Amintirile unui evreu polonez despre Romania (1939)

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2009

Prin librariile americane

invazia-poloniei

Amintirile unui evreu polonez despre România (1939)

Autor: Ioan Ispas

In urma intelegerii dintre Hitler si Stalin la intâi septembrie 1939, Germania ataca Polonia, incepe al-II-lea Razboi Mondial si dupa doua saptamâni de lupte polonezii incep sa se retraga in România. Cum a decurs aceasta, cum i-au primit românii, aflam din cartea “We shall not forget! Memories of the Holocaust.” (Trebuie sa nu uitam. Memorii ale Holocaustului”), editata de Carole Carbuny, editura Vogel Temple ‘saiah, 1994, din care analizam amintirile lui Julian Bussgang, intitulate “Hauntig Memories“.
Dupa circa doua saptamâni de la atacarea Poloniei, familia lui Julian Bussgang ajunge in orasul de granita Kuty, pe malul polonez al râului Ceremus. Aici asista la o coloana mare de vehicule oficiale ale guvernului polonez care treceau granita in România. Minister dupa minister si ambasada dupa ambasada erau chemate prin megafoane sa treaca podul peste Ceremus in România. Printre aceste vehicule erau si cele ale Bancii Nationale a Poloniei care transportau aurul din tezaurul Poloniei. Pentru civili aceasta procesiune era un indiciu clar ca Polonia va capitula in scurt timp. In timp ce asteptau sa treaca oficialii, s-a auzit o stire la radio despre intrarea trupelor sovietice in estul Poloniei. Deodata a aparut speranta ca sovieticii vin sa-i ajute pe polonezi, sa opreasca ofensiva germana. Multi refugiati se intorc inapoi, nimeni nu-i suspecta pe sovietici ca de fapt ei incep o mai brutala ocupatie decât cea germana, nimeni nu stia de Pactul Ribbentrop-Molotov de impartire a Poloniei. Parintii lui J.B. delibereaza si ei ce sa faca, dar in final i-au hotarârea “norocoasa“, scrie Julian Bussgang, sa mearga in România pâna când se clarifica situatia. Multi din cei care s-au intors au devenit victimile deportarii in masa facute de sovietici. Impreuna cu familia lui J.B. calatoreau o matusa si un unchi, dar acestia, spre deosebire de parintii sai, aveau deja o viza românesca obtinuta inainte la Liow. Toata ziua au incercat parintii lui J.B. sa treaca granita dar granicerii nu le-au permis, neavând viza. Dupa ce s-a intunecat, tatal sau s-a apropiat de granicer, i-a presat in mâna niste bani si toate obiectiunile au disparut. Asa ca  in primele ore din 18 septembrie 1939, parintii, sora si J.B. trec pe jos granita in România, doar cu câte un rucsac in spate si niste geamantane mici in mâini, apoi din oraselul Visnita i-au trenul spre Bucuresti. In tren intra in vorba cu o evreica românca, care aflând unde vor sa mearga ii inspaimânta cu ideea ca s-ar putea sa fie arestati de politie si dusi in lagar, asa ca le recomanda sa se opreasca la Cernauti, dându-le o adresa. Dupa câteva zile petrecute in Cernauti le dispare frica, pleaca la Bucuresti, gasesc hotelul unde s-au cazat rudele lor si hotarasc sa traga la acelasi hotel si ei. Dupa câteva zile parintii sai o inscriu pe sora sa la un liceu francez pentru fete, iar pe el la un liceu francez pentru baieti. Zilnic soseau refugiati polonezi in Bucuresti. Li se permitea sa schimbe zlotii polonezi pe lei si sa-si inchirieze locuinte si sa nu fie retinuti in lagare, asa ca Julian Bussgang trage concluzia ca trebuie sa fi fost un aranjament intre cele doua guverne. Pentru ca refugiatii nu voiau sa-si piarda anul scolar copiii lor, câteva saptamâni mai târziu au infiintat Liceul polonez din Bucuresti. Incepând cu trimestrul al doilea, el s-a transferat la acest liceu, unde clasele cuprindeau intre patru si opt elevi. Erau putini evrei in clasa sa, majoritatea erau copii de ofiteri sau ai functionarilor guvenamentali.
Parintii sai, la fel ca majoritatea evreilor polonezi refugiati, incearca sa obtina viza pentru Statele Unite, dar putini reusesc din cauza numarului limitat de imigranti aprobat de guvernul american. Se intocmise o lista lunga de asteptare, in speranta maririi cotei alocate pentru cei nascuti in Polonia. A doua destinatie dorita de evreii polonezi era Palestina, aflata sub mandat britanic, dar un numar foarte mic de Certificate de imigrare au fost emise de Jewish Agency for Palestine. Marea Britanie a limitat foarte mult fluxul refugiatilor din Europa spre Palestina. Sistemul de vize pentru Palestina era insa mai putin restrictiv pentru cei care dovedeau ca poseda un anumit capital. Tatal sau a reusit sa intre in România cu câteva bare de aur, ascunse in bagajul de mâna, a schimbat o parte pe lire sterline si având capital a obtinut viza pentru Palestina. Dupa ce obtine viza, familia sa se imbarca intr-un vapor cu destinatia Haifa, unde ajunge in martie 1940.
Am redat amintirile evreului polonez Julian Bussgang privind felul cum a fost primit de România anilor 1939-1940. Nu comentam cum a fost primita o familie de evrei polonezi intr-o Românie considerata antisemita. Doar o singura conexiune intre soarta celor doua tezaure, al Poloniei, care intra si iese din România fara probleme, si tezaurul României trimis in 1917 la Moscova si de acolo n-a mai putut fi recuperat nici pâna astazi. Putea România anului 1939 sa retina tezaurul Poloniei sub diferite pretexte? Categoric da, Polonia era la pamânt. România n-a facut-o, dând dovada ca in aceasta tara traieste un popor cu suflet mare care nu râvneste la nimic ce nu-i apartine. Nu acelasi lucru se poate spune despre Rusia, Uniunea Sovietica, URSS, Federatia Rusa, Comunitatea Statelor Independente sau cum se va numi in prezent sau viitor, condusa de Lenin, Stalin, Hrusciov, Brejnev, Gorbaciov, Eltin, Putin si cine o mai fi, toti s-au purtat ca rechinii care odata prada apucata n-o mai pot lasa din gura.
Aceasta este deosebirea intre conducatorii unui popor sedentar si atavismul conducatorilor unui popor fost migrator, obisnuit cu jaful. Se mai poate face ceva sau sa asteptam intrarea lor in lumea civilizata?
In 1990 când s-a semnat Tratatul cu Rusia, diplomatia noastra in frunte cu presedintele Ion Iliescu a rezolvat aceasta problema a tezaurului intr-un stil pur comunist, adica au infiintat o comisie mixta care sa “studieze“ problema. In perioada dictaturii comuniste din România circula urmatoarea butada “Daca vrei ca o problema sa nu fie rezolvata infiinteaza o comisie care sa se ocupe de ea“. Au trecut douazeci de ani de la infiintarea comisiei mixte si nu s-a intors in tara nici o ladita cât de mica din tezaur. Oare nu este momentul sa trecem de la dreptul fortei la forta dreptului si sa apelam la Curtea Internationala de Justitie de la Haga? Avem specialisti in drept international, nu se gaseste oare nici un demnitar român patriot care sa preia initiativa recuperarii prin justitie a tezaurului României aflat la Moscova? In fond exista un precedent verdictul favorabil României in diferendul cu Ucraiana  privind platoului maritim al insulei Serpilor si un avocat, Bogdan Aurescu, a carui pledoarie a avut succes.
(Newark , DE)

Autor: Gabriela Petcu

„Acolo,

pe insula fericirii noastre

este veşnic primăvară.

 

 

Acolo

 suntem veşnic tineri

şi sănătoşi şi veseli şi buni!”

roca-george-21

 

 

Septembrie. O dimineaţă cu soare blajin şi culoarea începutului de toamnă arămie, îndrăzneşte să transforme pragmatismul zilei, într-o minunată poveste în versuri. Nici nu poate fi altfel de vreme ce în faţa mea, cu un zâmbet care transmite liniştea şi bucuria clipelor existenţiale, se află poetul George Roca. Mă simt ca o elevă în faţa unui profesor drag, încercând să cuprind cu aviditate fiecare silabă, fiecare gest, astfel încât să pot rămâne cu bogăţia sufletească a acestui minunat om, scriitor şi prieten.

E toamnă. Această perioadă a fiecărui an, aparţine plăcerii unei reveniri acasă, în România, tocmai din îndepărtata Australie. Acolo, are împlinirea sa ca om şi de fiecare dată, când este departe, gândul la familie, îi luminează chipul. Şi cum să nu i se umple sufletul de mulţumire, când o soţie minunată precum Liana şi un băiat frumos cu ochi de cer senin revărsat pe câmpuri în plină vară aşa, cum este Raymond, îl aşteaptă să se întoarcă cu miresmele plaiurilor mioritice!

George Roca, s-a născut la Huedin unde locuiau bunicii dar, după o lună de zile, a avut prima „emigrare” către acasă, la Oradea. Aici şi-a început copilăria, şi-a făcut studiile absolvind Facultatea de Filologie. Vacanţele de pe atunci, erau pline de entuziasmul vârstei şi nu au lipsit momentele în care poezia făcea ca malul mării să fie şi mai frumos în răsărit de soare. Îşi aminteşte cu încântare de acei ani cînd litoralul românesc era „înfloritor” iar tinerii, obşnuiau să lucreze de sezon înbinând munca cu distracţia într-un mod firesc aşa, cum numai la acei ani totul pare natural şi posibil.

După terminarea facultăţii, a lucrat o vreme la Teatrul de Păpuşi din Oradea apoi, a plecat la Bucureşti unde a urmat cursurile de trei ani organizate de Ministerul Culturii si Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC). A făcut actorie, şi în paralel tehnica mânuirii păpuşilor şi a marionetelor. După absolvire, a dat un concurs la Teatrul de stat din Ploiesti, unde apoi, a lucrat timp de trei ani. Marea pasiune a vieţii sale, a fost regia de film dar, nu s-a concretizat. A lucrat apoi, în Ministerul Turismului de unde, foarte curând, a întâmpinat primele neplăceri ale sistemului comunist. Nemulţumit de tot ce se întâmpla în jurul său, a hotărât că lucrul cel mai potrivit, ar fi să emigreze. A ales mai întâi drumul spre New York unde a rămas doi ani, timp în care a încercat noi experienţe ale existenţei într-o lume capitalistă. Contactul a fost destul de dur dar, după o vreme, au venit şi satisfacţiile încât să-şi permită frecventarea teatrelor de pe Broadway găsind prilejul să-l cunoască chiar pe John Lennon.

Având viza de rezidenţă pentru Australia, a fost nevoit să plece din New York. După două luni şi jumătate, vrând să revină în România, legile de pe atunci, nu i-au permis intrarea. Deşi tatăl său era pe moarte şi încercând toate variantele de a ajunge la Oradea, nu a reuşit să treacă garaniţa şi s-a întors în Australia unde începe să-şi pună bazele pentru stabilirea definitivă.

În 1984, a avut dreptul să reintre pentru prima dată în ţară. Atunci, a cunoscut-o pe Liana şi s-au căsătorit iar mai tîrziu, în 1989, s-a născut Raymond şi casa s-a umplut de o nouă bucurie, cea revărsată din minunea de a fi părinte.

George Roca este scriitorul român stabilit în Australia, care şi-a pus ampreta sufletului prin cuvântul scris, atât ca poet cât şi ca jurnalist, om de teatru, important creator de mediu cultural, editor de publicaţii de cultură, consultant în turism (terminând şi Facultatea de Marketing, Sydney), filolog, fotoreporter, traducător. La Olimpiada de la Sydney, a fost reprezentantul României în Sydney Organisation Commitee of Olympic Games. Este redactorul mai multor reviste electronice, scrie poezie, proză, articole pe teme istorice, interviuri cu personalităţi româneşti din ţară şi diaspora.

Ţine legături cât mai strânse cu România, cu oamenii ei de cultură, cu alţi români răspândiţi pe mapamond care au aceleaşi preocupări culturale. Acest lucru îi păstrează identitatea naţională intactă, dându-i satisfacţia că lasă o parte din zestrea noastră lingvistică, urmaşilor. 

Azi, acest om complet, căruia “îi place să facă lucrurile bine”, mă priveşte zâmbind şi încercând să cuprindă în scurtul timp care îl avem la dispoziţie, cât mai multe elemente care să împlinească delicat, primul nostru contact în afara „spaţiului virtual”. Şi pentru că suntem atât de reali încît mirosul paginilor proaspăt tipărite îmi stârneşte curiozitatea, imi întinde cartea. Da, am spus „cartea” ci nu „o carte” pentru că este vorba de ceva special. Am în mâini, această carte şi privind-o cu nesaţ, descopăr o copertă relevatoare, un design deosebit care îi aparţine poetului.

coperta-rgb-wb

Tocmai ce a avut loc acum căteva zile, pe 17 septembrie 2009, în Bucureşti, lansarea volumului de versuri „Evadare din spaţiul virtual”. Evenimentul a fost organizat de Biblioteca Metropolitană cu prezenţa doamnei Mihaela Sfârlea, Liga Scriitorilor din România reprezentată de către doamna Elisabeta Iosif şi nu în ultimul rând, Editura ANAMAROL, aparţinând scriitoarei şi editoarei Rodica Elena Lupu.


George Roca, a fost încântat de prezenţa unui numar substanţial de oameni ai literelor şi ai artei, realizatori de emisiuni TV şi radio, cântăreţi şi actori, prieteni şi colaboratori ai revistelor electronice şi tipărite unde poetul este redactor (Romanian VIP, Agero, Arcada, Starpress, Clipa, Noi NU, Familia Româna, Phoenix Magazine, etc). Iată căteva nume a celor care i-au fost alături în acele momente pline de poezie: Viorela Codreanu Tiron – Membru al Uniunii Scriitorilor, Redactor la Editura “Minerva” , Elena Armenescu – vicepreşedinte al Ligii Scriitorilor din România filiala Bucureşti, Daniela Soroş – director al Agenţiei de Ştiri “Romanian Global News”, Ecaterina Câmpean – director la Radio “ProDiaspora”, Simona Constantinescu – redactor programe la Radio România International, Florina Marin – pictor şi astrolog, VictoriţaDuţu – scriitor şi realizator emisiuni TV, Oana Stoica Mujea- scriitor, Prof. univ. Dr. Gheorghe Gheorghiu – scriitor, Eugenia Ţarălungă – poet, laureat al Uniunii Scriitorilor din România, redactor la Editura Muzelului Literaturii Române, Ioana Moldovan, teatrolog şi publicist la revista „22”. O surpriză plăcută a fost domnul Aurel Predescu – membru al Comitetului Olimpic Român. Au fost prezenti la eveniment Ionuţ Dolănescu, Xonia (reprezentata Australiei la Festivalul Cerbul de Aur 2009) şi actriţa Doina Ghiţescu care a recitat câteva poezii din volum.

Partea a doua a evenimentului s-a desfăşurat la Clubul Pensionarilor fără Vârstă, unde a fost organizată o seară de muzică şi literatură de către cântăreaţa Lucky Marinescu şi editoarea Rodica Elena Lupu şi unde s-au făcut cunoscute celor prezenţi, scrierile poetului George Roca.

Următoarea lansare de carte a poetului, va avea loc la Madrid, sâmbătă 26 sept 2009 orele 20:00, la Espacio Niram, fiind organizată de către revista NIRAM ART, ICR Madrid şi Defeses FINE ARTS, după care vor uma lansări la Oradea (organizatori “Cenaclul Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Teatrul “Arcadia”), Baia Mare (organizatori Biblioteca Municipală “Petre Dulfu”).

Deschid cartea şi “Căprioara nebună” mă întâmpină ca să-mi spună că are rostul ei în această poveste a “Evadarii din spaţiul virtual” –

Culcat,

Stau cu ochii închişi

şi visez la poiana mea cu flori.  

E atâta linişte şi armonie!

Şi totuşi căprioara nebună

nu vrea să-mi dea pace

încercând din nou

să mă mângâie cu copita

pe albul ochilor mei obosiţi

de atâta privit spre spaţiul virtual.

Poetul George Roca, înbină cu eleganţă şi subtilă armonie, stilul clasic cu cel modern, emoţia iubirii cu nonşalanţa jocului de cuvinte a parodiilor, frumoase dedicaţii şi delicate amintiri. Volumul prezintă şapte cicluri care conţin versuri clare, luminoase, un limbaj poetic cristalin ca luciul unei ape în dimineţile senine de vară, uneori inocent precum copilăria, alteori profund ca însăşi înţelepciunea maturităţii.

În secţiunea „Evadare din spaţil virtual” regăsim „Insula fericirii”, acolo unde frumuseţea unei altfel de lumi, este chiar emanaţia sensibilă a trăirilor poetului.

„Antipozi” ne dezvăluie plăcerea şi dorinţa poetului de a menţine tradiţia limbii române şi nostalgii pentru plaiurile mioritice:

”Am deschis acum o carte

În limba mea strămoşească

Să dau grijile deoparte,

Fruntea să mi-o descreţească.”

 

„Aş vrea să mă-ntorc acasă

Să găsesc ce am pierdut,

Dulcea mea copilărie

Şi… s-o iau de la-nceput.”

 

Volumul continuă cu o „Cromatică australiană” în care ne întâmpină un joc al cuvintelor inteligent aranjate:

„prepeliţa pestriţă

cu cei patrusprezece

pui de prepeliţă pestriţă

odată împestriţaţi

cu pestriţele pestriţe…”

 

În „Amintiri”, poetul este foarte aproape de filozofia existenţialismului:

„ În camera mea

nu a intrat

nici un hoţ!

Nu lipseşte nimic!

De ce mă simt

totuşi

furat de amintiri?”

 

La „Dedicaţii”, găsim frumoase versuri printre care şi o poezie scrisă în amintirea prietenului său, regretatul poet Florin Marinescu:

„parcă te văd şi-acum frumos şi falnic

 purtând stigmatul Cicadaceelor

 numele tău era Sago-Sago-Sago

 părinţii tăi erau Soarele şi Pământul”

 

„De iubire”, ne dezvăluie acea sensibilitate specifică veşnic îndrăgostiţilor fără vârstă, romanticitatea păstrată în sufletul curat şi dezinvolt al poetului:

„Aşa împodobită-n flori,

Eşti cea mai splendidă mireasă

Privindu-te eu te ador

Iubito, dulcea mea crăiasă!

(Lianei)”

 

Volumul se încheie cu o suită de „Fabule şi parodii” în care îşi exprimă cu inteligenţă, idei satirice într-un stil direct, caracteristic poetului George Roca:

„Ei, parcă e prima dată,

bată-l norocul, să-l bată!

I-am împrumutat o mie

şi de-atuncea, măi bădie,

nu-l mai prind pe Văsălie!

Morala:

Dacă ţii la prietenie,

nu da bani pe datorie!”

 

 

…am închis volumul cu un zâmbet de satisfacţie datorat acestui prilej deosebit, de a-l avea alături de mine pe minunatul om, poetul George Roca şi cartea sa.

Sunt sigură că anul care urmează, ne va încânta cu alte pagini scrise în înţelepciune şi bucurii rafinate, aducându-ne din nou, de fiecare dată, blândeţea unei lumi care aureolează mitul poetului cu suflet de român.

 

Dedicaţie poetului George Roca:

“Viaţa nu ne păstrează în nevinovăţie.

Dar, cât de minunat este omul care ajungând la maturitatea cuvântului scris punctat de ispitele ivite printre rânduri, prin înţelepciune, să se întoarcă la acea inocenţă pe care am avut-o toţi în copilărie!

Atunci, probabil ne-am numi poeţi.”

(Despre inocenţa poetului-Gabriela Petcu)

 

 

Gabriela Petcu

septembrie 2009


 


Scrisoare deschisa lui Alex. Stefanescu

Posted by Stefan Strajer On August - 19 - 2009

corneliu-florea1

Scrisoare deschisa lui Alex.Stefanescu

Autor: Corneliu Florea

 

DREPTUL LA REPLICA
Dupa criticul literar Alex Stefanescu, H.R. Patapievici este «unul dintre cei mai inteligenti români, care contribuie la gloria tarii» (a carei tari?!?). (Ziarul Financiar, articolul Ce nu spune omul la nervi! Ianuarie 2008)

SCRISOARE FOARTE DESCHISA
LUI ALEX. STEFANESCU

Articolul DVS, Draga Domnule Alex. Stefanescu, ‘’Ce nu spune omul la nervi’’ din ianuarie 2008, mi-a parvenit abia de curând, de la o cunostinta, care a staruit ca trebuie sa dau o replica. L-am citit si recitit, fiind eu rudimentar in gândire cum spuneti DVS despre mine in articolul pe care l-ati semnat, si de dragul cunostintei mele si mila crestineasca fata de DVS, va raspund:
Eu nu stau in Canada, cum ati scris, eu traiesc activ in Canada din 1980, unde am fost pe rând: spalator de vase, infirmier, gradinar si in ultimii douazeci de ani am fost medic (family doctor) ceea ce mai fusesem si saptesprezece ani in România, dintre care zece medic specialist. Si, fiind io o fire taraneasca incercata prin multe, gresiti când credeti ca toate ma scot din sarite si ma enerveza ca pe o soacra. Nu. Revolta mea nu este o enervare ci o adânca mâhnire legata de ce se petrece in România. De la sat pâna-n capitala, de la taranul obidit pâna la guvernantii parveniti si pâna la intelectualitatea care isi lasa coloana vertebrala acasa, in cuier, când stie ca va avea de-aface cu preamaritii zilei, in cazul DVS cu H.R.Patapievici.
|n articolul DVS, scrieti: ‘’Bineinteles ca Horia-Roman Patapievici a gresit,…’’ Ce surpriza, sunteti printre putinii critici literari caruia i-a iesit porumbelul adevarului din gura! Dar de scurta durata, ca v-ati speriat de adevar, ati palit si imediat ati incercat sa dregeti busuiocul aratându-va coltii literari catre mine, rudimentarul: ‘’Sa il acuzi pe unul dintre cei mai mari inteligenti români, care contribuie la gloria tarii lui…’’. Asa cum DVS va plac replicile lui Caragiale, la fel si mie si mi-a venit in minte; valeu, fugi de-aci ca ametesc, dar mai bine sa ne talmacim.
|ntâi, daca am lua, absolut intâmplator, de pe bulevard o suta de bucuresteni si corect le-am face testul de Intelligence Quotient (IQ) va garantez ca cel putin 25% dintre ei vor avea un IQ superior lui H.R.Patapievici. Pe verificate! Al doilea, vezi Draga Domnule Alex Stefanescu, cu inteligenta e o mare si incurcata problema, pe care DVS, criticul literar de Bucuresti probabil o cunoasteti, dar in cazul unuia dintre cei mai inteligenti români sau va este teama sa o comentati, sau poate chiar nu stiti câte fac posesorii cu inteligenta lor, cum o folosesc? Poate va e si teama sa va apropiati de haul haotic deschis de inteligenta oamenilor? Sau sa comentati infinitele feluri in care-si folosesc oamenii inteligenta: pentru bine sau rau, pentru concordie sau discordie, pentru parvenire sau caritate, pentru luminare sau intunecime prin indoctrinare, pentru dominare sau slugarnicie, pentru libertate sau tiranie si câte altele. Pe toate le fac inteligentii! Opriti-va si meditati, apoi avântati-va in libertate, fiti cinstit. Eu, unul dintre cei 23 de milioane de omuleti patibulari, rudimentari intre timp, am sa va scriu unde l-am fixat eu pe patibularul Patapievici (HRP pentru mine). |nainte, insa, subliniez ca printre elitele bucurestene, din care faceti parte si DVS, unii isi inchipuie ca ii doare gâtul datorita greutatii inteligentii din cap si fara sa mai judece, isi eticheteaze semenii: idioti, imbecili, cretini, retardati. Este cazul celor a caror inteligenta nu are nici o greutate! |ntelegeti? Deci, lasati neuropsihiatrii sa puna aceste diagnosticuri, DVS ocupati-va de literatura, de critica ei. Eu nu-s literat, nu ma ocup cu literatura. Eu critic societatea umana, ca hobby fac critica sociala, am scris si in POLEMOS, in scrisoarea catre editor. De ce nu? Sunt liber, e inca liber sa critici si chiar nu-i asa de rau pe lânga cei ce mint si inseala societatea! Nu? Daca ati fi citit nu ati fi dat in groapa!
1 – De ce HRP, ‘’care si el a scris, la nervi, câteva fraze insultatoare la adresa românilor, pe vremea când acestia il tot votau, fara discernamânt, pe Ion Iliescu’’ scrieti DVS, ca slab avocat – din oficiu sau platit – a lui HRP, in loc sa insulte poporul român, istoria si limba lui, inteligent era sa se opreasca cu arsenalul lui inteligent numai la persoana lui Ion Marcel Ilici Iliescu. Asa era normal, drept si curajos. Sau sa iasa in strada, sa cheme bucurestimea la o noua baricada, de data asta impotriva lui Iliescu, sa fi luptat acolo pâna la caderea paleocomunistului si-a ochlocratiei sale, nu sa stea frumusel acasa si sa scrie scrisori mieroase Paleologului la Paris, prin care denigra tot ce este românesc. Si DVS fiind cetatean român, dupa HRP sunteti tot un omulet patibular. Deci fiind noi egali, va intreb daca ati citit, cu atentie, scrisorile acelea, publicate in volumul POLITICE? Nu cred, fiindca oarecum v-ati spalat pe mâini in acest articolas, dar v-ati murdarit rau fata, scriind: ‘’el are o opera filosofica de mare anvergura, in timp ce Corneliu Florea nu a produs decât aceste texte fara valoare.’’ Hai sa va satisfac orgoliul personal si sa va spun aveti dreptate, dar, oare nu stiti ca nu se pot scrie texte de valoare despre o non-valoare? Exceptie fac doar criticii literari cu personalitate precara.
2 – Multi in trecut, din ce in ce mai putini in ultimul timp, m-au pleznit cu inteligenta si anvergura operei lui HRP. Dupa cât pricep ei sau sunt obligati sa faca, treaca de la mine. Dar pentru IQ-ul DVS in mod special, pe care nu-l pun in discutie iar cum il folositi ii las pe altii sa va judece, trebuie sa dau un exemplu. Sper ca ati citit, din doasca in doasca, la fel cum Pristanda citea ziarul lui Catavencu, opera lui HRP. Eu fiind rudimentar sunt scutit, dar am citit in OBSERVATORUL CULTURAL (NR166/ MAI 2008) eseul lui Florian Roates despre opera filosofica de mare anvergura a lui HRP. Dumnezeule, cum il mai demoleaza academic cu idei si argumente, cum demonstreaza cât a compilat de pe la altii si in acest volum! Trebuie sa-l cititi, altfel ramâneti un semidoct in materie de boierii mintii din urbea DVS. Va mai aduceti aminte tam-tam-ul cu care s-a facut lansarea volumului lui HRP ‘’DESPRE IDEI SI BLOCAJE’’ la care Andrei Plesu a strigat, cât l-au tinut bretelele: ‘’Horia, ai dat lovitura’’! Curat lovitura, nene Iancule, adicate-le cum lovitura? Pai, asa cum obisnuieste HRP compileaza de pe la straini, cât incape, ca apoi sa-i ocarasca (livresc: imprecatie, cum folositi DVS) pe români ca nu au o piata nationala de idei si cultura româneasca este second hand!! Trebuie sa cititi, dupa care veti deveni, cu ajutorul propriului IQ, mai rational cu superlativele la adresa lui HRP. Sa va amintesc ca, in timpul recent, au fost multi temeinic instruiti filosofi, care au remarcat, spus si scris ca daca s-ar scutura volumul OMUL RECENT de tot ce nu-i apartine lui HRP, din 475 de pagini ar mai ramâne vreo 150 si alea goale, goale de idei! Vai, vai cum au aruncat pe contribuabilul la gloria tarii in cosul de gunoi! So pa ei, Draga Domnule Alex Stefanescu, nu-i lasa sa spuna ca presedintele inteligentei ICR-ului e gol …
3 – Si mai cum isi foloseste inteligenta HRP? Daca ati rasfoit volumul de POLEMOS (volum de polemica si pamflete nu de arta literara, domnule critic literar) ati fi dat si peste ‘’Tacerea de aur a parvenitilor‘’ ce incepe cu Articolul 24 din Legea 187/ 1999 referindu-se la cei ce lucreaza in Colegiul CNSAS – in care lucra si HRP – articol care spune: ‘’nedesconspirarea unui colaborator cunoscut al Securitatii constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani’’. Va aduceti aminte de tovarasul Sorin Antohi colaboratorul Securitatii si prieten cu HRP, cel care l-a tainuit, nu l-a desconspirat desi aflase din dosare ca a fost informator de nadejde al Securitatii? Ei bine, s-a dovedit dar nu a facut nici o zi de inchisoare!! Ei cum? Cu inteligenta!! Probabil l-a scapat opera filosofica de mare anvergura si … si … niste dosare puse la pastrare … dar stii la loc sigur… mai trebuie s-altadata… La un caz iar… pac… la Rasboiul! (Este de actualitate Caragiale, mai ales la Bucuresti).
4 – Probabil pentru DVS, si altii ca DVS, tot gândire rudimentara au si ceilalti care nu vad cum contribuie (HRP) la gloria tarii de au avut indrazneala la Paris (Radu Portocala) sau mai recent la New York (ziaristii Grigore L. Culian si Robert Horvath) sa critice activitatea presedintelui ICR, ba mai mult sa prezinte nereguli si scurgeri nejustificate din fondurile asa zisei institutii culturale. Care a fost rezultatul? Inteligenta salveaza delapidarea gloriei tarii si HRP a fost intronat alti patru ani de supusul lui, Traian Basescu, fiindca altfel… pac la Rasboiul!
5 – Gata, mi s-a facut greata, desi mai sunt. Din partea mea, DVS si altii ca DVS puteti sa scrieti ce doriti, considerându-ma omuletul patibular cu cea mai rudimentara gândire, voi continua sa aduc argumente impotriva inteligentului DVS prin pamflet si polemica (polemos!). Ramân alaturi de ceilalti omuleti patibulari, care realizeaza tot mai clar ce personalitate si comportament are HRP. Cât priveste guvernantii si politicienii de Bucuresti, si ei inzestrati cu inteligenta, isi vad de treburile lor si se fac ca lucreaza la constitutie: care cum apare vrea sa schimbe constitutia! De ce? Ce au cu ea când ei nu respecta nici o lege, nici macar regulamentele lor de serviciu. Nici Justitia nu mai e interesata sa respecte, sa apere Constitutia României. Exemplu concret: |n august 2006, deci acum trei ani, am depus un denunt penal impotriva lui HRP la Parchetul de pe lânga Tribunalul Municipiului Bucuresti, prin care aratam cum a incalcat, ordinar, Articolul 30, aliniatul 7 al Constitutiei României si ceream sa se faca justitie. Au trecut trei ani, nici o miscare de cercetare penala si nu putem sa credem ca nu sunt inteligenti. Sunt foarte inteligenti, din acelasi grup in care-l puneti DVS pe HRP, dar câte altele  nu se pot  face cu inteligenta …
Va las, cum zice românul, in plata Domnului, Draga Domnule Alex Stefanescu.
CORNELIU FLOREA
AUGUST 2009
WINNIPEG – CANADA

Finul Bercea Mondialu’ si nasul Stolojan Mondialu’

Posted by Stefan Strajer On August - 5 - 2009

vasile-zarnescu_cv

Finul Bercea Mondialu’ si nasul Stolojan Mondialu’

Autor: Vasile Zarnescu

 

Aici, în titlu, cuvântul „finul“ nu este adjectiv, în sensul că ar fi un „băiat fin“, căci, dimpotrivă, iată cum îl descrie un foarte documentat material de presă postat pe AlterMedia: „Sandu Anghel, zis Bercea Mondialu’, interlop, cămătar, evazionist fiscal, implicat în nenumărate scandaluri şi infracţiuni cu violenţă este al treilea şef  oficial  al etniei ţigăneşti din România“ (sic). Aici, cuvântul „finul“ este substantiv, pentru că naşul său este Theodor Stolojan-Mondialu’, pe care l-am supranumit la fel deoarece a avut o sinecură la Banca Mondială, ca recompensă că a prejudiciat interesele României. De ce i-a devenit naş lui Bercea Mondialu’? Pentru că, pe vremea când Bercea Mondialu’ avea şase puradei, Theodor Stolojan-Scrâşnet i l-a botezat pe unul dintre ei – atât din spirit mondialist, cât şi pentru cadourile făcute de fin. Judecătoarea infractoare Maria Huza îi botezase un altul, iar un lider P.S.D.-ist local, care, pe atunci, era vice-primarul Slatinei, pe un altul. Acum Bercea Ţiganu’ – cum îi şi place lui să-şi zică – are nouă puradei. Nu ştim cine i-a botezat pe ultimii trei, dar probabil că s-a orientat spre alte nivele ale celor 3-4 Puteri în stat – găsindu-şi, probabil, naşi prin Poliţie, prin Parchet –, ca să îşi asigure protecţia lui şi viitorul progeniturilor sale! Aşa se şi explică faptul că, în ciuda listei lungi a infracţiunilor sale, încă nu „şi-a găsit naşul“!

Referitor al statul mafiot, în care ţiganii îşi au locul lor bine precizat, am mai făcut referiri în special în articolul „Prezumţia de vinovăţie a magistraţilor va înlătura corupţia din Justiţie“, republicat inclusiv pe Altermedia. Metastaza corupţiei instituţionalizate şi organizate este relevată inclusiv de faptul că ţiganii infractori sunt băgaţi la „înaintare“ de către politicienii, vameşii, poliţiştii  şi judecătorii corupţi – care, de aceea, îi şi protejează, fiindcă împart cu ei „uzufructul“ activităţii infracţionale ţigăneşti, după cum a relevat, recent, şi senatorul Iulian Urban, anchetat de C.N.C.D., pentru că i-ar fi „discriminat“ pe ţigani! În articolul sus-menţionat am relevat, pe urmele presei locale, simbioza strânsă dintre politicieni ca ex-premierul-prim-desemnat Theodor Stolojan-Mondialu’ şi ex-judecătoarea Maria Huza, ex-preşedinta Tribunalului Municipal Bucureşti, al căror loc este la puşcărie, evident, alături de finul lor, Bercea Mondialu’.

Ţiganii şi suporterii lor români

 

De aceea, e absolut falsă ideea exhibată de un forumist de la Altermedia, cum că ţiganii sunt mai periculoşi ca ungurii. La fel s-a exprimat şi un comentator cam nătărău şi – implicit – infatuat, de la emisiunea „Sinteza zilei“, a postului Antena 3, Radu Tudor, imediat după apariţia în mass media interne şi internaţionale a cazului Mailat: cum că el, Radu Tudor, „timp de 15 ani de când lucrează el în presă, a considerat că ungurii sunt cei mai periculoşi pentru România, dar, iată, cazul Mailat l-a făcut să creadă că nu ungurii, ci ţiganii sunt cei mai periculoşi!“ Ceea ce denotă superficialitatea deplină şi găunoşenia profundă a gândirii lui de „analist politico-militar“, cum îl gratulează coechipierii lui de emisiune. Or, cazul Mailat, după cum a relevat suficient de bine presa, s-a dovedit că este, în cea mai mare parte, o înscenare a autorităţilor italiene, ca să lovească în România, uzând de imigranţii ţigani, care şi-au apropriat vocabula „rom“, prin care sunt „confundaţi“ cu românii – apropriere comisă cu ajutorului minoritarilor Andrei Pleşu – de meserie ţigan, cum l-a calificat, consecvent, revista România Mare – şi Petre Roman – de profesie jidan, cum s-a convins toată lumea că este, deşi el voia să ne convingă a fi fost „os de ardelean prin nevastă-sa“. Această confundare a ţiganilor cu românii a fost un scop urmărit deliberat, după cum am demonstrat în cele două studii publicate în mai multe reviste şi postate, ulterior, şi pe Altermedia, „Înnegresc ţiganii imaginea României?!“ şi „Ţiganii – o iminentă bombă politică a Uniunii Europene“ (vezi, infra, notele în cauză)!

Dar, Radu Tudor nu s-a mai dumirit, între timp, ca să revină la concepţia lui anterioară, aglutinată timp de 15 ani de presă, şi, deşi îi consideră „pe ţigani mai periculoşi decât ungurii“, a devenit, paradoxal, un apărător şi un propagandist al problemelor ţiganilor! De fapt, vă rog să remarcaţi că atât postul Antena 3, îndeosebi prin emisiunea lui Mihai Gâdea, „Sinteza zilei“, cât şi Antena 2, prin emisiunea unuia care îi cheamă mereu pe ţiganul Mădălin Voicu şi pe incertul (sub aspect etnic şi civic) Serghei Mizil, sau Antena 1, care face alte emisiuni cu ţiganii manelişti, au devenit tribune de propagandă ţigănească. Probabil, vor să pară obiectivi şi să contracareze faptul că, pe de altă parte, Jurnalul  Naţional – care aparţine tot trustului Intact – a declanşat, prin lunile februarie-martie a.c., o campanie de strângere de semnături pentru a susţine ceea ce eu am susţinut de peste 10 ani: eliminarea făcăturii „rom/rrom“ şi utilizarea exclusivă a cuvântului statuat istoric şi ştiinţific, de „ţigan“. E-adevărat că mi-au făcut favoarea – pentru care le exprim mulţumirile mele aici – de a sublinia că, în studiul «Cuvantul „rrom“, o agresiune axiologica», publicat în septembrie 2005, în Lumea Magazin (vezi infra), avertizasem opinia publică asupra consecinţei pernicioase a acceptării făcăturii „rom/rrom“: denigrarea României prin introducerea deliberată a confundării românilor cu ţiganii.

Şi ungurii şi ţiganii sunt aproape la fel de periculoşi, dar fiecare minoritate etnică în alt registru: ţiganii prin tropismul criminogen şi prin explozia demografică, iar ungurii prin caracterul revanşard şi rasismul lor funciar. Totuşi, ungurii sunt cei mai periculoşi fiindcă sunt mai organizaţi, sunt o naţiune constituită şi au un stat, Ungaria, care îi sprijină. Şi ţiganii au început să se organizeze internaţional cu ajutorul unor instituţii „europene“, dar de sorginte mondialistă, care au interesul să submineze suveranitatea Românei ca stat şi omogenitatea etnicităţii şi ortodoxismului poporului român – probabil cel mai omogen popor din Europa, dacă nu şi din lume, sub aceste două dimensiuni. În acest scop se folosesc, într-adevăr, cum remarcase un forumist pe Altermedia, de reprezentanţii minoritari infiltraţi pe diverse paliere ale sistemului de conducere a ţării.

Un exemplu elocvent este Viorel Hrebenciuc, „guzganul rozaliu“ – cum, întemeiat, l-a poreclit preşedintele Traian Băsescu. Acesta este jidan basarabean. Acum 4-5 ani, când moghiorii reîncepuseră, în stilul lor zgomotos şi emfatic, campania de propagandă pro-secesionistă şi se punea problema ca statul român să le interzică să-şi mai cânte imnurile lor fasciste şi revanşarde, moghiorii au pretins că ei le cântă în bisericile lor ca „psalmi“ (!). Hrebenciuc le-a „cântat“ şi el, în strună, spunând – cum s-a văzut la televizor – că „nu au decât să le cânte, dacă sunt psalmi“ (sic). Evident, asocierea lor cu psalmii este un truc hungarist, menit să le permită această propagandă insidioasă, după cum bisericile lor „istorice“ nu sunt decât focare de iredentism, spirit revanşard  şi neofascism – forme de agresiune antiromânească, protejate, evident, de oficialii alogeni infiltraţi la Putere, gen Hrebenciuc.

De altfel, cum s-a remarcat, din 1997 încoace, toate partidele ajunse la Putere au ajuns şi s-au menţinut la Putere doar fiindcă s-au sprijinit pe cârja numită U.D.M.R. – o organizaţie înregistrată ca asociaţie culturală, dar acceptată tacit şi complice ca partid politic, cu reprezentanţi aleşi în Parlament: e cazul coaliţiei C.D.R., în mandatul 1997-2000, al P.S.D.-ului, în mandatul 2001-2004 [cf. Răzvan Voncu, „La guvernare, dar în afara legii“, în Cronica Română, nr. 2903, 5 aug. 2002, pag. 1 şi 5], al coaliţiei „D.A.“ (P.D.+P.N.L.) în mandatul 2005-2008. Chiar şi acum, coaliţia necoalizată P.S.D.+P.D.-L. se sprijină, tacit, pe parlamentarii U.D.M.R., iar în structurile de putere au fost păstraţi toţi oficialii U.D.M.R. din guvernarea Tăriceanu, dar pe posturi mai discrete! De altfel, să ne amintim că Emil Boc voia să se alieze la guvernare tot cu U.D.M.R., sub pretextul, etalat cu patos, că la alegerile parlamentare ar fi câștigat „dreapta“; dar – ca dovadă irefutabilă a schizofreniei sale politice – s-a aliat cu „stânga“, iar, acum, coaliţia P.S.D.+P.D.-L. este damblagie!!!

De exemplu, zilele trecute Evenimentul zilei titra „Extremism maghiar pe banii statului roman“. Or, aici, vinovăţia aparţine ministresei Turismului, Elena Udrea, precum şi celei foste a Tineretului, actuala viitoare penalistă Monica Ridzi, care nu gestionaseră bine problema, dar şi fostului guvern Tăriceanu, căci asemenea manifestare – Tabără a Tineretului Maghiar – este la a cincea ediţie! Ce părere are analistul „politico-militar“ Radu Tudor despre asta?! Le consideră mai puţin periculoase decât adunările festiviste ale ţiganilor de la Strehaia sau Costeşti sau decât incidentele din comunele Hădăreni, Bolintin, Kogălniceanu etc.?!

S-a observat corect că minoritarii se infiltrează în instituţiile de conducere, chiar la cel mai înalt nivel. De altfel, şi eu am subliniat în mai multe articole că „xenocraţia conduce România“. Acesta-i aspectul esenţial şi nu trebuie să creăm confuzii de genul că „ţiganii îi incită pe unguri“. Dimpotrivă, ungurii îi întărâtă pe ţigani, prin intermediul organizaţiilor controlate de Fundaţia Soros pentru o societate deschisă; evident, „deschisă“ la agresiunile acestei fundaţii, care nu este decât o organizaţie de spionaj pe multiple planuri.

 

Soluţia urgentă: interzicerea vocabulei „rom/rrom“

şi utilizarea exclusivă a cuvântului „ţigan“

Ca atare, solicit tuturor ziariştilor, publiciştilor, redactorilor şi vorbitorilor din audio-vizual (fie ei angajaţi sau invitaţi în emisiunile date pe posturile radio-TV), atât celor oneşti, dar care nu au suficient curaj, cât şi celor mercenari, dar care trebuie să dea dovadă de prevedere – căci, iată ce le aduce viitorul: indezirabilul statut internaţional de ţigan! –, să elimine imediat vocabula „rom/rrom“ şi derivatele sale şi să folosească exclusiv cuvântul atestat istoric şi ştiinţific, „ţigan“. Pentru că, ne-am convins cu toţii, deja, pe de o parte, impunerea perfidă a utilizării ei ne-a adus prejudicii incomensurabile, iar, pe de altă parte, sunt tot mai multe argumente care susţin ideea unei conspiraţii concertate ca, inclusiv prin intermediul vocabulei „rom“, românii să fie consideraţi ţigani, iar România ţara ţiganilor [vezi http://www.ziare.com/Ni_se_intinde_o_cursa-comment-89031.html ; şi „Ţiganii – o poveste“, pe http://www.ziare.com/?ziare=details&a_id=170158] – în care, pe lângă drepturi fără obligaţii, să li se dea, eventual, şi un „stat“ (!). Dacă toţi vom utiliza numai cuvântul „ţigan“, legea de înfiinţare a aşa-zisului Consiliu „Naţional“ (!) pentru Combaterea Discriminării devine caducă – mai ales că respectivul Consiliu este ilegitim [vezi şi Alexandru Bogdan Duca, pe http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/o-institutie-ilegitima-consiliul-national-pentru-combaterea-discriminarii_7720.html] –, iar acesta va trebui să fie desfiinţat automat, făcându-se, astfel, un mare serviciu ţării, inclusiv prin economii bugetare.

Una dintre concluziile logice ale demonstraţiei pe care am făcut-o, alături de ceilalţi, este că Consiliul „Naţional“ pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) este o formă instituţionalizată de mişcare a satanismului, deoarece, am arătat, el inversează valorile, îndeosebi pe cea mai importantă: democraţia, puterea majorităţii, este înlocuită cu dictatura minorităţilor; este cea mai perversă şi mai periculoasă formă, de până acum,  de agresiune antiromânească, instituită de nişte lichele politice conducătoare, întrucât are ca efect autodistrugerea naţională. Evident, C.N.C.D. este condus de un maghiar. Ca dovadă a părtinirii condamnabile de care dă dovadă C.N.C.D. este şi modul, deja notoriu, cum l-a tratat preferenţial pe premierul Tăriceanu, care declarase, ritos şi discriminatoriu, dar absolut întemeiat: „romii comit toate infractiunile posibile, de la talharie si prostitutie pana la jafuri organizate si trafic de droguri“ [vezi: http://doc.hotnews.ro/discriminarea-discriminarii.html; similar, vezi şi

http://www.mediafax.ro/social/tariceanu-citat-audiat-saptamana-vitoare-legatura-declaratiile-r.html?4727;844940]. Aici, însă, el nu mai făcea discriminare etnică, ci făcea o „afirmaţie politică“ – ca să uzez de sintagma cu care se apărase Kelemen Hunor, care pretinsese că „retrocedarea a un milion de hectare în proprietatea maghiarilor echivalează cu a doua ocupare de ţară în Ardeal“ [***, «Deputatul Kelemen Hunor invocă „a doua ocupare de ţară“ în Ardeal», în Adevărul, nr. 3819, 3 octombrie 2002, pag. 2, http://www.adevarul.ro/articole/2002/deputatul-udmr-kelemen-hunor-invoca-a-doua-ocupare-de-tara-in-ardeal.html]. (În paranteză fie zis, acest alt fascist U.D.M.R.-ist are tupeul nemărginit de nimeni să candideze, la toamnă, la preşedinţia României!)

Dacă toţi, în toate mass media, în toate buletinele de ştiri, în toate cuvântările şi textele politicienilor, politologilor, istoricilor, sociologilor, analiştilor şi ale altora, vom utiliza numai cuvântul „ţigan“, vom combate cu succes agresiunea axiologică, făcută concertat, contra României inclusiv prin vocabula „rom“ şi vom face o breşă importantă, prin care vom contracara presiunile organismelor internaţionale, care ne-au înlănţuit sub pretextul „corectitudinii politice“ în vederea evitării „discriminării“. Situaţia creată de ţigani în Italia, în Franţa, Anglia, Germania, Suedia etc. şi accentuarea atitudinii antiromâneşti de către guvernul italian ne oferă ocazia şi motivul interzicerii categorice atât a utilizării vocabulei „rom/rrom“, cât şi a respingerii oricăror presiuni internaţionale sub pretextul pretinsei „discriminări“. În fond, ştiinţa se face prin comparaţie, adică prin discriminare, prin distingerea între caracteristicile obiectului studiat.

Oare chiar atât de neputincioşi am devenit, încât nu putem reprima energic utilizarea făcăturii „rom“, care ne discreditează de două decenii?! Nu trebuie să mai aşteptăm, în acest sens, legi de la Parlament – căci, am văzut, el aprobă legi pentru protejarea infractorilor, îndeosebi a celor cu „gulere albe“ –, ci este în puterea noastră să rupem, într-un mod simplu şi eficient, aceste lanţuri cu care ne-au legat organismele internaţionale opresoare, cu ajutorul cozilor de topor din ţară: vom utiliza, toţi, numai cuvântul „ţigan“!

 

Îmbogăţirea „culturii“ ţigăneşti prin cerşetorie

 

Ziariştii şi analiştii nătărăi, obedienţii din politica românească sunt, se pare, nişte bieţi copii în materie de denigrare a României prin acceptarea slugarnică a impunerii vocabulei „rom“ de către instanţele politice europene.

Aspectelor „culturii“ ţigăneşti, relevate în materialele anterioare (mai ales în „Ţiganii – o iminentă bombă…“), li se adaugă unul nou de către gândirea „suverană şi infailibilă“ a unor judecători ai Curţii de Casaţie a Italiei. Iar judecători italieni sunt mai „infailibili“ decât cei români, fiindcă se originează, fireşte, în „infailibilitatea papei“!

Cum-necum, presa română ne creează frisoane prin această ştire difuzată, în 29 noiembrie 2008, de Agenţia Mediafax, preluată de la AFP: „Decizia 44.516 a Curţii de Casaţie clasează o hotărâre a Curţii de Apel din Neapole, care a condamnat la cinci ani de închisoare o mamă dintr-o familie romă care cerşea pe străzile oraşului Caserta, la nord de Neapole, cu un bebeluş în braţe şi un copil în vârstă de patru ani alături. Potrivit judecătorilor Curţii de Casaţie, acuzaţia de sclavie nu poate fi reţinută împotriva mamei, deoarece ea nu face parte dintr-o bandă de exploatare a minorilor, ci „cerşea din cauza sărăciei“. Pe de altă parte, ea nu făcea acest lucru decât între orele 09.00-13.00, oferindu-i astfel un minim de liberate copilului său». Oare judecătorii ăştia sunt chiar tâmpiţi?! Ce „minim de libertate“ putea oferi ţiganca puradeilor ei, unul de patru ani şi altul de câteva luni?! I-a lovit insolaţia soarelui meridional pe respectivii judecători?!

Culmea idioţeniei abia acum urmează: «Potrivit judecătorilor Curţii de Casaţie, care a reţinut împotriva mamei numai acuzaţia de rele tratamente aplicate copilului, nu se pot „incrimina comportamente care intră în tradiţia culturală a unui popor“». Aici, cuvântul  „comportamente“ se referă în mod expres la cerşetorie! Şi articolul continuă: «În prima instanţă, Mia, mama de etnie romă, a fost condamnată la şase ani de închisoare pentru „sclavie“ şi „rele tratamente“ aplicate copilului său. În apel, pedeapsa a fost redusă la cinci ani, deoarece nu a fost menţinută împotriva ei decât acuzaţia de sclavie. La Padania, cotidianul partidului antiimigraţie al Ligii Nordului, titrează, sâmbătă, pe prima pagină: „Judecătorii trimit copiii romi la cerşit“. Barbara Saltamartini, membru al comisiei pentru drepturile copilului a Poporului Libertăţii, de centru dreapta, citată sâmbătă de Corriere della Sera, s-a declarat indignată că judecătorii consideră „copiii romi ca fiind copii din zona a doua“» [Mediafax, „Curtea de Casaţie din Italia: Cerşetoria, tradiţie culturală a romilor“, 29 noiembrie 2008, http://www.mediafax.ro/externe/curtea-de-casatie-din-italia-cersetoria-traditie-culturala-a-romilor.html?3614;3576278; vezi şi Alexandra-Livia Dordea, „Italia: Cerşetoria este o tradiţie culturală a romilor“, în Evenimentul zilei, nr. 5602, 29 Noiembrie 2008, http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/830315/Italia-Cersetoria-este-o-traditie-culturala-a-romilor/].

Chiar dacă, în esenţă, prin articolele din cele două publicaţii italiene se dezavuează expres decizia judecătorească respectivă, totuşi, în citatele redate mai sus se ascund câteva greşeli, în ordinea logică şi morală, care condamnă, implicit, o dată mai mult, gândirea „infailibilă“ a judecătorilor.

1) Aprecierea ţiganilor ca fiind de categoria a „doua“ îi menţine în condiţia de paria, iar, prin asta, judecătorii în cauză contravin flagrant normelor europene.

2) Considerarea cerşetoriei ca o dimensiune a „culturii“ ţigăneşti constituie o contradictio in adjecto, prin care, de fapt, este negat, expresis verbis, însuşi dreptul la fiinţare al „culturii“ respective. Într-adevăr, în cultura tuturor popoarelor, munca şi cinstea, corolarul ei, fac parte din patrimoniul cultural, moral şi economic, iar nu cerşetoria şi corolarul ei, necinstea, hoţia. Deoarece, cu mici excepţii, cerşetoria este o formă de furt, o modalitate prin care sunt escrocaţi oamenii apelându-se la sentimentul lor de milă creştină.

3) Admiterea de către imbecilii judecători respectivi a cerşetoriei ca parte a tradiţiilor culturale ale ţiganilor revine la a spune că judecătorii completului în cauză le refuză ţiganilor orice demnitate, îi exclude, practic, din rândul popoarelor şi îi menţine, realmente, la nivelul de paria umanităţii! Dacă n-ar fi funciarmente hoţi, necinstiţi prin „tradiţia culturală“ a lor, ţiganii înşişi – în primul rând liderii lor – ar fi trebuit să refuze decizia Curţii de Casaţie a Italiei ca profund jignitoare. Dar, evident, ei se complac în această promiscuitate nu doar morală şi o acceptă cu seninătate fiindcă nu au demnitate, nu au cultură, nu au limbă, nu au decât nişte minime obiceiuri – nu „tradiţii“! – rudimentare, primitive, din cauza cărora intră, iremediabil şi definitiv, în conflict cu toate popoarele în interiorul cărora se infiltrează. Cât despre liderii lor, fariseismul lor este deplin, catalizat de cleptotropismul funciar al etniei: intenţia lor este să fure cât mai mult din fondurile europene sau autohtone destinate organizaţiilor înfiinţate pentru integrarea ţiganilor. Întrucât unii dintre liderii lor sunt, totuşi, cât de cât instruiţi – fireşte, ca sociologul ţigan Nicolae Gheorghe, şi nu ca Bercea Mondialu’, ales preşedintele ţiganilor prin voinţa suverană a „regelui“ ţiganilor, Florin Cioabă –, fariseismul lor este cu atât mai reprehensibil.

4) Apoi, prin folosirea vocabulei „rom“, oprobiul public se extinde, ilicit, şi asupra românilor. Căci, de la „romi“ la „români“ – scris „romani“, fără diacritice  – nu e decât un pas. Pe care, se ştie, presa italiană şi cea internaţională l-au făcut.

5) În sfârşit, mai semnalez o particularitate a acestei agresiuni axiologice: este regretabil faptul că presa italiană nu a dovedit discernământul necesar în a face discriminarea între români şi ţigani folosindu-se chiar de grafia corectă a celor două denominaţii. Deşi pe români îi indică prin cuvântul „romeni“, pe ţigani  îi indică tot prin făcătura „rom“ [vezi pe http://milano.repubblica.it/dettaglio/lavavetri-ai-semafori-business-da-100mila-euro-al-giorno/1628642] şi nu prin „ţigan“, ţigănesc“ – adică prin zingaro, zingaresco, cuvintele consacrate în limba italiană şi încă existente în dicţionarele lor! De ce oare? Doar pentru a denigra deliberat România!

De aceea, apelez, pe această cale, la ziariştii italieni şi, în mod expres, la Guvernul Italiei, să dovedească onestitate şi respect faţă de România şi poporul român cel puţin în această problemă, uşor de soluţionat: să elimine din limbajul lor făcătura „rom“ şi să o folosească denumirea normală, de zingaro – deoarece la ei nu s-a născocit un C.N.C.D., ca în România condusă de nişte netrebnici slugarnici, şi nu are cine să facă presiuni asupra lor ca să utilizeze exclusiv măgăria „rom“! Apoi, am văzut, Guvernul Italiei dovedeşte fermitate în apărarea suveranităţii ţării şi a securităţii poporului italian şi ia măsurile represive necesare şi întemeiate contra ţiganilor fără să se lase intimidat de ceea ce va zice Uniunea Europeană!

Dar, oricât ar fi de tâmpiţi judecătorii Curţii de Casaţie a Italiei care au dat respectiva decizie, nu se poate spune că nu citesc ziarele. Or, iată ce scrie La Repubblica, ştire postată pe site-ul ziare.com, sub titlul „Cerşetorii români din intersecţii, o afacere de 100.000 de euro pe zi“: „În Milano sunt mai mult de 3.000 de cerşetori români. Ei vin de la Constanţa, Craiova, Timişoara şi Oradea, plecând înspre Italia în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, disperaţi că nu-şi mai pot plăti creditele pe care le-au contractat în ţară.

Unul dintre şefii unei bande care controlează cerşetorii este Pomak Saban, de 69 de ani, din Constanta. El controlează peste 300 de cerşetori pe care îi mută între Europa de Est şi Milano. Fiecare cerşetor câştigă, în medie, între 50 şi 80 de euro pe zi, bani pe care la sfârşitul zilei îi predă unuia dintre membrii bandei pentru a primi, în schimb, cina care constă, de obicei, într-un sandwich, o pungă de chipsuri sau două ouă fierte. Aşa se întâmpla în sud-vest, la periferia oraşului Milano, dincolo de capătul linei 14 din zona Lorenteggio. Şi săptămânal sosesc din ce în ce mai mulţi români“  [Alexandra Sandru, „Cerşetorii români din intersecţii, o afacere de 100.000 de euro pe zi“, http://www.ziare.com/La_Republica_Cersetorii_romani_din_intersectii_o_afacere_de_100_000_de_e-742232.html; vezi  şi supra].

Aşadar, ţiganca Mia, în mod categoric, „face parte dintr-o bandă de exploatare a minorilor“ – ceea ce judecătorii Curţii de Casaţie a Italiei au refuzat să vadă şi să dea decizia corectă, aşa că au dat-o pe aceea scoasă din minţile lor tumefiate: cum că „cerşetoria intră în tradiţia culturală a unui popor“! Cum se mai poate califica această decizie altfel decât aberaţie?! Se mai poate spune, însă, că au dat-o în mod deliberat, pentru a stârni şi mai mult ura – întemeiată! – contra ţiganilor, care, apoi, să fie transferată contra românilor, cu care sunt echivalaţi, în mod la fel de tendenţios, ţiganii [Claudia Stanila, Razvan Ciubotaru , Mihaela Radu, George Lacatus, Andra Matzal, Marius Cosmeanu, „Italia ne uraste“, în Cotidianul, 2 Noiembrie 2007, pe http://www.cotidianul.ro/index.php?id=15307&art=38261&cHash=a87b989326].

Cum se ştie, însă, în multe state europene cerşetoria se condamnă cu închisoarea şi, implicit, cu restrângerea dreptului la libera circulaţie. Cel puţin, în România, Ministerul Administraţiei şi Internelor a plantat pe străzi panouri şi a difuzat afişe în care se arată că cerşetoria trebuie reprimată măcar prin îndemnarea cetăţenilor să refuze să dea bani cerşetorilor!

 

Liderii ţiganilor vor înlocuirea lui „rom“ cu „indirom“!

 

Aşa cum am mai precizat, variantele anterioare ale studiului „Ţiganii – o iminentă bombă politică a Uniunii Europene“ au fost publicate iniţial, în 2005, în Lumea Magazin şi, apoi, cu bibliografia adusă, succesiv, la zi, în 2006, în revistele SANTINELA şi Justiţiarul, în 2007 pe site-ul Altermedia, în 2008 în Neamul Românesc [Neamul Românesc, pe http://neamulromanesc.wordpress.com/opinii-si-atitudini/vasile-zarnescu-%E2%80%9Etiganii-o-iminenta-bomba-politica%E2%80%9C/]. Dar, încă de anul trecut, trimisesem acest studiu spre tipărire şi altor organe centrale de presă, de mare tiraj, care, însă, nu au dat curs solicitării mele.

Doar Jurnalul Naţional s-a folosit de un pasaj – dar abia în 16 martie a.c. –, pentru a-şi susţine campania iniţiată în sensul propunerii pentru care eu militasem de peste un deceniu, iar senatorul P.R.M. Gheorghe Funar şi senatorul P.S.D. Adrian Păunescu înaintaseră, anul trecut, tot în acest scop, un proiect de lege respins de Parlamentul ticăloşit: eliminarea făcăturii „rom“ şi utilizarea exclusivă a cuvântului „ţigan“. E-adevărat că autoarea materialului face trimitere la articolul meu publicat în 2005: «Sociologul Vasile Zărnescu consideră că folosirea termenului „rom“ constituie un atentat la imaginea României şi atrage atenţia că, pentru străini, între a vorbi în limba „romanes“ şi a vorbi „romanes-te“ nu este nici o diferenţă semnificativă, având în vedere că multe documente nu au diacritice» [Dania Dimitriu, «Românii, confundaţi cu rromii fiindcă vorbesc „romanes(te)“», în Jurnalul Naţional, 16 martie 2009, pe http://www.jurnalul.ro/stire-tigan-in-loc-de-rom/romanii-confundati-cu-rromii-fiindca-vorbesc-romanes-te-146288.html].

Dar, prin primăvara acestui an, în urma unor noi crime comise de ţigani în Italia, s-a reluat viguros presiunea contra ţiganilor de acolo şi, prin tranzitivitate politică, implicit, contra românilor şi, în genere, a României – aşa cum se relevă şi în retrospectiva sumară de pe site-ul 9AM [vezi pe http://www.9am.ro/top/Social/136917/Romani-pe-prima-pagina-a-ziarelor-internationale.html; vezi şi Dr. M. Băcanu, ŢIGANII – minoritate naţională sau majoritate infracţională, Editura Bravo-Press, 1996]. Întrucât această denigrare a ţării devenise absolut demonstrabilă şi pe deplin condamnabilă, analistul Moise Guran a promis, în emisiunea sa de la Antena 3, ca una dintre formele sale de protest contra acestei situaţii, că «nu va mai pronunţa cuvântul „rom“, ci exclusiv „ţigan“». Să vedem cât îl va ţine curajul şi dacă, cumva, C.N.A. va avea tupeul să îl amendeze! Nu-i mai puţin adevărat că şi pe alte posturi TV atât invitaţii, cât şi moderatorii au reînceput să rostească tot mai frecvent cuvântul „ţigan“, dar îl alternează cu cel de „rom“ – ca prin anii 2000-2003, cum am relevat în studiile mele pe tema ţiganilor din 2005-2006 [Vasile Zărnescu, «Cuvântul „rrom“: o agresiune axiologică», în LUMEA Magazin, nr. 9/2005, pag. 10-11, pe http://ro.novopress.info/?p=598; idem, „Înnegresc ţiganii imaginea României?“, în SANTINELA, nr. 11, 16 noiembrie 2006, pag. 4-6, http://www.strajerii.ro/SANTINELA011.pdf; vezi şi varianta http://ro.altermedia.info/minoritati/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei_7929.html] –, evident, pentru că au ajuns să se teamă de penalizările C.N.A.-ului şi C.N.C.D.-ului, două instituţii inutile şi bugetivore. Aştept momentul când toţi cei din mass media vor proceda cum am propus în urmă cu 10 ani: să pronunţe toţi, totdeauna, numai cuvântul „ţigan“.

Între timp, se pare că unor lideri ai ţiganilor – chiar dacă nu au citit toate variantele studiului meu, dar au intrat în panică remarcând campania tot mai virulentă dusă contra lor atât de presa străină şi internă, cât şi de către autorităţile statelor respective – a început, totuşi, să le mai vină mintea la cap şi au avut în vedere sugestia mea de a-şi schimba „numele“ etniei, conştienţi că este un demers necesar. Dar nu au acceptat una dintre propunerile avansate de mine, de exemplu, să-şi zică, „gerrmani“ (care le era cea mai utilă), ci au recurs tot la o făcătură: să-şi zică „indiromi“ [vezi Ion Dulamita, «Dorin Cioabă propune numele de “indirom” în loc de “rom”, pentru a nu mai fi afectată imaginea României», în Cotidianul, 29 iunie 2009, pe http://www.cotidianul.ro/dorin_cioaba_propune_numele_de_indirom_in_loc_de_rom_pentru_a_nu_mai_fi_afectata_imaginea_romaniei-89828.html! E un hibrid caraghios şi inacceptabil pentru noi, întrucât tot se menţine vocabula „rom“. Chiar „împăratul“ ţiganilor, Iulian, a calificat-o drept o idee „năstruşnică“, deşi ţiganul-cu-pretenţii Mădălin Voicu – fost deputat P.S.D., care este şi „preşedintele de onoare al tuturor ţiganilor“, nu ca Bercea Mondialu’, care este doar preşedinte şi sferto-analfabet [cf. Crina Jilavu, „Interlopul Bercea Mondial, primul preşedinte al ţiganilor“, în Adevărul, 29 iulie 2009, pe http://www.adevarul.ro/articole/interlopul-bercea-mondial-primul-presedinte-al-tiganilor.html] – o susţine, adăugând, în stilul său ipocrit-pervers, tot felul de aberaţii [vezi supra, penultima notă]. Pentru a realiza un compromis provizoriu, eu le propun termenul „indiţigan“, ca fiind cel mai potrivit, deocamdată! Sau, dacă nu se supără indienii, să-şi zică „neoindieni“!

 

Un  lingvist ţigan cinstit „se dă pe brazdă“

 

Referitor la denumirea aleasă deliberat cu scop denigrator, „rom/rrom“, elocvent este faptul că, de exemplu, unul dintre ţiganii cercetători ai problemei, Lucian Cherata, în revista Lamura, nu atestă cuvântul „rom“ ca fiind reprezentativ pentru a se denumi etnia şi, în nici un caz, pentru a consemna echivalenţa cu denominaţia „bărbat“ în unele argouri ţigăneşti – cum pretind, în majoritatea lor, ideologii ţiganilor. Practic, el denunţă, implicit, această pretenţie arătând că particula „dom/lom“ atestă, preponderent, calitatea de „domn, stăpân (al casei), bărbat, soţ“. Şi conchide: „Considerăm că lămurirea etimologiei cuvintelor ţigan şi rom (rrom) prezintă o importanţă specială atât în plan ştiinţific, cât şi în plan social, prin folosirea corectă a lor şi eliminarea confuziilor de orice fel. Prin acest demers se redă ţiganilor apelativul lor istoric (ţigan) cu semnificaţia lui corectă şi rămâne cu sensurile iniţiale cel de-al doilea apelativ (rom/rrom), în înţeles mai restrâns, acela de identificare la nivel familial şi comunitar“ [Lucian Cherata, «Etimologia cuvintelor„ţigan“ şi „rom“», în Lamura, Craiova, nr. 1-3/2008, pag. 38-39].

Evident, ultima frază, referitoare la „cel de-al doilea apelativ (rom/rrom)“, nu constituie decât o concesie – contradictorie, în esenţă – făcută liderilor ţigani agresivi, susţinători ai făcăturii „rom“, deoarece, cum se ştie, „la nivel familial şi comunitar“ ţiganii se apelează între ei exclusiv prin cuvântul istoric ţigan! Când se ceartă sau chiar când se apelează între ei, nu-şi zic „Băi, romule!“, ci „Băi, ţigane!“ Elocvent pentru acribia ştiinţifică actuală a lui Cherata este şi faptul că e singurul dintre autorii ţigani care îl citează pe istoricul George Potra, unul dintre reputaţii cercetători, din etapa interbelică, ai problemei ţiganilor. Mai mult, în tot articolul său, Lucian Cherata scrie, consecvent şi cinstit, „ţigani“, limba „ţigănească“ etc., şi nu vorbeşte de „romi“, „limba romani/romali/romanes“. De aceea, este cu atât mai regretabilă atitudinea unuia, Florin Stama, care, în recenzia unei cărţi a lui Cherata, scrie – la fel de consecvent, dar necinstit – despre faptul că autorul ar vorbi despre „poporul rrom“, „cultura rromani“. E-adevărat că, în anii anteriori, Cherata scrisese şi el despre „Gramatica limbii rromani“, „Dicţionarul limbii rromani“ etc., dar se vede treaba că, între timp, s-a dumirit că nu există nici o limbă „rromani“, ci doar „limba ţigănească“. Dan Lupescu, directorul fondator al revistei Lamura, în Cuvântul înainte la cartea recenzată, se vrea mai neutru, mai „echidistant“, şi scrie: „…rromi, conform denumirii oficiale, ţigani, după cum sunt îndeobşte cunoscuţi“ [idem, pag. 39]. „Echidistantă“ sau neutră, tot atitudine ipocrită, neştiinţifică şi antiromânească se cheamă că este! Chiar dacă este vorba de o poziţie „oficială“ – căci, atâta vreme cât „oficialii“ au fost unii ca ticăloşii Andrei Pleşu şi Petre Roman, nu înseamnă că au adoptat o poziţie ştiinţifică, ci doar una politică, prin care şi-au dovedit lichelismul deplin faţă de organismele internaţionale.

Ca atare, sunt nevoit – întru apărare – să-l citez şi pe Fănuş Neagu, prezent tot în acest număr din Lamura, pe pagina întâi, în stilul său frust: „S-au adunat în cete indivizi însetaţi de putere – infatuaţii fără operă, curviştinele regalist-fandosite, fătucile culturale şi amanţii cu predispoziţii homo, tot atât de talentaţi ca piciorul scaunului ăstuia, dar infinit mai inculţi, care urăsc România cu înverşunare, domesticiţi la limba română de nişte vânători de şoareci care se cred intelectuali“!

 

Atitudinea inerţială şi obedientă a comunităţii sociologilor

 

Oricum, trebuie să admitem că am depăşit un obstacol şi am dobândit un mare succes în consens cu demersul meu: înşişi capii ţiganilor admit, acum, că vocabula „rom/rrom“ denigrează România şi vor să o înlocuiască! Această atitudine pozitivă este de natură să îmi aducă satisfacţii morale şi profesionale, întrucât este, în fond, şi un succes al militantismului meu în această polemică, în care, după cunoştinţa mea, am acţionat – până de curând – singur contra propagandei insidioase a ţiganilor. Dintre ziarişti, am fost sprijinit, tacit, de Victor Roncea şi, în mod expres, de Dania Dimitriu – apoi, evident, trebuie să-mi exprim recunoştinţa faţă de editorii care mi-au publicat studiile: Marian Oprea – directorul revistei Lumea Magazin, Marius Albin Marinescu – directorul revistei Justiţiarul, Ilie Neacşu – directorul revistei SANTINELA, regretatul cărturar şi mare patriot Artur Silvestri – fondatorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. 

Într-adevăr, de la Congresul de sociologie din decembrie 2000, în volumul căruia mi s-a tipărit studiul „Ubicuitatea războiului axiologic“ [Vasile I. Zărnescu, Ubicuitatea războiului axiologic, în volumul coordonat de Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir, Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag. 900-901] – în care avertizam, pentru prima dată în mod public, asupra pericolului degradării imaginii României prin acceptarea făcăturii „rom/rrom“ –, nu am mai întâlnit o altă poziţie de respingere din partea sociologilor a acestei maşinaţii. Dar, dacă bulibaşii reprezentativi ai ţiganilor au acceptat că trebuie să renunţe la făcătura „rom“, de ce, atunci, unii din „comunitatea sociologilor“ încă se mai cramponează de această vocabulă agresivă şi o folosesc în textele lor, chiar programatice?! Mai ales că, din păcate, printre promotorii acestei denigrări şi, evident, printre vectorii vinovaţi de comiterea acestei agresiuni axiologice se află chiar Elena Zamfir şi Cătălin Zamfir – autorii şi coordonatorii unui op, ŢIGANII între ignorare şi îngrijorare, publicat, în 1993, de Editura Alternative (unde chiar denumirea editurii este greşită: cuvântul alternativă este defectiv de plural, pentru că nu există „alternative“ – căci alternativa este una singură! –, ci doar variante, posibilităţi).

În fond, lucrarea constituie, din premise, o falsificare a realităţii, deoarece, conform unor informaţii care îmi parveniseră în vremea redactării respectivei „cercetări“, multe chestionare sau interviuri au fost completate „din burtă“ de către operatorii de anchetă. Or, asemenea practici induc serioase suspiciuni atât privind corectitudinea celorlalte date introduse în lucrare, cât şi, mai ales, validitatea interpretărilor şi concluziilor. Deci, lucrarea nu prezintă relevanţă ştiinţifică, ci este doar o lucrătură antiromânească. Apoi, deşi pe copertă scrie mare şi colorat „ŢIGANII între…“, în toată lucrarea respectivă, de 257 pagini, se vorbeşte despre „romi“ şi doar de trei-patru ori se foloseşte cuvântul „ţigan“: acolo unde se reproduce limbajul interlocutorului român intervievat [op. cit., pag. 178, 188, 190]. Ca atare, însuşi titlul cărţii denotă ipocrizie şi încălcarea deontologiei: pe copertă se vorbeşte despre ţigani, iar în interior dai de „romi“. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că lucrarea nu prezintă nici o bibliografie a problemei!

Acum, în acest context favorabil determinat îndeosebi de radicala poziţia anti-ţigănească Italiei, o acţiune eficientă ar fi ca, începând, de exemplu, de la 1 septembrie a.c., toţi care activează în mass media să utilizeze exclusiv cuvântul „ţigan“. În această situaţie, nu vor mai putea fi amendaţi de nimeni, iar C.N.C.D. ar deveni caduc şi ar trebui desfiinţat! Mai ales pe aceste vremuri de criză, de penurie pecuniară la bugetul „consolidat“ al statului!

 

3 august 2009

 

Varianta anterioară aici.

Colonel (r.) Vasile Zărnescu

 

 

Festivalul International “George Enescu”

Posted by Stefan Strajer On July - 11 - 2009

mihaela-dordeanew-foto07112009

FESTIVALUL INTERNATIONAL „GEORGE ENESCU” A AJUNS LA EDITIA XIX

Autor: Mihaela Dordea

Sfârşitul de august va îmbrăca în haine de sărbătoare capitala României. Începe ediţia cu numărul XIX  a Festivalului Internaţional „George Enescu”. Elita muzicală de la noi şi de pretutindeni, va urca pe scenele festivalului deschizând cele mai frumoase pagini ale creaţiei de gen.
Între 31 august şi 26 septembrie 2009, se vor perinda în luminile rampei orchestre simfonice şi grupuri camerale, solişti, ansambluri de opera, coruri, care vor evolua pe scene renumite din Bucureşti, cum ar fi Ateneul Român, Sala Mare şi Sala Mică a Palatului, Sala de concerte Mihail Jora şi Opera Naţională Bucureşti care este gata să îşi primească oaspeţii ca şi Teatrul Naţional „ILCaragiale” Bucureşti.
Publicul meloman va putea aplauda Filarmonica Moldova din Iaşi, Filarmonica Transilvania din Cluj, Corul Academic Radio, Corul de Cameră Preludiu, dirijor Voicu Enăchescu, Orchestra de Cameră a Filarmonicii George Enescu, Filarmonica George Enescu, precum şi oaspeţi din străinătate ca: Orchestre Philarmonique de Radio France, English Chamber Orchestra, Royal Philarmonic Orchestra London, Orchestre de Chambre de Lausanne, Cvartetul Keller, Prague Simfonia, solişti cum ar fi : Rudolf Buchbinder, Isabelle Faust, Mark Laforet, solişti ai Operei Naţionale şi alţii.

afis-george-enescu
Organizatorul Festivaluilui Enescu ediţia XIX, ediţie desfăşurată sub patronajul Preşedintelui României, este Ministerul Culturii şi Cultelor. Ca de fiecare dată, Ioan Holender ţine bagheta de dirijor al evenimentului, în calitate de director al Festivalului Internaţional George Enescu.
Astfel, avem toate asigurările că lucrurile vor merge cel puţin la fel de bine ca în ediţiile anterioare.
Ceea ce mi se pare foarte important şi incitant, este faptul că se reiau concertele de la miezul nopţii care se vor desfăşura şi anul acesta in superba incintă a Ateneului Român. Vom avea din nou Piaţa Festivalului, având la loc de desfăşurare Piaţa Revoluţiei. Vor mai fi simpozioane, expoziţii, proiecte.
Iată că Bucureştenii şi vizitatorii capitalei României din perioada 31 august-26 septembrie 2009, vor avea un program cultural de înaltă ţinută, o adevărată gală a muzicii de calitate şi a talentului real.

Anticipand viitorul – Romanii din Basarabia

Posted by Stefan Strajer On July - 1 - 2009

nicolae-dabija

 Anticipand viitorul…

Autor: Nicolae Dabija

Un editorial exceptional al marelui roman, Nicolae Dabija, despre cum a tiparit acum 15 ani, cu grafie latina, – in afara legii – saptamanalul “Literatura si Arta”. A fost, in conditiile de-atunci, o fapta de eroism. Fara discutie!
In acest fel, limba “moldoveneasca” si-a incetat virtual existenta.

La 15 iunie 2009, s-au implinit 20 de ani de cand saptamanalul Literatura si arta apare tiparit cu grafie latina. Un eveniment care astazi, cand alfabetul nostru e prezent pretutindeni, s-ar parea lipsit de o relevanta deosebita. Pana la 15 iunie 1989 aparuse in grafie latina un singur numar al ziarului Glasul, in luna martie 1989, tiparit la Riga (Letonia), cu concursul prietenilor nostri Leons Briedis si Maria Macovei. Dar prima publicatie care a aparut sistematic, saptamana de saptamana, dupa 1944, in spatiul din stanga Prutului a fost Literatura si arta. Acest lucru s-a intamplat cu 78 de zile mai devreme de adoptarea Legii privind trecerea scrisului nostru la alfabetul latin.
Timp de 78 de zile „L.A.” a aparut „in afara legii”, cum era calificat acest lucru de catre procurorul general al republicii de atunci, N. Demidenko. Cine isi mai aminteste azi acel eveniment, care, de fapt, a pregatit trecerea intregii republici la scrisul nostru, fara emotii?! in acea zi tirajul saptamanalului a crescut brusc: de la 189.000 – la 260.000 de exemplare. Pentru prima data dis-de-dimineata se facusera cozi lungi de sute de metri la chioscurile de ziare din oras. Fiecare solicitant cumpara cate 10-20 de exemplare. Oamenii isi faceau cadou unul altuia Literatura si arta cu noua grafie.
in realitate, cum afirmau multi dintre cititori, in acea zi Basarabia a trecut la alfabetul latin. incepand cu 15 iunie 1989 concetatenii nostri invatau de pe paginile saptamanalului sa citeasca, deprindeau sa-si faca semnaturile in noua grafie inca ilegala, chiar daca erau amenintati de sefi, pe zidurile din oras apareau tot mai multe inscriptii in grafia noua, iar in cimitire erau cioplite pe cruci inscriptii in alfabet latin (mortilor puterea nu le mai putea face nimic!, or, pana la acea data, multi dintre cei care-si caligrafiau doar semnatura sau scriau folosind doar caracterele latine erau exmatriculati din facultati, dati afara din serviciu, condamnati ca nationalisti etc.).
in aceeasi zi a fost convocata o sedinta neordinara a biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM. Fiecarui membru al Biroului i s-a pus in mapa cate un exemplar de Literatura si arta. Mircea Snegur, ex-presedinte al republicii, pe atunci secretar al C.C. si membru al Biroului, avea sa consemneze astfel acel eveniment in cartea sa de memorii: „La 15 iunie 1989, de ziua trecerii in eternitate a marelui poet Mihai Eminescu, a aparut primul numar in grafie latina al saptamanalului Literatura si arta, moment de semnificatie epocala. Era ceva cu totul iesit din comun, dl Nicolae Dabija asumandu-si un mare risc. Conducerea nu a cutezat insa sa intreprinda masuri „represive”. (Mircea Snegur, Labirintul destinului. Vol. I. – Chisinau, 2007, p.426).
Explic. Mi-am asumat cu adevarat acel mare risc dintr-un motiv mai mult decat simplu: orheienii ma alesesera la inceputul acelui an deputat al poporului in Sovietul Suprem al URSS si aceasta pozitie imi acorda imunitate parlamentara: conform Statutului deputatului, nu puteam fi sanctionat in nici un fel decat cu acordul Sovietului Suprem al URSS. Membrii Biroului Politic al C.C. Stiau si ei acest lucru, si tocmai de aceea n-au cutezat sa ia „masuri represive”, cum le-a numit Mircea Snegur. A doua zi, Nikolai Bondarciuk, secretar cu ideologia al C.C. al partidului comunist, a aparut in presa cu o declaratie in care a mentionat: „in RSSM doresc alfabet latin doar Uniunea Scriitorilor si un ziar − Literatura si arta, poporul nu doreste acest lucru, pentru ca introducerea acestui alfabet va lasa populatia analfabeta, el costand milioane de ruble…” Etc.
Acest eveniment a devenit posibil cu concursul unor mari entuziasti si mari patrioti: Axentie Blanovschi, Haralambie Moraru, Alecu Renita, Boris Vieru, Gheorghe Budeanu, Vlad Olarescu, Valentina Tazlauanu, Ion Cataveica, Rodica Iuncu, Raisa Ciobanu s.a., care au pregatit acel numar istoric in clandestinitate.
Aflasem ca unica tipografie care avea in folosinta alfabetul latin era „Stiinta”, care apartinea Academiei de stiinte. Cateva linotipiste, mai multe nopti la rand, au cules, cu cea mai adanca discretie, acel numar. Odata pregatit si asezat pe hartie de calc, numarul a fost adus la Editura „Universul”. Aici am avut sustinerea inginerului Boris Mihalachi, care a dat imediat indicatii sa fie tiparit. in reteaua de chioscuri revista a fost pusa in vanzare a doua zi, pe cand abonatilor aceasta le-a fost inmanata abia peste 2-3 zile. Se motiva ca ar fi o publicatie noua. Si abia dupa ce am convins – cu unul si acelasi indice al saptamanalului trecut in nomenclatorul publicatiilor periodice ca Literatura si arta e aceeasi cu Литература ши aрта, la care se abonasera cei aproape doua sute de mii de cititori din republica si de peste hotarele ei – saptamanalul a fost difuzat.
Mentionez ca, la acea ora, in toata RSS Moldoveneasca nu exista nici o masina de dactilografiat cu litere latine. Dar am aflat pe cai ocolite ca la Balti exista una. Ea apartinea tanarului profesor universitar Iulius Popa. Atunci ne-am si imprietenit cu distinsul om de cultura. impreuna cu Grigore Vieru cautasem in acele zile o masina cu grafie latina si la Bucuresti. Dar ne-am pomenit cu toata securitatea ceausista pe urmele noastre. in volumul Cartea Alba a Securitatii, aparut la Editura Presa Romaneasca din Bucuresti in 1996, la pagina 442 este reprodus un raport cu urmatorul continut: Iunie 1989 strict secret “Nicolae Dabija si Grigore Vieru din RSS Moldoveneasca, aflati in tara noastra ca invitati la Simpozionul international Mihai Eminescu, au solicitat lui Dumitru Radu Popescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, sa-i sprijine in obtinerea unei masini de scris cu caractere latine. Au precizat ca, incepand cu 15 iunie a.c., au obtinut aprobarea pentru tiparirea cu caractere latine a revistei Literatura si arta, al carui redactor-sef este Nicolae Dabija, dar nu au cu ce sa dactilografieze spalturile in limba romana, intrucat in URSS nu se gasesc masini de scris cu asemenea caractere, iar din Romania nu pot cumpara, datorita restrictiilor prevazute de reglementarile legale. in ceea ce priveste modalitatea de introducere in RSS Moldoveneasca a masinii de scris, cei doi au afirmat ca nu ar fi probleme, intrucat, fiind recent alesi in Sovietul Suprem al republicii, nu vor fi controlati la frontiera. Dumitru Radu Popescu preconizeaza sa informeze cu aceasta problema Sectia de presa si propaganda a C.C. al P.C.R. Nicolae Dabija si Grigore Vieru vor pleca din tara in seara zilei de 20 iunie.” (A.S.R.I. Fond „D”, dosar nr.10966, vol. 6, f.113).
Iata cum comenteaza autorii acestui volum „raportul 487”: „Dupa opinia noastra, documentul este deosebit de elocvent in ceea ce priveste impasul ridicol al politicii „patriotului” Nicolae Ceausescu: doi scriitori romani de dincolo de Prut, sositi cu mari sperante in patria-mama, nu-si puteau procura la Bucuresti, unde soarele ar trebui sa rasara pentru toti romanii, nici macar o masina de scris, instrumentele respective fiind puse la index. Daca au procurat-o totusi, totul s-a petrecut pe sub mana si cu aprobari speciale, ca si cum ar fi fost vorba despre o hotie” (Cartea alba a Securitatii. – Bucuresti: Presa Romaneasca, 1996, p.508).
Cu toate eforturile noastre, cu tot concursul acordat de parintele Vasile Tepordei, care a si gasit masina de scris de care aveam nevoie intr-un anticariat si aprobarea pe care urma sa o obtina D.R. Popescu, securitatea ceausista a facut tot posibilul sa nu scoatem din tara masina de scris (in ziua cand am plecat, anticariatul respectiv a fost toata ziua inchis „din motive tehnice”).
Cel care ne-a salvat a fost tot parintele Vasile Tepordei, basarabean nascut la Carpesti, Cantemir, care ne-a adus la tren o punga unde se aflau cele 31 de semne metalice ale alfabetului latin, pe care Sfintia Sa le-a retezat cu un instrument de taiat metalul chiar de la masina sa de scris. Aceasta a incaput intr-un buzunar, ca sa putem trece fara probleme frontiera in URSS. La Chisinau, prietenul Ion Fiodorov a scos de la o masina de dactilografiat literele rusesti ca sa le sudeze in locul lor pe cele latine. Asa ne-am pricopsit cu o masina de dactilografiat cu alfabet latin.
Acel impact de la regasirea scrisului nostru fusese unul deosebit.
in case, parintii si-au invatat copiii sa citeasca si sa scrie dupa articolele din ziar, indemnandu-i sa transcrie texte, sa le invete pe de rost. in acele zile, in semn de apreciere pentru gestul nostru, in orasul Orhei o strada a fost botezata: Literatura si arta, gospodaria agricola din satul Sauca, raionul Ocnita, la adunarea satului, si-a schimbat denumirea in Literatura si arta. in comuna Ohrincea, raionul Criuleni, Literatura si arta are o fantana care-i poarta numele: chiar in inima satului, in acel iunie 1989 a fost ctitorit un izvor din care jumatate de localitate ia apa si azi, ocrotit de un zid semi-rotund cu imagini din Renasterea noastra nationala transpuse in mozaic. (La el m-au dus sa mi-l arate cu mai multi ani in urma sotii Raisa si Gheorghe Ciobanu). Pictorul Stefan Florescu din Balti ne-a donat un tablou (care poate fi vazut in redactia noastra) intitulat: Literatura si arta. Dumitru Popovici, ex-ministru al Comertului, mi-a povestit ca un consatean din Saratenii-Vechi a pus intr-o caseta metalica acel exemplar de „L.A.”, zidindu-l, pentru viitorime, in fundamentul casei, pe care tocmai incepuse sa o ridice.
Aveam pe atunci abonati in 56 de tari ale lumii si aproape in fiecare oras din URSS unde locuiau basarabeni. Academicianul Petru Soltan imi povesteste despre un profesor, originar din Basarabia, (se pare Andreev), care preda la Universitatea din Leningrad (Sankt-Petersburg): atunci cand a primit acel numar (nr. 25), i-a sunat pe toti basarabenii si bucovinenii pe care ii cunostea in capitala nordica a Rusiei, invitandu-i la o anumita ora dintr-o zi in una din aulele universitare. Cand toti s-au adunat, le-a prezentat acel numar de ziar, apoi a prins sa le citeasca din el articol dupa articol. La un moment dat, cel care citea si-a indreptat ochii spre auditoriu si a vazut ca toata sala – profesori, doctoranzi, muncitori, fosti deportati – plangea. Erau lacrimi de bucurie. Dupa ani de exil, scrisul nostru revenise Acasa.
Nomenclatura de la Chisinau era speriata: ea intelesese ca Moscova aproape ca era de acord ca in Constitutia RSS Moldovenesti „limba moldoveneasca” sa fie trecuta, ca limba de stat, alaturi de limba rusa, dar nu sustinea nicidecum trecerea scrisului nostru la alfabetul latin. in Enciclopedia sovietica moldoveneasca (Chisinau, 1974, vol.4, p.376) se sugera ca prin faptul ca „limba moldoveneasca foloseste alfabetul rus”, ea se deosebeste de limba romana.
Odata cu trecerea la alfabetul latin urma sa se descopere ca regele este gol: limba moldoveneasca inceteaza sa mai existe. Asa basarabenii, isi faceau calculele lor ideologii imperiului, vor afla ca limba lor e romana. Iar daca limba li-i romana, inseamna ca si ei sunt romani. Iar daca suntem romani, ar fi firesc sa doreasca unirea RSS Moldovenesti cu Romania. Odata cu aparitia acelui numar de Literatura si arta, nomenclatura de partid fusese pusa in fata unui fapt implinit.
Vocile care ne condamnau de la tribunele partinice erau mai sovaitoare, pe cand cele ale multimilor erau mult mai sigure. Razboiul saptamanalului cu Comitetul Central al Partidului Comunist era unul de durata. Numai in perioada anilor 1987-1989 redactorul-sef fusese pus in discutie la zece dintre sedintele Biroului C.C. al P.C. al RSSM, alegandu-se cu diferite admonestari, la 22 septembrie 1987, Biroul C.C. al P.C. al RSSM adoptand si o Hotarare a Comitetului Central al Partidului Comunist al RSS Moldovenesti „Cu privire la neajunsurile grave in activitatea saptamanalului Literatura si arta (vezi Moldova socialista din 24 septembrie 1987”).
Pe parcursul a doi ani de zile, „L.A.” publicase peste 700.000 de semnaturi ale consangenilor nostri care sustineau trecerea scrisului nostru la alfabetul latin si legiferarea limbii romane. Se adunasera cativa saci cu scrisori, care, la 31 august 1989, cand Sovietul Suprem al R.S.S. Moldovenesti adoptase Legea despre functionarea limbilor pe teritoriul RSSM (care vorbea ca limba romana devine de stat, in locul limbii ruse) si Legea despre trecerea scrisului la alfabet latin, au fost expusi – ca argument – in holul Teatrului de Opera si Balet, unde s-a desfasurat sesiunea.
Evenimentul la care ne referim fusese pregatit si de rubricile ce contineau sentinte latine, pe care le inaugurase saptamanalul: In memoriam, Remember, Gaudeamus, Memento mori, Alma mater, Poesis s.a., V. Dagai, sef de sectie la C.C. al P.C., turband de fiecare data cand le vedea in revista, chiar daca Constantin Andreev, ca sa ne apere, ii demonstrase ca si ziarul Pravda avea rubrica In memoriam.
La sfarsitul anului 1988, procurorul general al republicii, N. Demidenko, deschisese un dosar penal conducerii saptamanalului si pictorului acestuia, Dumitru Trifan, pentru ca „prin intermediul unei caricaturi a fost batjocorit alfabetul chirilic, folosit de milioane de oameni de pe glob”. Cazul devenise de notorietate, fiind intens comentat in presa internationala (afara de cea romaneasca).
La 12 ianuarie 1989, la sedinta Biroul C.C. a fost pus in discutie faptul ca “L.A.” “trecuse samovolnic la alfabetul latin”. Atunci nu facusem decat sa reproducem integral, de ziua nasterii lui Mihai Eminescu, articolul acestuia „Patologia societatii noastre”, preluat din ziarul Timpul de la 4 ianuarie 1881, precum si mai multe coperte de carti care purtau numele marelui Poet, editate la Bucuresti, evident cu grafie … latina.
Azi alfabetul latin ne apartine. Din pacate putini dintre concetatenii nostri isi mai amintesc ca acesta a fost obtinut cu mari sacrificii. Una dinte conditiile inaintate recent lui Vladimir Voronin de catre Igor Smirnov „pentru unificarea tarii” este renuntarea la alfabetul latin (care, in viziunea lui, e romanesc, „румынский”, deci strain moldovenilor, al caror mare aparator se declara) si revenirea scrisului nostru la alfabetul rusesc. in 1989, alfabetul latin a fost obtinut cand ne aflam ca parte componenta a Uniunii Sovietice si cand intinsurile siberiene, cu care ne amenintau stabii republicii, apartineau si RSSM.
il vom ceda oare acum, in plina independenta?! Sau vom reusi sa-l pastram si pentru generatiile care vin?! Ca mosii si stramosii nostri sa se poata recunoaste in ei, ca in niste urmasi destoinici.

Printesa Ileana (recenzie)

Posted by admin On June - 10 - 2009

autor Ioan Ispas

 

Prin librariile americane

Din amintirile Printesei Ileana despre Maresalul Ion Antonescu

carti

Intr-o o biblioteca americana am gasit intâmplator o carte de memorii foarte interesanta „I live Again”, scrisa de Ileana, Princess of Romania, Arhiduchess of Austria, publicata in 1951, 1952 de editura Reinhart and Company Incorporated, New York, Toronto, in limba  engleza. Nu am cunostinta sa fi fost publicata si in limba româna, ar merita sa fie tradusa pentru ca este scrisa cu dragoste si simpatie fata de România si fata de români. Iata ce spune despre Maresalul Ion Antonescu, un membru al familiei regale, Printesa Ileana, una din surorile Regelui Carol al II-lea, la pag.148: ”Multi l-au criticat pe Maresalul Antonescu. Actiunile sale politice pot fi condamnate, aplombul sau regretabil, dar nu este nici un dubiu asupra adâncului sau patriotism. El a fost un implacabil inamic al comunismului si pentru aceasta comunistii nu l-au iertat. Moartea sa a fost miseleasca si brutala in totala contradictie cu recunostinta pe care o merita pentru ce a facut in perioada cât a fost la putere (…). Când  vorbesc despre Maresal, eu nu vorbesc despre el ca politician, desi poate intr-o zi o voi face ,.Eu vorbesc acum despre el ca despre un prieten personal, si pentru mine prietenia inseamna sa-ti iubesti prietenii asa cum sunt cu greseli cu tot, chiar daca nu iubesti greselile lor“.
In primavara lui 1944, Printesa Ileana a vizitat pentru ultima oara casa Antonestilor, de la Predeal. Ea o descrie drept o vila simpla si incântatoare, construita din busteni intregi iar salonul de primire  mobilat cu  gust, oferea una din cele mai incântatoare privelisti pe care  le-a vazut vreodata. Din insorita veranda de sticla simteai ca ai fi  undeva deasupra lumii: panorama muntilor si padurilor insiruita una dupa alta pâna departe la intâlnirea cu un incredibil orizont albastru. A inteles dragostea Maresalului Antonescu pentru vila sa si de ce a ales acest loc pentru odihna si refacere. (Când vom putea monta macar o placa comemorativa pe vila din Predeal a maresalului, n.a.). Ea a petrecut in acest loc toata ziua, simtindu-se in afara timpului, uitând dificultatile  zilnice. Ar fi vrut sa ramâna cu aceasta amintire pentru totdeauna si nu cu cea care a marcat-o doi ani mai târziu, când intâmplator a trecut printr-o piata din Bucuresti unde “o mica si nefericita multime” era fortata de armele soldatilor rusi sa ceara “spontan“ moarte pentru  Maresal, “cererea spontana“ amplificata de megafoane si radio.
Printesa Ileana l-a cunoscut pe Ion Antonescu inca din timpul  primului razboi mondial când era aghiotant al maresalului Prezan, prieten intim cu familia regala. La Iasi, in timpul retragerii, famila regala  locuia intr-o casa din oras, dar familia Prezan a avut o mica vila in afara orasului, amplasata la liziera unei paduri, oferind privelistea unor delusoare inverzite. ”Papa Prezan“ si sotia sa au invitat-o sa petreaca o zi acolo si sa se bucure de viata de la tara. Antonescu era atunci capitan, tânar, viguros, si care iubea copiii cu adevarat. ”El s-a implicat cu entuziasm in jocurile imaginatiei mele, si si-a facut un obiectiv de a ajuta un copil sa uite scenele neplacute in care era obligat sa traiasca. Imi amintesc ca eu m-am bucurat ca mi-a permis sa-i fac o fotografie, cu un aparat stilou pe care l-am primit de la Crucea Rosie Americana.  El a pozat foarte serios s-a aratat surprins laudând pozele pe care le-am facut dupa ce am developat “fotografiile“. Când am fost la scoala in Anglia si el era atasat militar la Legatia din Londra si in câteva sâmbete când m-a vizitat s-a amuzat foarte tare de refuzurile mele invariable de a bea “ginger beer“ (bautura gazoasa cu ghimbir). Standardele sale pentru orice lucru erau foarte inalte. Pentru  mine el a fost acelasi, chiar si când a urcat cele mai inalte trepte ale puterii in viata publica si dupa multi ani dupa casatoria mea. Am facut aceasta remarca odata si el mi-a raspuns râzând “Când suntem impreuna tinereta ta ma face sa ma simt si eu tânar “.
De aceea n-a fost surprinsa când facându-le o vizita lui si sotiei sale, l-a gasit intr-o seara furios si dezlantuit pe generalul Zwiadinecki, s-a calmat imediat când m-a vazut. El a fost un om nu prea inalt dar bine proportionat, cu fata rumena si par roscat, acestea impreuna cu severitatea lui i-au adus porecla de “Câinele rosu“. El si-a pastrat aspectul tineresc si l-a gasit inca practicând ski-ul. Aceste aspecte il deosebeau  desemenea de alti generali români care de obicei prindeau rotunjimi pe masura ce avansau in ranguri si demnitati.
La pag.151 Printesa Ileana continua amintirile despre Antonescu: “Noi am vorbit despre situatia generala din România. Antonescu era in mod evident ingrijorat si nefericit, dar mai credea inca in masina de razboi germana. “Eu stiu“, mi-a spus el, “multi cred ca eu ar terbui  sa-i parasesc pe nemti si sa capitulez in fata aliatilor, dar daca aceasta se face fara o avertizare, eu as fi un tradator  al cuvântului dat de patria mea. Mai este faptul ca germanii sunt inca puternici si pot sa ne distruga intr-o singura zi. Dar mai mult decât toate acestea, eu nu voi semna cu mâna mea un document care sa permita intrarea trupelor rusesti pe teritoriul României. Noi am invatat in ultimul razboi ce a insemnat sa-i avem ca prieteni! Cum va fi daca ii vom avea ca inamici victoriosi? Ei au dorit intotdeauna sa ne anexeze, dar in trecut n-au putut-o face pentru ca mai intâi au fost turcii aici.”
Sigur, oricâta simpatie avea fata de Printesa Ileana, Maresalul Antonescu nu putea sa-i spuna ca este in tratative cu rusii, din motive evidente, fiind un secret de stat. Se stie ca Antonescu a obtinut de la rusi tot ce a cerut, mai putin Basarabia, pentru acest punct, Antonescu dorea acordul sefilor de partide din România, dar acestia l-au amânat, eschivânadu-se si asa s-a ajuns la tradarea de la 23 august.
La pag.306, Printesa Ileana continua amintirile despre Antonescu: “Acum el a fost adus inapoi pentru a fi judecat de bataia de joc numita Tribunal al Poporului. El a fost judecat si condamnat nu pentru ca ar fi facut greseli in guvernarea tarii sale (pentru asemenea greseli ar fi putut fi judecat de cetatenii patriei sale), ci pentru ca a luptat impotriva Rusiei, pentru convingerea sa ca Rusia  a fost inamicul României. N-a fost vocea unui popor care ar fi vorbit prin justitie, dar a fost vocea Sovietelor aspra si metalica amplificata de megafoane cu artificiale cereri de “Moarte pentru Antonescu“, venite din partea simpatizantilor comunisti, asa cum eu insumi am vazut si am auzit la radio. A fost  straniu ca s-a intâmplat sa circul prin Piata Universitatii in aceea zi si sa vad cum este inscenata aceasta  “demonstratie a vointei populare“. Piata imi trezeste multe amintiri din trecut. In fiecare an, din câte imi amintesc, eu revad parazile care aveau loc aici cu prilejul zilei noastre nationale la 10 mai. Aici tatal meu primea parada militara, alaturi de mama mea in uniforma sa de colonel al Regimentului 4 Rosiori. Acum, câtiva ani mai târziu, in aceasta zi de vara, o mica si stingherita multime a fost adunata si eu am oprit sa vad ce vor face. Camioane incarcate cu muncitori si femei din fabricile apropiate si insotite de soldati rusi inarmati, erau dati jos in piata, se intorceau apoi goale pentru a aduce alt  “popor“. Multi soldati rusi inarmati supravegheau  aceasta “entuziasta“ adunatura, dar in ciuda lor, barbatii si femeile dispareau  pe strazile si aleile din apropiere si printre case.“
N.A. Lipsa de entuziasm a oamenilor se explica printre altele si prin deteriorarea conditiilor de trai ca urmare a jafului la care a fost supusa România de catre rusi. Astfel indicele de cost al traiului zilnic era 99 in 1940, 282 in 1943, 2.506 in 1945, 15.416 in 1946 si 197.464 in 1947, cifrele se refera la Bucuresti, conform European Historical Statistics 1750 -1975, de B. R. Mitchell, 1980.
Dar sa continuam cu amintirile Printesei Ileana: “Din aceasta cauza “multimea“ niciodata nu crestea, desi camioanele continuau sa aduca incarcatura lor nefericita in piata. Prin mijlocul multimii erau membri de partid care incercau s-o incite cu strigatele “Moarte pentru Antonescu! Moarte!” Ei aveau un succes mic, dar vocile acestor lideri artificiali erau amplificate prin microfoane si retransmise afara din piata, inregistrate si retransmise in lume si-n curtea salii unde Antonescu nu era judecat pentru  viata  sa, ci pur si simplu astepta sentinta rusilor. Sunetul metalic, nenatural si inuman amplificat de “Moarte!, Moarte!” l-am auzit in urechi mult timp dupa aceea. O alta coincidenta, despre care n-am stiut decât mai târziu, a fost aceea ca decretul cu ziua mortii lui Antonescu, a fost adus la Rege care a fost silit sa-l semneze, simtind o mare tulburare in inima mea.”
Printesa Ileana descrie si vizita pe care a facut-o in acele zile mamei lui Antonescu, din care redau doar o fraza, pag.309. “Ea mi-a spus “ Tu nu stii ca daca fiul meu ar fi avut de ales intre mine si tara sa, el n-ar fi ezitat sa ma impuste pe mine ca sa-si salveze patria “… In continuare Printesa Ileana povesteste legenda cu mama lui Stefan cel Mare, facând o frumoasa legatura cu mama Maresalului Antonescu. La pag. 309 Printesa  Ileana isi continua amintirile:
“Stirea ca decretul de condamnare la moarte a lui Antonescu  a fost semnat am auzit-o in timp ce mergeam de la spital la castel -Decretul de condamnare la moarte al nostru a fost de asemenea semnat – am spus. Acum nu am suficienet elemente pentru a face istoric o analiza a lui Antonescu ca militar si politician, nu am facut o analiza nici pe vremea aceea si nici acum. In inima mea eu am plâns pentru Antonescu  care a fost prietenul meu.“
Când vom putea sa cinstim memoria militarului si omului politic Ion Antonescu asa cum o merita, cu meritele si greselile sale.
Incet, incet adevarul iese la iveala. Sa speram ca actualele gunoaie ridicate la suprafata de apele tulburi ale tranzitiei si ajunse la conducerea tarii vor disparea si va veni o elita adevarata care sa conduca poporul român si care sa-i respecte valorile nationale.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors