ULTIMA MEA IUBITĂ

Posted by Gabriela Petcu On April - 11 - 2011

Ovidiu CREANGĂ

 

Să nu credeţi cumva că glumesc sau la 90 de ani sunt vre-un boşorog care se face de băcănie cu purtarea lui ce nu „cadrează” cu părul alb pe care-l poartă de câteva decenii bune. La şase ani am fost îndrăgostit lulea de a fetiţă ceva… cu  mult mai mare ca mine! Ea era cea care-mi zdrobise inima. O chema Niura şi avea vreo 16 ani. Venea adesea pe la mama să „dea la maşina” diverse lucruri de îmbrăcăminte. Mama avea o maşina de cusut Singer cu picior, pe care o avea de la mama ei, adică bunica mea, Sultana Olarescu.

Parcă aud şi acum ţăcanitul rotund pe care-l făcea maşina când lucra mama şi eu mă luptam să nu mă fure somnul şi să mă uit cum mişca mămica sacadat piciorul drept pe grătarul de sub maşina. Adormeam cu sunetul acela minunat, căci ştiam că sunetul acela înseamnă o cămăşuţă noua, o pereche de izmenuţe de iarnă lungi, căci în Basarabia erau nişte geruri de crăpau pietrele. Vara îmi făcea izmenuţe scurte, că purtam pantalonaşi scurţi făcuţi tot de mama. Ea învăţase de la basarabence să toarcă, să crească viermi de mătase şi avea şi un război cu care făcea pânza de in sau borangic de la vermii noştri de mătase sau preşuri de pus prin casă. Mama nu arunca nimic. Hainele, rufele vechi le făcea făşii şi la război cu urzeala din aţe mai groase de in sau cânepă, şi cu „băteala” din cârpe făcea nişte preşuri de toată frumuseţea. Ce mai atâta vorba… ca mămica mea nu era nimeni pe lume.

De când eram copil mi-au plăcut animalele. La Bardăr, aveam o gospodarie destul de mare. Trăind la ţară, aveam câteva oi pe care le ţineam la o stâna, aveam o vacă Joiana, care „fatasi o fetiţî” pe care o chema Vinerica. Deci Joiana venise pe lume într-o joi şi Vinerica într-o vineri. Aveam iepuri, aşa zisi „de muscă”, într-o groapă în care sfredeliseră o groază de găuri, adevărate tuneluri, de unde odată te pomeneai cu încă o duzină de epuraşi. Se ştie ca iepurii se „înmulţesc…  ca iepurii”! Nici nu ştiu câţi porumbei aveam, podul era plin de cuiburile lor. Din timp în timp, un argat de al nostru se ducea şi aducea puii cei mai mari ce erau cât porumbeii de mari şi mama făcea ciulama din ei. Porci aveam câte unu gras şi voinic care era sacrificat de Ignat. Eu fugeam să nu-l aud guiţând, dar după ce-l pârleau cu paie şi îl spălau bine, venem şi aşteptam să-mi dea băşica să o umflu şi să o umplu cu grăunţe să sune frumos.

Îi aducem mami toţi pisoii sau căţeii aruncaţi sau rătăciţi pe drum. Pisicile nu erau pasiunea mea. Nu mă omoram după ele. Ele sunt egoiste şi materialiste şi te trădează la prima ocazie… În schimb nu există un animal mai credincios decât câinele. Aveam vre-o şase câini, în general băieţi. Era o singură căţea, Fifiţa, care la fiecare şase luni mai făta vre-o cinci-şase căţei, de care nu puteam scăpa, că toată lumea avea câini. Atunci se făcea o crima oribila, îi îneca. Eu fugeam urlând de acasa dar nu puteam să-i salvez. Tot aşa se proceda şi cu pisoii. Pe atunci nu exista… să te duci la veterinar şi să-i castrezi. Cine se ducea pe vremea aceea cu un câine sau pisică la veterinar? Nu am avut cai şi capre, dar tare mi-ar fi plăcut să avem ieduţi, dar nu am avut. În schimb am avut mieluşei pe care ciobanul îi aducea de Paşti, câteva zile mă jucam cu ei apoi să vezi tragedie, că trebuia să la taie gâtul. Eu iaraşi „fugiam” bocind de acasă…

Era pe timpul marei crize mondiale. Tata a fost „pus în disponibilitate” adică dat afară. Pe timpul acela nu exista îndemnizaţie de şomaj sau vreo asistenţă sociala. Ai mei au lichidat gospodăria şi ne-am mutat la Chişnău. la Visterniceni, unde tata găsise un post de hamal în gară. Când am plecat din Bardăr am luat-o numai pe Fifiţa cu noi. Gazda unde ne-am aciuat nu ne-a dat voie să avem câine şi a trebuit să o dea pe Fifiţa la un ţăran, care a băgat-o într-un sac şi a dus-o la el acasa în sat la vre-o patruzeci de kilometri de Chişinău. Desigur am urlat în gura mare şi de data asta, dar în zadar. Ne-a părăsit şi Fifiţa! După vreo trei luni ne pomenim cu Fifiţa ca intră pe poarta. Era slabă, jigărită, şchiopăta. Gazdei i s-a făcut milă şi ne-a lăsat să o ţinem. Cum de a venit înapoi că doar o dusese în sac legat la gură!?

O alta întâmplare cu un câine a avut loc la Bucureşti, când mama era directoare la o cantină pentru nevoiaşi. În Giuleşti am găsit un câine, care cred că era o corcitură de lup. Cred că se rătăcise de stăpân. L-am „înfiat” şi i-am pus numele Jup. Era un câine inteligent care s-a ataşat grozav de mine. Mă însurasem şi locuiam la o mansarda pe Filatropiei, unde îl aveam pe Jup şi o pisică.  Nu o duceam prea strălucit cu banii, totuşi nu ştiu cum am cumpărat printr-o ocazie o şuncă afumată pe care o ţineam într-un fel de bucătarioară. Acasa era Jup şi pisica. Într-o zi, când ne întoarcem din oraş, găsim şunca noastră pe jos, mozolită şi terfelită. Se mâncase serios din ea! Am crezut că Jup a făcut nelegiuirea asta şi i-am tras o palmă peste bot. A făcut o grimasă, nu-i placea să-l atingi peste mustăţi. Mi-a aruncat o privire pe care nu am să o uit nciodată. S-a sculat a ieşit pe uşe şi nu l-am mai văzut până în ziua de astăzi! Am fost nedrept şi l-am pedepsit când nu era vinovat, căci pisica făcuse pozna. Dar Jup a fost atât de umilit şi amărât deoarece de la mine nu se aştepta la aşa ceva. Am plâns apoi de câte ori mi-am adus aminte. Şi acum mă podidesc lacrimile: „Jup iartă-mă am fost nedrept şi te-am pedepsit când nu erai vinovat, unde ai plecat ce s-a întimplat cu tine?”. Am fost la hingheri, nu am dat de el. L-am căutat ore în şir pe toate străzile vecine, nu am dat de el! Asta a fost una dintre nedreptăţile făcute de mine. Ehe, am am făcut eu mai multe…

O alta nedreptate pe care am făcut-o a fost pe vremea când locuiam în casa socrilor din strada Gheorghe Misail, în dosul cimitirului Sfânta Vineri. Eram însurat pentru prima oara… În memoria lui Jup Întâi, acum aveam un lup autentic care se numea tot Jup. Între mine şi Jup Doi era o prietenie de nedzdruncinat. Mă iubea aşa cum numai un câine poate să te iubească. Monica prima mea fetiţă avea vre-o doi ani şi jumătate. Nu putea adormi numai dacă ţine manuţa în părul meu. Scotea mânuţa printre zăbrelele pătucului ei şi adormea fericită aşa. Într-o zi soarta ne-a despărţit, divorţând de prima soţie… Scena pe care nu am să o uit niciodată a fost cea care s-a întâmplat atunci când am ieşit pe poarta fostului meu cămin. Jup era întins la poartă cât era de lung. Şi lung era Doamne, când stătea în doua picioare… Cât mine de înalt! Câinele se uita nedumerit şi trist la mine, iar la geam se uitau nedumerite şi triste, Monica, fetiţa mea de doi ani şi jumatate… cea care nu putea adormi decât dacă ţinea mânuţa în părul meu, şi fosta mea nevastă Angelica… Spre deosebire de Jup, ele plângeau „mohnit” şi lacrămi rotunte li se prelingeau pe obraz. Am dat colţul şi am început să plâg şi eu… (chiar şi acum când scriu aceste rânduri „dau apă la şoareci”… Mă duc să-mi caut o batistă!).

Doamne, multe mai face omul în viaţă… Şi bune, şi rele. Multe mai sunt de povestit.  Abia acum intru în subiectul propriu zis… Deci cine este ultima mea iubită? Ultima, adică cea mai de pe urmă, că s-ar putea să mă ajute Dumnezeu să mai am şi altele… dar tot dintre cele… cu patru picioare. Pe „iubita mea” o cheama Shakka, (se pronunţă Şaca) nume sintetic, inventat de nepoţica mea Simina. De fapt caţeluşa este proprietatea ei. A cumparat-o când era cât un pisoi si a dat 200 de dolari pe ea. Este un Pit Bull, neagră cu o cravată, de fapt un papillon alb şi cu nişte ghetuţe albe în labuţe.  Nu am castrat-o că nu a fost de acord Simina şi noi ceilalţi nu am vrut sa o multilăm.

Cred ca Shakka are proprietati extra sensoriale, am impresia că vede aura/câmpul energetic al omului. Se gudură la oamenii buni şi le sare prietenoasă de gât ca să-i pupe şi nici nu se uită la oamenii răi. Ea este barometrul meu când am un musafir nou, din comportamentul lui Shakka ştiu cu cine am de-a-face. Înainte de a da jos de pe mine zece kilograme, cardiac fiind, atunci când făceam eforturi aveam un fel de criză, respiraţie scurtă, transpiraţie abondentă, şi trebuia să mă aşez să aştept 5-10 minute să-mă linştesc. Odata eram cu Shakka în grădină şi am simţit că-mi vine criza şi m-am grăbit să mă duc în apartamentul meu care este la etaj. M-am aşezat istovit pe un fotoliu şi respiram adânc ca să-mi revin. Shakka a început să plângă şi mi-a sărit în braţe şi a început să mă lingă… Aşa săruta ea!

Într-o seara, pe când Shakka avea ceva mai puţin de un an, stăteam în pat şi mă pregăteam de culcare. Mi-e ruşine să recunosc, dar dorm cu Shakka în pat… Ea preferă să doarmă strâns lipită de mine cu capul pe mâna mea. Într-o noapte a început să latre violent. Am aprins veioza şi am văzut-o cu ochii aţintiţi spre un punct de deasupa unei comode. Lătra de se dădea de ceasul morţii. Eu nu vedeam nimic, dar ea vedea ceva. Pe interfon, l-am chemat pe Daniel nepotul meu care atunci avea 15 ani şi jumatate i-am spus: „Daniel vino te rog în dormitorul meu că am impresia că Shakka latră violent la un „ghost”… spirit, vedenie sau duh. Daniel a sosit imediat. Shakka lătra în continuare la fel de violent. I-am spus lui Daniel să aducă aparatul lui Polaroid, poate reuşim să prindem pe film imaginea vedenii care nu era vizibilă cu ochiul liber şi pe care Shakka însă o vedea. Daniel s-a conformat şi a venit speriat cu aparatul, însă atunci Shakka a încetat subit să latre, semn ca spiritul a plecat. Daniel mi-a spus speriat că… atunci când a ajuns la camera lui, şi când să pună mâna pe clanţă să deschida uşa, clanţa s-a apăsat singură!!! Nu de mult se prăpadise Laura, cea de a doua soţie a mea şi… noi am bănuit că a fost ea!

Shakka înţelege o mulţime de cuvinte în limba română, recepţionate de la mine şi în engleză preluate del a ceilalţi membri ai familiei. Am impresia că Shakka îţi citeşte gândurile în mod telepatic, adică simte ce vrei. Când îi spun: „Shakka hai să-l luam pe Daniel de la Metrou” ea sare în sus de bucurie şi este înaintea mea la maşină. Când nu pot să o iau cu mine, îi spun: „Shakka tu ramai acasă scumpo!”. Eu se resemnează şi rămâne bosumflată. Shakka doarme cred că 20 de ore din 24 de ore şi mai are un mare noroc, cum pune capul jos închide ochii… spre deosebire de mine care câteodată mă chinui ore întregi.

Acum Shakka stă cuminte lângă mine şi mă trage cu lăbuţa, semn că îi este somn şi vrea să ne ducem la culcare, nu pot să rezist şi încetez să mai scriu ca să nu o supăr. Somn uşor! Hai Shakka la culcare…

Ovidiu CREANGĂ

Toronto, Canada

Antologia scriitorilor romani contamporani din intreaga lume

Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2011

ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN ÎNTREAGA LUME

Autor: Al Florin ŢENE

Iniţiativa  scriitoarei Ligya Diaconescu şi a revistei „Starpress 2011”, din Canada, în colaborare cu Andrada Victoria Diaconescu, de a publica  „Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume”, a izvorât din dorinţa de a face cunoscute cercurilor iubitoare de cultură, şi nu numai, din întreaga lume, scriitori români trăitori pe meridianele lumii. Lucrarea apărută în format A4, cuprinde 52 de poeţi şi prozatori, în 225 de pagini, cu creaţii scrise în limba română, dar traduse şi în limba engleză de către autoarea antologiei şi de Mariana Gheorghe, din Vancuver (Canada). Parafrazând pe Eugen Lovinescu pot spune că cei cuprinşi în această amplă lucrare nu sunt numai talente remarcabile, ci şi puncte din frontiera hărţii noastre sufleteşti.

Această antologie a apărut şi ca urmare a „Concursului Internaţional de Poezie” pentru românii din întreaga lume „Starpress”, iniţiat de Ligya Diaconescu din România şi George Filip din Montreal, aşa cum ne informează poetul în „Cuvânt înainte”.

 

Tot ca o prefaţare a acestei ample lucrări, scriitoarea Cezarina Adamescu (redactor la Agero, Stuttgart, Germania) subliniază că această antologie este o „călătorie prin patria neasemuită a cuvintelor”, în timp ce Adalbert Gyuris (Germania) spune că lucrările publicate sunt „gânduri alese”, iar cunoscutul scriitor Octavian Curpaş din Phoenix (Arizona) detaliază rolul amplei lucrări, spunând că ea este „o şansă la universalitate pentru autorii români ai timpului nostru”, pentru ca Lucreţia Berzintu (Israel) să conchidă că Ligya Diaconescu „a creat acest buchet de flori de pretutindeni…”.

Fiecarui autor cuprins în antologie i se rezervă patru pagini în care sunt publicate datele biobibliografice, fotografia şi creaţiile, în limba română şi în engleză. Urmare faptului că   poetul clujean Al. Florin Ţene, preşedintele Legii Scriitorilor Români, a câştigat „Marele Premiu la Concursul Internaţional Starpress”, antologia se deschide cu fişa bio-biobliografică a  acestuia şi cu patru poeme în limba română şi engleză. O altă personalitate reprezentativă a literaturii noastre din diasporă este poetul George Roca, membru al Ligii Scriitorilor, stabilit în Australia, care prin poeziile cuprinse în această antologie, pot spune că este un martir al talentului.

Lumina din poeziile Victoriţei Duţu  stabileşte o analogie între două structure lirice, între spiritual postmodern şi cel globmodern. Cunoscutul poet din Statele Unite  ale Americii, Virgil Ciucă, ştie să împletească armonios inteligenţa artistică cu ceremonia lirică. O poetă a vibraţiilor luminii sudului este Elisabeta Iosif, în poeziile căreia anotimpurile sunt simboluri ale iubirii şi ale renaşterii spirituale. Lică Pavel dospeşte verbul în versuri scurte, concentrate, ele fiind oglinda unde „omul care mă priveşte îmi seamănă leit”. Versurile semnate de Carmen Tania Grigore sunt expresii ale eului frisonat de dragoste.

Poemele semnate de Marin Ifrim sunt adevărate acumulări de detalii în care se răsfrâng clipele aşteptării. Adalbert Gyuris din Germania îşi exteriorizează sentimentele prin plasticitatea şi coloratura cuvintelor, în timp ce poeta băimăreancă Mariana Angela Glodici îşi aprinde „Făclia de dor” pentru a lumina „cu speranţa cea mai curată” destinul. Un poet laborios este Damian Theodor din New York, în versurile căruia descoperim metafore ce inched o premoniţie adâncă. Mariana Zavati Gardner din Anglia este o poetă a amintirilor unde pactul autobiografic şi autoreferenţialitatea poemului sunt introduse într-un scenariu nostalgic. Micropoemele lui Adrian Botez sunt adevărate clic-clacuri ale unui aparat fotografiat ce surprinde clipa de lumină. O metamorfoză a anotimpurilor nuanţează poezia lui Victor Burde, în timp ce Mariana Doina Leonte îşi ascultă tăcerea poemelor sale.

Un poet profund este Menuţ Maximinian dotat cu capacitatea de a da carnaţie obsesiilor şi a sentimentelor. Visul evaziv al Mihaelei Cristescu din Sydney-Australia, transcende dincolo de realitate prin plasticitatea imaginilor, pe când acest fenomen îl găsim şi la Cristina Gabriele Nemeş dar încorsetat în frumoase poeme scrise în stil clasic. Implicarea eului în „conflictul” dintre anotimp şi persoanele iubite din versurile semnate de Elena Olariu dă o notă de sinceritate. Gustul pentru rememorarea histrionică îl descoperim la Alex Popa din Anglia. Acelaşi lucru străbate şi poeziile Ionelei Flood tot din oraşul de pe malul Tamisei.

În versuri scrise în stil clasic, profesoara Gigi Stanciu, decantează gânduri cu o voluptate irepresibilă, iar poeziile semnate de  Cristiana Maria Purdescu, Gheorghe Mizgan, Sorin Micuţiu, Silvia Petre-Grigore, Ioana Geier din Germania, Marian Dragomir, Olga Alexandra Diaconu, Ionela Van Rees Zota tot din Germania, Eliza Floria, Ana Maria Gîbu, Maya Maria Muşat, Monalisa Livia Gheorghiu alternează subtil spectacolul ingenuu şi tonul romantic.

Ligya Diaconescu, o poetă, maestră prin excelenţă a creaţiei lirice, este sedusă de himera clasicităţii. O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie impecabilă împing poezia acesteia către discursul muzical în care par a se fi strâns cele mai incitante ritmuri în armonie cu trăirile egoului. Clasicismul prozodic al versurilor e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice, un act de exorcism. Poemele freamătă de sensibilitatea unei poete admirabilă. Aceaşi seducţie pentru versul clasic o descoperim la Lavinia Huţişoru Dumitru.

Această amplă antologie se încheie cu proze semnate de Elena Buică şi Ovidiu Creangă, ambii din Toronto, Canada, Radu Botiş, Cezarina Adamescu, Adrian Botez, Liliana Moldovan, Daniela Gîfu, Dora Alina Romanescu, Radu Vasile Chialda, Victoria Fătu Nalaţiu, Menuţ Maximinian şi Camelia Iuliana Radu, texte ce evidenţiază starea actuală şi diversă a prozei româneşti unde urmele biografiei, rememorarea, punerea în oglindă a depoziţiilor, introspecţia, radiografia unor destine angrenate în circuitul social al vieţii, cu toate complicaţiile pe care le presupune, sunt doar o parte din evantaiul multicolor al ideilor ce se desprind din aceste proze.

Această antologie, realizată cu profesionalism de Ligya Diaconescu, se constituie într-un barometru care indică punctele din frontiera hărţii noastre sufleteşti, cum scria Eugen Lovinescu. Lucrările cuprinse în această antologie reprezintă perenitatea talentului românului indiferent pe ce meridian al planetei se află.

 

CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2011

CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI

 UN SCRIITOR REALIST ŞI CARTEA LUI MEMORIALISTICĂ 

 

Autor: Cezarina ADAMESCU

CREANGĂ Ovidiu

CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI

(Prefaţa Paul Goma)

368 pagini

Editura Vicovia  

Bacău, 2009

 

Cu discernământ şi responsabilitate, autorul, născut în urmă cu 90 de ani, în satul Vărzăreşti, plasa Nisporeni, judeţul Lăpuşna, în apropiere de Chişinău, ne dezvăluie, în cartea de faţă importante amănunte din culisele securităţii. Unele informaţii, prea puţin ştiute de omul de rând, mai cu seamă după cotitura din decembrie 1989 au ajuns de notorietate. Dar Ovidiu Creangă este posesorul unor informaţii inedite, aflate şi trăite pe propria piele, în venerabila sa viaţă de aproape un secol. Nu e de mirare, aşadar, că s-a gândit să le pună pe hârtie şi să le ofere cititorilor, la 20 de ani după revoluţie, cu gustul amar că aproape nimic nu s-a schimbat în configuraţia politică a ţării, decât formal, vechile structuri fiind încă la putere, peste care s-au calchiat structuri noi, coercitive, asupritoare, cu mult mai îngrozitoare şi mai apăsătoare pentru omul simplu, decât în perioada anterioară.

 

Cartea are aşezate în faţă, câteva pagini din jurnalul scriitorului dizident Paul Goma, datat 12-13 februarie 2008, text intitulat „Moş Bodrângă şi securiştii” în care aflăm părerea scriitorului despre aceste structuri coercitive ale României care îşi exercită şi în prezent atributele în ţară şi peste hotare. În paginile jurnalului său, folosite de Ovidiu Creangă drept prefaţă, Paul Goma, cu o luciditate şi discernământ meritorii, scoate în evidenţă mărturii ale unor participanţi direct la actul răsturnării regimului comunist, precum şi modul bestial, barbar în care au fost torturaţi şi asasinaţi foştii dictatori, cu o cruzime de nedescris, amănunte aflate din „Stenograma Procesului Ceauşeştilor” – publicată în „Ziua”, precum şi declaraţia numitei Cerasela Birjac, şefa Pazei personale a lui Gelu Voican Voiculescu, publicată şi ea în „Ziua”, declaraţie la fel de şocantă ca şi stenograma sus amintită.

Volumul „Cu şi  fără securişti” – se constituie astfel, într-un document important, o frescă veridică a societăţii politice româneşti de la finele secolului trecut, care a culminat cu mişcarea de revoltă din decembrie 1989, bazat pe mărturii, pe acte originale şi relatări ale unor persoane care s-au situat în miezul evenimentelor. În Argumentul său, autorul explică titlul lucrării şi motivul care a stat la baza începerii unui asemenea demers memorialistic, folosind date şi nume reale care pot fi probate şi astăzi, deşi au trecut mai bine de două decenii de la evenimentele cruciale din decembrie 1989.

Scrisă sub forma unei Autobiografii, cu nuanţe autoironice şi autopersiflante – lucrarea este şi o satiră usturătoare la adresa aparatului conducător, al celui represiv, la adresa celor ce s-au îmbogăţit aproape peste noapte, a tuturor celor ce săvârşesc nelegiuiri şi supun neamul românesc oprimării şi distrugerii sistematice. Deşi plecat de aproape trei decenii din ţară, autorul a păstrat legături cu oamenii şi cu locurile pe unde a vieţuit până la vîrsta de 62 de ani. Lucrarea beneficiază la sfîrşit de numeroase pagini ilustrate de Note autobiografice în care-şi relatează povestea vieţii şi în chip deosebit, amintirile din copilărie, cu mult umor şi oarecare undă de nostalgie, după anii trecuţi, cum e şi firesc.

Tot aici îşi dezvăluie şi pasiunea arzătoare a vieţii sale: chimia. Valurile pe care a fost purtat în viaţă, nu s-au potolit nici în Canada, unde a muncit şi a avut realizări remarcabile. Astăzi, venerabilul domn Ovidiu Creangă se bucură alături de copii şi nepoţi de o viaţă prosperă, tihnită, pe care o condimentează cu lecturi şi scrieri personale, publicând la marile reviste canadiene şi româneşti literatură  care e foarte apreciată atât de românii din ţară, cât şi de cei din diaspora. Ovidiu Creangă nu se sfieşte să-şi numească „eroii” – (şi cei negativi sunt eroi, nu-i aşa?) – cu numele lor reale. Şi-a luat acest drept legitim şi curajul răspunderii, fiindcă oricând poate proba cu argumente forte şi cu documentaţie adevărul afirmaţiilor sale. El relatează despre persoane care erau puse  de regimul trecut să informeze exact despre acţiunile unor vecini, prieteni, colegi de serviciu. A fost şi el „filat” şi turnat în mai multe rânduri. Având o funcţie importantă şi făcând nenumărate deplasări în străinătate, era, prin forţa împrejurărilor suspectat. Autorul descrie cu minuţie experienţele sale cu acei care erau numiţi în sens peiorativ „băieţii cu ochii albaştri”, printre ei fiind şi unii foarte buni prieteni care „l-au lucrat” în chip neaşteptat.

Însă, afirmă Ovidiu Creangă – „Şi la securişti au fost unii fiare şi au fost şi unii mai omenoşi. Aşa că torţionarii care spun că nu au avut încotro şi au comis atrocităţi având ordin de la  colonelul Nicolski sau Pantiuşa mint cu neruşinare,  căci, dacă ar fi refuzat să facă aceste fapte de neimaginat, nu le-ar fi tăiat nimeni capul. Toporul nu ar avea nici o putere dacă nu ar avea o coadă de topor. Securitatea românească era organizată după modelul sovietic însă cei ce au suferit prin închisori şi lagăre, dar mai ales cei supuşi la ororile „reeducării” de la Piteşti spun că a depăşit cu mult chiar şi Gulag-urile ruseşti în atrocităţi.”

În relatările sale, Ovidiu Creangă uzitează un limbaj direct, frust, despodobit de metafore, floricele şi alte figuri de stil care nu s-ar fi potrivit cu subiectul şi mesajul lucrării. Nici frivolităţile de limbaj nu îi sunt specifice şi le foloseşte doar arareori, când textul cere acest lucru. Specifice sunt: ironia, satira, parodia, sarcasmul, autoironia, aspectate cu numeroase citate din proverbe şi maxime româneşti şi universale pentru a ilustra ideile proprii. Limbajul este viu, colorat, animat şi dă vioiciune şi susţinere acţiunii.

S-ar zice despre scriitorul Ovidiu Creangă că este un autor hâtru din spiţa strămoşului Creangă (nu degeaba au acelaşi nume!) prin umorul sănătos pe care-l practică şi prin seninătatea – proprie românului – cu care depăşeşte anumite situaţii tragice. Dar umorul sarcastic are darul de a pune punctul pe „i”, adică de a  face să usture. Din text nu se degajă tristeţe, deprimare, anxietate, resentimente, normale în cazul unei persoane care a suferit atâtea nedreptăţi şi a trecut prin focul iadului şi furcile caudine ale torţionarilor securişti. S-ar putea chiar spune că i-a iertat pe toţi şi nu le mai păstrează resentimente. Umorul l-a ajutat să treacă mai uşor prin mijlocul suferinţei.

Capitolul I, intitulat, firesc: „Începuturile” – este cadrul de desfăşurare al unor „Aspecte din Basarabia românească” – aşa cum îşi subintitulează capitolul Ovidiu Creangă. Monografic şi autobiografic, autorul (re)creează cadrul naşterii sale şi atmosfera de început de veac XX în Basarabia în care a văzut lumina zilei. Toate capitolele sunt ilustrate cu imagini de epocă, hărţi, documente. Amănunte despre starea social-economică şi demografică a Basarabiei şi în chip deosebit a Chişinăului, sunt prezentate cu multă generozitate şi mai ales, bine documentate. Autorul face şi portretul moral al basarabenilor, descriindu-i astfel: „Caracterul moldovenilor era foarte îngăduitor, ei fiind oameni primitori şi buni la suflet”.

Traversând istoria secolului, Ovidiu Creangă punctează principalele momente care au marcat existenţa, nu numai a lui, dar a tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de Prut ce au fost sacrificaţi şi azvârliţi ca nişte mingi, dintr-un loc în altul, după capriciile şi meandrele politicii. Destine sfâşiate, familii împărţite, deportate, când alipirea Basarabiei în 1920, când  retrocedarea Basarabiei, în 1940,  un joc perfid care a schimbat soarta a mii şi mii de români. Autorul descrie în amănunt aspecte din viaţa basarabenilor, obiceiurile şi tradiţiile lor, credinţa lor, arta culinară în care basarabencile erau vestite. El face în primul capitol o minimonografie a meleagurilor unde a văzut lumina zilei şi unde a copilărit până la plecarea în Regat. Drama prin care a trecut familia autorului în 1940, la retrocedarea Basarabiei, l-a făcut să se refugieze, astfel că adolescenţa i-a fost mutilată sălbatic, după spusele sale, de hoardele roşii.

Primele amintiri din copilărie continuă şi în capitolul 2 al cărţii, intitulat: „Ghici cine mi-a pus mîna în cap!” cu peripeţii din mahalaua Vistiernicilor din Chişinău, târgul copilăriei scriitorului. Amintirile sunt foarte clare şi se derulează ca pe o peliculă, cu o limpezime uimitoare de parcă s-ar fi întâmplat recent. Memorabilă este în amintirea scriitorului vizita Reginei Mame, împreună cu Marele Voievod de Alba Iulia, nimeni altul decât Regele Mihai, pe atunci de vârsta autorului. O altă amintire încântătoare este cea legată de circul care a poposit în oraşul Bălţi, care l-a cucerit din prima clipă şi chiar a învăţat unele numere de prestidigitaţie, jonglerie şi fachirism. Autorul nu se fereşte de vocabularul în argou pentru a da un plus de naturaleţe  şi parfum, amintirilor.

Ovidiu Creangă îşi continuă amintirile cu tulburările iscate de ocupaţia bolşevică din iunie 1940 şi de ravagiile pe care le făceau aceştia în teritorii. Apoi, în 1944, al doilea refugiu, când soovieticii au pus stăpânire pe  Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei. Autorul descrie bombardamentul care a avut loc în aprilie 1944 în Gara de Nord, când au pierit mii de refugiaţi din garniturile de tren. Prigoana pe care au dezlănţuit-o apoi comuniştii împotriva basarabenilor care erau vânaţi şi expediaţi înapoi în Basarabia ori în Siberia a fost fără precedent. Drama familială, cu tatăl ucis de către bolşevici, avea să-l urmărească toată viaţa.

Realizările pe plan profesional, premiile luate pentru invenţiile aduse în domeniul chimiei, au atras din partea semenilor multe controverse, invidie şi chiar ură şi nu puţine au fost dăţile când s-a încercat înlăturarea autorului de la conducerea instituţiei, funcţie de răspundere pe care a îndeplinit-o ani la rând în Ministerul Comerţului Exterior. Autorul declară lucrurile pe şleau, cu lux de amănunte, fără prejudecăţi sau inhibiţii. El descrie şi realizările şi eşecurile avute în urma acordării încrederii unor oameni care l-au trădat. Structura psihologică fericită însă, îl ajută să treacă uşor peste multe greutăţi şi obstacole şi să ajungă respectat şi chiar temut în domeniul pe care-l iubea atât de mult: chimia.

Stilul  autorului e  antrenant şi vioi, presărat cu umor şi ironie, astfel încât scrierea e accesibilă, se citeşte uşor şi e foarte plăcută, deşi uneori e încărcată de date tehnice sau istorice. Memoria prodigioasă a autorului redă cu exactitate fiecare întâmplare în amănunt. Cu mult umor sunt istorisite amănunte picante din vizita guvernamentală în Olanda, alături de miniştrii de la Chimie şi Comerţ. Autorul descrie modul de viaţă şi civilizaţia din ţările în care era trimis în delegaţii ca specialist.

Ovidiul Creangă este un original. El intră în dialog direct cu cititorul, îi cere părerea, îi face confesiuni, se înţeleg de minune. Se creează astfel o comuniune tacită între scriitor şi lector, o înţelegere având ca suport cuvântul scris şi feed-back-ul nu se lasă aşteptat. E un fluid care circulă de la unul la celălalt, la fel ca în sălile de teatru, între actori şi spectatori. De fapt, cartea aceasta este ea însăşi un spectacol divers, caleidoscopic pe care scriitorul, cu artă, îl propune publicului şi-l face să ia parte la el în mod direct, interactiv. Fraze care încep cu: „Înţelegeţi?… Vă întreb… Ce părere aveţi?” ş.a. ilustrează acest mod de scriere interactiv, în care vocea auctorială este actorul principal, cea care dă tonul colocviilor.

Cartea este, fără doar şi poate, un pretext pentru o autobiografie amănunţită. Apar personaje varii, importante sau nu, care au jucat un rol în viaţa autorului şi, din poveste-n poveste, se alcătuieşte structural, corpusul scrierii memorialistice de faţă. Un scriitor pragmatic, realist, fără efuziuni lirice ori metaforice. Un scriitor terre-a-terre.  Trăsătura definitorie este cea sarcastico-umoristică. Spiritul aventurier îi este împlinit şi satisfăcut, când vizitează Sumatra, Singapore, Australia, Scoţia, Anglia şi astfel, visele din copilărie  de a călători spre ţări necunoscute şi exotice, prinde viaţă. În Singapore a ajuns de patru ori, pentru perioade mai lungi, aşa încât visul s-a împlinit. Ca orice bun jurnalist, o dată ajuns într-un loc, prima grijă era de a se informa despre civilizaţia respectivă, istoria, limba şi caracteristicile poporului, cultura, tradiţiile lui şi artele culinare. Nu e uşor să te adaptezi oricăror condiţii de viaţă, total străine de ale ţării tale. Ţări şi oraşe ale contrastelor izbitoare, ale decalajelor sociale, cu orânduiri diferite de cea din care plecase autorul. El descrie cu talent toate aceste diferenţe de civilizaţie prin antiteză, făcând mereu comparaţii  cu condiţiile şi mentalităţile din  ţările lagărului socialist. Pregătirile pentru deplasările pe alte continente erau minuţioase şi presupuneau o cunoaştere temeinică a ţării în care trebuia să ajungi sau  cele prin care trebuia să treci, fiind nevoit să te adaptezi „din mers” condiţiilor climaterice, diferenţei de fus orar, alimentaţiei şi în general, tuturor diferenţelor specifice fiecărei ţări, îndeosebi cele africane şi asiatice. Autorul oferă cititorului inclusiv reţete autentice de ciorbă de peşte gătită de lipovenii pescari în Delta Dunării, în prezenţa unei delegaţii elveţiene.

Şi până la urmă, jurnal de călătorie, documetar, reportaj, ciclu de articole, roman memorialistic, povestiri autobiografice – „Cu şi fără securişti” nu se înscrie în nici unul din aceste genuri ori are câte puţin din toate. Cert este că devine destul de atractiv invitând la lectură şi cunoaştere a unor realităţi din sfera politicului, economicului, administrativului, din sfera vieţii publice a unui om care a avut o viaţă cât se poate de plină. Pe tot parcursul cărţii, o dată cu amintirile, se insinuează şi personaje stranii, ciudate, dubioase, care au ca unic scop, acela de a trage cu ochiul şi a raporta mai târziu cu de-amănuntul tot ce văzuseră. Aceştia sunt „băieţii cu ochii albaştri” de care vorbeşte autorul.

Extrem de multe informaţii din toate domeniile ne oferă Ovidiu Creangă, pe care le dezvoltă în stilul său documentaristic şi le pune la dispoziţia cititorului, astfel încât cartea se poate constitui şi într-un ghid pentru cei care vor să călătorească în ţări exotice. Informaţiile, de cele mai multe ori sunt aduse la zi, prin comparaţie cu datele de acum 30-40 de ani, dându-ne posibilitatea să remarcăm şi evoluţia acestor ţări în permanentă comparaţie cu a noastră, aşa cum ni le expune autorul. Sunt relatate în detaliu anumite tratative şi relaţii  comerciale făcute cu diferiţi parteneri străini, din industria chimică. Dar autorul oferă şi amănunte picante de la  dineurile care se dădeau în cinstea aparatului politic rusesc, cu tot ce urma după încheierea tratativelor. Autorul descrie cu mult amuzament  şi chiar îngăduinţă întâmplările şi obiceiurile ruşilor la aceste dineuri oficiale, anumite slăbiciuni şi vicii intrând în firea acestui popor.

Dar în afară de amintirile care curg duium în pagini, însoţite de imagini fotografice, autorul relevă unele aspecte destul de dureroase pentru un român: faptul că în străinătate, românii îşi uită obârşia, neamul şi limba şi-şi învaţă copiii doar limba de adopţie iar cei mai mulţi „uită” că sunt români, străduindu-se să adopte obiceiurile, tradiţia şi limba ţării în care au emigrat. Autorul îşi încheie reflecţiile cu citate biblice, drept pilde: „Cine are urechi de auzit, să audă”. Reflecţiile şi observaţiile autorului în acest sens, sunt amare şi destul de obiective: „Stau şi mă gândesc la românii noştri autentici de aici din Toronto, la cum se chinuiesc şi ei şi chinuiesc şi copiii să vorbească numai englezeşte. Am întâlnit multe familii de evrei şi aici care-şi învaţă copiii româneşte pe când românii îşi uită neamul, limba obârşia. Mă uit la chinezuţii ăia mici cum învaţă hieroglifele lor chinezeşti în timp ce unii dintre ai noştri fug de limba părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor ca dracu de tămâie. Ei oricum vor învăţa engleza de la şcoală de la alţi copii dar limba lor maternă se chinuie părinţii lor să o uite. O limbă este un «asset», este un bun pe care-l câştigi fără să te coste ceva şi fără nici un efort. Unii se ruşinează că sunt români şi-şi bârfesc cât pot ţara. Este adevărat că avem mulţi hoţi, începând cu cei din guvern, şi că multe rele sunt încă în ţara noastră. Dar, în timp ce strămoşii noştri ţineau piept hoardelor barbare, cei de mai lângă Atlantic erau puţin mai feriţi.” În delegaţii, totdeauna erau însoţiţi de către un agent de securitate care-i urmărea pas cu pas, ce spun, ce fac, ce cumpără, cu cine intră în contact. Acesta nu-şi dezvăluia identitatea şi părea un delegat oarecare. De fapt, ceea ce era mai rău în relaţiile dintre cei care plecau împreună în delegaţii e că se fereau unul de altul şi nu aveau încredere în nimeni. De aceea, vorbind despre România, ei ascundeau realitatea, o înfrumuseţau, declarând că totul e perfect.  Autorul intervine de multe ori în povestiri, adresânsu-se direct cititorului, luându-l ca martor şi interlocutor.

Floră, faună, aspecte economice şi demografice, istorice, sunt descrise cu minuţie de autor despre ţările pe care le vizitează. Un adevărat cercetător, spirit neobosit care caută pretutindeni conexiuni, similitudini şi chiar diferenţe între culturi şi civilizaţii. Faptul că autorul devoalează unele aspecte necunoscute de noi, din domeniul exportului interior şi exterior de pe vremea totalitarismului, constituie ineditul acestei lucrări memorial-documentaristice. Despre măsurile de securitate care se luau faţă de delegaţi  autorul relatează: „Ruşii ca oameni erau cumsecade şi te puteai înţelege cu ei, dar politica lor, de care nici ei nu erau mulţumiţi, era absurdă şi total ineficientă, din care cauză o ţară cu cea mai mare suprafaţă şi cu cele mai bogate resurse naturale era printre cele mai sărace din lume. Dar acesta a fost comunismul care a nenorocit atâtea ţări printre care şi România. Trebuia să fim cazaţi numai la anumite hoteluri pentru a  putea să fim controlaţi în orice moment. Când aveam şedinţe la Soiuzchimexport, ne prezentam la protocol, de unde eram preluaţi de un tovarăş «lucrător în Comerţul Exterior» şi eram conduşi pe un anumit drum la sala de şedinţe. Se proceda aşa, ca nu cumva noi să vorbim ceva cu salariaţii lor sau mai ştiu eu ce le trecea lor prin cap. Desigur, camerele erau prevăzute cu microfoane ascunse. Hotelul nostru avea o formă pătrată şi la fiecare colţ era câte un pupitru unde stătea în permanenţă o «regulerovcă» ce nota orice mişcare din sectorul ei. În fiecare moment aveai senzaţia că eşti într-o puşcărie.. Nu am fost în puşcărie dar aşa trebuie să fie, să te simţi controlat în fiecare clipă. De fapt aceeaşi situaţie era şi la noi în ţară, căci şi noi aplicam sistemul lor, şi, cred că în unele privinţe i-am şi depăşit.” De fapt, aceasta este şi motivaţia cărţii, urmărirea permanentă a cetăţenilor de către aparatul represiv. Nu sunt ocolite de autor nici dificultăţile întâmpinate în lunga carieră de director,  la Chimimport, privind calitatea mărfurilor româneşti şi reclamaţiile cărora trebuia să le facă faţă din partea firmelor străine. Toate acestea sunt relatate cu minuţie în paginile cărţii, informaţiile fiind aduse la zi, comparativ cu anii ’80 când el şi-a început viaţa în Canada.

Autorul pune la dispoziţie şi hărţile ţărilor cu care a avut relaţii comerciale, în calitatea sa. Iată ce relatează în capitolul destinat „Thailandei”: „Una din sarcinile permanente pe care le aveam noi, organele de conducere din Comerţul Eeterior, era să găsim noi pieţe pentru plasarea produselor noastre de export şi, eventual, să găsim pieţe mai convenabile ca preţ, calitate şi valută în care se face plata produsului precum şi modalitatea de plată. Cu L/C (letter of Credit) garantat, trebuia să ai valuta respectivă care era blocată în bancă până la plata mărfii. Însă cel mai bine era să găseşti exportatori care acceptau L/C negarantat. Plata, de regulă, se făcea la 30 de zile de la livrarea mărfii. Eram la Singapore cu o echipă destul de mare, vreo 5 cu tot cu mine. După cum am relatat şi în alte capitole, echipa mea avea reprezentanţi de la Românoexport, ca să plaseze textile, şi de la Autotractorul ca să plaseze tractoare fabricate la Tractorul Roşu din Braşov. Eu trebuia să coordonez toate operaţiunile şi, cu toate că eram director de import, aveam sarcini mari de export în compensaţie cu mărfurile româneşti greu vandabile, în special tractoare. Ştiind că ne vom duce în Thailanda, am început să învăţăm noţiuni elementare despre această ţară eminamente budistă.”

 

Ovidiu Creangă oferă date despre religia budistă şi obiceiurile călugărilor care obişnuiesc să facă penitenţă, mâncând foarte puţin, doar din ce li se oferă de pomană şi dormind uneori cu capul pe o piatră, ceea ce-i prilejuieşte autorului reflecţii comparative. Umărind peripeţiile autorului prin  ţările africane, ai impresia că urmăreşti un film de aventuri, el având o putere fascinatorie de descriere şi de prindere a amănuntului esenţial, aventuri, peripeţii şi chiar mici „învârteli” care-l ajutau să se descurce în acele ţări. Unii dintre securişti sunt personalizaţi şi chiar aflăm istoria vieţii lor: „Era îngerul nostru păzitor, tov. Colonel (toţi erau colonei) Andrei Apetrei, fiu de ţăran sărac din Munţii Vrancei. Nici nu ştiu numele lui conspirativ, cum îl chema pe cel ce a venit după el şi-l chema «Bogdan». Andrei era un băiat cu bun simţ, nu făcea pe nebunu’ şi mi-a spus o mulţime de istorii de ale lor. Nu era «pe linie», că a sfârşit-o urât cu Securitatea.” Când ştii cu cine ai de-a face, poţi să-ţi iei măsuri de precauţie şi să te fereşti ca să nu dai de bucluc. Dar problema principală în România comunistă era că nu ştiai de cine trebuie să te fereşti, căci peste tot mişunau „băieţii cu ochii albaştri”, chiar în cele mai neaşteptate locuri, aşa cum menţionează şi autorul: „Nici nu-ţi trecea prin cap cine scria note infomative. Câteodată unii pe care-i credeai cei mai buni prieteni şi oameni de încredere.”

Lucrând într-un domeniu deosebit, de mare însemnătate pentru economia naţională a ţării, Ovidiu Creangă a intrat în contact cu fel de fel de persoane. Ei erau „prelucraţi” şi „vizaţi” în chip deosebit pentru că aveau de-a face cu străinii, ceea ce pentru omul de rând, nu prea se punea problema. Fotografiile document care însoţesc textele sunt foarte edificatoare. Aflăm frânturi din istoria Scoţiei,  cu povestea Mariei Stuart, şi chiar ni se oferă reţeta fabricării whisky-ului, istoria Angliei şi a reginei sale aproape centenare, despre vizita lui Nicolae Ceauşescu în Anglia, când a fost plimbat de regina Elisabeta cu trăsura regală şi cinstit ca un rege la Palatul Buckingam, iar Elenei Ceauşescu i s-a conferit un titlu echivalent cu „Doctor Honoris Causa”.

Ovidiu Creangă se întoarce însă cu povestirile lui picante, spumante, antrenante şi în Piaţa Matache Măcelaru ori în Piaţa Ferentari, unde puteai găsi pepenoaice dulci de Arad. Cu mult şarm ne povesteşte peripeţiile avute în urma unui accident auto când a lovit un ţigan numit Pandele, fapt ce l-a costat enorm ca să dreagă lucrurile la spital până ce acesta s-a vindecat.

O cotitură hotărâtoare în viaţa autorului a fost aceea când s-a hotărât să emigreze în Canada, în anul 1982. Odiseea acestei „evadări” din spaţiul concentraţionar comunist ne-o relatează în Capitolul III. „Canada. M-am hotărât, trebuie s-o iau din loc!” Nici în Canada autorul nu a scăpat de securişti şi a avut mult de furcă din pricina unor note informative primite din partea unor români, astfel că a fost verificat ani în şir şi a primit cetăţenia abia după zece ani. Dezvăluirile pe care le face Ovidiu Creangă în legătură cu securitatea românească sunt de-a dreptul şocante.

În capitolul numit „Căutătorii de aur în Manitoba” aflăm istoria foarte interesantă a comunităţii memoniţilor, un fel de baptişti desprinşi din Biserica Romano-Catolică, oameni de o înaltă ţinută morală creştină, „poate un pic cam habotnici” – cum îi descrie autorul. De asemenea, aflăm istoria frăţiei hutteriste, după numele conducătorului cogregaţiei Jacob Hutter, tot ramură desprinsă din catolicism, oameni care au pus toate bunurile în comun şi trăiesc ca în comuna primitivă, precizează Ovidiu Creangă. Primii doi ani petrecuţi în Canada s-au dovedit a fi mai dificili pentru autor pentru că nu poseda încă „experienţa canadiană”. Dar aici găseşte un om de ispravă care garantează pentru el şi astfel îşi pune o afacere pe picioare. Autorul ne dă şi reţete „Cum poţi ajunge capitalist în Canada” .

Al IV-lea Capitol al cărţii este dedicat „Portretelor” şi se întinde pe aproape o sută de pagini. Autorul face portretul fizic şi moral al unor persoane pe care le-a întâlnit şi cu care a colaborat în viaţă, în total 14 portrete.  Printre aceste portrete se află şi cel al lui Vasile Sasu, „Băiatul cu ochii albaştri”. Nu o dată, autorul afirmă: „Tare mă tem că de această plagă numită Securitate încă nu am scăpat” – ceea ce spune totul în legătură cu simţămintele sale. Portretele acestea sunt pretexte pentru întâmplări hazlii şi nu prea, petrecute sau aflate de la alţii, în legătură cu aceste personaje. Printre ele se află şi portretul Elenei Ceauşescu – „Savanta de renume mondial” – pe care autorul nu o prezintă în culori prea atrăgătoare. După chibzuială multă, el hotărăşte să aştearnă pe hârtie unele întâmplări legate de ea şi de conducătorul ţării timp de 25 de ani: „M-am temut să nu fiu acuzat că acum dau şi eu «lovitura măgarului» unei fiinţe ce nu mai este în viaţă şi care nu se poate apăra. Totuşi, deoarece eu mă număr printre nu prea multele persoane care au cunoscut-o destul de bine pe cea care împreună cu soţul ei, Nicolae Ceauşescu ne-a condus un sfert de secol, m-am hotărât să aştern pe hârtie câte ceva care să o zugrăvească aşa cum era această fiinţă ce a făcut atâta rău ţării noastre, în general, şi mie personal, în particular.”

Cele relatate de Ovidiul Creangă se referă la un aspect mai puţin cunoscut de marele public şi anume de perioada în care ea a intrat în Institutul de Cercetări Chimice ICECHIM  „ca simplă laborantă, pentru ca, după o perioadă, să termine cu titlul de directoare a institutului, inventatoare celebră, doctor inginer, «Doctor Honoris Causa» etc, persoana care a dirijat dezvoltarea Industriei Chimice în România (împreună cu Mihai Florescu ministrul „plin” al Industriei Chimice) şi terminând cu, culmea impertinenţei, atribuindu-şi titlul de «Savant de renume Mondial». Dezvăluirile la acest nivel continuă şi în  paginile următoare sub titlul: „Cum îşi lua „savanta” titlurile ştiinţifice”. Ovidiu Creangă, cu un pragmatism specific firilor prea puţin înclinate spre  lirism relatează în amănunt, faptele cum au fost şi nu se preocupă să le înfrumuseţeze cu nimic. El spune la un moment dat: „AM SPUS CE AVEAM PE INIMĂ ŞI M-AM RĂCORIT.”

A crede, însă că volumul „Cu  şi fără securişti” este alcătuit în spirit revanşard faţă de o societate care la un moment dat l-a marginalizat, şi l-a determinat să emigreze, este eronat. Autorul respectă adevărul şi, după părerea noastră, nu inventează nimic şi nici nu merge cu tribulaţiile mai mult decât trebuie. Cartea se înscrie în categoria (dacă o fi această categorie!) memorialistică documentară şi cititorul află fel şi fel de informaţii care îi pot fi utile cândva. Fie şi despre istoria şi geografia unor locuri exotice pe unde nici cu gândul nu va putea călători.

Ovidiu Creangă face parte din spiţa scriitorilor humorişti care nu fantazează, dar duce mai departe umorul, sarcasmul, ironia muşcătoare dar îndreptătoare de moravuri, precum moraliştii secolului al XIX-lea. El a realizat o lucrare bine structurată, cu amintiri şi întâmplări fascinante, româneşti şi de „peste apă” – peripeţiile proprii dar şi ale altora, care stârnesc râsul sănătos, îngăduitor, nostalgic, duios, dar şi dezaprobator faţă de unele situaţii neplăcute, luând poziţie, aşa cum îi stă bine unei scrieri contemporane adevărate.

Cezarina ADAMESCU

26 ianuarie 2011

ION HAIDUC, URMAŞUL LUI NOVAC

Posted by Stefan Strajer On January - 23 - 2011

ION HAIDUC, URMAŞUL LUI NOVAC

 O viaţă în slujba unei pasiuni, actoria

 

Autor: Simona BOTEZAN (Wahington DC, SUA)

Actorul Ion Haiduc (sau Ucu, aşa cum îl numesc prietenii), s-a născut pe 3 decembrie 1947 la Oradea şi este urmaşul unui haiduc adevărat, Novac, pe linia descendentă a mamei.  De la tatăl lui, mare iubitor de pictură, muzică şi teatru,  se pare că a moştenit talentul şi înclinaţia pentru artă. Datorită meseriei părinţilor, în copilărie s-a mutat des şi a călătorit mult. A locuit la Gheorgheni, la Sighetul Marmaţiei, la Salonta şi la Timişoara, unde a absolvit liceul pedagogic. A fost căsătorit cu Gina, timp de 21 de ani şi au împreună o fiică, Bianca Ioana, de la care a primit două nepoţele superbe. Bianca a cochetat şi ea cu actoria şi a jucat alături de tatăl său în Richard al III-lea.

 

Este o fire curioasă, iar în adolescenţă a fost pasionat de ştiinţele naturii, yoga, de ezoteric şi paranormal. Visa să devină medic, până într-o zi, când a descoperit Şcoala de Artă de la Timişoara şi secţia ei de Teatru. A dat examen la IATC şi a intrat din prima încercare. Este credincios, iar Dumnezeu i-a dăruit talent, noroc şi har. Realizările lui, deşi par uneori inexplicabile, provin din credinţa sa din ajutorul unei puteri superioare, din capacitatea sa de automotivare, care-l inspiră şi acţionează asupra lui ca un ghid. Ion Haiduc îşi urmăreşte cu tenacitate viziunile, are un fel ingenios de a-şi pune în aplicare planurile, inteligenţă creatoare şi este total dedicat pasiunilor sale, familia şi meseria. Dotat cu o putere de concentrare fantastică, Ion Haiduc trece cu uşurinţă de la rolurile clasice, de pe scena Teatrului Notarra, la rolurile de pe platoul de filmare, dinamice, moderne, complet diferite. În calitate de professor, a dăruit cu generozitate bucăţi de suflet elevilor săi.

 

Înainte de 1989, Ion Haiduc  a jucat teatru, a interpretat personaje din filme istorice şi din scenarii bazate pe romane şi nuvele clasice. După 1990, îl regăsim pe actorul Ion Haiduc în cele mai diverse ipostaze, care atestă  alte valenţe ale talentului său, un potenţial şi o energie uimitoare. În ultimii 20 de ani, a jucat în peste 30 de pelicule, începând cu: “Doi haiduci şi o crâşmariţă”, “Mandroid” si “Bloodstone: Subspecies II” (1993), iar recent în rolul profesorului Dragoş din “Gun of the Black Sun” (2009). A interpretat rolul locotenentul Marin in “Subspecii II, III si IV”;  Angelo in “Trancers 4 si 5”; a fost Bogdan din “Strigoii”; vrăjitorul din “Spellbreaker: Secret of the Leprechauns”; asasinul din “Dark Angel: The Ascent”; profetul din “Aliens in the Wild, Wild West”; şoferul de taxi din “Oraşul în miniatură”; cowboy-ul din “Oraşul fantomă”; maistrul din “Ultima suflare”; criminalistul din “Nekro”; căpitanul gărzii în “ Boudica” şi Man în Squat în “Code inconnu: Récit incomplet de divers voyages”. A jucat în “Dulcea saună a morţii” în 2003 şi în “My Name Is Modesty” în acelaşi an; “Valsul Lebedelor” în 2002; “Manipularea” în 2000; “Magic In the Mirror” 1996 sau “Michelangelo Superstar” în 2005. Este un actor prolific, a turnat cel putin 2-3 filme pe an şi a interpretat, în acelaşi timp şi roluri pe scena teatrului Notarra. Este un om deosebit, orice întalnire cu actorul Ion Haiduc, la teatru, într-un cinematograf sau într-un cadru privat, este o lecţie de suflet, care te marchează profund.

Simona BOTEZAN: Ultima dată te-am văzut live la Washington D.C. anul trecut, interpretand rolul lui Nae Ipingescu din “O noapte Furtunoasă” de I.L. Caragiale. Ce ai mai făcut între timp? Ce surprize ne mai pregăteşti?

Ion HAIDUC: Deocamdată încerc să îmi revin după un Crăciun de excepţie petrecut în Maramureş cu fiica mea, mama ei (fosta mea soţie), cele două nepoate şi ginerele meu, un neamţ autentic, dar care la sfârşit mi-a declarat “Eu sunt rumun!”. În Maramureş am închiriat o pensiune la un mare artist olar, român adevărat, unde am avut parte de cel mai autentic Crăciun – sacrificiul porcului, pârlire cu paie, şorici, coadă şi urechi mâncate la faţa locului pe un butuc de lemn, colindători cu măşti şi zurgălai, vin fiert, zăpadă şi plimbare cu sania trasă de cai. Am vizitat Mănăstirea Rohia dându-i bineţe lui Nicolae Steinhardt, am fost la Bârsana şi în cimitirul vesel de la Săpânţa. După cinci zile petrecute acolo, am mai luat o gură de românism la Revelionul din cetatea Alba Iulia, cu tot ce implică ea. Am venit acasă la Bucureşti, unde mă aştepta Sfântul Ion, care m-a întâmpinat cu o viroză de toată frumuseţea, drept pentru care am închinat cu invitaţii cel mai veritabil ceai de tei. Deci merit un mic concediu!Vorbind serios, sunt in cautarea unui regizor cu care să încep repetiţiile la un text de teatru, primit de la o scriitoare din Ungaria. În rest, Moliere cu al său “Soţ Păcălit” a reuşit să mă păcălească în a douăsprezecea stagiune. Se joacă tot cu casa închisă. Vine apoi “Blues” de Arthur Miller, o piesă foarte îndrazneaţă, cântec de lebadă al autorului, care ne intreabă provocator ce ne-am face dacă, brusc şi instantaneu, Mesia ar apărea printre noi. E o întrebare bună, nu-i aşa? Şi pentru ca sunt prins în serialul de televiziune “Narcisa Salbatică” şi am semnale că e recepţionat până in Japonia, continuăm filmările pentru al doilea sezon, care va avea optzeci de episoade. Nimic mai frumos pentru un actor decât să aibe de lucru.

 

Simona BOTEZAN: Faci parte dintr-o generaţie de actori de excepţie, ai jucat zeci de roluri memorabile în teatru şi în film. A fost exclusiv destinul cel care te-a facut să alegi actoria sau ai avut şi câteva modele în carieră?

Ion HAIDUC: Am mai spus-o şi am să o spun din nou – şi in teatru, ca şi in viaţă, norocul e hotărâtor. Trebuie să ai şansa – să te naşti unde trebuie, la ora care trebuie, să te întâlneşti cu cine trebuie, în momentul în care trebuie şi în locul în care trebuie. Dacă toate acestea se întâmplă acest lucru este destin. Sigur că am avut idoli, dar în mod cert, dacă Dumnezeu nu îmi scotea în cale afişul Şcolii Populare de Artă, cu secţia ei de teatru, secţie care mi-a tras cu ochiul, astăzi probabil eram un bun chirurg, meserie pentru care m-am pregătit asiduu. Dar am intrat pe porţile Şcolii Populare de Artă, am dat examen la teatru, am avut o profesoară de excepţie, actriţa Geta Angheluţă, care pe parcursul celor doi ani de cursuri m-a îmbolnăvit definitiv, iar după bacalaureat am dat admiterea la Institutul de Teatru din Bucureşti. Vă întreb atunci: pot să am insolenţa şi să spun că eu am hotărât? 

Simona BOTEZAN: Îţi mai aminteşti prima ta apariţie pe scenă? Cum a fost?

Ion HAIDUC: Da, m-am făcut de râs la şcoala când furat de valul interpretării, pe la mijlocul poeziei… am uitat textul. Bineînţeles, toate cerurile şi tavanurile au fost în capul meu!

Simona BOTEZAN: Îţi place să improvizezi? Povesteşte-ne o situaţie în care ai fost nevoit să te abaţi de la rol şi să improvizezi.

Ion HAIDUC: Nu sunt adeptul improvizaţiei. Să ma explic. Iubesc şi folosesc improvizaţia pe tot parcursul pregătirii unui spectacol. În momentul în care spectacolul a ieşit la public, improvizaţia pe marginea textului şi a relaţiilor deja stabilite, dau naştere la ceea ce numim degradarea spectacolului. Desigur în situaţii accidentale, când cineva nu e la replică, n-a intrat în scenă, sau mai nou sună vreun celular prin sală, apelăm la improvizaţie ca la un colac de salvare. Mi s-a întâmplat de curând, la Soţul Păcălit, să sune telefonul unei doamne. M-am oprit, am făcut pauză, şi foarte calm i-am spus doamnei: spuneţi-i că nu puteţi vorbi pentru că sunteţi la teatru.

Simona BOTEZAN: Ai interpretat abordat multe roluri, genuri şi ipostaze artistice. Spune-ne istoria unui moment (rol) pe care îl consideri reprezentativ pentru cariera ta.

Ion HAIDUC: Rolul Arturo Ui, din piesa Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi Oprită, de Bertoldt Brecht. Regizorul Emil Reus, Dumnezeu să-l odihnească, a muncit cu mine la acest rol într-un mod cu totul şi cu totul original. De exemplu, ca să obţină grobianismul personajului, vreo două luni m-a obligat să spun toate monoloagele şi replicile ca şi când aş fi un porc. Mă refer la animal. Ei bine, două luni de zile mai mult am grohăit decât am vorbit. După două luni, orice lucru aş fi spus, cât de duios, delicat ar fi fost el, tot ţi se ridica părul pe şira spinării de odios ce eram. Rezultatul a fost că am obţinut premiul pentru cel  mai bun actor al ţării în 1983. Coincidenţă sau nu, în acelaşi an, Ştefan Iordache lua acelaşi premiu ex equo pentru Richard al III-lea.

Simona BOTEZAN: Unii dintre colegii tăi spun că cinematografia româna a făcut prea multe filme de propagandă; că replicile lui Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân sau Vlad Ţepeş semănau izbitor cu “linia PCR”; alţii spun că atunci s-au pus bazele adevaratei cinematografii în România. Tu ce părere ai?

Ion HAIDUC: Şi înainte de ’89 în România a existat viaţă. S-a făcut teatru, s-a făcut film, oţel, pâine şi de toate cele trebuincioase omului. Desigur, s-au facut şi multe netrebuincioase omului. Dostoyevsky spunea că: „în materie de crimă omul a atins perfecţiunea”. Nici noi n-am fost scutiţi. E de discutat de ce am suportat ce am suportat. Revenind la filme, 90% din populaţia României consumă cu mare plăcere aproape toate producţiile cinematografice de dinainte. Şi nu putem să spunem că avem 90% nostalgici. Discursurile eroilor din filmele istorice într-adevar semănau cu plenarele Tovaraşului. Nu era bine! În filmele de astăzi ale tinerilor regizori nu vedem decât gunoaie, ţigani, mizerie morala mai ales, şi minunate expresii cum ar fi „zgura mă-tii” şi altele din aceeaşi zonă. Nici asta nu e bine! Trebuie să ne găsim liniştea, o cale de mijloc, demnitatea de a fi români, şi poate pe aceea de a cultiva, de sus până jos, un pic mai mult respect pentru părinţi, pentru grâu, pentru pâine, pentru un nor, şi chiar pentru o frunză…

Simona BOTEZAN: Crezi ca deschiderea României către occident a adus noi oportunităţi actorilor, producătorilor, regizorilor?

Ion HAIDUC: Marele câştig de după ’89 este libertatea de mişcare, de exprimare, faptul că (să luăm cazul meu), din cele peste 50 de filme pe care le-am făcut, majoritatea sunt co-producţii cu studiouri cinematografice din SUA, Franţa, Germania, Canada, Ungaria etc. Aşa am avut ocazia să cunosc actori, regizori, scenarişti, scenografi, cu care înainte de ’89 n-aş fi putut vorbi decât asistat de un “tovaraş” de încredere de la partid, cadre, secu, sau mai ştiu eu de unde. Iar dacă nu era nici unul prin preajmă, trebuia să fac a doua zi note informative, pentru că am stat de vorbă cu un cetăţean străin.

Simona BOTEZAN: Care dintre colegii tăi ţi-a fost prieten apropiat şi în afara sălii de spectacol sau a platoului de filmare? Povesteşte-ne ceva inedit despre această persoană.

Ion HAIDUC: Pe primul loc l-aş pune pe Adrian Pintea, să-i fie ţărâna uşoară. Ne-am legat şi datorită faptului că eram doi ardeleni, care ne acomodaserăm destul de greu printre “Mitici”. Am fost parteneri în primul meu film, Pădureanca, iar la Bucureşti am jucat împreună în primul meu spectacol de la Nottara, în Henric al IV-lea, apoi a urmat Transfer de Personalitate şi apoi el a plecat… Am fost tentat să mă casătoresc a doua oară, cu Camelia, o studentă la Regie, iar prietenul şi colegul meu Adrian Pintea urma să ne fie naş de cununie. Din păcate, relaţia cu Camelia n-a mai ajuns în faţa altarului. În anul 2001, Camelia a fost furată de mirajul Americii, unde a făcut o căsătorie de convenienţă şi a filmat “Cântarea Americii”, un film dedicat evenimentelor de la 11 Septembrie. Filmul a fost premiat şi difuzat de CNN. Camelia s-a întors în 2002, spunându-mi: “Nu pot trăi fără tine, Haiduc!” Cu toate acestea, relaţia nu a funcţionat nici ulterior. Cu Ştefan Iordache am avut deasemenea o relaţie specială.

Simona BOTEZAN: Ai simţit vreodată că mass-media promovează sub-cultura doar ca să facă rating? Ce ar trebui făcut pentru a aduce la normalitate percepţia societăţii româneşti faţă de actul artistic şi faţă de adevăratele valori ale României?

 

Ion HAIDUC: Mi-e foarte greu să raspund la aceasta întrebare. Ar necesita o dezbatere publică a societăţii civile din România şi nu numai. Parcă suntem blestemaţi. Am înţeles democraţia total anapoda. Ne-am dobândit o libertate cu care nu ştim ce să facem. Oamenii de bun simţ au fost încălecaţi definitiv şi copleşitor de prostul gust, de sub-mediocritate, agramatism. Nici nu ştiu cum să le mai definesc. E o disoluţie totală a instituţiilor morale, în primul rând. Nu e de mirare, atât timp cât cei din clasa politică (am convingerea asta!), la un test de dictare de clasa a VII-a, ar cădea în proporţie de 70-80 la sută. Într-un clasament al vinovaţiilor, mass-media, cea scrisă şi audio-vizuală, ocupă unul din primele trei locuri.

Simona BOTEZAN: Spune-mi, te rog, câteva cuvinte despre activitatea ta de profesor de actorie.

Ion HAIDUC: Mi s-a propus să fiu profesor imediat după ’90. Eram mult prea ocupat cu filmele şi am renunţat. În ’99 am înfiinţat prima şcoală de actorie de film particulară, iar după ştiinţa mea era prima din Europa de Sud-Est. Suferitorii de cultură m-au taxat spunând ca e şcoală de telenovele. La vremea aceea noi nu aveam asemenea producţii, drept pentru care, dupâ un an “a murit francu”, cum ar zice nenea Iancu, şi m-am întors la ce ştiam.

Simona BOTEZAN: Ce părere ai despre UNITER, despre Institutul Cultural Român? Cine ar trebui să se mai implice pentru a promova cultura si valorile noastre peste hotare?

 

Ion HAIDUC: Şi UNITER-ul şi Institutul Cultural Român, după părerea mea, îşi justifică numele şi existenţa, dar pentru promovarea valorilor culturale ale României peste hotare poate că ar trebui să ne implicam mai plenar cu toţii, şi noi şi voi. Poate ar fi bine să ne uităm puţin cu coada ochiului peste gard, la vecini (la unguri de exemplu) şi să vedem cum fac ei? Nu i-am văzut niciodată porcăindu-se în văzul lumii. Poate de aici ar trebui să începem.

Simona BOTEZAN: Se spune că în spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie extraordinară. La tine este valabil? Bianca, Gina, Camelia ţi-au influenţat cariera?

I Ion HAIDUC: Toate femeile din viaţa mea m-au influenţat în viaţă şi în carieră, fiecare în felul ei. Gina (impresar de teatru) a fost alaturi de mine de la începuturi timp de douăzeci de ani, perioadă în care a aparut Bianca, fiica noastră. Apoi am avut doisprezece ani alături de Camelia Moise (regizor TV), iar acum sunt un tânăr liber în căutare de sprijin spiritual. E o glumă! Orice relaţie cu o femeie presupune un troc.La mine a funcţionat în primul rând cel spiritual. Dacă trocul nu există, relaţia nu stă in picioare.

Simona BOTEZAN: Ai fost recent pe Coasta de Est a Americii, împreuna cu câţiva colegi de la Nottara, Naţional şi Teatrul din Bacău şi aţi încântat sute de spectatori. Ce impresie ţi-au lăsat oamenii pe care i-ai întâlnit?

 

Ion HAIDUC: În SUA şi Canada am fost de trei ori. Ca de fiecare dată, întalnirea cu spectatorii din diaspora mă emoţioneaza profund, pentru că simt în privirea fiecăruia bucuria reântâlnirii cu cineva de acasă, cu ceva de acasă, cu limba de acasă, cu o înjurătură de acasă, şi întotdeauna se sfârşeste cu o lacrimă de acasă.

Simona BOTEZAN: Intenţionaţi să reveniţi în SUAsau pregătiţi turnee în alte ţări?

Ion HAIDUC: Personal, aş veni în America în fiecare an, mai ales că am o mică frustrare – n-am văzut Coasta de Vest mai jos de Seattle. Turneele pe care le facem peste hotare, de regulă sunt iniţiate de impresari de la voi, pentru că unui impresar român i-ar fi imposibilă organizarea unui turneu fără logistica necesară (cazări, săli, promovare, sistem informaţional şi, nu în ultimul rând, cadrul legislativ).

Simona BOTEZAN: Spuneai, într-o emisiune televizată, că te-ai gândit să intri în politică. Vorbeai serios? Ce ai face în calitate de politician? 

Ion HAIDUC: Nu, nu vorbeam serios! Dupa Revoluţie, la Timişoara, am fost numit în conducerea judeţului şi probabil că aş fi ajuns senator sau mai ştiu eu ce om de vază cu cravată şi geantă diplomat (câh). Am fost numit din oficiu membru FSN şi am fost primul demisionar. Sunt membru fondator al Societăţii Timişoara, cu proclamaţia ei si cu celebrul punct opt. În primul număr al ziarului Liber Timişoara, am scris un articol în care explicam de ce un actor nu trebuie să facă politică. Păi, eu trebuie să fiu tot timpul în opoziţie cu cel de la putere – Hitler, Stalin, Ceauşescu, Obama, Băsescu. Începând cu teatrul antic, eroii s-au luptat pe rând cu zeii, apoi cu tiranii, apoi cu regii ş.a.m.d.

Astăzi avem în politică şi câţiva actori. Uitaţi-vă la ei cât sunt de penibili!

Simona BOTEZAN: De curând ai împlinit 63 de ani. Zodiacul spune că eşti ingenios, creativ, vizionar, perfecţionist, total concentrat pe carieră si orientat spre rezultate. Eşti un Săgetător tipic?

Ion HAIDUC: Tot ce spune zodiacul despre zodia mea şi respectiv despre mine îmi asum şi mă recunosc sută la sută.

Simona BOTEZAN: Îţi mulţumesc! La început de an, un călduros La Mulţi Ani şi mult succes îţi transmit colegii din redacţie şi cititorii noştri. Îţi doresc să rămâi la fel de spiritual, să fi sănătos şi să ne mai încânţi încâ pe atâţia ani.

Ion HAIDUC: Îţi mulţumesc şi eu, te iubesc şi LA MULŢI ANI! Pentru românii din diaspora, e foarte simplu şi foarte scurt: “Nu uita că eşti român!”

 

(Simona BOTEZAN, Wahington DC, SUA, 20 ianuarie 2011)

DECEMBRIE ÎN ROMÂNIA

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2011

DECEMBRIE ÎN ROMÂNIA 

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pentru mine‚ „străinul”, care nu am mâncat salam de soia, dar mănânc pâine de înstrăinat, de emigrant de 30 de ani, sosirea acasă, în România mea natală, îmi dă o stare psihică deosebită, personală. Nu am să descriu simţirile si trăirile pe care le am pentru a nu da apă la moara răilor să comenteze că fac paradă. Nu am făcut paradă, parade în viaţa mea, nu am avut de ce şi nici pentru ce sau cine. Dar îmi place să privesc paradele lumii, cu atenţie, şi mai ales pe cei ce le pun la cale, le conduc. Paradele, formate spontan sau dirijate, izbesc direct simţurile prin coloratura şi zgomotul lor, dar in spatele acestui spectacol se ascunde esenţialul: starea sociala şi psihica a indivizilor, a colectivităţii. Pe aceasta din urmă, o privesc cu luare-aminte ca să percep, cu mintea mea, în ce stare psihica se afla conaţionalii mei, ce idei îi frământa şi îi călăuzesc în comportamentul lor.

Parada românilor, în acest Decembrie 2010, are o parte spontană de zgomot si lumini, de claxoane şi faruri de maşini care mai de care, plus altele şi una indirectă, majoră, ce exprimă jalnica lor stare psihică ”Asta-i situaţia şi nu se mai poate face nimic!! Nu mai putem face nimic!! S-a terminat!!” Prăpăstioasă resemnare, nenorocită gândire, ai impresia ca toţi sunt desprinşi din ciobanul moldovean al Mioriţei!! Nimeni nu mai vrea să lupte în societate cu dominanţii care-i intoxică cu halucinogene idei, ideologii în mass media, îi umilesc şi batjocoresc, îi asupresc prin manipulare şi forţă. Majoritatea românilor au îmbrăţişat un neomioritism ortodox: vad, percep starea de fapte, îi avertizează până şi mioriţele, dar ei accepta blazaţi şi se duc la biserică, duminica, acum după 1989!! Doamne ajută-ne, ca noi stăm cu mâinile încrucişate. Şi în vremea aceasta, în acest Decembrie, în România se cântă, cu nonşalanţă şi-n mare veselie o parodie caustică după balada populara Mioriţa. Balada începe tot pe gura de rai, tot cu trei ciobănei cu turmele lor, dar cel ungurean este ”de la Covasna” şi o mioriţa personală, informatoare din Covasna, îl avertizează că ceilalţi doi, de data asta vrânceanu şi moldoveanu, vor să-l omoare să-i ia turma. Ce face ciobanul din Covasna? Ce era normal: se apără!! Nu se roagă la stele reci!! Cum se apară? Îi pândeşte la cotitura şi loveşte; spărgându-i capul la unu şi rupându-i coastele la celălalt. Clar, dar oare cei ce râd şi aplaudă aceasta parodie usturătoare, au înţeles mesajul?    

”Nu mai muriţi de grija maghiarilor” ne sfătuieşte Adrian  Halpert, director editorial al cotidianului Adevarul, în articolul sau referitor la pretenţiile celor din Secuime, care acum, sfătuiţi şi sprijiniţi de Budapesta, fac trecerea etnică de la foşti secui la viitori maghiari şi nu mai vor să audă şi să vadă nimic românesc în jurul lor, pe o rază de la Miercurea Ciuc la Balaton!! Adrian Halpert ţine cu argumente la drepturile secuilor, pentru că secuii au numai drepturi în România, obligaţiile lor constituţionale au fost desfiinţate de globalismul si multiculturalismul  directorului editorial, care scrie ca nu vine sfârşitul lumii, că nu ne iau ungurii Ardealul şi nu dezmembrează Romania daca  le dăm tot ce vor şi cer secuii. Mare democrat Halpert al nostru, oare nu se duce, puţin, în Israel să le spună şi israeliţilor: „Băi, aceştia, nu mai muriţi de grija palestinienilor, a musulmanilor!! Da-ţi jos zidurile de beton ale  discriminărilor, ridicate în secolul XX după model sovietic, şi clădiţi moschei în loc, că bate multiculturalismul la poarta voastra” Hai, Halpert dragă, fi om odată.   

Tot in acest timp, Laszlo Tokes, făcut europarlamentar de Traian Băsescu, a ţinut o predica iredentista celorlalţi europarlamentari cum, că, Întâi Decembrie – Ziua Naţionala a Romaniei – este zi de doliu pentru maghiari, cărora le-a fost răpita Transilvania de către români prin Tratatul de la Trianon din 1920. De unde reiese ca românii sunt răpitori şi ungurii porumbeii pacii si democratiei în lume. Şi cum, europarlamentarii români habar nu au de istorie şi nici personalitate cât a ciobanului din Covasna nu, au tăcut mâlc, lăsând impresia că Laszlo Tokes are dreptate şi ziua naţionala a României ar trebui desfiinţată iar Transilvania restituită cu scuze şi despăgubiri lui Laszlo Tokes!! Tokes, ăsta e ca un scai agaţat la curul oii ciobanului de la Covasna, îi merge bine, îi e cald acolo.   

Şi totuşi s-au găsit români care să-i dea replică, prin argumente istorice irefutabile. Am citit articolul ”Ruşine” al Domnului Şerban Rădulescu – Zoner, istoric, membru al Asociaţiei Internaţionale de Istorie Contemporana de la Geneva, fost deţinut politic, care pe lângă faptul că l-a dezaprobat cu dovezi istorice pe iredentist a vorbit despre ruşinea mass mediei bucureştene, in special a posturilor de televiziune care nu au omagiat marele eveniment naţional la începutul lui Decembrie. Nu s-au făcut nici măcar referiri istorice, nu s-au adus elogii celor ce au luptat şi s-au sacrificat pentru Unirea cea Mare şi Firească, nu s-au pomenit eroii neamului din Primul Război Mondial. Seceta şi deşert în spiritualitatea şi personalitatea guvernanţilor şi-a lefegiilor lor. Pleavă bucureşteană!!

Profesorul Ion Coja, unul printre puţinii dar marii patrioţi ai acestor vremuri anti-româneşti, a scris articolul ”La Întâi Decembrie” în care parcurge istoric evenimentul prin care graniţele politice se pun astfel în acord cu graniţele etnice  scriind alternativ despre România şi Ungaria în mod corect. Un articol foarte bun şi ungurii ştiu ca aşa a fost şi este, dar ascund adevărul, în timp ce majoritatea românilor nu au cunoştinţele istorice necesare, pentru că în ultimii 20 de ani au fost împiedecaţi şi îndepărtaţi, prin toate mijloacele, să-şi înveţe istoria lor naţionala, dar obligaţi să înveţe holocaustul şi să-şi pună cenuşă în cap! Profesorului Ion Coja o personalitate cu demnitate academica şi o dragoste de ţara ferventă nu îi este teama sa susţină adevărul: în Romania de de azi se duce o politica de trădare naţională, care urmăreşte, printre altele, şi depopularea Ţării, crearea unui vid demografic şi câteva rânduri mai jos scrie ca, in fruntea acestei acţiuni anti-româneşti se află preşedintele Ţării. Cred, dar nu ştiu cât o face din inconştienţa şi cât din slugărnicie faţă de cei ce l-au cocoţat ca preşedinte. De altfel, acum în România se doreşte, tot mai mult, suspendarea lui, fiind comparat cu Carol al Doilea. Bună comparaţie. 

Ajungând la istorie, în acest Decembrie, consemnez apariţia în librăriile româneşti a volumului ”Un secol cu Neagu Djuvara”, care este o personalitate raţională, perspicace, vioaie, subtilă şi şireată. Cartea lui mi-a fost companioană interesantă pe avioane (trei) purtându-mă de-a lungul şi latul lumii un secol, dar m-a interesat numai cum vede el prezentul. Îl vede în totalitate, profund şi corect, cu o luciditate impresionanta pentru un nonagenar. E profund decepţionat şi revoltat, arătând vinovaţii dezastrului romanesc început în Decembrie 1989 şi numindu-i direct, criminali, pe Iliescu, Cozmâncă, Hrebenciuc. Sunt mult mai mulţi, dar e un început de listă!! Şi încă ceva, întrebat de unde să înceapă schimbarea în România are o sugestie corectă: cu procesul lui Ion Iliescu. Argumentele care le aduce pentru acest început sunt fără echivoc! Nu-l uită să-l acuze dur nici pe Băsescu Traian care a promis, bineînţeles în timpul alegerilor, că va deschide procese celor vinovaţi de situaţia nefasta din România. După alegeri e mormânt: ştia că deschiderea unui amplu proces lui Ion Iliescu îl va aduce si pe el pe banca marilor acuzaţi.       

Nu ştiu dacă asemenea procese vor avea lor, dar sunt convins că Iliescu criminalul, debilul Constantinescu si ordinarul Băsescu vor ajunge la groapa de gunoi a istoriei românilor. Să nu uităm că acolo este şi locul ex-rex-ului Mihai de Hohenzollern, care şi în acest Decembrie le-a transmis un mesaj, de Craciun, românilor. L-am citit în cotidianul Adevărul, aceleaşi banalităţi stereotipe, cu o fotografie recentă. Pe pagina următoare era şi o fotografie de când era tânăr rege, în uniforma militară şi cu trei decoraţii pe piept. Numai trei, dintre care una era cea primită de la Stalin, pentru că i-a oferit România pe tavă, gratuit! Politically correct! Corect istoric ar fi fost să i se publice şi una cu decoraţiile germane. Cu cea primită după cucerirea Odessei, de către  Armata Română cu enorme sacrificii. Armată pe care, apoi, după 23 August 1944, a dat-o pe mâna ruşilor să facă ce vrea cu Ea.

Dacă actualii guvernanţi de la Bucureşti devalizează sistematic Ţara, fără să fie împiedecaţi, opriţi, judecaţi, unele elite, zise culturale, demolează sistematic, în scrisele lor, personalitatea si tradiţiile romaneşti. Mircea Cărtărescu este fruntaş în această întrecere anti-românească.  În ajunul Crăciunului 2010 a publicat, în Evenimentul Zilei ”O, ce veste kitschizată” ce este o persiflare la adresa creştinismului, religie majoră a cetăţenilor români, cât şi o batjocură trivială la adresa tradiţiilor româneşti la aceste sărbători. Scrie despre români: ”…luând ca pretext un eveniment de mult uitat, petrec câteva zile siropos – idilice înconjurate de clişee şi artefacturi de un kitsch jenant  (DEX : kitsch = termen ce desemnează un lucru de prost gust). Mircea Cărtărescu, nu-i prea înzestrat intelectual, este un scriitor comun cu o reclamă exagerată, şi de data aceasta ne demonstrează şi lipsa de bun simţ civic. Dacă vroia să dea o lecţie despre istoria creştinismului, trebuia să-şi aleagă alt moment şi alte cuvinte, nu acum în ajunul Crăciunului, în România, Ţară pe care el o numeşte, ţiganeste, românica în recentul sau volum ”Frumoasele străine”, ceea ce a făcut pe mulţi să creadă că de fapt este ţigan-ţigan şi la origine l-a chemat, de fapt, căldărescu…  

Nu sunt toţi ca căldarescu, mai sunt şi de altfel, de exemplu  Agustin Buzura, care scrie în revista sa, Cultura, un editorial ”Tristeţi de decembrie” de ţi se rupe sufletul: ”Statul fură cu neruşinare de la pensionari, militari, medici, profesori, copii şi mame, ba chiar şi din subvenţiile foştilor sportivi de performanţă, dar nu răspunde de absolut nimic”. Adevărat, mare tristeţe cu furtul cu neruşinare!! Schimbările ar trebui să înceapă cu furtul cu ruşinare, aşa, vreo 20 de ani, după care să se treacă la furtul cu foarte mare ruşinare…  Şi mai scrie, fostul meu coleg de la clinicele clujene: Chiar preşedintele României a ţinut să ne atragă atenţia că statul nu trebuie să fie responsabil de soarta fiecărui cetăţean. Adevărat, Băsescu Traian a dat drumul şi la acest porumbel discriminatoriu: de unii, statul lui, are grijă să nu-i judece că fură Ţara, pe alţii îi lasă să se descurce ca homeless-i. Baciu Gusti, dragu’ meu maramureşan, nu-l iartă pe Traian Băsescu de când l-o ţâpat de la ICR, unde o fo’ pus de Iliescu. Ăla, da  preşedinte, tare l-o mai lăudat Gusti al nost’, o zâs că-i om cu O mare!!  Oare tot părerea aceea o mai are?!?

Şi parcă toate astea nu mi-ar fi fost destule mie, ”străinul”, să-mi fac o imagine clară de ce se petrece în Ţară şi în data de 23 Decembrie 2010, a venit şocul îngrozitor. Românul Adrian Sobaru a protestat, cu preţul vieţii sale, în public împotriva parlamentarilor, a regimului: aruncându-se în gol de la balconul parlamentului, în momentul în care prim-ministru Boc şi-a început discursul. Poporul român a rămas încremenit o clipă. Prim- ministru, preşedintele, guvernanţii nici atât. Restul, pagini de cerneală sterile.

Eu am făcut cale întoarsă în străinătate.

(Decembrie 2010, Montreal – Canada)

DE CE M-AM FĂCUT INGINER

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2011

DE CE M-AM FĂCUT INGINER

 

Autor: Ovidiu CREANGĂ

Orice băiat crede că tăticul lui este cel mai grozav om din lume şi desigur că şi eu credeam la fel. Mai ales când vedeam că ţăranii îşi scot căciula şi îi spun: „Să trăiţi domnul Vasilică”. Eu eram mândru nevoie mare, mă infoiam ca un curcan, şi-mi vinea să strig în gura mare ce grozav e tăticul meu. Tăticul meu era născut în comuna Stoileşti judeţul Argeş şi ajunsese în Basarabia după alipirea Basarabiei la Patria Mamă fiind trimis să ocupe un post „la stat”, căci plecaseră mulţi funcţionari ruşi când Basarabia a fost preluată de români. El imediat după luptele de la Oituz şi Mărăşeşti a fost demobilizat, s-a întâlnit cu mama în comuna Umbrăreşti, cred că judeţul Tecuci, unde familia mamei era refugiată din Muntenia care era ocupată de nemţi. S-au căsătorit la primăria din Umbrăreşti apoi au plecat în Basarabia, unde lui tata i s-a dat un post minor la Direcţia Generală de Poduri şi Şosele a judeţului Lăpuşna cu capitala Chişinău. Serviciul lui tata era legat de reparaţia şoselei naţionale judeţene din care motiv ne-am mutat în diferite localitaţi, adică unde trebuia reparată  şoseaua.

În poza alăturată este tăticul meu într-o fotografie făcută la Nisporeni, cumună vecină mai mare reşedinţă de plasă, pe data de 2 iulie 1921. Este în uniformă de lucru, funcţionarii la Stat aveau uniforme diferite în funcţie de Direcţia Generală de care aparţineau.

Odată tata a trebuit să se ducă la Chişinău la Direcţia Generală şi eu l-am rugat să mă ia şi pe mine că vroiam să văd şi Chişinăul de care auzisem de la alţi copii poveşti nemaipomenite. Tata m-a luat şi am plecat de acasă cu noaptea în cap. Pentru prima dată mergem într-o căruţă cu doi cai care fugeau repede de mi se tăia respiraţia. Am ajuns şi la uşe ne-a întâmpinat domnul Eftimie care era un fel „de om la toate” şi locuia chiar în clădirea Direcţiei Generale ca să o păzească şi noaptea pesemne. Tata i-a spus „să trăieşti bade Eftimie” (era mai bătrân ca tata). Badea Eftimie i-a răspuns: „şi matali Vasilică” şi ne-a făcut semn să intrăm în clădirea impozantă care era „Direcţia Generală de Poduri şi Şosele a Judeţului Lăpuşna”.

 

Mi s-a făcut inima cât un purice, mi-era frică dar eram atent la tot ce se întâmpla. Era o experienţă nouă extraordinară pentru mine care până atunci nu aveam de-a face decât cu ţărănuşi de seama mea cu care ne jucam de-a prinse-lea, şi de-a mijoatca (cred că era un cuvânt stâlcit rusesc care ar fi însemnat de-a v-aţi ascunse-lea). Pe culoar ne-am întâlnit cu mai mulţi domni care mergeau grăbiţi cu vrafuri de hârtii în braţe şi intrau în diferite birouri. Tăticul meu cel grozav le-a spus la toţi „să trăiţi”, fapt care m-a făcut să sufăr, nici unu nu i-a zis şi lui cum îi spun ţăranii „sa trăiţi domnul Vasilică”. În sfârşit am intrat într-o cameră în care era un birou mare în dosul căruia stătea tolănit un tip gras cu chelie care bea ceai dintr-un pahar pus într-un suport cu mâner care stralucea, cred că era de argint. Tipul sorbea zgomotos, probabil ceaiul era fierbinte. Tata a luat o poziţie de drepţi a pocnit din călcâie şi a spus tare: „Să trăiţi domnule Conductor Tehnic”. Maldărul ăla de slănină a mormăit ceva între două sorbituri de ceai fierbinte: „De ce ai venit cu copilul? Noi avem treabă, du-te şi lasă-l să te aştepte la Eftimie şi apoi vino repede înapoi”. Îmi venea să plâng, m-a umilit şi pe mine şi pe tata, această creatură nesuferită. Şi domnul Eftimie era ocupat aşa că m-a dus într-o cameră şi m-a aşezat pe un scaun cu spetează. După ce a plecat domnul Eftimie am izbucnit într-un plâns în hohote. Eram zdrobit, tăticul meu spunea „să trăiţi”  şi lui nu-i spunea nimeni. Domnul din dosul biroului care bea ceai cu sorbituri sonore, domnul acela nesuferit a pus capac la toate.

Nu ştiu cât am aşteptat şi în sfârşit a venit şi tăticu, care era şi el tare supărat, de m-a luat şi ne-am dus la căruţă. Pe drum l-am întrebat o mulţime de lucruri ca să mă lămuresc şi eu. L-am întrebat cum se face că se spune „să trăiţi” numai la anumite persoane. El mi-a spus că obiceiul ăsta e din armată, cei cu grade mai mici spun „să trăiţi” la cei cu grade mai mari, deci toţi cei pe care i-am întâlnit în Chişinău aveau grade mai mari decât tăticul meu. Asta m-a mâhnit profund. Deci şi eu eram mai mic, mai neînsemnat.

– Tăticule spune-mi cine este mai mare ca tine la serviciul tău, l-am întrebat eu cu sfială?

– Ei dragul tatii, mai întâi este domnul pe care l-ai vazut, cel gras care bea ceai, el este cunductor tehnic, mai mare ca el este domnul subinginer, care era şi el într-o camera vecină, apoi este domnul inginer care stă în Bucureşti şi vine pe aici de 3-4 ori pe an numai în inspecţie, şi daca cineva nu a lucrat bine sau a greşit îl dă afară imediat.

– Tăticule eu nu am ştiut că tu eşti cel mai mic, eu credeam că tu eşti cel mai mare. De ce eşti cel mai mic şi ceilalţi sunt mai mari ca tine? am întrebat eu.

– Ovidică, eu am mai puţină şcoală, eu am numai patru clase de şcoala primară, ei au şcoli mai înalte, domnul care bea ceai are afară de şcoala primară şi şcoala de conductori tehnici, domnul subinginer are şcoala de subingineri şi domnul inginer de la Bucureşti are diplomă de inginer de la Politehnică, un fel de Universitate, unde ca să înveţi trebuie să plăteşti bani mulţi care este taxă şi trebuie să fii foarte deştept ca să înţelegi totul.

– Tăticule, eu vreau să mă fac inginer ca să-mi zică  –  să trăiţi – măgarul care m-a dat afară din camera lui, şi să-mi zică şi domnul subinginer, vreau ca toţi să-mi spună „să trăiţi” şi eu să nu spun la nimeni.

– Dragul tati, eşti copil şi nu înţelegi, tu niciodată nu n-o să ajungi inginer că eu nu am atâţia bani ca să plătesc taxele chiar dacă tu ai să fii destul de isteţ la minte.

– Tăticule ai să vezi, eu am să te răzbun, eu am să ajung inginer că măgarul ăla care bea ceai m-a făcut să plâng şi am văzut că te-a supărat şi pe tine.

– Să te audă Dumnezeu că aş dori şi eu dar nu prea cred în minuni!

***

Tăticule, te-am răzbunat! Am ajuns inginer după ce o bandă de huligani bolşevici te-a omorât în bătaie în Bălţi pe 28 iunie 1940, când eu şi cu mama am reuşit să fugim în Vechiul Regat. Păcat că nu ai mai trăit să vezi şi minunea asta! Nu ştiu în ce groapă te-au aruncat nemernicii, dar acolo unde eşti să dormi liniştit. Băiatul tău e inginer şi nu mai spune să trăiţi la toată lumea.

Semnează,

Inginerul Ovidiu CREANGĂ

băiatul lui Vasile CREANGĂ care spunea „Să trăiţi” la toată lumea!

ianuarie 2011

Toronto/Canada

Un proces în derulare (VIII)

Posted by Stefan Strajer On January - 12 - 2011

Un proces în derulare (VIII)

 

Autor: Preot Vasile Susan

Iubiţi fraţi Preoţi Români Ortodocşi,

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul Cel Ce Se Botează în Iordan de la Ioan,

Români cu suflet curat de pretutindeni dornici de a cunoaște adevărul despre DICTATORI BISERICEȘTI,

Ca semn de respect față de adevărul despre ABUZURILE, DEFICIENŢELE = ANOMALIILE, MANEVRELE DE CULISE = ASCUNSE ale PREA PUȚIN ORTODOCȘILOR EPISCOPI din Biserica Ortodoxă Americană = OCA, precum și cele ale DICTATORULUI ARHIEPISCOP NE-ROMÂN, NE-ORTODOX, NE-CINSTIT, NE-CREȘTIN de la ROEA, vin în întâmpinarea dumneavoastră cu intenția de a spune ADEVĂRUL în legatură cu ÎNCĂLCAREA / VIOLAREA / ABUZUL / BATJOCORIREA Regulamentului de la ROEA din 1994.

Regulamentul de la ROEA, împreună cu Statutul ROEA, fac parte din așa numita publicație de la REOA intitulată: “Episcopia Română din America, STATUTUL ȘI REGULAMENTUL după care sunt organizate și funcționează Episcopia Română din America, auxiliarele și parohiile de sub jurisdicția ei. 1994. Revizuit și votat în ședința Legislativă a Congresului Episcopiei, ținută în ziua de 2 Iulie, 1994, la Catedrala Sf. Gheorghe din Sourhfield, Michigan.” Respectiva broșură este de culoare albastru deschis la copertă și se află la orice preot sau oficiu parohial de la Parohiile și Misiunile de la ROEA, precum și la membrii laici care aparțin de ROEA.

În același timp doresc a primi replica din partea celor despre care scriu la Revista Curentul Internațional. Lipsa replicilor de până acum spune CINE SUNT CEI DESPRE CARE SCRIU. ADEVĂRUL supără pe cei ce nu spun adevărul și nu doresc să se facă adevărul cunoscut membrilor de la OCA și ROEA.

Nu este ușor de scris despre ABUZURILE, DEFICIENȚELE = ANOMALIILE, MANEVRELE DE CULISE ALE  EPISCOPILOR /  IERARHILOR de la OCA și ROEA, dacă nu ești în același timp “O VICTIMĂ” a unor “ASTFEL DE NELEGIUȚI ȘI FALȘI SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU.” Ca preot, nu am crezut niciodată că voi duce o luptă nu ușoară cu diavolul, mascat și întruchipat de “LUPII ÎMBRĂCAȚI ÎN PIEI DE OAIE ȘI VEȘMINTE ARHIEREȘTI” precum arată faptele ultimlor 30 de ani ale “NU PREA ORTODOCȘILOR EPISCOPI de la OCA și ROEA.” Cine nu crede ce scriu eu, să citească la www.ocanews.org ce s-a scris în ultimii 6 ani despre OCA.

“NEAMUL DE DIAVOLI” care a CORUPT O IERARHIE BISERICEASCĂ precum cea de la OCA, din care face parte și Arhiepiscopul de la ROEA … VA DUCE LA PIEIRE, FALIMENT MORAL și FINANCIAR, atât OCA precum și ROEA; va aduce RUȘINE ȘI OPROBIUL ÎNTREGII LUMI ORTODOXE dacă factorii responsabili PRECUM PREOȚII, DIACONII și MEMBRII acestor ORGANIZAȚII RELIGIOASE nu vor trece la acțiuni CONCRETE, DIRECTE și LEGALE avînd ca scop final ÎNDEPĂRTAREA TUTUROR EPISCOPILOR / IERARHILOR care au păcătuit înaintea lui Dumnezeu, a Bisericii Ortodoxe în general, a membrilor de la OCA și de la ROEA în special. Eu am tras semnalul de alarmă, am spus adevărul, lipsa faptelor voastre vă va condamna.

Pentru aceea în acest an 2011, doresc a scoate în evidență INFIDELITATEA / ÎNCĂLCAREA / VIOLAREA / ABUZUL prevederilor și procedurilor de la Regulamentul de la ROEA de către Episcopii de la OCA și ROEA. Acestea de mai sus vor fi puse în direct legătură cu faptul că eu, Pr Vasile Susan, am fost “O VICTIMĂ” a unor “ NELEGIUȚI ȘI FALȘI SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU = EPISCOPII DE LA OCA / ROEA; dat afară pe nedrept; contractual de muncă avut cu Parohia Sf Maria din Chicago IL a fost anulat; am fost excomunicat și concediat contrar tuturor prevederilor Canoanelor Bisericii Ortodoxe, contrar prevederilor Constituției și Regulamentului de la ROEA, contrar prevederilor Statutelor de la OCA … DIN CAUZA abuzului de putere a Arhiepiscopului ROEA. Acest Arhiepiscop de la ROEA care face parte din Sinodul Episcopilor de la OCA, FAVORIZEAZĂ CLERICII HOMOSEXUALI de la OCA / ROEA și pedepsește pe nedrept PREOȚI NEVINOVAȚI  / NEJUDECAȚI de la ROEA, care în ultimă instanță apelează la Trinunalele Civile pentru a cere să li se facă dreptate.

În cele ce urmează voi face PREZENTĂRI / REFERINȚE la Prevederi și Proceduri din Regulamentul de la ROEA, care au fost ÎNCÂLCATE / VIOLATE / ABUZATE / BATJOCORITE de către Arhiepiscopul DICTATOR, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN, NE-ORTODOX, de la ROEA, după cum urmează:

A — Regulamentul ROEA: … 27 articole au fost încălcate / violate / abuzate de Arhiepiscopul ROEA:                                                           

Articol I, Secțiunea 1, Pagina 5 … Episcopul:

 

Episcopia este condusă de Episcop, care va avea îndatoririle și prerogativele ce îi sunt acordate de către sfintele canoane ale Bisericii Creștine Ortodoxe. El va supraveghea activitățile religioase ale clerului, ale mirenilor, ale parohiilor, ale misiunilor, ale organizațiilor auxiliare precum și ale oricăror alte instituții religioase de sub jurisdicția Episcopiei. El va avea dreptul de veto spre a interzice și anula orice acțiuni, rezoluții sau decizii contrare Sfintelor Canoane, învățăturilor și tradițiilor Bisericii Creștine Ortodoxe.

 

NOTĂ: Explicare, interpretare, sinteză a articolului de mai sus în legătură cu ADEVĂRUL ce trebuie cunoscut.

Arhiepiscopul de la ROEA este conducătorul “DE JURE” = DE DREPT al ROEA. El nu conduce DE UNUL SINGUR, ci potrivit prevederilor și procedurilor STATUTULUI / REGULAMENTULUI ROEA. Numai AȘA CUM SE PREVEDE la STATUTUL / REGULAMENTUL ROEA (potrivit Congresului ROEA care aprobă NORMELE” care oferă putere limitată, nu absolută Episcopului sau Arhiepiscopului), trebuie condusă ROEA.

 

Actualul  Arhiepiscop (fost episcop) de la ROEA, a fost ales, așa cum a fost ales (SIC?), de delegații la Congresul  ROEA, legați la ochi, mai bine de 30 de ani în urmă, fără a avea respect față de Credința Creștină Ortodoxă, Tradițiile și Învățăturile Bisericii Ortodoxe în general și ale BOR în special. Alegerea aceea oarbă a avut urmări negative, ascunse multe 30 de ani, iar acum sunt scoase la iveală, pentru că nu se mai poate accepta minciuna, șantajul, batjocura,abuzul de putere, manevrele de culise, precum și violarea, încălcarea, abuzurile Bibliei, ale Canoanelor, Tradițiilor și Învățăturilor Bisericii Ortodoxe, Statutului și Regulamentului ROEA 1994, din partea Arhiepiscopului DICTATOR ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE- CREȘTIN, NE-ORTODOX, de la ROEA.

 

Arhiepiscopul de la ROEA nu poate exercita autoritatea canonică potrivit prevederilor Canoanelor Bisericii Creștine Ortodoxe atît timp cât nu respectă prevederilor Canoanelor Bisericii Creștine Ortodoxe. Obligația sau îndatorirea de a exercita autoritatea canonică asupra tuturor părților componente ale Episcopiei, este ombilical legată de MĂRTURISIREA DE LOIALITATE DE CREDINȚĂ” pe care candidatul la Episcopat trebuie să o pronunțe și apoi să o semneze în seara premergătoare consacrării / sfințirii sale întru Episcop.

 

Se poate dovedi cu exactitate că toți episcopii de la OCA și ROEA au arătat INFIDELITATE, ÎNCĂLCARE, DESCONSIDERARE, BATJOCORIRE  față de “MĂRTURISIREA DE LOIALITATE DE CREDINȚĂ” și respectul ce trebuie arătat “CELEI DE-A 3-a DECLARAȚII” CE SE PRONUNȚĂ LA CHEMAREA SLUJIRII CA EPISCOP. Acestea au fost prezentate în precedentul material publicat pe luna Decembeir 2010.

Referitor la îndatoririle și prerogativele ce îi sunt acordate Arhiepiscopului de la ROEA de către Sfintele Canoane ale Bisericii Creștine Ortodoxe, trebuie avut în vedere toate cele scrise la aliniatele precedente, și anume că, se poate dovedi cu exactitate că toți episcopii de la OCA și ROEA au arătat INFIDELITATE, ÎNCĂLCARE, DESCONSIDERARE, BATJOCORIRE  față aceste îndatoriri și prerogative canonice în ultimii 30 de ani.

 

Dacă Arhiepiscopul de la ROEA nu ar fi fost un Arhiepiscopului DICTATOR, ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE- CREȘTIN, NE-ORTODOX, nu ar fi avut actualul Proces de la Tribunalul din Chicago, ar fi fost mai multă liniște în parohiile și misiunile de la ROEA, mai multă dragoste între Românii Ortodocși din America și Canada, iar ROEA ar fi fost “O ADEVĂRATĂ BISERICĂ și O VATRĂ CU ADEVĂRAT ROMÂNEASCĂ PENTRU TOȚI ROMÂNII de pe acest continent.” Indiferența Românească lasă de dorit în ROEA și în America acestor vremuri.

Eu, Pr Vasile Susan, ca unul care am fost parte din ROEA din Septembrie 1992, până la 1 Martie 2004, și care am fost pus și în poziții de răspundere, am văzut multe lucruri ne la locul lor, multe manevre ale Arhiepicsopului de la ROEA, și am înțeles STILUL DE CONDUCERE AL ACESTUI SATRAP, ARHIEPISCOP DICTATOR, ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE- CREȘTIN, NE-ORTODOX, NE-CREȘTIN. Potrivit notelor mele personale și a altor preoți,  publicațiilor oficiale de la ROEA, precum SOLIA, CALENDARUL SOLIA ALMANAH, RAPOARTELE LA CONGRESELE ROEA, ARFORA, AROY, FRĂȚIA ORTODOXĂ, stilul de conducere al Arhiepiscopului de la ROEA a fost și este SIMILAR = IDENTIC, cu cel al fostului DICTATOR ROMÂN, Nicolae Ceaușescu.

 

Citirea atentă și studierea publicațiilor de la ROEA enumerate mai sus, scot în evidență ADEVĂRUL cu privire la o “ROTAȚIE DE CADRE” … preoți și mireni, care au făcut și fac parte din Consiliul Episcopesc de la ROEA, Președinți de la ARFORA, AROY, FRĂȚIA ORTODOXĂ, ÎN ULTIMII 30 DE ANI DE DICTATORIE ai Arhiepiscopului de la ROEA. NUMAI la Comitetul Central al Partidului Comunist Român se mai putea vedea o asemenea ”ROTAȚIE DE CADRE,” potrivit arhivelor P.C.R. Pentru “UN CIOLAN MAI CĂRNOS” preotul de la ROEA sau Președintele Consiliului Parohial a trădat orice și pe oricine, inclusiv ADEVĂRUL despre Hristos.

 

Din materialele publicate la www.pokrov.org se poate vedea mai bine ADEVĂRUL referitor la persoane și subiecte de la ROEA din ultimii 30 de ani. Cine are curaj și documente ca să confrunte cele scrise de mine mai sus în legătură cu cele publicate de www.pokrov.org să facă acest lucru. Eu îl apreciez și apoi voi uza de dreptul la replică. Înainte fraților …!?! … nu înapoi … nu la război, … ci la REDRESAREA Vetrei / ROEA.   

 

Iată, frați Români Ortodocși de la ROEA cum ați fost “TRAȘI ÎN ȚEAPĂ” … de un DICTATOR NE- BISERICESC  de la ROEA, fără să vă dați seama, pentru vreme de mai bine de 30 de ani. Unde este cinstea și omenia Romanească?Cine are curaj și documente ca să confrunte cele scrise de mine mai sus să facă acest lucru. Eu îl apreciez și apoi voi uza de dreptul la replică. Înainte … nu înapoi la război, ci la REDRESAREA Vetrei / ROEA.   

 

Toate activitățile religioase ale clerului, ale mirenilor, ale parohiilor, ale misiunilor, ale organizațiilor auxiliare precum și ale oricăror alte instituții religioase de sub jurisdicția Episcopiei ROEA, au fost VIGILENT SUPRAVEGHEATE de către Arhiepiscopul de la ROEA vreme de peste 30 de ani. În fiecare Parohie sau Misiune de la ROEA erau așa numiți “AGENȚI AI Arhiepiscopului de la ROEA” care INFORMAU IN SCRIS, ORI TELEFONIC, CONFIDENȚIAL SAU OFICIAL, despre tot ce se petrece în fiecare Parohie sau Misiune, la nivel de Consiliu Parohial, ARFORA, AROY, inclusiv în ce privește familia preotului, etc.

 

Eu mi-am cunoscut agenții de la Parohiile ROEA unde am activat, precum și din parohiile din Protopopiatul din care am făcut parte. În fiecare an la Congresul Episcopiei, sau la participarea la Congresele ARFORA, AROY, vedeam aceleași “FEȚE NECINSTITE” la datorie slugarnică față de Arhiepiscopul Dictator de la ROEA. Dumnezeu a început chemarea la judecată. Eu personal am refuzat “SĂ FIU SLUGARNIC, LINGĂU, TURNĂTOR, sau să slujesc DICTATORUL ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE- CREȘTIN, NE-ORTODOX, de la ROEA. Cine are curaj și documente ca să confrunte cele scrise de mine mai sus, să facă acest lucru. Eu îl apreciez și apoi voi uza de dreptul la replică. Înainte fraților, nu înapoi … nu la război, ci la REDRESAREA Vetrei / ROEA.   

Personal cred că Arhiepiscopul de la ROEA suferă de “BOALA CULTULUI PERSONALITĂȚII DE CÎND A FOST ALES EPISCOP” … probabil suferă și de alte boli trupești despre care poate fi întrebat. El suferă de “DE O ORBIRE CRASĂ, O MIOPIE TIPICĂ UNUI DICTATOR” care nu vrea să vadă ce-i spune, sau ce îi transmite însuși Regulamentul de la ROEA prin aceste cuvinte … “va avea dreptul de veto spre a interzice și anula orice acțiuni, rezoluții sau decizii contrare Sfintelor Canoane, învățăturilor și tradițiilor Bisericii Creștine Ortodoxe.” Este slab de minte, ori este fals, ori șmecher,ori șiret, ori viclean … ca domnul întunerecului …?!?

Acest citat arătat mai sus este cu privire directă la ORBIREA CRASĂ și MIOPIA DICTATORIALĂ a Arhiepiscopului de la ROEA, care REFUZĂ să-și vadă cu ochi proprii GREȘELILE ultimlor 30 de ani de CONDUCERE DICTATORIALĂ, DESPOTICĂ a așa numitei ROEA. Arhiepiscopul de la ROEA deliberat și iresponsabil REFUZĂ să citească adevărul cu privire la EL ÎNSUȘI și GREȘELE LUI din Regulamentul ROEA, ori www.pokrov.org.

El trebuie să înțeleagă faptul că a sosit momentul, și acum este ceasul ca să – și EXERCITE (la 11:55 P.M.)“dreptul de veto spre a interzice și anula orice acțiuni, rezoluții sau decizii contrare Sfintelor Canoane, învățăturilor și tradițiilor Bisericii Creștine Ortodoxe” … DIN ULTIMII 30 de ani care au avut efecte negative asupra preoților, mirenilor, organizațiilor ARFORA, AROY, FRĂȚIEI ORTODOXE, CONGRESUL și CONSILIUL EPISCOPESC de la ROEA. Este cumva greu de înțeles că Arhiepiscopul de la ROEA fiind DICTATORUL ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN, NE-ORTODOX, slujind nu “Domnului Luminii” … este întunecat la minte de “domnul întunerecului” … și deliberat refuză să-și ÎNDREPTE GREȘELILE ultimilor 30 de ani …?!?

Numai Arhiepiscopul de la ROEA fiind DICTATORUL ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN, NE-ORTODOX, care se crede pe sine mai presus de “Sfintelor Canoane, învățăturilor și tradițiilor Bisericii Creștine Ortodoxe” … în mod personal se orbește, se abuză pe sine, precum și îndatoririle și prerogativele ce îi sunt acordate de către Sfintele Canoane ale Bisericii Creștine Ortodoxe. El REFUZĂ DELIBERAT să citească / înțeleagă faptul că … El va avea dreptul de veto spre a interzice și anula orice acțiuni, rezoluții sau decizii contrare Sfintelor Canoane, învățăturilor și tradițiilor Bisericii Creștine Ortodoxe … SĂVÎRȚITE CHIAR DE EL ÎNSUȘI. Tipul lui de alienare nu este acceptabil în nici o Biserică, dar se pare că este acceptat și tolerat în ROEA de 30 de ani.

Avînd în vedere cele enumerate la Articol I, Secțiunea 1, Pagina 5, și pe care le pun în legătură cu anumite răspunsuri la cele publicate de mine pe Internet, mai cu seamă la www.pokrov.org, îmi vine în minte acele întrebări și răspunsuri de la un prelat Romano Catolic ce a citit cele publicate pe Internet, și m-a contactat.

Iată ce a putut gîndi și apoi a putut pune în scris acel prelat Romano – Catolic în legătură directă cu FĂRĂDELEGILE Episcopilor de la OCA și ROEA la adresa PREOȚIEI MELE LUCRĂTOARE:

 

a — Pr Susan, unde va fi locul și timpul cînd episcopii de la OCA și ROEA se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” … pentru toate PĂCATELE, GREȘELILE ȘI ABATERILE de la normativele Biblice și Canonice pe care în mod conștient, de bună voie și necreștinește le-au abuzat și încălcat …?

 

b — Pr Susan, vor merge episcopii de la OCA și ROEA ce se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” … la vreo MĂRTURISIRE, la vreun duhovnic iscusit ca să-și mărturisească păcatele și fărădelegile pe care le-au săvîrșit …?  

 

c – Pr Susan, vor avea în vedere cumva episcopii de la OCA și ROEA ce se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” … “locul și timpul PURGATORIULUI … (în care Biserica Ortodoxă nu crede)”… a fi vreun loc de ispășire pentru păcate și fărădelegi pe care le-au săvîrșit … și unde focul curățitor nu este așa de intens ca cel din IAD …?

 

d – Pr Susan, vor recurge episcopii de la OCA și ROEA ce se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” la oarecare “INDULGENȚE(în care Biserica Ortodoxă nu crede)”… pentru a plăti cu bani de la companiile de asigurare ale OCA sau ROEA pentru păcatele și fărădelegile pe care le-au săvîrșit …?

 

Am găsit de cuviință ca să răspund în scris, nu pe Internet, la acele întrebări ale acelui prelat Romano – Catolic destul de provocativ, deoarece m-am gîndit la cele de la WikiLeaks … și am scris confidențial în felul acesta:

 

e – La timpul prezent nu sunt sigur unde va fi locul și timpul cînd episcopii de la OCA și ROEA se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” … pentru toate PĂCATELE, GREȘELILE ȘI ABATERILE de la normativele Biblice și Canonice pe care în mod conștient, de bună voie și necreștinește le-au abuzat și încălcat …!

 

f – La timpul prezent nu sunt sigur dacă episcopii de la OCA și ROEA ce se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” … vor merge la vreo MĂRTURISIRE, la vreun duhovnic iscusit ca să-și mărturisească păcatele și fărădelegile pe care le-au săvîrșit … și nu știu dacă Pr. Roman Braga îi va primi cumva, deoarece el știe “ADEVĂRUL” despre multe manevre de la OCA și ROEA precum arată materialele postate pe Internet la www.pokrov.org …!

g – La timpul prezent nu sunt sigur dacă episcopii de la OCA și ROEA ce se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” vor avea în vedere cumva “locul și timpul PURGATORIULUI … (în care Biserica Ortodoxă nu crede)”… a fi vreun loc de ispășire pentru păcate și fărădelegi pe care le-au săvîrșit … și unde focul curățitor nu este așa de intens ca cel din IAD …! Nu cred că episcopii de la OCA și ROEA au nevoie numai de O PERPELEALĂ PURGATORICEASCĂ … și de ardere superficială …! Cred în cuvintele de la Luca 6, 38, “căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura.” Dreptul Judecător, Domnul Iisus Hristos va face DREPTATE și le va acorda episcopilor de la OCA și ROEA un loc pe măsura faptelor OFENSATOARE ADUSE la adresa PREOȚIEI MELE LUCRĂTOARE …! Cred că Decizia de la Tribunalul din Chicago de pe 3 Decembrie 2010 i-a ars mai tare decît focul PURGATORIULUI.

 

h – La timpul prezent nu sunt sigur dacă episcopii de la OCA și ROEA ce se vor “POCĂI sau se vor PURIFICA” vor recurge la oarecare “INDULGENȚE(în care Biserica Ortodoxă nu crede)”… pentru a plăti cu bani de la companiile de asigurare OCA sau ROEA pentru păcatele și fărădelegile pe care le-au săvîrșit … deoarece aceasta ar insemna ca să ducă la faliment OCA, ROEA precum și companiile de asigurare ce plătesc pagubele episcopilor de la OCA și ROEA …! Dreptul Judecător, Domnul Iisus Hristos va face DREPTATE și le va acorda episcopilor de la OCA și ROEA un loc pe măsura faptelor OFENSATOARE ADUSE la adresa PREOȚIEI MELE LUCRĂTOARE … fără a pretinde bani de la companiile de asigurare de la OCA și ROEA. În lumea cealaltă nu se fac înțelegeri … a la … OCA și ROEA … K.K. sau R.S.K, iar ÎN VEȘNICIEbanii nu au nici o valoare, doar faptele fiecăruia …!

Personal consider că ar fi timpul ca episcopii de la OCA și ROEA să reflecteze asupra acestor prevederi de la Regulamentul ROEA, Articol I, Secțiunea 1, Pagina 5 … Episcopul … “Episcopia este condusă de Episcop, care va avea îndatoririle și prerogativele ce îi sunt acordate de către sfintele canoane ale Bisericii Creștine Ortodoxe. El va supraveghea activitățile religioase ale clerului, ale mirenilor, ale parohiilor, ale misiunilor, ale organizațiilor auxiliare precum și ale oricăror alte instituții religioase de sub jurisdicția Episcopiei. El va avea dreptul de veto spre a interzice și anula orice acțiuni, rezoluții sau decizii contrare Sfintelor Canoane, învățăturilor și tradițiilor Bisericii Creștine Ortodoxe” … să nu mai mintă la Tribunalele Americane prin avocații plătiți cu sute de mii de dolari, ca bani neraportați la Congresele de la ROEA sau AAC, să învețe o lecție NOUĂ și să știe că MINCIUNA ARE PICIORUȘE SCURTE.”

 

Articol I, Secțiunea 2, Litera l, Pagina 6 … Episcopul disciplinează clericii și mirenii:

 

Să ia măsuri disciplinare împotriva clerului și mirenilor în toate cazurile care nu necesită acțiunea tribunalului Episcopiei.

 

NOTĂ: Explicare, interpretare, sinteză a articolului de mai sus în legătură cu ADEVĂRUL ce trebuie cunoscut.

Arhiepiscopul de la ROEA este conducătorul “DE JURE” = DE DREPT al ROEA. El nu conduce DE UNUL SINGUR, ci potrivit prevederilor și procedurilor STATUTULUI / REGULAMENTULUI ROEA. Numai AȘA CUM SE PREVEDE la STATUTUL / REGULAMENTUL ROEA (potrivit Congresului ROEA care aprobă NORMELE” care oferă putere limitată, nu absolută Episcopului sau Arhiepiscopului), trebuie condusă ROEA.

 

Prevederile de la Articol I, Secțiunea 2, Litera l, Pagina 6 … Episcopul disciplinează clericii și mireniisunt clare și precise, și au în vedere pe Episcop / Arhiepiscop, precum și cele transmise de Articol I, Secțiunea 1, Pagina 5, menționate și explicate mai sus.

 

Trebuie să se știe de la bun început că NUMAI un ARHIEPISCOP ca cel de la ROEA care este un DICTATOR ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN, NE-ORTODOX, FĂRĂ EDUCAȚIE LA ȘCOALĂ DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, CARE UZEAZĂ METODE ROMANO – CATOLICE … își dovedește prostia și abuzul față de prevederile enunțate mai sus și care spun precis că Episcopul / Arhiepiscopul … Să ia măsuri disciplinare împotriva clerului și mirenilor în toate cazurile care nu necesită acțiunea tribunalului Episcopiei … adică în cazuri de simple neînțelegeri care nu au în vedere chestiuni dogmatice, canonice, liturgice, sau cele cum ar fi cele legate de CODUL DE CONDUITĂ MORALĂ. Eu nu am fost nici acuzat, nici judecat, doar CONDAMNAT.

 

În mod cu totul abuziv Arhiepiscopul de la ROEA a demonstrat RANCHIUNEA față de mine, de cînd am vorbit deschis despre ACOPERIREA CLERICILOR HOMOSEXUALI DE LA OCA și ROEA, prin distorsionarea și intenționata INTERPRETARE FALSĂ și CU TOTUL DICTATORIALĂ, a prevederilor anunțate mai sus. Pe lîngă lipsa de EDUCAȚIE TEOLOGICĂ ORTODOXĂ, Arhiepiscopul DICTATOR ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN, NE-ORTODOX, FĂRĂ EDUCAȚIE LA ȘCOALĂ DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, a demonstrat prin acțiunea sa de EXPULZARE sau EXCOMUNICARE a mea din ROEA, o LIPSĂ de integritate morală, slabă pregătire teologică, canonică, lipsă de respect față de un preot Român, și lipsă de echilibru în gândire.

 

Atunci cînd o persoană își pierde rațiunea lucrurilor pe care le face, nu este stăpîn pe gîndire, este suferind în așa fel încît nu mai poate controla faptele și nu are în vedere urmările faptelor lui, o asemenea persoană trebuie luată sub observație, trebuie considetaă pericol social, ocolită, și trimisă la “control” pentru evaluare și tratament.

 

Acțiunile Arhiespicopului de la ROEA în cazul meu de EXPULZARE sau EXCOMUNICARE din ROEA demonstrează tuturor, inclusiv Judecătorilor de la Tribunalul de la Chicago că a depășit limitele sau parametrii prevederilor și procedurilor STATUTULUI și REGULAMENTULUI după care sunt organizate și funcționează Episcopia Română din America, auxiliarele și parohiile de sub jurisdicția ei, editat / publicat în 1994. 

 

Acest mod RIDICOL de a abuza prevederile de la Articol I, Secțiunea 2, Litera l, Pagina 6, a constituit un lucru bun pentru mine, căci Tribunalul din Chicago, a văzut din materialele prezentate de către ACUZARE și APĂRARE, modul abuziv, neconform cu STATUTUL ȘI REGULAMENTUL după care sunt organizate și funcționează Episcopia Romană din America, auxiliarele și parohiile de sub jurisdicția ei, editat / publicat 1994, al Arhiepiscopului de la ROEA,  și de 5 ori a DAT HOTĂRÂRE împotriva Arhiepiscopului de la ROEA.

 

Arhiepiscopul de la ROEA și-a săpat singur groapa și tot în același timp și-a pus și funia după gît, prin toate abuzurile pe care le-a făcut împotriva preoției mele, a familiei mele. Dumnezeu nu doarme, ci va judeca.

Este un păcat STRIGĂTOR LA CER, dar în același timp și un păcat STRICĂTOR LA CER, ca o organizație de proporția, vechimea și realizările la ROEA să aibă la conducere un Arhiepiscop care este un DICTATOR ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN, NE-ORTODOX, FĂRĂ EDUCAȚIE LA ȘCOALĂ DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, și care a arătat  INFIDELITATE, ÎNCĂLCARE, DESCONSIDERARE  față de “MĂRTURISIREA DE LOIALITATE DE CREDINȚĂ” și respectul ce trebuie arătat “CELEI DE-A 3-a DECLARAȚII” CE SE PRONUNȚĂ LA CHEMAREA SLUJIRII CA EPISCOP, Statutelor de la OCA, precum și STATUTULUI ȘI REGULAMENTULUI după care sunt organizate și funcționează Episcopia Romană din America, auxiliarele și parohiile de sub jurisdicția ei, editat / publicat 1994. 

 

În legătură cu abuzurile Arhiepiscopului de la ROEA cu privire la prevederile de la Articol I, Secțiunea 2, Litera l, Pagina 6 … care prevăd ca episcopul / Arhiepiscopul … “Să ia măsuri disciplinare împotriva clerului și mirenilor în toate cazurile care nu necesită acțiunea tribunalului Episcopiei” … vă rog frumos dragi cititori ai acestor rînduri, ca să telefonați la ROEA la numărul de telefon … (517) 522 – 4800 … și să-l întrebați pe Arhiepiscopul DICTATOR ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN NE-ORTODOX, FĂRĂ EDUCAȚIE LA ȘCOALĂ DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, … dacă preotul de la ROEA condamnat la închisoare, și aflat la pușcărie în Statul unde el a petrecut vacanța de Crăciun la sora sa din anul 2010,  intră în categoria celor despre care face referință Articol I, Secțiunea 2, Litera l, Pagina 6 și mai poate fi disciplinat, … și ce a făcut el ca Arhiepiscop față de un preot de la ROEA, care fiind BEȚIV, a fost arestat pentru DUI și pus în pășcărie pînă în 2014…?!?

 

Mai puteți să-l întrebați pe pe Arhiepiscopul DICTATOR ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN NE-ORTODOX, FĂRĂ EDUCAȚIE LA ȘCOALĂ DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, dacă ceea ce scrie / prevede Canonul 42 al Sf Apostoli … Episcopul ori presbiterul, ori diaconul, petrecând cu zaruri și cu beții, ori să înceteze, ori să se caterisească … este adevărat sau fals …?!?… și dacă a vizitat la pușcărie pe preotul încarcerat pînă în 2014!

Ce a făcut Arhiepiscopul DICTATOR ABUZIV, NECINSTIT, NE-ROMÂN, NE-CREȘTIN, NE-ORTODOX, FĂRĂ EDUCAȚIE LA ȘCOALĂ DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, cu preoții bețivi, sau desfrînați, sau homosexuali de la OCA și ROEA …?!?    I-a acoperit, i-a protejat și i-a ferit de la caterisire … pentru care motive … ?!?

Oare un asemenea Arhiespiscop trebuie Românilor din America și Canada, care să-i facă de rușine și să aibă așa numitul “DOUBLE STANDARD” … metode preferențiale bazate pe principii TOTAL NECREȘTINE și dubioase …?

Se pot găsi mai multe informații pe această temă a preotului BEȚIV de la ROEA, și aflat la pușcărie … la următoarea adresă … www.pokrov.org … Open Letter from Father Vasile Susan, Date Published: 8/13/2010 ori direct la http://pokrov.org/display.asp?ds=Article&id=1377 … EXHIBIT 18. Mulțumesc! Lectură bună!

 

Poziția mea vis a vis de Episcopii de la OCA / ROEA este ilustrată de Psalmul de mai jos:

Psalmul 5

Graiurile mele ascultă-le, Doamne! Înţelege strigarea mea!

Ia aminte la glasul rugăciunii mele, Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către Tine, mă voi ruga, Doamne!  

Dimineaţa vei auzi glasul meu; dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea.

Că Tu eşti Dumnezeu, Care nu voieşti fărădelegea, nici nu va locui lângă Tine cel ce vicleneşte.

Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fără de lege.

Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaş şi pe viclean îl urăşte Domnul.

Iar eu, întru mulţimea milei Tale, voi intra în casa Ta, închina-mă-voi spre sfânt locaşul Tău, întru frica Ta.

Doamne, povăţuieşte-mă întru dreptatea Ta din pricina duşmanilor mei! Îndreptează înaintea mea calea Ta.

Că nu este în gura lor adevăr, inima lor este deşartă; groapă deschisă grumazul lor, cu limbile lor viclenesc.

Judecă-i pe ei, Dumnezeule; să cadă din sfaturile lor; după mulţimea nelegiuirilor lor, alungă-i pe ei, că Te-au amărât, Doamne,

Și să se veselească toţi cei ce nădăjduiesc întru Tine; în veac se vor bucura şi le vei fi lor sălaş şi se vor lăuda cu Tine toţi cei ce iubesc numele Tău.

Că Tu vei binecuvânta pe cel drept, Doamne, căci cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi.

Să nu uităm adevărul din proverbul latin în legătură cu cele de mai sus “Multa Sed Multum” – Multe dar Bune!

 

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!

13 Ianuarie 2011.

 

P.C. Preot Vasile Susan

5413 N. Nottingham Ave. Chicago, IL. 60656

Phone: 773-220-9503; E-mail:vasilesusan@hotmail.com

„Multa Sed Multum” – Multe dar Bune

Posted by Stefan Strajer On January - 3 - 2011

 „Multa Sed Multum” –  Multe dar Bune

 Interviu cu maestrul Dan Iordăchescu

Autor: Rodica Elena Lupu

 

Rodica Elena Lupu: Bine aţi venit,  maestre!

Dan Iordăchescu: Bine v-am găsit!

R.E.L: Deşi este o vreme tare mohorâtă, maestrul Dan Iordachescu a promis şi nu a uitat întâlnirea noastră. Ce mai face maestrul Dan Iordachescu?

D.I: Face foarte bine! Mă bucur că ne-am întâlnit două suflete, două minţi şi amintiri.

R.E.L: În primul rând vreau sa văi mulţumesc din suflet că aţi acceptat sa stăm de vorbă, să-mi acordaţi acest interviu.

 

D.I: Cu dumneavoastră stau de vorbă oricând cu mare plăcere.

R.E.L.: Acum cateva zile am asistat la acoradea premiilor Oscar, 2010, celor mai de seamă români iar unul dintre aceştia a fost Dan Iordăchescu.

D.I.: Au fost 8 premiaţi cu Oscar. Ştiţi că Oscar se numea românul care, acum 64 de ani a executat statuia care îi poartă numele. El a dat, prin nepotul său, permisiunea României ca statuia să se ofere aici la noi şi să se numească “Oscar Românesc de Excelenţă”. Toată lumea ştie ce e un Oscar, adică o premiere pentru tot ceea ce ai făcut bun în viaţă. Am fost foarte fericit pentru că am fost desemnat unul dintre cei cărora li s-a acordat acest premiu.

R.E.L: Şi merită pe deplin această distincţie maestrul Dan Iordachesc aşa cum aţi meritat şi alte distincţii pe care vă rog să le enumeraţi dumneavoastră.

 

D.I.: Decoraţii, distincţii şi ordine su fost: Artist Emerit al României (1963), Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1964), Ordinul Meritul Cultural clasa I (1968), Medalie jubiliară InterKoncert Budapesta 1983, Ordinul Steaua României în rang de Comandor (2000), Ordinul Muncii, Medalia de aur “In Memoriam George Enescu” (2005), Profesor Honoris Causa al universităţii Babeş-Bolyai din Cluj ( 06 aprilie 2005 )

R.E.L.:. Aş vrea să le spunem cititorilor noştri că în anul 2010, aţi fost desemnat Cetăţean de Onoare al oraşului Drobeta Tr. Severin, al oraşului Bucureşti iar în luna ianuarie 2011 următorul oraş care vă acordă Cetăţenia de Onoare este Cluj Napoca.

D.I.: Aşa este, şi mai sunt Cetăţean de Onoare al oraşului Salonic, Grecia (1981), “Aquila de Tlatelolco” – Mexico City (1980), Cetăţean de Onoare al oraşului Pellare – Salerno, Italia (1988), Cetăţean de onoare al românilor din Los Angeles, Cetăţean de onoare al comunei Hlipiceni, jud. Botoşani (2005). Vreau să vă mai spun că sunt mândru că sunt român, aşa cum de altfel am fost peste tot în lume. Eu, mi-am respectat ţara şi neamul oriunde m-am aflat.

R.E.L: Nicăieri nu e mai bine ca acasă. Spuneţi-mi vă rog, în familie a mai cântat cineva?

D.I.: Mama a fost cea care mi-a transmis moştenirea, Rodica. Şi tata contează, dar mama avea un success deosebit atunci când interpreta la Iaşi, “Eu sunt Barbu Lautarul”. Măicuţa mea a fost învăţătoare la Şcoala Normală din Iaşi iar tata professor de fizico-matematici. În ceea ce mă priveşte, vreau să spun că am venit de undeva din văzduh, din infinit, datorită mamei. Ea, măicuţa mea iubită, mi-a transmis acest har al Tatălui Ceresc. Repet, bineinţeles că si tata a contribuit, dar mama este cea mai devotată iubire, iubirea care mi-a dat senzaţia că am venit din infinit o datorez ei. Am iubit-o pe mama enorm. Mama venea des la mine şi de fiecare dată cănd interpretez sau ascult  “A venit aseară mama”, lacrimile mi se preling pe obraz. De fapt romanţa întotdeauna eu am interpretat-o plângând.

R.E.L: Aşa mi se întâmplă şi mie. Aş vrea să le spunem cititorilor unde a văzut lumina zilei maestrul Dan Iordachescu.

D.I.: Eu m-am născut la 2 iunie 1930, la Vânju Mare, judeţul Mehedinţi, şi asta pentru că tata a chemat-o acolo pe mama de la Hlipiceni, ea fiind însărcinată cu mine în luna a opta.

R.E.L: Multă sănătate şi ani mulţi plini de bucurii să aveţi şi de acum înainte!

D.I: Mulţumesc, la fel vă doresc şi eu! Imediat după ce mama m-a născut ne-am întors acasă. Eu sunt moldovean de fapt, de la Hlipiceni, care face parte din triunghiul Botoşanilor, nu al Bermudelor (râde). Vreau să-ţi spun că acesta este triuinghiul măreţ, pentru că, de la Botoşani vine Nicolae Iorga, apoi la 20 de kilometri este Ipoteştii lui Mihai Eminescu şi mai jos puţin sunt Livenii lui George Enescu. Este un triunghi decisiv pentru neamul românesc. Cine nu cunoaşte acest colţişor de pământ românesc, de unde vin cei trei, nu cunoaşte România, nu cunoaşte spiritual divin lăsat de Dumnezeu în acest ţinut românesc. Realmente Rodica, aici a fost şi este un ţinut prolific.

R.E.L: Aşa este, iar cei trei oameni de mare valoare ai noştri, alături de care se află  marele nostru baritone Dan Iordăchescu, au dus faima Românieri până departe şi nu putem decât să vă mulţumim. Vă rog să le spuneţi cititorilor noştrii despre drumul parcurs în muzică.

D.I.: Până a ajunge la prima arie interpretată de mine vreau să se ştie că mi s-au prezis încă din pântecul mamei călătoriile. M-am nascut la termen şi totdeauna am fost la termen cu toate. Pe vremea aceea tata, George Iordăchescu, era inspector şcolar şi inspecta şcolile din ţară. Mama era însărcinată cu mine în luna a opta şi a fost chemată de tata la Vânju Mare, în Mehedinţi. Trecând prin Bucureşti cu mine în pantecele ei, mama şi tata s-au dus la Ateneul Român, unde au găsit la bilete în plus două locuri, pentru concertul marelui bariton Tita Ruffo, născut tot în iunie ca şi mine, dar in 9 iunie 1877. Acest mare artist a venit din Italia pentru concertul special din 18 mai 1930. Deci cu două săptămâni înainte de a mă naşte,  părinţii mei l-au cunoscut pe Tita Ruffo, care i-a spus mamei: “Îl naşti bariton.”

R.E.L.:Şi aşa a fost.

D.I.: Apoi, pe la opt luni, mi s-a spus de către bunica mea Maria şi de către mama, că atunci cand am pronunţat prima dată cuvântul preaiubit mama, am cântat, nu am rostit acest dulce cuvânt. Iar tatălui meu când a venit acasă la Lipiceni de la Iaşi, i-am spus tata, pe un ton mai altfel, aşa ca în limba aceea de la opt luni. Dumnezeu să le ţină sufletul în paradis părinţilor mei că m-au educat bine! Chiar dacă tata a fost mai sever, nu-I nimic, bine a făcut!

R.E.L. Aşa erau părinţii noştri, odihnească-se în pace! Au ştiut cum să ne educe şi nu putem decât să le mulţumim. Aţi început aşadar să călătoriţi de mic.

D.I.: Am inceput să călătoresc de mic de la Vânju Mare la Lipiceni, la Bozovici în Caraş Severin, apoi la Iaşi. Dar călătoriile mele au început după ce am intrat la Ansamblul C.C.S., unde am debutat în anul 1949, cu „Balada” lui Mihăilescu-Toscani. Spun la Ansamblul C.C.S. (Consiliul Central al Sindicatelor), din punct de vedere naţional, pentru că „Balada” am cântat-o şi în Finlanda, în anul 1949.

R.E.L.: Ulterior, activitatea s-a desfăşurat an de an, zi de zi, la Ansamblul C.C.S. din1949 – 2002, şi la Ansamblul S.P.C. (Sfatul Popular al Capitalei), în perioada 2002-2006, unde ai înfiinţat personal stagiunea de spectacole şi concerte de operă. Ai continuat apoi ca prim-solist al Operei Române din Bucureşti (1956 – 1988). Între 1978 – 1988 ai fost şi prim-solist al Filarmonicii de Stat „George Enescu”.

D.I.: Văd că ştiţi totul despre mine. Activitatea mea lirică a continuat an de an şi în concerte şi în spectacole la Opera Română din Bucureşti, la alte teatre de operă din alte state şi oraşe, până în prezent.

R.E.L.. Ştiu multe, dar cel mai bine ştiţi dumneavoastră. Aţi debutat ca actor în “Le Médecin malgré” în româneşte „Doctor fără voie”,  de Molière, o comedie clasică – farsă în trei acte, care a fost jucată pentru prima dată în 6 august 1666 la Théâtre du Palais-Royal, Paris..

D.I.: Da, mai întâi am urmat Facultatea de Teatru din Iaşi iar debutul scenic a fost la 18 ani, în 1948, la celebrul Teatru Naţional din Iaşi, în “Doctor fără voie” unde îl jucam pe bătrânul Geronte. Acest rol ar fi trebuit acum să-l joc, dar aşa a fost să fie, l-am interpretat atunci, la 18 ani. Parteneri mei de atunci erau în rolulu lui Zganarel, Octavian Cotescu şi mai jucau în piesă Petrică Gheorghiu şi Tatiana Iekel, iluştrii scenei româneşti. În Bucureşti am debutat în decembrie 1949, în opereta “Cantec de viaţă nouă”, a lui Florin Conmişel, jucând rolul “Chiaburul”. Precizez că eu am avut zece tafuri. Am inceput cu teatrul, a urmat opereta, liedul, opera în 1956, genul vocal simfonic, oratoriul, canţoneta italiană, cu care am avut succes la Firenţe. Itaienii au fost inpresionaţi că un român poate cânta canţoneta lor. Apoi a urmat cântecul popular stilizat românesc şi romanţa în 1949, când am cunoscut-o pe Maria Tănase, cu care am fost bun prieten iar dragostea noastră s-a transformat în 1957 într-o iubire totală. După romanţă, al zecelea  gen a fost muzica uşoară. La început am cântat cu formaţia “Junone” din Belgrad, cu care am avut concerte la Novisad, Budapesta, Szeged, Bucureşti şi Constanţa.

R.E.L.: Foarte interesant! Unde a urmat Conservatorul, Dan Iordachescu?

D.I.: Am urmat Consrvatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti, la clasa maestrului Constasntin Stroescu, care a cântat cu Caruso. Vreau să-ţi spun că eu am respectat responsabilitatea. Am responsabilizat viaţa mea şi vocea mea. În felul acesta am ajuns de la vocaţie la misiune

R.E.L.: Dan Iordăchescu este unicul bariton român de categorie internaţională care a îmbrăţişat pe lângă teatru şi nouă genuri de muzică, pe care le-a cântat cu un deosebit succes, de-a lungul celor peste 60 de ani de activitate: operetă, operă, concert cameral (lied), concert vocal-simfonic, oratoriu, romanţă românească (pe care a studiat-o cu ilustra Maria Tănase), canţoneta italiană, genul muzicii populare româneşti, stilizate şi genul muzică uşoară, românească şi străină (franceză şi americană). În acest sens, are mii de afişe, programe, cronici, fotografii din peste 1100 de spectacole de operă cântate şi peste 1700 de concerte în România şi în 61 de ţări. Ştiu că aţi avut 262 de turnee prin lumea asta mare.

D.I.: Da, aşa este. Am cântat în 61 de ţări, în 97 metropole, printre care New York,  în 331 de oraşe ale lumii, de la răsărit – Indonezia, până la apus – Peru, S.U.A., Canada (Vancouver), de la nord – Archangelsc, până în sudul lumii – la Mar del Plata (Argentina) şi Rio de Janeiro (Brazilia), trecând şi cântându-le şi africanilor, la Dakar (Senegal). De mic copil am dorit sa văd lumea şi Tatăl Ceresc mi-a împlinit dorinţa.

R.E.L.: Dan iordachescu a făcut studii complementare de canto la Salzburg (Mozarteum 1956), Paris (1958-60) şi Roma (1960).

D.I.: În cele aproximativ 1100 spectacole de operă pe care le-am susţinut pe tot globul am cântat 45 de roluri importante;  peste 1500 de lieduri în cele aproape 1600 de recitaluri. Am cântat pe cele mai importante scene de operă între care Teatro alla Scala din Milano, Viena StaatsOper, Opera de Paris, operele din Seattle, Hamburg, Munchen, Berlin, Sankt-Petersburg, Los Angeles, San Francisco, New York, Dallas sau Bolşoi din Moscova, avandu-i ca parteneri pe Mario Del Monaco, Placido Domingo, Mirella Freni, Renata Scotto, Virginia Zeani, Montserrat Caballé, Luciano Pavarotti, J. MacCracken, Franco Corelli, N. Rossi-Lemeni, Giuseppe Di Stefano şi alţii sub bagheta lui Riccardo Muti, Lorin Maazel, Georges Pretre, Zubin Mehta, M. Rostropovitci, Tullio Serafin, Sir Colin Davis etc.

R.E.L.:Din anul 1979 aţi susţinut cursuri de masterat în Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Filipine, Grecia, Turcia (locuind 6 ani şi jumătate la Istambul) şi România. Aţi fost Profesor universitar la Academia de Muzică din Bucureşti, iar din 1993 maestrul Dan Iordachescu este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Despre Festivaluri ce ne spuneţi?

 

 

D.I.: Am participat la 31 de Festivaluri europene, americane si sud-est asiatice. Am fost Preşedinte de onoare al Festivalului Donizetti de la Zvolen – Bratislava 1993-1999, Preşedinte al Concursului Internaţional Maria Callas – Salonic – martie 1978, am fost membru în juriile concursurilor internaţionale la Vichy, Franţa – august 1979; Lansing University – aprilie-mai 1978; Michigan, Statele Unite – 1979; Ann Arbor University – iunie 1979; Cardiff, Anglia – iulie 1983; Salonic şi Veria – din 1989 până în 2005 (de trei ori preşedinte).

R.E.L.: Maestrul Dan Iordăchescu este singurul cântăreţ de operă şi concert din lume care a câştigat trei mari premii internaţionale, toate jubiliare.

D.I.: Da, pe lângă Premiul jubiliar W.A. Mozart, evocând ilustra memorie a lui Mozart, la 200 de ani de la moartea sa din 1956, am primit Premiul Robert Schumann, la comemorarea a 100 de ani de la moartea sa, în 1956, la Berlin Zwickau şi Premiul Musorgski, la Geneva, comemorând fastuos, 75 de ani de la dispariţia marelui compozitor. Şi au mai fost alte premii în competiţii internaţionale şi naţionale de canto : Varşovia – Marele Premiu (1955), Toulouse – Premiul II (1958), Viena – Premiul “Haydn – Schubert” (1959), Bucureşti – Premiul I “George Enescu” (1961), Olanda – s’Hertogenbosch: Marele Premiu, Premiul I Bas Baritoni, Premiul Operei Olandeze, Premiul interpretării de lied (1963), Bruxelles – Queen Elizabeth – Premiul I – Bărbaţi (1966), Hanover – distincţia de “Maestru al Liedului” (1968) .

R.E.L.: Aşadar, într-un interval de doar trei luni, aţi câştigat trei mari premii ce nu au mai fost decernate niciunui alt artist.

D.I.: Aşa este, (îmi spune mestrul şi ochii i se umplu de lacrimi). Păcatul mare este că nu suntem apreciaţi cum ar trebui în timpul vieţii. Cu totul altfel sunt trataţi artiştii de către alte popoare.

R.E.L.: Din păcate aşa este. Doar atunci când nu se mai află printre noi, îşi amintesc cei de la radio şi televiziune despre artiştii neamului nostru. Să nu mai vorbim despre cei de la putere, care în ultima vreme pur şi simplu i-au umilit pe cei mai mulţi dintre artiştii noştri.

D.I.: O mare durere în suflet o am chiar acum când sunt  pe cale să pierd casa în care locuiesc de zeci de ani. Să nu mai vorbim despre pensia “nesimţită”, cum o numesc aleşii noştri, care mi-a fost redusă datorită legislaţiei în vigoare. E vai şi amar de artişti şi de cultura noastră, care a ajuns pe mâna unora care habar nu au, sunt paraleli cu ea.

R.E.L.: Doamne, câta dreptate aveţi! Îşi bat joc de noi, de limba noastră românească, de poetul nostru naţional, de marele nostru Eminescu, de istoria noastră, şi de multe altele, care pe cei ce au în piept o inimă română cu siguranţă îi fac să sufere.

D.I.: Omul potrivit, la locul potrivit, asta la noi nu mai este valabilă. Totul este anapoda.

R.E.L:: Îmi amintiesc cu mare plăcere data de 24 noiembrie 2008, când aţi împlinit 59 de ani de activitate lirică neîntreruptă naţională şi internaţională., şi a avut loc la Ateneul Român, concertul aniversar “90 de ani de la împlinirea României Mari”.  Eram în sală şi sunt mândră că v-am văzut pe scena Ateneului unde aţi fost invitat să concertaţi într-un micro-recital. La apariţia dumneavoastră pe scenă, s-a ridicat sala în picioare ca sa vă omagieze. Apoi în timpul programului, după a doua piesă “S-ar găti badea de nuntă”, publicul s-a ridicat din nou în picioare, ovaţionând şi cerând repetarea liedului.

D.I: Acest lucru nu mi s-a mai întâmplat în România. Mi s-a întâmplat doar în Statele Unite, la Sankt Petersburg în Rusia, la Roma în Italia, la Istambul în Turcia şi în Mexico City.

R.E.L.: Anul aniversar 2009, în care Dan Iordăchescu a sărbătorit 60 de ani de la debutul său liric a fost încărcat de semnificaţii, dar şi de concerte, spectacole, emisiuni TV şi Radio, fapt care a culminat cu concertul aniversar „Multa Sed Multum” (Multe dar Bune) contrazicând „Non Multa Sed Multum”.

D.I.: Da, în data de 2 iunie 2009 la Ateneul Român a avut loc sărbătorirea a 79 de ani de viaţă şi 60 de ani de activitate lirică NEÎNTRERUPTĂ NAŢIONALĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ. Concertul a fost organizat de Dl. Neculai Onţanu – primarul Sectorului 2, Bucureşti, un iubitor al muzicii, al artei şi al culturii..

R.E.L: În aceste spectacole le-aţi avut alături pe cele două fiice, talentatele soprane Cristina şi Irina Iordăchescu.

D.I.: Mă mândresc cu fetele mele, cele două care se află aici cu mine la Bucureşti, dar şi cu Raluca, tot artistă, care locuieşte în Los Angeles şi cu fiul meu care are 29 de ani şi este în Orchestra Simfonică din Singapore.

R.E.L: Cu cei peste 60 de ani de carieră neîntreruptă aţi devenit cel mai longeviv interpret în viaţă din lume.

D.I.:Aşa este şi l-am rugat pe ingeraşul meu păzitor să mă mai lase pentru că mai am multe de făcut.

R.E.L. Ar fi multe de spus despre maestrul Dan Iordăchescu, dar vă mai pun o singură întrebare: Ce face maestrul Dan Iordachescu acum?

D.I.: Acum scriu o carte, care o să apară curând.

R.E.L.: Vă dorim multă sănătate maestre Dan Iordăchescu  şi mulţi ani cu împliniri!

D.I. La fel vă doresc şi eu dumneavoastră şi celor care citesc această publicaţie.

NATURA ŞI FASCINAŢIILE EI GENETICE

Posted by Stefan Strajer On December - 8 - 2010

NATURA ŞI FASCINAŢIILE EI GENETICE 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Motto

“Omnium rerum natura cognita levamur superstitione” – “Cunoscând natura tuturor lucrurilor suntem eliberaţi de superstiţii” (Cicero) 

Doresc să vă scriu despre cea mai extraordinară ştafetă genetica a migraţiei, pe cea a unui fluture din genul DANAUS, cunoscut sub numele de MONARH, regele insectelor. El împreună cu toata curtea sa, începe migrarea primăvara, spre nord, iar toamna se întorc toţi de unde au plecat, zburând în total peste 5.000 (cinci mii) de kilometri cu aripile lor a căror anvergură nu depăşeşte  zece centimetri, ei înşişi neavând cu totul decât câteva grame!!

Nu este extraordinar!?! Dar cine mai citeşte astăzi despre fluturi, când în locul Naturii, privim numai ecrane de tot felul, sau cine mai scrie astăzi despre fluturi, afara de copii, de specialiştii în fluturi şi de cei ce au fluturi în cap în loc de păsărele! Zâmbiţi! Vă aduceţi aminte de acel psihopat care îi spunea psihiatrului ca are păsărele în cap. Psihiatrul nu a putut să-l convingă în nici-o formă şi atunci a recurs la un şiretlic: i-a propus o intervenţie chirurgicală să-i scoată păsărelele din cap. Psihopatul accepta bucuros. Chirurgii simulează operaţia, îi fac narcoză îi bandajează capul şi când îl trezesc, îi arată o colivie cu două păsărele. Fericit, psihopatul pleacă acasă cu păsărele în colivie. Fericirea i-a fost spulberată de un patapievici care îl întreabă: “Da, cuibul unde-i?’’ Dezastru total pentru bietul psihopat, care se întoarce înapoi la psihiatru. Din nou,  încercările de convingere rămân fără rezultat şi atunci se recurge din nou la şiretlicul operaţiei, după care, la trezire, i se prezintă un cuib de păsărele pe o tavă. Psihopatul pleacă bucuros la patapievici să-i arate cuibul, la care omul dracului zice: “Ţi-au lăsat ouăle în cap şi au să facă pui!” E clar care dintre cei doi era mai psihopat.

Mă opresc aici, cu un ou de fluture în palmă, ce este mai mic decât un bob de mac şi vreau să vi-l prezint. Priviţi-l pentru că în el se află mai multe informaţii genetice de cât are computerul dumneavoastră de câteva kilograme şi încă ceva ce se ridică deasupra tuturor computerelor din lume: iniţiază viaţa în patru forme diferite şi are programată o călătorie migratoare unică, de peste 5.000 (cinci mii) de km, din Mexic până în Canada şi înapoi!! Şi dacă nici acest lucru nu vă uimeşte, atunci reţineţi şi consideraţi un fapt cu totul extraordinar: această mare migrare nu este făcută într-o singură generaţie, ci de trei sau patru generaţii de-a lungul migrării, de primăvara timpurie până toamna târzie a aceluiaşi an, printr-o ştafetă genetică în care batonul continuării migraţiei este acest ou! Aceasta extraordinară ştafetă porneşte din Mexic (Mariposa Monarca Reserve) până în Canada (în toata preeria şi deasupra Marilor Lacuri)  iar când vine toamna canadiană, fluturii pornesc înapoi spre sud. Sunt strănepoţii celor care au plecat în primăvară din sanctuarul călduros din Mexic. Cum de ştiu, după trei, patru generaţii aceşti fluturi să revină, pe locurile strămoşilor lor, locuri pe care nu au fost vreodată? Din codul lor genetic ce încape într-un ou cât un bob de mac, ou care pe lângă toate informaţiile somatice şi fiziologice ale metamorfozei  mai  poartă şi informaţiile extraordinarei lor migraţii.  

Să luam în ordine această migraţiune, această călătorie trans-continentală. La sfârşitul lui februarie, fluturii Monarh pornesc spre nord în valuri mari, galben-portocalii de întunecă  ziua, şi  ajung în Sudul Californiei, unde deja e cald şi sunt ierburi, plante şi flori au o sevă aparent lăptoasă (milkweed ) hrana lor esenţială. Aici se împerechează, apoi femela depune, împrăştiat, în jur de 400 de ouă şi toată generaţia plecată din Mexico îşi încheie ciclul vieţii. Din ouăle depuse, după câteva zile iese o larvă foarte mică, dar cu gură foarte mare, care în prima zi îşi mănâncă coaja propriului ou. Începând de a doua zi, mănâncă o cantitate cât greutatea propriului ei corp. În două săptămâni, mănâncă zi şi noapte aproape continuu şi astfel larva ajunge de grosimea unui creion şi cu o lungime de cinci centimetri, frumos colorată, cu dungi portocalii albe şi negre, ce avertizează că sunt  toxice. Se retrage într-un loc dosnic, sigur şi în câteva ore îşi produce o învelitoare jur împrejur, ca un sac de dormit. Trece din stadiul larvar în cel de pupă în două săptămâni, timp în care are loc marea transformare somatică în fluturi. De la oul din palmă până la fluturele gingaş cu aripi frumos colorate galben portocalii cu nervuri negre a trecut o lună. Noua generaţie nu pierde timpul în California şi fără vreun fel de ghizi sau marcaje o ia direct spre nord, spre Canada, zbor de aproape două mii de kilometri.

Specialiştii ne spun că fluturii Monarh zboară, în medie 50 de kilometri pe zi şi găsesc curenţii de aer spre nord pe care planează kilometri şi kilometri!! Impresionant, e doar un fluture nu migratoarea gâscă migratoare canadiana cu anvergura aripilor de peste un metru, dusă spre nord de gâştele cu experienţa migrărilor anterioare.  Fluturii Monarh ajunşi în Canada se împerechează după care femelele depun ouăle şi generaţia se stinge, fiindcă  media de viaţă a unei generaţii este doar de aproximativ două luni. Viaţă de două luni în care mai mult au zburat  spre vara nordului, pentru a da viaţa următoarei generaţii ce se va bucura de vara canadiană şi se va  continua  cu încă una sau două generaţi, depinde de căldura şi vegetaţia verii. La urmă, spre toamnă, apare cea mai grozavă generaţie, generaţia matusalemica, se va ridica în aer, va lua directia sud, spre Mexic, zburând peste 2.500 de kilometri, până la  Mariposa Monarca Reserve, unde e cald şi bine, de unde au plecat strămoşii lor astă-primăvară!! I se spune generaţia matusalemică pentru că trăieşte şapte, opt luni şi nu se procreează decât în primăvara următoare.

Fapt divers, amuzant: au fost nişte fluturişti care au raportat generaţia matusalemică a acestor fluturi regali cu specia umană, a cărei medie de viaţă au estimat-o la 75 de ani şi au ajuns la prezumţia că o generaţie matusalemică umana ar trai 525 de ani. Distractiv, mai ales dacă mergi cu prezumţiile comparative mai departe. Mă abţin, altfel aş putea fi considerat fluturist, dar trebuie să adaug că, în Mariposa Monarca Reserve, generaţia matusalemică nu cred că hibernează ca ursul polar, ci adunaţi cu miile, pe ramurile coniferelor, fluturii stau într-o interacţiune de transmitere de informaţii numai de ei înţeleasă şi poate chiar meditează, în felul lor.

În Mexic, vechii azteci şi mayaşi au avut un cult faţă de aceşti fluturi, pe care i-au inclus în cultura şi arta lor, în timp ce noi, acum, în America de Nord, îi cumpăram, la grămadă, să le dăm drumul în anumite ocazii festive: just for fun!! Mare distracţie, mai ales ca şi această specie regală este ameninţată de ravagiile speciei umane în Natură. Specia noastră, bipedă fără pene, va rămâne la urmă numai cu ecrane şi butoane în mijlocul unei planete devastate de fascinatele ei creaţii. Adio fluturi mari, ce purtaţi în voi înţelepciunea creatoare a Naturii, adio cu sincerele mele regrete.

În România, ascultam cucul, o pasare detestabilă  pentru modul ei de reproducere, dar mă  obseda  repetitivul şi monotonul sunet pe care-l făcea  primăvara, fără să-şi fi cunoscut sau auzit vreodată antecesorii: unul doar bun de împerechere, celălalt doar să facă un ou în cuibul altor păsări, restul dezvoltării şi-a habitudinii progeniturii fiind transmis  genetic prin ou.

În Alaska am aflat şi am văzut somonii care s-au întors din Pacific pe râuleţul de unde plecaseră în urma cu trei, patru ani să perpetueze specia şi apoi să moară, lăsând în nişte ouă, cât cele mai mici mărgele, toată zestrea anatomo-funcţională a speciei plus datele marii lor călătorii subacvatice, de peste zece mii de kilometri în Oceanul Pacific. Cel puţin somonii aceştia se întorceau de unde plecaseră ei înşişi, pe când  fluturii regali se întorc după trei patru generaţii într-un loc în care nu au mai fost, din care însă au plecat strămoşii lor!! Deci, Natura a reuşit să facă un progres genetic mai mare, mai miraculos, mai uimitor, extraordinar. În cât timp oare?!?

(Decembrie 2010, Winnipeg –Canada)

 

APEL – alegerile din Basarabia 28 noiembrie 2010

Posted by Stefan Strajer On November - 27 - 2010

APEL – alegerile din Basarabia 28 noiembrie 2010

adresat studentilor basarabeni din Romania si de pretutindeni de catre un grup de organizatii Romanesti din America cu prilejul alegerilor de la 28 Noiembrie!

Tineri Basarabeni! Ne adresam voua, urmasii celor deportati, pentru ca sunteti profund atasati de pamantul tarii! Ne adresam voua in numele parintilor risipiti prin Siberia in morminte fara cruci! Ne adresam voua in numele generatiilor de azi si de maine ca sa nu impartaseasca si ele aceiasi soarta! Participati la alegerile din 28 Noiembrie si spuneti un NU categoric comunismului. Atitudinea si actiunile voastre sunt extrem de importante. Orice absenta inseamna un vot pentru robie. Votati pentru Libertate, Dreptate, si Democratie!

• Viitorul tarii de pe ambele maluri ale Prutului poate fi in mainile voastre.

• Sunteti “exilati” in propria voastra tara, dar exilul a avut un rol hotaritor in trecut la trezirea natiunii si poate avea un rol crucial si in prezent.

• Fiti activi si hotariti indiferent de vitregiile prin care trece azi tara.

• Aveti curajul si demnitatea politica pe care nu le mai au conducatorii de azi.

• Daca nu veti vota, comunistii vor prelua din nou puterea si vor reinstaura tirania.

• Votati pentru restabilirea Adevarului Istoric; pentru numele domnului Stefan Cel Mare; pentru limba nemuritorului Eminescu.

• Nu pierdeti aceasta sansa! Votati pentru identitate proprie si traditii stramosesti.

• Alaturi de Europa nu veti mai risca arestari, persecutii, asasinari, ori profanari de monumente si morminte.

• Alegeti viitorul, care este al celor care cred in Dreptate si Democratie.

• Votati cu inima si apropiati-va de frati si de matca familiilor Europene.

• Dovediti ca pamantul dintre Prut si Nistru nu este al lor, ci al Vostru.

Suntem alaturi de voi!

Comitetul Romano-American pentru Basarabia: Dr. Claude Matasa, Dr. Nicolae Dima, Dr. Silviu Ziscovici, Valentin Tepordei, Lia Roberts

Consiliul Mondial Roman: Nicolae Popa, Mircea Popescu, Stefana Bianu, Carmen Sabau, Mihai Stan, Elvira Opran

Fundatia Iuliu Maniu: Justin Liuba, Dan Manuila, Patricia Issarescu

Fundatia Grigore Vieru: Florin Carlan, Andrei Guzun, Nicolae Zagariuk

Forul Democrat al Romanilor din Republic Moldova-Filiala Canada: Iacob Cazacu-Istrati

APELUL

membrilor FILIALEI DIN CANADA al FDRM

către toţi românii basarabeni de pretutindeni

Fraţilor!

A sosit timpul ultimii bătălii pentru a ne afirma ca popor, ca naţiune.

Să nu ratăm posibilitatea de ai acorda societăţii RM (România Mică) şansa de a se dezvolta într-adevăr pe principiile democratice- stat bazat pe drept; separarea puterilor; respectarea drepturilor omului; pluralismul politic şi libertatea gândirii şi a expresiei; crearea unei economii de piaţă funcţionale, viabile şi asigurarea stabilităţii sociale; păstrarea sfintelor valori nationale, care sunt adevăraţii piloni spre atingerea obiectivelor strategice a societăţii noastre – aderarea la Uniunea Europeană şi înfăptuirea visului cel mai scump- Unirea cu Patria-mamă România Mare!

Pentru atingerea acestor obiective noi vă rugăm să participaţi activ la alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2010 pentru a vota Democraţia şi Adevărul, pentru ca societatea RM (României Mici) să ajungă în cel mai scurt timp la o viaţă normală alături de frumoasele ţări-surori ale bătrânei Europe.

Să aplicăm ultima lovitură Balaurului Roşu (comunismul) şi imperiului său, care ne-a înghiţit trecutul a două secole şi prezentul …

Alegeţi Viitorul!

Daţi votul celui care luptă pentru Adevăr!

Daţi votul celui care condamnă crimmele săvârşite de „îngerii roşii” (hidrele roşii).

Votaţi Libertatea!!!

Votaţi Democraţia!!!

CREDINŢĂ! SPERANŢĂ! VICTORIE!

Preşedintele de onoare a Filialei din Canada al FDRM Ovidiu Creangă

Preşedinte executiv a Filialei din Canada al FDRM Iacob Cazacu-Istrati

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors