Vara războaielor mari (3)

Posted by Stefan Strajer On July - 10 - 2015

Vara războaielor mari (3)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Renaşterea naţională în Moldova

Dintre cei ce au făcut mare cinste poporului român, în aceste vremuri grele, au fost întâi de toţi Regina Maria şi Regele Ferdinad, prin faptul că au rămas alături de români, deşi nu erau români, apoi prin comportamentul modest dar profund devotat poporului în doliu, bântuit de boli şi nevoi. Vintilă Brătianu ca politician naţional şi gospodar priceput, generalul Prezan devine Şeful Statului Major, boieri aplecaţi asupra gliei strămoşeşti, intelectualitatea şi preoţimea. Organizare. Renaştere. Din cele patru armate iniţiale, s-au mai putut forma numai două, mai bine instruite şi echipate. Fiecare divizie – au mai rămas numai 15 – dispunea de un regiment de vânători de munte, după exemplul Corpului alpin bavarez. În primăvară Regele ţării se leagă să dea pământ ţăranilor pe care să-l muncească şi să-l apere. Dovedind un spirit de largă înţelegere istorică, boierimea ţării consimţi de bună voie împroprietăririi.
De Zece Mai au depus jurământul voluntarii ardeleni şi a fost un fior de încredere şi nădejde. Din nefericire veşti alarmante veneau din Rusia imperială, în care Nicolaie al 2-alea a fost forţat să abdice, iar guvernul provizoriu care i-a urmat a fost înlocuit de unul menşevic, iar armata a devenit anarhică, saturaţie de tranşee!

Mărăşeşti – Mărăşti

Au fost zilele de glorie militară românească în Primul Război Mondial. Despre aceste bătălii, istoricii de toate categoriile, scriitorimea cu înclinaţii şi capacităţi diferite în ale scrierilor de tot felul, au scris şi vor mai scrie. Eu mă opresc la două rânduri scrise de Mircea Vulcănescu în a sa istorie, fiindcă mi se par cardinale, „Câştigarea unei bătălii nu înseamnă ocuparea unui teritoriu, ci impunerea unei voinţe”. În vara lui 1917, în care Puterile Centrale nu mai aveau loc nici de mica parte liberă a Moldovei lui Ştefan cel Mare, câştigarea acestor bătălii însemna înainte de toate voinţa libertăţii, a demnităţii, a rădăcinilor noastre naţionale. Adaug, pentru imaginea istorică, că presiunea asupra celor două Armate româneşti din Moldova a fost continuă, dar in iulie 1917, germanii au vrut să le înfrângă total şi definitiv. Astfel de la Bucureşti pleacă să conducă operaţiunile militare, spărgatorul de fronturi, Mackensen, care declară cu grandilocvenţă: „În două săptămâni voi fi la Iaşi”. Nu a fost, pentru că generalul Eremia Grigorescu a spus: „Pe aici nu se trece!” Şi nu a trecut, pentru că a fost voinţa de care vorbea marele nostru cărturar şi filosof Mircea Vulcănescu.

Între bolşevici şi germani

Saturaţia de război în Rusia Imperială pe de o parte şi interesele străine pe de altă parte au instalat bolşevicii la putere în Octombrie 1917. Lenin a fost adus din Elveţia şi instalat la putere pe cheltuială germană şi imediat a declarat pace cu Germania, acesta fiind preţul ce trebuia să-l plătească pentru instalarea la putere. Prin obţinerea păcii în Răsărit, Germania şi-a dislocat forţa militară de aici transportând-o în Apus în ideea biruinţei. Armata rusă, absolut saturată de tranşee şi infestată de propaganda bolşevică intră în insubordonare şi îşi face dreptate prin jaf şi omoară la cea mai mică rezistenţă. La fel s-a întâmplat şi în Moldova unde soldaţii ruşi deveniseră doar nişte paraziţi precum păduchii tifosului exantematic. În această situaţie, armata română i-a dezarmat, încolonat şi repatriat. Simplu şi corect. Guvernul bolşevic, în frunte cu marele pacifist Lenin, s-a simţit ofensat şi a declarat război României. Lenin, omul păcii, care a încheiat imediat pace cu Germania, a găsit imediat motiv să declare război unei ţări dezmembrate. Câtă ipocrizie, atâta lipsă de caracter, tipic pentru bolşevici. Cu această ocazie arestează Ministrul României de la Petrograd şi blochează restituirea tezaurului românesc!! Aceste fapte istorice şi politice, noi şi urmaşii noştri până în zilele de astăzi, nu le aflăm, nu le învăţăm, pentru că marea majoritate dintre cei ce ne conduc sunt poltroni, grandomani, mitomani cu poporul român şi slugi plecate în faţa străinilor.
Şi parcă declaraţia de război a sovietelor lui Lenin nu ne-ar fi fost destul, vin şi Puterile Centrale, în frunte cu Mackensen ce emite un ultimatum guvernului român: ori pace cum doresc Puterile Centrale or reducerea României la doar o expresie geografică. Ce însemna o simplă expresie geografică venită din vocabularul diplomatic al Ministrului de Externe al Austo-Ungariei Contele Ottokar von Czernin? Însemna: „Moldova până la Siret va fi cedată Rusiei, Muntenia Austriei, Dobrogea Bulgariei, iar România să rămână doar un simbol de suveranitate asupra Deltei Dunării” Bestialitate şi batjocură în Europa Secolului XX la adresa unui popor, atestat istoric de peste două milenii în acest spaţiu, cu o identitate naţională proprie. În paranteză, acest Czernin conte de Bohemia, pe cât era de dotat şi educat, pe atât de eratic şi inconsecvent, un scutier devotat al monarhiei austo-ungare, a fost ministrul austriac în Regatul Român între 1913-1916, cunoştea istoria, latinitatea şi stabilitatea noastră foarte bine. Aşa se face că la un moment dat, a lansat în guvernul imperial ideea de-a restitui Bucovina şi Transilvania Regatului Român, ceea ce ar face din România un aliat de obedienţă şi siguranţă. Să-l mănânce ungurii cu ardei iute, nu altceva. Nu a făcut-o de dragul adevărului istoric, a făcut-o pentru că era un maghiarofob inveterat, avea el motivele lui, prea erau ungurii libidinoşi şi ipocriţi la curtea de la Viena. Dar asta a fost atunci, acum în evoluţia războiului urmarea alte scopuri, acum ne ameninţa că ne pot transforma doar într-o expresie geografică. În situaţia care ne aflam putea fi o posibilitate. Aşa că, cei pe care soarta i-a pus să conducă şi să slujească poporul român în această grea cumpănă, sub ameninţare au semnat, pentru că vremurile sunt deasupra noastră. În 7 mai 1918, la Bucureşti, şeful guvernului a semnat un armistiţiu foarte greu pentru români, pe care Regele nu l-a ratificat. Regele, Regina, Brătienii, generalii şi armata, nu au părăsit ţara, au rămas uniţi împreună cu poporul.

Vânturile autodeterminărilor

Trebuie să recunoaştem că ideea şi aplicarea autodeterminărilor a apărut în Rusia sovietelor lui Lenin. Imediat Ucraina s-a declarat republică şi s-au iscat nişte perturbări cât un război civil, acolo. În decembrie 1917 Basarabia se declară autonomă şi devine republică. Bolşevicii care, răsăriseră peste tot ca ciupercile otrăvitoare, ies în evidenţă prin atrocităţi mergând până la asasinarea românilor ce militau pentru principiile autodeterminării pe considerente naţionale. Sfatul Ţării noua formă de guvernământ a Basarabiei, cotropită şi anexată de ruşi în 1812, cere ajutor fraţilor români de peste Prut. Cu toată nenorocirea şi sărăcia în care se aflau, nu au ezitat să trimită Armata Română în ajutorul Basarabei pentru a-şi menţine autonomia. Se dau bătălii în serie cu bolşevicii, la Spătăreşti, Mihăileni, Bender şi Ismail până la înfrângerea şi alungarea bolşevicilor din Basarabia. În 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării declară Basarabia independentă iar în 27 martie 1918 Basarabia se uneşte cu România, recunoaşte şi iniţiază aceeaşi reformă agrară. Această unire atât de năzuită, venită într-un moment atât de greu, este cea mai mare dovadă de frăţie naţională, de împlinire a dreptăţii istorice. Şi a fost de bun augur pentru reîntregirea poporului român într-un singur stat.
Drepturile şi libertăţile naţiunilor mici, închistate în mari imperii, mai vechi şi mai noi, au venit şi din Statele Unite în ianuarie 1918 prin faimoasele Paisprezece Puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson specific prin punctele zece şi unsprezece ce se refereau la eliberarea teritoriilor ocupate din România, Serbia şi Muntenegro şi la autonomia naţiunilor din Imperiul habsburgic. Aceste Paisprezece Puncte, pe care le-a expus şi în congresul american au fost viu comentate în Europa, în care forţe militare americane luptau alături de aliaţi din aprilie 1917, în urma declaraţiei de război. Acest document a avut un puternic efect în Austo-Ungaria printre naţiunile înglobate prin uneltiri, ameninţări, războaie, naţiuni care, acum încep să pretindă pace şi autodeterminare. Din partea românilor ardeleni, deputatul Vaida Voievod, din parlamentul de la Budapesta, susţine prin date istorice şi demografice dreptul la autodeterminare a românilor din Austo-Ungaria, la fel au pretins şi deputaţii slovacilor şi croaţilor. Ungurii cad rău în această nouă ordine europeană, pentru că, pe deoparte ei nu au mai fost autonomi de la Bătalia de la Mohacs din1526, practic patru sute de ani, şi ar dori independenţa, pe de altă parte punctul zece din cele paisprezece ale preşedintelui american, cu care aliaţii lui sunt de acord, Ungaria va fi redusă la cât era de fapt şi drept, adică fără Croatia, Slovacia şi mai ales fără Ardeal.

Prăbuşirea Puterilor Centrale vine din Balcani

Generalul francez Franchet d’Esperey, recunoscut pentru palmaresul său militar de pe frontul din Apus, este trimis să întărească şi să preia conducerea Frontului din Macedonia. Aici organizează într-un tot unitar cele 21 de divizii (6 franceze, 6 sârbeşti, 9 greceşti, plus un corp militar al imperiului britanic) şi atacă armata bulgară pe care o înfrânge şi ocupă Sofia. Bulgaria capitulează. Urmează înfrângerea şi capitularea Turciei. Panică la Viena şi Berlin, speranţe la Iaşi. Citez din Istoria lui Mircea Vulcănescu: „Primul ministru francez, Clemenceau, trimite, cu avionul de la Salonic, prin căpitanul Victor Antonescu, un răvaş lui Ionel Brătianu, să fie gata pentru că la momentul oportun, armata română să poată cădea în spatele lui Mackensen.”
Roata războiului a luat-o înapoi foarte repede şi marele „spărgator de fronturi” de altădată stătea, acum, pe malul Dunării româneşti, privind cum curge apă în sens invers retragerii lui. Germania, forţa militară numărul unu a întregului război, se poticneşte atât din interior, saturaţia de război aduce revoltă şi alungarea Kaiserului Wilhelm al Doilea, iar pe frontul de la Răsărit a pierdut doi aliaţi şi peste tot este asaltată de Antantă. Generalul Berthelot, care conduce aripa dreaptă a frontului din Balcani, intră în legătură cu Regele Ferdinand, în vederea reluării războiului pentru eliberarea Regatului şi a Ardealului. În acel moment cele şase divizii româneşti, cât mai rămăseseră nedezarmate în Moldova, pornesc să elibereze Muntenia şi Bucureştiul. Şi Armata Română a pornit spre Bucureşti, au fost printre ultimile picături pe care Germania le-a mai putut suporta înainte de a cere armistiţiu şi încetarea focului. Era 11 Noiembrie 1918.
După această dată pentru poporul român începe înfăptuirea dorinţei fireşti de întregire naţională scăpând din chingile dominaţiei celor trei imperii înconjurătoare: otoman, habsburgic, ţarist, care în urma acestui război se prăbuşesc, confirmându-mi, încă odată observaţia: viaţa imperiilor e mai scurtă decât a popoarelor statornice. În fruntea Armatei Române, Regele Ferdinand, Regina Maria, Generalul Berthelot, intră în Bucureşti după doi ani de ocupaţie, în timp ce forţele centrale se tot duceau de unde au venit, regatul era liber acum unit cu Basarabia. Sfatul naţional din Bucovina votează alipirea la România şi cheamă Armata Română în sprijin şi stabilitate împotriva tulburărilor pricinuite de ucrainenii minoritari şi ruşii bolşevici. Adunarea naţională de la Alba Iulia proclamă unirea Ardealului cu România şi instituie Consiliu Dirigent. Convorbirile cu Adunarea Naţională a Ungurilor nu duc la nici un rezultat. Adunarea Naţională a Saşilor întrunită la Mediaş a votat pentru unirea cu România, păstrându-şi toate drepturile etnice, drepturi ce au fost oferite şi garantate, în mod egal, tuturor minorităţilor din România Întregită, plus împroprietăririle conform reformei agrare regale.

Marele Război a încetat în 1918, Bela Kun începe altul în 1919

Nu se poate vorbi de sfârşitul Primului Război Mondial, pentru România, fără a se scrie şi despre furibundele atacuri ale armatei ungureşti conduse de Bela Kun împotriva României, pentru care Armata Română a trebuit să facă ultima ei campanie militară până la Budapesta pentru a încheia şi acest ultim act belicos, ocazie cu care a luat sfârşit republica sovietică ungară prin fuga marelui ei conducător, nimeni altul decât ardeleanul evreu ungur, Bela Kun.
Bela Kun s-a născut la Lelei, în Nordul Ardealului, în 1886 dintr-o familie mixtă: tata evreu şi mama protestantă. A urmat colegiul calvin din Zalău apoi şi-a continuat studiile la Cluj. În Ardeal, odată cu instaurarea dualismului austro-ungar, s-a înteţit procesul de maghiarizare totală a tuturor şi astfel, în 1904, Moritz Kohen devine Bela Kun pentru istorie. Până la război a făcut ziaristică, fiind un mare admirator al poetului revoluţionar Petofi, apoi a plecat la război cu armata austo-ungară până ce a căzut prizonier la ruşi în 1916. Prizonierii unguri au fost trimişi într-un lagăr în Urali unde Bela Kun a învăţat ruseşte şi a devenit comunist, atât de mare încât a înfiinţat un partid comunist maghiar. Pentru această rapidă transformare din inamic în amicul comunismului, şi a lui Lenin, în 1918 a fost trimis de Comintern, împreună cu tovarăşii lui, la Budapesta să ducă vestea cea bună a comunismului şi să o instaureze şi în Ungaria. A reuşit de minune prin promisiuni economice şi mai ales a realizării Ungariei Mari. În paranteză, când ungurilor li se promite o Ungarie Mare ei intră în transă şi-l urmează cu ochii închişi pe cel ce le face promisiunea, în cazul de faţă a fost Bela Kun, care pentru început a declarat Ungaria republică sovietică în martie 1919 şi a introdus, la fel ca în sovietele lui Lenin, naţionalizarea, colectivizarea şi descreştinizarea. Unii unguri şi-au dat seama în ce au intrat, dar mirajul Ungariei Mari era mai puternic, merita toate aceste sacrificii. Totuşi, a fost o încercare de răsturnare a lui Bela Kun, nereuşită. După această împotrivire Bela Kun a introdus în Ungaria ce urma să fie mare, teroarea roşie cum este cunoscută în istoria lor şi care, după modelul lui Lenin, a dus la înlăturarea cu glonţul a tuturor oponenţilor. Ajuns în această fază de glorie comunistă i-a mai rămas de înfăptuit Ungaria Mare şi Comunistă şi a pornit război împotriva Cehoslovaciei, ocupând o mare parte din Slovacia şi a României ce se instalase în Transilvania până la linia de demarcare provizorie până la Tratatul de Pace. Armata Română i-a respins, dar e greu cu ungurii când e vorba de Ungaria Mare. Bela Kun a avut o promisiune din partea lui Lenin, cel mai mare pacifist, că îl va sprijini armat, atacând pe români prin Bucovina. Odată planul aranjat Bela Kun, sigur pe steaua lui roşie, atacă din nou România, cu vitejii lui unguri comunişti.

35-500x291Foto. Militari romani in Budapesta – 1919
Când Armata Româna a trecut Tisa, ungurii, cu toţii, au strigat ca din gură de şarpe ca sunt invadaţi de mămăligari şi opincari! Şi opincarii, în opinci şi cu pălării de paie în cap, cum descrie Louis Birinyi în „Tragedia Ungariei” Armata Română, i-au tot bătut pe vitejii unguri cu cizme şi pene în cap până ce au ajuns la Budapesta, în august 1919. Bela Kun s-a retras şi opincarii mămăligari, sau invers, l-au urmărit până ce s-a urcat într-un tren blindat şi-a părăsit ce-a mai rămas din viteaza lui armată, fugind cu o parte din tovarăşii săi şi o parte din visteria Ungariei Mari, plus Coroana lui Ştefan cel Sfânt, în Austria. Ceea ce dovedeşte că nu numai opincarii fură ci ceilalţi maghiarizaţi indiferent cât de înaltă le este descendenţa. Opincarii noştri le-au pus o opincă pe parlament, ca amintire, şi aşa doar într-o opincă s-au întors acasă, să se elibereze şi să se bucure de pace şi pământul promis şi înfăptuit de Regele Ferdinand.
Un oarecare Louis Birinsky a scris o carte, câţi nu au scris, şi în capitolul „Jefuirea Ungariei în timpul armistiţiului” descrie în amănunt cum evreii din guvernul contelui Karoly au jefuit Ungaria, apoi a urmat Bela Kun şi tovarăşii lui, iar la urmă, ce a mai rămas din sărmana Ungarie, au curăţat opincarii mămaligari, sau invers, care, din acest capitol aflăm că au venit şi dezbrăcaţi şi acum se îmbrăcau pe alese de prin casele ungureşti. Ceea ce ne duce cu imaginaţia la mirarea lui badea Grigore care când i-o văzut, la întoarcere, a tăt cujetat şi într-un târziu o zîs: „Ni mă, şi la regăţenii aieştea or plecat soldaţi români şi s-or întors birăii ungureşti” Răi pot fi ungurii, dar şi mai răi, necinstiţi şi îngâmfaţi sunt cei ce-i îi laudă să-i instige la rele.
Deocamdată să ne întoarcem unde am rămas cu tovarăşul Bela Kun. A fost arestat la Viena, devalizat de ce luase din republica lui sovietică, el cu tovarăşii lui, şi au fost schimbaţi cu un lot de prizonieri austrieci, deci s-a întors în braţele lui Lenin. În 1921, Cominternul îl trimite în Germania să facă şi acolo o republică sovietică, nu reuşeşte pentru că nu le-a promis germanilor că le va face un Grosse Reich. Ce scăpare, pentru care Lenin l-a catalogat: „les betises de Bela Kun”. Apoi Lenin a murit şi Bela Kun a rămas pe lângă Stalin de unde îşi pâra pe unii tovarăşi unguri care, imediat luau drumul Siberiei sau al glonţului. Totul a fost călduţ, până ce într-o noapte, Stalin a avut un coşmar cu troţkistul Bela Kun, care a doua zi, una din 1937, a fost arestat, după care nu s-a mai auzit nimic de el, pentru că într-o altă zi, dimineaţă a fost judecat şi după masă era deja îngropat. Aici tovarăşul Stalin a greşit, a recunoscut şi şi-a făcut autocritica ca un adevărat comunist ce era. Dacă în loc de glonţ îl punea să taie lemne în Siberia până la războiul care a urmat, îl putea pune prim secretar în Ungaria, unde ungurii îl aşteptau cu braţele deschise pentru naţionalizare, colectivizare şi descreştinizare şi promisa Ungaria Mare.
Această ultimă campanie a Armatei Române, condusă magistral de generalii Moşoiu şi Mărdărescu, începută cu înfrângerea trupelor secuieşti din Munţii Apuseni şi văile Crişurilor s-a terminat cu înfrângerea totală a vitezei armatei sovietice ungare a lui Bela Kun, până la Gyor şi Balaton. E adevărat, consemnat şi în istorii, că un sergent oltean când a pus tricolorul pe Parlamentul din Budapesta a pus şi o opincă, pentru că, peste măsură, ungurii îşi bătuseră joc de vechea noastră încălţăminte dacică, uitând cum au venit ei desculţi în Panonia. Nu are importanţă, păcat este că Armata Română nu s-a oprit la Tisa, atunci Bela Kun le-ar fi dat ungurilor o cumplită porţie de dictatură comunistă de nu mai intra, veci, Horthy pe cal alb în Budapesta! „Dar, aşe o fost voia lui Dumnezeu, să-l încerce pe Horthy, să vadă cum le-o mulţumi opincarilor români pentru că l-o scăpat de Bela Kun. Da-apoi, când o văzut ce o făcut la Ip şi Trăsnea, în tăt Ardealul Românesc, s-o mâniat pe el şi tăt Ungarie Mare i-o dat, păstă bot”
Cât priveşte propaganda ungurimii de defăimare a Armatei Române în această campanie, trebuie contracarată de români cu fapte istorice, cu prezentarea corectă a situaţiei politico-sociale a acelui moment european. Întâi, această campanie a fost făcută la cerinţa aliaţilor pentru a opri răspândirea comunismului în Europa. După doi ani de război mondial, în care am sacrificat atâtea, am suferit atâtea, făcuserăm şi noi saturaţie de război nu ne mai trebuia o campanie în pusta ungurească, în care nu aveam nici un interes, noi nu suntem cotropitori, e o realitate istorică. Dar atunci, în acel an de armistiţiu european, de care Bela Kun nu a ţinut cont, atacând şi Cehoslovacia si România, noi aveam anumite obligaţii faţă de aliaţii noştri, pe care ei ni le-au amintit. Clar. Al doilea, un adevăr comun: războaiele, afară de cele de apărare sau întregirea neamului sunt nedrepte, ceilalţi sunt de condamnat. În ambele cazuri, cu părere de rău, pe lângă lupte se şi jefuieşte. Şi se mai ştie că învinşii suferă mai mult, vae victis, ştiu că şi românii au luat ce le-a căzut la mână, dar nu au jefuit. A fost o mare deosebire între comportamentul Armatei Române în Ungaria şi cel al unor soldaţi din Armata Ungară în Ardealul Românesc: românii au luat, ce au luat, şi au plecat fără să maltrateze sau să ucidă civili, pe când ungurii au ucis cu bestialitate civilii şi apoi au jefuit şi distrus ce nu puteau căra cu ei. Să exemplificăm corect ceea ce am afirmat, facta non verba, cu atrocităţile ungureşti în Ardeal din 1919.

Detaşamentul de mercenari a lui Nandor Urmanczy

Janos Urmanczy era proprietarul a peste 15.000 de hectare de pădure pe versanţi nordici ai Munţilor Apuseni, la Beliş, proprietate care, înainte de năvălirea ungurilor în Ardeal, era tot aici, nu au venit ei cu ea, şi a aparţinut nemului lui Urmănaş. În aceşti ani, Janos avea aici, în Apusenii Moţilor, o mare exploatare forestieră în munte, gatere şi depozite de lemn la Beliş, unde avea şi reşedinţa într-un castel. În timpul războiului, a rămas fără iobagi la aceste munci, în schimb a primit prizonieri italieni, sârbi şi ruşi care trebuiau să muncească la pădure, gatere şi depozite. Când vestea armistiţiului de încetarea războiului a ajuns şi la Beliş, Janos Urmanczy împreună cu familia a plecat la Budapesta, la fratele său, Nandor Urmanczy grof de Topliţa şi parlamentar la Budapesta, tulburaţi de situaţie creată şi îngrijoraţi de viitorul Ungarii Mari. După plecarea lor, prizonierii au dat năvală la administraţie să le dea alimente şi bani de drum să plece acasă pentru că s-a făcut pace. Administraţia i-a refuzat cu sfidare şi i-a trimis înapoi la muncă. Atunci prizonierii s-au revoltat, i-au agresat, au omorât doi dintre ei, au spart magaziile de alimente, au devastat ce le-a căzut la mână şi ce nu au putut lua au dat foc. Un jandarm unguresc a scăpat şi s-a dus până la Huedin de unde a raportat lui Janos Urmanczy ce s-a întâmplat la Beiuş şi a dat vina şi pe moţii care îşi luau şi ei revanşa după toate câte le-au suferit sub Austo-Ungaria. Parlamentarul Nandor Urmanczy, ce îi ura de moarte pe românii ardeleni, cu acordul Ministrului de Război, Jaszi, de la Budapesta, imediat a organizat un detaşament de mercenari dintre foştii soldaţi ungari sub comanda căpitanului Antal Dietrich şi bine înarmaţi au plecat cu un tren special spre Ardeal, la Beliş.
După Ciucea, în Halta Bologa erau mai mulţi români, în treaba lor, pe care mercenarii lui Nandor Urmanczy i-au înconjurat, i-au urcat cu forţa într-un vagon şi au pus pază. În următoarea haltă, la cariera de la Morlaca, se aflau alţi români, pe aceştia nu i-au mai urcat în tren, au pus mitraliera pe ei şi i-au secerat acolo pe peron, plecând mai departe. La Huedin au fost primiţi de ungurii localnici ca nişte eliberatori cu muzică, cuvântări, coruri patriotice, bunătăţi. Căpitanul, să impresioneze şi mai mult asistenţa, i-a dat jos pe românii luaţi ostatici de la Bologa şi a dat ordin să-i execute, fără vină, fără judecată, numai pentru că erau români. Să se ştie ce se va întâmpla cu toţi românii ardeleni, acum că a sosit el să facă dreptate ungurească. Au scăpat de împuşcare datorită unui avocat ungur. Îmi pare rău dar nu i-am găsit numele, păcat, făcea parte dintr-o specie ungurească rară, ce între timp a dispărut. Totuşi, căpitanul nu s-a lăsat, a pus să fie bine bătuţi românii, spunând, cu rânjet barbar, că acum e rândul lor să dea un spectacol pentru gazde. A fost un spectacol de barbarie după toată nelegiuirea ungurească, doi români au murit după aceste bătăi. Când au văzut cum ştiu honvezii să bată, mulţi unguri din Huedin i-au admirat şi s-au înrolat şi ei, mercenari cu 300 de coroane pe zi, şi au plecat mai departe până la Călăţele, unde au debarcat şi au luat-o pe jos, în sus, spre Beliş. Pe drum au întâlnit un bărbat cu o muiere, i-au întors din drum şi pe urmă i-au împuşcat, bravând că sunt cu doi români mai puţini în Ardeal.
În seara zilei de 7 noiembrie 1918, de Sfinţii Mihai şi Gavril, detaşamentul de mercenari unguri a declanşat un adevărat masacru barbar împotriva moţilor din Beliş şi din în împrejurimi. A doua zi moţul Nicolae Neagu, îngrijitor acolo, a fost trimis cu carul să strângă cadavrele de pe drumuri şi case şi să le aducă la fostul depozit de cherestea ce se transformase în jăratic şi să-i arunce în acel jăratic, să-i ardă ca pe rug, iar Todea Gheorghe Dodu a fost obligat, sub ameninţarea armei, să ajute la aruncarea cadavrelor în jăratic, să pună lemne pe ei, să ardă. Numărul morţilor la Beliş, este specificat în Procesul Verbal al Comisei Mixte Româno-Ungară venită de la Cluj să cerceteze această atrocitate şi la punctul 4, scrie: „La ordinul căpitanului Dietrich, 20 de cadavre, între ele 3 femei, au fost puse pe rug pe jăraticul depozitului incendiat, cu scopul de a fi arse”. Aceasta este cifra dată de Comisia Mixtă, dar în primăvara următoare în pădurile din împrejurimi s-au găsit mai multe cadavre, ceea ce ridică cifra masacrului de la 20 la 40. Vinovăţia detaşamentului de mercenari, organizat şi finanţat de Nador Urmanczy, este menţionată în acelaşi Proces Verbal al Comisiei Mixte Româno-Ungară la punctul 3: „Detaşamentul a împuşcat în mod statorial oamenii, deşi starea de asediu nu era proclamată”. Clar, şi să amintim pe cei seceraţi cu mitraliera în halta carierei de piatră, a celor ce au murit în bătaie la Huedin, a cadavrelor din împrejurimile Belişului. În retragerea lor de la Beliş, în gara Poeni au prins pe sublocotenentul român Tamaş, l-au bătut, i-au tăiat urechile şi l-au pus s-şi sape groapa lângă calea ferată, înainte de a-l omorî i-au scos ochii şi l-au lăsat acolo. Aceste abominabile masacre, cu arderi pe rug a unor civili, neînarmaţi, în secolul XX a făcut ocolul Europei şi a indignat opinia ei publică. Toate acestea au devenit motivul esenţial al întreruperilor convorbirilor româno-ungare de la Arad. În acest sfârşit de an 1918, faptele acestui detaşament de mercenari şi jandarmi ungureşti care omorau fără discernământ români, l-au determinat pe Iuliu Maniu, pe bună dreptate, să hotărască desfacerea totală de ungurime. (Urmează ep.4)

Cum a ajuns opinca pe Parlamentul din Budapesta în anul 1919?

Posted by Stefan Strajer On November - 19 - 2014

Cum a ajuns opinca pe Parlamentul din Budapesta în anul 1919?

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

Această întrebare mi-am pus-o de multe ori. În manualele şcolare din perioada comunistă erau trecute numele soldaţilor sovietici care au pus steagul roşu pe Reichstag în 1945 dar nu şi al românilor care au avut această idee superbă şi plină de semnificaţii de a-şi marca prezenţa la Budapesta în anul 1919. Şi astăzi manualele şi tratatele noastre de istorie ignoră acest episod unic nu numai în istoria noastră dar şi în cea universală.
La mijocul lunii aprilie 1919 trupele române, care intraseră în Ardeal pentru a proteja pe români de atrocităţile bandelor bolşevice maghiare, se aflau pe aliniamentul Mureş stabilit de Antanta ca limită până la care să avanseze până la semnarea tratatului de pace care să stabilească noile frontiere. În acest timp, sub influenţa revoluţiei bolşevice din Rusia, pe ruinele Imperiului austro-ungar, se înfiinţează Republica Sovietică Ungară sub conducerea lui Bela Kun. Agitând ideea refacerii Ungariei Mari, chiar dacă era de culoare roşie, Bela Kun adună în jurul său destule minţi înfierbântate pentru a forma o armată. În noaptea de 15/16 aprilie 1919 armata bolşevică maghiară, la ordinul lui Bela Kun, care se baza şi pe promisiunea de ajutor a lui Lenin, atacă trupele române pe toată lungimea liniei de demarcaţie. Armata română ripostează, opreşte ofensiva maghiară şi trece la contraofensivă astfel că la începutul lunii august se apropia de Budapesta.
Cele mai avansate trupe erau ale Brigăzii a-IV-a Roşiori comandată de generalul Rusescu. El descrie acţiunile întreprinse în Memoriu asupra operaţiunlor Brigadei a-IV-a Roşiori de la 31 iulie – 3 august 1919, data intrării în Budapesta, publicat de editura Marist în 2009, ca anexa III (pag.237) a lucrării Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei 1919, autor generalul Gheorghe Mărdărescu.
În dimineaţa zilei de 1 august, după ce primeşte raportul privind situaţia, fără a mai aştepta ordine de la eşalonul superior, generalul Rusescu ordonă urmărirea inamicului. Ordinul venit mai târziu îi confirmă aprecierea făcută. Constată deruta din cadrul Diviziei a-VI-roşie, care se debarasează de muniţie şi alte materiale, aruncate de-o parte şi alta a drumului pe o distanţă de 15 km. În cursul nopţii încercuieşte inamicul, apoi dimineaţa capturează 3.000 de prizonieri, derogă un ordin care-l îndrepta într-o altă direcţie pe motiv că sosise prea târziu şi continuă înaintarea spre Budapesta. La ora 14 generalul Rusescu este contactat de reprezentanţii misiunii italiene de la Budapesta care-i arată o adresă a lt-col. Romaneli, şeful misiunii, care cere a opri acolo înaintarea până la sosirea răspunsului Antantei (fiind ataşată şi copia telegramei noului guvern maghiar, care văzând că dinspre est nu mai este nicio speranţă şi-au îndreptat privirile spre vest, adresată către Clemenceau). Generalul nu se lasă impresionat şi expediază delegaţia la Comandamentul Armatei Transilvania. Renunţă a pleca la Budapesta în aceeaşi seară, dar primeşte informaţii despre capitularea Corpului 1 armată roşie în consecinţă dă ordinul de operaţii pentru 3 august. La ora 8 primeşte ordin de la Divizia a VI-a să încercuiască spre Keckskemet. Execută parţial acest ordin în sensul că trimite Regimentul 11 la Kecksemet, iar el cu 3 escadroane, 2 plutoane şi 2 grupe de mitraliere o ia spre Budapesta.
La răspântia Sarvasz-Cz surprinde mai multe companii cu armele în piramide şi o baterie gata de tragere. Impune celor 1.000 de luptători inamici să se împrăştie imediat sub ameninţarea cu moartea şi lasă o patrulă să scoată încărcătoarele de la arme şi să demonteze tunurile. După ce mai străbate un kilometru este întâmpinat de o delegaţie a guvernului, formată din trei persoane sosită cu un automobil, care îl roagă să oprească. Generalul Rusescu se scuză că nu poate opri coloana fiind în timpul de trap. Mai înaintează 3 km şi când apreciază că toată Budapesta este în bătaia tunurilor opreşte coloana, şi pentru că începuse o ploaie torenţială intră într-o locuinţă pentru a asculta doleanţele delegaţiei. „Guvernul se află întrunit într-un consiliu şi vă roagă a vă retrage trupele” (pag.241) cere delegaţia ungară. Răspunsul generalului Rusescu a fost: „Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decât Comandamentul Superior Român la care trebuie să vă adresaţi”. Apoi în prezenţa delegaţiei dă ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra oraşului (5.000 – 6.000 m) şi adaugă: ”Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decât ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, şi dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Torek Szt. Miclos”. Delegaţia comunică telefonic guvernului situaţia, primeşte aprobarea să se deplaseze la Comandamentul Armatei Române şi solicită generalului să trimită un delegat la Consiliul de Miniştri. Le-a făcut cunoscut că va merge chiar el anunţându-i că dacă până la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardează oraşul. După plecarea delegaţiei a raportat la divizie situaţia. La Consiliul Guvernului Maghiar a ajuns la orele 18:30, dar nu singur ci împreună cu căpitanul Mihăilescu şi un escadron de cavalerişti. Guvernul îl anunţă că aşteaptă şi răspunsul dat colonelului Romanelli. Le răspunde că e de prisos şi că nu poate schimba hotărârea lui. Guvernul îi arată că situaţia este dificilă, că populaţia este agitată, că 20.000 de lucrători înarmaţi se vor răscula, că cele trei regimente roşii din oraş nu vor putea fi stăpânite la intrarea trupelor române. Generalul Rusescu este ferm pe poziţie, le dă asigurarea că armata română va menţine ordinea perfectă în Budapesta, că trebuie să intre şi să-i pună la dispoziţie cazarma husarilor Herzog Yoseph, şi cere să fie evacuată de trupele maghiare, sub ameninţarea declanşării bombardamentelor, obţine acceptul formal al Guvernului de a intra cu trupele sale în Budapesta. În timpul discuţiilor de la guvern delegatul francez Bachet îl lasă să înţeleagă că ar dori să discute ceva în particular. Generalul Rusescu iese din sala de consilu şi află că la Viena, sub auspiciile Antantei, se urzeşte oprirea armatei române şi ocuparea Budapestei. Dorinţa misiunii franceze este ca armata română să înainteze şi să ocupe Budapesta. Evident încântat de această informaţie importantă îl roagă pe şeful misiunii militare franceze ca să-l însoţească a doua zi la Comandamentul Armatei Transilvania. Generalul Rusescu se cazează la hotelul Gelert, unde se aflau ofiţerii misiunilor militare ale Antantei, iar trupele care îl însoţeau în cazarma de honvezi.
A doua zi, 4 august 1919, intră în Budapesta şi generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul Armatei Transilvania, care asistă la defilarea trupelor române.
Palatul Parlamentului Ungariei a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Cine a pus opinca pe Parlamentul Ungariei aflăm din amintirile generalului Olteanu, comandantul trupelor române din Budapesta, ataşate la amintirile generalului Mărdărescu. Din amintirile sale rezultă că ideea cu opinca aparţine sergentului Iordan. Grupa sa se afla de pază la intrarea principală a parlamentului. Privind drapelul Ungariei, care flutura pe parlament, el se gândea ce ar putea face.
ofiteri-parlament-budapesta-1919(1)
Poză preluată de pe site-ul www.roncea.ro

„Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri să o facă… Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată “. Sergentul Iordan îi cere căprarului Bivolaru să-i aducă o opincă şi împreună urcă pe acoperişul parlamentului. Coboară steagul unguresc, în lungul sforii, până la jumătatea steajerului, apoi luând opinca o pune drept căciulă în capătul steajerului, cu nojiţele fluturând în vânt.
Reacţiile ungurilor la prezenţa opincii valahe în vârful parlamentului sunt sintetizate de către avocatul Ferency, un amic al generalului Olteanu: „Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta, s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici“.
De ce nu a fost dat jos steagul unguresc de pe parlament? A existat un ordin în acest sens sau a fost reacţia normală a armatei române care s-a considerat cu adevărat eliberatoare şi nu cuceritoare.
O altă întrebare este dacă a existat cu adevărat o solicitare a Antantei ca trupele române să se oprească la porţile Budapestei. Am văzut că în după amiaza zilei de 3 august, guvernul maghiar nu a putut prezenta generalului Rusescu decât telegrama către Clemenceau, iar în seara aceleiaşi zile detaşamentul său s-a cazat într-o cazarmă din Budapesta. Chiar dacă a venit o asemenea solicitare, graţie iniţiativei şi curajul generalului Rusescu, ea a devenit neoperantă. O contribuţie în acest sens a avut colonelul (viitorul mareşal) Ion Antonescu, şeful Biroului Operaţii al Statului Major General, care nu a transmis mai departe ordinul respectiv.
Regele Ferdinand nu s-a supărat pe colonelul Ion Antonescu pentru neexecutarea ordinului (poate avea remuşcări pentru ordinul din 1913 când a oprit intrarea trupelor române în Sofia), dimpotrivă l-a decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, punând pe pieptul colonelului propriul său ordin, spunând: „Numai regele tău ştie cât ai făcut pentru ţară”. În schimb generalul Mărdărescu l-a marginalizat pe generalul Rusescu pentru că nu i-a executat întocmai ordinul şi a intrat primul în Budapesta. Nu a recunoscut meritele acestuia considerând 4 august ziua intrării în Budapesta şi nu 3 august. Generalul Olteanu scrie emoţionant despre sergentul Iordan şi caporalul Bivolaru dar nu suflă un cuvânt dacă fapta lor a fost răsplătită într-un fel sau altul. Nu am găsit nicio poză cu opinca pe parlament şi nici a celor doi „poznaşi”. Aşa că am pus poza cu ofiţerii de pe treptele parlamentului. Armata română a început evacuarea Budapestei în 7 noembrie 1919. Nu am aflat dacă opinca a rămas pe parlament până la evacuare.
Nu ştiu dacă în România există străzi care să poarte numele sergentului Iordan sau ale caporalului Bivolaru şi prin aceasta să amintească de fapta lor.
Recent la o întâlnire cu tinerii din fostele ţări socialiste preşedintele parlamentului maghiar s-a exprimat urât despre prezenţa armatei române la Budapesta. Dar despre ce a făcut armata română acolo şi cum a ajutat populaţia într-un viitor articol.
Episodul cu opinca face parte din momentele astrale ale poporului român şi avem datoria să-l facem cunoscut românilor ca să fie mândri că s-a întâmplat.

 

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (6)

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

HELSINKI – BUDAPESTA – ORADEA MARE. CEASUL RĂU ŞI GRIPĂ KOKKOLIANĂ…

 

 

Aeroportul Vantaa din Helsinki nu este atât de elegant precum cele din Asia sau America. Şi nici atât de frumos ca Changi din Singapore. Dar este însă, foarte funcţional, precum multe din aeroporturile bătrânei Europe. De fapt un aeroport mediu, destul de glacial, chiar rece, fără brizbrizuri, fără prea multe elemente decorative, fără grădini de orhidee şi lăculeţe cu peşti exotici. Nici măcar duty-free shopurile nu sunt deschise non-stop. Când am aterizat, dimineaţa, la orele 6:35, ora Finlandei, ne-a întâmpinat un edificiu destul de friguros şi la propriu şi la figurat. Fără agitaţie, fără prea multă vitalitate. Coridoare, culoare, săli şi puncte de control… goale în majoritate. Ici-colo câte un slujbaş – în uniforma desigur – cu faţa adormită. Un aeroport de trazit – unde nu poţi să faci prea mulţi purici – unde trebuie să te grăbeşti să prinzi legătura cu avionul care te duce la o altă destinaţie europeană. De fapt totul organizat „nemţeşte”. Funcţional, după cum am menţionat mai sus. Ceas! Fără cusur. Finladezii sunt punctuali, ca şi germanii. Oferă viteza şi seriozitate de mişcare, da nu foarte mult fast. De fapt aceste atribuţii îi sunt importante călătorului grăbit şi obosit după 12 ore de încorsetare într-un fotoliu de avion. Şi conexiunile sunt foarte bune. Îmi aduc aminte că am stat odată vreo 8 ore in tranzit pe un aeroport din Asia… şi nu erau prea multe de făcut acolo pe timpul escalei… în afară de a moţăi pe niscaiva bănci sau scaune de plastic… trezit frecvent de anunţurile făcute la megafoane.

 

La Vantaa am stat doar 55 de minute, până să fac ultimul salt – cu avionul desigur – spre Budapesta. De la aterizare până când am ajuns în sala de plecare a durat 25 de minute. Deci, totul bine organizat. Inclusiv controalele riguroase la bagaje impuse de intrarea într-o ţară a Uniunii Europene. Şi iată-mă deci într-o sală de aşteptare a terminalului nr. 2, pregătit de zbor – spre Ungaria. Data, 9 septembrie 2013. Plecarea la 9:30 sharp! Adică fără nicio întârziere. Locul 11 C. Zborul Finnair AY 753. Deci tot cu finlandezii! Durata zborului 2 ore şi 20 de minute. De data aceasta călătoream cu un avion mai mic şi mai uşor. Airbus A320. Jetstar. 150 de locuri. Aparatul de zbor mi se pare mult mai prietenos ca ambianţă decât fratele mai mare (A340-300) cu care venisem de la Singapore. Părea chiar mai elegant. Spetează şi şezutul fotoliilor erau din piele-piele. Foarte confortabile şi mult mai încăpătoare. Totul nou! Pe mijloc un singur culoar care despărţea cele două rânduri de locuri. Câte trei fotolii pe fiecare parte. Primele trei rânduri din faţă, pe amble părţi, deci 18 locuri în total, sunt alocate celor care călătoresc la clasa business! Despărţiţi de restul plebei doar de o draperie! Singura diferenţa este mâncarea şi super-amabilitatea personalului de bord! În rest nimic mai calitativ. Cine ocupa aceste locuri? Reprezentanţii de firma, femeile frumoase, blazaţii cu bani, snobii şi desigur politicienii!

 

Şi de data aceasta avionul este plin ochi! Înseamnă că afacerile companiei merg bine, că are călători… care apreciază calitatea zborului şi afordabilitatea preţului. Citisem pe internet că se pot cumpăra bilete, Bucureşti-Helsinki-Bucureşti, cu doar 148 de euro. Deci dus-întors. Ieftin! 74 de euro un drum! Şi când te gândeşti ca drăgălaşa noastră companie naţională, Tarom, oferă bilete – ieftine cică – pe distanţă Oradea-Bucureşti, cu doar 140 Euro. Un drum, desigur! Distanţă de la Bucureşti la Helsinki este de 1750 de kilometri, iar cea de la Bucureşti la Oradea de 435 de kilometri. Deci mai puţin de un sfert. Preţul Taromului mi se pare astronomic! Ca o pedeapsă pentru românaşi… Să nu cumva să îndrăznească mioriticul să se plimbe cu avionul la el în ţară! Biletele low-cost sunt destinate doar celor care se duc la muncă în străinătate! Cum naiba s-or descurca străinii şi de data aceasta mai bine? Ba le şi prosperă afacerea! Alţii pot, iar ai noştri ba! Scria prin ziare că S.C. Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A. este ameninţată de faliment, că ar trebui vândută. Pardon, privatizată! Apoi s-a adus un manager profesionist din Belgia, pe nume Christian Edouard Heinzmann, dar nu după mult timp nici acesta nu a fost bun! Bum! Câţiva directoraşi autohtoni se luptă şi acum să-l dea afară! Că deh! Nu cântă ca ei! Sau că nu se dă pe brazdă? La ce oare!? La mâncat seminţe, jucat table sau la şmecherii…?

 

Mă aflu deci în interiorul avionului. Mă aşez pe locul indicat pe talonul de îmbarcare. Locul 11C. Tot pe culoar. În stânga mea două locuri libere. Întotdeauna călătorii se bucură când sunt înconjuraţi de locuri libere. Aşa e omul! Individualist şi auto-izolationist. Dar… ceasul rău… îmi aduce doi tovarăşi de drum, care apar în avion cu câteva minute înainte de decolare. Doi finladezi cu rucsacuri în spinare. Încălţaţi cu nişte bocanci enormi! Parcă mergeau să cucerească un vârf de munte din Himalaia. Doi tineri îmbrăcaţi junkee. Tricourile lor negre cu fulgere şi capete de mort, fără mâneci, atrageau cel mai mult atenţia. Tatuaţi peste tot,/ de la grumaz la cot! Rimează, nu-i aşa? Unul din ei avea pantaloni baggy lăsaţi pe vine… de i se vedea crevasa dintre munţii fesieri. Celalat, purta nişte nădragi army style cu vreo patru numere mai largi. Or fi fost de căpătat!? Poate! Dar, hai să nu fiu rău(tăcios)! „E” oameni şi ei! Un cuplu al zilelor noastre, nişte strănepoţi moderni de-a lu’ Stan şi Bran. De fapt, când au dat cu ochii de mine, m-au salutat politicos: „Haia!”. Cel cu crevasa era mai măricel de statură. Semăna leit cu Benone Sinulescu… la cap şi la fizic. Dar mult mai tinerel! Tuns falusian! Să-mi ierte artistu’ comparaţia! Cel cu nădragii mari, tuns aşijderea, tot falusian, era scund şi pirpiriu, slăbuţ tare… semănând cu statuia foamei. Anorexic 100%, zic eu! Piele şi os! Cu toate că părea foarte sănătos! Ei, n-avea el chiar bujorei în obraji, dar în comparaţie cu tovarăşul său, se mişca agil şi avea nişte ochi vioi de veveriţă în căutare de alune! Într-o mână ţinea o pungă transparenţă de plastic în care ducea o farmacie ambulantă. Un calup de şerveţele, rinofug, aspirine, paracetamol forte, bomboane antiseptice… Toate pentru cel mare, care părea al naibi de bolnav. Acesta strănuta şi tuşea de se zgâlţia avionul. Hapciu!

 

Cel firav, cu ochi de veveriţă s-a aşezat pe fotoliul din mijloc, lângă mine. Parcă ar fi vrut să mă protejeze de ploaia de virusuri care erau aruncaţi în atmosferă cu fiecare strănut. Hapciu! That’s the name of the music! Hapciu! Hapciu… Hauleo maică! Numai o gripă nu-mi lipseşte… Şi uite aşa, a ţinut-o în hapciuuri şi tuse timp de 2 ore şi 20 de minute cât a durat zborul. M-am gândit că o fi răcit bietul băiat… după ce s-a tuns la chelie. Ştiu că în Finlanda clima e cam ascuţită chiar şi în sezonul estival… şi aşa de dezbrăcat, în maieuasul lui negru cu cap de mort şi fulgere, nu mă mir că face hapciu de două ori pe minut. Îmi venea să-i „dau haina de pe mine”, vorba olteanului dintr-un cunoscut cântec popular. Până la urma – cel mare şi bolnav – a început să moţăie, apoi a adormit. Neuitând desigur, să scoată câte un hapciu din când în când. Cel mic, era cu ochii pe el ca pe butelie, schimbându-i şerveţelul din mâna ori de câte ori se îngreuna de substanţe organice lichide. Apoi a venit stewardesele cu cărucioarele încărcate: „Cofee, tea, soft drinks…?” Cofi, i-am zis, şi un pahar cu apă plată! Apoi am sosit micul dejun. O chiflişoară lunguiaţă tăiată în două şi garnisită cu câteva rotiţe de salam şi o felie de caşcaval. Destul de gustoasă, dar cam subţirică! Hapciu, a exclamat finlandezul cel mare, după ce a devorat chifla din două muşcături. Ba culmea, a cerut stewardezei încă una! Şi a primit! Micuţul samaritean, cu ochii înlăcrimaţi de atâta admiraţie faţă de Benone Sinulescu Look Like (BSLL), i-a oferit Marelui Gatsby… şi chifla lui in dar.  Desigur că acesta l-a refuzat. Doar erau prieteni! Până la urmă, au împărţit-o frăţeşte pe din-doua! Pace tuturor…! Hapciu!

 

Am încercat să închid şi eu ochii şi să nu mă mai gândesc la felurile de gripe care ar putea să afecteze călătorii unui avion pe ruta HEL-BUD. Dar credeţi că puteam? Dacă o fi aviară, sau porcină! Mamă-mamă! Am păţit-o! Mă reîntorc acasă cotcodăcind sau grohăind. Aşa că intru în conversaţie cu tânărul subţire de lângă mine. Să-l trag puţin de limbă! Flăcăul e volubil! Foarte volubil şi politicos! Mai ales că ortacul sau dormea de-i curgea apă din gură! Pardon me! Îmi spune că atât el cât şi BSLL sunt din Finlanda, din oraşul Kokkola (uşor de reţinut!). Că ambi au aproape 18 de anişori şi se duc în Ungaria, la Budapesta, unde v-a avea loc o mare manifestaţie paşnică a capetelor rase. Că sorry, prietenul lui… este cam bolnăvior de gripă, deoarece la ei în zonă e o mică epidemie. Dar nu e periculoasă! Se vindecă repede… A avut-o şi el! Dar i-a trecut cu medicamente, într-o săptămână! Fără, în şapte zile… gândesc eu! Vorbea frumos engleza, se vedea că este şcolit. Mi-a spus că terminase o şcoală de asistenţă medicală şi că lucra la un spital. Vorbă lui Bula: „Am un frate care e soră… la spital!” Îl chema Ake! Şi astfel am aflat că Ake vine de la Akatius, nume vechi finlandez. Cel mare se numea Eki, care vine de la Ekke, nume teutonic, care înseamnă „muchie de cuţit”. Că… sunt prieteni din copilărie. Că la Kokkola au o gaşcă de prieteni care „sunt ca ei”! Skinheads, skuls and tattoos! Cheloşi, tatuaţi, cu cranii pe piept! Dar că… nu au orientare politică de linie dură şi nu sunt războinici. Lor le place muzica. Îl întreb de s-a tuns chilug. Având simţul umorului îmi spune că aşa… ca să nu-i cade pletele în ochi atunci când dansează sau cântă la chitară. Am înghiţit glumă! Nu e bine să pui prea multe întrebări tinerilor. Aş fi vrut să îl întreb despre perenitatea tauajelor, dar mi-am înghiţit limba. Hapciu din nou! Totuşi timpul de zbor a trecut repede. Akatius a adunat cu minuţiozitate şerveţelele folosite, le-a băgat într-o altă pungă de plastic şi le-a luat cu el. Băiat educat! Finlandez manierat. Nu ca ai noştri, care aruncă pe jos tot ce le prisoseşte! Nici nu s-au oprit bine motoarele avionului ca cei doi şi-au înşfăcat ruksacurile şi au ţâşnit spre ieşire. Nu înainte de a-mi zice amândoi în cor „bai-bai”… Cel mare a mai adus o completare: „See you next time”, adică „La revedere!”, facânadu-mi cu ochiul. Sarcastic şmecheraşul! A naibi pielea pe el! Şi duşi au fost! Iar eu am respirat uşurat… rugându-mă lui Doamna-Doamne să nu cumva să mă fi pricopsit cu vreo gripă kokkoliană.

 

Mi-am luat bagajul de mână şi m-am îndreptat spre sala unde începuseră deja să sosească pe bada rulantă bagajele de cală! Încerc să pun mâna pe un cărucior de bagaje dar nu se mişca până când nu plăteşti 2 euro. De unde frate 2 euro? Că eu nu aveam bani mărunţi… şi apoi prin câte aeroporturi am bântuit nu am găsit cărucioare de bagaje cu plată! Ei, nu-i nimic! Mă descurc eu. Noroc că ambele valize au rotiţe. Pe cea mare şi grea o trag după mine, iar pe cea mică o împing în faţa mea. Că, deh, avem două mâini! Ajung la bariera de control a paşapoartelor. „Jo napot kivánok!”, adică „Bună ziua, vă doresc!”, îmi spune domniţă de la ghişeu, îmbrăcată într-o uniformă impecabilă. Iar apoi în engleză: „Passport please!”. De data asta scot paşaportul românesc, căci doar eram în Uniunea Europeană, şi i-l prezint. Îl cercetează în amănunţime şi mi-l returnează cu zâmbet şi un Köszönöm szépen!”. Mulţumesc frumos! Apoi mă îndrept spre ieşire. Vameşii, vreo trei la număr, fără să mă bage în seamă, îşi beau liniştiţi cafelele din nişte pahare de hârtie cerată precum americanii din filme. În holul de „arrivals” este foarte frig. Mi se pare că e cu mult mai răcoare decât la Helsinki. Mă aflu în sala de sosiri, la Teminalul 2 al aeroportului internaţional „Liszt Ferenc” din Budapesta. Fost „Feryhegy” până mai anul trecut! Time 11:00 sharp!

 

Mi se comunicase prin e-mail că voi fi aşteptat la aeroport de către şoferul companiei „Rotexim” care mă va transporta în continuare spre Oradea. Semn de recunoaştere, o tăbliţă pe care va fi înscris numele meu. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, ies la carosabil, dar degeaba. Nici ţipenie de şofer cu tăbliţă în mână… sau de vreun autovehicol cu numere de circulaţie româneşti. Mă reîntorc în sală şi mă aşez pe o bancă la vedere. Cu ochii pe bagaje! Diferiţi indivizi dubioşi mă acostează oferindu-mi servicile lor pentru a ajunge la destinaţie. Toţi mi se adresează în engleză! O fi scris pe fruntea mea că vin din Australia!? Nu! Dar scrie pe etichetă lipită pe mânerul bagajului de cală! SYD-BUD! Adică Sydney-Budapest. Le spun că nu sunt interesat… că aştept pe cineva care vine să mă ia. Unul dintre ei, de necaz, scăpa o înjurătură foarte colorată… Tac şi mă uit pe tavan! Mă fac că nu cunosc limba maghiară… După ce dispare rup eticheta cu pricina şi o arunc la gunoi. E mai bine aşa. Străinii sunt ghiciţi de unde vin după asemenea etichete şi sunt luaţi de fraieri. Păcăleli, preţuri mari la transport, furturi chiar! Ei, parcă taximetriştii de la Otopeni sunt mai breji!!!

 

În sfârşit, după vreo 35 de minute de aşteptare, apare un domn impozant care se postează în mijlocul sălii. Scoate din buzunar o hârtie A4, o despătureşte agale şi pe ea apare scris numele meu! Ecce Homo! E omul meu! Mă îndrept spre dânsul şi îi spun parola, adică numele, prenumele şi… Oradea. Îmi zâmbeşte, se repede la valiză cea mare şi apoi îmi spune să îl urmez. Ieşim din clădire şi o luăm spre parcare. Afară plouă mărunţel! Nu după mult timp ajungem la un micobus elegant şi curat precum conducătorul auto! Vorba zicalei „Cum e turcu… e şi pistolul!”. Înăuntru sunt deja 3 persoane pe cele 9 locuri. Unul în spate care stătea cu ochii închişi şi două persoane în faţă, lângă şofer. Un cuplu de tineri, ea şi el, care se pupau de mama focului. Or fi fost despărţiţi de multă vreme. Căpşunarii noştri migratori! Pornim motoarele şi ne îndreptăm spre o altă clădire (terminal!?) unde suntem aşteptaţi de o cohortă de pasageri doritori să ajungă la Oradea. Sosiseră cu zborul de Frankfurt. Mă retrag la o margine de banchetă. Lângă mine se aşează un tânăr african, oacheş şi simpatic. Vorbeşte limba romană! Îmi spune că este student în anul trei la Universitatea din Oradea, la facultatea de medicină. Mi-a povestit că îi place foarte mult în România, că ar vrea să rămână acolo după absolvire… şi să se însoare cu o româncă blondă. „De ce blondă?” îl întreb. „Vreau să duc acasă la mine în Uganda un copil blond! Acolo toată lumea îl va trata ca pe un zeu…!” Mă mănâncă limba să îi spun nişte bancuri cu blonde, dar mă abţin. De ce să îi clatin flăcăului idealurile. Şi apoi, mai sunt şi blonde deştepte. Excepţia întăreşte regulă! Oare!?

 

Maşina rulează cu viteză moderată pe şoseaua care duce spre „casă”. Casa copilăriei! Afară ploaia se înteţeşte. Vizibilitate scăzută. Şoferul conduce atent. Chiar foarte atent. Se vede că e rutinat şi că face acest drum destul de des. O muzică plăcută emisă de un post de radio românesc încălzeşte atmosfera din interiorul microbuzului. Închid ochii şi trec în lumea viselor. Ungaria mă afectează sufleteşte ori de câte ori trec prin ea. Aşa a fost şi visul meu. Presărat cu amintiri traumatizante.

 

Anul 1982. După doi ani de plecare din ţară, tatăl meu, foarte bolnav, îmi scria să revin acasă, deoarece ar vrea să mă mai vadă odată. Plecasem din România în 1980, luna august, ziua de 9. Dezident. După fuga generalului Pacepa, ministrul turismului, Nicolae Doicaru, a dispărut şi el peste noapte. L-au săltat oamenii lui Nea Nicu. O fi făcut şi el parte din complot! Cine ştie… Nu după mult timp au fost daţi afară din muncă mai mulţi angajaţi ai ministerului. În primul rând cei care nu erau membrii de partid. Printre aceştia mă număram şi eu! Rămas fără slujbă m-am înscris de necaz într-o grupare de răzvrătiţi. Colegi de la Ministerul Turismului, Agenţia Comturist, ITIA şi complexul hotelier Parc-Turist. Cu toţii am cerut „plecarea din ţară”. Asta se întâmpla prin 1979. După multe peripeţii, restricţii şi şicanări, prin luna ianuarie 1980 am primit mult-doritul paşaport. Am aplicat apoi pentru o viză australiană. Sa ajung la capătul pământului! Când m-am trezit cu aprobarea de viză în mâna m-am spariat! Unde să mă duc? Nu prea aveam cunoştinţe în Tara Cangurului. Ce voi face acolo? Iar părinţii? Eram singur la părinţi! Grea decizie. Până la urmă, după mai bine de şapte luni, m-am decis să plec. Nu renunţasem insă la cetăţenia romană. Posedăm un paşaport albastru. Adică de cetăţean roman stabilit în străinătate. Mi-a zis, în naivitatea mea că dacă se va face bine în România mă voi reîntoarce… Iată că au trecut 33 de ani şi tot în exil sunt. Printre străini!

 

Am făcut o escală de mai bine de un an la New York. Cu o viză turistică! Prelungită desigur. Am încercat să rămân în America dar a fost imposibil. Aveam deja, încă din România, ştampilată pe paşaport, o viză de rezindenta permanentă în Australia. Aşa că a trebuit să părăsesc cu durere în suflet Ţara Tuturor Posibilităţilor! Când am ajuns la Sydney nu mi-a plăcut de loc! (Acum îmi place! Asta rămâne între noi!!!) Era diferit de oraşul Marelui Măr (The Big Apple)! După două luni şi jumătate de la sosire am primit vestea de la tatăl meu că este bolnav şi că medicul i-a spus că nu mai are mult de trăit. Mi-am cumpărat urgent bilet de avion şi am zburat spre Europa, spre ţara de baştină, spre casă! Am ajuns la Amsterdam, unde m-am încărcat de bagage, cadouri şi alte lucruri necesare celor de acasă. Am plecat de-acolo cu trenul pe ruta Amsterdam – Episcopia Bihor, via Viena. După o zi şi o noapte de călătorie am ajuns la frontiera română. Aşteptam vameşii cu inima cât un purice. Au venit cei de la controlul paşapoartelor mai întâi.

– Băi, unde ţi-e viză de intrare în Republica Socialistă Romană? m-a întrebat un ofiţer în uniforma kaki?

– Care viza? Eu am paşaport românesc valid şi vreau să fac o vizită părinţilor mei.

Mi-a spus că nu am dreptul să intru în ţară şi că trebuie să mă reîntorc la Budapesta unde să încerc să obţin o viză de intrare de la Ambasada României de acolo. Mi-a ordonat să cobor din tren! Eu, „Nu şi nu!”. O tot dădeam cu drepturile omului, cu Declaraţia de la Helsinki, cu Carta ’77, cu libertatea de călătorie… formule învăţate în perioada de dezidenta românească din Bucureşti. Ofiţerul supărat, mi-a spus că o să intru în România când şi-o vedea el ceafa! N-a mai stat mult pe gânduri şi a scos capul pe fereastra vagonului chemând „armata” în ajutor!

– Caporal! Vino cu cei pe care îi ai în subordine şi evacuează urgent compartimentul de bagagele a acestui „domn” australian. Şi pe el desigur! Dacă se opune poţi să aplici şi forţa!.

– Da să trăiţi! a răspuns răcanul şi aşa a şi făcut. No more comments!

În cinci minute mă aflam într-o cameră a gării din Episcopia Bihor. Cu bagaje cu tot. Apoi au venit vameşii! „Ia să vedem nepoate, ce ai matale prin valize?”. Am deschis şi i-am lăsat să se uite. Au răvăşit totul! Au căutat peste tot, inclusiv prin pachetul de ţigări. Portmoneu, bani, hârtii, adrese (pe care şi le-au notat!). Unul dintre ei mi se părea că face pe şefu’. Probabil că era de la „secret service”. După vreo două ore m-au abandonat, lăsându-mă să îmi pun lucrurile la loc după vraiştea pe care o provocaseră. Apoi m-au încuiat în încăpere. Fără niciun scaun, doar cu o masă. Fără apă, fără mâncare. Mi-am petrecut toată noaptea moţăind pe valiză. Dimineaţa la ora 7:00 a venit un domn în civil. A deschis uşa, m-a privit în ochi şi mi-a zis: „Măi băiatule, vrei să intri în ţară, renunţi la paşaport. Nu renunţi, Budapesta scrie pe fruntea ta!”. Am ales varianta a doua! Budapesta şi fruntea! Eram supărat tare! Aceeaşi soldaţi m-au urcat în trenul accelerat care pleca de la Oradea la Budapesta. Fără bilet. I-am explicat, mai apoi, conductorului maghiar de ce nu am bilet. M-a lăsat în pace, zicându-mi că nu sunt singurul care a păţit aşa ceva. Peste câteva ore eram din nou la Budapesta. Am tras la un hotel în centru. În următoarea zi am ajuns primul la Ambasada Romană. Pe la şapte dimineaţa! Adresa: Thököly út nr. 72, 1146 Budapest. Biroul consular avea program cu publicul între orele 9-13. Am aşteptat mai bine de o oră, după 9:00, până să se deschidă ghişeul consular… de unde a apărut un cap cu părul creţ, brunet…

– Ce problemă aveţi? M-a întrebat acesta.

– Aş vrea o viză pentru a intra în România, i-am răspuns, plin de speranţe…

– Paşaportul vă rog!

Scot paşaportul şi i-l îmânez. Îl răsfoieşte cu mult zel, apoi se duce cu acesta într-o cameră din spate de unde revine după câteva minute bune.

– Tu n-ai dreptul să intri în România! Du-te la Sydney, la consulatul român de acolo. Ei să îţi dea viza… şi numai atunci poţi să intri…

– Dar să vedeţi… n-am ştiut! Tata e bolnav… Nu mai are mult!

– Ţi-am spus! Ce n-auzi bine!? La Sydney! Aici nu ai ce căuta…

– Vă rog frumos!

– Ieşi afară!…

Am plecat la hotel foarte necăjit. Era într-o vineri. Am dormit non-stop până duminca la prânz. Atunci am observat primele fire de păr alb ivite pe la tâmple. Am simţit că s-a rupt ceva în mine. Că nu mai eram tânăr… cu toate că aveam doar 35 de ani!

 

Luni dimineaţă am luat din nou drumul Ambasadei Române din Budapesta. Thököly út nr. 72. Aceaşi întârziere la deschiderea ghişeului consular. Acelaşi cap brunet, creţ şi răutăcios:

– Iar ai venit mă…!? Ieşi afară!

– Vă rog frumos să mă primiţi… Vă rog! Vă implor!

– Măi, dacă nu ieşi afară într-un minut chem paza de la poarta să te scoată pe brânci! ’nţeles? Uşcheala!

Am plecat din nou necăjit. Marţi dimineaţa la orele 9:00 eram din nou la datorie! Insistent! Flăcăul brunet cu părul creţ, rău-rău, negru de supărare, făcea spume la uşa ghişeului. I-am spus că nu plec! Punct! Vreau viză de intrare în ţara al cărui cetăţean sunt sau să vorbesc cu domnul ambasador.

– Tovarăşul ambasador, Victor Bolojan, nu are timp să vorbească cu o jigodie ca tine! Ieşi afară!

 

Pe Victor Bolojan, îl ştiam vag din Oradea. Era tatăl colegei mele de liceu, Victa Bolojan. A doua zi m-am prezentat direct la uşa ambasadei şi am cerut să vorbesc cu domnul ambasador. Fără niciun succes! Cerberii de la intrare, după ce mi-au văzut paşaportul, mi-au spus că „to’aşul” nu este în Ungaria… cu toate că mai târziu am văzut ieşind de-acolo o maşină neagră cu numere de CD, iar pe bancheta din spate un domn care semăna leit cu tatăl Victei! Aşa că, fără succes, am rămas în continuare pe post de bătător tot pe la uşile ghişeului consular. Timp de 50 de zile. Timp în care mi s-au terminat fondurile băneşti, iar perciunii mi s-au albit de tot. Dar sunt convins că i-am scos şi consulului un smoc de păr alb. Numele acestuia, însă, nu l-am aflat niciodată! Nici până în ziua de azi. Cu toate că am încercat! Se zice că era tot de prin Oradea de loc!

 

Desigur că după câteva zile de stat la hotel… al cărui tarif mă cam seca la buzunare, am încercat să fac economii şi m-am mutat la o „IBUSZ szoba”, o cameră cu chirie tip ONT la noi, situată pe lângă Gară de Vest (Nyugati PU). O perioadă sumbră din viaţa mea, pe care mi-o reamintesc cu durere în suflet, ori de câte ori trec prin Ungaria. După 50 de zile, de chin, am renunţat la lupta cu consulul şi m-am reîntors în Australia. Abia sosit, în ziua următoare, m-am prezentat la uşa consulatului român din Sydney. Consulul de pe atunci, domnul Nicolae Cristache m-a primit zâmbitor. Cred că ştia el ce trebuie să ştie! Mi-a spus foarte prietenos:

– Nu e nicio problemă cu intrarea dumitale în România. Îţi dau viza chiar acum… dar să nu faci cumva vreo prostie. Să nu cumva să vorbeşti ce nu trebuie…

– Acum nu mai am bani… pentru bilete de avion!

– Du-te la muncă şi când faci banii vino să îţi dau viza!

Peste câteva luni a murit tata. Îmi părea aşa de rău că nu am putut să-l mai văd odată! Peste puţin timp am făcut rost de banii de drum şi m-am prezentat la consului Cristache.

– Trebuie să cer o viză nouă de la Bucureşti!

– M-aţi spus că am deja aprobarea de viză pentru a intra în România.

– Aşa a fost atunci… Dar aceea a expirat. Acum trebuie cerută o viză nouă…

Am mai aşteptat 4 luni după care mi-a sosit viza mult dorită. Am ajuns acasă la Oradea cu inima strânsă. Pe peronul gării m-a întâmpinat o femeie plânsă, îmbătrânită, îmbrăcată în doliu. Era mama!

 

*

O voce mă trezeşte din somn: „Vă rog să îmi daţi paşapoarte sau cărţile de identitate! În curând vom ajunge la punctul de trecere a frontierei cu România!”. Era vocea şoferului de pe microbuzul companiei Rotexim. Mă trezesc de-a binelea! Simt o foame de zile mari în stomac! Nu am avut timp să mănânc nimic de la breakfastul cu chiflă din avion. Afară toarnă cu găleata şi este foarte frig pentru o asemenea perioadă a anulul. Suntem la început de septembrie. Altădată mai puteai merge la plajă… acum ploua şi bate vântul. Frig. Tare frig! Trecem frontiera fără probleme. Şi pe cea maghiara şi pe cea română. Alte vremuri! Peste o jumătate de oră şoferul mă lasa în faţa fostei case… a părinţilor mei! Nu mă aştepta nicunul din ei! Sunt de mult plecaţi pe alte tărâmuri… Dar mă aştepta tanti Anuţa! O doamnă care are grijă de casa mea. Sun la interfon, răspunde tăntica: „Vai de când te aştept, s-au răcit şi plăcintele deja!” Intru în curte şi apoi în casă. Mi se pare totul mai mic, mai vechi, mai bătrân… inclusiv tanti Anuţa! Este dată de 9 septembrie, luni, orele 17:40. Călătorisem până aici timp de 60 de ore. Desigur cu o escală de o zi la Singapore. Hapciu! Strănut la fel ca Eki finlandezul! M-oi fi pricopsit şi eu cu virusul kokkolian! Ceasul rău… Hapciu…

———————————————-

 (VA URMA)

 

13-14 Septembrie 1940

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2013

13-14 Septembrie 1940

Virgil Ratiu.1

Autor: Virgil Raţiu (Bistriţa)

De la noaptea de 13 spre 14 septembrie au trecut 40 de zile. Înǎlţarea Sfintei Cruci s-a petrecut şi în acest an, numai memoria noastră colectivă de locuitori ai Transilvaniei a rămas undeva înţepenită, ca anesteziată. O exepţie am întâlnit: cu două săptămâni în urmă, am citit pe „Gogea’s Blog” o bruscă aducere aminte cu titlul „Mai avem dreptul la memorie?”. Vasile Gogea se întreba uitat, oare de ce nu a scris în 14 septembrie ceea ce a scris şi publicat acum, cu întârziere? de ce? Ca să nu supărăm populaţia ungurească din România şi din Ungaria? Ca să nu supărăm Berlinul? Ca să nu ofensăm Bruxelles? Ca să nu ofensăm Moscova?

Recunosc că nici eu nu mi-am amintit la datele respective despre crunta noapte de 13 spre 14 septembrie 1940 când în localitatea Ip şi localitatea Trăznea din judeţul Sălaj, trupele horthyste, abia ce-au devastat România de Nord la 30 august acelaşi an, au comis cele mai crunte masacre umane imaginate de cineva până atunci pe pâmânt. Iniţial s-a afirmat cu trompete că Nordul Transilvaniei va fi ocupat de unguri în baza „unui arbitraj” între părţi, adică Germania şi Italia contra României, pe de altă parte. (Notă: Astăzi nu este corect politic să-i aminteşti aşa, măcar într-o doară, Angelei Merkel despre Diktatul de la Viena din vara lui 1940! Nu-i aşa?) Din păcate s-a dovedit atunci că expresia „arbitraj” a fost o vorbă goală, bine rumegată de către revizionişti: Hitler, Mussolini, Horthy, cu binecuvântarea lui Stalin. Dar puterile Axei războinice de atunci şi-au exersat cuvântul cu vârf şi îndesat. Basarabia picase la ruşi demult.

Masacrul de la Ip

Măcelul românilor de la Ip a fost pus la cale de comandantul militar, de comandantul civil, de membrii „Rongyos Garda” şi „Nemzetorseg”, toţi unguri, de preotul reformat Kovacs Bela, moşierul Farago Pista, învăţătorul Uthelyi Adalbert şi poştaşul satului. Ghidaţi de unguri localnici, horthyştii înarmaţi au intrat în casele românilor şi au ucis tot ce au înâlnit, bărbaţi, femei, batrâni, copii, copii în leagăn, femei gravide spintecate cu baioneta. Spre dimineaţă trupele ungureşti au mai tras o raită, au împuşcat ce-au mai găsit gemând, apoi au pregătit căruţe, au adunat morţii cu ajutorul ţiganilor şi-au trasnportat cadavrele la o groapă comună săpată lângă cimitir. Unul dintre conducătorii unguri a zis la final de măcel către un soldat: „Clacă faină am făcut astăzi!”. Şi nu au omorât decât 157 de români. La fel s-a întâmplat la Trăznea, la fel s-a întâmplat la Moisei. Iar politicienii din Bucureşti doar vorbeau. Românii ardeleni se zbăteau zadarnic. Atunci nici o ţară din Europa nu a luat în seamă crimele comise de unguri în Nordul Transilvaniei, şi nici după aceea până în 1944 vara!

De la 13 spre 14 septembrie au trecut 40 de zile. Prin ziarele locale şi prin posturile TV bistriţene nu am auzit un cuvânt despre masacrul de la Ip şi mai ales despre victimele Diktatului de la Viena. Doar Victor Ştir şi-a amintit într-o anumită împrejurare – când la Bistriţa au fost comemorate victimele Holocaustului, deoarece această comemorare a victimelor evreilor este obligatorie în România – şi-a amintit că în localitatea Viţa din judeţul nostru s-a ridicat o statuie unui criminal de război ungur. Nici la posturile TV centrale nu am auzit pomenindus-se de victimele româneşti din Nordul Transilvaniei din anul 1940. De publicaţiile tipărite nici nu mai vorbesc. Doar Editura Eikon din Cluj a lansat zilele trecute volumul „Plânge Ardealul!…”, „Mărturii de epocă despre Diktatul de la Viena”, carte în care sunt grupate textele din broşurile apărute în acei ani groaznici, texte semnate de Emil Boşca-Mălin, Corneliu Coposu, Constantin Hagea şi Victor Papilian. Mulţi intelectuali contemporani habar nu mai au ce a însemnat pentru România Diktatul de la Viena!

Cu privire la astfel de crime ar trebui să afirmăm răspicat că nu vom uita şi nici nu vom ierta niciodată. Felul cum etnicii evrei îşi comemorează victimele din Cel de-al Doilea Război Mondial ar trebui să ne fie exemplu. Iar ei, evreii, nu numai că îşi amintesc de crimele produse în Europa împotriva evreilor, ci au şi cerut despăgubiri celor vinovaţi. Şi România a plătit destul. Pentru victimele produse în Transilvania de către armata ungurească România a cerut Budapestei despăgubiri?

(Octombrie 2013)

Cu Î.P.S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscop al Episcopiei Covasna şi Harghita

Posted by Stefan Strajer On October - 31 - 2013

Interviu

Cu Î.P.S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscop al Episcopiei Covasna şi Harghita

Aici sunt sate în care locuiesc români care vorbesc limba română  numai cu Dumnezeu

Autori: Corneliu Florea şi Virgil Raţiu

Împreună, scriitorul Virgil Raţiu şi cu mine, am hotărât să facem o vizită la Episcopia Covasnei şi Harghitei, să-i luăm un interviu Î.P. Sale Ioan Selejan  pentru a cunoaşte realitatea socială şi religioasă românească din aceste judeţe în care, în timpul ocupaţiei horthyste, armata ungară a profanat, distrus sau dărâmat bisericile ortodoxe române, iar preoţii şi obştiile călugăreşti au fost alungate. La recucerirea Ardealului de Nord-Vest de către armata română nici o biserică din Secuime nu a fost profanată sau distrusă. Este un adevăr istoric pe care mulţi români nu îl cunosc, iar democraţii maghiari de după 1990 îl nesocotesc şi îl ascund în spatele ţipetelor lor iredentiste. Virgil Raţiu a făcut toate aranjamentele telefonice ca Sâmbătă, 15 iunie 2013, să ne întâlnim cu I.P.S. Ioan Selejan şi să ne acorde un interviu. Am calculat timpul şi kilometrii şi pentru că drumurile sunt, cum sunt, între Bistriţa şi Reghin am luat-o prin  Şieu şi am avut ce pomeni de Băsescu şi guvernanţii săi, care bineînţeles circulă cu avionul, helicopterul sau pe perne de aer. De la Topliţa până la Miercurea Ciuc şoseaua naţională este bună şi am oprit să întrebăm de direcţii rutiere de patru ori. De trei ori persoanele întrebate ne-au dat indicaţiile cerute, cu amabilitate şi accent. Le-am mulţumit. A patra persoană, un tânăr, ne-a întors spatele cu nem tudom! Săracul, ce i-au mai spălat creierul!! Ne-am descurcat şi am aflat, în spatele unui gard înalt şi plin, clădirea Episcopiei. Ne-am anunţat sosirea unei măicuţe. Era multă lume, dar ziua era foarte frumoasă, iar curtea cu flori şi arbuşti o adevărată  plăcere. După un timp l-am văzut pe Î.P.S, împreună cu  o măicuţă. Era foarte modest în purtare şi îmbrăcăminte, faţă şi barbă patriarhală, privire senină şi zâmbet de bunăvoinţă creştină. Măicuţa i-a prezentat o familie, apoi alta, iar când a ajuns la noi, ne-am prezentat, iar dânsul ne-a întrebat cum am călătorit şi ne-a rugat, aşa a zis, „să-l mai îngăduim un timp”. După acel timp, a revenit şi ne-a invitat să-l urmăm într-o încăpere. De la început i-am simţit apropierea şi căldura. Ne-a invitat să luăm loc, privindu-ne deschis, cu omenie. Dinainte, de la Bistriţa, Virgil Raţiu a hotărât să încep eu interviul.

IPS-Ioan Selejan-la-Marcus

- Părinte Episcop am venit la dumneavoastră, scriitorul Virgil Raţiu de la Bistriţa şi eu din Canada să vă rugăm să ne împărtăşiţi nouă, şi noi mai departe cititorilor din România şi Canada, starea Episcopiei Covasnei şi Harghitei, care are o situaţie specială printre celelalte episcopii din România, fiind o episcopie tânără aşezată într-un foarte vechi spaţiu romanesc, dar bântuit de vechiul iredentism şi segregaţionism unguresc. În Canada foarte mulţi români au aflat despre greutăţile pe care le întâmpinaţi în desfăşurarea activităţii creştin-ortodoxe în Covasna şi Harghita, ceea ce contravine sistemelor democratice atât din Europa cât şi din Nord America. Înainte de a trece la întrebări, dorim să vă mulţumim că ne-aţi primit şi am dori să aflăm câte locaşuri creştin-ortodoxe aveţi în această eparhie?    

– Biserici de mir, capele de spital şi militare cu mânăstirile sunt o sută şaizeci şi cinci. Mânăstiri sunt ridicate opt şi avem şi două schituri.

Cum se manifestă aici libertatea bisericească? Aveţi libertate deplină fără nici o nelinişte sau grijă, teamă? Cum vă desfăşuraţi activitatea creştin-ortodoxă? 

– Din mila lui Dumnezeu nu am fost îngrădiţi în construirea de biserici şi mânăstiri. Există însă o anumită categorie de oameni – nu din partea autorităţilor – un anumit segment de oameni care sunt împinşi de idei şi concepte revizioniste şi s-a întâmplat astfel că am avut  biserici şi mânăstiri profanate. Zideam Mânăstirea Izvorul Mureş şi, într-o sâmbătă, a pătruns o maşină cu inşi ostili, agresivi verbal prin porţile mânăstirii, a făcut un adevărat raliu prin curte;   am reuşit să închidem porţile şi uşile, reuşind să-i identificăm. I-am identificat şi deferit Poliţiei. Nu am auzit să se fi întâmplat ceva în urma plângerii noastre. Am cerut ca persoanele respective să fie trase la răspundere, dar nu s-a întâmplat nimic. Pe urmă au fost scrise pe zidurile mânăstirii cuvinte jignitoare. Astfel de fapte însă nu au avut nici un fel de urmări. Am mai avut momente de acest fel. Înainte de înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în 1994, un preot îmi povestea că s-a deplasat într-un sat cu puţini credincioşi români ca să ţină slujba Învierii. La Înviere, după obicei, se înconjoară biserica cu Evanghelia şi se cântă „Hristos a ȋnviat”. Preotul mi-a spus că la un moment dat erau aruncate pietre peste acei puţini credincioşi, iar preotul, ce să facă, şi-a pus Evanghelia în cap şi a continuat să cânte „Hristos a înviat”. Acel preot nu s-a plâns niciodată. Nu a făcut plângeri la autorităţi, a rămas cu Hristos şi cu crucea. Nu de mult, mai puţin de o lună de zile, aici, la Catedrala noastră din Miercurea Ciuc, unul sau mai mulţi cetăţeni, care bănuiesc că nu au fost români, au spart geamurile stativelor unde se pun luminări pentru vii şi pentru morţi din pridvorul bisericii, geamuri care apărau de vânt flacăra lumînărilor. Urmele de violenţă şi profanare erau foarte clare pentru faptul că au luat lăzi de gunoi de pe stradă şi le-au vărsat acolo în pridvorul bisericii. Dimineaţa când au ajuns maicile noastre acolo, totul era o mizerie şi un gunoi. Acestea sunt evenimente recente. La această dată persoanele care au profanat biserica au fost identificate de Poliţie. Dar la astfel de fapte nu poate fi încadrată toată populaţia maghiară din oraş. Subliniez că există doar o grupare, un lanţ de idei şi fapte care exprimă ca noi să nu fim pe aici. Ei cred că pot face totul ca în această zonă să rămână un spaţiu pur etnic, spaţiu care să fie oarecum decupat din harta României. Nu să-l mute în altă parte, ci un decupaj unde să nu se mai afle urmă de român. Este interesant ce am găsit şi am aflat aici. Mereu aud din partea maghiarimii că ar fi trăit demult sub opresiunea statului român, fapt care este de mare mirare. Susţin că îşi pierd identitatea şi alte chestiuni similare răuvoitoare. La noi, aici, au venit  mulţi ziarişti, sociologi care vor să afle şi să studieze problemele relaţiilor interetnice. Le-am indicat să cerceteze în oraşele şi satele din această zonă dacă există un maghiar care, sub o formă sau alta, a fost împiedecat să înveţe limba lui maternă, care să nu ştie vorbi maghiara. Dar vă pot trimite în satul cutare şi în satul cutare şi veţi putea constata că sunt români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu. Adică, numai în biserică. Ei aşa puţini cum se află într-un loc, vin şi spun: „Părinte Episcop daţi-ne un preot aici, român, să facă slujbă românească”. Sunt puţini, este adevărat, dar prin asta se dovedeşte că cea care pătrunde cel mai adânc în fibra conştiinţei umane este credinţa. Credinţa. Celelalte elemente de ştiinţă, de cultură îşi au partea lor pozitivă, ele pot preveni, însă credinţa este darul lui Dumnezeu. Este darul pe care nu ţi-l dă să-l aşezi undeva în casă, ci ca să lucrezi cu el, să dobândeşti cu el alţi talanţi, de viitor, cum  spune Mântuitorul. De aceea spun eu, că plângerile maghiarilor despre noi, românii de aici, la curţile Europei  nu sunt justificate. Dimpotrivă, de pildă, pentru maghiari toate şcolile sunt puse la punct, toate dispun de materiale didactice necesare procesului de învăţământ. Nu plouă în ele. Nu mi-e frică să spun, dar aici situaţia din şcoli este inversă, de aceea abandonul şcolar este mai accentuat în cele româneşti. Noi, Episcopia am ajutat şi ajutăm în fiecare iarnă aproximativ 200 de copii, cărora le oferim în fiecare zi câte o masă caldă, pentru că în această perioadǎ presiunea materială asupra părinţilor este mai mare. În situaţii grele i-am ajutat şi cu încălţăminte şi îmbrăcăminte.

ruinele_bisericii_romanesti_din_comuna_capeni_distrusa_de_unguriFoto. Ramasitele bisericii ortodoxe romanesti distruse de unguri in 1940    

- Cât de mult, la rândul ei, vă ajută pe Dumneavoastră cu adevărat  Patriarhia Română ? Mă interesează dacă patriarhia bucureşteană îşi face datoria din plin faţă de credincioşii ortodocşi români din Secuime. Vă întreb aceasta pentru că în Nord America, unde trăiesc mulţi români ortodocşi, s-a conturat o opinie oarecum nefavorabilă, chiar dubioasă faţă de activitatea patriarhiei bucureştene, în special faţă de actualul patriarh. Vă adresez această întrebare şi din partea lor, fiindcă există convingeri, că aici faţă de Dumneavoastră, care sunteţi o episcopie tânără şi într-o situaţie cu totul şi cu totul specială faţă de celelalte, nu se face diferenţierea şi nu vi se acordă tot sprijinul moral şi material. Avem impresia, pe baze de fapte, că în Secuime Budapesta face mai mult decât Bucureştiul , de la Patriarhie la Guvern şi Parlament.

– Cel mai important lucru, care constă mult mai mult decât un ajutor  material, a fost chiar înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în această zonă în 1994. După Decembrie 1989, toate instituţiile statului se aflau în derivă, iar aici, pe toate zidurile scria: „Români, plecaţi de aici” şi plecările au început. Patriarhia a fost prima instituţie care a contracarat iredentismul maghiar, manifestat atât de brutal şi antidemocratic, prin înfiinţarea Episcopiei şi numindu-mă pe mine să o păstoresc. În 1994 mă aflam la Ierusalim la studii, după ce am restaurat mânăstirile de la Tismana şi Polovraci, după construirea noii biserici de la Mânăstirea Lainici am venit aici, într-o profundă rană românească… Vă pot spune ce era în sufletul meu când am venit aici?… Pot, dar cui foloseşte?… M-am dus într-o duminică dimineaţa, cu maşina, într-o anumită direcţie, şi am bătut la uşa a nouă biserici româneşti, dar acolo nu erau nici preoţi, nici credincioşi. M-a primit o singură biserică, care era pe jumătate dărâmată, fără uşi şi fără ferestre. Rămăsese aşa, dărâmată din 1940 de către armata de ocupaţie a lui Horthy! În ea am putut intra fiindcă nu mai avea uşi, nici acoperiş şi devenise o ladă de gunoi şi crescuseră rugi de mure. Era duminica, era vremea Liturghiei şi mi-am zis‚ „Doamne, am ajuns ca bufniţa, pe dărâmături”. În acel moment pe zidul bisericii s-a aşezat o pasăre cerească şi a început să cânte. Atunci am zis în sinea mea că Dumnezeu mi-a trimis o mângâiere şi am săvârşit şi eu o liturghie a lacrimilor. Ceea ce a întreprins  Patriarhia, atunci în 1994, a fost un act de mare curaj creştinesc, ortodox, pentru că populaţia maghiară nu a văzut cu ochi buni înfiinţarea ei. Şi iată că, după nouăsprezece ani, în Episcopia Covasnei şi Harghitei nu mai este nici o biserică românească ortodoxă fără cruce, toate au fost reparate sau reclădite. Biserica  aceea de care v-am vorbit, este din Herculean, a fost dărâmată de un colonel maghiar în 1940, când şi-a pus conaţionalii să lege crucea, turlele şi acoperişul cu funii pe care boii le-au tras jos. Astăzi e refăcută, după 55 de ani! În alt sat românesc, tot după Dictatul de la Viena, când a intrat armata horthystă în el, ofiţerul maghiar a ordonat ca toţi bărbaţii români din sat să vină a doua zi la primărie cu unelte de construcţie. Fiind sub stăpânire maghiară, s-au prezentat, gândindu-se că vor fi trimişi undeva la muncă. La primărie acelaşi ofiţer cu soldaţii lui le-a ordonat: „Cu toţii mergeţi la biserica voastră şi o dărâmaţi”.  Atunci toţi românii au rămas încremeniţi, iar ofiţerul i-a ameninţat: „Dacă nu executaţi ordinul pun armele pe voi”. Românii nu s-au mişcat şi soldaţii maghiari au început să tragă intermitent rafale de avertizare deasupra lor, şi la fiecare nouă rafală coborau puştile până ce gloanţele au început să treacă razant deasupra capetelor lor. Se adunase tot satul, femeile românilor plângeau cu copii în braţe, în timp ce maghiarii îşi manifestau bucuria în fel şi chip. Românii, văzându-şi femeile şi copiii cu sufletele frânte, au executat ordinul de distrugere a bisericii care era sufletul credinţei lor…

În ce localitate a avut loc această bestialitate antiumană?   

– La Doboşeni, mi-a povestit un om bătrân din sat, care vorbea tare rău româneşte, dar s-a dovedit a fi român. A fost de faţă tot satul, a fost o mare tragedie pentru români. Biserica fără acoperiş s-a degradat an de an, cincizeci şi cinci la număr, până ce am venit noi şi am reconstruit-o.

Şi nici un regim, nici un guvern, nici un român din 1940 până în 1995 nu a refăcut nimic în Doboşeni, în timp ce guvernele româneşti respectau dreptul la limbă şi credinţă a minorităţilor?

– Aici este marea tragedie antiromânească. Şi tragedia continuă fiindcă mai avem şi astăzi probleme la biserici. În unele locuri am fost obligaţi să punem bârne, scânduri la ferestre pentru a nu fi sparte după ce au fost restaurate. Într-un caz am chemat Poliţia fiindcă cineva a spart fereastra bisericii. Arată ca şi cum cineva a înfipt o suliţă în piept. Azi aşa, mâine aşa, iar rănile acestea le purtăm mereu. Acum am început să avem mai multă înţelegere şi ajutor de la Consiliul Judeţean. Trebuie să revin la Patriarhia Română care ne-a ajutat foarte mult să obţinem locuri la Seminarul şi Facultatea de Teologie din Bucureşti pentru elevi de la noi din zonă, care după absolvire să revină din nou aici. Şi aşa am reuşit să şcolim peste patru sute de români din Covasna şi Harghita dintre care o sută au fost hirotonosiţi, ceilalţi lucrând în învăţământ, cultură şi alte ramuri sociale ce rămăseseră vacante după 1989. Aici preoţii trebuie ajutaţi mult mai mult pentru că unii au parohii doar cu 50-60 de suflete. Aici suntem grăniceri, grănicerim în interiorul României, unde avem mai multe probleme decât la frontierele externe. Cu părere de rău spun: la români încă nu funcţionează deplin sentimentul de solidaritate.

De la Episcopia Ortodoxă Română din America de Nord a fost cineva aici, să vă cunoască, să afle ceea ce am aflat noi acum? Să vă ştie, să vă ajute?

– Am fost eu odată în zona Montrealului, la hirotonia Episcopului Nicolae. Aşa se face că ţinem legătura, iar unii români de acolo ne mai trimit daruri sau le aduc când trec pe la noi.

Este adevărat că în şcolile ungureşti se predă dintr-un manual special istoria secuilor?

–  Da. Este adevărat. În manual, printre altele, se scrie că aici românii au fost  nişte slugi ale maghiarilor. Distorsionări. Cu părere de rău, pentru România noi nu facem tot ce ar trebui să facem. România este foarte puţin cunoscută în străinătate, de exemplu, dacă vrei să te documentezi despre ea în marile biblioteci de acolo, abia găseşti câteva cărţi vechi sau depăşite, în timp ce despre Ungaria sunt rafturi întregi la zi. Mai mult, fiind prin străinătate, am aflat că în ambasadele noastre nu avem nici hărţile ţării.

Aveţi mare dreptate, trăiesc în străinătate de treizeci şi cinci de ani şi cunosc ce fel de ambasade şi ambasadori avem în Nord America. De ataşaţii culturali, în ghilimele, nici să nu mai vorbim. Am o întrebare, o curiozitate personalǎ, rămâne la latitudinea Dumneavoastră: Patriarhia Română din fondurile sale cât dă la Muntele Atos?

– Din Fondul Central Misionar, un fond mic, ce se strânge odată pe an, în Duminica Ortodoxiei, o mică parte se trimite la Muntele Atos, însă statul român îl sprijină cu mai mult.

- Părinte Episcop, în aceşti aproape douăzeci de ani, aţi împlinit ceea ce nu s-a făcut în cincizeci şi cinci de ani după abominabila silnicie horthystă, ce se continuă, e drept atenuată, cu sprijinul grupurilor iredentiste şi segregaţioniste  actuale. Meritaţi toată consideraţia românilor de pretutindeni, la care o adăugăm şi pe a noastră. Ce perspective aveţi?

– Acum, ne pregătim pentru hramul bisericii de la Valea Mare, unde Sfânta Liturghie o vom sărbători pe un tăpşan, împărţind credincioşilor câte un tricolor; este steagul României. Am cumpărat deja doi kilometri de steag naţional, măicuţele noastre lucrează la confectionarea crâmpeielor de tricolor, iar de la o mănăstire am primit port-drapele. Trebuie să facem liturghia cu drapelele noastre în mâini.

- Să vă ajute Dumnezeu. Şi vă va ajuta, aşa cum a făcut-o în toţi aceşti ani. 

Î.P.S. Ioan Selejan nu ne-a lăsat să plecăm la asemenea drum lung, până la Bistriţa, până nu ne-a poftit la masă. A rugat măicuţele să aibă grijă de noi, dânsul fiind aşteptat de mulţi credincioşi. Când am plecat în curtea mânăstiri încă era aşteptat de alţi români.

Am fost foarte impresionaţi de personalitatea Î.P.S. Ioan Selejan, am fost emoţionaţi şi tulburaţi de cele relatate de acest patriarh spiritual şi naţional, ce trebuie cunoscut şi respectat.

 

(Interviu de Virgil Raţiu şi Corneliu Florea, Miercurea Ciuc, Iunie 2013)

CORNELIU FLOREA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto.Corneliu Florea

virgil_ratiu.2

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. Virgil Ratiu

Victor Ponta: cecitate politică sau oportunism?

Posted by Stefan Strajer On March - 13 - 2013

Victor Ponta: cecitate politică sau oportunism?

Vasile ZARNESCU_CV

Autor: Colonel (r.) Vasile Zărnescu

Astă-seară, 10 martie 2013, la emisiunea sa despre problema „secuilor“, Radu Tudor i-a invitat, printre alţii, pe sociologul conf. univ. dr. Radu Baltasiu, directorul Centrului European de Studii în Probleme Etnice (C.E.S.P.E.) al Academiei Române, şi pe europarlamentarul Victor Boştinaru, despre care s-a spus că este „expert“, dar nu s-a precizat ce expertizează. Oricum, acesta este licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Geografie a Universităţii Bucureşti (iunie 1974) şi, ulterior, al Facultăţii de Istorie şi Filozofie a Universităţii Bucureşti (iunie 1981), adică este licenţiat în patru domenii, ceea ce înseamnă că nu este competent în nici unul dintre ele (poate ar fi în domeniul istoriei, fiindcă l-a aprofundat de două ori: între 1971-1974, apoi între 1978-1981!). Încă de la începutul emisiunii, Radu Baltasiu a făcut o expunere despre ceea ce au fost şi sunt secuii şi a repetat o afirmaţie făcută în emisiunile anterioare pe Antena 3 şi de notorietate în toate mass media serioase: anume că, după datele ultimului recensămînt, s-au declarat „secui“ doar vreo 300 (trei sute) de indivizi. Ca atare, nu se mai poate vorbi de secui, mai ales că şi ăştia vorbesc numai ungureşte, se îmbracă ungureşte etc. şi nu ca secuii de acum peste două secole, înainte de a fi fost complet maghiarizaţi. Deci, secui nu mai există! Totuşi, în acea emisiune, expertul Victor Boştinaru, deşi, printre cele patru domenii în care este licenţiat, are şi calitatea de istoric-cu-repetiţie, vorbea, în tot timpul emisiunii, de „secuime“ – la fel ca alde Gheorghe Frunda, Bela Marco (de la românescul Marcu), Petru Lakatos (pronunţat „Làcatoş“, adică de la Lăcătuşu), Gabor Kozsokar (din românescul Cojocaru) şi alţi asemenea români maghiarizaţi. Idioţenia şi mai mare a acestor maghiarizaţi este conţinută de expresia folosită frecvent tot de ei: „maghiarii din secuime“ (sic) – idioţenie care are, totuşi, prin sinceritatea ei, meritul că le dă de gol fariseismul, impostura şi demagogia! Păi, dacă sunt „maghiari“, de ce se mai referă la „secuime“, de vreme ce secui nu mai există, fiindcă fuseseră maghiarizaţi de peste două secole?! În plus la inventarul inepţiei cu „secuii“ – inepţie preluată şablon de toate prompter-istele ironizate de Mircea Badea –, chiar pe burtiera emisiunii lui Radu Tudor figura titlul „Secuii cer autonomie în inima Transilvaniei“, iar această inscripţie a zăcut acolo pe toată durata emisiunii, deşi, repe, sociologul Radu Baltasiu clarificase de la început numărul lor insignifiant, număr care, în asociere cu faptul maghiarizării lor depline şi definitive, marca inexistenţa lor!

Impotriva separatismului maghiar_opt

După emisiunea lui Radu Tudor a urmat emisiunea „Sinteza zilei“, care l-a avut ca invitat pe premierul Victor Ponta, în care s-a glosat cel mai mult tot pe tema „secuilor“ inexistenţi, dar trataţi în discursul emisiunii ca fiind o entitate demografică reală. Gazda emisiunii, Mihai Gâdea, l-a întrebat, la obiect, ce opinie are premierul despre arborarea steagului „secuiesc“ şi acţiunile revizioniste manifestate cu acest prilej. Victor Ponta a minimalizat pericolul propagandei revanşarde hungariste, că e steagul secuilor aliaţi ai lui Mihai Viteazul, care secui etc. Adică a dat-o şi el pe glumă, pe rolul său conciliant important, că tocmai fusese el, „ieri [adică în 9 martie], la Budapesta, la congresul socialiştilor maghiari unde discursul său fusese aplaudat“ etc., etc. Unde era Theodor Stolojan, care, cu vreo două decenii în urmă, clamase sentenţios: „Cu suveranitatea naţională nu se glumeşte!“? Unde erau ceilalţi politicieni care, sub o formă sau alta, recitaseră aceeaşi placă? Erau pe nicăieri, căci pozaseră în naţionalişti nu pentru că ar fi avut intenţia să apere interesele şi valorile naţionale, ci doar din motive politicianiste, demagogice! De aceea, Ungaria, via U.D.M.R., a continuat escaladarea revizionismului, pînă azi. Dar Mihai Gâdea nu şi-a putut reprima pofta de a-l umili niţel pe premier cu calitatea închipuită de „coleg cu Mihai Viteazul“ a Iui Valeriu Zgonea, căruia – din spirit partinic şi de „generaţie“ – Victor Ponta i-a luat apărarea, deşi ar fi fost mai bine să-l trimită la strîns şuruburile căii ferate, căci asta învăţase el la facultatea făcută la fără frecvenţă! Cum s-a văzut, premierul Victor Ponta s-a complăcut şi el în postura de „pacificator“ în relaţia România-Ungaria, bagatelizînd, ca şi Zgonea et ejusdem farinae, problema steagului „secuiesc“ şi, în esenţă, politica revanşardă a Ungariei, via U.D.M.R., care iterează pretextele Dictatului de la Viena! În mod evident, Victor Ponta este mai instruit, poate chiar mai cult decît C.F.R.-istul Valeriu Zgonea sau decît geograf-filozof-istoricul-dublu Victor Boştinaru. De aceea, nu-l suspectez pe premierul Ponta de a suferi de cecitate politică mai mult decît de oportunism politic. Pentru că el vrea „linişte“ internă şi externă, cum îi dictează stăpînii din U.E., ca să stăpînească mai bine cu toţii: şi stăpînii noştri, interni – cleptocraţia postdecembristă –, şi cei externi.

Maghiarii se cred irlandezi

Consider că, inclusiv în cazul premierului Ponta, este vorba de oportunism în mai multă măsură decît incapacitate de a distinge realitatea politică internă şi externă, deoarece falsa problemă a „secuilor“ – etalată tot mai agresiv de maghiarizaţii din România, manevraţi de Ungaria – datează de la Trianon, continuată prin Dictatul de la Viena şi reluată în etapa postdecembristă. Chiar şi la Antena 3 s-a mai glosat pe această temă, aşa cum se poate constata din articolul de mai jos, pe care este oportun să-l republic, tocmai pentru a releva jocul perfid dintre „moderaţii“ din U.D.M.R. şi „radicalii“ spionului şi adulterinuluiLaszlo Tokes – joc pe care guvernanţii şi politicienii (care, în majoritatea lor, sunt doar politicaştri) din România se prefac, de 23 de ani, că nu-l văd! Între cele trei steluţe redau, ad litteram, articolul din Gardianul, preluat pe site-ul Antenei 3.

***

 Szekelyfold nem Romania

Ziarul secuilor cheamă la luptă armată pentru dezmembrarea României

Autor: C. T. Sursa: http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1219356133, preluat din Gardianul, 22 august 2008

♦ Ziarul de limbă maghiară Haromszek“ („Trei Scaune“, în traducere – n.r.), care apare la Sfântu Gheorghe şi care este editat de mai mulţi lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc, a publicat, pe prima pagină, un articol care îndeamnă populaţia secuiască la lupta cu arma în mâna pentru înfiinţarea unui stat de sine stătător în inima Transilvaniei. Articolul este semnat cu pseudonimul Zoltan Bedo, conform unor surse din interiorul redacţiei, de unul dintre acţionarii publicaţiei, Albert Levente

♦ Articolul, intitulat „Cu capul sus, cu spatele drept“, îndeamnă la „înfiinţarea unui stat de sine stătător“, „prin forţa armelor“. Prin poziţie conştientă, unitară, curajoasă, prin luptă şi prin jertfă. Cotidianul Haromszek este editat de societatea H-PRESS S.r.l., iar din acţionariatul ei fac parte Magyari Lajos, fost deputat U.D.M.R. de Covasna, în mandatul 1992-1996, şi consilier local la Sfântu Gheorghe între anii 2004-2008, şi Ferencz Csaba, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc

♦ Virulenţa articolului cu pricina a stârnit interesul Serviciului Român de Informaţii. Traducerea articolului a fost expediată, ieri, biroului de presă al S.R.I., purtătorul de cuvânt al acestei instituţii dând asigurări reporterilor Gardianului că, în cursul zilei de astăzi, va adopta o poziţie oficială faţă de acest aspect. Reacţiile politicienilor nu au întârziat să apară. Senatorul U.D.M.R. Eckstein Kovacs ne-a declarat că o astfel de instigare la violenţă reprezintă o enormitate

Ziarul de limbă maghiară Haromszek („Trei Scaune“, în traducere – n.r.), editat de mai mulţi lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc, a publicat, în urmă cu două luni, pe prima pagină, un articol care îndeamnă populaţia secuiască la lupta cu arma în mâna pentru înfiinţarea unui stat de sine stătător în inima Transilvaniei. Articolul este semnat cu pseudonimul Zoltan Bedo, conform unor surse din interiorul redacţiei ziarului care apare zilnic la Sfântu Gheorghe, de unul dintre acţionarii publicaţiei, Albert Levente. Nu este pentru prima dată când apar astfel de îndemnuri la separare prin forţă de România, însă virulenţa articolului cu pricina a stârnit interesul Serviciului Român de Informaţii. Traducerea articolului a fost expediată, ieri, biroului de presă al S.R.I., purtătorul de cuvânt al acestei instituţii dând asigurări reporterilor Gardianului că, în cursul zilei de astăzi, va adopta o poziţie oficială faţă de acest aspect.

De câţiva ani de zile, de când în vocabularul liderilor U.D.M.R. şi al celorlalte organizaţii maghiare din Transilvania a intrat expresia „autonomie teritorială“, o bună parte a presei maghiare transilvănene (în special cea din judeţele Covasna şi Harghita) găzduieşte constant articole de-o virulenţă incredibilă împotriva a tot ce este românesc. Dacă, în zonele unde maghiarii sunt inferiori numeric, tonul articolelor şi emisiunilor radio-tv e mai ponderat, în cele două judeţe unde maghiarii sunt majoritari, jurnaliştii maghiari îşi permit să scrie aproape ca în epoca în care Transilvania era ocupată de trupele horthyste. În ultima perioadă, tonul gazetelor de limba maghiară din zonă a devenit încă şi mai vehement, aproape belicos. Până în urmă cu vreo doi ani, liderii şi figurile marcante ale minorităţii maghiare vorbeau despre autonomie „culturală“ ori „personală“. De prin anii 2006-2007 încoace, a început să se vorbească explicit despre autonomie teritorială. Anul acesta, cotidianul de limbă maghiară Haromszek („Trei Scaune“, în traducere – n.r.), în ediţia sa cu numărul 5419, apărută luna trecută, a dat tonul trecerii la solicitări şi mai radicale. Potrivit articolului intitulat „Cu capul sus, cu spatele drept“, apărut sub semnătura unui anume Zoltan Bedo, nu mai e la modă revendicarea autonomiei teritoriale. Ungurii din România sunt îndemnaţi acum să ceară „autodeterminare“. De ce autodeterminare în loc de autonomie? Ne lămureşte chiar autorul articolului citat: pentru că, prin autodeterminare, „popoarele îşi pot decide liber statutul politic, adică poartă, în sine, şi dreptul alegerii libere a regimului politic. Adică dreptul înfiinţării unui stat de sine stătător“. Idee cu care dacă noi, majoritarii, nu suntem de acord, ne spune ziarul Haromszek ce ne aşteaptă: nesupunerea civică sau chiar lupta armată. Şi până acum, multe din discursurile propagate în presa maghiară din Transilvania se situau la graniţa penalului. Acum, însă, odată cu aceste îndemnuri explicite la „înfiinţarea unui stat de sine stătător“, „prin forţa armelor“, ceea ce se scrie în presa de acolo intră în coliziune frontală cu Constituţia României. Ca să nu fim acuzaţi că exagerăm, redam mai jos câteva pasaje mai semnificative din articolul respectiv. Intertitlurile ne aparţin.

spanzurare_or

Vrem dreptul la propria patrie!

            În epoca modernă, putem vorbi de realizarea autonomiei minoritare atunci când statul transferă drepturi ale puterii de stat unor organizaţii înfiinţate şi alese pe cale democratică de către minorităţi. Dat fiind faptul că scopul primordial este păstrarea identităţii, trebuie să presupună validarea următoarelor drepturi: – dreptul folosirii limbii materne în viaţa particulară, în învăţământ, justiţie şi administraţie publică – dreptul înfiinţării propriului sistem de învăţământ – dreptul la funcţii publice şi servicii publice – dreptul la patrie (care patrie? – n.r.) – dreptul de a dispune liber de bogăţiile naturale – dreptul la reprezentanţă politică locală

După cum rezultă şi din enumerare, în cazul autonomiei, nici vorbă de lezarea integrităţii teritoriale a statului în cauză, respectiv de divizarea ei teritorială. Cu atât mai mult, cu cât până şi preşedintele României pune semnul egalităţii în mod conştient între acestea. Şi nu în mod întâmplător.

Autodeterminarea este preferată

Să vedem despre ce este vorba. Autonomia administrativă înseamnă transferarea anumitor elemente ale puterii centrale unităţilor administrative locale în cazul soluţionării unor sarcini care au un caracter local şi care pot fi rezolvate cel mai eficient pe plan local. Nu este permisă confundarea cu autonomia minoritară, pentru că nu garantează drepturile fundamentale care slujesc păstrării identităţii, deoarece constituie doar o condiţie necesară, însă nu şi suficientă pentru păstrarea existentei noastre naţionale. Cunoscând toate acestea, trebuie să precizăm că în cazul autonomiei minoritare a se vorbi de divizarea ţării înseamnă minciună, a se oferi autonomie în loc de autonomie minoritară înseamnă inducere în eroare. În ambele cazuri, scopul este menţinerea puterii centrale, în interesul căreia bucureştenii nu se sperie nici de declanşarea unui conflict interetnic.

Un alt concept utilizat frecvent, dar al cărui conţinut nu este clarificat suficient, este autodeterminarea, care nu este identic cu varianta în maghiară a autonomiei. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, însemnătatea acesteia ascunde mult mai multe.

Revizionism hungarist

Vrem stat de sine stătător

Dreptul la autodeterminare se referă, mai ales, la faptul că popoarele îşi pot decide liber statutul politic, adică poartă în sine şi dreptul alegerii libere a regimului politic, respectiv dreptul înfiinţării unui stat de sine stătător. Deci, în cazul în care secuimea se autodefineşte ca popor, în conformitate cu dreptul internaţional, ea poate profita şi de dreptul înfiinţării unui stat…

Din istoricul Pământ Secuiesc, având un teritoriu de 12.800 kmp, dacă scădem Scaunul Arieş, românizat, rămâne un teritoriu de 10.876 kmp. Numărul locuitorilor acestui teritoriu este de 888.827, dintre care 153.405 (19 la sută) sunt de naţionalitate română şi 655.422 (81 la sută) de naţionalitate maghiară. Dacă studiem actuala împărţire teritorială a lumii, trebuie să observăm că numai în Europa există cinci ţări independente mai mici decât Pământul Secuiesc, atât din punct de vedere al teritoriului, cât şi din cel al locuitorilor. Iată-le: – Andorra – suprafaţa 468 kmp, 71.000 locuitori. – Liechtenstein – suprafaţa 160 kmp, 28.000 locuitori. – Luxemburg – suprafaţa 2586 kmp, 364.000 locuitori. – Malta – suprafaţa 325 kmp, 350.000 locuitori. – San Marino – suprafaţa 61 kmp, 23.000 locuitori.

Şi dacă, în cazul lor se poate, nouă de ce nu ni se cuvine dreptul înfiinţării unui stat? Răspunsul este simplu. Ni se cuvine şi nouă. Trebuie doar profitat de el. Trebuie revendicat, trebuie luptat pentru el, dacă este nevoie. Dacă parcurgem evenimentele istoriei universale, punând un accent deosebit pe secolul XX, putem constata că niciodată nu i s-a dat nimic în dar nici unei naţiuni. Fiecare a trebuit să lupte pentru libertate, pentru validarea drepturilor, pentru menţinerea existenţei sale statale sau pentru redobândirea acesteia. Această luptă a fost întotdeauna complexă, dusă pe mai multe căi, prin lansarea diferitelor mijloace. Au fost cazuri când s-a derulat paşnic doar prin mijloace politice, uneori s-a recurs şi la diferite forme ale nesupunerii civice, iar alteori, chiar şi armele şi-au spus cuvântul. În interesul libertăţii, toate acestea trebuie asumate. Un singur lucru era, însă, comun în fiecare. Solidaritatea. Dacă aceasta există, forţarea autodeterminării este doar o problemă de timp… Cum se poate realiza autodeterminarea? Prin poziţie conştientă, unitară, curajoasă, prin luptă şi prin jertfă…

Legături strânse cu Fides şi Laszlo Tokes

Cotidianul de limbă maghiară Haromszek este editat de societatea H-PRESS S.r.l., cu sediul în Sfântu Gheorghe. Firma a luat fiinţă în anul 1992 şi are un capital social în valoare de 3.060 lei, având ca principal obiect de activitate „editarea ziarelor“. Ca obiecte secundare, societatea se ocupă de la activităţi de servicii anexe silviculturii la activităţi de consultanţă în domeniul relaţiilor publice şi al comunicării. S.r.l.-ul cu pricina are 17 asociaţi persoane fizice, cu participaţie egală la capitalul social, în procentaj de 5,88 la sută. Acestea sunt Torma Sandor Csaba, Magyari Lajos, fost deputat U.D.M.R. de Covasna, în mandatul 1992-1996, şi consilier local la Sfântu Gheorghe între perioada 2004-2008, Aros Carol, Simo Erzsebet, Farkas Arpad, Sylvester Lajos, Paljanos Maria, Ferencz Csaba, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, Ferencz Reka, Iochom Istvan, Kisgyiorgy Zoltan, Benko Levente, Albert Levente (cel care, pare-se, a publicat respectivul articol, pe care l-a semnat cu pseudonim), Peter Anton, Torma Clara, Malnasi Emese-Melinda şi Peter Laura. Societatea H-PRESS S.r.l. are nu mai puţin de 12 puncte de lucru în regiunea Har-Cov. Potrivit wikipedia.org, un alt cotidian de limbă maghiară, fondat în 1999 şi care apare la Cluj, a fost demarat iniţial de un grup de interese apropiat Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (U.D.M.R.), prin editura S.C. Scripta S.A. din Oradea – aflată în proprietatea senatorului Attila Verestoy –, pachetul majoritar de acţiuni al publicaţiei fiind, însă, preluat în anul 2000 de către un grup de investitori apropiaţi partidului Fidesz din Ungaria, prin firma Hungarom Media Kft din Budapesta. Editorul „Kronika Kiadohaz“ a înfiinţat un serviciu propriu de curierat şi difuzare în zona Transilvaniei. Sistemul derulat prin transportul auto al exemplarelor nu a funcţionat în mod eficient şi a generat pierderi în special la capitolul combustibil. În perioada 2001-2006, publicaţia a înregistrat pierderi masive, iar în paralel difuzarea nu a cunoscut creşteri semnificative. Redacţia şi administraţia au cunoscut o fluctuaţie masivă de personal din cauza salarizării slabe între 2001-2006. În anul 2005, redactorul-şef Samu Csinta a contactat, fără succes, mai mulţi acţionari ai editorului principalului cotidian local Haromszek din judeţul Covasna, SC H-PRESS S.r.l., pentru a-i convinge să vândă partea lor de acţiuni pentru sume cuprinse între 200 şi 300 milioane lei vechi, la valoarea monedei naţionale din anul respectiv. H-PRESS are un număr de 17 acţionari, iar regulamentul de ordine interioară nu permite înstrăinarea acţiunilor decât în cadrul cercului de acţionari ai s.r.l.-ului. Valoarea H-PRESS era estimată, în 2005, la circa trei miliarde lei vechi. Potrivit unor estimări financiare, Kronika s-ar fi capitalizat prin obţinerea pieţei de publicitate a Haromszek, aflat în situaţie de monopol în judeţul Covasna, cu un venit estimat provenit din încasări lunare din publicitate cuprinse între 500 milioane şi un miliard lei vechi. Kronika a fost achiziţionată în anul 2006 de firma Inforg Zrt. (afaceri imobiliare şi consultanţă în afaceri) din Ungaria, membră a holdingului Vegyepszer Zrt. al miliardarului Elek Nagy, apropiat al aceluiaşi Fidesz. Inforg are în proprietatea sa şi canalul de telviziune „Hir TV“ din Budapesta, de asemenea un susţinător al Fidesz. În cursul anului 2004, ziarul a susţinut campania pro-autonomie etnică promovată de către Consiliul Naţional Secuiesc în cadrul unui turneu organizat în mai multe aşezări din Transilvania. Unul dintre cei doi redactori-şefi adjuncţi al ziarului, Arpad Gazda, este un susţinător al episcopului reformat de Piatra Craiului, Laszlo Tokes, iar fratele lui din municipiul Sfântul Gheorghe este vicepreşedintele organizaţiei judeţene Covasna a Partidului Civic Maghiar (P.C.M.) şi secretar al organizaţiei Sfântul Gheorghe al Consiliului Naţional Secuiesc. (Sorin Simion)

Eckstein Kovacs: «Nebuni sunt şi în trei scaune, şi în patru scaune» Senatorul U.D.M.R. Eckstein Kovacs a declarat, ieri, pentru Gardianul că o astfel de instigare la violenţă reprezintă, din punctul său de vedere, „o enormitate, ceva fantezist“. „Eu sunt un pacifist convins. Îmi plac şi cei din Sfântu Gheorghe, dar şi cei din secuime. Ar fi bine să lăsăm armele pentru Hemingway. Nebuni sunt şi în trei scaune, şi în patru scaune. Mă declar străin de orice astfel de gândire“, a mai spus senatorul.

Tinutul secuiesc - pamant romanesc

Bolcaş: „Trebuie opriţi!“

La rândul său, vicepreşedintele P.R.M., Lucian Bolcaş, ne-a precizat că sunt subtili „ungurii aceştia“, ştiu cum să instige. „Până nu le dăm peste bot acestor iredentişti, lucrurile nu or să se calmeze“, a mai adăugat Bolcaş.

***

            Ziarul Gardianul nu a mai consemnat răspunsul purtătorului de cuvînt al S.R.I., iar, între timp, au dispărut atît ziarul, cît şi arhiva sa de pe Internet. Norocul nostru, al naţionaliştilor, este că articolul a fost reprodus pe site-ul Antenei 3 şi, astfel, îl putem accesa şi demonstra atît politica revanşardă a Ungariei, cît şi „impotenţa guvernanţilor români“ – cum vitupera Adrian Năstase înainte de a deveni premier şi a se alia cu „duşmanul de mai ieri“, fascista U.D.M.R., căreia avea să îi facă tot felul de concesii, la fel ca defuncta C.D.R., concesii obţinute prin şantaj politic inclusiv ulterior, sub regimul lui Traian Băsescu, îndeosebi în timpul guvernelor trădătoare Boc! Dar ameninţarea cu apelul la „lupta armată“ nu fusese comisă doar atunci, ea fiind reluată, inclusiv zilele trecute, de către preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, Csaba Borboly, care îl avertiza pe prefect asupra protestelor violente din Belfast, pornite de la un steag. Numai că atitudinea revanşardă a revizionismului hungarist nu este echivalentă cu lupta pentru independenţă a Irlandei, care este un stat cotropit de Perfidul Albion, pe cînd maghiarizaţii din România (reprezentînd circa 90 la sută dintre „maghiarii“ din România) sunt doar efectul acţiunii rasiste a maghiarizării – începută cu virulenţă prin decretele de maghiarizare, date încă din etapa cînd Ungaria fusese încorporată în Imperiul Austro-ungar, maghiarizare continuată, cum s-a arătat frecvent, în etapa tranziţiei din cauza guvernelor trădătoare postdecembriste. Un exemplu epatant al maghiarizării, dar mai puţin cunoscut, este cazul celor „13 generali maghiari martiri“, executaţi pentru trădare de către împăratul austriac şi comemoraţi cu atîta pompă de propaganda hungaristă, deşi doar trei erau maghiari (numai unul fiind „maghiar pur“, născut în Budapesta), ceilalţi zece fiind maghiarizaţi din alte minorităţi conlocuitoare în cadrul Imperiului Austro-ungar, supranumit „închisoarea popoarelor“! Oricum, aceşti „13 generali maghiari“ pot fi judecaţi, şi acum, post mortem, drept criminali de război, deoarece, prin masacrele comise, ei au s-au făcut vinovaţi de crime contra umanităţii, care sunt imprescriptibile! În schimb, guvernanţii postdecembrişti, în lichelismul lor, le-au ridicat statuia „Ungaria Mare“ în Parcul „reconcilierii“ din Arad! Această slugărnicie a guvernanţilor şi preşedinţilor României le-a dat apă la moară revizioniştilor moghiori, care, aplicînd politica „paşilor mărunţi“, acum ameninţă cu „lupta cu arma în mînă“! Iar premierul Victor Ponta face glumiţe despre steagul „secuilor“, preluînd afirmaţiile năroade ale lui Valeriu Zgonea şi, totodată, îşi etalează persoana sa importantissimă de „făcător de pace“! Şi împăratul roman, cînd reprima răscoalele popoarelor asuprite, se autointitula „făcător de pace“, „pacificator“, care, în limba latină are forma pacalis! Spiritualitatea daco-geţilor a făcut ca, în limba daco-română, acest cuvînt să devină „păcălici“. Premierul Victor Ponta, ca ex-procuror instruit şi ca intelectual cult, nu dovedeşte cecitate politică, ci este un carierist, un oportunist, este un exemplu de păcălici, care păcăleşte poporul român!

Chiar dacă acest articol a apărut acum aproape cinci ani, despre aşa-zisul ţinut secuiesc – inexistent sub aspect geografic, politic, juridic, administrativ etc. –, despre „secuii“ inexistenţi fiindcă au fost maghiarizaţi de multă vreme, despre criminala Divizie Secuiască, înfiinţată în 1848, care a comis crime oribile şi imprescriptibile în 1848, în 1916 şi în 1940-1944, despre urmaşii acesteia care au comis crime oribile şi în decembrie 1989, s-a mai scris şi, deci, liderii U.S.L. şi ai altor partide, redactorii de la Antena 3 şi de la toate mass media care relevă problema „secuiască“ ar trebui să ştie că este o falsă problemă, că e doar un pretext pe care-l folosesc horthyştii din U.D.M.R. şi din Ungaria pentru a face presiuni asupra României în contextul unei conspiraţii internaţionale, iar cînd scriu despre „secui“ trebuie să scrie aşa, cu ghilimele, iar cînd vorbesc trebuie să spună „aşa-zişii secui“. Dacă nu procedează astfel, ziariştii sunt nişte mercenari sau doar „idioţi utili“ – cum îi numea Lenin –, iar politicienii, parlamentarii ş.a. nu sunt decît oportunişti, demagogi – iar, în final, toţi sunt trădători de ţară şi contribuie, fie că-şi dau seama, fie că nu, la secesiunea teritorială pretinsă de moghiori!

            10 martie 2013, Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi

 

 

 

Românii cer şi obţin cetăţenia Ungariei!

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2013

Românii cer şi obţin cetăţenia Ungariei!

Autor: Dr. Gheorghe Funar

Complotul internaţional împotriva Poporului Român şi a României continuă cu noi episoade. Unul dintre ele se desfăşoară în ultimii doi-trei ani, într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Este vorba de acordarea dublei cetăţenii, respectiv a celei ungare, pentru românii din România. Se ştie că Parlamentul, Guvernul şi preşedintele României au acceptat să se aplice pe teritoriul ţării noastre o lege votată în Parlamentul de la Budapesta vizând acordarea cetăţeniei ungare pentru anumiţi cetăţeni români. Autorităţile din conducerea Slovaciei au decis că sunt expulzaţi din această ţară cetăţenii care cer şi obţin cetăţenia Ungariei.

În România, aplicarea legii ungare se face cu ajutorul Ambasadei Ungariei de la Bucureşti, a consulatelor ungureşti şi a U.D.M.R. În primele luni de aplicare a legii ungare pe teritoriul românesc, mai multe sute de mii de cetăţeni români de etnie ungară s-au grăbit să-şi depună actele necesare pentru obţinerea cetăţeniei ungare. Apoi, au învăţat Constituţia şi imnul Ungariei, istoria şi geografia acestei ţări. Într-un interval de 6-12 luni de la depunerea actelor, solicitanţii au fost invitaţi în Ungaria pentru a depune, în ungureşte, jurământul de credinţă faţă de Ungaria. Aşa au procedat şi liderii U.D.M.R. aflaţi în Parlamentul şi Guvernul României, în Parlamentul European, în instituţiile centrale de stat, în administraţia publică etc. Cu toţii au jurat credinţă statului ungar, cu mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, a cărui stemă include şi Ardealul, Sfânt Pământ Românesc, moştenit de români de la strămoşii lor geto-daci, de la Poporul Primordial care a trăit în Dacia Mare.

În ultimii doi ani s-a tot amânat, sub diverse pretexte, primirea României în spaţiul Schengen. S-a mediatizat, mai ales, opoziţia Olandei, fără a se face referire la puternicul lobby unguresc din această ţară şi din structurile Uniunii Europene. Ungaria a fost şi este prima ţară interesată de blocarea intrării României în spaţiul Schengen! La începutul acestui an, vicepremierul ungar Zolt Semjen a declarat că simplificarea procedurilor de acordare a cetăţeniei pentru „maghiarii din diaspora este un ţel al nostru de politică naţională“. În declaraţii, Ungaria are o poziţie diplomatică, dar în fapt acţionează diabolic! De ce? Pentru că Ungaria urmăreşte să sporească artificial şi substanţial numărul cetăţenilor acestei ţări prin acordarea dublei cetăţenii, mai ales pentru românii din Ardeal.

Se ştie că, de la 1 Decembrie 1918 şi până în prezent, Ungaria şi organizaţiile etnicilor unguri din România nu au recunoscut Marea Unire de la Alba Iulia şi Statul Naţional Unitar Român. Încă de la începutul anului 1919, conducătorii Ungariei, în frunte cu evreul ungur Bella Kun, s-au înţeles cu conducătorii evrei ai Rusiei Sovietice şi au pregătit intervenţia armată în România, pentru cucerirea Ardealului şi anexarea acestuia la Ungaria. Atunci, Armata Română a înfrânt trupele ungureşti şi a cucerit Budapesta, capitala Ungariei. La 4 august 1919, pe Parlamentul de la Budapesta au fost puse opincile româneşti de către bravii ostaşi români. După mai multe luni, Armata Română s-a retras din Ungaria (la presiunile Angliei şi ale S.U.A. – n.red.), urmând ca graniţa de vest a României să fie până la Tisa, aşa cum a fost pe timpul Daciei Mari şi aşa cum a precizat-o Marele Patriot şi Istoric MIHAI EMINESCU, în poezia „Doina“. Însă, prin Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, România a pierdut o parte însemnată din teritoriul naţional. Cu toate acestea, Ungaria şi etnicii unguri din România protestează împotriva Tratatului de la Trianon, cer revizuirea lui şi anexarea Ardealului. Toţi conducătorii Ungariei de după anul 1918 şi cei ai organizaţiilor etnicilor unguri din România au jurat că vor acţiona, pe toate căile şi prin toate mijloacele, pentru dezmembrarea teritorială a României şi anexarea Ardealului. Niciodată, autorităţile statului ungar nu au recunoscut atrocităţile săvârşite de unguri împotriva românilor, nu au cerut iertare Poporului Român şi nici nu s-au angajat să plătească despăgubiri. Nici regii alogeni ai României, nici conducătorii regimului comunist şi nici alogenii din conducerea ţării noastre, de după decembrie 1989, nu au cerut Ungariei să recunoască atrocităţile săvârşite împotriva a peste 50.000 de români şi evrei.

Începând din vara anului 2012, autorităţile din conducerea Ungariei acordă cu multă uşurinţă şi într-un timp foarte scurt cetăţenia ungară pentru românii care nu cunosc limba ungară, dar care pot dovedi că strămoşii lor au trăit în localităţi care au făcut parte, între anii 1867-1918, din Imperiul Austro-ungar sau din Ungaria Mare, în intervalul 30 august 1940-25 octombrie 1944.

Pentru a creşte artificial numărul ungurilor din Ardeal, spre 3-4 milioane, Guvernul Ungariei a trecut masiv la acordarea cetăţeniei ungare pentru un număr uriaş de români, renunţând practic la condiţionările iniţiale. Românii care cer să obţină cetăţenia ungară nu trebuie să cunoască limba ungară, nici Constituţia şi imnul Ungariei, nici istoria şi geografia acestei ţări. Singura lor obligaţie este să-şi depună dosarul la sediile U.D.M.R. ori în Ungaria sau la reprezentanţele sale diplomatice din România. În circa două săptămâni sunt anunţaţi solicitanţii români ca să se deplaseze în Ungaria, peste cel mult o lună de zile, pentru a depune jurământul şi a obţine cetăţenia ungară, inclusiv paşaportul. La data anunţată sunt organizate ceremonii, în multe localităţi mari şi mici din Ungaria, unde, în săli festive şi la grămadă, românii pun mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, ascultă înregistrarea cu imnul Ungariei şi jurământul de credinţă, iar apoi semnează actele pentru obţinerea cetăţeniei ungare. După cupa de şampanie, românii deveniţi membri ai naţiunii ungare sunt duşi la spectacole. Unii dintre ei, în semn de mulţumire, au cumpărat şi au oferit buchete de flori oficialităţilor statului ungar. Zilnic, sute sau chiar mii de români din localităţi din Ardeal, din Bucureşti şi din alte judeţe ale României se deplasează în Ungaria şi obţin cetăţenia acestei ţări. Este incredibil, dar adevărat! Urmaşii celor peste 40.000 de români din Ardeal ucişi de barbarii şi teroriştii unguri în timpul Revoluţiei Române de la 1848-1849, precum şi urmaşii miilor de români ucişi de bestiile ungureşti în vremea ocupaţiei horthyste (30 august 1940-25 octombrie 1944), cer în aceşti ani şi obţin cu multă uşurinţă cetăţenia ungară. S-a ajuns, practic, la un fenomen de masă! Până şi elevii şi studenţii etnici unguri din România au fost instruiţi de U.D.M.R. şi caută să-i convingă pe colegii lor români ca să ceară cât mai mulţi, inclusiv părinţii şi rudele lor, obţinerea cetăţeniei Ungariei. De ce au recurs şi acţionează românii pentru obţinerea dublei cetăţenii, respectiv cea a Ungariei? La foarte mulţi dintre români le-a fost refuzată viza de intrare în S.U.A. pentru a putea face vizite la copii, nepoţi sau prieteni. Marea lor majoritate caută să obţină dubla cetăţenie româno-ungară pentru a se deplasa fără restricţii în S.U.A., Canada şi Australia. Alţii, cei săraci şi foarte săraci, cred în promisiunile de ajutoare materiale şi financiare din partea Ungariei. Cei mai mulţi dintre români ştiu că din moment ce au obţinut cetăţenia Ungariei au dreptul să fie angajaţi imediat în toate ţările membre ale Uniunii Europene, fără niciun fel de condiţionări.

Principalii vinovaţi de umilinţa, sărăcia şi disperarea în care au fost aduşi românii sunt cei care s-au aflat la conducerea României post-decembriste, aceia care s-au aliat cu U.D.M.R., cei care nu au acţionat în Interesul Poporului Român, inclusiv pentru intrarea simultană a ţării noastre şi a Ungariei în N.A.T.O., Uniunea Europeană şi spaţiul Schengen. Cu toate că Ungaria şi-a retras trupele din Irak şi Afganistan, S.U.A. au eliminat vizele pentru unguri. Poporul Român cheltuieşte în zadar sume uriaşe în războiul din Afganistan, iar drept mulţumire S.U.A. menţin vizele pentru cetăţenii români.

De ce duce Ungaria această politică atât de pragmatică şi parşivă? Pentru a justifica în faţa marilor puteri şi a organismelor Uniunii Europene apropiata cerere de autodeterminare a ungurilor din Ardeal, al căror număr  fictiv speră să treacă, în anii 2013-2014, de 50 la sută din totalul populaţiei. Liderii U.S.L. şi P.D.L sunt la curent cu acţiunile concertate ale Ungariei şi U.D.M.R. vizând acordarea facilă a cetăţeniei ungare pentru români, cu scopul clar al anexării Ardealului. De aceea, Guvernul Ponta II caută să împartă teritorial România, în paralel cu demersurile şi acţiunile anti-româneşti ale Ungariei!

Această politică de stat a Ungariei şi ceea ce se petrece în România, mai ales în ultimele şase luni, se pare că a scăpat Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) şi Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.), iar Parlamentul şi preşedintele României păstrează o tăcere vinovată. Se pare că premierul Victor Viorel Ponta încă nu a aflat toate detaliile de la consilierul personal Gyorgy Frunda (omul de încredere al Budapestei la Palatul Victoria) despre această acţiune extrem de periculoasă a Ungariei îndreptată împotriva României. Ca atare, la conferinţa de presă pe tema: „Starea Naţiunii“, premierul Ponta a omis acest subiect, al dobândirii cetăţeniei ungare de către sute de mii de români get-beget. Din păcate, nici presa românească nu a aflat despre politica de stat a Ungariei, desfăşurată în complicitate cu autorităţile Statului Român, cu scopul dezmembrării teritoriale a României şi umilirii Poporului Român.

Pentru a nu se dezbate în Parlament şi în mass media această acţiune diabolică a Ungariei şi U.D.M.R. împotriva integrităţii teritoriale a României, Guvernul Ponta II a pus la re-re-încălzit ciorba stricată a vilelor R.A.-P.P.S., moştenită de la guvernele precedente, uitând deliberat privilegiile şi cheltuielile uriaşe făcute de alogenii aflaţi în Palatul Elisabeta.

Deşteptaţi-vă  şi uniţi-vă, români!

(Cluj-Napoca, 17 ianuarie 2013)

 

ŞI IO AM FOST LA ROŞIA MONTANĂ

Posted by Stefan Strajer On October - 28 - 2012

„Munţii noştri aur poartă

Noi  cerşim din poartă-n poartă’’

(spusă cu durere de moţi, scrisă de Octavian Goga)

 ŞI IO AM FOST LA ROŞIA MONTANĂ

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

              În România, Salvaţi Roşia Montană sună prelung şi rugător din partea românilor cu minte bogată şi suflet ales, în timp ce preşedintele, guvernul şi alţi lefegii mărunţi fac strident reclamă abundenţei pe care o va aduce compania canadiană, Gold Corporation, dacă guvernul român va aproba deschiderea şi exploatarea aurului după proiectul şi condiţiile acestei companii. În final, după ani de exploatare intensivă, compania va pune mâna pe tot aurul şi argintul de la Roşia Montană, după care va pleca extrem de îmbogăţită lăsând în locul muntelui de aur un munte otrăvitor de cianură. România va fi mult mai săracă iar moţii amăgiţi şi abătuţi vor spune: Munţii noştri numai cianură mai poartă…    

De data aceasta am fost mai atent la subiect, amplu dezbătut şi mediatizat şi ceea ce mi-a atras atenţia şi m-a revoltat a fost vizita şi mesajul preşedintelui Băsescu la Roşia Montană. Nu insist, argumentele sunt la îndemâna oricărui român lucid, Băsescu este o calamitate pentru România, este o adevărată cianură, ca să rămânem în subiect. Pentru mine, pentru foarte mulţi, Băsescu nu este mai mult decât un impostor ordinar, iar la Roşia Montană prin mesajul transmis, pur şi simplu a făcut reclamă şi propagandă în favoarea companiei străine, care în câţiva ani are să ia toate metalele preţioase şi în schimb ne lăsă un dezastru ecologic de zeci de ani. Video-clipul, probabil după un reportaj pedelistic cosmetizat, începe cu primirea lui Băsescu, înconjurat de garda personală şi mass media, într-un cadru sinistru din  curtea unei mine închise, părăsite şi cu clădirile ruinate, fără geamuri şi uşi, cu tencuielile căzute şi acoperişurile duse, iar în fundal nişte vagonete ruginite şi bălării. În acest cadru de ruina nepăsării, Băsescu s-a purtat indiferent şi relaxat, cu o mână în buzunar ca politicienii americani iar cu cealaltă despicând aerul, în sus şi-n jos, spunând banalităţi de piaţă. La vederea unui firicel de apă colorată ce se scurgea din mina părăsită a făcut remarca seamănă cu coniacul ceea ce atestă cine este şi ce îl preocupă întâi de toate. Apoi şi-a adus aminte de Gold Corporation, ce se ocupă de exploatarea aurului în ţările cu economii  ineficiente şi de mesajul pe care trebuia să-l transmită: statul nostru, în actuala condiţie cu 4.2 milioane de angajaţi şi 4.9 de pensionari, nu poate face faţă cheltuielilor, investiţiilor în mari proiecte industriale. Trebuie să se împrumute de bani pentru pensionari!! Deci companiile străine, investitoare sunt bine venite. Clar.

Se spune: Nu omorâţi mesagerul! Adevărat, dar nu acceptaţi mesajul adus de Băsescu. Informaţi-vă temeinic, aflaţi clauzele contractuale, documentaţi-vă la faţa locului, comparaţi, judecaţi şi apoi hotărâţi. Eventual, întrebaţi mesagerul sub ce preşedinţi şi guverne au apărut, şi de ce, atâţia şi atâţia pensionari în România după decembrie 1989.    

În 1945, România ieşea dintr-un război devastator pentru ţară şi poporul ei, plus că rămânea ocupată de ruşi, dar după aproape douăzeci de ani, Dej, într-o şedinţă de guvern, a scos un leu din buzunar şi a spus nici atâta datorie de război nu mai are statul român!!Să nu mai comentăm din nou, cu câtă datorie de război ne-a încărcat aliatul frate de la Răsărit, şi a luat-o întreit, dar să ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă atunci eram o altă ţară, un alt popor?! Nu, tot noi eram dar nu era atâta corupţie în conducere şi administraţie.

Acum, Băsescu, în toate situaţiile critice, pune placa cu cei 4.9 milioane de pensionari, pe care a repetat-o şi aici de două trei ori, papagaliceşte. Păi aşa preşedinte jucător cum e nu are decât să adune toţi pensionarii României la un loc, ca într-un lagăr şi să aranjeze cu Gold Corporation să le dea şi pensionarilor, fiecăruia, câte o lingură de cianură cum are să le dea şi moţilor. Adevărul este că lui Băsescu nu-i mai pasă de moţi de acum înainte, nu mai trebuie să le ceară încă un mandat de preşedinte, aşa că poate să facă schimbul aurului pe cianură cum doreşte compania străină la ordinele căruia se vede că este. Pe Băsescu de asemenea nu-l interesează distrugerea frumosului mediu din Munţii Apuseni, nici că sunt ţări europene care au interzis folosirea cianurilor în minerit. El rămâne orb la faptul că toate celelalte  exploatări aurifere pe care a pus mâna Gold Corporation, sunt în alte ţări, nu în Canada, oare de ce, doar Canada are mai multe zăcăminte de aur decât România?! Nu a realizat nici amănuntul, semnificativ, că celelalte exploatări aurifere pe care a pus mâna respectiva companie sunt fie în deşerturi, fie în munţi sterpi, nepopulaţi, nu ca Roşia Montană o arie bogată şi majestoasă cu floră carpatică şi cu o populaţie densă, milenară în cincisprezece sate?!? Toţi oamenii liberi şi lucizi văd şi compară, numai el, cel mai josnic dintre vânzători de ţară, evită!! În schimb, degajat şi popular cum îi place să se dea în faţa camerelor de luat vederi, ne dă de ştire că i s-a arătat lui o exploatare auriferă la suprafaţă (în clasica formă de pâlnie – NA) în mijlocul unei aşezări. Formidabil, cum e pus să ne fraierească cu această reclamă a companiei, fără să ne spună cum se face exploatarea minereului şi unde-i procesarea cu cianură a minereului, nici faptul că acea aşezare e temporară, pe perioada exloatarii minereului. Simple omisiuni de propagandist cu cianură. 

În altă ordine de idei, habar nu are că la Baia Mare există un grup de cercetători romani, la ce-a mai rămas din fostul Institut de Metale Neferoase, care au lucrări originale, avansate şi experimentate legate de extragerea metalelor preţioase fără să folosească cianuri şi sunt pe cale de-a finaliza un întreg proces tehnologic de extragere a metalelor preţioase fără reziduri atât de toxice, dăunătoare mediului. Însă se zbat cu lipsurile financiare, au nevoie de 100.000 de euro, pe care nu-i găsesc în toată România şi nici Vasile Frank Timiş sau Gold Corporation, foarte tare interesaţi de aurul românesc, nu îi investesc! Vasile Frank Timiş la un Christmas Party la Londra, într-un cerc politic de vârf şi-a permis să facă o donaţie de 100.000 de dolari, iar Gold Corporation mai bine aruncă sutele de mii de dolari în propagandă ordinară decât să sprijine cercetarea ştiinţifică românească benefică mediului înconjurător. Banii lor, treaba lor, noi doar ne dăm seama de adevăratul lor profil moral. Grupul cercetătorilor de la Baia Mare îşi pun speranţa în academicianul Ionel Haiduc, o somitate în chimie, care a condus echipa academică ce a stopat programul companiei Gold Corporation, ce ar fi o devastatoare bombă cu cianură deasupra Roşiei Montane şi a celor cincisprezece sate din împrejurimi.

Pentru Băsescu toate astea nu au importanţă, el a venit la Roşia Montană să pună placa cu pensionarii şi să transmită mesajul de undă verde pentru cianurizarea Roşiei Montane. A plecat stăpânit de culoarea  apei ce ieşea din mină şi semăna cu coniacul. Mă mir că nu s-a aplecat să ia o gură. Ce tristă marionetă cu suspendări, încă doi ani va fi jucător în sforile străinilor pe urmă va fi azvârlită la coşul lor de gunoi, iar în istoria românilor va fi aşezat alături de vânzătorii acestei ţări. Pentru că nu a perceput acest popor de pe poziţia de preşedinte al ţării şi mult mai puţin a înţeles ce trebuia să facă pentru această  ţară.  Niciodată nu s-a oprit să judece ce au vrut să ne înveţe înaintaşii noştri lucizi şi iubitori de ţară, când ne-au îndemnat cu „Prin noi înşine” sau cât adevăr este în: cu cât eşti mai dator cu atât ai mai puţină libertate, independenţă, demnitate! Mi-e milă de el de-mi vine să-i dau un ban din pensia mea de şase sute şaptezeci de lei după şaptesprezece ani practicaţi ca medic în  România .        

 

ÎN DRUM SPRE ROŞIA MONTANĂ  

 

Acest video-clip cu preşedintele jucător după cum îi cântă străinii, alte informaţii de la moţii locali sau persoane competente prin pregătirea lor profesională şi imagini din patrulaterul aurifer din Munţii Apuseni, încet au pus stăpânire pe mine şi am hotărât, ca la întoarcerea la Casa cu Flori din Bistriţa, să trec prin Munţii Apuseni, pe la Roşia Montană, să am eu propriile mele imagini, propriile mele păreri. 

Am plecat din Timişoara dimineaţa, după ce mi-am luat rămas bun de părinţii mei din cimitirul din Fratelia. Da, am eu un cult permanent şi profund pentru ei, îi pomenesc şi îi plâng cât voi trăi. Cred că ceva aparte, anume din sufletele lor au rămas şi în mine, în sufletul meu. Deşi nu-s religios, am un cult al morţilor marcat pentru că sunt istoria  rădăcinilor mele, a fiinţei mele într-o lume care trece fără noimă dacă nu-i ştim, îi uităm.

Şoseaua spre Lugoj e foarte bună, se merge rapid şi trece prin Recaş, comună mare bogată şi de fiecare dată, când trec prin ea, îmi aduc aminte de munca patriotică pe care o făceam împreună cu colegii mei, după sesiunile de examene din vară, la Gostatul Recaş. Acum nu mai este gostat, au mai rămas totuşi cramele de Cădarcă de Recaş! De la Lugoj o iau spre Nord, spre Deva, pe lângă  Munţii Poiana Ruscă trecând prin comuna în care s-a născut primul om din lume care a zburat cu o maşină proprie, prin forţă proprie şi fără alte anexe, Traian Vuia. Atunci, în 1872 când s-a născut, românii îi ziceau comunei Surducul Mic, azi în cinstea şi memoria unuia dintre pionierii aviaţiei mondiale îi spun Traian Vuia. Cu adevărat viu, ager, instruit cu două licenţe universitare de la Budapesta, pleacă la Paris să realizeze visul  omenirii: să inventeze o maşină cu care să poată zbura!! Şi în 1906, cu maşina sa cu aripi s-a ridicat de la pământ şi a zburat. O, da, e adevărat s-a ridicat numai câţiva centimetri şi a zburat numai câteva zeci de metri, dar a fost atunci la începutul începuturilor aviaţiei mondiale, când el şi alţi doi români, Aurel Vlaicu şi Henry Coandă, au fost în fruntea ei. Ce măreţie, ce  stare de mândrie pentru naţiunea al cărei fiu este.

Ce oameni de frunte în lume a dat mica noastă naţiune de-a lungul  istoriei ei europene iar acum a decăzut economic mai rău decât sub dictatura comunistă. Am zburat printre primii în lume, am minerit în Munţii Apuseni înainte de a veni romanii, iar acum am ajuns să facem programe şi contracte prin care vom ceda străinilor 80% (optzeci la sută) din aurul ce se va extrage de la Roşia Montană şi asta pentru că ne garantează că vor angaja câteva sute de români la moderna lor mină  în urma căreia, doar în câţiva ani, va rămâne un munte de cianură şi iar câteva sute de şomeri. Va fi mai rău decât acum!! Nu pot să cred că Băsescu e chiar atât de prost şi nu poate analiza o situaţie atât de simplă, fiindcă totuşi a dat dovadă de un IQ mediu, realizează ce se va întâmpla după extragerea totală şi rapidă a minereului de aur, dar el este un ticălos fără simţire faţă de această naţiune, fără caracter, un mare şarlatan.  

Înainte de a intra în Deva iau drumul care merge la Brad, trec podul peste Mureş şi am intrat în Ţara Moţilor din Munţii Apuseni. E o zi de vară, senină, într-o ţară de un  frumos pitoresc geografic, ridicată de pe nişte munţi vulcanici, care aici au scos la suprafaţă numai metale preţioase din mijlocul incandescent al micuţei noastre planete. Din nefericire, din mare nedreptate, metalele astea preţioase au generat o  istorie grea a celor ce au trudit în galerii să le scoată la suprafaţă, să strălucească pentru alţii, departe de această ţară. Cerule Mare, de câte ori am colindat prin munţii aceştia atât de frumoşi cu oameni cu suflet din lacrimi. Am început din studenţie cu rucsacul în spate pe jos, pe platformele trenurilor înguste trase de mocăniţă, cuvânt ce derivă de la mocan cum li se mai spun oamenilor de la munte, cu camioane de ocazie ce miroseau puternic a benzină şi se stricau des, lăsându-ne în drum în noapte, dar de fiecare dată un suflet din lacrimi ne găzduia, ne ospăta din puţinul lui. Apoi cu castravetele cum îi spuneam maşinii noastre familiale, cu Ica şi Florin. Acum cu VW, un golfuleţ ce strâmbă din nas pe drumurile noastre. Peisajul pe Valea Vălişoare, ce şerpuieşte printre dealuri împădurite şi largi păşuni montane îmi răscoleşte amintirile trecutului. De sus din Pasul Vălişoare cobor în Brad, un orăşel cu rezonanţe istorice şi tradiţii în mineritul metalelor preţioase. Urmează o intersecţie unde o iau spre Abrud pe un drum denivelat şi cu gropile petecite cu bitum de proastă calitate, străjuit de buruieni şi de ce mai aruncă unii trecători din goana maşinilor. Benzinării sărăcăcioase cu grupuri sanitare murdare.

Abrudul pentru mine are o rezonanţă istorică unică. Două semnificative  evenimente s-au petrecut aici pe care românii ar trebuie să le cunoască bine, să le judece şi să ia aminte. Evenimente de care preşedintele jucător şi ordonanţa lui, Boc, nu au ţinut cont, fiindcă acum mai mult ca niciodată în trecut, paragina micului orăşel este uluitoare, depresivă. E drept este şi vina administraţiei locale şi nepăsarea citadinilor greu încercaţi. Cea mai dărăpănată casă, intenţionat lăsată pradă unei distrugeri rapide, că să se şteargă istoria moţilor, care trebuie globalizaţi de către Gold Corporaţion, este cea de la o răscruce, pe care, încă se mai află două plăcii de marmură pe care scrie: În această casă s-a pus la cale trădarea şi prinderea lui Horia şi Cloşca în decembrie 1784 iar sub ea, pe a doua placă: În subsolul acestei case au fost ţinuţi în lanţuri Horea şi Cloşca în noaptea de Anul Nou (1784 – 1785 ) iar în zorii zilei au fost escortaţi la Alba Iulia. Casa care ar trebui să fie un muzeu amplu documentat al răscoalei iobagilor din Munţii Apuseni conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan este o ruină strigătoare la cer, cu acoperişul spart şi ţigle furate ca distrugerea să se facă mai repede, cu geamuri sparte, cu tencuiala căzută şi cărămizi distruse de ape şi igrasie, iar gardul din faţă ruginit şi incomplet lasă să se vadă buruienile ce au început să crească şi pe trepte. Cerule mare, ce naţiune de trădători am ajuns! Nu am ajuns, am fost din totdeauna, genele plebei romane se văd în noi de la trădarea lui Vlad Ţepeş, Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu, Ion Antonescu,  dar astăzi sub Ion Marcel Ilici Iliescu şi Traian Băsescu s-a atins apogeul. Pe capetele conducătorilor răscoalei iobagilor s-a pus un premiu de 300 de galbeni, astăzi trădarea poporului român se face prin comisioane de douăzeci şi doi de ani. Atunci, în Secolul al XVIII-lea european, numit secolul luminilor şi al emancipării naţionale, s-a vorbit mult de răscoala iobagilor români, despre substraturi de vitejie şi legături masonice, despre  cele patru întâlniri a lui Horia cu împăratul habsburg, Iosif al Doilea, despre aurul moţilor care nu ar mai fi ajuns la Viena ci la Paris, pentru pregătirea revoluţiei franceze din 1789, dar acum guvernele post decembriste tac şi ascund emanciparea naţională distrugând evidenţele ridicării unei naţiuni împotriva tiranilor de orice fel. Au motive, dar au şi ordine străine în acest sens, trebuie să le execute ori adio guvernare.  

În centru se află o clădire cu etaj, cu restaurant la parter acum, pe care se află o altă placă pe care scrie: În această casă a suferit moarte de martir, pentru cauza revoluţiei de la 1848 – 1849 Petru Dobra prefectul ţinutului Zlatnei. Cine o fi hotărât acest text torsionat?  Despre ce fel de revoluţie se vorbeşte aici, de atunci din Munţii Apuseni? Câţi din cei ce cunosc adevărul istoric al Războiului  moţilor de neatârnare la Ungaria, împotriva honvedseg-lui lui Kossuth sunt de acord cu acest text, care ascunde marea ticăloşenie a maiorului Hatvani, care a transformat convorbirile de pace în masacrul moţilor şi conducătorilor lor. Avram Iancu a scăpat din asedierea Abrudului de către Hatvani, dar va reveni cu legiunile sale şi aspru va răzbuna omorârea prefectului Petru Dobra şi-a a celorlalţi români din Abrud. Îi va învinge şi izgoni pe unguri din Ţara Moţilor. În paranteză, pentru adevărul istoric, Petru Dobra, Ion Buteanu şi Ion Dragoş se aflau la Abrud la înţelegere de pace cu trimişii lui Kossuth, care a promis că pe timpul convorbirilor armatele lui nu vor ataca. Maiorul Hatvani nu s-a ţinut de promisiune, a atacat şi a luat prizonieri delegaţii români. Petru Dobra, pentru atitudinea sa intransigentă, a fost schingiuit groaznic, apoi împins şi aruncat pe fereastră de la etaj, în momentul în care a căzut honvezii l-au împuşcat strigând că a încercat să evadeze!!    

Tot în acest centru, cu clădiri şi biserici posomorâte şi neglijate am mai văzut şi casa în care a fost găzduit Nicolae Iorga, la doctorul Laurenţiu Pop, în 1905. Marele istoric a citit şi studiat şi scris enorm, dar a avut timp de peregrinări istorice în care simţea, trăia şi onora înaintăşii  românilor. Azi, nici istoricii din Bucureşti, poate nici cei din Transilvania nu au timp să vină la Abrud să vadă casa dărăpănată în  care au fost trădaţi şi apoi deţinuţi în lanţuri Horia şi Cloşca, să intervină pentru renovarea şi deschiderea unui muzeu pe măsura şi semnificaţia acelei răscoale, având drept rezultat abolirea iobăgiei în Transilvania ajunsă pe mâna nobililor unguri, dar sub stăpânire habsburgă.           

După câţiva kilometri am ajuns la un indicator mare, nou, ce indica direcţia spre Roşia Montană şi am văzut şi marele avânt economic adus de programul Gold Corporation, afişat printr-un ceas digital fixat în indicator. Dar mă opresc la ce ne indică istoria aurului de aici. 

 

O ISTORIE UNICĂ A AURULUI DIN MUNŢII APUSENI

 

De aproape două mii de ani fiecare stăpânire care a trecut prin Munţii Apuseni a exploatat aurul lor. În galeriile minelor de la ROŞIA  MONTANĂ au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 Tăbliţele Cerate prin care se confirmă existenţa acestei mine de aur din anul 131 AD, atestând documentar şi una dintre cele mai vechi localităţi europene numită Alburnus Maior (Roşia Montană de azi, Abrudul a fost numită Alburnus Minor).

AURUL a fost primul dintre metale care a făcut cu ochiul omului primitiv, în urmă cu peste 20.000 de ani şi, oricât a evoluat omul de atunci, privirea sa tot de strălucirea aurului e atrasă şi, dacă de la început, a fost considerat metal sacru printre celelalte, cu timpul a devenit metalul îmbogăţirii, avuţiei şi puterii în lume. Metal nobil, fascinant prin strălucire, ademenitor, are duritate redusă şi este considerat cel mai plastic metal, învăluieşte orice, ambiţionează şi înşeală. E maleabil dar nu se lasă oxidat, acizii nu-l modifică în săruri, este stabil, aproape îţi vine să crezi că e etern, dacă ar există eternitate. Şi pentru că nu există eternitate nici aurul nu rezistă aşa zisei apei regale  – o combinaţie de acid clorhidric şi azotic – fiindcă omul nu mai e primitiv şi a inventat, între timp, şi anti-eternitatea! Se găseşte împreună cu alte metale rare, nobile, aproape pur, dar cum nici strălucirea soarelui nu e pură, la fel nici aurul.

HERODOT: Agatârşii sunt oameni înstăriţi şi poartă mult aur, locuiesc împreună ca fraţii şi nu se invidiază între ei. Agatârşii se pare că au venit odată cu sciţii pe meleagurile noastre – nouă sute de ani înainte de Christos – şi au adus cu ei aur din Munţii Urali. Agatârşii, oameni ai munţilor au fost atraşi de Munţii Apuseni unde, la fel ca în Urali, au început să caute aur în albiile râurilor. Şi l-au găsit din abundenţă!! Găsind aur în albia râurilor, au tot urcat pe firul lor şi au început să facă gropi, să-l caute şi-n adâncime, era logic, a fost cu succes. Astfel au apărut primele gropi, primele galerii pe marginea pâraielor, a râurilor, fiindcă în credinţa lor practică aurul venea din adâncuri!! Geto-dacii au observat îndeletnicirile agatârşilor şi au început să caute şi ei aur în albiile râurilor sau prin mineritul  primitiv şi au adunat mult aur. Atât de mult încât istoricul roman Diodor spune că regele geto-dacilor, Dromichaites, când l-a bătut pe Lisimach, generalul lui Alexandru Macedon, avea o mie de tone de aur curat!! Nu ştiu cum s-au făcut calculele – oricum se pare că avea mult aur, dar şi-a  invitat învinsul la o masă tare sărăcăcioasă ca să-l întrebe după ce sărăcie a venit în ţara lui. Apoi, sunt date istorice care precizează că fenicienii şi grecii cumpărau aur de la geto-daci, bazate şi pe faptul că la Roşia Montană s-au găsit monede macedonene din secolul patru înainte de Christos… deci de atunci stăpânii acestor munţi dădeau aur pe bănuţi de cupru…

EPOCA PREROMANĂ. La Roşia Montană s-au găsit urme evidente de minerit înaintea cuceririi Daciei de legiunile romane. Mărturie fiind găurile din munte făcute prin metoda focului puternic după care aruncau apă rece cu oţet ce fisurau stâncile pe care le desprindeau mai uşor în căutarea aurului. Astfel, înainte de venirea romanilor, geto-dacii se îndeletniceau şi cu mineritul aurului. În anul 2000 o echipă de arheologi francezi a făcut cercetări la Roşia Montană şi a descoperit galerii vechi de mină cu susţineri din lemn. Cercetări cu Carbon 14 demonstrează că aceste bârne erau dinainte de Christos!!

EPOCA ROMANĂ. Înfrângerea Daciei în 106 AD a însemnat, întâi de toate, pentru Imperiul Roman 164 de tone de aur şi 331 tone de argint aducând Romei cea mai mare pradă de război din toată istoria imperiului. Mărturie la această afirmaţie stă sărbătorirea  victoriei la Roma timp de 150 de zile continuu!! A fost anul în care romanii au fost scutiţi de impozite iar moneda de aur a imperiului a devenit pe încă odată mai grea decât fusese înainte!! La atâta aur, era normal să i se ridice lui Traian cea mai mare columnă printre împăraţii imperiului. E momentul să lăsăm deoparte teoria făuririi poporului nostru din legionarii romani şi femeile dace. Gata, vremurile în care ne ameţeam şi încântam cu idila dintre romani şi daci în făurirea poporului român a trecut, chiar dacă într-un moment istoric, sau mai multe, ne-a fost de ajutor. Pe Columna lui Traian nu este nici cel mai mic semn în acest sens, doar cât de viteji au fost romanii şi câţi sclavi daci au adus cu ei. Astăzi, istoria a trecut de la fantezie la raţionament istoric, comparativ. Urmărind creşterea şi descreşterea imperiului roman nu găsim date care să ateste că legiunile romane, cu floricele în colţul gurii, au venit să procreeze popoare latine ci să cucerească, supună Dacia şi îmbogăţească Roma! După victoria legiunilor lui Traian în Dacia, Roma a fost de-a dreptul uluită, zguduită de atâta aur şi argint, de poveştile despre bogăţiile fabuloase ale noii provincii imperiale.  Toate aceste noutăţi, despre frumoasa şi bogata provincie, au determinat o parte din plebea Romei să ia drumul Daciei, să se procopsească. Cu siguranţă, judecând omenirea, care în anumite privinţe nu s-a schimbat deloc, a fost prima goană după aur din istoria lumii, fiindcă în istorie se vorbeşte despre un drum al aurului din Dacia la Roma. Mai mult, cu acelaşi raţionament istoric, printre cei veniţi au fost şi creştini ce au diseminat, noua religie cum s-au priceput, printre dacii în bună parte monoteişti deja. Drumul aurului s-a suprapus cu drumul creştinismului timpuriu.

Pentru cotropitorii Daciei, devenită provincie romană, nu leagănul unui nou popor latin ci exploatarea aurului a fost prima preocupare.  Ca să meargă treaba mai bine şi mai bine, cu spor mai mare, prefecţii romani au adus mineri din Dalmaţia şi Iliricum pentru exploatarea aurului din noua lor provincie. Descoperirile arheologice arată o mare dezvoltare romană la Roşia Montană. Mineritul a fost profitabil şi pe lângă minerii adulţi din alte părţi ale imperiului, numiţi hospites, cu experienţa şi tehnica acelor vremuri, ce cunoşteau şi metode de evacuare a apelor din galerii folosind ca mijloc roatele cu cupe, erau aduşi şi sclavi. Munca cea dură şi grea o făceau sclavii, care odată băgaţi în mină nu mai ieşeau decât morţi, fiindcă acolo traiau şi săpau după aur până la epuizare şi moarte. Inginerul miner Valentin Rus care a scris o documentată istorie a mineritului la Roşia Montană şi ne-a fost ghid în galeriile romane ale minei, ne-a spus: mulţi sclavi din mină cereau să devină gladiatori şi să se lupte pe viaţă şi moarte decât să mai rămână în întunericul minelor de aur de aici. În contrast, gladiatorii care nu dădeau dovadă de luptători cutezători şi viteji în arene erau ameninţaţi că vor fi trimişi în mina de aur de la Alburnus Maior, unde vor muri ca nişte şobolani în întuneric. Plebea romană, venită în goană după aurul noii provincii romane, răscolea mai mult  albiile râurilor din Munţii Apuseni, a Arieşului şi ale Crişurilor. Aurul adunat, se topea în creuzete de lut şi se turna în lingouri ce luau drumul de aur spre Roma. Se estimează că romanii de la Roşia Montană trimeteau trei tone de aur pe an şi astfel, în timpul stăpânirii lor în Dacia au dus la Roma trei sute de tone de aur, pe lângă cel prădat la început, în 106 AD, când Traian l-a învins pe Decebal, fără să-i aducă în dar nici măcar o lupoică deformată, cu trei ţâţe siliconate, cum au fixat-o nişte aberanţi de curând pe scările muzeului de istorie din Bucureşti. Mă rog, pentru câtă istorie românească ştiu bucureştenii e tocmai potrivită (îmi cer scuze de la excepţii, şi sunt destule, dar nu-i scuz pentru că o acceptă acolo, în continuare).

POPOARELE MIGRATOARE fiind în deplasarea jefuirii nu s-au oprit să minerească, s-au mulţumit cu ce au prădat. Hunii sufereau în spaţiile închise, muntoase, împădurite aşa că nu au lăsat nici o urmă de aşezare după trecerea lor. Ostrogoţii au fost mai receptivi la aurul de aici şi de la ei ne-a rămas Tezaurul de la Pietroasa „Cloşca cu pui de aur”.

FEUDALISMUL timpuriu a început cu ungurii care au aflat de aurul munţilor şi au urcat pe Mureş şi Crişuri pentru că în albiile acestor râuri încă se mai găsea aur, ajungând până la sursa cea fabuloasă auro-argentiferă din Munţii Apuseni. Cum ungurii nu aveau nici o pricepere, dar le plăcea aurul, s-au învrednicit să-l prade de la moţi iar regii lor au colonizat zona cu mineri saşi. Astfel, în 1325 Regele Carol Robert de Anjou a concesionat Baia de Arieş unor mineri din Saxonia, ce au venit cu unelte şi tehnică minieră mult mai avansată, deci au fost mult mai productivi. Odată cu minerii au sosit şi alţi meseriaşi ceea ce a dus la o superioară dezvoltare a localităţilor miniere. Atunci, galeriile romane ce însumau vreo şapte kilometri sunt prelungite cu alte galerii cu profil diferit, boltit, susţinut de zidărie uscată din piatră cioplită. După înfrângerea regatului ungar în 1526, Transilvania devine principat autonom dar vasal otomanilor, care nu îşi aduc prea mare contribuţie în minerit, doar în colectarea aurului prin toate mijloacele. Odată  învinşi otomanii, Transilvania este încorporată în Imperiul Habsburgic iar mineritul din Munţii Apuseni ia un avânt nemaiîntâlnit din epoca romană. Însăşi Maria Teresia se implică în accelerarea şi performanţa mineritului, dând poruncă să se facă tăuri speciale pentru apa necesară ştampurilor – instalaţie mecanică din lemn folosită la sfărâmarea minereului – după care numărul ştampurilor a depăşit mia, după cum reiese din raportul baronului Ignatz von Born, ce a fost trimis de curtea imperială la Roşia Montană pentru un raport amplu despre starea şi performanţa mineritului, după cum scrie şi inginerul miner Valentin Rus în istoria sa. Ei au deschis noi galerii, cărora le-au dat denumiri religioase ca: „Sfânta Treime”, „Înălţarea Domnului” sau „Sfânta Cruce”, ultima fiind cea mai lungă şi bogată în care vagoneţii de lemn pe şine din lemn au fost treptat înlocuite cu cele din fier. Astăzi, când privim cu admiraţie cât de măreaţă este Viena, fosta capitală a imperiului habsburgic, ştim că la baza ei stă munca perseverentă a habsburgului şi aurul moţului.

La sfârşitul secolului XIX-lea în Munţii Apuseni, scrie inginerul Valentin Rus în documentata sa lucrare istorică despre Roşia Montană: existau mici exploatări miniere, proprietate individuală sau proprietatea unor asociaţii miniere pe cuxe şi precizează că deşi mici proprietari lucrau rudimentar au atins cele mai mari şi bogate minereuri aurifere. De amintit, pentru că merită ca exemplu, printre micii proprietari individuali din vremea hasburgică se afla şi un mecena al moţilor, Mihail Gritta, care, fiind foarte norocos în exploatarea sa,  din aurul găsit a ridicat şapte biserici româneşti, printre care şi vechea biserică ortodoxă din Roşia Montană în 1781, cu un turn zvelt de 31 de metri, ceea ce a fost un semn de emancipare pentru moţi, printre celelalte confesiuni cu biserici mai mari.

SECOLUL XX. În timpul Primului Război Mondial mulţi mineri au fost recrutaţi şi duşi pe diferite fronturi, multe mine s-au închis iar, după 1918, noua administraţie românească a fost nepricepută şi obstruată, în fel şi chip, de fosta stăpânire. Au trecut nişte ani buni până ce mineritul la Roşia Montană sub administraţie românească să atingă ritmul anterior războiului, şi într-un deceniu a reuşit exploatări pe noi galerii în lungime de 20 Km. Când totul începuse să meargă ca pe roate a intervenit Al Doilea Război Mondial, ocuparea şi exploatarea României de către eliberatorii  sovietici, naţionalizările şi sovromurile impuse.

Naţionalizarea din 1948 a trecut automat toate asociaţiile şi societăţile miniere în proprietatea statului de democraţie populară ce era încătuşat şi tras, în marş forţat şi dur supravegheat, să ajungă comunismul fratelui de la răsărit. În vocabularul dictaturii comuniste apare sintagmele: sarcina principală, producţii mărite, întreceri socialiste, cincinale, victoria comunismului în întreaga lume. Chiar aşa, trebuie însă precizat că mineritul, în noua societate comunistă impusă, a beneficiat de foarte buni specialişti români, formaţi la Institutul de Mine din  Petroşani, care au proiectat minele şi instalaţiile miniere la parametri mondiali, dar la norme de producţie peste putinţe ce au fost trasate ca sarcina de partid şi stat.

Nevoia tot mai mare de aur a impus o cercetare riguroasă a zăcămintelor de aur din patrulaterul aurifer din Munţii Apuseni, cu maximum de focalizare la Roşia Montană, unde au fost angrenate mai multe echipe complexe de specialişti, formate din ingineri, tehnicieni, geologi, topografi, forjori pentru eşantioane, care au adunat cu mult profesionalism date necesare, concrete. La sfârşitul cercetărilor concluziile au evaluat că la Roşia Montană se găsesc 300 de tone de aur şi 1.600 tone de argint, plus alte metale preţioase necesare în tehnologiile actuale, moderne. Pe aceste date Consiliului de Miniştri a hotărât ca din 1970 să se înceapă exploatarea minereului de aur de la suprafaţă, începându-se cu derocarea muntelui. Tehnologia exploatării la suprafaţă, chiar dacă nu a fost la cel mai ridicat nivel, a reuşit să exploateze minereu din care se extrăgea 340 Kg de aur şi 1.800 Kg de argint pe an. Din 1974 exploatarea subterană s-a sistat şi galeriile au fost părăsite împreună cu o mare parte din utilajele  din ele.

DUPĂ DECEMBRIE 1989, s-au instalat la guvernare oportunişti şi parveniţi dornici să se îmbogăţească mai rapid decât încrâncenaţii capitalişti. Capitaliştii străini, în patologica lor stare de înavuţire şi dominare economică, au găsit în guvernanţii post-decembrişti marionetele care răspund rapid, bine şi slugarnic la comenzile lor, mulţumindu-se cu mărunte favoruri şi comisioane. Prin strategia lor de dresori dominanţi le-au indus ideea că industria română este doar o grămadă de fier vechi ce trebuie blocată, stopată, degradată şi apoi vândută lor la preţul fierului vechi!! Iliescu cu Petre Roman şi Adrian Năstase au depus zel şi râvnă în acest sens şi rezultatele s-au văzut în câţiva ani. În industria mineritului, ruinarea se vede peste tot, dar Roşia Montana este un caz special de urmărire şi vânare a bogăţiei după o ruinare programată, ca apoi să fie vândută de zeci de ori sub adevărata ei valoare. Fapte: în 1989 exploatarea la suprafaţă funcţiona cu 1200 de angajaţi şi era în limitele eficienţei, în anul 2000 mai erau 800 de angajaţi cărora li se inducea ideea de ineficienţă, nerentabilitate, nesiguranţă şi în 2006 exploatarea de la Roşia Montană s-a închis, punând în şomaj de mizerie 450 de angajaţi. Cifrele sunt din volumul ROŞIA MONTANĂ – AUR şi ARGINT lucrare scrisă de inginerul miner Valentin Rus, director al Societăţii Roşiamin. Astăzi autorul este şi ghid turistic al galeriilor romane din Roşia Montană şi nădăjduieşte ca, odată şi odată, fostele galerii miniere să fie amenajate în cel mai mare muzeu minier al Europei, pentru că atât ca lungime cât şi în timp istoric este pe primul loc. 

După 1989, în întreaga Românie, industria mineritului a intrat într-un declin rapid până la închiderea majorităţii minelor. Acest colaps al mineritului se datorează celor trei factori majori: preşedinţilor şi guvernelor lor post-decembriste, minerilor dezorientaţi, dezinformaţi şi rapacităţii capitaliştilor străini. Guvernele corupte şi capitaliştii străini şi-au dat mâna în a deruta şi dezaxa societatea română, în a o depersonaliza şi deznaţionaliza, în a sărăci România şi a o supune intereselor străine. Guvernele lui Iliescu şi Băsescu au dus la îndeplinirea acestor interese străine, chiar mai mult decât se aşteptau bancherii globalizării şi pe lângă ei tot felul de impostori. Pentru afirmaţiile de mai sus este ilustrativ, edificator ce se întâmplă la Roşia  Montană, cea mai bogată în minereuri de metale preţioase din patrulaterul aurifer al Munţilor Apuseni, unde a apărut Gold Corporation, o companie caracatiţă în exploatarea aurului lumii, pozând aici cu oferte şi programe de binefaceri sociale, în spatele cărora se ascund adevăratele intenţii de profituri exorbitante.

Ajunşi aici cu istoria reală, trebuie făcută o paranteză, oprindu-ne un moment la Vasile Timiş, cel ce a deschis ochii, din calcule şi inginerii financiare, companiei Gold Corporation către Eldorado din Munţii Apuseni, de la Roşia Montană. Fără nici o îndoială maramureşanul  Vasile Timiş, născut în 1963 la Borşa şi absolvent al şcolii profesionale auto-mecanică, este un om de afaceri înnăscut cu norocul de partea sa, dacă la vârsta de 45 de ani se înscria printre cei cinci sute cei mai bogaţi englezi, fiindcă acum trăieşte la Londra cunoscut sub numele de Frank Timiş, dar face afaceri şi în România unde se plasează între primii zece români căpătuiţi recent, dacă luăm în considerare că după absolvirea şcolii profesionale, a plecat din România cu mâinile goale şi s-a fixat în Australia unde a început ca şofer, camionagiu. Când a avut primul său camion s-a declarat companie, apoi a minerit vreo şase luni într-o regiune numită plastic pârâul ţânţarului şi şi-a deschis o companie proprie de minerit, mai mult o firmă, din spatele căreia s-a lansat în bursă, unde norocul îi mergea înainte deschizându-i toate uşile. Vasile Frank Timiş este o minte financiară efervescentă cu o voinţă şi cutezanţă rară, care a experimentat cu succes, până acum, metoda îndată ce dai faliment cu o companie, imediat deschide alta mai îndrăzneaţă şi astfel în 1995 a pus pe roate Gabriel Resources un adevărat cal troian la bursă cu care şi-a deschis alte oportunităţi de îmbogăţire. Printre porţile deschise se numără cele din România, începând cu Regia Autonomă a Cuprului din Deva, care s-a fălit cât de bogată este prezentându-i deschis toate cercetările şi documentaţia resurselor minerale din Munţii Apuseni făcute de specialiştii români în deceniile trecute. Sigur că l-a atras bogăţia Munţilor Apuseni, unde a început prospecţiunile de verificare a datelor. Vasile Frank Timiş nu a venit singur ci împreună cu calul troian, Gabriel Resources, dar al zeilor financiari pentru Roşia Montană şi aşa muntele de aur al moţilor se va  mistui în băncile zeilor financiari în timp ce moţii vor rămâne, câţi vor mai rămâne, cu încă o istorie amară, dar de data asta şi fără aurul munţilor lor.

 

ROŞIA MONTANĂ – 2012 

 

 

              Am ajuns în piaţa Centrului Istoric al Roşiei Montane, epicentrul propagandei RMGC pentru cei ce vin din alte părţi aici, condusă cu o strategie informaţională de Gabriel Resourses – companie de explorare şi dezvoltare din Toronto – care a obţinut dubios şi o licenţă de exploatare a întregului minereu, dar încă nu a primit aprobare de începerea extracţiei şi de prelucrare cu cianură. Între timp licenţa a expirat, s-au găsit mari abateri de la legile statului român şi internaţionale ale proiectului RMGC, dar compania de explorare şi dezvoltare persistă cu încăpăţânare diabolică, prin tot felul de negocieri şi târguieli, prin manipulări propagandistice să obţină aprobarea acestui proiect total dezavantajos economic României şi dăunător, nociv mediului natural. În aceşti ani a apărut o contracarare puternică din partea unor localnici ce susţin „suntem supuşi, manevraţi şi exploataţi mai rău ca pe vremea sovromurilor”. Acestora li s-au alăturat, şi continuă să se alăture, academicieni, cercetători de înaltă calificare, elite culturale şi artistice, sociologi şi alte categorii de intelectuali, cetăţeni lucizi din toată România şi împreună se opun cu argumente pertinente proiectului RMGC!!   

Piaţa veche e cu adevărat istorică, a fost sute de ani târgul de sâmbătă al moţilor, al meseriaşilor şi comercianţilor de la poalele muntelui de aur, nesecat în peste optsprezece secole de minerit continuu. Piaţa este înconjurată de clădiri vechi, de secole, marcate adânc de ruinare ce au fost lăsate aşa de noii proprietari. Dintre clădiri, din cea mai reprezentativă a mai rămas doar faţada şi aceasta în stare de pre-prăbuşire, pe care noii proprietari au acoperit-o cu nişte pânze, ca nişte tifoane groase, pe care au pictat cum va arata acea clădire renovată. Acest tratament de pansare cu tifoane pictate l-au aplicat şi altor clădiri din piaţă, ce vor fi scoase nou-nouţe ca din pălăria iluzionistului, după ce vor primi aprobarea să secătuiască definitiv nu numai un munte de aur ci patru munţi: Cetate, Cârnic, Orlea şi Jing consideraţi că ar conţine cel mai mare zăcământ de aur şi argint din Europa şi unul dintre cele mai bogate din lume. Până la obţinerea aprobării clădirile rămân în agonia dărâmării, mascate de bandaje de tifoane groase pictate, pentru că guvernele Băsescu nu au fonduri de renovarea patrimoniului, numai pentru ICR-ul patibularului patapievici.  Pentru mine, la prima vedere îmi dau imaginea cadavrelor  din morgă acoperite cu cearceafuri, dar, în realitate sunt frescele propagandei,  manipulată economic şi psihologic de Gabriel Resources din Toronto, înfiinţată în 1995 de Vasile Frank Timiş, ce este preşedinte peste zece directori!! I-am găsit pe Internet, mari specialişti în jongleriile bursei torontone. Aceştia, au motive determinate să pună mâna pe acest tezaur românesc şi să-l bage în bursele şi băncile lor, după principiul capitalist: minimum de investiţie şi maximum de profit, la care, în globalizarea intensivă s-a adăugat prin orice mijloace de la manipulare psiho-economică şi ajungând, chiar, să se folosească de aranjamente teroriste (vezi cum se poate începe un război unde e mult petrol). 

În spatele acestui centru istoric atât de sărac şi părăginit, în letargie,  ajuns de comă şi în comă, printre turnuri de biserici vechi se vede strălucitor muntele de aur decapitat şi derocat de exploatările trecute, ale comunismului a tot biruitor! Strălucirea muntelui relevă bogăţia pe care o conţine şi parcă adevereşte cât de mare va fi profitul companiei de explorare şi dezvoltare oferit de către noii vânzători ai României. În câţiva ani de exploatare modernă, intensivă cum ni se  spune şi putem crede, îl vor rade împreună cu alţi trei dintre ceilalţi Munţi Apuseni. Atunci în această piaţă istorică vor rămâne doar nişte clădiri refăcute superficial, prin lucrări şi materiale ieftine, care în interior se vor sprijini pe consolidări cu bârne mascate, decorate cu sclipiciuri şi zugrăveli lavabile, pardosite cu plastic second hand, iar la  exterior, în locul bandajelor propagandistice de azi, vor fi nişte tencuieli netede şi colorate, uşi şi geamuri de termopan, tot din plastic. Pe faţade vor fi puse tăbliţe de alamă cu tot felul de informaţi istorice şi atenţionare: proprietate Gabriel Resources, fiindcă deja sunt ale companiei, achiziţionate între 2002 şi 2008 cum scrie în proiectul lor. Bineînţeles că au fost cumpărate la preţ de moloz, dar când  gabrielenii – am io motiv să-i numesc aşa pe cei zece directori conduşi de preşedintele lor Vasile Frank Timiş –  îşi vor lua tălpăşiţa cu munţii de aur în spinare, nu înainte de-a aranja cu guvernanţii statului român să le cumpere de la ei, dar la preţ de palate din marmură de Carrara. Şi ce nu fac guvernanţii români cu banii contribuabililor când cad comisioane grase!    

Dintre toate clădirile centrului istoric, numai una singură a fost restaurată, cea mai mică şi aceasta de către muzeele naţionale de istorie din Bucureşti şi Alba Iulia, este Casa 325 transformată în muzeul Aurul Apusenilor. Clădirea este bine renovată, muzeul nu prea mare şi nici prea bogat, dar profesional aranjat iar ghida foarte plăcută, binevoitoare şi doctă. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost statuia zeiţei Terra Mater – Telus la greci – ce mi-a amintit imediat de Mather Earth a amerindienilor, acelaşi cult, dar la ce distanţă geografică între ele, la care adaug şi budismul tibetan. E un cult religios deosebit de înţelept, de-a trata planeta noastră ca pe mama tuturor fiinţelor şi al lucrurilor, de-a o respecta şi îngriji. Ecologiştii de astăzi, într-un fel sau altul, practică acest cult. Nu şi cei de la Gold Corporation ce va folosi  anual 91.800 tone substanţe dăunătoare mediului dintre care 12.000 tone vor fi sărurile de cianură puternic otrăvitoare Mamei Pământ!!

M-am întreţinut plăcut cu ghida ce mi-a explicat multe exponate şi mi-a arătat şi cele două replici după tăbliţele cerate, ce ne transmit date importante despre mineritul din timpul romanilor, aici la  Alburnus Maior. La sfârşit mi-a recomandat să vizitez mina romană. Bineînţeles este mai mult decât o curiozitate pe care am să mi-o  satisfac din multe puncte de vedere.  

Pe latura cealaltă a pieţii, în Casa 323 se află Centrul de informare a proiectului minier RMGC ce mă interesează. Este o veche clădire cu etaj şi ea cu faţada bandajată să nu se vadă starea de degradare în care se află şi pe care scrie mare, deasupra intrării: Suntem aici. Vino în centrul de informare ca să înţelegi proiectul miner Roşia Montană şi sigla lui Gold Corporation, care e afişată peste tot la Roşia Montană din zece în zece metri, numai că de data asta nu scrie sub ea Gold Corporation ci, cu aldine, Gabriel! Foarte frumos, gabrielenii noştri, proprietarii noştri din Toronto, care de ani de zile, duc cea mai murdară campanie de manipulare psihologică, de panică cum au să moară de foame foşti mineri şi se va dărâma toată istorica Roşie Montană dacă nu vin ei, gabrielenii  lui Vasile Frank Timiş să-i salveze.

Salvarea minerilor şi-a Roşiei Montane, gabrielenii au început-o cu achiziţionările: au achiziţionat 78% din totalul proprietăţilor rezidenţiale din zona industrială a proiectului – aşa scrie în proiectul lor. Nu au restaurat nici măcar clădirea centrului lor de propagandă, doar au bandajat-o iar pe unii roşieni şi turişti îi îmbrobodesc cu palavre! Vino în, în cazul acesta, sună ca la tavernele cu băutură proastă şi scumpă ocolite de clienţi sau ca la bordelurile cu curve bolnave şi bătrâne.

Eu am intrat ca să înţeleg, cum scrie afară şi bine am făcut, mi-am dat seama că înţelesesem adevărul mai dinainte, de la cei competenţi şi oneşti, care trăiesc aici sau au cercetat mediul istoric şi social precum şi proiectul RMGC în amănuţime. Centrul are o sală mare, încărcată de machete şi grafice, în mijlocul căreia turuia, ca un Kalaşnikov, căreia i s-au ataşat şi difuzoare, o doamnă robustă şi agresivă, precum activistele de partid de pe timpuri, care băga în capetele unui mic grup, să înţeleagă, ce impotenţi economic suntem noi, statul român după 2006, când s-a oprit definitiv exploatarea minieră. Apoi, cum ne-a pus Dumnezeu mâna în cap trimiţându-ne gabrielenii din Toronto să cumpere Roşia Montană cu centrul istoric cu tot şi ce minuni economice vor urma aici. Deocamdată, vedem doar cum au bandajat şi pus în cârje clădirile, ca nu cumva să nu cadă peste cei, câţiva roşieni, ce stau nepăsători la o bere în apropiere, pe o terasă urâtă din scânduri. Ceilalţi roşieni, mult mai prevăzători au urcat la Tăul Brazi la un picnic sănătos, cu bere şi mici, îndeletnicire duminicală pe căldurile lunii cuptor!

Orice întrebări sau încercări de a discuta şi alte soluţii locale, judeţene sau de stat, de redresare a situaţiei economice, prin noi înşine, cum am făcut şi în trecut, erau stopate cu agresivitate de către vajnica propagandistă a gabrielenilor din Toronto şi răspicat te aducea la ordinile ei, să accepţi fără alte comentarii şi păreri ceea ce îţi spune şi să aduci admiraţie, omagiu şi veneraţie gabrielenilor altfel fiind  etichetat duşman al bunăstării roşienilor şi cu un IQ de dobitoc! Nu m-a impresionat, eu am fost şi duşmanul poporului muncitor în trecut, acum doar a roşienilor e floare la ureche, dar am plecat că mi se făcuse greaţă corticală. Adică, cei interesaţi de ce se întâmplă cu adevărat la Roşia Montană, cei ce au citit tot felul de surse despre aur şi mineritul lui, cei ce au comparat situaţiile şi mineritului intensiv, modern şi vin la faţa locului să cunoască mai bine situaţia nu au dreptul să-şi exprime nedumeririle sau părerile contradictorii proiectului RMGC. E foarte adevărat că paragina localităţii şi-a mediului se datorează în parte mineritului de întrecere socialistă, dar şi dezorientării localnicilor după 1989, dar sunt şi argumente ce susţin că paragina şi sărăcia este şi rezultatul manipulărilor companiei de explorare şi dezvoltare din Toronto  pentru  falimentarea companiei româneşti de minerit, ca să-i ia locul şi să facă mare profit rapid prin minerit ultramodern, ultrarapid şi mega-poluant. 

Mă întreb cât mai durează până ce gabrielenii ăştea, aici, pe noile lor proprietăţi din Munţi Apuseni nu fac şi un lagăr de reabilitare cu românii ce se opun proiectului RMGC iar pe doamna propagandistă de la centrul lor să o pună şefă? Ce ticăloşi, câtă rapacitate, ce iad otrăvitor vor lăsa în urma lor! I-am dat  dracului cu centrul lor după ce am aflat că deja sute de familii de aici au fost strămutate de pe proprietăţile lor strămoşeşti să le facă loc lor, gabrielenilor. La  sugestia unui alt duşman al proiectului venit din regat, am urcat să vedem starea şi spiritul roşienilor, duminica, sus la Tăul Brazi. Am fost uimit de două lucruri: de frumuseţea peisajului ce se află într-o zonă de mediu ocrotită prin lege şi de buna dispoziţie a roşienilor în jurul meselor şi-a grătarelor. Deschişi şi ospitalieri, totuşi unii refuză să vorbească, să-şi spună părerea, alţii direct susţin ca sunt minţiţi, înşelaţi şi furaţi de străini care iau 80% din aur iar statul român aproape 20%.  Auzi dumneata, aproape 20% , adică ei precis 80% iar noi aproape 20%, păi şi 12% e aproape, nu? Doar contractul e secret! Contract secret pe moştenirile noastre din moşi, strămoşi! Păi să nu-i trimiţi undeva? Îi ştim noi pe străini din istoria minei ăştia, dar nu credeam că  guvernanţii noştri să fie aşa mari curve cu noi, cu moţii!!

Se făcuse târziu şi până ce se lasă noaptea trebuia să fiu acasă, la mine, în Nordul României. Am coborât tulburat şi iritat de câte am văzut şi auzit, fiindcă toate au început să mă frământe şi ştiu că mă frământă degeaba, mai mult decât să scriu şi eu, ca alţii, şi să mă alătur roşienilori nu pot face singur. Nu am nici forţă economică, nici poziţie socială, sunt numai un străin cu accent, dar cu acelaşi suflet românesc ca foarte mulţi din România. În schimb lefegii mass mediei guvernamentale primesc forţă economică să trâmbiţeze, pe toate căile, cât de bine le va fi roşienilor de îndată ce gabrielenii din Toronto vor demara proiectul mineritului intensiv cu cianură, dar nu vorbesc despre modul şi dramele strămutării a 973 de familii de pe proprietăţile lor pentru că proiectul gabrielenilor are nevoie de 42 kilometri pătraţi, adică 42.000 de hectare! Mare discordanţă între propaganda locurilor de muncă pentru roşieni şi realitatea strămutării lor.  

Am aflat dintr-un pliant de la centrul RMGC, primit gratuit, că peste o treime  din aceste familii au fost deja strămutate în noul cartier Recea din Alba Iulia, iar unii în judeţele învecinate, în schimbul proprietăţii cedate gabrielenilor. Din alt pliant, tot  de la centru, aflu că pe perioada funcţionării minei, Oxford Policy Management a calculat că va fi nevoie de 3.600 angajaţi!! Păi de unde îi luăm, dacă strămutăm, aproape forţat, trei sferturi din populaţia Roşiei Montane între timp? Îi aducem de la Oxford?! Sau precum romanii au adus mineri din Dalmaţia şi Iliria, gabrielenii din Toronto îi vor aduce de pe undeva din lumea treia, unde mâna de lucru e foarte ieftină, după ce a  împrăştiat prin manipulare milenară o comunitate autohtonă, prin strămutări şi relocări, stingându-i tradiţia etnică şi îngropându-i istoria sub haldele de cianură…

 

ROŞIA MONTANĂ ÎMPINSĂ PE MARGINEA  PRĂPASTIEI DE GABRIELENI

 

Roşia  Montană este acolo de când vulcanii aducători de metale preţioase la suprafaţă s-au liniştit şi au adormit de tot. Atestarea ei documentară scrisă pe celebrele tăbliţe de ceară este data de 6 februarie 131 AD dată la care se numea Alburnus Maior după latinii imperiului roman, cuceritorii Daciei la acea vreme. De-a lungul istoriei s-a vorbit şi scris deseori despre Roşia Montană pentru că a fost o exploatare minieră continuă de peste optsprezece secole, cea mai longilină mină de aur din lume. În ultimii douăzeci de ani se vorbeşte din ce în ce mai mult despre ea, de când Gabriel Resources şi-a băgat nasul înfigăreţ într-un chilipir românesc, pentru că Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman au transformat România, prin mult trâmbiţata lor tranziţia, în chilipirul tuturor străinilor! Totul s-a făcut prin propagandă şi mass media.  

Se ştie de peste o sută de ani, de la un congres oarecare, că cine va stăpâni mass media, va influenţa şi controla societatea viitoare. Absolut adevărat, absolut demonstrat şi astfel cei ce vor să influenţeze lumea după scopurile lor se sprijină pe o mass media proprie, o adevărată armă îndreptată împotriva fiecăruia, la el în casă, mai ales după ce a apărut televiziunea şi internetul cu socializarea feisbucistă (în romgleză de la Facebook). Într-o sută de ani mass media s-a diversificat şi amplificat în fel şi chip, iar pentru cei puternici şi avuţi purtându-se chiar ca prostituatele de stradă:  pentru bani satisface orice pretenţii. Este o forţă de dominare teribilă. E adevărat că acestei forţe a privilegiaţilor i se opune o contra forţă: libertatea presei şi accesul egal la ea ce s-a  încununat cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin celebrul ei articol 19. Imediat, cei puternici şi avuţi, ce vor să controleze lumea şi prin presă, au contracarat cu alte forţe, metode: negarea adevărului inconvenabil, omiterea sau trunchierea realităţii, a esenţialului, selectarea din sondaje ce le este favorabil sau pur şi simplu fabricarea lor, propagandă stridentă, violentă în marş nazist sau demonstraţie comunistă. Au pus în scenă sfânta calomnie şi dezinformatorii cu descântece halucinogene şi ca personaj principal  manipularea ce are multiplele proceduri pentru brainwashing şi mind programming cum este recunoscut internaţional! Într-o frază am punctat  aceste caracteristice ale mass mediei folosite cu multă abilitate de gabrielenii din Toronto în alienarea şi strămutarea locuitorilor din Roşia Montană pentru a le lua proprietăţile, mutându-i în locuri diferite, greu de adaptat şi este la fel, precum în trecut, nord americanii îi strămutară  pe amerindieni în rezervaţi! Cartierul Recea din Alba Iulia este o neo-rezervaţie.

Datorită acestor nelegiuiri, Roşia Montană a devenit o problemă a întregii naţiuni române fiindcă proiectul străin de exploatare intensivă este o altă ocupare şi prădare a ţării şi a declanşat  scânteia de redeşteptare naţională, precum în trecut au fost cele din 1784 -1785 şi 1848  -1849, tot aici, în  Munţii Apuseni!  Atenţie…

Insistenţa abuzivă, fără margini şi discernământ, a gabrielenilor din Toronto de a pune mâna pe minereul de la Roşia Montană prin orice mijloace, în mod cert ascunde alte motive pe lângă marele profit cu care RMGC se alege în dauna României. La suprafaţă promit toate legalităţile, tehnologiile şi dragoste neţărmurită faţă de sărăcia roşienilor, pe care-i strămută de pe vetrele lor milenare, în timp ce în subteran fac aranjamente şi corup şi mai mult guvernanţii corupţi, să scoată legi şi ordonanţe în favoarea lor, dovedind că se pricep la săpături, la mineritul subteran! Din nefericire, mass media de Cotroceni, de parlament şi cea de stradă, prostituată, satisface propaganda lui Gabriel Resourses, numindu-se mass media contra serviciu pe sub masă!

Cel mai evident exemplu de manipulare a opiniei publice prin frontul comun al acestor trei mass media este crearea locurilor de muncă la Roşia Montană, unica sursă de bunăstare locală, după ele. Această afirmaţie nu se sprijină pe realitate, este un fals grosolan din două motive: Întăi, RMGC este angajată în faza de strămutare a peste nouă sute de familii de roşieni, deci aproape o jumătate din toată populaţia comunei şi satelor ei. Strămutarea este în toi: peste trei sute de familii au fost ca deportate spre reciclare în locuri de muncă, în alte părţi. Al doilea, după proiectul RMGC toată activitatea de minerit şi prelucrare va dura 25 de ani, perioadă mult exagerată la tehnologia ultramodernă cu care se afişează, după care vor pleca, dar, bineînţeles nu vor lua şi angajaţii locali cu ei, deci înapoi la şomajul anului 2006!! Roşia Montană va fi părăsită şi dată uitării precum  minele secătuite din vestul sălbatic nord american!!

În paranteză, mult mediatizată de RMGC în România este o doamnă care doreşte insistent deschiderea mineritului pentru viitorul copiilor ei. Sentimente materne nobile, numai că în 25 de ani, copiii dânsei vor fi adulţi şi caritabila companie a gabrielenilor va fi dusă lăsând pentru viitorul copiilor doar o haldă de 250 milioane tone de steril cu cianuri într-o groapă de 360 de hectare pe Valea Cornei, un adevărat mormânt al fostului aur românesc. Această haldă îmbibată intensiv în substanţe chimice toxice va fi ţinută de un baraj înalt de 180 de metri, cât o clădire cu 60 de etaje!! Vă daţi seama ce înălţime şi ce mare presiune îl forţează în permanenţă şi eventualitatea cedării este chiar şi matematic admisă. Atunci acea haldă otrăvitoare de 250 de milioane tone porneşte la vale, ca cea de la Baia Mare din anul 2000, declanşând un dezastru ecologic local şi european!!

Şi mai vreau să-i spun ceva doamnei, primarului din Roşia Montană, şi celor ce văd  totul în roz prin acest proiect. Dacă se va porni acest proiect anti Roşia Montană, antinaţional, la care Băsescu pune umărul, că el cap nu are decât pentru buzunarele lui, să fiţi siguri că nu va dura atât cât spun, sa vă amăgească, în zece ani îl termină, cu tot cu mult mediatizatele locuri de muncă!! Argument este Mina Rio Narcea din Spania, asemănătoare ca mărime cu cea de aici, pe care au dat-o gata în nouă ani!! Reţineţi: strămutarea populaţiei, durata de existenţă a exploatării şi calculaţi-vă viitorul în roz adus pe tava mass mediei de gabrielenii din Toronto!           

Din diferite surse scrise pe hârtie şi de pe Internet aflăm ce bombă cu ceas distrugătoare va lăsa în scurta ei trecere prin Roşia  Montană această companie străină. Dar mai întâi, sunt de părerea celor ce susţin continuarea mineritului la Roşia Montană, dar într-o formă mult mai redusă, modernizată, în timp îndelungat şi concomitent cu mineritul la minimum să se treacă treptat de la această mono industrializare la activităţi alternative atât în alte sectoare industriale cât şi agro-zootehnice, la un turism specific acestui spaţiu. Cunosc Munţii Apuseni şi cred în superiorul lor potenţial turistic, am ideea aceasta şi cred că putea fi realizată în două decenii, dacă statul român ar fi făcut contracte de parteneriat cu companii din Austria sau Germania pentru modernizarea drumurilor şi şoselelor plus anexele moderne ale turismului, Munţii Apuseni puteau deveni TIROL ROMÂNESC! 

Să continuu ideea; dacă, în loc de politică miticească de pricopseală necinstită guvernanţii României ar fi avut un pic de dragoste de ţară şi spirit gospodăresc, se puteau apuca de un asemenea proiect în urmă cu ani şi ani de zile şi atunci roşienii aveau de lucru şi nu trebuiau să fie strămutaţi, mai ales că au acasă la ei cel mai mare muzeu al mineritului din lume, ce trebuia doar amenajat şi prezentat lumii. Locuri de muncă şi venit pentru generaţii şi generaţii. Blestem pe capul naţiunii să nu fie condusă de gospodari ci de guzgani!! Să-l  aibă preşedinte pe Băsescu Traian, care văzând culoarea apei ce se scurgea din mina părăsită nu a putut face o altă sinapsă neuronală decât că seamănă cu coniacul!! Al doilea, şi eu, fiind cetăţean român, mă opun proiectului RMGC pe care îl văd ca pe un monstru, ca pe un balaur din basmele noastre populare, care se năpusteşte asupra Munţilor Apuseni şi-al oamenilor săi. E monstruos cum o companie străină ne înşeală, cum ne jefuieşte la noi în ţară, cum ne aruncă de pe vetrele noastre milenare şi aducând utilaje gigantice vor transforma, în câţiva ani, patru munţi frumoşi în rezidii otrăvitoare peste secole. E o neruşinare monstruoasă din partea lor dar în acelaşi timp o laşitate din partea noastră că nu suntem mai mulţi, mai hotărâţi să ne opunem  acestui proiect  străin şi monstruos.   

 

CREDINŢĂ ÎN FORŢELE NOASTRE, ÎMPOTRIVIRE UNITĂ, REUŞITĂ

 

Cred în cei ce se opun cu argumente şi idei cinstite proiectului RMGC. Sunt foarte mulţi cetăţeni români luminaţi, ce cred că putem reuşi prin noi înşine. Am urmărit în ultima vreme multe informaţii, interviuri, mese rotunde, dezbateri publice pe această temă. Marea majoritate, de la cetăţenii Roşiei Montane la academicieni, de la iubitorii Munţilor Apuseni la cercetători şi specialişti, se opun categoric acestui proiect, care ne bagă pe gât câteva miliarde de dolari şi ne desfiinţează identitatea, tradiţia, istoria şi ne lasă fără aur. Printre cei ce se opun cu argumente competente am să mă opresc la cadrele didactice din Academia de Ştiinţe Economice care au publicat un material intitulat 24 argumente contra proiectului RMGC, nici un argument pentru. Este un material academic de 15 pagini, ce spulberă toată propaganda gabrielenilor din Toronto. Este, după părerea mea, unul dintre cele mai clare, raţionale şi complete materiale care spulberă  proiectul RMGC ce se sprijină numai pe propagandă, aranjamente, comisioane.

Redau, telegrafic, demonstraţia raţională a cadrelor didactice contra RMGC: 1- prezentarea şi performanţele companiei Gabriel Resources sunt slabe şi incompetente, gabrielenii nu sunt specialişti în minerit ci doar nişte investitori, cu banii naivilor, în explorare şi dezvoltare; 2 – Gabriel Resources a obţinut licenţă de exploatare prin aranjamente subterane nu prin licitaţie publică cum trebuia după lege; 3 – după încheierea contractului şi obţinerea licenţei, Gabriel Resources  şi-a însuşit noi terenuri inclusiv în vatra comunei Roşia Montană, ce este pe lista monumentelor istorice protejate; 4 – Gabriel Resources  calcă în picioare Legea Minelor care nu permite activităţi minere pe terenurile cu situri arheologice sau monumente istorice, guvernul şi parlamentarii închid ochii; 5 – Nu este în interesul ţării această mega exploatarea rapidă a aurului, pentru că Banca Naţională are aur în lingouri peste valoarea impusă de UE;  6 – Dacă s-ar aproba proiectul RMGC, Gabriel  Resources se va extinde şi la alte exploatări, ceea ce măreşte aria dezastrului mediului; 7 – utilajele gigantice, camioane de 150 de tone, şi substanţe toxice cu mari cantităţi de cianură sunt foarte dăunătoare comunităţii şi mediului; 8 – Gabriel Resources este incapabilă tehnic şi financiar să demareze şi să realizeze un asemenea mega proiect, se bazează pe inginerii financiare de bursă şi hazarduri favorabile pe parcurs; 9 – Gabriel Resources are experienţă limitată în exploatare, însă se bazează pe succes prin propagandă şi jonglerii de bursă; 10 – Neîncrederea în datele furnizate în proiect, fiindcă variază de la un raport la altul, în funcţie de preţul aurului la bursă, în timpul crizelor preţul aurului creşte întotdeauna; 11 – vestigiile arheologice sunt mai preţioase decât aurul rămas după optsprezece secole de exploatare; 12 – Gabriel Resources nu a fost capabil să facă exploatarea rentabilă anterior, între anii 2000 şi 2006, când capacitatea de exploatare era de trei ori mai mică decât în noul proiect RMGC; 13 –  neîncredere în angajamentele şi graficul lui Gabriel Resources datorită abaterilor şi amânărilor din trecut; 14 – Proiectul RMGC a fost  anulat definitiv de către Curtea Supremă, în 2008, pentru nerespectarea legii cu privire la protejarea siturilor arheologice; 15 – Proiectul RMGC este slab întocmit fără să ţină cont de marile riscuri care le generează;  16 – Relocarea sau strămutarea a circa 2000 de oameni (900 de familii) este un sacrilegiu; 17 – RMGC nu va aduce un beneficiu regiunii, localnicilor ci probleme de mediu pe termen lung, pentru că RMGC pleacă cu aurul, miliardele intră pe mâna guvernaţilor din Bucureşti, cei din Munţii Apuseni rămân la fel de săraci; 18 – Până acum Gabriel Resources a făcut bani prin emiterea de acţiuni la bursă şi în numele aurului din Roşia Montană unde a făcut investiţi foarte puţine dar multă propagandă; 19 – Atitudine nedreaptă, agresivă a lui Gabriel Resources faţă de locuitorii afectaţi de proiectul companiei; 20 – Înstrăinarea cu atâta nepăsare a bogaţiilor naturale şi calamitatea adusă mediului sunt sacrilegii la adresa generaţiilor viitoare; 21 – Proiectul RMGC este opus unei dezvoltări durabile, el produce numai un dezastru durabil; 22 – Roşia Montană face parte din patrimoniul naţional ca zonă protejată datorită monumentelor naturale, de asemenea se află şi pe lista monumentelor istorice, ceea ce conform legilor şi reglementărilor interzice proiectul RMGC; 23 – Conform PSA – Producţion Sharing Agreement – care face recomandări în asemenea proiecte ce se încheie între stat şi investitor, precizează că produsul finit (aurul şi argintul în cazul de faţă) revine 80% statului şi 20% investitorului ori la Roşia Montana e tocmai invers; 24 – comparând cu alte megaproiecte de exploatare a aurului din lume, vedem că prin contractul secret încheiat cu Gabriel Resources cetăţenii români sunt  grosolan manipulaţi şi înşelaţi de ambele părţi semnatare ale contractului.

Mi-am permis, pentru clarificarea realităţii, să reproduc telegrafic cele 24 de puncte de vedere ale cadrelor didactice ale Academiei de Studii Economice pentru că sunt competente şi conţin esenţa impactului dezastruos al proiectului RMGC.

Dacă am repetat, şi voi mai repeta, anumite puncte ce conţin opinii asemănătoare ale unor academicieni, cercetători, oameni de cultură, ziarişti autonomi şi mai ales ale localnicilor prin vocea lucidă, hotărâtă şi curajoasă a lui Eugen David, preşedintele Asociaţiei Alburnus Maior vom ajunge la concluzia că avem, cu toţii, drepturi legitime şi raţionale să ne opunem acestui proiect. Iar dacă ne vom uni şi vom fi mai activi vom reuşi să oprim acest proiect. 

 

DIN NOU LA ROŞIA MONTANĂ

 

În zilele care au urmat după trecerea mea prin Roşia Montană  am rămas aproape complet ataşat de ea. Mă obseda insistenţa companiei Gabriel Resourses, care de 15 ani urmăreşte, pândeşte şi atacă vicios Roşia Montană pentru a o răpune şi a devora-o. Mă obseda comportamentul unei părţi din mass-media românească ce se prostituează la solicitarea gabrielenilor şi ca foarte mulţi ce cunosc ce fel de guvernanţi avem văd cei treizeci de arginţi cu care au trădat Roşia Montană, Munţii Apuseni! Obsesiile acestea m-au împins la mai multă informare, pentru a-mi consolida poziţia de voluntar în campania împotriva acestui proiect. 

Mi s-au părut competente şi de reţinut afirmaţiile profesorului universitar Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş–Bolyai şi membru al Academiei: În privinţa acestui proiect şi al nocivităţii lui comunitatea ştiinţifică din România s-a pronunţatşi, după enumerarea celor ce fac parte din comunitatea ştiinţifică şi se opun proiectului, continuă: implementarea proiectului va duce la dispariţia în cvasi-totalitate a resurselor valoroase, a patrimoniului cultural şi natural al sitului Roşia Montană, afectând ireparabil mediul. Aşa va fi. Am citit multe dintre argumentele comunităţii ştiinţifice din România şi m-au convins prin demonstraţiile lor ştiinţifice de consecinţele dezastruoase ale proiectului RMGC şi observ cum se izbesc nu atât de limitarea intelectuală a guvernanţilor, cât mai ales de lipsa lor de caracter şi rapacitatea, avându-l în frunte pe jucătorul Băsescu Traian. Despre ultimul dintre aceştia, şi la propriu şi la figurat, istoricul Ioan Piso, directorul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei şi preşedintele Fundaţiei Culturale Roşia Montană scrie: se vede cu ochiul liber că toate autorităţile statului – de la ultimul miliţian de acolo şi până la Traian Băsescu – toţi se transformă în activişti de propagandă şi în agenţi de sprijin ai mineritului după proiectul RMGC. Iar domnul Băsescu este cel mai activ în acest sens. Profesorul universitar Ioan Piso este recunoscut pentru două lucruri: întâi, este o somitate profesională şi didactică, al doilea fiind foarte inteligent şi analitic devine neiertător, caustic cu proştii, răii, ticăloşii. Parcă faţă de proşti e mai îngăduitor, nu şi în cazul Băsescu, care este şi ticălosul numărul unu din România. În articolul din ziarul „Cotidianul” îi aminteşte prim- ticălosului cum, în 2009, înainte de-a fi reales, a semnat Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Conservarea Patrimoniului Naţional în care este consemnată şi conservarea patrimoniului de la Roşia Montană şi se cere interzicerea mineritului intensiv şi cu cianuri. Timpul a trecut de la acea semnătură şi profesorul adaugă: domnul Băsescu se poartă de parcă ar avea puternice interese materiale (personale, desigur) în proiectul minier de la Roşia Montană. Paranteza cu personale, desigur îi aparţine semnatarului şi răzbunarea domnului Băsescu nu a întârziat, răzbunarea lui este recunoscută. În cazul de faţă, piratul răzbunător s-a folosit de doctorul veterinar Kelemen Hunor, pe care l-a aranjat pe funcţia de ministru al culturii româneşti, care l-a demis pe  profesorul universitar Ioan Piso din funcţia de director al muzeului şi l-a împins să-şi ia umbrela din cuier şi să plece la pensie!! În ce hal de degradare intelectuală şi morală sunt parlamentarii români dacă au dat cultura română pe mâinile unui veterinar, care este la fel de răzbunător precum căpitanul piraţilor. În paranteză, telegrafic, explicaţia: Kelemen Hunor are o consilieră personală, pe numele ei bun Csilla Heghedus, care i s-a plâns veterinarului cu lacrimi anti-româneşti că ardeleanul român, Piso, nu l-a ascultat, ba chiar l-a supărat rău pe tăticul ei de la Cluj, proiectantul Szabo Balint!! Atât i-a fost românului ardelean!! Să nu uit: ministrul veterinar lucrează din greu să încropească, cu ajutorul piratului, ţinutul autonom semisecuiesc-–semiunguresc şi dacă va reuşi, şi eu nu văd nici o piedică în faţa paşilor mărunţi, căpitanul pirat  va fi pus de preşedinte onorific pe viaţă!!           

Dar ziaristul Mihai Tatulici îi întrece pe amândoi, şi pe veterinar şi pe prim-piratul, încă de pe vremea când a lansat ruşinea de a fi român, imediat după  Decembrie 1989. Până atunci fusese un aplaudac, în picioare, al epocii de aur şi flaşnetar, pe la toate colţurile, al partidului unic şi al conducătorului mărit, acum a ajuns să se prostitueze şi cu gabrielenii care l-au plătit gras, trimiţându-l în Noua Zeelandă să vadă cum funcţionează o mină. De atunci, nefericitul rebut intelectual a devenit flaşnetarul gabrielenilor la Realitatea TV. A fost trimis, tot pe banii lor, la Roşia Montană ca să-l atragă într-o cursă printr-un interviu pe profesorul universitar Ioan Piso, ce se afla acolo. Profesorul s-a dus de bună credinţă, în ideea unui dialog pe baze de argumente. Dar rebutul intelectual Mihai Tatulici i-a pregătit argumentarea printr-un grup contra care l-au huiduit, insultat şi agresat pe profesor în public. Profesorul a părăsit emisiunea, fiindu-i milă de unii şi greaţă de alţii. Mihai Tatulici a jubilat că i-a ieşit emisiunea, că a îndeplinit, cu succes, sarcina de manipulare a companiei care, desigur, îl va trimite să mai vadă şi alte mine. Oricâte mine ar vedea, veşnicul prostituat Tatulici nu va observa, că nu are cu ce, marea diferenţă dintre minele operate de Gold Corporaţion din alte părţi, amplasate fie prin deşerturi fie prin munţi pustii, faţă de  Roşia Montană, care se află într-o zonă dens populată, cu o istorie de două mii de ani marcată acolo. Toţi trepăduşii gabrielenilor, printre care şi această ruşine a mass-media româneşti, nu văd decât ce li se spune să vadă.   

Multe am aflat, documentându-mă şi discutându-le la Aletheia până ce, într-o după masă, aşa dintr-o discuţie cu scriitorul Virgil Raţiu ne-am urcat în Golfuleţ şi am plecat la Roşia Montană, care este la o aruncătură de băţ de noi, de numai 275 kilometri. Până la Cluj şoseaua este foarte bună (făcută de o companie germană) şi să ajungem la Alba Iulia nu mai trebuie să trecem prin traficul Clujului ci printr-o nouă centură ocolitoare, trecem direct spre Turda şi scurtăm aruncătura de băţ. Centura, o veche şi bună idee, trece la câteva sute de metri si pe lângă marea groapă de gunoaie a Clujului, la marginea căreia a apărut, de necrezut şi nemaivăzut în România socialistă, un micro-cartier nou-nouţ fabricat din materiale uşoare achiziţionate din groapa de gunoi, în care locuiesc cetăţeni români, fără diferenţe de etnie, religie, sex sau vârstă, deci democrată, europeană sută la sută, ce muncesc şi trăiesc din marea groapă de gunoi a Clujului!! Am văzut şi un reportaj, prim plan, foarte bine făcut care m-a şocat. De necrezut ce diversă a devenit societatea clujeană de la dealurile pline de vile la acest modern bidonville de invidiat în toată Uniunea Europeană! De fapt este numai un eşantion al noii societăţi româneşti care a ajuns din urmă capitalismul cu toate câte le are el!!

Doamne fă-mi o favoare mică, învie-l pe Ceauşescu şi trimite-l într-o istorică vizită de lucru aici! Motorul Golfuleţului s-a oprit şi am auzit o voce: Nu vrea să vă mai vadă, nu aţi fost mulţumiţi când v-a dat locuri de muncă şi apartamente la toţi, atâta pricepere i s-a  dat, nu ştiam că va ajunge preşedintele vostru! Acum, lăsaţi-l în pace, s-a apucat şi aici de construcţia socialismului. Să  meargă Băsescu şi scutierul lui, Boc, să-i  asigure că dacă aprobă proiectul Gold Corporation, ăia  or să le creeze şi lor locuri de muncă!!

Motorul Golfuleţului s-a pornit din nou şi noi ne-am dus mai departe, dezgustaţi şi întristaţi, discutând de ce poţi vedea şi auzi la noi în ţară. De la Alba Iulia am luat-o spre Munţii Apuseni pe Valea Ampoiului pe un drum mai mult decât mizerabil. ai de telescoapele Golfuleţului şi de cururile noastre! Am oprit la Zlatna să ne cumpărăm de-ale gurii, că ne pierduserăm pofta de mâncare după ce trecurăm pe lângă groapa de gunoi a Clujului, pe buza căreia se înălţa micro-cartierul liberilor scormonitori în gunoaie. Magazinul era plin şi de alimente şi de oameni, aveam aici şi o datorie la o doamnă vânzătoare, de la trecerea precedentă. Intrasem să-mi cumpăr ceva de mâncare, că io, ca ţăranul ardelean mănânc numai din traistă, dar nu mai aveau pâine. Doamna vânzătoare aflând că sunt un drumeţ pe aici şi cum  peste tot se închidea mi-a tăiat din pâinea ei patru felii şi mi le-a dat.

Doamne, de ce ai făcut poporul ăsta atât de omenos şi i-ai dat asemenea conducători ticăloşi şi trădători să-l distrugă, împreună cu străinii ţării?!? Nu mi-a răspuns, o fi fost la cină. Sau poate s-a plictisit de sâcâielile  mele. „Da de unde, nu te mai ia în seamă”. Tac şi-mi văd de drumul cu gropi şi câini comunitari costelivi şi cu capul aplecat, dar care, odată cu deschiderea mineritului sub victoriosul steag a lui Gabriel Resources vor umbla mândri cu covrigi în coadă. Unii dintre noi, românii semănăm leit cu aceşti câini.

După Zlatna, spre Abrud,  drumul devine absolut pitoresc în apus de soare şi urcând într-un pas montan îmi dă impresia că intru în sufletul naturii mamă, mă simt bine în natura Ţării Moţilor. Ce ruşine că nu o cunoaştem cu toţii, că nu o îngrijim şi preţuim cum s-ar cuveni. Şi fără să vreau gândurile mă poartă în Olanda, unde oamenii ţării de o mie de ani ridică diguri solide împotriva unei mări mai înalte, ameninţătoare transformând nişte terenuri mlăştinoase în ţară frumoasă, grădina de flori a lumii prin ei înşişi. Iar noi cu atâta frumuseţe şi bogăţie nu suntem în stare nici de nişte drumuri ca lumea, nu mai suntem în stare nici să ne exploatăm aurul nostru. Suntem încă aici, o parte, suntem genetic foarte bine înzestraţi, majoritatea, dar am ajuns ultimii din Europa în privinţa griji şi randamentului faţă de ţară. După ce trecem pasul, coborând, începem să ne uităm după o pensiune unde să înnoptăm, nu prea sunt.

Ce turişti să vină pe drumuri rele ca ăsta?

Se mai găsesc, uită-te la noi!! Şi într-adevăr, nu după mult timp ne-a ieşit la marginea drumului Pensiunea „Detunata”. Excepţional de frumos amenajată, modernă, confortabilă, foarte curată, deci se poate. Şi nu eram singurii, erau şi nişte nemţi veniţi pe motociclete, ce stăteau pe terasă la bere Ursus. Noi ne-am dus în grădină într-un chioşc  frumos amenajat unde ne-am scos merindele şi glajele din traistă şi ne-am apucat de mâncat şi povestit câte în stelele de deasupra noastră, că lună nu era seara noastră din Munţilor Apuseni. Virgil m-a ascultat, ironizându-mă din când în când, cum plăsmuiesc io Tirolul Românesc aici în Munţii Apuseni, prin noi înşine. Şi când am terminat glajele,  târziu după miezul nopţii, ne-am luat vorbele şi visele cu noi şi ne-am dus la culcare.

Paragina din centrul istoric al Abrudului l-a stânjenit rău pe Virgil, îndeosebi starea de degradare a Bisericii Unitariene şi a casei monument istoric unde au fost trădaţi şi deţinuţi conducători moţilor la Răscoala din 1784. Până la Roşia Montană mai erau puţini kilometri, ultimii în pantă, printre nişte clădiri una mai dărăpănată ca alta, dar lăsau de înţeles trecutul lor frumos al bunăstării de atunci ce acum s-a transformat în monumentalitate neglijată. Piaţa veche din centrul istoric, deprimantă şi bandajată de gabrieleni era aproape pustie, cu cutia Poştei Romane, roşie şi prăfuită, căzută pe o rână de pe suportul ei metalic, aşteptând şi ea să se dea drumul la minerit în speranţa că atunci vin „investitori canadieni” şi o aşează şi pe ea, înapoi pe suportul ei. Să aştepte sănătoasă. Am revăzut cu interes muzeul aurului şi apoi am traversat piaţa la centrul Gabriel Resourses unde am fost invitaţi politicos de o altă doamnă să-i ascultăm explicaţiile binefacerilor aduse de proiectului RMGC, ceea ce am şi făcut cu luare aminte, dar în momentul când doamna a văzut reportofonul în mâna lui Virgil, i-a spus să-l închidă. Virgil i-a arătat legitimaţia de ziarist, degeaba. Din acel moment politeţea doamnei s-a întrerupt, precum  curentul electric în epoca de aur. Am mai rămas câteva minute într-o conversaţie lâncezită şi apoi am plecat cu pliantele sub braţ.

Am coborât la fosta administraţie a minei, Societatea Roşiamin, unde, împreună cu un grup venit din Ungaria am coborât în istoria de acum optsprezece secole, în galeriile săpate de minerii şi sclavii romani. Am coborât 150 de trepte şi fiorii reci ai istoriei trecute, atât de bine povestită de ghid, inginerul minier Valentin Rus, ne-a însoţit în cei câţiva kilometri de galerii trapezoidale, electrificate acum dar pe vremea aceia luminate doar de nişte opaiţe slabe ce aveau nişe speciale în pereţii minei. Grupul din Ungaria era unul feminin ce avea două translatoare din Cluj şi m-a impresionat prin seriozitatea cu care ascultau şi prin întrebările puse. Erau inteligente şi rafinate în acelaşi timp.

După vizitarea galeriilor am urcat la suprafaţă şi am vizitat muzeul  în aer liber cu vestigii romane şi maşini unelte folosite în mină din evul mediu până în epoca modernă, apoi am vizitat muzeul interior încărcat de fotografii, planşe şi minereuri aurifere. Aici, inginerul miner a  continuat cu interesante explicaţi şi răspunsuri la întrebări din partea grupului unguresc foarte interesate, ţintite, se vedea că au multe noţiuni şi informaţii despre situaţia de la Roşia Montană. Am observat cum inginerul miner a ocolit cu pricepere întrebările despre proiectul RMGC, rămânând la suprafaţă şi trecând cu şiretenie subtilă la istoria şi monumentele romane de la Roşia Montana, în care s-a dovedit un adevărat expert. Noi am fost politicoşi, am lăsat vizitatoarele să-şi epuizeze întrebările, după care au mulţumit şi au plecat. Atunci, l-am încolţit noi cu întrebări, la care ne-a răspuns calm, politicos tot la suprafaţă, folosindu-se de „nu ştiu”, „nu cunosc” şi chiar de no comment!

Zâmbind, Virgil l-a întrebat cum se face de ştiţi aşa de bine ce a fost aici, acum aproape două mii de ani  şi nu ştiţi ce se întâmplă astăzi în Roşia Montană? Domnul inginer miner, Valentin Rus ne-a privit pătrunzător un moment şi zâmbind blând a spus: Ştiu ce se întâmplă, pentru că este la vederea oamenilor cu vedere, dar eu nu vreau să  fiu  avocatul unei părţi. Adevărul trebuie înţeles şi judecat la lumină, nu ascuns în galeriile propagandelor avocăţeşti! Pentru mine, miner fiind, susţin că se mai poate mineri aici, pentru încă multe generaţii, dar să minerim aşa puţin şi pe îndelete ca înainte. Cred însă că trebuie să mai facem şi altceva aici în Munţii Apuseni pentru bunăstarea îndelungată a moţilor! Şi din nou, ca inginer miner care m-am ocupat de istoria mineritului, spun că Roşia Montană, înainte de toate, trebuie să devină în ochii lumii ceea este de fapt: Cel mai mare muzeu autentic al mineritului aurului şi argintului din lume, pentru că însumează 150 de kilometri de galerii, în toate formele de la începuturile făcute de daci şi romani trecând continuu prin toate epocile societăţi până astăzi..

Muzeu al douăzeci de secole prin el însuşi este o mină de aur continuă pentru generaţii şi generaţii de localnici dar şi pentru vizitatorii din întreaga lume. Nemţii şi austrecii au făcut din asemenea mine muzee, sunt mult mai mici decât  Roşia Montană, dar  comunităţile din jurul lor au prosperat prin acest turismul miner. Să mai adaug şi vestigiile romane, şi clădirile istorice care se află în frumosul peisaj al Roşei Montană şi vă asigur că va fi cel mai mare şi mai interesant muzeu de acest gen din lume…       

(Iulie 2012, Winnipeg – Canada)

 

 

                                          

 

Fuduleala care salvează supraviețuirea

Posted by Stefan Strajer On May - 30 - 2012

Fuduleala care salvează supraviețuirea

 

Autor: Cornel COTUȚIU

 

Fuduleală înseamnă țâfnoșenie, obrăznicie, șiretenie, curaj, dispreț pentru semenul de altă seminție sau categorie socială, duritate, instinct al conservării și perpetuării prin acte patologice. Nu am apelat la dicționar pentru a găsi definirea termenului; enunțul meu rezultă din observarea de o viață a acestui comportament.

Nu e prima dată când remarc astfel de trăsături ale urmașilor oligarhilor maghiari, trăsături pe care, de-a lungul veacurilor, semințiile aflate în contact cu fudulii maghiari le-au suportat: românii, slovacii, slavii din Balcani, chiar și austriecii.

Aflați în centrul Europei, ungurii s-au primenit – prin fuduleală – cu tot felul de viituri, rezultând un fel de pastă etnică, dornică să nu piară. Conținutul de alogeni din această pastă a asigurat supraviețuirea populației din spațiul aproximativ al Ungariei.

Un exemplu: În 1937, în drum spre Ciucea, Octavian Goga (lipsit de prejudecăți rasiste sau antisemite, dar un puternic român), oprește la Cluj, fiind musafirul („prietenului meu” – sintagma îi aparține) contelui  Banffy. În conversația de la cină, Goga (secvența e consemnată în jurnalul său) îl întreabă cum explică zarva iredentiștilor unguri, râvnitori la teritorii din Transilvania. Banffy i-a răspuns astfel: Cercetează care sunt cei mai aprigi gălăgioși iredentiști și vei vedea că sunt evrei ascunși sub nume maghiar.

Școlărește, se știe că introducerea și  încheierea sunt două segmente scurte care flanchează tratarea compoziției.

Ei bine, compunerea mea nu are final, iar tratarea se întinde pe lungimea unei fraze: Obraznicul președinte al Parlamentului de la Budapesta, prezent pe teritoriul românesc pentru parodia de înhumare a unui poet secui fascist, declara (sub niște mustăți albite de senilitate) că, refuzând ceremonia, Guvernul României este paranoic și comic.

Ce afirmație cu efect de bumerang!

Iar faptul că, la deschiderea urnei cu rămășițele incinerate ale obscurului poet, adusă pentru a fi îngropată în cimitirul secuiesc de la Odorheiul Secuiesc, arată că …e  goală, este un aspect hilar/grotesc al spectacolului maghiar agitat sub copertina Uniunii Europene.

 

                                                            

Un abuz juridic și moral de acum mai bine de un veac

Posted by Stefan Strajer On May - 4 - 2012

Un abuz juridic și moral de acum mai bine de un veac

 

Autor: Nicolae Balint

   

În anul 2004, într-un articol de presă publicat într-un cotidian mureșean încercam să sensibilez opinia publică locală și unii factori de decizie asupra faptului că urmele materiale de locuire românească dintr-un sat mureșean sunt pe cale să dispară definitiv contribuind astfel indirect, prin ignoranță și indiferență, la procesul de maghiarizare care – poate părea paradoxal pentru timpurile actuale – dar se află și azi în plină desfășurare. Șase ani mai târziu, în 2010, având însă date suplimentare, aceeași idee am reluat-o într-un alt articol, mai amplu, publicat într-o revistă a diasporei române. După ce sesizam cititorilor situația nefericiților locuitori ai respectivei localități mureșene care făcea obiectul articolelor mele, puneam câteva întrebări pertinente. Întrebări la care însă nu am primit niciodată răspuns. Anul acesta (2012), grație unui document pe care am avut ocazia să-l consult la Serviciul Județean Mureș al Arhivelor Naționale (SJMAN), am aprofundat studierea problemei respective. 

 

În fapt, în ce anume constă problema?

Atestat documentar pentru prima dată la anul 1501, sub forma Thofalu – azi Tofalău – o mare parte din locuitorii satului așezat sub Dealul Mare, au fost în 1607 împroprietăriți de către principele Transilvaniei, Sigismund Rackozi. Dacă la anul 1820 erau înregistrate la Tofalău un număr de 18 familii aservite din care toate 18 purtau nume de factură românească, peste mai puțin de 40 de ani, într-o statistică oficială realizată cu foarte puțin timp înainte de dualismul austro-ungar (1867), era indicat faptul că în Tofalău trăiau 197 de locuitori, din care 186 erau greco-catolici și 11 reformați. Era o dovadă a faptului că satul se dezvoltase, mai ales din punct de vedere demografic. În același timp, este mai mult decât evident că greco-catolicii erau români. Într-o descriere din anul 1860, întocmită de Benko Karoly, acesta arăta că în sat existau 36 de case, între care se detașa cea a baronului Apor Karoly. Terenul localității era de 793 de iugăre, din care 392 de iugăre teren arabil, iar diferența până la 793 de iugare, o constituiau viile, pășunile și pădurea. O parte din pământul Tofalăului era al baronului, iar cealaltă parte era al comunității. Era un sat destul de prosper de vreme ce, tot în acel timp, existau în sat o fabrică de spirt și o moară. În memoriul întocmit de parohul Farago din Târgu-Mureș în mai 1852, Tofalăul apare menționat ca una dintre așezările ce au avut de suferit de pe urma evenimentelor revoluționare din 1848, fiindu-i jefuită biserica. În inventarul întocmit de preotul greco-catolic din localitate, Emanoil Caliani, sunt evidențiate o serie întreagă de cărți bisericești, precum: Catavasier din 1724, o Evanghelie din 1742, o Biblie a lui Samuil Micu, ca să le enumerăm doar pe cele mai importante. Deci, după cum se poate vedea, toate acestea sunt indicii ale unei vieți religioase bogate dintr-o mică comunitate de români credincioși, care-și duceau viața cu modestie în vremuri potrivnice. Proprietar absolut, nu numai în Tofalau, ci și în alte părți ale Transilvaniei, baronul Apor Karoly, nu era un personaj oarecare. Era o personalitate importantă a momentului, deoarece la vremea aceea, avea nu numai moșii întinse, ci deținea și una din cele mai importante funcții: era Președintele Tablei Regești a Transilvaniei. Moment potrivit pentru a obține, din înalta-i poziție pe care o deținea, întregul pământ al satului Tofalău. Actele de proprietate ale românilor și ale Bisericii greco-catolice nu au mai contat, pentru că peste toate drepturile, indiferent de ce natură ar fi fost ele, se suprapunea un altul, superior, dreptul stăpânitorului maghiar sau secui. De altfel, istoricul Ioan Ranca ne și oferă o explicație a ”succesului” demersului juridic al baronului Apor, dincolo de ceea ce ar însemna azi ”abuz juridic” sau ”incompatibilitate”, termeni total străini dreptului maghiar aplicabil în Transilvania acelui timp. În acest sens, istoricul Ranca precizează, citez: ”…erau socotiți a fi neîndreptățiți (românii tofăleni – n.a. ) a beneficia de prevederile patentei din 1854 de desființare a iobăgiei pe considerentul că erau iobagi pe moștenire secuiască (Székely hereditas).” Deci, prin malversațiuni juridice și interpretări greu de contestat pentru înalta-i poziție pe care o deținea, baronul a avut câștig de cauză în 1866, la Tabla Regească și la Curia Regească de la Budapesta. Țăranii au fost dezmoșteniți de pământuri, iar bunurile lor au fost sechestrate și scoase la licitație. Suflet diabolic și hain, baronul Apor Karoly a ales drept moment al execuției silite a hotărârii judecătorești, toamna anului 1869. Dar numai după ce, aceiași țărani care urmau a fi evacuați, îi strânseseră și puseseră la adăpost recolta acelui an. Apoi, familiile lor, 16 la număr – 300 de suflete în total – au fost scoase în câmp, în prag de iarnă.

 

Solidaritate față de situația tofălenilor

Desigur că cele întâmplate au stârnit indignare în rândurile opiniei publice românești, dar și peste hotare. Această atitudine venea să potențeze resentimente mai vechi, stârnite în urma cu doi ani când, în ciuda protestelor românești, Curtea Imperială de la Viena hotărâse realizarea dualismului austro-ungar. Dr. Ioan Rațiu a pledat cu multă convingere, dar fără succes, cauza tofălenilor. În apărarea tofălenilor – dar tot fără succes - a intervenit la vremea aceea și profesorul și publicistul Alexandru Roman, deputat în Parlamentul Ungariei, care a făcut în acest sens două interpelări, una către ministrul de Justiție și una către ministrul de Externe. Însă toate demersurile făcute timp de mai mulți ani nu au avut un rezultat pozitiv.

Solidaritatea umană cu cauza tofălenilor a fost însă una deosebită. La 10 zile după scoaterea lor din sat, aceștia au primit primele ajutoare bănești și materiale. Au urmat apoi altele, printre donatori numărându-se nume cunoscute, precum Iacob Bologa, fost consilier aulic, Ilie Măcelariu, lider al Partidului Național Român din Transilvania, Zaharia Boiu, pedagog și publicist, Ioan V. Rusu, pedagog și publicist și alții. Colectarea și coordonarea ajutoarelor s-a facut de către dr. Ioan Rațiu. Au mai contribuit cu bani, publicațiile românești “Gazeta Transilvaniei”, “Românul”, “Federațiunea”, “Albina”, mitropoliile greco-catolice și ortodoxe din Blaj, Sibiu, Brașov, Oradea, Gherla, Cluj, precum și tineri studenți români aflați la studii la Budapesta. Publicistul Ioan Poruțiu, în ziarul “Federațiunea” din 1 octombrie 1869, la fel cum făcuse anterior și Alexandru Roman, a scris un amplu articol în favoarea tofălenilor, menit a atrage atenția asupra situației disperate în care se aflau țăranii mureșeni. În cuprinsul articolului, făcând referire la situația acestora – deloc singulară în Transilvania – Poruțiu punea întrebarea retorică, citez: “Ce-i de făcut? Ce pot aștepta românii din partea aristocrației maghiare?”  Articolul conținea însă și o vie critică la adresa dualismului austro-ungar. Drept urmare, pe data de 21 octombrie 1869, procurorul Szabo Janos i-a trimis primului-ministru Andrassy un amplu raport referitor la conținutul “periculos” al articolului scris de Poruțiu. Câteva luni mai tarziu, pe data de 4 ianuarie 1870, Poruțiu a primit actul de acuzare, precum și decizia președintelui Tribunalului de presă din Pesta, în care ii era fixată data - 21 ianuarie 1870 – la care trebuia să se prezinte la procesul intentat de autorități. Învinuit de tulburarea liniștei publice, Poruțiu a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni de închisoare și o amendă de 200 de florini, precum și la 40 de florini drept cheltuieli de judecată. Cum era de așteptat, Poruțiu a înaintat recurs  – fără prea mari speranțe – la Curtea de Casație și, în mod cu totul surprinzător pentru acele vremuri, sentința Tribunalului din Pesta a fost anulată. Se hotăra totodată rejudecarea procesului la Trnava, în Slovacia, pentru data de 11 aprilie 1870. De data aceasta, în rândurile juraților se aflau mai mulți slovaci, iar apărătorul lui Poruțiu a fost avocatul dr. Paul Modron, cunoscut fruntaș politic slovac. Cuvântul lui Mudron în apărarea lui Poruțiu, făcea în același timp, o trimitere la o situație similară cu a tofălenilor, cea a țăranilor slovaci din satul Pudemerici, deposedați și ei, abuziv, de pământ de către un nobil maghiar. La finalul procesului, jurații, cu 9 voturi pentru și 3 împotrivă, l-au declarat pe Poruțiu “nevinovat”. 

 

Eșec după eșec. Rămân totuși câteva întrebări

O încercare de redeschidere a procesului în deceniul nouă al secolului al XIX-lea, din partea tofălenilor supraviețuitori, dar răspândiți în tot județul, s-a soldat din păcate cu un nou eșec. La anul 1900, în Tofalău mai erau doar doi credincioși greco-catolici. Satul se risipise, iar urmașii tofălenilor se așezaseră demult în alte vetre: Târgu-Mureș, Chinari, Reghin, Sântana, Poienița, Curteni, Veța și cei mai mulți, în Sângeorgiu de Mureș. În urma lor, a mai rămas doar cimitirul românesc și capela cu un clopot vechi de sute de ani. De ziua morților, urmașii tofălenilor au vizitat pentru un timp cimitirul aprinzând și câte o lumânare în amintirea bunilor și străbunilor lor alungați din sat. Mai mult chiar, în anul 1909, în hotarul satului Tofalău au ridicat un modest monument care să le amintească de cele îndurate de străbunii lor. Condițiile create însă de noile evoluții politice de după anul 1918 - realizarea statului național unitar român – au făcut să renască speranța în inimile urmașilor iobagilor tofăleni. Ei au considerat că respectivele condiții sunt propice redeschiderii unui nou proces. Aflați la a doua sau chiar a treia generație de urmași, aceștia vor face un memoriu (plângere) către autorități române – Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cel mai probabil în octombrie 1919 - în speranța redeschiderii procesului și reparării prejudiciului creat cu aproape jumătate de secol în urmă. Cu multă bună-cuviință, constituindu-se în parte vătămată, urmașii tofălenilor își încheiau memoriul lor de 6 pagini, cu următoarele cuvinte, citez: ”Rugăm prin acest memoriu-plângere să binevoiți această cauză a primi și a deschide proces și această nedreptate a tocmi….” Decretul-lege publicat în Monitorul Oficial al României și în Gazeta Oficială din Sibiu, nr. 3911, din 10 septembrie 1919, le era în principiu favorabil tofălenilor. Cu toate acestea, urmașii tofălenilor nu au mai revenit vreodată în locurile moșilor și strămoșilor lor. Până la acest moment nu am reușit să identific în arhivele mureșene un dosar al unui eventual proces intentat de tofăleni după 1919. Dacă a existat totuși un proces, sentința probabil nu le-a fost favorabilă. De ce? Este greu de spus, iar speculațiile nu-și au locul aici. Abuzul comis însă de baronul Apor, a fost mai mult decât evident și a rămas consemnat peste timp. Cert este însă faptul că urmașii aceluiași baron, au revenit în România după 1990 intentând diverse procese statului român pentru a-și redobândi averea. O avere constituită în cea mai mare parte pe abuz, eludarea legii și exploatarea iobagului român. În articolele de presă pe care le-am publicat referitor la cazul tofălenilor, puneam câteva întrebări, la care, firesc, aș fi așteptat o reacție, mai ales că luasem legătura la momentul respectiv (2004) cu doi reprezentați ai Bisericii greco-catolice din Târgu-Mureș, protopopul Sabău Liviu și cu juristul protopopiatului, dl. Muth Traian. Întrebam atunci, punctual, următoarele:

 – De ce micul şi modestul monument ridicat în 1909, în memoria tofălenilor și aflat într-o vizibilă stare de degradare, nu este îngrijit de cineva ? Există cumva o Comisie judeţeană a monumentelor istorice care ar trebui să-l ia în evidenţă şi care să facă demersuri pentru conservarea lui ?

- De ce nu se interesează organele abilitate unde se află clopotul – vechi de sute de ani - din capela cimitirului greco-catolic ? Acesta s-a aflat la locul lui până în 1990 când a dispărut misterios. După unele informaţii, neverificate – scriam eu atunci – s-ar afla într-o gospodărie în comuna Ernei, județul Mureș;

- De ce Biserica greco-catolică nu face niciun demers pentru a se îngriji de mormintele din cimitirul din Tofalău ? De ce, aceeaşi Biserică greco-catolică, nu iniţiază o acţiune în revendicare pentru cele mai bine de 10 hectare de pământ pe care le posedă potrivit documentelor, în satul Tofalău ? Şi pentru a-i uşura sarcina – în eventualitatea că va iniţia o acţiune în revendicare – suntem în măsură (scriam tot eu atunci) să-i punem la dispoziţie, dacă vom fi contactaţi, numerele topo, numerele cărţilor funciare şi suprafaţele de pământ (pe categorii), pe care le deţine.

Nu am cunoștință să se fi întâmplat ceva. Între timp, cimitirul greco-catolic din Tofalău a devenit tot mai izolat. Azi nu mai există nici măcar o cărare care să facă accesul înspre acesta, semn că nu-l mai vizitează nimeni. Risipiți prin tot județul, tofălenii timpurilor moderne și-au uitat de mult timp rădăcinile. Ceea ce n-au reușit deznaționalizarea și maghiarizarea forțată, au reușit însă ignoranța și indiferența urmașilor, dar și atitudinea total dezinteresată a statului român actual.

 

Nicolae BALINT

BIBLIOGRAFIE

PRESĂ

- Balint, N., articolul ”Pentru cine bate clopotul din Tofalău?”, publicat în ”Ziarul de Mureș” din 9 august 2004.

- Balint, N., articolul ”La Târgu-Mureș, procesele de acum mai bine de un secol” (II), publicat în revista ”Clipa” (SUA), nr. 923 din 16 ianurie 2010. 

- ”Gazeta Transilvaniei”, nr. 78-96 /1869.

 

LUCRĂRI DE SPECIALITATE

- Neamțu, G., ”Procese politice de presă antiromânești din epoca dualismului austro-ungar, 1868-1890”, Editura Societății Culturale Pro Maramureș, ”Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2004.

- Nițu V., articole cu referire la Ioan V.Rusu și Zaharia Boiu, publicate în ”Profiluri mureșene”, vol. I, Târgu-Mureș, 1971.  

- Opriș, E., ”Cronică ilustrată”, Casa de editură Mureș, 1995.

- Opriș, Ilarie Gh., ”Sângeorgiu de Mureș – însemnări monografice”, Casa de editură Mureș, 1996.

- Pascu, V., ”Istoria modernă a românilor, 1821-1918”, Editura CLIO NOVA, 1996.

- Racovițan, M., ”Alexandru Vaida Voievod între Memorand și Trianon (1892-1920)”, Editura Tipotrib, Sibiu, 2000.

- Ranca, I., ”Românii din scaunele secuiești în antroponimele din conscripții, 1699-1821”, vol. I, Editura Ciubăncan, Cluj-Napoca, 1995.

- ”Șematismul veneratului cler al archidiecesei metropolitane greco-catolice de Alba-Iulia și Făgăraș pre anul Domnului 1900 de la Sânta Unire”, Tipografia Seminarului Archidiecesan, Blaj.

 

FONDURI  ARHIVISTICE

- SJMAN, Fond Manuscrise, dosar 180.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors