Ce bogăţie v-a dat America?

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

Ce bogăţie v-a dat America?

Interviu cu Didi Alexe

 

Destinul a voit ca pe doamna Ruxandra Didi Alexe să o întâlnesc la câteva ediții ale Simpozionului Eminescu de la Consulatul general al României din New York, unde George Alexe, soțul dânsei, „un interdisciplinar de calibru și redutabil enciclopedic, un reprezentant, acum rarisim, din generațiile marilor profesori enciclopedici de altădată”, cum îl creionase Th. Damian, se număra între comunicanți. Nu uit că soții Alexe au venit la conferințele mele din statul Michigan, alt prilej de bucurie. După înmormântarea lui George, de acum 4 ani, când întâmplarea a făcut să fiu lângă dânsa, doamna Didi a rămas singură, fără familie, dar căutată de prietenii temeinici pe care îi are. Am regăsit-o la început de primăvară 2017 senină, lucidă, optimistă.

Anca Sîrghie: Care este secretul?

Didi Alexe: Nu pot să mulțumesc destul lui Dumnezeu, pentru că mi-a dat mai mult decât meritam. Plus că noi am venit aici ca misionari cu activitatea la Arhiepiscopia Misionară Română din America și Canada cu sediul la Detroit, Michigan, nu ca să ne îmbogățim, că modești am fost toată viața.

A.S.: Privind-o mai de aproape, viața dumneavoastră nu a fost deloc simplă. Atât ca româncă, plecată din țara de origine, cât și ca artist plastic, format în România, fără să vă împliniți acolo, apoi ca femeie căsătorită, dar nu și mamă de copii, ați avut un destin special. Soarta v-a supus la o repetată dizlocare. Acum, la 89 de ani, trăiți singură într-un hotel american de vârstnici din statul Michigan. Poposită în apartamentul plăcut, vegheat din tabloul mare de imaginea soțului, vă propun să pornim cu începutul. Care vă sunt cele mai dragi amintiri din copilărie?

D.A.: M-am născut în 22 mai 1928 la Galați, fiind a treia fiică a familiei lui Mihai Ursu și a Ecaterinei, născută Lepădatu. Părinții erau oameni evlavioși, foarte harnici și înțelepți. Tataia, ca și ceilalți 3 frați ai lui, a fost dat la armată. Ca infanterist și subofițer, el a fost trimis în 1916 pe front, căzând prizonier la nemți, dar a reușit să evadeze, ajungând cu greu acasă, rănit fiind , cu vreo 3 schije în tot corpul. Pentru bravura dovedită, a fost decorat cu „Virtutea Militară”, decorație care i-a înlesnit gratuitate în toate călătoriile cu C.F.R-ul la clasa I. Așa se face că după pensionare, călătorea în toată țara, contractând produse alimentare sau de uz casnic pentru diferiți patroni ai magazinelor de desfacere din Galați. Apoi tata a intrat într-o afacere cu încă doi parteneri, luând pescăria din Galați, aducându-ne câte o cegă, știucă cu icre sau morun afumat, aduse de pescarii marini, care pregăteau pentru export și consum în țară. Mama, țărancă, avusese mulți pretendenți, unii chiar înstăriți, dar l-a ales pe bărbatul bălan cu ochi albaștri, pentru că el putea să o ducă la oraș, mai ales că fiind cea mai mare, părinții o țineau acasă, spre a le fi de ajutor în gospodărie.Tataia a primit după Război loc de casă în cartierul demobilizaților. Acolo a ridicat o casă frumoasă și s-a așezat cu soția lui. În familie s-au născut 5 fete în 7 ani. Casa nu a fost electrificată decât când am împlinit 9 ani, așa că până atunci ne făceam lecțiile la o lampă cu petrol. Îmi amintesc că toate eram îmbrăcate la fel, fie în roz, fie în roșu, și aveam funde mari, ca avioanele. Intram în biserică, după înălțime. Mama ținea o gospodărie mare, cu vite, cu stupi, bordei cu ciuperci, orătănii, așa că toți lucram din greu. Noi, fetele, pliveam, tăiam și fierbeam la rațe, făceam pene, udam zarzavaturile din grădină. Părinții au avut ambiția să ne dea la școală. În vacanțe eram duse cu trenul în satele de obârșie ale părinților, unde locuiam la preot, la învățători. Ne întâlneam cu 30 de verișori primari și ne distram la iarmaroace, mergeam la nunți, îmbrăcate în rochii de voal. Bunicul ne dădea câte un creițat cu care luam de la iarmaroc câte ceva dulce. Hrăneam curcile. Odată, am dansat cu un ofițer, care nu credea că sunt liceană, așa micuță cum eram. De aceea, la următoarea nuntă m-am îmbrăcat în uniforma de școală. Când am ajuns liceană, familia mea avea 2 ha de teren agricol și o livadă cu mai mulți pomi fructiferi. Tataia altoia pomii din grădină. Aveam bordei cu ciuperci și stupi, o sută de butuci cu viță de vie americană, tămâioasă. Era raiul pe pământ! Băteam semințele de floarea soarelui sau treieram grâul urcată pe cal. Părinții noștri erau extraordinari ca gospodari, astfel că iarna aveam brânză în putină, murături în poloboace, vin în butoaie mari. Pentru biserică mi se cumpăra o rochie bună și aveam, desigur, uniforma de școală. Acasă purtam haine rămase de la surorile mai mari. Vânzând peștele cu spor, aceea fiind cea mai bună perioadă din punct de vedere financiar. Într-un an părinții ne-au cumpărat 5 paltoane, confecționate la comandă și ne-au laut 5 perechi de ghete. Purtam vara sandale cu talpa de sfoară împletită în formă de melc. Apoi a venit moda sandalelor cu talpa înaltă de plută și chiar de lemn, sandale care mă deranjau cum pocneau în mers. Eu eram cam băiețoasă, așa că eu înhămam calul la treierat. Pe părinți i-am iubit și respectat, asfel că de câte ori venam sau plecam, le sărutam mâna.

scan0001

A.S.: Cum era învățământul pe atunci?

D.A.: Am avut profesori buni, dedicați, pe care nu-i uit nici acum. Doamna Leonte, profesoara de română, ne sfătuia să purtăm părul împletit în codițe, cordeluța cu fundițe, căci nu vom mai fi niciodată fetițe ca atunci. La religie aveam pe părintele Georgescu, care era solid, serios, mi-a rămas figura lui. Întorcându-ne la anii mei de școală, foarte frumoasă era d-na Stamate, profesoara de muzică. Ea m-a îndemnat să mă pregătesc pentru Conservator și m-am pomenit pe o scenă cântând solo. Pentru că, emotivă cum eram, nu s-a auzit bine în sala aceea de cinema, dezolantă, am decis să mă îndrept spre Belearte, pentru că tabloul se vede, iar artistul se ascunde după el. Părinții socoteau că am ales o facultate neserioasă, așa că am dat admitere la Politehnică. Eram 9 pe un loc și am picat la oral, ceea ce a fost, până la urmă, foarte bine, pentru că aș fi lucrat cu coloranți chimici, cu războaie și mai puțin cu desenul.

A.S: Spre ce profesii v-au îndemnat părinții?

D.A.: Aurelia, sora cea mai mare, a urmat Școala Normală din Brăila, ca elevă eminentă. Cânta la pian și la acordeon. Era cea mai talentată, ea ne-a adus în casă revista „Gândirea” lui Nichifor Crainic și a rugat părinții să cumpere un radio, ca să asculte pe Maria Callas și pe alți soliști de operă. Ea a urmat Conservatorul din București și Facultatea de Filozofie, cu bursă. După doi ani, a fost arestată, pe motiv că numele ei fusese găsit în carnetul unui student condamnat, și dusă la Jilava. După 3 luni a fost eliberată, dar la Facultate nu mai putea fi primită, așa că a dat din nou admitere, dar fără viitor. S-a specializat în canto și a fost angajată la Filarmonică, unde era solistă de lieduri, având la pian pe profesoara Teișanu. Noi toate am moștenit ambițiile și talentele părinților. Tataia când era fecior își construise o vioară. Mama cânta toată ziua, să-i facă plăcere ascultând muzică, mai ales valsuri. Aurelia a făcut sculptură, a îmbrăcat păpuși, a realizat 3 expoziții și a publicat un volum de versuri. Aurelia s-a căsătorit cu un arheolog, Petre Diaconu. De 3 ori a avut chemare în S.U.A., dar a fost refuzată. A cântat în Corala Patriarhiei, numai profesioniști. Acum are 92 de ani. Următoarea fiică a fost Vasilica Suzana, care a urmat Farmacia la Iași, căsătorindu-se cu un agronom. Eu am făcut Beleartele la București. Paraschiva s-a stabilit la București unde a lucrat în construcții, iar Eugenia a urmat Piscicultura la Constanța, căsătorindu-se cu un piscicultor brăilean care activa în Delta Dunării și a murit din cauza accidentului nuclear de la Cernobâl. Toate l-am iubit pe tataie, care mai târziu a rămas fără pensie, ca fost militar, iar noi, cele cinci fete, am pus câte 100 de lei, ca să-i asigurăm pensia. Eu în liceu desenam, în loc să citesc pentru istorie, așa că tataie exasperat s-a dus la școală să reclame, că profesorii de desen dau prea multe teme pentru acasă. Doream să urmez Politehnica, la secția Textile, unde se prezentaseră 9 candidați pe un loc și am picat la oral. M-am angajat suplinitoare în învățământul primar din Galați, făcând un curs de contabilitate la seral. M-am angajat economistă la Centrofarm, pentru că așa eram educată, să nu fiu povară pentru părinți.

A.S.: Cum ați decis să vă urmați vocația artistică?

D.A.: Un evreu mi-a cerut să-i fac un desen ca reclamă pentru vitrina dughenei lui și văzând desenul meu m-a îndemnat să plec la București la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, unde am dat admitere în 1950. Acolo am studiat 7 ani arta decorativă. Vara urcam pe schele și pictam la Biserică, drept care, după absolvirea Beleartelor, am învățat la Școala de pictură bisericească. Atunci când am văzut ce puțin câștig ca angajată la Fabrica de textile din Galați, m-am întors la Belearte să dau diploma înapoi. Decanul Ioanide m-a sfătuit să nu renunț la diplomă, așa că am considerat că trebuie să-mi duc crucea. Dar nu aveam buletin de București. Făceam draperii pentru Comitetul Central P.C.R., pentru litoral. Eram zilieră și locuiam în chirie la o bătrânică, unde trebuia să ajung numai seara târziu, ca să nu mă vadă vecinii ei. Așadar, eram o chiriașă clandestină.

A.S.: Cum v-a cucerit teologul George Alexe?

D.A: George Alexe lucra la Biblioteca Sinodului Patriarhiei. O cunoștea pe sora mea. Cânta în corul Patriarhiei, dirijat de maestrul Nicolae Lungu, unde a întâlnit pe sora mea. Când m-a văzut zugrăvind baia cu niște culori rămase de la o biserică, sora mea m-a anunțat că trebuie să mă schimb, pentru că vine George. El m-a invitat la plimbare. Nu-mi făcea declarații, ci m-a întrebat ce preferințe am. Răspunsul meu a fost: Lapte cu orez și alune americane. Ne-am logodit în ziua de Sf. Gheorghe, așa cum am aflat când el a citit scrisoarea tatălui, unde se menționa logodna noastră. Atunci am alergat la croitoreasă, ca să-mi facă un costum alb. Am anunțat familia mea la Galași. Au venit ai lui de la Smârdan Buzău, așa că ne-am adunat la logodnă 50 de rude. Cununia civilă s-a oficiat pe 1 iunie 1960, mai restrâns. Așa ne-am cunoscut și în 1960 ne-am căsătorit. Nași ne-au fost familia profesorului Lungu, iar la nuntă Valetin Teodorian a compus un vals „Vino din Liban, mireasă”. Căsătoria a avut loc în 19 iunie 1960. Când mi-a spus că are salariu de 400 lei, eu am înțeles că aceea este chenzina. Părinții mei nu au avut nicio obiecție, cum procedaseră cu fiecare dintre fiice. Am trăit nedespărțiți 52 ani și jumătate. Peste tot mergeam împreună. Nu m-a mai lăsat în ruptul capului să activez la fabrica unde lucrasem până la căsătorie. M-am angajat la Fondul plastic și locuiam într-un bloc al teologilor, având o singură cameră. Eu beam acasă cafeluța de dimineață la ora când Gică era servit la Patriarhie de către secretară. Pentru Fondul plastic lucram baticuri, rochii de mătase și atunci când mi se dădea suma vânzărilor realizate, era de 3 ori cât salariul soțului. Am făcut totdeauna ce mi-a plăcut. Pictorul bisericesc Nicolae Stoica m-a chemat să-l ajut la pictarea bisericilor deja în lucru peste tot în țară. Condiția era să ni se asigure casă, masă și 25 lei pe zi. Nu lucrasem la Biserici, dar știam că pot învăța. Așa, am plecat la Măzăceni, lângă Ploiești, am lucrat în București, Iași, Gura Humorului. Stoica nu m-a plătit niciodată și atunci când suma datorată ajunsese la 3.000 de lei, am deschis gură. Rezultatul a fost că el nu m-a mai luat pe schelă unde eu lucram câte 16 ore pe zi. În București, am participat la 3 expoziții de grup la Muzeul de Artă Populară de la Palatul Regal, care mi-a luat o piesă -imprimat pe mătase naturală cu elemente folclorice. Mare mi-a fost surpriza ca studentă, că trecând pe str. Victoriei, colț cu Lipscani, se descărcau dintr-un camion baloturi de material textil cu unul dintre desenele mele lucrate cu profesoara de specialitate din facultate.

A.S.: Cum ați ajuns în Lumea Nouă?

D.A.: Se știe că episcopul Policarp Morușca fusese reținut în țară în 1935. Contrar minciunii care s-a proliferat, nu comuniștii l-au oprit în țară, ci românii din America nu l-au mai vrut, ca să facă mânăstiri. Patriarhul și regele au dat curs acestei solicitări. Se cerea făcută ordine în exilul nostru american. Episcopul Andrei Moldovan a fost izgonit de la Vatra Românească în 1952 de enoriași, la picnic. A fost alungat pentru că se spunea că era comunist. Bartolomeu Anania fusese trimis de Patriarhie în 1965 în America, prin transfer. Gicu îi trimitea cu regularitate lui Anania texte pregătite pentru tipar la „Almanahul Episcopiei Misionare Române”. Când a murit fostul episcop Andrei Moldovan în 1963, a rămas postul vacant și i s-a propus lui Bartolomeu Anania să-l ocupe. El a refuzat, așa că în presă apare titlul Unul care refuză să fie episcop. Preasfințitul Victorin, care fusese 10 ani la Sfântul Mormânt și în 1965 era profesor la Seminarul ortodox din Pennsylvania, a devenit episcop pentru S.U.A și Canada. George a venit în 1965 singur în America, însoțindu-l pe mitropolitul Corneanu să participe la sfințirea lui Victorin. Într-o zi a plecat cu avionul mitropolitul, iar a doua zi a călătorit Alexe, ducând cârja uitată, dar nu putea să treacă la frontiera aeroportului și valuta de diurnă primită oficial. După 3 luni, cât a stat în Americă făcând „Almanahul Credința” pe anul 1966, Gicu a fost amendat că ținuse valută în casă. Plecând în America, Anania i-a lăsat lui Gicu în grijă publicarea operelor lui personale, care se cereau corectate, urmărite îndeaproape la tipar. De câte ori revenea în țară, Anania insista, făcându-ne invitația de a veni și noi în America, unde urma ca ei doi să scoată un ziar românesc etc., etc., etc. Insistențele acestea s-au repetat timp de 4 ani.

Anca Sirghie si Didi Ruxandra Alexe

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sirghie cu Didi Alexe

A.S.: Multe și tulburi s-au scris despre sejurul american al lui Bartolomeu Anania. Ce ne spuneți din experiența dumneavoastră directă?

D.A.: Din 1965 lui Gicu i se cerea să vină în America, unde să facă un ziar cultural-religios, la care să lucreze, tipărit de George Alexe și Bartolomeu Anania. Dar s-a ivit altă ocazie, oferită de biserica veche de 100 de ani în 1969, ruptă de luterani, numiți Noii apostolici. În România se făceau niște încercări, dar apostolicii aveau sediul la Kitchener în Canada, șef fiind Kraus, plecat din România. În țară au descins Kraus și Kroitner, cu intenția de a-l convinge pe Alexe să vadă la Kitchener cum se organizează ei. De cealaltă parte, părintele Bartolomeu Anania ne cerea să acceptăm să intrăm într-un lagăr în Italia, de unde el urma să ne ceară pentru Michigan, ceea ce, evident, nu avea nicio șansă reală. În acest context, apostolicii i-au dat lui Gicu al meu noaptea, când i-a luat de la aeroport și i-a dus la Hotel Ambasador, un plic cu 500 lei, cu care el a ajuns acasă. L-am certat și l-am obligat să-i dea înapoi, pentru că nu sunt bani munciți. Așa s-a întâmplat. Canadienii și-au dat seama ce oameni de caracter suntem noi. Le-am pus întrebarea: Dacă sunteți convinși că Anania ne păcălește, atunci voi ce doriți de la noi? Voi ne vreți? Ne-au răspuns: În Canada oricând este nevoie de oameni ca voi. Una peste alta, am cerut Patriarhului să-i dea voie soțului meu să vină în Canada, ca să vadă cum sunt organizați ca biserică. Patriarhul le-a spus că Gicu este căsătorit și nu pleacă fără soție. Ca atare, am fost învitată și eu. Astfel am ajuns în 14 iunie 1969 la Toronto, cu destinația Ontario, așteptați de 8 Cadilacuri. Ne-am plimbat de la Montreal la Vancouver, oprindu-ne în orașe de pe traseu, vizitând biserici, locuințe cu luxul lor, care ne-au impresionat, însă văzând și sărăcia lor spirituală. Ne-au luat actele, au făcut traducerea, ne-au plătit drumul și școala de engleză, curs intensiv timp de 6 luni, ne-au dat apartament. În ce mă privește, ajunsă în Kitchener, m-am interesat de culori și pensule și am început să pictez icoane. Am căutat pe românii noștri, biserica, instituție în sine, dar… fără o clădire de biserică. Slujbele se făceau într-o casă pentru care se plătea chirie, unde exista un altar cu iconostas pliant. Preotul era trimis de la Episcopia din Detroit sau din Windsor, prin rotație. Gicu a început să scoată „Vestitorul român-canadian”.

A.S.: Cum ați ajuns în S.U.A?

D.A.: Amărâți, ne-am întors la Kitchener de la Windsor și ne-am dus la Emigrația canadiană. Ei ne-au întrebat: Cine sunt cei care vă cheamă în S.U.A., pentru că așa cum vă fac actele, nu vă vor. La care Gicu a aruncat o vorbă: Dar Dumneavoastră ne vreți? Dar noi nu doream să rămânem în Canada și din Windsor făceam navetă la Detroit. Plăteam chirie în Canada și făceam treaba lui Anania la Detroit, pentru că el dorise să plece fără plată în Hawai, unde a stat 6 luni. Faimosul ziar cultural românesc, pe care urma să-l facă amândoi, când venim în America, s-a transformat într-o fițuică mai mică decât „Biletele de papagal” ale lui Tudor Arghezi, intitulat „Noi”, în care a publicat doar el singur. Anania scotea ziarul „Noi” în Hawai. A continuat și în Detroit câteva numere. Era nevoie la Episcopie de un teolog ca Gicu. Tocmai când canadienii apostolici făceau shower pentru noi, am decis să ne mutăm în S.U.A. Zis și făcut! La Episcopie în Detroit pe Riopelle str. stăteam claie peste grămadă. Am dus o viață chinuită. Timp de 11 ani Gicu a scos împreună cu colaboratorii lui publicația „Comunitatea românească“. Se tipărea la linotip. Acolo tipăreau diferite materiale, invitații de nuntă și altele, ca să sporească venitul tipografiei. Abia când s-a întors Anania, s-a plătit mașina electronică de tipărit IBM. Anania a făcut o ședință la care nu l-a invitat și pe Gicu, dar acolo a stabilit că soțul meu va avea salariu de 100 $, iar el 400 $. Nu era drept, pentru că soțul meu avea licență și doctorat în Teologie. Eu m-am revoltat și pe mine Anania nu m-a mai suferit. Sigur că Anania era o forță intelectuală, dar avea o dublă personalitate, era ascet și Făt-Frumos, purtând ciorapi de mătase colorați și costum alb. Circula cu un automobil cum nici Ceaușescu nu avea pe atunci. Pe mine mă persecuta, căci eu găteam pentru toți, iar episcopul venea cu musafiri și eu trebuia să fac față. În schimb, noi nu eram lăsați să conducem autoturismul. Anania a trăit ca un laic, care la masă aducea băutură cu destinație. Îmi era foarte greu, dar m-am supus. Corespondența lui Bartolomeu Anania de la Mânăstirea Nicula a fost lăsată în grija lui Aurel Sasu, care a scos cărți unde apar și scrisorile lui Gicu. În schimb, răspunsurile epistolare ale lui Anania au rămas în țară.

A.S.: Ce v-a ajutat să suportați regimul de misionari în America?

D.A.: În Canada, unde am stat la Kitchner de la 14 iunie 1969 până în decembrie 1970 și apoi în Windsor până în noiembre 1971, am cunoscut pe pictorița De Silaghi Sirag Helen din Burlington Ontario, care era și graficiană, cu studii la București, unde, înainte de a pleca din țară, lucrase la restaurarea a două biserici. A ajuns în Canada în 1949 și avea galeria ei personală, unde ne dădea și nouă posibilitatea să ne prezentăm lucrările. Ca mine mai erau șapte tineri, cu care realizam icoane, ouă încondeiate pentru Paști etc. Eu am fost educată să muncesc. La București lucrasem pe schele de biserici 16 ore pe zi, ca să prindem toată lumina bună pentru pictare. La Detroit s-a întâmplat să schimb de 3 ori într-o zi așternutul unui pat. Lucram continuu, ca să pregătesc materiale textile și pentru expoziții, specialitatea mea artistică. La Winnipeg anual se organiza Festivalul grupelor etnice Folclorama, care la Windsor se numește Carusel.

A.S.: Am fost invitată în anii din urmă la câteva ediții ale Caruselului și am văzut indienii, slovenii, grecii, maghiarii. Cum se petreceau momentele festivalului Folclorama la Winnipeg?

D.A.: Erau 30 grupuri naționale care realizau expoziții cu obiecte artizanale specifice, standuri cu produse alimentare. Aveau scenă pentru spectacole folclorice tradiționale. George era ghid, care prezenta geografia și istoria României. Eu expuneam de la ora 3 la 12 PM produsele artistice pregătite și făceam demonstrație de încondeiere a ouălor. Eu desenam cocarde pe metal, cu steag românesc și canadian sau cu horă stilizată. Pictam pe sac, făceam panouri decorative, care se mai folosesc chiar și acum la noile ediții, ouă spledide. Costa 20 $ unul, pentru că erau unicate. Lumea rămânea uimită, căci prin desen și combinație de culori era altceva decât la ouăle expuse de ruși. La Detroit a venit mitropolitul Mladin, apoi episcopul Antim, la care i-am pregătit mic dejun cu cireașă pusă ca decor. A fost plăcut impresionat și m-a întrebat cum am procedat. I-am răspuns că pentru asemenea idee trebuia să facă belearte… Aveam și eu secretele mele profesionale, nu?

A.S.: Ce alte manifestări culturale v-au lăsat urme adânci în amintire?

D.A.: Prima dată în 18-19 noiembrie 1977 Gicu a fost invitat la Kent University în Indiana, unde profesorul Glee Willson, care vorbea și românește, organiza periodic expoziții naționale în muzeul lor etnic. Am văzut acolo icoane, ouă, dar cel mai mult m-au impesionat hainele Reginei Maria, păstrate în pungi speciale de custozii muzeului. Anual am participat la Simpozionul Eminescu de la New York. Mai exact, eram invitați de părintele profesor Th. Damian de la Crăciun și rămâneam găzduiți de el până după 24 ianuarie, ca să sărbătorim și Mica Unire. Soțul meu ținea conferințe și cum era îndrăgostit de muzica psaltică, organiza ansambluri corale în care cântam și eu, astfel evenimentele de iarnă având mai multă strălucire.

A.S.: Am participat și eu la asemenea demonstrații de profesionalism muzical la Biserica „Sf. Petru și Pavel” din Astoria newyorkeză. Eu am studiat 8 ani pianul și sunt notistă, așa că m-a impresionat faptul că se cânta la liturghie după partituri, iar melodiile psaltice propuse acolo de George Alexe nu le mai auzisem nicăieri. Ce alte evenimente v-au rămas în amintire?

D.A: Altădată ne-a invitat la San Francisco un Cavaler de Malta, Șerban Andronescu, care se îmbrăca în uniformă. Nu pot uita că am făcut cu Grey Hound-ul 3 zile și 4 nopți până acolo, iar hotelul era așa de scump, încât nu am rămas decât o noapte. Am plecat mai departe spre Los Angeles. În 1970 Gicu a înființat Corala „România”, în amintirea celei pe care o organizase cu ani în urmă Nicolae Lungu la București și cu care maestrul a putut susține concerte și peste graniță. Acum nu era deloc ușor să dirijezi un cor cu unii oameni care nu au cântat niciodată. Dar cu răbdare, Gicu a reușit. Eu mă ocupam cu scrisul partiturilor. Cu Corala „România” ne prezentam și la Crăciunul cu cântări autentice. În 1972, când am dat primul concert de colinde într-o sală de cinematograf a românului Tatu, corul avea 30 de membri. La concert au venit și niște români care nu aparțineau de Patriarhia din București, dar care auziseră de noi. Am avut un mare succes. În Windsor locuia și un frate al maestrului Lungu, căsătorit cu o nemțoaică. Nu uitasem că atunci când ne-am stabilit în acel oraș, am dorit să-i dăm binețe domnului Lungu, cu un mesaj din parte maestrului și ea, soția nemțoaică, nu ne-a primit. Hei bine, la concert ea a fost prezentă și nu numai că i-a plăcut, dar a scris și maestrului că „băiatul acesta a făcut o treabă bună și poate că asta este calea de-a se face unirea între români.“

A.S.: Desigur că acesta era doar începutul. Ce a urmat?

D.A. În 1973 am urcat în avion 35 de coriști și am plecat în vestul Canadei la Congresul anual bisericesc de la Edmonton-Alberta, găzduit anual în mereu altă parohie. Nu mai știu câți cozonaci am frământat la întoarcere, câte ouă am încondeiat, câte murături am pus la borcan ca să achităm cheltuielile de drum, deși 1000 $ aveam din fondul coralei, 2000 $ ne dăduse biserica, dar tot mai rămăsese să plătim alți 2000 $. În Windsor, de 25 decembrie, Biblioteca locală instaurase obiceiul manifestărilor tradiționale, intitulat „Crăciunul în diferite limbi”. Erau prezente 14, chiar 15 naționalități, fiecare cu programul ei de colinde. Într-un an, am dus acolo și pe sârbi, care erau îmbrăcați în alb și negru, pe când românii cântau vestimentați românește. Abia ieșită din programul grupului românesc, eu nu am mai avut timp să mă schimb, așa că în grupul coral al sârbilor am apărut și eu, dar vestimentată în costum național românesc. Pentru că era în zile de post, prin mâncărurile servite la standul nostru dovedeam ce gustoase produse pot fi făcute fără carne. Îmi amintesc că la Biserica „Sf. Gheorghe“ din Windsor am prezentat într-un an un concert cu 22 colinde din diferite regiuni ale țării, cântate pe 4 voci. Am făcut și programe de sală, iar colindele erau comentate de un prezentator, nu altul decât Anania.

A.S.: Sunt sincer impresionată de memoria intactă pe care o aveți la vârsta dumneavoastră, căci ceea ce relatați acum completează istoria culturală a acelor comunități de români și nu numai. Ce ați mai realizat pe atunci, în ideea misionarismului cultural căruia v-ați dedicat?

D.A.: În Canada multiculturalismul era mult susținut, încât în august erau festivalurile folclorice: cel din Winnipeg se intitula Folclorama, la Windsor era Caruselul, iar la Toronto el se desfășura sub numele de Carnaval. Noi am mers la Winnipeg 9 ani la rând, când era paroh părintele Ignătescu cu preoteasa Adelina, iar apoi pr. Malanca. Se ajunsese la 36 grupuri de participanți. Totul era foarte bine organizat, căci fiecare vizitator avea un pașaport, ce se ștampila la intrarea în „țara respectivă”. În sală se prezentau exponatele de artizanat, țesături, icoane, fotografii cu locurile cele mai minunate din țara de proveniență a grupului. Un ghid arăta harta țării, dădea explicații și răspundea la întrebările puse de vizitatori. Aici Gheorghe Alexe și-a găsit locul potrivit. La o masă, eu făceam demonstrații de încondeiere a ouălor de Paști și uneori și de pictat icoane. În fundal erau panourile decorative pe pânză de sac, baticurile pe mătase naturală, șaluri bărbătești pe cașmir pictate sau imprimate manual. Apoi treceau pe la bufetul cu specialități românești, cu care intrau în sala de spectacol, unde se prezenta un program de coruri, dansuri, muzică instrumentală și multă voie bună. Era deschis zilnic de la ora 12.00 și programul dura până la miezul nopții. Timp de o săptămână ne vizitau până la 15.000 de interesați.

A.S.: Dar dumneavoastră, ca actanți, cu ce vă alegeați?

D.A.: Noi ajungeam la Winnipeg cu o săptămână înainte, ca să aranjăm totul, și ne întorceam după o săptămână, ca să participăm la ședința plenară de închidere a festivalului, care se desfășura într-o sală imensă, ca să ne odihnim. Atunci gazdele ne duceau la spectacole, la „dinner” servit pe vapor într-o cursă pe râu. Într-un an, după închiderea „Folcloramei”, toate lucrările mele au fost expuse pentru 3 luni la Muzeul de arte din oraș. La Whasington D.C., vara era de obicei un festival folkloric, care dura cam două săptămâni. În 1976, când în Statele Unite în toate marile centre se organiza sărbătorirea bicentenarului Independenței, a durat 3 luni. Selectată să reprezinte pe românii Americii, Corala „România” a fost invitată la Washington, selectată de o profesoară cehoaică de 76 ani, care activa la Institutul Smithsonian. Totul era plătit de institut. Corala România a reprezentat țara noastră, de unde a sosit Sofia Vicoveanca, Dumitru Fărcaș și Gheorghe Turda, alături de grupul de dansatori „Călușarii”. Corala „România” venise cu doar 16 persoane, 4 la fiecare voce. Interpretam și unele piese compuse de românii veniți în America cu ani în urmă: „Ce folos că ai dolarul, dacă n-ai boii și carul” etc. Organizatorii luau interviuri despre tradițiile fiecărei țări. Oricare grup etnic avea scena la dispoziție timp de o săptămână. Am aranjat stand românesc unde eu demonstram cum se pictează ouăle ornamentale și icoanele pe sticlă. Pe scenă s-a desfășurat programul artistic de 4-5 ori, ca lumea să ne cunoască. În afara momentelor de program artistic, eu stăteam în „cușca” mea, făcând demonstrații de pictare a icoanelor și de încondeiat ouă, având pe peretele din spate și exponatele tradiționale românești. Apoi la Philadelphia unde se desfășura Congresul bisericesc anual, găzduit de Biserica „Sf. Treime”, pe vremea preotului Bodale, în 4 iulie 1976 noi am dus Corala „România”, care a evoluat chiar pe scena rămasă de la spectacolele bicentenarului și am dat un splendid program. Era lume multă. Doi africani s-au așezat pe scaunele rezervate de noi pentru episcop și însoțitorul lui. Noi am vorbit între noi de această impolitețe, așa că mare ne-a fost mirarea când, la sosirea delegației episcopului, cei doi africani ni s-au adresat în limba română, spunând: „Uite că v-au venit episcopii.“ Studiaseră în România și noi eram consternați să-i vedem vorbind atât de bine limba noastră. Să vezi cu ce însuflețire cântam Treceți batalioane române Carpații! A fost un mare succes.

A.S.: Unde ați expus obiecte artistice realizate de dumneavoastră ca plasticiană?

D.A.: Eu expuneam peste tot unde călătoream, în Canada la Windsor, Hamilton, Burlington, în S.U.A. la New York. Washington sau Kalamazoo, dar nimic în cadrul Bisericii „Sf. Treime” din Detroit, de unde am fost îndepărtați de două ori, o dată trimițându-ne scrisoare, cu explicația că „nu îndeplinim prevederile statutare, cu deosebire la obligațiile morale față de Biserică.“ (semnau pr. paroh Nicolae Bârsan și președintele consiliului Vasile Barna, sept. 1977, Detroit) și returnându-ne banii de membrie. Atunci „ne-am scuturat sandalele” și am mers la o biserică sârbească unde cântam la liturghie în slavă veche și unde am scris 4 seturi de partituri de-a lungul a 18 ani și jumătate. Ei ne plăteau cu 250 $ pe lună, nu cu 100 $ ca la Biserica „Sf. Treime”. Dar noi nu ne duseserăm acolo pentru bani. Este drept că s-au ținut conferințe în aria orașului Detroit despre Eminescu, Voiculescu, Sadoveanu, Arghezi. Este drept că după 18 ani, corul Bisericii „Sf. Gheorghe” din Windsor rămăsese fără dirijor; ne-au chemat, dar nu a durat mult, căci plecând în țară într-o vacanță, la întoarcere am găsit o altă dirijoare, angajată de preot cu motivația că studiase   muzică la Conservator în Timișoara, dar într-o biserică ortodoxă, după cum chiar ea ne-a mărturisit, intrase de vreo 5 ori în toată viața ei. Și atunci domnul Ștefan Feraru, un stâlp al Bisericii de totdeauna (l-am vizitat acum o lună într-un azil particular foarte curat, unde el este bine îngrijit la împlinirea a 95 de ani) ne-a trimis o scrisoare, cerându-și scuze pentru cele întâmplate și rugându-ne să ne întoarcem la Biserica „Sf. Treime”, mutată acum la Troy. Ne-au făcut și membri de onoare în mai 1997. Acolo s-a oficiat slujba de înmormântare a soțului meu decedat după 52 ani de căsnicie.

A.S.: Ce alte oportunități de prezentare a operei dumneavoastră ați mai avut?

D.A.: O pictoriță ardeleancă Helen, din familia de Silaghi Șirag, care organiza în Canada Galeriile Sila, mă invita alături de vreo 8 pictori să prezint icoane pe sticlă, ouă încondeiate etc. Am apărut   alături de ceilalți artiști în cartea Icoana în Canada scoasă în 1996 în limba engleză de Robert B.Klymasz, în care Paula Vachon în capitolul Romanian Religious and Iconographers in Canada prezintă peste 30 de artiști români care s-au ocupat cu pictarea icoanelor în stil bizantin. La mine menționează icoana celor trei sfinți români: Visarion, Oprea și Sofronie. La Biserica „Sf. Treime”, care atunci era în orașul Detroit, iar acum este la 19 Mile, am cântat în Corala „România”. Este o poveste a acestei corale. În România la București profesorul Nicolae Lungu înființase Corala „România” în care cântase și sora mea, căci nu acceptau decât profesioniști. Lui Gicu i-a dat atestare de specialist în muzică psaltică. Singurul! La ce a folosit acel certificat? În Canada la consulatul american, prima întrebare pusă soțului meu fusese să dea o listă cu compozitori români, dovadă că nu era politruc, necunoscător al muzicii, căci fusese turnat de o preoteasă care pierdea salariul în momentul când Gicu ar fi înființat corala. Așa că la Detroit soțul meu a dus mai departe inițiativa profesorului său de la București. Altădată, în Indiana am participat la un hram la Biserica „Sf. Gheorghe” sau la Pontiac în Michigan. La Edmonton am ajuns cu avionul într-un ansamblu de 35 coriști, ca să participăm la un congres bisericesc. A fost extraordinar, căci într-o singură zi am cântat de 6 ori, la sfințirea Bisericii „Sf. Constantin și Elena”, la liturghie, la vecernie etc. De 6 ori! Eram găzduiți fie în familii, fie la hotel. Acolo am avut o expoziție de farfurii decorative.

A.S.: Ce personalități v-au vizitat la Detroit?

D.A.: Cred că prin anii ’70 a venit la Episcopia din Detroit scriitoarea Ioana Postelnicu. Eu o cunoscusem la Belearte în studenție când prin 1952 prof. Petre Dumitrescu a adus-o în anul nostru să facă un interviu cu el. În Statele Unite, ea a fost primită de Prea Sfințitul Victorin, care a prezentat-o în Biserica „Sf. Treime” din Detroit. Mi-o amintesc îmbrăcată decent, așa cum a intrat în casa episcopală plină de călugări. Ea dorea să scrie despre românii din America. A ajuns și la Montreal, unde avea pretenția să i se plătească o călătorie la Vancouver, cum va scrie apoi în cartea Roată gândului, roată pământului, publicată în 1977. Venită în altă lume, era tentată să facă aici cumpărături. Zoe Dumitrescu Bușulenga a dorit să se împărtășească la Biserica „Sf. Treime” în secret și a cumpărat un costumaș. Mi-i amintesc pe Ioan Alexandru și Marin Sorescu. Pe George Muntean cu Adela lui, pe Mircea Malița. Membrii delegației cu care venise profesoara erau găzduiți la familii de români. I-am văzut pe prof.univ. Șt Pascu, pe arheologul Emil Condurachi, bătrân atunci. Nu uit pe profesorii Virgil Cândea, venit la Detroit cu acea delegație și Vesa, care avea regim de visiting professor la Wayne State University. Și istoricul Constantin Giurescu a fost la Wayne State University, făcând schimburi cu alte cadre didactice. Cu Ilie Ceaușescu, venit împreună cu doamna Bușulenga, soțul meu a făcut o emisiune la Televiziune. Gicu afirmă la un moment dat că hotarele noastre încă sângerează la Răsărit. Între cei 6-7 musafiri prezenți la emisiune, Virgil Cândea a cerut să fie ștearsă afirmația aceea, dar nu se mai putea, pentru că redactorii eminiunii plecaseră deja. Prof. Maior de la Cluj a fost lăsat să asculte emisiunea, dar nu a făcut-o, așa că nu s-a întâmplat nimic. Realitatea este că George Alexe vorbea la „Ora românească” de la Detoit la fiecare eveniment național important, adică de 1 Decembrie, de Ziua lui Eminescu, în 24 ianuarie etc.

A.S.: Într-un fel erau percepuți de dumneata în țară profesorii celebri de care mi-ați vorbit și altfel vă apăreau la Detroit, unde jucați rolul de gazdă. Care musafir sosit din țară v-a impresionat cel mai mult?

D.A.: Dintre toți românii care ne-au vizitat, cel mai mult m-au impresionat Ana Blandiana și Romulus Rusan, la care le-am oferit 100 $, dar ei nu acceptau să-i primească. Au fost nevoiți de situația precară în care ei călătoreau prin America, sărăcie evidentă și în cartea America ogarului cenușiu, dar nu au uitat de darul nostru și când ne-am întâlnit în România, mi-au cumpărat un costum, la rândul lor. Dar după atâta timp, eu regret că nu rețin pe musafirii noștri nici cronologic, nici în ce grup au sosit, cu atât mai puțin pentru ce activități anume, căci unii au fost la universități, alții au fost prezenți la un post românesc de televiziune, plus că, fără să vreau, pe foarte mulți i-am omis.

A.S.: Este cel mai normal lucru, ca dumneavoastră, ca om al inspirației picturale, să nu aveți cum reține asemenea detalii, în bună parte chiar neinteresante pentru dumneavoastră. În schimb, v-aș întreba care a fost cea mai spectaculoasă comandă care vi s-a făcut ca artistă a penelului în America?

D.A.: La Biserica „Sf. Treime”, când era pe str. State Fair din Detroit, a fost un incendiu într-o noapte către ziuă. Apoi mie mi s-a dat însărcinarea de a picta icoanele distruse: Sfinții Petru și Pavel din rândul icoanelor împărătești, arhanghelul Mihail de pe ușa diaconească și în rândul portretelor până la talie pe sfinții Andrei și Filip, care trebuiau repictați, pentru că fuseseră distruse de foc. Când l-am pictat, pe Sf. Andrei l-am îmbrăcat în cojoc românesc și cu brâu tricolor. Vernisajul lucrărilor mi-l făcuse Prea Sfințitul Victorin și părintele Ștefan Slevoacă, parohul bisericii pe atunci. Președintele consiliului, Vasile Borka (de loc din satul Uzdin-Iugoslavia) s-a împotrivit, dar opunera lui n-a avut răsunet. Când ne-a vizitat Mitropolitul Moldovei Teoctist, la intrarea în biserică a fost plăcut impresionat de icoana Sfântului Andrei, încât și-a început predica precizând că nu știa ce să le vorbească astăzi, dar văzând icoana Sf. Andrei de pe catapeteasmă îmbrăcat românește, s-a decis să le vorbească tocmai despre cel care, atunci când apostolii au fost trimiși de Mântuitorul nostru să predice în toată lumea, a ajuns la noi pe unde-i Dobrogea de azi. În 1999, când părintele Costică Popa din Caracas, Venezuela, isprăvise instalarea și pictarea bisericii de lemn pe care o adusese din România, o altă întâmplare de neuitat s-a petrecut. Părintele l-a invitat pe Preafericitul (de data aceasta) Teoctist, Patriarhul României, ca să oficieze sfințirea. Ne-a invitat și pe noi doi și ne-am dus cu partiturile, ca să dăm „o gură” de ajutor la sfințire. Biserica este undeva pe un deal, cu reflectoare, astfel că mai ales noaptea se vede din toate părțile orașului Caracas. A fost un eveniment de neuitat, căci noi eram în delegația Patriarhului și călătoream din loc în loc numai cu automobile albe și dirijați de polițiști pe motociclete. După Sfințirea Bisericii, Prea Fericitul Patriarh a oficiat o nuntă, ca apoi recepția să se petreacă la un restaurant, a cărui terasă era înconjurată de arbuști de cafea. Nu voi uita niciodată acel eveniment de la Caracas.

A.S.: Ce vi s-a părut greu de suportat în America?

D.A.: Cel mai greu a fost dorul de familia rămasă în urmă și dorul de țară. În România toate erau mai aproape, puteam merge pe jos oriunde doream. Aici nu puteam să mergem să ne luăm ziarul sau pâinea, dacă nu aveam o mașină. Și noi n-am avut, ceea ce-i miră pe mulți, când află acest lucru. Am avut o foarte bună prietenă de origine română, o credincioasă născută aici, care ne spunea mereu: „Mă rog la Dumnezeu să vă trimită oameni buni în cărare”. Și se pare că rugăciunile i-au fost ascultate, pentru că totdeauna s-a găsit câte cineva lângă noi. Chiar povesteam cuiva că, după o sfântă slujbă, am avut 4 oferte de-a mă duce acasă. Până la urmă, m-a tranportat o a cincea persoană, care era chiar în drumul meu. De aceea, am spus că Dumnezeu ne-a purtat mie și lui Gicu multă grijă, pe care o resimt și acum când sunt văduvă. Soțul meu și-a dat seama de la începutul activității lui profesionale ce viață specială duce un preot adevărat și i-a fost frică, probabil, să se hirotonisească. Să știți că nu este deloc simplu să fii preot, cum cred unii. Atunci când se plângea în tinerețe ce sărac este, i se spunea de către pr. Gagiu de la Patriarhie să se facă popă și într-un an va avea casă și autoturism. Gicu nu a acceptat. A fost inspector general la Patriarhie, dar nu a conceput să primească nici o sticlă cu vin pe nemuncite. Nici în America nu i-a fost mai ușor. Gicu era al doilea pe listă după Mircea Malița, amenințat cu moartea. Se insinua că este colonel de securitate, de către unii, și că fusese legionar, de către alții. Aurel Sasu explică această situație absolut ingrată într-un articol recent apărut în „Lumină lină”. Am fost alungați, după cum v-am povestit deja, de trei ori, prima dată de la Catedrala „Sf. Gheorghe” din Windsor și de două ori de la Biserica „Sf. Treime” din Michigan, așa că timp de 18 ani, cântând în slavă veche, soțul meu a dirijat corul Bisericii sârbe „Sf. Ștefan”, unde mitropolitul Irinei a afirmat că „nu știe ce a făcut dirijorul acesta, dar că orice catedrală s-ar mândri cu un asemenea cor.” Soțul meu scria în presa românilor americani. În ziarul „Tricolorul” scos de Dima Drăgan, (cel asasinat la Toronto, dar niciodată nu s-a mai descoperit de cine), a publicat și George, ca să dau doar un singur exemplu.

A.S.: Ce bogăție v-a oferit America? Ce vă supără astăzi la românii americani?

D.A.: Da, America, unde noi am făcut misionariat, ne-a dat posibilitatea să ne păstrăm limba și să ne practică religia. În ciuda tuturor stavilelor, sper că am putut demonstra cine suntem noi, ca români, patrioți, iubitori de tradiție și de Dumnezeu. Mă supără faptul că românii care sosesc acum din țară în America se îndepărtează de comunitate, de evenimente, de tradiția națională. De ce? Pentru că lipsesc liderii! Apoi, ați văzut ce mulți credincioși sunt în bisericile noastre din America de Florii, la Paști și la Crăciun? Mă întreb unde se află acești români în restul anului? Nu-i mai interesează decât să câștige bani, ca să mănânce bine. Dar viață spirituală nu mai există pentru ei? Vreau să vă mărturisesc că este pentru prima dată când am acceptat să dezvălui cum a fost viața mea, căci mulți m-au iscodit, dar am refuzat constant să vorbesc despre mine. Nici să scriu nu voi accepta, pentru că socotesc că nu am talent să mânuiesc condeiul.

A.S.: Sunteți o autentică enciclopedie a vieții românilor americani în Michigan, nu numai ca martor, ci ca actant decent și echilibrat, perfect busolat. Pentru mine, ca interlocutor, ați fost o prezență stenică, un model de existență asumată cu responsabilitate patriotică departe de țară. Vă mulțumesc pentru povestea vieții dumneavoastră, cu întâmplări păstrate ca o zestre de spirit românesc exemplar, pe care le purtați cu dumneavoastră în drum spre centenar! Este o urare pe care simt nevoia să v-o fac, văzându-vă atât de vioaie și optimistă. De ce nu?

(A consemnat prof.univ.dr. Anca Sîrghie la Auburn Hills, Michian, 8 aprilie 2017)

Când trăncăneala-i nesfârșită, viața va fi troncănită!

Posted by Stefan Strajer On April - 29 - 2017

Când trăncăneala-i nesfârșită, viața va fi troncănită!

Autor: George Petrovai

 

La vremea lui, gânditorul englez Francis Bacon decreta că „Atâta știm cât putem”. Întrucât în România postdecembristă toate s-au dat peste cap și viața merge mai departe à rebours, pentru trăitorii pe aceste meleaguri este mai de actualitate reciproca „Atâta putem cât știm”, precum și corolarul politrucianist „Atâta putem cât se vede (după 27 de ani de democrație originală)”.

Dar să nu ne grăbim cu concluziile acuzatoare mai înainte de-a trece în revistă suita faptelor de-a binelea revelatoare prin logica înlănțuirii lor întru demolarea României. Acuzat de genocid economic și social, cuplul Ceaușescu este făcut vinovat de toate relele anilor optzeci, deceniul în care s-au depus eforturi dezumanizant-supraomenești pentru plata datoriei externe de vreo 15 miliarde dolari americani, și, în urma unui proces-parodie, nu numai că este executat prin împușcare în chiar ziua de Crăciun a anului 1989, ci execuția are loc și pe fondul unei dezgustătoare satisfacții a grosului populației, cu totul și cu totul căzută în capcana percutantei campanii de diabolizare a Ceaușeștilor.

Extrem de regretabil pentru noi ca națiune este faptul că niciun cult, ba chiar niciun prelat din România acelui timp n-a protestat public împotriva acestei făcături planificată și dirijată din exterior (vezi pactul Bush-Gorbaciov de la Malta), dacă nu împotriva asasinatului în sine (oricum sentința era irevocabilă, căci, pe urmele criminalului de Lenin, Silviu Brucan susținea că „revoluția română” este incompletă fără sângele Ceaușeștilor), atunci măcar pentru împușcarea acestora într-o altă zi…

Ulterior ne-am dat seama că răfuiala cu Ceaușeștii era doar vârful enormului aisberg economico-politic, propulsat de neprieteni și gheșeftari împotriva României. Da, pentru că cizmarul șiret și profund devotat țării sale, o calitate ce i-a fost recunoscută până și de cei mai înverșunați adversari, îndrăznise să viseze la independența economică a României, de unde și eforturile depuse pentru dezvoltarea învățământului de toate gradele și a cercetării românești, precum și pentru punerea pe picioare a industriei grele, dar mai ales, prin plata datoriei externe în regim de urgență, îndrăznise să dea cu tifla Fondului Monetar Internațional (FMI), ba chiar plănuia cu chinezii și unele țări arabe ca, prin înființarea unei bănci, să vină în ajutorul țărilor sărace și astfel să mai reducă din strivitoarea influență a organismelor financiare occidentale…

timthumb

După execuție a venit la rând punerea pe butuci a întregii țări și, la propriu, transformarea ei într-un uriaș morman de fiare vechi (peste 1200 de mari întreprinderi sunt desființate, absolut toate Cooperativele Agricole de Producție și Intreprinderile Agricole de Stat sunt mătrășite, iar transporturile fluviale, maritime și feroviare ajung într-o stare de plâns). Adică un dezastru cu mult mai temeinic decât în urma unui război. Da, fiindcă nicio conflagrație, oricât ar fi ea de monstruoasă sau îndelungată, nu izbutește să pună la pământ întreaga ființă a unei țări – deopotrivă trupul (capacitățile de producție, finanțele, transporturile, agricultura, bogățiile, infrastructura) și spiritul acesteia (școala, cercetarea, cultura, tradițiile, conștiințele, sentimentele).

Spre deosebire de Germania și Japonia, care s-au ridicat dintre dărâmăturile celui de-al doilea război mondial prin forța mereu tânără a spiritului național și, evident, cu banii americanilor, încât după câțiva ani de formidabil elan regenerativ își reocupau pozițiile în topul celor mai avansate țări ale lumii, România postdecembristă este nu doar epuizată fizic, stare cauzată de economia distorsionată, ci și complet apatică în plan moral-spiritual după 27 de ani de speranțe înșelate prin neîncetatele conflicte dintre competență și impostură, adevăr și minciună, onestitate și nelegiuire, forțele răului constituindu-se în urma acestor ciocniri într-un atotputernic și indestructibil sistem.

Pierderile generate de această demențială stare de lucruri antinațională sunt de-a dreptul cutremurătoare pentru cineva cu scaun la cap și frică de Dumnezeu: națiunea tot mai slăbită din pricina masivului exod (peste patru milioane de români plecați din țară în perioada postdecembristă), tot mai îmbătrânită din pricina avorturilor, mai predispusă îmbolnăvirilor din cauza alimentelor contrafăcute și mai săracă (în ceea ce privește nivelul general de trai, România se situează la coada țărilor din Uniunea Europeană); tot mai mulți concetățeni dezrădăcinați și atrași de zona infracționalității (crimă, viol, tâlhărie, hoție), ba mulți dintre aceștia chiar dornici să ajungă după gratii, motiv pentru care pușcăriile românești au ajuns suprapopulate; sfidătoarea îndepărtare a grosului românilor postdecembriști, îndeosebi a tinerilor, de valorile fundamental-tradiționale (omenie, cinste, disciplină, ascultare, cumpătare, simplitate), fapt care în mod logic a dat peste cap scara valorilor noastre politico-sociale și moral-spirituale (impostura ia locul competenței, minciuna îi râde în nas adevărului și nelegiuirea se distrează copios pe socoteala corectitudinii).

Se zice că în cei 27 de ani de postdecembrism, aleșii și fârtații lor au furat din averea poporului peste 3000 de miliarde de euro! Dar numai bunul Dumnezeu știe cu exactitate totalul pierderilor prin furtișaguri, nemuncă, impostură și abuz în serviciu. Culmea neobrăzării e că taman unii dintre marii șnapani sunt sistematic invitați de stupidele noastre canale de dezinformare și imbecilizare, unde aceștia pălvrăgesc la nesfârșit, arată cu degetul spre adversarii politici, chipurile că doar ei sunt vinovați de starea în care am ajuns, și dau lecții de morală (sic!) celor care le fac nemeritata onoare să-i urmărească…

(Sighetu Marmației, 27 martie 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Ruşchiţa – aurul alb românesc

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2017

Ruşchiţa – aurul alb românesc

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

De data aceasta, august 2016, eram hotărât ca în drum spre Timişoara să mă opresc şi să vizitez cariera de marmură RUŞCHIŢA, dintr-o seamă de informaţii ce le-am auzit de-a lungul anilor, din care mi-am făcut tot felul de imagini şi idei, conştient fiind că toate pot fi sau nu verosimile. Pentru a fi corecte, adevărate imaginele şi ideile mele trebuia să mă informez mai mult citind, dar mai ales trebuia să vizitez cariera, să am imaginea tridimensională a carierei din spaţiul ei din Munţii Poiana Ruscă, un lanţ muntos teşit de bătrâneţe al Carpaţilor Meridionali dintre Munţii Apuseni şi cei ai Banatului. Sunt munţi frumoşi, împăduriţi cu văi adânci şi peşteri misterioase, din şisturi cristaline încărcate de minerale grele, de tot felul de metale şi fabuloşi prin marmura care o conţin, pe care geologii o estimează la o vechime de trei sute de milioane de ani şi la o cantitate de douăzeci de milioane de tone! Cifrele acestea pe mine mă uimesc, ca să nu zic că de fapt mă aiuresc. Întâi ca timp, pare cu adevărat o veşnicie terestră pe lângă cea biblică, ce este o nimica toată de nici zece mii de ani, deşi te trec fiorii la gândul că majoritatea muritorilor îşi duce eternitatea în cazane cu smoală incandescentă! Dar, se preconizează, datorită penuriei de smoală din iad şi a supra aglomeraţiei din cazane, ca politicienii români de după Decembrie 1989, în frunte cu preşedinţii, miniştrii, parlamentarii să fie introduşi în butoaie cu rahat, puturos şi dezgustător, care l-au mâncat în timpul mandatelor avute. Hotărâre drăcească de necesitate, bine venită, meritată.

Interesul meu faţă de Marmura de Ruşchiţa a crescut şi mai mult de când am aflat că Domul din Milano a fost refăcut, prin anii ’70, cu marmură de la noi, de la Ruşchiţa, nu de la ei, din bine cunoscuta Carrara din care Michelangelo a sculptat celebra Pieta, pentru că marmura noastră, adevărat aur alb în zilele noastre, este mai bună în construcţii fiind mai rezistentă păstrâdu-si nealterate calităţile. Azi, aflăm că străinii, lacomi globalizaţi, îşi înfig colţii şi-n Marmura de Ruşchiţa, la fel precum o fac în Roşia Montana! Azi Roma, Viena, Londra au sărăcit, nu-şi mai permit Marmură de Ruşchiţa abia îşi mai permit gresie şi faianţă ordinară, în schimb lumea arabă îşi permite să placheze şi grajdurile cailor pur arabi cu marmură. Deh, lumea e în permanentă schimbare ideologică şi politică în funcţie de puterea economică, dar şi puterea economică e trecătoare şi într-o zi se va termina şi ţiţeiul arabilor precum aurul negru românesc, secătuit de străinii care i-au condus şi îi conduc…

Cariera de marmura Ruschita

Înainte de Simeria, părăsesc bucăţica de autostradă pe care am venit rapid şi comfortabil numai de la Sebeş – în rest este un calvar rutier datorită aglomeraţiei la care vechile şosele nu mai fac faţă – şi mă îndrept spre Ţara Haţegului, un spaţiu românesc sacru prin frumuseţe şi istorie. Biserica din Densuş, unică în felul ei, aşezată pe temelia unui templu roman şi prin materialele folosite la construcţia ei certifică începutul timpuriu al creştinismului în Dacia. Apoi urmează Sarmizegetusa Ulpia Traiana, construită de legiunile împăratului Traian după al doilea război cu Decebal, un vestigiu foarte important al istoriei noastre lăsat într-o lamentabilă nepăsare şi neglijenţă. Afară de o parcare asfaltată înconjurată de nişte tarabe şi un han improvizat din pefele, din 1990 nu s-a făcut nimic. Între amfiteatrul, de lângă şosea, şi forumul coloniei pe vremea romanilor erau via plaustralis placată cu dalii mari de piatră aşezate perfect, astăzi e un drumeag denivelat plin de gropi ce se transformă în noroi după fiecare ploaie. Despre forum şi celelalte clădiri, vile, temple sau atelierle să nu le comparam cum sunt întreţinute şi prezentate cu cele din străinătatea vestică a României, fiindcă ne cuprinde jalea. Romanii în construcţiile lor de aici au folosit pe lângă piatră şi marmură. Au găsit-o repede, la fel cum au găsit aurul şi sarea dacilor, puţin mai jos, după Poarta de Fier a Transilvaniei, în zona comunei Bucovei de azi. Dar Munţii Poiana Ruscă au şi alte zăcăminte de marmură.

Marele zăcământ de marmură de la Ruşchiţa a intrat în atenţia lumii, a mineralogilor şi a celor interesaţi în exploatarea ei datorită sculptorului maghiar Istvan Ferenczy, în secolul XIX-lea, care a atras atenţia asupra ei în Imperiul Habsburgic prin mass-media vremii, comparându-i calităţile cu cele ale marmurei de Carrara şi estimând zăcământul la o foarte mare cantitate. Atât a trebuit, că a şi sosit un constructor neamţ foarte interesat, Johann Biebel, a urcat pe râul Ruşchiţei a cercetat nemţeşte, a evaluat bine şi a cumpărat ieftin, aproape pe nimic, munţii împăduriţi dintre Pârâul Racii Mari şi Pârâul Padeş, cei doi afluenţi ai Ruşchiţei şi a început exploatarea marmurei în 1883. Cum între timp Imperiul Habsburgic, în declinul lui istoric, a alunecat rău de tot când s-a unit cu Ungaria, numindu-se Austro-Ungaria, totul s-a maghiarizat în Ardeal şi Banat. Chiar şi fiul moştenitor a lui Johann Biebel a devenit Ianos ce s-a căsătorit cu fiica un foarte mare, mare şi viteaz, general ungur din Budapesta şi au început exportul marmurei de la Ruşchiţa în douăsprezece ţări din Europa sub marca: magyar Carrara! Vezi reclamele şi documentele timpului.

La Magyar Carrara din Munţii Banatului, prin 1900, munceau din greu vreo trei sute de gugulani – rumânii locului ce se consideră urmaşii direcţi ai dacilor – ce tăiau, încărcau şi transportau 700 de tone de marmură pe lună cu nişte care mari, special făcute la care erau înhămate multe perechi de cai şi faceau un drum de douăzeci de kilometri până la gara din Voislova. Era o muncă foarte grea, îndrumată şi supravegheată de nişte colonişti germani cu experienţă în minerit şi cariere de piatră şi marmură. Cu magyar Carrara s-a placat Palatul Băncilor din Viena şi Parlamentul din Budapesta şi a ajuns până în America Nord şi Japonia apreciată pentru evantaiul cromatic, strălucire şi rezistenţă.

Cobor prin Poarta de Fier a Transilvaniei în Banat, depăşesc comuna Bucova şi la Voislova o iau spre Rusca Montană, o veche aşezare – ruscă înseamnă sat de sub munte – care s-a mărit datorită industriei extractive de fier, plumb, zinc, argint, dar mai ales carierei de marmură de la Ruşchiţa, cea mai mare din România şi una dintre cele mai mari şi de calitate superioară din Europa. Mă opresc la Monumentul Turismului ridicat de Clubul Turistic Bănăţean în 1936. Citesc: „Turistule ajuns sub poala pădurii/ Aruncă năcazul şi patima urii/ Încearcă să prinzi din legile firii/ Scânteia divină: virtutea iubirii” de ing. silvic V.M… Frumos în acele frumoase zile româneşti, înduioşător, trist în zilele noastre în care mai vedem în pădurile noastre doar sursa exploatării pustiitoare iar scânteile virtuţii s-au stins. A mai rămas turismul transformat în business. Aici, este o zonă turistică unică, unde şi unele vechi galerii miniere se pot transforma în obiective turistice cum sunt prin Europa, mai ales în Germania unde turismul minier este o sursă   bogată de arginţi în vremurile de acum. Trebuie doar chibzuinţă, determinare şi travaliu, Salina de la Turda este un exemplu relevant. Mai departe, de o parte şi alta a şoselei, din loc în loc, prin faţa caselor oamenilor sunt făcute din resturi de marmură mici spaţii de parcare. Minunat, parcari din marmură, sunt pe drumul cel bun. Iată, prin bălării şi tufe o tablă amărâtă, veche, strâmbă, ruginită într-un cadran de fier cu vopseau scorojită pe care scrie RUŞCHIŢA. Etalon de nepăsare şi mizerie aici, la cariera de marmură recunoscută în lume, pentru că nu s-a găsit un bloc de marmură, din miile care se exportă, să fie asezat aici şi pe care să scrie RUŞCHIŢA cu ş-ul românesc, nu cu sch-ul german. Renunţ la alte descrieri ce urâţesc localitatea, privesc numai coridorul verde prin care trec până ce ajung la „S.C. Marmosin S.A. Simeria”. Parchez şi eu în nişte gropi înainte de tabla care scrie „Trecerea oprită” şi încep să mă interesez cum se poate vizita această carieră recunoscută internaţional dar aşa de puţin mediatizată în ţară şi străinătate printre români. Primele informaţii primite îmi sunt nefavorabile: „Este proprietate privată, nu se vizitează ca obiectiv turistic.” Upercut! Ameţit, dar nu renunţ: „Sunt un ziarist din Canada, vă arat legitimaţia, vreau să scriu un reportaj pentru românii de acolo.” Mă priveşte suspicios ca pe un individ suspect şi-mi spune franc: „Mulţi cu legitimaţii de-aşte vin cu alte scopuri pe aici! Da, mergeţi şi vorbiţi cu domnişoara, la uşa a doua”. Mulţumesc pentru scânteia de speranţă. Uşa a doua dă într-o încăpere mare cu multe birouri, dar numai la unul stă o doamnă, înconjurată de registre şi dosare, hârtii şi telefoane, ecrane de calculatoare şi doi trei oameni cu probleme lor. Aştept şi privesc, şi-mi pare că domnişoara e serverul carierei „Dealul lui Ionel”, toate informaţiile trec pe la această doamnă calmă, sigură şi hotărâtă. Îmi vine rândul şi politicos îmi spun dorinţa. „Este companie privată trebuie să aveţi aprobare de la directorul general” Knockout!! Încerc să mă ridic: „Doamnă, vin de la zece mii de kilometri, nu ştiam că e nevoie de aprobări, nu am decât intenţia de a prezenta românilor de peste ocean acest colţ natural valoros al României. M-a privit direct şi eu pe ea, după care a zis: „Aşteptaţi, am să vorbesc cu domnul inginer şef”. Am spus mulţumesc şi am aşteptat cu sufletul la gură. După un timp mi-a spus: „Domnul inginer are sa vina să vorbească cu dumneavoastră. Aşteptaţi. Mulţumesc. Noo, Dumitre, amu e amu, ai să vezi sau nu „magyar carrara” devenită carieră privată! Mi-e ruşine să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute pentru atâta lucru, dar rămân la ideea mea; poate îmi trimite un om înţelegător că vin cu sincere intenţii de vizitare a unui spaţiu natural românesc.

RUSCHITA

Când am dat mâna cu domnul inginer Viorel Berindeie, am avut senzaţia omului asprit de munca grea a carierei. A fost lapidar dar pătrunzător, probabil, deja primise toate datele necesare de la „server” şi m-a invitat să mă urc în gipan în care, pe bancheta din spate, stătea o persoană. Odată cu demarajul au început şi discuţiile; eu cu mulţumirile dânsul cu întrebări obişnuite. Apoi a trecut la prezentarea carierei şi explicaţii. „Aceasta a fost prima carieră, se numeşte Gropanul, este în forma unui clopot răsturnat din care s-a extras marmură din secolul trecut până în vremea lui Ceauşescu pentru Casa poporului român”. Specificarea aceasta m-a surprins, adjectivul adăugat spunea foarte multe, mai târziu aveam să aflu că inginerul era moţ. Îmi explica Gropanul, un adevărat amfiteatru gigant de 130 de metri. Impresionant, e unic şi dominant. Pe mine şi pe mulţi ca mine, care l-am văzut ne-a uluit: un munte întreg transformat în amfiteatrul tăcerii, un memorial al marmorei. Veniţi şi cereţi să-l vedeţi, osteneala drumului dispare în faţa lui! Am ascultat detalii şi am urcat în zigzag la Cariera lui Ionel în plină exploatare acum şi imaginea m-a copleşit. Fac o paranteză, eu sunt un fermecat, până la subjugare, de Natura lui Dumnezeu, iar inginerul Viorel Berindeie, moţul, m-a impresionat şi dominat în decorul imaculat al Naturii decopertate, dezvelite, până la nuditate pentru a ne arata frumuseţea creaţiei de acum trei sute de milioane de ani, ajunsă în mâinile unei tehnologii rapace pentru că omenirii îi trebuie, pe lângă multe altele, şi statui şi trepte de marmură. Cu răbdare ca pentru novici, domnul inginer Viorel Berindeie îmi explică utilajele şi tehnologia cu care se desprind blocuri de marmură de zeci de tone. Pentru prima dată, aud de haveze cu discuri şi foreze pentru secţionările marmurei, de utilaje grele de ridicat şi transportat. Le văd în funcţiune, le privesc curios şi fotografiez, întreb naivităţi de ignorant şi primesc răspunsuri de profesionist.

transport_marmura_02 jud Caras Severin la inceputul secolului XX

Foto. Transport de marmura de la Ruschita la inceputul secolului XX

Sunt entuziasmat, mulţumit şi mulţumesc. Inginerul Viorel Berindeie este o persoană robustă, energetică cum trebuie să fi în asemenea uriaşă carieră ca profesionist, ca şef, dar firea şi omenia moţului îi este miezul sufletesc. Ne despărţim cu simpatie. Am avut noroc de vreme frumoasă, de oameni înţelegători că nu mă interesa business-ul carierei – asta se poate afla, cât vrea fiecare, de pe Internet – eu voiam doar să văd carrara românească.

Îmi pare rău că nu se poate vizita organizat cu ghid, cu un vehicul special, cel puţin sâmbăta şi duminica când nu se lucrează în carieră. Ar trebui pentru că merită pentru toata lumea; de la patroni la turiştii din ţară şi străinatae. Şi-n locul tablei prăpădite, ruginită, jalnică de la intrare, să se aşeze cel mai mare bloc de marmură pe care să scrie: RUŞCHIŢA – CARRARA ROMÂNIEI.

(August 2016, Casa cu Flori – Bistriţa)

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

Vom fi din nou ce-am fost odată?

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2017

Vom fi din nou ce-am fost odată?

Autor: George Petrovai

          

Nu e sigur că înfăptuirea „la virgulă” a generoaselor promisiuni pesediste din campania electorală va orienta țara pe calea progresului real. Nici nu-i cu putință acest lucru, atâta timp cât sporul producției interne (dacă există cu adevărat, de ce el nu este perceput în coșul zilnic al cetățeanului de rând?) arată strașnic de bine numai în statisticile oficiale, iar investițiile sunt mai mult decât penibile.

Așa că actualului guvern Grindragnea, îi rămâne la îndemână calea bătătorită, sigur-nesigură și extrem de perfid-oneroasă a împrumuturilor externe. Cu atât mai al dracului acuma când, prin străduința tuturor cârmuirilor postdecembriste, pe umerii slăbiți ai României deja apasă povara celor aproape 100 de miliarde dolari și când este bine știut că a împrumuta bani doar pentru a putea cumpăra grosul alimentelor și a face față celorlate nevoi (furtișaguri subtile sau fățișe, lefuri și pensii), se cheamă a submina viitorul nației și al țării prin apocaliptica forță rezultată din înfrățirea imposturii cu necinstea politizată și trădarea programată.

Și nu proteicul PSD a fost la butoanele puterii cel mai mult timp în acest catastrofal postdecembrism, deci nu el este tatăl baroniadei și al poligenocidului (financiar-economic, moral-spiritual, cultural-identitar) la care a condamnat actuala generație și Dumnezeu știe câte din generațiile următoare?…

Cu toate că țara era acceptabil industrializată și fără niciun sfanț datorie externă, totuși, cuplul Ceaușescu a fost învinuit de subminarea economiei naționale (sic!), apoi – în chiar ziua de Crăciun a fatidicului an 1989 – la iuțeală împușcat. Prin comparație (întregul complex economic național desființat și România prefăcută în colonie, datoria externă de circa 100 miliarde și alte mii de miliarde sfeterisite, milioane de români aduși la sapă de lemn și peste patru milioane dintre ei plecați în străinătate, educația în derivă, sănătatea biologică mai mult decât îngrijorătoare și cea moral-spirituală într-o stare alarmantă), ce-ar merita acești politruci/torționari postdecembriști, în primul rând ciocoii porecliți baroni, cu toții ieșiți din mantaua moscovito-bolșevică a lui Ion Ilici Iliescu?

Teamă mi-i că toate aceste firimituri aruncate boborului, bani fără acoperirea valorică dată de productivitatea muncii și un comerț exterior dinamic, vor genera o atare inflație, încât nu peste mult timp ne-om trezi din nou milionari. Dar milionari calici, căci vom intra în magazine cu geanta burdușită de bancnote și vom ieși din ele cu punga de alimente tot mai goală…

N.B. Atenție mărită din partea cetățenilor cu glagore la manevrele pesedisto-aldiste în ceea ce privește intenția spălării penalilor de păcate printr-o strâmbă lege a amnistiilor și grațierilor. Vasăzică un sfidător calcul politic de felul următor: Boborului i-am azvârlit un oscior de ros, iar noi ne vom face făcutele, cu biografiile înălbite și forțele într-ale ticăloșiei zdravăn întărite! Ne amintim că asta este marota pesediștilor și aliaților lor, pe care cu siguranță ar fi concretizat-o în urmă cu trei ani, dacă maculatul Victor Ponta ajungea președintele României…

(21 Ianuarie 2017)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Torționarii de ieri și de azi

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Torționarii de ieri și de azi

Autor: George Petrovai

 

Cu destinul complet schimbat („… în sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci țărână ești și în țărână te vei întoarce”), omul postadamic – astfel replămădit de sentința Creatorului – a fost irevocabil condamnat la trudă, suferință, neliniște și dizarmonie în decursul întregii sale istorii terestre.

Și taman asta s-a petrecut până în clipa de față, cu nicio zi de pace pe întreaga planetă, bunăoară ca în intervalul de timp scurs de la încheierea celui de-al doilea război mondial, iar după cum se prezintă lucrurile (cu îngrijorătorul progres al cruzimii, lăcomiei și nesimțirii în absolut toate comunitățile), nici vorbă ca lucrurile să evolueze hotărât pe direcția înțelegerii și păcii universale!

Firește că dintr-o asemenea lume sucită, care ține morțiș să edifice fericirea celor puțini din sporul suferințelor celor mulți și să instaureze pacea globală prin întreținerea conflictelor interstatale și/sau interconfesionale, nu puteau să lipsească torționarii. Da, căci cu legile bunului plac într-o mână și cu ciomagul în cealaltă, aceste oribile brute au reprezentat, reprezintă și vor reprezenta (sub chipuri diferite, dar potrivit mereu actualului dicton „Homo homini lupus”) brațul înarmat – mai mult sau mai puțin la vedere, dar la fel de eficient prin necruțătoarea forță cu care lovește în omul de rând – fie în regimurile recunoscute oficial ca dictatoriale, fie în cele care caută cu disperare să-și ascundă agresivitatea externă și impulsurile tiranic-nivelatoare interne sub masca tot mai șifonată a democrației.

N.B.: Petre Țuțea era de părere că trebuie să facem o netă distincție între dictaturile benefice și cele malefice, în categoria beneficelor el incluzând dictatura lui Mussolini în Italia („nu se poate spune că a fost chiar de trei parale, fiindcă gestul lui italic a împiedicat expansiunea bolșevismului în Apus”), a lui Salazar în Portugalia și a lui Franco în Spania, ba – între anumite limite – chiar cea instaurată de Hitler în Germania („decât mocirla comunismului, mai bine el…”), personaj despre susține că „a avut vocație de om de stat, dar a fost blocat, pentru că nu era zdravăn la cap”. Adică, toate aceste dictaturi nefiind de aceeași factură cu dictatura roșie, asta deoarece „socialismul «prinde» pe un fond rasial imbecil”, suntem nevoiți să vorbim de extrema dreaptă și extrema stângă. Cu completarea că, deși ambele extreme „violează ideea de echilibru social”, totuși, ele se situează la mare distanță una de alta: Dacă extrema stângă este egalitară, „egalitatea coercitivă” fiind eminamente sterilizantă, „extrema dreaptă nu confiscă proprietatea, personalitatea legată de proprietate”.

Iar eu adaug că nu există regim politic fără torționarii lui specializați, pe care, funcție de ideologia cârmuitoare (cazul României), îi numim fie activiști, securiști și milițieni, fie aleși ticăloșiți, sereiști, jandarmi și polițiști. Ba și mai și. Mulți dintre acești lachei fără scrupule s-au descurcat atât de bine, în principal cu ajutorul sinistrului Front al Salvării Național, încât, dacă era cam bătător la ochi să-și întoarcă livreaua pe dos pentru a servi postdecembrismul neobolșevic (unii mai tineri și mai puțin compromiși au făcut-o), ei au fost ba copios ajutați de Ilici să iasă la pensie, ba (cazul respingătorilor călăi ca alde Al. Vișinescu, Ioan Ficior, Marian Petrescu, Gheorghe Boștină) să-și încaseze zeci de ani uriașele lor pensii de colonei și generali criminali. Că, de, România postdecembristă nu mai e condusă și astăzi de activiștii bolșevici (pe ici, pe colo mai rezistă), ci de netrebnicele lor odrasle, care – iată – își ajută camarazii aflați la ananghie și izbutesc să pună țara pe butuci.

Vasăzică avem de-a face cu cea mai avansată formă de torționarism – cel psihic și în ambalaj democratic, din care cu necesitate rezultă toate speciile de genocid: economic, social, cultural-identitar. Și când te gândești că Ceaușeștii au fost acuzați și apoi rapid executați pentru genocid economic! Pe nelegiuiții postdecembriști (tâlhari și trădători) cine-i va pune la zid pentru poligenocid și pentru datoria externă de peste 100 de miliarde dolari?…

(Sighetu Marmației, 12 iulie 2016)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Agramatul incolor e bun doar de scriitor!…

Posted by Stefan Strajer On August - 22 - 2016

Agramatul incolor e bun doar de scriitor!…

 

Autor: George Petrovai

 

În celălalt regim se făcea (bineînțeles, cu fereală) mult tam-tam și haz pe seama cuplului Ceaușescu, amândoi cu o pregătire intelectuală mai mult decât precară, dar ahtiați până în vecinătatea penibilului după diplome nemeritate și titluri științifice, ce se potriveau ca nuca-n perete cu imensul lor gol spiritual, pe care – de cum deschideau gura – nici vorbă să-l poată ascunde după neputincioasa forță a funcțiilor și după jalnica strălucire a zorzoanelor. Ba dimpotrivă și parcă de-al dracului, cu cât se dădeau mai mult de ceasul morții ca să pară altceva decât ceea ce erau în realitate la capitolul cultural-intelectual, cu atât mai zdravăn ieșea în evidență, taman atunci când le era lumea mai dragă, fondul ignoranței lor, intens cosmetizată de profesioniști în laboratoarele puterii.

Da, căci lesne poate fi creată și indusă într-o mulțime (gloată, masă, popor) magia puterii discreționare (Stalin, satrapul care a ordonat torturarea și uciderea a milioane de oameni nevinovați, n-a fost perceput ca un semizeu de grosul victimelor sale?!) prin morgă, ținută la patru ace, gărzi de corp și coloane de mașini oficiale, adică toată recuzita trebuincioasă pentru ca găunoșenia să poată fi convertită în impresionant…

Dar iată că ceea ce în regimul bolșevic părea a fi pe meleagurile noastre doar un accident istoric de sorginte muscăleasco-orientală (tirania și întreaga ei recuzită sfidătoare dintr-acolo au fost aduse la nordul Dunării de vânturile pustiei), pentru descurcăreții postdecembriști a devenit o constantă, ceva deja obișnuit până la banalizare în largul evantai al trebușoarelor deopotrivă certate cu legea și bunul simț: tot acuși-acuși tunuri de milioane (jumătate   dintre aleși sunt penali cu acte în regulă încă din campania electorală, ceilalți se grăbesc să-i ajungă din urmă) și milioane de români ce tot mai greu trăiesc de azi pe mâine; lupii (a se citi hoții, trădătorii și plagiatorii) puși paznici la oi, adică numiți în posturi decizionale, unde dispun cum vor mușchii lor de banul public, în timp ce cetățenii truditori și corecți (pe lângă aceștia, în România tuturor posibilităților nelegiuite mai fac umbră pământului încă vreo câteva milioane de consumatori – marea masă a trăitorilor ce nu vor să știe de obligații, ci numai de drepturi), în timp ce cetățenii corecți, vasăzică, suportă cu stoicism cel mai diversificat și împovărător sistem de taxe și impozite din această parte a lumii; subanalfabeți cu cefe de tauri, convinși că banii, indiferent de culoarea lor, rezolvă orice (firește, în acest „orice” nefiind loc pentru esențialele flecuștețe de felul omeniei, onoarei, dragostei curate sau respectului) și atâția tineri dispuși să facă orice pentru a putea deveni cineva cu ifose și fără pic de demnitate etc., etc.

Într-un atare marasm pe toate planurile (de la societate și până la familie, de la credință și până la salut), consecința logică a făcăturii iliesciene cu democrația originală și a luminiței ce stă să se stingă la capătul tunelului multidecenal, ce să ne mai mire că atâția aflători în treabă printre oamenii de treabă ai acestei țări, agramați cu patalamale rostuite și ușori ca fulgii în ceea ce privește cultura, nu doar că se pun pe scris (vezi liota „scribilor” aflați după gratii) după cum bate vântul inspirației de-o clipă, dar chiar ajung să se creadă înzestrați!

Atâta de înzestrați, încât se fac luntre și punte ca să apară în mari reviste (asta le mărește cota de importanță în propriii lor ochi loviți de miopie), deși ei pun cu regularitate punct după titlu și deși producțiile lor, cu un minuscul chichirez conceptual-artistic, sunt părți referențiale dintr-un interminabil coșmar…

(Sighetul Marmaţiei, 10 iulie 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Cum sunt românii proprii lor dușmani

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2015

Cum sunt românii proprii lor dușmani

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

Este dificil să fii un spectator calm la cele ce se întâmplă în actualitatea politică românească. Este greu pur și simplu să fii doar spectator când tu de fapt ai dori să îți vezi țara îeșită deasupra necazurilor, luându-și un loc onorabil în rîndul țărilor civilizate. Ca să înțelegem destrămarea societății românești din ultimul sfert de secol de libertate când ne-am fi așteptat la o creștere nu doar economică, ci și a demnității naționale e bine să privim cum s-au manifestat românii față de comunism. Putem spune fără grija de a comite o eroare că instalarea comunismului în România a fost pe de-a-ntregul o acțiune exterioară societății românești unde partidul comunist, cel ilegalizat în 1921, era format preponderent din etnici evrei și maghiari. În acea perioadă evreii erau atașați sovietelor care împreună cu Aliații i-au eliberat pe supraviețuitori din lagărele de concentrare, iar maghiarilor comuniști Cominternul le promitea autonomia Transilvaniei și chiar dezlipirea ei de patria mumă. Partidul comunist în acea vreme, dacă judecăm limpede era o organizație antinațională, cu atât mai primejdioasă cu cât abia se realizase Marea Unire de la 1918. În ciuda acestor antecedente istorice în România se dezvoltă cel mai fanatic comunism, cel reprezentat de dictatorul Ceaușescu și camarila. Te-ai fi așteptat ca într-o țară cu o așa de slabă aderență la ideologia comunistă să apară un comunism de o expresie ceva mai liberală.   Dimpotrivă, am fost mai catolici decât Papa, cel puțin în manifestările nomenclaturii, care este integral responsabilă pentru deceniul negru, indiferent de scuzele care se aduc cum că soției dictatorului nu i se putea opune nimeni. Este bine cunoscută exclamația acesteia dezgustată de vederea „șobolanilor” înșiruiți pe traseul parcurs de convoiul prezidențial.

În ciuda numeroaselor privațiuni, românii nu s-au ridicat împotriva opresiunii comuniste așa cum au făcut-o eroic polonezii în 1953, maghiarii în 1956 și cehoslovacii în 1968. În afara unor greve scurt înăbușite, a puținilor disidenți precum Paul Goma sau Vasile Paraschiv, Gheorghe Ursu românii se defulau în bancuri politice, cârtire pe la colțuri, boicotul muncii, dedublarea, adică una gândeau, alta spuneau pe față, iar intelectualii se complăceau într-o rezistență prin cultură. Toate clasele sociale nu au avut curajul luării taurului de coarne. Sociologii Nicolae Grosu și Ionel Danciuc pun acest tip de reacție pe seama unui dat genetic, a unei civilizații mai puțin dezvoltate la noi care s-ar traduce printr-un anemic spirit civic, prin dezbinare, indiferență față de soarta țării și a celorlalți, dușmănie, invidie, în general sentimente negative. Astfel, de la un „comunisam de clan” s-a trecut la un „capitalism de gașcă”, cum vedem în prezent. Răsturnarea comunismului s-a produs tot printr-o manevră din exterior, atunci când s-a dat liber de la Moscova și Washington, așa cum observă majoritatea analiștilor politici. Aceasta a impulsionat masele amorțite în pasivitate și abia apoi am asistat la lupte de stradă, la fenomenul Piața Universității. Câștigătorii au rămas aceiași care avuseseră puterea în timpul dictaturii. Lor li s-au adăugat toți cei care fără scrupule au dorit să se îmbogățească rapid prin hoție. Aceștia din urmă se luptau să-i ajungă din urmă pe securiștii și activiștii care acumulaseră bogății sub ochii dictatorului. Astfel se confirmă ceea s-a spus de către un vechi comunist și anume că „după noi, venim tot noi”. Ca în reacția cu turnesol, „capitalismul de cumetrie” a scos la vedere, accentuând tarele ascunse ale supușilor lui Ceaușescu, dar nu numai, care atunci nu aveau cadrul propice de a se manifesta.

Sociologii menționați definesc comunismul ca un regim de ocupație internă care a distrus din interior credințe, valori, norme, legi și modele de comportament. Capitalismul de astăzi nu face decât să continue con brio procesul de ocupație internă a națiunii, îngropând-o într-o corupție everestică. În orice parte te-ai uita vezi nervurile unui sistem atât de contrar oricărei moralități, încât te întrebi dacă acea purificare a clasei politice va fi posibilă cu adevărat. Starea de ocupație internă a generat slugărnicia, delăsarea, haosul, jaful. În loc să devenim un popor unit sub un stindard al muncii oneste și progresului am involuat la faza de populație, observă autorii, caracterizată atât în straturile joase cât și la vârf prin relații de repulsie, batjocură, jecmăneală, furt, șmechereală. Concluzia celor doi sociologi „că viața românului este tocmai din cauza românilor o necurmată suferință” și că ”cei mai înverșunați dușmani ai românului sunt chiar românii și că cel mai antiromânesc comportament îl manifestă românii înșiși”. S-a remarcat cât de adevărată este această concluzie și cum se verifică ea în realitatea faptelor pas cu pas. Dl. Florin Gheorghiu, membru al Academiei Române consideră cartea România sub atacul mârlăniei (Editura Ecou Transilvan, 2014) demnă de premiul Nobel, dacă ar exista unul pentru sociologie, atât de estențială fiind această lucrare pentru a ne cunoaște ca națiune, mai ales în ceea ce ne frânează în istoria noastră.

Procesul de demascare a parlamentarilor, judecătorilor, senatorilor etc. implicați în afaceri necurate desfășurat acum la București și în restul țării exemplifică perfect cum românii acționează unii împotriva celorlalți posedați de un egoism și o lăcomie patologică. S-ar putea spune că dat fiind că în comunism am fost cu toții nivelați din punct de vedere material, eliberați de spaima ilicitului, (care s-ar fi putut lăsa chiar cu pedeapsa capitală, nu pentru toți, e adevărat), în ultimul sfert de secol, accesând la putere cei care s-au organizat în haite au sustras sume de ordinul milioanelor de euro din banii guvernului, ai statului, din fondurile europene, inventând acțiuni puțin productive pentru majoritatea populației, dar foarte lucrative pentru bugetul personal. Toți cei anchetați în aceste zile la DNA, începând din vârful piramidei, de la Elena Udrea până la miniștri, șefi de agenții importante ca Alina Bica, subalterni din ministerul Elenei Udrea, jurnaliști ca Dan Diaconescu, condamnat pentru șantaj la peste cinci ani de închisoare, mesageri ai șpăgilor denumiți pretențios ca oameni de afaceri, vezi Dorin și Alin Cocoș și atâția alții, lista aglomerându-se de la o zi la alta, toți, absolut toți sunt contaminați de o singură grijă: să fure nesățioși din toate sursele, să comită evaziune fiscală, să obțină astronomicele șpăgi din companii fantomă off-shore și apoi să spele banii murdari. Nu numai că nu s-au gândit la interesele societății, nu numai că au ignorat total caracterul temporar al funcției lor, atribuite de electorat pentru prestarea unor servicii precise, dar i-au jefuit banii cu nonșalanţă.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Relaţiile bilaterale româno-americane – 135 de ani

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2015

Relaţiile bilaterale româno-americane – 135 de ani

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Despre o relaţie între România şi America se poate vorbi din a doua parte a secolului al XIX-lea când aceasta capătă o oarecare consistenţă, mai ales datorită faptului că tot mai mulţi români, atât din Regat, cât şi din Transilvania, vor alege, unii dintre ei determinaţi de conjucturile politice extrem de nefavorabile şi chiar ostile, să emigreze în Statele Unite. În acea perioadă, motivaţi de prigoana politică şi religioasă la care erau supuşi, de oprimarea şi deznaţionalizarea la care erau forţaţi, zeci de români transilvăneni şi bucovineni au luat calea exilului.

În aceste condiţii, în mod firesc, autorităţile de la Washington manifestă un interes crescând justificat pentru antamarea şi stabilirea unor relaţii diplomatice permanente şi mai strânse cu noul principat de la gurile Dunării.

Punctul de plecare al istoricului relaţiilor româno-americane îl reprezintă luna iunie a anului 1880, când este numit primul diplomat american de carieră, Eugen Schuyler, considerat în acel moment, cel mai faimos şi prestigios diplomat american în Europa; istoria diplomaţiei din România, Serbia, Turcia şi Grecia menţionîndu-i rolul important pe care l-a avut în privinţa legăturilor cu America. La 2/14 iunie 1880, secretarul de stat al Statelor Unite W. M. Evarts a consacrat nivelul de reprezentare a Americii la Bucureşti la rangul de legaţie, numindu-l pe Eugen Schuyler agent diplomatic şi consul general. La data de 18 noiembrie 1880, la Washington, în faţa preşedintelui S.U.A. Rutherford B. Hayes a fost notificată dobândirea şi recunoaşterea internaţională a independenţei României, de către trimisul special al principelui Carol, colonelul Sergiu Voinescu. Misiunea trimisului a însemnat, în fapt, prima misiune diplomatică a unui român în S.U.A. Sergiu Voinescu fiind primul român primit oficial de preşedintele S.U.A.

Treptat, relaţia directă România-Statele Unite ale Americii capătă noi valenţe şi o importanţă aparte, concretizată în contacte şi consultări permanente între principele (iar apoi, regele) României şi preşedintele american, prin mijlocirea incontestabilă a  diplomaţilor nord americani.

Legăturile au fost întrerupte la 12 decembrie 1941 şi au fost apoi reluate la 7 februarie 1946 la nivel de legaţie. Încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a dus la o răcire a legăturilor între cele două state determinată de diverse raţiuni de natură ideologică şi doctrinară, putându-se constata că România, intrată (urmare şi a laşităţii de care au dat dovadă unii politicieni occidentali în relaţiile cu Stalin) în imperiul comunist sovietic după instalarea la 6 martie 1945 a guvernului condus de dr. Petru Groza, îşi va reduce substanţial relaţiile cu S.U.A.

Trebuie să remarcăm că începând cu anii 1960-1970 diplomaţii americani vor urmări cu consecvenţă dizidenţa regimului lui Nicolae Ceauşescu adoptând o nouă poziţie faţă de România. Ca urmare, relaţiile cu America au cunoscut o considerabilă dezvoltare, evenimentele de o importanţă deosebită inregistrate fiind vizita istorică a preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti şi, mai ales, acordarea unui statut mai aparte României în cadrul politicii geostrategice americane în Europa Centrală şi de Sud-Est. Nu trebuie înţeles însă că cercurile politice de la Washington au închis ochii şi au tolerat abuzurile şi excesele regimului totalitar al lui Ceauşescu.

Trebuie menţionat că cu scurt timp înainte de răsturnarea regimului Ceauşescu, relaţiile româno-americane erau practic îngheţate, urmare a unui grav proces de deteriorare întins pe parcursul unui întreg deceniu. Punctul culminant al acestui proces l-a constituit renunţarea de către N. Ceauşescu, la 5 februarie 1988, la clauza naţiunii celei mai favorizate, în consecinţă Departamentul de Stat al S.U.A. facând publică decizia României şi notificând oficial expirarea clauzei la 3 iulie 1988. În plus, România a devenit, începând cu aceeaşi dată, inelegibilă pentru credite de export acordate de Administraţia S.U.A., precum şi pentru programele de facilităţi de credit.

Această împrejurare a afectat dramatic schimburile româno-americane. Conform datelor publicate în studiile referitoare la relaţiile româno-americane, dacă în 1988 valoarea schimburilor dintre cele două ţari se ridica la cca. 940 de milioane de dolari, în anul imediat următor aceasta va scădea cu peste 400 de milioane de dolari; şi aceasta doar în plan economic, pentru că pe plan politic lucrurile au înregistrat o evoluţie şi mai drastică.

Dovezi neîndoielnice ale importanţei pe care le acordă S.U.A. regimului instaurat în România după decembrie 1989 le constituie fără îndoială vizitele oficiale făcute la Bucureşti de preşedinţii S.U.A. Bill Clinton, în 1997 şi George W. Bush, în 2002, dar mai ales sprijinul substanţial acordat pentru accederea şi intrarea României în NATO.

O trecere în revistă a principalelor evenimente care marchează stadiul actual de dezvoltare a relaţiilor bilaterale dintre România şi S.U.A. se impune cu necesitate.

La 8 noiembrie 1993, România a redobândit „clauza naţiunii celei mai favorizate”, iar în august 1996, Congresul S.U.A. a aprobat permanentizarea clauzei. La 11 iulie 1997, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui S.U.A. Bill Clinton, a fost lansat Parteneriatul Strategic Bilateral, iar la 11 iulie 1997 s-a deschis la Bucureşti Biroul FBI în România.

În anul 2002, România a devenit, practic, fruntaşa plutonului de şapte ţări care la 21 noiembrie 2002, cu prilejul reuniunii NATO la Praga, au fost invitate să se alăture Alianţei Nord Atlantice. La întoarcerea sa spre casă, preşedintele S.U.A. George W. Bush s-a oprit la Bucureşti şi la 23 noiembrie a ţinut o cuvântare în Piaţa Revoluţiei, cosacrând noua relaţie strategică dintre America şi România. Cei mai renumiţi analişti politici consideră că acesta a fost momentul în care parteneriatul dintre cele două ţări a intrat într-o nouă etapă. Contactele bilaterale pe multiple planuri (politic, economic, cultural, militar) s-a intensificat considerabil, „rolul strategic al României fiind redefinit”.

La 10 martie 2003, autoritaţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar la 6 decembrie 2005 s-a parafat Acordul privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României („Acordul de acces”), intrat în vigoare la 21 iulie 2006.

Este demn de amintit că în anul 2010 cele două state au celebrat împlinirea a 130 de ani de relaţii diplomatice bilaterale. La 17 iunie 2010, o dată cu vizita la Bucureşti a subsecretarului de stat Ellen Tausher, au început negocierile privind cadrul juridic care va reglementa amplasarea pe teritoriul României a unor componente ale sistemului american de apărare antirachetă. În anul următor, la 13 septembrie 2011, la Washington D.C., a fost adoptată Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii. În contextul adoptării declaraţiei comune, s-a decis constituirea unui Grup de lucru („Task Force”) pentru implementarea principiilor convenite în cadrul acestui document (prima reuniune a Task Force-ului româno-american a avut loc la 31 octombrie 2012). În aceeaşi zi de 13 septembrie 2011 a fost semnat la Washington D.C. Acordul între România şi Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite în România, acord care a intrat în vigoare la 23 decembrie 2011.

Actualmente este într-o stare avansată procesul pentru desemnarea unui ambasador al Statelor Unite la Bucureşti, fostul ambasador Mark Gitenstein încheindu-şi mandatul în 2012. Sistemul american de numire a ambasadorilor comportă o procedură specifică mai complexă statuată de o decizie a Statelor Unite luată în urmă cu 30-40 de ani. De altfel, actualul şef la misiunii americane de la Bucureşti şi echipa lui fac o treabă remarcabilă în România, ţară în care Statele Unite urmează să-şi intensifice prezenţa, mai ales în contextul în care România se află într-o poziţie puternică de aliat al S.U.A.

Potrivit informaţiilor Mediafax, cu ocazia celebrării a 135 de ani de la stabilirea relaţiilor româno-americane, în Municipiul Ploieşti va fi amplasată o statuie a preşedintelui american Ronald Regan (un bust de bronz ce va cântări în jur de 300 de kilograme şi va avea o înălţime de circa un metru).

Concluzionând, se cuvine să apreciez că în prezent relaţiile româno-americane sunt extrem de complexe, diverse şi profunde, România beneficiind pe multiple planuri de bunele relaţii pe care le are cu S.U.A. şi fiind totodata puternic implicată în managementul securităţii globale.
Dorin Nadrau
Foto.Dorin Nadrau

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI KLAUS WENER JOHANNIS (2014 – …)

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

ROMAN-Viorel-wbKarl, din ramura romano-catolică a dinastiei germane de Hohenzollern-Sigmaringen, regele Carol I, a încheiat era domnitorilor greco-ortodocsi dependenţi de Sultanul turc şi pariarhul sau grec, ca şi de Țarul tuturor ruşilor şi protectorul tuturor ortodocşilor.

Johannis, catolic reformat, primarul municipiului Sibiu, încheie acum era preşedinţilor ortodocso-comunişti moldo-valahi, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, (4xESCU! n.r.) care au dezamăgit pentru că au ţinut poporul cu sfinţenie în lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei moscovite şi constantinopolitane. (o formulare din perioada interbelică)

Partidul ortodox moldo-valaha PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, USL merge şi în zilele noastre în continuare pe linia greco-pravoslavnica generatoare de conducătorii despotici, care consideră statul ca fiind al lor personal. Ei nu se deosebesc astfel de o bandă de tâlhari obişnuiţi. (Sf. Augustinus).

Poate şi de aceia Preafericitul Daniel şi Preafericitul Lucian (cardinal Mureşan) l-au binecuvântat spontan pe noul preşedinte. Vox Populi, Vox Dei. Dumnezeu lucrează şi prin străini după cum s-a văzut în războiul de independenţă, crearea Vechiului Regat şi în primul război mondial şi întregirea neamului în România Mare.

Pentru occidentalii Carol şi Ferdinand, romano-catolici, ca şi pentru Johannis, catolic reformat, interesul naţional primează. Emanciparea românilor nu este însă în interesul ruşilor, sârbilor, maghiarilor, grecilor, care după cum ştim din trecut, vor un ortodox moldo-valah clientelar, duplicitar, corupt şi mai ales antioccidental.

La românii Ideia, Programul de emancipare naţională şi socială a fost formulat de Şcoală Ardeleana, Biserica greco-catolica unită cu Roma, pe când Fapta statală aparţine moldo-valahilor sub regi catolici, sprijiniţi de papa de la Roma. O sinteză a Ideii şi Faptei naţionale nu a avut încă loc, aşa că şi dialogul cu Roma a eşuat. Rezultatul a fost o recădere în vechiul statul de izolare, obedienta şi dictatura orientală.

În mod paradoxal regii catolicii au pus bazele Faptei statale moldo-valahe, dar după al doilea război mondial, nu numai că sunt reaorientate spre Moscova, cu baioneta, două mii de bisericii unite cu Roma, ci este quasi naţionalizata şi Ideia Şcolii Ardelene. Modelul ortodox moldo-valah trebuie să domine sociatatea românescă.

Acest efort dictatorial de la Bucureşti, de a-şi însuşi şi Ideia naţională pe lângă Fapta statală, paralizează energia neamului, ajuns la sapă de lemn, cel mai sărac din Europa. Pentru că Şcoala Ardelena este prea bine cunoascuta, pe lângă lichidarea, apoi marginalizarea Bisericii Unite cu Roma se practică şi în zilele noastre o acţiune de dezinformare. Scoala Ardeleana e discreditată cafiind iluministă. Ceea ce este absurd! Johannis, reprezentat al valorilor şi normelor ardelene, occidentale va trebui să le facă credibile şi peste Carpaţii, să realizeze pe această cale un nou consens naţional, care să înpiedice dezmembrarea ţării ca în Ucraina.

După 500 de ani de administraţie primitivă asiatică ortodocşii moldo-valahii au acum şansa istorică de a se integra în civilizaţia lumii occidntale, nu numai individual, cum fac azi trei milioane de români, care muncesc şi trăiesc în occident, ci în totalitate.

Mai mult decât atâta, sinteza dintre Ideia Şcolii Ardele şi Fapta statală moldo-valaha permite reluarea dialogul cu Roma început de Fericitul Ioan Paul ÎI la Bucureşti în anul de graţie 1999. Mimarea normelor şi valorilor occidenale că în secolele trecute şi mai recent, după aderarea la UE/NATO, nu mai e credibilă, n-are nici o perspectivă. Preşedintele Johannis, Preafericitul Daniel şi Preafericitul Lucian pot să taie acum nordul gordian şi să scoată poporul din groapă milenară a umilinţei, obedienţei şi mizeriei orientale, pentru că mai mult decât la alte neamuri, pentru români: „Toate drumurile duc la Roma”.

 

Prof. Dr. Viorel ROMAN

Akademischer Rat a.D.

Bangkok, Tailanda

22 noiembrie 2014

www.viorel-roman.ro
 

Politică la nivel înalt sau ipocrizie politică?

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2013

Cine învaţă oare din nenumăratele lecţii ale istoriei?

Politică la nivel înalt sau ipocrizie politică?

Nicolae Balint

 

 

 

Autor: Nicolae Balint (Târgu Mureş)

A devenit de notorietate faptul că anumite state susţin financiar partide din alte state pentru a câştiga alegerile. Dacă este sau nu corect, aceasta este o altă problemă. „Exportul””de democraţie nu se mai practică ca altadată, prin revoluţionari de profesie instruiţi şi prelucraţi peste hotare, aşa cum se întâmpla, spre exemplu, la începutul şi chiar jumătatea sec. al XX-lea, ci pe diverse alte căi ocolite şi aparent transparente. Spre exemplu, se susţin financiar – prin interpuşi (ONG-uri, spre exemplu) – campanile electorale ale unor persoane şi partide aflate în opoziţie pentru a câştiga alegerile. Sau… vrea un stat să-şi promoveze anumite interese în România? Ei bine, servicii specializate selectează discret anumite persoane, oameni de perspectivă, din diverse medii de interes – ce vor deveni apoi agenţi de influenţă – şi le acordă aşa zise burse de studii. Ce studiază ei acolo, e o chestiune mai mult sau mai puţin discutabilă. A se vedea cazul revoluţiilor portocalii – mai mult sau mai puţin reuşite – susţinute (şi) cu bani americani. Asta când, binenţeles, nu sunt susţinute pe faţă anumite interese, aşa cum a fost şi cazul provinciei Kosovo a cărei intenţie de separare a fost susţinută încă de la început – financiar, politic şi militar – de către SUA. De ce? E simplu… căutaţi să vedeţi ce companii străine exploatează în prezent resursele din Kosovo, ce acţionari au şi veţi înţelege de unde au venit şi banii pentru obţinerea „independenţei” fostei provincii sârbe.  

Nimic nou sub soare

Interese diverse fac ca aceste practici (pragmatice, dar imorale) sa fie curente, iar lipsa unor reglementări stricte în această privinţă, determină perpetuarea lor. Într-un articol publicat în nr. 47/2005 al revistei „Historia”, Mircea Mitran, fost diplomat în MAE, arăta cum a câştigat Mitterand alegerile din Franţa. Născut în 1923, în Osica de Jos, judeţul Olt, Mircea Mitran a absolvit Facultatea de filologie a Universităţii Bucureşti şi a lucrat timp de câţiva ani ca cercetător în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române, iar apoi ca asistent şi lector la Facultatea de filologie din Bucureşti. Din 1963, anul în care a intrat în diplomaţie şi până în 1997, a îndeplinit diferite funcţii în Ministerul Afacerilor Externe din România: secretar şi consilier al ambasadelor României din SUA, Franţa (1970-1984), ministru adjunct al afacerilor externe între 1989-1990, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Japonia între 1990-1994 şi ambasador cu însărcinări speciale în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, între 1994-1997. În anul 1981 se afla la post, în Franţa, iar în acel moment se prefigura ascensiunea lui Mitterand ca posibil preşedinte al Franţei, în timp ce Giscard D’Estaigne se afla în cădere liberă.”

Foto Mitterand si Nicolae Ceausescu

Românii au fost zgârciţi la pungă

Potrivit diplomatului român, un om apropiat al lui Mitterand – probabil din stafful de campanie al acestuia – s-a prezentat la ambasada României de la Paris cu un mesaj. ”Suntem într-o mare dificultate financiară, ar fi spus trimisul lui Mitterand. Nu mai avem cu ce să plătim deplasarile lui Mitterand şi ale celorlalţi colaboratori în campania electorală. De aceea, camaradul Mitterand vă roagă să transmiteţi camaradului Ceauşescu rugămintea de a ne ajuta. Orice sumă ne-aţi putea oferi vă va fi înapoiată înzecit de îndată ce vom lua puterea. „Cererea mesagerului francez a fost transmisă pe canalele oficiale” „camaradului””de la Bucureşti, care cu puţin timp în urmă ştersese”o datorie de 60 de milioane de dolari a unui lider african. Era de aşteptat să satisfacă şi cererea lui Mitterand, mai ales că România avea interesul să menţină relaţiile foarte bune pe care le avea cu acest stat. Potrivit lui Mitran, răspunsul lui Ceauşescu a venit prin Direcţia de Informaţii Externe din M.A.I., la 26 aprilie 1981, arătându-se faptul că un curier va sosi foarte curând cu banii. La scurt timp, acesta a şi venit. Aflat la o recepţie, Mitran a fost abordat de mesagerul lui Mitterand, care i-ar fi spus: „250.000 de franci… Asta numiţi voi ajutor?””

…dar ungurii au fost mult mai inspiraţi

Dupǎ vizita la ambasada României de la Paris, mesagerul lui Mitterand s-a prezentat cu acelaşi mesaj şi la ambasada Republicii Populare Ungare. Ministrul consilier al acesteia, Goloslosz, care fusese anterior director de cabinet al preşedintelui Janos Kadar, s-a adresat telefonic preşedintelui maghiar care a dispus ca toţi banii care-i avea în acel moment ambasada la dispoziţie – 200 de milioane de franci – să-i fie daţi respectivului trimis al lui Mitterand. Acest lucru Mitran îl aflase chiar de la Goloslosz, o dovadă că în mediul diplomatic informaţiile circulă foarte repede. Gestul lui Kadar avea să fie cât se poate de inspirat, dar şi apreciat de partea franceză. Primul şef de stat străin invitat de Mitterand după ce ajuns preşedinte al Franţei, a fost Janos Kadar, iar prima vizită într-un stat străin, Mitterand a făcut-o în Ungaria. A fost şi ocazia cu care într-un interviu acordat unui ziar central din Budapesta, Mitterand a „deplâns durerea” poporului maghiar pentru teritoriile şi milioanele de cetăţeni pierduţi de Ungaria la sfârşitul războiului, în favoarea unor vecini, pe care, ce-i drept, nu i-a nominalizat, dar nu era greu de înţeles la cine făcea aluzie preşedintele francez. Chiar dacă reacţiile diplomatice la aceste afirmaţii au fost prompte – nu ca acum, când suntem jigniţi deschis lipsind deseori orice reacţie a MAE din România – afirmaţiile preşedintelui francez au demonstrat puţinilor iniţiaţi în culisele ascensiunii la putere a preşedintelui francez, că orice conştiinţă are un preţ. Chiar şi conştiinţa lui Mitterand…. dovedit ulterior – dar prea târziu pentru el – cǎ fost colaboraţionist al guvernului de la Vichy.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors