ION HAIDUC, URMAŞUL LUI NOVAC

Posted by Stefan Strajer On January - 23 - 2011

ION HAIDUC, URMAŞUL LUI NOVAC

 O viaţă în slujba unei pasiuni, actoria

 

Autor: Simona BOTEZAN (Wahington DC, SUA)

Actorul Ion Haiduc (sau Ucu, aşa cum îl numesc prietenii), s-a născut pe 3 decembrie 1947 la Oradea şi este urmaşul unui haiduc adevărat, Novac, pe linia descendentă a mamei.  De la tatăl lui, mare iubitor de pictură, muzică şi teatru,  se pare că a moştenit talentul şi înclinaţia pentru artă. Datorită meseriei părinţilor, în copilărie s-a mutat des şi a călătorit mult. A locuit la Gheorgheni, la Sighetul Marmaţiei, la Salonta şi la Timişoara, unde a absolvit liceul pedagogic. A fost căsătorit cu Gina, timp de 21 de ani şi au împreună o fiică, Bianca Ioana, de la care a primit două nepoţele superbe. Bianca a cochetat şi ea cu actoria şi a jucat alături de tatăl său în Richard al III-lea.

 

Este o fire curioasă, iar în adolescenţă a fost pasionat de ştiinţele naturii, yoga, de ezoteric şi paranormal. Visa să devină medic, până într-o zi, când a descoperit Şcoala de Artă de la Timişoara şi secţia ei de Teatru. A dat examen la IATC şi a intrat din prima încercare. Este credincios, iar Dumnezeu i-a dăruit talent, noroc şi har. Realizările lui, deşi par uneori inexplicabile, provin din credinţa sa din ajutorul unei puteri superioare, din capacitatea sa de automotivare, care-l inspiră şi acţionează asupra lui ca un ghid. Ion Haiduc îşi urmăreşte cu tenacitate viziunile, are un fel ingenios de a-şi pune în aplicare planurile, inteligenţă creatoare şi este total dedicat pasiunilor sale, familia şi meseria. Dotat cu o putere de concentrare fantastică, Ion Haiduc trece cu uşurinţă de la rolurile clasice, de pe scena Teatrului Notarra, la rolurile de pe platoul de filmare, dinamice, moderne, complet diferite. În calitate de professor, a dăruit cu generozitate bucăţi de suflet elevilor săi.

 

Înainte de 1989, Ion Haiduc  a jucat teatru, a interpretat personaje din filme istorice şi din scenarii bazate pe romane şi nuvele clasice. După 1990, îl regăsim pe actorul Ion Haiduc în cele mai diverse ipostaze, care atestă  alte valenţe ale talentului său, un potenţial şi o energie uimitoare. În ultimii 20 de ani, a jucat în peste 30 de pelicule, începând cu: “Doi haiduci şi o crâşmariţă”, “Mandroid” si “Bloodstone: Subspecies II” (1993), iar recent în rolul profesorului Dragoş din “Gun of the Black Sun” (2009). A interpretat rolul locotenentul Marin in “Subspecii II, III si IV”;  Angelo in “Trancers 4 si 5”; a fost Bogdan din “Strigoii”; vrăjitorul din “Spellbreaker: Secret of the Leprechauns”; asasinul din “Dark Angel: The Ascent”; profetul din “Aliens in the Wild, Wild West”; şoferul de taxi din “Oraşul în miniatură”; cowboy-ul din “Oraşul fantomă”; maistrul din “Ultima suflare”; criminalistul din “Nekro”; căpitanul gărzii în “ Boudica” şi Man în Squat în “Code inconnu: Récit incomplet de divers voyages”. A jucat în “Dulcea saună a morţii” în 2003 şi în “My Name Is Modesty” în acelaşi an; “Valsul Lebedelor” în 2002; “Manipularea” în 2000; “Magic In the Mirror” 1996 sau “Michelangelo Superstar” în 2005. Este un actor prolific, a turnat cel putin 2-3 filme pe an şi a interpretat, în acelaşi timp şi roluri pe scena teatrului Notarra. Este un om deosebit, orice întalnire cu actorul Ion Haiduc, la teatru, într-un cinematograf sau într-un cadru privat, este o lecţie de suflet, care te marchează profund.

Simona BOTEZAN: Ultima dată te-am văzut live la Washington D.C. anul trecut, interpretand rolul lui Nae Ipingescu din “O noapte Furtunoasă” de I.L. Caragiale. Ce ai mai făcut între timp? Ce surprize ne mai pregăteşti?

Ion HAIDUC: Deocamdată încerc să îmi revin după un Crăciun de excepţie petrecut în Maramureş cu fiica mea, mama ei (fosta mea soţie), cele două nepoate şi ginerele meu, un neamţ autentic, dar care la sfârşit mi-a declarat “Eu sunt rumun!”. În Maramureş am închiriat o pensiune la un mare artist olar, român adevărat, unde am avut parte de cel mai autentic Crăciun – sacrificiul porcului, pârlire cu paie, şorici, coadă şi urechi mâncate la faţa locului pe un butuc de lemn, colindători cu măşti şi zurgălai, vin fiert, zăpadă şi plimbare cu sania trasă de cai. Am vizitat Mănăstirea Rohia dându-i bineţe lui Nicolae Steinhardt, am fost la Bârsana şi în cimitirul vesel de la Săpânţa. După cinci zile petrecute acolo, am mai luat o gură de românism la Revelionul din cetatea Alba Iulia, cu tot ce implică ea. Am venit acasă la Bucureşti, unde mă aştepta Sfântul Ion, care m-a întâmpinat cu o viroză de toată frumuseţea, drept pentru care am închinat cu invitaţii cel mai veritabil ceai de tei. Deci merit un mic concediu!Vorbind serios, sunt in cautarea unui regizor cu care să încep repetiţiile la un text de teatru, primit de la o scriitoare din Ungaria. În rest, Moliere cu al său “Soţ Păcălit” a reuşit să mă păcălească în a douăsprezecea stagiune. Se joacă tot cu casa închisă. Vine apoi “Blues” de Arthur Miller, o piesă foarte îndrazneaţă, cântec de lebadă al autorului, care ne intreabă provocator ce ne-am face dacă, brusc şi instantaneu, Mesia ar apărea printre noi. E o întrebare bună, nu-i aşa? Şi pentru ca sunt prins în serialul de televiziune “Narcisa Salbatică” şi am semnale că e recepţionat până in Japonia, continuăm filmările pentru al doilea sezon, care va avea optzeci de episoade. Nimic mai frumos pentru un actor decât să aibe de lucru.

 

Simona BOTEZAN: Faci parte dintr-o generaţie de actori de excepţie, ai jucat zeci de roluri memorabile în teatru şi în film. A fost exclusiv destinul cel care te-a facut să alegi actoria sau ai avut şi câteva modele în carieră?

Ion HAIDUC: Am mai spus-o şi am să o spun din nou – şi in teatru, ca şi in viaţă, norocul e hotărâtor. Trebuie să ai şansa – să te naşti unde trebuie, la ora care trebuie, să te întâlneşti cu cine trebuie, în momentul în care trebuie şi în locul în care trebuie. Dacă toate acestea se întâmplă acest lucru este destin. Sigur că am avut idoli, dar în mod cert, dacă Dumnezeu nu îmi scotea în cale afişul Şcolii Populare de Artă, cu secţia ei de teatru, secţie care mi-a tras cu ochiul, astăzi probabil eram un bun chirurg, meserie pentru care m-am pregătit asiduu. Dar am intrat pe porţile Şcolii Populare de Artă, am dat examen la teatru, am avut o profesoară de excepţie, actriţa Geta Angheluţă, care pe parcursul celor doi ani de cursuri m-a îmbolnăvit definitiv, iar după bacalaureat am dat admiterea la Institutul de Teatru din Bucureşti. Vă întreb atunci: pot să am insolenţa şi să spun că eu am hotărât? 

Simona BOTEZAN: Îţi mai aminteşti prima ta apariţie pe scenă? Cum a fost?

Ion HAIDUC: Da, m-am făcut de râs la şcoala când furat de valul interpretării, pe la mijlocul poeziei… am uitat textul. Bineînţeles, toate cerurile şi tavanurile au fost în capul meu!

Simona BOTEZAN: Îţi place să improvizezi? Povesteşte-ne o situaţie în care ai fost nevoit să te abaţi de la rol şi să improvizezi.

Ion HAIDUC: Nu sunt adeptul improvizaţiei. Să ma explic. Iubesc şi folosesc improvizaţia pe tot parcursul pregătirii unui spectacol. În momentul în care spectacolul a ieşit la public, improvizaţia pe marginea textului şi a relaţiilor deja stabilite, dau naştere la ceea ce numim degradarea spectacolului. Desigur în situaţii accidentale, când cineva nu e la replică, n-a intrat în scenă, sau mai nou sună vreun celular prin sală, apelăm la improvizaţie ca la un colac de salvare. Mi s-a întâmplat de curând, la Soţul Păcălit, să sune telefonul unei doamne. M-am oprit, am făcut pauză, şi foarte calm i-am spus doamnei: spuneţi-i că nu puteţi vorbi pentru că sunteţi la teatru.

Simona BOTEZAN: Ai interpretat abordat multe roluri, genuri şi ipostaze artistice. Spune-ne istoria unui moment (rol) pe care îl consideri reprezentativ pentru cariera ta.

Ion HAIDUC: Rolul Arturo Ui, din piesa Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi Oprită, de Bertoldt Brecht. Regizorul Emil Reus, Dumnezeu să-l odihnească, a muncit cu mine la acest rol într-un mod cu totul şi cu totul original. De exemplu, ca să obţină grobianismul personajului, vreo două luni m-a obligat să spun toate monoloagele şi replicile ca şi când aş fi un porc. Mă refer la animal. Ei bine, două luni de zile mai mult am grohăit decât am vorbit. După două luni, orice lucru aş fi spus, cât de duios, delicat ar fi fost el, tot ţi se ridica părul pe şira spinării de odios ce eram. Rezultatul a fost că am obţinut premiul pentru cel  mai bun actor al ţării în 1983. Coincidenţă sau nu, în acelaşi an, Ştefan Iordache lua acelaşi premiu ex equo pentru Richard al III-lea.

Simona BOTEZAN: Unii dintre colegii tăi spun că cinematografia româna a făcut prea multe filme de propagandă; că replicile lui Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân sau Vlad Ţepeş semănau izbitor cu “linia PCR”; alţii spun că atunci s-au pus bazele adevaratei cinematografii în România. Tu ce părere ai?

Ion HAIDUC: Şi înainte de ’89 în România a existat viaţă. S-a făcut teatru, s-a făcut film, oţel, pâine şi de toate cele trebuincioase omului. Desigur, s-au facut şi multe netrebuincioase omului. Dostoyevsky spunea că: „în materie de crimă omul a atins perfecţiunea”. Nici noi n-am fost scutiţi. E de discutat de ce am suportat ce am suportat. Revenind la filme, 90% din populaţia României consumă cu mare plăcere aproape toate producţiile cinematografice de dinainte. Şi nu putem să spunem că avem 90% nostalgici. Discursurile eroilor din filmele istorice într-adevar semănau cu plenarele Tovaraşului. Nu era bine! În filmele de astăzi ale tinerilor regizori nu vedem decât gunoaie, ţigani, mizerie morala mai ales, şi minunate expresii cum ar fi „zgura mă-tii” şi altele din aceeaşi zonă. Nici asta nu e bine! Trebuie să ne găsim liniştea, o cale de mijloc, demnitatea de a fi români, şi poate pe aceea de a cultiva, de sus până jos, un pic mai mult respect pentru părinţi, pentru grâu, pentru pâine, pentru un nor, şi chiar pentru o frunză…

Simona BOTEZAN: Crezi ca deschiderea României către occident a adus noi oportunităţi actorilor, producătorilor, regizorilor?

Ion HAIDUC: Marele câştig de după ’89 este libertatea de mişcare, de exprimare, faptul că (să luăm cazul meu), din cele peste 50 de filme pe care le-am făcut, majoritatea sunt co-producţii cu studiouri cinematografice din SUA, Franţa, Germania, Canada, Ungaria etc. Aşa am avut ocazia să cunosc actori, regizori, scenarişti, scenografi, cu care înainte de ’89 n-aş fi putut vorbi decât asistat de un “tovaraş” de încredere de la partid, cadre, secu, sau mai ştiu eu de unde. Iar dacă nu era nici unul prin preajmă, trebuia să fac a doua zi note informative, pentru că am stat de vorbă cu un cetăţean străin.

Simona BOTEZAN: Care dintre colegii tăi ţi-a fost prieten apropiat şi în afara sălii de spectacol sau a platoului de filmare? Povesteşte-ne ceva inedit despre această persoană.

Ion HAIDUC: Pe primul loc l-aş pune pe Adrian Pintea, să-i fie ţărâna uşoară. Ne-am legat şi datorită faptului că eram doi ardeleni, care ne acomodaserăm destul de greu printre “Mitici”. Am fost parteneri în primul meu film, Pădureanca, iar la Bucureşti am jucat împreună în primul meu spectacol de la Nottara, în Henric al IV-lea, apoi a urmat Transfer de Personalitate şi apoi el a plecat… Am fost tentat să mă casătoresc a doua oară, cu Camelia, o studentă la Regie, iar prietenul şi colegul meu Adrian Pintea urma să ne fie naş de cununie. Din păcate, relaţia cu Camelia n-a mai ajuns în faţa altarului. În anul 2001, Camelia a fost furată de mirajul Americii, unde a făcut o căsătorie de convenienţă şi a filmat “Cântarea Americii”, un film dedicat evenimentelor de la 11 Septembrie. Filmul a fost premiat şi difuzat de CNN. Camelia s-a întors în 2002, spunându-mi: “Nu pot trăi fără tine, Haiduc!” Cu toate acestea, relaţia nu a funcţionat nici ulterior. Cu Ştefan Iordache am avut deasemenea o relaţie specială.

Simona BOTEZAN: Ai simţit vreodată că mass-media promovează sub-cultura doar ca să facă rating? Ce ar trebui făcut pentru a aduce la normalitate percepţia societăţii româneşti faţă de actul artistic şi faţă de adevăratele valori ale României?

 

Ion HAIDUC: Mi-e foarte greu să raspund la aceasta întrebare. Ar necesita o dezbatere publică a societăţii civile din România şi nu numai. Parcă suntem blestemaţi. Am înţeles democraţia total anapoda. Ne-am dobândit o libertate cu care nu ştim ce să facem. Oamenii de bun simţ au fost încălecaţi definitiv şi copleşitor de prostul gust, de sub-mediocritate, agramatism. Nici nu ştiu cum să le mai definesc. E o disoluţie totală a instituţiilor morale, în primul rând. Nu e de mirare, atât timp cât cei din clasa politică (am convingerea asta!), la un test de dictare de clasa a VII-a, ar cădea în proporţie de 70-80 la sută. Într-un clasament al vinovaţiilor, mass-media, cea scrisă şi audio-vizuală, ocupă unul din primele trei locuri.

Simona BOTEZAN: Spune-mi, te rog, câteva cuvinte despre activitatea ta de profesor de actorie.

Ion HAIDUC: Mi s-a propus să fiu profesor imediat după ’90. Eram mult prea ocupat cu filmele şi am renunţat. În ’99 am înfiinţat prima şcoală de actorie de film particulară, iar după ştiinţa mea era prima din Europa de Sud-Est. Suferitorii de cultură m-au taxat spunând ca e şcoală de telenovele. La vremea aceea noi nu aveam asemenea producţii, drept pentru care, dupâ un an “a murit francu”, cum ar zice nenea Iancu, şi m-am întors la ce ştiam.

Simona BOTEZAN: Ce părere ai despre UNITER, despre Institutul Cultural Român? Cine ar trebui să se mai implice pentru a promova cultura si valorile noastre peste hotare?

 

Ion HAIDUC: Şi UNITER-ul şi Institutul Cultural Român, după părerea mea, îşi justifică numele şi existenţa, dar pentru promovarea valorilor culturale ale României peste hotare poate că ar trebui să ne implicam mai plenar cu toţii, şi noi şi voi. Poate ar fi bine să ne uităm puţin cu coada ochiului peste gard, la vecini (la unguri de exemplu) şi să vedem cum fac ei? Nu i-am văzut niciodată porcăindu-se în văzul lumii. Poate de aici ar trebui să începem.

Simona BOTEZAN: Se spune că în spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie extraordinară. La tine este valabil? Bianca, Gina, Camelia ţi-au influenţat cariera?

I Ion HAIDUC: Toate femeile din viaţa mea m-au influenţat în viaţă şi în carieră, fiecare în felul ei. Gina (impresar de teatru) a fost alaturi de mine de la începuturi timp de douăzeci de ani, perioadă în care a aparut Bianca, fiica noastră. Apoi am avut doisprezece ani alături de Camelia Moise (regizor TV), iar acum sunt un tânăr liber în căutare de sprijin spiritual. E o glumă! Orice relaţie cu o femeie presupune un troc.La mine a funcţionat în primul rând cel spiritual. Dacă trocul nu există, relaţia nu stă in picioare.

Simona BOTEZAN: Ai fost recent pe Coasta de Est a Americii, împreuna cu câţiva colegi de la Nottara, Naţional şi Teatrul din Bacău şi aţi încântat sute de spectatori. Ce impresie ţi-au lăsat oamenii pe care i-ai întâlnit?

 

Ion HAIDUC: În SUA şi Canada am fost de trei ori. Ca de fiecare dată, întalnirea cu spectatorii din diaspora mă emoţioneaza profund, pentru că simt în privirea fiecăruia bucuria reântâlnirii cu cineva de acasă, cu ceva de acasă, cu limba de acasă, cu o înjurătură de acasă, şi întotdeauna se sfârşeste cu o lacrimă de acasă.

Simona BOTEZAN: Intenţionaţi să reveniţi în SUAsau pregătiţi turnee în alte ţări?

Ion HAIDUC: Personal, aş veni în America în fiecare an, mai ales că am o mică frustrare – n-am văzut Coasta de Vest mai jos de Seattle. Turneele pe care le facem peste hotare, de regulă sunt iniţiate de impresari de la voi, pentru că unui impresar român i-ar fi imposibilă organizarea unui turneu fără logistica necesară (cazări, săli, promovare, sistem informaţional şi, nu în ultimul rând, cadrul legislativ).

Simona BOTEZAN: Spuneai, într-o emisiune televizată, că te-ai gândit să intri în politică. Vorbeai serios? Ce ai face în calitate de politician? 

Ion HAIDUC: Nu, nu vorbeam serios! Dupa Revoluţie, la Timişoara, am fost numit în conducerea judeţului şi probabil că aş fi ajuns senator sau mai ştiu eu ce om de vază cu cravată şi geantă diplomat (câh). Am fost numit din oficiu membru FSN şi am fost primul demisionar. Sunt membru fondator al Societăţii Timişoara, cu proclamaţia ei si cu celebrul punct opt. În primul număr al ziarului Liber Timişoara, am scris un articol în care explicam de ce un actor nu trebuie să facă politică. Păi, eu trebuie să fiu tot timpul în opoziţie cu cel de la putere – Hitler, Stalin, Ceauşescu, Obama, Băsescu. Începând cu teatrul antic, eroii s-au luptat pe rând cu zeii, apoi cu tiranii, apoi cu regii ş.a.m.d.

Astăzi avem în politică şi câţiva actori. Uitaţi-vă la ei cât sunt de penibili!

Simona BOTEZAN: De curând ai împlinit 63 de ani. Zodiacul spune că eşti ingenios, creativ, vizionar, perfecţionist, total concentrat pe carieră si orientat spre rezultate. Eşti un Săgetător tipic?

Ion HAIDUC: Tot ce spune zodiacul despre zodia mea şi respectiv despre mine îmi asum şi mă recunosc sută la sută.

Simona BOTEZAN: Îţi mulţumesc! La început de an, un călduros La Mulţi Ani şi mult succes îţi transmit colegii din redacţie şi cititorii noştri. Îţi doresc să rămâi la fel de spiritual, să fi sănătos şi să ne mai încânţi încâ pe atâţia ani.

Ion HAIDUC: Îţi mulţumesc şi eu, te iubesc şi LA MULŢI ANI! Pentru românii din diaspora, e foarte simplu şi foarte scurt: “Nu uita că eşti român!”

 

(Simona BOTEZAN, Wahington DC, SUA, 20 ianuarie 2011)

România văzută dinăuntru și din afară

Posted by Stefan Strajer On January - 19 - 2011

România văzută dinăuntru și din afară

Radu Mihalcea (Chicago,USA)

Acum doi ani 70.000 de voturi în favoarea Președintelui Băsescu, exprimate în diaspora, au determinat rămânerea acestuia pe post, pentru a doua legislatură. Un bun prieten din ţară nu mi-a iertat-o luni de zile: “Mulţumită ţie  îl avem din nou pe ăsta președinte!” cu toate că eu nu am drept de vot și…n-am votat nici cu Băsescu… nici impotriva lui. Însă și eu am gândit la fel ca mulţi din diaspora: “Se pare că Băsescu este răul cel mai mic, îi dăm lui votul nostru!” Cine are – sau a avut – dreptate? Colegul meu din ţară sau românii din diaspora?

Acelaș coleg și prieten mi-a dezvăluit preferinţele lui politice: “Antonescu este cel mai capabil politician român actual!”…”Nimic de zis…”, m-am gândit eu în necunoștinţă de cauză, “…dacă prietenul meu din România zice așa…așa o fi!” Dar eu…am exprimat numai o rugăminte, una mică: “Măi, trimite-mi și mie programul partidului lui!” …și am așteptat să citesc programul celui mai capabil om politic… Aștept și astăzi… Au trecut mai mult de șase luni de zile…Un partid politic fără program…? Mai are dreptate prietenul meu? Sau nu?

Dar…ce părere ciudată am eu, ăsta…cel din afară! Auzi: să cer programul partidului!!

Dar ce diferenţe între punctele de vedere ale celor din ţară și din afară!

În urmă cu vre-o 10 ani am auzit că la un teatru din Germania se juca o piesă în care juca un actor român, Dan Puric. Am reţinut bilete telefonic, m-am suit în mașina și am mers 200 Km să vad piesa – extraordinară prestaţia lui Puric!! – pe urmă am mai mers 200 de km ca să ajung acasă unde am ajuns obosit târziu după miezul nopţii…A meritat, ce a făcut Puric a fost genial! De atunci, pentru mine numele Puric a fost  sinonim cu extraordinar…până ce am aflat de curând că Puric încearcă să găsească și să ofere o soluţie pentru problemele României…Soluţia lui constă pe de o parte în rugăciuni, pe de altă parte în blesteme la adresa președintelui Băsescu și încă pe de altă parte în relansarea economiei tradiţionale ţărănești…O fi chiar așa de simplu? O fi soluţia aceasta – România să se întoarcă, cu ajutorul lui Dumnezeu, la o economie agricolă – atât de eficace? Poate duce asta la ceva bun pentru omul din România? …Sunt destui români care citesc cu interes ceea ce publică Puric.

Pentru locuitorii ţării în care actorul Puric a fost atât de apreciat – Germania – așa ceva ar fi greu de înţeles! Ei ar spune că Puric, în căutarea binelui, s-a rătăcit… puţin, pe alte tărâmuri, prea sus! Așa ar gândi probabil cineva din afară. Ce deosebire de puncte de vedere!

Eu stau de o parte – în afara ţării – și mă uit la frământările îngrozitoare ale conaţionalilor mei, la soarta lor deloc ușoară…Dar și mai apăsătoare mi se pare lipsa unei orientări, a unei perspective…Aș putea spune că este vorba de o dezorientare totală a celor mai mulţi cetăţeni ai naţiunii române…Este vorba de disperarea lor în faţa sărăciei lucii cu care sunt confruntaţi foarte mulţi…O soluţie generală, rapidă și valabilă pentru 20 de milioane de oameni nu am… De fapt…nici nu există: ceea ce nu s-a făcut în 20 de ani nu se poate recupera într-un timp mai scurt decât tot atât…Dacă se mai pun la socoteală și ultimii ani de dictatură … atunci sunt peste 30 de ani necesari ca România să recupereze handicapul faţă de ţările europene avansate…Asta este o viaţă de om!! Tristă perspectivă pentru cei care n-au o altă soluţie!

Poate că ar fi bine să ajut să facem mai întâi puţină ordine? Poate aș putea să le pun la dispoziţie câteva idei?

“Ideile aparţin idioţilor” îmi aduc aminte din copilărie…STOP!! Nu este adevărat! Cu asta trebuie început!

Ideile sunt materia primă din care se pot produce soluţii și de aceea sunt extrem de importante în evoluţia unei persoane, a unei naţiuni! Dar nu toate ideile au această calitate – vezi ideile actorului Puric! – ci numai cele care sunt în concordanţă cu conceptele de viaţă ale altora, ale celor care au succes în viaţă! Dacă analizăm la nivelul României…atunci ideile altor naţiuni de succes – cum ar fi Germania sau Franţa – sunt cele care trebuiesc puse pe masă și analizate! Așa se ajunge imediat la refuzul acestor ţări de a primi România în Schenghen…Despre asta am scris într-un articol săptămâna trecută, dar acum aș vrea să încep dintr-un alt loc, să consider un alt punct de vedere…

Libertatea cuvântului

Să ne întoarcem în gând în urmă cu 20 de ani…La vremea aceea Ceaușescu fusese tocmai executat și poporul român, care timp de decenii n-a avut voie să spună decât “Trăiască conducătorul cel mai iubit…!” a primit dreptul să spună tot ce vrea! Deosebirea a fost imensă, dar din aceasta nu a rezultat nici după 20 de ani un salt calitativ substanţial fiindcă nimeni n-a atras masiv atenţia că – dacă vrei să nu pierzi vremea – trebuie să înveţi din experienţa altora! Proverbul respectiv există și în limba română însă dorinţa de a spune ceva – indiferent ce! – a fost și mai este atât de mare încât…s-a ajuns la situaţia de astăzi: există o grămadă de publicaţii, există o mulţime de autori, există o multitudine de păreri și între timp a apărut și o cacofonie – aproape de nesuportat – a limbajului…dar nu există o soluţie, nu există un concept! Numai foarte, foarte puţini au învăţat din experienţa altora!

Privind din interiorul României…este minunat că acum poţi să spui ce vrei cui vrei și când vrei…”Asta este democraţie!! Am așteptat-o atâţia ani!” spun mulţi români. 

Privind din exteriorul României…situaţia este diferită: nici-una dintre democraţiile vesteuropene – bine stabilite, verificate în timp și cu cetăţeni mulţumiţi cu regimul democratic al ţărilor lor și care mai și constituie un exemplu pentru România – nu permit să spui ce vrei cui vrei și când vrei! Nici vorbă! În primul rând trebuie respectat rangul politic, pe urmă vârsta, gradul academic…pe urmă limbajul trebuie să fie respectuos…iar ceea ce are de spus cineva trebuie să fie relevant pentru persoana căreia îi este adresat mesajul! Altfel…sau nu primește cuvântul sau ce spune…nu este băgat în seamă!

“Şi asta se mai cheamă democraţie?!!” ar întreba unul dintre autorii din ziarele românești pe care-l citez acum când scrie: “Băsescu, călăul democraţiei românești! Escroc, incult și beţiv, înconjurat de interlopi, interloape, ţoape și falși intelectuali…” Da, democraţia, libertatea cuvântului – în varianta occidentală, practicată în toată lumea – nu înseamnă o înșiruire necontrolată de invective… Dacă anumite ziare românești folosesc o altă variantă a democraţiei – varianta românească – atunci vest europenii  și americanii vor spune că românii nu au ajuns la nivelul lor de înţelegere… că au rămas undeva în urmă, au rămas de căruţă…Vor mai spune că cei 20 de ani de la împușcarea lui Ceaușescu nu le-au folosit la nimic…

Aprecierea nu va rămâne limitată la ziarele respective ci se va răsfrânge asupra întregului popor român… De aceea invectivele ar trebui să dispară mai întâi din ziare… pe urmă vor dispare și din limbajul curent iar mai târziu… se va schimba și părerea străinilor despre România!

Nu am nici-o simpatie deosebită pentru Băsescu, dar am o simpatie teribilă pentru ceea ce ar trebui să fie naţiunea română în mijlocul naţiunilor europene… De aceea mă uit cu tristeţe la textul de mai sus și-mi spun: nu cumva ar trebui început de aici? Haideţi să facem un prim pas și să vedem cel puţin dacă adjectivele de mai sus reflectă realitatea… Să luăm “incult” și să verificăm în Google: acolo găsim că Băsescu a absolvit Facultatea de Navigaţie a Institutului de Marină din Constanţa. Aceasta echivalează aproximativ cu o diplomă de inginer iar un inginer… nu face parte dintre inculţii României!  A mai absolvit Cursurile Avansate de Management in Transportul Maritim organizate de Academia Norvegiană…Asta ar fi probabil un fel de MBA în marinărie, făcut în străinătate…Nu, o persoană cu un MBA în străinătate …nu este un incult: autorul greșește masiv!   Mai mult decât atât: autorul dezinformează masiv!!

De ce oare? Ce urmărește?

Treaba lui! Nu este important să aflăm ce urmărește autorul articolului, este mai important să aflăm ce gândesc alţii despre naţiunea română când citesc așa ceva, acesta era ţelul analizei de faţă.

Intern, în mediul românesc, textul de mai sus este acceptat: n-am văzut nici un protest la adresa lui.

Privit din afară, de un vesteuropean, textul plin de invective nu este înţeles în nici un caz ca un atac la adresa Președintelui României Traian Băsescu. Nu! Nici nu este băgat în seamă în acest sens ci…este luat în considerare pentru a demonstra diferenţa imensă care există între înţelegerea occidentală a democraţiei și felul în care aceasta este înţeleasă în România. Încă mai simplu exprimat…este justificarea pentru  neprimirea României în…poate nu în Schenghen fiindcă nu are legătură directă cu Schenghen-ul ci…în alte foruri europene. “Românii…mai au mult până să ajungă la nivelul nostru!” vor spune nemţii sau francezii și vor dirija investiţiile – și atenţia  – lor către Ungaria, Lituania sau Slovenia…nu către România.

Rămâne  Președintele statului Român, Traian Băsescu…Pentru jumătate din populaţia română el este

“…călăul democraţiei românești! Escroc, incult și beţiv…” Cealaltă jumătate a populaţiei nu-l vede și nu-l apreciază a fi așa, ca dovadă că i-a acordat votul…Cum îl vede străinătatea?

Pentru Presedintele Franţei Sarcozy și pentru cancelarul german Merkel, Băsescu este colegul care îndeplinește funcţia de Președinte al României în a doua legislatură, după ce a supravieţuit o încercare de îndepărtare din funcţie în prima legislatură: deci este o personalitate politică verificată pe plan intern în divergenţe politice dificile. Băsescu  este partenerul lor de discuţii și prin urmare garantul că  politica UE este realizată și în România. În favoarea lui Băsescu pledează și faptul că partidele de opoziţie nu sunt în stare să ofere nici-un fel de program politic ci se străduie numai să-l înlăture: asta nu este înţeles ca o necesitate ca Președintele României să fie înlăturat din funcţie ci este înţeles ca o dovadă că Băsescu a reușit să mobilizeze toate forţele și conceptele politice existente în România. În afara de ce spune sau reprezintă el…nu există nici-un concept politic! Ca urmare, Băsescu este văzut drept omul potrivit la locul potrivit la timpul potrivit!

Surprinzător, nu? Ce diferenţă imensă  între unele păreri exprimate cu vehemenţă în unele ziare românești  și felul în care este văzut Băsescu din exterior! Poate că românii din interior ar trebui să analizeze și să considere părerea celor din exteriorul României, din cadrul UE? A acelora care conduc UE, care conduc lumea?

Poate că ar trebui să folosească într-un cu totul alt mod acest cadou imens al democratizării ţării, libertatea cuvântului?

Controlul de calitate al textelor “bune de tipar”

Cine ar trebui să asigure controlul de calitate al articolelor trimise spre publicare?

Îmi aduc aminte ce mi s-a întâmplat când am trimis primul meu articol de două pagini la ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ): au publicat 15 rânduri din el, cu toate că nu conţinea nici-o invectivă la adresa nimănui… A fost asta cenzură? Nu am gândit așa!…A fost mai curând o dovadă de respect la adresa cititorilor, care aveau – probabil – un nivel de cunoștinţe și un interes diferit de al meu și pentru care cele 15 rânduri au fost suficiente!

Cel care a stabilit aceasta a fost redactorul paginii respective: FAZ este un concern de presă imens, renumit ca unul dintre cele mai bune în Germania. Pentru a garanta calitatea ireproșabilă a fiecărui număr, a fiecărui articol, fiecare pagină – sau grup de pagini – are un redactor responsabil care…răspunde cu capul lui pentru fiecare rând publicat. Sunt oameni cu studii de specialitate, de foarte înaltă calificare, aleși într-un process de selecţie care durează ani…și sunt plătiţi…dumnezeește! Plata vine în urma calităţii ireproșabile a publicaţiei a calităţii care este atât de înaltă încât stabilește linii de ghidare în domeniul respectiv – politic, tehnic sau economic – în toată ţara. Unii dintre redactori sunt solicitaţi să trecă în industrie sau în politică, ca purtători de cuvânt sau ca manageri superiori… Activitatea publicistică creează elita societăţii!

Desigur că în diaspora română situaţia este complect diferită: jurnaliștii sunt – în marea majoritate – calificaţi în alte meserii decât în cea…jurnalistică! Jurnaliștii fac aceasta meserie cu plăcere…dar fără bani, sau cu numai prea puţini bani…Calitatea limbajului folosit în general este acceptabilă, nu seamănă de loc cu citatul de mai sus…Nici propietarii ziarelor – cei care decid ce și cum apare – nu au o calificare asemănătoare celor de la FAZ… Mai rămâne calitatea informaţiei…pentru care cei care publică în ziarele românești sunt calificaţi… la locul de muncă.

Toate cele de mai sus sunt adevărate, greutăţile pe care le întâmpină propietarii ziarelor – cel puţin în diasporă – sunt imense și sunt și cunoscute dar…aceasta nu poate fi o scuză pentru ceea ce cititorul român are dreptul să aștepte: calitatea ireproșabilă a informaţiilor difuzate, calitate măsurată atât în alegera informaţiilor, în exactitatea relatării faptelor cât și în limbajul folosit!

S-ar putea  mai bine? Ar merita cititorul din ţară și cel din diaspora română o presă calitativ superioară?

Pregătirea continuă

Desigur că se poate! Americanii au inventat de mult și aplică aceasta la locurile de muncă din industrie:   “continuing education”; europenii au formulat principiul “A învăţa o viaţă întreagă!” și o și practică cu insistenţă…ba chiar Lenin a descoperit aceasta și a formulat acum 90 de ani: “Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” “Mai este valabil un dicton comunist în zilele noastre?”…ar întreba cineva care ar vrea să pună o întrebare “încuietoare”… Răspunsul este foarte simplu: nu te obligă nimeni să faci ceva dar… dacă nu faci… mâine se va găsi unul care a făcut asta – ce se cere – într-un mod consecvent…și care te va înlocui! Este un fel de activitate voluntară …care însă devine obligatorie dacă vrei să-ţi păstrezi locul de muncă…Şi asta se cheamă … democraţie 100%! Obligaţia… acceptată voluntar!

Şi iarăși întâlnim paradoxul acesta al democraţiei, al diferenţei între felul în care se înţelege ceva în România și în exteriorul României, de felul în care înţeleg ceva românii și cei care aparţin unei alte naţiuni. Într-o democraţie nu există nimic obligatoriu, poţi să faci ce vrei…dar dacă nu faci ce trebuie …”te ia mama dracului!” dacă îmi permiteţi să exprim situaţia în clar text românesc…Adică…rămâi fără serviciu, rămâi în urmă, rămâi dator vândut…rămâi…așa cum a rămas România la ora actuală. În România s-a perceput numai prima faţa a medaliei: poţi să faci și să zici ce vrei! Însă…dacă te uiţi bine și pe faţa a doua…care este mult mai importantă decât prima și a început deja să fie aplicată…atunci… vezi Schenghen! Neprimirea în Shenghen este o consecinţă directă a acestei priviri selective, “chioare” dacă vreţi mai clar: numai drepturi dar fără obligaţii!…Şi-a dorit cineva asta? Sunt sigur că nu și-a dorit nimeni…numai că foarte mulţi au acţionat și acţionează într-un fel care nu corespunde cu așteptările democratice ale mediului european…

În ce ar consta această “educaţie continuă” a cetăţeanului român, a membrilor diasporei, a ziariștilor români din ţară și din strainatate?

Păi…în primul rând…în știinţe politice!

“Iarăși marxism??!” aud întrebarea neformulată a unui interlocutor imaginar…”Da, desigur!” aș spune eu”…”Dar nu numai!”

De câtva timp urmăresc cu mai multă atenţie presa română de pretutindeni și sunt deadreptul uluit de nivelul politic extrem de scăzut al materialelor publicate (cu câteva excepţii, desigur!)…Prin nivel politic nu se înţelege numai modul de analiză a activităţii politice a guvernelor – asta este politică înaltă, aproape neanalizată în presa română – ci însăși modul de abordare al problemelor zilnice: și aceasta este “politică” (la scară mică, desigur) și asta se poate citi în cursurile de “știinţe politice”. Din lipsa acestor cunoștinţe rezultă o lipsă de progres în tratarea problemelor zilnice, rezultă neînţelegeri, soluţii neadecvate, confuzii…Desigur că cu timpul, după decenii, participanţii români vor căpăta experienţă și vor ajunge la nivelul de înţelegere existent astăzi în SUA și în UE… Dar … după cum se știe: cine vrea să progreseze repede…învaţă din experienţa altora!

În SUA, în Europa chiar și în ţară există un volum uriaș de literatură politică de excelentă calitate, complect ignorată atât în România  cât și de către jurnaliștii români din diaspora…Ce și cum funcţionează în politica și în economia SUA și în cea mondială este analizat în profunzime, din mai multe puncte de vedere, stă la baza multor articole din ziarele europene și americane…numai (că mulţi dintre) jurnaliștii români trec pe lângă acestea ca și cum n-ar exista…Mulţi dintre cei care publică în ziare inventează conceptele lor proprii pe care le expun cu convingere (De exemplu: citește-l pe Dan Puric!)…dar acestea nu se bazează decât pe simţăminte și nu pe o analiză știinţifică…și nu pot fi aplicate. Autorii rămân izolaţi în experienţa lor, cititorii se orientează eventual după aceste păreri și rămân și ei izolaţi și blocaţi, fără înţelegerea necesară pentru ceea ce se întâmplă în jur, România bate pasul pe loc…Deci: știinţe politice!

Marketingul reprezintă 75% din ceea ce se întâmplă în SUA și în lume…Cunoștinţe de marketing occidental nu au fost disponibile în România…Psihologie, asigurarea calităţii, practica ziaristică…sunt tot atâtea obiecte de studiu la universităţile americane sau europene, sunt expuse în nenumărate cărţi care se găsesc și în bibliotecile din ţară: le-ar fi foarte folositoare jurnaliștilor români din ţară și din diaspora.

Vor – nu – vor, jurnaliștii creează sau influenţează masiv opinia publică de oriunde. Pentru a o influenţa în bine, pentru a o înţelege și pentru a-i oferi explicaţiile de care are nevoie, jurnaliștii  trebuie să fie în frunte, trebuie să aibă un nivel de cunoștinţe și de înţelegere mult deasupra celui al cititorului. ACEST NIVEL TREBUIE MAI  ÎNTÂI DOBÂNDIT !

Dacă se ia în mână un manual de ziaristica se întâlnește chiar pe primele pagini o realitate surpinzătoare: ziaristica precizează – contrar părerii generalizate printre jurnaliștii români – că nu orice cuvânt scris este demn de publicare! Poate că ar fi util ca ziarele românești să înceapă să se orienteze după regulile EU sau după cele americane – există un cod al eticii ziaristilor americani și există un cod etic al ziariștilor europeni – și să le aplice cu consecvenţă. Ceea ce se va schimba în bine este calitatea informaţiilor către publicul românesc; de aici va apare o schimbare a înţelegerii realităţii de către publicul românesc…De aici începe adaptarea la mediul în care trăiesc românii în lume: de aici începe alinierea României și a românilor la celelalte ţări și naţiuni dezvoltate… N-ar fi bine să fie așa?

Retrospectivă…spre viitor

Dacă ne întoarcem la Dan Puric, un om de geniu mutat în tribun politic…am putea spune că experienţa căpătată de el pe scenă nu duce la găsirea unei soluţii pentru multiplele probleme ale poporului român…Duce mai curând la confuzie. Ceea ce trebuie făcut este altceva decât a te ruga: trebuie înţeles cum funcţionează sistemul politico-economic  românesc și cel european, care sunt diferenţele între ele, trebuie stabilit  ce ar trebui să facă România și poporul român pentru a fi acceptat fără reserve ca partener al naţiunilor occidentale…și… trebuie mers consecvent pe drumul respectiv! Genialului actor Puric îi  lipsesc cunoștinţele de specialitate pentru a se putea pronunţa asupra evenimentelor politice și economice, îi lipsește maturitatea politică necesară pentru a conduce poporul român spre mai bine…Patriotism, dragoste de ţară, românism…nu sunt de ajuns! CUNOŞTINŢELE  DE  SPECIALITATE  SUNT  IMPERIOS  NECESARE! Acelaș lucru se poate spune despre foarte mulţi dintre cei care contribuie ca ziarele să apară zilnic…

“Maturitate politică”? vor ridica din sprâncene unii dintre cititori: “Ăsta este un termen comunist!”

O fi…Numai că maturitatea politică:

a)      este necesară și în democraţie

b)      are în democraţie un alt conţinut decât în comunism.

Dar de necesitatea maturităţii politice nu scapă nimeni, nici chiar autorul articolului citat mai sus! Înlocuirea conceptelor prin invective nu denotă prezenţa maturităţii de nici-un fel, nu numai a celei politice.

Cunoștinţele de specialitate sunt imperios necesare…dar…tot nu sunt suficiente pentru a putea înţelege și comenta  competent fenomenul politic la nivel de guvern sau de președinte al unei ţări! Este necesară experienţa în aplicarea acestor cunoștinţelor  politice, este necesară confruntarea cu realitatea responsabilităţii multiple și simultane – faţă de cetăţeni, faţă de partidul de care aparţii sau pe care îl simpatizezi, faţă de legile statului în care trăiești, faţă de procesele complexe în urma cărora se ajunge la o decizie politică, faţă de responsabilităţile internaţionale ale ţării – pentru a te putea apropia treptat de stadiul de maturitate politică necesar unui ziarist într-un stat democratic. Este un drum lung și greu…dar numai acesta duce la stadiul din care o populaţie dezorientată, sărăcită și în parte disperată poate fi orientată cu succes spre găsirea unei soluţii. Invectivele, din contră…nu duc la nimic. Ele arată numai că cel care le publică este la fel de dezorientat ca și cititorul și atunci…de se să fie citit?!

Activitatea de jurnalist implică o responsabilitate socială imensă, despre care nu s-a discutat de loc în cei 20 de ani de când presa a devenit liberă!

Desigur că cele scrise mai sus nu aduc nici-o contribuţie directă la rezolvarea problemelor economice actuale ale României. România a mers atât de departe spre un colţ izolat și singur al economiei și politicii mondiale încât un articol nu poate schimba mare lucru. Dacă însă, pornind de la acest articol, se va începe o introspecţie și o schimbare a părerilor, a atitudinilor, a poziţiilor exprimate – atât la ziariști cât și la publicul cititor – atunci…va începe o schimbare de mentalitate spre bine. Dacă se adună mai mulţi participanţi … izvorul devine un pârâu, pe urmă un râu…pe urmă…va începe schimbarea în bine a României.  Schimbarea în bine începe cu schimbarea calităţii mass media: aceasta este ceeace se vede pentru România, privind din afară.

Succes!

MINCIUNA RETORICĂ

Posted by Stefan Strajer On January - 18 - 2011

MINCIUNA RETORICĂ

Autor: Gavril CORNUŢIU (Oradea)

 

Motto:

„… să piară mai bine credinţa decât buna credinţă” (din Legea 128)

„Nu ridica securea asupra copacului sădit de tatăl tău” (Legea 141) Pitagora

Retorica este ştiinţa argumentării într-un discurs. Ea a fost dezvoltată de marii oratori ai antichităţii şi a fost folosită de către demagogii tuturor timpurilor. Adevărurile evidente nu au nevoie de retorică. Un demagog cu cât este mai mincinos cu atâta are nevoie mai mare de retorică, de „Arta de a vorbi convingător, printr-o argumentaţie bogată, riguroasă şi printr-un stil atrăgător” (definiţia din Dicţionarul General al Limbii Române). Nu este arta de a minţi. Este arta de a convinge. Dar depinde ce vrei să convingi.

Atunci când lucrurile sunt clare este suficient un discurs cât cel al lui Avram Iancu: „No, hai!”. Toată lumea ştia unde şi de ce. Atunci însă când vrei să trişezi, să minţi o mulţime, pentru a-i manipula convingerile, nu în sensul adevărului, ci în sensul intereselor ascunse, căci date pe faţă ar stârni furie, atunci demagogul trebuie să inventeze minciuni pe care să le promoveze retoric în numele unor valori nediscutabile. Vă aduceţi aminte de cei „60.000″ de morţi ai bulibăşelii din Decembrie? O minciună ordinară, precum a aflat toată lumea, ulterior, dar pe care cei din umbră au promovat-o pentru a distruge emoţional orice împotrivire la ideea împuşcării lui Ceauşescu. Ceauşescu trebuia înlăturat. Era deja un chin pentru popor. Dar modul în care a fost lichidat este o crimă politică. De aceea era nevoie, între alte minciuni, de minciuna retorică aptă de a genera emoţii: „60.000 de morţi”.

Vă aduceţi apoi aminte de minciunile altuia, „tot din Dămăroaia”, cu mormanele de fier vechi. Trebuia ca tot ce era viu în industria românească să ajungă proprietatea altora şi tot ceea ce îi putea concura pe alţii să fie distrus. Este acelaşi gen de minciună retorică, folosită pentru a înfrânge o gândire corectă. Dar fiecare adult de azi poate culege din amintire zeci de exemple de minciuni retorice, minciuni care să înşele vigilenţa, gândirea şi minima reacţie de apărare.

De ce această lungă introducere? În ziarul “Crişana” din 31 decembrie 2010, la pagina 16, citesc: „Integrarea romilor, o prioritate a preşedinţiei ungare a UE”, în care România apare ca având cei mai mulţi ţigani din Europa, 2.000.000 de oameni şi, departe de noi, cu 800.000, Bulgaria şi Spania. Ştiam că procentual cei mai mulţi ţigani din Europa îi are Bulgaria, apoi Serbia, Ungaria, Spania, iar noi, departe de ei. Dar nu mă interesează acum, deşi ar trebui „să ne intereseze” ce au alţii. Mă consider un om de ştiinţă şi vreau să ştiu exact cât avem noi. Iau Recensământul Populaţiei şi al Locuinţelor (din 18 martie 2002) şi deschid volumul I, la pagina 680, capitolul Populaţia după etnie – regiuni, judeţe şi medii, citesc cifra exactă „rromi (ţigani) = 535.140″ în toată România. 

Fiecare s-a declarat ceea ce este ca etnie, iar ţiganilor nu mai le este ruşine că sunt ţigani. Aşadar, diferenţele de numărare, şi dacă admitem greşeli, ar fi ca la alegeri, de câteva sute sau mii. Aşa, diferenţa este de 4 ori mai mare. Adică în loc să fim procentual cu 2,768247% pe locul 7-8 în Europa, suntem plasaţi pe locul întâi. Măcar să aibă bunul simţ de a nu-i declara mai mulţi decât maghiarii. Nu sunt rasist şi dispreţuiesc orice formă de rasism, dar mă deranjează minciuna. A confunda dragostea de ai tăi cu ura faţă de alţii denotă ori o mare prostie, ori o rea intenţie. Mă întorc şi mă întreb de ce se greşeşte întotdeauna doar în sens negativ nouă.

 

Sun la redacţie şi apoi mă duc la redacţie. Domnul Matea îmi pune pe masă un extras de articol provenind de la Uniunea Europeană, extras de pe site-ul http://www.lalibre.be

(Libre Belgique), în care situaţia ţiganilor pe continent se prezintă aşa cum era scrisă în „Crişana”, care a preluat-o de pe Mediafax de la Budapesta, material semnat de un oarecare Mihai Drăghici. Individul este ori un repetent, ori un mercenar, dar problema este alta. De ce se minte la toate nivelele în dauna interesului naţional? În primul rând, de ce se minte? În al doilea rând, de ce ţiganii din Ungaria se declară români? De ce se minte? În al treilea rând, cine ne reprezintă ca stat şi ca popor? Adică declari 9,2% ţigani, 6,6% unguri, mai umfli pe ici, pe colo pentru a ajunge spre 20% neromâni şi ai dreptul de a nega ideea de stat naţional? O obsesie mai veche a unor revizionişti. Aşa, doar cu 10,52249% neromâni nu este posibil. Atunci ar trebui declarate state nenaţionale toate statele europene.

A tăcea în faţa minciunii înseamnă a o promova. Ce vor să promoveze aceste minciuni retorice. Consider necesară integrarea socială şi culturală a ţiganilor. În numele acestei valori se promovează această minciună retorică. De fapt, dincolo de minciună, ce interes obscur zace? Nu există minciună fără interes, altfel ar fi mitomanie. Cât se va umfla această minciună? Nimic din ceea ce se spune şi se scrie azi să rămână scris nu este pentru prezent, ci pentru viitor.

(Prof. univ. dr. Gavril CORNUŢIU, Universitatea Oradea, Ianuarie 2011)

CE VA FI ÎN TREI ANI?

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2011

CE VA FI ÎN TREI ANI?

 

Autor: Prof.univ.dr. Andrei MARGA (Cluj-Napoca)

 

Discursul inaugural rostit de Prof.Univ.Dr. Andrei Marga, la  primirea titlului de

Doctor Honoris Causa al Universităţii „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

 

De la un proaspăt laureat al titlului de doctor honoris causa se aşteaptă nu numai să aducă mulţumiri, ci şi să formuleze un punct de vedere privind domeniile în care se simte stăpân. Am scris despre filosofia contemporană şi-mi vine mereu în minte întrebarea: ce mai rămâne din filosofia de acum cincizeci de ani în era globalizării? Am scris despre teologii majori ai secolului ultim şi mă întreb: de ce nu reuşesc intelectualii actuali să integreze neliniştile marilor teologi? Am scris despre argumentare şi-mi pun întrebarea: de ce se lasă contemporanii noştri persuadaţi de atât de multe argumente false şi argumentări rău construite? Mă întreb dacă proiectul european postbelic mai este bine înţeles după trei extinderi ale Uniunii Europene, dacă s-au preluat cu acurateţe, cel puţin în cultura de la noi, termenii precum democraţie sau laicitate, dacă nu cumva secularizarea are nevoie de corectură, dacă sensul vieţii nu a devenit, totuşi, confuz la oamenii de astăzi. Îmi pun multe alte întrebări de filosofie sau sociologie şi încerc răspunsuri proprii, pe datele vieţii actuale.

Dar nu interogaţiile mele sunt importante, ci ceea ce se întreabă cei cărora am onoarea să mă adresez. De aceea, în cuvântul meu inaugural, ca membru al acestei prestigioase Universităţi, aş pleca dintr-un alt loc. Un cunoscut director de ziar şi televiziune m-a întrebat zilele trecute: „ce va fi în următorii trei ani?”. Nu sunt, desigur, profet, dar avem nevoie de răspunsuri la astfel de întrebări, iar un universitar care îşi ia în serios îndatoririle este obligat să le dea.

Îmi amintesc, însă, în prealabil, două situaţii: prima s-a petrecut prin 1923, când distinsul rector al Universităţii din Cluj, Iacob Iacubovici, a respins cererea de intrare în universitate a agronomilor spunând: „aceştia nu sunt încă de universitate!”. Putem comenta dacă renumitul chimist de atunci a avut dreptate sau nu, dar un motiv rămâne de reţinut: nu poţi fi universitar fără a fi intelectual, iar un intelectual presupune, totuşi, o concepţie civică şi morală şi un angajament explicit pentru aceasta, pe lângă multe altele. A doua situaţie se petrece sub ochii noştri: dacă un universitar se desprinde din tăcerea adesea oportunistă şi, oricum, costisitoare de la noi şi formulează o opinie în chestiuni ale societăţii, diplomaţii de carton şi noii politruci, ce proliferează în regimul actual din România, pun imediat întrebarea aparent adâncă: cu ce partid este oare acela? Sofismul e simplu: se crede că orice opinie este partinică şi, deci, pătată de subiectivitate, încât orice vorbitor în viaţa publică ar fi bine să fie cel mult un participant care ascultă.

Îmi asum deliberat răspunderea de a discuta pe faţă chestiuni de viaţă, cu argumente fireşte, chiar dacă risc, la rândul meu, să fiu taxat drept „politic”. Replica mea e simplă: ţara, singura, de altfel, care a proclamat după 1989 „apolitismul” intelectualilor, România, o duce cel mai rău în Europa comunitară, iar pretinşii apolitici s-au dovedit a fi anodini propagandişti de sezon. Îmi asum ceea ce Toma d’Aquino spunea cu înţelepciune – „prostia este păcat” – iar Angela Merkel a afirmat recent, cu toată energia: „creştinismul nu este apolitic”, încât, prin implicaţie, intelectualul, demn de nume, nu este nicidecum apolitic.

Vreau să răspund, aşadar, la întrebarea: „ce va fi în trei ani în România?” Iau în seamă deciziile care au dus la situaţia actuală, de la care trebuie, în orice caz, să plecăm, pe care vreau să le evoc succint. O fac la Alba Iulia, căci aici, în locul Marii Unirii şi al reangajării moderne a României, răspunderea analizei trebuie să fie mai mare. Ne amintim, fireşte, ce se scrie în însufleţitoarea Declaraţie de la 1 Decembrie 1918: „În domeniul vieţii publice, se va instaura un regim de guvernare democratică. Drept de vot universal, secret, egal, pe bază de sistem comunal, pentru toţi cetăţenii bărbaţi şi femei ce au împlinit vârsta de 21 de ani. Deplina libertate pentru presă, drept de întrunire şi de asociaţie. Libera manifestare a spiritului şi a răspândirii ideilor.”

Unde ne aflăm acum cu ţara noastră? Să amintim doar că Guvernul României din 2009-2010 a „reuşit” „performanţa” de a scădea cu 1/3 PIB-ul României, de a genera peste 600.000 de şomeri, de a mări datoria ţării la peste 90 de miliarde de Euro, de a tăia veniturile cetăţenilor cu 25-63% şi de a demotiva toate generaţiile. „Performanţa” este rară în Europa şi în lume şi nici o deviză n-a fost mai flagrant contrazisă, de faptele celor care au cultivat-o, pe cât este deviza „Să trăiţi bine!” lansată în 2004!

Autorităţile României nu au la această oră nici o proiecţie de viitor pentru ţară, nici un proiect major nu este în curs de realizare, populaţia tânjeşte să lucreze, dar unităţile se închid (după ce s-au închis peste 30.000 de unităţi în ultimii doi ani!). În 2008, „The Economist” scria că România va suferi datorită „incompetenţei” decidenţilor, iar Comisia Europeană arăta, în 2009, că România este vecină „incapacităţii administrative”. Recent, Banca Mondială acuza proiectul de buget 2010 că este făcut „după ureche”. În fapt, în 2009-2010 România a devenit univoc „lanterna roşie” a Uniunii Europene. Toate evaluările obiective, internaţionale (inclusiv temerea deunăzi exprimată la Washington DC, a „falimentului”) sunt negative în privinţa actualei Românii.

Mai profund decât orice, România trăieşte, sub multe aspecte, cel mai grav declin instituţional de la alegerile din 1948 încoace. S-a intrat în Uniunea Europeană (începând cu decizia din decembrie 1999), în NATO (începând cu pregătirile din 1996), dar meritul nu aparţine nicidecum liderilor de astăzi: nici unul dintre aceştia nu a fost în stare să închidă vreun capitol de negocieri, nici unul nu are la activ vreo faptă remarcabilă. Alegerile prezidenţiale din 2009, probabil singulare în Europa actuală, au reluat „tradiţia” din 1948: nu a contat ce au votat oamenii, ci cum s-au numărat voturile (după ce ministrul de interne a fost înlocuit brusc!), iar ambasadele României (începând cu cea de la Paris), au făcut executări de voturi cu viteză record pe continent! Apoi – tot ca premieră continentală – preşedintele (uzând de arbitrara sa confundare cu „suveranitatea poporului”) a rupt o bucată din PSD şi o alta din PNL (împotriva votului nominal şi a votului cetăţenilor) şi şi-a creat partiduţe la purtător. S-a ajuns astfel la „democraţia aritmetică” ce guvernează astăzi România, cu rezultatele amintite, şi, apoi, la o Curte Constituţională (prin deformarea, devenită regulă, a votului în Camera Deputaţilor). Preşedintele s-a instalat în fruntea unei ierarhii, numită pe drept „africană”, în lucrările de drept constituţional, îşi orientează fără orizont cetele de fideli (ce amintesc adesea de trupeţii din anii treizeci) şi dirijează cu rezultate mediocre o ţară deocamdată înmărmurită. Samuel Huntington vorbea de emergenţa unui „sistem pretorian”: România confirmă diagnoza: o preşedinţie ce destructurează instituţiile şi caută fără ezitare „uzurpări constituţionale” (precum slăbirea Parlamentului) şi „uzurpări legislative” (reducerea la tăcere a unor cetăţeni) pentru a promova un sistem ciocoiesc.

România este astăzi pradă unei patologii politice, pe care oricât am fi de îngăduitori, este realist să o luăm în seamă. Prima patologie a politicii româneşti actuale este „guvernarea prin antagonizare”: acum se caută conflictualizarea celor care lucrează în sfera privată cu bugetarii, mai ieri au fost opuşi întreprinzătorilor salariaţii, acum câţiva ani, tinerii au fost mobilizaţi contra celor mai devreme născuţi şi aşa mai departe. Dă rezultate o astfel de politică? Se văd bine în jur rezultatele: stagnare în epoca celei mai accentuate dinamici din lume, necompetitivitate, reducerea, fie şi relativă, a performanţelor şi, până la urmă, sărăcia.

De „guvernarea prin antagonizare” se leagă imediat alte patologii. Prima este „disfuncţia prezidenţialismului actual”: preşedinţia se interpretează pe sine ca o forţă în luptă deschisă (fie cu Parlamentul, fie cu opoziţia, fie cu pensionarii, ori cu poporul) şi stimulează o „competiţie sălbatică (savage competition)”, în condiţiile unei politizări mai extinse decât oricând şi decât în orice altă societate. A doua este „fuga de răspundere a celor care decid”: aceştia aruncă vina nereuşitei pe orice („criza mondială”, „greaua moştenire”, „colapsul Greciei”, comportamentul supuşilor etc.), fără ca vreun moment să îşi asume vreo răspundere în generarea vizibilă a crizelor actuale. A treia este „constituţie fără constituţionalism”: cei care conduc împing societatea într-o luptă în care nu se mai respectă nici măcar Constituţia, ei înşişi (cum s-a observat, de pildă, la formarea majorităţii guvernamentale alternative, în 2009) căutând să se sustragă controlului constituţional. A patra este „conceperea instrumentalistă a legilor”: legile promovate spre Parlament de către decidenţi nu sunt concepute pentru a exprima interesul public, ci spre a satisface interese de grup aflat în luptă. A cincea este „dictatura majorităţii aritmetice”: ideea profundă a democraţiei dintotdeauna şi de pretutindeni – aceea după care s-ar putea ca un singur cetăţean să aibă dreptate în faţa ecrasantelor majorităţi aritmetice – a rămas străină actualilor lideri din România, iar deciziile se adoptă, mecanic, cu majorităţi aritmetice. A şasea maladie, care încoronează oarecum panoplia nefericită a patologiilor politicii de astăzi din România, este mitul „guvernului tare”: la noi se proclamă obsesiv dezideratul „guvernului tare”, în vreme ce orice ţară civilizată preferă „guvern competent”. În practică, la noi, se ajunge, astăzi, la compromisuri de neadmis pe seama adevărului şi performanţelor.

Nu această situaţie o voi descrie, însă, ci alta, care a făcut-o şi o face posibilă: este vorba de proasta înţelegere a democraţiei de către cei care conduc, care face ca democraţia să nu se mai deosebească îndeajuns de „consultarea maselor” din regimul de tristă amintire sau de „democraţia faptelor” a militanţilor extremismului de odinioară. Este o neînţelegere care transformă democraţia într-o simplă unealtă de promovare a intereselor de „gaşcă” (pentru a folosi limbajul actualei puteri, căruia un distins intelectual ieşean îi caută zadarnic echivalentul în latină!) şi de controlare a societăţii. Vreau să ilustrez ideea neînţelegerii democraţiei de către autorităţile actuale din România prin trei observaţii.

Prima se referă la confundarea legitimităţii cu legalitatea. Trec peste faptul că la guvernanţii de astăzi nu este vreun semn că înţeleg ce înseamnă legitimitate. Ei cred că, după un scrutin legislativ la care au participat 40% dintre alegători, iar partidul lor a obţinut în jur de o treime dintre voturile exprimate, totul este în regulă. În fapt, spus fără ocolişuri, în România actuală, nu există legitimitate a deciziilor, chiar dacă, forţând „democraţia aritmetică”, se obţine o legalitate chinuită. Oriunde în lume, astfel de guvernanţi ar fi precauţi, dacă ar avea cultura legitimării.

Este straniu comportamentul „aleşilor”: ştiind bine că nu vor mai fi aleşi a doua oară, cinismul întrece orice limită înregistrată în democraţiile europene. Peste noapte, unii devin „independenţi” (ceea ce este, în fond, ilegal, oricând aceştia putând fi acţionaţi în justiţie de către cei care i-au votat cu sigla unui partid cu tot!) şi relativizează, oportunist, toate opiniile lor anterioare. Alţii spun în privat ceea ce cred cu adevărat despre guvernanţi, pentru ca în declaraţii publice să îşi umfle pieptul, ca eroici apărători ai liniei partidului. „Reprezentarea poporului” care i-a ales au uitat-o cu totul, în numele „mandatului imperativ” al partidului, care îi târâie în soluţii proaste.

Guvernanţii actuali din România nu înţeleg că democraţia nu se lasă redusă la numărarea voturilor şi la stabilirea celui care are un vot în plus. „Democraţia aritmetică” şi „dictatura majorităţii aritmetice” au fost criticate plenar de cultura democratică a lumii civilizate, iar un democrat onest ştie că un consens cât mai larg, mai ales atunci când aritmetica este subţire (câteva voturi în Parlament în plus) sau discutabilă (în definitiv, ce ar fi fost dacă la alegerile prezidenţiale din 2009 numărarea voturilor ar fi fost alta? sau dacă se lua în seamă victoria în ţară a candidatului rival?) este soluţia înţeleaptă. Carpaticii democraţi de mucava nu înţeleg – se vede prea bine – ce înseamnă democraţia. Până la urmă, pentru ei, poporul este cel care nu este bun (după cum arată şi remarca unuia: „nu se obţin banii de la Bruxelles, căci se lucrează cu români!” sau invitaţia recentă a preşedintelui la „a folosi libertatea câştigată pentru a părăsi ţara”).

Peste toate, cei care administrează România actuală nu înţeleg legătura indisolubilă dintre democraţie şi valoarea profesională a reprezentanţilor. Precum odinioară Ceauşescu, puterea apelează la persoane de calitate îndoielnică, încât, pe de-o parte, să nu fie vreun pericol de concurenţă din partea acestora şi, pe de altă parte, să se poată oricând arunca vina pe cineva. La rândul lor, persoanele acestea reproduc nivelul redus de competenţă şi onestitate: cei pe care îi numesc sunt, deopotrivă, mai curând incompetenţi, docili, agresivi, cu destule pete la activ. O ţară care are nevoie, ca de aer, de persoane competente şi integre, capabile să imagineze, să gândească şi să implementeze soluţii chibzuite, cade astfel pradă unor administratori nepricepuţi, care o trag în jos. Cu un preţ uriaş, însă, pe care îl plăteşte, ceas de ceas, inevitabil, fiecare cetăţean.

Peste toate, însă, din păcate, sărăcia inundă cu repeziciune, din nou, România – fapt care ar trebui să îi pună cel puţin pe gânduri pe propagandiştii politicii din zilele noastre. Efectele sunt multiple: neputinţa capitalizării, scurgerea rapidă de resurse şi pierderea prestigiului internaţional. Bucureştiul este vizitat rar, din complezenţă, reprezentanţii români contează doar formal (dacă nu cumva sunt ignoraţi sau aţipesc la reuniuni, cum se poate observa în tot mai multe filmări), adesea ei nu înţeleg problemele puse în discuţie, singurele instituţii internaţionale (precum CEPES), care mai existau la Bucureşti, au fost desfiinţate, nu s-au putut folosi resursele Uniunii Europene şi susţinerea SUA.

La aceste premise lăuntrice României actuale, sunt de adăugat, pentru a putea răspunde la întrebarea „ce va fi în trei ani?”, premise contextuale. Le enumăr cât mai succint. Competiţia internaţională stimulată de globalizare şi de criza declanşată în 2008 se va intensifica. Centrul economic al lumii se mută în Asia de Sud-Est. SUA rămâne principalul actor al lumii, dar China se ridică la rangul celei de a doua supraputeri, Rusia revine printre forţele hotărâtoare, iar alianţa Franţa, Germania, Rusia va avea un cuvânt mai greu de spus. Societăţile avansate trec deja la „noua economie”, iar „statul social” este supus unei revizuiri profunde şi promiţătoare.

Ce va fi România în următorii trei ani depinde de ceea ce ea face acum, în condiţiile date de premisele amintite. Nu se poate răspunde concret la întrebarea „ce este de făcut?” fără a lămuri în prealabil „cine poate face?”. Cu datele pe care le are la activ (alegeri fracturate, incapacitate administrativă, îmbrăţişarea modelului african, selectarea mediocrilor în roluri publice etc.) actuala putere – preşedinte, guvern, aparat – nu va scoate România din cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. Dacă se va încerca prelungirea acestei puteri – ceea ce este de aşteptat să se forţeze – situaţia românilor se va înrăutăţi, fie şi în termeni doar relativi.

Eroarea politicii actuale este de direcţie – înainte de a fi de alte naturi, şi ele importante. Atunci când la începutul anului 2009, s-a configurat dezechilibrul bugetar, în loc să se consulte specialişti reali şi să se caute o direcţie de dezvoltare pentru România, s-a apucat direcţia comprimării activităţilor – care a fost şi este oriunde în lume contraproductivă. Spus mai simplu: abordarea oficială din România, a crizei financiare şi economice începută în 2008, este eronată! Nu s-a lămurit nici un moment provenienţa crizei (cum s-a produs criza? ce decizii au fost luate în prealabil? cine le-a luat? a cui este răspunderea?) şi se izolează, în abordare, deficitul bugetar, ce este acuzat exclusiv, de structura bugetului, ultima se rupe de economie, iar economia de politici şi de mişcările din societate. Izolările acestea, triple, ar fi chestiune de interes doar euristic dacă nu s-ar lua decizii pe baza lor. Aceste decizii nu dau rezultate nu numai pentru că ating interesele foarte multor oameni, nu doar pentru că cetăţenii sunt afectaţi şi-şi exprimă nemulţumirea. Ele nu dau rezultate deoarece sunt greşite tocmai din punct de vedere economic, iar dovada peremptorie este împrejurarea că nici o ţară nu practică astfel de „soluţii”.

România s-a umplut între timp de mistificări, care împiedică înainte de orice discutarea onestă a situaţiei. Se decretează de sus că numai cu o persoană anume „România va traversa deşertul”. Că nimeni nu are proiecte alternative. Că de vină este „criza mondială”. Că am fi după două decenii de erori. Şi altele. Ca şi în anii optzeci, înainte de înlocuirea lui Ceauşescu, este de procedat astăzi la demistificări şi la aducerea pe agenda publică a veritabilelor probleme ale ţării.

Situaţia ţării este pe muchie (tehnologic, economic, social, politic, cultural), încât la întrebarea „câţi ani vor trebui reparaţiei celor stricate în 2009-2010?” economişti de bună calificare spun aproape automat opt-zece ani. Este adevărat că Paul Krugman argumenta nu de mult că şi criza din 1929 s-a încheiat abia în 1945! Eu cred că schimbarea politică neîntârziată din România ar pune ţara în mişcare în trei-şase luni, iar un nou mod de dezvoltare ar putea fi instalat destul de repede, cu cetăţeni pricepuţi şi devotaţi. În puţini ani, România nu numai că ar înlătura daunele grele ale lui 2009-2010, dar ar reintra între ţările respectate ale lumii.

Nu vreau să proiectăm utopii sau să ne lăsăm în seama reveriilor. Dar nici nu este cazul să se cedeze actualelor direcţii şi persoane, demult compromise. Este vorba de a ne clarifica şi de a acţiona energic, ca altădată la Alba Iulia. Pun în joc, fie şi numai numindu-le aici, şapte concepte ale schimbării: „stat ca păzitor al ordinii”, „democraţie ca formă de viaţă”, „nouă industrializare”, „consolidare a pieţei interne’, „independenţa justiţiei”, „descentralizare prin subsidiaritate”, „reconstrucţia democratică a statului” şi lansarea dialogului în societate.

Deunăzi, la Toruń şi Roma m-a întâmpinat aceeaşi întrebare: ce aţi face în România, ce deviză aţi recomanda? Am răspuns fără ezitare cu o formulă biblică deja folosită cu succes de multe ori în istorie: „Nu vă fie frică!” Am adăugat, însă, o formulă cu aceeaşi origine: „Să trăim în adevăr!”. Curajul şi adevărul ar fi timpul să redevină virtuţi carpatice! Dar se cuvine să fim lucizi: nu pot deveni astfel de virtuţi fără acţiunea conştientă şi responsabilă a intelectualităţii.

Ce va fi peste trei ani? Să răspund la întrebarea cu care am început. Dacă se continuă ceea ce este acum, atunci vom avea o ţară lovită de sărăcie, la coada Europei, în care unii se vor bucura că au ceva mai mult decât alţii. Dar toţi vor suferi, fizic şi nefizic, sub o cohortă de trupeţi care vor avea o victorie poate ceva mai puţin stingherită decât a fraţilor de spirit, adoptaţi incult şi, poate, involuntar, precum Goebbels sau Sauckel. Îmi amintesc că în dramatica dezbatere din Germania anilor treizeci asupra cauzelor prăbuşirii democraţiei în ţara sa Thomas Mann a atras atenţia asupra venirii la conducerea ţării a categoriei celor mai necalificaţi şi mai corupţi. În intervenţia la „Vocea Americii”, din 10 aprilie 1945, celebrul romancier trăgea astfel bilanţul: „În Germania acum doisprezece ani, ultimii şi cei mai de jos, din punct de vedere uman, au venit la conducere şi au determinat faţa ţării”. Bilanţul era trist, catastrofa Germaniei se produsese. La noi trebuie, oare, aşteptată prăbuşirea mai departe, fie ea şi paşnică?

Dacă curajul şi pasiunea adevărului vor prevala, dacă intelectualii acestei ţări îşi vor spune cuvântul, atunci va fi altfel. Ne amintim ce spunea Seaton Watson: „toate trăsăturile menţionate, mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai căror cei mai privilegiaţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principi­ile, în schimbul unei primiri la liderul suprem, toate acestea au existat în România în grad proeminent”. Iar acestea le scria un foarte mare filo-român, în cartea Eastern Europe between the wars (Cambridge University Press, 1945). Citez, în continuare: „Democraţia nu poate înflori în astfel de atmosferă. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei răsăritene. Nici un progres nu va fi făcut până când nu se abandonează aceste metehne iar o nouă abordare va fi pregătită să-i ia locul. Perioada tranziţiei va fi lungă şi dureroasă. Dar atunci când va fi încheiată, marile energii şi calităţi ale poporului român, al doilea ca efectiv şi probabil cel mai talentat în Europa răsăriteană, îi va asigura acea poziţie onorabilă pe care nu a fost încă în stare să o atingă”. Nu ar fi cazul ca intelectualii să se decidă şi să încheie astăzi, în sfârşit, acea tranziţie lungă şi dureroasă?

 

Prof.Univ.Dr. Andrei MARGA

Rector

Universitatea „Babeş-Bolyai”

Cluj-Napoca

6 decembrie 2010

 

Vadim înainte și după 1990

Posted by Stefan Strajer On December - 29 - 2010

Vadim înainte și după 1990

 

Autor: Ion Coja

„Cred că este momentul unui divorț civilizat între PRM și Vadim”

Domnule profesor ION  COJA, ați promis că veți veni cu detalii noi asupra rolului nefast jucat de Corneliu Vadim Tudor în politica românească.

         Despre rolul nefast al individului nu mai este nevoie să dau niciun detaliu. Orice om cu judecată sănătoasă și-a dat seama de răul imens făcut de acest Vadim. A compromis ideea națională, a coborît discursul naționalist la nivelul șanțului, al mahalalei sordide, a discreditat partidul naționalist pe care îl conduce. Este principalul vinovat pentru situația în care ne aflăm: nu avem în Parlament oameni care să reprezinte electoratul naționalist. Iar în România electoratul naționalist trece de 40%. Problema este dacă Vadim a făcut atâta rău din prostie, fără să-și dea seama, sau din ticăloșie! Aceasta e întrebarea! Deci eu am promis că voi veni cu detalii privind ticăloșia sa, abjecția prestației sale. Asupra răului făcut de Vadim, nu încape nicio îndoială. Să vedem ce se poate spune despre ticăloșia sa, ca explicație a răului produs în jurul său.

Aveți și documente, sper.

        Există tot mai multe dovezi că înainte de 1990, cei care de ani de zile erau preocupați de debarcarea lui Ceaușescu au organizat un vast sabotaj, menit să scadă popularitatea lui Ceaușescu, să exaspereze populația, să ne pregătească pentru a ieși în stradă la momentul decis de ei, manipulatorii istoriei! Am dovezi că atât frigul din case, cât și sărăcia din galantarele magazinelor au fost amplificate prin acțiuni de sabotaj. Precum și alte mizerii, cunoscute din acea vreme, mizerii care n-ar fi fost atât de dureroase și de exasperante dacă trădătorii din PCR, din Securitate ori Armată nu ar fi profitat de orice ocazie pentru a spori cota de absurd din existența noastră în anii Epocii de Aur! Deocamdată, în discuția noastră, am în vedere sabotajul făcut de cei care s-au ocupat de cultul personalității tovarășului. A existat un vast serviciu de propagandă, cu sarcina de a ne face pe toți să-i iubim pe Nicolae și Elena Ceaușescu, și să fim mulțumiți, chiar mândri de realizările României noastre Socialiste! Sunt convins, ba pot spune că am dovezi, că și această activitate, atât de importantă, a fost sabotată, desfășurându-se în forme care au stârnit printre români mai degrabă un efect invers: repulsie și lehamite față de Ceaușești. În primul rând prin exces, prin exagerarea laudelor și omagiilor aduse celor doi și prin frecvența cu care eram bombardați zilnic în mass media de chipul și numele lui Ceaușescu.

        Mulți au participat la corul lăudătorilor din oportunism, firea lor de lingăi incorigibili determinându-i să nu piardă nicio ocazie de a-l adula și supradimensiona pe bietul Ceaușescu. Alții l-au lăudat cu sinceritate, dar prostește, cu argumente caraghioase sau puerile. Alții însă l-au lăudat pe Ceaușescu în cadrul unui program kaghebist de subminare și deformare a imaginii sale reale. Eu îl includ pe Vadim în această din urmă categorie! Și am ca prim argument faptul, ascuns de Vadim, că el s-a ocupat intens de scenariile și regia acelor monstruoase spectacole de masă care ne-au îngrețoșat pe toți atât amar de ani. Vadim a scris textele acelea atât de nesuferite, apologetice dincolo de orice măsură sau cenzură a bunului simț, texte pe care toți le auzeam la radio și televiziune însoțind prezentarea evenimentelor în care era implicată persoana lui Ceaușescu. Vadim a fost plătit cu bani grei să-și pună talentul literar în slujba acestui sabotaj prin care organizatorii loviturii de stat din decembrie 1989 au pregătit de ani de zile discreditarea lui Nicolae Ceaușescu. Cred că arhivele CC al PCR, deocamdată inaccesibile, vor furniza multe documente neașteptate. Din păcate, opinia publică a fost indusă în eroare și s-a mulțumit cu deconspirarea arhivei Securității. De ce nu avem acces public la arhivele PCR? S-ar putea ca din ele să rezulte mai clar sensul celor petrecute înainte și după 1990. Inclusiv cu Vadim.

Sincer să fiu, argumentul Dvs nu este convingător. Faptul că Vadim va fi găsit pe un stat de plată al PCR nu spune mult, căci vor mai fi fiind și alții! Gândiți-vă la Adrian Păunescu, Nicolae Dragoș, Dinu Săraru, chiar și Octavian Paler, care a lansat sintagma EPOCA DE AUR…

      Sunt foarte mulți, e drept, dar dintre ei numai Vadim și-a depus carnetul PCR în vara lui 1989, în semn de protest, de dezicere…

A făcut un asemenea gest Vadim?!

      L-a făcut, dar ecoul nu a fost pe măsura așteptărilor, adică la Europa Liberă nu s-a făcut caz de Vadim, așa cum s-a făcut de Dan Deșliu, care și el renunțase la calitatea de membru al PCR. De ce a făcut Vadim acest gest neașteptat și care nu i se potrivea nicicum? Eu nu găsesc decât o singură explicație: Vadim făcea parte din complot, a știut ce urmează să se întâmple cu Ceaușescu și atunci a încercat să schimbe masca, să ia chipul dizidentului. Nu l-a luat nimeni în serios, dar asta e altă poveste. Important este să ne spună Vadim de unde a știut în vara lui 1989 că trebuie să-și abandoneze stâpânul?! Oricum, aceasta este interpretarea mea, s-ar putea să greșesc. Să ne explice Vadim gestul său de renunțare la calitatea de membru al PCR! Până acum n-a dat nicio explicație coerentă.

Atât?

        Deunăzi, un scriitor din Craiova, mi-a povestit cum a încercat dînsul, în ianuarie 1990, să scoată o revistă mai naționalistă. Ca orice oltean, s-a adresat altui oltean, spre a fi sprijinit. Un astfel de oltean, cu o poziție tare în presa de atunci, era dl Darie Novăceanu, director la Adevărul. I-a împărtășit acestuia intenția sa și a primit următorul răspuns: nu are rost să te ocupi dumneata, o revistă naționalistă va fi scoasă de Vadim!… De la Darie Novăceanu citire!

        Evident, era vorba de revista România Mare, care a apărut câteva luni mai târziu. Discuția, repet, a avut loc în ianuarie 1990. Planificarea la acea dată a apariției unei reviste naționaliste condusă de Vadim nu are altă explicație. Este clar, cel puțin pentru mine, că planificarea se făcuse mai demult, dinainte de decembrie 1989… Oricum, sigur e că alții au decis înființarea revistei România Mare, iar Vadim a fost pionul de execuție! Însăși înfățișarea revistei, modul de paginare etc. au fost copiate după o publicație grecească, controlată de serviciile speciale elene!

Această poveste într-adevăr mă pune pe gânduri! Dacă nu mă înșel, în apariția revistei România Mare a avut un amestec și Petre Roman! Se cam leagă lucrurile…

 

         Petre Roman nu putea să-l sprijine pe Vadim din simpatie personală, din afinitate spirituală. A făcut-o numai pentru că acesta era scenariul și trebuia să-l respecte!… Mai trebuie știut că imediat de la apariția sa, în sprijinul revistei au sărit o mulțime de oameni din Vatra Românească! Adică din PUNR! Oameni de bună credință! Patrioți adevărați. Care au scris pentru revistă despre ce se întâmpla în Ardeal sau au difuzat revista voluntar. În aceste condiții, te întreb: de ce Vadim nu s-a înscris în PUNR? Și, mai ales, întreb de ce a înființat un partid naționalist de vreme ce deja exista unul? De ce a făcut să apară această scindare a electoratului patriotic, naționalist, unii cu PUNR-ul, alții cu PRM?! S-a ivit astfel o concurență nefirească, deloc benefică pentru români, pentru naționaliștii români! În plus, de-alungul anilor, cele mai murdare atacuri la adresa Vatrei Românești sau a PUNR au fost găzduite de revista România Mare. Despre Funar personal s-au publicat niște texte abjecte de-a dreptul! La fel despre Radu Ciontea, despre mine! Nici publicațiile UDMR nu au fost așa de preocupate ca revista lui Vadim să publice tot felul de mizerii despre Vatra Românească și despre PUNR?

Care este explicația?

       Explicația este simplă: înființarea Vatrei Românești și a PUNR s-a produs spontan, ca reacție de auto-apărare a societății românești față de atacurile iredentismului maghiar, ale UDMR! Scenariul gorbaciovist, KGB-ist și cominternist deopotrivă, după care s-a produs lovitura de stat din decembrie 1989 și instaurarea falsei democrații de după 1990, prevedea înființarea a zeci de partide, dintre care toate partidele mai importante, inclusiv cele istorice, să fie strict controlate din umbră, prin persoane infiltrate în structurile de conducere. Scenariul prevedea și apariția unui partide naționalist, de asemenea controlat. Singurul eveniment politic neprevăzut și pe care la început nu l-au putut controla a fost apariția Vatrei Românești. Noi, după ce am înființat Vatra Românească, am cerut reprezentare în CPUN, în acel parlament de strânsură în care UDMR fusese acceptat, deși nu era partid politic. Ion Iliescu s-a împotrivit și a spus că nu putem fi primiți deoarece nu suntem partid politic. Am fost nevoiți să înființăm PUNR, Partidul Unității Naționale a Românilor. PUNR a fost imediat resimțit ca partidul naționaliștilor români. Din păcate, mulți au interpretat apariția Vatrei Românești și a PUNR ca o concurență la înființarea PNȚ-ului. Am avut discuții pe această temă cu Corneliu Coposu, și i-am reproșat că nu a luat nicio atitudine față de acțiunile udemeriste, de natură iredentistă, anti-românească. Coposu a mers cu declarații pro-maghiare până la afirmația că drumul României spre democrație trece prin Budapesta!… Binevoitori față de UDMR s-au arătat și liberalii în 1990! Pasămite, sperau la voturile maghiare pentru alegerile prezidențiale din mai 1990!… Atunci, în ianuarie 1990, când s-a aflat de crimele udemeriste și de abuzurile separatismului maghiar, toată lumea a așteptat replica lui Coposu, a PNȚCD. Această replică nu s-a produs însă. Și așa românii din Transilvania s-au văzut nevoiți să se descurce singuri, să dea ei o replică la amenințarea UDMR. A fost o replică a societății civile!

       Cum spuneam, nici Vatra Românească, nici PUNR, deși infiltrate și ele de oamenii noii securități, nu s-au lăsat controlate de noua putere, de cei care manipulau FSN-ul. Repulsia noastră față de Brucan era publică! Noi, Vatra Românească am reacționat primii și singurii față de nebunia privatizării, așa cum o concepea gașca lui Petre Roman, prin legea 15 din 1991. Reacția establishment-ului, adică a comiternismului revenit la guvernarea României în decembrie 1989, a fost să înființeze și să susțină o altă organizație, un ONG așa zis patriotic, puternic susținut financiar, prin care să concureze și să contracareze Vatra Românească. Această organizație a fost botezată cu numele lui Avram Iancu. Pe plan politic s-a încercat slăbirea PUNR prin apariția unui partid cu aceeași orientare, naționalistă: Partidul România Mare! Dacă Vadim era într-adevăr un naționalist, un patriot, și punea interesul național deasupra celui personal, se înscria în PUNR, în Vatra Românească… Numai că noi nu i-am fi permis să transforme politica interesului național în circ, în dezbrăcinarea publică!

Vreți să spuneți că înființarea PRM a fost preconizată de Iliescu, Brucan & comp. încă dinainte de 1990?

      Nu este exclus! Oricum, apariția PRM a fost resimțită de noi, cei din Vatra Românească, ca fiind de natură să deruteze electoratul naționalist. Mai târziu ne-am dat seama că aderența mare pe care au avut-o la români Vatra Românească și PUNR a stârnit panica autorităților! Li s-a interzis militarilor să aibă vreo legătură cu Vatra Românească, de pildă. Puteau să activeze în orice ONG, numai în Vatra Românească, nu! Dar manevra principală împotriva naționaliștilor români a fost efectuată prin Vadim, care jucase rolul naționalistului de operetă și înainte de 1990, al antisemitului de serviciu, care reacționa la comandă, pe care puteau să-l controleze ușor.

De ce puteau să-l controleze așa de ușor?

      Pentru că era unul de-al lor! Nu uita că Vadim și-a scos dosarul de securitate din arhivele Securității și îl ține acasă, mai publică din când în când ce îi convine. Eu îl invit pe Vadim să pună dosarul său de urmărire la dispoziția membrilor PRM! Și-l întreb: cum a putut Vadim să-și scoată dosarul de la Securitate? Și ce interes a avut? Spune multe grija lui Vadim de a împiedica accesul altora la dosarul său de securitate. A fost urmărit de Securitate? Pentru ce soi de activități? Pentru care suspiciuni?… Și eu am fost urmărit de Securitate și nu mă deranjează ideea ca dosarul meu să fie citit de oricine dorește! Sunt chiar mândru de ce va putea citi acolo! Și ca mine sunt mulți în Țara asta! Dar au mai fost urmăriți și unii care după 1990 au făcut moarte de om ca să-și poată distruge dosarul de urmărire. Vezi Militaru și ceilalți. Chiar, ce s-a întâmplat cu dosarul lui Iliescu, al lui Petre Roman?… Deci, atâta timp cât Vadim își ascunde dosarul de la Securitate, orice suspiciune asupra integrității sale politice și morale este justificată! Iar suspiciunea cea mai verosimilă este aceea că a colaborat cu cei care l-au trădat în decembrie 1989 nu numai pe Ceaușescu, dar au trădat și poporul român! A colaborat cu ei înainte și după 1990!

       Lui Vadim nu i s-a repartizat niciun rol în timpul evenimentelor din decembrie 1989, ci numai după! Iar rolul său a fost să conducă un partid naționalist și să facă de rîs și de batjocură nu numai partidul, ci și ideea națională. Mai ales ideea! Făcându-i astfel pe mulți să se ferească de adoptarea sau afirmarea unui crez naționalist de teama că vor fi percepuți drept partizani ai lui Vadim, ai unui nebun spurcat la gură, mincinos, poltron, bolnav de narcisim, un egolatru fără măsură în tot ce face.

Dar nu credeți că personalitatea lui Vadim era prea puternică ca să se împace cu ideea de a fi numărul 2 sau 14 într-un partid ca PUNR?

      Fie, iau în calcul și ipoteza nebuniei lui Vadim, a megalomaniei sale vecină cu paranoia, care într-adevăr îi impune să fie el cel mai cu moț în orice adunare… Altfel, pleacă! Dar atunci să-mi explici ce a căutat la PNȚCD în ianuarie 1990, când s-a prezentat la poartă umil, cerând să-și pună întreg talentul său literar și gazetăresc la dispoziția opoziției!… De ce nu a venit niciodată să pună umărul alături de patrioții din Vatra Românească, din PUNR?… Simplu: pentru că menirea lui nu era să întărească naționalismul românesc, ci să-l slăbească prin divizare și discreditare, compromițându-l cum nu l-a mai compromis nimeni vreodată! Dar admit ideea auzită la unii cum că Vadim ar fi fost manipulat, că știindu-se ce soi de om este, a fost folosit, l-au ajutat să parvină în fruntea unui partid naționalist știindu-se că-l va compromite. Știindu-se că orice idee ar susține, Vadim va sfârși prin a o compromite!

 

Așadar și-a oferit serviciile, dar a fost refuzat de PNȚCD… Nu știam!

     Binențeles. Au făcut multe greșeli țărăniștii, dar nici chiar așa, să-l accepte alături pe unul ca Vadim! Iar pentru acest refuz Vadim s-a răzbunat porcăindu-i pe țărăniști ca pe nimeni alții! Înjurându-i și calomniindu-i cu o rară ticăloșie, folosindu-se de orice pretext! Inclusiv pe Corneliu Coposu. Oricum, Vadim ar trebui să explice ce a căutat în ograda PNȚCD. Cine l-a trimis?

În ce relații ați fost cu Vadim?

      Ca să zic așa, l-am mirosit ce-i poate pielea încă dinainte de 1990. Cât am fost în Senat împreună, la doi pași unul de altul, nici nu i-am răspuns la salut! Mă aveam bine cu toți parlamentarii PRM, dar cu Vadim nu stăteam de vorbă!… Efectiv am refuzat, în mod ostentativ. Nu l-am confundat niciodată pe Vadim cu partidul, cu membrii PRM, printre care am avut și am mulți prieteni sau cunoscuți cu care mă respect! Mi-am călcat pe inimă și, la insistențele colegilor din Vatră, pe la sfârșitul anilor ’90 am încercat o apropiere, o colaborare, ne-am întâlnit de câteva ori, cu mai mulți peremiști de față. Nu i-a convenit că de multe ori am avut altă părere și l-am contrazis… Mi-a trimis la un moment dat vorbă prin Ungheanu că nu este bine pentru el să se mai vadă cu mine, că se supără evreii!..

       Repet, nu fac greșeala de a-l confunda pe Vadim cu PRM-ul oricât se străduie mass media controlată și vândută să acrediteze această confuzie, această identitate. De aceea, în 2008, când am aflat că Vadim a căzut la înțelegere (știe el cu cine!) și a acceptat ca PRM să nu mai prindă Parlamentul, am vrut să verific această informație. Dar și din dorința ca, dacă informația este greșită, să ajut PRM-ul să rămână în Parlament, i-am oferit lui Vadim sprijinul electoral al Vatrei Românești. Concret, îi plecaseră din partid o mulțime de oameni de valoare și nu avea destui candidați. Eu, în numele Vatre Românești, i-am oferit zeci de candidați de valoare pentru alegerile din 2008, inclusiv un candidat la funcția de prim ministru, care să participe la dezbaterile televizate și să facă propagandă pentru PUNR. Dacă vă aduceți aminte, toate partidele parlamentare au promovat o candidatură la funcția de Prim ministru, mai puțin PRM. De ce?

Ce candidat a oferit Vatra Românească? Cumva pe dumneavoastră înșivă?

      Nu, domnule! Vadim a acceptat sprijinul Vatrei Românești cu condiția ca eu să nu candidez! Nu m-am supărat și am menținut oferta noastră. Am acceptat această restricție și i-am făcut o propunere foarte bună la funcția de prim ministru: domnul Constantin Cojocaru. Economist de mare clasă! Dacă ar fi participat la dezbaterile cu ceilalți candidați, i-ar fi băgat în buzunar pe toți! Ați văzut ce succes a avut la OTV, cu proiectul legii Cojocaru!… Succes ar fi avut și ca candidat al PRM, ar fi adus multe voturi pentru PRM. I-am scris lui Vadim un E mail, i l-am recomandat călduros pe Cojocaru și i-am cerut să se întâlnească să discute amândoi strategia pentru alegeri. L-am sfătuit ca PRM să-și facă campanie electorală cu proiectul legii Cojocaru! Vadim l-a chemat pe dl Cojocaru la conferința sa de presă și n-au stat de vorbă mai mult de trei minute, de față cu toată lumea! Nu i-a dat nicio atenție și nicio importanță. Mi-am dat seama atunci că Vadim ori nu vrea ca PRM să mai intre în Parlament, căci așa i s-a cerut!, ori este complet imbecil și nu are niciun simț al realității politice! Cum e posibil, în situația grea în care se afla PRM în toamna lui 2008, el să-i întoarcă spatele unui om ca dr. Constantin Cojocaru?! Om care venea cu câteva zeci de specialiști după el, ca să nu spun sute! Iar în teritoriu, de exemplu la Timișoara, candidații propuși de Vatră au fost boicotați de liderii locali, din dispoziția lui Vadim…

Ce candidați a propus Vatra la Timișoara pe lista PRM?

       Un comandor de aviație, lider CADA, și un profesor universitar, doctor în filosofia dreptului, o somitate internațională. Au acceptat să candideze de dragul meu, iar eu am insistat foarte mult să rămână pe liste, chiar dacă eu nu mai candidez. Nu cred că PRM nu a scos cele 5 procente! Dar atitudinea lui Vadim a fost a unuia care cunoștea rezultatul dinainte și-l acceptase! Când ești prins într-o structură diversionistă, disciplina și ascultarea oarbă este lege!

Deci sunteți convins că Vadim n-a acționat de capul său?

       Nu totdeauna. Deseori a fost lăsat și de capul său, când păpușarii care au făcut din el o marionetă au văzut că e capabil să facă mult rău Țării și din proprie inițiativă… Prima oară când mi-am dat seama că Vadim trădează a fost prin 1994-95, atunci când în Parlament s-a propus să li se acorde străinilor dreptul de a cumpăra pământ. Propunerea a venit de la PDSR. Toată lumea a fost de acord. Dă-mi voie să mă laud că eu m-am opus, i-am convins pe colegii din PDAR să fim solidari pe ideea de a respinge această propunere, imediat ni s-au alăturat colegii din PSM, cu Adrian Păunescu în frunte, și curând foarte mulți parlamentari din grupul majoritar. Care a fost poziția lui Vadim? A declarat că parlamentarii PRM vor vota fiecare cum îi dictează conștiința!… Inadmisibil din partea unui naționalist, a unui patriot!

      La fel, în 2003, la referendumul pentru noua Constituție, o constituție păguboasă pentru români, Vadim l-a admonestat pe Funar care își permisese să recomande absența masivă de la vot. Vadim le recomanda alegătorilor să se prezinte la vot!… Am avut atunci sentimentul că Vadim se conforma unui ordin din afara partidului. Ulterior, la presiunea colegilor din PRM a adoptat poziția lui Funar, cea corectă. Dar după alegeri, nu a protestat cum se cuvenea față de neregulile comise la referendum, nereguli care au dus la falsificarea rezultatelor… Din nou: ori nu și-a dat seama de importanța momentului ori făcea jocul care i se cerea!

Nu credeți că este șantajat? Manipularea politicienilor se face mai ales prin șantaj!

      E posibil. Tocmai de aceea Vadim ar trebui să pună dosarul său de urmărire la dispoziția publicului, a alegătorilor. Și așa ar trebui să facă orice politician, mai ales președinții de partid! Eu bag mâna în foc că în acel dosar se află lucruri atât de compromțătoare încât dacă dosarul se va face public, lui Vadim îi va fi rușine să mai iasă din casă! Chiar așa nerușinat cum îl știm, tot nu va mai îndrăzni să dea ochi cu lumea!

Cum comentați faptul că PRM nu a afost niciodată la guvernare?

      Asta mi-aduce aminte de o vorbă latinească despre femeia urîtă care se laudă că a rămas virgină!… Virgină pentru că nu s-a găsit niciun bărbat s-o dorească! Vadim ar fi vrut tare mult ca PRM să ajungă la guvernare, dar nu l-a invitat nimeni. Vadim ar trebui să dea explicații colegilor de partid, de ce, prin comportamentul său de mahalagiu, prin inconsecvențele sale, toate partidele au evitat să fie colegi cu el în guvern! Evident, de teama că va compromite guvernul! Așa cum deseori Vadim a compromis calitatea de parlamentar! De român! De om!…

     Dar să fim serioși: Vadim a acceptat să participe la trocul imoral al funcțiilor în administrație, conform algoritmului! A desemnat oameni de-ai săi în funcții bine bugetate, unde s-au pus la adăpost de vitregia vremurilor mulți oportuniști din PRM. Iau lefuri mari și nu mișcă în front!

Cum vedeți viitorul lui Vadim?

      Nu mă interesează viitorul lui Vadim. Mă interesează soarta naționalismului românesc, deci și a PRM, partid în care activează mulți naționaliști. Și când spun naționaliști, spun oameni de calitate! Aud că Vadim încearcă să bată palma cu PSD și să se lase absorbit, cu partid cu tot, în PSD, contra unor posturi de parlamentari. Umblă Vadim prin țară să-și convingă colegii și nu prea are succes!… Cred că este momentul unui divorț civilizat între PRM și Vadim. Vadim să meargă la PSD, unde cred că nu-l dorește nimeni. Iar PRM să-și vadă de drum!

Adică?

      Adică PRM să strige adunarea pentru patrioții români! Să-și deschidă porțile pentru foștii PUNRiști, pentru foștii PDAR, pentru foștii PSM, partide care au fost desființate de oculta cominternistă cam la fel cum vrea Vadim acum să desființeze PRMul: prin trădarea președinților. Dar mai ales să se pună PRMul la dispoziția tineretului naționalist, oferindu-le acestora șansa de a avea un partid. Și când spun tineret naționalist îi am în vedere în primul rând pe tinerii care au plecat din PRM dezamagiți și exasperați de inconsecvențele președintelui. Iar cei din conducerea PRM, care ani de zile nu au fost în stare să-l tragă de mânecă pe tribun, să facă acum un pas înapoi și să-și pună cenușă în cap! Sunt foarte vinovați în fața românilor. PRM prin statut, în următorii trei-patru ani ar trebui să încredințeze funcțiile de conducere, inclusiv cea de președinte, numai unor persoane sub 45 de ani! Vadim, cine știe?! Poate va avea ocazia să se disculpe cu un certificat medical, dar ceilalți, din anturajul său de yesmani, nu au nicio scuză. Se fac vinovați în primul rând față de colegii din PRM…

Sunteți dispus să participați la refacerea PRM?

      Dacă sunt invitat, nu voi refuza. Voi veni să sprijin impunerea spiritului de solidaritate românească pe care s-a întemeiat înființarea Vatrei Românești. Acest spirit nu a dispărut dintre români. Voi veni ca fondator al PUNR, ca fost senator PDAR, ca persoană apropiată de mai multe grupări de tineri naționaliști! La viitoarele alegeri, din 2012, este musai ca naționaliștii să poată candida pe o singură listă de partid! Lista PRM sau a PPP sau a altui partid, dar toate partidele și ONG-urile cu vocație patriotică, naționalistă, trebuie să se coordoneze și să facă front comun împotriva actualei clase politice. Adică listă comună!

Și totuși Vadim nu ar încăpea în această formulă nouă? Unele idei ale lui Vadim sunt corecte, după părerea mea.

      Sunt foarte corecte aceste idei, numai că nu sunt ale lui Vadim, sunt ale mele, ale dumitale, ale românilor, în general. Sunt idei care circulă în lumea noastră, nu este un merit deosebit să le faci cunoscute prin tipar… Singurele idei care au fost numai ale lui Vadim a fost să ridice monumente unor lideri evrei, să-l bage în Parlament pe Nati Meir, să-l facă consilierf de taină pe Maximilian Katz… Problema este că toate ideile corecte, de iz naționalist, patriotic, au fost compromise prin felul în care le-a susținut Vadim, prin comportamentul său în Parlament, la Televiziune, în alte ocazii. Firește, am în vedere în primul rând limbajul, vulgar, violent, trivial, jignitor și pentru observatorul neutru! Precum și duplicitatea sa! A când în cârdășie, când în dușmănie cu mai toate partidele politice cu toți liderii politici.    

       Eu nu sunt omul care să spună că nu vine în partidul cutare decât dacă pleacă X sau Y… Vadim poate să rămână în PRM, dar dacă Vadim rămâne la conducerea PRM asta înseamnă dispariția PRM. Vadim trebuie să-și facă public dosarul de securitate pe care l-a sustras din Arhiva Securității. Iar după aceea colegii săi să decidă. Până nu va intra în legalitate, până nu va înapoia dosarul furat din Arhivele Statului român, până nu va pune acest dosar la dispoziția colegilor de partid, asupra sa poate fi formulată orice acuzație, oricât de gravă. Acuzații care, de altfel, au și fost puse în circulație. Cumplite acuzații. E timpul să nu mai ascundă nimic din trecutul său! E timpul ca Vadim să aleagă: nu poate să mai rămână în viața politică și în același timp să ascundă dosarul său de securitate. Ori dosarul, ori partidul!

      Greșesc cu ceva?

Cred că nu, din păcate!

22 decembrie 2010

 A consemnat Nichita Vancea

ALABAMA BURNING – din ciclul “Vieti Anapoda”

Posted by Stefan Strajer On December - 20 - 2010

ALABAMA BURNING

 

Autor: Monica Corleanca (Cincinnati, Ohio, USA)

Am coborât din avion pe aeroportul din Atlanta şi am sunat pe mobil pe omul care trebuia să mă aştepte ca să plecăm mai spre Montgomery. Il văzusem o singură dată în viaţa mea şi mă temeam că n-o să-l pot recunoaşte pe întuneric.

Am ieşit din zona recuperării bagajelor păşind afară într-un cuptor torid de abureală sufocantă să-mi vină rău. Drumul cu avionul fusese scurt, nu eram obosită, eram însă emoţionată de ceea ce va urma, de responsabilitatea mea în încercarea de a salva un copil şi un tată de la cădere într-un abis al destinului. un tată  de la cădere în gol., ne-am salutat  şi am plecat la drumu le circa trei ore cu maşina.

Am urcat în maşină zărind pe scaunul din spate un copil adormit într-un scaun special la care era adaptat un ecran de vizionat filme în faţa lui. Am avut un sentiment straniu de la început, dar ne-am salutat şi am plecat cu maşina la drumul de circa trei ore de mers. Inoptase bine. Am tot vorbit de toate pe drum, mai ales despre cumpăna de viaţă în care se afla el acum şi despre dureri care ne-au schimbat tuturor destinele pe pământ străin.

Trecuse Dunărea înot ca să scape din România, numai cu jumătate de an înainte de uciderea lui Ceuşescu, pierzându-şi un ochi la traversare şi suferind eroic pe timpul cât a stat la sârbi în aşteptarea aprobării pentru intrare în America.

Aflasem de la mama şi de la el, că făcuse pasul ca să-şi scoată din ţară copiii şi nevasta, unde nu mai întrevedea niciun viitor pentru ei toţi.

De când mă descoperise şi-mi făcuse câteva comisioane din ţară îmi mai povestise la telefon despre multiplele schimbări din viaţa lui personală, care nu fusese lipsită de şocuri mari. Soţia, pentru care a trecut Dunărea riscându-şi viaţa şi făcuse imense sacrificii, l-a părăsit când el şi-a pierdut primul job în America, găsindu-şi un alt partener, în timp ce el şi-a crescut singur doi copii pe care îi adoră şi cu care se afla în relaţii foarte bune. Era clar pentru mine că-şi iubea copiii şi fusese un tată devotat cât zece părinţi la un loc.

Acum, era căsătorit pentru a doua oară cu o fata mai tânără cu vreo optsprezece ani decât el, cu care avea alţi doi băieţei: unul de nouă ani care se afla în grija lui de doi ani, iar celălalt de cinci ani, încă la bunicii din România până la împlinirea vârstei şcolare.

Marian avea o slujbă foarte grea şi responsabilă de inginer într-o fabrică de avioane, unde era bine plătit, iar soţia lui, Rodica, tocmai terminase facultatea de medicină în America şi luase primul post de intern în statul  Washington, pe vestul continentului. Mă sunase prin luna mai fericit că el şi soţia au decis s-o urmeze pe ea la post,  renunţând la slujba lui, chiar îmi avansase o invitaţie la ei când se vor instala la noul domiciliu; erau obosiţi de separarea impusă de serviciul lui şi locul unde ea urmase facultatea de medicină, departe prin mijlocul Americii. Erau căsătoriţi de vreo doisprezece ani, dar mereu departe unul de altul, motiv pentru care cei doi copii crescuseră la bunicii din România, până i-au ridicat gata de şcoală. Greg, cel mai mare, care se afla acum în maşină, trecuse în clasa a doua şi vorbea mai mult în engleză decât în română.

Ajunşi acasă mi-a arătat camera mea şi ne-am dus la culcare; era sâmbătă seara, deci aveam destul timp să discutăm a doua zi despre ce-aş putea să fac pentru ei, mai ales pentru Greg, care fusese prea mult singur acasă, cu nasul numai în TV la nesfârşite filme, fără cineva care să-i fie aproape, să-l îndrume, sa-i facă de mâncare sau să-i ţină companie.

M-am trezit dimineaţa într-o cumplită suferinţă când am observat că peste noapte fusesem ciuruită de nişte păianjeni odioşi. În lumina zilei toată casa mi s-a arătat ca un tablou din filmele de groază, cu pereţii zugrăviţi în culori grele şi urâte de beije şi gri închis, cu praful gros peste tot, cu şiraguri lungi din fire de păianjeni atârnând între lămpi şi ventilatoarele din plafon, cu toate storurile trase, cu o aerul condiţionat trecând printr-un filtru ce nu mai fusese schimbat de ani de zile răspândind praful peste tot, în loc  să-l oprească. Am încremenit de ceea ce mi se arăta ochilor!

Mi-a venit să fug imediat la aeroport şi să mă întorc acasă. Mi-am revizuit însă emoţiile învingând şocul şi gândind cum aş putea rezista în asemenea mizerie şi haos timp de peste o lună, dar privind în ochii galeşi ai bietului copil, arzând de dorinţa să nu mai fie singur, m-am scuturat de sperietură şi am decis să fac totul pentru el, ca un sacrificiu adus unui sufleţel în mare cumpănă. Nu puteam defini pe moment care dintre ei era mai disperat acum, copilul sau tatăl.

N-am ştiut cu ce să încep, aşa că m-am îndreptat spre bucătărie unde trebuia să mâncăm, iar eu să învăţ pe unde se află toate lucrurile pentru a îndeplini funcţia de bucătăreasă, educatoare, mamă-surogat, şi suport emoţional pentru un timp. Am intuit că aveam de trecut un mare test al compasiunii fără a judeca prea mult.

Băieţelul Greg s-a lipit de mine şi m-a îmbrăţişat cu atâta căldură că mi-a topit inima, apoi s-a pus pe vorbă şi întrebări fără sfârşit care m-au făcut să-l îndrăgesc pe loc şi să mă destind pentru a-i transmite numai iubire şi încrederea că voi fi alături de el cât de mult cu putinţă, deci se poate bizui pe mine. Un copil minune, frumos ca un înger, extraordinar de inteligent şi sensibil, poate mult prea sensibil. S-a creat pe loc acel “click” dintre noi şi din acel moment am ştiut că relaţia noastră va fi una de succes şi de mare ajutor pentru el.

Am făcut un tur al casei ca să învăţ pe unde se află lucrurile fiecăruia prin camere, să înţeleg preocupările lui Greg, ca şi interesul lui pentru anumite subiecte.

Camera băiatului era o harababură de cărţi, jucării, haine, pijamale aruncate pe duşumea sau pe pătuţ, prosoape, hârtii şi creioane colorate într-o ceaţă de praf acumulat peste tot locul ca după un cutremur. Vacanţa lui începuse cu statul la TV, în intunericul absolut din livingul casei, de unde era greu să-l scoţi la lumină sau la masă; era aproape nevropat, speriat de singurătate, apoi de atmosfera rigidă de la şcoala plină de copii autohtoni de culoare ca şi alţii de emigranţi ca el, dar europeni după trăsături şi maniere, deci izolaţi de localnici.

O canapea neagră de piele era unicul obiect pe care se tăvălea privind televizorul, înainte de a se spăla pe faţă dimineaţa, sau a pune ceva în gură. Sălbăticit şi înfricoşat, avea paloarea unui copil ce locuise într-o peşteră şi nu într-o casă de om.

Când a refuzat să mă ajute să fac puţină ordine închizând-ui TV-ul şi i-am spus că voi anunţa pe tatăl său să mă ajute în a-l disciplina, a făcut o criză de isterie care m-a speriat.

-Te rog nu-i spune tatii, te implor că mă bate şi eu nu mai vreau să sufăr! De când am venit aici, acum doi ani, eu nu am cu cine să mă joc, mi-este dor de frăţiorul meu din România, de bunicii mei şi nimeni nu mai are timp pentru mine, nu mai pot să sufăr, sunt atât de singur şi disperat. Mama îmi promite mereu că va veni să mă vadă, dar eu ştiu că mă minte… tata mă minte şi el… aşa că eu sunt acum un copil orfan!

Mi-au dat lacrimile, l-am luat în camera mea să stam de vorbă ca doi oameni mari şi am început să-l conving, alegându-mi cu mare grijă cuvintele, că tatăl îl iubeşte, dar trebuie să lucreze de dimineaţă până seara, asta este America, iar mama abia a început serviciul la un spital şi încă nu poate veni să-l vadă, motiv pentru care eu mă aflu acolo ca să nu stea singur pe timpul vacanţei şi că eu îl iubesc aşa cum este, chiar de nu ne cunoaştem încă bine.

-Bunicul meu din România mi-a spus că America este cea mai minunată ţară din lume, că toţi omenii doresc să ajungă şi să trăiască aici, dar eu nu mai vreau! Asta nu poate fi o ţară a fericirii, unde părinţii muncesc din zori până noaptea, nu mai au timp să se vadă unii cu alţii şi nici pentru copiii lor. Eu mă simt un orfan aici, ţi-am mai spus!

-Cum să fii orfan, dragul meu, dacă ai mamă, tată, bunici, frăţior şi uite acum mă ai pe mine să stăm de vorbă, să facem mâncare împreună, să ieşim seara la plimbare ca să luăm aer curat şi să ne bucurăm de florile şi animăluţele copiilor din vecini.

-Tu iubeşti animalele, m-a întrebat Greg!?

-Eu nu le iubesc, le ador şi am să-ţi spun o mulţime de poveşti adevărate despre animalele ce le-am avut în România. Am scris şi o carte despre ele fiindcă mi-au bucurat viaţa mai mult decât orice pe lume.

-Spune-mi, te rog, spune-mi-le acum!

-Nu acum, o voi face diseară când mergem la culcare să-ţi povestesc despre animăluţele mele. Acum avem alte lucruri de făcut prin casă, cât timp căldura de afară nu ne lasă să ieşim. Termometrul arăta peste 116 F la acel sfârşit de iunie, iar vara abia începuse. Şi-a şters lacrimile, m-a luat de gât şi mi-a promis că va face totul să nu mă mai supere.

Minunea aceea de copil, mult prea inteligent pentru cei nouă ani ce de-abia îi implinise, vibrând ca o frunză în bătaia vântului m-a emoţionat şi cucerit. A stat cu mine la bucătărie, am avut lungi discuţii despre viaţă, am făcut clătite aşa cum şi-a dorit el şi parcă s-a mai înseninat. De-aş fi putut l-aş fi luat imediat cu mine ca să-l scot pentru un timp din casa-cuşcă-coclită în care nu-şi găsea locul fiind atât de nefericit.

Când s-a mai răcorit puţin afară, s-a aruncat cu tata în bazinul de înot, care fusese construit special pentru el, în timp ce eu am pregătit cina pentru noi trei.

Marian a înfulecat ceva în grabă şi a ieşit afară, a pus mâna pe celular sunându-şi nevasta; pe masa din curte, unde se aşezase sub o umbrelă uriaşă, zăceau două scrumiere pline cu mucuri de ţigări. Când soarele apunea stingându-şi flăcările mistuitoare printre arbori şi case, l-am luat pe Greg de mânuţă şi am plecat amândoi să explorăm împrejurimile făcând mişcare şi având discuţii sofisticate despre viaţă cu acest nod de copil care era o mină de gânduri profunde exprimate cu înţelepciune de om bătrân.

-Ai văzut cum tata a luat telefonul portabil şi a sunat-o pe mama, mi se adresă Greg mie. Ei, să ştii că-l vom găsi tot cu telefonul la ureche când ne vom întoarce acasă; asta face în fiecare zi, ore şi ore de discuţii la telefon, după care se culcă târziu, iar peste noapte îl sună mama pe el. Când este acasă stă numai la telefon sau aşteaptă telefonul mamii – Rodica. A oftat.

Eu n-am comentat, ci am continuat drumul nostru de explorat cartierul oprindu-ne la fiecare poartă unde Greg vedea vreo pisicuţă tolănită pe iarbă, sau vreun căţel leşinat de căldura ucigătoare. Deşi era pe înserate dogoarea zilei parcă se lăsase şi mai sufocantă răbufnind din caldarâmuri de nu puteam respira; toate furtunurile vecinilor aruncau jeturi puternice de apă prin grădinile din faţa caselor, iar  copiii aproape despuiaţi se jucau pe tobogane cu apă alunecând la vale, pentru răcoreală. Căldura Alabamei te făcea să te simţi moale, toropit de oboseală şi bun de nimic.  M-am întrebat cum or fi lucrând oamenii în aceste condiţii fiindcă eu simţeam cum mă prăbuşesc sub duhoarea umedă funcţionând ca un melc, împinsă numai de gândul că micuţul Greg are nevoie de mine.

Venind acasă după plimbarea noastră, în care Greg facuse inventarul tuturor piscilor şi câinilor din cartier, l-am găsit pe Marian tot nemişcat la masa din curte plină de ţigări arse şi cu telefonul la ureche. M-am mirat cum de nu i s-a terminat bateria ca să mă dumiresc că avea vreo trei celulare la indemână. I-am amintit delicat că pierde o mulţime de timp şi bani în conversaţiile cu soţia lui care, părea un fel de fantomă a unei femei locuind într-o altă galaxie, după modul cum evoluaseră relaţiile lor în ultimii ani.

L-am trimis pe Greg la duşul de seară, după care am intrat în camera mea să fac şi eu o baie şi să mă arunc în pat. La foarte scurt timp copilul a ciocănit la uşa mea intrând cu braţele pline de cărţile lui despre animale, din care m-a rugat să-i citesc, în timp ce savura poveştile pe care mi-am dat seama că le mai auzise. Îi adusesem în dar cartea Micul Prinţ a lui Antoine de Saint-Exupery, în ediţie de lux, dar nu s-a uitat la ea.

S-a lipit de mine ascultându-mă cu mare interes după care mi-a cerut voie să rămână în patul meu peste noapte. Mi-a fost aşa de milă de el că l-am îmbrăţişat şi am adormit  amândoi. S-a sculat după un timp să-şi ia un pahar cu apă, dar şi-a mai adus şi toate jucăriile în acelaşi pat cu  noi, aşa încât n-am mai avut loc să mă întind decât pe o margine îngustă a acestuia. După prima tentativă a venit să doarmă cu mine în toate nopţile care au urmat până la plecarea mea din Montgomery, iar peste zi dacă vroiam să mă întind puţin, mă strângea cu mânuţele lui drăgăstoase cuprinzându-mi gâtul ca să mă simtă dacă plec.

Mi-am dat seama că animalele erau marea lui pasiune şi i-am spus tatălui său să afle undeva prin împrejurimi vreo fermă cu cai unde să-l ducem pe Greg. Cum şi eu sunt o iubitoare de animale şi desene animate n-am scăpat până nu i-am văzut toate filmele lui din colecţie, ceea ce mă cam împiedica să-mi termin de făcut mâncare şi ordine în bucătăria care fusese concepută a fi modernă şi dotată cum se cuvine, dar părăsită şi murdară de nu ştiai pe ce să pui mâna fără a ţi se încleia pe ceva.

Dezordinea şi murdăria din frigider, dulapuri, podele, totul era dezolant şi a trebuit să-l avertizez pe tatăl debusolat că nu se mai poate trăi astfel. Copilul se urca cu picioarele goale şi murdare pe marginea de jos a frigiderului pentru a ajunge la rafturile de sus ca să-şi ia ceva de mâncare, apoi pachete cu carne de tot felul atârnate pe uşa acestuia de cine ştie când, cutii de plastic cu brânzeturi stricate şi vegetale cam la fel, ciorbe uitate acolo de când lumea, o masă de microbi pestilenţi, dar conservaţi cu grijă la rece.

Am deschis cuptorul sobei de gătit şi am fost gata să leşin; nu fusese curăţat de peste zece ani, de când se mutaseră în casă nouă, iar pereţii metalici ai acestuia erau acoperiţi cu straturi groase de grăsime solidificată şi rău mirositoare. Nu era nimic de făcut decât să-l arunci şi să cumperi altul. Intr- o parte a bucătăriei zăceau pe podea două aparate scumpe  şi profesionale pentru exersat, (trade mills) năpădite de păianjeni care se plimbau între ele şi lampa din plafon, ce fusese albă cândva , acum gri din cauza  prafului , apoi nişte saci de ceapă şi cartofi aruncaţi printre aparatele de gimnastică, alături de nişte cutii nedesfăcute cu sticle de vin.

Eram oripilată cu fiecare decoperire.

De sub dulapurile din bucătărie atârnau nişte volane groase de scame acumulate de ani, tixite de praful făcând corp comun cu duşumeaua. Prin dulapuri zăceau părăsiţi saci mari plini cu făină, mălai, zahăr, cantităţi industriale de uleiuri de tot felul, borcane cu murături şi conserve stricate de parcă ar fi avut acolo un restaurant-cantină pentru hrănit toată comunitatea. O risipă de alte borcane de cafea, nesscafe, ceaiuri de tot felul, zemuri uscate prin pahare şi vase mai mici, uluitor! Am înţeles pe moment că acest om este depăşit de obligaţiile multiple ce le avea, abrutizat şi deconectat complet de la o viaţă normală.

Marian mi-a promis că va aduce două femei de la o companie profesională de făcut curăţenie şi m-am mai liniştit pentru moment. Cu chiu cu vai a schimbat filtrul de aer al casei, să ne mai tragem sufletul, în timp ce eu îl ghidam ce să mai facă. Atunci i-am sugerat să-şi schimbe culorile morbide din casa aceea spaţioasă şi frumoasă, dar lăsată în plata Domnului şi mi-a promis c-o va face, ba chiar a tresărit la ideea unor îmbunătăţiri ale locului aşa cum îi sugerasem eu. Acţiona ca drogat, capul lui nu era decât la problema obsedantă a căsniciei lui sfărâmate, deşi aparent refuza să accepte asta.

A scos din pereţi nişte kitsch-uri de picturi făcute de soţia lui, pe care o lăuda a fi talentată la desen şi le-a aruncat într-o debara, când i-am spus că erau doar culori aruncate la întâmplare cu ceva inspiraţii africane ca să-şi mai calmeze doamna nervii.

Am decis să-i fac copilului măcar o prăjitura bună ignorând mizeria din cuptor, folosind tavi noi pentru copt, deci mi-am făcut o mică arie de lucru pe care am curăţat-o şi cu spirt de frica microbilor. Am făcut două forme mari de prăjitură foarte bună cu fructe  ţinute în rom, aduse de mine de acasă.

Înainte de plecare expediasem vreo trei cutii mari cu diverse ierburi aromate pentru gătit, cacaoa cea mai fină găsită la un magazin special, ciocolate belgiene, borcane cu dulceţuri străine pentru copil, pungi cu fursecuri rare, rădăcini prospete de ţelină şi pătrunjel pentru supe, o mulţime de bunătăţi scumpe din care am observat că unele fuseseră lepădate pe undeva prin curte, altele erau răvăşite pe podeaua din livingul care gemea de boarfe adunate, cămăşi şi haine aruncate unele peste altele pe spătarul unei canapele, sau pe scândura de călcat. Am înţeles imediat că mi le ceruse numai din dorinţa de acaparare şi obiceiul omului zgârcit de a aduna ca un şobolan şi ce nu-i trebuia, numai  “să fie“. Primitiv şi avar.

Cotrobăind amândoi prin casă să schimbăm atmosfera lugubră mi-a mărturisit că s-a aflat la un pas de a-şi lua viaţa şi numai copilul l-a oprit să o facă. Simţisem asta.

Nevasta nu mai era decât o himeră creată în visele lui de om însingurat fiindcă îl folosise să-şi facă facultatea, cerându-i permanent bani, iar acum dorea să se scape de el având de urmat o carieră grea, însă promiţătoare de venituri mari, în timp ce el nu mai avea niciun loc în viaţa ei, cu atât mai puţin in inima ei!

La urma urmei o relaţie se poate disipa şi dacă a început din dragoste, asta nu putea el să accepte (am gândit eu fără a-i spune).

Mi-a spus că a iubit-o pătimaş, dar fusese manipulat de ea pentru a avea un sprijin moral şi material pe pământ străin, plus cetăţenia americană, însă eu am ghicit că era nevropată, periculos de perfidă şi materialistă şi nu-i dădea pace chinuindu-l cu telefoanele în fiecare noapte, la diferenţa de trei ore între vest si est, iar el se scula beat de oboseală şi tremurând de emoţie, bea un nesscafe în mare goană, fuma ţigară după ţigară şi pleca la serviciu gata epuizat. Femeia fusese un adevărat vampir energetic pentru el.

Cum să trezeşti din agonie un bărbat intoxicat de minciunile unei neveste parşive care i-a întreţinut iluzia că ar mai putea să reînvie căsnicia lor? Am acţionat mai dur spunându-i părerile mele, judecând la rece, încercând să-i arăt care ar fi acum calea de urmat pentru binele lui şi al copiilor. Atunci mi-a explicat că-i dăduse circumstanţe fiindcă fusese violată şi abuzată sexual în repetate rânduri de un unchi pe când avea vreo opt ani, eveniment din care rămăsese şocată, contradictorie, instabilă în decizii, schimbându-şi starea de spirit de la un moment la altul, dar foarte tenace şi determinată ca acum, după terminarea facultăţii, să se specializeze în neuro-chirurgie.

Cum se afla deja la post, lucrând într-o clinică bună, soţul-suport care-i fusese mai mult o manta de vreme rea, nu-i mai era de folos.

Cum să nu fi fost neurotică dacă suportase atâţia ani un bărbat pe care nu-l iubise, cu care mai făcuse şi doi copii, după întrarea ei brutală în viaţa de femeie prin abuzul unui unchi posedat şi ticălos?

Distanţa fizică dintre ei, din cauza locului de care el era legat ca să câştige banii, iar ea la studii, o ajutaseră probabil să suporte mai uşor pasiunea lui dezlănţuită de care era evident scârbită. De câte ori a venit la Montgomery s-a mai culcat cu Marian numai pentru a mai primi nişte bani, ultima oară vreo zece mii de dolari. Când s-a prezentat la postul de medic l-a convins să  împrumute douăzeci de mii de dolari în contul casei, pentru a pune depozit la un apartament sub pretextul că ar fi trebuit s-o urmeze şi el, apoi să-şi aducă copiii ca să-şi reorganizeze familia. Soţul îi mai cumpărase şi o maşină Lexus la terminarea facultăţii, păstrând maşina ei veche pentru el; cum simţea că o pierde  încerca s-o ademenească cu cadouri făcute din sacrificii nesăbuite, chiar cu riscul că ar fi ajuns pe drumuri, aşa cum era acum.

La momentul cînd am ajuns eu la el, Rodica îi spusese clar că nu-l mai vrea de soţ, că are un prieten, că nu doreşte s-o mai urmeze în statul Washigton, însă îl vroia pe Greg în timp ce copilul din România urma să vină cu mama ei pentru a începe şcoala aici.

Marian slăbise vreo cincizeci de pounds de supărare, iar eu mă temeam pentru el să nu facă un cancer. Acest om naiv şi obtuz se îmbătase cu apă rece sperând în mod absurd că va merge după nevastă şi că acolo ea va lucra, iar el se va ocupa de copii, aşa cum stabiliseră amândoi.

Refuza să privească adevărul în faţă, iar motivul pentru care ea îl ameţea cu telefoanele era să-l convingă să i-l trimită pe Greg şi poate cinismul de a-l chinui pe omul care o mai iubea încă, chiar în felul lui troglodit.

Deruta în care se afla el, responsabilitatea şi frica să nu-şi piardă serviciul, grija copilului, emoţia că nu-l va mai putea vedea pe celălalt, îl aduseseră în pragul nebuniei de care nu-şi dădea seama. Acţiona fără niciun rost, venea acasă si tot robotea prin curte pretinzând că face ceva, dar era total rătăcit şi plecat din lumea aceasta, se afla în ultima fază a unei depresii grave, iar eu vorbeam unui manechin, nu unui om. 

Implinise cincizeci de ani, deşi nu-şi arăta vârsta, era însă complexat că nu are un ochi, făcuse două operaţii pentru nişte chisturi la colon, se ducea mereu în jos fără puterea de a mai ţine pasul cu slujba lui foarte grea, în timp ce nevasta la treizeci si doi de ani abia se ridica, numai bine ca să-şi aranjeze cariera şi viaţa.

Băiat de port, fusese în tinereţe un şmecheraş, băiat bun dar cu lipsuri, care trecuse prin viaţă precum gâsca prin apă, ştiuse să cucerească cu trucuri ieftine, lipsit însă de maniere, preocupări alese şi cultură, preluase câte ceva din lumea în care trăise, care nu fusese cea mai nobilă, ştia să facă doar mese la care invita la friptane şi băuturi pe cei cunoscuţi. Nu s-a putut ridica deasupra mentalităţii mahalalei de port de unde plecase. Nu cred că citise vreo carte la viaţa lui, cu exceptia celor de şcoală; îi sugerasem câteva titluri, le cumpărase, dar l-am zărit neatinse pe un raft.

Nu învăţase nimic de la viaţă, deşi altfel părea un om bun, dar bun la ce????, nu avea simţul realităţii, era obtuz, închistat în concepţiile oamenilor foarte simpli pentru care viaţa însemna doar mâncare, bani, copii şi o slujbă undeva. Afişa o deplină încredere în el şi poza în om cu pretenţii, fără a-şi cunoaşte forţele proprii, trăind  într-o minciună perpetuă şi încercând să păcălească pe cei din jur ca şi pe el însuşi. 

Nu-mi inspira nici încredere, nici respect, fiind un amalgam de bine şi de rău camuflate sub grija pentru copii şi gospodăria casei. Spunea una, dar făcea alta, avea accese de bunăvoinţă, însă le pierdea iute prin disperarea că nu mai are bani când devenea agitat şi avar. Mi-a făcut nişte probe de mare viclenie când am văzut că mă chemase la mare disperare să stau cu copilul, dar el vroia de fapt o servitoare, dădacă şi educatoare pentru Greg, bucătăreasă, apoi să-l mai învăţ şi cum să se îmbrace, cum să-şi aranjeze casa, ce să citească, cum să se cizeleze, deci să stau în picioare executată la datorie peste douăsprezece ore pe zi pe gratis!? Ba chiar m-a lăsat odată să-i plătesc cumpărărturile la Walmart, uitând să-mi mai dea banii.

Cine eram eu: fata doamnei care-l învăţase carte şi care crezuse că are nevoie de ajutor acum, îndemnându-mă să merg în Alabama. Băiatului îi lipsea complet acel “usaje du monde” care nu se învaţă la jocurile de barbut frecvente în oraşele de port. Începusem să înţeleg de ce soaţa nu-l mai vroia şi se străduia să rămână cât mai departe de casa aceea neglijată, din care încercase poate să facă un cămin.

Se apropia sărbătoarea de 4 iulie când Marian m-a anunţat subit că pleacă în Pennsylvania la ceilalţi doi copii ai săi, unde ar avea de vizitat şi pe fosta soacră cu fosta nevastă ce locuiau în acelaş oraş. Am fost şocată întrebându-l de ce m-a mai chemat pentru ca să mă lase acum singură într-o casă goală, încarcerată în mjlocul a niciunde, fără maşină şi fără a cunoaşte pe  nimeni. 

Bruta nu mi-a răspuns! A bombănit ceva, m-o fi şi înjurat în gând, plecând să-şi strângă lucrurile pentru el şi copil, a înfăşcat cele două forme cu prăjiturile abia făcute şi pe-aci ţi-e drumul. Grosolănia şi lipsa de respect pentru un om care şi-a lăsat treburile lui ca să ajute au fost peste puterea mea de înţelegere. Mi-am reamintit din nou că am de-aface cu un om care nu mai este în toate minţile şi aş fi fugit imediat la aeroport, dacă nu m-ar fi oprit promisiunea făcută lui Greg pe care nu-l mai puteam dezamăgi şi eu.

Aveau de de condus 17 ore din Alabama până în Pennsylvania, nebunie curată să faci acest efort pentru scurtul timp de stat acolo, să chinui acest biet copil pe drumuri obositoare numai pentru că doreşti să alergi către oriunde fugind de tine şi de fantomele care-ţi umbresc viaţa.

Rămasă singură în acea casă bântuită de stafii, printre furnici, gândaci şi păianjeni uriaşi, am intrat într-o panică de moarte şi am început a căuta telefoanele locale de la poliţie, taxi şi aeroport ca să fiu “gata de orice” dacă ar fi cazul. Imi spusese că au mai locuit la el nişte prieteni care îi plăteau chirie ajutându-l cu cheltuielile casei, însă cheia uşii principale o ţinea afară, într-un vas de flori, loc ştiut de toţi care mai trecuseră pe la acolo, plus că fiecare dintre aceştia avuseseră dublura!?. N-am dormit toată noaptea simţindu-mă în pericol, tresărind la orice zgomot cât de mic, cu inima bătând să-mi spargă pieptul. Noroc ca m-a sunat o prietenă din St. Louis cu care m-am mai conversat şi căreia i-am dat telefonul şi adresa pentru caz de urgenţă.

Compasiunea şi facerea de bine nu sunt întotdeauna înţelese cum  se cuvine şi mi-am jurat  în acel moment că nu voi mai repeta niciodată această greşeală!

De la sosire avusesem un sentiment neplăcut în prezenţa acestui fost elev al mamii, acea strângere de inimă care te pune în gardă şi-ţi dă junghiuri în plexul solar, dar mi-am zis că fiind acolo pentru copil nu am de ce să-mi fac probleme.

Menţionase de câteva ori că se va duce la nevastă “să-i ia gâtul” şi cu experienţele cuţitarilor între care crescuse în vestitul port de la Dunăre ar fi putut face asta fără clipire. M-a frapat colecţia lui de cuţite de tot felul, mari si scumpe, bune de înjunghiat un bivol şi nu pentru tăiat pâine; atunci m-a dus imediat gândul la intenţiile lui despre care mi-a vorbit de câteva ori şi m-am înfiorat.

Imi transfera o energie negativă când era în preajma mea ca şi copilului pe care când îl strângea în braţe sărutându-l cu foc, când îl lua la bătaie, deşi aparent era preocupat de educaţia şi viaţa lui, îl iubea, însă comportându-se grosolan, neştiind cum să-i arate asta.

M-am întrebat când era diavol şi când om; când exploda dinăuntrul său acel duh rău şi când se elibera de himere să se comporte normal?

Priveam atent prin ochelarii cenuşii la acest ciclop fără a-i  putea simţi privirea, sau defini personalitatea; eram în faţa unui zid din beton armat. “O brută cu  minţile întunecate”, la care te puteai aştepta la orice, îmi şoptise eu-l meu superior.

Îşi pierduse serviciile de vreo câteva ori în America, îl părăsise prima nevastă plecând după un băştinaş, dar lăsând copiii la el, iar acum cea a doua fugise şi ea nemaidorindu-l cu niciun preţ; scenarii repetate, ciudat!

Omul părea să a fi fost un mare farseur la viaţa lui, care păcălise, cu sau fără rea intenţie, sau se zdruncinase la cap de atâtea şocuri avute în adaptarea pe pământ strain. Poate din acest motiv actuala nevastă fugise cât mai departe de un asemenea phony, pe care nu puteai conta nici până la colţul casei, indiferent cât de nebună era şi ea. 

Între doi părinţi inconştienţi şi iresponsabili se aflau însă doi copii nevinovaţi de care trăgeau fiecare ca să nu ajungă a plăti pensie alimentară celuilalt, în timp ce sufleţelele băieţeilor dornici de protecţie şi iubire, erau profund rănite.

Mi-am măcinat nervii, în acele patru-cinci zile cât m-au lăsat singură, încercând să evaluez cine este acest individ ermetic, ascuns sub o armură impenetrabilă şi… cum aş putea să fac cât mai mult ca să îndulcesc puţin viaţa micuţului Greg.

Când s-au întors din călătoria lui fără rost am insistat forţând curăţenia casei şi eventual vopsitul interioarelor în culorile potrivite ca să înveselim atmosfera de cavou în care locuiseră. Am mers cu ei doi la cumpăratul şi alesul vopselelor, iar în zilele următoare s-a comis curăţenia generală a casei de care s-au speriat cele două fete aduse la lucru. S-a muncit peste zece ore ca într-un şantier lăsat de izbelişte, dar s-a luminat puţin casa. Am scos toate cârpele atârnate pe geamuri, deschis totul să intre soarele, spălat perdelele şi dintr-odată  Greg a fost în extaz: vai ce frumos este acum la noi! A urmat zugrăvitul pereţilor, începând cu bucătăria şi camera lui Greg, la care a muncit Marian ca un sclav, împins de mine, dar a meritat osteneala. S-au spălat pereţii exteriori ai casei şi s-au vopsit oboanele casei în verde crud, iar uşa de la intrarea principală în roşu chinezesc pentru a invita prosperitatea, conform cu principiile Feng Shui, recomandate de mine.

Eram foarte mândră de ceace reuşisem!

Camera unde dormeam eu şi baia alăturată, urmau sa fie  zugrăvite după plecarea mea.

Dintr-odată ni s-a arătat o altă casă, iar copilul se înveselise de-abinelea de atmosfera atât de diferită. “Când o vedea mama – Rodica ce frumos este acum, nu va mai pleca de la noi”, îmi spuse Greg, în timp ce eu am tresărit scăpând câteva lacrimi. “De ce plângi nu-ţi place ce a făcut tata, mă întrebă  copilul.

“O, nu dragul meu, mi-am adus aminte de ceva, am minţit eu. Cum să-i fi spus că eu ştiu că mama lui nu va mai veni acolo niciodată!?…

I-am sugerat lui Marian să caute o biserică şi să cheme preotul să-i binecuvinteze casa după terminarea zugrăvitului, apoi să mai meargă din când în când cu copilul, să cunoasca lume şi să se adune prin rugăciune, să-şi găseasca liniştea sufletului său chinuit. Am încercat să-l învăţ să înceapă meditaţii, dar nu s-au lipit de el.

Sâmbăta care a urmat am plecat toţi trei în căutarea unor ferme din preajma oraşului ca să-i găsim lui Greg un loc de joacă cu animale. După multe căutări, pe baza indicaţiilor primite de la un coleg de serviciu, Marian ne-a luat cu maşina să căutăm locul; am descoperit o fermă mare cu cai, poney, oi, vaci, capre, câţiva câini prietenoşi şi două pisicuţe. Greg s-a aruncat de gâtul unui poney în timp ce tatăl s-a îndreptat spre casa fermei căutând stăpânii să discute posibilitatea de a găzdui copilul acolo câteva zile. Ne-a întâmpinat o femeie cu faţa însorită împreună cei trei copii ai săi şi s-a făcut pe loc târgul: începând de săptămâna următoare Greg va veni să stea aici cu alţi copii din oraş, într-un fel de tabără, ceea ce pe el l-a bucurat peste măsură. Copilul a tras nişte chiote, a îmbrăţişat un alt căluţ luminându-i-se  faţa de bucurie şi am plecat.

Mai aveam câteva zile până la întoarcerea mea; eram veselă că voi scăpa din carcera locului, dar şi tristă, că va rămâne copilul singur, chiar dacă va petrece un timp fericit printre animale. Aranjasem să plec numai peste weekend pentru ca Marian să mă poată duce la aeroport, iar luni dimineaţă el ar fi trebuit să ducă copilul la fermă.

Ziua următoare a dispărut dimineaţa din casă şi n-a mai apărut; eu şi copilul ne-am speriat, l-am sunat pe celular, dar nimic. Cum plecam a doua zi şi-mi mai schimbasem odată data tichetului de avion, am intrat în panică. Cât am stat în această casă cu stafii am fost permanent stresată de comportarea lui Marian care mă făcea să mă aştept la orice, numai bine nu. A apărut seara târziu cu o oaie proaspăt tăiată pe care a aruncat-o mândru pe masa din în bucătărie.

-Iată mielul la care pofteaţi, l-am adus să vă faceţi ce doriţi din el!

-Pardon??? Adică cum, eu plec mâine dimineaţă şi vrei să stau la noapte să fac friptură de miel şi drob, am răspuns eu furioasă. Menţionasem într-o seară că-mi place carnea de miel şi mai ales drobul proaspăt, dar asta fusese cu mult timp în urmă. Acest Păcală era omul surprizelor cu reacţii întârziate şi tembele că te bloca cu învălmăşeala gândurilor lui bolnave, dar mai ales a faptelor nesăbuite. S-a apucat să despice animalul, a scos repede muşchiuleţul de pe spate,  l-am condimentat şi aruncat la cuptor. Şi-a continuat opera de tranşare a cărnii ca un bun măcelar (asta ştia să facă bine), a făcut loc în frigiderul ticsit deja cu carne de tot felul, iar eu m-am dus să-mi adun lucrurile pentru plecare. Mi se făcuse lehamite de tot, abia aşteptam să fug din acel infern. Parcă tot mi-era teamă să nu se mai întâmple ceva şi să nu pot pleca în ziua stabilită.

Greg a simţit că vine despărţirea şi s-a lipit de mine cu tandreţe întrebându-mă dacă şi când mai vin la el.

-Ce-ai zice să vii tu la mine în vacanţa de Crăciun, l-am întrebat. Te duce tata la aeroportul din Altanta, iar eu te aştept la mine, fiindcă ai zbor direct o oră şi jumătate, am spus eu.

-Eu vreau să vin imediat, ce spui tătuţule mă laşi să plec la ea de Crăciun?

Marian i-a tăiat elanul spunând că depinde ce va spune mama, dacă ea va fi de acord cu asta.

-Cum, mama-Rodica care nu vine să mă vadă, să nu mă lase măcar să mă duc la cine-mi place, de ce? De când am venit acum doi ani din România şi nu mai sunt cu frăţiorul şi bunicii mei, numai acum am fost fericit că am şi eu pe cineva care mă iubeşte şi-i pasă de mine.

S-a făcut linişte, tatăl nu i-a răspuns, dar copilaşul intuitiv şi deştept foc a inţeles că va fi din nou victima disputelor dintre mama şi tata şi s-a întristat, deşi eu i-am promis că voi face totul ca el să-şi petreacă măcar o vacanţă la mine.

Nu bănuiam ce întorsătură vor lua evenimentele din viaţa lor.

Aşteptând să se facă mielul din cuptor, am ieşit afară amândoi să stăm puţin de vorbă pentru ultima seară dinaintea plecării mele.

-Aţi văzut în ce mă zbat cu viaţa mea răvăşită? Îmi pare rău că n-aţi vrut să mai staţi măcar două săptămâni, până începe şcoala Greg.

-Ce ai de gând să faci de-acum înainte, cum vezi tu soluţia copiilor, am întrebat eu. Ce se va întâmpla cu viaţa voastră?

-Aaaa, eu voi înainta divorţul ca să iau amândoi copiii la mine şi ea să-mi plătească pensia alimentară pentru ei. Cu salariul meu şi banii de la ea mă descurc!

N-am mai scos o vorbă că n-avea rost; obsesia lui era să-şi păstreze măcar copiii dacă-şi pierduse nevasta şi eventual să mai aibă şi ceva  bani.

Am plecat a doua zi îndurerată pentru micuţul Greg, dar eliberată de sub carapacea apăsătoare a casei lui Marian. La scurt timp de la plecarea mea mi-a comunicat că a înaintat divorţul sperând că în acest fel va reuşi să-şi forţeze nevasta să-i dea copiii. Am aflat atunci că mai divorţase odată şi apoi se recăsătoriseră!!?

A urmat un lung şi foarte costisitor drum pentru a demonstra autorităţior dreptul lui de a păstra copiii, dar între timp şi-a pierdut serviciul, deci s-a întâmplat ceea ce eu simţisem deja. Mi-am amintit de comentariile lui când mai stăteam cu el afară la impărţit gândurile, în absenţa lui Greg.

-Doamnă, toţi cei care am venit în America am trecut prin focuri ale căror forţă destructivă nu o bănuiam şi am plătit un preţ mult prea mare. Eu am plecat din cauza comunismului, dar şi mai mult din spirit de aventură, nu ştiam limba, nu ştiam nimic despre această ţară, dar am înţeles acum că aici nu era pentru mine şi nu a meritat sacrificiul. Mi-am stricat două case, am lăsat patru copii fără viaţă de familie, iar acum mă aflu la răscruce de drumuri. Cu criza asta nu văd cum aş putea găsi un alt job şi nici cum să mai rezist la zece-douăsprezece ore de lucru pe zi.

-Unii dintre noi au plecat din ţară forţaţi de împrejurări şi nu din spirit de aventură; eu n-aş fi făcut asta dacă nu mă ameninţau să lucrez pentru spionaj industrial, i-am spus eu. Tu nu ştii ce înseamnă să ai un securist care bate săptămânal la uşa ta, plus că te urmăreşte ca o umbră peste tot, numai ca să te facă să devii unealta lor! Cred că tu ai fost mai mult decât inconştient când ai fugit din ţară, dar şi mai rău când ţi-ai căutat o parteneră pe internet.

-Eram aşa de disperat şi de singur, după ce m-a lăsat prima nevastă, că aş fi luat pe oricine lângă mine, nici nu ştiam ce fac, însă aproape toţi care au dat de greu aici, s-au despărţit. Acesta este preţul Americii!

V-am spus că am fost la un pas să-mi iau viaţa şi mai înainte şi acum.

Durerile izolării, lipsa de viaţă socială sau descoperirea uneia false şi fără sens, duce la sinucidere. Omul este o fiinţă sociabilă, cu rădăcinile hrănindu-se din ceea ce primeşte şi absoarbe din jurul lui prin nevoia de comunicare. Aici nu te caută nimeni decât dacă are nevoie  să te folosească.  De aceea v-am chemat să veniţi ca să mai am cu cine vorbi deschis, să mă sfătuiţi ce să fac şi să mă ajutaţi cu copilul.

Nu mai văd niciun drum de ieşire din impas… de aceea m-am umilit acceptând orice nebunii ale nevestei mele, în speranţa că nu voi mai fi singur. Am greşit!

Mă gândeam la un momnet dat să mă întorc în ţară, dar ce fac cu copiii?

-Toţi am trecut prin durerile înstrăinării, unde am venit şi vom rămâne second hand citizens, dar nu mai există drum de întoarcere. Noi reprezentăm o altă ţară aruncată prin lume, iar acolo, acasă, nu ne mai aşteaptă decât un pustiu în care  ne-am simţi străini pe pământul pe care ne-am născut. Nu mai avem prieteni, părinţii nu mai sunt, casele nici atât, nici locurile dragi cu poiene, cu livezi, cu apele, cu munţii pe care i-am colindat; nimic nu mai este la fel.

Acolo a intrat duhul răului în sufletele oamenilor, iar aici nu mai avem decât pe Dumnezeu pe care să-l rugăm să ne mântuie.

 

           

Un crampei din emigratia romanilor – Octavian Nedelcu (1878-1969)

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2010

Un crampei din emigratia romanilor -Octavian Nedelcu (1878-1969)

Autor: Silvia Jinga (Michigan, USA)

            Nascut in 1878 in Zagon, o comuna mixta de romani si maghiari, situata la vreo saptezeci de kilometri de Brasov, Octavian Nedelcu a fost un om simplu cu sapte clase elementare si o scoala profesionala de fochist, care s-a desprins din randul oamenilor obisnuiti prin staruinta de a-si fixa experienta de viata in scris, lasand in urma doua caiete scrise de mana cu poezii, memorialistica si cugetari. Ars longa, vita brevi zice o maxima latina careia trebuie sa-i dam credit si in epoca civilizatiei digitale.  Ca fochist in tinerete, O. Nedelcu s-a angajat in portul Constanta sa lucreze pe vapor, in care calitate a colindat mari si tari. Asa probabil i-a incoltit ideea desprinderii de tara si a plecarii spre alte zari, despre care si-a inchipuit ca erau mai promitatoare. Astfel poposeste in 1905 in Philadelphia unde a locuit in cartierul Foxcez si a fost un fel de lider al comunitatii de pe langa biserica romaneasca din acest oras istoric. Plecarea lui se inscrie intr-un val de emigrare a romanilor ardeleni nemultumiti de starea umilitoare de supusi in Imperiul Austro-Ungar.  In legatura cu acest fenomen, Octavian Goga deplangea in 1907 in revista Tara noastra (nr. 49) instrainarea romanilor de patria muma: „In zilele noastre de curand a prins un nou obiceiu. Oameni truditi, impinsi de saracie si indemnati de sfatul unor samsari fara durere, au inceput sa plece de la vetrele lor departe peste mari si tari: la America”.

 America il va tine pe O. Nedelcu in mrejele ei pana in 1937, cand se va intoarce in Zagonul natal, unde isi va ridica o casa in stil american pe un teren de doua hectare. In timpul cruntei colectivizari emisarii comunisti vin cu tractorul sa-i are mosului Octavian gradina si sa-l exproprieze. Fostul marinar s-a aruncat in fata tractorului, cum povestea mai tarziu nepotilor, si a batut apoi drumul Bucurestiului ca sa ajunga in audienta la Dej.  Samavolnicia a fost stopata. Evoc momentul pentru ca se leaga de o suplica adresata in 1965 lui N. Ceausescu, plangere in care poetul popular insereaza cateva versuri care aminteau de momentul plecarii din Romania: „Acum saizeci de ani in urma,/Pluteam eu pe-a valurilor unda,/In cautarea unei vieti mai bune,/Pe alte meleaguri decat cele strabune” si incheia, in ciuda privatiunilor pe care le traia in Romania acelori ani: „Dar fie painea cat de rea/Tot mai buna-i in tara mea.”

            Stramutat in America, Octavian Nedelcu a purtat tara de bastina mereu in sufletul sau. I-a urmarit constant suferintele si incercarile istorice prin care a trecut de-a lungul secolului trecut.  Si-a manifestat pretuirea ori de cate ori a avut prilejul fata de fruntasii luptei de eliberare nationala a romanilor din Transilvania.  Astfel la 5 noiembrie 1917 il gasim la Philadelphia, intampinandu-l pe Parintele Vasile Lucaci cu o poezie ocazionala ale carei vibratii le percepem si astazi.  Sarbatoarea a inmanuncheat peste o mie de persoane. Poezia elogiaza taria de caracter al lui Vasile Lucaci care alaturi de Iuliu Maniu, Octavian Goga, Ion Lupas, Gheorghe Pop de Basesti si a atator spirite mari ale romanilor unionisti a dovedit darzenie si putere de sacrificiu pentru triumful cauzei. Numele lui Mangra amintit in poezie ne trimite la grupul tradatorilor, a celor pusi pe capatuiala care, ca si clasa politica din Romania de azi, aveau, dupa expresia lui Goga, „termometrul insufletirii” in stomac. Vasile Mangra, Burdea, Seghescu au fost infierati de nenumarate ori de condeiul vitriolant al lui Octavian Goga in publicistica sa incendiara din timpul campaniei de purificare a miscarii nationale a romanilor din Transilvania si de eliminare a cozilor de topor.

            Sensibil la viata intregii emigratii romanesti din Philadelphia din primul deceniu al secolului trecut, O. Nedelcu si-a asumat raspunderea de lider cultural si administrativ al romanilor care, ca si astazi, s-au strans si atunci in jurul bisericii lor ortodoxe.  Din insemnarile sale aflam de organizarea Ligii Nationale Romane pe teritoriul american in 1918, (dupa modelul initiativei cardinalului Masaryk in Cehoslovacia), servind scopul strangerii de fonduri pentru ajutorarea vaduvelor si orfanilor de razboi din Romania. S-au infiintat o suta douasprezece astfel de societati romano-americane, culturale si de ajutorare pe tot cuprinsul Statelor Unite, fiind patronate de Maiorul Teiusan, atasatul militar de atunci al Romaniei la Washington. Voluntarii Romaniei, societatea de ajutor si cultura care fiinta la Philadelphia, condusa de Octavian Nedelcu numara peste 350 de membri si s-a remarcat prin frumoase initiative dedicate toate alinarii suferintelor familiilor sarmane din Romania de dupa Primul Razboi Mondial in transeele caruia si-au dat viata peste un milion de tarani romani.

            Am aruncat aici doar un scurt flash back asupra vietii unui om simplu care a supravietuit uitarii definitive prin faptele lui strabatute de daruirea fata de altii si pastrarea vie a dragostei fata de pamantul care l-a zamislit.   

Lucaci

Libertate striga lumea, Libertate vrem si noi,

Pentru libertate lupta milioane de eroi.

Pasarica-n colivie da din aripi si se zbate

Nu vrea nici o bunatate, ci prefera libertate.

La menajerie leii in gratare ferecate,

Mugesc si nu-si gasesc locul. Si ei vor tot libertate.

Dara noi ce sa mai zicem, zau, n-ar fi rusine mare

Ca sa stam in nepasare mai prejos de animale.

Sa ne-arate calea dreapta Tata Lucaci a venit.

Pentru marea nedreptate bunul sau si-a parasit.

Dansu-a fost chemat la Pesta de siretii de tirani

Incercand in fel si chipuri sa ne cumpere cu bani.

„Lucaci bacsi”, zise Tisza – „Sezi alaturea de mine.

Ce-ti bati capul cu valahii? Tie o sa-ti fie bine.

Iti dam aur cu gramada, precum n-a mai avut altu

Daca ne asculti cuvantul, vei trai ca Imparatu

Iti vom face si palate cum nu s-a mai pomenit,

Te-naltam inalte grade, s-ajungi chiar Mitropolit”.

„Inceteaza, nu mai spune, a zis Lucaci, lacrimand,

Pentru aur si pe ranguri nu vreau fratii sa mi-i vand.

Voi lupta pentru dreptate si cu cinste vreau sa mor,

Imi voi sacrifica toate pentru fii s-al meu popor.”

„Ce vorbesti asa la mine, a zis Tisza infuriat,

In mana mea e putere mare ca si la-mparat.

Daca te-mpotrivesti noua la ceea ce-ti oferim

Afla Lucaci ca te-asteapta Temnita din Seghedin.”

„Sa ma trageti chiar pe roata ca pe Horea si Crisan,

Voi muri pentru dreptate, nu ca Mangra, un tiran.

Sa ma frigeti in frigare, sa ma jupuiti in chin,

Voi suferi ca martirul Brancoveanul Constantin.”

Dusmanii, crapand de ciuda fara mila si pacat,

Ce-am avut mai scump pe lume in temnita a bagat.

Si ne-a lasat mahniti in suflet, lacrimand si plini de jale,

Rugand pe Cerescul Tata sa-l scape din inchisoare.

„Intre voi sunt acum iara, caci Cerescul Imparat,

Ascultand rugarea voastra din temnita m-a scapat.

Acum urmati-mi toti mie si cu al Prea Sfantului Dar

Sa rupem pentru vecie rusinosul jug barbar.

Iar ducandu-ma acasa sa facem la Cer rugare,

„Doamne Sfinte intinde-ti mana

Peste Romania Mare

Si te-ndura Milostive din Puterea Ta Cereasca

Si trimite-mbelsugare peste Tara Romaneasca”.

                                                                      Philadelphia, 5 noiembrie 1917

P.S. D-le Stajeri, poezia are naivitatea de expresie a poetului popular, dar adancimea de simtire a omului adevarat, statornic in credinta si loialitate fata de bunul simt, logica si adevar. Este, daca vreti o poezie despre relatia dintre mase si personalitate. Numai cand o personalitate imbratiseaza o cauza a multimii si plateste cu sacrificiul personal (vezi zidirea Anei lui Manole) numai atunci convinge si emotioneaza. Ca sa nu mai vorbim de ultimele versuri care ma fac sa plang acum la aproape o suta de ani de la scrierea acestei poezii. Unde se afla din nou scumpa noastra Romanie, careia Alecu Russo ii dedica atat de inaripate cuvinte de pretuire? Romanii se risipesc, iar Romania lui Brancoveanu este ingenuncheata de mizerie morala si economica. Triumfa lacomia criminala asupra bunului simt si mai ales a simtului de sacrificiu. Nemtii si-au dat toate bijuteriile la stat dupa al Doilea Razboi Mondial ca sa ridice tara lor din ruinele fumegande. Ce-ar fi sa fim si noi la fel?

Vae victis!

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2010

Vae victis! (Vai de cei învinşi!)

 

Autor: George Petrovai

            Trăim într-o lume caracterizată de nelinişte, dizarmonie lăuntrică, impermanenţă, asimetrie, absurd, violenţă şi intoleranţă, o lume tot mai grăbită şi mai pragmatică, a cărei civilizaţie rulează pe cele două legi definitorii, aflate în inseparabilă legătură: legea celor trei “c”-uri (consum-comoditate-confort) şi legea celor patru “p”-uri (prostituţie-proxenitism-pedofilie-pederastie).

            Fireşte, o asemenea lume eminamente materială şi carnală are foarte puţin de-a face cu cele spirituale, fapt pentru care chestiunile moral-culturale – văzute după loc şi caz ca fiind ba inutile, ba sâcâitoare – sunt tratate de bogaţi cu o îngăduinţă mai mult sau mai puţin dispreţuitoare, iar de săraci cu un elan provocator. Ceea ce înseamnă că atât săracii cât şi bogaţii sunt din ce în ce mai bisericoşi, dar tot mai puţin credincioşi, căci însuşi spiritul vremii îi îndeamnă să fie nesinceri şi ipocriţi, într-un cuvânt ticăloşi.

            Iar românii nu pot fi decât încântaţi de poziţia fruntaşă pe care o deţin la acest capitol, având în vedere faptul că era ticăloşilor de care Marin Preda face vorbire în romanul Cel mai iubit dintre pământeni, n-a fost doar caracteristica obsedantului deceniu al VI-lea, ci că an de an ea s-a învârtoşat şi ramificat cu perfidia unei boli incurabile, încât – cu puţine excepţii – românii de azi ori nu sunt băgaţi în seamă de străini (caz fericit), ori sunt asimilaţi de aceştia cu ţiganii. Că doar tot ei şi-au făcut-o atunci când le-au permis ţiganilor să se autointituleze romi, ceea ce în urechile străinilor cârcotaşi sună a român în ediţie prescurtată…

            Li s-a părut românilor în Decembrie ’89 că prin lichidarea Ceauşeştilor răul a fost tăiat din rădăcină şi că ţara a scăpat pentru totdeauna de blestemul bolşevismului. Aşa că după împuşcarea celor doi – partea cea mai vizibilă a unui rău de-o ameţitoare profunzime -, ei s-au pus pe înfulecate la democraţie şi libertate până li s-a aplecat (înfulecau cu polonicul, direct din cazan!), după care s-au aşezat temeinic pe distrugerea şi şutirea a tot ce le cădea sub mâini (fabrici, CAP-uri, lefuri nemuncite), fără să ia aminte că-n felul ăsta îşi fură căciula singuri.

            Iar “oamenii de bine” numai ce-şi râdeau în barbă de mulţumire pentru iuţeala şi destoinicia de care au dat dovadă atât la umplerea vidului de putere după debarcarea lui Ceauşescu, cât şi la turmentarea boborului cu promisiunile unei democraţii originale.

            Şi chiar că-i originală democraţia românească postdecembristă! Ţara, adusă – e adevărat – cu moralul la pământ în preajma acelui nefericit Decembrie ’89, dar şi cu datoriile externe plătite în totalitate, ba chiar cu creanţe de ordinul miliardelor de $ (Apropo, cum şi de către cine au fost păpate aceste creanţe?), a ajuns ca azi, după o guvernare democratică (sic!) de peste 20 de ani, să adune o datorie de circa 100 miliarde euro (Se înşeală amarnic cine crede că moralul grosului românilor de azi este măcar cu o câtime peste cele antedecembrist!); România, considerată cândva o ţară frumoasă şi bogată, nu mai este nici frumoasă (au rămas doar armonioasele forme de relief, aşa cum ni le-a dăruit Creatorul, dar fără podoaba pădurilor şi a livezilor de odinioară şi, desigur, fără însemnatele bogăţii din măruntaiele lor), şi nu mai este nici bogată. Ba dacă ne luăm după anumiţi indicatori economici netrucaţi (PIB, venitul pe locuitor etc.), atunci ea îşi merită locul la coada ţărilor din Uniunea Europeană, în pofida angajamentelor sforăitoare ale tuturor politrucilor din campaniile electorale şi în pofida strădaniilor comico-patriotice ale îmbogăţiţilor peste noapte, care prin risipa etalată în ţară şi peste hotare (plimbări cu iachturi şi avioane, camere de hotel plătite cu peste 2000 euro pe noapte etc.), vor să întărească prestigiul ţării în stilul lor ticălos şi – atunci când îndeplinesc anumite demnităţi integral nemeritate – vor să arate că ştiu să-şi păstreze rangul, că adică România este obligată să scoată parale până şi din piatră seacă (a se citi din buzunarul cetăţeanului onest) numai ca ei să fie plătiţi legal (că de ilegalităţi ce să mai vorbim!) la nivelul omologilor lor din ţările bogate ale lumii.

            De ceva timp România este în cădere liberă, lucru care rezultă cu claritate din scăderea continuă a nivelului de trai al majorităţii cetăţenilor săi, în timp ce îmbogăţiţii nu-şi mai încap în piele de bine şi sfidează o lume întreagă cu luxul lor îngreţoşător. De unde cu necesitate decug două concluzii evidente pentru orice om cu bun-simţ şi cu niţică minte lucidă:

            1)România încă nu are o clasă de mijloc viguroasă, dătătoare de siguranţă şi stabilitate pentru viitor, şi asta deoarece nu atât legislaţia sa stufoasă, cât mai ales modul dezastruos de aplicare a ei a favorizat înspăimântătoarea proliferare a corupţiei şi birocraţiei, două plăgi balcanico-mioritice (parte componentă a identităţii noastre naţionale) de care nu ştie nimeni când şi cum vom putea scăpa. De asemenea, inadmisibila permisivitate şi toleranţă în aplicarea legilor vizavi de escroci, hoţi şi tâlhari, îndeosebi vizavi de tâlharii cu ştaif şi de uneltele lor, a dus la proliferarea fără precedent a clasei rechinilor autohtoni, care – iată – nu doar că dorm liniştiţi şi se lăfăie în bogăţia lor odioasă, dar chiar vizează să deţină sau măcar să controleze funcţiile cele mai înalte din stat, scop pentru care uzează din plin şi cu insistenţă de canalele mass-media pe care le deţin, în vederea pervertirii discernământului politic al cetăţenilor de rând în sensul dorit de ei.

            În felul acesta, România şi-a constituit un sistem social după modelul ţărilor latino-americane, ţări în care orice este posibil, de la idolatrie şi până la linşaj public.

            2)La aproape doi ani de la declanşarea actualei crize, România o resimte atât de cuprinzător şi dureros, încât continuă să-şi adâncească declinul. Asta în condiţiile în care toate celelalte ţări din Uniunea Europeană emit semnale încurajatoare de redresare economică şi de depăşire a impactului provocat de criză.

            Guvernanţii români nu numai că s-au dovedit incapabili să elaboreze un plan suplu şi coerent de ieşire din criză, dar nici măcar nu se ascund că utilizează din plin cele mai parşive mijloace economice, de care de regulă guvernanţii responsabili şi oneşti se feresc ca de foc, căci astfel de mijloace n-au nici pe departe forţa relansării economice, ci cel mult pe cea a supravieţuirii, altfel spus a amânării scadenţei inevitabile (facturile şi datoriile externe oricum trebuie achitate!), prin mutarea greutăţii de pe un umăr pe celălalt:

            a)Suprapovara aruncată pe umerii ţării prin datoriile contractate;

            b)Spectrul unei sărăcii lucii care-i ameninţă pe cei mai mulţi dintre români prin ansamblul măsurilor descalificante dirijate de guvernanţi: scăderea veniturilor, creşterea preţurilor şi tarifelor, creşterea şi diversificarea impozitelor.

            Iată de ce spun: Vai de cei învinşi! Căci România de azi este ţara învinşilor…

            (Sighetul Marmaţiei)

Nici 400.000 de evrei şi nici 500.000 de români!

Posted by Stefan Strajer On March - 26 - 2010

Nici 400.000 de evrei şi nici 500.000 de români!

Autor: Ion Coja

Mi-aduc aminte bine de strania constatare pe care am făcut-o în decembrie 1989, când a fost oficial infirmată informaţia că la Timişoara Ceauşescu ucisese 60.000 de persoane. Asta după ce preţ de vreo săptămână trăiserăm cu convingerea că Ceauşescu îşi merita cu prisosinţă soarta, oricare ar fi fost ea, căci 60.000 de morţi nu-s de colo!… Anume, am văzut persoane care renunţau cu greu la această idee, nu le venea să creadă că morţii aceia nu existau, se obişnuiseră cu ei, în sistemul lor de gândire cei 60.000 de români asasinaţi de Ceauşescu aveau de-acum un loc bine precizat şi se înşurubase perfect în mintea lor ideea masacrului de care, la urma urmelor, ştiam cu toţii că Ceauşescu fusese sau ar fi fost capabil! În mod evident acei bravi concetăţeni ar fi vrut ca lucrurile să rămână aşa, se potriveau mai bine cu …adevărul, cu ce ştiam fiecare despre „monstrul de Nicolae Ceauşescu“. Gândul de a reduce la vreo 60, adică de a micşora de o mie de ori numărul acelor victime, era pentru ei dezamăgitor, frustrant! Eu însumi a trebuit să fac un efort ca să mă dumiresc, adică ca să mă pot bucura că morţii aceia nu erau morţi, chiar dacă în felul acesta vinovăţia „fiarei“ nu mai era aşa de mare! Se pare însă că nu aceasta, a mea, era reacţia firească, reacţia naturală a fiinţei umane. Ci potrivit firii noastre – rămâne de văzut de ce!, este să ne însuşim mai uşor o viziune catastrofică asupra evenimentelor, să-i dăm crezare cu multă uşurinţă şi s-o acredităm mai departe, la rândul nostru, colportând-o cu nesaţ.

La câteva luni de zile, poate un an, am avut ocazia să vorbesc unei săli pline de militari pensionari despre răscoala de la 1907 şi semnificaţia ei, raportată la noile realităţi post-decembriste. Am adus câteva elemente noi, pe care istoriografia proletară le făcuse uitate, cum ar fi ameniţarea din partea Rusiei că, dacă răscoala mai continuă şi nu este înăbuşită de guvernul român, armata ţaristă va interveni şi va face ea ordine în România, pentru ca nu cumva dezordinea de la noi să fie contagioasă şi să se propage peste graniţa de la Răsărit… Raţionament care, le-am atras atenţia, a funcţionat şi în decembrie 1989, în cadrul unei variante „de lucru“ a marilor puteri care, din fericire, nu a mai fost aplicată.

Asistenţa, alcătuită din ofiţeri superiori, a receptat cu interes această informaţie, care schimba oarecum viziunea asupra evenimentelor. Am mai adăugat unele considerente asupra moşierimii româneşti, asupra Partidului Conservator, asupra Brătienilor, pentru a conchide că aveam o clasă politică animată de sentimente patriotice autentice. Le-a plăcut mult acelor respectabili oşteni să afle că legislaţia emanată de la această clasă politică prevedea protecţia proprietăţii funciare faţă de posibilii „investitori străini“ care ar fi vrut să cumpere pământ, să dobândească terenuri agricole în proprietate privată. Constatam cu satisfacţie că toate aceste realităţi, ascunse după 1944 de manualele de istorie, reveneau firesc în circuitul mental al publicului de care aveam parte. Toate au decurs liniştit şi mulţumitor pentru toată lumea până în clipa când am încercat să rectific numărul morţilor, al celor 11.000 de ţărani ucişi de „burghezo-moşierime“, aducându-le informaţia, vestea că morţii de la 1907, bucuraţi-vă oameni buni!, nu au fost 11.000 (unsprezece mii), ci numai vreo trei sute (300)! La rostirea acestei cifre, s-a dus pe apa Sâmbetei toată prietenia şi simpatia dintre sală şi conferenţiar. Au început să se audă şuşoteli, mârâieli indignate, voci care se întrebau în gura mare cine l-a mai adus şi „pe ăsta aici?“, tropăituri şi chiar fluierături… Cu chiu şi vai am putut continua, încercând să intru în dialog cu sala pentru a le explica de ce ar trebui să ne bucurăm dacă se iveşte ipoteza că morţii de la 1907 au fost mult mai puţini! Bine, nu credeţi, dar vă rog să reţineţi ideea şi, cine poate, s-o verifice! Să mai aşteptăm puţin, vor fi republicate nişte cărţi care au stat ani de zile la indexul cenzurii, a lui Radu Rosetti, bunăoară ş.a.m.d.

Dar nu am reuşit! Căci, am constatat cu stupoare, problema nu era că nu le venea să creadă! Ci pur şi simplu nu le convenea! Îi deranja într-un mod nedefinit, dar îi deranja să scoată din „computerul“ de pe umeri numărul 11.000 şi să-l înlocuiască cu 300. Diferenţa era prea mare şi producea iminente reaşezări, adică perturbări, ale ideilor şi ale sistemului de valori cu care operaseră până atunci încă din anii pionieratului comunist, cel cu cravata roşie la gât. Zdruncinam o structură ideatică întemeiată pe numărul 11.000, o întreagă gândire, având ca pârghie, ca axă valorică, ideea că 11.000 de ţărani români au fost victime ale luptei de clasă! Reper inextricabil al ororii lor faţă de lumea apusă odată pentru totdeauna la 23 august 1944. Îşi merita soarta! Argument: în primul rând cei 11.000 de ţărani!… Pe temeiul lor unora li se păruse corect ce se întâmpla în acei ani cu reprezentanţii burghezo-moşierimii adunaţi cu arcanul, care la Canal, care la Bicaz sau la Aiud ori Gherla.

Las pe sociologi şi mai ales pe socio-psihologi să lămurească acest comportament, în sine, raţional vorbind, atât de aberant. L-am întâlnit mai apoi la evreii care m-au privit ca pe un hulitor şi blasfemiator atunci când au început să apară dovezile că la Abator, în ianuarie 1941, nu a fost nimic care să rimeze cât de cât cu ideea de asasinat sau pogrom! Iar eu, bucurându-mă că românii nu au fost capabili de asemenea orori, m-am apucat să răspândesc şi să popularizez, inclusiv printre evrei, demonstraţia făcută de dr. Radu Iftimovici, coleg de laborator al lui Nicolae Cajal, cu privire la inexistenţa vestitelor cadavre de evrei atârnate în şi mai vestitele cârlige de la Abatorul din Bucureşti. Spre mirarea mea, majoritatea evreilor au reacţionat cu indignare! Cum de îndrăzneam eu să le tulbur liniştea şi confortul creieraşilor obişnuiţi din fragedă pruncie cu ideea că pe evreii din România îi paşte oricând primejdia de a li se atârna de gât inscripţia „carne cusher“?!

…Iar mai apoi am pus în discuţie numărul 400.000, al evreilor ucişi de români şi în România, demonstrând că, punându-i deoparte pe cei o sută şi ceva de mii de evrei din Ardealul ocupat de unguri, pentru ceilalţi vreo 270.000 avem motive foarte serioase, temeinice, ca să ne îndoim de realitatea carnagiului. Eu consider că am demonstrat destul de convingător că numărul evreilor morţi în Transnistria din vina românilor este mult mai mic, nu sute de mii, nici zeci de mii şi nici măcar mii de evrei, ci „abia“ câteva sute. Şi m-am bucurat că există dovezile invocate de mine, dovezi preluate de altfel de la autori evrei dintre cei mai serioşi! Drept care am crezut că evreii vor primi cu plăcere şi bucurie vestea că românii, printre care ei trăiesc de atâţia ani, nu sunt totuşi în stare să se dedea la acte de genocid, la crime atât de absurde, de neomeneşti!

Dar de unde?! S-au supărat pe mine mai toţi evreii cu care am avut ocazia să discut! Se supărau şi atât! Nu catadicseau să-mi răspundă cu vreo explicaţie, cu vreun argument! Îmi întorceau spatele sufocaţi de indignare şi atât! Ceea ce negam eu li se părea că era de domeniul evidenţei, o axiomă ce nu mai necesita vreo demonstraţie! Ba unul dintre ei, mai ovrei decât toţi, mi-a declarat că holocaustul din Transnistria este la fel de adevărat ca şi formula cercului! Că ţinea de bunul simţ să nu contrazici această teză şi devenea jignitor pentru tot neamul evreiesc să le dai vestea cea bună că românii nu s-au purtat totuşi atât de bestial! Pentru cine veste bună? Pentru evrei? În niciun caz!

Mi-am dat seama că basna cu Transnistria, repetată la infinit, devenise în România o componentă a spiritualităţii ebraice, un reper sufletesc la care se raportaseră compatrioţii noştri evrei zeci de ani şi devenea de-a dreptul un gest de violenţă psihică să le pretinzi renunţarea la „ideea transnistreană“, veritabilă marotă definitorie a evreităţii carpato-danubiene.

Când s-a comemorat prima oară în România ziua holocaustului, în ziarul „România Liberă“ a apărut un scurt articol semnat de fostul deţinut politic Boldur Lăţescu, articol croit pe ideea că se exagerează cu numărul evreilor „holocaustizaţi“, că acest număr este mult mai mic şi nu justifică proclamarea unui genocid la care românii i-ar fi supus pe evrei. După care autorul făcea o comparaţie neaşteptată cu situaţia deţinuţilor politici din România, spunând că aceştia au avut parte de un regim de detenţie mult mai dur decât cel îndurat de evrei în vremea lui Antonescu, că de acest regim  au avut parte mult mai mulţi români, aproape un milion, că acest regim comunist de exterminare a durat şi el mult mai mult, practic 20 de ani, şi cu toate acestea numărul victimelor, al românilor morţi în anchetele securităţii sau în anii de detenţie nu este mai mare de… de…

Şi dădea Boldur Lăţescu un număr de victime şocant de mic pentru mine. Nu vreau să-l repet, poate că numărul acela nu este corect şi nu aş vrea să particip la răspândirea unui neadevăr. Dar am încercat după aceea să verific cifra înaintată de „România liberă“ şi pot spune că mai degrabă ea s-a confirmat: neverosimil de mică. Dar, stupoare: discutând cu câţiva foşti deţinuţi politici această chestiune, bunăoară cu regretatul Aurel Şeitan, am constatat aceeaşi atitudine ca şi la evreii noştri: nu puteau accepta o rectificare severă a numărului celor 500.000 (cincisute de mii) de români ucişi de comunişti! Li se părea din partea mea o blasfemie să dau curs acelei informaţii.

Nota bene: Corect, după mine, este să nu reducem represaliile bolşevice la numărul morţilor, ci să facem în primul rând inventarul vieţilor distruse şi irosite. Al anilor de tinereţe pierduţi sau chiar batjocoriţi. După 10 sau 15 ori 20 de ani, în unele cazuri chiar 24 de ani!, supravieţuitorii nu se poate spune că au mai avut parte de ceea ce se numeşte viaţă, darul cel mai de preţ al dumnezeirii! Evident, nu se compară 10 sau 15 ani la Aiud cu cei doi ani de deportare – mai corect spus strămutare, în Transnistria, când evreul bănuit sau dovedit a avea simpatii pro-sovietice era pus să locuiască împreună cu toată familia într-o locuinţă părăsită sau pe care o împărţea cu familia vreunui localnic! Nici urmă de lanţuri sau de regim carceral în Transnistria! Familia de evrei avea dreptul şi posibilitatea să primească vizite din ţară, să găzduiască cu săptămânile rudele şi prietenii rămaşi „în libertate“ şi veniţi să vadă – unii din pură curiozitate, cum se trăieşte în sinistra Transnistrie. Nu exagerăm prea mult dacă spunem că în anii aceia s-a făcut şi turism în Transnistria, al rudelor celor deportaţi, rude pe care nimeni nu le împiedica să ia trenul sau maşina şi să treacă Nistrul, încărcaţi de cadouri pentru persoanele deportate. De precizat că printre cei deportaţi se aflau şi români get-beget, dar mai comunişti, săracii. Căci criteriul deportării nu a fost evreitatea, ci statutul de persoană suspectă a avea simpatii comuniste, suspectă de a fi săvârşit acte de trădare faţă de statul român!

Oricum, pe cei duşi de Antonescu în Transnistria nimeni nu-i păzea să nu părăsească locuinţa sau localitatea, din care mulţi evrei chiar au şi fugit întorcându-se la Bucureşti, iar alţii trecând linia frontului la ruşi, cazul tatălui lui Norman Manea, marele scriitor. Repet: nimeni nu i-a păzit pe evrei în Transnistria ca să nu „evadeze“. Dacă a existat o pază, aceea s-a ocupat de protecţia evreilor, pe care localnicii ucrainieni îi cam vânau, considerându-i în genere pe evrei, pe toţi evreii, vinovaţi de suferinţele lor din anii ’30, ani groaznici de înfometare a ţăranilor ucrainieni, decimaţi literalmente de foametea provocată cu bunăştiinţă de guvernarea bolşevică, majoritar evreiască, cum bine se ştie!…
În concluzie: cele două cifre, 400.000 de evrei ucişi de  românii lui Antonescu şi, respectiv, 500.000 de români ucişi de „regimul iudeo-bolşevic“ de la Bucureşti în perioada 1944-1964, sunt false. Sunt, din fericire, false! Avem toate datele pentru a le corecta şi a le apropia de adevăr. Institutul pentru Cercetarea Totalitarismului, condus de dl profesor Radu Ciuceanu, a publicat o serie de lucrări din care se poate deja deduce numărul aproximativ corect al victimelor regimului comunist care şi-au dat viaţa dincolo de zidurile temniţei. (Vezi şi precizarea de mai sus, pentru a înţelege corect ideea de „victimă“ şi de „suferinţă“. Nu se reduce totul la pierderea fizică a vieţii!)

Datoria de a stabili cifra corectă revine numai şi numai deţinuţilor politici. Mutatis mutandis, am putea spune că evreilor le revine obligaţia de onoare de a stabili ei cifra cât de cât corectă a victimelor regimului Mareşalului Ion Antonescu, victime, în fond, ale românilor. Oricum, între oameni cât de cât serioşi nu se mai poate vorbi nici de sute de mii şi nici de zeci de mii de victime, de morţi. Dacă ne ajută bunul Dumnezeu s-ar putea ca cifrele să mai scadă chiar, sub ordinul miilor! Ceea ce pe oamenii normali, evrei sau români, ar fi să-i bucure şi să-i încurajeze, să le dea speranţa şi confirmarea că fiinţa umană nu s-a ticăloşit de tot!

Replica la “Ceausescu a fost un idiot dezaxat”

Posted by Stefan Strajer On February - 19 - 2010

Replica la “Ceausescu a fost un idiot dezaxat”

Autor: Gheorghe Tanasescu

Ti-am mai vazut chipul în ziarul România Libera, domnule Cristian Ghinea, dar nu te-am citit pâna la editia on-line din 10 feb. 2010 în care, sub titlul, politicos si elegant, “Ceausescu a fost un idiot dezaxat” torni pe gâtul imprudentului cititor acel ghiveci de idei, opinii, libertati, principii si acuze, toate într’un ambalaj de mahala, din care nu am înteles decât ca esti un personaj (mult spus), ori insuficient pregatit pentru ziaristica, ori esti educat într’o cultura din afara spatiului mioritic. Ca un Don Quijote de canal îi provoci la un proces pe membrii familiei Ceausescu pentru a se stabili, prin tribunal, ce primeaza, libertatea de exprimare sau dreptul unui dictator de a nu fi ofensat. Si dadeai ca exemplu pe ginerele lui Ceausescu care, la Realitatea TV “îndruga prostii despre ce îi spunea Ceausescu lui Kissinger la o întalnire si, ce vizionar se dovedise prostavanul în ce priveste viitorul politicii internationale”. Si, tot asa, ura, prostia, trivialitatea si lipsa totala a bunului simt abunda în articolul susnumit, astfel ca ma opresc în a mai cita din articol si ma ofer sa-i servesc dlui Cristian Ghinea si celor, nu putini, ca el, motivatia pentru care ar trebui, neântîrziat, sa retracteze si sa ceara scuze celor ce au fost tinta imundelor sale atacuri. Stenograma Plenarei CC al PCR din 22-25 apr. 1968 consemneaza propunerea lui N. Ceausescu de destituire din CC a lui Alexandru Draghici si numirea, în locul lui, a lui Ion Iliescu. Ce ironie a soartei, Ceausescu a promovat, ca membru plin în CC al PCR, pe propriul sau calau, Ion Iliescu, care, douazeci de ani mai tarziu, avea sa-l casapeasca. Da, ati citit bine, spre satisfactia crudului jurnalist, Ceausestii au fost casapiti, dupa cum a declarat Cerasela Birjac, garda de corp a lui Gelu Voican Voiculescu, martor la înmormântarea dictatorilor: “Cei doi au fost torturati înainte de a muri. Vroiau sa afle numele de conturi”. “Picioarele lui erau negre si pareau rupte. Elena, foarte frumoasa, în ciuda ranii de pe partea stânga a capului. Piciorul drept scos din articulatie, fiind întors nefiresc. Nu a reusit sa-i puna decât un pantof”. Ai parinti, ai copii, crudule ziarist? Cerasela Birjac a mai spus ca a vazut executia Ceausestilor la televizor în casa lui Ion Iliescu unde avea sarcina sa o apere pe Nina Iliescu. Probabil, sotul ei era plecat spre emanare. I-as fi recunoscator ziaristului daca s’ar interesa si m’ar lamuri, de cine sa o apere si, mai ales, de ce sotia unui director de editura avea nevoie de protectie militara? Cumva, pentru ca fosta domnisoara Bercovici a studiat cinci ani la Moscova? Eu nu stiu, doar întreb. Este foarte adevarat ca Ceausescu a facut multe greseli, unele chiar catastrofale, pe care, ziaristul nostru, fiind prea tânar, nu le-a apucat, greseli pe care, daca le-ar fi cunoscut, i-ar fi servit drept argumente solide la libertatea de a afirma ca Ceausescu a fost un idiot dezaxat. Eu, mult mai în vârsta, îmi amintesc de faimoasa Declaratie a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1964, în care, conducerea de partid si de stat îsi afirma independenta fata de Moscova, potrivit principiilor, devenite strategie politica: “neamestecul în treburile interne”, “suveranitatea nationala”, “colaborare pe baza avantajului reciproc”. Ei, bine, în prelucrarea Declaratiei din aprilie ’64, la Timisoara, Nicolae Ceausescu, dezaxat cum era, a împietrit asistenta, a smuls strigate de bucurie si ovatii, când a spus: “Sunt în sala o serie de tovarasi care au terminat studiile in URSS. Multi dintre voi ati venit acasa cu sotii aduse din Uniunea Sovietica. Atentionez pe toata lumea ca vom pune capat agenturii KGB în România si de astazi orice abatere de acest fel va fi sanctionata de Tribunalul Militar. De aceea, rog tovarasii amintiti – se stiu ei care, si-i stim si noi-, ca în termen de doua luni sotiile lor aduse din URSS sa ceara cetatenia româna pentru ca sa se supuna legilor noastre. De altfel, tin sa va comunic faptul ca am cerut si tovarasului Hrusciov, în mod oficial, sa-si retraga agentii infiltrati în aparatul central al partidului si în guvern pentru ca altfel, îi arestam si pedepsim conform legilor noastre”. (extras din articolul “studii la Moscova, la pachet cu neveste agente KGB” semnat de Virgil Lazar, EZ on line din 30 oct. 2004)
In sept. 1965 Nicolae Ceausescu a dat un nou test de idiotenie si dezaxare când, împreuna cu Ion Gheorghe Maurer, a solicitat si sustinut la Moscova, restituirea celor 93 de tone de aur date spre pastrare în timpul Primului Razboi Mondial, eveniment despre care, stenogramele oficiale (arhiva CC al PCR, fond Cancelarie, dosar 124/1965) consemneaza un schimb taios de replici între Maurer, Ceausescu, Brejnev si Kosighin. Dupa sustinerea lui Brejnev care a considerat problema tezaurului drept o întelegere între doua guverne (regal si tarist) rasturnate de la putere si a conditionat restituirea de necesitate a unor decontari privind imensele pagube provocate de cel de-al doilea razboi mondial, Nicolae Ceausescu a transat problema dupa cum l-a taiat capul sau de prostanac, sustinând: “In hotarârea Consiliului Comisarilor Poporului din 1918 se spune asa: <Consiliul Comisarilor Poporului hotaraste: Fondul de aur al României care se pastreaza la Moscova este declarat intangibil pentru oligarhia româna. Partea Sovietica îsi asuma raspunderea pentru pastrarea acestui fond si îl va preda în mâinile poporului român>. Deci aici nu este vorba numai de o întelegere între doua guverne care au fost rasturnate de revolutie. Aici este vorba si de un angajament public al Puterii Sovietice. . . . Trebuie sa va spunem deschis ca nu putem împartasi considerentele expuse de tovarasul Brejnev. Vreau sa va spun un lucru, tovarasi. In anul 1939, guvernul polonez al lui Beck a depus tezaurul spre pastrare în România. Atunci am avut un guvern regal. Tezaurul depus a fost pastrat, desi nemtii au cautat sa-l ia, el a fost ascuns, iar în 1948, puterea populara a restituit în întregime întregul fond al tezaurului primit spre pastrare”. (“Ziua” On line/ 24 martie 2007).
Revista “Clipa” din California, în nr. 536/ 7 feb. 2002 prezinta un articol intitulat “Duel mortal Gorbaciov contra Ceausescu” semnat de istoricul profesor Mihai Baleanu, continând unele dezvaluiri senzationale facute de colonelul Antoniade, fost ofiter român de securitate. Acesta, în calitate de aghiotant al Raisei Gorbaciov, în timpul unei vizite la Bucuresti, din vara anului 1989, a fost martorul unor momente semnificative ale cuplului moscovit, dar si a unor replici taioase dintre Gorbaciov si Ceausescu. Dupa întâlnirea de la Malta dintre Gorbaciov si Bush, a fost convocata, la Bucuresti, o conferina la nivel înalt a sefilor statelor componente ale aliantei Tratatului de la Varsovia, ocazie cu care Gorbaciov intentiona sa informeze pe ceilalti sefi de stat comunisti ca URSS va retrage rapid trupele sale din RD Germana, fara însa a divulga ca aceasta fusese stabilita la Malta. Ceausescu, afând câte ceva din cele discutate în mare secret la Malta, a declarat în cercul de apropiati, ca se va împotrivi lui Gorbaciov, propunând ca Tratatul de la Varsovia sa ramâna în vigoare pâna când se va desfiinta si NATO. Gorbaciov, fiind informat prin canalele KGB de opinia lui Ceausescu, cu care nu putea fi de acord, a fixat o întâlnire între patru ochi, în vederea Conferintei de informare la nivel înalt, întâlnire care a esuat tot ca urmarea faptului ca Ceausescu îsi aroga meritele initierii perestroikai, determinându-l pe Gorbaciov sa paraseasca demonstrativ România. Revenind, însotit de Raisa, în ziua premergatoare Conferintei, a cerut o întrevedere privata între sotii Gorbaciov si sotii Ceausescu chiar în seara zilei sosirii la Bucuresti. Din nou, iritat de încapatânarea lui Ceausescu care nu subscria la modul de destindere internationala si instaurarea “comunismului cu fata umana”, Gorbaciov i-a strigat gazdei sale: “Pâna în 24 de ore sa demisionezi. Altfel vei fi nevoit sa o faci fortat. Nu vezi în ce situatie catastrofala ai adus România? Ce se petrece aici e un exemplu negativ pentru socialism!”. Cinci luni mai târziu, la 4 dec.’89, Gorbaciov l-a convocat pe Ceausescu la Kremlin, iar dupa ce a ascultat peroratia si planurile acestuia i-a prezis: “Frumoase planuri, dar nu cred ca vei mai avea timp sa le pui în practica! Este prea târziu!”. Intr’adevar, peste numai trei saptamâni, Nicolae si Elena Ceausescu erau judecati, ciuruiti, mutilati si batjocoriti, în aplauzele poporului.
Ca un postludiu la acest maret spectacol, domnul Ion Iliescu, în anul 2000, la Madrid, anunta, cu emfaza, ca, în urma studiilor de profunzime asupra socialismului, domnul Gorbaciov a ajuns la concluzia ca sistemul totalitar comunist nu poate fi reformat. Sic!
Iar în martie 2007, acelas domn Iliescu punea concluzii pe viata sa: “Am crezut de tânar în ideile stângii, de egalitate a sanselor, am vazut la ce forme aberante a dus întruchiparea comunismului la noi si aiurea, am încercat sa dau acel echilibru democratic de care România avea nevoie pe drumul catre un nou destin istoric. Importanta pâna la urma, dincolo de adversitati, de politica de zi cu zi, e umanitatea din noi. Doar iertând poti spera la iertare (…). Mi-as dori, repet, sa ne bucuram de ceea ce am realizat împreuna.”
Pai daca e asa, bucura-te si dumneata, domnule Cristian Ghinea, de ce facusi, ca sa ma bucur si eu de ce facui. Si mâine om vedea ce’om mai face.

Baltimore – USA – 11 feb. 2010

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors