Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2015

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

Simona Tănăsescu, una dintre cele mai bune ştiriste din România, îşi va lansa în curând, cea mai aşteptată carte care îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”

            *

Ana Magdin: Simona Tănăsescu, îmi amintesc ce ştiri interesante făceai tu pentru o anumită televiziune din România. Spune-mi te rog, din punctul tău de vedere, cât de important este mesajul care se transmite prin formularea unei ştiri?

Simona Tănăsescu: Înainte de a-ți răspunde la orice întrebare, vreau să-ți mulțumesc că ți-ai rupt minute prețioase din viață, timp în care ţi-ai îndreptat privirea spre mine, un om mic, o altă persoană din mulțime. Trebuie să-ți mărturisesc că am mari emoții, este pentru prima dată când nu sunt eu cea care pune întrebările, ci persoana care răspunde.

Ei bine, am să-ți răspund la întrebare, începând cu însăși definiția de „știre”. Acest substantiv face trimitere clară către cunoaștere, cunoștință, veste, informație scurtă despre eveniment, noutate. Debutul meu în televiziune s-a făcut începând de jos. Acum, cuvântul „jos”, cel puțin pentru mine, înseamnă top, vârful piramidei. Îmi amintesc cum mi s-a dat un microfon, un operator și mi s-a spus să ies pe stradă și să mă întorc cu o știre. Habar nu aveam ce însemna asta, habar nu aveam ce avea să mi se întâmple. La întoarcerea în redacție mi s-a spus „ai încercat asta nu înseamnă că ai și reușit”. Au urmat zile în care nu făceam altceva decât să citesc. Nu orice, nu pe oricine, decât ziariști consacrați la vremea respectivă. Unul dintre şefii mei de atunci, Ionel Bara sau Jimmi Bara, după cum mulți îl cunosc, mi-a spus doar atât: „Mergi la eveniment. Deschide ochii mari, ascute-ți auzul. Nu îmi veni cu o știre din mapa de presă. Înțelege ce se întâmplă. Înceracă să scrii folosind cuvinte simple, astfel încât, oricine să poată să înteleagă ceea ce ai vrut să spui. După ce ai scris, sună acasă, citește-i mamei și întreab-o dacă a înţeles ce ai spus”. Inițial, vroiam să îl întreb, de ce tocmai pe mama?!? Abia ulterior aveam să înțeleg că mama era însăși telespectatorul, cel care urma să fie informat și cel mai aprig critic al meu. Așa că, revenind la întrebarea ta, din punctul meu de vedere, știrea trebuie să conțină informația brută, corectă, nedeformată, iar tu, cel care o redactezi nu ai voie să te implici afectiv. Rolul tău este de observator, iar mesajul trebuie să fie simplu, curat și înțeles de toată lumea la fel, indiferent de pregătire sau statut social. Cât despre importanța lui? Atâta timp cât mesajul este perceput corect, importanța, fiecare i-o accordă în funcție de interes.

Ana Magdin: De ce crezi că în România, la aproape toate televiziunile de ştiri, tot ceea ce ni se transmite este negativ şi ce consideri că trebuie făcut pentru ca românii să nu mai fie atât de stresaţi din cauza mesajelor transmise de televiziuni?

Simona Tănăsescu: Aici am să răspund privind în două direcții: de unde vine știrea și unde se îndreaptă și care este ecoul ei.

Am să încep cu ce se întâmplă în România, unde, cel puțin din punctul meu de vedere, știrea propriu zisă s-a transformat în verdicte. O știre nu înseamnă doar scoaterea la iveală a lucrurilor urâte și negative. Din păcate, la noi, în România lui 2015, asta se întâmplă. Jurnaliștii, reporterii, nu mai caută noutatea, ineditul, ci scormonesc continuu într-un trecut, la fel de real ca și prezentul, uitând de fapt că în anii trecuți, își puneau numele pe știri scrise pozitiv, ce înfățișau de fapt aceleași personaje pe care le așteaptă acum în fața Parchetului General. Ştirea lor, acum, are în prim plan, anii de detenție, care, poate, ar urma să-i aibă fiecare. Și nu asta ar fi marea problemă, ci conținutul general al jurnalelor în sine. Toate încep cu morți, răniți, violuri, copii bătuți și se termină în aceeași notă. Nu este normal, asta nu reflectă normalitatea unui popor, deși, dacă te uiți la cifrele de audiență, ai spune că românii sunt atrași de toate aceste nenorociri. Și, atunci, de ce nu ne mai miră că nu mai zâmbim pe stradă? Că la școală, copiii, pun pariu pe câți ani va lua Udrea sau dacă Zăvoranca face sau nu face farmece la mormântul mamei? Și așa viața oamenilor este grea și plină de neajunsuri. Când ajungi după o zi grea acasă și te așezi seara la masă, dai drumul la televizor nu vezi și nu auzi decât știri negative, care nu fac altceva decât să te încarce la fel de negativ.

2

 

Foto. Simona Tanasescu cu Ilie Nastase

Scurt, am să fac referire și la ecou. Ne dorim o Românie modernă, o Românie puternică în Europa. Acum am realizat că, fără să vreau, m-am folosit de un fost slogan electoral. Nu aici am vrut să bat ci la realitatea existentă în această exprimare. Ei bine, niciodată nu vom reuși nici măcar să punem o cărămidă în acest sens. Puterea unui popor constă în sănătate, cultură și economie. Luând de la coadă la cap, cum să vină investitorul în România, când nici nu apuci să faci o societate, că DNA-ul și mascații te ridică din pat? Cum să vină europeanul în România, dacă în ziare și la televizor, vede că educația și cultura, sunt trecute cu mari minusuri în orice propoziție? Cum să vină străinul într-o Românie Europeană în care nou-născuții mor pe capete, bătrânilor le este frică de bătrânețe și își înjumătățesc doza de medicamente pentru a le ajunge toată luna, iar tânărul, face infarct și moare punându-i-se diagnostic de depresie, de exemplu. Și toate acestea, vin, evident, pe fondul unor sisteme defectuase dar și din cauza știrilor ce străbat toate canalele. Mă întreb continuu de ce nu avem și știri frumoase, pozitive. Avem minți luminate, talente la tot pasul, valori și medici desăvârșiți. Despre toate acestea, care sunt tot adevăruri românești, nimeni nu se mai sinchisește să scrie, să dea practic știrea. Și cred că așa am răspuns și de ce este nevoie. Este nevoie ca lumea să redescopere valorile neamului nostru.

Ana Magdin: Ştiu că în curând, vei lansa pe piaţa românească şi internaţională, o carte cu o abordare unică! Poţi să ne povesteşti ce mesaj doreşti să transmiţi prin intermediul acestei cărţi?

Simona Tănăsescu: Pe lângă Astrid, fetița mea de 4 ani, această carte, care urmează să o public în curând, este una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu. Pentru mine nu este o simplă carte, este într-un fel o regăsire a mea, o reîntoacercere după mulți ani, la ceea ce mi-a plăcut dintotdeauna să fac: să scriu. Modul în care am făcut-o a reușit să mă surprindă chiar și pe mine. Eram obișnuită să văd, ca apoi, să dau știrea. Îmi luam repere, pe care ulterior le valorificam. Ei bine, această carte mă poartă dincolo de limitele pe care știam că le am. Nu a fost nimic gândit, nu am făcut nicio cercetare înainte, ci, pur și simplu, a venit, atunci când aveam cea mai mare nevoie. Mesajul cărții, nu vreau să îl dezvălui acum. Acesta va veni odată cu apariția celor trei părți, căci vor fi trei la număr. Mesajul meu în schimb, este unul către mine, în primul rând și către toți cei care vor dori să-l primească: avem două mari datorii în viață – prima, să o ducem până la capăt iar cea de-a doua, să lăsăm ceva în urma noastră. Eu nu știu dacă am să pot construi case, palate sau să strâng averi. Știu sigur acum, că eu, voi lăsa o carte, poate mai multe, și, odată cu ea, o parte din sufletul meu.

Ana Magdin: Simona, mi-ai dat să citesc multe pasaje din cartea ta. Mărturisesc că din punctul meu de vedere, această carte, are un mesaj divin, este o adevărată terapie pentru minte şi pentru suflet, îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni. Te rog să scrii pentru cititori, un pasaj, care îţi încântă sufletul şi care înseamnă ceva pentru tine.

Simona Tănăsescu: Ţi-am dat multe pasaje din cartea mea ca să le citești, tocmai pentru că aveam și am încredere în judecata ta. În plus, acum, tu erai „mama” care urma să citească și de la care aveam nevoie să îmi spună dacă trăiește odată cu personajul meu. Eu eram obișnuită să mă folosesc în televiziune şi de imaginile operatorului pentru a transmite mesajul. De multe ori, ele erau mai sugestive decât orice încercare de descriere. Acum, în schimb, am încercat ca doar prin cuvinte, imaginea să-ți apară clar, înaintea ochilor. Nu știu cât de divin este mesajul, aștept cu mare emoție, verdictul cititorilor. Ceea ce pot spune este că, fiecare personaj, fiecare etapă descrisă nu este doar o înșiruire de cuvinte. Am încercat să trăiesc, să mă identific cu fiecare subiect în parte, pentru a îl înțelege eu, înainte de orice. Sunt momente în care, am sentimentul că, personajele îmi sar din paginile scrise, atrăgându-mi atenția unde greșesc sau încurajâdu-mă să continui. Am să-ți redau două pasaje. Unul, pentru ca toți cititorii tăi să înțeleagă ce ai vrut să spui prin „abordare specială” și încă unul, pe care îl consider eu plin de acea încărcătură emoțională de care îți vorbeam:

„Dumnezeii noştri, pentru care ne luptam cu putere şi în care credeam că ne vor apăra şi păzi de rele, s-au dovedit a fi doar chipuri cioplite. Atotrenăscătorul. Doar EL era cel care exista cu adevărat. El, cel care a creat lumea şi pământul, EL, cel care a dat naştere vieţii, luminii şi întunericului. EL, cel care a inventat OMUL. Adevăratul Lui nume era de nepronunţat. Unii, puţini cei care scăpaseră de Convertire, rebelii, spuneau că Atotrenăscătorul vine după Planeta Hipofizis, aflată la multe miliarde ani-lumină, faţă de Pământ. Se spunea că hipofizienii, pentru a putea supravieţui, aveau nevoie de materie pură, ceea ce urma ca noi să devenim după cea de-a noua viaţă. Pământul se schimbase. Viaţa pe Terra nu mai era aceeaşi. Atmosfera era pură, curată, apele mărilor şi oceanelor erau de un albăstrui infinit, râurile şi pârâurile îşi trasau drumul după bunul plac, aşa cum încercau şi oamenii înainte de Invazie. Nu mai exista poluare. Prezenţii locuitori ai Terrei, nu se mai luptau între ei, nu mai exista criminalitate, nu mai existau săraci sau bogaţi, nu mai existau bani. Se lăsase liniştea, se auzeau cântecele păsărilor şi bătăile de aripi ale fluturilor. Realitatea era un echilibru perfect în urma depăşirii graniţelor cunoaşterii.”

„Primele luni de după despărțire au fost grele, pentru ca următoarele ce aveau să se scurgă să devină insuportabile. Trecerea timpului nu avea niciun efect asupra mea. Sentimentele mele se reinventaseră. Nu mai reprezentau stări de spirit, ci detalii amanunţite ale durerii. Mergeam ca o nebună pe stradă gândindu-mă la o moarte uşoară, iar ideea că André s-ar putea întoarce la mine, mă reanima de fiecare dată, dând agoniei un aer amuzant, comparativ cu focul din inima mea. Când simţeam că nu mai pot, mergeam în faţa clădirii în care stătea, îl aşteptam ascunsă şi îmi hrăneam sufletul cu umbra lui ce se oglindea în geamurile blocului. Şi mergeam acasă, unde mă găsea dimineaţa mai distrusă decât intrasem în noapte. După ce am plecat de la André, nu am avut puterea de a mă întoarce în casa părinţilor mei. Aveam nevoie de intimitate, pentru a-l putea jeli pe el. Aveam nevoie de singurătate pentru a putea urla, fără a mă auzi cei din jur, ori de câte ori închideam ochii şi-l vedeam. Amintirea devenise hrana mea zilnică. Dormeam nopţi fără de vise şi trăiam zile fără de viaţă.”

IMG_0947

            Ana Magdin: Cam în ce perioadă a acestui an îţi doreşti să faci lansarea cărţii?

            Simona Tănăsescu: Mi-aș dori foarte mult ca în luna august, a acestui an să pot face și lansarea primei părți, care se va numi, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”.

            Ana Magdin: Simona, spune-mi te rog, ce ai vrea să elimini, ce ai vrea să adaugi şi ce ai vrea să păstrezi în viaţa ta, pentru a fi aşa cum îţi doreşti?

            Simona Tănăsescu: Ce vreau să elimin din viața mea? Momentele în care mă simt neputincioasă. Ce vreau să adaug? Mai multă răbdare și înțelepciune. Ce vreau să păstrez? Vreau să mă păstrez pe mine și să nu uit niciodată de unde am plecat.

            Ana Magdin: Ce locuri îţi bucură sufletul şi viaţa?

            Simona Tănăsescu: De curând, am descoperit locul care îmi bucură sufletul: Parisul. De aproape șase ani de când stau mai mult în Belgia, soțul meu a încercat de nenumărate ori să mă ducă la Paris și, tot de atâtea ori, am găsit diferite motive să amânăm, de fapt să amân plecarea. Acum, cred cu tărie că, atunci nu era momentul. Trebuia să mă reapuc de scris pentru a vizita metropola. Acțiunea în sine a cărții se derulează la Paris. Nu puteam descrie fără să văd, fără să simt, așa că, fără să îmi dau seama, Parisul, a devenit locul meu preferat, cu precădere, piațeta artiștilor de la Sacré Coeur. În schimb, locul care îmi bucură viața, va rămâne veșnic România. Și acum, cu părere de rău și sinceritate, vin și spun că, sunt momente în care tot ceea ce se întâmplă aici, începe să-mi sufoce această bucurie și găsesc că este total nedrept.

            Ana Magdin: Eşti una dintre cele mai frumoase soţii de europarlamentar. Te rog să ne spui ce faci ca să arăţi atât de bine, ai un anumit mod de viaţă, ai o alimentaţie specială, faci sport, cum te îngrijeşti?

            Simona Tănăsescu: Îţi mulţumesc pentru că mă vezi aşa! Oglinda mea de acasă, îmi spune mereu: „stai liniștită că nu ești printre cele mai frumoase!”. Și culmea, în loc să mă supăr, mă relaxez, știind că pot mânca orice măr vreau eu, fără ca să existe riscul de a fi otrăvit! Sincer, fără falsă modestie, niciodată nu m-am considerat o frumusețe. Sunt un om normal, o femeie normală. Mă poți găsi într-o zi aranjată sau chic și la fel de bine mă poți întâlni în pantaloni de trening, cu unghiile nefăcute, pentru că tocmai făceam curat în casă. Încerc să fiu o femeie îngrijită. Pentru mine, pentru soțul meu și nu în ultimul rând, pentru Astrid. Eu, de exemplu, dintotdeauna am admirat-o pe mama, care, indiferent cât de obosită era, își găsea două minute și pentru ea, pentru ca eu, să nu cresc cu imaginea unei femei neglijente. Cât despre întreținere, am ajuns să cred că și ciocolata poate avea farmecul ei, uneori. Aș minți să spun că fac sport zilnic sau că umblu prin saloane. Încerc să mă mențin, așa cum pot. Dintotdeauna curele de slăbire au făcut parte din obiectivul meu zilnic. De multe ori îmi reușeau iar alteori, nu!:) Până la urmă, totul ține de moment.

            Ana Magdin: Ai o familie foarte frumoasă, eşti o femeie împlinită, cu un soţ care te iubeşte, o fetiţă deşteaptă şi frumoasă ca o prinţesă, care, este lumina vieţii voastre. Cum vă petreceţi timpul liber când sunteţi împreună toţi trei?

            Simona Tănăsescu: Da, am și mulțumesc Cerului pentru asta! Uitându-mă în jurul meu văd cât de greu este ca în ziua de astăzi să ai o familie și cât de greu este să poți rezona cu omul de lângă tine. Ca în orice căsnicie, avem și noi momentele noastre dar important este că mereu le-am putut depăși și cred că am tras și învățăminte. Dincolo de toate, viața noastră se învârte în jurul lui Astrid şi a Sandrei, fiica cea mare a soțului meu și a Parlamentului European. Ciprian Tănăsescu, soțul meu, face parte din categoria politicienilor atipici, dedicat și foarte conștiincios. El este de principiu că trebuie să fie zilnic prezent la Parlament, la birou, făcându-și treaba pentru că acolo este serviciul lui. Că nu se simte bine sau că este obosit, nu lipsește o zi. În rest, când mai avem câteva zile libere suntem în țară sau colindăm parcurile de distracții, spre bucuria fetiței noastre.

            Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

            Simona Tănăsescu: Pentru românii de pretutindeni, respectul meu! Sper să îşi găsească puterea de a fi mai uniţi, mai mult ca niciodată. Sper ca într-o buna zi, dintre ei, să se ridice o voce care să spună lucrurilor pe nume. Şi mai sper, tot că într-o bună zi, cineva să realizeze că românii de pretutindeni au valori morale bine impământenite.

Ana Moroşanu Magdin

Amintiri de neuitat despre Florian Pittiş

Posted by Stefan Strajer On March - 28 - 2015

Amintiri de neuitat despre Florian Pittiş

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Întocmirea unui volum biografic despre Florian Pittiş constituie un act temerar, dat fiind că este vorba de o aşa vastă şi colorată biografie, foarte greu de condensat într-o carte.  Pittiş a recitat dumnezeieşte, a cântat, a jucat în filme, a interpretat roluri ce nu se pot uita, iar din 1992 a făcut parte din formația Colibri. Între 1998 şi 2004 a fost directorul Radio 3, România Tineret, după care a devenit redactorul-şef al postului de radio Radio3net.ro care emite exclusiv pe Internet.

florian-pittis

Cred că un om ca Florian Pittiş se naşte foarte rar. Simplu, sincer, deschis şi uman, el face parte din categoria acelor oameni care ne-au marcat viața,  care au însemnat adevărate stele despre care abia după ce s-au stins ne dăm seama cât de frumos luminau sufletele noastre. Eu am fost avantajat de soartǎ să-l cunosc şi să discut cu el despre multe lucruri. Celor îndrăzneţi care îi urmăresc coordonatele vieţii şi sunt preocupaţi de documentare în vederea elaborării unui român biografic având ca subiect etapele parcurse de acest actor, traducător, regizor, interpret de muzică folk şi realizator de emisiuni radio, le ofer această addenda constând în amintiri inedite şi considerente semnificative din perioada anilor 1970, dar nu numai, precum şi relatarea unor întâmplări de suflet ce nuanţează în mod evident personalitatea emblematică a celui alintat de toată lumea, de la bunica sa încoace, Moțu.

O întâmplare deosebită petrecută împreună cu Florian Pittiş în primăvara anului 1971, mă face ca de câte ori îl ascult pe îndrăgitul Leonard Cohen, “trubadurul angoaselor”, să-mi aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri de pățania noastră neplăcută, dar nostimă, judecând-o astăzi. Student fiind la Politehnica din Bucureşti şi căminist, vrăjit de fenomenul cultural pe care îl oferea unui provincial capitala, intermediam întâlniri bilunare ale studenților cu personalităţi de valoare ale României. În treacăt fie spus, cea mai importantă întâlnire a fost cea cu inventatorul şi pionierul aerodinamicii, savantul Henri Coandă, ajuns atunci la venerabila vârstă de 85 de ani. Într-o frumoasă după-amiază, l-am invitat pe Pittiş la o întâlnire cu studenții la cămin. Foarte serios şi exigent în toate domeniile, Moțu a venit bine pregătit şi a început prezentarea unui mare cantautor, Leonard Cohen, despre care vorbea cu mult patos, încercând să ne desluşească profunzimea versurilor sale trădând o interesantă filozofie şi povestindu-ne despre stilul acestuia de viață şi despre elaborarea originală a creaţiilor sale pe o insulă pe care s-a izolat în acest scop pentru mai mult timp. Recuzita Moțului o constituia un magnetofon mare şi greu, destul de performant pentru acele vremuri şi, desigur, mai multe benzi magnetice. Farmecul prezentării de care numai Pittiş era în stare era susținut de faptul că la mici intervale de timp, oprea aparatul şi ne traducea versurile, într-adevăr “delicioase” ale canadianului (“Dance Me to the End  of Love”, “Hallelujah” ş. a.). Mirajul muzicii şi al poeziei nu a durat însă foarte mult: din ultimul rând al sălii, dintre studenții buluciți să-l vadă pe Pittiş şi să-l asculte pe Cohen, s-a desprins energic şi s-a apropiat cu viguroasă încordare un tovarăş chel, într-un fâş lung, un activist meritoriu, care cu vădită mânie proletară, s-a repezit urlând ca un disperat la mine, care eram organizatorul şi stăteam mândru alături de DJ, cu venele jugulare gata să-i plesnească: “Opriți imediat manifestarea!! Ce-i porcăria asta?! “Şi cine-i pletosul ăsta??”. Nu am apucat să-i răspund că Moțu, care nu era un fricos, i-a tăiat-o scurt: “Sunt actorul Florian Pittiş, angajat al Teatrului Lucia Sturza Bulandra, vă rog să vă adresați conducerii teatrului” şi s-a legitimat. Pentru binele meu însă, consecinţele putând fi foarte nefaste, Moțu a considerat că e mai înţelept să plecăm, totul petrecându-se în rumoarea şi fluierăturile studenților care sancționau astfel intervenţia deplorabilă a activistului. Am plecat cărând împreuna cu un bun coleg magnetofonul, iar Moțu, compătimindu-mă, ne-a invitat la el acasă, pe str. Cazărmii, “urcând” de la Podul Izvor pe strada Uranus, pe lângă fostul Stadion Republicii, un perimetru încărcat de un farmec special al capitalei de altădată, astazi disparut. El locuia atunci cu parinții într-o casă veche, ca toate casele din acea zonă de nostalgică amintire. În camera sa m-au surprins, întipărindu-mi-se adânc în minte, două lucruri. În primul rând, o fotografie alb-negru imensă, aproape cât peretele de care era fixată, cu chipul angelic al unei femei. Întrebându-l curios şi nerăbdător “Cine-i?”, mi-a răspuns liniştit “Ancuța”. Era poza Andei Călugăreanu, a cărei nume adevărat era Anca, prenume pe care la sugestia actorului Mircea Crişan, şi l-a schimbat în Anda pentru evitarea cacofoniei. În al doilea rând, am rămas în minte cu discurile nenumărate şi revistele americane de muzică pe care şi le aducea din turneele în străinătate, dar şi multe primite de la maestrul Radu Beligan care călătorea mult (era pe atunci preşedintele Institutului Internaţional de Teatru) şi-l preţuia pe Pittiş foarte mult. Avea saci de discuri în valoare de mulţi dolari. A fost o seară minunată în care am ascultat muzică pană noaptea târziu şi am râs cu poftă. Îmi sună şi astazi în minte din muzica cu care ne-am delectat în acea noapte câteva melodii ale unui grup de mult uitat pe care îl apreciam deopotrivă, “Dr. Hook and the Medicine Show”, formație ce a lansat celebra “Sylvia’s Mother”, precum şi câteva originale glume, cum ar fi: “Ați auzit? Albania a declarat război Republicii Monaco! În caz de ploaie, războiul va avea loc in sala de mese”.

L-am îndrăgit mult pe Florian Pittiş. Pentru mine intâlnirile cu el erau reconfortante şi fără îndoială fermecătoare. Ne-am întâlnit de multe ori la Teatrul Bulandra, eu fiind un ahtiat al acestui gen de artă. M-a dus in vestita Cabină 16 a teatrului care dacă ar putea vorbi ne-ar putea povesti despre colegii săi, nume celebre ale teatrului românesc: Cornel Coman, Petre Gheorghiu, Mihai Mereuță. Nu voi uita niciodată serile de după spectacolele de la Sala “Grădina Icoanei” ( “Puricele în ureche” de Georges Feydeau, în care juca rolul lui Camille, “Valentin şi Valentina” de Mihail Roscin, în care juca rolul lui Valentin s.a.) când la Restaurantul din apropiere, “Moldova”, împreună cu genialul actor Marin Moraru, dilatam, în lacrimi de râs, la o bere, multe probleme “importante”, Moțu iubindu-l din străfundul sufletului său pe inegalabilul “Marinuş”.

Pe la jumatatea anilor ’70, un trio format din Anda Călugăreanu, Florian Pittiş şi Dan Tufaru, sub bagheta marelui dispărut la cutremurul din 1977 Alexandru Bocaneț,  însenina şi înviora la TV serile monotone ale românilor. Acele momente de aur din istoria televiziunii române se pot revedea cu multă placere, astăzi, toți patru fiind dispăruți dintre noi.

Florian Pittiş era unic în tot ce făcea, era o personalitate demnă de respect şi, indiscutabil, un perfecționist. Era mereu “cel mai frumos din oraşul acesta”, parafrazând cu titlul poeziei de Radu Stanca pe care o recita într-un mod greu de imitat. Îmi povestea cu multă sobrietate despre perioada de început în ale artei dramatice când la prima încercare nu a fost admis la institut pentru că avea un “R” prea puternic. Eşecul nu l-a descurajat şi timp de un an a luat lecții susținute de dicție. În acea perioadă s-a angajat ca electrician la Bulandra, numai ca să poată vedea cât mai multe piese de teatru. Zicea că piesa “Cum vă place” a vizionat-o de 236 de ori, primul său rol oferit de marele nostru regizor Liviu Ciulei fiind în această piesă.

Este inevitabil să-ți aminteşti de Florian Pittiş fără să te gândeşti la una dintre cele mai longevive şi de succes emisiuni produse de Televiziunea Naţională, Teleenciclopedia. Vocea Moțului din documentarele acesteia, probând naturalețe, seriozitate şi profesionalism, persistă şi astăzi în urechile telespectatorilor.

Şi la radio a realizat emisiuni deosebit de gustate, identificate în mod cert cu vocea sa: “Clubul curioşilor”, “Pittiş Show”, precum şi seriale şi multe emisiuni de divertisment.

Cu seria de spectacole “Poezia muzicii tinere” a încântat sute de mii de tineri din întreaga țară.

Sobru şi simpatic, foarte modest, neafişând niciodata aere de vedetă, dar totuşi conştient de talentul său de a comunica, vorbea cu oamenii, cânta împreună cu ei, îi făcea să ofteze, să plângă, dar şi să râdă sănătos, iubea publicul cu toată puterea sa. Era un mare admirator al fenomenului “flower-power” sau “hippie”, un poet, un interpret aparte şi un răzvrătit.

Mă simt dator să reproduc opinia sa exprimată retoric despre folk, gen muzical în fața căruia îngenunchia şi la propriu şi la figurat: “Ce inseamnă folkul? Un om cu o chitară? Asta s-ar putea să însemne şi blues-ul. Un om care işi cântă propriile compoziții? Şi la blues se întâmplă lucrul ăsta. Folk este destul de apropiat de folclor…Să fie oare nevoia de cultură a unor oameni care şi-au pierdut calitatea de ţărani şi n-au dobândit-o încă pe cea de orăşeni? Să fie o întoarcere la origini, pentru că în Antichitate versurile erau spuse acompaniate de un instrument, ceea ce se numea melopeea? Folkul să însemne numai cântecele de protest? O melodie populară cu autor cunoscut? Cine ştie?! S-ar putea să însemne toate la un loc…”.

Actor care a excelat pe scenă şi care a făcut cinste generației lui, ne-a lăsat recitări inimitabile, adevărate capodopere de rostire actoricească: “Cetatea Neamțului” de George Coşbuc, “Ultima scrisoare” de Mihai Beniuc, “Sunt tânăr, doamnă” de Mircea Dinescu, “Invocație” de pe albumul  “Cantafabule” al formației Phoenix.  A fost un cântareț de valoare care a excelat pe scena şi în ale muzicii. Nu se poate uita că a tradus cu mare pasiune şi a interpretat ca nimeni altul din muzica lui Bob Dylan pe care îl idolatriza: “Nu-i nimic, asta e!”, “Toţi suntem puţin luaţi…”, “Mr. Tamburine Man”, “Oameni buni”, “Sfârşitul nu-i aici”.

Muzicalitatea sa extraordinară într-o fericită armonie cu mişcarea scenică, împletite perfect cu meştesugul actoricesc, îl făcea pe Pittiş exponentul poeziei şi al muzicii de calitate pentru generația sa, dar nu pot omite nici meritul de a fi excelat în domeniul criticii muzicale şi de a fi fost un jurnalist cu un mesaj extrem de puternic.

Cu citate din Florian Pittiş s-ar putea tipări o carte. Voi aminti doar câteva care ne făceau să zâmbim si…să gândim: “Nu uitați, astăzi este prima zi din restul vieții voastre! Trăiți clipa!”, “Nu credeam să-nvăt a maneliza vreodată!”, “Mişcarea de rezistență împotriva prostiei revărsate a învins!”, “Ştii ce-i dragostea? E efortul supraomenesc al bărbatului de a se mulțumi cu o singură femeie”.

Îmi amintesc şi astăzi cât de mult îi plăceau Moțului ciorba de burtă şi micii şi, într-un mod cu totul special, țigarile Carpați fără filtru. Pe vremea aceea, aceste țigari erau produse la Timişoara, Iaşi, Bucureşti, Târgu-Jiu şi Sfântu Gheorghe. Dintre acestea adora țigarile de Sfântul Gheorghe, relatându-mi deseori despre trocul pe care îl facea cu alți fumători înrăiți: “trei pachete de Carpați fără filtru de Iaşi pe doua de Sfântu Georghe”. Susținea cu convingere că cele de Sfântu Gheorghe erau singurele care nu îi afectau vocea. Nu pot să uit că mă ruga când plecam în vacanţa mare la părinţii mei în vestul ţării să îi aduc câte un bax (100 de pachete) de astfel de ţigări, în acea zonă a ţării fiind preferate ţigările de Timişoara, iar eu, de câteva ori, chiar m-am conformat…Dragostea sa pentru ţigara Carpaţi a devenit de notorietate, presa remarcând în repetate rânduri patima “profetului generației în blue-jeans”: “Te miri când îl vezi pe Pittiş fumând Carpați fără filtru, fumător pătimaş, nu se fandoseşte cu ţigara, chiar o stoarce de fiecare moleculă de nicotină” (Jurnalul Naţional, Aprilie 2005), “Pittiş înseamnă plete, ţigări Carpaţi şi rock” (Evenimentul Zilei, August 2006), “Pittiş fuma la greu Carpaţi fără filtru” (Gazeta Sporturilor, August 2007).

În fine, ca evocarea lui Florian Pittiş să fie cu adevărat colorată, aşa cum cred că se cuvine, voi reda în cele ce urmează cele spuse despre prima lor colaborare, un monstru sacru al scenei româneşti, despre care voi povesti probabil în curând în “Curentul International”, Florin Piersic: “Prima dată când l-am întâlnit pe Moțu, cum îi spuneam noi, filmam împreună cu un grup de actori maghiari (…). Noi, actorii români, eram: Ilinca Tomoroveanu, Ion Dichiseanu, Pittiş şi cu mine. În călătoria pe care o făceam în timpul filmărilor, pornind de la Lacul Ballaton către Marea Neagra, treceam pe la mănăstirile din Bucovina. În comuna Pojorâta, lângă oraşul Câmpulung Moldovenesc, trăiau sora mai mică a mamei mele, Daria Vermeşan, şi unchiul meu, preot ortodox, Samoil Vermeşan. Amintirea mea excepțională cu Pittiş este legată de ei. Totdeauna, când trec pe acolo, mi-aduc aminte de ziua în care eu, ca să le arăt colegilor de filmare maghiari şi români ce rude dulci am, am anunțat-o într-una din zile pe mătuşa mea, Daria, că noi, de la filmările pe care le aveam la o mănăstire aflată aproape de Gura Humorului, o sa trecem pe la ei, să luăm o gustare. Am fost aşteptaţi cu tot felul de bunătăţi, ei ştiind ca eu, Florinel, vin cu colegii mei acolo. Pittiş era fericit şi mi-a spus atunci: „Asta parcă-i masa din Harap Alb!” – în acea vreme jucasem deja “Harap Alb”-şi a continuat: „Măi Florine, nici la Împaratul Verde, în filmul tau, nu s-a întins aşa un banchet. Oaspeții maghiari o sa plece cam bolnavi de nervi”. Am stat toată seara în curte şi, la sfârşit, mătuşa mea ne-a dat fiecăruia într-un bol dulceața de mure şi fragi. Moțu m-a întrebat atunci: „Nu poți să-i mai ceri preotesei să-mi mai dea?”. Şi atunci, mătuşa mea, Daria, i-a oferit un borcan”.

Actor de teatru şi film, mim genial, cântăreţ, recitator inegalabil, poet, traducător, inimă de aur, multitalentat, profesionist pasionat, inteligent şi fermecător, Florian Pittiş a fost una dintre cele mai complexe personalităţi pe care le-am cunoscut vreodată. Cineva spunea că viața este doar un bilet de voie prin această lume…Convins că ne priveşti dintr-o stea, vreau să-ți transmit Moțule că iți mulțumesc că în parcursul tău prin lume te-ai oprit o clipa şi în sufletul meu…

Stâlpii societăţii infracţionale (2)

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2015

Stâlpii societăţii infracţionale (2)

Modele sociale ale epocii Băsescu

Autor: Corneliu Leu

Am avut un vis macabru: Se făcea că, sub cupola Ateneului Român răsunau manele iar, în același stil, cineva adusese la zi măreața frescă din rotondă. Aceea care, chiar și când nu e vorba de un concert solemn, cu coruri reunite, tot îmi amintește patosul lui Nenițescu evocându-i eroic pe acei „…bărbaţi cu braţe tari/ Şi cu voinţa oţelită,/ Cu minţi deştepte, inimi mari”…

Plângăcioasă în stilul consacrat, dar și cu accentele unei perfide măsuri de precauție, maneaua clama că are încredere în justiţie! – „Că cu blatu la poliție/ Am încredere în justiție/ Și mă fac curat cum sfinții e!”. Iar, la comanda ei, din fresce cu modele de bravă bărbăție precum ale căpătanilor lui Mihai, răspundeau înzăoații de astăzi: Udrea, ca o Ioană d’Arc, recitând din pastorul german, într-o mână cu Biblia pe care se-jură-că-nu-fură sub un stindard purtat în sulița de cruciat, pe care scrie „Nihil sine 10%”; iar în alta cu găletușa de vopsele pentru ambientul celulei, sub prapuri și bannere cu „votați mărul din care a mușcat matrozul”. Încă mai respectând sensul mărețului marș, aceste bannere duceau la Arcul de Triumf. Pe care, însă, maneaua îl făcea a fi ocolit de șirurile de mașini ce transportă dinspre cartierele rezidențiale din nord spre Știrbei Vodă și Calea Rahovei demnitari și distinși oameni de afaceri ajutați de mascați să plece capul la deschiderea portierelor și întâmpinați la coborâre de cronicarii care smulg hrisoavele avocaților și, în loc de condei cu voroavă liniștită, mânuiesc microfoane agitate care întreabă singure „ce aveți de declarat?”…

În rest, convenția imaginii din frescă lăsa Bucureștiul în aceeași ceață în care sunt lăsați și cetățenii lui; o ceață de fumigene financiare lansate odată cu Bugetul votat în clădirea monumentală, deasupra căreia levitează în așteptarea sentințelor, parlamentarii rămași fără balastul imunității. Vedeam monumentala fațadă dinspre bulevardul cu fântâni din care țâșnesc reclamele televiziunilor cu patronii pe care poliția îi ridică: Voiculescu acuzând deocamdată fără ecou; Sârbu laș, turnându-și subalternii; Diaconescu încă lăudăros, punând sextantul yahtului pe Vatican și nimerind la Jilava… Îi tot ridică pe culmi penitenciare, de la înălțimea cărora peisajul patriei e mirific, atâta vreme cât nu se vede alegătorul cu nevoile lui. Așa că, după niște pârloage de moșii fraudate, dealuri cu lunecări de teren și perdele forestiere ce scot din peisaj populația cinstită, se contura un monument de tăcere ridicat pentru fraudele de la vămi și ANAF, după ce vinovatul principal a arătat că știe ceva zicând că „parc-a intrat în pământ”, despre șeful său de cabinet dispărut nu numai de la sediul unde media șpăgile, ci și din patul conjugal al proxenetei cu cel mai mare box-ofiice la politicienii de pe Dâmbovița. În jurul acestui monument își aflau locul mulți cavaleri și bravi bărbați plini de virtutea modelului pentru noua generație: Hrebenciuc hălăduind haiducește pe cal Albu cu valtrapuri din Schei prin pădurile retrocedate, împreună cu juzii secuimii, cu Chioariu biv-vel-logofăt al direptății și cu vreo doi-trei ignobili urmași ai unor dinastii inventate care și-au făcut blazoane cu arbori după ce-au apărut birourile de avocatură ce mișculează ca-n codru retrocedările. Dinspre fresca lui, mai multe pile lungi se întindeau spre altele înfățișând palate guvernamentale și clădiri ministeriale, înfășurate ca niște tentacule de caracatiță, în panglici votive cu verset latin inscripționând litere gotice: „Influențatur et altera pars!” sau „Ubi influentia, ibi traficus”… Îl vedeam apoi pe Cocoș dând tunuri ca artileria de la 1877 și deprinzându-și în arta balistico-financiară fiul și alți feciori ai Vrâncioaiei căliți în cluburile de fițe; el comanda o adevărată armată de bravi tunari cu robe avocățești, gulere de bancheri care iau dobândă pe reactivele ce lipsesc de la analizele medicale ale populației, ca și un grup de amazoane cu dosar la DNA și alte instanțe, cea mai frumoasă fiind una pe platoșa cu decolteu a căreia scria ANRP. Ca un crin, ea cobora dinspre procuratura de la castelul lui Dracula, fiind încinsă cu o centură de castitate a cărei cheie atârna la gâtul lui Ion Oltean, pe care se vedeau urme frumos îmbogățite ale mușcăturii de vampir. Mai jos pe Someș, în tunică de honvez care poartă cizme cu tocuri înalte, Boc era zugrăvit precum portarul cetății Clusium-Napocensis deschizând larg drumul spre Gherla, dar tot neîncetând să profereze către armata de scribi și cronicari cu camere video, înjurături la adresa celui care i-a fost staroste județean luând pe plan local șpaga de 15 la sută, când la Ministerul Dezvoltării din Consiliul său de Miniștri se fixase zece.

În vremea asta, peste munții zugrăviți frumos ca-n vremea descălecării, portarul de Suceava flutura facturi de apă chioară către buciumașii obcinelor contaminate de gripă aviară, pe care-au înflorit mănăstiri particulare de cinci stele în proprietatea unor ierarhi care au avut și ei stele cândva. Aceste stele se continuă heraldic pe albastrul cerului lăsând să se vadă mai întâi chilia lui Daniil care strigă „sunt în rugăciune”, ținându-l afară pe Ponta care suferă că nu poate intra la sihastru prin ordonață de urgență ca să depună hrisovul plagiat. Și tot pe fondul albastru ca și soarta multor politicieni ai bișniței sau bișnițari ai politicii, în fața Cetății Neamțului, se profila Pinalti cerând o telegondolă să-l urce la grefă unde are de divulgat nume grele. Mai grele decât până acum, strigă el disperat; dar cererea, venită laolaltă cu a multora alții care și-au făcut educația juridică în ultima vreme, îi este amânată până ce Ministerul Public va achiziționa cu fonduri europene o copie electronică a bine securizatei guri de leu – „Bocca di Leone”de la palatul dogilor unde, de sute de ani, se înregistrează cu garanție de anonimat turnătoriile despre cei mai periculoși și mai răzbunători comandanți și comandori ai flotei Republicii lagunare. În spatele lui, mii de alți turnători care și-au descoperit astfel speranța salvării, se cațără, precum pe „Scara lui Climax”, cerând să fie scoși din arestul preventiv și audiați pentru arest la domiciliu. Și astfel, refăcându-și rotirea spre Capitală, acest panoramic al perspectivelor pe care le deschidea fresca, umplea Grădina Maicii Domnului de mascați, infiltrați, asimilați, acoperiți pe jumătate și delincvenți pe cealaltă, conducând spre procurori un alt convoi, al prizonierilor mai de rând capturați drept „limbi”: Convoi dezarmat al foștilor pretini, care fredonează melodia lui Radu Șerban „Pieten drag ”, dar vor destăinui pozițiile pe care le au de asaltat procurorii, amplasarea tunurilor grele și a sacoșelor cu muniție, aliniamentul fondurilor în tranșee de pradis fiscal, etc, etc. Convoi cu oameni și femei de caracter întinzându-se până hăt, spre Dunăre, unde se profilează statuia lui Videanu a cărei marmoră nu prea albă, tot străduie s-o scoată neprihănită avocații citând din Doamne și Domnițe trecute pe la DIICOT; dar și spre munții cu emblema ținutului secuiesc având ca simbol efigia unui procuror la ancheta căruia primarul din Gheorghieni are dreptul să răspundă la hoții cu „nem tudom”… Tot în această interpretare juridică, ajungem la medalionul cu beatificarea Monicăi Macovei care a scris canoanele liturghiei pentru statul de drept băsescian și vedem panorama domeniilor de la Florica unde insemnele Brătienilor se înlocuiesc cu cele ale moșiei de la Nana. În vreme ce, pe toată câmpia măreț pictată a Bărăganului, nu mai trec turmele, cirezile, carele cu grâne, turte de ceară și butoaie de miere care, prin vadul de la Târgul de Floci ajung la Marea cea Mare unde le așteaptă neguțătorii de pe corăbiile feniciene, milesiene sau, mai târziu, genoveze, ci trec dinspre Slatina convoaiele de fier vechi ale lui Bercea Mondialu, către cumătrul care le manipulează în port la Tomis mânjidu-și degetele cu rugina lor, dar lingându-și-le ca de miereea de odinioară. Pe această cale ni se înfățișează cantonamentul transferurilor de fotbal de la Poarta Albă iar, la Marea cea Mare, cultul lui Dionisos se vede bine păstrat în frescă, bacantele întinzându-și goliciunea pe boabele ce i le numără lui Mazăre DNA-ul care scormone pe aici, prin Ialomița și până la Brăila în speranța a nimeri ca orbul, pe ce se mai ascunde la consiliile județene după arestarea celor trei președinți. Aceștia întăresc și umplu convoiul celor care, fiecare ținând cu dinții de stema reprezentând bogățiile județului și, fiecare, cu caftanele plasate întâmplător deasupra mâinilor împreunate pe burtă, pe trei rânduri de câte zece-doisprezece, țin isonul cu voci distincte ca doctrină și orientare politică, formând corul celor înlănțuiți; soliști în birourile proprii, fiind doar cei câțiva bieți președinți care au mai rămas din patruzeci… În fața lor se deschide celălalt subiect de frescă, în care, de după zăbrelele ruinatelor clădiri găzduind pușcăriile nereamenajate pentru vipuri, mase întregi de șuți, bandiți, escroci și criminali îi primesc cu urale sub lozinca: „Vă așteptăm la noi, cu tot cu fondurile europene pe care le-ați manglit!”…

Astfel, armele, insemnele și prapurii celor învinși se strâng sub zapise de secehestru; dintr-un pronaos ședința de guvern cântă prohodul unor foști membri, rude sau colaboratori devotați. Pe dealurile mioritice din jur, se construiesc în râvnă biserici din fonduri structurale, unde alți bănuiți să-și poată da cât mai repede acatistele. Pe pangarul lor se vând cărți sub autoratul de mare autoritate culturală a lui Gigi Becali, despre care, criticii literari care scriu cu tarif încasat înainte, au elogii și nu se sfiesc să sugereze a fi canonizat alături de cei Trei Ierarhi cărturari, cum numai el poate fi, de vreme ce nu i s-a confiscat averea și, cu diploma pentru opera-omnia dată de Judecătoria din Medgidia, poate candida la premii în locul lui Vosganian și Chifu, sau chiar în locul lui Manolescu, la Uniunea Scriitorilor.

La un altar coborât din dealul Cotrocenilor, cu chelia plecată, marele model social al acestei epoci ridică mâinile spre înalturile încotro îi zboară tronul, luând martor cerul atunci când strigă „ eu am încredere-n justiție!”. Dar e contracarat de Dan Diaconescu din carantina penitenciară unde, pierzîndu-și speranțele proprii, strigă acum contrariul.

Așa că strigătele lor se înfruntă zburând spre norii migălos zugrăviți, de după care se arată oștile îngerești cu cagule, sprayuri și pulane.

(va urma)

Corneliu Leu

Foto. Corneliu Leu

Război împotriva istoriei românilor

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2015

Război împotriva istoriei românilor

Autor: Prof. Dr. Ioan Scurtu

După 25 de ani de libertate, asistăm la tentative vizibile de ştergere a identităţii naţionale, puse în practică de cei care „s-au săturat de România”. Trecutul este „rescris”, ca într-un cunoscut roman („1984”), iar studiul istoriei devine un fel de infracţiune, un demers „naţionalist”. Cine are interesul să-i văduvească pe români de cercetarea propriului lor trecut?

Se desfăşoară o amplă campanie mediatică, prin care se acreditează ideea că românii nu au capacitatea de a se conduce prin ei înşişi, nu au realizat nimic viabil de-a lungul timpului, istoria lor este o succesiune de mituri, de care trebuie să se debaraseze. Câţiva intelectuali, autoproclamaţi exponenţi ai societăţii civile, au acaparat mass-media (presă scrisă, TV, edituri, radio), desfăşurând o campanie intensă şi sistematică de denigrare a poporului român. Unul dintre aceştia, H.-R. Patapievici, scria: “În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut”. Cu alte cuvinte, românii au fost pe post de closet public. Ca urmare, să-i scoatem din conştiinţa naţională pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza. Cine îndrăzneşte să-i evoce este un naţionalist, demn de dispreţul Europei şi al “societăţii civile”. România însăşi este prezentată ca o ţară demnă de scârbă şi dispreţ. Să nu se mai spună că avem o ţară frumoasă, cu imense bogăţii, care merită să fie cunoscută şi preţuită (aşa cum făcuse Papa Ioan Paul al II-lea, care a numit-o “Grădina Maicii Domnului”). Foarte activ şi mediatizat este Lucian Boia, care şi-a modificat radical discursul de dinainte de 1989, apreciind că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri. În opinia sa, românii nu au fost decât nişte anexe ale marilor imperii, incapabili să-şi construiască o istorie reală. Nici vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independenţă şi de alte asemenea “mituri”. Cei care susţin contrariul – A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu etc. etc. – sunt nişte naţionalişti, demni de tot dispreţul europenilor. Obiectivul lui Boia şi al susţinătorilor săi este clar: “Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut”. Cu alte cuvinte, românii să nu se inspire din faptele de demnitate naţională ale unui Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să accepte tot ce li se cere. Poporul român are un trecut incert, a venit de nicăieri şi se îndreaptă spre niciunde. Doar duşi de mână, ca orbeţii, românii ar putea ieşi la liman şi, ca urmare, ei trebuie să acepte cu recunoştinţă tot ce li se cere din afară. Guvernanţii au acţionat în acest spirit. Au înstrăinat principalele bogăţii naturale, au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor. Românii au fost practic eliminaţi de guvernanţii de după 1989 din reconstrucţia economiei naţionale.

Una dintre direcţiile de ştergere a memoriei româneşti este abandonarea monumentelor istorice. Au românii vocaţia distrugerii a tot ce-i leagă de trecut?

Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ştergerea identităţii naţionale a poporului român. În 2013, am participat la lansarea cărţii „Palate din Bucureşti”, de Ion Narcis Dorin, prilej cu care am aflat că, în cei 25 ani de după 1989, s-au demolat mai multe monumente istorice şi de artă decât în 45 de ani de comunism. Guvernanţii, prin aşa-zisa “restitutio in integrum”, au deschis calea unor uriaşe abuzuri, la care s-a asociat din plin şi justiţia. Au fost restituite clădiri istorice – care făceau parte din patrimoniul naţional – pe care proprietarii (mulţi dintre ei obţinând decizii judecătoreşti pe baza unor acte false) le-au demolat, pentru a face loc unor clădiri “moderne”, din beton şi sticlă. Evident că asemenea acte au avut loc cu implicarea Ministerului Culturii – care, culmea, se mai numeşte şi al Patrimoniului -, care are obligaţia de a păstra monumentele istorice şi de artă, precum şi cu ajutorul primăriilor, care au dat avize de demolare. După 1989, s-a mai înregistrat un fenomen curios, girat de guvernanţii de la Bucureşti: renovarea pe banii statului a unor clădiri monumente istorice şi apoi restituirea lor către proprietari, reali sau fictivi. Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, prevedea că bunurile care până la acea dată au aparţiunut statului maghiar treceau de drept în proprietatea statului român. Nesocotind acest Tratat, guvernele şi justiţia română au restituit multe clădiri unor etnici maghiari, după ce, prin grija miniştrilor Culturii (lideri ai UDMR), acestea au fost refăcute şi renovate cu bani grei de la bugetul statului român. Toate acestea, în timp ce numeroase castele, cazinouri, palate, cule româneşti au fost lăsate în paragină. Nici măcar în “Anul Brâncoveanu” (2014) nu s-au acordat fondurile necesare pentru refacerea unor biserici şi palate construite de marele domnitor.

Majoritatea oraşelor din Transilvania nu au statui, busturi şi alte monumente construite în ultimii 25 de ani. Dacă n-ar fi cele ridicate în perioada interbelică şi chiar în anii comunismului, pieţele ar fi dominate doar de eroii altora. Nu au găsit autorităţile postdecembriste figuri eroice în istoria românilor?

Pe întreg teritoriul Transilvaniei s-au instalat zeci de busturi şi alte monumente prin care sunt omagiaţi diverşi lideri maghiari. Între aceştia, şi un criminal de război, ucigaş de români, Albert Wass, omagiat la Odorheiul Secuiesc. De altfel, liderii UDMR nu s-au disociat niciodată de politica horthystă, nici de liderii lor comunişti. Cu complicitatea guvernanţilor români, în judeţele Harghita şi Covasna s-a constituit “de facto” un “ţinut secuiesc”, în care aplicarea legilor României este facultativă. În ultimii ani se acţionează intens pentru legalizarea acestuia şi constituirea unei enclave teritoriale pe criterii etnice. Confruntându-se cu această realitate, prefectul de Harghita a contestat în instanţă mai multe hotărâri ale consiliilor locale din judeţ, privind autonomia “ţinutului secuiesc”, deoarece încălcau Constituţia, care prevede că România este stat naţional unitar. Guvernul Ponta nu numai că nu a acţionat pentru impunerea legalităţii, ci l-a destituit, în august 2014, pe prefectul român, înlocuindu-l cu un prefect maghiar, susţinut de UDMR. Am fost recent în cele două judeţe şi am avut senzaţia că mă aflu în Ungaria. Presa, televiziunea, radioul, carţile din librării, toate făceau propagangă revizionistă ungurească. Nu numai în magazine, dar şi la chioşcurile de pe trotuar, se vând hărţi, vase, tricouri cu Ungaria Mare, în care Transilvania este parte a acesteia. Românii de aici sunt trataţi ca străini şi presaţi să plece cât mai repede şi cât mai departe. În acest timp, oficialităţile de la Bucureşti dau asigurări românilor că totul este în regulă, să nu se îngrijoreze, deoarece totul nu este decât o propagandă a “extremiştilor români”.

În curând, vom aniversa 100 de ani de la Marea Unire. La Alba Iulia nu există încă un monument dedicat acestui eveniment. Mai este timp pentru construcţia unui grup statuar sau a unei alei dedicate „măreţelor umbre” de la 1918?

Realizarea unui grup statuar, care să fie dezvelit la Alba Iulia cu prilejul centenarului Marii Uniri, ar trebui să constituie un obiectiv esenţial al guvernanţilor. Personal cred că un asemenea monument ar putea fi amplasat pe platoul din faţa Catedralei Încoronării. Şi în Bucureşti ar trebui să existe un astfel de monument, eventual în Piaţa Unirii. Asemenea opere necesită timp de gândire şi de execuţie, iar 2018 “bate la uşă”. Ministerul Culturii ar trebui să lanseze concursul, pentru a nu intra în criză de timp, dacă se doreşte cu adevărat inaugurarea unor asemenea monumente. Desigur, poate fi realizat şi un “rond special” – de felul celui aflat pe Câmpia Libertăţii de la Blaj sau în faţa Mausoleului de la Mărăşeşti. Idei pot fi multe, important este ca guvernul să ia iniţiativa şi să asigure susţinerea financiară.

(Interviu publicat in : http://www.cotidianul.ro/prof-dr-ioan-scurtu-asistam-la-punerea-in-opera-a-unui-program-vizand-stergerea-identitatii-nationale-a-poporului-roman-255896/)

ALL

Foto. prof.univ. Ioan Scurtu

 

 

Relaţiile bilaterale româno-americane – 135 de ani

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2015

Relaţiile bilaterale româno-americane – 135 de ani

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Despre o relaţie între România şi America se poate vorbi din a doua parte a secolului al XIX-lea când aceasta capătă o oarecare consistenţă, mai ales datorită faptului că tot mai mulţi români, atât din Regat, cât şi din Transilvania, vor alege, unii dintre ei determinaţi de conjucturile politice extrem de nefavorabile şi chiar ostile, să emigreze în Statele Unite. În acea perioadă, motivaţi de prigoana politică şi religioasă la care erau supuşi, de oprimarea şi deznaţionalizarea la care erau forţaţi, zeci de români transilvăneni şi bucovineni au luat calea exilului.

În aceste condiţii, în mod firesc, autorităţile de la Washington manifestă un interes crescând justificat pentru antamarea şi stabilirea unor relaţii diplomatice permanente şi mai strânse cu noul principat de la gurile Dunării.

Punctul de plecare al istoricului relaţiilor româno-americane îl reprezintă luna iunie a anului 1880, când este numit primul diplomat american de carieră, Eugen Schuyler, considerat în acel moment, cel mai faimos şi prestigios diplomat american în Europa; istoria diplomaţiei din România, Serbia, Turcia şi Grecia menţionîndu-i rolul important pe care l-a avut în privinţa legăturilor cu America. La 2/14 iunie 1880, secretarul de stat al Statelor Unite W. M. Evarts a consacrat nivelul de reprezentare a Americii la Bucureşti la rangul de legaţie, numindu-l pe Eugen Schuyler agent diplomatic şi consul general. La data de 18 noiembrie 1880, la Washington, în faţa preşedintelui S.U.A. Rutherford B. Hayes a fost notificată dobândirea şi recunoaşterea internaţională a independenţei României, de către trimisul special al principelui Carol, colonelul Sergiu Voinescu. Misiunea trimisului a însemnat, în fapt, prima misiune diplomatică a unui român în S.U.A. Sergiu Voinescu fiind primul român primit oficial de preşedintele S.U.A.

Treptat, relaţia directă România-Statele Unite ale Americii capătă noi valenţe şi o importanţă aparte, concretizată în contacte şi consultări permanente între principele (iar apoi, regele) României şi preşedintele american, prin mijlocirea incontestabilă a  diplomaţilor nord americani.

Legăturile au fost întrerupte la 12 decembrie 1941 şi au fost apoi reluate la 7 februarie 1946 la nivel de legaţie. Încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a dus la o răcire a legăturilor între cele două state determinată de diverse raţiuni de natură ideologică şi doctrinară, putându-se constata că România, intrată (urmare şi a laşităţii de care au dat dovadă unii politicieni occidentali în relaţiile cu Stalin) în imperiul comunist sovietic după instalarea la 6 martie 1945 a guvernului condus de dr. Petru Groza, îşi va reduce substanţial relaţiile cu S.U.A.

Trebuie să remarcăm că începând cu anii 1960-1970 diplomaţii americani vor urmări cu consecvenţă dizidenţa regimului lui Nicolae Ceauşescu adoptând o nouă poziţie faţă de România. Ca urmare, relaţiile cu America au cunoscut o considerabilă dezvoltare, evenimentele de o importanţă deosebită inregistrate fiind vizita istorică a preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti şi, mai ales, acordarea unui statut mai aparte României în cadrul politicii geostrategice americane în Europa Centrală şi de Sud-Est. Nu trebuie înţeles însă că cercurile politice de la Washington au închis ochii şi au tolerat abuzurile şi excesele regimului totalitar al lui Ceauşescu.

Trebuie menţionat că cu scurt timp înainte de răsturnarea regimului Ceauşescu, relaţiile româno-americane erau practic îngheţate, urmare a unui grav proces de deteriorare întins pe parcursul unui întreg deceniu. Punctul culminant al acestui proces l-a constituit renunţarea de către N. Ceauşescu, la 5 februarie 1988, la clauza naţiunii celei mai favorizate, în consecinţă Departamentul de Stat al S.U.A. facând publică decizia României şi notificând oficial expirarea clauzei la 3 iulie 1988. În plus, România a devenit, începând cu aceeaşi dată, inelegibilă pentru credite de export acordate de Administraţia S.U.A., precum şi pentru programele de facilităţi de credit.

Această împrejurare a afectat dramatic schimburile româno-americane. Conform datelor publicate în studiile referitoare la relaţiile româno-americane, dacă în 1988 valoarea schimburilor dintre cele două ţari se ridica la cca. 940 de milioane de dolari, în anul imediat următor aceasta va scădea cu peste 400 de milioane de dolari; şi aceasta doar în plan economic, pentru că pe plan politic lucrurile au înregistrat o evoluţie şi mai drastică.

Dovezi neîndoielnice ale importanţei pe care le acordă S.U.A. regimului instaurat în România după decembrie 1989 le constituie fără îndoială vizitele oficiale făcute la Bucureşti de preşedinţii S.U.A. Bill Clinton, în 1997 şi George W. Bush, în 2002, dar mai ales sprijinul substanţial acordat pentru accederea şi intrarea României în NATO.

O trecere în revistă a principalelor evenimente care marchează stadiul actual de dezvoltare a relaţiilor bilaterale dintre România şi S.U.A. se impune cu necesitate.

La 8 noiembrie 1993, România a redobândit „clauza naţiunii celei mai favorizate”, iar în august 1996, Congresul S.U.A. a aprobat permanentizarea clauzei. La 11 iulie 1997, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui S.U.A. Bill Clinton, a fost lansat Parteneriatul Strategic Bilateral, iar la 11 iulie 1997 s-a deschis la Bucureşti Biroul FBI în România.

În anul 2002, România a devenit, practic, fruntaşa plutonului de şapte ţări care la 21 noiembrie 2002, cu prilejul reuniunii NATO la Praga, au fost invitate să se alăture Alianţei Nord Atlantice. La întoarcerea sa spre casă, preşedintele S.U.A. George W. Bush s-a oprit la Bucureşti şi la 23 noiembrie a ţinut o cuvântare în Piaţa Revoluţiei, cosacrând noua relaţie strategică dintre America şi România. Cei mai renumiţi analişti politici consideră că acesta a fost momentul în care parteneriatul dintre cele două ţări a intrat într-o nouă etapă. Contactele bilaterale pe multiple planuri (politic, economic, cultural, militar) s-a intensificat considerabil, „rolul strategic al României fiind redefinit”.

La 10 martie 2003, autoritaţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar la 6 decembrie 2005 s-a parafat Acordul privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României („Acordul de acces”), intrat în vigoare la 21 iulie 2006.

Este demn de amintit că în anul 2010 cele două state au celebrat împlinirea a 130 de ani de relaţii diplomatice bilaterale. La 17 iunie 2010, o dată cu vizita la Bucureşti a subsecretarului de stat Ellen Tausher, au început negocierile privind cadrul juridic care va reglementa amplasarea pe teritoriul României a unor componente ale sistemului american de apărare antirachetă. În anul următor, la 13 septembrie 2011, la Washington D.C., a fost adoptată Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii. În contextul adoptării declaraţiei comune, s-a decis constituirea unui Grup de lucru („Task Force”) pentru implementarea principiilor convenite în cadrul acestui document (prima reuniune a Task Force-ului româno-american a avut loc la 31 octombrie 2012). În aceeaşi zi de 13 septembrie 2011 a fost semnat la Washington D.C. Acordul între România şi Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite în România, acord care a intrat în vigoare la 23 decembrie 2011.

Actualmente este într-o stare avansată procesul pentru desemnarea unui ambasador al Statelor Unite la Bucureşti, fostul ambasador Mark Gitenstein încheindu-şi mandatul în 2012. Sistemul american de numire a ambasadorilor comportă o procedură specifică mai complexă statuată de o decizie a Statelor Unite luată în urmă cu 30-40 de ani. De altfel, actualul şef la misiunii americane de la Bucureşti şi echipa lui fac o treabă remarcabilă în România, ţară în care Statele Unite urmează să-şi intensifice prezenţa, mai ales în contextul în care România se află într-o poziţie puternică de aliat al S.U.A.

Potrivit informaţiilor Mediafax, cu ocazia celebrării a 135 de ani de la stabilirea relaţiilor româno-americane, în Municipiul Ploieşti va fi amplasată o statuie a preşedintelui american Ronald Regan (un bust de bronz ce va cântări în jur de 300 de kilograme şi va avea o înălţime de circa un metru).

Concluzionând, se cuvine să apreciez că în prezent relaţiile româno-americane sunt extrem de complexe, diverse şi profunde, România beneficiind pe multiple planuri de bunele relaţii pe care le are cu S.U.A. şi fiind totodata puternic implicată în managementul securităţii globale.
Dorin Nadrau
Foto.Dorin Nadrau

Petre Magdin la… ROCK LEGENDS

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2015

Petre Magdin la… ROCK LEGENDS

Petre Magdin, revine cu o prezentare de excepţie, a unuia dintre cele mai de suflet evenimente rock din România, „ROCK LEGENDS”, care va avea loc la Sala Polivalentă din Bucureşti!

ROCK LEGENDS
Pe 17 aprilie 2015, Niki Constantinescu şi Rock FM prezinta la Sala Polivalentă din Bucuresti, de la ora 19.00, Rock Legends, cu PASAREA COLIBRI, CELELALTE CUVINTE, DIRECŢIA 5, KEMPES şi KRYPTON.
polivalenta
Cu această ocazie, veţi avea parte de un maraton rock unde îi veţi revedea pe KRYPTON în formula de aur (Gabi Nicolau – voc, Eugen Mihaescu – chit, Răzvan „Lapi” Lupu şi Dragoş Docan – bass), cu un repertoriu din care nu vor lipsi „Lanţurile”. Ovidiu „Kempes” Ioncu, fosta voce a grupurilor Cargo şi Rezident EX, va prezenta primul său album de studio sub titulatura KEMPES, iar CELELALTE CUVINTE vă propune un set de piese de factura Best of…
DIRECŢIA 5 şi PASĂREA COLIBRI au în plan o trecere în revistă a celor mai bune compoziţii pe care le-au realizat de-a lungul anilor, iar întreg concertul va fi prezentat de către Petre Magdin.

Preţ bilete:

Silver stand – 50 Ron
Gold stand – 60 Ron
cat 1 – 80 Ron
cat 2 – 60 Ron
VIP – 100 Ron
Gold VIP – 150 Ron

Biletele se găsesc în reţeaua Eventim şi online pe www.eventim.ro, www.myticket.ro, www.bilete.ro si www.iabilet.ro

„Duduia” şi Elena „Gură de Aur”

Posted by Stefan Strajer On February - 6 - 2015

„Duduia” şi Elena „Gură de Aur”

Autor: general br. (r) Aurel I. Rogojan

Vreme de un deceniu, Traian Băsescu s-a folosit de o portavoce feminină pentru a-şi testa intenţiile sale şi a anticipa cele mai importante mişcări pe scena politică. Poate că, din acest motiv, portavocei i s-a spus Elena „Gură de Aur“. Nu ştim dacă utilizatorul porta-vocii o fi cunoscut zicala: „Poţi să scoţi ţiganca din mahala, nu poţi să scoţi mahalaua din ţigancă“.

O paralelă şi asemănările între tarele regimurilor politice ale regelui dictator Carol al II-lea şi preşedintelui jucător Băsescu nu pot rămâne neobservate.

ElenaLupescuUdrea-CarolBasescu

Grafica – Ion Măldărescu

Şi sub „carlism“, ca şi sub „băsism“, axa în jurul căreia gravita politica de la Bucureşti, ca să-l cităm pe Argetoianu, avea un pol sub centura capului statului şi celălalt în poala unei Elene. „Duduia“ Elena Lupescu (Tâmpeanu, Magda Wolf, Duta Grunberg) în prima ipostază a istoriei şi Elena „Gură de Aur“, în cea de-a doua.

Ambele dudui s-au dovedit piese de mare rezistenţă. Prima în ierarhia camarilei regale, a doua în Administraţia Prezidenţială. Şi una, şi cealaltă tronau ca „regine“ ale unei triade mafiote a puterii (Politică-Bani-Servicii Secrete)

După cum relata revista Time, Elena Lupescu „este cea mai şireată făcătoare de bani din România. Se spune că ea şi-a format capitalul de la oamenii care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea. Favorurile economice şi protecţia regală acordate de cuplul Carol al II-lea-Elena Lupescu veneau proporțional cu sumele de bani încasate de la oamenii de afaceri veroşi, recomandaţi de către roşcovana Elena“.

După cum ne dezvăluie scurgerile de informaţii, adevărate bombe informaţionale teleghidate, Elena „Gură de Aur“ şi-a folosit poziţia în Administraţia Prezidenţială în aceleaşi scopuri ca şi „Duduca“. Un serviciu de informaţii, încă neîngenunchiat de noua camarilă, a crezut că-l va proteja pe preşedinte, determinând publicarea transcriptului unei convorbiri telefonice (octombrie 2005 ), care atestă indubitabil îndeletnicirile oneroase ilicite ale şefei Cancelariei Prezidenţiale. Se vede însă că, în afara plecării ei oficiale din serviciul preşedintelui, nu s-a obţinut un alt rezultat.

Duduca a avut un „serviciu“ secret privat de informaţii şi influenţare. Mijloacele prin care funcţiona acest „serviciu“ erau inspirate din cele mai clasice metode informative, de la ascultarea convorbirilor telefonice la interceptarea corespondenţei. Bineînţeles că, pentru a desfăşura asemenea activităţi, „Duduia“ a trebuit să-şi asigure colaborarea unor profesionişti ai spionajului.

Acestea sunt şi concluziile la care ajunge şi Raportul întocmit, la 29 iunie 1935, de către „Corpul Detectivilor“ din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei („Notă referitoare la Elena Lupescu – influenţa sa asupra unor personalităţi politice“).

Una dintre concluziile raportului este că Elena Lupescu „regiza specula pe spinarea ţării“. Se face afirmaţia deosebit de gravă după care Carol al II-lea, prin mijlocirea Elenei Lupescu, a devenit o „unealtă oarbă a Internaţionalei a III-a“.

Trezită din adormire, vigilenţa publică ne semnalează că Elena „Gură de Aur“ a avut un traseu politic ghidonat, fiind plasată în mediile politice (P.S.D., P.N.L., P.D.L., P.M.P.), infiltrată pe lângă primul demnitar al statului şi… Mai departe ar trebui să ne lumineze concluziile controlului intern, servit ca pretext de amânare a audierii conducerii interimare a S.R.I. de către Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii S.R.I. Simplul fapt al iniţiativei acestei amânări şi acceptarea ei sunt cât se poate de simptomatice în privinţa raporturilor dintre „controlor“ şi „controlat“.

Printre scopurile şi „curiozităţile“ Elenei Lupescu, satisfăcute cu ajutorul serviciului secret personal, erau controlul Siguranţei Generale, obţinerea de informaţii din interiorul armatei, dar mai cu seamă despre chestiunile financiare şi economice.

Despre un serviciu privat de informaţii al Elenei „Gură de Aur“ au existat palide referiri în presă, în contextul premergător campaniei prezidenţiale din anul 2009. Interesul ei pentru domeniul securităţii, rezervat Armatei şi Serviciilor, era de notorietate. Ca să-şi motiveze interesul şi preocupările de informare i-a „venit“ ideea unui doctorat în domeniu, cu o temă şi plan de cercetare în politica regională de securitate în arealul geostrategic al Mării Negre. Credem că nu cu acest gen de informaţii a concurat Comunitatea Naţională de Informaţii despre care, oare cu gura aurită” (?!), a lăsat să se înţeleagă că-l mai şi dezinforma pe idolul şi protectorul ei, ex-preşedintele Traian Băsescu. E bine să ne aducem aminte că şi preşedintele S.U.A., F. D. Roosevelt, a mai fost dezinformat, în unele chestiuni, când F.B.I.-ul a stabilit că mai tânărul amant al primei doamne, Anna Eleanor Roosevelt, avea curiozităţi politice stârnite de ofiţerii spionajului sovietic din Ambasada URSS la Washington.

În perioada dictaturii carliste, apucăturile de „Mata Hari“ ale metresei regale au fost dezaprobate de clasa politică. Printre cei mai puternici critici s-au aflat Alexandru Averescu şi C. I. Brătianu. Ei au avut grijă ca un pamflet care demasca spionajul practicat de Elena Lupescu să fie tipărit în Italia şi introdus în ţară prin intermediul Legaţiei acestei ţări. Elena „Gură de Aur“ a fost sfătuită să se autodemaşte, fiind meticulos pregătit întreg scenariul, inclusiv mise en scene.

Pentru cei vizaţi de dezvăluirile de vineri seara nu a fost nimic senzaţie sau ceva neaşteptat. Monitorizată complet, cu toate mijloacele „Big Brother“, introduse în art. 14 alin. (2) al Legii nr. 51/1991 (modificată şi republicată în M.O. nr.190 din 18 martie 2014), purtătoarea gurii „aurite“, atât de frecvent folosită de Traian Băsescu pentru adecvarea agendei publice, a ieşit doar la o repetiţie înainte de premiera oficială.

Ce nu ştiam din lista relativ bogată a matrapazlâcurilor maleficei combinaţii „politică- bani-servicii secrete“, obţinută cu „inteligenţă şi trudă jurnalistică“ de către Dan Tăpălagă şi Cristian Pantazi? Câteva detalii. Din categoria „cheii de boltă“. Cum vor fi valorizate detaliile ţine, pe de o parte, de profesionalismul şi probitatea anchetatorilor, iar, pe de altă parte, de presiunea opiniei publice şi probitatea care mai există în presă. Cei care puteau opri evoluţiile letale spiritului statului de drept, şi chiar mai mult şi mai rău, sunt arătaţi cu degetul de dincolo de gratii, sunt obligaţi să se abţină. Bine ar face să şi elibereze societatea de stresul prezenţei lor, de bunăvoie, din motive personale nespecificabile.

În timpul lui Carol al II-lea, un individ cu ascendent în francmasoneria de rit Memphis era sponsorizat, cu ştiinţa regelui, ca să le denigreze pe regina Elisabeta şi regina mamă, dar să „promoveze imaginea luminoasă şi inteligentă a Elenei Lupescu“.

În zilele noastre, alţi slujitori ai aceluiaşi rit, cu ştiinţa „Marii Umbre“, varsă bani negri pentru potolirea foamei gurilor mari şi spurcate ale oficinelor de propagandă televizată şi ale institutelor de sondare şi manipulare a opiniei publice.

Cele ce se întâmplă, cred artizanii spectacolului, „o să dea satisfacţie revendicărilor justiţiare ale poporului“. Dar socotelile sunt greşite, dacă nu se atacă frontal şi din rădăcini întreg răul. Elena „Gură de Aur“ este doar emblema caracatiţei corupţiei care s-a consolidat şi dezvoltat în România, într-un deceniu de continuare a guvernărilor cleptocraţilor.

Stadiul în care se află lupta împotriva corupţiei, trădării şi spionajului care au carotat fundamentele economice ale statului de drept şi decredibilizat Parlamentul, Justiţia şi guvernele este doar incipient, fără ca de partea legii să se afle şi conducători ai luptei temerari, dedicaţi înălţimii cauzei.

Serviciile naţionale de informaţii nu au conducători. Competenţa managerială în alte structuri speciale este contaminată de bolile ultimului deceniu.

Oricât de voinică şi hotărâtă ne-ar fi oastea, fără anvergura comandanţilor, onestitatea şi competenţa strategilor, în faţa inamicilor dezlănţuiţi va fi doar o pradă lupilor, precum turma fără ciobani şi fără câini.

În contextul geostrategic grav şi complicat, subminarea prin scandaluri a componentelor informative ale securităţii naţionale ar însemna un pericol major, motiv ca undeva, cineva să se felicite şi să-şi râdă în barbă de cât de bine i-au ieşit socotelile.

Ilie Stepan – un valoros muzician al rock-ului românesc

Posted by Stefan Strajer On February - 4 - 2015

Ilie Stepan – un valoros muzician al rock-ului românesc

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan)

Vreau să spun pentru început că nu e uşor lucru să scrii despre Ilie Stepan, un muzician român „de rasă”, special, în peisajul muzicii noastre rock. Mă voi strădui însă cu cerbicie să-i dezvălui parcursul, motivat de convingerea profundă că merită. Dificultatea în a vorbi despre cariera artistului rezidă și din faptul că celebritatea sa, una dintre condiţiile ce definesc ascensiunea artistică, este, cred eu, sub cea care ar trebui să fie, modestia lui și lipsa unui advertising mult mai agresiv susținandu-mi fără îndoială această opinie. Aș dori, o recunosc cu toată tăria, ca și aprecierile din cele ce urmează să contribuie la o cȃt mai reală poziționare a muzicianului în ierarhia muzicii româneşti.

Atât în vremurile vechiului regim, cât și în perioada agitată urmatoare, Stepan a demonstrat că a fost și a rămas un rob al chitarei, știind, cu multă dibăcie, să transpună realitatea în muzică, cântul și poezia fiind preocupările sale primordiale. Creația sa muzicală, în ciuda influenţelor inevitabile, evidențiaza o notă caracteristică aparte ce îşi pune în mod viguros amprenta, atât pe sistemul său, cât și pe procedeele și tehnica muzicală adoptate. Compozitor expresiv, chitarist, instrumentist, dar și producator radio, televiziune, muzică de teatru și film, este un creator foarte personal, dar care, în același timp, nu poate fi conceput decât ca un autor care cunoaște bine folclorul românesc pe care îl prelucreaza cu mare măiestrie în multe piese ale sale.

Prima remarcă în evaluarea sumară a carierei artistice este indubitabil meritul de a fi simbolul trupei rock Pro Musica, formaţie ce s-a impus de multă vreme pe un loc din partea superioară a oricărui top al band-urilor rock din România și care a trecut de 40 de ani. Începuturile formaţiei se identifică cu superba creaţie “Glossă” pe versurile poetului-nepereche, cosiderată de mulți, critici sau melomani, drept piesa de referinţă a folk-ului nostru “clasic”. Piesele de început ale Pro Musicii, cântece din perioada 1973-1975 (“Glossă”, “Creanga de cireș”, “Menestrel”, “Copilul care a coborât din cer”), sunt piese folk, constituind o muzică preponderent lirică. Valoarea formației a fost recunoscută in martie 1974 la Festivalul “Primăvara Baladelor”, unde Pro Musica a obținut Premiul de Popularitate și Premiul pentru cea mai bună formație folk.

Ilie Stepan.web

Foto. Ilie Stepan

Între 1975 si 1978, Ilie Stepan a fost membru activ (chitară acustică si bas) al cunoscutei formații Progresiv TM (inițial, Clasic XX), iar în anul 1978 a reorganizat Pro Musica, orientând-o spre rock. Poezia lui Eminescu este una din obsesiile sacre ale formației care, în afară de “Glossă”, mai are în repertoriul de succes “Dintre sute de catarge” și “Și dacă…”
Un reper de însemnătate majoră al carierei lui Ilie Stepan este piesa “Timişoara”, cântec dedicat Revoluţiei române de la 1989 pentru care semnează muzica, devenită adevărat imn al oraşului de pe Bega. Piesa este deosebit de impresionantă, expresia voinţei, suferinţei și idealului de dreptate fiind dublata video de imagini dramatice din acel decembrie insângerat filmate atât in Timisoara, cât si in București.

O dată cu anul 1996 când apare albumul “Stepan Project. Sensul vieții”, incepe o nouă perioadă de creație reprezentată de o muncă tenace si asiduuă, trădând ulterior hotărârea sa incontestabilă de a crea un stil deosebit de complex în care se întâlnesc instrumente dintre cele mai diferite  (chitare electrice, instrumente clasice, instrumente specifice populare, dar și sintetizatoare), efectele contopindu-se într-o muzică de o frumuseţe expresivă desfășurată pe ample spații de folclor, muzică clasică, jazz, muzică sacră, rock, în care toate genurile fraternizează degajând parfumul unei specii noi de muzică, pe cât de naturală, pe atât de originală.

Stăpânit evident de crezul său că pentru un muzician “dincolo de corectitudinea interpretării contează enorm ceea ce transmiți”, Ilie Stepan lansează în anul 2001 albumul “Undeva în Europa” constituit din două CD-uri a câte unsprezece melodii fiecare, în total, douăzeci și două de piese.

Apogeul viziunii muzicale a lui Ilie Stepan îl reprezintă fără îndoială triplul album “Lumina” alcătuit din trei CD-uri a câte unsprezece melodii fiecare, treizeci si trei de cântece, în total, o lucrare absolut monumentală care a apărut după 11 ani de la precedentul album, constituindu-se într-o reuşită mostră de îmbinare fericită a unor genuri, ca rock, folk, jazz, muzică clasică, folclor autentic, fiind o adevărată demonstrație de forţă a interpretării, virtuozității și complexității muzicale.

Fascinant din toate punctele de vedere, proiectul a fost realizat desigur cu concursul unor oameni a caror aport a fost deosebit de important: ingineri de sunet, muzicieni, scriitori, designeri, pictori, fotografi, operatori, artiști din alte domenii. Proiectul include personalităţi din lumea poeziei, coruri religioase, cântăreți de operă, muzicieni de rock, folk, jazz, specialiști în electronică și muzică computerizată.

Lansarea albumului s-a făcut într-un loc încărcat cu o profundă nostalgie emoţională, Club A din București, o adevărată citadelă a rock-ului românesc ce proiectează oricând in imaginar figurile altor promotori ai muzicii atât de apreciate de români, ca Dorin Liviu Zaharia, Florian Pittiș, Nicu Vladimir, Anda Călugăreanu, la eveniment fiind prezenți mulți colegi de breaslă printre care Mircea Florian, Mircea Baniciu, Doru Stănculescu. “Lumina” constituie cu certitudine albumul în jurul căruia gravitează întreaga producţie discografică a acestui veteran al rock-ului românesc.

Concertul susţinut în seara zilei de 5 octombrie 2014 in Sala Capitol a Filarmonicii Banatul din Timişoara, sugestiv intitulat “Pro Musica 41″, relevă cu prisosinţă cariera acestui valoros muzician al rock-ului românesc, personalitate artistică de primă mână dăruită cu talent, modestie și voinţă excepţională, calităţi ce îl fac neîndoielnic remarcabil.

În opinia mea și muzica lui Stepan face parte din acel soi de muzică aptă nu doar să-i ofere ascultătorului satisfacții inteligente, dar și să-i dea satisfacția de a se simți oarecum mai inteligent el insuși…

Pe Ilie Stepan l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, pe atunci neputându-ne închipui că el va deveni cetăţean de onoare al Timişoarei şi/sau că eu voi ajunge să scriu aceste rânduri în America…

Dorin Nadrau
Foto. Dorin Nadrau

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2014

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Cineva spunea cândva că destinului nu-i place să facă retuşuri. Aserţiunea cu valoare de maximă am putut-o deseori verifica de-a lungul anilor, gândindu-mă în urmă, acum mai conştient ca oricând că am trecut de jumătatea firului pe care mi l-a tors ursitoarea.
Convins că nimic nu este absolut întâmplător pe lumea asta, îmi amintesc astăzi cu nostalgie şi înţelegere un moment din tinereţea mea fragedă care putea să-mi schimbe radical drumul prin această viaţă efemeră.
Bunicii mei din partea mamei au aparţinut generaţiei de români „Mia şi drumul” de la începutul secolului trecut, emigrând în America. Asemenea multor ardeleni, după mai bine de zece ani, s-au întors în România unde după puţin timp s-a născut mama mea, cea mai mare dintre cei trei copii pe care i-au avut. Nu o dată m-am întrebat ce parcurs ar fi avut viaţa mea dacă mama mea s-ar fi născut în America…

Dorin NadrauFoto. Dorin Nadrau

Dar iată o întâmplare petrecută după mulţi ani de la repatrierea bunicilor ce îmi induce un motiv justificat de a mă convinge tot mai mult că, structural cel puţin, totuşi, America mă atrăgea în mod inconştient şi involuntar. Mătuşa mea din partea mamei, sora bunicii, care s-a născut şi trăia în America, într-una din vizitele pe care le făcea la interval de doi-trei ani în România pentru a-şi vedea rudele de sânge, a fost cea care a iniţiat şi declanşat un proces psihic ce m-a surprins profund şi m-a pus la grea încercare datorită urmărilor majore pe care le implica. Într-o seară, după un moment de vădită chibzuială, mătuşa mi-a propus să mă ducă definitv în America, ţara ei natală, fiind foarte documentată în demersurile pe care trebuia să le facă, concluzionând că ea mă poate cumpăra „cum cumperi un animal la târg…”. O admiram mult în acei ani pe cea care voia să-mi schimbe viaţa: energică, mare familistă, stăpânită de o făţişă veneraţie pentru neamul românesc, credincioasă (era fondatoare a unei biserici româneşti în America). Ea mă îndrăgea nespus de mult, cu toate că avea trei copii puţin mai vârstnici decât mine. Eu, care pe atunci eram proaspăt inginer, abia licenţiat după cei cinci ani de facultate petrecuţi în Bucureşti, aveam părinţii în putere şi o mulţime de prieteni şi nu puteam concepe să purced la un astfel de drum. Propunerea, care la început, având în vedere avantajele prezentate, mi s-a părut extraordinară, mi-a lăsat un gust amar şi mi-a produs o reală dezamăgire. Cu mare strângere de inimă, poate chiar cu regret, am refuzat-o sfios, dar convingător pe mătuşa mea.
În decursul anilor, verişori necunoscuţi până atunci de mine, născuţi pe pământ american, s-au perindat prin România cu dorinţa de a-şi cunoaşte rădăcinile. Nu m-au impresionat niciodată nici maşinile performante închiriate din Europa occidentală cu care se deplasau în ţară, nici hainele lor şi nici modul deosebit în care se comportau.
După căderea comunismului, în România aveam, cel puţin, libertate. Libertatea de a călători, de a comunica, de a studia şi cunoaşte realmente adevărata istorie şi civilizaţie. Am avut prilejul să călătoresc în multe ţări din Europa, cele mai importante contacte fiind pentru mine cele cu Germania şi Franţa. Am putut lua pulsul Europei nu doar de pe poziţia unui simplu turist, ci şi vizitând imigranţi români în Europa. Am întâlnit pe aceeaşi paralelă oameni fericiţi şi împliniţi, dar şi imigranţi care nu-şi vor găsi locul nicăieri, niciunde, niciodată.
În general, oamenii îşi părăsesc ţara din motive politice, economice, sociale. În condiţiile actuale, datorită globalizării, uşurinţei de comunicare şi deplasare, au apărut şi alte categorii de emigranţi, cum ar fi cea a celor care vor să urce pe o altă treaptă, superioară, de civilizaţie. În fine, mai există şi categoria celor care (cred că acum sunt un sentimental…) îşi găsesc liniştea şi fericirea în altă parte, adică a celor pentru care „acasă” înseamnă locul unde ţi-e inima…
Despre America ştiam multe şi pot să afirm cu tărie că niciodată nu am fost influenţat în opiniile mele despre această ţară de mulţi dintre cei care după ce ajung în State devin musafiri de profesie în România şi care cum au apucat să treacă Oceanul se uită la români de sus şi îi socotesc, în sinea lor, drept proşti. Cunoşteam despre America şi părerile unora care duceau la concluzia că reprezintă o cultură unde doar cel tare supravieţuieşte şi unde lamentările şi slăbiciunile sunt privite cu dispreţ. Naţiune de învingători, nu de visători. De asemenea, că aici piaţa dictează şi totul se realizează prin iniţiativă privată, nimeni neriscând un cent dacă nu se întrevede un profit.
Profesiile mele (inginer şi avocat), dintre cele pentru care la ora actuală în ţară tinerii care păşesc pe porţile facultăţilor fac cele mai lungi cozi, mi-au permis să cunosc şi alte aspecte despre America, lucruri cu adevărat minunate, nemaipomenite. Astăzi pot să afirm că America este mult mai mult decât mi-am putut eu închipui…
Paradoxal totuşi este faptul că până acum aproape patru ani nici în cele mai ciudate vise nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge în America. Tot paradoxal este că atunci, în 2010, destinul meu a decis să facă retuşuri…, povestea vieţii mele devenind foarte simplă şi uşor de relatat: în mai puţin de o lună am primit viza de SUA, în ciuda unor posibile impedimente, având în vedere că eram singur şi cu o situaţie materială superioară mediei, peste aproape două luni m-am (re)căsătorit, iar în următoarele trei luni mi s-a eliberat autorizaţia de muncă şi Green Card-ul.
Eu nu am părăsit România nici din raţiuni politice şi nici economico-sociale. Plecarea mea a fost, pur şi simplu, o alegere. Este incontestabil că nu am fost obligat să iau calea exilului. De fapt, trebuie spus că eu mă situez alături de cei care consideră, pe bună dreptate, că termenul a devenit caduc în lumea globală în care trăim şi că la un anumit nivel suntem cu toţii călători pe acest pământ, în această viaţă.
Pentru cineva care se gândeşte că practic am luat viaţa de la capăt, vreau să spun că secretul ţine de personalitatea mea. Firea mea de ardelean m-a obligat toată viaţa mea să nu mă dau bătut… Pe „Titanic” au fost 13 transilvăneni: unul a supravieţuit. Îmi persista în minte scena din film cu orchestra care, pe puntea vasului, a cântat până în ultima clipă, pierind cu toţii, înghiţiţi de apele Atlanticului, „Mai aproape de Tine, Doamne!”…
Integrarea în sistemul american înseamnă în primul rând promovarea redefinirii identităţii, necesităţii vitale de a exista şi funcţiona într-o alta lume, adică într-o nouă cultură şi într-un nou context. Pot să spun acum că de la început am fost fascinat de americani, de atitudinea „I can” şi spiritul pozitiv. Sunt entuziasmat că aici lucrurile au sens, că există reguli bine gândite care se aplică şi chiar funcţionează. Îmi place şi că societatea americană te învaţă să nu închizi uşa… În sfârşit, nu regret nici o clipă că, vorba unui bun prieten, „am dat porcul pe curcan că-i mai corect politic şi nici n-are colesterol”.
Desigur, îmi lipseşte România natală, nu cea abtractă sau conceptuală. Ca român, astăzi gândul mă duce la ceea ce scria Caragiale în 1899, înca o indubitabilă proba a actualităţii lui Nenea Iancu: „Când ar fi să dau vreo povaţă unui tânăr român, iată pe care i-aş da-o: Tinere, să-ţi fie patria scumpă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respecteţi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă sau paradă. Ba, ai dreptul să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, cari, în loc s-o iubească şi s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună bună de tocat!”.
Dar, despre patriotism şi America, într-o altă serie de însemnări…
(4 Octombrie 2014, Grand Rapids, Michigan)

Cartea eveniment a românilor de la Marile Lacuri

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2014

Cartea eveniment a românilor de la Marile Lacuri

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

Frumoase zile de vară indiană s-au aşternut peste întinsul ţinut al statului Michigan. Preajma îşi schimbă straiele în cromatică de vis, de la nuanţele mierii până la cele sângerii. Vegetaţia ne întâmpină cu frunze foşnitoare sub paşii ce se îndreaptă spre un alt sfârşit de an. Este 27 septembrie, un final luminos şi călduros al lunii ce ne oferă, ca o deschidere spre serbări şi acţiuni, o activitate culturală de excepţie, amintindu-ne de zicerea noastră românească: „Toamna se numără bobocii”.
Cele două drapele, român şi american, flutură în adierea vântului de toamnă, chemându-ne sub cupola Bisericii Ortodoxe „Sfânta Treime” din Troy, Michigan care, în colaborare cu Agora Club International Detroit Ladies şi American Romanian Cultural Center, a organizat o memorabilă zi, lansarea cărţii eveniment, monografia Românii Americani de la Marile Lacuri, aparţinând economistului publicist Ştefan Străjeri. Cartea a văzut lumina tiparului la Editura Anamarol din Bucureşti şi s-a bucurat de încă două lansări, la Pojorâta pe plaiurile natale ale autorului şi în Bucureşti la Biblioteca Metropolitană. Volumul este un studiu detailat al celor aproximativ 100 de ani pe care românii emigraţi în Michigan îi parcurg prin curbele sinuoase ale istoriei Americii, contribuind valoros la ridicarea nivelului economic, social, cultural, politic al statului.

September 2014 210.Poza.art Doina Popa

Economistul Ştefan Străjeri îşi primeşte oaspeţii la intrarea în sala festivă a Bisericii cu faţa zâmbitoare, dar vizibil emoţionat. Treptat, sala devine aproape neîncăpătoare. Reclama bogată a simpozionului, care după opinia mea constituie evenimentul cultural al anului pe pamânt american, îşi spune cuvântul. Pentru organizarea acţunii s-a implicat un număr impresionant de români. Inserez doar câteva nume ale celor care au contribuit organizatoric şi administrativ: inginerul Călin Cutean, Andreea Bordeianu, Doina Chertic, dr. Anca Năstasă, Ella Meluta, familia Puiu, familia Fermaş, Adrian Motoc şi mulţi alţii.
Cuvântul de deschidere al simpozionului a aparţinut lui Călin Barbulovici, preotul frumoasei şi primitoarei biserici, gazdă a numeroase acţiuni culturale şi de obşte, exprimând în numele întregii comunităţi, bucuria prilejuită de apariţia cărţii, rod al efortului depus de Ştefan Străjeri de a realiza o monografie inedită şi de o valoare istorică inestimabilă. Doamna Andreea Bordeianu a prezentat o introducere sufletistă a acţiunii, a subliniat aportul celor implicaţi în organizare, invitând apoi la cuvânt pe doamna Silvia Jinga care a pregătit un material vast şi foarte bine conceput al studiului monografic.
Silvia Jinga, doctor în filologie, scriitoare şi colaboratoare a ziarului Curentul Internaţional a relevat abordarea de către autorul tratatului a fenomenului imigraţionist românesc sub aspectele lui economice, culturale, spirituale de la început şi până în prezent pe teritoriul statului american Michigan. S-a subliniat pasiunea cercetării de care este cuprins autorul pentru a corela dinamica demografică cu dezvoltarea diferitelor ramuri economice ale statului, începând cu exploatarea primitivă a bogăţiilor până la explozia industriei automobilistice.
S-au punctat cele cinci perioade imigraţioniste ale românilor în Lumea Nouă, cuprinse în tratatul autorului, precum şi condiţiile imigrării contemporane, trecând în revistă momentele importante ale diverselor forme de expresie culturală, politică a românilor. Silvia Jinga a scos în evidenţă atitudinea anticomunistă şi calitatea de seismograf a publicaţiilor româneşti din America, demascând caracterul imperialist al Uniunii Sovietice care a confiscat abuziv teritoriile româneşti.
În continuare, profesoara Doina Popa l-a prezentat în partea de început a prelegerii pe economistul publicist Ştefan Străjeri, performanţele profesionale şi culturale atinse în Romania şi America, prestigiul de care se bucură în rândul românilor din diaspora şi din ţara natală, efortul depus pentru realizarea studiului, o muncă de Sisif, de zile şi nopţi de cercetare şi documentare. Este prezentat aportul românilor la succesele economice ale statului Michigan, drumul greu parcurs pentru a atinge realizări materiale decente şi foarte bune. Doina Popa aminteşte rolul important acordat de către autor instituţiilor religioase, efortul depus de a menţine aspiraţiile românilor, evidenţiind adevărata poziţie a parohiilor ortodoxe din America care nu a fost doar religioasă, ci şi culturală, pentru că ele au devenit centre focale ale aspiraţiei culturale şi naţionale.
Despre importanţa monografiei si aportul domnului Ştefan Străjeri la menţinerea spiritului national în rândul românilor din America şi nu numai au vorbit pe rând inginerul Călin Cutean şi poetul/epigramist Sorin Olariu, iar preşedinta clubului Agora, Doina Chertic a adus mulţmiri membrilor implicaţi în organizarea simpozionului. Seria prelegerilor a fost încheiată de către autorul impresionantei monografii cu cuvinte alese de mulţumire adresate tuturor celor ce i-au stat alături.
Gustările, micii, fructele alese, langoşii tradiţionali, stropite cu bere şi vin tămâios de casă, au încălzit atmosfera bogată în conversaţii, schimb de impresii şi adrese, fotografii, petrecute pe fondul muzical oferit cu generozitate şi căldură sufletească de talentata interpretă de muzică uşoară, Diana Pantea.
Am plecat în noapte spre casă cu sentimente de recunoştinţă pentru toţi Românii Americani de la Marile Lacuri, care au avut curajul să înfrunte necunoscutele căi ale vieţii din diaspora, dar şi pentru cei care, cu drag faţă de neamul românesc, ne reprezintă prin spaţiu şi timp pe oriunde s-ar afla.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors