DĂLTUIRI de Radu Stanca – O Carte surprinzătoare

 

Autor: Prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

Teoretician al speciei moderne a baladei, pe care a ilustrat-o cu un talent unic, inspirat de pitorescul cetății Sibiului și al altor orașe-burg din Transilvania, Radu Stanca a fost și un complet om de teatru, ca actor, regizor, eseist al actului scenic, cronicar de spectacole și dramaturg.  Făuritor a 16 texte dramatice originale, rămase în sertar, fără ca autorul să fi avut bucuria de a-și vedea tipărite sau interpretate piesele sale la Teatrul de Stat din Sibiu, unde a pus în scenă peste 30 de spectacole, sau pe alte scene din țară, Radu Stanca a avut un destin tragic. Acum când  s-au împlinit 50 de ani de la moartea sa prematură (din 26 decembrie 1962), se cuvine să ne amintim că Radu Stanca, în cei 42 ani de viață, a lăsat literaturii române imaginea unui excepțional creator de poezie și teatru din acel „întunecat deceniu”, (ne referim la deceniul al VI-lea din secolul XX), cu care începea epoca socialistă în România, el fiind „salcia plângătoare” a generației sale, cum l-a numit criticul literar Eugen Simion.  

Abia în perioada postumă operele sale au fost antologate în volume de teatru și de publicistică. Poezia autorului s-a bucurat de o ediție critică datorată Monicăi Lazăr și apărută la Editura Dacia din Cluj-Napoca sub titlul Versuri. S-au scris eseuri, chiar și studii monografice, cum a fost teza mea de doctorat din care un segment a devenit cartea Radu Stanca şi obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru, prefațată de Eugen Todoran, unul dintre eminenții membri ai Cercului literar de la Sibiu.

Dar adevărata imagine a creatorului complex care a fost Radu Stanca nu poate fi realizată până nu se cunoaște opera sa în întregime. În acest sens, noul volum cu texte ale sale, unele amenințate să fie „uitate” în presa românească a celor trei decenii antume ale activității scriitorului (1932-1962), intitulat Dăltuiri, apărut la Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2012, 330 p., este o carte neașteptată. Editată de Anca Sîrghie și Marin Diaconu, cu o prefață semnată de Anca Sîrghie, Dăltuiri este o carte surprinzătoare chiar și pentru soția autorului, actrița Dorina Stanca, nonagenară. Așa cum și-a consacrat viața memoriei lui Radu, ca o preoteasă dintr-un templu sacru, ea fusese convinsă că sub veghea sa au fost cuprinse în volume toate creațiile  scriitorului, care așteaptă acum o ediție de Opere, ca sinteză așteptată a întregului. Volumul Dăltuiri vine în întâmpinarea unei asemenea editări viitoare. Îngrijitorii ediției au asigurat cărții un aparat critic complex, capitolul Notelor (p.289-306) fiind util pentru localizarea textelor în presa epocii. O noutate prezintă și Ilustrațiile din final, cuprinzând fotografii de familie, unele inedite, oferite de nepoata scriitorului, Ruxandra Sofronie.

Descoperirea textelor care sunt încadrate în noul volum a presupus o preocupare asiduă de peste 10 ani de popasuri la mari biblioteci, de trecere în revistă a colecțiilor cu publicații din acea periodă în întregul lor. Recolta unei navigări atente prin presa românească interbelică și prin cea a primelor decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, realizată de Marin Diaconu cu o acribie impresionantă, constituie cuprinsul cărții de față. În noua anologie se pot citi poezii inedite editorial din toate perioadele de creație, accent punându-se pe începuturile sale lirice (Invitație la vals, Olimpică, Dăltuire, Nocturnă), articole, recenzii de carte (M.Sadoveanu, Frații Jderi și Nopțile de Sânziene, V.Voiculescu, Urcuș), cronici de teatru și cronici muzicale,  eseuri, excepționale ca rafinament al analizei fenomenului artistic. Cel puțin îndemnul la lectură din eseul În loc de o “carte pe zi”, despre cărțile de totdeauna ar trebui să figureze în manualele de literatură ale liceelor din țară. Am selectat în volum chiar și acel unic fragment din piesa publicată de scriitorul însuși în 1957, Grâuian și Dragomara. Autorul încercase să o pună în scenă la Sibiu, dar i s-a interzis spectacolul, la care regizorul Radu Stanca făcuse numai câteva repetiții. Prietenului său Ion Negoițescu el avea să-i mărturisească această bucurie tristă a unei asemenea experiențe fără finalitate scenică: „Piesa mea care s-a repetat până de curând a fost momentan întreruptă. Aprobată de regiune și de teatru, acum se găsește la minister, care amână mereu aprobarea. Eu am avut totuși satisfacția câtorva repetiții, în care mi-am „auzit” pentru prima oară un text de-al meu spus de alții..” Această confesiune epistolară expediată de Radu Stanca din Sibiu în 8 aprilie, 1957, va fi cuprinsă în volumul Un roman epistolar, (Editura Albatros, 1978, București,p.343-344), carte în care găsim și alte dovezi ale tentativelor autorului și regizorului Stanca, eșuate din motive politice. Posteritatea a acționat reparator, sens în care la capitolul Addenda am adăugat și versiunea postumă a piesei, prelucrată de regizoarea Nicoleta Toia, care a montat în 1975 la Teatrul de Stat din Sibiu spectacolul visat de Radu Stanca.

Așadar, o carte nou editată în România care ne apropie de un geniu prea puțin cunoscut, scriitorul  Radu Stanca.

           

PS: Volumul se găsește în România. Pentru cumpărarea lui puteți apela la adresa e-mail: sirghieanca@yahoo.com ca el să vă fie trimis prin colet.

Specialiştii globalişti şi deviaţii sexual, urgent, la tratament

 

Autor: Maria Diana Popescu

Germania vrea să demonstreze că e un Atlas cu Europa în spinare, dar are şi ea uscături şi plagiatori celebri. Ministrul Educaţiei, Annette Schavan, o apropiată a cancelarului Angela Merkel, a demisionat săptămîna trecută, în urma acuzaţiilor de plagiat, rămînînd fără titlul de „Doktor”. Alte două scandaluri similare au izbucnit în 2011, ambele conducînd la demisia ministrului Apărării Karl-Theodor zu Guttenberg şi a deputatei europene Silvana Koch-Mehrin, care a renunţat la funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului European şi la cea de preşedinte al grupului F.D.P. din P.E.  

Nu e de ajuns ca o ţară să se considere superputere într-un un regim aşa-zis democratic, unde se fură căciula unul de la altul. Depinde ce faci cu democraţia. Pînă unde unde merg cu ea aceşti Caesari moderni, dornici de macabru?! Pare de neînţeles de ce atîtea minţi luminate nu reuşesc un tratament eficient pentru vindecarea comportamentelor sexuale deviante şi măsuri drastice de stopare a infestării populaţiei creştine cu microbii Lesbian, Gay, Bisexual şi Transgender (L.G.B.T.). Descrierile Bibliei despre Sodoma şi Gomora sînt perimate, comparativ cu ceea ce se petrece în zilele noastre. Cu ce se ocupă ei sub plapumă e profesia lor! Dar să legalizezi căsătoria între aceleaşi sexe şi adopţia de copii de către un asemenea cuplu, este o sinucidere a viitorului acestor copii! Un grav atentat la morala creştină şi socială! 

Adunarea Naţională a Franţei a legalizat căsătoria între homosexuali, fapt ce înseamnă începutul (re)construirii Turnului din Babilon. Reconstituitori ai Sodomei şi Gomorei s-au strecurat şi la noi, chiar în rîndul celor responsabili cu educaţia şi morala tinerei generaţii. Un profesor de istorie de la Colegiul Naţional „Iulia Haşdeu” din Lugoj – director adjunct al liceului -, a scris şi dedicat elevilor o carte cu limbaj pornografic despre propriile sale rătăciri sexuale. La fel şi profesoara de la Liceul George Coşbuc din Bucureşti, care a promovat homosexualitatea în şcoală, ca exemplu pentru copii. Un profesor de sport, fost lider politic, s-a filmat în timp ce făcea sex cu o tînără, la un liceu din Satu Mare, urmînd exemplul profesorului de sport de la Liceul „Jean Monnet”, din capitală, condamnat la închisoare pentru că a violat o elevă din clasa sa. 

Aceşti bolnavi ar trebui eliminaţi definitiv din sistemul naţional de învăţămînt, judectaţi şi pedespiţi. În ce regim din istoria „şcoalelor româneşti” s-a mai auzit de sex, bătăi, striptis (sic!) şi depravare? În sistemul de învăţămînt românesc elevii, dar şi dascălii, au bătut record, după record, nu la învăţătură, ci la fapte cu răspundere penală. Dacă azi s-a legalizat căsătoria între doi indivizi de acelaşi sex în Franţa, S.U.A. şi alte ţări, cu legislaţii potrivnice firii dumnezeieşti, poate că într-un viitor nu prea îndepărtat, violul, crima, hoţia şi tîlhăria vor ieşi de sub incidenţa legilor. Pînă mai ieri, la condiţiile de angajare se adăuga: permisul de conducere categoria B constituie un avantaj! Mîine poimîine vom auzi că homosexualitatea constituie obligativitate eliminatorie! 

În tratatele medicale, homosexualitatea este considerată o boală psihică, realmente, aşa fiind. Guvernatorul oraşului Sankt Petersburg a aprobat o lege cu amenzi uriaşe pentru cei care fac propagandă sexuală deviantă printre minori. Conform Reuters, legea prevede amenzi de 1.300 de euro pentru persoanele fizice care transmit mesaje propagandistice în favoarea minorităţilor sexuale şi pînă la 13.000 de euro pentru organizaţiile care desfăşoară acţiuni de acest tip, motivând că prin efectul acestora, sănătatea, dezvoltarea morală şi spirituală a minorilor sînt periclitate. Deputatul Vitaly Milonov, membru al Partidului „Rusia Unită” al lui Vladimir Putin şi unul din iniţiatorii proiectului legislativ, a afirmat că această lege a dat semnalul corect că Rusia nu va tolera dezmăţurile occidentale. 

Rămîn la ideea că adevărul iese la iveală precum iarba prin crăpăturile asfaltului, iar protestele sînt bune de leac împotriva măsurilor aberante. Săptămîna trecută, sediul Fondului Monetar Internaţional din Bucureşti a fost pichetat de simpatizanţi şi membri ai Partidului „Totul Pentru Ţară”. Protestul a vizat politicile antinaţionale şi antisociale, implementate incisiv de un organism privat internaţional, dar şi guvernările postdecembriste, responsabile de fărîmiţarea economiei româneşti şi de genocidul fără arme, produs asupra poporului român. 

În Marea Britanie, mii de familii au dat în judecată compania farmaceutică GlaxoSmithKline, socotind-o vinovată pentru moartea rudelor, din cauza efectelor secundare apărute în urma administrării medicamentului Avadia, pentru diabet. Procese similare au existat şi în Statele Unite, unde producătorul medicamentului a plătit miliarde de dolari familiilor afectate, fără a se ajunge în instanţă. Pastilele s-au vîndut o perioadă şi la noi, licenţa medicamentului fiind retrasă în Europa, în 2010. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (C.N.A.S) anunţa la sfîrşitul anului trecut că începînd cu 1 ianuarie 2013 românii vor intra în posesia cardurilor de sănătate, însă distribuirea a fost amînată pentru al şaselea an consecutiv. Medicii de familie refuză să le înmîneze românilor, pe motiv că se comite o ilegalitate. Fără discuţie, este ilegalitate! 

Dacă ar fi doar aceste probleme! Un sondaj recent arată că România are, în 2013, cel mai mic salariu minim din Uniunea Europeană, fiind surclasată de Bulgaria, care ocupase pînă acum ultimul loc în U.E.. Şi, atenţie!, un nou pericol pîndeşte din lăzile frigorifice ale supermarcheturilor. Peste 90% din puii de pe piaţă sînt injectaţi cu apă, consumarea fiind extrem de periculoasă pentru sănătate. Compoziţia injectată nu este doar apă distilată. Bulgaria a interzis vînzarea cărnii de pui injectată cu apă, începînd din această lună. 

Mai este un pic şi răsar urzicile. Hrană sănătoasă, dacă nu cumva vine directivă că buruienele sînt de fapt carne de cal. Fie că e vorba despre siguranţa hranei, salarii sau nivel de trai, nu mai ştie cum s-o mai dea românul, atîta timp cît dulăii nu vor pleca de la măcelărie, de lîngă ciolane. În concluzie, umilele salarii şi pensii din Romania se plătesc în lei, în schimb toate facturile şi serviciile vin calculate în euro, deoarece mugurelul benere manipuleaza paritatea leului cu euro pentru interese străine, nu în favoarea românilor. Uite unde am ajuns, ca popor, după 23 de ani de capitalism deviant! Specialiştii globalismului administrează periodic cîte un vaccin otrăvitor educaţiei, credinţei noastre creştine şi fiinţei naţionale. Se mai ocupă cineva de securitatea României? Dacă da, înseamnă că în curînd nu vom mai avea nici cetăţeni prea mulţi. 

Iată valorile capitalismului! Fatalitate după fatalitate, servilism politic cu caracter neromânesc şi antiromânesc. România rămîne o jucărie în mîinile organismelor mondiale, U.E., un for incapabil să apere continentul de fulgerele de la orizont, iar statele (ne)unite ale Europei o magazie de maşini şi unelte, un aparat de radio gîjîind între lungimile de undă Washington, Bruxelles, Berlin, Tel Aviv, Atena, Londra, Deveselu, Paris, Kogălniceanu, pînă se va găsi un curajos să mute scala, să închidă butonul sau să lase tunerul fără curent. Un curajos care să întoarcă omenirea cu faţa spre Dumnezeu.

Mitologia calomniei

Autor: Viorica Pop

Un anume mister, sintetizat de gramatică în locuţiuni ca „un nu ştiu ce” sau „un nu ştiu cum”, dă frisoane estetice la lectura eseurilor lui Octavian Paler. Febra creaţiei, având ceva din “Capriciile” lui Paganini şi pictura lui Caravaggio, nu se supun  niciunui diagnostic, ea străbate vămile lumii cu neliniştea artistului modern , pândit de pericolul morţii intelectuale. Cele două porunci antice de pe templul lui Apolo din Delfi – „Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi „Nimic prea mult” – devin un avertisment pentru scriitorul care nu se vrea nici lăudat, nici compătimit într-o societate pragmatică,  grăbită să aşeze „talciocul pe orice golgotă”.

Sinceritatea ontologică, simţul ridicolului, energia ideilor se află în eseurile lui Octavian Paler mereu sub presiune şi eliberarea lor presupune ieşirea din mediocritate tocmai prin intrarea în miracolul cuvântului. Să nu fie acesta, oare, sensul subtitlului „Fărâme din conferinţe nerostite” al ultimei cărţi, „Calomnii mitologice”? Corabia căutărilor trece printre Scylla şi Caribda cu provocare pe catarg şi cu nelinişte în vâsle. Înaintarea stă sub semnul paradoxului, intuit chiar în titlul cu nuanţă oximoronică. Substantivul „calomnie” sfidează sensul dintr-un dicţionar explicativ, „defăimarea”, „clevetirea” însemnând, de fapt, căutări febrile, întoarceri pe toate feţele, stimulare de reverii cu conştiinţa că tăria trăirii stă în cuvânt şi din cuvinte se reinventează mituri într-o lume a noastră, în care nu mai funcţionează decât sloganul „Timpul înseamnă bani”. Nu e deloc întâmplător că scriitorul găseşte în „exces” (cuvânt-cheie) feţele paradoxului, pornind de la ambiguitatea sfatului de pe templu, „Nimic pre mult”. Excesul are o faţă distructivă (mitul lui Midas, Orfeu), dar şi una înălţătoare, trăirea, pasiunea, idealul, care scot din mediocritate (mitul lui Icar, Hercule, Tezeu). Paradoxul presupune căutarea „poeziei spectacolului vocalizat” ( De Sanctis) în orizonturile culturii, re-crearea unei mitologii prin „lovituri” date mitului însuşi. Motivaţia se află şi ea pe fronton de templu, înscrisă ca drept la viaţă, la dragoste, efectul fiind libertatea de a spori misterul prin trăire creatoare.

Pe muchia de cuţit a dragostei se aşază finalul pledoariei singurei femei de la procesul lui Don Juan, înscenat de imaginaţia scriitorului în eseul „Paradis fără şarpe”: „Uneori, domnilor, e nevoie de un motiv puternic pentru a continua să trăieşti. Dacă nu-l găseşti, trebuie să inventezi unul. Acum pricepeţi de ce nimeni nu ştie cum a sfârşit Don Juan? Şi că singura certitudine e că n-a apucat să îmbătrânească? Tainele nu îmbătrânesc, domnilor. Şi lăsaţi-le să rămână ce sunt: nişte taine. Dacă scormoniţi prea mult prin legendele lui Don Juan, nu veţi găsi decât un pat oarecare. Credeţi că merită efortul? Orice femeie adevărată vă va spune ceea ce recunosc eu acum. Că nu bărbaţii sunt de vină pentru dereglările dragostei, ci speranţele pe care ni le-am pus noi, femeile, în ei. „Oare nu dorinţa de certitudini naşte mereu îndoieli, complicând relaţia dintre real şi iluzie? Nu cumva paradoxul e nevoia de profunzime într-o lume în care luciditatea zilei de mâine nu-şi mai permite iluzia, în care sunt considerate adevăruri doar cele utile şi avantajoase? Din acest punct de vedere, iluziile lui Don Quijote al lui Cervantes nu au nicio fisură. „Nebunia” lui nu e cea din psihiatrie, ea trebuie înţeleasă ca ieşirea din mediocritate, deci „nimic prea mult”. Paradoxul e tocmai capacitatea eroului de a fi în acelaşi timp caraghios şi sublim. Ducându-şi iluzia până la capăt, dă lumii un sens: gloria de a iubi. Îşi trăieşte convingerile cu o linişte care pe noi chiar nu ne linişteşte în căutările unei graniţe dintre grandoare şi sublim, pe când calea lui de sublim e lipsa lui de măsură (eseul „Don Quijote era nebun?”).

„Calomniile” lui Octavian Paler alcătuiesc o mitologie proprie, cu suport în societatea contemporană. Făcând o distincţie între „donquijotism” (reacţie de apărare, consecinţă a neadaptării la realitate) şi Don Quijote (care pare a şti că într-o lume pragmatică viaţa e lipsită de strălucirea gloriei), scriitorul se întreabă, retoric de altfel, dacă eroul lui Cervantes ar fi putut trăi la noi. Intrebarea e însă un pretext pentru subtilităţi ale relaţiei biografie-destin (laitmotivul volumului „Autoportret într-o oglindă spartă”) conducând la conturarea unei psihologii colective, pusă în ecuaţie cu istoria. Neavând vocaţia mitului (până şi mitul Dracula a fost impus de străini), neavând spirit tragic (specia literară, tragedia, e rarisimă la noi), ne facem o filozofie din „hazul de necaz”, din „se poate şi aşa”, fără să vedem că destinul e mai mult decât „un drum care leagă o călătorie de un mormânt”), fără a ne da adevărata măsură,  născută din punerea la bătaie a întregii puteri de a dori, a crea, a visa, fără a ieşi din istorie (contingent?) ca să putem transforma iluzia in realitate şi să obţinem libertatea de a face să fie real ceea ce vrem să fie real.

Exaltarea nu exclude perceperea realităţii dureroase a bătrâneţii, dar misterul stimulează reveriile. Arta lui Don Juan de-a fi ambiguu i-a adus celebritatea, susţinută, în viziunea scriitorului, tot de paradox: Don Juan ratează calitatea dragostei prin cantitate, din prea mult, nu din prea puţin; e un etern îndrăgostit, dar nu de aceeaşi femeie, deşi fiecare femeie ar fi vrut să fie marea lui dragoste. Şi atunci de unde-i vine farmecul? Din fluieratul lui după ce adversarii si-au formulat reproşurile, cel hulit îndreptându-se spre o viitoare cucerire fără a se uita înapoi („Măştile lui Don Juan”)?

O nouă întrebare lasă finalul deschis: ce se întâmplă cu golul dintre două dorinţe? Ne lasă autorul libertatea să aşezăm în acest gol un tratat de filisofie sau pe „fata morgana” dintr-un „deşert pentru totdeauna”? Cu firea-i de „lup singuratic”, se duce la  răscrucea de pe drumul dintre Athena şi Megara, în căutarea lui Procust, pe care nu ezită să-l facă, din tâlhar, profesor de estetică, imaginându-şi cum îşi instalează cele două paturi de tortură „în plină amiază a idealului clasic” şi demonstrându-i că niciodată Oedip, Narcis sau Icar n-ar fi putut fi opriţi şi aşezaţi în paturile lui.

O ascensiune pe Olimp e necesară pentru convingerea că, în demitizări, „există incapacitatea de a înţelege că iluzia poate avea uneori mai multă grandoare decât realitatea”. Şi, schimbând ce este de schimbat, n-am putea şi noi înţelege că Octavian Paler contribuie la înălţarea Olimpului tocmai prin coborârea lui în Poiana lui Iocan, agora lui Moromete? Nu era şi ţăranul din satul dunărean un Ulise atras de cântec de sirene, în timp ce viclenia istoriei devenea o Penelopă care nu mai avea răbdare, iar Ithaca din Câmpia Dunării părea ameninţată de faţa distrugătoare a excesului unui Hitler sau Stalin? Istoria este împrejmuită cu sârmă ghimpată în care însă nu se înţeapă spuza stelară din lampa lui Diogene. În lumina ei descoperim în proza lui Octavian Paler paradoxuri salvatoare. Tendinţa scriitorului modern vine în acelaşi timp din lumina apolinică a clasicului şi străfundul nocturn al romanticului. Efectul din planul transfigurării artistice este luarea în răspăr a mitului şi totodată întoarcerea în timp mitologic: când s-a plictisit să stea în Ithaca, Ulise a intrat în rolul de principală haimana a mitologiei, ajungând aşa la „Odiseea”; Penelopa îşi destramă pânza socotind că bărbatul ar găsi-o credincioasă la o eventuală întoarcere acasă, dar se gândeşte şi la peţitorii ei, în cazul în care Ulise n-ar apărea; pe de altă parte, întoarcerea în timp mitologic se face în varianta copilăriei din satul natal, dramatică prin înţelegerea limitelor fiinţei.

O nouă întrebare i se deschide neliniştii: au „calomniile” puterea de a ignora melancoliile, fără conştiinţa unui rol fals? Paradisul pierdut e rustic, plecarea la oraş, la şcoală, ia proporţiile trecerii de la mit la istorie. Obsesia lui Octavian Paler e că, în căutarea sensurilor vieţii, nu ajunge să-i găsească scopul. La oraş, era la început un „dezrădăcinat” mai târziu, venind în sat, nu-l mai găseşte şi trebuie să se îndepărteze ca să refacă „haloul magic al paradisului pierdut”. O sensibilitate ulceroasă şi teama de ridicol îl determină să-şi persifleze defectele, să se simtă un „impostor”, nu cu sensul din dicţionar („şarlatan”, „farsor”), ci cu unul creat de el însuşi, având rezonanţe mitice: „ilariopolitan”, derivat de la „Ilariopolis” (Bucureşti), oraşul veseliei, al băşcăliei, în care se ratează sfinţii căzând în păcat şi în care eroii sunt compromişişi luaţi peste picior („Povestiri din Ilariopolis”). Paradoxal, pe uliţa satului din copilărie trăieşte o „delicateţe metafizică” într-un peisaj lunar, cu turle de biserică luminate de rugăciune spre cerul cu spuza de stele. Prin lecturi încearcă împăcarea celor două dimensiuni ale timpului, (timp mitic, nepăsător la moarte; timp istoric, al conştientizării morţii), fără să poată însă alunga melancoliile, asemănătoare cutreierărilor prin păduri care te învaţă mai mult decât o grădină botanică şi fără să alunge neliniştea că, încetând să mai fie rural, nu a putut deveni cu adevărat citadin.

Teama de ridicol a intelectualului conştient de sensul superior al orgoliului şi drama asumării bătrâneţii ar putea face din creaţie un mod de existenţă. „Nimicurile mitologice” (titlul unui alt eseu) sunt reacţii aforistice la mentalitatea din societatea contemporană, interesată doar de mituri care provoacă scandal. Ele ţin loc de preot, iluzia omului cultivat ţine locul unei spovedanii, „calomniile” pun în umbră spaimele sfârşitului, dar nu înlătură zbaterea dintre „eul raţional”’ şi „eul afectiv”, zbatere specifică omului superior, nemulţumit de ceea ce obţine. O arată, ca „,într-o oglindă spartă”, sofismul lui Marc Aureliu: „dacă există zei, moartea nu poate fi rea, întrucât nu e posibil ca zeii să-ţi vrea răul; dacă nu există, de ce să trăieşti într-o lume fără zei?”. Dar dacă, se întreabă Octavian Paler, nu crezi în ei? Nimic sigur, aşadar? O singură certitudine pare a-i da scriitorul cititorului: este atras de cuvânt ca mister existenţial şi mijlocul de a-l apăra este de a vorbi despre el. Nu altfel gândea Nichita Stănescu în „Comunicare”: „Acum, chiar acum, când citeşti tu, cititorule,/ cuvintele acestea, / viaţa mea curge în faţa ta/  şi viaţa ta curge în cuvintele mele”.//

Misterul cuvintelor a născut în proza lui Octavian Paler, o Arcadie mitică din ariditatea Arcadiei reale. În Arcadia mitică, zeii sunt copii mari şi asta le asigură nemurirea. „Calomniile”, Octavian Paler le ia în serios cu libertatea de-a împăca surâsul cu tragedia, cum ar fi spus Nietzsche despre arta greacă.

Românii cer şi obţin cetăţenia Ungariei!

Autor: Dr. Gheorghe Funar

Complotul internaţional împotriva Poporului Român şi a României continuă cu noi episoade. Unul dintre ele se desfăşoară în ultimii doi-trei ani, într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Este vorba de acordarea dublei cetăţenii, respectiv a celei ungare, pentru românii din România. Se ştie că Parlamentul, Guvernul şi preşedintele României au acceptat să se aplice pe teritoriul ţării noastre o lege votată în Parlamentul de la Budapesta vizând acordarea cetăţeniei ungare pentru anumiţi cetăţeni români. Autorităţile din conducerea Slovaciei au decis că sunt expulzaţi din această ţară cetăţenii care cer şi obţin cetăţenia Ungariei.

În România, aplicarea legii ungare se face cu ajutorul Ambasadei Ungariei de la Bucureşti, a consulatelor ungureşti şi a U.D.M.R. În primele luni de aplicare a legii ungare pe teritoriul românesc, mai multe sute de mii de cetăţeni români de etnie ungară s-au grăbit să-şi depună actele necesare pentru obţinerea cetăţeniei ungare. Apoi, au învăţat Constituţia şi imnul Ungariei, istoria şi geografia acestei ţări. Într-un interval de 6-12 luni de la depunerea actelor, solicitanţii au fost invitaţi în Ungaria pentru a depune, în ungureşte, jurământul de credinţă faţă de Ungaria. Aşa au procedat şi liderii U.D.M.R. aflaţi în Parlamentul şi Guvernul României, în Parlamentul European, în instituţiile centrale de stat, în administraţia publică etc. Cu toţii au jurat credinţă statului ungar, cu mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, a cărui stemă include şi Ardealul, Sfânt Pământ Românesc, moştenit de români de la strămoşii lor geto-daci, de la Poporul Primordial care a trăit în Dacia Mare.

În ultimii doi ani s-a tot amânat, sub diverse pretexte, primirea României în spaţiul Schengen. S-a mediatizat, mai ales, opoziţia Olandei, fără a se face referire la puternicul lobby unguresc din această ţară şi din structurile Uniunii Europene. Ungaria a fost şi este prima ţară interesată de blocarea intrării României în spaţiul Schengen! La începutul acestui an, vicepremierul ungar Zolt Semjen a declarat că simplificarea procedurilor de acordare a cetăţeniei pentru „maghiarii din diaspora este un ţel al nostru de politică naţională“. În declaraţii, Ungaria are o poziţie diplomatică, dar în fapt acţionează diabolic! De ce? Pentru că Ungaria urmăreşte să sporească artificial şi substanţial numărul cetăţenilor acestei ţări prin acordarea dublei cetăţenii, mai ales pentru românii din Ardeal.

Se ştie că, de la 1 Decembrie 1918 şi până în prezent, Ungaria şi organizaţiile etnicilor unguri din România nu au recunoscut Marea Unire de la Alba Iulia şi Statul Naţional Unitar Român. Încă de la începutul anului 1919, conducătorii Ungariei, în frunte cu evreul ungur Bella Kun, s-au înţeles cu conducătorii evrei ai Rusiei Sovietice şi au pregătit intervenţia armată în România, pentru cucerirea Ardealului şi anexarea acestuia la Ungaria. Atunci, Armata Română a înfrânt trupele ungureşti şi a cucerit Budapesta, capitala Ungariei. La 4 august 1919, pe Parlamentul de la Budapesta au fost puse opincile româneşti de către bravii ostaşi români. După mai multe luni, Armata Română s-a retras din Ungaria (la presiunile Angliei şi ale S.U.A. – n.red.), urmând ca graniţa de vest a României să fie până la Tisa, aşa cum a fost pe timpul Daciei Mari şi aşa cum a precizat-o Marele Patriot şi Istoric MIHAI EMINESCU, în poezia „Doina“. Însă, prin Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, România a pierdut o parte însemnată din teritoriul naţional. Cu toate acestea, Ungaria şi etnicii unguri din România protestează împotriva Tratatului de la Trianon, cer revizuirea lui şi anexarea Ardealului. Toţi conducătorii Ungariei de după anul 1918 şi cei ai organizaţiilor etnicilor unguri din România au jurat că vor acţiona, pe toate căile şi prin toate mijloacele, pentru dezmembrarea teritorială a României şi anexarea Ardealului. Niciodată, autorităţile statului ungar nu au recunoscut atrocităţile săvârşite de unguri împotriva românilor, nu au cerut iertare Poporului Român şi nici nu s-au angajat să plătească despăgubiri. Nici regii alogeni ai României, nici conducătorii regimului comunist şi nici alogenii din conducerea ţării noastre, de după decembrie 1989, nu au cerut Ungariei să recunoască atrocităţile săvârşite împotriva a peste 50.000 de români şi evrei.

Începând din vara anului 2012, autorităţile din conducerea Ungariei acordă cu multă uşurinţă şi într-un timp foarte scurt cetăţenia ungară pentru românii care nu cunosc limba ungară, dar care pot dovedi că strămoşii lor au trăit în localităţi care au făcut parte, între anii 1867-1918, din Imperiul Austro-ungar sau din Ungaria Mare, în intervalul 30 august 1940-25 octombrie 1944.

Pentru a creşte artificial numărul ungurilor din Ardeal, spre 3-4 milioane, Guvernul Ungariei a trecut masiv la acordarea cetăţeniei ungare pentru un număr uriaş de români, renunţând practic la condiţionările iniţiale. Românii care cer să obţină cetăţenia ungară nu trebuie să cunoască limba ungară, nici Constituţia şi imnul Ungariei, nici istoria şi geografia acestei ţări. Singura lor obligaţie este să-şi depună dosarul la sediile U.D.M.R. ori în Ungaria sau la reprezentanţele sale diplomatice din România. În circa două săptămâni sunt anunţaţi solicitanţii români ca să se deplaseze în Ungaria, peste cel mult o lună de zile, pentru a depune jurământul şi a obţine cetăţenia ungară, inclusiv paşaportul. La data anunţată sunt organizate ceremonii, în multe localităţi mari şi mici din Ungaria, unde, în săli festive şi la grămadă, românii pun mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, ascultă înregistrarea cu imnul Ungariei şi jurământul de credinţă, iar apoi semnează actele pentru obţinerea cetăţeniei ungare. După cupa de şampanie, românii deveniţi membri ai naţiunii ungare sunt duşi la spectacole. Unii dintre ei, în semn de mulţumire, au cumpărat şi au oferit buchete de flori oficialităţilor statului ungar. Zilnic, sute sau chiar mii de români din localităţi din Ardeal, din Bucureşti şi din alte judeţe ale României se deplasează în Ungaria şi obţin cetăţenia acestei ţări. Este incredibil, dar adevărat! Urmaşii celor peste 40.000 de români din Ardeal ucişi de barbarii şi teroriştii unguri în timpul Revoluţiei Române de la 1848-1849, precum şi urmaşii miilor de români ucişi de bestiile ungureşti în vremea ocupaţiei horthyste (30 august 1940-25 octombrie 1944), cer în aceşti ani şi obţin cu multă uşurinţă cetăţenia ungară. S-a ajuns, practic, la un fenomen de masă! Până şi elevii şi studenţii etnici unguri din România au fost instruiţi de U.D.M.R. şi caută să-i convingă pe colegii lor români ca să ceară cât mai mulţi, inclusiv părinţii şi rudele lor, obţinerea cetăţeniei Ungariei. De ce au recurs şi acţionează românii pentru obţinerea dublei cetăţenii, respectiv cea a Ungariei? La foarte mulţi dintre români le-a fost refuzată viza de intrare în S.U.A. pentru a putea face vizite la copii, nepoţi sau prieteni. Marea lor majoritate caută să obţină dubla cetăţenie româno-ungară pentru a se deplasa fără restricţii în S.U.A., Canada şi Australia. Alţii, cei săraci şi foarte săraci, cred în promisiunile de ajutoare materiale şi financiare din partea Ungariei. Cei mai mulţi dintre români ştiu că din moment ce au obţinut cetăţenia Ungariei au dreptul să fie angajaţi imediat în toate ţările membre ale Uniunii Europene, fără niciun fel de condiţionări.

Principalii vinovaţi de umilinţa, sărăcia şi disperarea în care au fost aduşi românii sunt cei care s-au aflat la conducerea României post-decembriste, aceia care s-au aliat cu U.D.M.R., cei care nu au acţionat în Interesul Poporului Român, inclusiv pentru intrarea simultană a ţării noastre şi a Ungariei în N.A.T.O., Uniunea Europeană şi spaţiul Schengen. Cu toate că Ungaria şi-a retras trupele din Irak şi Afganistan, S.U.A. au eliminat vizele pentru unguri. Poporul Român cheltuieşte în zadar sume uriaşe în războiul din Afganistan, iar drept mulţumire S.U.A. menţin vizele pentru cetăţenii români.

De ce duce Ungaria această politică atât de pragmatică şi parşivă? Pentru a justifica în faţa marilor puteri şi a organismelor Uniunii Europene apropiata cerere de autodeterminare a ungurilor din Ardeal, al căror număr  fictiv speră să treacă, în anii 2013-2014, de 50 la sută din totalul populaţiei. Liderii U.S.L. şi P.D.L sunt la curent cu acţiunile concertate ale Ungariei şi U.D.M.R. vizând acordarea facilă a cetăţeniei ungare pentru români, cu scopul clar al anexării Ardealului. De aceea, Guvernul Ponta II caută să împartă teritorial România, în paralel cu demersurile şi acţiunile anti-româneşti ale Ungariei!

Această politică de stat a Ungariei şi ceea ce se petrece în România, mai ales în ultimele şase luni, se pare că a scăpat Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) şi Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.), iar Parlamentul şi preşedintele României păstrează o tăcere vinovată. Se pare că premierul Victor Viorel Ponta încă nu a aflat toate detaliile de la consilierul personal Gyorgy Frunda (omul de încredere al Budapestei la Palatul Victoria) despre această acţiune extrem de periculoasă a Ungariei îndreptată împotriva României. Ca atare, la conferinţa de presă pe tema: „Starea Naţiunii“, premierul Ponta a omis acest subiect, al dobândirii cetăţeniei ungare de către sute de mii de români get-beget. Din păcate, nici presa românească nu a aflat despre politica de stat a Ungariei, desfăşurată în complicitate cu autorităţile Statului Român, cu scopul dezmembrării teritoriale a României şi umilirii Poporului Român.

Pentru a nu se dezbate în Parlament şi în mass media această acţiune diabolică a Ungariei şi U.D.M.R. împotriva integrităţii teritoriale a României, Guvernul Ponta II a pus la re-re-încălzit ciorba stricată a vilelor R.A.-P.P.S., moştenită de la guvernele precedente, uitând deliberat privilegiile şi cheltuielile uriaşe făcute de alogenii aflaţi în Palatul Elisabeta.

Deşteptaţi-vă  şi uniţi-vă, români!

(Cluj-Napoca, 17 ianuarie 2013)

 

„Suntem flămânzi de România”

 

Autor: Cornel Cotutiu (Bistrita Nasaud)

 

Afirmația aceasta nu încetează să mă tulbure. Îi aparține unei doamne românce din Herța (Ucraina). Îi înțeleg of-ul, odată ce autoritățile ucrainiene ale locului ne-au interzis să donăm cărți românești liceului din localitate. Furios, am luat un braț de cărți din geamantanul meu și i le-am pus în brațe unei profesoare de limba română, care tocmai își  reușise un doctorat în literatura română.

E cazul, nu-i așa ? să încep să deslușesc cititorului date, fapte asupra celor șapte zile pe care 50 de români le-am săvârșit într-un periplu cultural pe traseul Iași-Cernăuți-Herța- Edineț-Camenița, Hotin- Soroca-Suceava (așadar, un drum prin trei țări, România, Ucraina, Republica Moldova), spații românești dar în care se trăiește diferit.

ASTRA – adică Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român are în acest an vârsta de 151 de ani. Raportat la acest reper temporal, Despărțământul „Mihail Kogălniceanu” Iași, cu cei 18 ani de la înființare, este, aparent, un bebeluș. Dar super precoce, constat eu, după ce i-am cunoscut la fața locului, apoi în deplasările timp de o săptămână pe itinerarul mai sus amintit. Doamna profesoară Areta Moșu, președintă a Astrei Iași,  și, deopotrivă, vicepreședintă a Asociației Astra (cu reședința la Sibiu)e îndreptățită să creadă și să afirme că Despărțământul Iași „este acum unul dintre cele mai active și mai importante despărțăminte ale Astrei, fapt demonstrat nu doar de gama variată de manifestări și activități, ci și de aprecierile unanime pe care le-a primit din partea a numeroase personalități din țară și din afara României”.

Nu mai departe decât recentul Simpozion Internațional (itinerant) „Românii din afara granițelor țării”, ediția a XIV-a (!),  proiectul fiind cofinanțat de Consiliul Județean Iași.

Întâlnirile – precedate de o splendidă alocuțiune a Domnului academician Alexandru Zub – s-au desfășurat pe trei secțiuni: Istorie, cultură și civilizație românească, Limbă și literatură română, Religie și spiritualitate. La Iași au fost amfitrioni Academia Română, Filiala Iași (aula, biblioteca). Intervenții au avut cercetători, scriitori, ziariști din Iași, Cluj-Napoca, Sibiu, Cahul, București, Chișinău, Suceava, Vaslui. Din județul Bistrița-Năsăud au conferențiat Teodor Tanco (Monor): „Ion Creangă și crengeștii – contribuții la unitatea românilor”, Ioan Seni (Năsăud), pe tema „Legături istorice prin Tabăra de cultură și civilizație românească „Acasă la noi”, Pavel Berengea (Năsăud):  „La granița dintre imperii – ținutul Năsăudului în secolele XVIII-XIX, Cornel Cotuțiu (Beclean): „La noi” și „acasă” în ipostază bivalentă”.

Eram bucuros de participarea la acest simpozion itinerant, întâi de toate pentru că în „geografia mea interioară” rămăsese o singură zonă din jurul hotarelor României necunoscută „pe viu”: Cernăuți, Herța, Edineț, care compun un vechi spațiu românesc.

A trebuit însă să constat (uneori cu stupoare) un contrast între comportamentul autorităților ucrainiene și primirea binevoitoare, caldă a românilor de aici (asta chit că dolofanul consul român la Cernăuți, ne-a vorbit – într-un „splendid” limbaj de lemn, pigmentat cu dezacorduri gramaticale – despre minunata conviețuire între români și ucrainieni).

Un prim moment de iritare, la vamă: Cei de-ai noștri, prezenți în autocar, și care o mai trecuseră în alte rânduri, ne șușoteau fie să tăcem, fie să comunicăm în șoaptă; să fim zâmbăreți ori sobri, să nu intre la cine știe ce bănuieli grănicerii ucrainieni; să nu râdem, să rămânem înțepeniți pe fotoliile noastre, căci, altfel ( trebuia să se înțeleagă), ostilitatea păstrată în latență de către aceștia, i-ar putea determina să nu „ne sloboadă” în țara lor (mi s-a spus că, în anii trecuți, de două ori vehicolul a trebuit să se întoarcă la Iași, renunțându-se la manifestările culturale pregătite).

A doua zi, umblând pe străzile Cernăuțiului, aveam impresia că ar trebui să pășesc în vârful picioarelor și cu un leucoplast pe gură. Orașul (numit cândva „Mica Vienă”) are o plăcută arhitectură baroc-israeliană (cândva aici trăia o numeroasă populație evreiască), dar pe mine mă interesa să aud vorbă românească. N-am auzit decât o singură dată, într-o piațetă, pe durata a două zile, o rostire în românește.

Într-un articol publicat în „Libertatea Cuvântului” (ziar social-politic și de cultură din regiunea Cernăuți) o colaboratoare a acestuia remarca astfel: „Fiecare loc din Cernăuți este un monument de istorie atins de Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, frații Hurmuzaki, personalități ce au trăit și activat aici în perioada austriacă”. (Numai că acum aceste spații românești au devenit un fel de obiecte de vitrină pentru turiști.)

Apoi, continuă condeiera: „Românii sunt tot mai puțini. Orașului de suflet al „românului absolut”, Mihai Eminescu, i s-a schimbat peisajul demografic… Reclamele, panourile și numele de străzi sunt în limba ucrainieană. Mergi pe stradă și auzi cum toți vorbesc în limba ucrainieană. (…) Treptat se șterge orice urmă de românism.. Un destin tragic, o istorie scrisă de alții, o oglindă pentru soarta vitregă a românilor din nordul Bucovinei.”

Aceasta obidă, conținută în citatul de mai sus, se îmbină „armonios” cu detalii. Iată unul: Organizatoarea Simpozionului internațional „Românii din afara granițelor țării” obține din partea Universității Cernăuți aprobarea ca să se poată conferenția pe această temă în aula instituției. La plecarea din Iași, i se comunică de la Cernăuți că pentru acest simpozion porțile sunt închise, dar că vom putea ține manifestarea științifico-artistică în alt loc, în sala cutare. Pe drum fiind, suntem informați cum că sala nu e disponibilă, deoarece… s-a defectat instalația de curent electric. Deci…

„Bunăvoința” ucraineană (despre care vorbea durduliul și anagramatul consul român) aveam s-o simțim ulterior când, la Herța ni s-a interzis să donăm carte romănească pentru liceul românesc din localitate. Deci…

La Cernăuți, îndată ce am coborât din autocar, ne-am strâns cu respect și admirație în jurul imensei statui a lui Taras Șevcenko (1814-1861), poet și pictor ucraniean, revoluționar, luptător democrat, rapsod național și făuritor de limbă poetică, exprimând în lirica sa, de inspirație romantică, aspirația către libertate, dragostea de patrie. Din partea Despărțământului ieșean i s-a așezat pe trepte o coroană de flori.

 

Soluția finală pentru locul de desfășurare a lucrărilor Simpozionului a fost „Palatul Național al Românilor”, după cum glăsuiește o placă bilingvă de pe zidul unei clădiri aflată în chiar centrul orașului și de la balconul căreia, în fața unei populații românești entuziaste a fost rostită Declarația de unire a ținutului bucovinean cu Regatul României (15/28 nov. 1918).

Apropo de palat: În ultima vreme, el se reduce la  o sală de conferințe, cât o sală de așteptare dintr-o gară modestă, o odaie și… o toaletă. Totuși, la stradă sunt înfipte în zid două steaguri românești și un basorelief în marmură neagră dedicat lui Ciprian Porumbescu. E ceva, nu?

Inimosul domn Iurie Levcic, președintele Centrului Bucovinean de Artă pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale românești Cernăuți, m-a invitat să fac o vizită sediului acestei instituții, situată la demisolul unei clădiri vechi. Trei încăperi, pentru a depozita costume tradiționale, pentru repetiții  corale, cântece solo și o bibliotecă. Străduința lor este frumoasă, emoționantă, după cum am văzut evoluând pe miniscena sălii de la „Palat” ansamblul lor vocal „Perla”.

După ce m-am preumblat de unul singur pe strada Mihai Eminescu, am putut considera ziua împlinită lângă mormântul cărturarului ardelean Aron Pumnul (1818-1866) eminentul dascăl atât de profund fixat în biografia spirituală a Inegalabilului Poet.

*           

Dacă n-ar fi fost iritarea provocată de interdicția (neașteptată) de a dona carte românească Liceului „Gh. Asachi”, aș fi putut considera că, în sfârșit, am trăit o zi a plenitudinii de suflet și spirit printre românii „de dincolo”.

Am plecat spre Herța dis-de-dimineață, ca să putem participa la Biserica Sf.Spiridon din Herța, pentru slujba de pomenire a lui Gheorghe Asachi, oficiată de părintele Nectarie Bălan, dar secondat de cei trei preoți din România, care făceau parte din grupul nostru. Peste două zile, pe 12 noiembrie se încheiau 143 de ani de la stingerea din viață a eminentului scriitor, gazetar, om politic Gheorghe Asachi, născut aici (1788), pe acest pământ românesc, dar răpit de Stalin și făcut plocon altei țări.

Ne-am dus la bustul din aramă al cărturarului ca să depunem flori. Iar apoi, la liceul care-i poartă numele s-a conferențiat pe seama lui (Elena Apetri – Herța, Gh. Badea – Iași).

Înainte de masa de prânz, am fost oaspeții Școlii de Muzică, unde elevii ei au susținut un moment artistic, impresionant prin calitatea interpretării unor piese muzicale și instrumentale (prof. Irina Achiri fiind coordonatorul programului).

În drum spre Edineț, ne-am oprit la Cetatea Hotinului. E situată pe malul abrupt al Nistrului, pe o colină naturală, aflată într-o mică depresiune înconjurată de o culme de dealuri.

Construcția actualei fortărețe a început în 1325, suferind succesive îmbunătățiri, adăugiri, distrugeri, reconstrucții. A fost declarată de statul ucrainean una din cele șapte minuni ale Ucrainei (E ca și cum ți s-a pus pe piept o broșă care nu-ți aparține și pretinzi că este a ta. Mde! istoria violată…).

Ea este o cetate moldovenească, dar, de-a lungul veacurilor, au lăcomit la ea (prin asedii, jaf, incendii, tratative, fărădelegi, abuzuri, crime) polonezi, lituanieni, ruși, ucrainieni, turci, austrieci. Pentru mine, de  numele ei se leagă Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Dimitrie Cantemir, Nicolae Iorga.

După un popas la Cetatea Camenița, înecată de pământ, seara târziu, ne cazăm la Edineț.

Mărturisesc că la Edineț (deja fiind în Republica Moldova) am trăit  o dulce și netulburată stare de frățietate. Nu degeaba am fost întâmpinați, după obicei tradițional, cu pâine și sare, printre amfitrioni numărându-se și dl. Constantin Cojocari, primarul orașului Edineț.

La Liceul „Mihai Eminescu” au avut loc vernisajul Expoziției participanților la recentul festivalul internațional de creație de la Panciova, lansări editoriale, un firesc și așteptat program artistic al elevilor.

Oarecum inedit a fost momentul inaugurării Cercului Astra de la Liceul „Mihai Eminescu”. Cunosc binișor (prin documente și reviste) destinul Astrei în perioada interbelică; știu, prin urmare, că se înființaseră atunci în Basarabia câteva despărțăminte ale Astrei. Ce m-a încântat și aici, dar mai ales la Iași, este faptul că spiritul transilvan în cultură nu a avut și nu are frontiere.

Edineț e o localitate atestată (într-un act din 1431) de pe vremea lui Alexandru cel Bun, situată la 200 de km de Chișinău. Actualmente are o populație de peste 25.ooo de locuitori; la începutul secolului al XX-lea trăiau aici majoritar români, dar și familii de evrei, lipoveni, ruși , polonezi și nemți. Un aspect neașteptat este că grădina publică poartă numele de Alecsandri. La o așa populație, impresionează rețeaua de învățământ a orașului: 5 instituții școlare, 3 școli gimnaziale, 4 licee. La zestrea culturală a Edinețului să mai adăugăm 2 biblioteci publice și faima ansamblului folcloric „Ciocârlia”.

La Cetatea Soroca a fost un fel de vizită de curtoazie. Cum o cercetasem pe îndelete în urmă cu câțiva ani, mi-am plecat privirea peste balustrada din apropiere, spre apele Nistrului, dar și spre țărmul celălalt, care tot românesc este, însă nu în spațiul statal al Basarabiei de azi. Dar aveam și un gând orgolios: Ce întinsă a putut fi Moldova pe vremea lui Petru Rareș, margini marcate de două cetăți ale sale: Soroca (pe Nistru) și Cetatea Ciceului (comuna Reteag, jud.Bistrița-Năsăud), pe Someș.

După-amiază, am luat-o spre România, intrând în patrie prin vama Costești-Stânca. În gara Sucevei – Burdujeni – am sosit cu 10 minute după plecarea trenului nostru spre Transilvania. Așa că, trebuind să rămânem peste noapte la hotel, trebuind apoi să revenim dimineața la gară cu taxiul, trebuind să ne luăm bilete de drum, ne-am scuturat, fără zgârcenie, toate buzunarele, ca să facem față.

În tren eram burdușiți de impresii și sentimente proaspete, dar și de oboseală. Ne-am înviorat însă, când a apărut o copioasă butelcă de vin roșu, de Năsăud.

Un sentiment special l-am avut și îl avem și acum pentru doamna președintă a Astrei Iași, prof. Areta Moșu. Cu finețe, delicatețe, răbdare, pricepere, abnegație, ne-a purtat (secondată de scriitorul Cornel Filip), pe un itinerar superb întru cunoașterea unor spații românești aflătoare în trei  țări. „Românismul” (este cuvântul preferat de Eminescu) nu are granițe. Am simțit și de data aceasta că „la noi” și „acasă” au valoare bivalentă: „aici” și ”acolo” deopotrivă.

 

 

Regele Mihai I – „omul ruşilor”?

Autor: Col. (r) Alexandru Zubavă

Am avut deunăzi ocazia de a sta de vorbă cu un apropiat al celui ce-și zice Prințul Paul de România și susține că este pe linie paternă descendent al regelui Carol al II-lea. Nu pare o fantezie, seamănă bine din profil cu odiosul personaj din al cărui os domnesc se laudă că se trage. Nu-l contrazicem. Nimeni nu-și poate alege bunicii! Bunicii biologici, firește. Așadar, indirect, din anturajul amintit, ne parvin următoarele relatări, adică bârfe și acuzaţii, cu privire la ex-regele Mihai, devenit de curând „piațetă”, în imediata apropiere a ambasadei U.R.S.S.. Loc mai potrivit nici că se putea găsi. Din relatările respective, una dintre cele mai dureroase pentru noi, dacă s-ar adeveri, este aceea că Mihai I ar fi (fost) „omul rușilor”. Această vorbă grea este acoperită, adeverită – până la proba contrarie -, în primul rând prin acțiunea regelui din ziua de 23 august, actul arestării Mareșalului Ion Antonescu fiind considerat de foarte mulți români, de foarte mulți istorici și oameni politici, un act de trădare națională! De aproape 70 de ani fostul rege ocolește să discute propriu-zis cele întâmplate în acea zi nefericită! Ocolește o discuție amănunțită cu un interlocutor mai incomod. Se ferește să i se pună acele întrebări la care numai ex-regele Mihai cunoaște răspunsul, întrebări la care dacă am primi răspunsul, am lămuri o dată pentru totdeauna subiectul atât de dureros și de controversat numit 23 august 1944… Suspiciuni grave ridică și actul abdicării de la 30 decembrie 1947, act de asemenea confuz, neelucidat în detaliile sale deloc lipsite de importanță. Se spune, în anturajul prințului Paul, dar și în alte medii interesate de subiect, că regele Mihai, când a plecat în toamna anului 1947 la Londra, să asiste la nunta regală, plecase de fapt să nu se mai întoarcă, având în acest sens o înțelegere mai mult sau mai puțin tacită cu liderii comuniști de la București. Drept care la vremea respectivă a plecat după el cu o mulțime de bunuri și valori pe care, ajuns în Occident, le-a depus la păstrare în Elveția. Există acte în acest sens, susține… anturajul amintit. Numai că Stalin, cinicul și vicleanul de Stalin, când a aflat de circumstanțele în care Mihai a părăsit țara și tronul s-a făcut negru de supărare: „Spuneți-i să se întoarcă la București să semneze actul de abdicare! Nu trebuie lăsat să plece fără să semneze și să declare solemn că abdică pentru vecii vecilor!” Așa se explică mai bine gestul straniu al lui Mihai de a se întoarce în țară, pentru câteva săptămâni, după care a abdicat cu tot tam-tamul impus de Stalin. În condiții de perfectă legalitate! Numai semnătura la notar a lipsit! Versiunea oficială, cum că Mihai a fost sfătuit de Churchill să se întoarcă, nu poate fi exclusă, căci se poate completa: Churchill îi putea da lui Mihai sfatul de a nu-l supăra pe țar! De a nu se pune rău cu mâna cea lungă a lungă a revoluției. Ca și până atunci, Churchill a fost întotdeauna mai atent cu interesele rusești decât cu cele românești sau est-eropene. Așadar, Mihai al nostru a fost un suveran ascultător și a părăsit Țara în condițiile dictate de la Moscova, încărcat din nou cu de toate! Toate acestea sunt povestite și în memoriile lui Vîșinski, volumul doi, acela încă nepublicat. Se pare că ar exista o înțelegere ca acest volum să se publice numai după moartea ex-regelui Mihai. Va fi să mai aștepte, se pare! Doamne, ajută! O fi existând acest volum de memorii? În ceea ce privește acei 1.000 (o mie) de studenți pe care comuniștii i-ar fi arestat, amenințând că-i vor împușca dacă Majestatea Sa nu abdică, minciuna aceasta, atât de gogonată și de prost gândită, este de dată recentă, post-decembristă şi seamănă a literatură realist-socialistă! Declaraţia ex-Regelui Carol II în „Novedades” (Mexic) din 24.8.1944 (extrase) „Sunt f. fericit că fiul meu, luând în consideraţie adevăratele sentimente ale poporului, a scos România din război [...] Este f. bine că acest lucru s-a întâmplat prin intermediul unor înţelegeri cu vecinul nostru puternic – Uniunea Sovietică …”[1] Doc. din 8 ian. 1945 – Telegrama delegatului francez la Lisabona către G. Bidault, la Paris: „… Informatorul meu deţine ştirea [despre] o scrisoare recentă de la D-na Lupescu, care se încheia astfel: « nu v-am spus cât a fost de bun cu noi Mareşalul Stalin ». În plus, unii emigranţi români din Portugalia, rămaşi fideli fostul suveran [Carol II], nu-şi ascund speranţa pe care şi-o pun în înalta protecţie a Moscovei. De la Moscova aşteaptă soluţionarea problemei politice interne a ţării lor, prin abdicarea Regelui Mihai în favoarea tatălui său”.[2]

„Neînţelegerea va subzista între Regele Mihai şi D-na Lupescu”

Doc. Din 7.4.1953 – Raport al lui Jacques Dumaine, ambasadorul Franţei la Lisabona, către G. Bidault, min. de Externe al Franţei: Ex-Regele Carol II a murit subit de criză cardiacă, la 3 aprilie 1953. Funeraliile au avut loc azi, dare ele – consemnează ambasadorul - „…Nu au prilejuit D-nei Lupescu ocazia de a reuni la Lisabona familia regală; aceasta îi rămâne evident ostilă. Soţia morganatică nu a putut deci să dea aparenţa unei reconcilieri, nici să-i fie recunoscut de către cei apropiaţi rangul special pe care Regele Carol i l-a conferit în timpul exilului. Regele Mihai al României a răspuns cu răceală la prima înştiinţare care i-a fost transmisă de D-l Urdăreanu şi a declarat, după aceea, că nu se putea îndepărta, în acel moment, de căpătâiul soţiei sale, care se resimţea de la naşterea recentă a celei de a treia fiice. Puţine rude ale fostului monarh au asistat la ceremonie: fratele său Prinţul Nicolae al României, nepotul său, Prinţul Anton (exact – Andrei) de Iugoslavia şi câţiva membri ai familiei Hohenzollern-Sigmaringen. [...] E de presupus că neînţelegerea va subzista între Regele Mihai şi D-na Lupescu şi că procese vor apărea curând …”[3] Şantajat sau plătit? Mihai a părăsit România, devenită țară comunistă, cu o dotă substanțială. O știe toată lumea. În plus de valorile scoase din țară – bijuterii, tablouri, colecții de timbre etc., regimul comunist s-a angajat să-i plătească tânărului fost rege, detronat atât de elegant, în condiții atât de amiabile, o pensie și ea substanțială, de 250.000 de dolari pe an. Cam cât salariul președintelui S.U.A.. Nu cumva e o cifră prea mare, prințe Paul? Oricum, existența acestei sinecure nu este o noutate. Ar fi timpul să aflăm exact cât era de substanțială! Se zice – dar câte nu se zic?! -. că primirea acestei redevențe a fost condiționată de angajamentul regelui Mihai că va sta cuminte, va ține „capul la cutie” și se va abține de la orice activitate sau acțiune politică cu caracter anti-comunist, îndreptată împotriva regimului de la București. Ceea ce este însă absolut sigur este că, atât înainte cât şi după abdicare, regele Mihai chiar nu a făcut nimic împotriva regimului comunist. S-au strofocat bieții români din exil să se organizeze în fel și fel de comitete și comiții, ba au făcut și câteva guverne în exil, și mereu au apelat la regele Mihai să le fie în frunte. Întrebare: de ce, majestate, i-ai refuzat de fiecare dată? De ce te-ai ferit să arăți că ești sau nu anti-comunist?! Să arăți că ești sau nu solidar cu suferințele românilor? Că-ți pasă de poporul abandonat la greu? Pe cine n-ai vrut să superi? Ai fost șantajat sau plătit pentru asta?

Analiza A.D.N.-ul lui Mihai Viteză nu doare deloc

Bârfa cea mai urâtă, care circulă în anturajul domnului Paul, este și cea mai veche. Se referă la A.D.N.-ul regelui Mihai, care, dacă ar putea fi cercetat, ar duce la rezultate incomode pentru „casa regală”. La data nașterii prințului moștenitor Mihai, unii au pretins că această dată nu ar fi în concordanță cu data logodnei sau a nunții regale. Pamfil Șeicaru, care a scris pe această temă, menționează și gluma care se făcea pe seama acestei nepotriviri: porecla de Mihai Viteză, dată pruncului născut cu mult înainte de a trece cele nouă luni (sau măcar șapte) de când părinții săi se „cunoscuseră”, în sensul vechi, vetero-testamentar, al cuvântului. O serie de fapte bine cunoscute, în mod deosebit relațiile întotdeauna reci dintre tată și fiu, culminând cu abținerea regelui Mihai de a asista la reînhumarea „tatălui” său, petrecută mai anii trecuți, concordă cu bârfa, iată, nonagenară! De data aceasta, adevărul poate fi cu ușurință demonstrat, în modul cel mai științific cu putință: testul de paternitate! Analiza! Nu doare deloc! Se iau cei doi descendenți în viață, Paul și Mihai, li se prelevă o câtime de urină ori salivă, și se vede dacă au ceva comun. Dacă da, e bine pentru toată lumea. Dacă nu, rușine cât casa! Dar adevărul mai presus de orice!

Regina-mamă,  „dreaptă(?) între popoare”?

În legătură cu regina-mamă a regelui Mihai, mai circulă o bârfă: cum că nu era nicicum cazul să primească înaltul titlu de „dreaptă(?) între popoare”, care i s-a atribuit la Yad Vashem, pentru intervenția sa salvatoare în favoarea a peste 20.000 de evrei pe care Conducătorul Statului, Mareșalul Ion Antonescu, se arătase dispus să-i deporteze înspre Germania, la Auschwitz, probabil. În favoarea acelorași evrei se știe că au mai intervenit rabinul șef Alexandru Șafran și alți lideri evrei, mitropolitul Bălan, arhitectul evreu Clejan, prieten de casă al Mareșalului. În total, vreo zece persoane, după 1945, şi-au atribuit calitatea de factor decisiv în salvarea acelor evrei. Întrebarea se pune, în cazul reginei-mamă, ca și în cazul celorlalți salvatori de evrei, în frunte cu rabinul șef: dacă avea atâta putere de influență asupra Mareșalului, de ce nu a intervenit și în favoarea celor patru sute de mii de evrei „uciși” de Ion Antonescu în Transnistria? Ba chiar ar trebui luată la rost doamna: de ce reginei-mamă nu i-a mai păsat de ceilalți evrei, vreo patru sute de mii?! De ani de zile mă tot mir că nimeni nu pune în acest fel problema: – Cine putea s-o facă, în frunte cu regele Mihai și coana-mamă, de ce n-au intervenit la Ion Antonescu în favoarea evreilor deportați în Transnistria?! – Cum se face că regele Mihai nu a făcut nici cel mai palid demers, cel mai mic gest în favoarea acelor mii, sute de mii de evrei, cetățeni ai statului al cărui rege era totuși? Ce fel de rege, dacă permite să fie dați morții oameni nevinovați, într-un număr atât de mare?! Dacă e adevărat că în Transnistria au fost omorâți evrei nevinovați – cu sutele de mii – acest genocid cade și în sarcina regelui de atunci! Faptul că regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu, că a făcut astfel jocul rușilor și al anglo-americanilor, nu-l scutește de răspundere pentru ce s-a întâmplat cu evreii în Transnistria! Evreii ar trebui să-i ceară regelui Mihai socoteală, inclusiv despăgubiri, căci are de unde plăti, pentru evreii morți în Transnistria! De ce evreii nu-l acuză în niciun fel?

Rolul armatei și al jandarmeriei române din Transnistria a fost să-i păzească pe evrei [...] să nu fie omorâți de ucraineni Explicația este una singură: se feresc evreii să-l pună pe rege în situația de a da răspunsuri, de a spune clar că nici Majestatea Sa, nici regina mamă nu aveau de ce să intervină în favoarea evreilor din Transnistria, deoarece aceștia nu se confruntau cu nicio primejdie de moarte din partea autorităților românești. Singura amenințare pentru evrei, în Transnistria, era pofta nebună a ucrainenilor de a se răzbuna pentru crimele odioase săvârșite de evreii comuniști în anii ’30, circa 6 milioane de etnici ucrainieni uciși prin glonț, ștreang, înfometare sau alte procedee letale bolșevice. Iudeo-bolșevice, ziceau bieții ucraineni. Astfel că rolul armatei și al jandarmeriei române din Transnistria a fost să-i păzească pe evreii deportați, ca și pe evreii ucraineni, să nu fie omorâți de ucraineni. Cu alte cuvinte, nu avem ce-i reproșa regelui Mihai, că nu a făcut nimic ca să-i salveze pe evreii din Transnistria…

Colonelul Ștefan Cucu se considera obligat să apere onoarea Armatei

De altfel, pe la începutul anilor 90, în Statele Unite aflându-mă, am auzit că în timpul unei discuții publice la o universitate americană, regele a afirmat foarte categoric că în România nu a fost Holocaust. Dacă aceste rânduri ajung să fie citite de un martor la acea declarație, îl rog să intervină. Mai notez pe acest subiect o discuție la care am asistat, în biroul colonelului Ștefan Cucu, regalist înfocat, președintele asociației noastre de veterani de război, majoritatea regaliști și ei, mai puțin subsemnatul, și un distins profesor pasionat de contestarea Holocaustului. Bietul Cucu se plângea de ce pățise când a încercat să intre în audiență la „Majestatea sa”. A fost primit, dar i s-a pus în vedere că dacă ridică cumva problema Holocaustului din România, Majestatea sa se va ridica de la birou, va părăsi încăperea, iar audiența ia sfârșit. Cât a putut colonelul Ștefan Cucu să fie de mâhnit, de îndurerat și de contrariat de oportunismul regal! Pasămite, serviciul regal de informații cunoștea zbaterea colonelului Ștefan Cucu de a dovedi și demonstra că Armata Română, în frunte cu Mareșalul, nu a comis niciun genocid! Niciodată și nicăieri!… Colonelul Ștefan Cucu se considera obligat să apere onoarea Armatei în care slujise! Ex-regele Mihai nu este interesat de acest subiect?! A.D.N.-ul domnitorilor români Revenim la proba A.D.N.-ului. Ideea ne-a fost sugerată de tembelii care s-au apucat să cerceteze A.D.N.-ul domnitorilor români. Evident, speranța ministrului udemerist care a comandat aceste analize este să se descopere astfel că domnitorii români nu prea erau români. La unguri, la regii unguri, nu e nevoie să li se facă acest A.D.N.. Se știe prea bine și dintotdeauna că mai toți regii Ungariei au fost orice, inclusiv români, numai maghiari nu! După mintea lui Hunor s-ar produce un moment de consolare națională la Budapesta dacă se va demonstra că românii sunt în aceeași situație: niciun rege de al lor nu a fost ungur! Dar pentru a dovedi originea etnică ne-românească a domnitorilor de la București nu era nevoie să fie tulburată pacea din veac a sfintelor oseminte. Normal era să înceapă domnul udemerist și echipa sa de agenți sanitari cu domnitorii români aflați încă în viață, avem destui, cel puțin patru: Mihai, Ion, Emil, Traian… Șase, dacă-i pui la socoteală și pe interimari: Nicolae și Crin… În acest fel, speranțele udemeriste s-ar fi confirmat aproape sută la sută! Căci dintre toți „domnitorii” români aflați încă pe listele fiscului, poate, cel mult unul singur ar avea A.D.N. românesc!

(Artemis: http://www.art-emis.ro/) ————————————————————————————- [1] apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 151. [2] apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 155. [3] apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 194.

Foto.Cum se impaca un rege cu un comunist si dupa 60 de ani 

„Munţii noştri aur poartă

Noi  cerşim din poartă-n poartă’’

(spusă cu durere de moţi, scrisă de Octavian Goga)

 ŞI IO AM FOST LA ROŞIA MONTANĂ

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

              În România, Salvaţi Roşia Montană sună prelung şi rugător din partea românilor cu minte bogată şi suflet ales, în timp ce preşedintele, guvernul şi alţi lefegii mărunţi fac strident reclamă abundenţei pe care o va aduce compania canadiană, Gold Corporation, dacă guvernul român va aproba deschiderea şi exploatarea aurului după proiectul şi condiţiile acestei companii. În final, după ani de exploatare intensivă, compania va pune mâna pe tot aurul şi argintul de la Roşia Montană, după care va pleca extrem de îmbogăţită lăsând în locul muntelui de aur un munte otrăvitor de cianură. România va fi mult mai săracă iar moţii amăgiţi şi abătuţi vor spune: Munţii noştri numai cianură mai poartă…    

De data aceasta am fost mai atent la subiect, amplu dezbătut şi mediatizat şi ceea ce mi-a atras atenţia şi m-a revoltat a fost vizita şi mesajul preşedintelui Băsescu la Roşia Montană. Nu insist, argumentele sunt la îndemâna oricărui român lucid, Băsescu este o calamitate pentru România, este o adevărată cianură, ca să rămânem în subiect. Pentru mine, pentru foarte mulţi, Băsescu nu este mai mult decât un impostor ordinar, iar la Roşia Montană prin mesajul transmis, pur şi simplu a făcut reclamă şi propagandă în favoarea companiei străine, care în câţiva ani are să ia toate metalele preţioase şi în schimb ne lăsă un dezastru ecologic de zeci de ani. Video-clipul, probabil după un reportaj pedelistic cosmetizat, începe cu primirea lui Băsescu, înconjurat de garda personală şi mass media, într-un cadru sinistru din  curtea unei mine închise, părăsite şi cu clădirile ruinate, fără geamuri şi uşi, cu tencuielile căzute şi acoperişurile duse, iar în fundal nişte vagonete ruginite şi bălării. În acest cadru de ruina nepăsării, Băsescu s-a purtat indiferent şi relaxat, cu o mână în buzunar ca politicienii americani iar cu cealaltă despicând aerul, în sus şi-n jos, spunând banalităţi de piaţă. La vederea unui firicel de apă colorată ce se scurgea din mina părăsită a făcut remarca seamănă cu coniacul ceea ce atestă cine este şi ce îl preocupă întâi de toate. Apoi şi-a adus aminte de Gold Corporation, ce se ocupă de exploatarea aurului în ţările cu economii  ineficiente şi de mesajul pe care trebuia să-l transmită: statul nostru, în actuala condiţie cu 4.2 milioane de angajaţi şi 4.9 de pensionari, nu poate face faţă cheltuielilor, investiţiilor în mari proiecte industriale. Trebuie să se împrumute de bani pentru pensionari!! Deci companiile străine, investitoare sunt bine venite. Clar.

Se spune: Nu omorâţi mesagerul! Adevărat, dar nu acceptaţi mesajul adus de Băsescu. Informaţi-vă temeinic, aflaţi clauzele contractuale, documentaţi-vă la faţa locului, comparaţi, judecaţi şi apoi hotărâţi. Eventual, întrebaţi mesagerul sub ce preşedinţi şi guverne au apărut, şi de ce, atâţia şi atâţia pensionari în România după decembrie 1989.    

În 1945, România ieşea dintr-un război devastator pentru ţară şi poporul ei, plus că rămânea ocupată de ruşi, dar după aproape douăzeci de ani, Dej, într-o şedinţă de guvern, a scos un leu din buzunar şi a spus nici atâta datorie de război nu mai are statul român!!Să nu mai comentăm din nou, cu câtă datorie de război ne-a încărcat aliatul frate de la Răsărit, şi a luat-o întreit, dar să ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă atunci eram o altă ţară, un alt popor?! Nu, tot noi eram dar nu era atâta corupţie în conducere şi administraţie.

Acum, Băsescu, în toate situaţiile critice, pune placa cu cei 4.9 milioane de pensionari, pe care a repetat-o şi aici de două trei ori, papagaliceşte. Păi aşa preşedinte jucător cum e nu are decât să adune toţi pensionarii României la un loc, ca într-un lagăr şi să aranjeze cu Gold Corporation să le dea şi pensionarilor, fiecăruia, câte o lingură de cianură cum are să le dea şi moţilor. Adevărul este că lui Băsescu nu-i mai pasă de moţi de acum înainte, nu mai trebuie să le ceară încă un mandat de preşedinte, aşa că poate să facă schimbul aurului pe cianură cum doreşte compania străină la ordinele căruia se vede că este. Pe Băsescu de asemenea nu-l interesează distrugerea frumosului mediu din Munţii Apuseni, nici că sunt ţări europene care au interzis folosirea cianurilor în minerit. El rămâne orb la faptul că toate celelalte  exploatări aurifere pe care a pus mâna Gold Corporation, sunt în alte ţări, nu în Canada, oare de ce, doar Canada are mai multe zăcăminte de aur decât România?! Nu a realizat nici amănuntul, semnificativ, că celelalte exploatări aurifere pe care a pus mâna respectiva companie sunt fie în deşerturi, fie în munţi sterpi, nepopulaţi, nu ca Roşia Montană o arie bogată şi majestoasă cu floră carpatică şi cu o populaţie densă, milenară în cincisprezece sate?!? Toţi oamenii liberi şi lucizi văd şi compară, numai el, cel mai josnic dintre vânzători de ţară, evită!! În schimb, degajat şi popular cum îi place să se dea în faţa camerelor de luat vederi, ne dă de ştire că i s-a arătat lui o exploatare auriferă la suprafaţă (în clasica formă de pâlnie – NA) în mijlocul unei aşezări. Formidabil, cum e pus să ne fraierească cu această reclamă a companiei, fără să ne spună cum se face exploatarea minereului şi unde-i procesarea cu cianură a minereului, nici faptul că acea aşezare e temporară, pe perioada exloatarii minereului. Simple omisiuni de propagandist cu cianură. 

În altă ordine de idei, habar nu are că la Baia Mare există un grup de cercetători romani, la ce-a mai rămas din fostul Institut de Metale Neferoase, care au lucrări originale, avansate şi experimentate legate de extragerea metalelor preţioase fără să folosească cianuri şi sunt pe cale de-a finaliza un întreg proces tehnologic de extragere a metalelor preţioase fără reziduri atât de toxice, dăunătoare mediului. Însă se zbat cu lipsurile financiare, au nevoie de 100.000 de euro, pe care nu-i găsesc în toată România şi nici Vasile Frank Timiş sau Gold Corporation, foarte tare interesaţi de aurul românesc, nu îi investesc! Vasile Frank Timiş la un Christmas Party la Londra, într-un cerc politic de vârf şi-a permis să facă o donaţie de 100.000 de dolari, iar Gold Corporation mai bine aruncă sutele de mii de dolari în propagandă ordinară decât să sprijine cercetarea ştiinţifică românească benefică mediului înconjurător. Banii lor, treaba lor, noi doar ne dăm seama de adevăratul lor profil moral. Grupul cercetătorilor de la Baia Mare îşi pun speranţa în academicianul Ionel Haiduc, o somitate în chimie, care a condus echipa academică ce a stopat programul companiei Gold Corporation, ce ar fi o devastatoare bombă cu cianură deasupra Roşiei Montane şi a celor cincisprezece sate din împrejurimi.

Pentru Băsescu toate astea nu au importanţă, el a venit la Roşia Montană să pună placa cu pensionarii şi să transmită mesajul de undă verde pentru cianurizarea Roşiei Montane. A plecat stăpânit de culoarea  apei ce ieşea din mină şi semăna cu coniacul. Mă mir că nu s-a aplecat să ia o gură. Ce tristă marionetă cu suspendări, încă doi ani va fi jucător în sforile străinilor pe urmă va fi azvârlită la coşul lor de gunoi, iar în istoria românilor va fi aşezat alături de vânzătorii acestei ţări. Pentru că nu a perceput acest popor de pe poziţia de preşedinte al ţării şi mult mai puţin a înţeles ce trebuia să facă pentru această  ţară.  Niciodată nu s-a oprit să judece ce au vrut să ne înveţe înaintaşii noştri lucizi şi iubitori de ţară, când ne-au îndemnat cu „Prin noi înşine” sau cât adevăr este în: cu cât eşti mai dator cu atât ai mai puţină libertate, independenţă, demnitate! Mi-e milă de el de-mi vine să-i dau un ban din pensia mea de şase sute şaptezeci de lei după şaptesprezece ani practicaţi ca medic în  România .        

 

ÎN DRUM SPRE ROŞIA MONTANĂ  

 

Acest video-clip cu preşedintele jucător după cum îi cântă străinii, alte informaţii de la moţii locali sau persoane competente prin pregătirea lor profesională şi imagini din patrulaterul aurifer din Munţii Apuseni, încet au pus stăpânire pe mine şi am hotărât, ca la întoarcerea la Casa cu Flori din Bistriţa, să trec prin Munţii Apuseni, pe la Roşia Montană, să am eu propriile mele imagini, propriile mele păreri. 

Am plecat din Timişoara dimineaţa, după ce mi-am luat rămas bun de părinţii mei din cimitirul din Fratelia. Da, am eu un cult permanent şi profund pentru ei, îi pomenesc şi îi plâng cât voi trăi. Cred că ceva aparte, anume din sufletele lor au rămas şi în mine, în sufletul meu. Deşi nu-s religios, am un cult al morţilor marcat pentru că sunt istoria  rădăcinilor mele, a fiinţei mele într-o lume care trece fără noimă dacă nu-i ştim, îi uităm.

Şoseaua spre Lugoj e foarte bună, se merge rapid şi trece prin Recaş, comună mare bogată şi de fiecare dată, când trec prin ea, îmi aduc aminte de munca patriotică pe care o făceam împreună cu colegii mei, după sesiunile de examene din vară, la Gostatul Recaş. Acum nu mai este gostat, au mai rămas totuşi cramele de Cădarcă de Recaş! De la Lugoj o iau spre Nord, spre Deva, pe lângă  Munţii Poiana Ruscă trecând prin comuna în care s-a născut primul om din lume care a zburat cu o maşină proprie, prin forţă proprie şi fără alte anexe, Traian Vuia. Atunci, în 1872 când s-a născut, românii îi ziceau comunei Surducul Mic, azi în cinstea şi memoria unuia dintre pionierii aviaţiei mondiale îi spun Traian Vuia. Cu adevărat viu, ager, instruit cu două licenţe universitare de la Budapesta, pleacă la Paris să realizeze visul  omenirii: să inventeze o maşină cu care să poată zbura!! Şi în 1906, cu maşina sa cu aripi s-a ridicat de la pământ şi a zburat. O, da, e adevărat s-a ridicat numai câţiva centimetri şi a zburat numai câteva zeci de metri, dar a fost atunci la începutul începuturilor aviaţiei mondiale, când el şi alţi doi români, Aurel Vlaicu şi Henry Coandă, au fost în fruntea ei. Ce măreţie, ce  stare de mândrie pentru naţiunea al cărei fiu este.

Ce oameni de frunte în lume a dat mica noastă naţiune de-a lungul  istoriei ei europene iar acum a decăzut economic mai rău decât sub dictatura comunistă. Am zburat printre primii în lume, am minerit în Munţii Apuseni înainte de a veni romanii, iar acum am ajuns să facem programe şi contracte prin care vom ceda străinilor 80% (optzeci la sută) din aurul ce se va extrage de la Roşia Montană şi asta pentru că ne garantează că vor angaja câteva sute de români la moderna lor mină  în urma căreia, doar în câţiva ani, va rămâne un munte de cianură şi iar câteva sute de şomeri. Va fi mai rău decât acum!! Nu pot să cred că Băsescu e chiar atât de prost şi nu poate analiza o situaţie atât de simplă, fiindcă totuşi a dat dovadă de un IQ mediu, realizează ce se va întâmpla după extragerea totală şi rapidă a minereului de aur, dar el este un ticălos fără simţire faţă de această naţiune, fără caracter, un mare şarlatan.  

Înainte de a intra în Deva iau drumul care merge la Brad, trec podul peste Mureş şi am intrat în Ţara Moţilor din Munţii Apuseni. E o zi de vară, senină, într-o ţară de un  frumos pitoresc geografic, ridicată de pe nişte munţi vulcanici, care aici au scos la suprafaţă numai metale preţioase din mijlocul incandescent al micuţei noastre planete. Din nefericire, din mare nedreptate, metalele astea preţioase au generat o  istorie grea a celor ce au trudit în galerii să le scoată la suprafaţă, să strălucească pentru alţii, departe de această ţară. Cerule Mare, de câte ori am colindat prin munţii aceştia atât de frumoşi cu oameni cu suflet din lacrimi. Am început din studenţie cu rucsacul în spate pe jos, pe platformele trenurilor înguste trase de mocăniţă, cuvânt ce derivă de la mocan cum li se mai spun oamenilor de la munte, cu camioane de ocazie ce miroseau puternic a benzină şi se stricau des, lăsându-ne în drum în noapte, dar de fiecare dată un suflet din lacrimi ne găzduia, ne ospăta din puţinul lui. Apoi cu castravetele cum îi spuneam maşinii noastre familiale, cu Ica şi Florin. Acum cu VW, un golfuleţ ce strâmbă din nas pe drumurile noastre. Peisajul pe Valea Vălişoare, ce şerpuieşte printre dealuri împădurite şi largi păşuni montane îmi răscoleşte amintirile trecutului. De sus din Pasul Vălişoare cobor în Brad, un orăşel cu rezonanţe istorice şi tradiţii în mineritul metalelor preţioase. Urmează o intersecţie unde o iau spre Abrud pe un drum denivelat şi cu gropile petecite cu bitum de proastă calitate, străjuit de buruieni şi de ce mai aruncă unii trecători din goana maşinilor. Benzinării sărăcăcioase cu grupuri sanitare murdare.

Abrudul pentru mine are o rezonanţă istorică unică. Două semnificative  evenimente s-au petrecut aici pe care românii ar trebuie să le cunoască bine, să le judece şi să ia aminte. Evenimente de care preşedintele jucător şi ordonanţa lui, Boc, nu au ţinut cont, fiindcă acum mai mult ca niciodată în trecut, paragina micului orăşel este uluitoare, depresivă. E drept este şi vina administraţiei locale şi nepăsarea citadinilor greu încercaţi. Cea mai dărăpănată casă, intenţionat lăsată pradă unei distrugeri rapide, că să se şteargă istoria moţilor, care trebuie globalizaţi de către Gold Corporaţion, este cea de la o răscruce, pe care, încă se mai află două plăcii de marmură pe care scrie: În această casă s-a pus la cale trădarea şi prinderea lui Horia şi Cloşca în decembrie 1784 iar sub ea, pe a doua placă: În subsolul acestei case au fost ţinuţi în lanţuri Horea şi Cloşca în noaptea de Anul Nou (1784 – 1785 ) iar în zorii zilei au fost escortaţi la Alba Iulia. Casa care ar trebui să fie un muzeu amplu documentat al răscoalei iobagilor din Munţii Apuseni conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan este o ruină strigătoare la cer, cu acoperişul spart şi ţigle furate ca distrugerea să se facă mai repede, cu geamuri sparte, cu tencuiala căzută şi cărămizi distruse de ape şi igrasie, iar gardul din faţă ruginit şi incomplet lasă să se vadă buruienile ce au început să crească şi pe trepte. Cerule mare, ce naţiune de trădători am ajuns! Nu am ajuns, am fost din totdeauna, genele plebei romane se văd în noi de la trădarea lui Vlad Ţepeş, Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu, Ion Antonescu,  dar astăzi sub Ion Marcel Ilici Iliescu şi Traian Băsescu s-a atins apogeul. Pe capetele conducătorilor răscoalei iobagilor s-a pus un premiu de 300 de galbeni, astăzi trădarea poporului român se face prin comisioane de douăzeci şi doi de ani. Atunci, în Secolul al XVIII-lea european, numit secolul luminilor şi al emancipării naţionale, s-a vorbit mult de răscoala iobagilor români, despre substraturi de vitejie şi legături masonice, despre  cele patru întâlniri a lui Horia cu împăratul habsburg, Iosif al Doilea, despre aurul moţilor care nu ar mai fi ajuns la Viena ci la Paris, pentru pregătirea revoluţiei franceze din 1789, dar acum guvernele post decembriste tac şi ascund emanciparea naţională distrugând evidenţele ridicării unei naţiuni împotriva tiranilor de orice fel. Au motive, dar au şi ordine străine în acest sens, trebuie să le execute ori adio guvernare.  

În centru se află o clădire cu etaj, cu restaurant la parter acum, pe care se află o altă placă pe care scrie: În această casă a suferit moarte de martir, pentru cauza revoluţiei de la 1848 – 1849 Petru Dobra prefectul ţinutului Zlatnei. Cine o fi hotărât acest text torsionat?  Despre ce fel de revoluţie se vorbeşte aici, de atunci din Munţii Apuseni? Câţi din cei ce cunosc adevărul istoric al Războiului  moţilor de neatârnare la Ungaria, împotriva honvedseg-lui lui Kossuth sunt de acord cu acest text, care ascunde marea ticăloşenie a maiorului Hatvani, care a transformat convorbirile de pace în masacrul moţilor şi conducătorilor lor. Avram Iancu a scăpat din asedierea Abrudului de către Hatvani, dar va reveni cu legiunile sale şi aspru va răzbuna omorârea prefectului Petru Dobra şi-a a celorlalţi români din Abrud. Îi va învinge şi izgoni pe unguri din Ţara Moţilor. În paranteză, pentru adevărul istoric, Petru Dobra, Ion Buteanu şi Ion Dragoş se aflau la Abrud la înţelegere de pace cu trimişii lui Kossuth, care a promis că pe timpul convorbirilor armatele lui nu vor ataca. Maiorul Hatvani nu s-a ţinut de promisiune, a atacat şi a luat prizonieri delegaţii români. Petru Dobra, pentru atitudinea sa intransigentă, a fost schingiuit groaznic, apoi împins şi aruncat pe fereastră de la etaj, în momentul în care a căzut honvezii l-au împuşcat strigând că a încercat să evadeze!!    

Tot în acest centru, cu clădiri şi biserici posomorâte şi neglijate am mai văzut şi casa în care a fost găzduit Nicolae Iorga, la doctorul Laurenţiu Pop, în 1905. Marele istoric a citit şi studiat şi scris enorm, dar a avut timp de peregrinări istorice în care simţea, trăia şi onora înaintăşii  românilor. Azi, nici istoricii din Bucureşti, poate nici cei din Transilvania nu au timp să vină la Abrud să vadă casa dărăpănată în  care au fost trădaţi şi apoi deţinuţi în lanţuri Horia şi Cloşca, să intervină pentru renovarea şi deschiderea unui muzeu pe măsura şi semnificaţia acelei răscoale, având drept rezultat abolirea iobăgiei în Transilvania ajunsă pe mâna nobililor unguri, dar sub stăpânire habsburgă.           

După câţiva kilometri am ajuns la un indicator mare, nou, ce indica direcţia spre Roşia Montană şi am văzut şi marele avânt economic adus de programul Gold Corporation, afişat printr-un ceas digital fixat în indicator. Dar mă opresc la ce ne indică istoria aurului de aici. 

 

O ISTORIE UNICĂ A AURULUI DIN MUNŢII APUSENI

 

De aproape două mii de ani fiecare stăpânire care a trecut prin Munţii Apuseni a exploatat aurul lor. În galeriile minelor de la ROŞIA  MONTANĂ au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 Tăbliţele Cerate prin care se confirmă existenţa acestei mine de aur din anul 131 AD, atestând documentar şi una dintre cele mai vechi localităţi europene numită Alburnus Maior (Roşia Montană de azi, Abrudul a fost numită Alburnus Minor).

AURUL a fost primul dintre metale care a făcut cu ochiul omului primitiv, în urmă cu peste 20.000 de ani şi, oricât a evoluat omul de atunci, privirea sa tot de strălucirea aurului e atrasă şi, dacă de la început, a fost considerat metal sacru printre celelalte, cu timpul a devenit metalul îmbogăţirii, avuţiei şi puterii în lume. Metal nobil, fascinant prin strălucire, ademenitor, are duritate redusă şi este considerat cel mai plastic metal, învăluieşte orice, ambiţionează şi înşeală. E maleabil dar nu se lasă oxidat, acizii nu-l modifică în săruri, este stabil, aproape îţi vine să crezi că e etern, dacă ar există eternitate. Şi pentru că nu există eternitate nici aurul nu rezistă aşa zisei apei regale  – o combinaţie de acid clorhidric şi azotic – fiindcă omul nu mai e primitiv şi a inventat, între timp, şi anti-eternitatea! Se găseşte împreună cu alte metale rare, nobile, aproape pur, dar cum nici strălucirea soarelui nu e pură, la fel nici aurul.

HERODOT: Agatârşii sunt oameni înstăriţi şi poartă mult aur, locuiesc împreună ca fraţii şi nu se invidiază între ei. Agatârşii se pare că au venit odată cu sciţii pe meleagurile noastre – nouă sute de ani înainte de Christos – şi au adus cu ei aur din Munţii Urali. Agatârşii, oameni ai munţilor au fost atraşi de Munţii Apuseni unde, la fel ca în Urali, au început să caute aur în albiile râurilor. Şi l-au găsit din abundenţă!! Găsind aur în albia râurilor, au tot urcat pe firul lor şi au început să facă gropi, să-l caute şi-n adâncime, era logic, a fost cu succes. Astfel au apărut primele gropi, primele galerii pe marginea pâraielor, a râurilor, fiindcă în credinţa lor practică aurul venea din adâncuri!! Geto-dacii au observat îndeletnicirile agatârşilor şi au început să caute şi ei aur în albiile râurilor sau prin mineritul  primitiv şi au adunat mult aur. Atât de mult încât istoricul roman Diodor spune că regele geto-dacilor, Dromichaites, când l-a bătut pe Lisimach, generalul lui Alexandru Macedon, avea o mie de tone de aur curat!! Nu ştiu cum s-au făcut calculele – oricum se pare că avea mult aur, dar şi-a  invitat învinsul la o masă tare sărăcăcioasă ca să-l întrebe după ce sărăcie a venit în ţara lui. Apoi, sunt date istorice care precizează că fenicienii şi grecii cumpărau aur de la geto-daci, bazate şi pe faptul că la Roşia Montană s-au găsit monede macedonene din secolul patru înainte de Christos… deci de atunci stăpânii acestor munţi dădeau aur pe bănuţi de cupru…

EPOCA PREROMANĂ. La Roşia Montană s-au găsit urme evidente de minerit înaintea cuceririi Daciei de legiunile romane. Mărturie fiind găurile din munte făcute prin metoda focului puternic după care aruncau apă rece cu oţet ce fisurau stâncile pe care le desprindeau mai uşor în căutarea aurului. Astfel, înainte de venirea romanilor, geto-dacii se îndeletniceau şi cu mineritul aurului. În anul 2000 o echipă de arheologi francezi a făcut cercetări la Roşia Montană şi a descoperit galerii vechi de mină cu susţineri din lemn. Cercetări cu Carbon 14 demonstrează că aceste bârne erau dinainte de Christos!!

EPOCA ROMANĂ. Înfrângerea Daciei în 106 AD a însemnat, întâi de toate, pentru Imperiul Roman 164 de tone de aur şi 331 tone de argint aducând Romei cea mai mare pradă de război din toată istoria imperiului. Mărturie la această afirmaţie stă sărbătorirea  victoriei la Roma timp de 150 de zile continuu!! A fost anul în care romanii au fost scutiţi de impozite iar moneda de aur a imperiului a devenit pe încă odată mai grea decât fusese înainte!! La atâta aur, era normal să i se ridice lui Traian cea mai mare columnă printre împăraţii imperiului. E momentul să lăsăm deoparte teoria făuririi poporului nostru din legionarii romani şi femeile dace. Gata, vremurile în care ne ameţeam şi încântam cu idila dintre romani şi daci în făurirea poporului român a trecut, chiar dacă într-un moment istoric, sau mai multe, ne-a fost de ajutor. Pe Columna lui Traian nu este nici cel mai mic semn în acest sens, doar cât de viteji au fost romanii şi câţi sclavi daci au adus cu ei. Astăzi, istoria a trecut de la fantezie la raţionament istoric, comparativ. Urmărind creşterea şi descreşterea imperiului roman nu găsim date care să ateste că legiunile romane, cu floricele în colţul gurii, au venit să procreeze popoare latine ci să cucerească, supună Dacia şi îmbogăţească Roma! După victoria legiunilor lui Traian în Dacia, Roma a fost de-a dreptul uluită, zguduită de atâta aur şi argint, de poveştile despre bogăţiile fabuloase ale noii provincii imperiale.  Toate aceste noutăţi, despre frumoasa şi bogata provincie, au determinat o parte din plebea Romei să ia drumul Daciei, să se procopsească. Cu siguranţă, judecând omenirea, care în anumite privinţe nu s-a schimbat deloc, a fost prima goană după aur din istoria lumii, fiindcă în istorie se vorbeşte despre un drum al aurului din Dacia la Roma. Mai mult, cu acelaşi raţionament istoric, printre cei veniţi au fost şi creştini ce au diseminat, noua religie cum s-au priceput, printre dacii în bună parte monoteişti deja. Drumul aurului s-a suprapus cu drumul creştinismului timpuriu.

Pentru cotropitorii Daciei, devenită provincie romană, nu leagănul unui nou popor latin ci exploatarea aurului a fost prima preocupare.  Ca să meargă treaba mai bine şi mai bine, cu spor mai mare, prefecţii romani au adus mineri din Dalmaţia şi Iliricum pentru exploatarea aurului din noua lor provincie. Descoperirile arheologice arată o mare dezvoltare romană la Roşia Montană. Mineritul a fost profitabil şi pe lângă minerii adulţi din alte părţi ale imperiului, numiţi hospites, cu experienţa şi tehnica acelor vremuri, ce cunoşteau şi metode de evacuare a apelor din galerii folosind ca mijloc roatele cu cupe, erau aduşi şi sclavi. Munca cea dură şi grea o făceau sclavii, care odată băgaţi în mină nu mai ieşeau decât morţi, fiindcă acolo traiau şi săpau după aur până la epuizare şi moarte. Inginerul miner Valentin Rus care a scris o documentată istorie a mineritului la Roşia Montană şi ne-a fost ghid în galeriile romane ale minei, ne-a spus: mulţi sclavi din mină cereau să devină gladiatori şi să se lupte pe viaţă şi moarte decât să mai rămână în întunericul minelor de aur de aici. În contrast, gladiatorii care nu dădeau dovadă de luptători cutezători şi viteji în arene erau ameninţaţi că vor fi trimişi în mina de aur de la Alburnus Maior, unde vor muri ca nişte şobolani în întuneric. Plebea romană, venită în goană după aurul noii provincii romane, răscolea mai mult  albiile râurilor din Munţii Apuseni, a Arieşului şi ale Crişurilor. Aurul adunat, se topea în creuzete de lut şi se turna în lingouri ce luau drumul de aur spre Roma. Se estimează că romanii de la Roşia Montană trimeteau trei tone de aur pe an şi astfel, în timpul stăpânirii lor în Dacia au dus la Roma trei sute de tone de aur, pe lângă cel prădat la început, în 106 AD, când Traian l-a învins pe Decebal, fără să-i aducă în dar nici măcar o lupoică deformată, cu trei ţâţe siliconate, cum au fixat-o nişte aberanţi de curând pe scările muzeului de istorie din Bucureşti. Mă rog, pentru câtă istorie românească ştiu bucureştenii e tocmai potrivită (îmi cer scuze de la excepţii, şi sunt destule, dar nu-i scuz pentru că o acceptă acolo, în continuare).

POPOARELE MIGRATOARE fiind în deplasarea jefuirii nu s-au oprit să minerească, s-au mulţumit cu ce au prădat. Hunii sufereau în spaţiile închise, muntoase, împădurite aşa că nu au lăsat nici o urmă de aşezare după trecerea lor. Ostrogoţii au fost mai receptivi la aurul de aici şi de la ei ne-a rămas Tezaurul de la Pietroasa „Cloşca cu pui de aur”.

FEUDALISMUL timpuriu a început cu ungurii care au aflat de aurul munţilor şi au urcat pe Mureş şi Crişuri pentru că în albiile acestor râuri încă se mai găsea aur, ajungând până la sursa cea fabuloasă auro-argentiferă din Munţii Apuseni. Cum ungurii nu aveau nici o pricepere, dar le plăcea aurul, s-au învrednicit să-l prade de la moţi iar regii lor au colonizat zona cu mineri saşi. Astfel, în 1325 Regele Carol Robert de Anjou a concesionat Baia de Arieş unor mineri din Saxonia, ce au venit cu unelte şi tehnică minieră mult mai avansată, deci au fost mult mai productivi. Odată cu minerii au sosit şi alţi meseriaşi ceea ce a dus la o superioară dezvoltare a localităţilor miniere. Atunci, galeriile romane ce însumau vreo şapte kilometri sunt prelungite cu alte galerii cu profil diferit, boltit, susţinut de zidărie uscată din piatră cioplită. După înfrângerea regatului ungar în 1526, Transilvania devine principat autonom dar vasal otomanilor, care nu îşi aduc prea mare contribuţie în minerit, doar în colectarea aurului prin toate mijloacele. Odată  învinşi otomanii, Transilvania este încorporată în Imperiul Habsburgic iar mineritul din Munţii Apuseni ia un avânt nemaiîntâlnit din epoca romană. Însăşi Maria Teresia se implică în accelerarea şi performanţa mineritului, dând poruncă să se facă tăuri speciale pentru apa necesară ştampurilor – instalaţie mecanică din lemn folosită la sfărâmarea minereului – după care numărul ştampurilor a depăşit mia, după cum reiese din raportul baronului Ignatz von Born, ce a fost trimis de curtea imperială la Roşia Montană pentru un raport amplu despre starea şi performanţa mineritului, după cum scrie şi inginerul miner Valentin Rus în istoria sa. Ei au deschis noi galerii, cărora le-au dat denumiri religioase ca: „Sfânta Treime”, „Înălţarea Domnului” sau „Sfânta Cruce”, ultima fiind cea mai lungă şi bogată în care vagoneţii de lemn pe şine din lemn au fost treptat înlocuite cu cele din fier. Astăzi, când privim cu admiraţie cât de măreaţă este Viena, fosta capitală a imperiului habsburgic, ştim că la baza ei stă munca perseverentă a habsburgului şi aurul moţului.

La sfârşitul secolului XIX-lea în Munţii Apuseni, scrie inginerul Valentin Rus în documentata sa lucrare istorică despre Roşia Montană: existau mici exploatări miniere, proprietate individuală sau proprietatea unor asociaţii miniere pe cuxe şi precizează că deşi mici proprietari lucrau rudimentar au atins cele mai mari şi bogate minereuri aurifere. De amintit, pentru că merită ca exemplu, printre micii proprietari individuali din vremea hasburgică se afla şi un mecena al moţilor, Mihail Gritta, care, fiind foarte norocos în exploatarea sa,  din aurul găsit a ridicat şapte biserici româneşti, printre care şi vechea biserică ortodoxă din Roşia Montană în 1781, cu un turn zvelt de 31 de metri, ceea ce a fost un semn de emancipare pentru moţi, printre celelalte confesiuni cu biserici mai mari.

SECOLUL XX. În timpul Primului Război Mondial mulţi mineri au fost recrutaţi şi duşi pe diferite fronturi, multe mine s-au închis iar, după 1918, noua administraţie românească a fost nepricepută şi obstruată, în fel şi chip, de fosta stăpânire. Au trecut nişte ani buni până ce mineritul la Roşia Montană sub administraţie românească să atingă ritmul anterior războiului, şi într-un deceniu a reuşit exploatări pe noi galerii în lungime de 20 Km. Când totul începuse să meargă ca pe roate a intervenit Al Doilea Război Mondial, ocuparea şi exploatarea României de către eliberatorii  sovietici, naţionalizările şi sovromurile impuse.

Naţionalizarea din 1948 a trecut automat toate asociaţiile şi societăţile miniere în proprietatea statului de democraţie populară ce era încătuşat şi tras, în marş forţat şi dur supravegheat, să ajungă comunismul fratelui de la răsărit. În vocabularul dictaturii comuniste apare sintagmele: sarcina principală, producţii mărite, întreceri socialiste, cincinale, victoria comunismului în întreaga lume. Chiar aşa, trebuie însă precizat că mineritul, în noua societate comunistă impusă, a beneficiat de foarte buni specialişti români, formaţi la Institutul de Mine din  Petroşani, care au proiectat minele şi instalaţiile miniere la parametri mondiali, dar la norme de producţie peste putinţe ce au fost trasate ca sarcina de partid şi stat.

Nevoia tot mai mare de aur a impus o cercetare riguroasă a zăcămintelor de aur din patrulaterul aurifer din Munţii Apuseni, cu maximum de focalizare la Roşia Montană, unde au fost angrenate mai multe echipe complexe de specialişti, formate din ingineri, tehnicieni, geologi, topografi, forjori pentru eşantioane, care au adunat cu mult profesionalism date necesare, concrete. La sfârşitul cercetărilor concluziile au evaluat că la Roşia Montană se găsesc 300 de tone de aur şi 1.600 tone de argint, plus alte metale preţioase necesare în tehnologiile actuale, moderne. Pe aceste date Consiliului de Miniştri a hotărât ca din 1970 să se înceapă exploatarea minereului de aur de la suprafaţă, începându-se cu derocarea muntelui. Tehnologia exploatării la suprafaţă, chiar dacă nu a fost la cel mai ridicat nivel, a reuşit să exploateze minereu din care se extrăgea 340 Kg de aur şi 1.800 Kg de argint pe an. Din 1974 exploatarea subterană s-a sistat şi galeriile au fost părăsite împreună cu o mare parte din utilajele  din ele.

DUPĂ DECEMBRIE 1989, s-au instalat la guvernare oportunişti şi parveniţi dornici să se îmbogăţească mai rapid decât încrâncenaţii capitalişti. Capitaliştii străini, în patologica lor stare de înavuţire şi dominare economică, au găsit în guvernanţii post-decembrişti marionetele care răspund rapid, bine şi slugarnic la comenzile lor, mulţumindu-se cu mărunte favoruri şi comisioane. Prin strategia lor de dresori dominanţi le-au indus ideea că industria română este doar o grămadă de fier vechi ce trebuie blocată, stopată, degradată şi apoi vândută lor la preţul fierului vechi!! Iliescu cu Petre Roman şi Adrian Năstase au depus zel şi râvnă în acest sens şi rezultatele s-au văzut în câţiva ani. În industria mineritului, ruinarea se vede peste tot, dar Roşia Montana este un caz special de urmărire şi vânare a bogăţiei după o ruinare programată, ca apoi să fie vândută de zeci de ori sub adevărata ei valoare. Fapte: în 1989 exploatarea la suprafaţă funcţiona cu 1200 de angajaţi şi era în limitele eficienţei, în anul 2000 mai erau 800 de angajaţi cărora li se inducea ideea de ineficienţă, nerentabilitate, nesiguranţă şi în 2006 exploatarea de la Roşia Montană s-a închis, punând în şomaj de mizerie 450 de angajaţi. Cifrele sunt din volumul ROŞIA MONTANĂ – AUR şi ARGINT lucrare scrisă de inginerul miner Valentin Rus, director al Societăţii Roşiamin. Astăzi autorul este şi ghid turistic al galeriilor romane din Roşia Montană şi nădăjduieşte ca, odată şi odată, fostele galerii miniere să fie amenajate în cel mai mare muzeu minier al Europei, pentru că atât ca lungime cât şi în timp istoric este pe primul loc. 

După 1989, în întreaga Românie, industria mineritului a intrat într-un declin rapid până la închiderea majorităţii minelor. Acest colaps al mineritului se datorează celor trei factori majori: preşedinţilor şi guvernelor lor post-decembriste, minerilor dezorientaţi, dezinformaţi şi rapacităţii capitaliştilor străini. Guvernele corupte şi capitaliştii străini şi-au dat mâna în a deruta şi dezaxa societatea română, în a o depersonaliza şi deznaţionaliza, în a sărăci România şi a o supune intereselor străine. Guvernele lui Iliescu şi Băsescu au dus la îndeplinirea acestor interese străine, chiar mai mult decât se aşteptau bancherii globalizării şi pe lângă ei tot felul de impostori. Pentru afirmaţiile de mai sus este ilustrativ, edificator ce se întâmplă la Roşia  Montană, cea mai bogată în minereuri de metale preţioase din patrulaterul aurifer al Munţilor Apuseni, unde a apărut Gold Corporation, o companie caracatiţă în exploatarea aurului lumii, pozând aici cu oferte şi programe de binefaceri sociale, în spatele cărora se ascund adevăratele intenţii de profituri exorbitante.

Ajunşi aici cu istoria reală, trebuie făcută o paranteză, oprindu-ne un moment la Vasile Timiş, cel ce a deschis ochii, din calcule şi inginerii financiare, companiei Gold Corporation către Eldorado din Munţii Apuseni, de la Roşia Montană. Fără nici o îndoială maramureşanul  Vasile Timiş, născut în 1963 la Borşa şi absolvent al şcolii profesionale auto-mecanică, este un om de afaceri înnăscut cu norocul de partea sa, dacă la vârsta de 45 de ani se înscria printre cei cinci sute cei mai bogaţi englezi, fiindcă acum trăieşte la Londra cunoscut sub numele de Frank Timiş, dar face afaceri şi în România unde se plasează între primii zece români căpătuiţi recent, dacă luăm în considerare că după absolvirea şcolii profesionale, a plecat din România cu mâinile goale şi s-a fixat în Australia unde a început ca şofer, camionagiu. Când a avut primul său camion s-a declarat companie, apoi a minerit vreo şase luni într-o regiune numită plastic pârâul ţânţarului şi şi-a deschis o companie proprie de minerit, mai mult o firmă, din spatele căreia s-a lansat în bursă, unde norocul îi mergea înainte deschizându-i toate uşile. Vasile Frank Timiş este o minte financiară efervescentă cu o voinţă şi cutezanţă rară, care a experimentat cu succes, până acum, metoda îndată ce dai faliment cu o companie, imediat deschide alta mai îndrăzneaţă şi astfel în 1995 a pus pe roate Gabriel Resources un adevărat cal troian la bursă cu care şi-a deschis alte oportunităţi de îmbogăţire. Printre porţile deschise se numără cele din România, începând cu Regia Autonomă a Cuprului din Deva, care s-a fălit cât de bogată este prezentându-i deschis toate cercetările şi documentaţia resurselor minerale din Munţii Apuseni făcute de specialiştii români în deceniile trecute. Sigur că l-a atras bogăţia Munţilor Apuseni, unde a început prospecţiunile de verificare a datelor. Vasile Frank Timiş nu a venit singur ci împreună cu calul troian, Gabriel Resources, dar al zeilor financiari pentru Roşia Montană şi aşa muntele de aur al moţilor se va  mistui în băncile zeilor financiari în timp ce moţii vor rămâne, câţi vor mai rămâne, cu încă o istorie amară, dar de data asta şi fără aurul munţilor lor.

 

ROŞIA MONTANĂ – 2012 

 

 

              Am ajuns în piaţa Centrului Istoric al Roşiei Montane, epicentrul propagandei RMGC pentru cei ce vin din alte părţi aici, condusă cu o strategie informaţională de Gabriel Resourses – companie de explorare şi dezvoltare din Toronto – care a obţinut dubios şi o licenţă de exploatare a întregului minereu, dar încă nu a primit aprobare de începerea extracţiei şi de prelucrare cu cianură. Între timp licenţa a expirat, s-au găsit mari abateri de la legile statului român şi internaţionale ale proiectului RMGC, dar compania de explorare şi dezvoltare persistă cu încăpăţânare diabolică, prin tot felul de negocieri şi târguieli, prin manipulări propagandistice să obţină aprobarea acestui proiect total dezavantajos economic României şi dăunător, nociv mediului natural. În aceşti ani a apărut o contracarare puternică din partea unor localnici ce susţin „suntem supuşi, manevraţi şi exploataţi mai rău ca pe vremea sovromurilor”. Acestora li s-au alăturat, şi continuă să se alăture, academicieni, cercetători de înaltă calificare, elite culturale şi artistice, sociologi şi alte categorii de intelectuali, cetăţeni lucizi din toată România şi împreună se opun cu argumente pertinente proiectului RMGC!!   

Piaţa veche e cu adevărat istorică, a fost sute de ani târgul de sâmbătă al moţilor, al meseriaşilor şi comercianţilor de la poalele muntelui de aur, nesecat în peste optsprezece secole de minerit continuu. Piaţa este înconjurată de clădiri vechi, de secole, marcate adânc de ruinare ce au fost lăsate aşa de noii proprietari. Dintre clădiri, din cea mai reprezentativă a mai rămas doar faţada şi aceasta în stare de pre-prăbuşire, pe care noii proprietari au acoperit-o cu nişte pânze, ca nişte tifoane groase, pe care au pictat cum va arata acea clădire renovată. Acest tratament de pansare cu tifoane pictate l-au aplicat şi altor clădiri din piaţă, ce vor fi scoase nou-nouţe ca din pălăria iluzionistului, după ce vor primi aprobarea să secătuiască definitiv nu numai un munte de aur ci patru munţi: Cetate, Cârnic, Orlea şi Jing consideraţi că ar conţine cel mai mare zăcământ de aur şi argint din Europa şi unul dintre cele mai bogate din lume. Până la obţinerea aprobării clădirile rămân în agonia dărâmării, mascate de bandaje de tifoane groase pictate, pentru că guvernele Băsescu nu au fonduri de renovarea patrimoniului, numai pentru ICR-ul patibularului patapievici.  Pentru mine, la prima vedere îmi dau imaginea cadavrelor  din morgă acoperite cu cearceafuri, dar, în realitate sunt frescele propagandei,  manipulată economic şi psihologic de Gabriel Resources din Toronto, înfiinţată în 1995 de Vasile Frank Timiş, ce este preşedinte peste zece directori!! I-am găsit pe Internet, mari specialişti în jongleriile bursei torontone. Aceştia, au motive determinate să pună mâna pe acest tezaur românesc şi să-l bage în bursele şi băncile lor, după principiul capitalist: minimum de investiţie şi maximum de profit, la care, în globalizarea intensivă s-a adăugat prin orice mijloace de la manipulare psiho-economică şi ajungând, chiar, să se folosească de aranjamente teroriste (vezi cum se poate începe un război unde e mult petrol). 

În spatele acestui centru istoric atât de sărac şi părăginit, în letargie,  ajuns de comă şi în comă, printre turnuri de biserici vechi se vede strălucitor muntele de aur decapitat şi derocat de exploatările trecute, ale comunismului a tot biruitor! Strălucirea muntelui relevă bogăţia pe care o conţine şi parcă adevereşte cât de mare va fi profitul companiei de explorare şi dezvoltare oferit de către noii vânzători ai României. În câţiva ani de exploatare modernă, intensivă cum ni se  spune şi putem crede, îl vor rade împreună cu alţi trei dintre ceilalţi Munţi Apuseni. Atunci în această piaţă istorică vor rămâne doar nişte clădiri refăcute superficial, prin lucrări şi materiale ieftine, care în interior se vor sprijini pe consolidări cu bârne mascate, decorate cu sclipiciuri şi zugrăveli lavabile, pardosite cu plastic second hand, iar la  exterior, în locul bandajelor propagandistice de azi, vor fi nişte tencuieli netede şi colorate, uşi şi geamuri de termopan, tot din plastic. Pe faţade vor fi puse tăbliţe de alamă cu tot felul de informaţi istorice şi atenţionare: proprietate Gabriel Resources, fiindcă deja sunt ale companiei, achiziţionate între 2002 şi 2008 cum scrie în proiectul lor. Bineînţeles că au fost cumpărate la preţ de moloz, dar când  gabrielenii – am io motiv să-i numesc aşa pe cei zece directori conduşi de preşedintele lor Vasile Frank Timiş –  îşi vor lua tălpăşiţa cu munţii de aur în spinare, nu înainte de-a aranja cu guvernanţii statului român să le cumpere de la ei, dar la preţ de palate din marmură de Carrara. Şi ce nu fac guvernanţii români cu banii contribuabililor când cad comisioane grase!    

Dintre toate clădirile centrului istoric, numai una singură a fost restaurată, cea mai mică şi aceasta de către muzeele naţionale de istorie din Bucureşti şi Alba Iulia, este Casa 325 transformată în muzeul Aurul Apusenilor. Clădirea este bine renovată, muzeul nu prea mare şi nici prea bogat, dar profesional aranjat iar ghida foarte plăcută, binevoitoare şi doctă. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost statuia zeiţei Terra Mater – Telus la greci – ce mi-a amintit imediat de Mather Earth a amerindienilor, acelaşi cult, dar la ce distanţă geografică între ele, la care adaug şi budismul tibetan. E un cult religios deosebit de înţelept, de-a trata planeta noastră ca pe mama tuturor fiinţelor şi al lucrurilor, de-a o respecta şi îngriji. Ecologiştii de astăzi, într-un fel sau altul, practică acest cult. Nu şi cei de la Gold Corporation ce va folosi  anual 91.800 tone substanţe dăunătoare mediului dintre care 12.000 tone vor fi sărurile de cianură puternic otrăvitoare Mamei Pământ!!

M-am întreţinut plăcut cu ghida ce mi-a explicat multe exponate şi mi-a arătat şi cele două replici după tăbliţele cerate, ce ne transmit date importante despre mineritul din timpul romanilor, aici la  Alburnus Maior. La sfârşit mi-a recomandat să vizitez mina romană. Bineînţeles este mai mult decât o curiozitate pe care am să mi-o  satisfac din multe puncte de vedere.  

Pe latura cealaltă a pieţii, în Casa 323 se află Centrul de informare a proiectului minier RMGC ce mă interesează. Este o veche clădire cu etaj şi ea cu faţada bandajată să nu se vadă starea de degradare în care se află şi pe care scrie mare, deasupra intrării: Suntem aici. Vino în centrul de informare ca să înţelegi proiectul miner Roşia Montană şi sigla lui Gold Corporation, care e afişată peste tot la Roşia Montană din zece în zece metri, numai că de data asta nu scrie sub ea Gold Corporation ci, cu aldine, Gabriel! Foarte frumos, gabrielenii noştri, proprietarii noştri din Toronto, care de ani de zile, duc cea mai murdară campanie de manipulare psihologică, de panică cum au să moară de foame foşti mineri şi se va dărâma toată istorica Roşie Montană dacă nu vin ei, gabrielenii  lui Vasile Frank Timiş să-i salveze.

Salvarea minerilor şi-a Roşiei Montane, gabrielenii au început-o cu achiziţionările: au achiziţionat 78% din totalul proprietăţilor rezidenţiale din zona industrială a proiectului – aşa scrie în proiectul lor. Nu au restaurat nici măcar clădirea centrului lor de propagandă, doar au bandajat-o iar pe unii roşieni şi turişti îi îmbrobodesc cu palavre! Vino în, în cazul acesta, sună ca la tavernele cu băutură proastă şi scumpă ocolite de clienţi sau ca la bordelurile cu curve bolnave şi bătrâne.

Eu am intrat ca să înţeleg, cum scrie afară şi bine am făcut, mi-am dat seama că înţelesesem adevărul mai dinainte, de la cei competenţi şi oneşti, care trăiesc aici sau au cercetat mediul istoric şi social precum şi proiectul RMGC în amănuţime. Centrul are o sală mare, încărcată de machete şi grafice, în mijlocul căreia turuia, ca un Kalaşnikov, căreia i s-au ataşat şi difuzoare, o doamnă robustă şi agresivă, precum activistele de partid de pe timpuri, care băga în capetele unui mic grup, să înţeleagă, ce impotenţi economic suntem noi, statul român după 2006, când s-a oprit definitiv exploatarea minieră. Apoi, cum ne-a pus Dumnezeu mâna în cap trimiţându-ne gabrielenii din Toronto să cumpere Roşia Montană cu centrul istoric cu tot şi ce minuni economice vor urma aici. Deocamdată, vedem doar cum au bandajat şi pus în cârje clădirile, ca nu cumva să nu cadă peste cei, câţiva roşieni, ce stau nepăsători la o bere în apropiere, pe o terasă urâtă din scânduri. Ceilalţi roşieni, mult mai prevăzători au urcat la Tăul Brazi la un picnic sănătos, cu bere şi mici, îndeletnicire duminicală pe căldurile lunii cuptor!

Orice întrebări sau încercări de a discuta şi alte soluţii locale, judeţene sau de stat, de redresare a situaţiei economice, prin noi înşine, cum am făcut şi în trecut, erau stopate cu agresivitate de către vajnica propagandistă a gabrielenilor din Toronto şi răspicat te aducea la ordinile ei, să accepţi fără alte comentarii şi păreri ceea ce îţi spune şi să aduci admiraţie, omagiu şi veneraţie gabrielenilor altfel fiind  etichetat duşman al bunăstării roşienilor şi cu un IQ de dobitoc! Nu m-a impresionat, eu am fost şi duşmanul poporului muncitor în trecut, acum doar a roşienilor e floare la ureche, dar am plecat că mi se făcuse greaţă corticală. Adică, cei interesaţi de ce se întâmplă cu adevărat la Roşia Montană, cei ce au citit tot felul de surse despre aur şi mineritul lui, cei ce au comparat situaţiile şi mineritului intensiv, modern şi vin la faţa locului să cunoască mai bine situaţia nu au dreptul să-şi exprime nedumeririle sau părerile contradictorii proiectului RMGC. E foarte adevărat că paragina localităţii şi-a mediului se datorează în parte mineritului de întrecere socialistă, dar şi dezorientării localnicilor după 1989, dar sunt şi argumente ce susţin că paragina şi sărăcia este şi rezultatul manipulărilor companiei de explorare şi dezvoltare din Toronto  pentru  falimentarea companiei româneşti de minerit, ca să-i ia locul şi să facă mare profit rapid prin minerit ultramodern, ultrarapid şi mega-poluant. 

Mă întreb cât mai durează până ce gabrielenii ăştea, aici, pe noile lor proprietăţi din Munţi Apuseni nu fac şi un lagăr de reabilitare cu românii ce se opun proiectului RMGC iar pe doamna propagandistă de la centrul lor să o pună şefă? Ce ticăloşi, câtă rapacitate, ce iad otrăvitor vor lăsa în urma lor! I-am dat  dracului cu centrul lor după ce am aflat că deja sute de familii de aici au fost strămutate de pe proprietăţile lor strămoşeşti să le facă loc lor, gabrielenilor. La  sugestia unui alt duşman al proiectului venit din regat, am urcat să vedem starea şi spiritul roşienilor, duminica, sus la Tăul Brazi. Am fost uimit de două lucruri: de frumuseţea peisajului ce se află într-o zonă de mediu ocrotită prin lege şi de buna dispoziţie a roşienilor în jurul meselor şi-a grătarelor. Deschişi şi ospitalieri, totuşi unii refuză să vorbească, să-şi spună părerea, alţii direct susţin ca sunt minţiţi, înşelaţi şi furaţi de străini care iau 80% din aur iar statul român aproape 20%.  Auzi dumneata, aproape 20% , adică ei precis 80% iar noi aproape 20%, păi şi 12% e aproape, nu? Doar contractul e secret! Contract secret pe moştenirile noastre din moşi, strămoşi! Păi să nu-i trimiţi undeva? Îi ştim noi pe străini din istoria minei ăştia, dar nu credeam că  guvernanţii noştri să fie aşa mari curve cu noi, cu moţii!!

Se făcuse târziu şi până ce se lasă noaptea trebuia să fiu acasă, la mine, în Nordul României. Am coborât tulburat şi iritat de câte am văzut şi auzit, fiindcă toate au început să mă frământe şi ştiu că mă frământă degeaba, mai mult decât să scriu şi eu, ca alţii, şi să mă alătur roşienilori nu pot face singur. Nu am nici forţă economică, nici poziţie socială, sunt numai un străin cu accent, dar cu acelaşi suflet românesc ca foarte mulţi din România. În schimb lefegii mass mediei guvernamentale primesc forţă economică să trâmbiţeze, pe toate căile, cât de bine le va fi roşienilor de îndată ce gabrielenii din Toronto vor demara proiectul mineritului intensiv cu cianură, dar nu vorbesc despre modul şi dramele strămutării a 973 de familii de pe proprietăţile lor pentru că proiectul gabrielenilor are nevoie de 42 kilometri pătraţi, adică 42.000 de hectare! Mare discordanţă între propaganda locurilor de muncă pentru roşieni şi realitatea strămutării lor.  

Am aflat dintr-un pliant de la centrul RMGC, primit gratuit, că peste o treime  din aceste familii au fost deja strămutate în noul cartier Recea din Alba Iulia, iar unii în judeţele învecinate, în schimbul proprietăţii cedate gabrielenilor. Din alt pliant, tot  de la centru, aflu că pe perioada funcţionării minei, Oxford Policy Management a calculat că va fi nevoie de 3.600 angajaţi!! Păi de unde îi luăm, dacă strămutăm, aproape forţat, trei sferturi din populaţia Roşiei Montane între timp? Îi aducem de la Oxford?! Sau precum romanii au adus mineri din Dalmaţia şi Iliria, gabrielenii din Toronto îi vor aduce de pe undeva din lumea treia, unde mâna de lucru e foarte ieftină, după ce a  împrăştiat prin manipulare milenară o comunitate autohtonă, prin strămutări şi relocări, stingându-i tradiţia etnică şi îngropându-i istoria sub haldele de cianură…

 

ROŞIA MONTANĂ ÎMPINSĂ PE MARGINEA  PRĂPASTIEI DE GABRIELENI

 

Roşia  Montană este acolo de când vulcanii aducători de metale preţioase la suprafaţă s-au liniştit şi au adormit de tot. Atestarea ei documentară scrisă pe celebrele tăbliţe de ceară este data de 6 februarie 131 AD dată la care se numea Alburnus Maior după latinii imperiului roman, cuceritorii Daciei la acea vreme. De-a lungul istoriei s-a vorbit şi scris deseori despre Roşia Montană pentru că a fost o exploatare minieră continuă de peste optsprezece secole, cea mai longilină mină de aur din lume. În ultimii douăzeci de ani se vorbeşte din ce în ce mai mult despre ea, de când Gabriel Resources şi-a băgat nasul înfigăreţ într-un chilipir românesc, pentru că Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman au transformat România, prin mult trâmbiţata lor tranziţia, în chilipirul tuturor străinilor! Totul s-a făcut prin propagandă şi mass media.  

Se ştie de peste o sută de ani, de la un congres oarecare, că cine va stăpâni mass media, va influenţa şi controla societatea viitoare. Absolut adevărat, absolut demonstrat şi astfel cei ce vor să influenţeze lumea după scopurile lor se sprijină pe o mass media proprie, o adevărată armă îndreptată împotriva fiecăruia, la el în casă, mai ales după ce a apărut televiziunea şi internetul cu socializarea feisbucistă (în romgleză de la Facebook). Într-o sută de ani mass media s-a diversificat şi amplificat în fel şi chip, iar pentru cei puternici şi avuţi purtându-se chiar ca prostituatele de stradă:  pentru bani satisface orice pretenţii. Este o forţă de dominare teribilă. E adevărat că acestei forţe a privilegiaţilor i se opune o contra forţă: libertatea presei şi accesul egal la ea ce s-a  încununat cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin celebrul ei articol 19. Imediat, cei puternici şi avuţi, ce vor să controleze lumea şi prin presă, au contracarat cu alte forţe, metode: negarea adevărului inconvenabil, omiterea sau trunchierea realităţii, a esenţialului, selectarea din sondaje ce le este favorabil sau pur şi simplu fabricarea lor, propagandă stridentă, violentă în marş nazist sau demonstraţie comunistă. Au pus în scenă sfânta calomnie şi dezinformatorii cu descântece halucinogene şi ca personaj principal  manipularea ce are multiplele proceduri pentru brainwashing şi mind programming cum este recunoscut internaţional! Într-o frază am punctat  aceste caracteristice ale mass mediei folosite cu multă abilitate de gabrielenii din Toronto în alienarea şi strămutarea locuitorilor din Roşia Montană pentru a le lua proprietăţile, mutându-i în locuri diferite, greu de adaptat şi este la fel, precum în trecut, nord americanii îi strămutară  pe amerindieni în rezervaţi! Cartierul Recea din Alba Iulia este o neo-rezervaţie.

Datorită acestor nelegiuiri, Roşia Montană a devenit o problemă a întregii naţiuni române fiindcă proiectul străin de exploatare intensivă este o altă ocupare şi prădare a ţării şi a declanşat  scânteia de redeşteptare naţională, precum în trecut au fost cele din 1784 -1785 şi 1848  -1849, tot aici, în  Munţii Apuseni!  Atenţie…

Insistenţa abuzivă, fără margini şi discernământ, a gabrielenilor din Toronto de a pune mâna pe minereul de la Roşia Montană prin orice mijloace, în mod cert ascunde alte motive pe lângă marele profit cu care RMGC se alege în dauna României. La suprafaţă promit toate legalităţile, tehnologiile şi dragoste neţărmurită faţă de sărăcia roşienilor, pe care-i strămută de pe vetrele lor milenare, în timp ce în subteran fac aranjamente şi corup şi mai mult guvernanţii corupţi, să scoată legi şi ordonanţe în favoarea lor, dovedind că se pricep la săpături, la mineritul subteran! Din nefericire, mass media de Cotroceni, de parlament şi cea de stradă, prostituată, satisface propaganda lui Gabriel Resourses, numindu-se mass media contra serviciu pe sub masă!

Cel mai evident exemplu de manipulare a opiniei publice prin frontul comun al acestor trei mass media este crearea locurilor de muncă la Roşia Montană, unica sursă de bunăstare locală, după ele. Această afirmaţie nu se sprijină pe realitate, este un fals grosolan din două motive: Întăi, RMGC este angajată în faza de strămutare a peste nouă sute de familii de roşieni, deci aproape o jumătate din toată populaţia comunei şi satelor ei. Strămutarea este în toi: peste trei sute de familii au fost ca deportate spre reciclare în locuri de muncă, în alte părţi. Al doilea, după proiectul RMGC toată activitatea de minerit şi prelucrare va dura 25 de ani, perioadă mult exagerată la tehnologia ultramodernă cu care se afişează, după care vor pleca, dar, bineînţeles nu vor lua şi angajaţii locali cu ei, deci înapoi la şomajul anului 2006!! Roşia Montană va fi părăsită şi dată uitării precum  minele secătuite din vestul sălbatic nord american!!

În paranteză, mult mediatizată de RMGC în România este o doamnă care doreşte insistent deschiderea mineritului pentru viitorul copiilor ei. Sentimente materne nobile, numai că în 25 de ani, copiii dânsei vor fi adulţi şi caritabila companie a gabrielenilor va fi dusă lăsând pentru viitorul copiilor doar o haldă de 250 milioane tone de steril cu cianuri într-o groapă de 360 de hectare pe Valea Cornei, un adevărat mormânt al fostului aur românesc. Această haldă îmbibată intensiv în substanţe chimice toxice va fi ţinută de un baraj înalt de 180 de metri, cât o clădire cu 60 de etaje!! Vă daţi seama ce înălţime şi ce mare presiune îl forţează în permanenţă şi eventualitatea cedării este chiar şi matematic admisă. Atunci acea haldă otrăvitoare de 250 de milioane tone porneşte la vale, ca cea de la Baia Mare din anul 2000, declanşând un dezastru ecologic local şi european!!

Şi mai vreau să-i spun ceva doamnei, primarului din Roşia Montană, şi celor ce văd  totul în roz prin acest proiect. Dacă se va porni acest proiect anti Roşia Montană, antinaţional, la care Băsescu pune umărul, că el cap nu are decât pentru buzunarele lui, să fiţi siguri că nu va dura atât cât spun, sa vă amăgească, în zece ani îl termină, cu tot cu mult mediatizatele locuri de muncă!! Argument este Mina Rio Narcea din Spania, asemănătoare ca mărime cu cea de aici, pe care au dat-o gata în nouă ani!! Reţineţi: strămutarea populaţiei, durata de existenţă a exploatării şi calculaţi-vă viitorul în roz adus pe tava mass mediei de gabrielenii din Toronto!           

Din diferite surse scrise pe hârtie şi de pe Internet aflăm ce bombă cu ceas distrugătoare va lăsa în scurta ei trecere prin Roşia  Montană această companie străină. Dar mai întâi, sunt de părerea celor ce susţin continuarea mineritului la Roşia Montană, dar într-o formă mult mai redusă, modernizată, în timp îndelungat şi concomitent cu mineritul la minimum să se treacă treptat de la această mono industrializare la activităţi alternative atât în alte sectoare industriale cât şi agro-zootehnice, la un turism specific acestui spaţiu. Cunosc Munţii Apuseni şi cred în superiorul lor potenţial turistic, am ideea aceasta şi cred că putea fi realizată în două decenii, dacă statul român ar fi făcut contracte de parteneriat cu companii din Austria sau Germania pentru modernizarea drumurilor şi şoselelor plus anexele moderne ale turismului, Munţii Apuseni puteau deveni TIROL ROMÂNESC! 

Să continuu ideea; dacă, în loc de politică miticească de pricopseală necinstită guvernanţii României ar fi avut un pic de dragoste de ţară şi spirit gospodăresc, se puteau apuca de un asemenea proiect în urmă cu ani şi ani de zile şi atunci roşienii aveau de lucru şi nu trebuiau să fie strămutaţi, mai ales că au acasă la ei cel mai mare muzeu al mineritului din lume, ce trebuia doar amenajat şi prezentat lumii. Locuri de muncă şi venit pentru generaţii şi generaţii. Blestem pe capul naţiunii să nu fie condusă de gospodari ci de guzgani!! Să-l  aibă preşedinte pe Băsescu Traian, care văzând culoarea apei ce se scurgea din mina părăsită nu a putut face o altă sinapsă neuronală decât că seamănă cu coniacul!! Al doilea, şi eu, fiind cetăţean român, mă opun proiectului RMGC pe care îl văd ca pe un monstru, ca pe un balaur din basmele noastre populare, care se năpusteşte asupra Munţilor Apuseni şi-al oamenilor săi. E monstruos cum o companie străină ne înşeală, cum ne jefuieşte la noi în ţară, cum ne aruncă de pe vetrele noastre milenare şi aducând utilaje gigantice vor transforma, în câţiva ani, patru munţi frumoşi în rezidii otrăvitoare peste secole. E o neruşinare monstruoasă din partea lor dar în acelaşi timp o laşitate din partea noastră că nu suntem mai mulţi, mai hotărâţi să ne opunem  acestui proiect  străin şi monstruos.   

 

CREDINŢĂ ÎN FORŢELE NOASTRE, ÎMPOTRIVIRE UNITĂ, REUŞITĂ

 

Cred în cei ce se opun cu argumente şi idei cinstite proiectului RMGC. Sunt foarte mulţi cetăţeni români luminaţi, ce cred că putem reuşi prin noi înşine. Am urmărit în ultima vreme multe informaţii, interviuri, mese rotunde, dezbateri publice pe această temă. Marea majoritate, de la cetăţenii Roşiei Montane la academicieni, de la iubitorii Munţilor Apuseni la cercetători şi specialişti, se opun categoric acestui proiect, care ne bagă pe gât câteva miliarde de dolari şi ne desfiinţează identitatea, tradiţia, istoria şi ne lasă fără aur. Printre cei ce se opun cu argumente competente am să mă opresc la cadrele didactice din Academia de Ştiinţe Economice care au publicat un material intitulat 24 argumente contra proiectului RMGC, nici un argument pentru. Este un material academic de 15 pagini, ce spulberă toată propaganda gabrielenilor din Toronto. Este, după părerea mea, unul dintre cele mai clare, raţionale şi complete materiale care spulberă  proiectul RMGC ce se sprijină numai pe propagandă, aranjamente, comisioane.

Redau, telegrafic, demonstraţia raţională a cadrelor didactice contra RMGC: 1- prezentarea şi performanţele companiei Gabriel Resources sunt slabe şi incompetente, gabrielenii nu sunt specialişti în minerit ci doar nişte investitori, cu banii naivilor, în explorare şi dezvoltare; 2 – Gabriel Resources a obţinut licenţă de exploatare prin aranjamente subterane nu prin licitaţie publică cum trebuia după lege; 3 – după încheierea contractului şi obţinerea licenţei, Gabriel Resources  şi-a însuşit noi terenuri inclusiv în vatra comunei Roşia Montană, ce este pe lista monumentelor istorice protejate; 4 – Gabriel Resources  calcă în picioare Legea Minelor care nu permite activităţi minere pe terenurile cu situri arheologice sau monumente istorice, guvernul şi parlamentarii închid ochii; 5 – Nu este în interesul ţării această mega exploatarea rapidă a aurului, pentru că Banca Naţională are aur în lingouri peste valoarea impusă de UE;  6 – Dacă s-ar aproba proiectul RMGC, Gabriel  Resources se va extinde şi la alte exploatări, ceea ce măreşte aria dezastrului mediului; 7 – utilajele gigantice, camioane de 150 de tone, şi substanţe toxice cu mari cantităţi de cianură sunt foarte dăunătoare comunităţii şi mediului; 8 – Gabriel Resources este incapabilă tehnic şi financiar să demareze şi să realizeze un asemenea mega proiect, se bazează pe inginerii financiare de bursă şi hazarduri favorabile pe parcurs; 9 – Gabriel Resources are experienţă limitată în exploatare, însă se bazează pe succes prin propagandă şi jonglerii de bursă; 10 – Neîncrederea în datele furnizate în proiect, fiindcă variază de la un raport la altul, în funcţie de preţul aurului la bursă, în timpul crizelor preţul aurului creşte întotdeauna; 11 – vestigiile arheologice sunt mai preţioase decât aurul rămas după optsprezece secole de exploatare; 12 – Gabriel Resources nu a fost capabil să facă exploatarea rentabilă anterior, între anii 2000 şi 2006, când capacitatea de exploatare era de trei ori mai mică decât în noul proiect RMGC; 13 -  neîncredere în angajamentele şi graficul lui Gabriel Resources datorită abaterilor şi amânărilor din trecut; 14 – Proiectul RMGC a fost  anulat definitiv de către Curtea Supremă, în 2008, pentru nerespectarea legii cu privire la protejarea siturilor arheologice; 15 – Proiectul RMGC este slab întocmit fără să ţină cont de marile riscuri care le generează;  16 – Relocarea sau strămutarea a circa 2000 de oameni (900 de familii) este un sacrilegiu; 17 – RMGC nu va aduce un beneficiu regiunii, localnicilor ci probleme de mediu pe termen lung, pentru că RMGC pleacă cu aurul, miliardele intră pe mâna guvernaţilor din Bucureşti, cei din Munţii Apuseni rămân la fel de săraci; 18 – Până acum Gabriel Resources a făcut bani prin emiterea de acţiuni la bursă şi în numele aurului din Roşia Montană unde a făcut investiţi foarte puţine dar multă propagandă; 19 – Atitudine nedreaptă, agresivă a lui Gabriel Resources faţă de locuitorii afectaţi de proiectul companiei; 20 – Înstrăinarea cu atâta nepăsare a bogaţiilor naturale şi calamitatea adusă mediului sunt sacrilegii la adresa generaţiilor viitoare; 21 – Proiectul RMGC este opus unei dezvoltări durabile, el produce numai un dezastru durabil; 22 – Roşia Montană face parte din patrimoniul naţional ca zonă protejată datorită monumentelor naturale, de asemenea se află şi pe lista monumentelor istorice, ceea ce conform legilor şi reglementărilor interzice proiectul RMGC; 23 – Conform PSA – Producţion Sharing Agreement – care face recomandări în asemenea proiecte ce se încheie între stat şi investitor, precizează că produsul finit (aurul şi argintul în cazul de faţă) revine 80% statului şi 20% investitorului ori la Roşia Montana e tocmai invers; 24 – comparând cu alte megaproiecte de exploatare a aurului din lume, vedem că prin contractul secret încheiat cu Gabriel Resources cetăţenii români sunt  grosolan manipulaţi şi înşelaţi de ambele părţi semnatare ale contractului.

Mi-am permis, pentru clarificarea realităţii, să reproduc telegrafic cele 24 de puncte de vedere ale cadrelor didactice ale Academiei de Studii Economice pentru că sunt competente şi conţin esenţa impactului dezastruos al proiectului RMGC.

Dacă am repetat, şi voi mai repeta, anumite puncte ce conţin opinii asemănătoare ale unor academicieni, cercetători, oameni de cultură, ziarişti autonomi şi mai ales ale localnicilor prin vocea lucidă, hotărâtă şi curajoasă a lui Eugen David, preşedintele Asociaţiei Alburnus Maior vom ajunge la concluzia că avem, cu toţii, drepturi legitime şi raţionale să ne opunem acestui proiect. Iar dacă ne vom uni şi vom fi mai activi vom reuşi să oprim acest proiect. 

 

DIN NOU LA ROŞIA MONTANĂ

 

În zilele care au urmat după trecerea mea prin Roşia Montană  am rămas aproape complet ataşat de ea. Mă obseda insistenţa companiei Gabriel Resourses, care de 15 ani urmăreşte, pândeşte şi atacă vicios Roşia Montană pentru a o răpune şi a devora-o. Mă obseda comportamentul unei părţi din mass-media românească ce se prostituează la solicitarea gabrielenilor şi ca foarte mulţi ce cunosc ce fel de guvernanţi avem văd cei treizeci de arginţi cu care au trădat Roşia Montană, Munţii Apuseni! Obsesiile acestea m-au împins la mai multă informare, pentru a-mi consolida poziţia de voluntar în campania împotriva acestui proiect. 

Mi s-au părut competente şi de reţinut afirmaţiile profesorului universitar Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş–Bolyai şi membru al Academiei: În privinţa acestui proiect şi al nocivităţii lui comunitatea ştiinţifică din România s-a pronunţatşi, după enumerarea celor ce fac parte din comunitatea ştiinţifică şi se opun proiectului, continuă: implementarea proiectului va duce la dispariţia în cvasi-totalitate a resurselor valoroase, a patrimoniului cultural şi natural al sitului Roşia Montană, afectând ireparabil mediul. Aşa va fi. Am citit multe dintre argumentele comunităţii ştiinţifice din România şi m-au convins prin demonstraţiile lor ştiinţifice de consecinţele dezastruoase ale proiectului RMGC şi observ cum se izbesc nu atât de limitarea intelectuală a guvernanţilor, cât mai ales de lipsa lor de caracter şi rapacitatea, avându-l în frunte pe jucătorul Băsescu Traian. Despre ultimul dintre aceştia, şi la propriu şi la figurat, istoricul Ioan Piso, directorul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei şi preşedintele Fundaţiei Culturale Roşia Montană scrie: se vede cu ochiul liber că toate autorităţile statului – de la ultimul miliţian de acolo şi până la Traian Băsescu – toţi se transformă în activişti de propagandă şi în agenţi de sprijin ai mineritului după proiectul RMGC. Iar domnul Băsescu este cel mai activ în acest sens. Profesorul universitar Ioan Piso este recunoscut pentru două lucruri: întâi, este o somitate profesională şi didactică, al doilea fiind foarte inteligent şi analitic devine neiertător, caustic cu proştii, răii, ticăloşii. Parcă faţă de proşti e mai îngăduitor, nu şi în cazul Băsescu, care este şi ticălosul numărul unu din România. În articolul din ziarul „Cotidianul” îi aminteşte prim- ticălosului cum, în 2009, înainte de-a fi reales, a semnat Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Conservarea Patrimoniului Naţional în care este consemnată şi conservarea patrimoniului de la Roşia Montană şi se cere interzicerea mineritului intensiv şi cu cianuri. Timpul a trecut de la acea semnătură şi profesorul adaugă: domnul Băsescu se poartă de parcă ar avea puternice interese materiale (personale, desigur) în proiectul minier de la Roşia Montană. Paranteza cu personale, desigur îi aparţine semnatarului şi răzbunarea domnului Băsescu nu a întârziat, răzbunarea lui este recunoscută. În cazul de faţă, piratul răzbunător s-a folosit de doctorul veterinar Kelemen Hunor, pe care l-a aranjat pe funcţia de ministru al culturii româneşti, care l-a demis pe  profesorul universitar Ioan Piso din funcţia de director al muzeului şi l-a împins să-şi ia umbrela din cuier şi să plece la pensie!! În ce hal de degradare intelectuală şi morală sunt parlamentarii români dacă au dat cultura română pe mâinile unui veterinar, care este la fel de răzbunător precum căpitanul piraţilor. În paranteză, telegrafic, explicaţia: Kelemen Hunor are o consilieră personală, pe numele ei bun Csilla Heghedus, care i s-a plâns veterinarului cu lacrimi anti-româneşti că ardeleanul român, Piso, nu l-a ascultat, ba chiar l-a supărat rău pe tăticul ei de la Cluj, proiectantul Szabo Balint!! Atât i-a fost românului ardelean!! Să nu uit: ministrul veterinar lucrează din greu să încropească, cu ajutorul piratului, ţinutul autonom semisecuiesc-–semiunguresc şi dacă va reuşi, şi eu nu văd nici o piedică în faţa paşilor mărunţi, căpitanul pirat  va fi pus de preşedinte onorific pe viaţă!!           

Dar ziaristul Mihai Tatulici îi întrece pe amândoi, şi pe veterinar şi pe prim-piratul, încă de pe vremea când a lansat ruşinea de a fi român, imediat după  Decembrie 1989. Până atunci fusese un aplaudac, în picioare, al epocii de aur şi flaşnetar, pe la toate colţurile, al partidului unic şi al conducătorului mărit, acum a ajuns să se prostitueze şi cu gabrielenii care l-au plătit gras, trimiţându-l în Noua Zeelandă să vadă cum funcţionează o mină. De atunci, nefericitul rebut intelectual a devenit flaşnetarul gabrielenilor la Realitatea TV. A fost trimis, tot pe banii lor, la Roşia Montană ca să-l atragă într-o cursă printr-un interviu pe profesorul universitar Ioan Piso, ce se afla acolo. Profesorul s-a dus de bună credinţă, în ideea unui dialog pe baze de argumente. Dar rebutul intelectual Mihai Tatulici i-a pregătit argumentarea printr-un grup contra care l-au huiduit, insultat şi agresat pe profesor în public. Profesorul a părăsit emisiunea, fiindu-i milă de unii şi greaţă de alţii. Mihai Tatulici a jubilat că i-a ieşit emisiunea, că a îndeplinit, cu succes, sarcina de manipulare a companiei care, desigur, îl va trimite să mai vadă şi alte mine. Oricâte mine ar vedea, veşnicul prostituat Tatulici nu va observa, că nu are cu ce, marea diferenţă dintre minele operate de Gold Corporaţion din alte părţi, amplasate fie prin deşerturi fie prin munţi pustii, faţă de  Roşia Montană, care se află într-o zonă dens populată, cu o istorie de două mii de ani marcată acolo. Toţi trepăduşii gabrielenilor, printre care şi această ruşine a mass-media româneşti, nu văd decât ce li se spune să vadă.   

Multe am aflat, documentându-mă şi discutându-le la Aletheia până ce, într-o după masă, aşa dintr-o discuţie cu scriitorul Virgil Raţiu ne-am urcat în Golfuleţ şi am plecat la Roşia Montană, care este la o aruncătură de băţ de noi, de numai 275 kilometri. Până la Cluj şoseaua este foarte bună (făcută de o companie germană) şi să ajungem la Alba Iulia nu mai trebuie să trecem prin traficul Clujului ci printr-o nouă centură ocolitoare, trecem direct spre Turda şi scurtăm aruncătura de băţ. Centura, o veche şi bună idee, trece la câteva sute de metri si pe lângă marea groapă de gunoaie a Clujului, la marginea căreia a apărut, de necrezut şi nemaivăzut în România socialistă, un micro-cartier nou-nouţ fabricat din materiale uşoare achiziţionate din groapa de gunoi, în care locuiesc cetăţeni români, fără diferenţe de etnie, religie, sex sau vârstă, deci democrată, europeană sută la sută, ce muncesc şi trăiesc din marea groapă de gunoi a Clujului!! Am văzut şi un reportaj, prim plan, foarte bine făcut care m-a şocat. De necrezut ce diversă a devenit societatea clujeană de la dealurile pline de vile la acest modern bidonville de invidiat în toată Uniunea Europeană! De fapt este numai un eşantion al noii societăţi româneşti care a ajuns din urmă capitalismul cu toate câte le are el!!

Doamne fă-mi o favoare mică, învie-l pe Ceauşescu şi trimite-l într-o istorică vizită de lucru aici! Motorul Golfuleţului s-a oprit şi am auzit o voce: Nu vrea să vă mai vadă, nu aţi fost mulţumiţi când v-a dat locuri de muncă şi apartamente la toţi, atâta pricepere i s-a  dat, nu ştiam că va ajunge preşedintele vostru! Acum, lăsaţi-l în pace, s-a apucat şi aici de construcţia socialismului. Să  meargă Băsescu şi scutierul lui, Boc, să-i  asigure că dacă aprobă proiectul Gold Corporation, ăia  or să le creeze şi lor locuri de muncă!!

Motorul Golfuleţului s-a pornit din nou şi noi ne-am dus mai departe, dezgustaţi şi întristaţi, discutând de ce poţi vedea şi auzi la noi în ţară. De la Alba Iulia am luat-o spre Munţii Apuseni pe Valea Ampoiului pe un drum mai mult decât mizerabil. ai de telescoapele Golfuleţului şi de cururile noastre! Am oprit la Zlatna să ne cumpărăm de-ale gurii, că ne pierduserăm pofta de mâncare după ce trecurăm pe lângă groapa de gunoi a Clujului, pe buza căreia se înălţa micro-cartierul liberilor scormonitori în gunoaie. Magazinul era plin şi de alimente şi de oameni, aveam aici şi o datorie la o doamnă vânzătoare, de la trecerea precedentă. Intrasem să-mi cumpăr ceva de mâncare, că io, ca ţăranul ardelean mănânc numai din traistă, dar nu mai aveau pâine. Doamna vânzătoare aflând că sunt un drumeţ pe aici şi cum  peste tot se închidea mi-a tăiat din pâinea ei patru felii şi mi le-a dat.

Doamne, de ce ai făcut poporul ăsta atât de omenos şi i-ai dat asemenea conducători ticăloşi şi trădători să-l distrugă, împreună cu străinii ţării?!? Nu mi-a răspuns, o fi fost la cină. Sau poate s-a plictisit de sâcâielile  mele. „Da de unde, nu te mai ia în seamă”. Tac şi-mi văd de drumul cu gropi şi câini comunitari costelivi şi cu capul aplecat, dar care, odată cu deschiderea mineritului sub victoriosul steag a lui Gabriel Resources vor umbla mândri cu covrigi în coadă. Unii dintre noi, românii semănăm leit cu aceşti câini.

După Zlatna, spre Abrud,  drumul devine absolut pitoresc în apus de soare şi urcând într-un pas montan îmi dă impresia că intru în sufletul naturii mamă, mă simt bine în natura Ţării Moţilor. Ce ruşine că nu o cunoaştem cu toţii, că nu o îngrijim şi preţuim cum s-ar cuveni. Şi fără să vreau gândurile mă poartă în Olanda, unde oamenii ţării de o mie de ani ridică diguri solide împotriva unei mări mai înalte, ameninţătoare transformând nişte terenuri mlăştinoase în ţară frumoasă, grădina de flori a lumii prin ei înşişi. Iar noi cu atâta frumuseţe şi bogăţie nu suntem în stare nici de nişte drumuri ca lumea, nu mai suntem în stare nici să ne exploatăm aurul nostru. Suntem încă aici, o parte, suntem genetic foarte bine înzestraţi, majoritatea, dar am ajuns ultimii din Europa în privinţa griji şi randamentului faţă de ţară. După ce trecem pasul, coborând, începem să ne uităm după o pensiune unde să înnoptăm, nu prea sunt.

Ce turişti să vină pe drumuri rele ca ăsta?

Se mai găsesc, uită-te la noi!! Şi într-adevăr, nu după mult timp ne-a ieşit la marginea drumului Pensiunea „Detunata”. Excepţional de frumos amenajată, modernă, confortabilă, foarte curată, deci se poate. Şi nu eram singurii, erau şi nişte nemţi veniţi pe motociclete, ce stăteau pe terasă la bere Ursus. Noi ne-am dus în grădină într-un chioşc  frumos amenajat unde ne-am scos merindele şi glajele din traistă şi ne-am apucat de mâncat şi povestit câte în stelele de deasupra noastră, că lună nu era seara noastră din Munţilor Apuseni. Virgil m-a ascultat, ironizându-mă din când în când, cum plăsmuiesc io Tirolul Românesc aici în Munţii Apuseni, prin noi înşine. Şi când am terminat glajele,  târziu după miezul nopţii, ne-am luat vorbele şi visele cu noi şi ne-am dus la culcare.

Paragina din centrul istoric al Abrudului l-a stânjenit rău pe Virgil, îndeosebi starea de degradare a Bisericii Unitariene şi a casei monument istoric unde au fost trădaţi şi deţinuţi conducători moţilor la Răscoala din 1784. Până la Roşia Montană mai erau puţini kilometri, ultimii în pantă, printre nişte clădiri una mai dărăpănată ca alta, dar lăsau de înţeles trecutul lor frumos al bunăstării de atunci ce acum s-a transformat în monumentalitate neglijată. Piaţa veche din centrul istoric, deprimantă şi bandajată de gabrieleni era aproape pustie, cu cutia Poştei Romane, roşie şi prăfuită, căzută pe o rână de pe suportul ei metalic, aşteptând şi ea să se dea drumul la minerit în speranţa că atunci vin „investitori canadieni” şi o aşează şi pe ea, înapoi pe suportul ei. Să aştepte sănătoasă. Am revăzut cu interes muzeul aurului şi apoi am traversat piaţa la centrul Gabriel Resourses unde am fost invitaţi politicos de o altă doamnă să-i ascultăm explicaţiile binefacerilor aduse de proiectului RMGC, ceea ce am şi făcut cu luare aminte, dar în momentul când doamna a văzut reportofonul în mâna lui Virgil, i-a spus să-l închidă. Virgil i-a arătat legitimaţia de ziarist, degeaba. Din acel moment politeţea doamnei s-a întrerupt, precum  curentul electric în epoca de aur. Am mai rămas câteva minute într-o conversaţie lâncezită şi apoi am plecat cu pliantele sub braţ.

Am coborât la fosta administraţie a minei, Societatea Roşiamin, unde, împreună cu un grup venit din Ungaria am coborât în istoria de acum optsprezece secole, în galeriile săpate de minerii şi sclavii romani. Am coborât 150 de trepte şi fiorii reci ai istoriei trecute, atât de bine povestită de ghid, inginerul minier Valentin Rus, ne-a însoţit în cei câţiva kilometri de galerii trapezoidale, electrificate acum dar pe vremea aceia luminate doar de nişte opaiţe slabe ce aveau nişe speciale în pereţii minei. Grupul din Ungaria era unul feminin ce avea două translatoare din Cluj şi m-a impresionat prin seriozitatea cu care ascultau şi prin întrebările puse. Erau inteligente şi rafinate în acelaşi timp.

După vizitarea galeriilor am urcat la suprafaţă şi am vizitat muzeul  în aer liber cu vestigii romane şi maşini unelte folosite în mină din evul mediu până în epoca modernă, apoi am vizitat muzeul interior încărcat de fotografii, planşe şi minereuri aurifere. Aici, inginerul miner a  continuat cu interesante explicaţi şi răspunsuri la întrebări din partea grupului unguresc foarte interesate, ţintite, se vedea că au multe noţiuni şi informaţii despre situaţia de la Roşia Montană. Am observat cum inginerul miner a ocolit cu pricepere întrebările despre proiectul RMGC, rămânând la suprafaţă şi trecând cu şiretenie subtilă la istoria şi monumentele romane de la Roşia Montana, în care s-a dovedit un adevărat expert. Noi am fost politicoşi, am lăsat vizitatoarele să-şi epuizeze întrebările, după care au mulţumit şi au plecat. Atunci, l-am încolţit noi cu întrebări, la care ne-a răspuns calm, politicos tot la suprafaţă, folosindu-se de „nu ştiu”, „nu cunosc” şi chiar de no comment!

Zâmbind, Virgil l-a întrebat cum se face de ştiţi aşa de bine ce a fost aici, acum aproape două mii de ani  şi nu ştiţi ce se întâmplă astăzi în Roşia Montană? Domnul inginer miner, Valentin Rus ne-a privit pătrunzător un moment şi zâmbind blând a spus: Ştiu ce se întâmplă, pentru că este la vederea oamenilor cu vedere, dar eu nu vreau să  fiu  avocatul unei părţi. Adevărul trebuie înţeles şi judecat la lumină, nu ascuns în galeriile propagandelor avocăţeşti! Pentru mine, miner fiind, susţin că se mai poate mineri aici, pentru încă multe generaţii, dar să minerim aşa puţin şi pe îndelete ca înainte. Cred însă că trebuie să mai facem şi altceva aici în Munţii Apuseni pentru bunăstarea îndelungată a moţilor! Şi din nou, ca inginer miner care m-am ocupat de istoria mineritului, spun că Roşia Montană, înainte de toate, trebuie să devină în ochii lumii ceea este de fapt: Cel mai mare muzeu autentic al mineritului aurului şi argintului din lume, pentru că însumează 150 de kilometri de galerii, în toate formele de la începuturile făcute de daci şi romani trecând continuu prin toate epocile societăţi până astăzi..

Muzeu al douăzeci de secole prin el însuşi este o mină de aur continuă pentru generaţii şi generaţii de localnici dar şi pentru vizitatorii din întreaga lume. Nemţii şi austrecii au făcut din asemenea mine muzee, sunt mult mai mici decât  Roşia Montană, dar  comunităţile din jurul lor au prosperat prin acest turismul miner. Să mai adaug şi vestigiile romane, şi clădirile istorice care se află în frumosul peisaj al Roşei Montană şi vă asigur că va fi cel mai mare şi mai interesant muzeu de acest gen din lume…       

(Iulie 2012, Winnipeg – Canada)

 

 

                                          

 

Loteria Vizelor SUA 2014

Programul si conditiile de participare

 Programul Loteria Vizelor (Diversity Visa) pentru anul 2014 se va derula in perioada 2 octombrie – 3 noiembrie 2012 (informatii de la Ambasada SUA – Bucuresti). “Inregistrarile pentru programul DV-2014 trebuie transmise electronic in perioada care incepe marti, 2 octombrie 2012, si se incheie sambata, 3 noiembrie 2012. Inregistrarea incepe si se incheie la ora 12:00 PM ora de vara a Coastei de Est (GMT-4). Solicitantii pot accesa formularul electronic E-DV la adresa www.dvlottery.state.gov numai in perioada de inregistrare. Solicitantii sunt sfatuiti sa nu astepte pana in ultima saptamana a perioadei de inregistrare pentru a se inscrie. Cererea foarte mare poate duce la intarzieri la conectarea online. Nicio inregistrare nu va fi acceptata dupa orele 12:00 PM, ora de vara a Coastei de Est (GMT-4) a zilei de 3 noiembrie 2012. Participarea la program este gratuita. Guvernul SUA nu angajeaza consultanti sau servicii particulare din afara pentru a opera programul DV. Orice intermediari sau alte persoane care ofera asistenta pentru a pregati o cerere de participare o fac fara autorizarea sau consimtamantul Guvernului SUA”, se arata in comunicatul Ambasadei Statelor Unite.

Cerintele de calificare presupun ca solicitantul sa indeplineasca atat conditia de a fi nascut intr-o tara care participa la program, cat si criteriul educational, adica sa fie absolvent de liceu, cu diploma de bacalaureat sau in ultimii cinci ani sa fi lucrat cel putin doi ani intr-o meserie care se califica. Pentru determinarea calificarii pe baza experientei in munca se va folosi baza de date O*NET OnLine (www.onetonline.org) a Departamentului Muncii al SUA. Inainte de a trimite o inregistrare la programul DV-2014, solicitantii sunt rugati sa consulte instructiunile detaliate ale programului, care se gasesc pe pagina de internet a Ambasadei Statelor Unite http://romania.usembassy.gov/ precum si pe pagina de internet a Departamentului de Stat www.travel.state.gov Solicitarile care se califica vor fi selectionate in mod aleatoriu de un computer. Toti participantii la program pot sa verifice statutul solicitarii lor pe pagina de internet E-DV la www.dvlottery.state.gov la sectiunea Entrant Status Check, pe baza numarului de confirmare, incepand cu data de 1 mai 2013 si pana la data de 30 iunie 2014. Aceasta va fi singura modalitate prin care castigatorii din cadrul programului de loterie vor fi instiintati despre selectionarea lor in programul DV-2014. Departamentul de Stat nu va trimite prin posta scrisori catre cei selectionati in cadrul programului Diversity Visa. Cei care au fost selectionati nu vor mai primi instiintari despre selectionarea lor prin e-mail. Ambasada SUA nu face publica lista castigatorilor. “Daca veti primi un e-mail sau o scrisoare care va anunta ca sunteti selectionat in cadrul programului Diversity Visa si ca, pentru a vi se procesa cererea, trebuie sa trimiteti o suma de bani prin transfer electronic catre o anume persoana din cadrul Ambasadei, luati aminte ca acel mesaj nu este legitim. Departamentul de Stat nu va va solicita sa trimiteti bani prin posta sau prin alte modalitati de transfer electronic”, avertizeaza Ambasada SUA.

 

Din istoria românilor-americani

Românii Americani la serbările Marii Uniri din 1929

Autor: Ştefan Străjeri (Detroit, SUA)

 

În 1929, guvernul României, condus de către Iuliu Maniu, a făcut o invitaţie românilor-americani de a participa la serbările a zece ani de la Marea Unire. Din câte date deţin se pare că este cea mai amplă şi impresionantă participare a românilor-americani la o manifestare în România – în peste un secol de prezenţă românească în America de Nord. Aniversarea ar fi trebuit să se facă în anul precedent, 1928; nu se cunosc motivele pentru care aceasta nu a avut loc atunci şi s-a amânat pentru anul 1929, şi la o dată diferită de 1 Decembrie. Data oficială de deschidere a acestor serbări a fost aleasă 10 mai – ziua naţională a României în acea vreme, urmând a se desfăşura pe parcursul a 10 zile, culminând cu o manifestare la Alba-Iulia, în data de 20 mai.

Pe de o parte este lăudabilă iniţiativa guvernului naţional-ţărănist, prezidat de Iuliu Maniu, de a-i invita pe românii-americani la aceste manifestări, şi pe de altă parte este de apreciat şi consemnat istoriceşte efortul şi dorinţa românilor stabiliţi în America de a accepta această invitaţie; şi mai ales într-un număr impresionant, în acele vremuri când o călătorie în România cu vaporul dura în jur de 10 zile (minim 20 de zile dus-întors), la care se mai pot adăuga deplasarea cu trenul şi alte mijloace de transport.

*

Românii s-au stabilit în America de Nord la începutul secolului XX. Cei mai mulţi proveneau din teritoriile româneşti – de sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar – care s-au unit cu Ţara în 1918: Banat, Crişana, Maramureş, Ardeal, Bucovina. În perioada de la începutul anilor 1900 până la Primul Război Mondial au emigrat, după datele statistice în jur de 100.000 de români (cu exactitate e greu de stabilit numarul etnicilor români, deoarece în acea vreme era trecută ţara de origine, respectiv Austro-Ungaria. Astfel datele oferite de A.Egyad consemnează faptul că între 1899 şi 1913 au emigrat din Transilvania spre America 222.977 de locuitori, incluzându-i, pe lângă români, pe unguri, germani, evrei ş.a.). Cei mai mulţi proveneau din mediul rural şi au venit cu gândul să strângă minim 1000 de dolari plus banii necesari drumului de întoarcere acasă. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din „târg” (America). Au început să-şi aducă şi alţi membri din familie, prieteni etc. Au ridicat biserici. S-au organizat în societăţi culturale şi fraternale (de ajutor reciproc). Declanşarea Primului Război Mondial le-a blocat orice deplasare spre ţară. S-au înrolat în jur de 21.000 români în armata SUA, ajungând pe frontul din Franţa, unde şi-au dat, indirect, tributul de sânge pentru cauza românească, iar cei neînrolaţi au contribuit cu fonduri pentru cheltuielile de război ale SUA. După război, unii s-au întors acasă, în România întregită – dar într-un număr destul de mic, iar alţii au mai venit (dar mai mult pentru reîntregirea familiilor). Oricum marea imigraţie românească în SUA a încetat după legea din 1924, când România avea o cotă acceptată de imigranţi într-un număr extrem de mic (603 de persoane pe an). Până după al Doilea Război Mondial nu a mai existat un val mare de imigranţi – când, până în 1989, au venit imigranţii politici, anticomunişti, dar şi cei din cauze economice. Şi aici, în acest rezumat al emigraţiei româneşti în America de Nord, putem menţiona şi cel de-al treilea val imigraţionist de după 1989, în special după 1995, determinat de aplicarea programului guvernamental al SUA, „Loteria Vizelor”.

Aşadar în 1929, invitaţia adresată românilor-americani de a participa la serbările Marii Uniri i-a găsit pe aceştia stabiliţi în America de Nord de 20-30 de ani. Informaţiile despre această participare la aceste serbări le-am găsit în Calendarul ziarului „America” pentru anul 1930. („Calendar”-ul era un almanah publicat de o serie de publicaţii româneşti din America la sfârşitul unui an pentru anul următor.)

*

Astfel în debutul textului se menţiona că „neamul Românesc a sărbătorit la 10 Mai, 1929, zece ani de la Unirea provinciilor româneşti cu Ţara-mamă. Serbările care s’au desfăşurat cu această ocazie în Bucureşti, Alba-Iulia şi Iaşi, au fost cu adevărat grandioase. La ele au participat sufleteşte şi prin reprezentanţi nu numai cei optsprezece milioane Români din graniţele României Mari, dar şi ceilalţi fii ai neamului aflători pe meleaguri străine. Guvernul naţional-ţărănist, în frunte cu marele om politic Dr. Iuliu Maniu, din dragostea sa pentru toţi fii neamului, a invitat oficial la serbări şi pe Românii din America. D-nul Sever Bocu, ministru al Bănatului şi aranjatorul acestor mari serbări, a trimis în Statele Unite un emisar special, care să ne aducă personal invitaţia guvernului.

Emisarul acesta, delegat al comitetului pentru aranjarea serbărilor Unirei, a fost d-nul Victor Filip, preşedintele Societăţii Românilor Americani din Timişoara. D-sa a debarcat la New York în ziua de 15 Martie (1929), de unde apoi a luat trenul pentru Cleveland. Sosit în acest centru românesc, după ce avizase telegrafic ziarul „America” despre misiunea d-sale, d-nul Filip a luat imediat contact cu preşedintele Uniunei şi Ligei (în acei primi ani ai imigraţiei româneşti de la începutul secolului XX o parte dintre societăţile româneşti s-au grupat în Societatea Societăţilor Româneşti şi altă parte în Liga Societăţilor Româneşti, ambele contopindu-se mai târziu în „Uniunea şi Liga Societăilor Româneşti din America”, care a dăinuit până în anii 2000 n.m.), cu redactorii ziarului „America” şi cu preşedintele consiliului de administraţie al acestui ziar. În oficiul Uniunei şi Ligei s’a ţinut o mică întrunire la care au participat conducătorii mai susnumiţi şi alţi câţiva fruntaşi din localitate. Acolo d-sa ne-a cetit invitaţia adusă, invitaţie care mai târziu s’a publicat şi în ziare. Ea glăsuia astfel:

„În ziua marilor serbări ale Unirii tuturor Românilor, Guvernul ţării se gândeşte cu neţărmurită dragoste la fraţii de acelaş sânge din America şi socoteşte de a sa datorie, ca  în programul marilor serbări comemorative ce vor avea loc la Bucureşti, Alba-Iulia şi Iaşi, un loc de cinste să fie păstrat acelora – cari rupţi din trupul Patriei – au rămas şi acolo, peste ocean, vrednici fii ai acestui neam.

În Cehoslovacia, Jugoslavia, Polonia şi alte ţări s’a serbătorit anul trecut renaşterea sau unitatea naţională – precum ştiţi – fraţii lor de sânge emigraţi în America au răspuns cu însufleţire chemărilor fraţilor lor, participând în număr impozant la aceste serbări, dovedind lumii întregi că unirea înfăptuită cu lupte grele şi botezată cu sânge va rămâne neclintită pe vecie.

Iată dar, ziua a sosit şi voi sunteţi chemaţi la această mare sărbătoare; la 10 Maiu, 1929, tot Românul din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii va trebui să fie alături de fraţii lui rămaşi la vetrele strămoşeşti, mărturisind prin această prezenţă dragostea neţărmurită pentru fraţii cari vieţuiesc acum în graniţele lor naturale.

Pentru a vă uşura greutăţile călătoriei în ţară, comitetul de organizator al acestor serbări, a hotărât să vă trimită îndrumător pe d-nul Victor Filip. D-sa vă va aduce, odată cu salutul ţării întregi, toate lămuririle de cari aveţi nevoie.

Guvernul ţării regretă că, din pricina greutăţilor financiare prin care trece momentan, nu poate contribui în toată măsura la cheltuielile ce le veţi avea de suportat cu prilejul acestei sărbătoriri a hotărât să vi se pună la dispoziţie paşapoarte scutite de taxe, iar acelora dintre voi cari sunteţi cetăţeni americani, să vi se dea viza gratuită de către Legaţiunea sau Consulatele noastre din America, iar aci în ţară reduceri pe căile ferate.

Pe de altă parte s’au căpătat însemnate reduceri asupra cheltuielilor de călătorie.

În asemenea condiţiuni, Comitetul de organizare al Serbărilor Unirii crede şi e convins, că d-nii preşedinţi ai Societăţilor Culturale şi de Ajutor din America, preoţii bisericilor noastre, preşedinţii Parohiilor, Cluburilor, Reuniunilor, cât şi toţi Românii cărora li se dă oportunitatea, se vor îngriji pentru o cât mai întinsă participare, împreună cu drapelele respective, cu cari vor defila la Bucureşti şi Alba-Iulia.

Cu ferma convingere că această chemare va găsi în inimile voastre primirea călduroasă, pe care în vreme de grea cumpănă aţi dovedit-o cu prisosinţă, vă adresez în numele meu şi al Guvernului salutul frăţesc întovărăşit de cele mai bune urări, cari să vă călăuzească spre România.

ss. SEVER BOCU.

Ministru de Stat, Preşedintele Comitetului organizator al Serbărilor Unirii”.”

*

În curând după primirea invitaţiei, ziarul „America”, secondat de „Românul” (din Cleveland, Ohio) şi de „Tribuna Română” (din Detroit, Michigan), a adus la cunoştinţa românilor americani importanta veste care va rămâne un act istoric în analele vieţii noastre româneşti din Statele Unite. Au fost convocate adunări în diferite colonii româneşti, la care delegatul comitetului organizator al serbărilor s-a dus şi transmis invitaţia şi verbal.

În ziarul „America” din 28 Martie 1929, Adam A. Prie, preşedintele Uniunei şi Ligii, scria următoarele:

„După veacuri de suferinţă, de subjugare, Românii din toate părţile pământului se întrunesc la Alba-Iulia să participe la Serbările Naţionale Româneşti, să se bucure, cei liberi cu cei liberaţi, de marele eveniment, de marea zi de sărbătoare cântată de poeţi şi aşteptată, sute de ani, de românii subjugaţi din ţări străine.

Românii de pretutindenea se întrunesc la Alba-Iulia, unde vor juca hora Unirii, regăţeni cu ardeleni, bucovineni, sătmăreni, dobrogeni, Românii”.

Delegatul comitetului organizator al Serbărilor Unirii a vizitat mai multe colonii româneşti, printre care cele din oraşele Canton (Ohio), Detroit (Michigan), Indiana Harbor (Indiana), Gary (Indiana) şi împrejurimi, East Chicago (Indiana), Aurora (Illinois), Chicago (Illinois), Warren şi Niles (Ohio). Ca urmare a acţiunii desfăşurate de acest trimis şi de presa românească din America, precum şi de conducătorii organizaţiilor, s-a hotărât plecarea spre Ţară a unei numeroase delegaţii, cu reprezentanţi ai bisericilor româneşti ortodoxe, greco-catolice, baptiste, ai organizaţiilor şi societăţilor, din majoritatea localităţilor americane unde s-au aşezat românii (în textul menţionat a fost publicată lista integrală a membrilor delegaţiei, pe care din motive de spaţiu nu o putem publica).

Delegaţia a sosit la New York unde, înainte de îmbarcarea pentru Europa, William Nelson Cromwell, preşedintele organizaţiei „The Society of Friends of Roumania” a oferit o recepţie tuturor delegaţilor. A fost una dintre „cele mai calde manifestaţiuni din câte au avut loc în noul Continent, pentru ţara şi poporul nostru (…)”.

În 26 Aprilie 1929 românii americani din delegaţie, împreună cu drapelele celor de mai bine de 150 societăţi s-au îmbarcat pe vaporul „Statendahm”.

În timpul călătoriei lor spre Patrie, în ţară se făceau pregătiri intense pentru o primire caldă şi frăţească. Societatea „Amicii Statelor Unite ale Americei” îşi luase responsabilitatea acestei recepţii, sub directa conducere a ministrului Sever Bocu şi a lui Mihail Oromulu, preşedintele societăţii. Ministrul Sever Bocu, fiind în imposibilitate de a părăsi Capitala în preajma serbărilor pentru a întâmpina delegaţia la graniţă, trimite în întâmpinarea ei pe deputatul Aurel Leucuţia, senatorul Pascu şi consulul Dem. Dimăncescu, delegatul societăţii „Amicii Statelor Unite”.

Cele mai multe informaţii asupra călătoriei românilor americani prin ţară şi a primirii entuziaste ce li s-a făcut peste tot, au fost culese de către redacţia Calendarului America, din Cartea Serbările Unirii, care s-a tipărit la Bucureşti şi în care capitolul participării românilor din America de Nord ocupă un loc de mare cinste.

*

În dimineaţa zilei de 7 Mai 1929 trenul special care aducea pe românii americani ajunge la Jimbolia, în Banat, fiind primiţi de senatorul Pascu şi deputatul Leucuţia în numele guvernului, subprefectul Ionescu în numele judeţului Timiş Torontal, părintele proropop Cioroianu, în numele Bisericii, M. Conciatu, în numele „Societăţii românilor americani din Timişoara” şi inginerul Dem. Dimăncescu fost consul al României la Washington. La ora 7:50 trenul special a plecat către Timişoara. În gara Domniţa Elena la ora 8:40 peronul s-a dovedit neîncăpător pentru a primi mulţimea ieşită în întâmpinarea românilor din America. Intrarea trenului a fost întâmpinată cu „urale puternice ce abia s-au potolit”. În faţa peronului erau toţi reprezentanţii autorităţilor locale, senatori, deputaţi, studenţi, asociaţii culturale, etc. S-au ţinut câteva cuvântări. Între timp o companie de onoare cu muzică din Regimentul 5 Vânători a dat onorul. De la gară oaspeţii au defilat pe bulevardul Carol cu drapelele desfăşurate, cu muzică în frunte şi „în mijlocul celor mai calde manifestări de simpatie”, până la teatrul oraşului. La restaurantul „Ferdinand” li s-a oferit de către Prefectura judeţului şi primăria Timişoarei un banchet, iar la ora 14:30 s-a dat în sala teatrului o reprezentaţie de gală în cinstea lor, reprezentaţie organizată de Societatea românilor americani cu concursul corului Banatul, condus de maestrul Sabin Drăgoi. De aici, la ora 18 oaspeţii au plecat la gară, de unde însoţiţi de delegaţii guvernului au pornit către Bucureşti.

Ministrul Sever Bocu, adresa cu câteva zile înainte, bucureştenilor un manifest, prin care îi anunţa despre sosirea românilor americani la aceste serbări, făcând apel la bucureşteni de a-i primi cu sentimente frăţeşti.

Toate ziarele au publicat „elogioase articole de fond la adresa oaspeţilor de peste Ocean”, articole care au fost reproduse şi în ziarul „America”.

Românii din America au sosit în Capitală în dimineaţa de 8 Mai 1929, aşteptaţi de o mare mulţime de cetăţeni pe peronul Gării de Nord, în frunte cu o serie de reprezentanţi ai oficialităţilor şi ai unor organizaţii. La sosire, oaspeţii au fost salutaţi de primarul Bucureştiului, care a subliniat că „mulţumirea tuturor e sporită de această nouă dovadă a fraţilor din America”, şi de ministrul Sever Bocu. A răspuns părintele Opreanu, parohul bisericii românilor din Chicago, arătând că „românii din America au păstrat ca o comoară vie dorul nesfârşit al Patriei lor. Mulţi dintre cei veniţi au lăsat de o parte grijile materiale, pentru ca să trăiască clipele măreţe ale Unirii la Alba-Iulia”. „Iar în fâlfâitul solemn al sutelor de drapele simbol al iubirii de neam, grăieşte dorul de glia părintească a celor care n-au putut veni. În fiecare Român din America cultul Patriei e o însuşire care dă îndemn tuturor la muncă şi cinsitirea românismului.”

La ora 11 a avut loc, conform programului, primirea oficială în rotonda Ateneului Român, la care au asistat multe oficialităţi în frunte cu Iuliu Maniu, împreună cu un grup de o sută de membri ai societăţii „Joc şi cântec românesc”, îmbrăcaţi în costume naţionale, precum şi un foarte numeros public format din toată intelectualitatea Capitalei. În rotondă au fost aduse rând pe rând cele 169 drapele ale societăţilor româneşti din Statele Unite.

Iuliu Maniu a ţinut un discurs de bun venit, urmat de alţi reprezentanţi ai guvernului şi oraşului Bucureşti. Le-a răspuns M.T. Roman, vice-preşedintele „Uniunii şi Ligii S.R.A.”.

Părintele Stănilă, vorbind în numele Bisericii ortodoxe române din America, a spus că „această biserică ţine aprinsă făclia credinţei şi dragostei de neam. Bisericile americanilor sunt mari şi multe, dar nici bisericile noastre nu se lasă mai prejos. Ea are grijă şi de şcoală şi de suflete. America este o ţară mare, dar bogăţia uneori strică sufletele şi atunci datoria bisericii este de a păzi ca aceasta să nu se întâmple. Termină mulţumind Bisericii române că a dat voie preoţilor din America să păstorească poporul.”

Preotul Aurel Bungărdian, în numele Bisericii greco-catolice române din America, a declarat că aduce omagiul, simpatia şi dragostea de neam a acesteia. „Noi avem datoria de a veghea la păstrarea datinei româneşti. Am avut aceleaşi sentimente ca şi dv-oastră, suferind sau bucurându-ne odată cu d-voastră.”

N. Boeriu, directorul ziarului „America”, a vorbit în numele presei româneşti de peste Ocean, asigurând că „ea va fi pururi de veghe la păstrarea datinei şi limbii strămoşeşti.”

Părintele Leon I. Manu, reprezentantul societăţilor greco-catolice din America, a afirmat că „Românii din America au vrut să participe la a zecea aniversare a Unirii nu numai cu sufletul, ci în persoană.” (…) „Sunt o seamă de oameni, care vor să rupă pecetea această sfântă, sunt aşa numiţii revizionişti. Când am plecat de acasă, ai noştri, care n’au putut veni, ne-au spus ca să strigăm de aci din Capitala României întregite, ca să ne audă lumea întreagă că niciodată nu vom permite să se desfacă ceea ce odată s’a făcut. Anul trecut sute de Unguri au trecut Oceanul, făcând propagandă pentru revizuire. Dar jeluirile lor au rămas fără răsunet, pentru că dreptatea este cu noi. Căci scris este în cartea vremurilor că România Mare is here to stay forever”. (Din păcate peste 11 ani, în 1940, s-a „desfăcut ce odată s-a făcut”, prin ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa de către Rusia Sovietică, a Transilvaniei de Nord de către Ungaria lui Horthy şi cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în timpul regimului dezastruos al lui Carol al II-lea).

Nicolae Bruda, în numele „legionarilor români din America, foşti luptători în armata Statelor Unite pe frontul francez” (a nu se confunda cu membrii Mişcării Legionare, n.m.), a amintit de entuziasmul cu care s-au înrolat voluntarii români, care neputând să ajungă în ţară, pentru a lupta în armata română, „au fost fericiţi să aibe prilejul de a-şi da tributul de sânge, slujind drapelul armatei aliate a Statelor Unite”.

După această impresionantă solemnitate, grupul românilor din America s-a încolonat cu drapelele societăţilor din America – în frunte cu ministrul Sever Bocu, parcurgând un itinerariu stabilit până la Parcul Carol. Fiecare din aceste drapele îşi avea şi perechea americană. În total 169 bucăţi. (Vezi lista societăţilor româneşti care au avut drapele la Bucureşti, de la sfârşitul textului).

„La Mormântul Eroului Necunoscut, o delegaţiune compusă din d-ra Elena Cabas, reprezentând clubul domnişoarelor române din Cleveland Veritas”, d-nele Ludovica Micu şi Ana Crişan în numele Asociaţiei „Principesa Elena din Indiana Harbor, Ind.”, şi d-nii M.T.Roman, în numele legionarilor români din America, părintele Aurel Bungărdean, din partea bisericii române greco-catolice, părintele Ioan Stănilă, reprezentând biserica română ortodoxă şi N. Boeriu, reprezentând presa română din Statele Unite, au depus o frumoasă coroană de trandafiri, de o mărime neobişnuită, legată cu tricolorul român şi culorile Statelor Unite ale Americii. Pe cele două panglici era scris: „Românii din America, Eroului Necunoscut al României”.

În ziua de 9 Mai 1929, cu acelaşi tren special cu care sosiseră de la Jimbolia, purtând pe fiecare vagon inscripţia: tren special al Românilor din America, delegaţii au plecat la ora 6:30 dimineaţa la Mărăşeşti pentru a lua parte la parastasul pentru pomenirea morţilor pe acel câmp de luptă. La oprirea în gara Buzău, autorităţile oraşului au salutat în cuvinte calde trecerea prin acel oraş a Românilor veniţi de peste Ocean. Înainte de plecarea trenului, în sunetele fanfarei, s-a jucat hora Unirii. În gara Râmnicul Sărat, oaspeţii au fost salutaţi de autorităţile locale şi un numeros public. La sosirea în gara Mărăşeşti delegaţii români din America au fost salutaţi, de către prefectul judeţului Putna şi primarul oraşului. A răspuns M.T.Roman. Delegaţii s-au încolonat apoi şi, cu un grup de cercetaşi în frunte, au mers la Mausoleul Eroilor, trecând pe sub arcul de triumf, care purta inscripţia: „Prin jertfă la biruinţă”. Aici au depus o coroană de flori. După oficierea serviciului divin, la care au participat regenţii Patriarh Miron Cristea şi Gh. Buzdugan (la moartea regelui Ferdinand în 1927 s-a instituit o regenţă regală formată din trei membri, deoarece regele Mihai era minor; regenţa a fost înlăturată în 1930, la instaurarea regelui Carol II pe tronul României) precum şi membrii Guvernului şi ai Parlamentului. Delegaţii românilor au vizitat mausoleul, sub conducerea Alexandrinei Cantacuzino, care a amintit jertfele şi greutăţile cu care s-a ridicat acest edificiu – operă unei iniţiative particulare. Apoi s-au deplasat pe o colină, unde maiorul Emil Procopiescu din Marele Stat Major a explicat celor de faţă cum a decurs marea bătălie de la Mărăşeşti, precum şi însemnătatea pe care a avut-o această luptă în cadrul marelui război european. La ora 1 s-a servit la restaurantul gării Mărăşeşti un prânz, oferit de prefectura judeţului Putna. Primul ministru Iuliu Maniu a coborât din trenul ministerial la masa oaspeţilor români americani, întreţinându-se cu ei în chip foarte cordial. După prânz, în sunetele muzicii militare, s-a încins o horă în care s-au prins senatori şi deputaţi, în frunte cu Ştefan Cicio Pop, preşedintele Adunării Deputaţilor, precum şi veterani ai războiului de la 1877. La ora 3:30 delegaţii românilor din America s-au înapoiat cu acelaş tren la Bucureşti.

În ziua de 10 Mai 1929, oaspeţii au asistat la tradiţionala defilare a trupelor pe şoseaua Jianu, ocupând loc în tribuna ce le fusese rezervată anume de Primăria Bucureştiului. După amiază au asistat la meciul de fotbal dintre echipele naţionale ale României şi Jugoslaviei, care a avut loc pe frumosul stadion, – unul dintre cele mai mari şi bine amenajate din Europa, la acea vreme, – al Oficiului Naţional de Educaţie Fizică. Seara, o delegaţie restrânsă a asistat la reprezentaţia de gală de la Teatrul Naţional, când s-a reprezentat poemul etnografic muzical al lui Tiberiu Brediceanu: „România în port, joc şi cântare”.

În ziua de 11 Mai 1929, delegaţii preoţilor ortodocşi au asistat la solemnitatea punerii pietrii fundamentale a Catedralei Unirii, pe dealul Patriarhiei. La ora 11:30, oaspeţii au asistat la ceremonia deschiderii oficiale a Târgului Moşilor, care a fost onorată de prezenţa familiei regale în frunte cu regele Mihai. La ora 1 s-a servit o masă, oferită de Primăria Municipiului Bucureşti, la care au fost invitaţi şi conducătorii delegaţiei românilor din America. După amiază au vizitat expoziţia de artă românească de la Cercul Militar şi au asistat la reprezentarea poemului etnografic muzical al d-lui Tiberiu Brediceanu la Arenele Romane.

În ziua de 12 Mai 1929, la ora 10 dimineaţa, delegaţii s-au întrunit la Ministerul de Interne de unde, în coloană, au plecat la Palatul Cotroceni, defilând pe Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta şi Bulevardul Independenţei.

La ora 11, au fost primiţi în audienţă de familia regală în sala Albă a Palatului, de faţă fiind regenţii: principele Nicolae şi Patriarhul Miron Cristea, Curtea Regală şi miniştrii Vaida Voevod, G.G. Mironescu şi Sever Bocu. Regina Maria, regele Mihai, principesa mamă Elena, regina Elisabeta a Greciei, principele Nicolae şi principesa Ileana au trecut prin faţa fiecărui oaspete, întreţinându-se cu fiecare. În timp ce N.N. Boeriu oferea reginei Maria o insignă specială adusă de românii americani pentru comemorarea serbărilor Unirii, regele Mihai, care privea la bunica lui, a intervenit: „Vreau să-mi dee şi mie una!”, dorinţă care i-a fost satisfăcută. Adam Prie, preşedintele Uniunii şi Ligii S.R.A., a mulţumit în limba engleză reginei Maria, pentru cinstea făcută românilor din America. Aceasta adresându-se oaspeţilor, a spus că revede cu plăcere pe unii dintre români, pe care i-a mai întâlnit cu prilejul vizitei făcute în Statele Unite. După audienţă, delegaţii au coborât în curtea Palatului, aşezându-se pe două rânduri, purtând drapelele aduse de la acei ce n-au putut veni la marea sărbătoare a neamului.

Familia regală şi regenţa a coborât şi în timp ce o muzică intona imnul regal, a trecut printre drapele, care au fost plecate în semn de salut, formând o boltă de stindarde româneşti şi americane, pe sub care a trecut întreaga familie regală. După amiază la ora 4, a avut loc la Ateneu un concert simfonic, sub conducerea maestrului George Enescu, festival anume organizat în onoarea oaspeţilor români din America. În afară de cei sărbătoriţi, au mai asistat la acest concert, regentul Gh. Buzdugan, Iuliu Maniu, membrii guvernului, ambasadorul Statelor Unite, Charles S. Wilson şi înalţi demnitari ai statului.

În ziua de 13 Mai 1929, la ora 11 dimineaţa, a avut loc o recepţie la Legaţia Statelor Unite ale Americei, cu prilejul căreia s-a oferit o gustare, oaspeţii fotografiindu-se în grup cu Charles Wilson. După amiază la ora 4, delegaţii au fost primiţi în audienţă de ministrul Sever Bocu. Cu această ocazie Adam Prie a mulţumit Comitetului de organizare pentru felul cum au fost primiţi oaspeţii români din America. La ora 5, Alexandrina Cantacuzino a oferit delegaţiei un ceai la „Casa Femeii”. În seara aceleiaşi zile, au asistat la reprezentaţia piesei lui Nicolae Iorga, „Fratele păgân”, invitaţi de scriitorul Liviu Rebreanu, director al teatrelor naţionale.

14 Mai 1929

În dimineaţa acestei zile oaspeţii americani au plecat cu un tren special în pelerinaj la mormintele domneşti de la Curtea de Argeş. La Piteşti, trenul a fost întâmpinat de către primarul oraşului şi autorităţile civile şi militare. Muzica militară a intonat imnul american şi s-au rostit discursuri de către primarul oraşului şi M.T. Roman. Între Piteşti şi Curtea de Argeş, trenul a fost salutat în toate gările intermediare de către primarii localităţilor respective şi şcolile comunale, care au ieşit în întâmpinarea oaspeţilor cu flori. La sosirea în Curtea de Argeş, delegaţia a fost primită de către primarul oraşului, N. Gheorghiu, şeful poliţiei, Ioan Georgescu, căpitanul Florescu, pretor, şi profesorul Pompilian, precum şi de un foarte numeros public. La cuvântarea rostită de către primar a răspuns  Adam Prie, după care oaspeţii au mers cu automobilele la locul anume pregătit, unde primăria oraşului a oferit o masă vizitatorilor. După amiază au mers la mânăstire. Delegaţii au depus flori pe mormintele domneşti. S-a vizitat apoi palatul regal, explicându-li-se oaspeţilor scenele frescii din sala de mese, reprezentând legenda Meşterului Manole, ziditorul mănăstirii. A urmat vizitarea Bisericii Domneşti, monument din secolul XIV, unde se află înmormântate osemintele voevodului Radu Negru. La ora 3, după amiază, oaspeţii au părăsit Curtea de Argeş, plecând la Bucureşti. La ora 6 seara, o delegaţie compusă din Adam Prie, N.N. Boeriu, părintele Ştefan Opreanu şi Iosef Drugociu (din Detroit), însoţiţi de Severa Sihleanu, a fost primită în audienţă de către principesa mamă Elena şi regel Mihai, la palatul regal din Şoseaua Kiseleff. Audienţa a durat o oră şi 15 minute. Micul rege (avea 8 ani) a întrebat pe delegaţi dacă este adevărat „că în America sunt clădiri înalte până în nori”. Răspunzându-i-se afirmativ, regele Mihai a zis: „Eu nu aş vrea să locuiesc într-o asemenea casă”; deasemenea s-a interesat de copiii din Dayton, Ohio, care i-au trimis în dar o cutie cu culori.

15 Mai 1929

Trenul cu oaspeţii americani a părăsit capitala plecând la Sinaia. La Ploieşti delegaţia a fost salutată de către autorităţile civile şi militare, muzici militare, fanfare şi corurile şcolilor. La ora 12 au sosit la Sinaia, fiind întâmpinaţi în gară de autorităţile locale, o companie de onoare din batalionul I al Vânătorilor de Munte, cu muzică şi şcolile din oraş, în frunte cu directorul gimnaziului, profesorul Strelichovski. Cuvântul de bun venit a fost adresat delegaţilor de către colonelul Voicescu, primarul oraşului, cărui i-a răspuns M.T.Roman, după care oaspeţii au mers la masa aranjată în parcul oraşului de către primărie. În timpul prânzului au rostit cuvântări dr. Ştefan Popescu, prefectul judeţului, Ionescu şi părintele Ion Stănilă. După amiază au vizitat mănăstirea Sinaia, împreună cu muzeul ei, de sub conducerea ieromonahului Ermogen Ionescu, apoi Castelele Peleş şi Pelişor, unde au primit explicaţii de la arhitectul Casei Regale, D. Ernest. La ora 6 delegaţii au plecat la Braşov, unde au sosit la ora 8. Aici au fost salutaţi de către primarul oraşului şi reprezentanţii tuturor autorităţilor civile şi militare. Găzduirea s-a făcut la hotelul Coroana. La restaurantul Transilvania s-a servit o masă de către primăria oraşului, cu care prilej au vorbit primarul Voina, colonelul Popovici şi părintele Ioan Podea. Tuturor le-a răspuns, din partea delegaţilor din America, M.T.Roman.

16 Mai 1929

În cursul dimineţii, conduşi de părintele Ion Podea, au vizitat redacţia ziarului „Gazeta Transilvaniei”, arhiva oraşului, – unde li s-au arătat hrisoave vechi, Biserica Neagră şi liceul real român. După amiază au făcut o excursie pe muntele Tâmpa. Noaptea a fost petrecută în Braşov.

17 Mai 1929

La ora 5:40 dimineaţa, au plecat către Avrig, în pelerinaj la mormântul marelui cărturar Gheorghe Lazăr. Au ajuns în gara Avrig la ora 11 dimineaţa, primiţi fiind de către subprefectul judeţului Sibiu, pretorul, primarul, preoţii şi săteni. Cuvântări au rostit părintele protopop Ioan Cândea, subprefectul şi preotul Bologa, cărora le-a răspuns părintele Ştefan Opreanu. Corul şcolii normale Gheorghe Lazăr a cântat cântece patriotice, după care oaspeţii, în frunte cu o fanfară ţărănească, au mers la biserica ortodoxă unde s-a slujit un parastas, de către opt preoţi, în frunte cu Dr. Aurel Crăciunescu, trimisul Mitropoliei din Sibiu, pentru pomenirea lui Gheorghe Lazăr. Între preoţii care au oficiat au fost şi părintele arhimandrit Valeriu Molgan, reprezentantul românilor din Canada şi părintele Ştefan Opreanu, de la Chicago. De la biserică s-a format o procesiune, care a mers la mormântul lui Gheorghe Lazăr, unde s-a depus o mare coroană de flori naturale în numele Societăţii „Gheorghe Lazăr” din Detroit, Michigan. Adam Prie a rostit o scurtă şi emoţionantă cuvântare, din care o parte s-a publicat în cartea serbărilor Unirii. De la mormânt, oaspeţii şi sătenii au mers în piaţa primăriei unde corul şcolii normale a cântat mai multe cântece populare. La ora 1 s-a servit prânzul, oferit de către primărie, în tot timpul prânzului oaspeţii au fost întreţinuţi de către o muzică ţărănească şi un cor. La sfârşitul mesei s-au ţinut o serie de cuvântări, cel dintâi vorbind Schitea, un fruntaş din Avrig, şi un fost luptător al cauzei româneşti în Statele Unite. El a amintit felul cum românii de peste ocean şi-au făcut partea lor de datorie în timpul războiului. M.T. Roman a amintit de evenimentele istorice petrecute la Youngstown, Ohio, când în chip demonstrativ, după căderea oraşului Bucureşti în mâinile inamice, bisericile ortodoxe române din America, ca să arate încrederea în victoria finală a nădejdilor lor, a rupt legătura cu autorităţile bisericeşti de sub stăpânirea maghiară, închinându-se Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Acest fapt a fost adus la cunoştinţa preşedinte Woodrow Wilson printr-un memoriu, care a avut darul să impresioneze favorabil sentimentele preşedintelui faţă de România. Au mai vorbit apoi pretorul Florescu, primarul comunei Avrig, săteanul Nicolae David, părintele Traian Maxim, părintele Opreanu, Iosif Drugociu din Detroit, Grădinaru, notarul comunei Săcădate, Th. Teja, în numele românilor macedoneni (aromâni), părintele Molgan, în numele românilor din Canada, Vulcu în numele şcolii normale, N.N. Boeriu în numele presei româneşti din America, Elena Cabaş, în numele femeilor române din America, Gheorghe Artimon, în numele Societăţii Gheorghe Lazăr din Detroit, precum şi Bălteanu, consul Dem. Dimăncescu şi Diamantescu, în numele Societăţii Amicii Statelor Unite din Bucureşti, care au mulţumit autorităţilor pentru felul cum judeţul şi în special comuna Avrig au răspuns dorinţei românilor din America, făcând din această vizită o adevărată sărbătoare naţională. A produs o neştearsă şi mişcătoare impresie cuvântarea rostită de bătrânul Aurel Crăciun, unul din veteranii luptelor duse de românii din America pentru consolidarea legăturilor culturale. „Moş Crăciun” revenit de mai multă vreme în ţară a mulţumit lui Dumnezeu, care i-a ajutat să vadă venind pe pământul României întregite pe fruntaşii români din America. Institutorul macedonean Teodor Teja, a spus că fraţii săi din Munţii Pindului (Grecia) privesc cu inima strânsă de bucurie la sărbătoarea Unirii şi nădăjduiesc că nu vor fi uitaţi nici ei şi nici ceilalţi români, rămaşi printr-o soartă vitregă în afara hotarelor României Mari. Românii americani au făcut orfanului Ion Lotreanu o ofrandă în bani pentru modul duios cum a interpretat doinele româneşti. Deasemenea au dăruit o sumă însemnată pentru fondul monumentului lui Gheorghe Lazăr. După amiază au vizitat castelul şi parcul Bruckenthal. La ora 7 seara au plecat către Sibiu, unde au sosit la ora 10, fiind întâmpinaţi de Dr. Goritz, primarul Sibiului şi maiorul Gavrilescu, precum şi un numeros public.

 

18 Mai 1929

Sub conducerea personală a dr. Goritz, au vizitat în cursul dimineţii Muzeul Asociaţiei Culturale „Astra”, fiind primiţi în sala festivă de prefectul judeţului, Coriolan Ştefan, generalul Teodorescu şi dr. Gheorghe Preda, vice preşedintele asociaţiei, care au rostit cu acest prilej însufleţitoare cuvântări. Tuturora le-a răspuns M. T. Roman. La amiază s-a oficiat la Mitropolie un serviciu divin de către Mitropolitul Sibiului Bălan, slujindu-se liturghia pentru călători, răspunsurile fiind date de către corul metropolitan. După slujbă, Mitropolitul Bălan a rostit o cuvântare pe care a terminat-o cu cuvintele: „Vă asigur de toată grija ce v’o port. Mulţumindu-vă ca aţi venit în mijlocul nostru, spuneţi tuturor fraţilor de acolo ce aţi văzut aci. Vă împărtăşesc cu binecuvântarea mea şi rog pe Bunul Dumnezeu să vă ajute şi să trăiţi la mulţi ani”. După amiază au vizitat muzeul Bruckenthal, unde au primit explicaţii din partea dr. Goritz. La ora 5, cu două tramvaie speciale oaspeţii au mers la cazionoul din „Dumbrava” unde s-a servit un ceai de către Camera de Comerţ. O orchestră a cântat melodii naţionale.

19 Mai 1929

Au asistat dimineaţa la slujba sfintei liturghii oficiată la Mitropolie. La ora 11, cu autobuzele au plecat la Sălişte unde au fost primiţi de către autorităţi. În sala festivă a şcolii corul a intonat cântece naţionale după care părintele Dr. Borcea a rostit o cuvântare de bun sosit, la care a răspuns Adam Prie, amintind că românii din America au adoptat portul săliştenilor ca portul lor naţional de sărbătoare şi că un săliştean, Ilie Martin, este fondatorul celei mai puternice organizaţii româneşti din Statele Unite. Prânzul a fost servit în grădina hotelului comunal. Cu acest prilej a luat cuvântul Ilie Martin Sălişteanu, descriind condiţiile grele în care s-au organizat românii de peste ocean, scopul lor iniţial şi felul cum s-au dezvoltat. A ridicat paharul pentru preşdintele Hoover. Au mai vorbit Ioan Petri, care a locuit în America 21 de ani şi părintele protopop dr. Borcea, care a mulţumit oaspeţilor pentru cinstea făcută săliştenilor cu prilejul acestei vizite. La ora 3 s-au întors la Sibiu, de unde cu un tren special au plecat la Alba-Iulia.

20 Mai 1929, la Alba-Iulia

A fost punctul culminant al acestei călătorii.

Dintr-un sentiment de profundă abnegaţie oaspeţii români veniţi din America au refuzat locurile de onoare ce li se rezervaseră în tribunele oficiale, revendicând cinstea de a defila cu drapelele lor, în faţa familiei regale şi a acelora, care se adunaseră la Alba-Iulia, pentru a sărbători ziua Unirii. Imediat după sosirea trenului, delegaţii s-au încolonat mergând pe câmpia Unirii, unde s-a format uriaşul cortegiu al românilor de pretutindeni. Săteni şi ostaşi, laici şi preoţi, români de pe Nistru sau de pe valea Timocului (Serbia), în costume pitoreşti s-au înşiruit într-o sfântă procesiune din care, ca un simbol măreţ, drapelele americane, înfrăţite cu cele româneşti, se ridicau falnic deasupra mulţimii. Românii din America, femei şi copii, preoţi şi muncitori, au trăit ziua mare a sărbătorii dela Alba-Iulia. Serbarea s-a încheiat cu un prânz oferit de guvern, la care au luat cuvântul părintele protopop V. Urzică, în numele oraşului, amintind însemnătatea istorică a cetăţii Alba-Iulia; Dr. Ion Moldovan, un fost fruntaş al vieţii culturale a românilor din Statele Unite, care a relevat partea de contribuţie a românilor americani la triumful cauzei româneşti: cei 21.000 voluntari români înrolaţi în armata Statelor Unite, dintre care mulţi şi-au dat viaţa pe câmpiile Franţei, iar alţii „poartă şi astăzi urmele luptelor”. „Cei care n-au putut merge la luptă au contribuit cu averea lor subscriind peste 25.000.000 dolari la împrumutul american al libertăţii, cu care Statele Unite au făcut faţă primelor cheltuieli de război”. Au mai vorbit domnii Sever Vasilescu, Ilie Martin Sălişteanu şi Ioan Ionescu, tuturora răspunzându-le în numele oaspeţilor M.T. Roman şi N. Balindu. În seara aceleiaşi zile oaspeţii români din America s-au înapoiat la Bucureşti, o parte dintre ei răspândindu-se în ţară pe la familiile lor.

După serbări, scrisori de mulţumire pentru ospitalitate, au fost trimise de N.N.Boeriu lui Iuliu Maniu, ministrului Sever Bocu, tuturor prefecţilor din judeţele prin care au trecut românii-americani, precum şi tuturor primarilor care i-au întâmpinat cu drag în localităţile lor, primind de la toţi răspunsuri călduroase.

Astfel se încheie capitolul asupra participării românilor americani la istoricile serbări ale Unirii, desfăşurate în perioada 10-20 Mai 1929.

(Detroit, Mai 2012)

 

Lista societăţilor româneşti care au avut trimise drapelele lor la manifestările din România:

Akron, OH: „România Liberă a Neamului Românesc”.

Aurora, IL: Dr.Epaminonda Lucaciu „Treicolorul Român”.

Alliance, OH: 1.„Unirea Românilor Ardeleni şi Transilvăneni”; 2.„Transilvăneana şi Ardeleana”; 3.„Regele Ferdinand”.

Aliquippa, PA: „Lumina şi Progresul”.

Bridgeport, OH: „Prinţul Nicolae”.

Bretz, WV: (Massontown) „Glasul Românesc”.

Campbell, OH: (E. Youngstown) „Frăţia Română”.

Canton, OH: 1.„Traian”; 2.„Dr.Iuliu Maniu”; 3.„Credinţa”.

Chicago, IL: 1.„Speranţa”; 2.„Emigrantul Român”; 3.„Reun. Fem. Rom. Ort. Credinţa”; 4.„Corul Bisericesc Dr. Vasile Chiroiu”; 5.„Simion Bărnuţiu”.

East Chicago, IN: 1.„Societatea gr. Cat. De ajutor”; 2.„Raza Luminei”.

Clearing, IL: (Chicago) „Falnicul Zarand Român”.

Cleveland, OH: 1.„Carpatina”; 2.”Dr.C.Anghelescu”; 3.„Clubul Vasile Stroescu”; 4.„Carmen Sylva şi Luceafărul”; 5.„Sf. Maria”.

Columbus, OH: „Prinţul Carol”.

Cincinnati, OH: „Dacia Romană”.

Dayton, OH: „Arădana”.

Detroit, MI: 1.„Deşteaptă-te Române” (Hora Unirei); 2.„Bucovineana şi Sătmăreana”; 3.„Gheorghe Lazăr”.

Erie, PA: „Ulpia Traiană”.

Farrel, PA: „Transilvăneana şi Bistriţana”.

Garret, IN: „Ştefan cel Mare”.

Gary, IN: „Treicolorul şi Ind.Română”.

Hammond, IN: „Maior Liviu D. Teiuşanu”.

West Homestead, PA: „Vulturul”.

Indiana Harbor, IN: 1.„Transilvăneana”; 2.Clubul „Nicolae Iorga”.

Indianapolis, IN: „Steaua Română”.

Youngstown, OH: 1.„Unirea Română”; 2.„Plugarul Român”.

St.Joseph, MO: „Ana Vlad”.

Kokomo, IN: „Vasile Stoica”.

Lisbon, OH: „Libertatea”.

Logan, WV: (Wittman) „Minerii Români”.

Lorain, OH: „Patria Română”.

Los Angeles, CA: „Viitorul Român”.

St. Louis, MO: „Armonia şi Străinul Liber”.

Madison, IL: „Nicolae Filipescu”.

Martins Ferry, OH: „Învierea”.

Massillon, OH: „Cuza Vodă”.

McDonald, OH: „Ludoşana”.

Mc. Kees Rocks, PA: „Negru Vodă”.

Mt. Union, PA: „Iubirea Frăţească”.

Newark, OH: 1.„Lumina Zilei”; 2.„Dacia Traiană”.

New Castle, PA: „Albina”.

New Duluth, MN: „Câmpul Libertăţii”.

New Philadelphia, OH: „Ţara Oltului”.

Newport, KY: „Ardeleana”.

New York, NY: 1.„Avram Iancu”; 2.„Fârşărotul”.

Niles, OH: „Fraţii Români”.

Philadelphia, PA: 1.„Bănăţeana şi V. Alecsandri”; 2. „Dorobanţul Român”.

Roebling, NJ: 1.„Voluntarii României”; 2.„Parohia Română Ort. Sf. Archangheli”.

Salem, OH: „Leul”.

S. Omaha, Nebraska: „Dr. Alex. Vaida-Voevod”.

Struthers, OH: 1.„Drapelul Român”; 2.„Frăţia Română”.

Terre Haute, IN: „Crucea Română”.

Tonowanda, NY: „Eliberarea Neamului Românesc”.

Torrington, CT: „Târnoveana”.

Thorpe, WV: „Bucureşti”.

Wheatland, PA: „America”.

Warren, OH: „Biruinţa”.

Watertown, NY: „Sf.Gheorghe”.

Werton, WV: „Gloria Română.

 

PS. Pentru explicatie poze, dati “click” pe poza.

 

Siderarea la romani

 

Autor: Grid Modorcea (New York)

 

Nu mai recunosc Bucurestiul. Nici macar canicula nu mai e ca altadata. Nici o frunza nu se misca. Totul e baltit. Mort. Ca leneveala romaneasca. Vin de la New York. Cu o escala de trei zile la Londra. Totul a fost perfect, calatorie in conditii civilizate.  De acasa, din NY, si pana la aeroportul din Bucuresti numai aer conditionat. Dar aici am ramas siderat. Nu credeam ca un cogea aeroport international ca „Henri Coanda” poate sa aiba autobuze fara aer conditionat. Un strain, cu care venisem, m-a intrebat siderat: „Dar ce se intampla aici? A fost un atac terorist?” El se sufoca, nu avea aer si credea ca s-a aruncat cu vreo bomba sau fumigena, de aceea e inaduseala, nu mai poate respira!

Oprescu a promis ca face pasarele si nu e in stare sa puna de la Otopeni pana la Universitate un autobuz cu aer conditionat! Ce sa mai spun de celelalte autobuze bucurestene! Si inecul, sufocarea, balteala, or sa tina asa pana la Paştile cailor. Dar acesta e sucul propiu si oamenii s-au obisnuit cu el. Cei care au ramas in Romania, oamenii pe care ii vad pe strada, nu au criterii de comparatie. Ei sunt turma, sunt electoratul usor de pacalit. Din fericire, cei mai buni dintre romani sunt în afară. Şi vom avea o nouă Românie în străinătate. Ne vom reface precum Israelul, ce, nu e bine?!

Pai daca omul de pe Calea Victoriei (care „,victorie”?) nu a ajuns niciodata pe o strada din Londra, ce grad de comparatie sa aiba? El compara sucul in care balteste cu ce a vazut in satul lui sau al parintilor lui! Nu vede mai departe de Ciorogarla, asa cum alde Achim si Nila, morometii lui Preda, nu vedeau mai departe de Bucuresti!

Si citesc de luni de zile comentariile aprinse din presa damboviteana, fie ca vin de la un cap de peste ca CTP, fie de la un Slinoiu fara de cap. Si raman siderat! Sunt mai inteligenti forumistii care le comenteaza! Fiindca ei mai si merg pe strada si mai vad cum arata realitatea. Un roman din Queens imi spunea ca tocmai s-a intors de la Amsterdam si ca a ramas siderat de ceea ce a vazut acolo. Oare Basescu, Antonescu et co n-au calatorit, zicea, sa vada cum e pe la altii? Cum de nu le e rusine sa se lupte pentru ciolan, doar pentru ei, fara sa faca nimic de 20 de ani pentru Romania, pe care o duc tot mai la fund?!

Sigur, ramai siderat cand vezi ca in Romania nu se munceste, mai mult se sta decat se vine la job, asa cum pe orice strada din NY ramai siderat cand vezi ca se munceste non-stop, in toate zilele saptamanii. De aceea America este unde este. Nu e nici un secret. Se vede cu ochiul liber.

De aici porneste totul. Ramai siderat ce fel de politica se face in Romania daca munca e pe ultimul loc, dovada cum arata Bucurestiul, ca o uliţă prafuita, murdară si săracă. Ramai siderat cand vezi in centrul Capitalei, in Downtown, cum se spune, strazi de mahala, cum ar fi Matei Millo, George Vraca sau Constantin Mille, cu zeci de cladiri in paragina, parca ar fi dupa razboi. De la revolutie, au trecut 22 de ani. Si nici azi cladirea in care se afla istoricul „Gambrinus” nu e repusa in circulatie! Nici macar acum, in Anul Caragiale! Dar are pe ea deja un alt blazon: „Instituto Cervantes”! Asta da comedie, monser! Sa-l schimbi pe Caragiale cu Cervantes! Decat mese si tapi, mai bine Cervantes citindu-l pe Caragiale! Pana si gogoseriile de pe Brezoianu se sparg de râs, deşi la ora 4 trag obloanele. E pustiu in Bucuresti, domnilor! Totul e „suspandat”!

Dar ce aglomeratiune pe Forum! Unde se dezbate aprins diversiunea cu „suspandarea”, apoi cu plagiatura (o fi plagiat sau no?, poate ne spune dl. Chicos Rostogan!), oamenii ard pe aceste subiecte, in timp ce corabia se scufunda incet, dar sigur.

Nu fac doi bani comentariile tale, draga CTP, daca in 20 de ani de dat cu pixul pe baricade nu ai reusit sa scoli un puturos de pe strazile abandonate ale Bucurestiului si sa-l trimiti la prasit! Vorbesti in pustiu! Umorul tau e siderat! Sau te lasa siderat! E crispat, scrasnit! Adica e trist, fiindca ai ajuns sa nu mai fii cu nimeni, de partea nimanui, nici chiar a ta. Dar poate ca esti de partea lui Dumnezeu, cine stie?!

Ramai siderat cand te gandesti cata energie si banet se duc pe apa sambetei pe politichie, cand rosiile la Bucuresti sunt mai scumpe decat la New York. In Union Square iei 5 rosii frumoase cu un dolar, la Bucuresti le iei cu 6 lei. Este sau nu este asa!? In timp ce la NY salariul lunar e de 5 mii de dolari, iar in Romania de 300! Este sau nu este asa?! Dar o lucratoare de la „Angst” îmi spunea că în America „e o criză de crapă pietrele”! Cine v-a spus?, zic. Sefu’, zice, care e un om umblat, e pdelist si ne face mereu “invatamant politic”!

Ramai siderat cum Romania se duce, se desfiinteaza vazand cu ochii, ca stat si ca populatie, iar clasa politica, implicit presa si forumistii bat campii!

Privesc nauc Bucurestiul si Romania!  Ma duc ici, colo. Vorbesc cu oamenii. Pe care ii intalnesc la paine, la aprozar, la un cinematograf. Nu se poate, imi zicea un pensionar, sa muncesti 60 de ani pentru tara ta si totul sa se duca de rapa, nimanui sa nu-i pese de existenta unei asemenea mosteniri, lasate de milioane de oameni! Si ramai siderat!

Numai cu siderarea or sa se aleaga romanii!

Desigur, cuvantrul siderare nu vine de la siderurgie. Romania a terminat-o de mult si cu Siderurgia!

Eu deja sunt siderat pentru ce am sa citesc pe Forum, cum voi fi improscat cu “Hai sictir!” si alte asemenea alintari neaos-turcite! Oricum, ma bucur ca am sa pot merge aici la urne si am sa votez cu „suspandarea”! Schimbarea e un lucru vital daca romanii vor sa iese din starea de siderare. Cu sideratiunea nu e de glumit! Ea e ca seceta. Ca Apocalipsa.

Fiindca nici umorul vostru, dragi compatrioti, nu mai are haz. Adica ati facut praf si minunea hazului de necaz! Adio, pe apa Dambovitei, si cu o astfel de solutie salvatoare!

Inecul, praful si siderarea! Iata realitatea romaneasca!

Ce mai, Mito, s-a intunericit de tot! Caldura mare, Bibicule! Arde! E musai “suspandarea”!

Grid Modorcea

Corespondenta chiar din Romania