Tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri

Posted by Stefan Strajer On June - 7 - 2016

Tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Jean Moscopol, considerat o adevărată glorie a perioadei interbelice, ne-a lăsat multe cântece, dar, în ce mă priveşte, interpretarea unică şi inimitabilă a celui purtând titlul „Tot ce-i românesc nu piere” simbolizează chintesenţa întregii sale vieţi, precum şi a strălucitei sale cariere artistice, ducându-mă cu gândul şi la anii de pribegie pe care i-a petrecut, când, cuprins de un dor mistuitor de ţara în care s-a născut, nu putea să-şi revadă locurile natale.

A fost o personalitate artistică de mare valoare şi, fără îndoială, cuceritoare, susţinută de o muncă plină de seriozitate, un cântăreţ ale cărui calităţi vocale l-au făcut repede cunoscut şi îndrăgit de public. Fascina, de-a dreptul, prin tonalitatea şi farmecul vocii sale şi, deopotrivă, prin pronunţia graseiată. Glasul său era un amestec copleşitor de claritate, robusteţe şi forţă cu blândeţe, expresivitate şi vivacitate, reuşind să vrăjească publicul pe un registru liric de mare sensibilitate. Şi-a clădit cu multă trudă şi migală o frumoasă carieră artistică impresionând întotdeauna atenţia pe care o acorda poeziei textului, permanent în concordanţă cu conţinutul afectiv, rezultând invariabil apariţii scenice care trădau o intensă muncă, studiu şi pasiune. Cele peste 300 de cântece pe care le avea în repertoriu emoţionau întotdeauna auditoriul.

Jean Moscopol, pe numele său adevărat Jean Moscu, s-a născut la 26 februarie 1903 la Brăila. Provenea dintr-o familie de greci. Mama, Terpsihore, era din Constanţa, iar tatăl, Lascăr, a venit de pe malurile Mării Egee, de la Mesimvria şi s-a stabilit în Brăila unde avea o cofetărie, devenind ulterior bijutier, asemenea unei surori ale sale. Talentul l-a moştenit de la mama sa care avea o voce frumoasă de soprană.

Moscopol a fost atras de muzică de la o vârstă fragedă, meritul de a-i fi descoperit înclinaţiile muzicale fiind ale institutorului Calinicos care l-a îndrumat să înveţe chitara. Ulterior, profesorul Costia l-a dus la Biserica „Bunavestire” unde dirijorul Gherasim l-a preluat cu bunăvoinţă, dându-i posibilitatea să se afirme. A reuşit să înveţe cu mare uşurinţă să cânte la mai multe instrumente. Totodată, a dovedit o admirabilă înzestrare nativă în însuşirea limbilor străine, ajungând să cunoască bine cinci: franceza, italiana, engleza, germana şi greaca.

După terminarea liceului pe care l-a urmat la Galaţi, a părăsit Brăila sa natală, oraşul din care au pornit şi alte personalităţi artistice de incontestabilă valoare, ca Mihail Sebastian, Panait Istrate, Fănuş Neagu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Vasilica Tastaman, Johnny Răducanu. A luat drumul capitalei unde s-a înscris la Politehnică, lucrând în acelaşi timp ca muncitor şi cântând, ocazional, la renumitul restaurant „Zissu”. Conducerea fabricii la care lucra, Întreprinderea Optică „Lares”, l-a trimis la o specializare la Berlin, ocazie favorabilă înscrierii la Conservator. A revenit în ţară şi, întors la Brăila, a decis să-şi perfecţioneze studiile muzicale, astfel că s-a înscris la Conservatorul „Lyra”, secţia canto, clasa profesorilor Umberto Manao şi Jean Andrian. S-a angajat, ca funcţionar, la Agenţia maritimă „M. Embiricos et Co.”, iar în anul 1924 s-a mutat la Bucureşti, lucrând la Banca „Crissovelini” şi înscriindu-se la Facultatea de Aeronautică.

Jean Moscopol

Un moment decisiv pentru cariera sa s-a petrecut în anul 1929 când, fiind cu prietenii la barul „Zissu”, a cântat şi el câteva melodii, fiind redescoperit de şeful orchestrei, Alfred Pagony, cel care îi fusese îndrumător pe vremea când cânta, câteodată, cu ani în urmă, în acest local. Cucerit de fluieratul său şi vocea pătrunzătoare, acesta i-a propus un duet şi un salar atrăgtor. Colaborarea celor doi a durat doar doi ani, Pagony deschizându-şi propriul său bar, după care Moscopol a devenit şeful orchestrei de la barul „Zissu”.

Muzica anilor ’30 era una aflată la confluenţa muzicii uşoare cu cea populară, în acea vreme, tangoul senzual îngemănându-se cu romanţa sfâşietoare, predominând în mod constant, ca tematică, dragostea. În Bucureştii acelor ani, în special în perioada interbelică, existau localuri (restaurante, berării, bodegi) pentru toate buzunarele. Pentru a atrage cât mai mulţi clienţi, patronii se concurau în a angaja o archestră renumită şi un cântăreţ faimos aflat în mare vogă, iubit de public, care capta atenţia. După primul război mondial, „Micul Paris”, aşa cum era supranumită capitala României, avea o dulceaţă specifică a plăcerilor. Este perioada în care au apărut cântăreţii noştri emblemă pentru acea vreme, Maria Tănase, Ioana Radu, Grigoraş Dinicu, perioadă în care bucuria era stimulată şi de sfârşitul războiului, ceea ce îi făcea pe români să benchetuiască, să cânte şi să pună în valoare ştiinţa lor de a se bucura, plăcerile culinare şi fericirea de a acsulta cântăreţi de local. Muzica bucura sufletele, iar cântăreţii, cu certitudine, creau dependenţă.

Dăruit cu un neobişnuit talent, Jean Moscopol provoca o atmosferă deosebită, dovedindu-se un cântăreţ de muzică uşoară rafinat şi languros, dar şi un compozitor de luat în seamă. Trubadur incontestabil al Bucureştilor de odinioară (era supranumit „trubadurul graseiat”) se impunea prin prezenţa scenică impecabilă, îmbrăcându-se tot timpul în frac, dar cucerea întodeauna inimile celor care îl îndrăgeau prin vocea sa caldă, frumoasă şi învăluitoare. Prezenţa lui în spectacolul unui restaurant făcea localul neîncăpător. Crea o atmosferă aparte şi prin aceea că le făcea epigrame pe moment celor de la mese. Chiar a publicat o carte de epigrame intitulată „101 răutăţi”.

Jean Moscopol a apărut în filmul lui Jean Georgescu „O noapte furtunoasă”, interpretând rolul şansonetistului care cânta la Grădina „Union”, cel care le fermeca pe Ziţa, Veta şi Rică Venturiano. De asemenea, a făcut înregistrări pe plăci de gramofon şi a debutat la radio. În anul 1930 a luat lecţii suplimentare de muzică, a dat examen şi a fost confirmat ca artist profesionist. Celebrul H. Nicolaide l-a luat la renumitul teatru „Alhambra”, unde a fost distribuit şi a cântat în spectacolele „Alhambritta”, „Lăsaţi-mă să-l cânt” şi „Contesa Maritza”. Se mai impune precizat că în anul 1931 a făcut un turneu prin ţară cu faimosul actor al Teatrului Naţional Ion Manolescu şi că din acelaşi an, 1931, a devenit artist exclusiv al Casei de discuri „His Master’s Voice” din Londra. În 1932, a plecat la Berlin unde a imprimat discuri cu orchestre celebre ca Honisberg şi James Kok şi a luat lecţii de canto cu profesorul Korst. De-a lungul anilor, a înregistrat peste 300 de cântece, de diferite facturi, româneşti şi străine, pe discuri Columbia, His Master’s Voice, Homocord, Parlophon, Odeon, Polydor şi Pathe-Marconi.

După război nu a acceptat să devină cântăreţul noii puteri de la Bucureşti, convingerile sale politice fiind în totală contradicţie cu regimul stalinist care se instala. Era un om cu verticalitate şi cu mare dragoste de dreptate. Îşi făcuse cunoştinţe în lumea teatrală. Era bun prieten cu actriţa română Elvira Popescu, cea care a făcut o carieră fulminantă la Paris. Ea l-a ajutat să plece cu paşaport în toată regula din România comunistă, în anul 1947. A ajuns întâi în Grecia, apoi în Germania, de unde a plecat în Franţa. După scurt timp, a trecut Oceanul şi s-a stabilit în America, la New York.

În America nu a a mai avut aceeaşi carieră strălucitoare ca în România, pentru a-şi asigura existenţa având ocupaţii nesemnificative pentru profesiunea sa artistică. În schimb, s-a implicat profund în viaţa comunităţii românilor. A fost un bun creştin ortodox care în comunitatea românească de la New York de la Biserica „Sf. Dumitru” a ajutat foarte mulţi conaţionali demonstrând cu prisosinţă că a fost un luptător, un român patriot, un bărbat curajos şi demn. Organiza întâlniri periodice cu diaspora şi își lansa cântecele, adevărate satire politice.

Aflat în America, Jean Moscopol a început să scrie cântece-pamflet cu un pronunţat caracter anticomunist în care îi îndemna pe români să nu-şi piardă speranţa. Astfel, din „trubadurul graseiat” cu glas dulce şi mângâietor, cu o prezenţă scenică de excepţie, a devenit un luptător înfocat care demasca cu ironie şi umor, în mod vehement, flagelul comunist. Pe muzica unor piese folclorice iubite de români, Moscopol a compus balade şi cuplete împotriva sistemului politic din România în care îi satiriza cu virulenţă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe Nicolski, odiosul şef al închisorilor comuniste, pe Petru Groza. Cupletele erau puse pe muzică foarte cunoscută, ca „Sanie cu zurgălăi”, „Ce frumoasă este viaţa”, „La umbra nucului bătrân” ş.a. A fost, cu siguranţă, un pericol pentru puterea nou instaurată, Republica Populară Română.

Asemenea lui Constantin Tănase, îşi compunea versuri caustice care nu iertau pe nimeni. Un exemplu: „Comuniştii ţin prelegeri/Şi ne cheamă la alegeri/ Să-i alegi, de vrei, nu vrei/ Tot pe cei ce îi vor ei (…) Ştii tu, mândro, ce ţi-am spus/ Despre ruşi despre-Arlus/ Când te afli printre ei/ Să te faci că ţii la ei/ Dar când suntem singurei/ Să spui: Dar’ar dracu-n ei”. Un alt exemplu este „Cântecul Morăriţei”, devenit: „Într-o ţară comunistă/ Când eşti fire arivistă/ Şi-ai şi-un caracter sinistru/ Ajungi repede ministru// După ce-ncasezi la prime/ Şi te faci părtaş la crime/ Eşti băgat la închisoare/ Condamnat pentru trădare// Roata morii se-nvârteşte/ Ţac, ţac, ţac/ Şi-orice crimă se plăteşte/ Ţac, ţac,ţac/ Comunismu-ntâi te-ajută/ Ţac, ţac, ţac/ Şi apoi te execută/ Pac, pac, pac”.

Moscopol a protestat cu mare înverşunare faţă de pericolul rusificării României, când toată lumea care se opunea se afla în temniţe sau la temutul Canal Dunăre-Marea Neagră. Din cauza atitudinii sale manifestată după invazia sovietică, regimul comunist a încercat să-l şteargă din conştiinţa naţională, dar s-a dovedit că nu pot fi date uitării melodiile interpretate de el: „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?”, „Călugărul din vechiul schit”, „Mână, birjar!”, „Dă-mi guriţa s-o sărut”, „În ţara-n care m-am născut”, „Îţi mai aduci aminte, doamnă?”, Te-aştept diseară-n Cişmigiu”, „Trece-un car cu boi pe drum”, „Tot ce-i românesc nu piere”. În regim privat, a compus şi înregistrat „Cuplete anticomuniste” în care demască şi atacă regimul comunist de la Bucureşti şi „Cântece de exil” în care evocă locurile natale, cu acompaniament de chitară sau pian.

Jean Moscopol 3

În anii ’80, ziaristul Aristide Buhoiu, pe atunci directorul ziarului „Universul”, l-a întâlnit pe Jean Moscopol la Biserica „Sf. Dumitru” din New York şi s-a ocupat de înregistrarea în Statele Unite a unei serii de cântece, piese care au fost lansate în 1993 la Bucureşti. „Sub drapelul înstelat al Americii, unde s-a exilat, purtând în suflet tricolorul, Jean Moscopol ne-a cântat în pribegie dorul de ţară şi speranţa  libertăţii. Din nefericire, n-a fost părtaş la ziua descătuşării. Aşa că Universul îşi face sfânta datorie de a restitui românilor din ţară o parte din imprimările realizate de Jean Moscopol la New York în anii ’70” (Aristide Buhoiu).

În exil, Moscopol a dus dorul României, chinuit de durerea de a nu putea să-şi revadă ţara. Fără îndoială, şi de aceea s-a îmbolnăvit de inimă. A murit în 1980 la vârsta de 77 de ani.

Marele maestru al jazzului românesc, Johnny Răducanu, îşi amintea de anii adolescenţei, de vremurile în care Moscopol era în mare vogă: „Era vedetă şi cânta de te durea sufletul. Avea o foarte mare popularitate şi ce talent avea! Avea mari succese. Jean Moscopol era un cântăreţ formidabil cu o voce dată de Dumnezeu, extraordinar, un mare român! Era însă extrem de dur cu politicienii”.

În fine, cred cu convingere că nemuritoarele melodii ale lui Jean Moscopol, figură importantă în galeria romantică a cântecului de dragoste din perioada interbelică, vor rămâne veşnic în memoria şi conştiinţa românilor, pentru că „tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri”.

Dorin-Nadrau.Poza-noua

Foto autor: Dorin Nadrau

De la naționalismul pe sponci la multiculturalism

Posted by Stefan Strajer On May - 12 - 2016

De la naționalismul pe sponci la multiculturalism

 

Autor: George Petrovai

 

Un mastodont pestriț și diform așa ca Uniunea Europeană (de fapt Europa neunită din punct de vedere economico-financiar, cu un pospai de unitate geografică și cu o înfloritoare neunitate spirituală), trebuia să vină cu niște găselnițe care să-i justifice, mai bine spus să-i mascheze tendințele neoimperialiste.

Da, tendințe neoimperialiste, căci astăzi statele nu mai sunt cucerite prin nedemocratica invazie militară, ceea ce nu presupune nicidecum desființarea armatelor naționale și a blocurilor militare de felul NATO, ci prin mult mai subtila și mai eficacea invazie/înrobire financiară, ce decurge cu necesitate din acțiunea conjugată a organismelor financiare mondiale (FMI, Banca Mondială etc.) și a asasinilor economici special antrenați pentru trebușoare de acest fel (vezi Confesiunile unui asasin economic, curajoasa destăinuire a americanului John Perkins), după care, economicește pusă pe butuci (fără datorii în 1989, astăzi România are o datorie externă de circa 100 miliarde dolari!) și gâtuită de corupția alimentată cu banii păpușarilor planetari, țara în cauză capitulează necondiționat, ba chiar se bucură că în anumite condiții înjositoare (cedări succesive de suveranitate, amestec fățiș în treburile interne, privatizări păgubitoare) va fi admisă la periferia conglomeratului politico-economic, unde – firește – urmează să fie tescuită până la sleire, întru deplina adeverire a spusei apusene cu iz pungășesc: Drumul de la bine la mai bine trece prin mai rău!

Una din găselnițele scornite de oficialii europeni nealeși (deasupra Parlamentului European este situat „democratic” Consiliul Europei, iar în spatele acestuia stau de veghe imperiile farmaceutice și petroliere) este aceea cu pericolul (sic!) dosit în conceptele naționalism și patriotism, în mod cert noțiunile cu cea mai mare și mai nobilă încărcătură sentimentală, deoarece ele reflectă atașamentul capabil de jertfă al cetățeanului față de sufletul poporului din care face parte și față de țara care l-a născut.

euskulldragon

 

De la centrul de comandă al Europei neunite ni se va spune că da, cândva, în perioada de formare și consolidare a națiunilor, patriotismul și naționalismul au avut rolul lor (evident, limitat în plan istoric) de afirmare a apartenenței la o anumit țară și nație, cu specificul ei național: limbă, particularități fizice și psihice, tradiții și elemente de civilizație, ba după unii (perioada pangermanismului și a ideologiilor rasiste) tot aici ar intra și acel fel de-a fi al poporului conștient de el și valoarea lui, ce musai se reflectă în toate producțiile sale spirituale: artă, filosofie și știință.

Sigur că, ni se face cunoscut mai departe, asemenea exagerări naționaliste au generat ideologiile și politicile bazate pe forță, iar mai apoi cele două conflagrații mondiale. Tocmai de aceea, dar asta nu se mai afirmă explicit, prin neoimperialismul european după modelul celui american, s-a depășit faza naționalismului autocefalo-autarhic, prin amestecul dirijat al popoarelor europene cu semințiile musulmane aduse de neghiobia politică de peste mări și țări, astfel ca să rezulte un modern și înfricoșător Turn Babel, cu mult mai înfricoșător ca strămoșul lui biblic, unde se face dovada într-un mod năucitor pentru localnici că cei din urmă veniți sunt cei dintâi în atenția autorităților prin ajutoare, fanatism, fecunditate, trândăvie și nelegiuirile la care se dedau în chip programatic.

Pentru unii ca aceștia, apatrizi convinși că prin rodnicele burți ale femeilor lor vor cuceri/islamiza în câțiva ani întreaga Europă, dar și pentru visurile hegemonice al păpușarilor, foarte grijulii să nu se aducă vreo atingere atotputernicelor simțăminte nepatriotice ale alogenilor (ne amintim că gânditorul Nae Ionescu făcea o foarte subtilă distincție între român și bun român: român poate să fie doar cineva care simte cu adevărat românește, ca de pildă un țăran cu câteva generații în spate, pe când bun român poate să fie orice alogen care respectă legile și se achită cu conștiinciozitate de obligațiile cetățenești), din aceste motive, vasăzică, naționalismul și patriotismul sunt vestejite fără cruțare la nivel oficial.

Ce mai tura-vura, în actualele condiții ale imperiului european (împărații romani se conduceau după „Dezbină și domnește!”, păpușarii zilelor noastre după ”Amestecă și sodomește!”), este de prost gust să-ți etalezi ca român patriotismul și naționalismul. Evident, nu la fel stau lucrurile în cazul unui neamț, deși este arhiștiut faptul că naționalismul german se practică fățiș și că el este atât de ponderat (sic!), încât de regulă depășește ultranaționalismul estic. Dar roboții fără obraz din „locomotiva” Europei își pot permite orice și nimeni n-o să-i tragă de mânecă. Spun „nimeni” gândindu-mă la egalii lor în făcătura supranumită UE (englezii sau francezii), că pe alții (românii, de pildă) nimeni nu-i bagă în seamă. Mă rog, avem astfel dovada că una este egalitatea pe hârtie a tuturor membrilor UE și cu totul alta cea practică, respectiv de tip orwellian: „Toate animalelele sunt egale între ele. Dar unele sunt mai egale ca altele”…

Că nemții își permit orice, o știm prea bine pe pielea noastră. Nu numai că tot acuși-acuși ne trag de urechi prin oficialii lor, inclusiv prin ambasada de la București, dar mai fac și pe tâlharii corecți. Dovadă că nu suflă niciun cuvințel despre zecile de miliarde cu care, potrivit contractelor încheiate, ne-au rămas datori la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Iar oficialii români sunt prea lași ca să ia taurul de coarne și să pretindă ce-i al nostru. Dar nu cu fereală și între patru ochi, ci de la obraz și în auzul tuturor în plenul Parlamentului.

Aceeași suspectă tăcere este în ambele tabere și în legătură cu cele peste 93 de tone (exact 93.570 kilograme), tezaurul românesc încărcat la Iași în vagoane și trimis în luna decembrie 1916 la Moscova, ca nu cumva să cadă în mâinile nemților. Ironia sorții a făcut ca tot ei să se înfrupte din aurul românilor, bani cu care s-au pus pe picioare după enormele pierderi suferite în primul război mondial. Căci Lenin, omul pregătit și finanțat de nemți, a înțeles să-și plătească datoriile cu tezaurul românesc, drept urmare l-a expediat la Berlin.

Cu grosolănia și nesimțirea specifică rasei teutonice, nemții zilelor noastre au înțeles să rezolve acest litigiu în felul următor: La presiunea lor, în data de 2 octombrie 2012 Adunarea Parlamentară a Uniunii Europene a hotărât că România nu va primi înapoi tezaurul de la ruși! Păi cum să-l primească de la ruși când el a fost păpat de nemți?! De unde se vede cât se poate de limpede de ce istoria este scrisă după vrerea învingătorilor și fârtaților acestora, inclusiv din tabăra învinșilor : Ar fi grozav de incomod ca tot omul să știe atât despre fraternitatea tâlhărească dintre nemți și ruși la sfârșitul primului război mondial și mai târziu, cât și despre strânsa colaborare dintre ei la începutul celui de-al doilea război mondial (Polonia atacată simultan de cele două lighioane, Pactul Ribbentrop-Molotov încă în vigoare).

Cealaltă mare găselniță a Uniunii Europene este multiculturalismul sau acel talmeș-balmeș care-i va face pe urmașii noștri să fie în anumite privințe (automobilism, calculatoare, telefonie mobilă, modă, cancanuri, manele etc.) mai informați ca noi. Dar una este să fii informat și cu totul altceva să fii cult.

Nota 1: Una din grozăviile la care Uniunea Europeană trudește în momentul de față este viitoarea ei religie lipsită de credință. Cine știe? Poate că musulmanii nu vor avea nimic împotriva ei…

Nota 2: Dacă în artă, prioritar în literatură, se poate vorbi de un specific național, filozofia și știința sunt supranaționale. A căuta cu tot dinadinsul specificul național în ele, înseamnă a le răpi universalitatea. Așa cum just afirmă P.P.Negulescu în tratatul Geneza formelor culturii, din simplul motiv că tot ortodocși sunt grecii, rușii, bulgarii și sârbii, nici măcar ortodoxismul nu este specific românesc. Altfel spus, poate fi caracteristică o trăsătură care diferențiază, nicidecum una unificatoare.

Petrovai-4

Foto autor: George Petrovai

„Trădarea Securității în decembrie 1989”

Posted by Stefan Strajer On March - 18 - 2016

La Târgu-Mureș, lansare de carte…

„Trădarea Securității în decembrie 1989”

 

Autor: Al. Dobrian

 

Miercuri, 9 martie 2016, începând cu ora 14,30, Cercul Militar Mureș a găzduit conferința cu tema „Adevăruri incomode – decembrie 1989”, ocazie cu care a fost lansată cartea „Trădarea Securității în decembrie 1989”, eveniment organizat de Institutul de Științe Socio-Umane „Gheorghe Șincai” al Academiei Române – filiala Mureș, Consiliul Județean Mureș, Biblioteca Județeană Mureș și Editura ”Elion” din București.

O sală arhiplină – așa cum se poate observa și din imaginile alăturate – a așteptat lămuriri asupra unui punct de vedere controversat: a trădat sau nu Securitatea în decembrie 1989? Și dacă a trădat, pe cine a trădat de fapt?

 coperta-tradarea-securitatii_finala

„Noi nu suntem procurori. Nu acuzăm pe nimeni!”

Având o ținută grafică de excepție și apărută prin bunele oficii ale Editurii „Elion”din București, cartea sintetizează într-o viziune personală – un adevărat exercițiu de gândire – opiniile critice ale autorului față de evenimentele din decembrie 1989 din România. Cartea se bazează pe o serie de informații edite, dar și inedite procurate de autor din Arhivele CNSAS, (fond documentar) așa cum ni se indică în bibliografie, dar fără a ni se indica din păcate și cotele dosarelor studiate.

Prezenți la manifestarea moderată de profesorul și publicistul Nicolae Balint, au fost autorul cărții, prof.univ.dr. Corvin Lupu, editorul acesteia, prof.univ.dr. gl.bg. (r.) S.R.I. Cristian Troncotă – ambii cadre didactice în organica Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, precum și dr. Monica Avram, director al Bibliotecii Județene Mureș și prof.univ.dr. Cornel Sigmirean, președintele Senatului Universității ”Petru Maior” din Târgu-Mureș.

În cuvenita introducere făcută de moderator, acesta a ținut să precizeze încă de la început adresându-se auditoriului, citez: ”Cartea va stârni controverse așa cum a mai stârnit deja. Noi, cei prezenți aici, la masă, nu suntem procurori și nu acuzăm pe nimeni. Nici instituții și nici persoane. De aceea, vă rog să păstrăm un climat de decență, unul cât se poate de civilizat. După ce veți citi cartea veți putea să contactați autorul, puteți să-i adresați întrebări prin intermediul media… Dar înainte de toate, citiți cartea!”

 

Succes de librărie garantat

Așa cum remarcau dealtfel și dr.Monica Avram, precum și prof. univ.dr. Cornel Sigmirean, „În această carte există foarte multă informații, dar corelate într-o prezentare originală și tocmai de aceea atractivă pentru publicul cititor.”

Printre alte remarci, cât se poate de întemeiate,   prof.univ.dr. Cornel Sigmirean a mai ținut să arate faptul că, citez: „Cu un PR corespunzător această carte cu un titlu atât de incitant va fi un succes de librărie garantat, dar va trezi, desigur, multe reacții, controverse chiar, așa cum dealtfel s-a mai întâmplat pe unde a fost lansată.”

A-carte-660x452

Amenințări cu moartea…?

Înainte de a-și prezenta punctul de vedere referitor la cartea lansată la Târgu-Mureș, prof. univ.dr. Cristian Troncotă a făcut o scurtă prezentare a evenimentelor din decembrie 1989, oferind cu această ocazie foarte multe detalii interesante. „L-am cunoscut la publicația Magazin Istoric – a precizat Troncotă -, pe unul dintre personajele foarte implicate în evenimentele din decembrie 1989, din România. Este vorba despre Cinghiz Abdulaev, cel care atunci conducea o grupă de vâsautniki, maeștri ai diversiunii și foarte buni lunetiști, militari sovietici care au acționat la Timișoara, Sibiu și la dv. aici, la Tg.Mureș (….) Despre amestecul sovietic în evenimentele din decembrie s-a mai vorbit până acum în istoriografia noastră, dar cartea domnului profesor Lupu aduce ceva nou….”

Adresându-se auditoriului, prof.univ.dr. Corvin Lupu a precizat: „Sunt convins că mă adresez unui auditoriu format în cea mai mare parte din foști lucrători ai sistemului de apărare, ordine publică și siguranță națională și, desigur, iubitorilor de istorie. Problematica evenimentelor din decembrie 1989 m-a preocupat încă de la debutul acelor evenimente (…) M-am exprimat încă de atunci, public, că nu sunt de acord cu varianta oficială care se vehicula în spațiul public, drept pentru care am primit mai multe amenințări cu moartea (….) Cartea mea debutează cu o analiză a relațiilor internaționale și continuă cu o analiză de sistem (…) ajungând apoi să analizez problemele foarte delicate referitoare la acele evenimente…”

            Așa cum era de așteptat, nu au lipsit întrebările din partea unor foști lucrători din fostul sistem de apărare, ordine publică și siguranță națională. În acest sens, notabilă este întrebarea colonelului (r.) S.R.I. Victor Emilian Moga, președintele A.N.C.M.R.R din S.R.I., filiala Mureș. Adresându-i-se autorului cărții, acesta i-a pus cât se poate de tranșant întrebarea, citez: „Ați dat acest titlu cărții dv. dintr-o intenție de marketing sau chiar credeți că Securitatea – mă refer la întregul aparat – a trădat în decembrie 1989?”

 

 

Noi şi Oscarul

Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2016

Noi şi Oscarul

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Recent, a avut loc cea de-a 88-a gală pentru decernarea premiilor Oscar. Premiul atat de ravnit, este, fără îndoială, suprema recompensă în lumea filmului şi e îndeobşte cunoscut că mulţi valoroşi actori, oricât de multe premii ar obţine, nu se simt împliniţi decât când ajung acasă cu un trofeu Oscar. Împrejurarea, de o impresionantă audienţă, m-a stimulat să derulez câteva secvenţe demne de consemnat privind prezenţa noastră, a românilor, la remarcabila competiţie şi a eforturilor pentru includerea de către Academia de la Hollywood a unor pelicule româneşti în faimoasa întrecere. Astfel s-a născut prezenta evocare cronologică.

Pimul, într-o listă conexă a oamenilor de film vrednici de aducere aminte, este Jean Negulesco.Născut la Craiova la 29 februarie 1900, Ioan Negulescu a fost un regizor şi scenarist care s-a impus în cinematografie în Statele Unite ale Americii. A urmat la Craiova natală şcoala primară şi liceul, după care a plecat la Viena, întorcându-se la Bucureşti în anul 1919. Cochetând cu pictura, a ajuns la Paris, fiind prieten cu artişti de inestimabilă valoare: Constantin Brâncuşi, Modigliani şi Tristan Tzara. În anul 1927 a plecat la New York cu ocazia organizării unei expoziţii în care îşi prezenta picturile proprii şi a rămas în America, stabilindu-se în California, la Los Angeles şi profesând pentru început ca portretist.

Jean Negulescu

Foto. Jean Negulesco

În 1934, a intrat în industria filmului, devenind asistent de regie, iar apoi regizor principal. Desemnat să regizeze filmul „Şoimul maltez” avându-l pe Humprey Bogart în rolul principal, a înlocuit după două luni cu faimosul John Houston. Trebuie remarcat însă că în 1948 a fost nominalizat la categoria „cel mai bun regizor” cu filmul „Johnny Belinda”. Nu a câştigat Oscarul, dar a avut bucuria şi mândria de a o vedea pe interpreta rolului principal din pelicula sa, Jane Wyman, jubilând ca „cea mai bună actriţă”.

Jean Negulesco a regizat în 1953 comedia romantică de un răsunător succes „Cum să te căsătoreşti cu un milionar”, film în care le are ca protagoniste pe Marilyn Monroe, Lauren Bacall şi Betty Grabel, fiind prima peliculă filmată în noua modalitate „CinemaScope”, adică pe ecran lat. Din 1960, Jean Negulesco a trăit în Spania, la Marbella, unde a murit în 1993, în urma unui atac de cord. Mai trebuie spus că românul american nominalizat la Oscar are o stea la Hollywood Walk of Fame, pe Bulevardul Hollywood la Nr. 6212.

Actorul Edward G. Robinson a fost una dintre figurile legendare ale Hollywood-ului în anii ’40. Născut în Bucureşti la 12 decembrie 1893 cu numele de Emanuel Goldenberg, a emigrat cu părinţii săi în Statele Unite la vârsta de doar 10 ani. A devenit celebru prin rolurile de gangster care i-au adus un mare succes, figura sa de „băiat dur” devenind emblematică pentru mafiotul american al acelor ani.

Filmele care l-au făcut celebru au fost „Kid Galahad” şi „Key Largo”, dar de mare succes au fost şi „Cele 10 porunci” şi „The Cincinatti Kid”. În multe pelicule partenerul său a fost Humphrey Bogart. Este demn de menţionat că Robinson a fost distribuit de primul regizor al filmului „Naşul”, Peter Bogdanovich, în rolul principal, Vito Corleone. Francis Ford Copolla, cel care l-a înlocuit pe Bogdanovich, l-a preferat însă pe Marlon Brando. Din păcate, cu toată faima şi strălucirea câştigate cu filmele sale, Edward G. Robinson nu a fost nominalizat niciodată pentru un premiu Oscar. Cea care a îndreptat, mai târziu, această reală inechitate a fost Academia de Film Americană care în anul 1973 i-a acordat Oscarul pentru întreaga activitate, dar, ca o ironie a sorţii, Robinson a murit cu două săptămâni înainte de ceremonia de înmânare a prestigioasei statuete. Trebuie însă reţinut că actorul Edward G. Robinson a rămas singurul artist de origine română încununat cu un Oscar.

Începând cu anul 1967, România a avut aproape la fiecare ediţie propria sa propunere de nominalizare pentru Oscarul ce se acordă pentru cel mai bun film străin: „Răscoala” (1967), regizat de Mircea Mureşan, „Columna” (1969), în regia Mircea Drăgan, „Mihai Viteazul” (1972), „Osânda” (1977), „Ciuleandra” (1986), „Noi, cei din linia întâi” (1987), acestea patru, din urmă, regizate de Sergiu Nicolaescu, care după 1989 a mai avut o peliculă propusă de Centrul Naţional al Cinematografiei, „Orient Express”, film lipsit de şansa de a intra în selecţia finală. În 2008, Cristian Mungiu, cu filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” a fost cel mai aproape de performanţă, nenominalizarea sa printre cei cinci candidaţi la Oscar stârnind uimire şi proteste chiar din partea criticilor americani de film. La începutul anului 2016, propunerea României la Oscar pentru film străin a fost filmul „Aferim” al lui Radu Jude, film care a câştigat Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin.

levente-molnar

Foto. Levente Molnar

În fine, la Oscar 2016, din distribuţia lungmetrajului maghiar „Son of Saul”, regizat de Laslo Nemeş, care a obţinut premiul Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină, face parte şi actorul român Levente Molnar de la Teatrul Maghiar din Cluj Napoca. Pelicula a triumfat la această categorie la care au concurat filmele „Embrance of the Serpant”, „Mustang”, Theeb” şi „A War”.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto autor: Dorin Nadrau

 

Interviu cu Octavian Dobrotă

Posted by Stefan Strajer On February - 11 - 2016

Interviu cu Octavian Dobrotă

Autor: Ana Magdin (Bucureşti)

 

DISTINTO, singura formație pe care Julio Iglesias a acceptat-o să-i deschidă spectacolele în 40 de ani de carieră!

Ana Magdin: Octavian Dobrotă, cum s-a înființat trupa DISTINTO, cine a avut această idee și în cât timp ați intrat cu ea pe piața muzicală?

Octavian Dobrotă: Trupa DISTINTO s-a născut ca o necesitate pentru piața românească, o trupă care să abordeze genul pop-opera, un gen care în străinătate nu era nou, fiind abordat de formații ca Il Divo sau de artiști ca Alessandro Safina, Mario Frangoulis, Andrea Bocelli, Sarah Brightman sau și mai înainte de cei care pot fi considerați pionierii genului crossover, cei trei tenori, Luciano Pavarotti, Placido Domingo și Jose Carerras. Noi 3, eu, Marius și Mihai am fost colegi în Conservatorul din București la Canto Clasic și imediat după terminarea facultății, cam prin 2005, ne-am adunat în dorința de a pune bazele unui proiect unic în România. Știam că prin acest proiect vom aduce opera într-o zonă de acces pentru cei care nu au avut posibilitatea s-o „guste”, iar melomanilor, iubitorilor de operă, le vom oferi posibilitatea să „evadeze” din zona tiparelor clasice, cumva prea conservatoare pentru zilele noastre și să se bucure de un nou gen de divertisment cu sound modern, actual, care înglobează, stilistic, opera, opereta, musicalul și muzica pop. Intrarea în showbizul românesc a fost destul de anevoioasă, pentru că erau destul de multe reticențe față de un gen derivat din muzica clasică pentru o piață din ce în ce mai superficială, în care se lansau proiecte efemere, „de-o vară”, care cum apăreau, așa și dispăreau. Asta se petrecea în anul 2008, când intrarea noastră pe piață s-a produs printr-un eveniment de excepție, cântând în deschiderea concertelor lui Julio Iglesias de la Cluj și Iași. Practic am fost singura formație pe care Julio Iglesias a acceptat-o să-i deschidă spectacolele în 40 de ani de carieră. Din acest moment, drumul s-a netezit și am intrat în circuitul showbizului. Dar greul de-abia acum începea…

Ana Magdin: Sunteți prima trupă de pop-opera din România! Cum sunt primite piesele voastre, care, trebuie să recunosc, aduc o mare bucurie și o stare de bine!

Octavian Dobrotă: Suntem prima trupă din România și, fără lipsă de modestie, și singura, încă. De la prima apariție, oamenii au spus: „dar unde ați stat ascunși până acum?” Peste tot pe unde am cântat am fost primiți cu mult entuziasm și dragoste, fie că am cântat pe scenele teatrelor de Operă, pe scenele Filarmonicilor din țară, în concerte de Gală sau la Zilele Orașelor organizate de Primării sau în Gale de Premiere a muzicii comerciale sau „mainstream” ca „Romanian Music Awards”sau „Romanian Top Hits”.

1

Ana Magdin: Ați lansat un videoclip superb la piesa „Luna”, o adevărată operă muzicală a compozitorului și textierului Mihai Alexandru! Cât de interesate sunt televiziunile și posturile de radio, ca să promoveze acest act muzical atât de valoros?

Octavian Dobrotă: Radiourile în România au o politică proprie de difuzare a pieselor, o politică doar de ei înțeleasă sau poate nici de ei… Din fericire, televiziunile sunt mult mai deschise și mai dornice să promoveze muzica de calitate și pentru asta le muțumim tuturor celor care au fost mereu lângă noi, producători și moderatori. De asemenea și presa scrisă a fost lângă noi la lansarea acestei piese superbe și a videoclipului sau și astfel, mesajul nostru a ajuns la sufletul publicului și al fanilor noștri, care sunt din ce în ce mai numeroși. În ceea ce privește „Luna”, este un videoclip de imagine la noul nostru single, o piesă de dragoste de iarnă, care vine să confirme stilul pop-opera, un stil pe care Distinto l-a impus pe piața românească și cu care am cucerit publicul, stil muzical care astfel a început să fie promovat în ultimii ani și de concursurile de talente precum „Românii au talent”, „Vocea României” sau „X-factor”.

Piesa „Luna”, al cărei compozitor și textier este Mihai Alexandru, este o poveste de dragoste care ne introduce în lumea miracolului iubirii care are loc într-un cadru feeric de iarnă. Atmosfera de basm care se petrece sub lumina mistică a lunii, este ilustrată de Bogdan Alexe, cel care semnează regia videoclipului propus de noi tuturor romanticilor incurabili.

https://www.youtube.com/watch?v=TGgnMuGWtfA

 

Ana Magdin: În perioada care urmează, unde vă pot vedea iubitorii DISTINTO?

Octavian Dobrotă: Sunt multe spectacole în care vom apărea, așa că îi îndemn pe toți cei care doresc să ne vadă activitatea să intre pe site-ul nostru, www.distintolive.ro .

Ana Magdin: Ce noutăți pregătiți anul acesta?

Octavian Dobrotă: În mod normal, dacă lucrurile vor decurge cum trebuie, ar trebui să avem un turneu prin țară în toamna acestui an, dar și să lansăm un nou videoclip tot în toamnă.

Ana Magdin: Cum este piața muzicală din România pentru artiștii români?

Octavian Dobrotă: Din fericire este în creștere din punct de vedere calitativ. Față de acum 10 ani, s-a produs o epurare și s-au selectat valorile, uniformizându-se cumva în partea superioară a calității, atât ca artiști, cât și ca producții muzicale. Parcă acum muzica este mai atent selectată, nu orice apare e bun de difuzat, și chiar și compozitorii din noul val au mai căpătat experiență și chiar un pic mai mult simț estetic.

Ana Magdin: Câți dintre moderatorii emisiunilor muzicale și de divertisment sunt interesați să sprijne valorile muzicale din România?

Octavian Dobrotă: Sunt mulți care se identifică cu muzica noastră și cu mesajul pe care dorim să-l transmitem. Foarte important ar fi de amintit că producatorii din spatele acestor emisiuni sunt cei care fac invitațiile și sunt alături de noi, sunt cei care nu se „văd” pe cameră, dar se „simt”. Dar dacă ar fi să enumăr, i-aș aminti pe câțiva dintre ei, care de-a lungul timpului ne-au susținut permanent și necondiționat: Răzvan și Dani, Corina Chiriac, Mihaela Tatu, Mihaela Rădulescu, Mihai Morar, Gabriela Cristea, Horia Moculescu și Alexandra Velniciuc, Dan Diaconescu , Carmen Fulger, Ilinca Vandici și mulți alții…

Ana Magdin: Ce vă doriți cel mai mult pentru această trupă, pentru români și pentru România?

Octavian Dobrotă: Pentru Distinto cel mai mult îmi doresc succesul internațional, dar și colaborarea cu artiști ca Angela Gheorghiu, Celine Dion sau Andrea Bocelli. Desigur, acestea sunt vise, dar cu vise ne hranim toată viața și dacă mai și crezi în ele, cu siguranță se vor realiza !

Ana Magdin: Cine vă compune piesele și cu ce compozitori doriți să colaborați?

Octavian Dobrotă: Am colaborat cu mulți compozitori, probabil cei mai importanți din România pentru genul abordat de noi, pop-opera: Andrei Kerestely, cel care ne-a și orchestrat primul nostrum album, Cristan Faur care ne-a scris piesa „Open your eyes” pentru noi și pentru soprana Ianna Novacsi cu care am câștigat televotingul la Eurovision România 2011. Probabil „Open your eyes” este cea mai frumoasă piesă scrisă vreodată pentru preselecția Eurovision din România. Am mai colaborat cu Dani Alexandrescu de la K1 care ne-a scris single-ul „Aripi să zbori”. Și nu în ultimul rând cu Mihai Alexandru care ne-a scris piesa pe care o avem acum în promovare, „Luna”. Am mai colaborat și cu compozitori din afara României, ca Joe Faruggia și Paul Abella care au compus un alt duet cu Ianna Novac, „Te am”, dar și Sandu Gorgos din Moldova. Cu siguranță mai sunt mulți compozitori cu care mi-aș dori să colaborăm, din România cu siguranță cu Andrei Tudor și …Marius Țeicu. Dacă ar fi să-mi doresc să colaborăm cu un compozitor din afară, acesta ar fi David Foster și sper ca mai devreme sau mai târziu acest vis să se împlinească. Aceasta este una dintre cele mai mari dorințe ale mele în plan profesional.

5

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Octavian Dobrotă: Fiți români peste tot pe unde vă aflați, fiți mândri de voi și împărtășiți peste tot valorile și tradițiile românești. Știți vorba aceea: „Eu nu am cerut să fiu român. Eu am avut NOROC!”

„Wir Nosner” – Exodul şi prigoana noastră

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

„Wir Nosner” – Exodul şi prigoana noastră

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

O întâlnire răscolitoare

„Când a venit ordinul, în 17 septembrie 1944, să ne evacuam din faţa frontului rusesc ce venea spre noi, fiindcă trecuse deja peste arcul carpatic, erau la noi în Transilvania, noi, toţi saşii, am fost surprinşi, neliniştiţi, profund îngrijoraţi. Mama fiind gravidă şi bunica bolnavă de inimă au fost îmbarcate într-un tren special pentru copiii mici cu mamele lor, pentru gravide şi bolnavi, pentru bătrâni. Eu aveam zece ani şi împreună cu tata şi fratele meu am plecat cu căruţa, în convoiul ce s-a format din comună noastră, ce, atunci se numea Jaad. Aproape tot satul a plecat la ordin, fiindcă ni s-a spus că este o evacuare temporară, până ce Wehrmacht-ul şi Waffen SS va începe o contraofensivă puternică ce va respinge pe ruşi şi pe români, care de la 23 august, trecuseră de partea ruşilor. Bunica fiind tare bolnavă, la care s-a adăugat şi marea supărare a părăsirii gospodăriei, a comunei nu a rezistat la drumul acesta greu şi după câteva zile a murit în tren. Trenul acela de marfă, al saşilor evacuaţi, mergea încet pe linii secundare şi stătea cu zilele pe linii moarte. Într-o asemenea staţionare, consătenii mamei au vorbit cu preotul satului apropiat să-i facă o slujbă bunicii şi să o înmormânteze în cimitirul lor. Preotul a fost foarte înţelegător şi de mare ajutor, cu toate că erau de confesiuni reformate diferite, cu toate că nu se cunoşteau, nu se ştiau. Pentru toţi, moartea bunicii a fost o lovitură neobişnuită; era înmormântarea uneia dintre ei, dintre noi toţi, departe de biserica şi cimitirul comunei noastre, acolo unde eram de sute de ani împreună. La fel ca trenul acela, viaţa trebuia să meargă înainte, greu, încet, nesigur fiindcă începuseră bombardamentele, să distrugă, omoare, să îngrozească toată lumea. După trei săptămâni, trenul era tot prin Ungaria, când mama a născut, acolo în vagon, jos pe paie, asistată de moaşa noastră din comună. Mama a născut gemeni, o fată şi un băiat. Nu a fost bucurie mare, mai mult îngrijorare şi plâns fiindcă de trei săptămâni nu mai ştiam unii de alţii, când acasă, la noi în Jaad, stăteam la masă împreună în fiecare zi. În sfârşit, după 36 de zile de la primirea ordinului de evacuare şi plecare, trenul acela cu vagoane de marfă, plin de saşi epuizaţi şi tot mai îngrijoraţi de soarta lor, a ajuns în Germania şi a oprit, unde a fost programat, să rămână refugiaţii. Au coborât consătenii noştri şi mama cu gemenii. Noi, copiii cei mari cu tata, cu căruţa am ajuns abia în noiembrie în Austria. Prin Serviciul de Căutare, am aflat unii de alţii şi, atunci mama cu gemenii, fraţii noştri, în braţe şi cu bagajul ei de evacuată în necunoscut, printr-o lume alarmată şi agitată că ruşii sunt tot mai aproape, a reuşit cu multă voinţă şi silinţă să ajungă la noi, reunindu-ne cu mare bucurie, după trei luni de la plecarea de acasă. Atunci am avut impresia că am scăpat de toate, de ruşi, de război, de refugiu şi ne vom întoarce acasă. Mama a avut puţin noroc, pentru că a fost primită într-un cămin de recuperare a mamelor cu copii mici, tata lucra la un ţăran bogat, acoperindu-ne casa şi masa. Războiul nu s-a terminat, ruşii au trecut peste noi, valuri după valuri spre Berlin, în drumul lor jefuiau, prădau, violau tot ce le cădea în cale. După terminarea războiului, în loc să ne bucurăm de pace, aşa cum era, pe la începutul lui iunie 1945, am primit ordin din partea comandamentului rusesc, eram în sectorul de ocupaţie rusesc, să ne repatriem imediat de unde am venit, în comunele şi la proprietăţile noastre. Ne-am bucurat că nu ne-au făcut nimic şi ne întoarcem acasă, acum, din alt ordin. Nici nu ne trecea prin minte ce s-a întâmplat acasă, ce soartă ne aşteaptă acolo.”

Ajunsă aici, cu naraţiunea istorică a copilăriei ei, Margarete Schuster, s-a oprit.

De la începutul întâlnirii noastre, acum în vara lui 2015, ne priveam cu bucurie adevărată şi multă curtoazie. Ne revedeam, prin intermediul prietenului nostru comun, Radu Pintea din Strâmba Bârgăului, după 38 de ani trecuţi, altfel nu ne-am mai fi recunoscut. Păstrează aceeaşi faţă luminoasă, pe care doar s-au adâncit trăsăturile ce exprimă fineţe, îngăduinţă şi bunătate. Vorbeşte la fel de literar şi frumos româneşte, ca atunci, când l-am dus pe Florin la ea în clasa întâia primară, la şcoala germană, unde era învăţătoare. Datorită ei Florin a pornit cu dreptul în educaţie. De multe ori, în toţi anii aceştia, ne aduceam aminte cu plăcere de „Genosse” („Tovarăşa”, n.red.); aşa trebuia să-i spună şcolarii învăţătoarei, doamnei Margarete Schuster. A fost o învăţătoare iubită de copii şi apreciată de părinţi, atât pentru pedagogia ei cât şi pentru comportamentul ei general, modest dar distins. Din nefericire nu a avut copii, compensatoriu îşi trata şcolarii ca pe nişte copii apropiaţi şi dragi. Era bună, bunătatea se spune că este un dar divin. Tuturor ne-a părut rău când am aflat că pleacă în RFG, dar ea a rămas neschimbată, păstrând aceeaşi atitudine modestă şi corectă de parcă nimic nu urma să-i schimbe complet viaţa ei şi a familiei, în curând. De data aceasta nu se refugia din cale ruşilor, prădători şi violatori, scăpa definitiv din lagărul comunist impus şi menţinut prin forţă de către ei. Din „Genosse” devenea ceea ce era: „Frau”- o doamnă.

O privesc şi o admir cât de frumos arată şi se comportă ca octogenară şi în acelaşi timp mă impresionează puternic viaţa ei, a saşilor, din acele vremuri de război şi celor ce au urmat, pe care nu le cunoşteam decât din vagi frânturi. Ştiam că toată Europa, toţi europenii, apuseni şi răsăriteni, au suferit în toate felurile, de la lipsa celor mai elementare trebuinţe ale vieţii până la nesiguranţa fiecărei zi; viaţa fiindu-le în permanentă primejdia, între violenţe şi moarte. De aceea urăsc războiul şi pe cei ce l-au generat şi condus, pentru că trecătoarele lor victorii înseamnă marea tragedie a zecilor de milioanele de oameni. A trecut războiul dar consecinţele lui, prin pacea învingătorilor, continuă printr-un şir de nedreptăţi sociale şi tragice situaţii umane. Am trecut şi noi, Ica şi cu mine, prin asemenea situaţii, am fost refugiaţi, am trecut printr-un lagăr mizerabil, prin neajunsuri, incertitudini, umilinţe. Am suferit datorită faptului că ni s-a impus să ne lăsăm fiul ostatic în ţara dictaturii comuniste, ne-am zbătut amarnic până ce ne-am reîntâlnit cu el, reîntregind familia. Acum aflu cu stupefacţie despre drama saşilor din Nosnerland, cum au numit ei această parte nordică a Daciei, unde, în urmă cu 800 de ani, au fost colonizaţi de regii unguri pentru a le apăra frontiera răsăriteană a regatului de incursiunile diferitelor seminţii instabile, barbare.

– Cum, cum de v-aţi întors? Aţi fugit de spaima ruşilor si apoi v-aţi întors în braţele lor?

– Nu ne-am întors noi, am fost întorşi tocmai din ordinul ruşilor, căzuserăm în sectorul lor de ocupaţie, unde ei aveau putere absolută de învingători. Ordinul a fost Nazat, deşi noi nu ne refugiasem în ţara lor! Părinţii noştri au executat ordinul, în loc să se strecoare în sectorul american cum au făcut şi alţii. Ei au judecat că e pace pentru toată lumea, se vor întoarce la casele şi gospodăriile unde sunt stăpâni, au de toate şi vor munci ca înainte de refugiu. Lăsasem case bune şi gospodării bogate în Nosnerland, de ce să caute ei de lucru aici când aveau atâta lucru acasă, chiar dacă pierduseră însămânţările primăverii şi recoltele verii îi aşteptau livezile şi podgoriile. Ei vroiau să muncească acasă la ei, aşa judecau, nu puteau să-şi închipuie, ce nenorociri dictatoriale a adus ocupaţia rusească în aceste luni de la absenţa lor din ţara natală. Acum, desigur, gândim altfel, dar e o gândire nepotrivită pentru acele vremuri. În treacăt zis, saşii nu cunoşteau, doar auziseră, de ce sunt capabili învingătorii sovietici, cât despre români, sincer, nu aveam mare grijă, îi ştiam de opt sute de ani, în plus mai trăiserăm şi sub guvernarea lor. În România unită era destulă înţelegere socială şi toate erau posibile şi flexibile!

Se opreşte, ne privim în ochi şi zâmbim, ştim aproape totul unii despre alţii. Iar zâmbetul ei nu e superior, nici ironic, e un zâmbet ce însoţeşte realitatea cunoaşterii îndelungate.

– Nu mai trebuie să ne spunem că suntem latini nepăsători, superficiali în muncă şi că funcţionărimea ardeleană s-a bucureştenizat cât ai bate din palme după 1918. Şi mai ştim că soarta saşilor sub ocupaţia ungurească ar fi fost maghiarizarea intensivă, dacă Hitler nu era atât de puternic atunci. Şi maghiarizarea voastră începuse prin legile ungureşti după 1867, în nefericita unire austro-ungară, şi s-a văzut cât de rapid au fost maghiarizaţi şi şvabii din jurul Satului Mare. De asemenea, nici nu mai trebuie să intrăm în istoria ultimului război spunându-ne care pe care ne-am trădat mai mult, mai urât. Faptele vorbesc de la sine; Hitler în 1939, prin pactul Ribbentrop – Molotov, a dat Basarabia românească lui Stalin iar un an mai târziu, la Viena, printr-un aşa zis arbitraj, l-a împroprietărit pe Horthy cu Nord-Vestul Transilvaniei româneşti. Acestea pentru noi sunt mari nedreptăţi istorice, adevărate trădări din partea celui cu care ne-am aliat. Ne-am trădat unii pe alţii, ca la război, A la guerre, come a guerre! De asta urăsc războaiele, pentru câtă lume nevinovată moare iar cei ce rămân suferă nedreptăţi, generaţii după generaţii. Acum trăim alte timpuri, gândim şi judecăm altă realitate; saşii au părăsit patria lor transilvană, Nosnerland-ul vostru, după opt sute de ani, iar noi, ca niciodată în trecut fugim, evadăm, emigrăm, ca urmare a unui război, la capătul căruia ne-am trezit înrobiţi comunismului.

– Ai dreptate!

– Dreptatea mea nu este luată în seamă, pentru cei mari este o dreptate de doi bani legătura. Ştii, cum zicea Spinoza: Fiecare are atâta dreptate câtă putere are! Aşa a fost. Aşa este. Nici tu nici eu nu avem nici o putere, deci dreptatea noastră nu se ia în considerare, iar nedreptăţile şi suferinţele noastre, de zeci de ani, sunt   nevindecabile, netratabile. Povesteşte-mi mai departe cum v-aţi întors.

– „Rău ne-am întors, o persecuţie rea, asupritoare, abuzivă ne-a aşteptat să ne înhaţe. Întâi că nu mai aveam cai la căruţă şi a trebuit să venim cu trenul. La început ni s-a promis un tren de persoane, dar la urmă ni s-au dat vagoane de marfă, platforme descoperite. Era o dezordine totală în toată zona ocupată şi controlată de ruşi, vagoanele mergeau numai de la un raion la altul şi trebuia să ne dăm jos cu toate lucrurile şi să închiriem alte vagoane pentru mai departe. Era o jecmăneală fără de margini şi alimentele erau foarte scumpe, ne trebuiau fiindcă stăteam cu zilele pe linii moarte. Gemenii primeau numai griş fiert în apă. Odată mama a cumpărat lapte pentru ei, probabil a fost stricat, iar de fiert nu a avut timp să-l fiarbă cum trebuia aşa că s-au îmbolnăvit rău. A început alergătura după medici, mama a vrut să se interneze cu ei dar doctorul a spus ca nu e grav şi le-a dat medicamente, dar nu le-a mers bine. Următorul doctor, in altă oprire, i-a consultat cu grijă, dar nu se găseau medicamente prescrise şi aşa a urmat sfârşitul tragic al micuţei noastre surioare de nouă luni. Ce durere pe noi toţi, dar mai ales pe mama care la plecare şi-a pierdut mama iar acum, la întoarcere, fiica. La următoarea oprire, tata a căutat un scriu să o înmormântăm creştineşte, a găsit dar nu vroiau bani ci alimente. S-a întors la tren şi a adus alimentele cerute, din puţinul pe care îl aveam. De zece luni trăiam dintr-un loc în altul în nesiguranţă, nedreptăţi, suferinţe. Oare cât mai puteam îndura? Trebuia îndurat orice fiindcă vedeam întoarcerea acasă drept o mare salvare, o mântuire fericită în casele noastre seculare. Dumnezeule şi ce ne-a aşteptat, de cum am intrat la Oradea am fost jefuiţi şi de jandarmii români, deveniseră de nerecunoscut, acum ne urau. De ce, eram nişte refugiaţi nenorociţi care nu le făcuserăm nici un rău. Am fost reţinuţi într-un lagăr, bărbaţii trimişi la muncă forţată iar copiii cu mamele lor, după un timp au fost lăsaţi afară. La Bistriţa, casele şi gospodăriile noastre erau ocupate de românii colonizaţi din alte părţi, noi am fost complet desproprietăriţi, stăteam claie peste grămadă într-o şcoală veche transformată în lagăr pentru că deveniserăm „saşi hitlerişti, duşmani ai poporului” şi nu mai aveam nimic aici, nici drepturi, nici cetăţenie. Pe cea a Reich-lui nu o primiserăm, cea ungurească se duse pe apa sâmbetei cu Horthy cu tot, cea românească nu ni se arăta din răsăriteanul orizont roşu al dictaturii ruseşti de la Bucureşti. De câte ori îmi aduc aminte prin câte am trecut noi în anii aceia, sufăr din nou.”

Tăcere.

 

Au fost odată, nişte colonişti numiţi saxoni

 

După ce ungurii din Panonia au fost crunt bătuţi de către Otto cel Mare, în anul 955 la Ledhfeld, de lângă Ausburg, de către Otto cel Mare, hoarda ungurească a fost adusă în stare de nimicire aproape totală şi lipsiţii de căpetenii puternice, care fuseseră prinse şi executate, au oprit definitiv raidurile barbare de jefuire spre Apus, de frica altor înfrângeri şi s-au liniştit pentru un timp. Apoi, la anul 1001, noul lor rege, Istvan, s-a creştinat la sfatul Papei şi imediat a decretat creştinarea generală supuşilor săi (bineînţeles, supuşii s-au supus, dar au mai fost şi nesupuşi, vezi istoria lor) şi au reînceput raidurile barbare spre răsărit şi miazăzi, intrând şi în Banatul Istoric şi în Transilvania până în Arcul Carpatin. Rezistenţa valahilor (rumânilor) a fost slabă, la fel şi prada ungurilor, pentru că spaţiul dacic era mereu în calea altor barbari, altor prădători. Cum ungurii erau puţini ca număr pe suprafaţa care se întinseseră şi singuri nu puteau să-şi apere regatul, atunci a venit o idee salvatoare, să aducă colonişti din Imperiul Roman de Apus, cărora să le dea „pământ regal şi largă autonomie” pentru a le apăra frontierele. Idee pe care ungurii şi-o revendică, dar istoricii au altă părere, pentru că, logic şi clar, o asemenea idee şi contract cu coloniştii saxoni nu putea porni din capul unguresc, deoarece astfel de practici aparţineau Evului Mediu european, iar de unde veniseră ungurii nu existau asemenea înţelegeri. Ungurii intraseră în Transilvania numai de o sută de ani, nu făcuseră nimic pe lângă jafuri şi omoruri până ce au adus colonişti de serviciu. Saxonii au venit cu care mari încărcate de unelte, de departe, tocmai din părţile Flandrei, Luxemburgului, Rinului şi s-au aşezat în Transilvania în şase scaune şi un district, mai nordic, păstrându-şi cu statornicie credinţa şi identitatea. Şi, spre deosebire de populaţiile, în mijlocul cărora s-au aşezat, erau mai puţin belicoşi dar mult, mult mai harnici, mai gospodari şi ştiind cum să se organizeze aveau mare eficacitate în muncă iar rezultatele s-au văzut în următoarele două secole prin cetăţile puternic fortificate pe care le-au făcut la Sibiu, Mediaş, Braşov, Sighişoara, Cluj şi Bistriţa, iar în peste două sute de aşezări săseşti rurale au ridicat biserici mari, solide, fortificate. În Evul Mediu pe lângă o agricultură de mare productivitate, oraşele lor au ajuns la un înalt grad meşteşugăresc cu bresle bine întemeiate, cu o viaţă socială avansată datorită bisericii dar şi şcolilor pe care le înfiinţaseră. În autonomia lor parţială, consfinţită prin Diploma Andreanum din 1224, aveau o administraţie şi justiţie proprie şi mult superioară pentru că nu exista iobăgie, fiind cu trei secole înaintea multor popoare din partea aceasta de lume. Dacă pericolul hoardelor barbare mongole şi tătare a apus în locul lor a apărut o ameninţare mai mare: Imperiul Otoman. Transilvania devine un bastion al creştinătăţii, dar în interior avea probleme cu iobăgia răsculată împotriva nobilimii lacome şi hrăpăreţe. În această situaţie se formează Unio Trium Nationum, o uniune a nobilimii ungureşti şi secuieşti, care stăpânea la sânge iobagii rumâni şi unguri, uniune la care s-a alăturat şi szaszok, cum îi numeau ungurii pe coloniştii saxoni. Rumânii (valahii) rămaşi în urmă, mai precis ţinuţi în urmă şi prin Tripartitul lui Werboczy, prin care erau consideraţi toleraţi şi supuşi iobăgiei perpetue, deşi erau cel mai vechi popor în acest spaţiu carpatin şi cel mai numeros aici, au fost stigmatizaţi şi supuşi unei aspre asupriri. În secolul al XVI-lea, puterea otomană ajunge la apogeu, regatul ungar dispare de pe harta politică şi geografică, iar Transilvania rămâne principat autonom, tributar otomanilor. Cu toate acestea, saşii continuă să se dezvolte prin muncă sârguincioasă, păstrându-şi neştirbită identitatea şi chiar înfiinţând Universitatea Naţiunii Săseşti.

Următorul secol aparţine habsburgilor ce prin victoriile în faţa otomanilor au eliberat Panonia, Banatul, Transilvania înglobându-le în Imperiul Habsburgic. Împăratul Leopold Întâiul recunoaşte drepturile şi autonomia saşilor, nu însă şi nobilimea ungară, care sub stăpânirea otomană stătuse cu botul pe labe, dar acum eliberată de habsburgi prinsese glas împotriva „oaspeţilor fideli” cum au fost numiţi în diploma regală din 1224. Lupta saşilor pentru păstrarea drepturilor lor continuă cu mai multă perseverenţă şi în secolul următor, al XVIII-lea, condusă de unicul guvernator sas al Transilvaniei, Samuel von Brukental. Din nefericire pentru Transilvania şi saşi, Iosif al II-lea aboleşte drepturile coloniştilor primite de la regii unguri, în vremurile când aceştia aveau mare nevoie de coloni, apărători ai frontierei de răsărit. Linguşeala ungurilor din Budapesta, trufaşi după ce au fost eliberaţi de sub otomani, era mai aproape de Viena decât vechile diplome regale. Cred ca saşii ţin minte numele împăratului care le-a luat drepturile primite ca să colonizeze parte a Transilvania în urmă cu şase secole! Secolul al XIX-lea le-a fost şi mai nefast saşilor, ei fiind loviţi de două evenimente puternice. Întâi, Revoluţia ungurilor conduşi de Kossuth Lajos împotriva habsburgilor, pe care a continuat-o cu războiul împotriva transilvănenilor, saşi şi rumâni, care nu vroiau să fie alipiţi şi dependenţi de Ungaria. Saşii l-au pierdut pe Stephan Ludwig Roth, preot şi filosof luminat, revoluţionar executat de unguri, deoarece a militat şi pentru drepturile primordialului popor român din Transilvania, iar noi am pierdut 40.000 de rumâni din 200 de aşezări româneşti. Greu de uitat preţul plătit pentru dreptate şi libertate, ce nu s-a făcut. Totuşi, după înfrângerea lui Kossuth, Transilvania nu a fost alipită Ungariei ci a rămas principat autonom în cadrul Imperiului Habsburgic. Dar nu au trecut decât douăzeci de ani, până la formarea dualismului austo-ungar, când atât saşii cât şi rumânii au fost loviţi de cea mai mare năpastă: maghiarizarea! O adevărată ciumă ungurească pentru rumâni, iar saşilor desfiinţându-le privilegiile de „oaspeţi fideli pe teritoriu regal” cât şi Universitatea Naţiunii Săseşti. Să nu uite saxonii din UE să le reamintească ungurilor, din acelaşi UE, când se îngâmfă ei democratic prin foruri politice UE. Adio, Unio Trium Nationum şi pentru secui, cărora le-au desfiinţat şi scaunele lor istorice şi i-a pus să înveţe ungureşte!

Cât priveşte Secolul XX ce va rămâne de pomină în Historia Mundi datorită consecinţelor celor două războaie mondiale, germanicii au suferit cel mai mult, pe drept şi pe nedrept, dar de fiecare dată au fost primii care s-au refăcut de parcă ar fi fost mitologica pasăre Phoenix. În 1919, saşii transilvăneni au hotărât la adunarea lor de la Mediaş să se alipească benevol la România şi drepturile lor cetăţeneşti au fost respectate. Ca fapt istoric şi politic de comparaţie, au fost respectate şi drepturile ungurilor, care la Adunarea reprezentanţilor lor de la Cluj au hotărât să rămână loiali Ungariei nu României, ce se constată cu prisosinţă şi astăzi. E drept reforma agrară a Regelui Ferdinand nu a fost pe placul latifundiarilor, iar administraţia românească era indolentă şi coruptă. În rest, viaţa religioasă, culturală şi politică a saşilor a decurs liber aşa cum au dorit-o iar economic au progresat datorită hărniciei lor. Din nefericire, Arbitrajul de la Viena din 1940, nefast pentru români, nu a fost favorabil nici saşilor, cum se aşteptau, având în vedere că, pentru prima dată în istoria lor seculară de aici au fost divizaţi între două ţări, la rumâni şi la unguri. La retragerea Armatei Române din Transilvania de Nord-Vest, toţi militari saşi au fost lăsaţi la vatra lor săsească, dar guvernul unguresc imediat i-a încorporat în Honvedseg-ul lor. Începuse al Doilea Război Mondial, trebuia multă armată celor prinşi de abominabila conflagraţie, carne tunurilor oarbe. Adolf Hitler era victorios la începutul războiului şi avea nevoie de mulţi soldaţi pentru planurile sale de cuceritor al lumii. Prin victoriile militare de până atunci şi printr-o propagandă nazistă agresivă a reuşit să cuprindă de partea lui o mare parte din saxonii transilvăneni. Prin fantezia halucinantă, stufoasă a propagandei de rasă germanică superioară, dintr-odată paşnicii şi harnicii saşi transilvăneni de până atunci s-au simţit superiori şi au crezut că al Treilea Reich a ajuns deja până în Transilvania. În această euforie nazistă, tinerii saşi au preferat armata germană în locul celei ungureşti, normal, şi s-au înrolat în Waffen SS! În acei ani de război, ştiam doar că fiecare zi trece torcând istoria lumii pe care nu o putem prevedea cu adevărat ci doar să o plăsmuim cum ne-ar conveni…

 

Un general sas cu o carieră militară unică

 

Am fost foarte interesat de ceea ce îmi destăinuia Frau Margarete Schuster, în acea după amiază de vară pe terasa casei prietenului nostru Radu Pintea, aşezată sus pe un deal din Strâmba Bârgăului de sub Munţii Bârgăului, unde se zice, şi aşa şi este, cu cât eşti mai sus, la deal, la munte, cu atât eşti mai aproape de adevăr, pentru că minciunile se târăsc doar pe jos.   Văzându-mă atât de insistent cu întrebări, ca să-şi continue destăinuirile şi istoriile despre saşii transilvăneni, mi-a recomandat antologia istorică „Wir Nosner” bilingvă, de peste cinci sute de pagini despre saşii din Nosen (Bistriţa) şi Nosnerland (districtul saxon ce cuprindea aşezările lor de pe văile Lechinţei, Tecii, Şieului, Bistriţei, Dumitrei). Lucrarea este compusă din relatările celor ce au trăit vremea războiului, evacuarea ce a fost un adevărat exod de teama ruşilor şi suferinţa prigoanei la reîntoarcere, când în locul caselor şi gospodăriile lor au găsit un sumbru lagăr comunist, ce i-a chinuit psihic şi fizic ani de zile, după care nu au mai dorit nimic altceva decât să plece definitiv din lagărul dominat de Moscova. Este o antologie plină de mărturisiri dramatice personale ce împreună formează un cadru istoric   tridimensional, în adâncimea căruia găsim multe adevăruri dureroase care, sub dictatura comunistă, au fost interzise de-a fi transmise oral sau în scris. După căderea Zidului Berlinului şi a Cortinei de Fier au fost câţiva ani buni de libertate de expresie în Europa şi multe adevăruri istorice ascunse au ieşit la iveală, cum sunt şi cele din această „Wir Nosner” atât de bine coordonată şi închegată de Horst Gobbel, sprijinit de saşii ce au trăit acel refugiu şi au suferit atâtea nelegiuiri. Cei ce au contribuit la această antologie de adevăr istoric şi-au îndeplinit cu curaj o datorie de onoare faţă de semenii lor şi, pe drept, mărturisirile lor sunt acuzaţii deschise împotriva celor ce le-au distrus o bună parte din viaţa personală şi generală a comunităţii lor. Din nefericire, marea libertate de conştiinţă şi expresie europeană începută la sfârşitul secolului XX, se restrânge din nou, în fel şi chip, să nu ajungem să cercetăm şi să judecăm corect tot trecutul, adică întreaga istoria, fiindcă Historia est lux veritatis – istoria este lumina adevărului – şi multe adevăruri istorice au devenit incorecte politic pentru noii conducători ai lumii.

Wir-Nosner-coperta01 (411 x 600) (1)

Pe mine, cititorul, această lectură m-a copleşit prin amănuntele timpului de atunci şi suferinţele celor ce au trecut prin ele, suferinţe de neuitat. Printre cei ce au depus mărturiile despre evacuarea saşilor din septembrie 1944, am aflat şi pe cel ce a organizat şi a dat ordinul evacuării, Artur Phelps, un sas din Birthalm – Biertan – un militar de carieră extraordinar; ce şi-a început activitatea militară în armata austo-ungară, a continuat-o în armata română până la gradul de general şi a sfârşit-o ca general de divizie SS Waffen. Biografia lui este neasemuită, incomparabilă cu a altor ofiţeri superiori ce au participat la ambele războaie mondiale. A avut un sfârşit misterios, pur şi simplu a dispărut în toamna lui 1944, când şi-a dat seama că soarta celui de al Treilea Reich era pecetluită. La început, în anul 1901 la 20 de ani, după ce trecuse printr-o şcoală de cadeţi imperiali, era locotenent într-un regiment tirolez de munte. Trei ani mai târziu este primit la înalta Academie Militară Theresiană, după care în timpul Primului Război Mondial ia parte la campania din Serbia, apoi în Galiţia pe frontul rusesc, pe frontul italian în Alpii Austrieci şi chiar în Transilvania după ce România a declarat război Austro-Ungariei. La sfârşitul războiului, cu pieptul plin de decoraţii şi grad de ofiţer superior, se întoarce în Transilvania lui natală, care de data aceasta se unise cu România. Având un palmares militar deosebit este numit Comandantul Gărzii Naţionale Saxone. De menţionat, fiind important, că a luat parte la luptele de pe Tisa împotriva armatei comunistului Bela Kun, care atacase România. În aceste lupte, la un moment dat printr-o iniţiativă personală, neţinând cont de ordinul primit, a salvat de la dezastru militarii români dintr-un anumit sector. Pentru nerespectarea ordinului superior a fost trimis în Curtea Marţială, care nu numai că l-a achitat dar a şi apreciat acţiunea lui militară şi loialitatea faţă de Armata Română, de România. A fost decorat şi înaintat la gradul de colonel. Am fost impresionat să aflu aceste fapte militare ale lui Artur Phleps, pentru care, sasul nostru, a ajuns profesor de logistică militară la Academia de Război din Bucureşti şi sfătuitorul Regelui Carol al Doilea în organizarea şi funcţionarea brigăzilor de vânători de munte. Meritele sasului, în această organizare după modelul trupelor alpine tiroleze, au fost atribuite regelui, nedreptă obişnuinţă de la începutul lumii, bine cuibărită şi la curtea regelui play boy, împreună cu indecenţa şi corupţia. Artur Phleps fiind un militar corect şi curajos a dispreţuit anturajul regal, l-a criticat şi a intrat în conflict cu regele, care l-a înlăturat, fiindcă avea doar putere, de la Duduie şi linguşitorul lui anturaj. Artur Phleps era deja general, recunoscut şi apreciat după o carieră militară de patruzeci de ani, dar încă foarte capabil şi activ. La începutul campaniei împotriva Rusiei Sovietice, şi-a cerut permisiunea de la conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, să părăsească România pentru a-şi oferi serviciile militare Germaniei. Ion Antonescu, i-a acordat permisiunea cu multă părere de rău la pierderea unui mare general şi i-a strâns mâna dorindu-i succes. Şi astfel, sasul nostru s-a înscris voluntar în Waffen SS fiind instalat de către Heinrich Himmler SS Standartenfuhrer. Datorită experienţei şi izbânzilor militare din trecut şi a celor recente din SS Waffen a fost avansat la general de brigadă şi decorat cu Crucea de Fier. Între 1941 şi 1944 a format noi corpuri şi divizii Waffen SS în Yugoslavia cu care a luptat împotriva partizanilor. Din ordinul direct a lui Himmler este trimis urgent în Transilvania, după 23 august 1944, pentru a organiza retragerea trupelor germane şi evacuarea saşilor din faţa trupelor ruseşti, pe care le ştia de ce sunt capabile, încă din vremea Primului Război Mondial. În acea situaţie neaşteptată şi zguduitoare creată de actul de la 23 august 1944, decanul general al Bisericii Evanghelice din Nosen – Bistriţa, Dr. Carl Molitoris, se întâlneşte cu generalul Artur Phleps fiind contrariat de ordinul evacuării celor peste 40.000 de saşi din Nosnerland, acest district saxon din Nord Vestul Transilvaniei. Dialogul dintre cei doi saşi a fost concis.

– Domnule general, vă rog spuneţi-mi foarte deschis: putem să rămânem sau trebuie să ne pregătim să părăsim ţara natală?

– Domnule decan general, nu mai putem menţine ţara. Oamenii noştri trebuie să plece, chiar dacă ar trebui să pornească la drum numai cu un săculeţ cu pâine şi slănină în mână.

Era un ordin de la Cancelaria Reich-ului, direct de la Heinrich Himmler. Un ordin pe care l-au urmat peste 30.000 de saşi din această parte de Europa. Astăzi se ştie, de către cei ce vor să ştie, încă un adevăr tragic al războiului, că 14.000.000 (paisprezece) milioane de germani civili, de la Volga până în Sudeţi, şi-au părăsit casele de pe locurile natale şi s-au refugiat din calea armatei roşii, pentru vina că erau de neam germanic. Două milioane dintre ei nu au supravieţuit refugiului. Un genocid ce a atins apogeul în Dresda.

 

Un convoi deznădăjduit pe drumul necunoscut al viitorului

 

Horst Gobbel face în introducerea tomului un istoric concis al celor opt secole de existenţă a saxonilor – saşilor – în patria lor transilvană, după care m-am ghidat şi din care consemnez că, la ora actuală, saşii transilvăneni s-au risipit în lume: 200.000 în Germania, 18.000 în Austria, 30.000 în Statele Unite, 8.000 în Canada, în timp ce pe vatra lor transilvană au mai rămas doar vreo zece mii. O mare pierdere pentru România. În următorul capitol, Gunter Klein prezintă sugestiv Bistriţa – Nosen – în vremea ocupaţiei ungureşti – din 9 septembrie 1940 până în 12 octombrie 1944, în introducerea căruia prezintă corect Arbitrajul de la Viena, ca pe o mare eroare, în urma căruia s-au creat nemulţumiri şi tensiuni între cele două state: Ungaria nemulţumită că nu i s-a dat cât a pretins şi România care a considerat arbitrajul un dictat, un rapt din drepturile ei teritoriale pe care românii erau cel mai vechi şi numeros popor. Din Bistriţa s-a retras administraţia română dar şi regimentul de vânători de munte comandat de Colonelul Grigore Bălan, care în elevată conduită militară, în cadrul unei ceremonii pe platoul regimentului a lăsat la vatră camarazii noştri saşi care, până atunci, făcuseră parte din regimentul de vânători de munte. În urma regimentului românesc a intrat armata ungurească de ocupaţie şi-a arborat drapelele, a schimbat administraţia şi numele străzilor cu plăcuţe bilingve, în ungară şi germană, rumânii devenind din nou nişte valahi împuţiţi, toleraţi. Piaţa Centrală se numea Horthy Miklos-ter, strada lemnarilor Adolf Hitler-utca, strada spitalului Mussolini-utca, pentru că precizează martorul ocular setea lor de maghiarizare nu se schimbase în cei 22 de ani trecuţi şi tot el adaugă: Dacă „maghiarii de limbă germană” (adică ei, saşii) erau trataţi în mod privilegiat, populaţia românească nu dispunea nici de cele mai elementare drepturi. Saşii din Nosnerland au arborat pe lângă steagul unguresc şi pe cel cu zvastica, semn că se află sub protecţia celui de-al Treilea Reich şi s-au organizat în VDU – „Uniunea populară a germanilor din Ungaria” susţinătoarea şi propagatoarea ideologiei naziste obţinând rezultatele propagandiste scontate. Tineretul săsesc a preferat să se înscrie voluntar în Waffen SS decât să fie încorporat în armata ungară, Honvedseg. Iniţial s-au înrolat voluntar peste o mie două sute de saşi şi numărul lor a crescut treptat până la 9.000 în 1944, înrolaţi în trupe combatante şi auxiliare. Practic fiecare familie săsească a contribuit la   Waffen SS cu cel puţin un membru, deci saşii noştri îşi cunoşteau bine inamicul şi consecinţele ce urmau odată cu înaintarea ruşilor peste Nistru şi apoi peste Carpaţi. „Pământul natal nu-l mai putem ţine… Este momentul evacuării… În câteva săptămâni ruşii vor fi aici. Şi s-a mai făcut o remarcă importantă, adevărată, în favoarea românilor: teama saşilor nu era din partea armatei române, ci a celei sovietice, drept răzbunare pentru campania dusă de Germania pe teritoriul sovietic!

Plecarea saşilor a fost din timp şi minuţios pregătită în fiecare localitate din cele 33 ale Nosnerland-ului în care erau majoritari, iar ordinul plecării a venit în 12 septembrie 1944. Înaintea părăsirii localităţilor natale, în convoaie de care şi căruţe încărcate şi cu coviltir, participau cu toţii la o slujbă religioasă şi o rugăciune în comun de drum bun şi întoarcere grabnică, după care începeau să bată clopotele bisericilor şi roţile carelor şi căruţelor să se învârtă spre al Treilea Reich, prin Nordul Transilvaniei şi al Ungariei, devenind astfel roţile unei noi istorii după cele opt sute de ani. Foarte mulţi saşi au descris în amănunţit pregătirile refugiului, ce li s-a spus că va fi scurt, Ca exemplu al acestei afirmaţii, iată cum şi-a lăsat casa şi gospodăria strămoşească, îndestulată cu de toate, un sas din Măgheruş care credea că se vor întoarce în scurt timp: Grâul, orzul şi ovăzul au rămas nemăcinate în hambar, nutreţul adunat si uneltele în ordine, în curte am vărsat un sac de orz pentru gâşte şi găini, în coteţe aveam o scroafă de-a făta şi doi porci, i-am lăsat liberi în curte. Pe drum vedeam tot câmpul bogat în porumb, cartofi, sfeclă ce rămâneau în urma noastră nerecoltate, iar pe dealuri livezile şi viile erau încărcate, cine le va recolta. Poate dă Dumnezeu şi ne întoarcem de grabă şi timpul va fi bun să le putem recolta. Aceasta era situaţia generală şi majoritatea avea credinţa că se va întoarce curând la bunăstarea lor, cu toate că la începutul primăverii 1944, saşii de pe Şieu au văzut trupe germane în retragere şi convoaie de refugiaţi, un semn rău, pentru că nu i-au văzut întorcându-se, doar ducându-se.

Învăţătorul Gassner Robert, de pe Şieu, scrie în raportul său documentar: La mijlocul lunii aprilie1944, convoiul germanilor din Trasnistria a ajuns în locurile noastre natale. Au venit în jur de 63.000 de oameni după săptămâni de eforturi cumplite, cu căruţe trase de cai, cu vaci de lapte legate de căruţe. Starea lor era jalnică, mulţi bolnavi. Şi-au aşezat pentru câteva zile tabăra pe malul râului la Sărăţel, unde am avut grijă de ei, cu de toate. Convoiul germanilor din Transnistria s-a urnit cu greu şi s-a întins pe kilometri întregi, atât era de epuizat. De la Dej nu au mai putut merge mai departe de surmenaj şi supărare şi s-a hotărât să fie îmbarcaţi, claie peste grămadă, continuându-şi drumul spre Vaterland. În Septembrie a venit şi rândul celor de pe Şieu, printre care şi a familiei Gassner ce avea cinci copii; mama copiilor a plecat cu ei cu trenul şi învăţătorul cu căruţa în convoiul comunei. Trebuia să meargă pe drumuri lăturalnice, cele principale erau numai pentru armată, treceau prin sate care deja fuseseră părăsite. „Curţile satelor erau goale, vitele alergau mugind pe drum şi câmpuri, porci fără stăpâni, ţiganii jefuiau casele rămase fără stăpâni, era cea mai tristă imagine ce mi-a fost oferită în viaţa mea de până acum”, notează învăţătorul Gassner. Autorităţile ungureşti erau împotriva refugiului saşilor, aşa că nu i-au sprijinit de-a lungul drumului iar la trecerea Tisei practic i-au obstruat cât au putut. În sfârşit, sprijiniţi de Vehrmacht au reuşit să treacă Tisa pe un pod de pontoane în plină noapte cu emoţii şi lacrimi în ochi, pentru că se îndepărtau tot mai mult de locurile natale. Obosiseră iar întoarcerea degrabă acasă, pe zi ce trecea, devenea o iluzie, hrana se împuţina, furajele când erau plătite, când erau luate de pe câmpuri dar, în ciuda tuturor greutăţilor, se apropiau de frontiera cu Austria. La un popas mai îndelungat au aflat că trenurile de la Bistriţa erau în urma lor, datorită bombardamentelor şi a lungilor staţionări pe linii moarte şi unele o luau spre Cehia, altele spre Austria sau Germania. Toate începeau a-şi pierde ordinea, se instala debandada frontului ce se apropia mărind îngrijorările, nesiguranţa. „În noiembrie ’44 am ajuns să trecem graniţa în Austria de Sus şi cu această ocazie am fost obligaţi să predăm toţi banii ungureşti la vama ungară, urmând ca la Viena să primim mărci în schimb. Din nefericire pentru noi promisiunile ungurilor nu au fost respectate! Şi asta nu a fost totul, locurile care ne-au fost repartizate de autorităţi erau deja ocupate de alte mici convoaie de iugoslavi, unguri şi transilvăneni din sud. Eram fără bani şi fără acoperiş şi trecuseră două luni de la plecarea de acasă. Nu era timp de disperare, trebuia să ne descurcăm repede, se apropia frontul şi iarna.”

Cu zbatere continuă au reuşit să îndepărteze greutate după greutate, s-au reunit familiile şi au început să muncească pentru pâinea cea de toate zilele. „Transilvănenii noştri erau lipsiţi de pretenţii şi îşi duceau cu demnitate şi credinţă crucea”. Această scurtă frază îmi spune, ne spune, multe despre firea şi caracterul saşilor noştri. În primăvară şi-au dat seama că ruşii îi vor năpădi şi aici, dar, după ce au renunţat la patria lor şi au făcut un drum atât de lung şi greu să scape de ei, acum vor face orice să nu ajungă în mâna ruşilor. Şi au reuşit să scape de ruşi plecând mai departe spre vest, până în sectorul american, numai cu ce aveau într-o mână şi hainele de pe ei. Pentru tot restul vieţii vor rămâne uimiţi şi nedumeriţi de însufleţirea, de forţa şi călăuza din ei pe care au avut-o să scape de ruşi. „Cred că am fi tot mers şi mers până la capătul lumii, dacă numai acolo nu ne ajungeau ruşii!”

 

Nosen „eliberat de glorioasa armată sovietică”

 

În dimineaţa zilei de 13 octombrie 1944, numai un vânt de toamnă mai rămăsese pe străzile pustii ale fostului burg săsesc Nosen, şuierând a pagubă în ciuperci după plecata armată şi administraţie ungurească, vânt de toamnă rece care, din când în când, îşi înteţea şuieratul prevestind imensele pagube pe care le vor aduce şi „eliberatorii sovietici”, ce de acum trecuseră de Pasul Tihuţa, fără să întâmpine vreo rezistenţă armată şi coborau prin livezile saşilor „eliberându-le de mere şi pere”, anticipând marea captură de război pe care o vor face de cum vor intra în burgul săsesc, pe care Wehrmacht-ul îl părăsise fără lupte pentru a nu aduce stricăciuni medievalului burg ridicat de conaţionalii săi. Deşi, odată cu „glorioasa armată sovietică” a intrat în oraş şi regimentul român de vânători de munte, cel care îl părăsise în urmă cu patru ani, puterea supremă o exercita Comandamentul militar sovietic, să fie de bineînţeles şi indiscutabil, amintind ofiţerimii române că în acest război nimic nu s-a schimbat în soarta armatei române indiferent de cine le erau „fraţii de arme”. De data aceasta, mult mai rău, „fratele sovietic”, mai mare, le dădea picioare-n cur pentru a le intra şi mai bine în cap să nu îndrăznească a se abate de la subordonarea ordinilor generalisimului Stalin.

În Bistriţa, comandamentul sovietic era condus de locotenentul Serbacov, ce a ordonat, întâi de toate, începutul capturii de război din proprietăţile saşilor absenteişti. Au scos din casele lor bunurile cele mai valoroase le-au ambalat şi le-au trimis în Uniunea Sovietică, cea mai înaintată ţară din lume în privinţa capturilor de război pe unde ajungeau. Restul bunurilor săseşti au fost scoase la licitaţie, vândute ca la târg şi banii au fost depuşi într-un cont special, rusesc bineînţeles! Nici pseudo -autorităţile române, despre care trebuie spus că; întâi, nu ştim câţi or fi fost români hoţi sau de alte naţionalităţi şi al doilea, se ştie că indiferent de naţionalitate nu s-au lăsat mai prejos decât tovarăşii sovietici, urmându-le calea şi exemplul de „eliberatori mai mici”. În cele aproape 6.000 de gospodării săseşti, din care plecaseră aproximativ 30.000 de saşi, au fost aduse peste 2.150 de familii de colonişti români, restul revenind de drept învingătorilor: tovarăşilor de la partid şi tovarăşilor ţigani de nădejde. În primăvară, înaintea încheierii războiului, noul guvern dictat de „eliberatori” a făcut o reformă agrară democratică, care a împroprietărit pe noii colonişti cu pământurile saşilor, excepţie făcând tovarăşii de la partid şi ţiganii de nădejde ce nu ştiau lucra nimic, darămite în agricultură, cea mai veche şi nobilă cultură a omenirii. Au fost satisfăcuţi să slugărească inconştienţi conducătorilor noului regim democrat, Made in URSS.

Să consemnăm şi evenimentele istorice, reliefate în acest volum de câţiva martori oculari şi în mod extins de Alexandru Pintelei; că după război, se întorc în Ardealul eliberat o parte dintre evreii ardeleni, ce fuseseră deportaţi de autorităţile ungureşti în lagărele de muncă forţată din Germania. S-au întors şi imediat au luat parte, cu multă competenţă comunistă, la conducerea noului regim democratic al tovarăşului locotenent Serbacov, care de data aceasta e menţionat drept colonel, avansat probabil pentru meritele deosebite ale capturii de război. Pe lângă evreii ardeleni, în drept total de-a se repatria, vin în sprijinul conducerii noii orânduiri impuse şi evrei de la Moscova şi Chişinău, ce primesc imediat cetăţenie română, funcţii de conducere în partidul comunist şi unii chiar locuinţe săseşti. Tot acum încep să se întoarcă din ordin sovietic de data aceasta şi saşii ardeleni din refugiul în care au plecat tot la ordin! Ce soartă nenorocită le-a făcut războiul, înlănţuindu-i şi subjugându-i între două ordine, probabil pentru că iubeau pacea, care, acum ar fi trebuit să le dea şi lor aceleaşi drepturi ca şi celorlalţi. Nu a fost aşa, drama saşilor continuă, pentru ei nu există nici pace nici drepturi cetăţeneşti ci duşmănia şi ura unora şi altora, iar asigurările date din partea învingătorilor sovietici făcute în zonele lor de ocupaţie din Austria şi Germania au dispărut, tipic ruseşte, bolşevic, sovietic: mari în vorbe frumoase şi neîntrecuţi în fapte urâte, odioase, cumplite. Ajunşi înapoi în patria lor seculară, saşii au fost deposedaţi de toate bunurile personale cu care s-au întors, băgaţi în lagăre şi detaşamente de muncă, plătind chirie în fostele lor case şi muncind, ca slugi, pe fostele lor pământuri pentru pâinea cea de toate zilele. La ora aceea, un kilogram de pâine făcea 3.200 de lei, iar cei din lagăr pentru o zi muncă primeau 1.800 lei din care automat li se retrăgea o mie de lei pentru întreţinerea lagărului în care erau ţinuţi, intenţionat „întreţinut” în cea mai cruntă mizerie. Şi toate acestea au fost doar începutul. A urmat marea vânătoare a saşilor care au făcut parte din   Wafen SS, în trupele combatante sau auxiliare şi a celor din fosta „Uniunea populară a germanilor din Ungaria” organizaţie pro-nazistă. Cum practic, într-un fel sau altul, saşii, în majoritate, făcuseră parte din cele două formaţiuni au avut mult de suferit, prin condamnări, înjosire şi prigoană, hotărâte de tovarăşii din conducerea comunistă şi sprijiniţi cu devotament neţărmurit de evreii întorşi din lagărele germane. Drept este că şi evreii deportaţi au suferit o mare tragedie, motiv pentru care acum urau tot ce era german, chiar şi pe aceşti saşi nenorociţi de două ordine contradictorii. Să punctăm adevărul; nu aceşti saşi, simpli şi muncitori, i-au trimis în lagăre pe evrei ci guvernele de la Budapesta, să facă pe placul nazismului care le-a dat teritorii nemeritate de la vecini. Acele guverne au fost ajutate cu entuziasm de ungurii locali care, după retragerea armatei ungureşti s-au transformat cameleonic peste noapte; din revanşarzi verzi cu săgeţi în roşii comunişti cu stea în frunte, urcându-se în căruţa partidului comunist şi participând ca slugi ticăloase la conducerea asupritoare a României urându-i deopotrivă pe saşi şi români, etichetându-i duşmani ai poporului muncitor, acuzându-i de fascism şi reacţionarism dacă se împotriveau nedreptăţilor şi abuzurilor   comuniste.

Saşii întorşi din ordin sovietic, de data aceasta, în fostul lor Nosnerland, ajunseseră după război într-o situaţie neasemuită în altă parte a lumii europene, civilizate: fără identitate, fără drepturi, fără proprietăţi, fără apărare din partea statului, la discreţia tuturor persecuţiilor pricinuite de oricine se dădea şi făcea pe comunistul. Nu compar, dar cred că evenimentele din Mai 1946 sunt edificatoare. Saşii autohtoni şi-au cerut drepturile de cetăţenie şi un judecător de ocol, cum se numea atunci funcţionarul statului ce avea acest drept, a început să le acorde cetăţenia, cum era firesc. Şi din acest fapt, absolut legal, tovarăşul secretar de partid comunist, Ioan Negrea, sprijinit de tovarăşul avocat Brimberg şi tovarăşul comerciant Gluck, au declanşat o campanie de ură şi prigoană împotriva saşilor, începută cu o adunare bine orchestrată la Bistriţa şi încheiată cu „Duşmanii poporului vor tremura în faţa naţiunii”. Totul a dus la o mare confuzie şi agitaţie printre participanţi, neştiindu-se care sunt duşmanii, fiindcă nenorociţii de saşi nu aveau timp de aşa ceva, ei cu munca, munceau de dimineaţa până seara să-şi câştige o existenţă de limită, cât priveşte naţiunea nu se ştia despre care e vorba fiindcă, cu tot respectul, chiar că nu putea fi reprezentată de Brimberg şi Gluck. Dar aranjamentul murdar al comuniştilor, ce pretindeau că reprezentau naţiunea, s-a văzut la nivelul comunelor unde s-au dezlănţuit violenţe împotriva saşilor de la injurii, ameninţări şi bătăi până la izgoniri din comune. Dictatură comunistă impusă, ură evreiască şi prostie românească după război, când, toată lumea era încă traumatizată şi vindicativă, fără să realizeze adevăratele consecinţe ce vor urma datorită unei păci de mântuială.

 

Rugămintea unui sas, sincer naţiunii române

 

Saşii nemai putând suporta persecuţia şi mizeria în care erau ţinuţi, maltrataţi şi disperaţi şi-au pus nădejdea în vechii lor reprezentanţi, dintre cei ce în toţi anii alienatului război nu se apropiaseră politic de nazism. Aceştia nici nu plecaseră la ordin în refugiu, rămăseseră şi nici nu alergaseră în întâmpinarea „eliberatorilor”. Acum la întoarcerea saşilor tot din ordin, de data asta sovietic injust, ei, cei rămaşi cunoscând drama celor plecaţi, o adevărată odisee în infernul războiului, i-au înţeles şi au început să-i reorganizeze în vechiul lor spirit săsesc şi să ceară drepturile lor legale peste tot, adresând petiţii „guvernului de largă concentrare democratică” de la Bucureşti şi Comisiei Aliate de Control ce avea un sediu chiar la Dej. Dar, vae victis, întreaga comisie era formată numai din comunişti sovietici!

Dintre cei ce s-au străduit foarte mult pentru drepturile saşilor întorşi în România „eliberată”, a fost marea personalitate, avocatul sas Rudolf Schuler care, din 1918 făcea parte din Istoria Românilor, pentru că a alăturat poporul săsesc unirii celei mari şi fireşti a României în acele vremuri esenţiale pentru poporul român. Pentru a-i cunoaşte cu adevărat personalitatea, consider că este potrivit şi elocvent să reproducem întocmai pasaje din Memoriul său, din 1945, vremuri de restricţie nelegiuită poporului sas, adresat Consiliului de Miniştri al României în acele vremuri de restricţii nelegiuită a poporului sas, pe care l-am găsit anexat în Wir Nosner , fiind important de ştiut şi pentru români:

„Înalt Consiliu de Miniştri,

Subsemnatul, în anul 1930, pentru purtarea mea loială faţă de ideile românismului, am fost decorat cu ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer. În anul 1919, la 8 ianuarie, împreună cu colegul meu Rudolf Brandsch am putut conduce poporul săsesc la hotărârea de la Mediaş, prin care acest popor s-a alipit în mod benevol, conform ideilor de atunci ale preşedintelui Willson, la România Mare. Deputăţia noastră a fost primită la gara din Bucureşti de cinci miniştri, iar eu am avut cinstea de a preda personal Majestăţii Sale Regele Ferdinand Întâiul hotărârea poporului săsesc luată prin reprezentanţă generală.

Pentru această purtare, numele colegului Brandsch şi al meu au fost răspândite în toată presa maghiară, cu cruce neagră, ameninţându-ne cu moartea, aşa că ani de zile nu am putut călători prin Budapesta. Consecinţa acestei purtări a fost că regimul ungar restabilit prin hotărârea de la Viena, nu mi-a permis să fac practică avocăţească. În anul 1919, într-un moment istoric, m-am decis pentru drepturile istorice şi naturale ale poporului român de a crea statul său pe aceste teritorii. Am rămas fidel hotărârilor mele (din 1918, nota mea) nefăcând nici un pas pentru a schimba hotărârea ministrului ungur de justiţie (după cedarea din 1940 – nota mea).

Cu ideile hitleriste prin care se trecea la conducerea autocratică şi nedemocratică a poporului n-am consimţit şi m-am distanţat de această mişcare (faptul că nu s-a refugiat în Reich la ordin, demonstrează această distanţare – nota mea).

Având acest trecut simţesc nimicirea morală şi materială a poporului săsesc, ce ar fi programată, cu mare durere. Este general ştiut şi dl. prof. Iorga constată însuşi în Istoria Românilor, că cultura sătească românească nu este nicăieri aşa dezvoltată, ca acolo unde românii locuiesc în vecinătate cu saşii. Pe teren cultural şi literar amintesc faptul că prima tipăritură românească pe teritoriul Transilvaniei, Cathechismul, s-a făcut în anul 1542 la Sibiu, prin îndrumarea consiliului orăşenesc.

Recunosc faptul că purtarea poporului săsesc a fost în ultimii 5 ani provocatoare şi cu tot greşită, contrară purtării noastre din trecut şi contra ţinutei pe care un popor conlocuitor trebuie să o poarte faţă de celelalte popoare ale statului. Totuşi, simţim ca o rea răsplată a tuturor serviciilor pe care le-am făcut culturii acestei ţări, în decursul a multor sute de ani, dispoziţiunile programate. Istoricul Iorga a constatat că poporul român are o inimă bună şi cu toate că a fost sărac în trecutul său, este un popor cu gândire nobilă.

Apelez la gândirea nobilă a poporului român, reprezentată în acest moment istoric pentru noi de Înaltul Guvern, să nu nimicească un popor care a putut fi dus pe o cale greşită prin conducătorii săi vinovaţi, care popor însă, în masele sale, este un popor de lucru, de hărnicie, de folos şi nu de pagubă pentru ţară.

Bistriţa, 25 iulie 1945

Cu deosebită stimă Dr. Rudolf Schuller”

Am citit cu multă luare aminte această scrisoare, fiind impresionat de ţinuta morală a avocatului sas Rudolf Schuller, ce nu a făcut compromisuri nici în faţa guvernului hortist, nici în faţa Fuhrerprincip, dar s-a aplecat, datorită durerii avută în suflet pentru conaţionalii săi, în faţă înaltului guvern instalat de eliberatorul sovietic cu rugămintea de-a nu nimici acest popor care benevol s-a alipit României Unite. Avea dreptate, apăra o cauză umană, din nefericire înaltul guvern nu gândea nobil cum gândea poporul român, nu gândea deloc, executa ce i se ordona. Rudolf Schuller îşi dădea bine seama ce viitor vor avea ţările din zona comunistă, de aceia în memoriul său a şi propus o alternativă împotriva nimicirii saşilor din România: „Retrocedarea noastră acolo de unde am venit cu veacuri înainte, ar fi o soluţie naturală a sorţii noastre”. Frumoasă şi dreaptă ca speranţă, utopie sub dictatura comunistă. Nu li s-a dat drumul, dar în următorii ani şi-au primit cu greu drepturi, cetăţenia, proprietatea limitată, şi alături de români, care constrânşi de teroarea comunistă puteau gândi nobil cât vroiau, totul era să nu spună ce gândesc, au trecut cu toţi, conlocuitori şi neconlocuitori, la construcţia cincinalelor, unul după altul, până ce au ajuns din nou la cartele pentru alimente, intraseră în epoca de aur.

Saşii, odată cu noile relaţii diplomatice dintre   RFG şi RSR din 1967, au început să plece definitiv, la cererea lor de data aceasta, dar era coadă mare la aşteptare, în faţa lor încă mai erau nişte evrei care ne-au instalat comunismul cu tenacitate şi autoritate de la Kremlin, dar acum nu le mai plăcea ce făcuseră în România. Aşa se face că pe mulţi saşi Anno Domini 1989 i-a mai prins în victoriosul nostru lagăr comunist, o adevărată închisoare a fricii, foamei şi frigului, închisoare din care, odată porţile deschise, saşii şi-au luat zborul, urmaţi de mulţi, foarte mulţi, milioane de români. Ei, românii, nici după un sfert de veac, încă nu au un Rudolf Schuller care să vină cu o alternativă la nimicirea poporului român, a României.

În această speranţă, au ales de preşedinte un sas, dar au ales unul greşit…

(Corneliu Florea – fragment din volumul în pregătire „Vara pisicilor negre”)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Vară indiană

Posted by Stefan Strajer On December - 20 - 2015

Vară indiană

Autor: Monica Ligia Corleanca (Cincinnati, Ohio)

N-am dormit toată noaptea din cauza unui greiere scandalagiu și obraznic care mi-a intrat in casă. Mi-a trecut supărarea amintindu-mi că s-a făcut răcoare și o fi avut nevoie, bietul de el, de puțină cădură să se dezmorțească. Mi-a făcut serenade pe toate tonurile, s-a mai potolit din cântare după miezul nopții, dar a pornit să-și dreagă glasul dimineața; să-l omori și alta nu! Când am început să-l caut după voce, mereu mă păcălea schimbându-și locul, așa că pe moment am renunțat să-l bag în seamă. M-am mutat la computer să-mi citesc mesajele și în timp ce eram concentrată pe un text mi-a bătut cineva în geam; întorc capul și ce-mi văd ochii? Un guguștiuc adorabil pe pervaz mă privea cu insistență de parcă ar fi spus: „hei, nu vezi că mi-e foame, ai vreun grăunte, ceva?” Am tresărit emoționată. Am fugit la bucătărie să adun niște firimituri de pâine, m-am întors la geam, dar uitasem că am plase pe care nu le pot ridica pe dinăuntru să-i pun mâncarea. Uffff! L-am chemat la balcon, i-am lăsat firimiturile și niște semințe pentru păsări pe balustardă, dar n-a mai apărut. In schimb mi-a sărit dintre flori, drept în față, o minune de pasăre colibri care-și căuta și ea ceva de lucru acolo. Am fost atât de fericită să-mi dau binețe cu aceste delicate zburătoare că m-am înveselit pe loc. Mai aud acum dimineața și seara un fluierat ascuțit la fereastră, un fel de țipăt disperat al unei păsărele pe care n-am reușit s-o văd niciodata, dar îi recunosc strigătul ciudat și insistent când vine primăvara și-și anunță prezența. Acum este pe ducă, dar chiuie și flueră atât de tare pe la trei dimineața că-mi vine s-o împușc!

Ce și-or fi găsit domnule să se adune toți taman la geamurile mele? Ca să nu mai pun la socoteală gândacii zburători și rău mirositori pe care-i găsesc grămezi dincolo de ușa balconului meu când vine frigul și-i adun cu fărașul, sau bietele buburuze care dau buzna în casă speriate de vântul tomnatec. Chiar și câteva viespi își caută acum loc de adăpost pe lângă ușa debaralei din balcon, însă de dumnealor mi-este tare frică. Toți par a fi în mare forfotă pentru pregătirile de iarnă, iar eu simt și văd cum toată natura se pregătește pentru o profundă schimbare. Begoniile mele superb colorate se ofilesc, alte câteva ghivece cu petunii și flori minuscule albăstrui s-au uscat de mult, fucsia se bălăbănește amețită atârnând de un cârlig, așa că și le-am înlocuit cu niște tufănele, semn că vara ne-a părăsit. Un curcan sălbatec cu trei pui își face rondul zilnic prin păduricea din spatele clădirii mele și-l admir de la distanță ce țanțoș calcă; mă mir cum de nu s-a întâlnit încă cu o vulpe care se tot circulă prin aceleași tufișuri și-i poate înhăța urgent un puișor pentru masa de seară. Pe cumătra vulpe ~locatară veche ~o văzusem într-o seară cu un pui de iepuraș în gură, așa că… unul de curcan fraged i-ar fi căzut chiar mai bine. Căprioara noastră știută de câțiva ani n-a mai apărut, s-o fi ascuns si ea pe undeva să-și pregătească culcușul de iarnă, fiindcă stând pitită în păduricea vecină a scăpat de împușcăturile vânătorilor. Avusesem trei, dar au dispărut; aici se împușcă toamna căprioarele, ceea ce îmi frânge sufletul. În parcul cu grădină botanică din apropiere veverițele sunt în mare agitație, cu fălcile umflate de ghinde, se bat, se ceartă, urcă și coboară în viteze mari pe copaci spre depozitele lor de alimente, niște mahalagioace cu stil. Pe pământ, apare dintre tufe o marmotă grasă și leneșă mirându-se de ceea ce se petrece în jur. Prea puțin îi pasă de prezența mea, ne știm de multă vreme, cred că este și ea debusolată de timpul care a trecut atât de iute că mai-mai să vină iarna și nu și-a terminat de umplut galeriile cu provizii. Pe motanul parcului, căruia i-am dus de mîncare ani de zile, nu l-am mai văzut,   poate nici nu mai trăiește bietul de el, lepădat și chinuit stând ascuns prin tufișuri pe vreme de vară sau iarnă, supraviețuid doar cu ceea ce primea de la trecătorii generoși. Privesc la gâștele canadiene trecând pe deasupra pădurii în stoluri organizate de formație asimetrică „V”, iar țipătul lor mă înfioară sunând ca un trist adio acestor locuri unde toată lumea le iubește și hrănește. Până la primăvară avem multe luni de așteptare ca să le revedem. Tare mi-ar place să am și eu aripi de condor s-o iau din loc către ținuturi unde vara este veșnică.

Toamna, anotimpul sufletului meu, se află aici, cu adiere de vânt cald-rece, cu bogăția de fructe, legume și flori cu miros amărui, cu crizanteme elegante și cu frunzele copacilor colorate pe toate tonurile ruginii-aurii în pădurea la care privesc din balconul apartamentului meu. Mă scald în bucuria naturii care mă înconjoară și mă răsfăț sub razele benfice ale soarelui de Răpciune. Intru într-o stare de beatitudine prin expunere la baia de lumină, în uitarea de sine, dar până să mă dezmeticesc, am intrat în Brumărel. Prea repede! Așa simt și eu: azi e luni iar mâine vineri, a trecut anul ca o lună, ne fuge timpul pe sub nas de nu mai apucăm să ne bucurăm de zilele frumoase sau să ne terminăm treburile.

La acest timp ne mutau nasurile din loc aromele de pastramă de oaie din grătarele mustăriilor îmbrăcate în stuf la câte un colț de stradă din București, iar în Dobrogea toamna era sărbătorită cu   mămăliguță, pastramă și neapărat cu must sau tulburel, urmate de plăcintele cu dovleac cum n-am mai mâncat nicăieri în lume. Când eram copii ne trimiteau părinții cu bucăți mari de dovleac la cuptoarele fierbinți ale simigeriilor, unde ne coceam și cozonacii de Paște, să ni le scoată cu coaja aurită să le mâncăm ca pe prăjituri, cu scorțișoară și nuci presărate pe deasupra. Când apăreau prunele brumării făceam măcar zece-douăsprezece borcane de fructe pregătite după rețeta amicei mele Dana, cu batoane de scorțișoară, nuci și felii de lămâie, să le deschidem numai iarna la o cană fierbinte cu ceai sau pentru umplut clătitele. La fel ne zdrobeam să facem zacusca la care munceam câteva zile, apoi o sigilam în borcănașe pe care le deschideam numai la Crăciun, sau Anul Nou. Eu și colega mea Gratziela ne luam măcar două zile libere lângă duminică să muncim împreună la zacusca pe care o împărțeam frățește când era gata; gata zacusca, dar gata și noi, frânte de oboseală. După ce puneam la acrit castraveciorii pentru salatele de boef, ciupercile de pădure la saramură și murăturile la butoiaș, ne potoleam respirând fericite că am scăpat de grijă până la primăvară. Aceste mici bucurii erau parte din tradiția și mândria noastră de a oferi musafirilor ceva special la mesele în jurul cărora ne adunam la povești când afară bătea crivățul turbat, în timp ce noi ne încălzeam cu un pahar de vin negru sau coniac vechi fără să ne pese. Atunci ne așezam în jurul mesei discutând ultimele cărți apărute în lume, ascultam poeziile scrise de prietenii poeți, evaluam piesele de teatru din noua stagiune, ultimii laureați Nobel, concertele recente cu soliștii preferați și pictorii prezenți în expozițiile bucureștene. Ne prindeau diminețile în dispute culturale cu care ne-am hrănit tinerețea îmbogățindu-ne sufletele, fiind fericiți.

Toamna cădeau frunzele, mureau florile, se goleau parcurile, începeau ploile, dar abia se deștepta viața culturală la București: teatrele pe alese, deschiderea stagiunilor de concerte la Atheneu și Radiodifuziune și expozițiile de pictură peste tot locul. Tempi passati.

În America acest sfârșit de toamnă este cunoscut ca Vară Indiană (Indian summer), nume dat de indienii nativi fiindcă vine cu mângâieri de soare târziu, tocmai când credeai că s-a terminat toamna, cu o boare caldă ca la Amalfi sau Ana Capri, inducând emoții ce te trimit la visare, iar pe mine la o călătorie imaginară în jurul lumii. Acum ni se tot spune că avem doar 16 ore pe zi ore în loc de 24, apropiindu-ne de momentul „zero”; tot pământul este în schimbare! Chinezii spun că ne aflăm în anul de capră și vom intra pe anul de maimuță după sfârșit de ianuarie 2016. Nu știu pe ce an al chinezilor sau Maya ne aflăm, dar acesta a fost unul plin de vești proaste, cu războaie, cu zecile de mii de fugari din Orient invadând Europa, cu preziceri că vor veni zile negre așteptându-se un dezastruos crash al băncilor, că Yellow Stone este gata să explodeze, cutremure mari ici și colo, accidente dese de avioane, o adevărată răsturnare a liniștii noastre; trăim într-o teamă permanentă cu care adormim în brațe seara și ne gândim să nu ne trezim dimineața într-o mare mare catastrofă. O frică ce ne este indusă subliminal ca să nu ne mai tihnească nimic. Fiecare zi începe cu vești rele, parcă anume difuzate ca să ne țină cu frica în sân, să nu ne mai putem concentra pentru ceva creativ.

Viața noastră este ca un Halloween, ați observat? trăim într-un permanent zbucium organizat de Ghionoaia care ne tulbură liniștea zburând călare pe un măturoi nuclear, sau pe rachete-spion survolând spațiile și unde zărește pace sau bunăstare, aruncă imediat otrava contaminâd locurile, ucigând oamenii, dărâmând clădirile, dar cel mai dureros că sunt rase de pe suprafața pământului monumente vechi, vestigii culturale, valori ale civilizațiilor trecute de care nu-i mai pasă nimănui. Ne vom întoarce oare la epoca pietrei cioplite!? Vor trăi generațiile viitoare precum aborigenii? Tot ce se poate, fiindcă Ghionoaia rade tot!

Nu mai deschid TV-ul cu zilele, caut să-mi protejez sistemul imun ascultând doar muzică bună, iar pentru o terapie de toamna-iarnă mi-am cumpărat niște lână peruviană pentru tricotat. Cum sunt friguroasă și nu se găsesc decât pulovere din acrilic, a-mi face eu pulovere din lână pură mă amuză; n-am mai tricotat de pe vremea studenției, iar mai târziu, când așteptam primirea actelelor de plecare din țară îmi măcinam timpul să-mi calmez emoțiile în mod productiv; atunci mi-am făcut câteva pulovere și două fuste în care mi-am împletit toate fricile, rugăciunile și semnele de întrebare despre viitorul meu pe un alt continent. Mi-au ținut loc de mătănii.

Urmărind cum ne trec zilele, Vara Indiană e pe ducă, dar vine Halloween-ul autentic pe care eu îl detest, însă nebunii lumii îl celebrează cu patos, în costume de vrăjitori, cu măști odioase, cu păianjeni, lilieci și pisici negre. În sălile de concerte simfonice s-au pus în scenă spectacole cu muzică sinistră pentru Halloween, cu scenografie plină cu imagini înfricoșătoare, apoi în fiecare an n-am scăpat de filme și comentarii despre Vlad Țepeș. (Vlad the Impaler).

Vremea frumoasă ne părăsește, dar eu aștept Thanksgiving-ul, cea mai importantă sărbătoare a Americii: zilele de mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am primit sau avem, în amintirea primilor pelerini care la 1621 au inițiat această celebrare în colonia din Plymouth Massachusetts împreuna cu indienii Wampanoag cu care au împărțit recolta, sărbătoare aprobată și declarată în 1777 de Congresul USA ca sărbătoare națională. În anul 1863 președintele Abraham Lincoln a proclamat ca celebrarea Thanksgiving-ului să se facă în fiecare an în cea de a patra joi a lunii noiembrie.

Mi se pare înălțător să găsești timp măcar o dată pe an pentru meditație și rugăciune, de conectare la Sursa Divină când elberându-te de toate durerile și emoțiile negative, înlocuindu-le cu bucuria de a trăi, cu recunoștință pentru ceea ce ai, cu gânduri de dragoste pentru familie și prieteni, cu spălarea răului și instaurarea binelui pe întregul pământ mutilat de prea multe suferințe.

Etimologia cuvântului Thanksgiving cuprinde două părți distincte: „thanks” (mulțumire) şi „giving” (dăruire), deci să fim îndatoritori, dar și generoși cu semenii noștri.

Ce bine ne-ar prinde tuturor să inițiem o sărbătoare mondială de mulțumire lui Dumnezeu pentru darurile primite și pentru o împăcare unii cu alții, cu toate neamurile locuind pe Terra. Atunci ne-am putea considera cu adevărat oameni superiori ai acestui secol.

(Brumărel 29, 2015)

Foto.Monica-Corleanca

Foto. Monica Ligia Corleanca

UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

Posted by Stefan Strajer On December - 5 - 2015

UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

De la 10 mai 1866 la 1 decembrie 1918

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În urma depunerii jurământului de credinţă în faţa Adunării Reprezentative a Principatelor Române de către Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, în data de 10 Mai 1866 aceasta devine Ziua Naţională a României. După Războiul de Independenţă, la 10 Mai 1877, Carol Întâi al României declară în faţa parlamentului Independenţa de Stat a României. Patru ani mai târziu, la 10 Mai 1881 se sărbătoreşte, cu bucurie şi grandoare, trecerea ţării de la principate unite la Regatul Român recunoscut internaţional. Aceştia au fost anii de mari transformări istorice şi de pornire a poporului român spre marele său ideal naţional, unirea firească a tuturor românilor într-un stat naţional unitar, ştiut fiind că mai mult de jumătatea poporului român trăia, compact şi majoritar, în provinciile istorice Banat, Ardeal, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Basarabia sub asuprirea străină ale marilor imperii ce ne înconjurau: otoman, rusesc, austro-ungar.

Odată, consolidat nucleul regatului românesc, cărturarii patrioţi şi biserica creştină română, atât din regat cât şi din părţile stăpânite de imperii, au strâns legăturile în vederea unirii celei fireşti într-un stat unitar pe Vatra Daciei, pe care neamul a supravieţuit cu stoicism, când îndârjit, când vlăguit de copleşirea barbarilor şi a imperiilor. În tumultul european al începutului de Secol XX, românilor, pentru împlinirea idealului lor naţional, le trebuia sprijinul unor puteri europene, altele decât cele trei imperii ce în decursul istoriei cotropiseră şi stăpâneau marea parte a teritoriului şi poporului român. Privirile majorităţii unioniştilor întregitori ai patriei, pe care o vedeau drept Dacia Redivivus, se îndreptau cu nădejde spre puterile Antantei; Franţa şi Anglia.

La o lună după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Saraievo, începe Primul Război Mondial prin declaraţia de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei din 15 iulie 1914. În mai puţin de o lună toate marile puteri europene sunt în război, România îşi declară neutralitatea în urma Consiliului de Coroană convocat şi condus de regele Carol Întâi, datorită pactului secret pe care-l avea cu Austro-Ungaria, pact impus cu brutalitate de Bismark. Neutralitatea ţine până în august 1916, când Antanta promite guvernului român satisfacerea revendicărilor lor de unire cu românii de pe partea cealaltă a arcului carpatic, dacă intră în război alături de ele. Ca urmare a acestor promisiuni, în 17 august 1916 are loc la Bucureşti o convenţie şi semnarea unui tratat între Antanta şi guvernul condus de I.C. Brătianu. În urma acestei convenţii Regatul Român declară război imperiului Austro-Ungar, în 27 august 1916, pentru eliberarea conaţionalilor lipsiţi de elementarele drepturi cetăţeneşti, supuşi unei maghiarizări intensive. Armata română, cu entuziasm şi uşurinţă, trece prin trecătorile carpatine ajungând până la Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, Orşova. În acest timp Germania, Turcia şi Bulgaria declară război Regatului Român. Comandamentul Suprem al Armatei Române face câteva greşeli tactice dezastroase în faţa noilor duşmani, conduşi de doi strategi prusaci, fiecare în fruntea unei armate superior echipate şi instruite. Generalul Falkenhyn atacă prin Ardeal iar generalul Makensen prin Bulgaria. Prinsă în cleşte, Armata Română pierde şi bătălia de apărare a Bucureştiului în decembrie 1916. Coroana şi guvernul se retrag în Moldova dar Armata Română rămâne stăpână pe trecători şi linia Mărăşeşti – Galaţi. O iarnă tristă, grea şi plină de nevoi, dar ataşamentul de neclintit al regelui Ferdinand (german) şi al Reginei Maria (britanică) faţă de români devine exemplul urmat de toţi, dar mai ales de Armata Română. Singura excepţie fiind fiul lor, prinţul Carol ce dezertează, trecând în Rusia, să se căsătorească!

Anul 1917 a fost placa turnantă a războiului: Ruşii s-au săturat de război şi s-au apucat de revoluţii, din februarie până în octombrie s-a ales praful de imperiul Romanovilor, americanii odihniţi, simţind că războiul nu va mai dura trei ani, au aranjat de un pretext ca sa intre în război, iar naţionalităţile din Austo-Ungaria au devenit tot mai insistente să se despartă definitiv de habsburgi. Românii s-au trezit între ciocanul bolşevicilor şi nicovala prusacă, dar cu o dăruire desăvârşită apără trecătorile, obţinând victorii la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz oprind armata germană să intre şi să cucerească Moldova. Datorită haosului bolşevic şi menşevic din Rusia, românii sunt obligaţi să accepte armistiţiul impus de Germania, în noiembrie la Focşani, pentru a se apăra de ruşi, care din foştii aliaţi au devenit jefuitori bolşevici. Adio, tezaur românesc!

În Anul 1918 începe deznodământul războiului prin discursul preşedintelui american, Woodrow Wilson, intitulat Paisprezece Puncte, în care impune autodeterminarea naţiunilor înglobate prin forţă şi tratate nejuste în Austro-Ungaria. După aflarea acestui discurs democratic american, la Roma, în Martie 1918, are loc Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria care adoptă moţiunea de susţinere a dreptului fiecărei naţiuni la autodeterminare şi ori să devină stat independent ori să se unească cu statul de aceeaşi naţionalitate deja existent. O luminare şi o cale larg deschisă, încurajatoare pentru Românii din Austro-Ungaria la autodeterminare.

Dar, înaintea lor, a venit surpriza, surprizelor: autodeterminarea naţiunilor o susţineau şi bolşevicii şi astfel la 27 Martie 1918, Basarabia devenise independentă de Rusia şi se reuneşte la Moldova lui Ştefan cel Mare, fiindcă numai atât mai rămăsese din Regatul Român în acea primăvară. Trebuie subliniat că Germania l-a adus la putere pe Lenin în Rusia, ca să o scoată din război, să le fie mai uşor germanilor în vest unde se tocaseră fără victorii, se epuizaseră material şi apăruse demoralizarea în rândul militarilor. Din aceste motive Germania a încheiat „Pacea de la Bucureşti” recunoscându-i României teritoriul cu care a intrat în război, minus Dobrogea, în schimb impunând demobilizarea armatei şi păstrarea controlului asupra resurselor şi al economiei ţării. Tratatul nu a fost ratificat în parlament şi nici promulgat de Regele Ferdinand.

Degeaba, s-a retras Germania în spatele trecătorilor carpatine, trăgând după ea slabele armate austo-ungare, fiindcă în urma lor a venit corpul expediţionar al generalului francez Franchet d’Esperey care a scos din luptă pe bulgari şi pe turci, astfel încă un imperiu murea.

Zilele imperiului Austro-Ungar, un hibrid penibil şi steril, erau numărate. Naţionalităţile ce îl formau se organizează tot mai temeinic pentru autodeterminare. La New York are loc Congresul sârbilor, croaţilor, cehilor, slovacilor, românilor, polonezilor, rutenilor a cărui rezoluţie impune ideea democrată a desprinderii totale de al treilea imperiu depăşit istoric, muribund. Comitetul Naţional Român de la Paris se lărgeşte în Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad, iar Alexandru Vaida Voevod în data de 18 octombrie 1918, citeşte în Parlamentul de la Budapesta declaraţia de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Banat. La Viena, Iuliu Maniu detaşează din armata autro-ungară un corp de 70.000 de voluntari români şi-i aduce în Ardeal, în vederea desprinderii totale atât de imperiul austriac, cât mai ales de Ungaria care, la rândul ei, se rupe de Austria, dar vrea să menţină, în continuare, înglobat, Ardealul.

În următoarele zile, deznodământul Primului Război Mondial se precipită iar cehii şi solovacii se unesc în Cehoslovacia şi-şi declară independenţa, în timp ce în Sud se formează noul stat unit şi independent al Slovenilor, Croaţilor şi Sârbilor. La 11 noiembrie 1918, se încheie armistiţiul pe frontul de vest, iar în 13 noiembrie 1918 pe frontul balcanic, după care Ungaria este obligată de puterile Antantei să-şi retragă trupele din Ardeal şi să permită trupelor române să le înlocuiască. Consiliul Naţional Român Central nu ajunge la nici o înţelegere cu delegaţia ungurească la Arad şi hotărăşte Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la Întâi Decembrie 1918, în cinstea lui Mihai Viteazul care a intrat în Cetatea Alba Iulia, în noiembrie 1599, ca unificator al celor trei principate Muntenia, Moldova şi Transilvania şi în memoria Răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan. Înaintea acestui eveniment, Congresul General al Bucovinei, cu mare majoritate, a emis rezoluţia de unire necondiţionată cu Regatul Român. Astfel o altă parte a Moldovei lui Ştefan cel Mare se reuneşte cu neamul ei.

1dec1918_Alba_Iulia

Adunarea de la Alba Iulia, prin cele 1228 de delegaţii alese din toate comitatele româneşti a dat adunării un statut de plebiscit şi acestor delegaţii s-au alăturat o sută de mii de români, veniţi din toate satele şi comunele romaneşti din Bucovina şi Basarabia, din Maramureş şi Banat, din Crişana şi Ţara Moţilor, din Haţeg până-n Caraş au transformat-o în Marea Adunare Naţională a Românilor ce au vroit şi au realizat statul naţional unitar.

Rezoluţia Unirii citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu cuprinde: Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Rezoluţia mai cuprinde şi libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplină libertate confesională, înfăptuirea unui regim democratic în toate domeniile vieţii publice, reformă agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale.

Istoricul consemnează: „La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită.” Această rezoluţie este prezentată Regelui Ferdinand de către o delegaţie condusă de Miron Cristea episcop de Caransebeş, alaturi de Iuliu Hossu episcop greco-catolic de Gherla, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod şi Caius Brediceanu. Trebuie menţionat şi reţinut că, Adunarea Generală a Germanilor din Transilvania şi Banat ce a avut loc la Mediaş aprobă decizia românilor, ei cunoscând istoria Ardealului Românesc şi drepturile majorităţii cetăţenilor, pe când Adunarea Generală a Ungurilor, ţinută la Cluj, a reafirmat loialitatea lor faţă de Ungaria, pentru prima dată stat independent de la 1526. Trupele române intră în Cluj în 24 decembrie 1918 fără să întâmpine rezistenţă din partea lor.

În recenta istorie a Romanilor, Întâi Decembrie 1918 stă alături de Unirea lui Mihai Viteazul, Unirea lui Alexandru Ioan Cuza, Războiul de Independenţă condus de Carol Întâi, de încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba Iulia. Oglindind aceste mari evenimente istorice, Ziua Naţionala a României a fost Zece Mai până în 1947. Din 1948 s-a fixat 23 august, o zi comunistă de tristă amintire. După revoluţia de la Timişoara din 1989 şi lovitura de stat de la Bucureşti, paleo-comunistul Ion Marcel Ilici Iliescu a propus ca zi naţională 22 decembrie, ce avea aceeaşi valoare ca şi 23 august. Din fericire, a fost contracarat istoric şi combătut politic până ce, în final, a promulgat legea prin care Întâi Decembrie să fie zi naţională a România.

(Noiembrie 2015, Winnipeg – Canada)

Despre o campanie anti droguri…

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Despre o campanie anti droguri…

Interviu cu Gigel Lazăr

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

Ana Magdin: Gigel Lazăr, se pare că visul tău a devenit realitate, datorită domnului primar al Sectorului 2 din București, Neculai Onțanu. Te rog să povestești cum ai început această colaborare, pe ce perioadă și cum decurg lucrurile?

Gigel Lazăr: Așa cum cititorii voștri stiu deja, la CIADO (Centrul Internaţional Antidrog şi pentru Drepturile Omului), totul este atipic, și în acest context, colaborarea mea cu dl Neculai Onțanu și Primăria Sectorului 2, a început interesant. L-am abordat pe dl primar pe facebook, pe pagina dânsului, propunându-i un program comunitar de prevenire antidrog. Spre marea mea surpriză, nu a stat pe gânduri, mi-a zis „vă aștept la Primărie”. În 36 de  zile, programul a fost deja pus în practică. Programul este unul foarte complex. Prima parte, a cuprins o campanie de 7 zile, cu grup țintă, tinerii, dar și părinții, cărora le-am distribuit materialele de informare asupra riscurilor asociate consumului de droguri dar și date privind simptomatologia consumatorului. A doua parte a programului, are ca scop, partea de educație civică prin ciclul de Conferințe: „Tinerii și propriile lor valori”, „Educația culturală extrașcolară”, „Teatrul-activitate extracurriculară” la care vor fi cuprinși peste 12.000 de elevi, profesori, părinți și nu în ultimul rând, un „Centru de Voluntariat Antidrog” care va avea ca scop, tocmai informarea și conștientizarea locuitorilor sectotului 2, asupra riscurilor asociate consumului de droguri.

Ana Magdin: Cât de receptivi sunt locuitorii acestui sector și care sunt granițele unde trebuie să te oprești? Proiectele sunt numai pentru acest sector sau te extinzi în toată Capitala?

Gigel Lazăr: Toată echipa CIADO, a fost surprinsă de reacția populației. Și cum noi, la CIADO, nu suntem obișnuiți cu hârtie ca raportare, ne face plăcere să vă oferim din arhiva noastră câteva imagini pentru a ințelege de ce am zis că am fost surprinși. În 7 zile, am informat om cu om, peste 13.000 persoane. Campania a putut fi văzută, out-door, de peste 200.000 locuitori. Pe rețelele de socializare, opinăm că peste 250.000 de persoane, au citit știrile despre campanie în mass media, fie că vorbim de ProTV, România TV, Prima TV, Radio România Actualități, Puterea, RomâniaPress, Etno TV, au difuzat știri care au ajuns la peste 3.000.000 de oameni. Asta demonstrează că cele două echipe ale CIADO și Primăria sectorului 2, au fost performante. Dar nimic nu se putea face fără voluntari și pot zice că tinerii de la Consiliul Municipal al Elevilor, Parlamentul Tinerilor și Guvernul Tinerilor din sectorul 2, au dat o lecție de implicare în problemele sociale ale comunității pentru mulți locuitori, care doar proclamă ideea de voluntariat. Acești tineri au muncit 7 zile, să ducă mesajul antidrog la mii de oameni și asta din om în om. Respect și multă considerație pentru ei.

gigel 5

Ana Magdin: Ce îți dorești să aduci nou în proiectele tale, odată cu începerea noului an școlar?

Gigel Lazăr: Programele CIADO, vor fi complexe și în toamnă/iarnă. Avem multe conferințe, seminarii, programe de educație civică și evenimente culturale. Văzând deschiderea primarului sectorului 2, domnul Neculai Onțanu, îmi doresc să dezvolt această relație cu Administrația Publică Locală și Societatea Civilă, la cel mai înalt nivel de performanță. Am observat că și dânsului îi plac provocările, care aduc un plus în comunitate, unde are o echipă foarte bună cu care lucrează și le-aș aminti aici, pe doamna Mariana Georgescu – Director de Comunicare și Relații Internaționale iar doamna Hurjui Isabela – Directorul General al DGASPC. Am convingerea că această colaborare poate fi un exemplu în politicile locale de prevenire antidrog, nu doar pentru alte primării din România ci chiar un exemplu pentru multe entități administrativ- teritoriale, din Estul Europei.

Ana Magdin: Ce faci in acest moment, unde te pot gasi oamenii, în ce locuri ai evenimente?

Gigel Lazăr: CIADO, poate fi contactat pe www.ciado.ro sau pe pagina noastră pe facebook,  „Arta Contra Drog”. Evenimentele noastre încep din luna octombrie, în toată țara. Unde văd cititorii voștri sigla „CIADO și Arta Contra Drog”, să știe că suntem noi. Vom fi în Brașov, Cluj, Mureș, Timișoara, Arad, Iași, Galați, Bacău, Constanța, Craiova și multe alte localități.

Ana Magdin: Cum ai decis să-i convingi pe consumatori că nu este bună alegerea morții albe?

Gigel Lazăr: CIADO nu dorește să convingă, cred că asta și este rețeta succesului programelor noastre. Noi, prin ceea ce facem, arătăm partea „bună” a consmului de droguri și partea dureroasă a consumului de droguri. Lăsăm pe fiecare să decidă. Drogurile la început dau plăcere și tinerii sunt încântați, doar că urmează partea dureroasă, aceea a sevrajului, durerilor fizice etc. Și asta le spunem tinerilor, cu multe exemple video și audio… Nu doar un consumator suferă, ci toți de lângă el, fie că vorbim de familie, prieteni etc. Campaniile noastre sunt adaptate secolului XXI, profilului psihologic al tânărului acestui secol, pentru care, drogurile sintetice reprezintă risc și amenințare.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Gigel Lazăr: Așa cum știți de atâția ani, inima mea, sufletul meu, au fost dedicate României, indiferent că sunt la Consiliul Europei, la Strasbourg sau la Comisia Europeană, la Bruxelles. Nu am moment din viață, în care să nu mă gândesc, ce pot face pentru români, din domeniul meu de activitate. N-am cerut și n-am să cer nimic, vreau doar ca românii să înțeleagă, că nu facem nimic dacă ura ne va domina. Toți ne pricepem la politică și la fotbal, ăsta este motivul pentru care nu suntem performanți nici în politică și nici în fotbal, așa că, m-aș gândi să fim performanți în umanitate, socializare și mândria de a fi români. Și nu uitați, peste Prut, sunt tot români, mulți dintre ei, poate că sunt mai români decât mulți dintre românii de dincoace de Prut.

O moschee uriașă la București?!

Posted by Stefan Strajer On September - 16 - 2015

O moschee uriașă la București?!

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

„Gândul se sparie”, cum ar spune cronicarul, la aflarea știrii că în inima Bucureștiului se va construi, cu banii Turciei, cea mai falnică moschee din Europa. Te întrebi de ce-au căzut sorții pe români să îndure asemenea implant de religie musulmană tocmai în capitala lor. De ce nu în Ungaria care a fost pașalâc turcesc, de ce nu la Viena cea asediată de turci, de ce la București, unde o biserică ne amintește de uciderea prin decapitare a voevodului Constantin Brâncoveanu și a copiilor lui de către mai marii Imperiului Otoman? Oare jertfele principatelor române prădate de atâtea ori de Poartă, oare simbolul iconic al lui Ștefan cel Mare, a cărui sabie stă și acum la Istambu, nu vorbesc împotriva oricărui gest de sfidare venit dinspre Turcia, și planul construirii moscheii este unul. Pentru că dacă s-ar fi ridicat o nouă moschee în Dobrogea, unde viețuiesc în pace cu românii în jur de șaizeci, șaptezeci de mii de etnici turci, ar fi fost un fapt normal, expresie a respectării libertății religioase într-o democrație. Construirea moscheii în mijlocul unei populații covârșitor românești, în București continui să spun că este un gest de sfidare, pentru că locuitorii capitalei vor trebui să audă la miezul nopții cântecul din vârful minaretului, vor fi obligați să asiste la practicarea unei religii care nu este a lor. De ce nu este lăsată religia să fie practicată acolo unde este intrinsecă unor comunități organice cărora le transmite mesajul. Ca să nu mai vorbim, că, așa cum s-a observat, la intrarea în capitala României moscheea va fi edificiul dominant al peisajului. Noi știm că la București ne aflăm într-o țară de religie creștin ortodoxă, dar plasarea moscheii i-ar putea induce în eroare pe străinii necunoscători ai locului. Nu încetăm a ne întreba de ce se înalță cea mai mare moschee din Europa în lumea românească, atât de îndelung hărțuită de Imperiul Otoman! Fără a fi ranchiunoși, totuși considerăm că se cuvine a avea puțină reverență față de istorie. Avem o anumită sensibilitate peste care n-ar trebui să se treacă. Nu mai putem vorbi de political corectness, când în joc sunt acțiuni de nesocotire a specificului național.

mo_62447300

Dar nu se încearcă oare prin globalizare tocmai un atentat la ceea ce este aproape de esența specificului național? Sprijinindu-ne pe ortodoxie am rezistat ca popor, păstrându-ne ființa națională. Nu degeaba a fost Ștefan cel Mare supranumit și cel Sfânt. Istoria și tradiția ne-au transmis lecția de nobilă umilință a voevodului, care, după fiecare victorie antiotomană, ridica o mănăstire sau o bisericuță. Ștefan cel Mare nu s-a rezemat numai pe paloșul său, pe oștirea sa, ci și pe credința sa ortodoxă, și-a înclinat fruntea în fața Atotputernicului.

Mai este de relevat apoi aspectul secretos al înțelegerii dintre guvernanții români și oficialitățile turcești. Din nou ca și în atâtea alte circumstanțe poporul român a fost pus în fața faptului împlinit. Acordul a fost perfectat încă din timpul președenției lui Traian Băsescu, din 2004 și pus în aplicare acum, în 2015 sub guvernarea Ponta, care a atribuit terenul guvernului de la Istanbul, premierul profitând de ocazie să se și opereze la genunchi acolo, pentru a-și temporiza demisia, punând pentru a câta oară paranoia lui deasupra interesului țării. Românii au fost din nou luați prin surprindere de o hotărâre de guvern, care într-o societate democratică ar fi trebuit să fie obiectul unei dezbateri deschise. Când lucruri esențiale, care privesc într-un fel sau altul soarta românilor, se aranjează în spatele ușilor închise să ne mai mirăm că oamenii sunt aruncați în totală confuzie, simțindu-se mereu trădați, mereu trași pe sfoară? Întreaga politică de douăzeci și cinci de ani încoace a fost lipsită de transparență. Nu se cunoaște nici până azi adevărul despre lovitura de stat/revoluția din decembrie 1989, despre instigatorul la mineriade, căci Ion Iliescu neagă din răsputeri că el ar fi fost implicat, despre fenomenului securist românesc care a rămas un deziderat pe hârtii; legitimitatea mișcării din Piața Universității este contestată, giganticele rețele de hoți și borfași, care au prădat economia României de un sfert de veac, abia au început a fi investigate, după ce excrocarea marii majorități a românilor și a fondurilor europene a fost pe deplin înfăptuită. Haosul administrațiilor guvernamentale a fost întreținut cu bună știință, ca la adăpostul lui baroni, parlamentari, magistrați, miniștrii și prim-miniștrii să se poată ocupa în voie nu de durerile reale ale țării, ci de acumularea dementă a averilor personale cu o lăcomie bestială. Au dispărut hărți importante de la Institutul Geologic, indicând bogățiile acelui pământ, dar nimeni nu știe nimic. Cert este că multe dintre ele au ajuns în mâinile unor investitori străini, avizi de îmbogățire rapidă. România pare a fi supusă unui regim neocolonial. Lista neregulilor este nesfârșită. Hoția și incompetența înaltei administrații din România au reușit să alunge trei milioane de români ca să ajungă slugi în spații vestic europene. Între a rămâne în țară și a muri de foame și a te autoexila pentru supraviețuire judecați și dumneavoastră că bieții oameni n-au avut de ales. Deși am auzit muncitori intrați în greva foamei la combinatul de apă grea de la Turnu-Severin, căpușat și distrus, care au strigat că nu vor să plece slugi la străini. O fetiță din acel oraș condamnat la inaniție a mărturisit unui reporter că de ziua ei de naștere și-ar dori să mănânce salam. Acolo au adus guvernările tembele România!

Furturile masive de la CNADR care au condamnat România la o țară fără infrastructură, în ciuda sumelor astronomice cheltuite de multe ori fără cap în lucrări făcute de mântuială abia acum intră în colimatorul unor jurnaliști de investigație. Toți oamenii de bună credință acuză pe mahării din Ministerul Tranporturilor de lipsă de coerență, pasiunea pentru para-ndărăt, grija părintească pentru prăsirea rețelelor de furt în haită.   Da, îndrăznim să spunem că s-au strâns în haită politicienii români și înalții demnitari, dedați unei corupții fără precedent. Cât de trist arată istoria ultimilor douăzeci și cinci de ani pentru România.

Și când toate acestea se întâmplă la noi, planul plantării unei moschei triumfale în centrul capitalei României vine colac peste pupăză. Exact asta lipsea românilor extorcați de hoții de la guvernare?! Înțelegem de aici că românii nu trebuie să fie doar ruinați materialicește, ei trebuie și umiliți în propria lor țară, desconsiderați. De ce când propaganda musulmană se întețește, constituirea enclavelor care impun legea Sharia, vandalizarea marilor orașe amenință stabilitatea statelor europene, de ce într-un asemenea moment s-a decis construirea tocmai la București a grandioasei moschei? Vedem în acest act o invitație la năvălirea în masă a populației musulmane la noi, orientarea ei dinspre Europa Vestică spre România. Acesta să fie oare scopul, având în vedere că nu departe de România, în fosta Iugoslavie s-a constituit prin abuz primul stat musulman în Kosovo cu sprijinul NATO și al administrației Clinton.

Din nefericire, soarta țării noastre continuă să fie trasă la sorți de alții cu sprijinul nemijlocit al înalților demnitari români, indiferent de apartenența lor partinică, uniți prin duhul trădării naționale și al jafului unui popor vlăguit de câte rele s-au abătut asupra lui.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors