Din nou în Canada, la Câmpul Românesc din Hamilton

Posted by Stefan Strajer On August - 24 - 2016

Din nou în Canada, la Câmpul Românesc din Hamilton

Interviu cu ing. Dumitru Rachitean

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

Invitată la Săptămâna Internaţională a Culturii Române, eveniment ajuns la a 49-a ediţie şi desfăşurat între 11 şi 16 iulie 2016 printr-o temeinică tradiţie la Câmpul Românesc, Hamilton, din Canada, am solicitat domnului Răchitan un interviu, nu numai ca român desţărat ci şi ca preşedinte al Asociaţiei Culturale Române. Pericolul absorbţiei comunităţilor naţionale în străinătate unde se integrează primind limba şi tradiţiile altui stat de pe mapamond, este evident, dacă singura preocupare a imigranţilor români este cea a sporului bunăstării materiale. Există oameni care binecuvântă locul pe care îl calcă şi prezenţa lor este o chezăşie a reuşitei. Orice întâlnire în diaspora americană cu asemenea români, care au darul de a aduna pe ceilalţi îmi întăreşte încrederea că viaţa culturală în comunităţile conaţionalilor noştri are un viitor. Şi aceasta datorită abnegaţiei lor în urmărirea unui proiect, a ideii în care ei cred nestămutat, muncind cu râvnă pentru ca prezenţa românilor să se facă simţită în concertul naţiunilor cu ceea ce ei au mai reprezentativ.

Nelipsit de la evenimentele Câmpului Românesc din Hamilton de când a călcat pe pământ canadian, inginerul Dumitru Răchitan, ca preşedinte al Asociaţiei Culturale Române în ultimul deceniu asigură evenimentelor de acolo o izbândă reală. Cu experienţa şi entuziasmul său de bun român, domnul preşedinte ştie cu exactitate când se cere să acţioneze discret cu întreaga lui echipă de prieteni voluntari, mereu aceiaşi, şi când este cuvenit să apară în faţă, întâmpinându-şi musafirii, coordonând pas cu pas tot ce se întâmplă în acea gură de rai îndepărtată de ţară, plasată în inima Canadei, ţara cu 1 milion de lacuri şi cu la fel de multe oportunităţi pentru locuitorii ei.

*

Anca Sîrghie: Sunteţi absolvent al Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Timişoara şi soţia are studii economice. Aveţi o fată frumoasă, pe Cristina, formând o familie minunată. Chiar cu riscul de a vă stârni amintiri răscolitoare, vă întreb: Cum aţi ajuns în Canada?

Dumitru Răchitan: În România nu am dus o viaţă grea şi nu avusesem de gând să părăsesc ţara, dar atunci când s-a născut Cristina, laptele praf se aducea din Germania şi se procura numai pe bază de reţetă de la medic. Când mi-am dat seama că ajusesem să duc benzină medicului ca să-mi dea mai mult de o cutie din ceea ce era hrana de bază a copilului meu şi aceasta se producea în defavoarea altor părinţi, la fel de disperaţi ca mine că le mor bebeluşii de foame, hei bine, atunci m-am decis să emigrez cu orice risc. Făceam exerciţii de înot pe lacul de la Cernica şi în săli de gimnastică, pentru că nu primisem viza solicitată legal spre a-mi vizita fratele, medic stabilit la New York, şi intenţionam să trec clandestin Dunărea. Am reuşit să ajung în Austria, unde lângă Viena am fost primit în lagărul de la Transchkirchen în august 1987. Acolo primeam „Cuvântul românesc”, ziarul care se citea pe toate meridianele globului, din Australia şi Noua Zeelandă şi sudul Africii, până în cele două Americi şi Europa. Eu care citisem până atunci în ţară „Scânteia”, am făcut un adevărat şoc, aflând cât de diferit se interpreta realitatea românească dincolo de graniţe. M-am blocat cu totul. Citeam fiecare număr din „Cuvântul românesc”, de câte 3 ori, mă impresiona şi rubrica religioasă pe care o semna părintele Dumitru Ichim. Aşa, am decis să mă îndrept spre ţara frunzei de arţar. Ţin minte ca astăzi prima manifestare culturală la care am participat la Câmpul Românesc, când se omagia unirea Basarabiei cu România. Norocul meu fusese că am întâlnit la biserică un român care avea maşină. El m-a dus acolo, la Câmpul Românesc. Trebuie să precizez că eu la acea dată încă nici nu găsesem serviciu, familia mea se afla în ţară, unde soţia era persecutată, fiica mea nu era primită la grădiniţă pentru că avea un tată trădător, iar socrul meu, căpitan de navă pe Dunăre, nu mai putea activa, luând curse spre Germania, ca înainte, şi era dărâmat. Cum m-a dus românul acela la Câmp rămâne o amintire de pomină. El avea o maşină cu 7 locuri, care erau complet ocupate pentru deplasarea de la Toronto la Câmp, aşa că am acceptat să ocup locul din… portbagaj, fapt posibil pentru că pe atunci aveam 60 kg, eram subţirel şi nu a fost nicio problemă, mai ales că ardeam de nerăbdare să ajung şi eu acolo. Am ascultat vorbind pe cei care la ocuparea Basarabiei de către ruşi au fugit în România, dar cum şi acolo au fost vânaţi, mulţi au reuşit să plece în Occident şi de acolo unii să ajungă în Canada. M-au impresionat extraordinar unele mărturisiri ale lor. Se povestea de ocuparea Basarabiei, pământ românesc înstrăinat. Participanţii plângeau, cutremuraţi de emoţie. Am făcut cunoştinţă la biserică cu mai mulţi conaţionali, care mă duceau la evenimentele de la Câmpul Românesc. Ei, după ce am găsit serviciu şi mi-am cumpărat maşină, am fost nelipsit la evenimentele de acolo. Mi-a sosit şi familia din România şi când se desfăşura Săptămâna Internaţională a Culturii Române plecam într-acolo direct de la serviciu. Sau, când eram în tura de noapte, stăteam acolo întreaga zi până în ultima clipă. Şi de acolo goneam spre serviciu.

IMG_5183

Foto. Dumitru Rachitean

A.S.: Ce vă atrăgea într-o asemenea măsură acolo?

D.R.: Nu concepeam să lipsim la evenimentele importante ale Câmpului, care devenise pentru noi o oază a adevăratului românism. Mai exact, din 1994 am început să ne luăm concediu exact când se desfăşura Săptămâna şi dormeam în cort, ca cei mai mulţi participanţi. Am devenit membru al Asociaţiei Culturale Române. M-a atras acolo calitatea oamenilor, care făcuseră ceva pentru ţara noastră, luptând împotriva comunismului, riscând enorm. Unii ieşiseră din închisori, alţii înfruntaseră pe sovietici în Basarabia, acţionând pentru unirea cu România. Petru mine ei erau adevărate modele umane. Era acolo un conglomerat de patrioţi români. Unii îşi dedicaseră viaţa luptei pentru un ţel înalt şi spiritul lor de luptă mă încânta pe mine care sosisem din România socialistă cu congrese ale Partidului Comunist Român, unde aplaudacii ovaţionau îndelung pe Ceauşescu. Înţelegeam că am ce învăţa de la aceşti oameni veniţi din alte colţuri ale Americii sau din Europa ca să dialogheze între ei şi nu mai puţin cu noi, cei care simţeam acolo să inima bătea în ritmul mai alert al adevăratului românism.

P1100880

Ca să nu se facă vreo confuzie, trebuie să precizez că la Câmp există Centrul „Nae Ionescu”, având un muzeu, o bibliotecă cu peste 10.000 de volume, o cameră muzicală, bucătărie, dependinţe moderne şi, bineînţeles, o sală mare cu capacitate de 300 persoane, unde organizăm şi în prezent revelioane, discoteci pentru tineri, evenimentul Basarabia, campionate de tenis de masă. De Ziua copilului, la 1 iunie vin elevi şi profesori din şcolile de limba română învecinate, adică din Toronto, Hamilton, Berlington, Okville, cu clasele I-VIII. Se desfăşoară activităţi de istorie, geografie, de limbă şi literatură română. Sunt 150-180 de copii, pentru care un întreg week-end fac voluntariat părinţi şi profesori. Atrăgător este pentru toţi participanţii faptul că se vorbeşte numai româneşte, că părinţii au prilejul să se cunoască între ei şi elevii se împrietenesc. Faţă de evenimentele organizate la şcolile candiene, unde elevii sunt separaţi de părinţii lor, aici vin împreună copii şi aparţinători, fapt mult dorit de toţi. Este un eveniment de familie, aşadar. Aţi participat chiar dumneavoastră în acest an la banchetul de deschidere din luna mai a sezonului de vară la Câmpul Românesc şi aţi văzut ce veselie şi cât dans a fost acolo, unde se serveşte o mâncare foarte gustoasă şi proaspătă. În octombrie, simetric, se face balul de închidere a sezonului estival. Sunt găzduite felurite spectacole, petrecerea de Holloween, care aici are nota specială de a alătura părinţi şi copii, cum nu este permis în şcolile unde ei învaţă. Toţi se costumează, fiecare după propria fantezie, iar concursul care se organizează are un juriu imparţial, astfel stabilindu-se costumele care vor fi premiate. S-a pierdut cu totul tradiţia diavolului care trebuie alungat. Aici românii găsesc unicul loc unde părinţi şi copii iau parte la o petrecere de familie. Costumele sunt confecţionate de participanţi şi latura estetică este cea mai importantă, căci tocmai ea este evaluată prin premii. Aici place decorul românesc, inclusiv figuri istorice dintre cele mai reprezentative de pe pereţii sălii celei mari. Atunci când nu avem propriile evenimente, închiriem sala altor comunităţi, adică la cetăţeni uruguaieni, ruşi, portughezi, turci, spanioli, care nu au propriul lor spaţiu de manifestare. Sunt weekenduri când se organizează nunţi, botezuri sau picnicul privat al dobrogenilor, spre exemplu. Altfel, cheltuielile de întreţinere sunt greu de suportat. Toată activitatea este desfăşurată de un team pe bază de voluntariat. Astfel, Mihaela Moisin este vicepeşedintă, Emilia Răchitan şi Florin Săndulescu activează ca trustee, Olivia Colceriu este casieră, Neli Cornea este secretară A.C.R., Alexandru Colceriu-membru al comitetului de organizare. Activi sunt şi Anca, Aurel şi Daniel Olteanu, Dan Manolescu, Marian Dincov şi Florin Burdujan, George Popa şi mulţi alţii.

P1100909

Foto. Conferentiaza prof.univ.dr. Anca Sirghie

A.S.:Trăiţi într-o ţară a oportunităţilor în plan economic, căci în Canada oamenii activează numai din interes, sperând să agonisească bogăţii, să ducă un trai mai bun decât în România postdecembristă, spre exemplu. Cum a fost posibilă înfiinţarea în această ţară a multiculturalismului a unei structuri deschise manifestărilor româneşti pentru care statul canadian şi-a adus un aport financiar, din câte mi s-a spus?

D.R.: La început, prin 1956, cred, 17 români au ctitorit acest spaţiu, făcând documentaţia împropietăririi şi depunând banii necesari. Câmpul Românesc are o suprafaţă de 25 ha… S-a construit o cabană, care s-a dovedit în timp neîncăpătoare. De aceea, în 1987 a început edificarea unei săli moderne cu complexul ei, cum o vedeţi şi dumnevoastră acum. S-au solicitat donaţii de la românii de pretutindeni, adică de la emigraţia română din toată lumea. Cum s-a produs concret acest anunţ? În 1975 apăruse la Câmp, unde era un centru important al luptei anticomuniste, ziarul „Cuvântul Românesc”. Farmacistul George Bălaşu, implicat cu hotărâre în această activitate, mai are şi acum   cecul banilor trimişi pentru abonamentul lui Mircea Eliade care, bineînţeles că şi scria în paginile ziarului. Difuzat în întreaga lume, din Australia şi Noua Zeelandă, în Europa, în sudul Africii, „Cuvântul Românesc” era introdus clandestin şi în România. Prin acest ziar s-a făcut apel la românii din toată lumea să trimită bani pentru edificarea noii săli la Câmpul Românesc. Astfel s-au strâns 75.000$ CAD, dar era insuficient. S-a făcut un împrumut la bancă şi datoria s-a lichidat în timp.

A.S.: Ce se organiza în deceniile acelea tensionate aici ca luptă anticomunistă?

D.R.: La Câmpul Românesc se făceau manifestări intense. De aici plecau spre Washington la ambasade când veneau acolo importanţi şefi de state sau se pleca la New York la întâlnirile unor personalităţi. Din ziarul de aici se făcea mobilizarea să se meargă la Naţiunile Unite sau spre Ambasada României din Ottawa. La ediţiile anuale ale Săptămânii Culturale veneau nişte oameni deosebiţi, precum pr. Gheorghe Calciu, Zahu Pană, Aurel Sergiu Marinescu, un scriitor şi istoric care păstra corespondenţa Ambasadei Române din Lisabona până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Participa la dezbaterile de aici şi preotul. Dr. Nicolae Dima, realizator de emisiuni şi corespondent la Radio Vocea Amercii sau John Halmaghi, un enciclopedist, şi Claudiu Matase. Despre fiecare dintre aceşti s-ar putea vorbi îndelung. Aici a fost găzduit vreo 2 ani sculptorul Nicăpetre, considerat a fi un Brâncuşi al românilor americani. Brăileanul Nicăpetre a realizat statuile Rotondei Scriitorilor Români în exil, care este singura lui expoziţie în aer liber din America. După ce-l realizase pe Eminescu, pe Nae Ionescu, au urmat ziaristul Donev din America, unde activase în Florida, apoi Horia Stamatu, Horia Vintilă, Mircea Eliade şi Vasile Posteucă şi Aron Cotruş. Cam la doi ani era o nouă dezvelire de bust, pentru aşezarea căruia se consultau îndelung. Acest artist a dat astfel o şi mai puternică tentă naţională spaţiului binecuvântat al Câmpului. Meşterul epigramist Cercel a ridicat şi o troiţă lui Aron Cotruş. S-a constatat că aceşti oameni nu puteau fi opriţi de sistemul comunist din ţară şi de aceea, se trimiteau securişti, care să se infiltreze. Când aceştia erau descoperiţi, ieşea câte un mare scandal.

A.S.: Cum aţi ajuns preşedintele Asociaţiei?

D.R.: Asociaţia Culturală Română are alegeri la fiecare doi ani. Fuseseră preşedinţi George Bălaşu şi Florin Săndulescu, apoi George Donison şi Mihaela Moisin. Eu şi soţia mea, Emilia, eram activi. Eu am venit cu propunerea de a organiza un eveniment de anvergură, în colaborare cu ziarul „Faptu Divers”. Eu mi-am luat responsabilitatea să creez grupul de lucru, stabilind cum să colaborez cu redactorii spre a stabili programul celor 3 zile ale evenimentului. Câmpul Românesc răspundea de cazare, de masa participanţilor, de distracţia lor, care se întindea până în zorii zilei următoare. Era vorba de un eveniment sportiv, căci Cupa Faptul Divers   se disputa pe terenurile de fotbal din vecinătate. Veneau echipe de fotbalişti amatori din oraşele americane şi canadiene, astfel că erau câte 3000 de participanţi. Vă daţi seama că aveam nevoie de 40-50 de oameni de serviciu, care să-mi fie de ajutor. Competiţia aceasta s-a organizat timp de 10 ani şi eu am dovedit că ştiu să organizez un eveniment de anvergură, pentru că reuşesc să comunic cu oamenii, să-i responsabilizez, să-i motivez. Eram recomandat, de acum, ca liedership. La viitoarele alegeri am fost propus ca vicepreşedinte. În această calitate am activat 4-5 ani, ca apoi să fiu ales preşedintele Asociaţiei Culturale Române. Era în anul 2005. Conform statutului, se interzice înstrăinarea prin vindere a acestei proprietăţi, care, dacă nu mai poate fi menţinută în actuala structură, poate fi donată altei organizaţii tip ONG, adică nonprofit. Securitatea comunistă a Republicii Socialiste România nu a reuşit să corupă şi să dezbine membrii A.C.R., pentru că imediat ce erau descoperiţi, ei erau eliminaţi şi Asociaţia devenea mai puternică, folosind metode mai dure de luptă anticomunistă. Deconspirându-i ca persoane, se vedea clar că Securitatea era prezentă în mod continuu. Ea a trecut la acuze: antisemitism, ultranaţionalism etc. Nu există aşa ceva. Eu am programele Săptămânii Internaţionale a Culturii Române din ultimii 10 ani şi le pun la dispoziţia oricui, ca să vadă că   nu există teme de istorie legionară sau legate de ororile împotriva evreilor. Noi, românii, avem propriile noastre tragedii în epoca ultimei sute de ani şi de acestea ne ocupăm. Nu se face nici un fel de politică, decât o politică a culturii române. Asta da! După 1990, când libertatea României fusese dobândită, desigur că temele politice dezbătute până atunci nu-şi mai găseau rostul. Viaţa printre străini este aspră şi ceea ce ne propunem an de an este să revitalizăm interesul pentru tradiţia noastră culturală, care are valori inestimabile, iar copiii noştri născuţi în America riscă să le uite.

A.S.: Ce personalităţi oficiale şi ce oameni de cultură v-au vizitat la Câmpul Românesc, mai ales în ultimul deceniu de când dumneavoastră conduceţi Asociaţia, dar nu numai?

D.R.: La Câmpul Românesc din Hamilton au venit ambasadori, consuli, liederi de partide. Aş enumera pe Elena Ştefoi şi Maria Ligor, dintre ambasadori, pe consulii Valentin Naumescu şi Doru Liciu, pe Victor Ciorbea, pe acad. Nicolae Dabija, pe prof. univ. Anatol Petrenco, pe ministrul Culturii Ion Caramitru, sosit cu actorii Valeria Seciu şi Iuliu Moldovan sau poeta Doina Uricariu ca directoare a I.C.R. de la New York. Excelenta actriţă Olga Tudorache a venit jucând un rol de neuitat în spectacolul „Gaiţele”. Eu cred că actorul Mihai Horaţiu Mălăele a fost de peste 20 de ori la Câmpul Românesc de la Hamilton. Prin anii ’90 ne-a vizitat „Divertis”, apoi Formaţia „Colibri”, Mircea Vintilă şi Vasile Socaciu. Ne-au onorat cu prezenţa solişti ai muzicii populare de primă mărime ca Benone Sinulescu, Sofia Vicoveanca, Ştefania Rareş, Irina Loghin, Veta Biriş, Angelica Stoican. Dar nu numai muzica populară a fost reprezentată aici, în această oază de românitate. A fost aici Paula Seling şi Narcisa Suciu. Vin profesori universitari, cum sunteţi chiar dumneavoastră în ultimii 4-5 ani şi nu uit că zilele trecute poetul Mircea Ştefan afirma în plen că sunteţi o „Doamnă a literaturii române”. Suntem cu totul onoraţi de prezenţa dumneavoastră şi ţin să vă fac de pe acuma invitaţie pentru ediţia jubiliară din anul viitor, a 50-a ediţie. Au fost prezente cadre universitare de la New York, precum prof. univ.dr. Theodor Damian, iar pentru prima dată a venit la ediţia a 49-a prof. univ. dr. Toma Roman de la A.S.E. Bucureşti. Sunt prezenţi publicişti prestigioşi, cineaşti etc.

A.S.: Ce proiecte de viitor apropiat şi de perspectivă aveţi?

D.R.: Dorim să ne integrăm cât mai bine în viaţa social-culturală canadiană, continuând ceea ce facem, ca structură a evenimentelor. Va trebui să creăm noi manifestări, atractive pentru tineri, ca să înscriem noi membri în Asociaţie, cei care vor duce mai departe munca noastră bazată pe voluntariat. Ei, tinerii, pot să asigure viitorul Asociaţiei. Se cere să ne implicăm mai puternic în evenimentele canadiene, aşa cum sunt festivalurile multiculturale din Ontario, la care să avem standuri cu artizanat şi mâncăruri româneşti, să facem expoziţii de carte, de pictură cu însemne identitare. Românii sosiţi în Canada cu gândul orientat numai spre câştig nu se implică în genul acesta de activităţi. Procesul cu care ne confruntăm este dezinteresul conaţionalilor noştri. Oamenii comunităţii noastre nu se implică. Scopul nostru este să evidenţiem personalităţile care se remarcă în diferite demenii între români. Există în Canada multe grupări, asociaţii, dar eu realizez că numai uniţi putem face ceva semnificativ. A activat doamna consul Antonela Marinescu în Canada şi dânsa ne aduna pe toţi reprezentanţii unor societăţi şi asociaţii ale românilor. Simţeam că vom face un pas înainte. Dar dânsa nu mai este aici. Acum tocmai înfiinţăm la Câmpul Românesc Cenaclul literar “Aron Cotruş”, ca şansă de a atrage noi membri şi de a crea un nou cadru de activitate. Apoi, anunţăm pe această cale că dăm o bursă unui profesionist al cărţii care să vină pentru 3-4 luni în timp de vară la Câmpul Românesc, unde să aranjeze şi să clasifice preţiosul fond de carte, care însumează 10.000 de volume, unele inexistente în bibliotecile din ţară. Specialiştii în problemele diasporei române americane ar avea o bază serioasă de studiu, tot astfel cum este şi fondul de carte de la Vatra Românească în Michigan S.U.A., dar acela cred eu că este mult mai frecventat ca al nostru. Aşadar, pe lângă bază de loisir touristic şi de manifestări culturale, Câmpul Românesc este deschis cercetării istorice şi literare. Un obiectiv imediat este să mărim cu câteva căşuţe baza de cazare pentru anul viitor, când la început de lună iulie 2017 vom desfăşura cea de-a 50 a ediţie a Săptămânii Internaţionale a Culturii Române, la care ne-am bucura să ne fiţi, ca şi acum şi în anii pecedenţi un moderator avizat al sesiunilor ştiinţifice.

A.S.: Vă doresc succes în tot ce întreprindeţi şi un spor considerabil în înscrierea de membri tineri.

(A consemnat, astăzi, 18 iulie 2016, la Toronto, Canada, Anca Sîrghie.)

Se caută un proiect de țară

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Se caută un proiect de țară

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

 

Parafrazându-l pe Eminescu, aș zice că proiectul de țară „era pe când nu se zărea, azi îl vedem și nu e”. Douăzeci și șase de ani nu s-a vorbit de un proiect de țară, dar s-a aplicat cu obstinație unul: demolarea și vânzarea pe bucăți a țării cu o consensualitate „remarcabilă” printre guvernanții de la diferite nivele. Oare n-au tras cu toții în aceeași direcție? Furt ingenios, cât mai rapid, cât mai ascuns, transferul banilor în paradisurile fiscale, ignorarea totală a cetățeanului, vânzare de păduri, terenuri agricule, resurse naturale, retrocedări pe comisioane grele prin absoluta încălcare a legii, contraseclecția valorică în toate domeniile, învățământ, sănătate, educație, total subminate. Dacă am filma „realizările” clasei politice românești în ultimul sfert de veac am obține un documentar al groazei. Cine poate înțelege lăcomia paranoică a demnitarilor români, care au ruinat cu obstinație tot ceea ce noi, cu sacrificii, cu sudoare am construit în anii de dictatură? Comentatorii se feresc ca dracul de tămâie să amintească de această perioadă revolută, când România exporta produse și nu materii prime, când bogățiile țării erau supravegheate nu prădate, când dictatorul avea un cuvânt de spus în planul politicii externe, fiind primit în unele țări prin ușa din față. În condițiile detestate ale dictaturii noi am avut un proiect de țară. În timpul ”democrației originale” patrihoții români au avut o singură țintă malefică: cât mai mult cash bine dosit, cât mai multe pensii nesimțite, cât mai multă aroganță față de alegătorii mituiți cu ușurință.

În fruntea aroganților se situează fostul prim-ministru, Victor Ponta, care recent a reiterat sintagma „amărâta Românica”, spre a sublinia cât de mizerabilă este țara care l-a îndurat. Numai această sintagmă și ar fi trebuit să scoată în stradă milioane de oameni vexați de ciocoismul escrocului numărul unu. Impostorul vroia să se poleiască pe sine și demersurile sale prin stepele îndepărtate ale Asiei, în calitate de jefuitor al petrolului românesc. Și el a aplicat rețeta binecunoscută a impostorilor de la guvernare de a înstrăina cât mai iute bunurile țării, pentru a se pierde urma banilor murdari. Ca urmare, biata Românie a fost jefuită de șase sute de milioane de dolari, care nu se găsesc nicăieri. Rompetrol a fost vânturat de la un cumpărător la altul, doar, doar se vor șterge urmele furtișagului.

Tocmai penalii cu scaune impozante sub fund, tocmai ei vorbesc condescendent despre România, când de fapt biata țară ar trebui să-și deschidă pământul sfânt să-i înghită pe toți? O tempora! Și ca să ne convingem încă o dată, dacă mai era nevoie, ce oameni de joasă speță au profitat de civismul anemic al opiniei publice, să-l menționăm pe dl. Tăriceanu, președintele senatului, care l-a propus pe playboy-ul Tudy ca al doilea vicepreședinte la primăria capitalei. Și culmea, playboy-ul a fost votat cu o majoritate de voturi în consiliu. Va să zică mass media a făcut valuri otrăvite când liberalii au împins la înaintare candidatura lui Marian Munteanu, care a fost făcut praf în editoriale odioase, scrise de jurnaliști cu o coloană vertebrală gelatinoasă. Marian Munteanu este, fără exagerare, un sfânt pe lângă mulți trepăduși bugetivori. Cu simbolul lui Marian Munteanu puteam începe a răni prin grajdurile lui Augias. Dar nu, corpul social românesc a trebuit să alunge ca pe un coșmar pe omul providențial al revoluției anticomuniste, întruchipare a curajului, bunului simț și al credinței strămoșești, de care cleptocrații de azi se feresc, se rușinează, nu care cumva să fie luați la ochi de artizanii globalismului, al noii ordini mondiale distrugătoare de suveranități și de curate sentimente naționale. Sigur, sigur, penalii au uriașe muște pe căciulă. Ei au un singur scop: să se îngroape în cash. Când ești atât de vulnerabil te temi și de umbra ta, n-ai platforma morală să aperi interesul național. Este simplu ca bună ziua. Și atunci practici obediența care miroase urât de la distanță. Numai că asta se răzbună în plan extern. Inșii cu spatele plecat în fața sirenelor globaliste nu pot reprezenta o țară între celelalte țări. O pot face doar de rușine, o pot împinge tot mai îndărăt la absolut toți parametri socio-economici, politici și culturali.

Deci, pe când nu se vedea, a existat un proiect de țară, cel al jafului bazat pe cel mai viguros consens din partea clasei politice. Azi vedem bunele intenții ale grupurilor think-tank, care ar putea evolua într-un proiect de țară, dar nu avem încă nimic concret, nimic pus pe masă, ca să vedem ce gândire măiastră ar afirma România între țările uniunii. Cum bine a observat Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României (Logos, 2014), aderarea la NATO și intrarea în Uniunea Europeană nu au fost un proiect de țară. A fost un scop pe care România l-a înfăptuit mai puțin prin sforțare proprie, mai mult datorită bunăvoinței gazdelor. Am fost admiși în NATO datorită tragediei de la 9/11, iar în Uniunea Europeană datorită interesului acesteia pentru resursele noastre naturale, care sunt exploatate în regim neocolonialist.

Președintele Johannis a promis un proiect de țară în campania electorală și aș zice că, accelerarea curățirii vieții politice de infractori notorii, ar putea fi considerată un preambul la lansarea unui proiect de țară. Președintele a enunțat recent necesitatea elaborării unui proiect de țară, dar, așa cum observa Ion M. Ioniță la Realitatea TV, ar fi fost cazul să și detalieze cum arată viitoarea dezvoltare a țării noastre.

Dr. Călin Georgescu a făcut aceasta încă din 2014, prezentând un proiect de țară bine articulat și mai ales trăit la flacăra unui patriotism autentic. Nu știm cât de mult a fost luat în seamă efortul lăudabil al domnului Călin Georgescu, care a vorbit nu doar de un proiect economic, ci de o adevărată regenerare morală atât a societății civile cât și a clase politice. Pentru ca ceva să se schimbe în mod esențial în România, va trebui să punem la temelia oricărei acțiuni interesul național, meritismul și virtutea. În România ordinea economică și politică post-comunistă s-a construit amatoristic, fără fundamente morale și standarde riguroase de competență. Au fost încălcate atât normele tradiționale ale chibzuinței românești, cât și principiile esențiale într-un stat civilizat: dreptatea și profesionalismul. Mi se pare extrem de importantă sublinierea necesității curajului de a fi noi înșine, de a ne păstra identitatea națională, nu de a ne dezice de ea, cum se întâmplă de multe ori din cauza unei înguste înțelegeri a integrării europene. Integrarea nu trebuie să se facă prin renunțarea la suveranitatea națională, subliniază dr. Călin Georgescu. El afirmă răspicat că „România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naționale și transformarea țării într-un teren de vânătoare economică…” (op. cit.,p. 37). Trebuie să se găsească o poziție de echilibru între forțele politice globale și să se negocieze cu partenerii, având drept călăuză doar interesul național. Dar la noi se evită până și cuvântul național din teama de a nu fi politicaly correct. Este nevoie să ne emancipăm de tirania a tot felul de tabuuri și să discutăm în deplină libertate opțiunile noastre de dezvoltare sustenabilă.

Călin Georgescu insistă pe ideea de loialitate față de România și cetățenii ei, contrapusă slugărniciei față de dictatura marilor corporații apatride, calate pe un singur scop, maximalizarea profitului lor prin extorcarea noastră. Dacă nu vom face astfel, ne vom trezi într-o bună zi mai săraci și abandonați de către monopoluri, după ce resursele ni se vor fi terminat. Proiectul de țară pe care-l dezbate Dr. Georgescu are în vedere încadrarea problemelor țării noastre și a posibilelor soluții în viitorul apropiat al lumii, a necesităților ei. Din cauza schimbărilor climatice suntem informați că bate la ușă o puternică criză a hranei și a apei nu mai departe decât anul 2020. Nu ne vine să credem acum, când în supermarketuri avem tot ce ne trebuie, dar, din istoria altor crize, am învățat că ele se pot instala brusc, luîndu-ne întotdeauna pe nepregătite, mai ales atunci când cauza lor trebuie căutată în secretele jocuri de culise ale marii finanțe și ale grupurilor de putere. Ținând cont de acest viitor apropiat, lui Călin Georgescu i se pare cel mai nimerit pentru noi să ne întoarcem la agricultura tradițională, care să ne hrănească sănătos pe noi și întreaga Europă. Am fost grânarul continentului, să devenim ceea ce am fost. Ca să ne convingă că proiectul nu este hazardat argumentează că avem toți factorii care ne favorizează: cernoziomul, cel mai productiv din toate tipurile de sol, apa, pădurile, Carpații, destoinicia țăranului, Marea Neagră. Ne trebuie doar dedicație și organizare în gospodării mici și mijlocii, care să se asocieze pentru întrajutorare reciprocă. O asemenea structură economică ar conduce și la o regenerare morală, având la bază credința în Christos. În acești douăzeci și șase de ani postcomuniști, de alimentație artificială, de junkuri importate din Uniunea Europeană, de promovare a incompetenței, nepotismului, minciunii, furtului practicat de o minoritate în dauna majorității, „sufletul românesc a fost trecut prin sabie”. Urgența reprofesionalizării României și a restabilirii valorilor morale nu poate fi îndeajuns accentuată. Solidaritatea și încrederea oamenilor nu poate fi obținută prin decret prezidențial, ci numai prin legi drepte cu rezultate palpabile, care să convingă cetățeanul că se află în mâini sigure, nu în custodia unor aventurieri mincinoși, care dau mereu cu oiștea-n gard, știindu-se la adăpostul imunității parlamentare.

Călin Georgescu desfide pricipiul corectitudinii politice care s-a dovedit improductiv pretutindenea. Și în Statele Unite, unde pricipiul a fost trâmbițat până la saturație, începe a păli în importanță, după cum o demonstrează milioanele care îl urmează pe Donald Trump, cel mai acerb critic al principiului. Sub corectitudinea politică s-a ascuns o lipsă clară de responsabilitate în luarea unor decizii majore pentru America, aducându-se grave prejudicii democrației. A fi politicaly correct a însemnat de multe ori o politică a struțului, refugierea în demagogie și evitarea confruntării curajoase a realității. În această ordine de idei, dl. Georgescu nu se ferește să ne dezvăluie că FMI, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului știu doar să îndatoreze țările slabe și apoi să cumpere totul pe nimic. Slugile autohtone au vândul avuția națională pe „mărgele de sticlă”. „Nimeni nu te poate umili în lumea asta fără minimul tău accept” (op. cit., p. 50) În orice moment al vieții noastre trebuie să ne situăm în inima interesului național, ori guvernele și președinții care s-au succedat până acum s-au situat la periferia lui. Ceea ce scrie Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României face perfect sens. Dacă în viitorul foarte apropiat hrana și apa vor fi probleme de securitate națională, aceasta este șansa noastră să ieșim în lume cu ceea ce ne-a înzestrat Dumnezeu. Trebuie numai să vrem, trebuie să muncim, trebuie să ieșim din letargie.

„Hrană, apă, energie este proiectul meu de țară”, mărturisește cu siguranța de sine a omului care știe că acesta este drumul. Are cuvinte pline de înflăcărare despre renașterea țării din marasmul actual. „Să nu uităm că România nu este o țară oarecare! Noi românii suntem mai mult decât un popor, suntem o civilizație! (op. cit., p. 46). Soluțiile domnului Călin Georgescu par rousseau-iste, neosemănătoriste. Parcă auzim îndemnul retourner á la nature. În fapt ele nu sunt decât realiste. El propune o politică monetară fermă, întărirea monedei naționale, neaderarea la euro, stimularea capitalului autohton, despre care s-a vorbit atâta la noi, dar s-a făcut atât de puțin. În demersul nostru de stimulare a agriculturii tradiționale nu suntem singuri. Se experimentează deja în SUA (experimentul Cleveland), în Marea Britanie, în Quebec (Canada). Agricultura industrială este în mare impas pentru că a sărăcit solul, a distrus echilibrul ecologic, a cauzat atâtea boli de nutriție datorită folosirii abundente a substanțelor chimice. Din acest impas nu se poate ieși decât prin abordarea din nou a agriculturii tradiționale. Va fi o economie care să țină cont de necesitatea protejării solului, conservarea mediului, de exploatarea rațională a resurselor, cultivând relații omenești de muncă bazate pe cinste și cooperare. Personal am o singură nedumerire privind forța de muncă. Vor mai putea fi convinși tinerii să se întoarcă la sat, având în vedere starea lui actuală jalnică? Vor reveni în țară tinerii aciuați pe la te miri ce companii străine?

Călin Georgescu nu este singurul care a lansat acum doi ani proiectul lui de țară. L-am auzit pe profesorul Dumitru Borțun nu demult la Realitatea TV, enumerând o listă întreagă de imperative morale, organizatorice, strategice absolut necesare pentru ieșirea României din gaura neagră în care se află. Printre ele: activismul versus lene contemplativă, realismul versus wishful thinking, gândire strategică și proiectivă, nu momentană, meritismul, comunitarismul, respectul față de lege, cultura dialogului, profesionalismul. Am rezerve față de multiculturalismul propus de profesorul Borțun. Face parte din agenda corectitudinii politice. A adus mari deservicii celor care l-au aplicat extensiv. Ca să nu mai vorbim de România, unde istoria națională, cultura oficială, cea a populației majoritare au fost adesea împinse în derizoriu. Să terminăm cu manualele alternative care nu au alt scop decât semănarea confuziei în mintea tinerilor studioși și, în cele din urmă, sunt un atac pervers la identitatea noastră națională.

De fapt, dacă ar fi fost loialitate față de țară și nu față de buzunarul propriu, chiar înainte de a se fi lansat un proiect de țară, ne amintește Călin Georgescu, s-a elaborat Strategia Națională pentru Dezvolatare Durabilă, document elaborat conform cerințelor Uniunii Europene. Înfăptuirea lui ar fi fost un pas spre civilizație, dar, ”nu s-a pus în practică nici o propoziție din acest document” (op. cit., p. 66). România are nevoie de un stat care își servește cu abnegație cetățenii, unul care nu slugărește capitalul internațional. Deviza este prin noi înșine, zice dl. Georgescu, încrezător în trezirea la viață a românilor. Consolidarea și dezvoltarea statului național unitar suveran trebuie să fie grija noastră de căpetenie, așa cum a fost și a înaintașilor noștri. Pe baza acestui model s-au dezvoltat Finlanda, care în anii șaptezeci era în urma țărilor scandinave, Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria, care n-au cedat presiunilor corporatiste internaționale.

La 11 iulie a. c. președintele Johannis a promulgat legea produselor agricole conform căreia 51% din produsele supermarketurilor trebuie să provină din gospodăriile autohtone. Era să zic, fermierii indigeni. Suntem atât de mimetici încât am ajuns să evităm cuvintele românești de dragul celor americane. Andrei Pleșu a ironizat această meteahnă care ne amintește de furculisionul și fripturisionul coanei Chirița. Legea este un început dintr-un proces de anvergură, nu mă îndoiesc. Păcat că Dr. Călin Georgescu nu vrea să facă politică. Dacă este loial analizei sale din lucrarea Cumpăna României, ar trebui să ocupe un loc fruntaș în cadrul efortului colectiv de gândire a unui proiect salvator de țară.

(Waterford, 11 iulie 2016)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte în pragul celui de-al 40-lea Congres (Montreal, Canada)

 

Autor: Galina Martea

 

Înaltul for de ştiintă şi cultură Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (ARA) este în pragul celui de-al 40-lea Congres, care va avea loc la Montreal, Canada, în perioada 28-31 iulie al anului curent. Prestigioasa academie, înfiinţată în 1976, este o instituţie care promovează şi dezvoltă la modul absolut valorile ştiințifice și culturale universale, susţine şi completează activitatea de cercetare a oamenilor de ştiinţă din întreaga lume, şi, în mod special, a oamenilor de ştiinţă de naţionalitate/origine română. În aşa mod, ARA a reunit în jurul său în calitate de membri (membri emeriţi, membri de onoare, membri corespondenţi, membri titulari) pe cei mai de seamă savanți şi personalităţi de elită mondială, dar, în mod particular, de origine română care s-au remarcat pe plan mondial prin merite deosebite în diverse domenii de activitate, precum este profesorul George Emil Palade care a primit Premiul Nobel în fiziologie şi medicină în anul 1999, scriitorii Eugen Ionesco şi Virgil Gheorghiu, filozoful Mircea Eliade, astronautul dr. Dumitru-Dorin Prunariu, etc. Printre cei mai renumiţi oameni de ştiinţă de talie universală este prezentă şi Doamna Ruxandra Vidu – Preşedinte al ARA. Dna Ruxandra Vidu (profesor şi om de ştiinţă în domeniul nanomaterialelor şi nanotehnologiilor, cu numeroase invenţii brevetate în SUA; decorată cu importante premii şi distincţii mondiale; profesor la renumita Universitate din California Davis – instituţie de învăţământ superior care este în topul celor 50 universităţi din lume) reprezintă cu multă demnitate şi responsabilitate din anul 2013 funcţia de Preşedinte al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (American Romanian Academy of Arts and Science, ARA). Prin persoana dnei Ruxandra Vidu, omul desăvârşit al neamului românesc, au loc acele procese în cadrul prestigioasei academii şi nu numai care, la rândul lor, unesc şi amplifică în mod creator cultura şi ştiinţa universală necesară existenţei umane. Domnia Sa, fiind omul naţiunii române, de-a lungul timpului îşi dedică existenţa doar pentru lucruri demne de apreciere. Actualmente, o contribuţie deosebită îi revine în organizarea Congresului ARA, eveniment de o valoare şi importanţă aparte care marchează aniversarea a 40 ani de la primul Congres ARA. Meritul acestor succese se datorează faptului că în orice acţiune întreprinsă pentru promovarea academiei ARA dna Ruxandra Vidu depune eforturi majore în obţinerea rezultatelor doar cu accente pozitive. În acest context este necesar să menţionăm, că în anii precedenţi ARA, de asemenea, a fost condusă/administrată de mari personalităţi distincte ale neamului românesc şi anume: Monsenior Octavian Bârlea (preşedinte ARA, 1975-1978), Prof. Nicolae Timiraş (preşedinte ARA, 1978-1982), Prof. Maria Manoliu-Manea (preşedinte ARA, 1982-1995), Prof. Constantin Corduneanu (preşedinte ARA, 1995-1998), Prof. Ion Paraschivoiu (preşedinte ARA, 1998-2013) şi, respectiv, Profesorul Ruxandra Vidu (preşedinte ARA, 2013-prezent), care cu toţii, la rândul lor, au contribuit enorm la prestigiul instituţiei în cauză. Deci, pentru merite personale şi publice să le aducem acestor oameni de valoare mulţumirile şi felicitările de rigoare!

ARA

Congresul ARA, care se desfăşoară în fiecare an şi în diverse ţări ale lumii, este o reuniune internaţională a oamenilor de ştiinţă/cultură/artă şi, nemijlocit, a membrilor ARA prin intermediul căruia sunt puse în discuţie problemele şi realizările academice ale acestora. Cu obiective concrete, Congresul ARA tinde să obţină, ca de fiecare dată, colaborarea cât mai vastă cu Academia Română şi alte academii de ştiinţe şi instituţii de cercetare din ţară şi din străinătate; aspiră necontenit la promovarea intelectualităţii române în spaţiul universal care, cu certitudine, este capabilă de a valorifica în mod distinct valorile spirituale/umane; şi, respectiv, de a contribui substanţial la dezvoltarea ştiinţei/culturii în ţara de origine şi anume: în România. Astfel, şi de această dată, în cadrul celui de-al 40-lea Congres ARA se va construi o nouă punte plină de valori între oamenii de ştiinţă şi creaţie, între ţări şi popoare, între om şi societate, unde scopul prioritar să fie în a evolua cât mai evident civilizaţia umană. Iar pentru naţiunea română, în special, să prospere din plin în bunăstare şi cunoaştere (unde nu s-ar afla omul pe acest pământ), iar în cadrul ţării româneşti să se producă mereu schimbări cu accent pozitiv în toate domeniile de activitate publică/socială. Deci, prin intermediul ştiinţei şi artei, scopul Congresului ARA este de a contribui esenţial la dezvoltarea socială, economică şi culturală a întregii lumi şi, nu în ultimul rând, a României, iar intelectualitatea română de pretutindeni să fie acea valoare umană care să acţioneze în numele celor mai nobile idealuri. La acest capitol de o conotaţie aparte ar urma să menţionăm, că Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (inclusiv, cu acţiunile întreprinse prin intermediul Congreselor anuale, cât şi prin prezenţa membrilor săi de valoare) se poziţionează ca cea mai prestigioasă/edifiantă organizaţie non-profit din afara României, care timp de 40 de ani a reuşit să valorifice/reprezinte elita intelectualităţii din diaspora română.

Aşadar, să-i dorim Congresului ARA cele mai frumoase urări de succes în realizarea obiectivelor preconizate, care, cu siguranţă, vor fi noi acţiuni pozitive de viitor întru valorificarea potenţialului ştiinţific şi cultural universal.

(Galina MARTEA, dr, membru ARA)

O carte de învăţătură despre Japonia

Posted by Stefan Strajer On June - 10 - 2016

O carte de învăţătură despre Japonia

Autor: Anca Sîrghie

 

Anul trecut am citit prima lucrare publicată a Milenei Munteanu, Dincolo de Ţara cu Dor, oferită de autoare la Câmpul Românesc de la Hamilton, în Canada, carte pe care am şi prezentat-o cu multă bucurie la Sibiu, alături de alţi colegi universitari. Acum autoarea memorialistă m-a surprins, la fel de plăcut, cu o a doua apariţie editorială, de data aceasta focalizată pe un anume punct geografic, aşa cum anunţă titlul metaforic Din Ţara Soarelui Răsare (Editura Singur, 2016). Alăturându-se soţului, Marin, cum este menţionat în carte universitarul canadian invitat la sesiunea ştiinţifică din Shonan Village Centre, Milena Munteanu a făcut o vizită în mai multe oraşe nipone, începându-şi experienţa de turistă cu un cutremur şi terminând cu un taifun. Cum altfel, din moment ce este vorba, desigur, despre Japonia?

Textul confesiunii memorialistice este precedat de Prefaţa entuziastă a lui Ştefan Dumitrescu şi susţinut în final de Postfaţa scriitoarei Cezarina Adamescu, la fel de bucuroşi să salute noua apariţie editorială. Proverbele japoneze care preludiază fiecare dintre capitolele jurnalului ar putea constitui în sine un filon de meditaţie propus cititorului, ca adevărat festin al spiritului.

Aşa cum autoarea ţine să-şi împărtăşească filosofia de globe-trotter împătimit de frumuseţea autentică a specificului nipon, ea mărturiseşte: „Mi-aş dori să mă pot de-occidentaliza, să reuşesc să îmi încetinesc ritmurile, să îmi îngădui liniştea de a intra în atmosfera Zen a templelor, să încerc să le înţeleg semnificaţia şi să mă bucur de pacea ce-o degajă. Deşi eu am făcut un maraton din vizita Japoniei, ea de fapt se gustă cel mai bine dacă-i îngădui să îţi vorbească în ritmurile proprii.” Oricâte profiluri japoneze prind contur în tipologia variată a noului ei jurnal de călătorie, de la profesionistul impecabil, plin de condescendenţă, care este taxatorul de bilete din tren şi ghidul estet, îndrăgostit chiar şi de picturile de pe armele de foc prezentate turiştilor, la   funcţionarul public care nu poate concepe să beneficieze de un bacşiş sau taximetristul care dă bomboane pasagerilor lui, cel mai puternic personaj rămâne autoarea însăşi, care urcă pe Muntele Fuji, nemulţumindu-se să-i privească din trenul rapid de departe, vizitează temple nenumărate în speranţa că va pătrunde secretul meditaţiilor Ajikan, prin care japonezii vor să comunice cu Universul, energizându-se. Destinaţiile speciale pe care şi le alege, meniurile   rafinate selectate la restaurante, traseele urmate cu abonamente care pot acoperi întreaga zi de vizitare   neobosită trădează un spirit iscoditor, dublat de o putere a observaţiei şi de analiză cu totul remarcabile. Ceea ce relatează Milena acum este “o experienţă japoneză cvasi-completă”, ea conducându-şi cititorii prin ţara plină de contradicţii ale unui popor ce luptă în egală măsură cu complexe de inferioritate şi de superioritate, între mândria unei demnităţi din care se născuse tradiţia samurailor, devotaţi până la sacrificiul suprem unei idei, şi generozitatea cu care în prezent oferă servicii turistice impecabile musafirilor de oriunde. Edificator pentru înţelegerea mentalităţii nipone, mult îndepărtată de spiritul european, este episodul Olimpiadei de la Tokio din 1964, când ţara gazdă a   dobândit 16 Medalii de Aur, un palmares cu totul remarcabil. Totuşi, un alergător japonez, plasat pe locul 2 înaintea ultimului tur de stadion, a fost întrecut la finish de un englez şi a coborât pe locul 3, obţinând Medalia de Bronz. Surprins de întorsătura situaţiei, atletul japonez s-a socotit umilit de neatingerea ţintei propuse de el şi nimic nu l-a mai oprit de la sinuciderea, înţeleasă ca gest de onoare. Şi pentru ca să facă înţeles raportul Japoniei cu Vestul Europei, de care Ţara Soarelui Răsare s-a simţit mult timp obsedată, ea luându-l la modul propriu ca exemplu, autoarea evocă un alt caz de reacţie sportivă din timpul aceleiaşi competiţii. Atunci când întreaga ţară îşi pusese nădejdea într-un luptător japonez care avea ca adversar pe olandezul Gaesing, meciul lor a fost urmărit în direct de toţi iubitorii niponi ai sportului. Stupoare! A învins olandezul Gaesing, care înainte de a se lăsa omagiat însă, a făcut un gest reparator, închinându-se în faţa japonezului învins. Raportat la complexul de inferioritate al japonezilor,   acel gest a fost un semn de recunoaştere a demnităţii lor naţionale. Ca atare, ei l-au declarat pe luptătorul Gaesing erou naţional al Japoniei, pentru că prin atitudinea lui s-a văzut apreciată demnitatea poporului lor de către Occident.

Milena Munteanu.coperta.corecta

Cu intuiţii sigure în măsurarea puterii de atenţie a cititorului, Milena Munteanu construieşte capitole, identificate cu o succesiune de flash-uri, adevărate pilule de frumuseţe inedită, care ţin mereu vie curiozitatea lectorului, nicicum lăsat să cadă în capcana plictisului, a oboselii. Prinse într-o carte cuceritoare prin totala şi dezarmanta sinceritate a confesiunii, notaţii dintre cele mai variate se succed în ordinea vie a cursului vizitei, fără vreo focalizare ori structurare tematică, fără vreo intenţie de autoidealizare, căci modestia şi buna dispoziţie umoristică asigură autenticitatea reflectării. Există două repere inconfundabile ale comentariului, anume peisajul natural românesc, la care uneori se raportează, poate nu destul de explicit, ci abia presimţit în formularea „ca pe la noi”, şi experienţa canadiană, cu care autoarea se mândreşte în egală măsură.

Aş fi dorit ca impresionantul capitol Hiroshima să încheie cartea. Aceasta nu numai de dragul cronologiei evenimenţiale şi a trăirii ce atinge cotele cele mai înalte, ci şi pentru că problema celei mai dramatice înfruntări cu America în cel de-al Doilea Război Mondial continuă şi în prezent să fie o rană deschisă, la care   autoarea se referă cu obiectivitate convingătoare. Milena Munteanu face procesul războiului, cu atrocităţile lui imprescriptibile, vizitând Memorialul de la Hiroshima, când notează cifre impresionante ca cei 150.000 sau chiar 200.000 japonezi victime, menţionează pe mama alăptând copilul sau pe fetiţa care a murit de leucemie ca atâţi alţii, dar nuanţează ideea vinovăţiei când trece prin cel mai mare cimitir al Japoniei, unde au fost îngropaţi şi cei ce fuseseră închişi pentru atrocităţile comise în al Doilea Război Mondial. Faptul că americanii şterseseră de pe lista localităţilor ţintă oraşul Kyoto, capitală a Japoniei timp de 1100 ani, cu tezaurul istoric şi cultural care trebuia protejat de bombardament, dovedea   că beligeranţii adversari nu erau ignoranţi, raţiunea subtilă şi ultimă a atacului atomic fiind oprirea imperialismului japonez, care periclita întreaga zonă.

Memorialista se fereşte de locurile comune, ce sunt pentru specificul japonez ikebana, ca artă a florilor, banzai –grădinăritul pitic, mangra- arta animaţiei, haiku– ca tehnică a versului, şi origami, practica plierii hârtiei etc.. Tocmai pentru că sunt prea mult vehiculate în întreaga lume, acestea vor fi numai tangent prezente în comentariu. În schimb, ca turistă interesată de specificitatea ţării vizitate, Milena Munteanu stăruie prin exemple clarificante asupra a ceea ce sunt şi astăzi gheişele, trenurile cele mai rapide, numite Shinkansen, sau practica sinuciderii prin hara-kiri, pentru care castelele prevedeau cândva încăperi speciale. Mai surprinzător este faptul că alăturea în castelul vizitat la Matsumoto sunt şi săli de admirat luna, cu balcoane largi. Ca notă proprie a sensibilităţii nipone, în explicaţia ghidului, astrul se reflectă nu numai pe întunericul cerului, ci şi pe luciul apei canalelor ce ocolesc castelul. Vraja se amplifică atunci când se admiră o a treia lună, cea din paharul cu sake, băutura naţională a Japoniei. Cu o încredere puritană în forţa expresivă a cuvântului, autoarea îi rezervă   acestuia misiunea absolută de a comunica, aşa cum ea singură le defineşte, „minunăţiile ce mi s-au relevat pe drumuri nipone”. Pentru genul memorialistic ilustrat în carte, de folos ar fi putut fi şi nişte imagini fotografice realizate de ea pe traseu, poze care să augmenteze pitorescul particular al lumii nipone, ce i-a oferit călătoarei „o experienţă unică, de poveste”. Într-o epocă a dominării stimulilor imagistici în comunicare, cum este începutul secolului XXI, ilustrarea este o sursă certă a captării interesului unei cărţi memorialistice, de bogăţia celei la care ne referim. Iată un aspect la care pe viitor ar trebui să reflecteze memorialista.

În fapt, autoarea se adresează în primul rând cititorilor cultivaţi, trimiţând spre repere livreşti ale temei (precum romanele Deşertul tătarilor de Dino Buzatti, care a luat Premiul Nobel, şi mai ales Shogun de James Clavell) sau alternând cu simţul măsurii termeni japonezi cu alţii din limba engleză, într-un melanj care menţine trează atenţia lectorului, tocmai pentru că ei devin sarea şi piperul textului, îndeosebi în dialogul plin de haz rafinat cu Marin, partenerul de călătorie. Poate că în capitolul Conferinţa merita să aflăm modul cum s-a desfăşurat o asemenea manifestare ştiinţifică universitară „de ţinută într-un domeniu inovativ”, la care Marin fusese invitat, eveniment care în carte nu depăşeşte rolul unui pretext pentru întregul demers memorialistic. Mânuind condeiul cu toată priceperea spre a consemna succint câteva momente istorice nipone semnificative, descrieri esenţializante de pagode sau grădini şi Poarta Torii ori monumente artistice, cu pivotare îndeosebi pe statuile gigantice ale lui Buddha, memorialista compune spectrul specificităţii arhitecturale şi artistice a unei civilizaţii străvechi din Asia extrem răsăriteană. Ceea ce descoperi în noua carte a Milenei nu este Japonia dicţionarelor şi tratatelor ştiinţifice, care neîndoios i-ar fi venit în ajutor, ci Ţara Soarelui Răsare colindată de ea, călătoarea mereu deschisă misterelor şi pitorescului unui spaţiu bogat în frumuseţi. Şi pe acesta ea îl oferă cititorului român cu densitatea binecuvântată a conţinutului triat inteligent şi cu perspicacitatea observaţiei treze care face din jurnalul ei o adevărată carte de învăţătură despre Japonia, aşa cum ea este în zilele noastre şi, nu mai puţin, cum dăinuie de milenii.

„Anotimpuri Istorice”

Posted by Stefan Strajer On July - 22 - 2015

„Anotimpuri Istorice”

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Aceasta este a 14-a carte pe care am publicat-o la Editura Aletheia din Bistriţa, celelalte fiind publicate la alte edituri. Începând din 2001, colaborarea cu editorul Virgil Septimiu Raţiu   este un record de conlucrare eficientă si statornică, atât pentru editor cât mai ales pentru mine, cu toate diferenţele de opinii şi ideologice dintre noi.

Aletheia este spiritul şi zeiţa adevărului. Filosoful grec Parmenides a forjat termenul, cu 500 de ani înaintea creştinismului, din cuvântul letheia ce înseamnă uitare şi care, cu prefixul „a”, devine antonim: neuitare, adevăr, Aletheia! Apoi a demonstrat raţional şi filosofic că realitatea, adevărul, cele petrecute nu se pot schimba, nu trebuie uitate, fiind istorie din care avem de învăţat! Dar, nefast este că adevărul este ascuns, falsificat de către cei cărora nu le convine sau le stă în calea ticăloşeniilor şi infamiilor. Fărădelegile astea sunt sub ocrotirea zeităţilor rele: Dolos = perfidia, ipocrizia, Apate = înşelătoria, făţărnicia, iar cei ce li se-nchină sunt Pseudogoi = mincinoşii, defăimătorii, dezinformatorii de toate speţele. Mitologie, mitologie, dar plină de adevăr de peste 2500 de ani.

Corectura

Ceea ce scriu eu necesită o corectură riguroasă pentru că nu sunt literat, sunt medic (6 ani facultatea, 17 ani practică în România şi 23 ani în Canada). Nu sunt scriitor, am început să scriu abia la 41 de ani, în 1980, în lagărul de refugiaţi din Austria, din revoltă şi protest anti-comunist. Nu am talent literar, dar scriu liber ceea ce trăiesc, observ şi cunosc. A devenit o deprindere, ca atâtea altele. Am o puternică libertate intrinsecă şi sunt autonom. Recunosc că am probleme în folosirea limbii române literare pentru că, la început, o amestecam cu frateliana – după numele cartierului timişorean în care m-am născut şi în care noi, copiii cartierului, amestecam cuvintele româneşti, şvăbeşti, ungureşti şi sârbeşti când ne jucam împreună, iar asta a lăsat o amprentă greu de şters. Apoi, în facultate, am luat notiţe şi am tocit numai în limba medicală, prescurtând-o fără gramatică. De 35 de ani trăiesc în anglofonie, folosind o limbă cu structuri gramaticale inverse celor din limba română şi cu puţine articulaţii între cuvinte.

Noi obstacole

Până în 1989 am scris şi am fost publicat numai în presa românească din străinatate, liberă, pro-românească şi anti-comunistă, iar cei ce o scriau erau intens supravegheaţi, hărţuiţi şi ameninţaţi de Securitate. După 1990 am început să public şi în România. Am fost acceptat şi m-am bucurat, vroiam să fiu şi eu de folos, aveam un deceniu de experienţă de societate liberă şi gazetărie voluntară. Nu aveam niciun fel de interese personale în România post-decembristă, îmi câştigam o bună existenţă ca medic în Canada. Urmărind atent cum se desfăşoară situaţia socială şi politică am devenit un critic al regimurilor Iliescu, Constantinescu, Băsescu, ceea ce a fost punctul de plecare al marginalizării mele, dându-se prioritate celor ce pretindeau că au mâncat salam cu soia, rezistând prin cultură şi care au trecut sub ordinele lui Iliescu şi urmaşii. Au urmat criticile directe. Mai intâi Adrian Marino, apărătorul GDS-22-lui, calibanul C. Stănescu şi fostul secretar de partid comunist Alex Ştefănescu, iar mai apoi noii mercenari ai lui Patapievici, asmuţiţi de faptul că l-am denunţat penal pe idolul lor pentru ceea ce a scris şi semnat în volumul „Politice”. Patibularul, între timp, a oprit cursul denunţului meu şi a accelerat acţiunea „ruşinea de-a fi român”! De la un timp, tot mai tare, mi se strigă în urechi că sunt incorect politic, după noua formă de cenzură instalată de globalism, ajunsă şi în România, şi care imediat şi-a găsit servii. Complet absurd, fiindcă realitatea, adevărul din punct de vedere raţional, nu intră sub acest con politic ilogic prin care globaliştii îndoctrinează şi manipulează omenirea spre depersonalizare şi robotizare, neţinând cont de legile fireşti ale schimbării şi dezvoltării societăţii. Servii globalismului, înrolaţi în urmărirea celor incorecţi politic, comit o mare ilegalitate nerespectând Declaraţia Universală a Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, semnată la ONU în 1948, care la Articolul 19, hotărăşte: „Fiecare are dreptul la libertate de opinie şi expresie; acest drept include libertatea de a deţine opinii fără amestec şi să caute, să primească şi să împartă informaţii sau idei în orice mass-media, fără a ţine seama de frontiere”. Articolul asigură libertatea extrinsecă fiecăruia, orice acţiune împotriva lui fiind ilegală!

coperta

 

Foto. Coperta cartii…

„Anotimpuri Istorice” este o scriitură grea, condensată cu adevăruri istorice, ce trebuie citită pe îndelete… sau deloc. Cartea e plină de istorii aşa cum au fost, dintre care unele sunt ţinute sub preşul politicului corect de către cei ce conduc lumea cum vor ei, fără să ţină seama de istorie, definită de Cicero drept conducătoarea vieţii. Globaliştii şi subglobaliştii, prin servii lor, vor să conducă fără ca omenirea să cunoască învăţăturile istoriei, fără a face deosebirea între ce a fost rău sau bine şi dacă e bine încotro sunt mânaţi. Intuind adevăratele feţe şi intenţii ale globaliştilor, un istoric american de obârşie japoneză, Francis Fukuyama, a scris o lucrare elocventă în acest sens: „Sfârşitul Istoriei”. Înaintea acestui sfârşit, am apucat să scriu prezentul volum de patru anotimpuri istorice: unul polinezian şi trei româneşti. Însă, când am ajuns la editare, au apărut refuzurile din partea celor fără personalitate, fără libertate interioară dar marcaţi genetic de servaj. Un editor bucureştean, după lectură, mi-a apreciat frumos scriitura dar mi-a spus că nu o poate publica pentru că ar avea neplăceri cu USR-ul! Stupid, eu nu am nimic comun cu boierii minţii bucureşteni sau provinciali, eu sunt autonom şi scriu pentru cititorii liberi şi luminoşi. Apoi, editarea mi-a fost refuzată şi de un clujan care, după lectură, şi-a băgat capul în nisip şi probabil încă îl mai ţine acolo ne mai dând vreun semn de viaţă. În sfârşit, prietenul la nevoie se cunoaşte, Virgil Septimiu Raţiu a editat-o, după care, repede, a şters-o în Anglia. Mulţumesc Aletheia, pentru tine am scris. Urmează o succintă prezentare a celor patru anotimpuri istorice:

Primăvară Polinesiană

A fost cadoul fiului meu când am împlinit 75 de ani de viaţă. Am călătorit de trei ori în Polinezia: o dată cu Ica, o dată singur în Rapa Nui şi acum cu fiul meu. Pentru mine polinezienii sunt cei mai cutezători, neânfricaţi, demni şi frumoşi oameni pe care i-am întâlnit în peregrinările mele. De la ei am aflat şi învăţat despre   mana, acea forţă neuropsihică extraordinară de origine divină cu care suntem înzestraţi dar nu o prea cunoaştem, cea care ne ajută a fi îndrăzneţi, curajoşi, determinaţi să reuşim în ceea ce ne propunem să realizăm în viaţă. Aceşti oameni au plecat din Micronezia în urmă cu aproximativ cincisprezece secole cu nişte catamarane sau canoe cu platforme, ce păreau doar cât nişte capete de paie în imensitatea oceanului pe care l-au cucerit, l-au populat şi au dezvoltat mitologii la fel de cuprinzătoare şi captivante precum cea greacă sau celtică. În mijlocul Oceanului Pacific şi-au format o cultură şi artă proprie, culminând cu moaii din Rapa Nui (Insula Paştelui) şi trăind în concordie cu Natura şi cu oamenii binevoitori. În Arhipelagul Hawaii, am aterizat pe Insula Oahu, la Honolulu, oraş care în ultimii douăzeci de ani s-a triplat pe orizontală şi verticală, semănând leit cu marile metropole americane continentale. Am stat într-un hotel nou din Waikiki, aşezat la marginea celebrei plaje, mult mai aglomerată acum ca în trecut, dar am preferat să vizitez insula, în locul plajei. Întâi, am fost la Pearl Harbor, la complexul muzeal, apoi cu o şalupă am fost la Memorialul Arizona, construit perpendicular deasupra navei militare americane scufundată de japonezi, devenită astfel sicriul subacvatic a 1.177 de combatanţi americani în acea duminică din decembrie 1941. Acum se ştie adevărul: nu a fost un atac surpriză, preşedintele Roosevelt era informat precis că parte a flotei japoneze se îndrepta spre Pearl Harbor, dar a hotărât şi ordonat lăsaţi japonezii să atace! Casa Albă a sacrificat intenţionat Pearl Harbor – o parte din flotă, toată aviaţia militară staţionată acolo şi 2.400 de combatanţi – pentru a putea declanşa un război, un mare război în Pacific, început aici şi terminat cu bombe atomice la Hiroşima şi Nagasaki. Ce josnicie, ce conspiraţie a Casei Albe împotiva propriului popor american, a întregii omeniri! Experţii militari au demonstrat că în cazul unui ordin expres de atac de la Casa Albă, chiar numai cu 12 ore înaintea sosirii inamicilor, flota japoneză şi-ar fi găsit sfârşitul pe fundul oceanului şi nu ar mai fi încercat vreodată. Dar conducătorii americani, loviţi de Morbul lui Alexandru (cel Mare), susţinuţi de militari, bancheri şi intriganţi belicoşi, căutau cu lumânarea aprinsă un mare război. Şi l-au avut. Aici, pe Insula Oahu, în craterul unui vulcan stins de mult, se află National Memorial Cemetery of Pacific, un cimitir ce cuprinde 13.000 de combatanţi americani, o dovadă cât de mare a fost războiul din Pacific. Dorm, înainte de-a le fi venit vremea, străjuiţi de monumentala statuie a simbolului Statelor Unite, a libertăţii şi justiţiei, Lady Columbia. E drept, libertatea şi justiţia Statelor Unite sunt mult mai mari decât în alte ţări, dar nu sunt la nivelul pe care îl pretind politicienii americani şi, în faţa intereselor dominante ale marilor bancheri, ele devin palide, şterse. Citiţi istoria havaienilor de la sosirea americanilor în arhipelag, citiţi istoria amerindienilor şi a sclavilor africani din Statele Unite. Am petrecut o altă zi, ca într-o altă lume, în Polynesian Cultural Center, o lume simplă, deschisă, bună şi frumoasă, reprezentată de toate arhipelagurile polineziene într-o amenajare grandioasă, ca spaţiu şi specificitate, pe versantul opus americanizatului Honolulu. Câtă diferenţă! Dar adâncul specificului polinezian, natural şi fantastic, l-am simţit în altă insulă, când am aterizat la Kona, în marea insulă havaiană sau The Big Island. Am stat la Kailua Village şi închiriând o maşină am cutreierat insula în lung şi-n lat. Am fost copleşiţi de Hawaii Volcanoes National Park şi de celelalte parcuri naturale, de aşezările istorice încărcate de naraţiuni despre unificatorul arhipelagului, Kamehameha cel Mare, şi despre Tutu Pele, zeiţa vulcanilor, ce locuieşte în cel mai mare vulcan din lume, Kilauea Caldera, crater ce fumegă molcom, în somn, sub privirile uimite ale sutelor de vizitatori din toată lumea.

Vara Războaielor Mari

În anul 2014 s-au împlinit 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial şi 75 de ani de la cel de-al Doilea Război Mondial, evenimente istorice abominabile, pe care le-am evocat concis şi real. Am scris după o lungă şi variată documentaţie, am scris în memoria bunicilor mei, ţărani români, unul bănăţean şi altul oltean, care au luptat în primul război: primul a fost cătană la împăratul Austriei, iar al doilea, fiind soldatul regelui Ferdinand, a luptat pentru întregirea neamului românesc. Am scris şi în memoria tatălui meu care, în cel de-al doilea război, a făcut şi campania antibolşevică în Est şi campania antifascistă în Vest. Ce manipulări ale conducătorilor dominanţi, ce aberaţii şi câtă lipsă de chibzuinţă, câtă tragedie umană fără de sfârşit şi ce consecinţe peste generaţii. Marile adevăruri istorice despre aceste războaie au fost torsionate, falsificate, încarcerate de către conducătorii lumii, cei care au împărţit lumea după câtă putere economică şi militară   aveau, după cât erau de loviţi de Morbul lui Alexandu (cel Mare). În urma acestor împărţiri, România a fost dezmembrată, cotropită, înlănţuită, jefuită. Toate le-am documentat în acest anotimp şi, pentru adevărurile istorice, unii conaţionali, m-au etichetat politic incorect şi au evitat să mă editeze. Şi nu sunt numai adevărurile despre războaie ci şi cele despre viaţa politică românească interbelică şi influenţa regală, care au ruinat naţiunea şi patria. Eu le-am scris cum au fost, în timp ce alţii, la comandă, încă mai falsifică sau îngroapă istoria.

Toamna Studenţilor Protestatari

Cu un an în urmă, împlinind 50 de ani de la absolvirea Facultăţii de Medicină, am fost la întâlnirile colegiale la Timişoara. Am rememorat vremea liceului şi studenţiei, vremea sărăciei şi a cartelelor, vremea când eram sub şenilele tancurilor ruseşti şi trebuia să slăvim şi să ovaţionăm tirania comunistă a Kremlinului şi a NKVD-lui. În acea vreme studenţimea timişoreană a avut curajul protestului anticomunist, cerând îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, plecarea armatei ruseşti din România, scoaterea limbii ruse din programa de studii. Timişoara, în data de 30 octombrie 1956, a devenit Tribuna Libertăţii României. Pentru acei studenţi îndrăzneţi ai generaţiei noastre, care au suferit deportarea, interogatorii brutale, exmatriculări, procese şi ani grei de puşcărie comunistă, am scris acest capitol de cunoaştere şi recunoştinţă datorată. Gratitudine şi mulţumire, deplin meritate, trebuie să le adresăm tot timpul; mai ales pentru că azi sunt unii care umbresc, care diminuează curajul şi acţiunea acelei generaţii, evenimentele istorice in urma cărora viaţa studenţilor români s-a îmbunătăţit foarte mult. Protestul şi Memoriul studenţilor timişoreni au fost discutate serios în CC al PCR şi tovarăşii au admis, cu stupefacţie şi mare îngrijorare, că noua intelectualitate, pe care voiau să o formeze dupa normă comunistă, este împotriva lor de la început! „Semn rău, trebuiesc îmbunătăţiri, tovarăşi”. Imediat, mămăliga din cantinele studenţilor a fost înlocuită cu pâine la discreţie, iar în anul următor limba rusă era scoasă de la admiterea în universităţi devenind facultativă în programă. În 1958, armata rusă părăsea România. Începutul eliberării! Singurul lucru ce nu s-a înfăptuit din Memoriul Studenţilor Timişoreni a fost schimbarea comunismului în democraţie. Pentru aceasta au luptat mulţi dar au mai suferit încă 33 de ani până când tot timişorenii au fost primii care au năruit un sistem, cum a spus revoluţionarul timişorean Ion Savu.

Solstiţiul iernii în Timişoara liberă

În 2014 s-au împlinit 25 de ani de când revoluţionarii timişoreni au năruit sistemul dictatorial comunist. Ei sunt primii din România care au făcut o breşă în dictatura comunistă, către libertate, către democraţie, breşă care nu a mai putut fi închisă de dictatură. La Timişoara a fost cu adevărat o revoluţie. Punctum! Pe cei ce nu cred sau sunt rău intenţionaţi, un martor al evenimentelor din decembrie 1989, scriitorul Titus Suciu, îi trimite la dicţionar, să citească cel puţin acea definiţie şi vor vedea potrivirea, echivalenţa, adevărul. Am fost la Timişoara să mă documentez, să citesc şi să întreb. A fost o adevărată revoluţie, proprie, românească, în spiritul anului 1989, când lagărul comunist s-a năruit precum pietrele de domino aşezate vertical una în spatele alteia şi ultimei i se dă impulsul de cădere. Impulsul l-a dat preşedintele Ronald Reagan în celebrul discurs de la Zidul Berlinului: „Mister Gorbaciov, tear down this wall!” şi Mister Gorbaciov a fost de acord. Omenirea a rămas uluită de această năruire neaşteptată şi aproape fulgerătoare a comunismului. Românii erau disperaţi să scape de Ceauşeşti, dar nu aveau niciun program înlocuitor şi astfel totul a fost la întâmplare. La Timişoara, nişte enoriaşi reformaţi, adunaţi în faţa casei unui pastor ce refuza o decizie judecătorească, au atras trecătorii curioşi ce s-au revoltat, deşi nu au fost informaţi corect. Dintre ei s-a format nucleul revoluţionar care, văzând laşitatea pastorului de-a li se alătura, l-au lăsat în plata Domnului şi-a Securităţii, au trecut podul şi au început revoluţia. Au învins într-o sătămână. S-a scris şi vorbit mult despre săptămâna timişoreană şi încet-încet, după 25 de ani, lucrurile încep să se limpezească, adevărurile ieşind la suprafaţă. Amarnice adevăruri. Dintre foştii revoluţionari, mulţi sunt dezamăgiţi de situaţia din ţară şi, pentru prima oară în istoria noastră, emigrează lăsând în paragină, datorită politicienilor, una dintre cele mai frumoase ţări din lume.

(Casa cu flori, Bistriţa, iunie 2015)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Consulat itinerant la Windsor

Posted by Stefan Strajer On June - 10 - 2015

Consulat itinerant la Windsor

Sâmbătă, 27 iunie 2015, între orele 9:00 -18:00 reprezentanţii Consulatului General al României din Toronto (Canada)se vor deplasa în Windsor pentru a oferi servicii consulare românilor din această zonă.

Persoanele care doresc să beneficieze de aceste servicii au nevoie de o programare prealabilă.
Aceasta se poate face direct la Consulatul General al României din Toronto la adresa de e-mail: toronto.cg@mae.ro

Locaţia unde se va desfăşura activitatea este:

Galeria de Arta Leydan
3214 Sandwich Street West
Windsor, Ontario, N9C 1A8

Suportul pentru această activitate este asigurat de către Romanian Cultural Association ” Graiul Românesc ”

http://toronto.mae.ro/local-news/947

anunt poza

Diaspora – vârful de lance al schimbării României în bine

Posted by Stefan Strajer On November - 7 - 2014

Diaspora – vârful de lance al schimbării României în bine

Autor: George Petrovai

Rezultatele primului tur al prezidenţialelor n-au constituit o surpriză, fie şi pentru aceea că toţi oamenii cu scaun la cap din ţară şi străinătate i-au văzut pe Ponta şi Iohannis în turul doi, la mare distanţă de ceilalţi catindaţi. Mai departe. Având în vedere divizarea dreptei, treabă la finalizarea căreia Traian Băsescu a avut o importantă contribuţie, precum şi deruta premeditată creată de cei doi falşi liberali (licheaua de Tăriceanu şi bătrânul securist Meleşcanu), nu-i o surpriză nici diferenţa de 10 procente dintre „greii” calificaţi pentru turul doi. Căci la o adică, prin însumarea voturilor smulse cu intenţii bune şi mai puţin bune de la electoratul de dreapta, nu numai că se reface de îndată echilibrul (poate că gândul ăsta îl rodea pe Pontaur, încât a afirmat că turul secund începe de la scorul de zero la zero!), dar Iohannis chiar devine câştigătorul primului tur de scrutin. Doar astfel de calcule la rece explică atât marea îngrijorare a lui Ion Ilici Iliescu, cât şi rapida deplasare a acestuia la sediul PSD, unde fosila bolşevică i-a făcut cu ou şi cu oţet pe discipolii Ponta şi Dragnea pentru faptul că au atras prin fel de fel de maşinaţiuni peste 500 de primari („Fără aceştia ce scor aţi fi obţinut?” a tunat el), după care a plecat în trombă, nu înainte de-a proroci că PSD riscă să dispară dacă nu va fi câştigată preşedinţia…
Nu-i o surpriză nici măcar divizarea clară şi categorică a României după acest tur. Ea în fond este o realitate, care-i onorează pe locuitorii spaţiului românesc intracarpatic (Ardealul şi Banatul), în aceeaşi măsură în care locuitorii provinciilor extracarpatice ar trebui să se simtă dezonoraţi pentru îndârjirea cu care ţin morţiş să taie craca de sub picioarele tuturor generaţiilor actuale cu secera roşie a obişnuinţelor, nostalgiilor şi prejudecăţilor.
Călăuziţi fără greş de un admirabil instinct al alegerii juste, ardelenii şi bănăţenii demonstrează de fiecare dată în astfel de situaţii că s-au îndepărtat într-atât de mult de uniformitatea sterilizantă a bolşevismului, încât au ajuns să-şi trăiască prezentul gândindu-se neîncetat la viitorul ţării şi al urmaşilor.
Totuşi, au fost şi surprize plăcute, precum acelea că pentru prima dată de la Decembriadă, un candidat nemaghiar (l-am numit pe Klaus Iohannis) izbuteşte să adune cele mai multe voturi în judeţul Mureş, iar în judeţul Covasna reuşeşte să se situeze între cei doi candidaţi ai maghiarilor!
De aici se desprind două semnale: unul mai mult decât încurajator pentru Iohannis în turul următor, celălalt mai mult decât dispreţuitor la adresa alianţelor încheiate, alianţe conjuncturale dictate de interese personale ori de grup restrâns şi pe care grosul alegătorilor are posibilitatea să le calce în picioare. Păi ce cred ipochimenii fără caracter de teapa lui VC Tudor, Tăriceanu şi Meleşcanu, că voturile primite sunt proprietatea lor exclusivă, cu care pot negocia şi pe care le pot vinde pentru a-şi satisface lăcomia şi setea de putere?
Că ăsta sau altul o fi motivul, cert este că Iohannis a anunţat îndată după încheierea scrutinului că el nu negociază cu nimeni pentru turul următor, ci se bazează numai şi numai pe votul românilor! Ceea ce nu înseamnă că va fi lipsit de ajutoare în confruntarea viitoare. În mesajul său, preşedintele Partidului Popular European (PPE) solicită ca toate formaţiunile politice româneşti afiliate (PNL, PDL, PMP, UDMR şi PNŢCD) să-l sprijine în turul doi pe Iohannis…

imag0584_41671100
Dar marea surpriză vine dinspre diaspora românească. Sigur, nu dinspre toată diaspora (aici intră de-a valma românii fugiţi din ţară înainte de Decembriadă, milioanele de români plecaţi la muncă în lumea largă după această dată, basarabenii, bucovinenii, românii din Ungaria şi Serbia, dar şi românii, aromânii, meglenoromânii şi istroromânii din sudul Dunării), ci acele sute de mii de români din Europa occidentală (Italia, Spania, Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie etc.), din America de Nord (SUA, Canada), din Australia şi Noua Zeelandă, ba chiar şi din Orientul Îndepărtat (China, Coreea), care înţeleg să stea ore în şir la rând ca să-şi dea votul pentru „România lucrului bine făcut”, deşi atâţia români din ţară (sau, poate, tocmai de aceea) votează taman pe dos în virtutea unei inerţii alimentată cu promisiuni deşarte şi pomene electorale, iar autorităţile la rândul lor fac tot ce le stă în putinţă ca exercitarea dreptului la vot de către foarte mulţi dintre aceştia să fie un obiectiv greu de atins, ba chiar de neatins de către alţii.
Însă ei trăiesc de ani şi ani în medii sociale unde drepturile general umane şi cele constituţionale sunt sfinte pentru toată suflarea. În plus, de la distanţă şi prin neîncetată comparaţie cu ceea ce au sub ochi zi de zi şi ceas de ceas, neroziile, stângăciile şi relele intenţii ale cârmuitorilor români ies şi mai pregnant în evidenţă.
Fireşte că ei protestează şi strigă cu scârbă „Jos Ponta!” atunci când uşile secţiilor de votare se deschid greu, iar mai la urmă se închid în nasul celor care încă n-au apucat să voteze, spunându-li-se cu impertinenţă „asta este, ne pare rău, poate cu altă ocazie veţi avea mai mult noroc…”
Căci ei, românii din diasporă, sunt cu adevărat vârful de lance al schimbării îndelung aşteptată, sunt acul busolei sociale care poate să orienteze România pe direcţia bună şi mai sunt santinelele care veghează la prestigiul ţării-mamă şi la firavul bine al compatrioţilor rămaşi acasă, şi asta deoarece ei sunt primii dintre români care aderă la celebra parabolă antică chineză: „Dacă îi dai un peşte unui om, el îl va mânca îndată; dar dacă-l înveţi să pescuiască, el va mânca peşte întreaga viaţă”, cam aşa cum ea (parabola) îi călăuzeşte pe japonezi încă de la Restauraţia Meiji (1867), iar pe chinezi în aceste ultime două decenii de dezvoltare exponenţială.
Cinste tuturor românilor din diasporă care luptă cu armele democraţiei pentru binele României, ruşine acelora mulţi români din ţară, care – fie din apatie, fie din inerţie – caută să le slăbească eforturile depuse, prin încrederea acordată impostorilor, pungaşilor şi trădătorilor! Bunul Dumnezeu să facă într-un asemenea chip, încât mulţi dintre aceştia să nu fie nevoiţi să exclame cu năduf peste puţin timp: „Dă, Doamne, mintea românului de pe urmă!” Deoarece avem atâtea pilde vrednice şi responsabile sub ochi, pe care ruginita seceră roşie se străduieşte din răsputeri să nu le urmeze, lamentările tardive sunt numai bune să alimenteze politeţea rece şi distantă a străinilor exasperaţi de bătuta noastră pe loc: „Aveţi conducătorii pe care-i meritaţi”.
Din păcate, alături de catâri şi indolenţi, trag ponoasele unui mandat din start ticăloşit toţi românii, şi iaca aşa amarnica fatalitate (sic!) se simte pe meleagurile româneşti mai ceva ca-n sânul lui Avraam.

Petrovai-4_opt

Foto. George Petrovai

(Sighetu Marmaţiei, 5 nov. 2014)

O remarcabilă seară culturală

Posted by Stefan Strajer On October - 1 - 2014

O remarcabilă seară culturală

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

Monografia Românii Americani de la Marile Lacuri, autor, Ştefan Străjeri a prilejuit comunităţii noastre un simpozion de neuitat care a mers la inimă unei asistenţe numeroase, dornică să primească o carte cu autograf în seara zilei de 27 septembrie în sala socială a Bisericii „Sfânta Treime” din Troy. A fost impresionantă manifestarea de solidaritate a publicului cu un act de cultură perceput la adevărata lui dimensiune şi importanţă nu doar pentru autor, ci pentru întreaga suflare românească. De ramarcat prezenţa numeroasă la o astfel de manifestare: peste 200 de participanţi.
Colaborarea dintre Agora Club Internaţional – Detroit Ladies, Biserica „Sfânta Treime” şi American Romanian Cultural Center a demonstrat încă o dată că unirea face putere. Acesta este un adevăr comun, dar trebuie subliniat ori de câte ori avem prilejul pentru că naţia noastră, o ştim cu toţii, este înclinată spre dezbinare, fărâmiţarea eforturilor, ajungându-se uneori până la conflicte între fraţi din cauza unor interese de grup, orgolii supradimensionate, lipsă de viziune. De data aceasta însă, doamnele de la Agora, preotul Călin Barbulovici, enoriaşi voluntari de la biserica pe care o păstoreşte, Călin Cutean, preşedintele Centrului Cultural Româno-American, colaboratori de la publicaţia Curentul Internaţional, familia autorului au concurat pentru a face o faptă de ispravă. Nu este puţin lucru lansarea unei cărţi, dimpotrivă reprezintă un ideal demn de toată mândria unei comunităţi.
În deschiderea simpozionului părintele Călin Barbulovici şi-a exprimat bucuria de a găzdui un eveniment cultural cu multiple semnificaţii, subliniind valoarea monografiei pentru cunoaşterea unui secol de prezenţă a românilor în statul Michigan, truda şi sacrificiul lui Ştefan Străjeri timp de un deceniu pentru a realiza cercetarea, precum şi faptul că întreaga comunitate se împărtăşeşte din izbânda autorului.

Poza articol Silvia Jinga

                                                             Foto. De la stanga la dreapta: Doina Popa, Silvia Jinga, Stefan Strajeri, Doina Chertic, Andreea Bordeianu si pr. Calin Barbolovici.
În acelaşi consens Silvia Jinga, doctor în filologie, autoare de cărţi şi colaboratoare la Curentul Internaţional a schiţat liniile de forţă ale monografiei care se vrea exaustivă, însumând un tenace efort de cercetare arhivistică, bibliografică, de selectare şi sistematizare în cele şase capitole ale acestei cărţi voluminoase. Ştefan Străjeri a urmărit cu spirit de discernământ istoria valurilor imigraţioniste ale românilor în corelaţie cu dinamica generală a fenomenului imigraţionist, încadrându-l în vasta panoramă a evenimentelor istorice pe parcursul unui secol. Silvia Jinga a subliniat că din demersul lui Ştefan Străjeri se desprinde ideea esenţială a capacităţii românilor pe pâmânt american de a crea instituţii proprii viabile, implicate nu doar în rezolvarea unor aspecte practice de viaţă, ci şi în înfăptuirile istorice de anvergură ale României. Societăţile fraternale, culturale, presa, bisericile, emisiunile de radio au fost un seismograf atent al aspiraţiilor concretizate în Marea Unire de la 1918, aspiraţii pe care le-au făcut cunoscute pe continentul american, au luptat împotriva samavolniciilor comuniste, au denunţat deportările de români în Siberia în timpul stalinismului, au combătut totalitarismul, ajutând nu doar verbal, ci şi financiar ţara de baştină. Păstrându-şi specificul lor etnografic, românii americani din statul Michigan s-au dovedit, în majoritatea lor, de-a lungul unui secol nişte cetăţeni vrednici, cu respect pentru patria de adopţie şi cu ataşament viu pentru România, ale cărei dureri nu le-au uitat niciodată.
Cu implicare afectivă Doina Popa, autoare ea însăşi a două volume de versuri, activistă culturală constantă în Canada şi în SUA/Michigan, colaboratoare la revista mai sus amintită a circumscris activitatea lui Ştefan Străjeri ca editor al Curentului Internaţional (2005-2012), publicaţia continuând on line. Autoarea comentariului a relevat grija editorului pentru calitatea materialelor publicate, diversitatea lor, ancorarea lor profundă în luptele de opinii din România de azi, din Republica Moldova, caracterul patriotic al articolelor. D-na Popa a insistat de asemenea asupra celor câtorva distincţii pe care le-a primit Ştefan Străjeri ca semn al recunoaşterii şi aprecierii activităţii sale. Ea a arătat că lansarea de carte de la Troy a fost precedată de alte două lansări în România, la Biblioteca Metropolitană de la Bucureşti, unde cartea a fost elogios prezentată de Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie în prezenţa talentatei editoare, Rodica Elena Lupu, precum şi în comuna natală a autorului, Pojorâta, înconjurat de dragostea părinţilor, a foştilor profesori, sătenilor, prietenilor şi a unor colaboratori ai Curentului. Ambele lansări din România au fost televizate la TVR Internaţional. Doina Popa a apreciat tenacitatea muncii încununate de apariţia acestei cărţi, care va fi una de referinţă pentru toţi câţi se vor apleca asupra fenomenului imigraţionist românesc din statul Michigan.
Sorin Olariu, poet, autor de cărţi, membru al Uniunii Epigramiştilor din România a rostit câteva cuvinte de suflet despre Românii Americani de la Marile Lacuri, mărturisind despre încordarea lui Ştefan Străjeri în lupta de supunere a imensului material documentar şi structurare în această carte. Dl. Olariu a ţinut să cinstească evenimentul cu o savuroasă epigramă.
Dl. Călin Cutean a rostit cuvinte însufleţitoare despre carte şi despre eveniment.
În succintul său discurs autorul a mulţumit asistenţei pentru prezenţă şi organizatorilor pentru elanul şi generozitatea lor în punerea la punct a întregii acţiuni. Apoi a semnat autografe pentru mulţimea doritorilor care s-au aliniat să cumpere cartea.
Datorăm foarte mult organizatorilor pentru reuşita calitativă a seratei. Este un debut al Clubului Agora în organizarea unei acţiuni specific culturale şi, judecând după reuşită, noi dorim implicarea pe mai departe a grupului de doamne în acest sens. Preşedinta organizaţiei, Doina Chertic a prezentat succint profilul caritabil al activităţii grupului, care s-a concentrat până acum pe ajutorarea materială a unor categorii defavorizate din România, copiii orfani, în primul rând. Ea a introdus pe fiecare membră a clubului pentru a face cunoştinţă cu asistenţa. Numele lor sunt: Stela Borcea (nu a fost prezentă), Andreea Bordeianu, Doina Chertic, Dana Diliţă (nu a fost prezentă), Cecilia Dobaşu, Corina Hatzis, Monica Leitner, Mirela Luchian, Ella Meluţă, dr. Anca Nastasa, Luminiţa Pop.
Sub îndrumarea plină de entuziasm a administraţiei Bisericii „Sfânta Treime” şi a d-nei Andreea Bordeianu sala a fost frumos decorată de Ella Meluţa, spaţiul bine divizat pentru speach-uri şi pentru dans, a fost întocmit un program al serii inspirat, oaspeţii au fost întâmpinaţi călduros. Toate doamnele de la Agora merită muţumirile noastre pentru pregătirea mulţimii gustărilor cu aspect atrăgător şi pentru toate detaliile puse de ele la punct cu un minunat devotament pentru lucrul bine făcut.
Se cuvine o menţiune specială pentru solista de muzică uşoară şi populară Diana Pantea, care a voluntariat să dea serii un plus de frumuseţe cu vocea ei deosebită.
Dl. Călin Cutean împreună cu d-na Andreea Bordeianu, iniţiatoarea acţiunii, au avut un rol deosebit în mobilizarea publicului, trimiţând numeroase e-mailuri cu aprecieri la adresa cărţii, ceea ce a captat atenţia oamenilor. Tuturor celor menţionaţi li s-au alăturat familia Puiu, familia Fermaş şi Adrian Motoc, voluntari de la Biserica „Sfânta Treime” care au contribuit, fiecare în felul lui, la buna desfăşurare a acestei acţiunii.
Tuturor le mulţumim pentru râvna şi dedicaţia lor, slujind unui ţel nobil, care a prilejuit o mare bucurie, schimburi de impresii, revederi de prieteni, pe scurt a creat o ambianţă emoţională pozitivă de apropiere umană.

Ce nu se spune în campania electorală

Posted by Stefan Strajer On September - 11 - 2014

Ce nu se spune în campania electorală

virgil_ratiu.2

 

 

 

 

Autor: Virgil Raţiu

În 4 august 2014, în Canada a avut loc un eveniment catastrofal. Barajul iazului de decantare al exploatării de aur şi cupru al companieie Imperial Metals de la Muntele Polley a cedat. Deşi barajul construit din arocamente a fost ridicat la cele mai înalte standarde de siguranţă s-a prăbuşit şi cinci milioane de metri cubi de deşeuri toxice s-au revărsat în valea Hazeltine Creek şi în lacurile Quesnel şi Polley, iar urmările dezastrului încă nici nu sunt calculate. Ceea ce se ştie e faptul că proiectanţii barajului iazului de decantare din Muntele Polley au lucrat şi pentru Gabriel Resources în vederea ridicării barajului de decantare de la Roşia Montană pentru exploatarea metalelor preţioase din Munţii Apuseni, lucrare în favoarea proiectului Roşia Montană Gold Corporation. Astăzi cred că toată lumea cunoaşte deja proiectul şi cazul Roşia Montană Gold Corporation atât de dezbătut în România.
Se ştie foarte bine că în proiectul Roşia Montană Gold Corporaţion au fost implicate guverne şi preşedinţia ţării. Prima semnătură pe proiectul de colaborare canadiano-românesc a fost pusă de fostul prim-ministru de atunci, Adrian Năstase. Apoi proiectul a fost susţinut şi de Traian Băsescu şi, la începutul mandatului său de prim-ministru, în 2012, toamna, Victor Ponta era hotărât să pună în aplicare acest proiect la Roşia Montană cu toată opoziţia care a fost stârnită atunci în întreaga ţară.
De catastrofa petrecută în Canada la 4 august a.c. aţi auzit relatări prin mass-media cu privire la acel accident nedorit? Televiziunile au tăcut, ziarele au dat o informaţie pitită prin vreun colţ de pagină. Purtătorul de cuvânt al Guvernului nu a pomenit nimic despre catastrofa din Canada, nici Preşedintele Traian Băsescu, s-au făcut că plouă.
Păi sigur că nimeni a mai suflat o vorbă fiindcă mulţi au încasat atât de mulţi bani pe publicitate în favoarea Roşia Montană Gold Corporation încât acum le este târşeală să le pomenească numele în astfel de momente dificile şi nedorite!
În campania electorală pentru alegerile prezidenţiale aţi auzit vreun candidat care să pomenească de cazul Roşia Montană şi maşina de exploatat aur canadiană? Nu, desigur! Doar nu-s atât de neghiobi să îşi de-a la ţurloaie şi să o încurce politic, fiindcă în astfel de cazuri niciun politician nu are replică. Nici un politician nu are ce explicaţii să ofere alegătorilor.
De o bună bucată de vreme, la Mirecurea Ciuc şi la Sfântu Gheorghe, Uniunea Democrată a Ungurilor din România (UDMR) agită spiritele în vederea realizării autonomiei teritoriale a aşa-numitului Ţinut secuiesc. Uniunea ungurilor din România organizează adunări populare ale ungurilor, întocmesc programe şi proiecte pentru dobândirea în mijlocul Transilvaniei a unui stat în stat al minorităţii din România. Toţi strigă lozinci antistatale şi antinaţionale, solicită ca în România limba ungurească să fie recunoscută ca limbă oficială de stat. Acolo ungurii luptă pe faţă, ajutaţi şi de lideri din Ungaria, împotriva actualelor prevederi constituţionale. Cer schimbarea Constituţiei.
Ati auzit prin posturile TV sau aţi citit în ziare vreo luare de atitudine faţă de aceste manifestări din partea vreunui candidat la preşediţia României? Eu nu am auzit, nici nu am văzut, nici nu am întâlnit. Toţi candidaţii pentru fotoliul de la Cotroceni vorbesc despre prosperitatea ţării, de crearea de noi locuri de mună, sunt îngrijoraţi de soarta Ucrainei şi de incisivitatea lui Putin. Toţi propun cam cât de repede ar trebui să ajungă pe teritoriul ţării noastre trupepele de supraveghere NATO. La fel, în Marea Neagră. Despre situaţia gravă de la Miercurea Ciuc şi Sfântu Gheorghe nimeni nici un candidat nu vorbeşte. Şi dacă ar declara vreunul ceva, oare ce ar putea să declare? Care candidat la preşedinţia României îşi permite să le spună ungurilor să încheie agitaţia pentru că aduc un afront clar intetigrărţii teritoriale ale României şi statului unitar român? Îndrăzneşte vreun candidat „să-i jignească” pe udemerişti şi pe Kelemen Hunor? Nu îndrăzneşte nici unul. Îndrăzneşte Victor Ponta o astfel de atitudine? Şi Victor Ponta şi toţi candidaţii pentru Cotroceni numără voturile ungurilor din România. Astea, în primul rând. Ha, ha!
Aşa că treaba nu este chiar atât de simplă. Săracă ţară rămânescă, în ce situaţie delicată te pun şacalii!

Sărbătoare de suflet la Pojorâta

Posted by Gabriela Petcu On June - 3 - 2014

curentul iMi-era de ploaie … să nu vină…

 

Mi-era de soare … să nu fie prea mult…

 

Mi-era de Ștefan Străjeri și de-ale lui bucățele de suflet înșirate pe fiecare dintre cele peste șase sute de pagini minuțios adunate în a lui monografie  ”Românii americani de la Marile Lacuri”… să fie primit și prețuit așa cum se cuvine…

Mi-era ca toate trăirile învălmășite alandala în pieptul ”Curentului Internațional” la aniversarea celor cincisprezece anișori de viață … să-și găsească împlinirea pe care o merită…

Mi-era de impozanța numelui și renumelui fiecărui participant la eveniment, dar mai ales de inimile și de sufletele lor … să se simtă încântate și mulțumite…

Și copleșită de tot și de toate am ales și de astă dată să-L rog pe El să coordoneze tot.

 

L-am rugat ca la repetiția generală să coloreze în verde crud fiecare fir de iarbă al Pojorâtei, să învețe vântul să bată lin și atât cât trebuie, soarele să strălucească cât se cuvine și eventual, să adune și câțiva norișori pe care să-i îmbrace în alb și să-i pună să danseze frumos pe cer.

L-am mai rugat să ne regleze sufletele în așa fel  încât să știe să rezoneze la capacitate maximă unele cu altele iar evenimentul să capete vibrația potrivită pentru a dăinui în inimile noastre peste vreme.

Și poate că în final nu-I va fi greu să aibe îngăduința de a avea grijă și de mine, ca în tăvălugul de trăiri de tot felul să nu mă pierd cu firea, să-mi scap pe jos cuvintele din vocabularul inimii, să le calc în picioare și să nu le mai pot resuscita pentru a scrie despre frumoasa sărbătoare.

Apoi, cu încrederea că El va ști ca de fiecare dată să facă ce și cum e mai bine pentru noi, m-am îndreptat cu nădejde înspre Pojorâta atât de dragă lui Ștefan Străjeri.

Cred că m-am lăsat dusă de valul emoțiilor și am uitat să vă povestesc ce se întâmplă la Pojorâta, cine e Ștefan Străjeri și de ce mă frăsuiesc atât de tare.

Ștefan e un ilustru fiu al Pojorâtei în al cărui suflet Bucovina are un loc aparte. Născut în această comunitate la data de 24 mai 1972, din părinţii Maria şi Teodor (Toader), are o soră, Teodora, născută în 1977, medic specialist pneumolog la Spitalul „Centre Hospitalier Bretagne Atlantique”, din Vannes, Franţa și este căsătorit din 1996 cu Mihaela Luminiţa (Roman, judeţul Neamţ).

A absolvit Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi în perioada 1991-1996, apoi a absolvit studii postuniversitare (master) la aceeaşi universitate, în specializarea „Audit şi Management Contabil”.

Pentru un român cum e Ștefan, acasă nu e un loc, e un sentiment.

 

Din dorul lui de Bucovina, de tradiții românești și de acasă s-a născut primul lui copil: un volum despre românii americani de la Marile Lacuri (carte tipărită la Editura Anamarol – Director Rodica Elena Lupu, tehnoredactată de Valentin Popescu, coperta și grafica aparținând Gabrielei Petcu).

SONY DSC

Ce prilej de a prezenta copilul lumii întregi putea fi mai bun decât aniversarea celor cinsprezece ani de la prima apariție a ziarului ”Curentul Internațional”, editat în Detroit, Michigan, pe care îl coordonează, îngrijește și ocrotește cu drag?

 

Și care loc ar fi putut să fie mai potrivit pentru frumoasa celebrare decât acasă, în satul lui natal, cu ocazia Zilei Comunei Pojorâtei care întâmplător coincide și cu Ziua Copilului?

 

Așadar ziua de 1 iunie 2014 a concentrat la Pojorâta un cumul de evenimente care mai de care mai deosebite, mai de seamă, mai importante, dar de mare însemnătate atât pentru comunitatea pojorâtenilor cât și pentru toți participanții la sărbătoare.

 

Ziua a debutat cu lansarea de carte ”Românii americani de la Marile Lacuri” a lui Ștefan Străjeri.

 

Printre invitații la lansare s-au numărat Profesor Universitar Doctor Anca Sârghie(Sibiu) de la Universitatea Alma Mater Sibiu, Corneliu Florea (Winnipeg, Canada), scriitor a peste zece cărți și numeroase articole publicate de peste treizeci de ani de când a emigrat în Canada, Profesor Viorica Cernăuțeanu (Pojorâta), Profesor Domnica Codreanu (Pojorâta), Stela Nacu (București), realizator emisiuni la TVR Internațional București, George Oscar Păduraru(București), operator TVR Internațional, doamna profesor Gabriela Volosciuc (Sibiu), Ana-Morosanu-Magdin (București), șef departament interviuri la Romania Press, editor la București News și Colaboratoare a Curentului Internațional, Petre Magdin(București), compozitor și realizator de emisiuni TV, Virgil Rațiu(Bistrița), director Editura Aleteia, Gheorghe Chindriș (Cluj/Ieud) – membru fondator al Societății ”Avram Iancu” din Detroit, Adriana Verhange(Deva) – membră fondator al Societății ”Avram Iancu” din Detroit, Oana Rotariu (Suceava), Colaborator la Curentul Internațional, Adrian Beznă și Cătălin Ungureanu (Iași), artiști muzică folk pe care Primarul Pojorâtei, ing. Ioan Bogdan Codreanu i-a găzduit la Primăria din Pojorâta, într-un ambient elegant, simplu și decent în care trona o încărcătură emoțională aparte.

 

Pentru a destinde puțin tensiunea generată de emoțiile din sala, cei doi artiști folk din Iași ne-au interpretat două cântece din repetoriul lor.

 

Domnul primar Codreanu l-a prezentat apoi pe Ștefan Străjeri despre care a spus că deși e plecat fizic la mare depărtare de locurile natale, cu sufletul și inima a rămas mereu alături de cei de acasă, că datorită lui Bucovina n-a murit și că sufletul ei trăiește și a elogiat munca titanică pe care acesta a depus-o pentru a scrie monografia pe care a venit să o lanseze în satul natal. Domnia sa i-a mulțumit lui Ștefan că în inima lui scrie Pojorâta pentru totdeauna.

 

Apoi, Ștefan Străjeri vădit emoționat a prezentat ”Românii americani de la Marile Lacuri” ca fiind o carte eveniment, dorită și necesară pentru toți românii, o scriere menită a-i lega pe români de români. Apoi, cu modestia-i caracteristică i-a lăsat pe ceilalți invitați să spună câte ceva despre cartea sa.

 

Doamna Profesor Universitar Doctor Anca Sârghie care s-a îngrijit de corectura și de prefața acestei impresionante monografii a evidențiat faptul că lecturând ”cartea economistului publicist Ștefan Străjeri rămâi uimit gândind la efortul de Sisif al celui care a agonisit atâtea date, cu conștiința că un asemenea studiu monografic va dăinui peste timp ca o carte de vizită onorantă pentru întreaga comunitate a românilor de pretutindeni.”

A vorbit despre structura logică a cărții, a prezentat fiecare capitol în parte și a spus că întrunește toate caracteristicile unei reale teze de doctorat. A mai adăugat că nu s-ar mira ca, în timp, pornind le la sfârșit spre început, Ștefan să adauge celorlalte realizări ale sale și titulatura de doctor.

Domnia sa a menționat că orice carte, odată făptuită își are traseul ei în lume, independent de voința autorului și că Pojorâta este kilometrul zero din viața acestei monografii care leagă depărtările.

A încheiat apoi cu un inspirat citat care aparține marelui nostru poet Tudor Arghezi: ”Carte frumoasă, cinste cui te-a scris.”

 

pojorataFelul în care Ștefan Străjeri a contribuit la aducerea și perpetuarea tradițiilor românești în Statele Unite ale Americii a fost elogiat de Gheorghe Chindriș, membru fondator și președinte până în 2010 a Societății ”Avram Iancu” din Detroit.

 

Despre Ștefan Strajeri și despre a lui carte au vorbit și doi dintre dascălii pe care el i-a avut pe timpul școlii gimnaziale,  Doamna profesor de istorie Viorica Cernăuțeanu și Doamna profesor de română Domnica Codreanu, care au reușit să sensibilizeze până la lacrimi  audiența.

Impresionate de multiplele talente de jurnalist, economist și chiar și de istoric ale lui Ștefan, domniile lor au spus că ceea ce le-a determinat să-l îndrăgească mai mult decât o făcuseră până atunci a fost faptul că atât în 2009 la celebrarea împlinirii celor zece ani de la prima apariție a ”Curentului Internațional” cât și acum el a ales să aducă personalități de renume în satul natal.

Mândre de faptul că distinsul autor, fostul lor elev, nu și-a uitat obârșia, ele au remarcat cum în timp el a devenit un om de mare valoare pentru comuna lor.

Au mai pomenit și că ”prin truda condeiului și sfințirea cuvântului el a continuat un vis al altui înaintaș al său, cum ar fi călugărul cărturar Iraclie Flocea și că de acum încolo numele lui Ștefan Străjeri se va adăuga în panoplia oamenilor de valoare ai Pojorâtei”.

 

Domnul Corneliu Florea, scriitor a peste zece cărți și a numeroase articole, a omagiat împlinirea celor cincisprezece ani de la prima apariție a ”Curentului Internațional”, a evidențiat valoarea antologică pe care acest ziar o are, faptul că e o publicație independentă, curajoasă, o voce într-adevăr liberă care unește românii de pretutindeni, îi inspiră și spune lucrurilor pe nume dar cu respect, pe cât posibil cu obiectivitate și fără a induce teamă și ură.

El a adăugat că din 2005 de când l-a preluat Ștefan Străjeri se străduiește să continue în stilul și pe linia pe care cel mai mare ziarist patriot român de după Mihai Eminescu, Pamfil Şeicaru,  a trasat-o:  „…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr”.

În opinia distinsului domn Florea, ”Curentul Internațional” a devenit astfel cea mai importantă, mai căutată şi mai apreciată publicație românească, care dezbate liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, culturale, istorice sau de ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate care să-i stârnească interesul.

Deoarece e o onoare să fiu colaboratoare a ”Curentului Internațional”,  ca un elogiu adus celor cincisprezece ani de la prima sa ediție,  îndrăznesc să aduc și eu o notă personală și să afirm,  fără teama de a fi contrazisă, că acest ziar este cu mult mai mult decât un jurnal obișnuit. El reprezintă o victorie în realizarea idealului de libertate a românului și o mărturie că românismul n-a murit poate și din pricina faptului că există o publicație care îi unește pe românii de pretutindeni în cuget și simțire.

 

Și ca o dovadă a faptului că bucovinenii sunt renumiți pentru tradiții și spiritualitate, sărbătoarea s-a mutat firesc, așa cum se cuvenea, la Biserica ”Sfântul Ioan Botezătorul” din Parohia Pojorâta II, unde distinsa doamnă a muzicii populare românești, doamna Veta Biriș ne-a cântat și încântat cu pricesne de biserică.

 

De la biserică, evenimentul a continuat pe stadion, unde pe scena frumos amenajată am putut urmări un spectacol artistic inspirat ales și adecvat momentului, prilejuit și de a XI-a Ediție a Festivalului de obiceiuri și tradiții ”Comori de suflet românesc.”

 

În deschidere, un sobor de preoți a oficiat nunta de aur a două perechi de pojorâteni ce au avut privilegiul de a împărți împreună câte o jumătate de veac de căsnicie.

Apoi a urmat deschiderea oficială a programului artistic de către Primarul Pojorâtei Ioan Bogdan Codreanu.

 

SONY DSCAu urmat frumoșii micuți interpreți ”Mugurașii Pojorâtei” îmbrăcați în port popular specific zonei, care  au cântat spre deliciul spectatorilor.

 

Au fost invitați apoi pe scenă toți consilierii comunei, cărora domnul primar a ținut să le mulțumească pentru frumoasa colaborare și susținere de care se bucură din partea lor.

 

În cadru festiv au fost investiți cu titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Pojorâta Doamna Profesor Viorica Cernăuțeanu, Domnul Ștefan Străjeri, fiu al Pojrâtei venit de peste mări și țări pentru a-și lansa prima sa carte în comuna natală, Domnul inginer silvic Valerian Solovăstru și Domnul deputat Corneliu Mugurel Cozmanciuc, care au ținut fiecare în parte câte un mic discurs.

 

La sărbătoarea Pojorâtei au participat primari și primărițe din comunele și orașele învecinate: Vama, Frumosu, Sadova, Vatra Moldoviței, Moldovița, Pojorâta, Fundu Moldovei, Breaza, Moldova Sulița și Izvoarele Sucevei care și-au adus aportul contribuind fiecare cu aducerea la eveniment a artiștilor și formațiilor cele mai reprezentative ale comunelor lor, fapt pentru care primarul Pojorâtei și-a exprimat recunoștința. La Ziua Comunei Pojorâta au fost prezenți atât Prefectul de Suceava Florin Sinescu cât și Președintele Consiliului Județean Suceava Cătălin Nechifor.

 

În continuare, Pamfil Roată si ”Ansamblul Plaiurile Pojorâtei” pe care Ștefan Străjeri i-a adus la Detroit în 2012 au susținut un frumos moment artistic  premergător momentului în care Doamna Veta Biriș ne-a încântat din nou cu a ei voce cu timbru unic și cu ale sale cântece populare cu iz profund patriotic.

 

Au urmat  Ansamblul folcloric ”Cetina” din Vama, Călin Brătianu, Felicia Oblesniuc și Ansamblul folcloric ”Huțulca” din Moldovița.

 

Un alt moment important a fost cel al premierii sportivilor comunei: Flocea Alexandru și domnul profesor de educație fizică Agoston Zoltan.

 

Au mai performat  Ansamblul folcloric ”Brăduțul” din Frumosu, Ansamblul folcloric ”Izvorașul” din Izvoarele Sucevei, Ansamblul folcloric ”Brezeanca” din Breaza, Nicoleta Hafiuc și Ansamblul folcloric ”Străjerii Bucovinei” din Pojorâta, Mircea Coca și Ansamblul  ”Flori de Bucovina”, din Sadova și din nou Ansamblul folcloric ”Piatra Străjii” din Pojorâta, Laura Cazac și Diana Ivașcu împreună cu Ansamblul folcloric ”Plaiurile Pojorâtei”.

 

Ajuns la timp pentru a participa la eveniment, tânărul interpret timișorean Florin Boita, a încântat publicul cu a sa voce caldă și cântec ce pornea parcă direct din suflet.

 

În încheierea programului artistic au urcat pe scenă Adrian Beznă și Cătălin Ungureanu care au delectat audiența cu muzică folk de calitate.

 

De remarcat este că evenimentul s-a bucurat de organizare ireproșabilă datorată dăruirii și sufletului investite de întreaga echipă de organizatori, printre care amintim Grupul de acțiune locală ”Bucovina de Munte”, Consiliul Local și Primăria Pojorâtei (mulțumiri speciale aducem doamnei Nicoleta Ursachi de la Primăria Pojorâta).

 

Printre lucrurile care m-au impresionat cu adevărat au fost tenacitatea, iubirea și devotamentul lui Ioan Bogdan Codreanu, Primarul Pojorâtei, care a conceput, a coordonat și s-a implicat activ, minut cu minut în fiecare moment al evenimentului.

 

Și nu în ultimul rând, vreau să amintesc despre
profesionalismul fără cusur al minunaților reprezentanți  TVR Internațional, operator TV George Oscar Păduraru și Doamna Realizator emisiuni Stela Nacu, despre care pot spune cu mâna pe inimă că e mai mult decât un profesionist și un om de televiziune, e o ființă nobilă, delicată, deosebită, o artistă adevărată care știe să transmită și să așeze într-un tot armonios bucăți din sufletele evenimentelor, motiv pentru care țin să-i mulțumesc într-un mod aparte.

 

Sărbătoarea de la Pojorâta a dovedit încă o dată că pentru un român adevărat acasă nu e un loc, e un sentiment pe care Dumnezeu i-l agață în piept atunci când ajunge acasă.

Scena1

E mireasma ce-i umple nările și-i freamătă  ființa, e iureșul care-i face ca tot trupul să-i chiuie de fericire atunci când dă binețe fiecărui om pe care-l întâlnește pe orișicare dintre ulițele satului bine bătătorite în inima lui.

 

E acolo unde parcă nici vântul nu îl  bate ci doar îl mângâie, nici soarele nu îl arde, ci numai îi sărută fierbinte pielea.

Acasă stă în dumnezeirea fiecărui fir de iarbă, în liniștea foșnitoare de la poalele pădurii, în susurul pâraielor ce izvorăsc ape din ochi.

 

Știe că a ajuns acasă atunci când iarba pare mai verde și-i colorează privirile, râurile îi curg direct prin ființă, aerul îl umple de liniște și marea în loc să fie neagră e mai albastră ca oricând.

 

Acasă e mireasma suavă a mamei pe care-o poate resimți prin toate ungherele frumos zidite ale templului amintirilor din inima lui.

 

Nicăieri în lume nu găsești gust ca cel al zamei de găină  din curtea casei de acasă, ori al găluștelor în foi de viță fierte în chiup de lut în gura sobii, ca cel al plăcintelor poale-n brâu, sau al învârtitelor din belșug umplute cu nucă și stafide, ale căror mirosuri îmbietoare sunt menite să-i amprenteze definitiv amintirile cu miros de acasă.

 

Acasă e fiorul care îl trezește din nou la viață atunci când buzele îi ating mâna muncită a mamei, e bătaia pe spate plină de mândrie a tatălui, e privirea drăgăstoasă a fratelui sau a surorii mai mici.

 

E acolo unde fiecare sărbătoare e mai presus de toate o înlânțuire de tradiții care-l fac să simtă că merită și are cu-adevărat un loc sub soare.

 

Acasă e liniștea înmărmurită din jurul mănăstirilor frumos pictate, care rivalizează cu atât de minunat încondeiatele ouă de paște, e în înălțarea cântecelor psalmilor bisericești, e în spiritualitatea  frunzei care doar acolo știe să foșnească într-un anume fel.

 

Acasă, dorul e mai dor, doina mai doină, balada mai baladă, poezia mai poezie și duioșia și jalea pot atinge cote maxime în corzile abia acordate ale sufletului.

 

Pentru un român, acasă nu e un loc, e sentimentul pe care Dumnezeu i-l aprinde și i-l stinge în piept, atunci când ochii sufletului său sunt aburiți de emoția de a fi din nou…acasă.

 

Mi-era de ploaie…să nu vină…

 

Și chiar dacă în acea zi de vară Bucovina toată era stropită de picuri reci,  la Pojorâta, ploaia n-a venit… iar soarele și-a mutat strălucirea de pe cer, în sufletele noastre…

 

Oana Rotariu  – Colaborator de suflet și cu suflet la  ”Curentul Internațional”

 

 

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors