23 August 1944 – Pragul dintre două dictaturi

Posted by Stefan Strajer On June - 27 - 2019

23 August 1944 – Pragul dintre două dictaturi

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Dintr-odată, la 23 august 1944, pe neașteptate totul s-a răsturnat în România.

Habar nu aveam, mergeam la grădiniță. Mai precis, Mama mă ducea la grădiniță, până ce aveam să învăț drumul, fiindcă stăteam departe de grădinița, la a patra stradă de la casa în care locuiam noi, pe strada Matei Corvin din Lipova, trebuia să știu asta și numărul de pe poartă. Grădiniță era plină de copii, ca mine, și avea o curte foarte mare de joacă. Mai avea și un clopoțel: când sună clopoțelul, lăsați joaca și intrați în clasă. Intram în clasă și spuneam sărut-mâna, iar Doamna răspundea cu bună ziua, copii. N-am înțeles; eu știam că la sărut-mâna se răspunde cu servus! Neînțelegerea asta m-a frământat mult, pentru că nimeni, până acum, aici la grădiniță, nu mi-a mai răspuns cu bună ziua la sărut-mâna. Acum Doamna ne-a spus că și noi, copiii, trebuie să spunem bună ziua când intrăm în clasă. Ce anapoda e o grădiniță cu clopoțel, cu bună ziua, cu ridicarea degetelor dacă vrei să vorbești ceva și te ridici în picioare, altfel taci și asculți, cu mâinile la spate și cu „atenți la mine, repetați după mine.” Ați înțeles?

Grădinița, începutul dictaturii pentru mine. Am să o întreb pe Mama, cât mai are de gând să mă ducă la grădinița asta cu clopoțel și cu mâinile la spate? Cu bună ziua, copii și atenție la mine? Mama nu m-a ascultat, nici nu mi-a răspuns, m-a strâns în brațe și cu lacrimi în ochi mi-a spus: vine tata! Am tresărit de bucurie și o ascultam cu ce însuflețire vorbea.

Tata a venit din război, din Rusia, plin de păduchi. Asta ne-a adus din Rusia ! Nu știam ce sunt păduchii și de ce a venit Tata cu ei, cum erau și câți ne-a adus. Baciu Lupenciu, proprietarul casei, un om bătrân și bun ca pâinea, care îmi spunea servus când îl salutam, mi-a spus ce și cum sunt păduchii și că numai nespălații au păduchi și-i împrăștie. Rușii sunt păduchioși și acum vin peste noi ! Ce necaz mare, altă pacoste, fiindcă Baciu Lupenciu mi-a spus că la grădiniță trebuie să merg până ce ajung să fiu școlar. Am să vorbesc și cu Tata, după ce îl spală și curăță de păduchi în șopru, până atunci nu am voie. Bine că a venit acasă.

Tata nu a stat prea mult acasă. Scurtă ne-a fost bucuria, până ce a venit un curier cu ordin de la domnul căpitan ca Tata să se prezinte imediat la regiment. Seara a fost tristă; regimentul lor, Regimentul 7 Pioneri, se pregătea de plecare urgentă înapoi pe front, războiul nu s-a terminat, trebuie să-i alunge pe nemți și unguri din țara noastră. Ce nenorocire, fără de sfârșit, e războiul acesta. Până acum armata română era condusă de Ion Antonescu și aliată cu armata nemțească a lui Hitler, de acum, înainte, regele a ordonat ca armata română să întoarcă armele împotriva lor și să se alăture păduchioșilor de ruși. Degeaba l-am despăducheat pe Tata, pentru că iar are să vină acasă plin de păduchi. Îl despăduchem din nou, numai să vină, ce să facem. Ce mare năpastă sunt războaiele pe capul oamenilor; își pierd timpul vieții, bucuria libertății, drepturile sfinte și se umplu de păduchi. Nedreaptă lume.

***

Trăiam de aproape de două decenii în preria canadiană, după ce am scăpat, cum am scăpat, din lagărul comunist al dictatorilor de la Moscova în 1980 Anno Domeni. Ne-am refăcut familia, viața, casa, profesia, avem statut social democrat și primisem cetățenie canadiană. Eram liberi! E drept, pentru toate acestea am plătit un prețul scump al libertății aici, în Canada, ce se află la trei oceane depărtare de lagărul comunist, nu ca România, Doamne ce ursită, să fie despărțită doar de un râu firav de cea mai abominabilă dictatură a tuturor timpurilor istorice, leninistă-stalinistă.

Suntem liberi și călătorim unde vrem, de asta am plecat; să fim liberi și să zburăm prin lume, să o cunoaștem așa cum e; tridimensională, colorată, mobilă, îndârjită, nu doar din lecturi albe-negre, trunchiate. Acum, zburăm în Anglia, a fost dorința Icăi, să facem turul insulei British Heritage cu prestigioasa internațională firmă turistică „Globus”. Un circuit în autocar elegant, cu aer condiționat și volan pe dreapta, cu hoteluri extrem de confortabile, cu ghizi profesioniști care, timp de două săptămâni, ne vor face tobă cu geografia și istoria acestor băștinași, ce spun despre canadieni what a awful accent these people have. Awful în sensul de mizerabil. Din această cauza, eu le spun băștinași, pentru că se simt ofensați în gonflatul lor orgoliu să fie numiți aborigines. Mi-a spus și mie că am accent, bine înțeles că am, am învățat engleza de prerie canadiană, nu pe Tamisa, la patruzeci de ani. Am mai adăugat, să știe, că nu gândesc cu accentul, dar știu pe unii fără accent, ce gândesc numai cu accentul!

Fără nici o îndoială Anglia, The British Island, este și un tezaur turistic unic, prezentat cu stufoasă emfază de către băștinașii ei. Ne așteptam la această comportare, felul lor de a fi ne era cunoscut de aproape două decenii, doar Canada a fost dominion englezesc până în 1981, și până atunci, de la Atlantic la Pacific, se cânta Rule Britannia, rule. ( rule = a conduce, a stăpâni) Clar, nu ? Noi, însă, eram nerăbdători să o vedem cu tot ceea ce ne oferea acest tur insular. Preferințele Icăi erau Londra și Edinburgh, ale mele misterele arheologice de la Stonehenge și Hadrian Wall care a fost păzit și apărat și de o cohortă dacică.

Stonehenge este cel mai vechi, mare, interesant și misterios monument megalitic ridicat de homo sapiens în Europa, în neolitic, după unii specialiști. Specialist sau simplu vizitator, uimește pe toți ce îl văd și îl ating, pentru mărimea lui monolitică și misterele lui de nedescifrat: când, de cine, de ce, cum, pentru ce. Întrebări, presupuneri, legende, fantezii și cercetări de tot felul, nimic cu certitudine. Aceste întrebări fără răspunsuri plauzibile îl fac și mai căutat, spectaculos, cabalistic, cercetat. Stonehenge se află în Sudul Angliei, în Salisbury Plain. Stone e piatră, iar henge este un termen ce s-a dat unei suprafețe mici de pământ de formă circulară sau ovală, înconjurată de un șanț, în mijlocul căreia s-a așezat vertical o piatră înaltă, funerară pentru că henge ținea loc de ritualuri și cimitir în îndepărtatele epoci ale neoliticului și bronzului și încă se mai găsesc în Salisbury Plain, dar numai Stonehenge are grandoarea care impresionează, uluiește. Stăm și privim această dublă rotondă megalitică ce poartă istorie şi enigme de mii de ani şi, la fel ca altora, ne trec multe prin minte. Îmi trece prin minte şi probabilitatea ridicării acestei rotunde din piatră de către homo sapiens în căutarea Creatorului, după ce au ajuns, cum or fi ajuns, la ideea facerii acestei lumi de un atotputernic, la care se întorc părinţii şi străbunii loc când mor. Cine este Creatorul, cum arată, ce face, unde se află? Are specia noastră, umană, această pasiune cognitivă să caute Creatorul, să-l vadă şi întrebe care este rostul nostru efermer în această nemărginire, să i se plângă de multe și să i se roage de și mai multe. Și, pentru că nu l-a putut găsi, îl tot plăsmuiește, în fel și chip de la începutul lumii, fiindcă, specia noastră, umană, a ajuns să creadă că este pe planeta asta de la începutul lumii, și înaintea ei nu a mai fost decât cel ce a făcut-o, adică făcătorul lumii! Și nu se lasă, specia noastră, umană, împărțită, la început, în triburi și popoare ce au luat diferite căi în căutarea Creatorului, întruchipându-l după cum le trecea prin cap celor ce-i conduceau cu vorba și forța, cu supunerea și pedeapsa. Astfel au apărut tot felul de idoli, fioroși, atotputernici, necruțători cu soarta unora din jurul lor. În alte părți ale lumii a apărut credința în Marele Spirit, ce le-a făcut pe toate, punând în ele câte un strop de spirit viu și trebuiau să-i urmeze sfaturile și legile cu ascultare, altfel pentru toate neascultările îi aștepta pedeapsă, pe măsura neascultării, cât mai repede, aici pe pământ. Marele spirit nu-i mai urcau la cer pentru ai judeca, pentru el era mai simplu, practic și fără prea multă pierdere de timp. Ceva neprevăzut, nesocotit, ne dorit de Marele Spirit s-a întâmplat; din stropii de spirit viu, puse în toate și toți, au apărut și spirite rele, și-a apărut nesfârșita luptă dintre bine și rău. Mai apoi, în altă parte a lumii, specia noastră, umană, tot căutând să dea de urma Creatorului a plăsmuit zei puternici și zeițe frumoase, buni și bune, răi și rele, mereu în contradicție și luptă între ei, din te miri ce, dar mai ales pentru oameni cu care se amestecau în treburile lor mărunte și așa s-a ajuns la marile saga mitologice în care se luptau în săbii și sulițe, doar unul, cel mai mare dintre ei, deasupra tuturor avea în dotare fulgerele și trăsnetele cerului, folosindule după interesele sale personale, să i se știe de frică. Au mai trecut și alte grămezi de ani și gândirea speciei umane s-a dezvoltat și complicat, ajungând la divinități superioare și unice, despre care s-au scris testamente și biblice citite de aproape toată specia noastră, umană. Acum, în timpul nostru, în care am ajuns să zburăm, se zice că extratereștri, veniți din univers, zburători mai avansați decât noi, ne sunt creatorii, iar planeta noastră ar fi, nici mai mult, nici mai puțin, decât eprubeta lor în care ne-au produs din niște gene programate să ne autodistrugem, începând cu biosfera și sfârșind cu o distrugere nucleară, ca planeta noastră moartă să arate precum bietul nostru satelit, Luna. Toate acestea, bineînțeles în alte forme și compuneri, au format păreri și teorii despre Stonehenge, datorită vechimii în care specia noastră, umană, a evoluat. Și, la urma urmei, monoliții de la Stonehenge, ce au câte 25 tone unul, trebuiau aduși de la mare distanță, pe vremea când homo sapiens încă nu avea animale de tracțiune și nici roata! Homo universalis a adus extratereștri să care monoliții și apoi să-i pună pe verticală pentru noi. S-au găsit destui să o creadă și pe asta. Toate aceste păreri și teorii, arhicunoscute, le-am trecut prin minte, admirând acest misterios sanctuar, numit henge și din care în această parte a Britaniei, sunt foarte multe, dar mult, mult mai mici ,ovale sau rotunde, ce au fost adăposturi, sanctuare și cimitire sacre pentru că homo primigenius a devenit sapiens când cu mintea lui a conceput primul cult al speciei noastre: cultul morților. Acesta cult față de morții neamului sau pentru cei ce ne-au condus și stăpânit de la homo sapiens din neolitic și până astăzi ridicăm morminte de amintire, de pomenire. Stonehenge este un astfel de jalon istoric, un sanctuar neolitic, a cărui mărime este proporțională cu a celui îngropat sau îngropați aici. Multe asemenea jaloane istorice ale omenirii timpul le va șterge, dar acest megalit v-a dăinui și-și va păstra identitatea în secret.

Am plecat de la Stonehenge cu o mare satisfacție că l-am văzut, admirat și atins cu mâinile, un gest simbolic, personal de respect prin atingerea , peste timp, a mâinilor celor care l-au clădit din dorințe proprii, din poruncile atotputernicilor lor sau din cauze pe care noi nu le vom cunoaște niciodată, pentru că nu știm cum gândeau semenii noștri acum cinci mii de ani. Sunt multe astfel de henge-uri prin lume, dar fără asemănare cu cel din Salisbury Plain. Ne vin în minte frânturi din articolele citite despre un henge apărut recent din districtul Elberton al Statului Georgia, un kitsch american din granit, recent, format din patru plăci verticale și una orizontală ce se sprijină pe cele verticale, ce a fost inaugurat în echinoxul primăverii anului 1980, stârnind toate părerile și controversele de care sunt capabili liberii americani, pentru că în opt limbi de mare circulație este scris un decalog pentru specia umană a Secolului XX și viitoare. Despre mesajul actualului decalog, unii americani au zis că e de doctrină nazistă de dominare, alții că e masonic și nu au lipsit nici cei ce l-au catalogat The ten commandaments of the New World Order, iar unii predicatori au văzut în acest Georgia Guidestone o lucrătură satanică. O explozie de opinii, articole, cărți, dezbateri publice contradictorii până ce s-au luat de piept, unii cu alții. Pelerini de pretutindeni veneau la henge-ul georgian, unde-i cuprindeau o uimire admirativă sau uluire miraculoasă, cântau, dansau sau se rugau, ba chiar s-au dedat la sacrificii sângeroase, e drept numai din specia galinaceelor. Alții au venit furioși, înarmați cu tuburi de graffiti și au scris ce le-a trecut prin capul lor de americani liberi în Americana liberă și democrată, bazându-se pe Constituția lor, ce le dă dreptul de-a purta câte arme vor, darămite tuburi de graffiti cu care pot împușca orice idee, opinie ce nu le este pe voie și plac …

C – De curiozitate, fiindcă nu am auzit de acest henge georgian, pe care văd că îl persiflezi în maniera care te caracterizează, nu vrei să scrii direct despre decalogul încrustat în opt limbi în granitul megaliților, pentru că mi se pare a fi, în fapt, esența construcției sale?

A – Ai dreptate, decalogul a fost cauza majoră, esențială pentru care a fost conceput și realizat, nu aiureala că este un ceas solar exact, ce le-ar fi lipsit americanilor, un calendar ce le preciza lor dat echinocțiilor și solstițiilor sau că e o busolă cu gaură prin care dacă te uiți noaptea de la Elberton vezi Steaua Polară, când pe toate drumurile și autostrăzile americane sunt indicatoare cu punctele cardinale. Pentru toate astea, acum în Secolul XX, nu era nevoie de un kitsch megalitic de șase metri înălțime, ridicat pe un loc sacru al amerindienilor și fie vorba nici de decalogul unui mic grup de americani ce își ziceau loiali, fără să precizeze cui și ținând cu dinții, sau protezele dentare, la anonimat! Dar, înainte de a înșira pretinsul decalog-ghid, am să mă refer la remarca ta despre maniera mea persiflantă, spunându-ți că eu sunt un modest, periferic critic social și consider că așa trebuie scrisă critica socială: cu ironie și sarcasm, cu toate formele umorului. Critica socială nu e proză roză sau jurnalism pe simbrie și nu e potrivit să fie îmbrăcată în asemenea haine literare ce îi stău prost, nepotrivite. În sfârșit, iată decalogul în a noua limbă, materna mea: UNU Menținerea populației sub 500.000.000 pentru a fi în balanță perpetuă cu natura. În 1980 când a fost inaugurat Georgia Guidestone, populația pământului era de 4.500.000.000, azi suntem 7.500.000.000 și încă nu s-au hotărât, care vor fi cele cinci sute de milioane alese să fie în balanță cu natura pământească și nici care va fi soarta celorlalte miliarde sau spre ce natură cosmică vor fi trimise să o balanseze. Cuvântul natură pare să aibă alte înțelesuri în acest decalog misterios, pentru că nu se cunoaște cine este micul grup loial, dar anonim, puternic prin avere și cunoscător al materialelor de construcție din moment ce a ales cel mai durabil granit din lume, cel din statul american georgian, și-a hotărât să-și înceapă decalogul cu drastica reducere a populației, fără referendum planetar. Decalog cu expeditor necunoscut, pentru toți muritorii de rând ! Ce simplu a fost pentru Moise să primească de la atotputernicul biblic numai două table mici, ce intrau și într-o desagă, cu care a coborât direct la adrisantul cunoscut, poporul ales… DOI Înțelept să se chibzuiască îmbunătățirea și reproducerea speciei umane. Atât, fără să menționeze cine vor fi înțelepții și ce metode vor folosi pentru îmbunătățire; va fi de laborator genetic, prin săli de fitness, cu ceaiuri după rețete secrete sau cipuri de ultima generație introduse prin clisme. Cu reproducerea totul, mai mult ca sigur, e deja chibzuit… TREI Unirea umanității cu o limbă nouă, comună. Foarte frumos, o idee progresistă. Îmi amintește de atmosfera de la Paris, după Primul Război Mondial, unde bântuia curentul formării Statelor Unite Europene și folosirea unei limbi comune, artificiale, pentru o ușurare în comunicarea între diferitele naționalități, dar acea limbă să nu aparțină nici unei dintre statele europene. Și era o astfel de limbă internațională: Limba Esperanto – cel ce speră – creată de filologul Ludovic Lazar Zamenhof, la care a depus o muncă asiduă un deceniu întreg și a numit-o „a doua limbă pentru fiecare”! Excepțional, cinstit merita Premiul Nobel ! Am avut și eu un dicționar român-esperanto în liceu, este o limbă fonetică sută la sută iar fondul cuvintelor este latin, fiindcă latina a fost limba continentului european, de la marele imperiu roman, la atotputernica și cuprinzătoarea biserică până la universitățile care, în ultima mie de ani, au dat cea mai înaltă știință și cultură internațională. Păcat, nu s-a ajuns nici la Statele Unite Europene, nici la Esperanto, în schimb s-a ajuns la mari dictaturi înarmate nuclear, iar Uniunea Europeană, condusă de cine știe ce mic grup loial și anonim care desființează sistematic identitate statală națională în favoarea propriului interes și al dictaturii suprastatale, supra europene… PATRU Guvernare cu pasiune, credință, tradiție și toate cu judecată temperată. Ce frumos sună dar numai sună, fiindcă auzim cuvintele astea de sute de ani, la fel înșirate, de generații și generații de atotputernici. E drept, până acum toți au fost cunoscuți, recunoscuți încă din istoria vechilor cărți. Guvernare cu credință, credință cui?!?… CINCI Protecția popoarelor și națiunilor cu legi corecte. O altă veche viziune progresistă, mai mult trâmbițată decât aplicată, dar în spatele căreia, atotputernicii dictatori au făcut mari nedreptăți popoarelor și națiunilor mici. Legi corecte s-au făcut multe și peste tot dar au fost aplicate precum în anecdota românească în care legea e comparată cu o bariera lăsată la care opresc doar boii, câinii se strecoară pe sub ea dând din coada, plină de covrigi, iar leii o sar cu tupeu, fiind atotputernici dictatori… și nu vine nici un tren sau marfar. Iar justiția, ca justiția legată la ochi să nu vadă balanța… ȘASE Lăsați toate națiunile să-și judece intern disputele, iar cele externe în curtea internațională. Cred că nu au mai avut loc pe monolit să pună și judecata de apoi. De curți și judecăți internaționale ne este lehamite… ȘAPTE Evitați legile înguste, meschine și oficialitățile nefolositoare. Observ că micul grup loial și anonim are o idee fixă; să ne bage pe gât legi vechi, criptate de ei, de ne crucim de câtă grijă vrea să le poarte celor ce vor fi în balanță lor cu natura lor. Altă plagiere din trecut, cu care își amăgeau supușii, dându-le speranțe moarte în loc de dreptate, libertate și bunăstare. Legile astea sforăitoare, din trecut și prezent sunt doar paravane ce ascund realitatea; cei corecți, modești au primit doar cât să supraviețuiască iar oficialitățile nefolositoare, recte micul grup loial și anonim, cât să domnească și să stăpânească. Cu greață corticală îmi vine în minte petty laws din România postdecembristă… OPT Să fie în balanță drepturile personale cu datoriile sociale. Ce propoziție demnă de aprobat cu entuziasm, cunoscută de mult și neîmplinită, au plagiato și pe asta. Degeaba, se evaporează entuziasmul dacă realizezi, cel puțin cu trei neuroni, în ce lume a decalogurilor și legilor suntem, în ce lume trăim, în care majoritate se bate cu drepturile în piept și doar o minoritate nu se șterge cu îndatoririle sociale la cur… NOUĂ Prețuiește adevărul – frumusețea – iubirea – seeking harmony with the infinity (o sintagmă englezească, în sensul de-a căuta armonie cu God . Nici cei mai naivi idealiști nu mai înghit așa ceva, acum, când adevărul-adevărat poate fi considerat de atotputernicii conducători incorect politic și pedepsit… În sfârșit, al ZECELEA Să nu fie cancer pe pământ și să lasă loc naturii. Ambiguu și pueril sau pueril ambiguu: să nu mai fie cancer… și cancerul a dispărut! Lăsați loc naturii… și cei 500.000.000 s-au dat la o parte să facă loc naturii! Personal trăiesc cu impresia că micul grup anonim nu e prea breaz; au plagiat în mesajul lor, tot ceea au spus mulți alții cu mult înaintea lor, deci nu i-a dus mintea la ceea ce se întâmplă, se trăiește în zilele noastre. Fac o comparație cu marele filosof bucureștean Andrei Pleșu care, în Secolul XX, mai face filozofia îngerilor, despre care Tomas de Aquino a scris în Secolul XIII, deci, vorba lui Aulus Gellius: „Barba non facit philosophum” (barba nu te face filosof) mai cu seamă dacă după șapte secole a scris „Despre Îngeri” e o mare înapoiere, la fel ca a grupulețului de la Elberton-Georgia. Singura deosebire, de la cer la pământ, este ăia sunt puternici de bogați, pe când Andrei Pleșu a întins mâna și aplecat capul în fața lui Soros. Nu dau doi bani pe filosofia lui, precum nu dau nici o ceapă degerată pe acest guidestone, chiar dacă e din cel mai valoros granit.

C – Cu maliție, ai demolat impunătorul megalit cu mesaj, ridicat în vremurile noastre.

A – De megalit nu m-am atins deloc; la el au muncit mulți oameni să-l ridice, rămână acolo, dar de decalogul cu un astfel de mesaj adresat nouă, celor 7.500.000.000, nu era nevoie, is useless, cum zic americanii cei practici. Și așa ne este destulă, până peste cap, mass media noii orânduiri a lumii, ce ne promite fericire pământească, pe lângă vechea fericire a lumii de apoi. Gata cu noua îndoctrinare, neau fost destule toate dictaturile și micile grupe loiale, cunoscute și necunoscute.

C – Nu toți gândesc ca tine, probabil pentru unii e interesant, ar vrea să-l vadă. Tu nu?

A – M-ai surprins cu „nu toți gândesc ca tine”, surprizele declanșează reacții, replici neașteptate și chiar surprinzătoare. Nu aș fi fost surprins, din contră, liniștit, mulțumit dacă spuneai „Cei ce gândesc ca tine, dacă mai sunt și alții, nu prea au parte de o viață liniștită”. Sunt destui cu vederi asemănătoare cu ale mele. Mulți, foarte mulți, dintre ei văd mult mai bine, mai profund decât mine; de unde a plecat lumea, unde a ajuns și încotro se îndreaptă și scriu mult mai bine și captivant decât mine. Când am aflat, prima dată, despre Georgia Guidestone și nouă ni s-a părut foarte interesant, unic, puteam să vizităm din curiozitate, având în vedere că are și o placă mare pe care scrie „Let these be guidestone to an Age of Reason”. Fie, (sau permiteți) ca acestea să fie ghid în piatră pentru Epoca Rațiunii. Frumos, tentant, dar ne-am răzgândit definitiv, rămânând la pamfletul Age of Reason a lui Thomas Paine, englez american, jurnalist pamfletar, filosof deist, ce s-a alăturat, cu pana și firea sa revoluționară, părinților fondatori ai Statelor Unite, aducând și propagând din „Magna Carta Libertatum” spiritul constituțional în viitoarea constituție americană „Bill of Rights”. Thomas Paine a avut o forță cerebrală de convingere uimitoare și nu a fost alături numai de revoluționarii americani ci și alături de cei francezi, scriind pamfletul de răsunet „Rights of Man” în apărarea revoluției, criticând argumentat pe contra republicani, temei pentru care revoluționarii l-au făcut cetățean francez de onoare și numit în convenția constituțională. E drept, a militat cu aplomb pentru republicanism, dar a pledat ca regele să nu fie ghilotinat ci exilat în Statele Unite. Acesta pledoarie i-a fost nefastă, l-au dat afară din convenție și băgat la închisoare! Când vechiul său camarad american de revoluție, Thomas Jefferson a ajuns președintele Statelor Unite l-a adus în Statele Unite. Thomas Paine a fost o inteligență pătrunzătoare a realității și a viitorului, o remarcabilă personalitate din epoca iluminismului. În introducerea eseului pamflet „Age of Reason” a scris: „The most formidable weapon against errors of every kind is Reason”, așa a scris Rațiunea cu literă mare, pentru că este cea mai formidabilă armă împotriva oricăror erori, greșeli. Un adevăr ce se demonstrează zi de zi și Thomas Paine credea că rațiunea omenirii va duce la o epocă socială superioară. Americani i-au dat dreptate, continuă să-l aprecieze, cei ce îl citesc, dar nu i-au dăruit ceea ce merita, în schimb, pe bani, unora le-a ridicat megalitul fără noimă și menire, ce ne trasează în decalogul lor să fim numai 500.000.000 și „să căutăm armonie cu God”! Hai să fim rezonabili, ăștia ne trimit la plimbare, în căutarea armoniei cu infinitul, când ei nu înțeleg nici proximitatea micuței noastre planete pe care au transformat-o într-o piramidă proprie, dar șubredă, cățărându-se în vârful ei.

C – Aveam vaga presimțire că vei veni cu argumente ce îți vor susține punctul de vedere, la care nu renunți, împușcând și tu, cu graffiti, tot ce nu-ți e pe plac, hai să zic, după capul tău.

A – Ai dreptate nu mi-e pe plac, treceam cu vederea fără să-ți înșir decalogul micului grup anonim, dar m-ai incitat din curiozitate, e de înțeles. Și bine ai făcut, pentru că, din una în alta, am ajuns la Magna Carta Libertatum, scrisă cu pană de gâscă pe piele de oaie prelucrată și parafată cu sigiliu regal în 1215, considerată de către istoricii și înțelepții lumii că este fundamentul libertății și al drepturilor individuale, primul codice constituțional al britanicilor. Până în 1215, drepturi avea numai Dumnezeu în cer și pe pământ, iar regele numai în țara lui, cât o avea. De exemplu King John, care a semnat Magna Carta Liberatum, se numea John Lackland adică Ioan fără țară, fiindcă nu o avea și din această cauză, a fost forțat să o semneze și astfel toți supușii lui au primit drepturi. E adevărat că drepturile au fost preferențiale, de exemplu, cele dintre stăpânii de pământ și șerbii care il munceau, dar după acea cartă cu pecete regală și ei, șerbii, au devenit oameni printre oameni! Am văzut în Catedrala din Salisbury, ce se află la marginea Salisbury Plain, nu departe de neoliticul Stonehinge, o Magna Carta Libertatum originală, scrisă în latină în urmă cu opt sute de ani pe o piele prelucrată, sunt numai patru exemplare originale în toată lumea. Am fost uimit, emoționat puternic, auzisem, citisem despre ea, dar nu mă așteptam ca vreodată să o văd în original, a fost o surpriză de care nu mă pot de desprinde, cunoscând, cât de cât, istoria și valoare ei în evoluția omenirii spre o societate modernă liberă și dreaptă prin legi egale pentru toți și respectate de toți.

Din drepturile acestei Carta s-au inspirat legile societății feudale, au apărut tot felul de constituții ce au făcut salturi treptate spre libertate și egalitate, înfruntând regi și împărați, tirani și dictatori, trecând prin războaie mondiale. Iar acum, în vremea noastră, când omenirea spera calm, bunăstare și armonie, nori negrii ai dominației oculte, Globalism – societate anonimă, ne supune prin tot felul de metode spre un total regres identitar, scăzându-ne valoare umană, este baza Piramidei Puterii Oculte, pe acțiuni. Piramida socială de astăzi are mai multe trepte, cinci după unii, opt după alții, oricum la bază sunt cele vreo șapte miliarde de oameni supraviețuind din minimul ce li se atribuie din colosalul lor randament produs, restul, prin tot felul de forme nedrepte îl iau celorlalte trepte ale piramidei, din ce în ce mai mult spre vârful ei, micului grup anonim, suprem și atotputernic, ce a ridicat Georgia Guidestone și ne aruncă în ochi prafuri de decalog. Un factor rațional este de reținut: Piramida Puterii Oculte nu e precum cele egiptene, din piatră așezate temeinic, durabil, e din cărți de joc, un joc periculos cu rezultate neprevăzute, de la bază ei până în vârful suprem. Viitorul acestei piramide nu este temeinic, pentru că nu respectă drepturile și libertățile egale ale omenirii, e foarte șubred că un castel de cărții, nu are nici o asigurare scrisă în piatră, oricând se poate prăbuși, absolut catastrofal și egal pentru toți…

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

„Exilat” în propria sa țară: Policarp Morușcă, primul episcop al românilor din America

Autor: Dorin Nădrău (SUA)

 

Biografia lui Policarp Morușcă, cleric ortodox român de o neîndoielnică însemnătate în istoria bisericii noastre, ne dezvăluie o personalitate de excepție, un destin tulburător, un episcop prigonit și captiv în propria sa țară după o perioadă de patru ani (1935 – 1939) în care s-a dovedit un demnitar bisericesc plin de râvnă pentru păstoriții săi din Statele Unite și Canada. Cauzele fatalității care s-a abătut asupra lui s-au datorat, inițial, unor intrigi de palat, iar apoi, unui regim ateu și abuziv, care l-a izolat departe de credincioșii săi din America de Nord până la moarte.

Pe numele său de botez, Pompei Morușcă, viitorul episcop a văzut lumina zilei la 20 martie 1883, în localitatea Dealul Geoagiului, com. Cristești, jud. Alba. Părinții, preotul Ioan Morușcă și Ana Morușcă, oameni modești ca stare materială, au avut ca prioritate grija pentru o bună creștere a celor șase copii, trimițându-i pe toți la școală. După absolvirea școlii primare la Ighiu și Alba Iulia, Pompei Morușcă a urmat studiile medii, timp de trei ani, la gimnaziul maghiar in Alba Iulia, iar apoi, la gimnaziul românesc de la Blaj, înființat în 1874. Acesta a fost primul liceu de limba română din Ardeal, o școală referitor la care Ion Eliade Rădulescu spunea că „aici a răsărit soarele românilor”. Între anii 1902-1905, a frecventat cursurile Institutului teologic-pedagogic „andreian” din Sibiu, având dascăli de înaltă ținută academică și colegi de elită: Onisifor Ghibu, ilustru pedagog și reputat patriot român, Moise Balea, primul preot misionar din America, Teodor Scorobeț, viitorul arhiereu vicar.

În baza unei vechi cutume din Ardeal, între 1905-1908, Pompei Morușcă a fost învățător, funcționând în trei școli confesionale ortodoxe (Sebeș-Alba, Ludoșul Mare-Sibiu și Pâclișa, care astăzi face parte din municipiul Alba Iulia).

În vederea hirotonirii ca preot, s-a căsătorit cu Maria, fiica preotului Vasile Bălan din Blașfalăul de Sus-Bistrița, sora viitorului mitropolit Nicolae Bălan. La 19 iunie 1908, a fost hirotonit de mitropolitul Ioan Mețianu pe seama parohiei din Șeica Mare, o comună cu oameni harnici și gospodari, așezată lângă Mediaș. Asemenea multor intelectuali români, în timpul primului război mondial, a fost suspectat de autoritățile maghiare de activitate filo-românească și a fost mobilizat ca preot militar pentru soldații români din armata habsburgică (1917-1918). Preoteasa Maria Morușcă a fost arestată și deportată în Ungaria vestică, iar despărțirea de părintele Pompei a fost definitivă, în 1922 urmând divorțul. Se cuvine precizat că în ciuda rănii care a rămas, părintele Morușcă s-a rugat pentru fosta sa soție până la moarte.

Bishop-Polycarp-(Morusca)

Foto.Episcopul Policarp Morusca

A părăsit Șeica în anul 1919, când a fost angajat la Consiliul Dirigent care avea sediul la Sibiu, la departamentul Culte și Instrucție, aflat sub comanda lui Vasile Goldiș, unul dintre „corifeii Marii Uniri”. Ales de Congresul Bisericesc al Mitropoliei Ardealului în funcția de consilier economic la nou înființata Episopie a Clujului (1919-1920), se înscrie la cursurile de religie pentru profesorii români ai renumitei universități clujene. Numele părintelui Pompei Morușcă a devenit și mai cunoscut în anul 1920, atunci când a fost ales secretar general al Asociației „Andrei Șaguna” a clerului din Transilvania și Banat, fiind readus de către mitropolitul Nicolae Bălan la Sibiu, moment care marchează începutul „perioadei sibiene” (1920-1924). A lucrat pe lângă Consistoriul Mitropolitan, apoi ca director al Oficiului de Statistică al consistoriului, iar mai apoi ca redactor la „Revista Teologică”, desfășurând o intensă activitate intelectuală, lăsând numeroase scrieri, concretizate în broșuri, articole și recenzii. Cu siguranță, atmosfera deosebită a Sibiului acelor ani, l-a format ca destoinic administrator, apreciat scriitor și veritabil publicist, rafinat intelectual, incontestabil vizionar, dar, mai ales ca desăvârșit slujitor al Bisericii.

După ce în 1925 părintele Pompei îl însoțește pe mitropolitul Nicolae Bălan într-un pelerinaj la Ierusalim, se hotărăște să se călugărească. Marcat de nefastul final al căsătoriei, se decide să se consacre vieții chinoviale monastice, cu gândul la ierusalim unde primise titlul de „Cavaler al Sfântului Mormânt”. În același an, 1925, a fost tuns în monahism sub numele Policarp, hirotesit prptosinghel și arhimandrit, încredințâdu-i-se stăreția Mănăstirii Hodoș-Bodrog din jud. Arad. Aici, între anii 1925-1935, s-a preocupat asiduu de organizarea vieții monahale a acestui străvechi așezământ mănăstiresc atestat documentar încă din 1177, îngrijindu-se totodată și de viața spirituală a celor patru parohii aparținătoare: Bodrogul Nou, Bodrogul Vechi, Vinga Nouă și Zădăreni. Reînviind cu multă dăruire și pricepere pelerinajele, a fost în scurt timp remarcat de preoțime și de credincioși, dar și de ierarhul local, Grigorie Comșa, fiind ales în Adunarea Eparhială de la Arad și în Congresul Mitropolitan, precum și consilier episcopesc onorific. În această perioadă, de asemenea, scrie și publică numeroase și valoroase lucrări religioase.

Urmărit cu mare interes de unii preoți de peste Ocean, încă din 1931 ca un potențial candidat pentru păstorirea Episcopiei Românilor din America, la 26 ianuarie 1935, părintele Policarp Morușcă a fost ales episcop misionar pentru românii din America. Iată cum descrie acele momente într-un raport trimis din Ismail patriarhului României, în timpul celui de-al doilea război mondial: Ales episcop misionar „pentru creștinii ortodocși români din țările apusene neortodoxe” la 26 ianuarie și hirotonit la 24 martie, am plecat în America la 17 iunie și am fost înscăunat la Detroit-Michigan la 14 iulie 1935. De îndată am purces în misiunea de a vizita toate așezările românești din Statele Unite și Canada, fiind aproape neîntrerupt pe drumuri, de la 14 iulie 1935 până la 18 iulie 1936, întorcându-mă după ce am sfințit toate bisericile – nesfințite de arhiereu – și am văzut pe români în toate așezările lor. În toamna anului 1935, printr-o pastorală de orientare amănunțită, am pregătit sufletele pentru organizația bisericească. Episcopul Policarp Morușcă a păstorit efectiv credincioșii rtodocși din America până în anul 1939, orânduind eparhia cu 6 protopopiate, 44 parohii, 62 filiale, cu 43 biserici și 5 paraclise, deservite de 34 de preoți. A dovedit o neclintită credință și un optimism de neegalat, reușind să consolideze episcopia. Un merit deosebit este acela de a fi inițiat apariția și publicarea foii „Solia” și a calendarului eparhial „Solia”. De asemenea, a întemeiat reședința eparhială „Vatra Românească” de la Grass Lake, Michigan, cu o fermă, un cămin pentru bătrâni și un început de mănăstire.

În vara anului 1939, în pofida sfaturilor multor apropiați care l-au atenționat despre tensiunile politice care prevesteau războiul, a plecat în România pentru a-și revedea familia și spre a raporta noului patriarh Nicodim Munteanu (1939-1948) situația eparhiei din America. Anul 1939 s-a scurs cu repeziciune, fiind precipitat de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. În 1940, urmare a unor „intrigi de palat”, Legația Americană din București îl anunță că nu se va putea întoarce în America „până la încetarea ostilităților”. Dezamăgit și resemnat, s-a retras pentru un an în satul copilăriei sale, Craiva, unde locuia sora sa, Lucreția Nicoară, al cărei soț, învățătorul Sabin, era pe front, ofițer în armata română.

După mai bine de un an de așteptare, patriarhul Nicodim l-a numit director al Internatului Teologic „Radu Vodă” din București (1940), care fusese închis de autorități și evacuat. Episcopul Policarp Morușcă a contribuit la redeschiderea lui, dar, în acest timp, se preocupa de revenirea sa în America. Din 28 august 1941, ca urmare a pensionării episcopului Dionisie Erhan al Cetății Albe-Ismail, părintele Policarp este numit de către patriarhul Nicodim locțiitor la acea eparhie extrem de dificilă și care se afla într-o stare de deplorabilă dezorganizare, situată în coasta Ucrainei ocupate de Rusia comunistă, unde a rămas pe durata războiului, până în ianuarie 1944. Declarația de război a României împotriva Statelor Unite, relațiile dintre cele două țări fiind suspendate, l-a întristat profund. Simțindu-se neputincios în fața marii conflagrații ce a cuprins întreaga lume, s-a dedicat pe deplin lucrării apostolice în Basarabia de Sud. După revenirea din Basarabia, a rămas pentru o scurtă perioadă de timp iarăși în București (1944-1945), ca director al Institutului Teologic. Patriarhia a intervenit, la acea vreme, pentru obținerea unei vize în vederea întoarcerii episcopului în America, dar, în loc ca acesta să fie trimis înapoi, la 4 decembrie 1945 a fost numit, tot temporar, într-o nouă funcție, „până la alegerea titularului”, la o altă margine de țară, în orașul Sighet. Astfel, între anii 1945-1946, Policarp Morușcă a servit ca locțiitor de episcop la Episcopia Maramureșului, mai dezorganizată și în mai mari lipsuri materiale decât Cetatea Albă.

În acele condiții, guvernate de faptul că regimul comunist trecuse la controlul și reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române, episcopul Policarp a fost pensionat forțat de autoritățile comuniste („pus în retragere”), la fel ca mulți alți ierarhi care deveniseră incomozi. După pensionare, a fost închinoviat la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, fiind stareț al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, între 1955-1958.

A trecut la cele veșnice la 26 octombrie 1958, de Sfântul Mare Mucenic Dumitru, fără să-și vadă împlinită dorința reîntoarcerii la eparhia sa din America. A fost înmormântat la modestul schit „Sf. Ioan Botezătorul”, situat lângă Platoul Romanilor din Alba Iulia. Alături de el sunt mormintele altor doi ierarhi: P.S. Venianim Nistor, episcopul Caransebeșului, care a avut o soartă similară (1886-1963) și P.S. Ioan Stoia, episcopul armatei (1865-1937). Până a trecut hotarul acestei lumi, a ținut, în limitele posibilului, legătura cu preoții și enoriașii săi din Statele Unite, cu speranța neclintită de a-i putea revedea și sluji, un regret care străbate și din impresionantul lui testament în care a prevăzut: Înmormântarea să mi se facă cât mai simplu, cum simplă mi-a fost viața, fără predică, de către duhovnicul mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul”, sau de către preotul parohiei, dacă n-am fost vrednic să-mi închei zilele în cuprinsul Episcopiei mele din America.

…Un destin fără egal în istoria Bisericii Ortodoxe, o personalitate fascinantă, un mare ierarh „exilat” în propria sa țară.

Dorin-Nadrau.Poza-noua

Foto. Dorin Nădrău

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2017

În Canada, un eveniment românesc unic într-un colţ de rai unic

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

În recenta vizită a lui Klaus Iohannis la Washington, întâlnindu-se cu românii diasporei americane, președintele le-a spus: „Sunteți un catalizator pentru dezvoltarea României. În același timp, este firesc ca și România să vă apere și să vă promoveze drepturile și interesele”. Încântată să constat că fostul nostru elev la Colegiul Național Brukenthal din Sibiu, acum primul om al statului, gândește la fel ca mine, mărturisesc că în ultimii 16 ani mi-am făcut un proiect personal, astfel că tocmai la acest dialog, purtat în plan cultural de diaspora noastră americană cu țara-mamă, ținem să participăm, oriunde și oricând se cuvine și constatăm că este binevenit. Aceasta, pentru că lacuna sufletească și spirituală, pe care o resimt conaționalii noștri, trăitori în Lumea Nouă, este greu de acoperit, cel puțin la nivelul primelor două generații.

Răspunzând unei noi invitații, ne îndreptam într-o zi de iulie 2017, an jubiliar în care însăși Canada își sărbătorește 150 ani de existență. spre Toronto, metropola financiară a frunzei de arțar. Ținta noastră era un eveniment al comunității conaționalilor noștri, care și-au făcut o onorantă tradiție din solicitarea unor personalități de pe întregul continent american și din țară, care să participe la Săptămâna Internațională a Culturii Române, ajunsă în acest an la a 50-a ediție. Evenimentul face parte din calendarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, un picior de plai mioritic creat în Ontario, foarte departe de țară. În 1957 acolo au fost cumpărate 25 ha de teren, pe care s-a construit în 1986 Centrul cultural „Nae Ionescu”, având sală festivă cu 400 de locuri, muzeu etnografic, sală de muzică și bibliotecă, iar afară piscină și o scenă de spectacole a parcului, în care tronează Rotonda scriitorilor români din exil, cu Aron Cotruș, Vintilă Horia, Mircea Eliade, George Donev, Horia Stamatu și Vasile Posteucă, sculptați de Nicăpetre, acest Brâncuși al spațiului american. Mai bine de 3 decenii, acolo s-au organizat cele mai înflăcărate manifestări anticomuniste, susținute și de ziarul „Cuvântul Românesc”, răspândit în întreaga lume. Desigur că în noul anotimp postdecembrist, Câmpul Românesc de la Hamilton și-a pierdut funcția de bastion al luptei anticomuniste, dar este spațiul unui fertil dialog cultural panromânesc, având noi targeturi impuse de cerințele diasporei române de peste Atlantic.

IMG_4038

O seară de petrecere românească, susținută în 8 iulie 2017 de șase ansambluri de dansuri folclorice din zonă, a adunat la Câmpul Românesc din Hamilton peste 700 de participanți, bucuroși de joc și cântec până târziu în noapte. Cu un asemenea preludiu de veselie românească, am simțit, ca invitată pentru a cincea oară la evenimentul de elită care este Săptămâna Internațională a Culturii Române, că dialogul spiritual care va urma între 10 și 15 iulie 2017 își va împlini menirea. Delegația noastră prezenta noutatea oaspeților veniți de la Palatul Culturii din Bistrița, orașul unde președinta Societății scriitorilor bistrițeni, Elena M. Cîmpan, activează ca profesoară la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” și totodată poetă, de curând membră a Uniunii Scriitorilor din România, iar directorul ziarului „Răsunetul”, Menuț Maximinian, este un bun publicist și poet. Desigur că seară după seară surprizele evoluției unor noi invitați s-au ținut lanț, asigurând strălucire sărbătorească evenimentulului axat pe ideea păstrării identității românești în spațiul transatlantic.

Gazdele noastre ne-au condus din primul moment la Toronto, unde am urcat în Turnul CN, adevărat cui care împunge cerul, ca de la 342 metri să admirăm panorama capitalei financiare a Canadei. Programul Semicentenarului Săptămânii Internaționale a Culturii Române de la Câmpul Românesc, Hamilton, într-o ediție jubiliară ca aceasta, nu putea să înceapă altfel decât cu prezentarea Cenaclului literar de la Kitchener, înființat acum 20 de ani din inițiativa preotului-poet D-tru Ichim, un “dezvoltator al limbii române”, cum se impune în prezent, când cărțile lui au început să aibă succes în România. „Asigurăm o zi iei, sărutului, dar lui Eminescu nu-i mai dedicăm o zi, din moment ce semnificația lui 15 ianuarie este Ziua culturii naționale – ține să opineze Dumitru Ichim, spre a continua – La Kitchener cele 3 școli de limba română oferă publicului, care cântă, împreună cu corul, melodii pe versurile lui Eminescu. Facem la Kitchener ceea ce nu se face în țară. La Kitchener, în Canada, viețuiesc români, dar și germani sau șvabi, care sărbătoresc pe marii scriitori.” Moderatorul simpozionului științific, prof. Sebastian Doreanu, din Denver Colorado, întărește ideea, considerând că „Eminescu este un simbol identitar de care nu ne putem lipsi”. În conferința intitulată Eminescu în eternitate, prof. Maria Dincov din Toronto a plecat de la convingerea că „Rareori un neam s-a regăsit într-un poet ca românii în Eminescu”. Trecând în revistă busturile presărate în țară și în lume, fiecare cu istoria sa, ilustrate și cu imagini, conferențiara a menționat cu justificată mândrie faptul că în Canada, se găsește la Câmpul Românesc, Hamilton, un minunat bust, creație din 1989 a lui Nicăpetre, în marmură adusă din Grecia, sculptorul ținând să precizeze: „nu aveam comandă, ci am sculptat nevoia noastră de Eminescu”. La Montreal în sept. 2004 se dezvelea statuia lui Eminescu sculptată de Vasile Gorduz, lucrare pe care tocmai în prezent românii din capitala culturală a Canadei o vor plasa într-un loc mai bun decât fusese până acum. La Windsor și la Edmonton sunt altele, în total 4, pe când în SUA este un singur bust, creat de Nicolae Pascu-Goia, adus din țară și aflat la Biserica „Sf. Maria” din Queens, New York.

IMG_3972

Iulian Teodor Ichim, luptător ecologist din Kitchener, a vorbit despre Prințul Charles și conservarea valorilor naturale, expunând un punct de vedere original, care a atras contraargumente din partea asistenței. „Autointitularea lui Charles ca prinț de Transilvania nu are nicio urmare negativă pentru România”, a concluzionat moderatorul. Prezentarea pe care am făcut-o eseului monografic Poezia lui Dumitru Ichim de profesoara sibiancă Maria-Daniela Pănăzan a stârnit o reală emoție întregii asistențe, dar mai ales poetului, care mi-a mulțumit cu lacrimi de bucurie în glas pentru prefața intitulată Acrobația imaginarului în poezia lui Dumitru Ichim, redactată noii cărți proaspăt apărute la Editura CronoLogin din Sibiu. Prima seară s-a încheiat cu filmele documentare regizate de Dorel Cosma, începând cu Palatul Culturii din Bistrița, urmat de Poezia bistrițeană în America și Malaezia. Circulația poeților bistrițeni pe diferite continente a fost o revelație pentru participanții la serată, care au aflat noutăți impresionante despre orașul cu cel mai înalt turn din Transilvania. Este vorba despre un turn de biserică cu lift, cum nu există altul pe linia de la Paris până la Moscova. Palatul Culturii are un imn, scris de Cornel Udrea, iar ansamblul formațiilor de cântece și dansuri moderne și folclorice de pe Someș este tot mai cunoscut.

Marți, 11 iulie 2017, a debutat cu o excursie la Cascada Niagara, cea mai căutată destinație turistică pe continentul american. Încântarea noastră a fost absolută, mai ales că de pe malul canadian și în plimbarea cu vaporașul, imaginea celor 3 părți ale cascadei a fost covârșitoare. Seara, simpozionul zilei a doua a fost deschis de prof. dr.   Rodica Gârleanu, care a vorbit despre Constantin Noica și aspirația spre universal a culturii române, trecând de la biografie la etapele creației gânditorului, al cărui target fundamental este cel de a duce cultura română spre universal. Revelația serii a constituit-o medalionul sorescian susținut de Sergiu Cioiu, acel „artizan al cântecului și un interpret al verbului”, cum îi place să se autodefinească, amintindu-ne felul cum solistul șlagărului Vânt nebun valorifica prin 1970 texte clasice în spectacole poetic-muzicale. După trei decenii de viață canadiană, recent Sergiu Cioiu a lansat la București volumul de interviuri Nu știm aproape nimic. Fabliourile inofensive ale lui Marin Sorescu, gen Goanga, Bănuitorul iepure, Dii, Grijă etc, au fost folosite într-un spectacol, pe care acum îl reface cu titlul Pe cine numim… eu? Este un titlu inspirat de versurile lui Sorescu, despre ce este dincolo de ceea ce se vede la oameni. Mulțumirea lui Sergiu Cioiu a fost să descopere printre participanții la jubileu fanii de altădată ai cântecelor sale, iar proiectele artistice de viitor cuprind spectacole ale unor turnee în România.

Începută cu o liturghie, oficiată la capela „Sf. Maria” de la Câmpul Românesc, ziua a treia de simpozion a debutat cu conferinţa Elenei M. Cîmpan, intitulată Tudor Arghezi şi canonul literar, aducând argumente ale originalităţii lui Arghezi, „al doilea mare poet de după Eminescu în lirica română”. Pentru că tema literară-cadru a simpozionului era Tudor Arghezi și contemporanii lui, am tratat un sibiect incitant, Lucian Blaga, „fratele mai mic” al lui Eminescu, demonstrând cu date concrete că nimic nu lipsise din arsenalul admirației față de marele lui înaintaș, pe care l-a editat în 1923, scriind prefețe la cele două volume, (am oferit participanților copii ale acelor ediții rarisime și necunoscute marelui public), l-a tradus în limba germană, meritând pentru calitatea acestei prestații onorantul Premiu „Hamangiu”, a citat în discursuri la Academia Română și a comentat versuri eminesciene, a chiar polemizat în 1943 cu primul detractor, blăjeanul Alexandru Grama. Tuturor admiratorilor lui, care încercau să acrediteze ideea că el este superior lui Eminescu atât ca poet, ca filozof și nu mai puțin ca dramaturg, Lucian Blaga le răspundea cu înțeleaptă decență că tot ce dorește este să fie „fratele mai mic al lui Mihai Eminescu”. Profesorul brașovean Andrian Munteanu, aflat într-un amplu turneu în Canada, a prezentat un proiect transdisciplinar intitulat Poezia românească între tradiție și modernitate, seara încheindu-se cu filmul documentar pe care l-am realizat recent, Amintiri despre Lucian Blaga, partea a II-a, în continuitatea peliculei prezentate în ediția precedentă, numai că acum mărturisirile aparțineau a două prietene ale poetului, doctorițele Livia Armeanu și Elena Daniello, surprinse într-un dialog efervescent.

IMG_3998

Conform tradiției, în dimineața zilei de joi, noi, musafirii, am făcut o excursie la Kitchener, oraș cu 520.000 locuitori, între care populația de menoniți stârnește interesul pentru modul lor de viață în care nu acceptă tehnica modernă, cu aportul electricității, al automobilelor, ei înțelegând să trăiască la început de secol XXI exact ca străbunii lor. Un popas binecuvântat s-a făcut la frumoasa Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, edificată de pr. Dumitru Ichim, care ne-a fost călăuză, încântându-ne cu originalitatea picturii din sfântul locaș și cu spațiile largi ale sălilor dedicate activităților sociale și culturale.

Ultimele două zile de simpozion au fost mai bogate ca precedentele prin desfășurarea   unor mese rotunde, cu program de lansări de carte, cu lecturi de poezie, moderate de mine, cum se crease tradiția din edițiile precedente.

Elena M. Cîmpan și Menuț Maximinian au prezentat Societatea scriitorilor „Conexiuni”, însumând 15 ani de lucrare culturală bogată, și revista „Conexiuni literare”. Exemplificator, antologia Cinci poeţi germani (Editura „Karuna” din Cluj-Napoca, 2006), cuprinde nume contemporane, traduse din germană în română de către Elena M. Cîmpan, care menționează pe Ulla Hahn, Hellmuth Opitz, Nora Gomringer, Volker Zumbrink, Barbara Köhler, așa cum în carte sunt prezenţi cu o pagină de comentariu şi cu câte zece texte, alese din volumele publicate. Traducătoarea găseşte elemente caracteristice pentru fiecare autor şi pune în valoare poezia germană. Pe coperta a IV-a apare poemul Contaminare scris de Elena M. Cîmpan, potrivit pentru munca de traducător: „Poezia trece fără să treacă,/ Din germană în română/ şi din română în germană,/ Prin tot pământul vorbitor,/ Ca o adiere printre crengi,/ Ca un râu peste pietre,/ Ca un nor printre alţi nori,/ Ca o zi către alte zile,/ ca un sentiment de la om la om;/ Poezia străbate zări şi mări,/ Pustiuri şi gândiri – / Poezia se ia,/ Din română în germană/ Şi din germană în română,/ Prin toate trece poezia,/ Fără să treacă…/” Debutul scriitorului Cristian Medelean, din Toronto, cu cartea La colibe și al Alyssei Sîrghie, din Michigan, cu Povestea celor trei cățeluși, carte bilingvă pentru copii, ca și romanul Surorile de Ionuț Leonard Voicu, Muchia malului, Povești din New York de Menuț Maximinian, recenta mea carte America visului românesc și nominalizările unor titluri ce reprezintă Cenaclul „Grigore Vieru”, activ la Toronto prin inițiativa Mariei Tonu, au dovedit, întocmai revistelor „Lumina slovei scrise” de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu sau „Destine literare” de la Montreal și ziarului „Răsunetul”, care apare la Bistrița, că pulsul literaturii române este intens și bine reprezentat la jubileul semicentenarului din Canada. Sărbătorirea lui Mircea Ștefan din Cleveland, Ohio, la cei 50 de ani ai săi de poezie, a fost augmentată prin lectura expresivă a lui Sergiu Cioiu, care s-a oprit asupra unor versuri reprezentative din volumele autorului.

De la ultima zi de simpozion se așteaptă, ca de obicei, conferințele cele mai interesante și nici de data aceasta așteptările asistenței n-au fost zadarnice. Prof. univ. dr Cezar Vasiliu, apreciat ca personalitatea cea mai presitigioasă a comunității românilor din Montreal, a vorbit despre 2000 de ani de la moartea împăratului Traian. Conferința mea intitulată Tudor Aghezi – psalmistul a dezvăluit mistificarea ateistă la care a fost supus poetul în învățământul comunist din România de până la 1979, când Nicolae Balotă a cutezat să demonstreze că dramatica zbatere între credință și tăgadă nu a fost stăvilită de ideologia marxist-leninistă, însușită samavolnic, ci l-a însoțit pe psalmist până la sfârșitul vieții sale. Poetul Adrian Munteanu a adeverit Ce aduce nou sonetul lui Dumitru Ichim, fiind el însuși autorul unor volume de sonete, valorificate într-un recital emoționant Fluturele din fântână. Așa cum era firesc, simpozionul jubileului a fost încheiat cu o temă de sinteză, Câmpul românesc de la Hamilton între minunile exilului românesc în interpretarea prof. Sebastian Doreanu.

Ziua de sâmbătă a fost rezervată strălucitului banchet jubiliar, când numărul participanților a întrecut măsura tuturor serilor precedente. Conform tradiției,   moderatorul programului artistic a fost Dumitru Popescu, directorul ziarului „Observatorul” din Toronto, unde dânsul animă, ca nimeni altul, Cenaclului „Nicăpetre”, care a propus un program de muzică, poezii și lansări de carte, secondat de Cenaclul „Grigore Vieru”, prezent cu un recital de poezie și muzică.

Artele și-au dat mâna la jubileu, căci standurilor cu cărți li s-a alăturat expoziția de sculptură a lui Sylvio Suga, care în cei 15 ani de activitate în Canada conduce compania Sugat Design și este membru al cunoscutului Al Green Sculpture Studio. Sculpturile sale în marmură împletesc într-o manieră originală reflexe brâncușiene cu teme ale ipostazierii frumuseții feminine. Sophia Leopold, acum în vârstă de 8 ani, este de mai mult timp prezentă ca talentată pictoriță la Toronto, deschizând expoziții care promit un viitor artistic cert.

Evenimentul care a marcat semicentenarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, a fost onorat de prezența Viceconsulului General al României la Montreal, Ileana-Letiția Belivacă, și a Consulului General al României la Toronto, Mugurel Stănescu. Ei au marcat prin cuvântul lor importanța acestei manifestări, ce a strălucit ca densitate a activităților și ca bună organizare a fiecărui moment, izbândă datorată și implicării președintelui Dumitru Răchitan și a echipei sale de români inimoși. Dialogul diasporei cu țara-mamă ar putea să fie acum mai efervescent ca oricând, dacă Ministerul românilor de pretutindeni, destinat unor asemenea inițiative, ar ieși din inerția prezentă, venind cu propuneri eficiente, căci asemenea evenimente culturale majore dovedesc cu prisosință că Atlanticul nu mai este o stavilă, ci devine o punte de legătură spirituală și sufletească între români, iar diaspora, atât de sporită numeric în anotimpul postdecembrist, poate fi înțeleasă ca parte integrantă a marii comunități naționale, așa cum observa și președintele Klaus Iohannis care o consideră un vector al progresului. Spre a fi astfel, este necesar să se aplice un program coerent al ministerului de resort, care va trebui să-și dovedească eficiența.

Oh, Canada!

Posted by Stefan Strajer On September - 22 - 2017

Oh, Canada!

Adică o recenzie…

Motto: Nu fii popular, fii necesar!

 

Autor: Mircea Vişan (Detroit, Michigan)

 

Fiindcă m-am băgat şi eu în seamă de vreo trei ani de zile prin comunitatea românească, am fost invitat la Conferinţa A.J.R.P. de la Montreal, Quebec, Canada. Oh, Canada!

Jurnalist de sâmbătă fiind (mai nou), m-am gândit să nu ratez ocazia şi să bag un ochiometru la ce mai zic şi ce mai fac colegii de prin presa diasporeza, aşa, în direct.

Şi pentru că orice întâlnire românească cu iz oficial în diaspora, fie ea şi de jurnalişti, trebuie să aibă invitaţi de vază din rândul celor ce păstoresc câmpia românească din afară ţării, am avut parte, nu-i aşa (vorba lu’ Brucan), de băgarea în seamă ce onorabilii au considerat că o merităm.

Oficialul numărul unu (în ordinea luărilor de cuvânt) zice ceva de genul „să sărbătorim împreună marea unire, să ne concentrăm pe acest eveniment”. Ştiţi ceva? Eu zic să uităm de altele şi să-ncepem de pe-acum… Mesaj patriotic, de bun simţ.

Mi-am şoptit în barbă: da…

Bun, mulţumesc, ciao, trebuie să fug până la New York!

Apropos, când oficialul numărul unu a început să vorbească, oficialul X şi-a adus aminte că şi-a lăsat acasă laptele pe foc, apa curgând la baie, îşi uitase snack-ul în bucătărie şi colac peste pupăză, îl durea crunt o bătătură. Şi a ieşit din sală. Oficialul X ne vorbeşte (mai târziu, după ce şi-a închis apa la baie şi şi-a tratat bătăturile), stând pe scaun, mai mult ca sigur fiindcă nu dorea să ne privească „de sus”.

Mesajul, în esenţă, sună ceva de genul: „se vor înăspri condiţiile de acordare a finanţărilor MRP”, „ori faceţi presă profesionist, ori ba”, „nu mai luaţi articole de pe la alţii”, „fiţi cuminţi că vă dau na na”. Sau cam aşa ceva. Păi da, că noi, ăştia de dăm din gură şi tastatură prin diaspora, suntem jurnalişti profesionişti cel puţin 8 ore pe zi. Păcat că doar în afara orelor de program care ne asigură ce să băgăm în gură înainte să o deschidem.

„Gata, nu mai răspund la întrebări!”. OK! Perfect! Au revoir, că doar suntem în Quebec. Pardon, am greşit… am uitat să pun semnul întrebării după “au revoir”… Un mare filozof bulgar ar fi zis mai repede drum bun şi cale bătută… Ah, uitasem, oficialul X şi-a împărţit cafeaua cu mine. Din bucata mea de pâine… nu?

x

Apropos, pe tot timpul discursului, oficialul unu a păstrat distanţă de un scaun gol faţă de oficialul X, care tocmai îşi rezolvase problema cu bătăturile. Un al treilea oficial, sau mai repede oficios, a glăsuit ceva (sincer, nici nu mai ţin minte ce), apoi s-a supărat. Şi a plecat spunându-ne pa-pa! După care s-a întors, mânat înapoi de alt oficios şef (care la rândul său vorbise ceva, dar scuze, n-am reţinut ce…). A asistat în continuare pios, tăcut şi gânditor la desfăşurarea lucrărilor. La un moment dat chiar am crezut că este atent la ce se discută. A doua zi, când erau programate mese rotunde şi unde domnia sa (???) putea să ia cuvântul cu adevărat, ne-a tratat cu un scaun gol pe laterală. Un adevărat diasporlamentar, ce mai! Respect! (ar zice unii…).

Noroc că am avut şi un oficial care s-a respectat pe sine şi ne-a respectat şi pe noi. Gee Boy! Nu-mi venea sa cred…

Am văzut şi alţi oficiali în sală, care n-au luat cuvântul dar i-au păzit grijulii pe cei care şi-au luat inima-n dinţi şi au glăsuit.

În rest, în lipsa oficialităţilor, totul a mers bine şi frumos. Ne-am etalat experienţa, ne-am spus păsurile, ne-am lăudat, am criticat, arătat cu degetul, am schimbat păreri, adrese de email, numere de telefon. Am stabilit viitoare colaborări. Adică, exact ce trebuie să facă un jurnalist la o asemenea conferinţă.

Care conferinţă a fost organizată bine, având în vedere condiţiile. Pe care le ştiu şi bine fac că nu le spun la nimeni (las pe alţii)! O conferinţă deschisă şi total transparentă, transmisă integral live video. O premieră care s-a dovedit a fi fost extrem de oportună.

Personal, m-am ţinut de cuvânt. Când unii oficiali, jurnalişti actuali sau foşti, artişti, scriitori sau activişti comunitari au dat-o în comunicare cu iz politic, am ieşit la o ţigară. Sau la un pachet, f(x), unde x variază de la unul la altul.

Acum, odată ajuns înapoi acasă, mănânc o ridiche şi scriu cele de mai sus.

De la Pazvante Chiorul la Băsescu Barcagiul

Posted by Stefan Strajer On April - 29 - 2017

De la Pazvante Chiorul la Băsescu Barcagiul

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Mulți români au auzit de Pazvante-chiorul (Osman Pazvantoglu 1758-1809) dar puțini știu cum a jefuit el, cu pazvangiii lui, Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea, întrecut fiind doar de eliberatorii sovietici cu „Sovromurile lor” și de administrațiile dâmbovițene postdecembriste conduse de: Petre Roman, Văcăroiu, Năstase, Boc, Ponta, care au propagat jafuri prin corupție în toată România sub oblăduirea lui Iliescu și Băsescu, depășind cu mult pazvangiii în șalvari cu iatagane.

După această frază despre pazvangii – niște mercenari musulmani plătiți să jefuiască și să omoare oameni pașnici, fără apărare -, să coborâm trei secole în istoria rumânilor sub domniile fanarioților, care nu erau nimic altceva decât niște vătafi ai Porții Otomane în Țările Române pentru a-i asigura haraciul, din ce în ce mai mare, ceea ce în Oltenia a dus la o anarhie greu de stăpânit. Lucrurile s-au complicat când austriecii i-au bătut pe turci în 1717 și prin tratatul de pace, turcii le-au cedat habsburgilor Banatul, Serbia și Oltenia. Habsburgii au numit Oltenia „Kleine Walahei” și au vrut să introducă ordinea și administrația lor, dar nu le-a reușit, deloc, datorită revoltelor oltenilor ce au început să se adune în cete haiducești, culminând cu lovitura reușită dată de Pavel Haiducul caravanei habsburgice formată din douăzeci de care, cu pereți metalici, ce strângeau taxele pentru Viena. Isprava haiducului a zguduit finanțele Vienei în acel an. Oltenia a fost singura provincie imperială ce nu s-a supus ordinei și administrației habsburgice, așa că, în 1739 imperialii au fost bucuroși să se retragă, fără regrete, din „Kleine Walahei”. Domnul fanariot de la București și-a frecat mâinile de bucurie, gândindu-se la haraci și peșcheș, care nu era doar pentru Poarta Otomana, dar și pentru el și neamurile lui, cu care împânzise Țara Românească, punându-le în înalte dregătorii. Și le-a frecat degeaba, pentru că anarhia și haiducia oltenească a luat asemenea amploare încât nu a mai putut să o stăpânească, nici să adune averi cât ar fi vrut pentru el și Imperiul Otoman în declin, datorită corupției fără margini ce îl cuprinsese și ascensiunii Imperiului Habsburgic.

În acest moment istoric, undeva în Bosnia balcanică se naște Osman, ce devine Pazvantoglu, numit după bunicul său, gardian al închisorii din Sofia, fiindcă rămăsese orfan. Fiind dezghețat și ager, îndrăzneț fără pereche și bun mânuitor de arme, vrea să se impună, să domine și să fie bogat cu orice preț. Calea aleasă a fost cămătăria, ceea ce Coranul interzice musulmanilor. Infractorul religios este prins și după lege îl aștepta sfârșitul, dar în Balcanii otomanilor legile sunt doar în cărți, în realitatea de toate zilele deasupra tuturor legilor fiind banii, deci este ajutat să scape din închisoare și până la București nu se oprește, unde deasupra balcanismului otoman înflorise fanariotismul, cu ramuri groase de fățărnicie, ticăloșenie și înșelătorie. Acest oraș, parazitat la sânge de demnitari fanarioți, era mediul favorit, identic cu firea lui Osman Pazvantoglu, ce în scurt timp a ajuns cunoscut prin escrocarea unor boieri naivi. De formă se angajează mercenar în gărzile de arnăuți ale domnului fanariot Mavrogheni și subit e cuprins de ambiția de-ajunge șeful gărzii, ceea ce realizează, în doi ani de zile, prin pungi cu galbeni. În această poziție aria lui de pungășire se lărgește mult, făcând avere necinstită ceea în mediul fanariot al urbei este o fală, un mare blazon. Pazvante, cum îi spuneau rumânii, atinge apogeul fanariotic pe Dâmbovița în anturajul curții domnești, unde, pe neașteptate face o criză de amor total după o jupâniță de la curte care-l refuză cu dispreț, ceea ce îl doboară într-o depresie de zace la pat cu lunile. Își revine, urând de acum înainte femeile și intră într-un fanatism de grandoare uneltind cu alți fanarioți la mazilirea domnitorului Mavrogheni. Acesta află, îl prinde și încarcerează, ridicând eșafodul pe care vroia să-l decapiteze. Zilele lui Pazvante erau numărate, dar când Mavrogheni numără pungile de galbeni pentru eliberarea și exilarea lui Pazvante, uită de eșafod, ia galbenii și îi dă drumul lui Pazvante, care trece Dunărea înapoi de unde venise.

base-pirat la piratul a respins propunerea premierului bulgar

Liber din nou, și-a încropit o bandă de pazvangii și-a început să jefuiască prin Balcani, strângând o sumă mare de galbeni pe care o trimite sultanului Selim al III-lea pentru a-l numi și pe el agă, comandant de armată otomană, cu promisiunea că va dubla peșcheșul dacă îl va numi. Bineînțeles că a devenit agă, doar erau în lumea otomană. Bucuros, dar nu destul, acum vrea să devină pașă, adică guvernator de pașalâc, și surpriză, sultanul Selim nu mai răspunde la pungile lui de galbeni. Avea altceva în cap! Rezultatul, de necrezut și ne mai întâmplat în istoria Imperiului Otoman; Osman Pasvantoglu adună de peste tot o armată de pazvangii, mercenari și se răscoală împotriva sultanului! Este total dezlănțuit, se autointitulează pașă, își face un pașalâc propriu cu capitala la Vidin, unde bate monedă proprie, cu chipul lui pe avers și închisoarea din Sofia pe revers, fiind prima și ultima monedă din lume înfățișând o închisoare! Dar extraordinarul și inexplicabilul, după logica istorică, este ceea ce urmează. De ochii lumii și-al istoriei, sultanul trebuie să-l pedepsească pe răzvrătit și trimite împotriva lui o armată de 100.000 de oameni, condusă de aga Kukuc ce, surpriza, nu poate cuceri Vidinul care nu avea nici măcar 10.000 de pazvangii! Dar, surpriza surprizelor, vine din partea sultanului care se răzgândește în privința răzvrătitului; renunță să-i mai aducă capul pe tavă, ba mai mult, îl face pașa de Vidin! L-a costat foarte scump pe Osman Pazvantoglu răzgândirea sultanului, pe lângă prețul plătit lui aga Kukuc să nu poată cuceri Vidinul! În istorie s-a scris că armata de 100.000 oșteni a lui aga Kukuc nu a putut cuceri Vidinul pentru că domnitorul fanariot Hangerli, al Țări Românești, nu a aprovizionat cum ar fi trebuit marea armată otomană și în consecință fanariotul Hangerli și-a pierdut capul, să fie un țap ispășitor. Așa e scris, dar, de multe ori, adevărul e ascuns printre rânduri.

Nici o pagubă-n domnitori fanarioți, se îngrămădeau pe capete la picioarele sultanului, căruia toate îi mergeau din plin, acum dându-i mână liberă și lui Pazvante să jefuiască Țara Românească și-n folosul lui. Astfel, în 1800 pazvangiii jefuiesc, omoară și dau foc Craiovei, din care mai scapă doar vreo 300 de case din cele 7.000 câte avusese înainte și jefuind ajung până la Târgu Jiu. Cronicile spun că din ordinul lui Pazvante, pazvangiii trebuiau să violeze toate femeile, drept răzbunare că jupânița valahă l-a refuzat, atunci, de mult. După jaful, violurile femeilor și omorârea bărbaților în Oltenia, în 1802 pazvangiii jefuitori pornesc spre București. Domnitorul fanariot Mihail Șuțu, aflând, o ia la sănătoasa, iar arnăuții lui albanezi în loc să apere cetatea de scaun se ceartă între ei și pazvangiii jefuitori intră liberi, fraternizând cu vagabonzii și cerșetorii bucureșteni, dintre care unul dintre ei ajunge să fie luat drept înlocuitor de domnitor. Fapt istoric; străinii, fanarioții și pazvangiii jefuitori au încrustat adânc apucăturile lor în firea bucureștenilor pentru vremurile ce vor veni.

Pașa din Vidin, recunoscut și de sultan de data aceasta, recunoștință ce o plătea cu vârf și îndesat, atinge zenitul său istoric, vorbindu-se despre el în fel și chip; de la aventurier la învățat, de la haimana și fanatic la diplomat și vizionar, când complexat și labil, când puternic și răzbunător. A fost doar un meteorit otoman.

Sfârșitul lui și-al pașalâcului său se trage de la iataganul celui mai mare haiduc oltean, Iancu Jianu. Întâi, într-o luptă directă, i-a scos un ochi, după care rumânii l-au numit Pazvante Chiorul! A doua oară, în 1809 Iancu Jianu, a răzbunat toate jafurile, violurile și omorurile pe care pazvangiii le-au pricinuit în Țara Românească, trecând Dunărea, împreună cu haiducii lui, câteva mii, ce au fost în stare să cucerească Vidinul pe care l-au prădat, au omorât și au pus foc, iar Pazvante Chiorul și-a găsit sfârșitul, așa cum i l-a prezis Iancu Jianu atunci când, prima dată i-a brăzdat fața cu iataganul scoțându-i un ochi.

Iancu Jianu nu este o legendă, este o figură istorică autentică ce a scăpat Țara Românească de Pazvante Chiorul și pazvangiii lui. Iancu Jianu cu haiducii săi a fost și alături de Tudor Vladimirescu în 1821, an după care am scăpat de domniile fanariote ce au sărăcit cele două voivodate românești timp de o sută cinci ani. Din mare nefericire, fanarioții greci și pazvangiii jefuitori au lăsat fățărnicia, ticăloșenia, înșelătoria lor adânc împământenite în firea multor oameni ai Țărilor Române. Din nefericire, străinii, de oriunde au venit, după fanarioți și pazvangii au fost și sunt ipocriți, infami și devastatori, cu excepții de numărat pe degete. Dar cea mai mare nenorocire pe capul românilor este că, nici Providența, nici Neamul Românesc nu a mai dat patrioți ca Iancu Jianu și Tudor Vladimirescu să-i izgonească din țară.

Din nou, România este dominată de interese străine, nu prin iatagane ci prin politologii și ideologii aberante, printr-o mass-media ce prezintă continuu măreț tot ce este străin, minimalizând și denigrând personalitățile autohtone ce s-au dăruit și jertfit pentru unitatea și propășirea acestei țări. E vremea altor pazvangii jefuitori nu doar de averi materiale ca acum trei secole, de data asta vor să ne distrugă, cu tot cu temelia, istoria, tradițiile, cultura, identitatea și unitatea națională milenară.

Odată cu decembrie 1989, la București au reapărut pazvangiii, precum ciupercile după ploaie, care l-au făcut agă și apoi pașă pe Ion Marcel Ilici Iliescu. Câtă asemănare istorică cu Pazvante de la curtea domnească fanariotă, care a vrut să-l înlăture pe domnitor și Iliescu de la curtea Ceaușescului, care chiar l-a înlăturat cu aprobare Înaltei Porți de la Moscova. De la Tel Aviv – Haifa i-a fost sugerat, prin Saul Brukner, ca prim-sfetnic Petre Roman – Neulander, bine educat în Franța, cu mari planuri pentru o nouă Românie. Întâi, a devastat industria românească, pe care în loc să o modernizeze rapid, a decretat că e învechită și a vândut-o străinilor ieftin, cu preț de fier vechi. Adio șase cincinale de trudă proletară. Apoi, cu bună știință, a declanșat cel mai mare genocid al embrionilor și feților din pântecul româncelor: un milion de avorturi în 1990! Nici un leu pentru susținerea demografiei raționale a țării, pentru o educație corect conceptivă, pentru o creșă sau un cămin. Familiile cu patru copii puteau primi gratuit apartamentele în care locuiau pentru că și așa au fost vândute și banii încasați s-au volatilizat. Începutul tâlhăriilor postdecembriste! Petre Roman – Neulander, va rămâne stigmatizat în istoria neamului romanesc ca liderul-pazvangiu care a început, în mod deliberat, descreșterea neamului românesc.

Mulți străini din țări, societăți, comunități și clanuri diferite au năvălit precum pazvangiii de odinioară în București, după decembrie 1989, cu aceleași gânduri și intenții de îmbogățire prin jefuire, cunoscând puternicul iz fanariot al capitalei – pe care otomanii au pus-o pe Dâmbovița, să le fie mai aproape când vroiau să-i mai osândească cu ceva pe valahi, să nu mai bată drumurile până la Târgoviștea lui Vlad Țepeș. Și la fel ca pazvangiii mahomedani de pe vremuri, străinii năvălitori de acum s-au repezit la devastarea țării, găsind la București destui citadini netrebnici cu care au fraternizat pentru a-și împlini scopurile infame și impostoare. Străinii erau versați, bucureștenii erau săraci, înfrigurați și derutați în incertitudini, astfel mulți dintre ei, pentru o mână de dolari, le-au devenit servi în tot felul de false investiții, asociații și ONG-uri antiromânești, în GDS-Soros și mai ales în mass-media.

din-vremea-lui-pazvante-chiorul-cum-se-scapa-de-plosnite-si-guzgani-20272

Foto. Din vremea lui Pazvante…

Ion Marcel Ilici Iliescu și-a plătit, din visteria statului, mercenarii să-i asigure continuarea președinției. Unul dintre ei, cel mai nesătul și avid, Adrian Năstase, ipocrit și arogant, ajuns prim-pazvangiu, a devastat țara, adunând averi dar și oprobriul românilor obișnuiți și cinstiți. A călcat în picioare istoria ardelenilor români prin reamenajarea, la Arad, a monumentului celor 13 generali ai lui Kossuth ce au omorât zeci de mii de români în 1848-1849, pentru vrerea lor de a fi români liberi. Istoria românilor îl va așeza definitiv în rândul pazvangiilor fără de lege.

Se spune că, alegătorii au vrut să scape de greața aroganței lui Adrian Năstase și l-au ales pe bine dispusul Băsescu Traian, cu vechi state de pazvangiu încă de la Anvers, unde deja ciupea din flota comerciala a României, pe care a lichidat-o, împreună cu alți pazvangii de la Constanța, după decembrie 1989.

Noua tagmă a pazvangiilor, prin dezinformare și manipulare, dar și prin bani și șantaj, s-a cuibărit confortabil în Casa Poporului Român de unde, puși pe căpătuială prin devastarea țării, de la început, pentru siguranța lor, au dat lovituri mortale Justiției pe care, de ochii lumii, o țin pe life-suport controlat; cum vrea să-și revină, cum îi taie oxigenul! Nu vor Ordine, nu vor Justiție, vor doar jaf la drumul mare și circ de pazvangii, la fel ca în Bucureștiul anului, de grație, 1802! Acum, în plus de acele trecute vremuri, s-au dedat tâlhărește la banii învățământului general și profesional, la banii ce s-ar cuveni culturii și științei românești, nesocotesc total sănătatea, sportul și artele. Au vândut jumătate din pământul țării străinilor, rad munții de păduri.

Într-un sfert de secol, pazvangiii străini și autohtoni au dus Romania pe ultimul loc în Europa și printre primele țări în lume la pierderea prestigiului și identității naționale, pentru că, printre altele, românii nu au mai avut noroc de un Iancu Jianu.

(Aprilie 2017, St.Vital – Canada)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Ştefan Străjeri – promotorul de valori şi tradiţii naţionale româneşti

Autor: Galina Martea

Este un proverb „sângele apă nu se face!”. În consecinţă, oriunde nu s-ar afla omul pe acest pământ, oricum rădăcinile îşi simt mereu originea. Aceasta este o realitate care există independent de orice lucru şi nu poate fi înlocuită sau remodelată cu nimic în astă lume. Provenienţa, prin naştere, îşi urmează existenţa în mod autonom, fiind liberă în decizii. Astfel, omul devine dependent de rădăcinile sale, purtându-le mereu cu sine până la ultima suflare. Deci, cât omul nu ar călători prin lume, cât de mult nu s-ar îndepărta de ţara natală, oricum sufletul acestuia se regăseşte necontenit prin procesele afective umane, prin procesele care exprimă sentimente/credinţă/devotament faţă de propria origine/naţiune. În asa mod, prin procesele afective se regăseşte nemijlocit fiinta umană care dă viaţă şi continuitate existenţei. Într-un asemenea proces real se regăseşte omul şi scriitorul Ştefan Străjeri care îşi menţine cu demnitate existenţa prin valorile identitare ale originii.

Scriitorul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fiind parte componentă a naţiunii române (născut în România, Bucovina, judeţul Suceava, satul Pojorâta), este acea expresie în existenţa umană care, prin sentimente autentice, demonstrează atitudinea sa creştinească şi civilizată față de propriul popor şi ţara de origine. Plecat departe de meleagurile natale (Statele Unite ale Americii) Domnia Sa este maestrul care cu multă inteligenţă/înţelepciune/dragoste şi bunătate sufletească ştie cum să promoveze prin lume valorile naţiunii române; ştie cum să păstreze dorul de ţărâna natală şi casa părintească; ştie cum să transmită mesajul identitar prin vibraţiile sufletului iubitor de valori şi tradiţii naţionale. Fiind persoana cu o cultură aparte, cu sentimente curate şi pline de tandreţe/nobleţe faţă de poporul român, propriul popor, dl Ştefan Străjeri a conştientizat în modul cel mai uman care sunt valorile prioritare în existenţa omului din acest univers. Astfel, Domnia sa, prin inteligenţa şi cultura ereditară, a reuşit, în timp, să realizeze acţiuni de preţ care, la rândul lor, au promovat cultura şi nivelul de dezvoltare a poporului român în spaţiul universal, totodată, promovându-se pe sine ca personalitate şi identitate integră în viaţa socială, culturală şi creativă. Deloc uşor de a te promova în această viaţă pe meleaguri străine, dânsul a reuşit să obţină şi să cuprindă acele acţiuni cu efecte pozitive care i-au creat o existenţă decentă, având la bază o activitate spirituală distinsă care-l stimulează şi îl motivează continuu. Toate acestea s-au obţinut prin muncă asiduă şi devotament real faţă de valorile naţionale/intelectuale/individuale, fundamentate pe un comportament uman adecvat. Fiind stabilit cu traiul în SUA, statul Michigan, Ştefan Străjeri, prin intelectul său, s-a implicat în jurnalism (necătând la faptul că este licenţiat în economie şi cu studii postuniversitare de masterat în domeniul auditului şi managementului contabil), astfel preluând activitatea de editor al ziarului “Curentul Internaţional”. Între timp, devine un bun organizator de manifestări culturale româneşti şi anume: de a sărbatori anual Ziua Naţională a României de 1 decembrie la Detroit, SUA, cu începere din 2008. Este membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi membru fondator al Asociatiei Jurnalistilor Romani din America de Nord (NARPA – North-American Romanian Press Association). Nemijlocit, este parte componentă printre membrii fondatori ai Forumului Românilor de Pretutindeni ale cărui baze au fost puse la Câmpul Românesc de la Hamilton, Canada, 14 iulie 2011. Rezultat al acestora, în 2006 din partea postului de radio “Vocea Basarabiei” din Chişinău i se decernează Premiul de Excelenţă pentru promovarea românismului. Iar în mai 2011 la Gala Celebrităţilor Româno-Americane i se înmânează o Diplomă de apreciere, acţiune organizată la Las Vegas de Consulatul Onorific al României în Las Vegas împreună cu postul de televiziune TVR Internaţional. În acelaşi timp, Ştefan Străjeri este un publicist activ cu lucrări de istorie şi despre românii imigraţi în SUA şi, nu în ultimul rând, este autorul inegalabilei şi valoroasei monografii “Românii americani de la Marile Lacuri”.

Coperta2

 

Monografia “Românii americani de la Marile Lacuri” (autor Ştefan Străjeri, Editura Anamarol, Bucureşti, 2014, pagini 600), cu o prefaţă de Anca Sirghie (prof. univ. dr., Universitarea Alma Mater Sibiu, România), este o lucrare cu cele mai speciale efecte în evoluţia umană şi anume: despre valoarea şi importanţa unui popor stabilit pe meleaguri străine. Prin intermediul acestei monografii, realizată cu multă capacitate de Ştefan Străjeri, aflăm adevărul ce reliefează şi demonstrează, cu certitudine, nivelul de inteligenţă şi cultură a naţiunii române care este capabilă de lucruri frumoase şi nobile. Respectiv, se conturează latura despre acţiunile exercitate şi modul de comportare în viaţa socială a diasporei române, ca factor migrator aflat în afara graniţelor ţării de origine, care s-a identificat de a fi exemplară cu adevărat în fapte, totodată, fiind capabilă de a promova valorile naţionale româneşti la cel mai înalt   nivel. La acest capitol, Ştefan Străjeri vine cu un şir de argumente care demonstrează prin fapte reale atât identitatea poporului român, ca factor pozitiv în existenţă, cât şi capacitatea intelectuală a naţiunii române, ca factor în evoluţie. Argumentele prezente în lucrare sunt fundamentate pe fenomene reale şi anume: prezenţa comunităţii româneşti în statul american Michigan mai mult de peste o sută de ani. Aici autorul spune cu încredere, că pe parcursul unui secol diaspora română s-a prezentat în statul Michigan, SUA, ca o comunitate demnă şi integră de a fi, astfel contribuind esenţial în dezvoltarea diverselor domenii de activitate din acest stat, în acelaşi timp, promovând cultura şi valorile naţionale româneşti. Autorul concretizează în nenumărate rânduri, că majoritatea românilor nu numai că au muncit cu onestitate în diverse sectoare ale economiei naţionale americane, dar, în mod onorabil, au realizat activităţi care au încurajat şi promovat viaţa românilor din zonă. Începând cu anul 1904, intelectualitatea şi oamenii dornici de valori spirituale organizează sistematic activităţi culturale cu caracter naţional românesc, în aşa mod, păstrând şi ocrotind cu credinţă tradiţiile naţionale pentru a fi transmise din generaţie în generaţie, indiferent de faptul ca sunt pe meleaguri străine. Astfel, unitatea naţiunii române este bine integrată spiritual în SUA, având la bază cultura, obiceiurile şi credinţa proprie natională. Monografia respectivă, fiind cu adevărat de o valoare exceptională, cuprinde şase capitole prin care sunt descrise minuţios şi cu multă atenţie procesele despre migraţia românilor în Statele Unite ale Americii, inclusiv în statul Michigan; procesul de existenţă şi istoria comunităţilor româneşti, inclusiv instituţiile creştinismului (bisericile şi mănăstirile româneşti); activitatea culturală, socială şi ştiinţifică a românilor din diasporă (societăţi ştiinţifice, culturale, mass-media, religioase, etc.); şi, nu în ultimul rând, despre geografia şi istoria statului Michigan, ca element component în existenţa acestora. Nemijlocit, un capitol aparte îl ocupă în lucrare activitatea şi acţiunile întreprinse de pătura cea mai reprezentativă a comunităţii româneşti, şi anume: despre personalităţi marcante din viaţa socială care s-au evidenţiat cu merite deosebite prin artă, cultură, creaţie, ştiinţă, etc. Dintre aceştea sunt actori, scriitori, pictori şi savanţi cu renume de origine română care au contribuit enorm la dezvoltarea şi promovarea culturii naţionale în spaţiul american. Printre ei, convingător, este şi contribuţia dlui Ştefan Străjeri care valorizează la cel mai înalt nivel identitatea poporului român în S.U.A. şi, în special, în statul Michigan. Referitor la aceasta, în prefaţa cărţii, doamna Anca Sirghie (prof. univ, dr., Universitatea Alma Mater din Sibiu) ne concretizează următoarele: “Citind cartea cu un titlul inspirat, Românii Americani de la Marile Lacuri, a lui Ştefan Străjeri şi cu documentatul comentariu privind activitatea organizaţiilor, a presei româneşti şi a instituţiilor religioase ce poartă semnele identităţii noastre naţionale, a personalităţilor care s-au remarcat de-a lungul deceniilor, totul raportat la istoria generală a Americii de Nord, rămâi uimit, gândind la efortul de Sisif al celui care a agonisit atâtea date, cu constiinţă că un asemenea studiu monografic va dăinui peste timp ca o carte de vizită onorantă pentru întreaga comunitate a românilor. Şi nu mă refer numai la românii americani despre care dorise să scrie economistul publicist Ştefan Străjeri în monografia lui, ci şi la cei din ţară care în egală măsură au multe, foarte multe noutăţi de aflat şi de înţeles din cartea aceasta”. Totodată, dna Anca Sirghie mai spune: “Între atâtea volume editate azi, monografia comunităţii românilor americani din Michigan, scrisă de Ştefan Străjeri, este, cu certitudine, o carte-eveniment. O carte dorită, o carte necesară…”.

Scriitorul, economistul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fire de o sensibilitate rară şi mărinimoasă, cucereşte în permanenţă publicul român din diasporă, şi nu numai, prin acţiuni şi creaţii care promovează cu mândrie importanţa şi rolul naţiunii române în cultura şi viaţa universală. Astfel, evenimentele organizate în statul Michigan, nemijlocit prin Societatea Culturală Româno-Americană „Avram Iancu” (fondator Ştefan Străjeri), sunt ca un mijloc de intersecţie culturală dintre spiritul românesc cu spiritul american, care, în rezultat, formează câmpul magnetic al spiritualităţii dintre popoare. În respectivul proces al valorilor spirituale, în special al valorilor spirituale româneşti, rolul distins, cu siguranţă, îl ocupă şi dl Ştefan Străjeri, fiind maestrul ce conştientizează şi reglează corect comunicarea dintre viaţă-existenţă-cultură-identitate naţională. Cred, că poporul român trebuie să fie mândru de faptul că printre ei se regăseşte o asemenea personalitate precum Ştefan Străjeri – omul care nu-şi uită ţara natală, indiferent de faptul unde nu s-ar afla pe acest pământ.

(Galina Martea, dr., academician de onoare al învăţământului universitar din R.Moldova, scriitoare, poetă)

G.Martea,foto 45,ag,jpeg

Foto. Galina Martea

Scrisoare deschisă domnului Gabriel Andreescu

Posted by Stefan Strajer On April - 6 - 2017

Replică

Scrisoare deschisă domnului Gabriel Andreescu

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Domnule Andreescu, am citit articolul dumneavoastră „Academicienii ar trebui să-și retragă Apelul” din Observator Cultural, martie 2017. Fiindcă am citit și apelul academicienilor am vrut să vă spun că, afară de a face pe politicul corect, nu aveți competența de a cere să-și retragă apelul „Identitate, suveranitate și unitate națională” indiferent cât de mare disident ați fost, cât de mare vuvuzelă la GDS-Soros sunteți pe post de port drapel al drepturilor minorității ungare din România. Ar fi fost inteligent (înzestrare genetică) și înțelept (acumulare educativ-culturală) să vă formulați părerile și opiniile pe baza complexă a realității istorice și sociale. Nu ați ales această cale, foarte rar folosită la GDS-Sorors, ci ați bătut, cu grație, câmpii drepturilor care vă sunt convenabile, fără să țineți seama că democrația nu este doar un corn al abundenței de drepturi egale ci conține în aceeași măsură îndatoriri cetățenești ce nu permit interdicția de expresie nimănui. Dvs v-ați comportat ca acel hack writer ce știa de la Seneca: „Nulla servitus turpior est guam voluntaria”, dar nu vă mai puteți elibera de stăpânirea GDS-Soros, ce v-a prins în 31 Decembrie 1989.

Am încercat o replică la somația dvs – nedemocratică, ilegală constituțional – adresată academicienilor de a-și retrage Apelul, dar replica mi-a fost blocată electronic. N-am fost surprins pentru că, în trecut, am fost admis ca internaut politically incorrect, fiind un simplu om liber ce nu acceptă actuala cenzură prin corectitudine politică, având în vedere că nu am auzit, citit sau văzut decât politicieni ipocriți, duplicitari, manipulatori, lipsiți de orice corectitudine socială! Acesta este motivul pentru care, de data aceasta, vă scriu aceste rânduri, sperând să vă parvină prin bunăvoința celor de la Observator Cultural, cel puțin prin poșta electronică.

Apelul academicienilor este simplu, direct și pertinent pe o singură pagină, pe când somația dvs. imperativă este pe trei pagini și am să o comentez liber. Începeți cu „Câțiva academicieni semnatari” e o persiflare de arogant tip GDS-Soros; cei ce au citit apelul au văzut 84 – optzeci și patru – de semnături de academicieni. Începând astfel, cititorii și-au dat seama că sunteți una dintre vuvuzelele de serviciu ale globalistului Soros. Rețineți, dacă puteți, că este o mare diferență între membrii Academii Romane și cei ai GDS-Soros, chiar dacă ne oprim numai la istoria reală a apariției Academiei Române în comparație cu fundația GDS-Soros, care din 1990 și până în prezent nu a dat nici o personalitate culturii românești, din contră a distrus câteva și continue să erodeze tradiția și cultura identitară. Marea majoritate a internauților așa vă califică. Nu le citiți comentariile, nu vă dau de gândit, sau credeți că, dacă nu sunt de acord cu voi, vă sunt inferiori?!

Coborând în textul dumneavoastră în care muștruluiți semnatarii apelului academic ca pe niște recruți, le spuneți, nici mai mult nici mai puțin, că sunt lipsiți de competență în chestiunea suveranității, identității și unității naționale și câteva rânduri mai jos ajungeți la concluzia că au o înțelegere primitivă despre suveranitate. Oare nu săriți prea sus, aveți cască de protecție? Nu tot manipulați cu raporturile internaționale, că și noi vedem cum țin USA, Rusia, Israelul și câte și mai câte alte țări la suveranitatea și identitatea lor națională. Deocamdată, societatea umană este multinațională, fiecare națiune are identitatea și unitatea ei, absolut toate ținând la suveranitatea lor. Daca aveți exemple de națiuni care renunță la aceste trei deziderate trebuia să le dați academicienilor drept argument, nu să-i faceți incompetenți și primitivi, cum reiese clar din contextul paragrafului. Un om educat corect, pentru că există și educație corectă, nu folosește asemenea termeni într-o controversă indiferent cu cine o are. Și ca să vă dați grande de GDS-Soros le reamintiți niște banalități – autarhia – pe care toți academicienii, laolaltă, nu o înțeleg ca dvs. În apelul academicienilor nu am găsit autarhie = economie națională închisă, termen pe care l-ați introdus cu rea și manipulatorie intenție. Tipic pentru GDS-Soros.

Corneliu Florea text

Vă întrebați ce înseamnă patriotism în ziua de azi, prin care ați provocat doar zâmbete de milă la adresa dvs, fiindcă, întâi de toate, patriotismul este o sumă de sentimente intrinseci, ce nu se discută ci se manifestă. De ce întrebați academicienii unde au fost din 1990, de ce nu v-ați întrebat pe dvs întâi, pentru simplu motiv că din anticomunist ați devenit globalist înfocat, fără sentimente intrinseci pentru patrie, fără identitate națională, considerându-vă cetățean globalizat, cetățenie ce vă dă dreptul să vă globalizați aiurea. Apoi enumerați, pe sărite, ce fapte mari au făcut unii străini în interesul nostru fără să fie expresie de patriotism românesc. În acest caz au făcut-o dintr-o simpatie personală ori dintr-un interes de grup! În afara subiectului, dar din obligații de serviciu, îl scoateți pe Soros în frunte cu câți bani a cheltuit el pentru susținerea statului de drept în România! Cu ce intenții a făcut-o, hai aveți curaj, doar ați fost disident. Oare de ce a venit, în fugă mare, la o săptămână după executarea lui Ceaușescu, începând cu înființarea GDS-ului cu cei mai de nădejde democrați ai societății deschise, aleși pe sprânceană de Silviu Brucan: Gabriel Liiceanu, Andrei și Catrinel Pleșu, fizicianul Andreescu, patibularul Patapievici, teologul Baconschi, MeReU, etc, etc… Vai, domnule Andreescu, de ce oare nu ați rămas fizician, poate până acum deveneați academician. Păcat de inteligența dvs. irosită de dragul milioanelor de dolari ai lui Soros, ce i-a băgat în statul de drept … Ipocrizie! Sugerați-i să bage câteva milioane și-n buzunarul lui Sabin Gherman, ziaristul pe care-l citați și-i cunoscut în Ardeal prin: „M-am săturat de România”, dar nu a plecat, deși e liber, a rămas alături de dvs, să pună umărul la globalizarea rapidă a României!

În subcapitolul „Unitate și identitate” înșirați clișee arhifolosite, dar politic corecte, pe care le folosesc toți cei ce nu au minimum de cultură istorică și socială ardelenească, cei ce nu au pus piciorul prin Harghita si Covasna în ultimii ani. Pentru că dv. vă erijați în mare apărător al drepturilor minorităților de pe mapamond, puteți să ne spuneți dacă cunoașteți situația minorității române din „secuime”, dacă v-a interesat, dacă ați fost acolo în scop informativ, documentar, de cunoaștere obiectivă. Ce ați citit din istoria ardelenilor – români, sași, secui și unguri – de la începuturi și până astăzi, ce ați mai scris afară de faptul că trebuie „să recunoaștem autonomia Ținutului Secuiesc, cerută de întreaga populație maghiară, corespunde integral spiritului Declarației de la Alba Iulia”. Dacă românii ardeleni refuză atunci este antimaghiarism. Ușor cu pianul pe scări, domnule Andreescu că se varsă istoria corectă din el. Știți că spiritul Albei Iulia a fost omorât de ocupația ungurilor între August 1940 și Octombrie 1944?? Nici atâta nu știți! Dar de spiritul Arbitrajului de la Viena ați auzit? Hai să citim împreună Articolul 5: „Guvernul ungar își ia obligația solemnă ca persoanele care pe baza acestui arbitraj câștigă cetățenia ungară, însă aparțin poporului român să fie considerați egali în fiecare caz cu ceilalți cetățeni unguri.” Punct și să recitim. Apoi să vedem ce au înțeles și făcut ungurii prin obligația solemnă : 919 de români omorâți, dintre care 436 în Județul Sălaj, considerat județ martir de istorici, ne-au închis școlile, liceele, universitatea, ne-au dărâmat 15 biserici și au profanat 48, majoritatea în „secuime”, au bătut și schingiuit mii de români, 15.000 de români au fost întemnițați, 100.000 de români au fost expulzați, un sfert de milion de români s-au refugiat, tinerii au fost trimiși pe front în Rusia iar adulții în companii de muncă forțată. Spirit solemn unguresc de care iredentiștii udemeriști niciodată nu fac caz. Ați fost vreodată în județul Sălaj, la Ip, la Trăznea sau în Maramureș la Moisei? Datorită acestor răni istorice adânci românii ardeleni sunt circumspecți când vine vorba de autonomie, pentru că guvernul unguresc a omorât spiritul lor de la Alba Iulia, iar în caz de autonomie vor lichida minoritatea română din „secuime”, după ce în prealabil, iredentiștii udemeriști vor semna și ei, la rândul lor, o declarație solemnă în îngâmfat spirit unguresc.

Mai am o întrebare, având în vedere cât zel puneți pentru drepturile minorităților, dacă ați trecut să cunoașteți și spiritul unguresc al drepturile românilor din Ungaria?!? Cât de democratic le sunt prezervate identitatea și naționalitatea română?!? Statisticile spun că după primul război mondial mai rămaseseră câteva sute de mii de români în Ungaria, iar acum nu mai sunt decât câteva mii!! Să fie doar din cauza spiritului unguresc de maghiarizare forțată, cum s-a întâmplat și în fosta secuime în care la ultimul recensământ s-au mai declarat secui-secui doar vreo cinci sute!! În acest caz de ce „ținut secuiesc autonom” când nu mai sunt secui?!?

Știu că degeaba v-am înșirat faptele istorice care ne dor pe noi, românii ne globalizați, că doar dvs. sunteți premiatul ungurilor de două ori pentru că le pledați pretențiile și privilegiile neconstituționale. Ne uimește la dvs lipsa de common sense dovedită care o aveți, permițându-vă a-l dăscăli pe academicianul Ioan Aurel Pop, pentru că e român înainte de toate și un cărturar de valoare în istoria și cultura națiunii române, un clar văzător al vremurilor pe care le trăim, pe lângă care dvs. aveți doar valoarea prafului de pe toba politicului corect pe care o tot bateți din 1990.

În încheiere, despre mine, doar că am trăit 41 de ani în România: 24 de ani în Timișoara și 17 ani în Ardeal: Maramureș, Satu Mare, Cluj Napoca, Bistrița Năsăud și direct de la românii ardeleni am aflat cât de mult au suferit în trecut și cât rău fac udemeriștii iredentiști relațiilor de bună înțelegere dintre români și unguri din Ardeal. Săracii unguri, sunt pur și simplu descumpăniți și năuciți de manipularea iredentiștilor unguri – din țară și străinătate – cu autonomia lor, care de fapt e doar o părticică din planul unora de destabilizare a României. Cât privește pe românii ardeleni nici ei nu se simt confortabil cu ce se întâmplă în Romania cu asemenea președinți, guverne, parlamentar, toți politic corecți, corupți și ipocriți. Datorită acestei situații de destabilizare continuă este nevoie de astfel de APELURI din partea adevăratelor elite culturale ce au sacre sentimente față de patria lor și susțin identitatea și unitatea națională, ca marea majoritate a românilor.

(Martie 2017, St.Vital – Canada)

P.S. Știu, Domnule Andreescu, că nu mai puteți înțelege altceva decât ce v-a fost grefat în 27 de ani de GDS-Soros, fiindcă cei ce își aleg stăpâni străini, puternici și avuți, pe rând își pierd identitatea, personalitatea și la urmă unitatea națională!

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

Din saga unui remarcabil român canadian

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2017

Din saga unui remarcabil român canadian

Autor interviu: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Dacă vă uitaţi în „Larousse” ori în „Robert”, fizicianului român Wladimir Paskievici, stabilit din 1959 în Canada, îi veți găsi un strămoş feldmareşal rus, (1782-1856), distins în luptele cu francezii, cu turcii, la Braila. Cu așa o ascendență, ar fi fost mare păcat, ca Wladimir să nu pășească falnic prin viață, mai ales că destinul l-a purtat din România, părăsită în 1947, puțin înaintea alungării Regelui Mihai, spre Italia și de acolo în Argentina. Pentru studii specializate în domeniul fizicii nucleare, a ales Franța, unde a obţinut un doctorat în 1957, iar oportunitatea de a fi aproape de mama sa, ajunsă în Canada, l-a dus pe el și pe soția lui, franțuzoaica Suzanne, spre Montreal unde avea loc, în 1958, un congres de fizicǎ nuclearǎ. Acolo a fost angajat ca profesor la Şcoala Politehnică în 1959, simțindu-se primit bine.

„Wladimir a avut o viaţă fabuloasă!” suna exclamația Mihaelei Pasat, profesor la Universitatea din Timișoara, care ne-a făcut legătura și l-a surprins pe fizicianul Paskievici cu afirmația că noi două suntem prietene… de 60 de ani. Or, prietenul prietenei mele îmi este prieten! Eram la fel de dornici să ne întâlnim, după ce fiecare dintre noi culesese informații despre celălalt, spre a face mai interesantă conversația, pe care ab initio eram deciși să o și publicăm.

Nu mi-a fost deloc greu să-l recunosc pe Wladimir apărând jovial, suplu, cu o privire tinerească la cei peste 85 de ani ai săi. El a venit la Cenaclul „M. Eminescu” din Montreal, unde fusesem invitată la reuniunea din 16 martie 2017, desfășurată la Centrul cultural multinațional din Côte-des-Neiges. Aduceam cu mine noua carte „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”, 2016 și un film „Amintiri despre Lucian Blaga”, partea a 2-a, proaspăt realizat. Moderatorul seratei a fost scriitorul Leonard Ionuț Voicu, președintele Cenaclului, care îmi făcuse invitația, drept care țin să-i mulțumesc și pe această cale.

Decum ne-am eliberat, dialogul și-a urmat cursul firesc.

 

-Anca Sîrghie: Ați realizat la postul Nașul Tv Canada în ultimele 3 luni 6 emisiuni O viață într-o oră cu inteligenta doamnă redactor Felicia Popa. Sunt încântată să vă mărturisesc că ați strălucit povestindu-vă saga unei vieți de profesor universitar emerit în domeniul energiei nucleare. Aș împărți evoluția dumneavoastră în anii dinainte de stabilirea în Lumea Nouă și în perioada de după 1959 cu experiența universitară canadiană. S-o pornim de pe… linia mediană. Care sunt primele impresii pe care vi le-a făcut Canada?

-Wladimir Paskievici: Când m-am apropiat prima dată de Canada, din avion nu vedeam nimic fertil, doar munți și lacuri. Am coborât în plină vară din avion la Montreal, unde mama și soțul ei m-au condus pe străzi largi, cu multe benzinării și mașini de prost gust, pe lângă magazine oribile din bulevardele St. Laurent și Ste. Catherine. Veneam din Europa, în special din Milano, unde femeile erau elegante, magazinele de blănuri străluceau, luxul era la el acasă. La Montreal vedeam bărbați în negru și femei în alb, adică erau mulți seminarişti și preoți, pe de o parte şi surori, pe de altǎ parte, într-o țară dominată de biserică. Autoritatea religioasă era suverană, dominând viața politică, școlile, mai ales spitalele, într-o vreme când nu existau asigurări medicale.

wladimirjpg

Foto. Wladimir Paskievici

-A.S.: Eu vin acum din România, unde avem o tradiție religioasă temeinică în istorie, nu? Totuși, consider că noi doi ne deosebim prin faptul că dumneavoastră ați plecat din țară înainte de impunerea ideologiei comuniste care era profund ateistă. În schimb, generația mea a trăit toate contorsionările provocate de dictatura proletariatului, care ne-a opturat dreptul la gândire liberă și la credință religioasă. Despre aberațiile la care s-a ajuns în școala și în viața socială din România unei jumătăți de secol socialist vom vorbi altădată, căci este o temă greu de epuizat. Cum ați resimțit dumneavoastră personal la Montreal prin anii ’60 acea dictatură a religiei, de care vorbiți?

-W.P.: Am fost numit profesor la Universitatea din Montreal, unde la prima petrecere colegială mi s-a pus întrebarea „Ce religie ai?” Am răspuns că părinții mei sunt ortodocși, dar că în Argentina dădusem examen de catolicism. Rectorul, Monseigneurul Lussier, care era preot catolic, mi-a mărturisit că sunt între primii necatolici angajați în Universitate. Observația aceasta îmi semnala o mentalitate și o stare de lucruri cu totul specifică societății canadiene franceze. După mai mulți ani, un student al meu termina facultatea și l-am sfătuit să continue studiul ingineriei nucleare cu un masterat. Mi-a răspuns că părinții lui se opuneau unui asemenea proiect de viitor pentru că preotul la biserică le spusese că știința este opera diavolului. Mi-a trebuit o adevărată strategie, când i-am întâlnit pe acei părinți să-i conving că, după ce băiatul lor va termina și doctoratul, va deveni coleg cu mine la catedră, ceea ce s-a și întâmplat. Așadar, era o problemă de filozofie, un mod de viață în Quebecul acelei perioade, când societatea era în alb și în negru. Preoții conduceau învățământul, colegiile erau religioase, multe localități şi strǎzi aveau nume de sfinți. În viața politică domina un partid conservator, iar la biserică preotul le spunea credincioșilor că cerul este albastru și iadul este roșu, dirijându-i prin cele două culori din alegerile apropiate spre cel ce trebuia să câștige, albastrul fiind culoarea partidului conservator, roşul fiind cea a partidului liberal.

-A.S.: Cum ați înțeles dumneavoastră, ca universitar prestigios, cu o formație profesională solidă, cu care ați venit din universitatea franceză, să vă implicați în viața orașului?

-W.P.: Ca profesori universitari, noi eram solicitați să propunem niște teme, colectate de un organism de popularizarea culturii la liceele din oraș. Eu, cu subiecte de fizică modernă, nucleară, cu teoria relativității, și un coleg, care preda biologie și prezenta teorii cu extratereștri, eram cei mai căutați. Niciodată nu știam exact cum este publicul la care urma să vorbesc. După fiecare conferință mi se puneau întrebări și nu plecam decât după ce se terminau toate întrebările, uneori întregul dialog cu liceeni și profesorii lor durând un ceas. La un liceu unde sala fusese plină de tineri îmbrăcați în negru, eu le-am vorbit de fizica modernă, un subiect incitant, presărat cu istorie, cu anecdote. La momentul întrebărilor, văd că se ridică un seminarist care mă privise tot timpul cu o anumită răceală neîncrezătoare. S-a ridicat să-mi spună că cele prezentate de mine erau în contradicție cu ce învățau elevii în acel liceu. Îl contrazisesem pe Sf. Toma! Ce să-i răspund? Spre uluirea întregii săli, am afirmat că “Sf. Toma este depășit.” M-am grăbit să adaug că tot depășit este Newton, la fel ca Einstein. Aceasta este legea progresului. Şi cǎ e bine să fie aşa, pentru cǎ va mai rǎmâne ceva de descoperit! Publicul a aplaudat. Era prima dată când cineva îndrăznise să afirme că “Sf. Toma este deposit”. Așteptam ca profesorii să nu suporte un asemenea afront, dar la plecare ei mi-au pus întrebarea: “Vii și anul viitor?”

-A.S.: Vă mărturisesc că nicăieri în Canada nu mă simt atât de bine ca în orașul Montreal, unde engleza este dublată cu brio de limba franceză, rostită – este drept – cu accente specifice Quebecului. Dumneavoastră ați fost un martor al devenirii orașului Montreal. Cum s-a metamorfozat el, ca să devină din orașul provincial anost al anilor ‘60 cea mai europeană metropolă a Canadei de acum?

-W.P.: Soarta a făcut din mine un spectator privilegiat al unei perioade cu totul deosebite din istoria Quebecului. Orașul Montreal s-a modernizat în perioada 1960-1980, când a avut o dezvoltare excepțională. Societatea cerea schimbare. Școlile, fie catolice, fie protestante, au început să aibă directori laici, se modernizau ca spirit. Cardinalul s-a retras, ca să nu se declanșeze o luptă cu efecte nefaste. Primarul Jean Drapeau a curățat afacerile canadiene de mafioții americani. Atunci s-au construit Bulevardul Metropolitan, Metroul și clădirea Expoziției din 1967, care a galvanizat energiile orașului și ale întreprinderilor independente. Au fost cinci ani în care orașul s-a transformat într-un gigantic șantier, unde s-au ridicat blocuri de locuințe, edificii pentru birouri, hoteluri moderne, insule artificiale pe fluviu, magazine de lux. A urmat complexul unde în 1976 gimnasta româncă Nadia Comăneci a dobândit uimitoarea ei victorie sportivă, cu care noi ne-am mândrit. Canada însăși ieșea dintr-un con de umbră și se făcea cunoscută, devenind mai vizibilă. Este adevărat că politica de imigrare încurajase popularea Vestului, nicidecum partea atlantică a țării, dar Quebecul avea personalitatea și modul lui particular de evoluție.

-A.S.: În popasurile mele aici, am observat că la Montreal comunitatea română este cea mai productivă cultural, ca și când mai fiecare membru al ei, prezent în Cenaclul “M. Eminescu”, este talentat, fie literar, fie ca pictor, ori manifestându-se chiar în amândouă domeniile. Am citit cu interes cartea dumneavoastră L’Arc en ciel de ma vie, care m-a ajutat să înțeleg ce personalitate fascinantă aveți. Cum s-a constituit comunitatea română din Montreal?

-W.P.: Primul val de imigraţi a sosit în Canada prin anii 1900, dar după Primul Război Mondial trăiau aici nu mai mult de 1000 de români. De ce doar atâția? Pentru că nu aveau de ce să vină. În Quebec începând de prin 1950 a sosit al doilea val de români, cei ieșiți deja din țară, ca medicul Sorin Sonea, care se specializase în microbiologie la Institutul Pasteur din Paris și a slujit Facultatea de Medicină din Montreal timp de 40 de ani. A avut o viață matusalemică, el murind la 96 de ani. Cu același vapor soseau alături de medicul Sonea și alți intelectuali români bine pregătiți, dintre care unii studiaseră în Germania. Dar în timp ce inginerii erau ușor angajați, medicii nu. Totuși, profesorul universitar emerit Sonea a fost medic remarcabil, a făcut cercetǎri în structura geneticǎ a bacteriilor, a ținut cursuri la facultate, devenind o celebritate. Avocatul Nicu Mateescu-Matte împreună cu soția sa, Monica Matte, au devenit vedete naţionale. Preotul dr. Petre Popescu a edificat noul lăcaş al Bisericii Sf. Vestire, care pe atunci era singura biserică românească, pe când astăzi sunt în orașul nostru vreo 14 biserici ortodoxe. Aceasta, pentru că numărul imigranților români a crescut considerabil.

Doctorul Jean Țăranu a avut inițiativa organizării în 1954 a primei asociații române din Canada, ARC. Interesantă este și o altă personalitate, inginerul Mitescu, fost vicepreședinte la Compania de petrol Petrofina, ceea ce dovedea că avea un înat nivel de intelectualitate, era plasat bine în societate, era capabil să comunice cu autoritățile, iar soția sa, doamna Dany, o adevărată enciclopedie, ajuta românii să se descurce. Comunitatea s-a strâns în jurul bisericii, preotul fiind un portparol în lupta anticomunistă. Cum acest grup devenise puternic, autoritățile din țară au trimis agenți care s-au infiltrat, dezbinându-ne. S-au produs astfel două fracturi, una între religioși și laici, alta între anticomuniști și comuniști. Doctorul Țăranu organiza evenimente culturale. Dar unde, în biserică sau în afara ei? Conducerea era disputată între preot și doctorul inițiator. Noul venit avea de ales, să treacă de o parte sau de cealaltă ori să rămână la mijloc. Pe măsură ce veneau noi imigranți români, din cel de al treilea val, cel de dupǎ Revoluţie, fracturile s-au accentuat, apărând noi biserici, alte asociații, societatea românească fiind transformată astăzi într-un mozaic caledoscopic. Animozitățile au devenit dramatice, la un moment dat preotul Popescu fiind bătut în cap, apoi îngrijit tocmai de dr. Sonea. O comunitate nu poate fi puternică fără unire. Deci, nu mai putem prezenta un front comun în dialogurile noastre cu autoritǎţile locale.

-A.S.: Am găsit sloganul “Să fim uniți!“ la emisiunea Nașul Tv Canada, ca dovadă că perspectiva nu este a fracturărilor pătimașe, așa cum în plan literar s-a produs acum vreo 9 ani când militarul de profesie Adrian Erbiceanu s-a separat de Societatea Canadiană a Scriitorilor Români, care avea abia 8 ani de activitate, ea fiind condusă de Alex Cetățeanu, inginer de profesie, dar poet, prozator, eseist, editor și redactorul revistei “Destine Literare”, deschisă mânuitorilor de condei din lumea întreagă. Astfel s-a constituit Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. Ambii conducători au preocupări literare, dar scriitorii români la Montreal sunt aceiași, iar dezbinarea nu le aduce niciun avantaj în plan creator. Înțeleg că în frumosul dumneavoastră oraș sunt 3 cenacluri în limba română. Mă întreb dacă nu ar fi benefică o unire a lor, astfel ca cenaclul românesc să devină mai puternic și mai valoros. Întorcându-ne la firul principal al dialogului nostru, v-aș întreba: Ce s-a întâmplat în plan universitar începând de la mijlocul secolului trecut?

-W.P.: În anii’50, Quebecul era foarte înapoiat etnic şi cultural față de România și față de Europa, în general. Când am ajuns aici, Școala Politehnică era tradiţionalǎ, având profesori buni care 9 luni propuneau cursuri, ca ingineri clasici, adică ei dădeau rețete pentru construirea de clǎdiri, poduri, mine etc. În celelalte 2-3 luni, ei activau în birouri de ingineri. În general, când am intrat eu în Universitate, nu se fǎceau cercetǎri, cu excepţia câtorva profesori în domeniul hidraulicii, al rezistenţei materialelor, al metalurgiei şi al geologiei, în care se făceau primii pași, eu venind ca al cincilea cercetător, anume în fizică nucleară. Era foarte puțin! Se simțea nevoia inovării. Programele de învățământ se cereau schimbate, era necesară o adevǎratǎ revoluție, așa că au fost angajați ingineri tineri pentru noi profiluri. Am lansat Ingineria nucleară în anul 1967, în cadrul departamentului de inginerie fizicǎ, de care ne-am separat dupǎ aceea, iar în 1970 am înființat Institutul de Energie Nucleară care oferea întâi un masterat, apoi un doctorat. Aveam studenţi din lumea întreagǎ şi absolvenţii noştri au fost toţi angajaţi de industriile şi de organismele lucrând în domeniul nuclear.

Colaboram cu Franţa, China, Mexic, atrǎgând studenți care se specializau la noi în tehnologia canadianǎ. În cadrul Institutului,   am dat cursuri de fizica reactoarelor, de controlul reactoarelor şi de aspectele de securitate. În domeniul cercetǎrilor, m-am specializat în riscurile asociate producţiei de energie nuclearǎ. Marea satisfacţie din acea fazǎ a vieţii mele profesionale a rǎmas faptul cǎ Institutul de inginerie nuclearǎ de la Şcoala Politehnicǎ din Montreal funcţioneazǎ şi e recunoscut şi azi în lumea întreagǎ.

-A.S.: Dupǎ ce aţi creat şi dezvoltat ingineria nuclearǎ, aţi intrat în administraţie…Cum au decurs lucrurile?

-W.P.: Într-adevǎr, în anul 1982 am fost ales sǎ conduc Direcţia de Cercetǎri a Şcolii Politehnice, la care s-a adǎugat, în 1985, Direcţia Studiilor Avansate. În Direcția de Cercetări, aveam ca mandat dezvoltarea tuturor cercetărilor din Politehnică; în Direcția de Studii Avansate răspundeam de dezvoltarea tuturor programelor de masterat și de doctorat. În plus, aveam și responsabilitatea legăturilor cu industria, pentru realizarea unei strânse colaborări cu aceasta – la toate nivelurile imaginabile. Din aceastǎ perioadǎ intensă și fecundǎ, aş vrea sǎ precizez numai trei lucruri. Întâi, cǎ am promovat cercetǎrile în domeniul prioritar al ingineriei materialelor şi al ingineriei informaticii. Apoi, cǎ am promovat studiile de doctorat. În sfârşit, cǎ am creat proiecte comune cu industria în materie de formaţie, de cercetǎri şi de inovaţie. Menţionez, în trecere, cǎ marile şcoli de inginerie din Franţa nu acordau în acea epocǎ doctorate, nici chiar masterate, şi cǎ nu întreţineau legǎturi cu industria… Pentru a pune în aplicaţie acest program ambiţios, dispuneam de un fond discreţionar ce a atins cu timpul un milion de dolari – practic egal cu cel disponibil în întreaga Universitate din Montreal – care provenea la început numai din surplusurile acumulate de instituţie, iar apoi şi din fonduri guvernamentale; acestea erau în funcţie de mǎrirea numǎrului de înscrişi şi de nivelul la care se înscriau (licenţǎ, masterat sau doctorat). Lor li se adăugau sume din subvenţii instituţionale acordate de organisme federale sau provinciale, şi din contractele cu industria. Acest fond discreţionar l-am întrebuinţat pentru a crea grupuri sau centre de cercetǎri, pentru angajarea cercetǎtorilor, specialişti cu doctorat care sprijineau cercetǎrile corpului didactic, pentru burse acordate studenţilor, pentru angajarea de tehnicieni specializaţi şi pentru cheltuielile de infrastructurǎ. Şi, ca suport administrativ, aveam sub conducerea mea cca. 20 de persoane care mǎ secondau.

-A.S.: Apreciez logica practică a distribuirii banilor alocați cercetării, căci mărturisirea dumneavoastră ar putea să dea de gândit colegilor mei din Universitatea sibiană, unde sunt la ora aceasta încă multe de clarificat în domeniul respectiv. M-aș bucura să concretizați relatarea dumneavoastră.

-W.P: În Canada, profesorii nou angajaţi primesc practic automat o anumitǎ sumǎ de bani pentru cercetǎrile lor, pe o duratǎ de trei ani de zile. Dacǎ sunt performanţi, primesc apoi, prin concurs, sume mai importante. Rolul meu era tocmai sǎ-i ajut sǎ fie performanţi. De fapt, acționam ca o “pompǎ virtuoasǎ”: cu cât profesorii erau mai performanţi, cu atât obţineau mai multe fonduri pentru cercetǎri, sume cu care puteau atrage mai mulţi studenți. Cu cât instituţia obţinea mai multe fonduri, cu atât fondul meu discreţionar creştea, etc. Şi la fel cu sumele obţinute prin contracte. Vǎ dau acum câteva cifre pentru a vǎ arǎta progresul Şcolii Politehnice în perioada 1980-1990. În anul 1982, când am preluat Direcţia de Cercetǎri, Şcoala Politehnicǎ a acordat 6 doctorate; în 1990, anul în care am ieşit la pensie, se acordau 45! Subvenţiile şi contractele au trecut în aceşti 8 ani, de la cca. 6 milioane la 16 milioane de dolari canadieni! Dar cea mai mare satisfacţie a mea a fost când, în urma unui studiu comparativ asupra tuturor universitǎţilor canadiene, Consiliul ştiinţific al Canadei a desemnat Şcoala Politehnicǎ din Montreal ca universitatea tehnologicǎ cel mai bine pregǎtitǎ sǎ înfrunte problemele societǎţii de mâine.

-A.S.: Ceea ce ați făcut dumneavoastră, stimate domnule profesor, a fost o muncă de pionier ca cercetător în energia nuclearǎ şi o activitate de innovator în domeniul cercetǎrii instituţionale. Imi amintesc de o vizită făcută în 1970 într-o fabrică din Zurich, unde elvețienii ne-au demonstrat că 60% din spațiul acelei întreprinderi era ocupat de cercetare și doar 40% era destinat producției. Eram uluită, dat fiind faptul că pe atunci în România soarta cercetării era cea din comedia satirică Mielul turbat de Aurel Baranga, care imagina pe inovatorul Spiridon Biserică, preocupat să îmbunătățească cheia franceză, dar era împiedecat de birocrație să o aplice. Vă dați seama ce simțeam când mi se relata că în America inovatorii sunt plătiți în centre de cercetare ani buni numai ca să le vină idei noi, care să sporească productivitatea. Este exact ceea ce ați augmentat dumneavoastră acum. Așa mi-a răspuns și ghidul nostru la uzinele din Zurich, anume că degeaba încerci să produci mult, dacă alții au rezultate mai bune pe bază de inovații și obțin produse mai ieftine, superioare calitativ. Era greu de înțeles în socialism acest principiu de bază al eficienței tehnice în producția industrială. Ce satisfacții ați avut ca director al Institutului de Energie Nucleară?

-W.P.: Roland Doré, directorul Şcolii Politehnice şi prefațatorul cărții mele La volonte de partir, în care eu dezvolt partea profesională a vieții mele, a subliniat toate trăsăturile principale ale personalității mele și a evidențiat contribuția adusă la Politehnicǎ. În domeniul energiei nucleare, am reuşit, cu echipa mea, sǎ achiziţionǎm un reactor nuclear care – în parantezǎ, zicând – este condus astăzi de o româncă. De asemeni, devenisem consultant pe Quebec și pe Ontario, fapt care – tot în parantezǎ – m-a ajutat să cumpăr un apartament la Nisa, pe Coasta de Azur a Franței, unde după pensionare ne duceam de douǎ ori pe an câte trei luni de fiecare dată și unde mi-am scris memoriile. De acolo, ne-am plimbat în toatǎ Europa, de la Gibraltar la Istanbul şi din valea Moselei în Germania la Taormina în Sicilia. În afarǎ de pasiunea ce o aveam în a îndeplini cele propuse, secretul succesului meu a constat în temeinicia familiei pe care mi-am făcut-o.

-A.S.: Iată că este timpul să părăsim profesia atât de interesantă în rodnicie a fizicianului Wladimir Paskievici, ca să vă rog să trecem la viața de familie.

-W.P.: Pe Suzanne am cunoscut-o în 1955 la Strasburg și în următorii doi ani am avut un voiaj de prenuntă, plimbându-ne cu trenul în cele mai splendide locuri ale Italiei, vizitând Florența, Veneția, Roma şi Napoli, locuri din care păstrez amintiri neșterse. Ajunși la Napoli, am urcat pe craterul vulcanului Vezuviu, iar, când am poposit la Pompei, am constatat că era închis în ziua respectivă. Suzanne, cu îndârjirea ei de franțuzoaică, nu concepea “că există ceva ce nu se poate”, așa că ne-am strecurat printr-o deschidere ascunsǎ și o zi întreagă am vizitat netulburați acel oraș antic extaordinar. Ce frumoase erau vremurile tinereții noastre, când am văzut Alsacia şi Elveţia călătorind pe un scuter!

-A.S.: Rămâne ca pentru apogeul care este finalul dialogului nostru să-mi povestiți ceva despre viața personală a dumneavoastră, unde ați avut parte de împliniri strălucite, din câte ați relatat la emisiunile de la Nașul Tv Canada. Mi-a rămas ideea că în absolut toate manifestările științifice la care ați fost invitat în străinătate, Suzanne v-a însoțit. Dar nu ar fi lipsit de interes să știm ce v-a adus nou anotimpul de după pensionare în comunitatea românească montrealeză.

-W.P.: Vă voi spune doar două cuvinte despre implicarea mea în sânul comunitǎţii române din Montreal, dupǎ ce am ieşit la pensie în 1990. Câţiva ani de zile am fost foarte activ, inclusiv preşedinte al asociaţiei Mouvement de Solidarité Québec Roumanie care ajuta noii veniţi sǎ se integreze cât mai bine în societatea canadianǎ. Apoi am ținut o serie de conferinţe cu scopul de a reabilita memoria scriitorului român Vintilǎ Horia, pe nedrept ostracizat, căci timp de 5 ani la Buenos Aires în Argentina avusesem cu acest intelectual român de excepție o comunicare intensă și foarte rodnică. Dupǎ aceea, am participat la o serie de manifestări având scopul de a face cunoscutǎ prezenţa şi contribuţia comunitǎţii române în sânul societǎţii quebecheze. În fine, am scris o lungǎ serie de articole în revista “Candela de Montreal” dintre care 24 de articole de popularizare ştiinţificǎ.

Acum, revin la întrebarea pusă cu referire la viața personală. Atunci când ai de înfruntat soarta unui exilat, cine crezi dumneata că te ajută? Familia! Ea este baza indispensabilă, atunci când ieși din țară. La 17 ani iubeam o fată adorabilă din România, pe Luminița, dar plecând din țară, Cortina de fier ne-a despărțit pentru totdeauna. Zece ani mai târziu, în 1957, m-am căsătorit cu Suzanne, care mi-a adus în viață o fericire intensă, jovialitate și spirit creator. Lângă ea am simțit că îmi pot realiza potențialul intelectual la parametri maximi. În Canada s-a născut prima noastră fetiță, Mira, care a apărut intempestiv și ne-a încântat din prima clipă cu sprâncenele expresive și părul ei bogat. Dormea, sugea, era o imensă bucurie pentru noi. Dar în curând s-a anunțat o nouă sarcină, de data aceasta născându-se gemenele Anca și Dominique. Așadar, în 14 luni m-am pomenit tată a trei copii, iar mama mea, crescută cu bonă, nu era în coardele ei să ne ajute.

-A.S.: Oricine înțelege că îngrijirea unor copii gemeni presupune un efort deosebit. La dumneavoastră în familie ce au adus cele două fetițe gemene?

-W.P.: Ne-a fost greu, desigur, dar caracterul gemenelor ne-a ajutat. Sunt convins că ele comunicaseră în stare intrauterină, fiecare simțind în sora ei pe „celălalt eu”. Se căutau din priviri decum se trezeau în cărucioarele în care le plimbam. Nu plângeau, iar când se priveau începeau să râdă, așa cum fac și astăzi, după 50 de ani, având caractere jubilatorii. Erau o entitate dublă, vorbind între ele o limbă necunoscută, arătând cu exact același deget, având simultan nevoie de mâncare. Când au început să vorbească mai coerent, articulau enunțul la plural, “ Nous voulons”, pentru că se simțeau perfect unite. Nu le îmbrăcam la fel, dar eu nu le puteam deosebi uşor. Doar soția le distingea după forma capului. Crescând mai mari, ele își schimbau între ele rochițele și ne păcăleau. Când ieșea pe stradă mama lor cu cele 3 fetițe, problema era pe care dintre ele să le țină de mână. La școală, când li se dădea un subiect anume, ele făceau aceleași eseuri, iar pe la 14-15 ani, noaptea vorbeau în somn despre școală, spunând aceleași cuvinte. Când soseam acasă de la Institutul de Energie Nucleară unde eram pe atunci director, cu începere de la ora 19 verificam temele și discutam subiecte de istorie sau despre anumiți autori de literatură. Pentru familia mea vacanțele erau sfinte. La Oceanul Atlantic în zona Boston (la Cape Cod) le-am învățat pe fete să înoate. Ca adulte, la rândul lor, fetele mele și-au dus copiii la același hotel de la Ocean, unde mâncaseră în copilăria lor pește-spadă, făcând și ele plimbări și excursii ca altădată. Cu timpul, ne-am dus din ce în ce mai departe, în New Jersey, în Virginia, în Carolina de Sud şi chiar în Florida, unde ne simțeam excelent, vizitând parcurile şi profitând de frumoasele plaje din regiune.

Când ele au terminat liceul şi înainte de a intra la universitate, le-am dus sǎ cunoascǎ Europa, în decursul unui voiaj de şase sǎptǎmâni, când le-am purtat prin Franţa, Germania, Elveţia, Italia şi Spania. În fine, le-am dus, relativ recent, pe ele şi pe membrii familiilor lor, într-o minunatǎ excursie, de neuitat, pe Marea Caraibelor, cu ocazia celei de-a 55-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre! A fost rǎscumpǎrarea mea tardivǎ a celor 12 ore de lucru pe zi, când am ocupat ultimul meu post la Şcoala Politehnicǎ…

-A.S.: Vă ascult și sunt încântată să constat că vorbiți despre fetele dumneavoastră ca despre un miracol, care v-a fascinat la fel de mult în toate etapele vieții. Mi-ați stârnit o amintire dragă. Tatăl meu, păstrând mentalitatea tradițională a familiei clasice românești, a considerat că mama nu trebuie să se ocupe singură de cei trei copii pe care îi avea și în toți anii copilăriei noastre, activând la Spitalul Mârzescu din Brașov, unde el era director administrativ, adică managerul din zilele noastre, și apoi la Sibiu, unde eu trăiesc până astăzi, am avut în casă câte o fată tânără, angajată spre a fi de ajutor. Și tatăl meu venea, ca dumneavoastră, numai seara acasă, când noi, copiii, ne întreceam să dăm raportul despre cum am învățat pentru ziua următoare și ce note noi au mai apărut în cataloage. Era un fel de competiție, eu fiind sora mai mare, cu doi frați mai mici. Vă mărturisesc că eu am simțit totdeauna adorația tatălui meu, sentiment care s-a păstrat până la capătul vieții lui. Parcă îl aud spunând mamei mele: ”Mică dragă, oare noi am făcut pe fata aceasta frumoasă?” Nu mai eram de mult timp o fetiță, cum ați fi îndemnat să credeți, ci devenisem, la rândul meu, mămică și tocmai duceam în cărucior bebelușul, eu mergând câțiva pași înaintea părinților mei. Eu cred că tații au un sentiment special pentru fetele lor. Realitatea este că tot ce mi-ați povestit despre familia dumneavoastră mi s-a părut absolut încântător. V-ați trăit viața în familia cu trei fete, amintindu-mi “Casa cu trei fete” a lui Schubert, ca pe un miracol binecuvântat, nu-i așa?

-W.P.: Nu vă spun decât că eu, românul care am avut o copilărie fericită la Dobrosloveni, sat lângă Caracal, în Oltenia, unde părinții își aveau moșia, apoi o tinerețe de exilat, formându-mă în Argentina, Italia și Franța, stabilit în Canada, ei bine!, în anul 1960 eram tată, în 1990 devenisem bunic, bucuros să am ca nepoți trei băieți și trei fete, iar în 2020 sper să ajung… străbunic. În plus, la sfârşitul anului 2017 avem intenţia de a sǎrbǎtori cum se cuvine cea de a 60-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre.

-A.S.: Așa să dea Bunul Dumnezeu!

(Dialog din 16.03. 2017 la Montreal, Canada, consemnat de Anca Sîrghie)

 

 

Ziua îndrăgostiţilor la „Graiul Românesc” din Windsor – Canada

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2017

Ziua îndrăgostiţilor la „Graiul Românesc” din Windsor – Canada

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, USA)

 

În acest început de primăvară îndelung așteptată, Asociația Culturală „Graiul Românesc” din Windsor, Ontario, Canada vine din nou cu inițiativa de a organiza un cenaclu literar. De data aceasta, este aleasă o zi frumoasă de duminică cu o semnificație potrivită temei și structurii cenaclului „Mihai Eminescu, poet al iubirii” și anume, ziua de Valentine’s Day, această sărbătoare nord-americană ce s-a răspândit în întreaga lume, prinzând mlădițe pe rădăcinile Dragobetelui nostru strămoșesc. Locația aleasă, ambianța plăcută oferită de cei doi tineri români amfitrioni ai cafenelei, pe care de acum înainte o putem numi „literară”, colectivul primitor al „Graiului Românesc” și invitații speciali ai reuniunii, au contribuit la crearea unei atmosfere de comunicare călduroasă și a unui spirit poetic atât de necesar întâlnirii. Doamna Emilia Matei, președinta asociației, deschide programul cenaclului prezentând auditoriului tema întâlnirii cât și pe d-na conf.univ.dr. Anca Sîrghie de la   Universitatea „Alma Mater“ din Sibiu care a venit, ca de obicei, pregătită cu un material foarte frumos, o expunere nuanțată original a poeziei de dragoste eminesciene. Conferința dânsei s-a intitulat L’amor che move il sole e l’altre stele în poezia lui Mihai Eminescu. Trimiterea din titlu se face la versul cu care Dante Alighieri încheia capodopera sa Divina comedie, iubirea fiind definită ca forță ce guvernează întregul Univers. Reproducem aici câteva fragmente din expunere: „De la Sapho în antichitatea elină la Petrarca divinizându-și iubita la fel de intangibilă, ca și aceea a trubadurilor în Evul Mediu francez, în sonete intitulate Il canzoniere, cu poezii scrise în timpul vieții donei Laura, dar și după moartea ei, dragostea a constituit o dimensiune perenă a literaturii universale. Așa cum o regăsim apoi la Shakespeare, cu doamna în negru cea misterioasă din sonete, iubirea a înflăcărat sufletele multor creatori. În veacul său sensibil la vibrația frumosului, Goethe, care a fost inspirat de Lotte și de alte vreo 10 muze, convins că „etern femininul ne-nalță-n tării”, sau Schiller și Lenau, până la Byron, Pușkin și Lermontov, romanticii au considerat iubirea o temă fundamentală.

1

Mihai Eminescu, care luase în stăpânire tot ce creaseră esențial înaintașii lui din țară și din străinătate, a realizat prima adevărată revoluție a viziunii asupra modului cum se exprimă iubirea în versuri și totodată asupra metaforei. El va ajunge la complexa formulă metaforică de „farmec dureros”, o nuanțare nemaiîntâlnită până la el în poezia românească, exprimată printr-un atât de concis oximoron. „Ea privi atunci în jos,/ Trece mâna pe la tâmple,/ Iară inima-i se umple/ De un farmec dureros.” (Povestea teiului). Poetul concentrează la extrem formularea definitorie a iubirii, redusă la doar două cuvinte, fie „suferință dulce” sau “dulci otrăvuri”, dar aceste cuvinte spun totul.” Conferențiara a răspuns întrebării Cum portretizează poetul Eminescu femeia iubită?, o întrebare-cheie, pentru care a luat un reper antitetic îndepărtat, pe Francesco Petrarca, poetul Renașterii italiene care a modernizat modul de a privi iubirea în lirica europeană. „Chipul alesei lui este superlativizat prin comparația cu zeițele cele ascunse privirii umane și astfel Laura cea smerită, făptură unică între pământeni, întrece orice închipuire: „nu le-am văzut zeițele cum umblă/ dar ea, mergând, pășește doar pe lut./ Și totuși, jur pe cer, făptura-i rară/ cu nimeni și nimic nu se compară…”. Romanticul român, își găsește termenii comparației mai ales în peisajul naturii plaiului mioritic. În frumoasa elegie Atât de fragedă albul imaculat al florii cireșului devine simbolul sensibilității iubitei: „Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș,”. Poetul simte nevoia să o înalțe pe femeia visurilor sale, sacralizând-o aidoma trubadurilor medievali: „Și ca un înger dintre oameni/ În calea vieții mele ieși.” Delicata ei ivire lasă bărbatului impresia unei apariții onirice: „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet până-n poale/ Plutești ca visul de ușor.” În mod evident, Mihai Eminescu dispunea de un întreg arsenal de instrumente poetice ale portretizării, căci el trimite la splendoarea sculpturală a frumuseții feminine întruchipate de antici, portretul adoratei completându-se la fiecare strofă cu noi elemente: „Din încrețirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc/ S-atârnă sufletu-mi de ochii /Cei plini de lacrimi și noroc.” Apariția ei aduce în viața bărbatului“noroc”, un concept suculent ca semnificație, însemnând fericirea hărăzită pământenilor, căci în existența lor trecătoare „Norocul vă petrece” cum se preciza concluziv în Luceafărul. Nu putea lipsi din spectrul domeniilor explorate de Eminescu nici basmul folclorului românesc, în care mireasa este simbolul frumuseții feminine: „O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blândă din povești,/ Nu mai zâmbi! A ta zâmbire/ Mi-arată cât de dulce ești,” Idealul eminescian de frumusețe feminină este Ileana Cosânzeana hărăzită a fi mireasa lui Făt Frumos, erou pe care poetul îl invocă în balade ca Făt Frumos din tei. Metaforic, fata adorată este „Mireasa sufletului meu!”, ea învăluindu-l cu farmecul seducător, „Cu-a gurii tale calde șoapte, /Cu-mbrățișări de brațe reci.” Antiteza între cele două epitete „calde/reci” produce un efect emoțional puternic. Portretizarea culminează cu invocarea sacralizantă a Fecioarei: „Și-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii.”

Femeia iubită este o „floare albastră” cu păr de aur, adusă probabil din romantismul german, dar adaptată la natura românească unde floarea de nu-mă-uita are această culoare. Spre mirificul decor, cu „codri de verdeață” unde „izvoare plâng în vale”, își cheamă poetul aleasa sufletului și atunci când titlul poeziei este el însuși un îndemn, Lasă-ți lumea ta uitată, în care portretul feminin se completează cu o altă podoabă, menită să-i sublinieze frumusețea, anume părul, prezent în Cântarea cântărilor, sublimul poem al dragostei lăsat de antichitate, de la care aș avansa până la frumoasa Tamara din poemul Demonul, unde părul se revarsă în plin dans într-o imagine magistral conturată de Lermontov. La Eminescu descrierea podoabei capilare se face în termeni familiari, pe un ton de șăgălnicie, menit, ca și în Floare albastră, de altfel, să-i evidențieze în treacăt rolul e a fascina. „Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde, /Nime-n lume nu ne vede.” Ferestre ale sufletului, ochii vor completa portretul feminin eminescian, iar efectul este unul angelizant: „Ochii tăi sunt plini de milă,/ Chip de înger drăgălaş.” Epitetul „drăgălaș“ estompează aura sacralizantă a imaginii în favoarea tumultului de viață pe care ea, fata îndrăgită, îl poartă. Privirea adoratoare a bărbatului se identifică cu oglindirea chipului ei în lamura apei: „Ce priveşti zâmbind în unde?/ Eşti frumoasă, se-nţelege. (Lasă-ți lumea ta uitată)

DSC_0644(4)

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sirghie 

El, bărbatul versurilor erotice eminesciene, este mai întâi portretizat spiritual în Floare albastră, nu fizic, întrucât ea, „Mititica”, îl percepe ca spirit gânditor, preocupat de tainele cosmosului și ale istoriei. În poezia Făt Frumos din tei apare și conturul fizic al eroului masculin, care se conformează prototipului folcloric: „De murmur duios de ape/ Ea trezită-atunci tresare,/ Vede-un tânăr, ce alături / Pe-un cal negru stă călare.// Cu ochi mari la ea se uită,/ Plini de vis, duioşi plutind,/ Flori de tei în păru-i negru/ Şi la şold un corn de-argint.// Şi-ncepu încet să sune,/ Fermecat şi dureros -/ Inima-i creştea de dorul/ Al străinului frumos.” Un interesant prototip erotic masculin este acel „Zburător cu negre plete”, așteptat cu ardoare de prințesa îndrăgostită, rostind ritualic chemarea: „vin la noapte de mă fură”. (Călin-file din poveste)

Peisajul eminescian al iubirii are componente inedite, particularizante, căci nici în viziunea lui D. Anghel, Bacovia, Blaga sau a lui Arghezi ele nu se regăsesc cu o asemenea picturalitate romantică. O constantă a versurilor erotice eminesciene este codrul, protector al îndrăgostiților. Deschis hiperbolizărilor de tip romantic, Eminescu atribuie codrului însemnele unei suveranități împărătești în Povestea codrului, în care nu lipsește nimic din grandoarea și strălucirea ritualică a vieții la curtea Măriei Sale: „Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale.” Chemarea la dragoste conturează un ideal de puritate, identificat cu însăși vârsta de aur a vieții omului, copilăria:” Hai şi noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul şi iubirea/ Să ne pară jucării.” Motivul norocului, identificat cu fericirea pământeană, se regăsește în multe versuri erotice eminesciene, inclusiv în finalul poemului Luceafărul, cu funcție identificantă pentru condiția de ființă trecătoare a Cătălinei: „În cercul vostru strâmt de legi/ Norocul vă petrece”. Cu alte cuvinte, norocul este căldura sufletească, hărăzită dosr oamenilor și refuzată altora.

Dintre arborii peisajului poetic eminescian, cel mai încărcat de sacralitate este „teiul sfânt”, care ocrotește în poezia Dorința cu mireasma lui învăluitoare pe îndrăgostiți: „Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ or să cadă rânduri, rânduri.” Poetul închipuie florile de tei troienindu-se deasupra iubiților fericiți. Nelipsit în scenariile eminesciene, teiul personificat este simțit ca o pavăză ospitalieră de către îndrăgostiți abia sosiți:”Și pe teiul nostru întreabă,/ Cine suntem? stau la sfaturi;/ Eară gazda noastră zice/ Dându-şi ramurile -n lături:/ O priviţi-i, cum visează/ Visul codrului de fagi,/ Amândoi ca într-o poveste…/Ei îşi sunt aşa de dragi!” Teiul veghează primii pași făcuți de cei doi tineri prin împărăția silvestră necunoscută lor, în care ei intră ca într-un eden terestru purificant. Din universul acvatic, izvoarelor și râurilor li se adaugă lacul, ca marea să-l fascineze pe poet în perspectiva morții din Mai am un singur dor. În erotica eminesciană, iubirea este arar un fapt împlinit, ci se proiectează ca vis ori ca visare, cum se întâmplă în poezia Lacul, cu un debut optimist, speranța având un corespondent în cromatica decorului: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.”

Chemarea la dragoste va fi urmată de un întreg ritual al iubirii, proiectat de îndrăgostit: „Vom sări în luntrea mică/ Îngânați de   glas de ape/ Vom lăsa din mână cârma/ Și lopețile să-mi scape” sau “Şi mi-i spune-atunci poveşti/ Şi minciuni cu-a ta guriţă,/ Eu pe-un fir de romaniţă/ Voi cerca de mă iubeşti.. Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul,/ Ți-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura”… Există o sfială a trecerii peste pragul platonismului, marcată prin modul condițional-optativ al formulării, ca semn al decenței, care sigila relațiile între îndrăgostiți: „De mi-i da o sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o ştie,/ Căci va fi sub pălărie -/Ş-apoi cine treabă are!” Manifestarea iubirii în viziune lui Eminescu rămâne o taină, dezvăluită numai naturii, nu unor martori curioși. Înflăcărarea iubirii crește odată cu evoluția în viața naturii, unde se înnoptează: „Când prin crengi s-a fi ivit/Luna-n noaptea cea de vară,/ Mi-i ţinea de subsuoară,/ Te-oi ţinea de după gât”. Ca regină a nopții și a dragostei, Luna îi conduce din înaltul cerului spre sat. Este o tipică idilă eminesciană în care crengile copacilor se întind ocrotitoare spre cei ce se iubesc: „Pe cărare-n bolţi de frunze,/Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse. // Şi sosind l-al porţii prag,/ Vom vorbi-n întunecime:/ Grija noastră n-aib-o nime, /Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?// Înc-o gură – şi dispare…//Ca un stâlp eu stam în lună!/ Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!” Iată apogeul erotic visat de poet, regăsit și în finalul poeziei Sara pe deal: „Ne-om răzima capetele unul de altul/ Și surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată”. Există în erotica eminesciană o măsură temporală, evoluând de la clipă la oră („O oră să fi fost amici / să ne iubim cu dor/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră și să mor”) și ajungând la “o noapte bogată”.

Ce ars amandi fără egal în creația eminesciană apare în dialogul Cătălin-Cătălina din Luceafărul prea puțin realizăm astăzi: „Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie…/ De te înalţ de subsuori/ Te-nalţă din călcâie;// Când faţa mea se pleacă-n jos,/ În sus rămâi cu faţa,/ Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată viaţa;// Şi ca să-ţi fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăşi mă sărută.” Și nu întâmplător, idila în decor sepulcral din finalul poemului rezonează perfect cu decenta exprimare a sentimentului specifică poeziei din secolul al XIX-lea românesc, în care latura sexuală a iubirii era eludată, ca astăzi să fie supralicitată. Mărturisirea lui Cătălin înalță sentimentul iubirii pe culmile absolutului omenesc: „- O, lasă-mi capul meu pe sân,/Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de dulce; //Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patimi.//Şi de asupra mea rămâi /Durerea mea de-o curmă,/ Căci eşti iubirea mea dentâi/ Şi visul meu din urmă.”Nu am găsit nicăieri în literatura română un asemenea punct înalt al exprimării idealului erotic, dragostea fiind sentimentul care poate alunga durerea, identificată cu însăși existența omenească, părând metaforizată ca „noapte a patimilor”. O acoladă deschisă între prima iubire și visul din urmă cuprinde în ea împlinirea sufletului uman în speță. Iată absolutul pe care Dante Alighieri îl formula în versul final al Divinei Comedii, dar pe care Eminescu îl raportează la existența omului. Interesant este că până și în elegiile sale erotice, mult mai numeroase și mai   izbutite artistic decât idilele, Eminescu are aceeași perspectivă a absolutului. Iubirea poate izbăvi ființa umană de uitare, de moarte. În atât de populara elegie Mai am un singur dor meditația poetului sfârșește cu un reproș făcut femeii care nu i-a împărtășit sentimentul: „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, /Și noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pământ.” Definiția dragostei ca „farmec sfânt” nu conduce spre ideea religioasă, exprimată în versurile din Rugăciune, ci ea este susținută de puterea ancestrală a trăirii, venind spre el de la moși și strămoși, așadar configurându-se astfel o altă dimensiune a absolutului:” Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți.” Numai o iubire de o asemenea forță poate eterniza chipul muzei sale, trecând triumfală peste umbrele secolelor viitoare: „Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;//Ai fi trăit în veci de veci/ Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci/ Inmărmureai măreț.” Poezia are forța transfiguratoare a sculpturii în marmură, chiar depășind-o pe aceasta, dacă amintim motivul tratat de Shakespeare în Sonete. Puterea dragostei pure este atât de mare, încât ea sporește frumusețea Cosmosului, unde se nasc prin iubire noi astre. Spre deosebire de Dante, care vedea în dragoste o putere dinamică a Universului, ultimul romantic european, românul Eminescu, concepea o iubire absolută, în stare să-l regenereze pe acesta.”

Invitată la cuvânt, doamna prof. Doina Popa vorbește auditoriului despre tema iubirii atât de des întâlnită în literatura universală, mai ales în poezia lirică, subliniind faptul că poeții romantici, visători, căutători ai absolutului în plan sentimental au nuanțat poezia iubirii în toate aspectele ei. Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un mit fundamental al poeziei orale și culte. Elogiul iubirii și al naturii, aceste două teme se împletesc, definind sentimente, senzatii, exprimând eul liric. Doina Popa scoate în evidență   etapele creației eminesciene marcate de cele trei perioade ale vieții sale.   In prima perioadă, Eminescu cânta iubirea împărtășită. Eul liric își cheamă iubita în mijlocul naturii. Cadrul este senin și fericit (Sara pe deal). În a doua perioadă a vieții sale, poeziile capătă o tonalitate tristă, apropiindu-se de elegia erotică, de romanță, de cântec. Natura e mai sărăcăcioasă, urbană. Chipul iubitei se schimbă( Pe lângă plopii fără soț). În a treia etapă a vieții, Eminescu își îndreaptă gândurile spre iubirea celestă, dedicând versuri sublime Fecioarei Maria: “Asculta-a noastre plângeri, /Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară,/ Marie!”

În recitalul interactiv propus de doamna Matei, ca moderatoare a reuniunii, Andreea Filip a recitat cu însuflețire poezia La mijloc de codru și Dana Mânecuț a lecturat Lasă-ți lumea ta uitată. Corul Catedralei Sf. Gheorghe, condus de d-na Daniela Burghelea din Windsor, a interpretat duios versurile poetului puse pe note muzicale, ca dirijoarea să recite apoi și versurile cele mai îndrăgite din creația poetului. Exemplificări cu recitări în volute interpretative de înalt talent au continuat, susținute de membrii „Graiului Românesc”, români canadieni, ce-l poartă pe Eminescu în sufletele lor, cu dorul nemărginit de plaiurile din țara mama. S-au remarcat prin interpretări: Emilia Matei, Ștefan Popescu, Cristina Stamate, care a citit Pajul Cupidon, iar Darius Popescu ne-a surprins plăcut lecturând poezia lui Marin Sorescu Trebuiau să poarte un nume, precum și creațiile eminesciene Floare albastră și De-or trece anii.

DSC_0689(2)

Ca invitată de onoare a seratei, d-na conferențiar Anca Sîrghie a primit un buchet mare de trandafiri roz și a fost surprinsă plăcut atunci când întreaga asistență i-a cântat Mulți ani trăiască, pentru că tocmai fusese ziua ei de naștere. În prag de Valentine’s Day, universitara sosită de la Sibiu a răspuns la gestul iubitorilor de poezie din Windsor cu afirmația că dragostea este frumoasă la orice vârstă și că de ea se cuvine să ne bucurăm în fiecare zi a vieții noastre, ca de cel mai minunat dar pe care Dumnezeu ni l-a destinat. Nu este mai puțin adevărat că, alături de o persoană adorată, în ritmul existenței noaste cotidiene, atât de tensionate prea adesea, ne pot încânta cerul senin și însorit, râsul copiilor jucându-se, frumsețea unui chip de fată trecând pe lângă noi, buchetele florilor și ramurile abia înverzite ale copacilor sau o ținută vestimentară perfect armonizată. Îndemnul de a iubi se poate extinde la tot ce întrupează frumosul în infinita lui diversitate, pe care cu o sintagmă poetică blagiană bine cunoscută am putea-o numi „corola de minuni a lumii”.

Am plecat de la Cafeneaua Literară de pe Walker Road din Windsor, mulțumită de prezența caldă a participanților, mai numeroși ca oricând la asemenea evenimente adresate elitei românești printr-o activitate de cenaclu. Sentimentul plenitudinii sufletești pe care îl încercam era o stare pe care ți-o dă numai o acțiune de puternică trăire emoțională. Da, aceste sentimente nu le poți trăi decât atunci când te reînvigorezi spiritual prin cultură, cea care departe de țara-mamă ne asigură păstrarea identității naționale.

Donald Trump – Măreaţă din nou (great again)

Posted by Stefan Strajer On January - 25 - 2017

Donald Trump – Măreaţă din nou (great again)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

(articol scris in noiembrie 2016)

Familia mea, la fel ca milioane de familii româneşti, s-a sacrificat şi suferit în timpul celui de al Doilea Război Mondial, dar a fost cumplit şi inuman după ce am fost eliberaţi de Armata Roşie, după ce comunismul Moscovei ne-a încarcerat, terorizat, maltratat şi distrus ca naţiune în lagărul ei comunist. Printr-o şansă, mai mare decât cea mai mare minune, în 1980 am reuşit să ajungem, Ica (soţia mea) şi cu mine, în lagărul liber de la Traiskirchen din Austria şi de acolo în America de Nord, în Canada.

Sunt un om liber, niciodată nu m-am înregimentat în vreun partid sau vreo asociaţie politică, dar în America de Nord am fost curios, un timp, cum este şi cum se face politica democrată. O mare decepţie ce m-a dus la concluzia că democraţia a murit acolo unde s-a născut; în Agora Atenei. De-a lungul vremurilor, multe minţi luminate au încercat sincer, cu adevărat să readucă democraţia numai în interesul poporului, nu au reuşit din cauza parveniţilor. Astăzi, democraţia nu e mai mult decât o paiaţă în mâna politicienilor ce vor să conducă omenirea pretutindeni. Sincer nu mă mai interesează democraţia nord-americană. Şi din cei 36 de ani trăiţi în America de Nord, reţin cu admiraţie doar pe Ronald Reagan, ultimul mare preşedinte american şi pe Pierre Trudeau, prim ministru canadian care, împreună cu cabinetul său, a încercat totul pentru canadieni şi Canada. Şi în vara 2016 am fost în Romania, un bazar, un talcioc de vechituri şi lucruri rele în care rumânii, manipulaţi de precupeţi străini, forfotesc dezorientaţi, înjurând şi scuipând printre dinţi pe un sas, adunătura de falşi tehnocraţi şi bandele parlamentare. Nimic nou de 26 de ani cu excepţia alegerilor din Statele Unite, de la care unii rumâni aşteaptă mântuirea neamului mai mult decât de la „catedrala” lui Daniel Ciubotea sau moaştele vreunei sfinte! Nu mă interesa. Fiind însă provocat, am răspuns ce gândeam: „Oricine numai Hillary Clinton, nu!” Desigur, nu m-au lăsat până ce nu le-am spus de ce: „Pentru că mi-e silă şi lehamite de exponenţii globalizării!”

Americanii l-au ales pe Donald J. Trump, printr-un vot de blam dat situaţiei şi sistemului în care au ajuns. Hotărârea şi treaba majorităţi americane, dar mulţi neamericani, de toate categoriile, printre care şi unii rumâni parcă au fost electrocutaţi şi au început să sufle în vânt, un drept universal. Înainte de a sufla şi io în vânt, am cumpărat volumul „Great America – How to fix Our Crippled America” de Donald J. Trump, apărut la Editura Threshold – NY în 2015. Am citit-o şi m-am dumirit. A dumiri este un oltenism, pe care l-am auzit şi învăţat de la bunicul meu însemnând a-şi da bine seama cu ce are de a face, de a înţelege despre ce este vorba cu adevărat. Cele două sute de pagini sunt scrise în standardele   propagandelor electorale, pe înţelesul tuturor americanilor, în limbaj bazic cu fraze din propoziţii simple şi scurte toate terminându-se cu inducţia aceluiaşi slogan: „America e infirmă (crippled)”! Eu, Donald J. Trump, sunt singurul dintre toţi americanii care o pot face din nou (again) mare, măreaţă (great) prima şi cea mai mare putere din lume – „You gotta believe” – aşa îşi începe scriitura cu un slang american după care urmează 17 capitole de propagandă electorală în care aflăm cât de mare este el, Donald Trump, de mă întreb de ce nu şi-a intitulat cartea „The Great Trump” (again) precum regii şi împăraţii din trecut fiindcă are şi orgoliu din belşug.

 

TRUMP Donald - GREAT AGAIN cover

Foto. Coperta cartii “Great Again”

Din primul capitol – „Winning again” – aflăm despre „our very stupid leaders in Washington, DC”. Daca Trump, americanul afirmă acest calificativ despre liderii lor din Washington, io nu-l cred, fiindcă şi americanii ştiu că liderii lor nu-s proşti, proşti ci doar îşi văd de interesele lor fără să-i intereseze, câtuşi de puţin, epitetele. Toţi sunt la fel pentru că se fac bani grei din politica în zilele noastre, în toată lumea. Aştept să-l vad la Casa Albă, cum va începe să o supraetajeze, în fiecare an prezedinţial cu câteva etaje, fiindcă ştim ce interese majore are în construcţia clădirilor-turn ce sunt afaceri bănoase. Subliniază că în afacerile sale creează job-uri chiar şi pentru imigranţii legali. După astea încheie cu crezul său că va face, din nou, America Mare… bigger, better and stronger! Mai mare numai dacă se mai ciupeşte câte ceva de la Mexic sau Canada. Mai bună adicătelea e bună şi acum, dar trebuie să fie şi mai puternică, nu paşnică, pentru că tot dintr-un război în altul o duce conform doctrinei Kissinger încă actuală la Washington.

Capitolul 2 – „Our unbiased political media” adică, cei din mass-media politică sunt „nepărtinitori”. Cunoaşte toată lumea mass-media de pretutindeni şi noi, majoritatea rumânilor, avem repulsie faţă de „nepărtinitori” şi mercenarii manipulatori de pe la noi. Dar în acest capitol, Donald Trump spune un lucru esenţial: „Eu cred că în această ţară, marea ei problemă este corectitudinea politică” (pag.8). Şi eu cred că a sosit vremea să se termine cu această botniţă impusă împotriva gândirii şi exprimării libere, ce contravine drepturilor fundamentale ale omenirii. Pentru americani, liberi de la început corectitudinea politică le vine ca un pumn direct în gură la care reacţionează. Mulţi analişti politici independenţi, şi nu numai ei, susţin că impunerea, tot mai drastică, a corectitudinii politice asupra sistemul politic a fost unul din motivele nealegeri candidatei Hillary Clinton. Cred pentru că şi eu sunt indignat, la fel ca foarte mulţi intelectuali români, de faptul că sasul de la Cotroceni a promulgat anticonstituţionala lege 17/2015, prin care putem fi târâţi în procese şi închisori pentru gândire şi exprimare liberă. NU cred că Klaus Johannis să-şi dea seama că fiecare pasăre călătoare, temporară la Cotroceni, pe ce promulgă piere.

Capitolul 3 – „Immigration: Good walls make good neighbors”. Este capitolul în care se referă la imigrările ilegale, clandestine, prin intrarea în Statele Unite fără viza autorităţilor americane. Autorităţile estimează unsprezece milioane de imigranţi ilegali în Statele Unite veniţi din toată lumea, prin toate mijloacele posibile. Donald Trump va acceptă numai imigranţii legali, fiind fiu de imigranţi: german după tată, scoţian după mamă şi american după locul naşteri, New York. În timpul mandatului său promite că în Statele Unite se va imigra numai legal şi pentru început va ridica un zid între Statele Unite şi Mexic. „Am să construiesc un mare zid, şi nimeni nu construieşte ziduri mai bine decât mine, credeţi-mă …” (pag. 20), iar la pagina 25 adaugă că în acel mare zid va pune uşi frumoase prin care oamenii să intre legal. Americanii l-au votat şi pentru acest great wall, fiindcă rata şomajului american a crescut mult şi ei cred că una din cauze este şi acest val de imigranţi ilegali şi au ceva dreptate. Donald Trump e mândru de planul lui şi-şi compară viitoarea capodoperă cu The Great China Wall şi Israel Wall, comparaţii mult discutabile, îndeosebi cel al zidului israelian, care pur şi simplu i-au getoizat forţat pe palestinienii acelui pământ. Acest fapt este cunoscut de toată lumea dar îl evită a-l discuta pentru că este etichetat politic incorect.

Capitolul 4   – „Foreign Policy: fighting for peace” – Frumos, dar scandinavii să nu sară imediat în sus pregătindu-i Nobel-ul pentru pace, ca lui Obama de cum a ajuns la Casa Albă. Atenţie, Donald Trump a scris: „America este cea mai puternică ţară în lume… şi eu abordez politica externă pe o fundaţie puternică: o conduc cu forţă. Asta înseamnă că trebuie să menţinem cea mai puternică forţă militară în lume” (pag.32). De reţinut, deşi nu e o noutate. Noutate este că noul preşedinte ales, mare om de afaceri, vrea ca ţările pe care le apără, cu armata americană, să plătească! Citează: Germania, Japonia, Coreea de Sud, Kuwait, Arabia Saudită, despre care spune ca face între o jumătate de miliard până la un miliard de dolari pe zi din petrol. Nimic despre scuturile anti rachete instalate în coastele Rusiei, dar nu va trece mult până când vom plăti, dacă nu cumva deja plătim, pentru prezenţa lor în România. Americani au vrut să ne apere, în locul unei armate naţionale defensive, americani avem, ce ne vor conduce şi taxa cum vor. Să nu uităm că zonele de influenţă între marile puteri sunt încă bătute în cuie, vezi şi recentele alegeri din Moldova de Est. Aşa că americanii vin dacă pot şi pleacă, cu scut cu tot, când vor ruşii. Şi rumânii rămân în fundul gol în faţa ruşilor. Uite că nu am învăţat nimic din istoria care se repetă! Cât despre pacea lui   Donald Trump, el are deja în colimator pe ISIS musulman şi Iranul, duşmanul declarat al Israelului.

Capitolul 5 – „Education: a failing grade” un alt american slang în sensul că educaţia americană are un calificativ scăzut fiind pe locul 26 în lume, ceea ce pentru Donald Trump este inacceptabil şi el va schimba totul şi în sistemul învăţământului. A şi găsit ţapii ispăşitori: Departamentul Educaţiei ce trebuie eliminat şi sindicatul învăţătorilor. Îi doresc succes, gândindu-mă cu tristeţe cum a decăzut şi învăţământul nostru românesc din 1989 sub cei 24 de miniştrii, foarte politic corecţi, reducând la minimum toate materiile esenţiale unei educaţii de identitate naţională.

Capitolul 6 – „The energy debate: a lot of hot air” – e o dezbatere veche, aspră între marii consumatori de energie şi ecologi având ca temă global warming fiindcă „toată lumea vorbeşte de vreme, dar nimeni nu face nimic pentru ea” (pag.61). Statele Unite sunt cele mai mari consumatoare de energie şi Donald Trump va folosi, fără restricţie, atât energia din resursele naturale producătoare de o mare cantitate de bioxid de carbon dar va fi preocupat şi de introducerea pe scară largă a captării de energie curate a vântului şi razelor solare. Şi-n România noastră, în care în 25 de ani nu s-a mai făcut nici o hidrocentrală, nu s-au instalat nici măcar nişte câmpuri de panouri solare sau mori eoliene în locul minelor de cărbuni închise. Dezolant, dar mass-media noastă, foarte corect politică, îl face cu ou şi oţet pe un american practic şi de mare acţiune.

Capitolul 7 – „Health Care is making us all sick” – grija sănatăţii ne face pe noi toţi bolnavi, scrie noul preşedinte la pagina 68 şi adaugă: „politicienii numai vorbesc despre a face”. Ai noştri sunt mai grozavi; vorbesc şi promit a face, dar fac numai pentru ei orice, prin toate mijloacele ilegale. E drept că sistemul sănătăţii american este complicat, greoi, parazitat şi foarte costisitor în comparaţie cu cel canadian total asigurat pentru toţi cetăţenii canadieni, introdus de Pierre Trudeau. Donald Trump se angajează să schimbe, să îmbunătăţească şi să asigure un sistem medical pentru toţi americanii. Good luck, Mister President, we keep a finger cross for You!

Capitolul 8 – „It is still The Economy, stupid”. De ce un asemenea titlul? Pentru că Donald Trump scrie că în Statele Unite trăiesc 46,5 milioane de oameni în sărăcie (pag.81) iar la pagina următoare adaugă: „Acum, această ţară este la ananghie financiară. Datoria noastră naţională este de 19 trilioane”. Ohauuu, într-adevăr e vorba de o economie prost condusă – ca în România – şi Donald Trump spune că aceasta se datorează politicienilor de la Washington. E la fel ca noi, cu deosebirea că politicienii noştri sunt şi mai corecţi politic, corectaţi de Bruxelles! Noul preşedinte ales are ocazia să repete, şi iar să repete, că nu este politician ci un om de succes în afaceri, deci se pricepe la economie şi e convins că va redresa economia americană from stupid economy to smart economy venind cu un plan bine întemeiat, agresiv şi viabil. Ce încurajator, la noi nu apar asemenea luptători pentru binele românilor, politicienii noştri doar palavragesc şi se bălăcăresc…

Capitolul 9 – „Nice Guys can finish first” – Cine este băiatul sau tipul plăcut? Donald Trump aşa se recomandă: „Eu sunt un tip plăcut. Eu cu adevărat sunt. Dar am un obicei neplăcut, pe care politicienii de carieră nu-l au: Eu spun adevărul. Nu mă sperii să spun exact ce cred…” (pag.89). Este şi el în campanie electorală şi se prezintă după firea lui: direct, tare, orgolios, are o mare avere muncită, nu cere bani de la niminea pentru cea mai scumpă campanie electorală din lume. Nu vrea sa ajungă un preşedinte dator unuia sau altuia, unor lobbişti! Are o părere foarte proastă despre lobbiştii de la Washington: „Ei câştigă mulţi bani vânzând influenţe” (pag.94). Aceeaşi părere proastă o are şi despre Obama, poate şi mai proastă fiindcă a fost preşedintele ce nu a făcut nimic pentru americani în opt ani de zile. Dar el, Donald Trump, va urni, va împinge Washingtonul în direcţia cea bună pentru că crede puternic în muncă, în valorile tradiţionale, în constituţie, în steagul american. (El s-a născut în 14 iunie, ziua steagului american) Adaugă că e un tip frugal în multe (nu le enumeră, sic!) şi un republican conservator (pag.98). Multe vrea să facă… Succes! Presa americană de cealaltă parte, cea politically correct, a afişat cu litere de-o şchioapă, repetat că Donald Trump va spune orişice numai să fie ales. Dar ceilalţi nu fac la fel? Toţi sunt la fel în campanii electorale, dar politicienii români, de azi, îi întrec pe toţi în promisiuni mincinoase şi slugărnicie faţă de stăpânii lor.

Capitolul 10 – „Lucky to be an american”. Acest noroc se datorează drepturilor pe care le au   americanii: liberi, egali, să se afirme prin muncă şi talent, să-şi practice religia şi să-şi exprime ideile şi opiniile despre orice şi oricine (pag.101). Este un scurt capitol prin care Donald Trump se etalează ca american în felul lui, în drepturile sale. În Florida, la Palm Beach are o proprietate numită „Mar-a-Lago” (cu 128 de camere) şi în faţa căreia, pe un catarg de peste 25 de metri, a ridicat un steag american de vreo 25 de metri pătraţi (pag.102). Bravo lui, e american născut în Day Flag – 14 iunie. Şi a urmat grotescul. De la primăria oraşului a primit o adresă să dea steagul jos că e prea mare, nu se încadrează în dimensiunile reglementate în acea zonă! (nu folosesc epitete, nu comentez, le las cititorului…). Nu ştiu cum a comentat Donald Trump, dar le-a spus categoric că nu dă steagul jos. Cei de la primărie, i-au dat o amendă de 250 de dolari pentru fiecare zi cât va mai sta steagul american înălţat pe catarg. Automat, Donald Trump a dat primăria în judecată pentru că i-au fost încălcate drepturile constituţionale şi a cerut o despăgubire de 25 de milioane de dolari. Modestă pretenţie şi a câştigat!   Dar până la verdict, amenda s-a ridicat la 120.000 de dolari, pe care trebuia să o plătească primăriei. Nu a plătit-o primăriei, a donat suma veteranilor din războiul din Iraq şi a conchis: „Acest steag simbolizează patriotism”. M-a impresionat, pe mine şi pe mulţi alţii. Am redat telegrafic acest episod cu gândul să sensibilizez pe conaţionalii mei români să fie patrioţi, să-şi înalţe tricolorul…

Capitolul 11 – „The Right to bear arm” – „dreptul de-a purta armă”, este stipulat în cel de al doilea amendament al Constituţiei Americane: „Dreptul oamenilor de a deţine şi purta arme, nu va fi încălcat” (pag.109). E un drept de apărare, defensiv împotriva celor ce foloseau armele ofensiv, agresiv. Aşa a rămas în constituţie, bătut în cuie shall not be infringed, cu toate cazurile de crime abominabile şi proteste vehemente de schimbare sau chiar abolirea acestui amendament. Donald Trump spune că deţine arme, e dreptul lui, şi se simte mai sigur, el şi familia lui. Dar, pentru că, criminalitatea a crescut atât de mult este de acord cu controlul armelor, permisele de port arme şi pedepse foarte mari criminalilor. Această poziţie au avut-o şi preşedinţi anteriori deoarece Constituţia Americană este tabu pentru toţi americani. Nu e precum în România postdecembristă, unde, care cum ajunge în parlament sau guvern se repede la constituţia ţării să o schimbe cum vrea…

Capitolul 12 – „Our infrastructure is crumbling” (crumble = a se fărâmiţa, fărâma, dărâma). Chiar aşa să fie în Statele Unite? Mie nu mi s-a părut şi în 35 de ani am şofat-o toată: din Alaska în California, de la Atlantic la Pacific. Dar, mă rog, e campanie electorală şi Donald Trump scrie: „Întreaga noastră infrastructură naţională se fărâmiţează” (pag.120). Apocaliptică situaţie datorită politicienilor care nu au făcut nimic şi între timp au şi căzut 600 de poduri (tot pe pagina 120). Mai aflu că după Forumul Economic Mondial, infrastructura americană este numai pe locul 12 din lume. Viitorul preşedinte e foarte surprins că olandezii şi spaniolii i-au întrecut, iar chinezii construiesc un oraş nou în aproximativ 12 minute! Mare minune, dar asta nu e nimic, să vadă el minune după alegerile românilor din noiembrie după care, în 10 minute îi întrecem şi noi în infrastructură!

Capitolul 13 – „Values”. Frumos, patetic capitol despre valori, punând familia pe primul loc şi exemplificând cu familia părinţilor săi şi a sa personală, recunoscând deschis: „Am fost mult mai bun tată decât soţ” (pag.129). Recunoaşte că a făcut şi multe lucruri greşite, dar fiind religios, considerând credinţa religioasă valoroasă, a învăţat să muncească, respecte şi aplice puterea gândirii pozitive. Şi cu acestea a câştigat un alt mare număr de suporteri, de voturi. Pe toate acestea le suplimentează cu: „În fapt adâncile noastre rădăcini în credinţa religioasă a făcut această ţară mare” (pag.131). Alte aplauze, alte voturi. Şi aşa, din fapt în fapt, ajunge la valoarea tradiţiilor religioase şi american-naţionale ce trebuiesc păstrate şi respectate. El, Donald Trump, le va respecta ţi apăra.

Capitolul 14 – „A new game in town”. Este o folosită expresie americană când ceva nou urmează să se întâmple în oraş. În acest capitol aflăm ce jocuri va face Donald Trump în Statele Unite când va fi la Casa Albă, unde în loc de politicieni va aduce oameni cu discernământ, isteţi, buni afacerişti, pentru că: „Noi suntem unici printre naţiunile lumii, trebuie să conducem, nu să fim conduşi” (pag.136). Clar şi continuă cu America este conducătorul lumii libere şi o va apăra… nu ca Obama, despre care scrie că e awful president folosit în sens figurativ de groaznic, mizerabil. Cât despre el repetă că reface America Mare prin lege şi ordine, dar şi restul lumii se va schimba pentru că: „Preşedintele Statelor Unite este cea mai puternică persoană în lume” (pag.142). Superbie şi ultraj la adresa modestei democraţii, a liniştitei şi binefăcătoarei păci, înviorând marile stafii istorice ale celor două războaie mondiale, incitând şi excitând pe alţi mari lideri şi preşedinţi megalomani. De reţinut din acest capitol şi afirmaţia: „Nouă nu trebuie să ne vină preşedintele Israelului şi să explice Congresului ce am obişnuit să susţinem, să apărăm” (pag.138). Au învăţat deja şi ştim şi noi.

Capitolul 15 – „Teaching The Media dollars and sense”. E un titlu în contracţie, cum se obişnuieşte şi-n presa americană, lipseşte cuvântul despre – about. Nu are importanţă, important este că americanii, şi alţi curioşi din jurul lumii, află ce avere a declarat Donald Trump când şi-a depus candidatura la preşedinţia Statelor Unite, declaraţie obligatorie. „Eu am completat 92 de pagini de dezvăluiri financiare. Averea mea depăşeşte 10 miliarde dolari” (pag.148).

Capitolul 16 – „A Tax Code that works”. Şi porneşte de la „Codul curent – federal – e nebun” (pag.151) pentru că are 74.608 pagini, şi pe care el are să-l simplifice, îmbunătăţindu-l; aşa scrie şi semnează. Nu mă pricep, nu mă implic, redau ce citesc pentru cei interesaţi de Donald Trump. Viitorul preşedinte are planuri mari de reformă a sistemului de taxare-impozitare, cum au toţi candidaţii la preşedinţia americană sau aiurea. Pe urmă o lasă cum a fost sau şi mai rău. Donald Trump fiind finanţist are un plan bine compilat de la predecesori dar expus în manieră proprie, trompistă (un cocktail din trompetă şi Trump). Nu mă pricep nu mă implic, doar îmi aduc aminte de contabila care ne făcea anual income tax-ul. Într-un moment de relaxare, în care criticam taxele canadiene, federale şi provinciale, a spus „aşa cum unii sparg băncile să ia bani, alţii sparg orice cod fiscal să nu dea bani”. Mi-a venit în minte acum.

Ultimul capitol – „Making America Great Again”. Este laitmotivul fiecărui capitol, refrenul tuturor cuvântărilor electorale pe care le-a ţinut din Iunie 2015. Îi dorim succes la afirmaţia: „Noi putem lua infirma (crippled) ţară şi să o facem mare din nou” (pag.161). Apoi vorbeşte despre toate succesele sale în activitatea sa social-economică pe care promite să o continue la Casa Albă din convingerea personală că „numele meu a devenit unul dintre cele mai mare branduri în lume” (pag.162). În acest caz ar fi multe de comentat, dar lăsăm viitoarele fapte să vorbească, cunoscând că una e campania electorală pentru Casa Albă şi cu totul altceva este preşedinţia în Casa Albă, un sistem complicat, criptic şi cabalistic, programat să transforme şi granitul în plastilină, dacă e cazul. Oricum, acestui brav american septuagenar, îi dorim sănătate şi să auzim de bine.

***

Am cumpărat „GREAT AGAIN”, comandată de Donald Trump vreunui hackwriter, nu pentru că nu ar fi putut să o scrie el, doar e concepută după ideile sale, dar nu a avut timp, era prizonierul to the live campaign. Am citit-o şi „… am pus-o la păstrare… dar ştii, la loc sigur… La un caz iar… pac la „Răsboi”! Din „O scrisoare pierdută” şi eu scriu polemică ce vine de la grecescul „polemos” ce înseamnă război! Să văd când apare… primul caz…

Pentru România spoliată şi târguită, depopularizată şi deznaţionalizată de 25 de ani, cu parlamentari mai afurisiţi decât hoţii de drumul mare, cu un guvern de trepăduşi şi o instituţie prezidenţială umilă şi aservită tuturor străinilor, de la Washington nu ne putem aştepta decât la ambasadori la fel ca precedenţii, ordine de supunere, plăţi pentru scut şi conform axiomei „americanii vin când au interese şi pleacă când nu-i mai interesează” cu siguranţă ne vor abandona „Rusiei fără frontiere” pentru că sferele de influenţă din 1945 sunt încă bătute în cuie… iar brava armată americană s-a retras şi din Vietnam, darămite din faţa Rusiei…

(Winnipeg – Canada, Noiembrie 2016)

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors