„Wir Nosner” – Exodul şi prigoana noastră

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

„Wir Nosner” – Exodul şi prigoana noastră

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

O întâlnire răscolitoare

„Când a venit ordinul, în 17 septembrie 1944, să ne evacuam din faţa frontului rusesc ce venea spre noi, fiindcă trecuse deja peste arcul carpatic, erau la noi în Transilvania, noi, toţi saşii, am fost surprinşi, neliniştiţi, profund îngrijoraţi. Mama fiind gravidă şi bunica bolnavă de inimă au fost îmbarcate într-un tren special pentru copiii mici cu mamele lor, pentru gravide şi bolnavi, pentru bătrâni. Eu aveam zece ani şi împreună cu tata şi fratele meu am plecat cu căruţa, în convoiul ce s-a format din comună noastră, ce, atunci se numea Jaad. Aproape tot satul a plecat la ordin, fiindcă ni s-a spus că este o evacuare temporară, până ce Wehrmacht-ul şi Waffen SS va începe o contraofensivă puternică ce va respinge pe ruşi şi pe români, care de la 23 august, trecuseră de partea ruşilor. Bunica fiind tare bolnavă, la care s-a adăugat şi marea supărare a părăsirii gospodăriei, a comunei nu a rezistat la drumul acesta greu şi după câteva zile a murit în tren. Trenul acela de marfă, al saşilor evacuaţi, mergea încet pe linii secundare şi stătea cu zilele pe linii moarte. Într-o asemenea staţionare, consătenii mamei au vorbit cu preotul satului apropiat să-i facă o slujbă bunicii şi să o înmormânteze în cimitirul lor. Preotul a fost foarte înţelegător şi de mare ajutor, cu toate că erau de confesiuni reformate diferite, cu toate că nu se cunoşteau, nu se ştiau. Pentru toţi, moartea bunicii a fost o lovitură neobişnuită; era înmormântarea uneia dintre ei, dintre noi toţi, departe de biserica şi cimitirul comunei noastre, acolo unde eram de sute de ani împreună. La fel ca trenul acela, viaţa trebuia să meargă înainte, greu, încet, nesigur fiindcă începuseră bombardamentele, să distrugă, omoare, să îngrozească toată lumea. După trei săptămâni, trenul era tot prin Ungaria, când mama a născut, acolo în vagon, jos pe paie, asistată de moaşa noastră din comună. Mama a născut gemeni, o fată şi un băiat. Nu a fost bucurie mare, mai mult îngrijorare şi plâns fiindcă de trei săptămâni nu mai ştiam unii de alţii, când acasă, la noi în Jaad, stăteam la masă împreună în fiecare zi. În sfârşit, după 36 de zile de la primirea ordinului de evacuare şi plecare, trenul acela cu vagoane de marfă, plin de saşi epuizaţi şi tot mai îngrijoraţi de soarta lor, a ajuns în Germania şi a oprit, unde a fost programat, să rămână refugiaţii. Au coborât consătenii noştri şi mama cu gemenii. Noi, copiii cei mari cu tata, cu căruţa am ajuns abia în noiembrie în Austria. Prin Serviciul de Căutare, am aflat unii de alţii şi, atunci mama cu gemenii, fraţii noştri, în braţe şi cu bagajul ei de evacuată în necunoscut, printr-o lume alarmată şi agitată că ruşii sunt tot mai aproape, a reuşit cu multă voinţă şi silinţă să ajungă la noi, reunindu-ne cu mare bucurie, după trei luni de la plecarea de acasă. Atunci am avut impresia că am scăpat de toate, de ruşi, de război, de refugiu şi ne vom întoarce acasă. Mama a avut puţin noroc, pentru că a fost primită într-un cămin de recuperare a mamelor cu copii mici, tata lucra la un ţăran bogat, acoperindu-ne casa şi masa. Războiul nu s-a terminat, ruşii au trecut peste noi, valuri după valuri spre Berlin, în drumul lor jefuiau, prădau, violau tot ce le cădea în cale. După terminarea războiului, în loc să ne bucurăm de pace, aşa cum era, pe la începutul lui iunie 1945, am primit ordin din partea comandamentului rusesc, eram în sectorul de ocupaţie rusesc, să ne repatriem imediat de unde am venit, în comunele şi la proprietăţile noastre. Ne-am bucurat că nu ne-au făcut nimic şi ne întoarcem acasă, acum, din alt ordin. Nici nu ne trecea prin minte ce s-a întâmplat acasă, ce soartă ne aşteaptă acolo.”

Ajunsă aici, cu naraţiunea istorică a copilăriei ei, Margarete Schuster, s-a oprit.

De la începutul întâlnirii noastre, acum în vara lui 2015, ne priveam cu bucurie adevărată şi multă curtoazie. Ne revedeam, prin intermediul prietenului nostru comun, Radu Pintea din Strâmba Bârgăului, după 38 de ani trecuţi, altfel nu ne-am mai fi recunoscut. Păstrează aceeaşi faţă luminoasă, pe care doar s-au adâncit trăsăturile ce exprimă fineţe, îngăduinţă şi bunătate. Vorbeşte la fel de literar şi frumos româneşte, ca atunci, când l-am dus pe Florin la ea în clasa întâia primară, la şcoala germană, unde era învăţătoare. Datorită ei Florin a pornit cu dreptul în educaţie. De multe ori, în toţi anii aceştia, ne aduceam aminte cu plăcere de „Genosse” („Tovarăşa”, n.red.); aşa trebuia să-i spună şcolarii învăţătoarei, doamnei Margarete Schuster. A fost o învăţătoare iubită de copii şi apreciată de părinţi, atât pentru pedagogia ei cât şi pentru comportamentul ei general, modest dar distins. Din nefericire nu a avut copii, compensatoriu îşi trata şcolarii ca pe nişte copii apropiaţi şi dragi. Era bună, bunătatea se spune că este un dar divin. Tuturor ne-a părut rău când am aflat că pleacă în RFG, dar ea a rămas neschimbată, păstrând aceeaşi atitudine modestă şi corectă de parcă nimic nu urma să-i schimbe complet viaţa ei şi a familiei, în curând. De data aceasta nu se refugia din cale ruşilor, prădători şi violatori, scăpa definitiv din lagărul comunist impus şi menţinut prin forţă de către ei. Din „Genosse” devenea ceea ce era: „Frau”- o doamnă.

O privesc şi o admir cât de frumos arată şi se comportă ca octogenară şi în acelaşi timp mă impresionează puternic viaţa ei, a saşilor, din acele vremuri de război şi celor ce au urmat, pe care nu le cunoşteam decât din vagi frânturi. Ştiam că toată Europa, toţi europenii, apuseni şi răsăriteni, au suferit în toate felurile, de la lipsa celor mai elementare trebuinţe ale vieţii până la nesiguranţa fiecărei zi; viaţa fiindu-le în permanentă primejdia, între violenţe şi moarte. De aceea urăsc războiul şi pe cei ce l-au generat şi condus, pentru că trecătoarele lor victorii înseamnă marea tragedie a zecilor de milioanele de oameni. A trecut războiul dar consecinţele lui, prin pacea învingătorilor, continuă printr-un şir de nedreptăţi sociale şi tragice situaţii umane. Am trecut şi noi, Ica şi cu mine, prin asemenea situaţii, am fost refugiaţi, am trecut printr-un lagăr mizerabil, prin neajunsuri, incertitudini, umilinţe. Am suferit datorită faptului că ni s-a impus să ne lăsăm fiul ostatic în ţara dictaturii comuniste, ne-am zbătut amarnic până ce ne-am reîntâlnit cu el, reîntregind familia. Acum aflu cu stupefacţie despre drama saşilor din Nosnerland, cum au numit ei această parte nordică a Daciei, unde, în urmă cu 800 de ani, au fost colonizaţi de regii unguri pentru a le apăra frontiera răsăriteană a regatului de incursiunile diferitelor seminţii instabile, barbare.

– Cum, cum de v-aţi întors? Aţi fugit de spaima ruşilor si apoi v-aţi întors în braţele lor?

– Nu ne-am întors noi, am fost întorşi tocmai din ordinul ruşilor, căzuserăm în sectorul lor de ocupaţie, unde ei aveau putere absolută de învingători. Ordinul a fost Nazat, deşi noi nu ne refugiasem în ţara lor! Părinţii noştri au executat ordinul, în loc să se strecoare în sectorul american cum au făcut şi alţii. Ei au judecat că e pace pentru toată lumea, se vor întoarce la casele şi gospodăriile unde sunt stăpâni, au de toate şi vor munci ca înainte de refugiu. Lăsasem case bune şi gospodării bogate în Nosnerland, de ce să caute ei de lucru aici când aveau atâta lucru acasă, chiar dacă pierduseră însămânţările primăverii şi recoltele verii îi aşteptau livezile şi podgoriile. Ei vroiau să muncească acasă la ei, aşa judecau, nu puteau să-şi închipuie, ce nenorociri dictatoriale a adus ocupaţia rusească în aceste luni de la absenţa lor din ţara natală. Acum, desigur, gândim altfel, dar e o gândire nepotrivită pentru acele vremuri. În treacăt zis, saşii nu cunoşteau, doar auziseră, de ce sunt capabili învingătorii sovietici, cât despre români, sincer, nu aveam mare grijă, îi ştiam de opt sute de ani, în plus mai trăiserăm şi sub guvernarea lor. În România unită era destulă înţelegere socială şi toate erau posibile şi flexibile!

Se opreşte, ne privim în ochi şi zâmbim, ştim aproape totul unii despre alţii. Iar zâmbetul ei nu e superior, nici ironic, e un zâmbet ce însoţeşte realitatea cunoaşterii îndelungate.

– Nu mai trebuie să ne spunem că suntem latini nepăsători, superficiali în muncă şi că funcţionărimea ardeleană s-a bucureştenizat cât ai bate din palme după 1918. Şi mai ştim că soarta saşilor sub ocupaţia ungurească ar fi fost maghiarizarea intensivă, dacă Hitler nu era atât de puternic atunci. Şi maghiarizarea voastră începuse prin legile ungureşti după 1867, în nefericita unire austro-ungară, şi s-a văzut cât de rapid au fost maghiarizaţi şi şvabii din jurul Satului Mare. De asemenea, nici nu mai trebuie să intrăm în istoria ultimului război spunându-ne care pe care ne-am trădat mai mult, mai urât. Faptele vorbesc de la sine; Hitler în 1939, prin pactul Ribbentrop – Molotov, a dat Basarabia românească lui Stalin iar un an mai târziu, la Viena, printr-un aşa zis arbitraj, l-a împroprietărit pe Horthy cu Nord-Vestul Transilvaniei româneşti. Acestea pentru noi sunt mari nedreptăţi istorice, adevărate trădări din partea celui cu care ne-am aliat. Ne-am trădat unii pe alţii, ca la război, A la guerre, come a guerre! De asta urăsc războaiele, pentru câtă lume nevinovată moare iar cei ce rămân suferă nedreptăţi, generaţii după generaţii. Acum trăim alte timpuri, gândim şi judecăm altă realitate; saşii au părăsit patria lor transilvană, Nosnerland-ul vostru, după opt sute de ani, iar noi, ca niciodată în trecut fugim, evadăm, emigrăm, ca urmare a unui război, la capătul căruia ne-am trezit înrobiţi comunismului.

– Ai dreptate!

– Dreptatea mea nu este luată în seamă, pentru cei mari este o dreptate de doi bani legătura. Ştii, cum zicea Spinoza: Fiecare are atâta dreptate câtă putere are! Aşa a fost. Aşa este. Nici tu nici eu nu avem nici o putere, deci dreptatea noastră nu se ia în considerare, iar nedreptăţile şi suferinţele noastre, de zeci de ani, sunt   nevindecabile, netratabile. Povesteşte-mi mai departe cum v-aţi întors.

– „Rău ne-am întors, o persecuţie rea, asupritoare, abuzivă ne-a aşteptat să ne înhaţe. Întâi că nu mai aveam cai la căruţă şi a trebuit să venim cu trenul. La început ni s-a promis un tren de persoane, dar la urmă ni s-au dat vagoane de marfă, platforme descoperite. Era o dezordine totală în toată zona ocupată şi controlată de ruşi, vagoanele mergeau numai de la un raion la altul şi trebuia să ne dăm jos cu toate lucrurile şi să închiriem alte vagoane pentru mai departe. Era o jecmăneală fără de margini şi alimentele erau foarte scumpe, ne trebuiau fiindcă stăteam cu zilele pe linii moarte. Gemenii primeau numai griş fiert în apă. Odată mama a cumpărat lapte pentru ei, probabil a fost stricat, iar de fiert nu a avut timp să-l fiarbă cum trebuia aşa că s-au îmbolnăvit rău. A început alergătura după medici, mama a vrut să se interneze cu ei dar doctorul a spus ca nu e grav şi le-a dat medicamente, dar nu le-a mers bine. Următorul doctor, in altă oprire, i-a consultat cu grijă, dar nu se găseau medicamente prescrise şi aşa a urmat sfârşitul tragic al micuţei noastre surioare de nouă luni. Ce durere pe noi toţi, dar mai ales pe mama care la plecare şi-a pierdut mama iar acum, la întoarcere, fiica. La următoarea oprire, tata a căutat un scriu să o înmormântăm creştineşte, a găsit dar nu vroiau bani ci alimente. S-a întors la tren şi a adus alimentele cerute, din puţinul pe care îl aveam. De zece luni trăiam dintr-un loc în altul în nesiguranţă, nedreptăţi, suferinţe. Oare cât mai puteam îndura? Trebuia îndurat orice fiindcă vedeam întoarcerea acasă drept o mare salvare, o mântuire fericită în casele noastre seculare. Dumnezeule şi ce ne-a aşteptat, de cum am intrat la Oradea am fost jefuiţi şi de jandarmii români, deveniseră de nerecunoscut, acum ne urau. De ce, eram nişte refugiaţi nenorociţi care nu le făcuserăm nici un rău. Am fost reţinuţi într-un lagăr, bărbaţii trimişi la muncă forţată iar copiii cu mamele lor, după un timp au fost lăsaţi afară. La Bistriţa, casele şi gospodăriile noastre erau ocupate de românii colonizaţi din alte părţi, noi am fost complet desproprietăriţi, stăteam claie peste grămadă într-o şcoală veche transformată în lagăr pentru că deveniserăm „saşi hitlerişti, duşmani ai poporului” şi nu mai aveam nimic aici, nici drepturi, nici cetăţenie. Pe cea a Reich-lui nu o primiserăm, cea ungurească se duse pe apa sâmbetei cu Horthy cu tot, cea românească nu ni se arăta din răsăriteanul orizont roşu al dictaturii ruseşti de la Bucureşti. De câte ori îmi aduc aminte prin câte am trecut noi în anii aceia, sufăr din nou.”

Tăcere.

 

Au fost odată, nişte colonişti numiţi saxoni

 

După ce ungurii din Panonia au fost crunt bătuţi de către Otto cel Mare, în anul 955 la Ledhfeld, de lângă Ausburg, de către Otto cel Mare, hoarda ungurească a fost adusă în stare de nimicire aproape totală şi lipsiţii de căpetenii puternice, care fuseseră prinse şi executate, au oprit definitiv raidurile barbare de jefuire spre Apus, de frica altor înfrângeri şi s-au liniştit pentru un timp. Apoi, la anul 1001, noul lor rege, Istvan, s-a creştinat la sfatul Papei şi imediat a decretat creştinarea generală supuşilor săi (bineînţeles, supuşii s-au supus, dar au mai fost şi nesupuşi, vezi istoria lor) şi au reînceput raidurile barbare spre răsărit şi miazăzi, intrând şi în Banatul Istoric şi în Transilvania până în Arcul Carpatin. Rezistenţa valahilor (rumânilor) a fost slabă, la fel şi prada ungurilor, pentru că spaţiul dacic era mereu în calea altor barbari, altor prădători. Cum ungurii erau puţini ca număr pe suprafaţa care se întinseseră şi singuri nu puteau să-şi apere regatul, atunci a venit o idee salvatoare, să aducă colonişti din Imperiul Roman de Apus, cărora să le dea „pământ regal şi largă autonomie” pentru a le apăra frontierele. Idee pe care ungurii şi-o revendică, dar istoricii au altă părere, pentru că, logic şi clar, o asemenea idee şi contract cu coloniştii saxoni nu putea porni din capul unguresc, deoarece astfel de practici aparţineau Evului Mediu european, iar de unde veniseră ungurii nu existau asemenea înţelegeri. Ungurii intraseră în Transilvania numai de o sută de ani, nu făcuseră nimic pe lângă jafuri şi omoruri până ce au adus colonişti de serviciu. Saxonii au venit cu care mari încărcate de unelte, de departe, tocmai din părţile Flandrei, Luxemburgului, Rinului şi s-au aşezat în Transilvania în şase scaune şi un district, mai nordic, păstrându-şi cu statornicie credinţa şi identitatea. Şi, spre deosebire de populaţiile, în mijlocul cărora s-au aşezat, erau mai puţin belicoşi dar mult, mult mai harnici, mai gospodari şi ştiind cum să se organizeze aveau mare eficacitate în muncă iar rezultatele s-au văzut în următoarele două secole prin cetăţile puternic fortificate pe care le-au făcut la Sibiu, Mediaş, Braşov, Sighişoara, Cluj şi Bistriţa, iar în peste două sute de aşezări săseşti rurale au ridicat biserici mari, solide, fortificate. În Evul Mediu pe lângă o agricultură de mare productivitate, oraşele lor au ajuns la un înalt grad meşteşugăresc cu bresle bine întemeiate, cu o viaţă socială avansată datorită bisericii dar şi şcolilor pe care le înfiinţaseră. În autonomia lor parţială, consfinţită prin Diploma Andreanum din 1224, aveau o administraţie şi justiţie proprie şi mult superioară pentru că nu exista iobăgie, fiind cu trei secole înaintea multor popoare din partea aceasta de lume. Dacă pericolul hoardelor barbare mongole şi tătare a apus în locul lor a apărut o ameninţare mai mare: Imperiul Otoman. Transilvania devine un bastion al creştinătăţii, dar în interior avea probleme cu iobăgia răsculată împotriva nobilimii lacome şi hrăpăreţe. În această situaţie se formează Unio Trium Nationum, o uniune a nobilimii ungureşti şi secuieşti, care stăpânea la sânge iobagii rumâni şi unguri, uniune la care s-a alăturat şi szaszok, cum îi numeau ungurii pe coloniştii saxoni. Rumânii (valahii) rămaşi în urmă, mai precis ţinuţi în urmă şi prin Tripartitul lui Werboczy, prin care erau consideraţi toleraţi şi supuşi iobăgiei perpetue, deşi erau cel mai vechi popor în acest spaţiu carpatin şi cel mai numeros aici, au fost stigmatizaţi şi supuşi unei aspre asupriri. În secolul al XVI-lea, puterea otomană ajunge la apogeu, regatul ungar dispare de pe harta politică şi geografică, iar Transilvania rămâne principat autonom, tributar otomanilor. Cu toate acestea, saşii continuă să se dezvolte prin muncă sârguincioasă, păstrându-şi neştirbită identitatea şi chiar înfiinţând Universitatea Naţiunii Săseşti.

Următorul secol aparţine habsburgilor ce prin victoriile în faţa otomanilor au eliberat Panonia, Banatul, Transilvania înglobându-le în Imperiul Habsburgic. Împăratul Leopold Întâiul recunoaşte drepturile şi autonomia saşilor, nu însă şi nobilimea ungară, care sub stăpânirea otomană stătuse cu botul pe labe, dar acum eliberată de habsburgi prinsese glas împotriva „oaspeţilor fideli” cum au fost numiţi în diploma regală din 1224. Lupta saşilor pentru păstrarea drepturilor lor continuă cu mai multă perseverenţă şi în secolul următor, al XVIII-lea, condusă de unicul guvernator sas al Transilvaniei, Samuel von Brukental. Din nefericire pentru Transilvania şi saşi, Iosif al II-lea aboleşte drepturile coloniştilor primite de la regii unguri, în vremurile când aceştia aveau mare nevoie de coloni, apărători ai frontierei de răsărit. Linguşeala ungurilor din Budapesta, trufaşi după ce au fost eliberaţi de sub otomani, era mai aproape de Viena decât vechile diplome regale. Cred ca saşii ţin minte numele împăratului care le-a luat drepturile primite ca să colonizeze parte a Transilvania în urmă cu şase secole! Secolul al XIX-lea le-a fost şi mai nefast saşilor, ei fiind loviţi de două evenimente puternice. Întâi, Revoluţia ungurilor conduşi de Kossuth Lajos împotriva habsburgilor, pe care a continuat-o cu războiul împotriva transilvănenilor, saşi şi rumâni, care nu vroiau să fie alipiţi şi dependenţi de Ungaria. Saşii l-au pierdut pe Stephan Ludwig Roth, preot şi filosof luminat, revoluţionar executat de unguri, deoarece a militat şi pentru drepturile primordialului popor român din Transilvania, iar noi am pierdut 40.000 de rumâni din 200 de aşezări româneşti. Greu de uitat preţul plătit pentru dreptate şi libertate, ce nu s-a făcut. Totuşi, după înfrângerea lui Kossuth, Transilvania nu a fost alipită Ungariei ci a rămas principat autonom în cadrul Imperiului Habsburgic. Dar nu au trecut decât douăzeci de ani, până la formarea dualismului austo-ungar, când atât saşii cât şi rumânii au fost loviţi de cea mai mare năpastă: maghiarizarea! O adevărată ciumă ungurească pentru rumâni, iar saşilor desfiinţându-le privilegiile de „oaspeţi fideli pe teritoriu regal” cât şi Universitatea Naţiunii Săseşti. Să nu uite saxonii din UE să le reamintească ungurilor, din acelaşi UE, când se îngâmfă ei democratic prin foruri politice UE. Adio, Unio Trium Nationum şi pentru secui, cărora le-au desfiinţat şi scaunele lor istorice şi i-a pus să înveţe ungureşte!

Cât priveşte Secolul XX ce va rămâne de pomină în Historia Mundi datorită consecinţelor celor două războaie mondiale, germanicii au suferit cel mai mult, pe drept şi pe nedrept, dar de fiecare dată au fost primii care s-au refăcut de parcă ar fi fost mitologica pasăre Phoenix. În 1919, saşii transilvăneni au hotărât la adunarea lor de la Mediaş să se alipească benevol la România şi drepturile lor cetăţeneşti au fost respectate. Ca fapt istoric şi politic de comparaţie, au fost respectate şi drepturile ungurilor, care la Adunarea reprezentanţilor lor de la Cluj au hotărât să rămână loiali Ungariei nu României, ce se constată cu prisosinţă şi astăzi. E drept reforma agrară a Regelui Ferdinand nu a fost pe placul latifundiarilor, iar administraţia românească era indolentă şi coruptă. În rest, viaţa religioasă, culturală şi politică a saşilor a decurs liber aşa cum au dorit-o iar economic au progresat datorită hărniciei lor. Din nefericire, Arbitrajul de la Viena din 1940, nefast pentru români, nu a fost favorabil nici saşilor, cum se aşteptau, având în vedere că, pentru prima dată în istoria lor seculară de aici au fost divizaţi între două ţări, la rumâni şi la unguri. La retragerea Armatei Române din Transilvania de Nord-Vest, toţi militari saşi au fost lăsaţi la vatra lor săsească, dar guvernul unguresc imediat i-a încorporat în Honvedseg-ul lor. Începuse al Doilea Război Mondial, trebuia multă armată celor prinşi de abominabila conflagraţie, carne tunurilor oarbe. Adolf Hitler era victorios la începutul războiului şi avea nevoie de mulţi soldaţi pentru planurile sale de cuceritor al lumii. Prin victoriile militare de până atunci şi printr-o propagandă nazistă agresivă a reuşit să cuprindă de partea lui o mare parte din saxonii transilvăneni. Prin fantezia halucinantă, stufoasă a propagandei de rasă germanică superioară, dintr-odată paşnicii şi harnicii saşi transilvăneni de până atunci s-au simţit superiori şi au crezut că al Treilea Reich a ajuns deja până în Transilvania. În această euforie nazistă, tinerii saşi au preferat armata germană în locul celei ungureşti, normal, şi s-au înrolat în Waffen SS! În acei ani de război, ştiam doar că fiecare zi trece torcând istoria lumii pe care nu o putem prevedea cu adevărat ci doar să o plăsmuim cum ne-ar conveni…

 

Un general sas cu o carieră militară unică

 

Am fost foarte interesat de ceea ce îmi destăinuia Frau Margarete Schuster, în acea după amiază de vară pe terasa casei prietenului nostru Radu Pintea, aşezată sus pe un deal din Strâmba Bârgăului de sub Munţii Bârgăului, unde se zice, şi aşa şi este, cu cât eşti mai sus, la deal, la munte, cu atât eşti mai aproape de adevăr, pentru că minciunile se târăsc doar pe jos.   Văzându-mă atât de insistent cu întrebări, ca să-şi continue destăinuirile şi istoriile despre saşii transilvăneni, mi-a recomandat antologia istorică „Wir Nosner” bilingvă, de peste cinci sute de pagini despre saşii din Nosen (Bistriţa) şi Nosnerland (districtul saxon ce cuprindea aşezările lor de pe văile Lechinţei, Tecii, Şieului, Bistriţei, Dumitrei). Lucrarea este compusă din relatările celor ce au trăit vremea războiului, evacuarea ce a fost un adevărat exod de teama ruşilor şi suferinţa prigoanei la reîntoarcere, când în locul caselor şi gospodăriile lor au găsit un sumbru lagăr comunist, ce i-a chinuit psihic şi fizic ani de zile, după care nu au mai dorit nimic altceva decât să plece definitiv din lagărul dominat de Moscova. Este o antologie plină de mărturisiri dramatice personale ce împreună formează un cadru istoric   tridimensional, în adâncimea căruia găsim multe adevăruri dureroase care, sub dictatura comunistă, au fost interzise de-a fi transmise oral sau în scris. După căderea Zidului Berlinului şi a Cortinei de Fier au fost câţiva ani buni de libertate de expresie în Europa şi multe adevăruri istorice ascunse au ieşit la iveală, cum sunt şi cele din această „Wir Nosner” atât de bine coordonată şi închegată de Horst Gobbel, sprijinit de saşii ce au trăit acel refugiu şi au suferit atâtea nelegiuiri. Cei ce au contribuit la această antologie de adevăr istoric şi-au îndeplinit cu curaj o datorie de onoare faţă de semenii lor şi, pe drept, mărturisirile lor sunt acuzaţii deschise împotriva celor ce le-au distrus o bună parte din viaţa personală şi generală a comunităţii lor. Din nefericire, marea libertate de conştiinţă şi expresie europeană începută la sfârşitul secolului XX, se restrânge din nou, în fel şi chip, să nu ajungem să cercetăm şi să judecăm corect tot trecutul, adică întreaga istoria, fiindcă Historia est lux veritatis – istoria este lumina adevărului – şi multe adevăruri istorice au devenit incorecte politic pentru noii conducători ai lumii.

Wir-Nosner-coperta01 (411 x 600) (1)

Pe mine, cititorul, această lectură m-a copleşit prin amănuntele timpului de atunci şi suferinţele celor ce au trecut prin ele, suferinţe de neuitat. Printre cei ce au depus mărturiile despre evacuarea saşilor din septembrie 1944, am aflat şi pe cel ce a organizat şi a dat ordinul evacuării, Artur Phelps, un sas din Birthalm – Biertan – un militar de carieră extraordinar; ce şi-a început activitatea militară în armata austo-ungară, a continuat-o în armata română până la gradul de general şi a sfârşit-o ca general de divizie SS Waffen. Biografia lui este neasemuită, incomparabilă cu a altor ofiţeri superiori ce au participat la ambele războaie mondiale. A avut un sfârşit misterios, pur şi simplu a dispărut în toamna lui 1944, când şi-a dat seama că soarta celui de al Treilea Reich era pecetluită. La început, în anul 1901 la 20 de ani, după ce trecuse printr-o şcoală de cadeţi imperiali, era locotenent într-un regiment tirolez de munte. Trei ani mai târziu este primit la înalta Academie Militară Theresiană, după care în timpul Primului Război Mondial ia parte la campania din Serbia, apoi în Galiţia pe frontul rusesc, pe frontul italian în Alpii Austrieci şi chiar în Transilvania după ce România a declarat război Austro-Ungariei. La sfârşitul războiului, cu pieptul plin de decoraţii şi grad de ofiţer superior, se întoarce în Transilvania lui natală, care de data aceasta se unise cu România. Având un palmares militar deosebit este numit Comandantul Gărzii Naţionale Saxone. De menţionat, fiind important, că a luat parte la luptele de pe Tisa împotriva armatei comunistului Bela Kun, care atacase România. În aceste lupte, la un moment dat printr-o iniţiativă personală, neţinând cont de ordinul primit, a salvat de la dezastru militarii români dintr-un anumit sector. Pentru nerespectarea ordinului superior a fost trimis în Curtea Marţială, care nu numai că l-a achitat dar a şi apreciat acţiunea lui militară şi loialitatea faţă de Armata Română, de România. A fost decorat şi înaintat la gradul de colonel. Am fost impresionat să aflu aceste fapte militare ale lui Artur Phleps, pentru care, sasul nostru, a ajuns profesor de logistică militară la Academia de Război din Bucureşti şi sfătuitorul Regelui Carol al Doilea în organizarea şi funcţionarea brigăzilor de vânători de munte. Meritele sasului, în această organizare după modelul trupelor alpine tiroleze, au fost atribuite regelui, nedreptă obişnuinţă de la începutul lumii, bine cuibărită şi la curtea regelui play boy, împreună cu indecenţa şi corupţia. Artur Phleps fiind un militar corect şi curajos a dispreţuit anturajul regal, l-a criticat şi a intrat în conflict cu regele, care l-a înlăturat, fiindcă avea doar putere, de la Duduie şi linguşitorul lui anturaj. Artur Phleps era deja general, recunoscut şi apreciat după o carieră militară de patruzeci de ani, dar încă foarte capabil şi activ. La începutul campaniei împotriva Rusiei Sovietice, şi-a cerut permisiunea de la conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, să părăsească România pentru a-şi oferi serviciile militare Germaniei. Ion Antonescu, i-a acordat permisiunea cu multă părere de rău la pierderea unui mare general şi i-a strâns mâna dorindu-i succes. Şi astfel, sasul nostru s-a înscris voluntar în Waffen SS fiind instalat de către Heinrich Himmler SS Standartenfuhrer. Datorită experienţei şi izbânzilor militare din trecut şi a celor recente din SS Waffen a fost avansat la general de brigadă şi decorat cu Crucea de Fier. Între 1941 şi 1944 a format noi corpuri şi divizii Waffen SS în Yugoslavia cu care a luptat împotriva partizanilor. Din ordinul direct a lui Himmler este trimis urgent în Transilvania, după 23 august 1944, pentru a organiza retragerea trupelor germane şi evacuarea saşilor din faţa trupelor ruseşti, pe care le ştia de ce sunt capabile, încă din vremea Primului Război Mondial. În acea situaţie neaşteptată şi zguduitoare creată de actul de la 23 august 1944, decanul general al Bisericii Evanghelice din Nosen – Bistriţa, Dr. Carl Molitoris, se întâlneşte cu generalul Artur Phleps fiind contrariat de ordinul evacuării celor peste 40.000 de saşi din Nosnerland, acest district saxon din Nord Vestul Transilvaniei. Dialogul dintre cei doi saşi a fost concis.

– Domnule general, vă rog spuneţi-mi foarte deschis: putem să rămânem sau trebuie să ne pregătim să părăsim ţara natală?

– Domnule decan general, nu mai putem menţine ţara. Oamenii noştri trebuie să plece, chiar dacă ar trebui să pornească la drum numai cu un săculeţ cu pâine şi slănină în mână.

Era un ordin de la Cancelaria Reich-ului, direct de la Heinrich Himmler. Un ordin pe care l-au urmat peste 30.000 de saşi din această parte de Europa. Astăzi se ştie, de către cei ce vor să ştie, încă un adevăr tragic al războiului, că 14.000.000 (paisprezece) milioane de germani civili, de la Volga până în Sudeţi, şi-au părăsit casele de pe locurile natale şi s-au refugiat din calea armatei roşii, pentru vina că erau de neam germanic. Două milioane dintre ei nu au supravieţuit refugiului. Un genocid ce a atins apogeul în Dresda.

 

Un convoi deznădăjduit pe drumul necunoscut al viitorului

 

Horst Gobbel face în introducerea tomului un istoric concis al celor opt secole de existenţă a saxonilor – saşilor – în patria lor transilvană, după care m-am ghidat şi din care consemnez că, la ora actuală, saşii transilvăneni s-au risipit în lume: 200.000 în Germania, 18.000 în Austria, 30.000 în Statele Unite, 8.000 în Canada, în timp ce pe vatra lor transilvană au mai rămas doar vreo zece mii. O mare pierdere pentru România. În următorul capitol, Gunter Klein prezintă sugestiv Bistriţa – Nosen – în vremea ocupaţiei ungureşti – din 9 septembrie 1940 până în 12 octombrie 1944, în introducerea căruia prezintă corect Arbitrajul de la Viena, ca pe o mare eroare, în urma căruia s-au creat nemulţumiri şi tensiuni între cele două state: Ungaria nemulţumită că nu i s-a dat cât a pretins şi România care a considerat arbitrajul un dictat, un rapt din drepturile ei teritoriale pe care românii erau cel mai vechi şi numeros popor. Din Bistriţa s-a retras administraţia română dar şi regimentul de vânători de munte comandat de Colonelul Grigore Bălan, care în elevată conduită militară, în cadrul unei ceremonii pe platoul regimentului a lăsat la vatră camarazii noştri saşi care, până atunci, făcuseră parte din regimentul de vânători de munte. În urma regimentului românesc a intrat armata ungurească de ocupaţie şi-a arborat drapelele, a schimbat administraţia şi numele străzilor cu plăcuţe bilingve, în ungară şi germană, rumânii devenind din nou nişte valahi împuţiţi, toleraţi. Piaţa Centrală se numea Horthy Miklos-ter, strada lemnarilor Adolf Hitler-utca, strada spitalului Mussolini-utca, pentru că precizează martorul ocular setea lor de maghiarizare nu se schimbase în cei 22 de ani trecuţi şi tot el adaugă: Dacă „maghiarii de limbă germană” (adică ei, saşii) erau trataţi în mod privilegiat, populaţia românească nu dispunea nici de cele mai elementare drepturi. Saşii din Nosnerland au arborat pe lângă steagul unguresc şi pe cel cu zvastica, semn că se află sub protecţia celui de-al Treilea Reich şi s-au organizat în VDU – „Uniunea populară a germanilor din Ungaria” susţinătoarea şi propagatoarea ideologiei naziste obţinând rezultatele propagandiste scontate. Tineretul săsesc a preferat să se înscrie voluntar în Waffen SS decât să fie încorporat în armata ungară, Honvedseg. Iniţial s-au înrolat voluntar peste o mie două sute de saşi şi numărul lor a crescut treptat până la 9.000 în 1944, înrolaţi în trupe combatante şi auxiliare. Practic fiecare familie săsească a contribuit la   Waffen SS cu cel puţin un membru, deci saşii noştri îşi cunoşteau bine inamicul şi consecinţele ce urmau odată cu înaintarea ruşilor peste Nistru şi apoi peste Carpaţi. „Pământul natal nu-l mai putem ţine… Este momentul evacuării… În câteva săptămâni ruşii vor fi aici. Şi s-a mai făcut o remarcă importantă, adevărată, în favoarea românilor: teama saşilor nu era din partea armatei române, ci a celei sovietice, drept răzbunare pentru campania dusă de Germania pe teritoriul sovietic!

Plecarea saşilor a fost din timp şi minuţios pregătită în fiecare localitate din cele 33 ale Nosnerland-ului în care erau majoritari, iar ordinul plecării a venit în 12 septembrie 1944. Înaintea părăsirii localităţilor natale, în convoaie de care şi căruţe încărcate şi cu coviltir, participau cu toţii la o slujbă religioasă şi o rugăciune în comun de drum bun şi întoarcere grabnică, după care începeau să bată clopotele bisericilor şi roţile carelor şi căruţelor să se învârtă spre al Treilea Reich, prin Nordul Transilvaniei şi al Ungariei, devenind astfel roţile unei noi istorii după cele opt sute de ani. Foarte mulţi saşi au descris în amănunţit pregătirile refugiului, ce li s-a spus că va fi scurt, Ca exemplu al acestei afirmaţii, iată cum şi-a lăsat casa şi gospodăria strămoşească, îndestulată cu de toate, un sas din Măgheruş care credea că se vor întoarce în scurt timp: Grâul, orzul şi ovăzul au rămas nemăcinate în hambar, nutreţul adunat si uneltele în ordine, în curte am vărsat un sac de orz pentru gâşte şi găini, în coteţe aveam o scroafă de-a făta şi doi porci, i-am lăsat liberi în curte. Pe drum vedeam tot câmpul bogat în porumb, cartofi, sfeclă ce rămâneau în urma noastră nerecoltate, iar pe dealuri livezile şi viile erau încărcate, cine le va recolta. Poate dă Dumnezeu şi ne întoarcem de grabă şi timpul va fi bun să le putem recolta. Aceasta era situaţia generală şi majoritatea avea credinţa că se va întoarce curând la bunăstarea lor, cu toate că la începutul primăverii 1944, saşii de pe Şieu au văzut trupe germane în retragere şi convoaie de refugiaţi, un semn rău, pentru că nu i-au văzut întorcându-se, doar ducându-se.

Învăţătorul Gassner Robert, de pe Şieu, scrie în raportul său documentar: La mijlocul lunii aprilie1944, convoiul germanilor din Trasnistria a ajuns în locurile noastre natale. Au venit în jur de 63.000 de oameni după săptămâni de eforturi cumplite, cu căruţe trase de cai, cu vaci de lapte legate de căruţe. Starea lor era jalnică, mulţi bolnavi. Şi-au aşezat pentru câteva zile tabăra pe malul râului la Sărăţel, unde am avut grijă de ei, cu de toate. Convoiul germanilor din Transnistria s-a urnit cu greu şi s-a întins pe kilometri întregi, atât era de epuizat. De la Dej nu au mai putut merge mai departe de surmenaj şi supărare şi s-a hotărât să fie îmbarcaţi, claie peste grămadă, continuându-şi drumul spre Vaterland. În Septembrie a venit şi rândul celor de pe Şieu, printre care şi a familiei Gassner ce avea cinci copii; mama copiilor a plecat cu ei cu trenul şi învăţătorul cu căruţa în convoiul comunei. Trebuia să meargă pe drumuri lăturalnice, cele principale erau numai pentru armată, treceau prin sate care deja fuseseră părăsite. „Curţile satelor erau goale, vitele alergau mugind pe drum şi câmpuri, porci fără stăpâni, ţiganii jefuiau casele rămase fără stăpâni, era cea mai tristă imagine ce mi-a fost oferită în viaţa mea de până acum”, notează învăţătorul Gassner. Autorităţile ungureşti erau împotriva refugiului saşilor, aşa că nu i-au sprijinit de-a lungul drumului iar la trecerea Tisei practic i-au obstruat cât au putut. În sfârşit, sprijiniţi de Vehrmacht au reuşit să treacă Tisa pe un pod de pontoane în plină noapte cu emoţii şi lacrimi în ochi, pentru că se îndepărtau tot mai mult de locurile natale. Obosiseră iar întoarcerea degrabă acasă, pe zi ce trecea, devenea o iluzie, hrana se împuţina, furajele când erau plătite, când erau luate de pe câmpuri dar, în ciuda tuturor greutăţilor, se apropiau de frontiera cu Austria. La un popas mai îndelungat au aflat că trenurile de la Bistriţa erau în urma lor, datorită bombardamentelor şi a lungilor staţionări pe linii moarte şi unele o luau spre Cehia, altele spre Austria sau Germania. Toate începeau a-şi pierde ordinea, se instala debandada frontului ce se apropia mărind îngrijorările, nesiguranţa. „În noiembrie ’44 am ajuns să trecem graniţa în Austria de Sus şi cu această ocazie am fost obligaţi să predăm toţi banii ungureşti la vama ungară, urmând ca la Viena să primim mărci în schimb. Din nefericire pentru noi promisiunile ungurilor nu au fost respectate! Şi asta nu a fost totul, locurile care ne-au fost repartizate de autorităţi erau deja ocupate de alte mici convoaie de iugoslavi, unguri şi transilvăneni din sud. Eram fără bani şi fără acoperiş şi trecuseră două luni de la plecarea de acasă. Nu era timp de disperare, trebuia să ne descurcăm repede, se apropia frontul şi iarna.”

Cu zbatere continuă au reuşit să îndepărteze greutate după greutate, s-au reunit familiile şi au început să muncească pentru pâinea cea de toate zilele. „Transilvănenii noştri erau lipsiţi de pretenţii şi îşi duceau cu demnitate şi credinţă crucea”. Această scurtă frază îmi spune, ne spune, multe despre firea şi caracterul saşilor noştri. În primăvară şi-au dat seama că ruşii îi vor năpădi şi aici, dar, după ce au renunţat la patria lor şi au făcut un drum atât de lung şi greu să scape de ei, acum vor face orice să nu ajungă în mâna ruşilor. Şi au reuşit să scape de ruşi plecând mai departe spre vest, până în sectorul american, numai cu ce aveau într-o mână şi hainele de pe ei. Pentru tot restul vieţii vor rămâne uimiţi şi nedumeriţi de însufleţirea, de forţa şi călăuza din ei pe care au avut-o să scape de ruşi. „Cred că am fi tot mers şi mers până la capătul lumii, dacă numai acolo nu ne ajungeau ruşii!”

 

Nosen „eliberat de glorioasa armată sovietică”

 

În dimineaţa zilei de 13 octombrie 1944, numai un vânt de toamnă mai rămăsese pe străzile pustii ale fostului burg săsesc Nosen, şuierând a pagubă în ciuperci după plecata armată şi administraţie ungurească, vânt de toamnă rece care, din când în când, îşi înteţea şuieratul prevestind imensele pagube pe care le vor aduce şi „eliberatorii sovietici”, ce de acum trecuseră de Pasul Tihuţa, fără să întâmpine vreo rezistenţă armată şi coborau prin livezile saşilor „eliberându-le de mere şi pere”, anticipând marea captură de război pe care o vor face de cum vor intra în burgul săsesc, pe care Wehrmacht-ul îl părăsise fără lupte pentru a nu aduce stricăciuni medievalului burg ridicat de conaţionalii săi. Deşi, odată cu „glorioasa armată sovietică” a intrat în oraş şi regimentul român de vânători de munte, cel care îl părăsise în urmă cu patru ani, puterea supremă o exercita Comandamentul militar sovietic, să fie de bineînţeles şi indiscutabil, amintind ofiţerimii române că în acest război nimic nu s-a schimbat în soarta armatei române indiferent de cine le erau „fraţii de arme”. De data aceasta, mult mai rău, „fratele sovietic”, mai mare, le dădea picioare-n cur pentru a le intra şi mai bine în cap să nu îndrăznească a se abate de la subordonarea ordinilor generalisimului Stalin.

În Bistriţa, comandamentul sovietic era condus de locotenentul Serbacov, ce a ordonat, întâi de toate, începutul capturii de război din proprietăţile saşilor absenteişti. Au scos din casele lor bunurile cele mai valoroase le-au ambalat şi le-au trimis în Uniunea Sovietică, cea mai înaintată ţară din lume în privinţa capturilor de război pe unde ajungeau. Restul bunurilor săseşti au fost scoase la licitaţie, vândute ca la târg şi banii au fost depuşi într-un cont special, rusesc bineînţeles! Nici pseudo -autorităţile române, despre care trebuie spus că; întâi, nu ştim câţi or fi fost români hoţi sau de alte naţionalităţi şi al doilea, se ştie că indiferent de naţionalitate nu s-au lăsat mai prejos decât tovarăşii sovietici, urmându-le calea şi exemplul de „eliberatori mai mici”. În cele aproape 6.000 de gospodării săseşti, din care plecaseră aproximativ 30.000 de saşi, au fost aduse peste 2.150 de familii de colonişti români, restul revenind de drept învingătorilor: tovarăşilor de la partid şi tovarăşilor ţigani de nădejde. În primăvară, înaintea încheierii războiului, noul guvern dictat de „eliberatori” a făcut o reformă agrară democratică, care a împroprietărit pe noii colonişti cu pământurile saşilor, excepţie făcând tovarăşii de la partid şi ţiganii de nădejde ce nu ştiau lucra nimic, darămite în agricultură, cea mai veche şi nobilă cultură a omenirii. Au fost satisfăcuţi să slugărească inconştienţi conducătorilor noului regim democrat, Made in URSS.

Să consemnăm şi evenimentele istorice, reliefate în acest volum de câţiva martori oculari şi în mod extins de Alexandru Pintelei; că după război, se întorc în Ardealul eliberat o parte dintre evreii ardeleni, ce fuseseră deportaţi de autorităţile ungureşti în lagărele de muncă forţată din Germania. S-au întors şi imediat au luat parte, cu multă competenţă comunistă, la conducerea noului regim democratic al tovarăşului locotenent Serbacov, care de data aceasta e menţionat drept colonel, avansat probabil pentru meritele deosebite ale capturii de război. Pe lângă evreii ardeleni, în drept total de-a se repatria, vin în sprijinul conducerii noii orânduiri impuse şi evrei de la Moscova şi Chişinău, ce primesc imediat cetăţenie română, funcţii de conducere în partidul comunist şi unii chiar locuinţe săseşti. Tot acum încep să se întoarcă din ordin sovietic de data aceasta şi saşii ardeleni din refugiul în care au plecat tot la ordin! Ce soartă nenorocită le-a făcut războiul, înlănţuindu-i şi subjugându-i între două ordine, probabil pentru că iubeau pacea, care, acum ar fi trebuit să le dea şi lor aceleaşi drepturi ca şi celorlalţi. Nu a fost aşa, drama saşilor continuă, pentru ei nu există nici pace nici drepturi cetăţeneşti ci duşmănia şi ura unora şi altora, iar asigurările date din partea învingătorilor sovietici făcute în zonele lor de ocupaţie din Austria şi Germania au dispărut, tipic ruseşte, bolşevic, sovietic: mari în vorbe frumoase şi neîntrecuţi în fapte urâte, odioase, cumplite. Ajunşi înapoi în patria lor seculară, saşii au fost deposedaţi de toate bunurile personale cu care s-au întors, băgaţi în lagăre şi detaşamente de muncă, plătind chirie în fostele lor case şi muncind, ca slugi, pe fostele lor pământuri pentru pâinea cea de toate zilele. La ora aceea, un kilogram de pâine făcea 3.200 de lei, iar cei din lagăr pentru o zi muncă primeau 1.800 lei din care automat li se retrăgea o mie de lei pentru întreţinerea lagărului în care erau ţinuţi, intenţionat „întreţinut” în cea mai cruntă mizerie. Şi toate acestea au fost doar începutul. A urmat marea vânătoare a saşilor care au făcut parte din   Wafen SS, în trupele combatante sau auxiliare şi a celor din fosta „Uniunea populară a germanilor din Ungaria” organizaţie pro-nazistă. Cum practic, într-un fel sau altul, saşii, în majoritate, făcuseră parte din cele două formaţiuni au avut mult de suferit, prin condamnări, înjosire şi prigoană, hotărâte de tovarăşii din conducerea comunistă şi sprijiniţi cu devotament neţărmurit de evreii întorşi din lagărele germane. Drept este că şi evreii deportaţi au suferit o mare tragedie, motiv pentru care acum urau tot ce era german, chiar şi pe aceşti saşi nenorociţi de două ordine contradictorii. Să punctăm adevărul; nu aceşti saşi, simpli şi muncitori, i-au trimis în lagăre pe evrei ci guvernele de la Budapesta, să facă pe placul nazismului care le-a dat teritorii nemeritate de la vecini. Acele guverne au fost ajutate cu entuziasm de ungurii locali care, după retragerea armatei ungureşti s-au transformat cameleonic peste noapte; din revanşarzi verzi cu săgeţi în roşii comunişti cu stea în frunte, urcându-se în căruţa partidului comunist şi participând ca slugi ticăloase la conducerea asupritoare a României urându-i deopotrivă pe saşi şi români, etichetându-i duşmani ai poporului muncitor, acuzându-i de fascism şi reacţionarism dacă se împotriveau nedreptăţilor şi abuzurilor   comuniste.

Saşii întorşi din ordin sovietic, de data aceasta, în fostul lor Nosnerland, ajunseseră după război într-o situaţie neasemuită în altă parte a lumii europene, civilizate: fără identitate, fără drepturi, fără proprietăţi, fără apărare din partea statului, la discreţia tuturor persecuţiilor pricinuite de oricine se dădea şi făcea pe comunistul. Nu compar, dar cred că evenimentele din Mai 1946 sunt edificatoare. Saşii autohtoni şi-au cerut drepturile de cetăţenie şi un judecător de ocol, cum se numea atunci funcţionarul statului ce avea acest drept, a început să le acorde cetăţenia, cum era firesc. Şi din acest fapt, absolut legal, tovarăşul secretar de partid comunist, Ioan Negrea, sprijinit de tovarăşul avocat Brimberg şi tovarăşul comerciant Gluck, au declanşat o campanie de ură şi prigoană împotriva saşilor, începută cu o adunare bine orchestrată la Bistriţa şi încheiată cu „Duşmanii poporului vor tremura în faţa naţiunii”. Totul a dus la o mare confuzie şi agitaţie printre participanţi, neştiindu-se care sunt duşmanii, fiindcă nenorociţii de saşi nu aveau timp de aşa ceva, ei cu munca, munceau de dimineaţa până seara să-şi câştige o existenţă de limită, cât priveşte naţiunea nu se ştia despre care e vorba fiindcă, cu tot respectul, chiar că nu putea fi reprezentată de Brimberg şi Gluck. Dar aranjamentul murdar al comuniştilor, ce pretindeau că reprezentau naţiunea, s-a văzut la nivelul comunelor unde s-au dezlănţuit violenţe împotriva saşilor de la injurii, ameninţări şi bătăi până la izgoniri din comune. Dictatură comunistă impusă, ură evreiască şi prostie românească după război, când, toată lumea era încă traumatizată şi vindicativă, fără să realizeze adevăratele consecinţe ce vor urma datorită unei păci de mântuială.

 

Rugămintea unui sas, sincer naţiunii române

 

Saşii nemai putând suporta persecuţia şi mizeria în care erau ţinuţi, maltrataţi şi disperaţi şi-au pus nădejdea în vechii lor reprezentanţi, dintre cei ce în toţi anii alienatului război nu se apropiaseră politic de nazism. Aceştia nici nu plecaseră la ordin în refugiu, rămăseseră şi nici nu alergaseră în întâmpinarea „eliberatorilor”. Acum la întoarcerea saşilor tot din ordin, de data asta sovietic injust, ei, cei rămaşi cunoscând drama celor plecaţi, o adevărată odisee în infernul războiului, i-au înţeles şi au început să-i reorganizeze în vechiul lor spirit săsesc şi să ceară drepturile lor legale peste tot, adresând petiţii „guvernului de largă concentrare democratică” de la Bucureşti şi Comisiei Aliate de Control ce avea un sediu chiar la Dej. Dar, vae victis, întreaga comisie era formată numai din comunişti sovietici!

Dintre cei ce s-au străduit foarte mult pentru drepturile saşilor întorşi în România „eliberată”, a fost marea personalitate, avocatul sas Rudolf Schuler care, din 1918 făcea parte din Istoria Românilor, pentru că a alăturat poporul săsesc unirii celei mari şi fireşti a României în acele vremuri esenţiale pentru poporul român. Pentru a-i cunoaşte cu adevărat personalitatea, consider că este potrivit şi elocvent să reproducem întocmai pasaje din Memoriul său, din 1945, vremuri de restricţie nelegiuită poporului sas, adresat Consiliului de Miniştri al României în acele vremuri de restricţii nelegiuită a poporului sas, pe care l-am găsit anexat în Wir Nosner , fiind important de ştiut şi pentru români:

„Înalt Consiliu de Miniştri,

Subsemnatul, în anul 1930, pentru purtarea mea loială faţă de ideile românismului, am fost decorat cu ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer. În anul 1919, la 8 ianuarie, împreună cu colegul meu Rudolf Brandsch am putut conduce poporul săsesc la hotărârea de la Mediaş, prin care acest popor s-a alipit în mod benevol, conform ideilor de atunci ale preşedintelui Willson, la România Mare. Deputăţia noastră a fost primită la gara din Bucureşti de cinci miniştri, iar eu am avut cinstea de a preda personal Majestăţii Sale Regele Ferdinand Întâiul hotărârea poporului săsesc luată prin reprezentanţă generală.

Pentru această purtare, numele colegului Brandsch şi al meu au fost răspândite în toată presa maghiară, cu cruce neagră, ameninţându-ne cu moartea, aşa că ani de zile nu am putut călători prin Budapesta. Consecinţa acestei purtări a fost că regimul ungar restabilit prin hotărârea de la Viena, nu mi-a permis să fac practică avocăţească. În anul 1919, într-un moment istoric, m-am decis pentru drepturile istorice şi naturale ale poporului român de a crea statul său pe aceste teritorii. Am rămas fidel hotărârilor mele (din 1918, nota mea) nefăcând nici un pas pentru a schimba hotărârea ministrului ungur de justiţie (după cedarea din 1940 – nota mea).

Cu ideile hitleriste prin care se trecea la conducerea autocratică şi nedemocratică a poporului n-am consimţit şi m-am distanţat de această mişcare (faptul că nu s-a refugiat în Reich la ordin, demonstrează această distanţare – nota mea).

Având acest trecut simţesc nimicirea morală şi materială a poporului săsesc, ce ar fi programată, cu mare durere. Este general ştiut şi dl. prof. Iorga constată însuşi în Istoria Românilor, că cultura sătească românească nu este nicăieri aşa dezvoltată, ca acolo unde românii locuiesc în vecinătate cu saşii. Pe teren cultural şi literar amintesc faptul că prima tipăritură românească pe teritoriul Transilvaniei, Cathechismul, s-a făcut în anul 1542 la Sibiu, prin îndrumarea consiliului orăşenesc.

Recunosc faptul că purtarea poporului săsesc a fost în ultimii 5 ani provocatoare şi cu tot greşită, contrară purtării noastre din trecut şi contra ţinutei pe care un popor conlocuitor trebuie să o poarte faţă de celelalte popoare ale statului. Totuşi, simţim ca o rea răsplată a tuturor serviciilor pe care le-am făcut culturii acestei ţări, în decursul a multor sute de ani, dispoziţiunile programate. Istoricul Iorga a constatat că poporul român are o inimă bună şi cu toate că a fost sărac în trecutul său, este un popor cu gândire nobilă.

Apelez la gândirea nobilă a poporului român, reprezentată în acest moment istoric pentru noi de Înaltul Guvern, să nu nimicească un popor care a putut fi dus pe o cale greşită prin conducătorii săi vinovaţi, care popor însă, în masele sale, este un popor de lucru, de hărnicie, de folos şi nu de pagubă pentru ţară.

Bistriţa, 25 iulie 1945

Cu deosebită stimă Dr. Rudolf Schuller”

Am citit cu multă luare aminte această scrisoare, fiind impresionat de ţinuta morală a avocatului sas Rudolf Schuller, ce nu a făcut compromisuri nici în faţa guvernului hortist, nici în faţa Fuhrerprincip, dar s-a aplecat, datorită durerii avută în suflet pentru conaţionalii săi, în faţă înaltului guvern instalat de eliberatorul sovietic cu rugămintea de-a nu nimici acest popor care benevol s-a alipit României Unite. Avea dreptate, apăra o cauză umană, din nefericire înaltul guvern nu gândea nobil cum gândea poporul român, nu gândea deloc, executa ce i se ordona. Rudolf Schuller îşi dădea bine seama ce viitor vor avea ţările din zona comunistă, de aceia în memoriul său a şi propus o alternativă împotriva nimicirii saşilor din România: „Retrocedarea noastră acolo de unde am venit cu veacuri înainte, ar fi o soluţie naturală a sorţii noastre”. Frumoasă şi dreaptă ca speranţă, utopie sub dictatura comunistă. Nu li s-a dat drumul, dar în următorii ani şi-au primit cu greu drepturi, cetăţenia, proprietatea limitată, şi alături de români, care constrânşi de teroarea comunistă puteau gândi nobil cât vroiau, totul era să nu spună ce gândesc, au trecut cu toţi, conlocuitori şi neconlocuitori, la construcţia cincinalelor, unul după altul, până ce au ajuns din nou la cartele pentru alimente, intraseră în epoca de aur.

Saşii, odată cu noile relaţii diplomatice dintre   RFG şi RSR din 1967, au început să plece definitiv, la cererea lor de data aceasta, dar era coadă mare la aşteptare, în faţa lor încă mai erau nişte evrei care ne-au instalat comunismul cu tenacitate şi autoritate de la Kremlin, dar acum nu le mai plăcea ce făcuseră în România. Aşa se face că pe mulţi saşi Anno Domini 1989 i-a mai prins în victoriosul nostru lagăr comunist, o adevărată închisoare a fricii, foamei şi frigului, închisoare din care, odată porţile deschise, saşii şi-au luat zborul, urmaţi de mulţi, foarte mulţi, milioane de români. Ei, românii, nici după un sfert de veac, încă nu au un Rudolf Schuller care să vină cu o alternativă la nimicirea poporului român, a României.

În această speranţă, au ales de preşedinte un sas, dar au ales unul greşit…

(Corneliu Florea – fragment din volumul în pregătire „Vara pisicilor negre”)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Vară indiană

Posted by Stefan Strajer On December - 20 - 2015

Vară indiană

Autor: Monica Ligia Corleanca (Cincinnati, Ohio)

N-am dormit toată noaptea din cauza unui greiere scandalagiu și obraznic care mi-a intrat in casă. Mi-a trecut supărarea amintindu-mi că s-a făcut răcoare și o fi avut nevoie, bietul de el, de puțină cădură să se dezmorțească. Mi-a făcut serenade pe toate tonurile, s-a mai potolit din cântare după miezul nopții, dar a pornit să-și dreagă glasul dimineața; să-l omori și alta nu! Când am început să-l caut după voce, mereu mă păcălea schimbându-și locul, așa că pe moment am renunțat să-l bag în seamă. M-am mutat la computer să-mi citesc mesajele și în timp ce eram concentrată pe un text mi-a bătut cineva în geam; întorc capul și ce-mi văd ochii? Un guguștiuc adorabil pe pervaz mă privea cu insistență de parcă ar fi spus: „hei, nu vezi că mi-e foame, ai vreun grăunte, ceva?” Am tresărit emoționată. Am fugit la bucătărie să adun niște firimituri de pâine, m-am întors la geam, dar uitasem că am plase pe care nu le pot ridica pe dinăuntru să-i pun mâncarea. Uffff! L-am chemat la balcon, i-am lăsat firimiturile și niște semințe pentru păsări pe balustardă, dar n-a mai apărut. In schimb mi-a sărit dintre flori, drept în față, o minune de pasăre colibri care-și căuta și ea ceva de lucru acolo. Am fost atât de fericită să-mi dau binețe cu aceste delicate zburătoare că m-am înveselit pe loc. Mai aud acum dimineața și seara un fluierat ascuțit la fereastră, un fel de țipăt disperat al unei păsărele pe care n-am reușit s-o văd niciodata, dar îi recunosc strigătul ciudat și insistent când vine primăvara și-și anunță prezența. Acum este pe ducă, dar chiuie și flueră atât de tare pe la trei dimineața că-mi vine s-o împușc!

Ce și-or fi găsit domnule să se adune toți taman la geamurile mele? Ca să nu mai pun la socoteală gândacii zburători și rău mirositori pe care-i găsesc grămezi dincolo de ușa balconului meu când vine frigul și-i adun cu fărașul, sau bietele buburuze care dau buzna în casă speriate de vântul tomnatec. Chiar și câteva viespi își caută acum loc de adăpost pe lângă ușa debaralei din balcon, însă de dumnealor mi-este tare frică. Toți par a fi în mare forfotă pentru pregătirile de iarnă, iar eu simt și văd cum toată natura se pregătește pentru o profundă schimbare. Begoniile mele superb colorate se ofilesc, alte câteva ghivece cu petunii și flori minuscule albăstrui s-au uscat de mult, fucsia se bălăbănește amețită atârnând de un cârlig, așa că și le-am înlocuit cu niște tufănele, semn că vara ne-a părăsit. Un curcan sălbatec cu trei pui își face rondul zilnic prin păduricea din spatele clădirii mele și-l admir de la distanță ce țanțoș calcă; mă mir cum de nu s-a întâlnit încă cu o vulpe care se tot circulă prin aceleași tufișuri și-i poate înhăța urgent un puișor pentru masa de seară. Pe cumătra vulpe ~locatară veche ~o văzusem într-o seară cu un pui de iepuraș în gură, așa că… unul de curcan fraged i-ar fi căzut chiar mai bine. Căprioara noastră știută de câțiva ani n-a mai apărut, s-o fi ascuns si ea pe undeva să-și pregătească culcușul de iarnă, fiindcă stând pitită în păduricea vecină a scăpat de împușcăturile vânătorilor. Avusesem trei, dar au dispărut; aici se împușcă toamna căprioarele, ceea ce îmi frânge sufletul. În parcul cu grădină botanică din apropiere veverițele sunt în mare agitație, cu fălcile umflate de ghinde, se bat, se ceartă, urcă și coboară în viteze mari pe copaci spre depozitele lor de alimente, niște mahalagioace cu stil. Pe pământ, apare dintre tufe o marmotă grasă și leneșă mirându-se de ceea ce se petrece în jur. Prea puțin îi pasă de prezența mea, ne știm de multă vreme, cred că este și ea debusolată de timpul care a trecut atât de iute că mai-mai să vină iarna și nu și-a terminat de umplut galeriile cu provizii. Pe motanul parcului, căruia i-am dus de mîncare ani de zile, nu l-am mai văzut,   poate nici nu mai trăiește bietul de el, lepădat și chinuit stând ascuns prin tufișuri pe vreme de vară sau iarnă, supraviețuid doar cu ceea ce primea de la trecătorii generoși. Privesc la gâștele canadiene trecând pe deasupra pădurii în stoluri organizate de formație asimetrică „V”, iar țipătul lor mă înfioară sunând ca un trist adio acestor locuri unde toată lumea le iubește și hrănește. Până la primăvară avem multe luni de așteptare ca să le revedem. Tare mi-ar place să am și eu aripi de condor s-o iau din loc către ținuturi unde vara este veșnică.

Toamna, anotimpul sufletului meu, se află aici, cu adiere de vânt cald-rece, cu bogăția de fructe, legume și flori cu miros amărui, cu crizanteme elegante și cu frunzele copacilor colorate pe toate tonurile ruginii-aurii în pădurea la care privesc din balconul apartamentului meu. Mă scald în bucuria naturii care mă înconjoară și mă răsfăț sub razele benfice ale soarelui de Răpciune. Intru într-o stare de beatitudine prin expunere la baia de lumină, în uitarea de sine, dar până să mă dezmeticesc, am intrat în Brumărel. Prea repede! Așa simt și eu: azi e luni iar mâine vineri, a trecut anul ca o lună, ne fuge timpul pe sub nas de nu mai apucăm să ne bucurăm de zilele frumoase sau să ne terminăm treburile.

La acest timp ne mutau nasurile din loc aromele de pastramă de oaie din grătarele mustăriilor îmbrăcate în stuf la câte un colț de stradă din București, iar în Dobrogea toamna era sărbătorită cu   mămăliguță, pastramă și neapărat cu must sau tulburel, urmate de plăcintele cu dovleac cum n-am mai mâncat nicăieri în lume. Când eram copii ne trimiteau părinții cu bucăți mari de dovleac la cuptoarele fierbinți ale simigeriilor, unde ne coceam și cozonacii de Paște, să ni le scoată cu coaja aurită să le mâncăm ca pe prăjituri, cu scorțișoară și nuci presărate pe deasupra. Când apăreau prunele brumării făceam măcar zece-douăsprezece borcane de fructe pregătite după rețeta amicei mele Dana, cu batoane de scorțișoară, nuci și felii de lămâie, să le deschidem numai iarna la o cană fierbinte cu ceai sau pentru umplut clătitele. La fel ne zdrobeam să facem zacusca la care munceam câteva zile, apoi o sigilam în borcănașe pe care le deschideam numai la Crăciun, sau Anul Nou. Eu și colega mea Gratziela ne luam măcar două zile libere lângă duminică să muncim împreună la zacusca pe care o împărțeam frățește când era gata; gata zacusca, dar gata și noi, frânte de oboseală. După ce puneam la acrit castraveciorii pentru salatele de boef, ciupercile de pădure la saramură și murăturile la butoiaș, ne potoleam respirând fericite că am scăpat de grijă până la primăvară. Aceste mici bucurii erau parte din tradiția și mândria noastră de a oferi musafirilor ceva special la mesele în jurul cărora ne adunam la povești când afară bătea crivățul turbat, în timp ce noi ne încălzeam cu un pahar de vin negru sau coniac vechi fără să ne pese. Atunci ne așezam în jurul mesei discutând ultimele cărți apărute în lume, ascultam poeziile scrise de prietenii poeți, evaluam piesele de teatru din noua stagiune, ultimii laureați Nobel, concertele recente cu soliștii preferați și pictorii prezenți în expozițiile bucureștene. Ne prindeau diminețile în dispute culturale cu care ne-am hrănit tinerețea îmbogățindu-ne sufletele, fiind fericiți.

Toamna cădeau frunzele, mureau florile, se goleau parcurile, începeau ploile, dar abia se deștepta viața culturală la București: teatrele pe alese, deschiderea stagiunilor de concerte la Atheneu și Radiodifuziune și expozițiile de pictură peste tot locul. Tempi passati.

În America acest sfârșit de toamnă este cunoscut ca Vară Indiană (Indian summer), nume dat de indienii nativi fiindcă vine cu mângâieri de soare târziu, tocmai când credeai că s-a terminat toamna, cu o boare caldă ca la Amalfi sau Ana Capri, inducând emoții ce te trimit la visare, iar pe mine la o călătorie imaginară în jurul lumii. Acum ni se tot spune că avem doar 16 ore pe zi ore în loc de 24, apropiindu-ne de momentul „zero”; tot pământul este în schimbare! Chinezii spun că ne aflăm în anul de capră și vom intra pe anul de maimuță după sfârșit de ianuarie 2016. Nu știu pe ce an al chinezilor sau Maya ne aflăm, dar acesta a fost unul plin de vești proaste, cu războaie, cu zecile de mii de fugari din Orient invadând Europa, cu preziceri că vor veni zile negre așteptându-se un dezastruos crash al băncilor, că Yellow Stone este gata să explodeze, cutremure mari ici și colo, accidente dese de avioane, o adevărată răsturnare a liniștii noastre; trăim într-o teamă permanentă cu care adormim în brațe seara și ne gândim să nu ne trezim dimineața într-o mare mare catastrofă. O frică ce ne este indusă subliminal ca să nu ne mai tihnească nimic. Fiecare zi începe cu vești rele, parcă anume difuzate ca să ne țină cu frica în sân, să nu ne mai putem concentra pentru ceva creativ.

Viața noastră este ca un Halloween, ați observat? trăim într-un permanent zbucium organizat de Ghionoaia care ne tulbură liniștea zburând călare pe un măturoi nuclear, sau pe rachete-spion survolând spațiile și unde zărește pace sau bunăstare, aruncă imediat otrava contaminâd locurile, ucigând oamenii, dărâmând clădirile, dar cel mai dureros că sunt rase de pe suprafața pământului monumente vechi, vestigii culturale, valori ale civilizațiilor trecute de care nu-i mai pasă nimănui. Ne vom întoarce oare la epoca pietrei cioplite!? Vor trăi generațiile viitoare precum aborigenii? Tot ce se poate, fiindcă Ghionoaia rade tot!

Nu mai deschid TV-ul cu zilele, caut să-mi protejez sistemul imun ascultând doar muzică bună, iar pentru o terapie de toamna-iarnă mi-am cumpărat niște lână peruviană pentru tricotat. Cum sunt friguroasă și nu se găsesc decât pulovere din acrilic, a-mi face eu pulovere din lână pură mă amuză; n-am mai tricotat de pe vremea studenției, iar mai târziu, când așteptam primirea actelelor de plecare din țară îmi măcinam timpul să-mi calmez emoțiile în mod productiv; atunci mi-am făcut câteva pulovere și două fuste în care mi-am împletit toate fricile, rugăciunile și semnele de întrebare despre viitorul meu pe un alt continent. Mi-au ținut loc de mătănii.

Urmărind cum ne trec zilele, Vara Indiană e pe ducă, dar vine Halloween-ul autentic pe care eu îl detest, însă nebunii lumii îl celebrează cu patos, în costume de vrăjitori, cu măști odioase, cu păianjeni, lilieci și pisici negre. În sălile de concerte simfonice s-au pus în scenă spectacole cu muzică sinistră pentru Halloween, cu scenografie plină cu imagini înfricoșătoare, apoi în fiecare an n-am scăpat de filme și comentarii despre Vlad Țepeș. (Vlad the Impaler).

Vremea frumoasă ne părăsește, dar eu aștept Thanksgiving-ul, cea mai importantă sărbătoare a Americii: zilele de mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am primit sau avem, în amintirea primilor pelerini care la 1621 au inițiat această celebrare în colonia din Plymouth Massachusetts împreuna cu indienii Wampanoag cu care au împărțit recolta, sărbătoare aprobată și declarată în 1777 de Congresul USA ca sărbătoare națională. În anul 1863 președintele Abraham Lincoln a proclamat ca celebrarea Thanksgiving-ului să se facă în fiecare an în cea de a patra joi a lunii noiembrie.

Mi se pare înălțător să găsești timp măcar o dată pe an pentru meditație și rugăciune, de conectare la Sursa Divină când elberându-te de toate durerile și emoțiile negative, înlocuindu-le cu bucuria de a trăi, cu recunoștință pentru ceea ce ai, cu gânduri de dragoste pentru familie și prieteni, cu spălarea răului și instaurarea binelui pe întregul pământ mutilat de prea multe suferințe.

Etimologia cuvântului Thanksgiving cuprinde două părți distincte: „thanks” (mulțumire) şi „giving” (dăruire), deci să fim îndatoritori, dar și generoși cu semenii noștri.

Ce bine ne-ar prinde tuturor să inițiem o sărbătoare mondială de mulțumire lui Dumnezeu pentru darurile primite și pentru o împăcare unii cu alții, cu toate neamurile locuind pe Terra. Atunci ne-am putea considera cu adevărat oameni superiori ai acestui secol.

(Brumărel 29, 2015)

Foto.Monica-Corleanca

Foto. Monica Ligia Corleanca

UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

Posted by Stefan Strajer On December - 5 - 2015

UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

De la 10 mai 1866 la 1 decembrie 1918

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În urma depunerii jurământului de credinţă în faţa Adunării Reprezentative a Principatelor Române de către Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, în data de 10 Mai 1866 aceasta devine Ziua Naţională a României. După Războiul de Independenţă, la 10 Mai 1877, Carol Întâi al României declară în faţa parlamentului Independenţa de Stat a României. Patru ani mai târziu, la 10 Mai 1881 se sărbătoreşte, cu bucurie şi grandoare, trecerea ţării de la principate unite la Regatul Român recunoscut internaţional. Aceştia au fost anii de mari transformări istorice şi de pornire a poporului român spre marele său ideal naţional, unirea firească a tuturor românilor într-un stat naţional unitar, ştiut fiind că mai mult de jumătatea poporului român trăia, compact şi majoritar, în provinciile istorice Banat, Ardeal, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Basarabia sub asuprirea străină ale marilor imperii ce ne înconjurau: otoman, rusesc, austro-ungar.

Odată, consolidat nucleul regatului românesc, cărturarii patrioţi şi biserica creştină română, atât din regat cât şi din părţile stăpânite de imperii, au strâns legăturile în vederea unirii celei fireşti într-un stat unitar pe Vatra Daciei, pe care neamul a supravieţuit cu stoicism, când îndârjit, când vlăguit de copleşirea barbarilor şi a imperiilor. În tumultul european al începutului de Secol XX, românilor, pentru împlinirea idealului lor naţional, le trebuia sprijinul unor puteri europene, altele decât cele trei imperii ce în decursul istoriei cotropiseră şi stăpâneau marea parte a teritoriului şi poporului român. Privirile majorităţii unioniştilor întregitori ai patriei, pe care o vedeau drept Dacia Redivivus, se îndreptau cu nădejde spre puterile Antantei; Franţa şi Anglia.

La o lună după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Saraievo, începe Primul Război Mondial prin declaraţia de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei din 15 iulie 1914. În mai puţin de o lună toate marile puteri europene sunt în război, România îşi declară neutralitatea în urma Consiliului de Coroană convocat şi condus de regele Carol Întâi, datorită pactului secret pe care-l avea cu Austro-Ungaria, pact impus cu brutalitate de Bismark. Neutralitatea ţine până în august 1916, când Antanta promite guvernului român satisfacerea revendicărilor lor de unire cu românii de pe partea cealaltă a arcului carpatic, dacă intră în război alături de ele. Ca urmare a acestor promisiuni, în 17 august 1916 are loc la Bucureşti o convenţie şi semnarea unui tratat între Antanta şi guvernul condus de I.C. Brătianu. În urma acestei convenţii Regatul Român declară război imperiului Austro-Ungar, în 27 august 1916, pentru eliberarea conaţionalilor lipsiţi de elementarele drepturi cetăţeneşti, supuşi unei maghiarizări intensive. Armata română, cu entuziasm şi uşurinţă, trece prin trecătorile carpatine ajungând până la Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, Orşova. În acest timp Germania, Turcia şi Bulgaria declară război Regatului Român. Comandamentul Suprem al Armatei Române face câteva greşeli tactice dezastroase în faţa noilor duşmani, conduşi de doi strategi prusaci, fiecare în fruntea unei armate superior echipate şi instruite. Generalul Falkenhyn atacă prin Ardeal iar generalul Makensen prin Bulgaria. Prinsă în cleşte, Armata Română pierde şi bătălia de apărare a Bucureştiului în decembrie 1916. Coroana şi guvernul se retrag în Moldova dar Armata Română rămâne stăpână pe trecători şi linia Mărăşeşti – Galaţi. O iarnă tristă, grea şi plină de nevoi, dar ataşamentul de neclintit al regelui Ferdinand (german) şi al Reginei Maria (britanică) faţă de români devine exemplul urmat de toţi, dar mai ales de Armata Română. Singura excepţie fiind fiul lor, prinţul Carol ce dezertează, trecând în Rusia, să se căsătorească!

Anul 1917 a fost placa turnantă a războiului: Ruşii s-au săturat de război şi s-au apucat de revoluţii, din februarie până în octombrie s-a ales praful de imperiul Romanovilor, americanii odihniţi, simţind că războiul nu va mai dura trei ani, au aranjat de un pretext ca sa intre în război, iar naţionalităţile din Austo-Ungaria au devenit tot mai insistente să se despartă definitiv de habsburgi. Românii s-au trezit între ciocanul bolşevicilor şi nicovala prusacă, dar cu o dăruire desăvârşită apără trecătorile, obţinând victorii la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz oprind armata germană să intre şi să cucerească Moldova. Datorită haosului bolşevic şi menşevic din Rusia, românii sunt obligaţi să accepte armistiţiul impus de Germania, în noiembrie la Focşani, pentru a se apăra de ruşi, care din foştii aliaţi au devenit jefuitori bolşevici. Adio, tezaur românesc!

În Anul 1918 începe deznodământul războiului prin discursul preşedintelui american, Woodrow Wilson, intitulat Paisprezece Puncte, în care impune autodeterminarea naţiunilor înglobate prin forţă şi tratate nejuste în Austro-Ungaria. După aflarea acestui discurs democratic american, la Roma, în Martie 1918, are loc Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria care adoptă moţiunea de susţinere a dreptului fiecărei naţiuni la autodeterminare şi ori să devină stat independent ori să se unească cu statul de aceeaşi naţionalitate deja existent. O luminare şi o cale larg deschisă, încurajatoare pentru Românii din Austro-Ungaria la autodeterminare.

Dar, înaintea lor, a venit surpriza, surprizelor: autodeterminarea naţiunilor o susţineau şi bolşevicii şi astfel la 27 Martie 1918, Basarabia devenise independentă de Rusia şi se reuneşte la Moldova lui Ştefan cel Mare, fiindcă numai atât mai rămăsese din Regatul Român în acea primăvară. Trebuie subliniat că Germania l-a adus la putere pe Lenin în Rusia, ca să o scoată din război, să le fie mai uşor germanilor în vest unde se tocaseră fără victorii, se epuizaseră material şi apăruse demoralizarea în rândul militarilor. Din aceste motive Germania a încheiat „Pacea de la Bucureşti” recunoscându-i României teritoriul cu care a intrat în război, minus Dobrogea, în schimb impunând demobilizarea armatei şi păstrarea controlului asupra resurselor şi al economiei ţării. Tratatul nu a fost ratificat în parlament şi nici promulgat de Regele Ferdinand.

Degeaba, s-a retras Germania în spatele trecătorilor carpatine, trăgând după ea slabele armate austo-ungare, fiindcă în urma lor a venit corpul expediţionar al generalului francez Franchet d’Esperey care a scos din luptă pe bulgari şi pe turci, astfel încă un imperiu murea.

Zilele imperiului Austro-Ungar, un hibrid penibil şi steril, erau numărate. Naţionalităţile ce îl formau se organizează tot mai temeinic pentru autodeterminare. La New York are loc Congresul sârbilor, croaţilor, cehilor, slovacilor, românilor, polonezilor, rutenilor a cărui rezoluţie impune ideea democrată a desprinderii totale de al treilea imperiu depăşit istoric, muribund. Comitetul Naţional Român de la Paris se lărgeşte în Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad, iar Alexandru Vaida Voevod în data de 18 octombrie 1918, citeşte în Parlamentul de la Budapesta declaraţia de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Banat. La Viena, Iuliu Maniu detaşează din armata autro-ungară un corp de 70.000 de voluntari români şi-i aduce în Ardeal, în vederea desprinderii totale atât de imperiul austriac, cât mai ales de Ungaria care, la rândul ei, se rupe de Austria, dar vrea să menţină, în continuare, înglobat, Ardealul.

În următoarele zile, deznodământul Primului Război Mondial se precipită iar cehii şi solovacii se unesc în Cehoslovacia şi-şi declară independenţa, în timp ce în Sud se formează noul stat unit şi independent al Slovenilor, Croaţilor şi Sârbilor. La 11 noiembrie 1918, se încheie armistiţiul pe frontul de vest, iar în 13 noiembrie 1918 pe frontul balcanic, după care Ungaria este obligată de puterile Antantei să-şi retragă trupele din Ardeal şi să permită trupelor române să le înlocuiască. Consiliul Naţional Român Central nu ajunge la nici o înţelegere cu delegaţia ungurească la Arad şi hotărăşte Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la Întâi Decembrie 1918, în cinstea lui Mihai Viteazul care a intrat în Cetatea Alba Iulia, în noiembrie 1599, ca unificator al celor trei principate Muntenia, Moldova şi Transilvania şi în memoria Răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan. Înaintea acestui eveniment, Congresul General al Bucovinei, cu mare majoritate, a emis rezoluţia de unire necondiţionată cu Regatul Român. Astfel o altă parte a Moldovei lui Ştefan cel Mare se reuneşte cu neamul ei.

1dec1918_Alba_Iulia

Adunarea de la Alba Iulia, prin cele 1228 de delegaţii alese din toate comitatele româneşti a dat adunării un statut de plebiscit şi acestor delegaţii s-au alăturat o sută de mii de români, veniţi din toate satele şi comunele romaneşti din Bucovina şi Basarabia, din Maramureş şi Banat, din Crişana şi Ţara Moţilor, din Haţeg până-n Caraş au transformat-o în Marea Adunare Naţională a Românilor ce au vroit şi au realizat statul naţional unitar.

Rezoluţia Unirii citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu cuprinde: Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Rezoluţia mai cuprinde şi libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplină libertate confesională, înfăptuirea unui regim democratic în toate domeniile vieţii publice, reformă agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale.

Istoricul consemnează: „La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită.” Această rezoluţie este prezentată Regelui Ferdinand de către o delegaţie condusă de Miron Cristea episcop de Caransebeş, alaturi de Iuliu Hossu episcop greco-catolic de Gherla, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod şi Caius Brediceanu. Trebuie menţionat şi reţinut că, Adunarea Generală a Germanilor din Transilvania şi Banat ce a avut loc la Mediaş aprobă decizia românilor, ei cunoscând istoria Ardealului Românesc şi drepturile majorităţii cetăţenilor, pe când Adunarea Generală a Ungurilor, ţinută la Cluj, a reafirmat loialitatea lor faţă de Ungaria, pentru prima dată stat independent de la 1526. Trupele române intră în Cluj în 24 decembrie 1918 fără să întâmpine rezistenţă din partea lor.

În recenta istorie a Romanilor, Întâi Decembrie 1918 stă alături de Unirea lui Mihai Viteazul, Unirea lui Alexandru Ioan Cuza, Războiul de Independenţă condus de Carol Întâi, de încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba Iulia. Oglindind aceste mari evenimente istorice, Ziua Naţionala a României a fost Zece Mai până în 1947. Din 1948 s-a fixat 23 august, o zi comunistă de tristă amintire. După revoluţia de la Timişoara din 1989 şi lovitura de stat de la Bucureşti, paleo-comunistul Ion Marcel Ilici Iliescu a propus ca zi naţională 22 decembrie, ce avea aceeaşi valoare ca şi 23 august. Din fericire, a fost contracarat istoric şi combătut politic până ce, în final, a promulgat legea prin care Întâi Decembrie să fie zi naţională a România.

(Noiembrie 2015, Winnipeg – Canada)

Despre o campanie anti droguri…

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Despre o campanie anti droguri…

Interviu cu Gigel Lazăr

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

Ana Magdin: Gigel Lazăr, se pare că visul tău a devenit realitate, datorită domnului primar al Sectorului 2 din București, Neculai Onțanu. Te rog să povestești cum ai început această colaborare, pe ce perioadă și cum decurg lucrurile?

Gigel Lazăr: Așa cum cititorii voștri stiu deja, la CIADO (Centrul Internaţional Antidrog şi pentru Drepturile Omului), totul este atipic, și în acest context, colaborarea mea cu dl Neculai Onțanu și Primăria Sectorului 2, a început interesant. L-am abordat pe dl primar pe facebook, pe pagina dânsului, propunându-i un program comunitar de prevenire antidrog. Spre marea mea surpriză, nu a stat pe gânduri, mi-a zis „vă aștept la Primărie”. În 36 de  zile, programul a fost deja pus în practică. Programul este unul foarte complex. Prima parte, a cuprins o campanie de 7 zile, cu grup țintă, tinerii, dar și părinții, cărora le-am distribuit materialele de informare asupra riscurilor asociate consumului de droguri dar și date privind simptomatologia consumatorului. A doua parte a programului, are ca scop, partea de educație civică prin ciclul de Conferințe: „Tinerii și propriile lor valori”, „Educația culturală extrașcolară”, „Teatrul-activitate extracurriculară” la care vor fi cuprinși peste 12.000 de elevi, profesori, părinți și nu în ultimul rând, un „Centru de Voluntariat Antidrog” care va avea ca scop, tocmai informarea și conștientizarea locuitorilor sectotului 2, asupra riscurilor asociate consumului de droguri.

Ana Magdin: Cât de receptivi sunt locuitorii acestui sector și care sunt granițele unde trebuie să te oprești? Proiectele sunt numai pentru acest sector sau te extinzi în toată Capitala?

Gigel Lazăr: Toată echipa CIADO, a fost surprinsă de reacția populației. Și cum noi, la CIADO, nu suntem obișnuiți cu hârtie ca raportare, ne face plăcere să vă oferim din arhiva noastră câteva imagini pentru a ințelege de ce am zis că am fost surprinși. În 7 zile, am informat om cu om, peste 13.000 persoane. Campania a putut fi văzută, out-door, de peste 200.000 locuitori. Pe rețelele de socializare, opinăm că peste 250.000 de persoane, au citit știrile despre campanie în mass media, fie că vorbim de ProTV, România TV, Prima TV, Radio România Actualități, Puterea, RomâniaPress, Etno TV, au difuzat știri care au ajuns la peste 3.000.000 de oameni. Asta demonstrează că cele două echipe ale CIADO și Primăria sectorului 2, au fost performante. Dar nimic nu se putea face fără voluntari și pot zice că tinerii de la Consiliul Municipal al Elevilor, Parlamentul Tinerilor și Guvernul Tinerilor din sectorul 2, au dat o lecție de implicare în problemele sociale ale comunității pentru mulți locuitori, care doar proclamă ideea de voluntariat. Acești tineri au muncit 7 zile, să ducă mesajul antidrog la mii de oameni și asta din om în om. Respect și multă considerație pentru ei.

gigel 5

Ana Magdin: Ce îți dorești să aduci nou în proiectele tale, odată cu începerea noului an școlar?

Gigel Lazăr: Programele CIADO, vor fi complexe și în toamnă/iarnă. Avem multe conferințe, seminarii, programe de educație civică și evenimente culturale. Văzând deschiderea primarului sectorului 2, domnul Neculai Onțanu, îmi doresc să dezvolt această relație cu Administrația Publică Locală și Societatea Civilă, la cel mai înalt nivel de performanță. Am observat că și dânsului îi plac provocările, care aduc un plus în comunitate, unde are o echipă foarte bună cu care lucrează și le-aș aminti aici, pe doamna Mariana Georgescu – Director de Comunicare și Relații Internaționale iar doamna Hurjui Isabela – Directorul General al DGASPC. Am convingerea că această colaborare poate fi un exemplu în politicile locale de prevenire antidrog, nu doar pentru alte primării din România ci chiar un exemplu pentru multe entități administrativ- teritoriale, din Estul Europei.

Ana Magdin: Ce faci in acest moment, unde te pot gasi oamenii, în ce locuri ai evenimente?

Gigel Lazăr: CIADO, poate fi contactat pe www.ciado.ro sau pe pagina noastră pe facebook,  „Arta Contra Drog”. Evenimentele noastre încep din luna octombrie, în toată țara. Unde văd cititorii voștri sigla „CIADO și Arta Contra Drog”, să știe că suntem noi. Vom fi în Brașov, Cluj, Mureș, Timișoara, Arad, Iași, Galați, Bacău, Constanța, Craiova și multe alte localități.

Ana Magdin: Cum ai decis să-i convingi pe consumatori că nu este bună alegerea morții albe?

Gigel Lazăr: CIADO nu dorește să convingă, cred că asta și este rețeta succesului programelor noastre. Noi, prin ceea ce facem, arătăm partea „bună” a consmului de droguri și partea dureroasă a consumului de droguri. Lăsăm pe fiecare să decidă. Drogurile la început dau plăcere și tinerii sunt încântați, doar că urmează partea dureroasă, aceea a sevrajului, durerilor fizice etc. Și asta le spunem tinerilor, cu multe exemple video și audio… Nu doar un consumator suferă, ci toți de lângă el, fie că vorbim de familie, prieteni etc. Campaniile noastre sunt adaptate secolului XXI, profilului psihologic al tânărului acestui secol, pentru care, drogurile sintetice reprezintă risc și amenințare.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Gigel Lazăr: Așa cum știți de atâția ani, inima mea, sufletul meu, au fost dedicate României, indiferent că sunt la Consiliul Europei, la Strasbourg sau la Comisia Europeană, la Bruxelles. Nu am moment din viață, în care să nu mă gândesc, ce pot face pentru români, din domeniul meu de activitate. N-am cerut și n-am să cer nimic, vreau doar ca românii să înțeleagă, că nu facem nimic dacă ura ne va domina. Toți ne pricepem la politică și la fotbal, ăsta este motivul pentru care nu suntem performanți nici în politică și nici în fotbal, așa că, m-aș gândi să fim performanți în umanitate, socializare și mândria de a fi români. Și nu uitați, peste Prut, sunt tot români, mulți dintre ei, poate că sunt mai români decât mulți dintre românii de dincoace de Prut.

O moschee uriașă la București?!

Posted by Stefan Strajer On September - 16 - 2015

O moschee uriașă la București?!

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

„Gândul se sparie”, cum ar spune cronicarul, la aflarea știrii că în inima Bucureștiului se va construi, cu banii Turciei, cea mai falnică moschee din Europa. Te întrebi de ce-au căzut sorții pe români să îndure asemenea implant de religie musulmană tocmai în capitala lor. De ce nu în Ungaria care a fost pașalâc turcesc, de ce nu la Viena cea asediată de turci, de ce la București, unde o biserică ne amintește de uciderea prin decapitare a voevodului Constantin Brâncoveanu și a copiilor lui de către mai marii Imperiului Otoman? Oare jertfele principatelor române prădate de atâtea ori de Poartă, oare simbolul iconic al lui Ștefan cel Mare, a cărui sabie stă și acum la Istambu, nu vorbesc împotriva oricărui gest de sfidare venit dinspre Turcia, și planul construirii moscheii este unul. Pentru că dacă s-ar fi ridicat o nouă moschee în Dobrogea, unde viețuiesc în pace cu românii în jur de șaizeci, șaptezeci de mii de etnici turci, ar fi fost un fapt normal, expresie a respectării libertății religioase într-o democrație. Construirea moscheii în mijlocul unei populații covârșitor românești, în București continui să spun că este un gest de sfidare, pentru că locuitorii capitalei vor trebui să audă la miezul nopții cântecul din vârful minaretului, vor fi obligați să asiste la practicarea unei religii care nu este a lor. De ce nu este lăsată religia să fie practicată acolo unde este intrinsecă unor comunități organice cărora le transmite mesajul. Ca să nu mai vorbim, că, așa cum s-a observat, la intrarea în capitala României moscheea va fi edificiul dominant al peisajului. Noi știm că la București ne aflăm într-o țară de religie creștin ortodoxă, dar plasarea moscheii i-ar putea induce în eroare pe străinii necunoscători ai locului. Nu încetăm a ne întreba de ce se înalță cea mai mare moschee din Europa în lumea românească, atât de îndelung hărțuită de Imperiul Otoman! Fără a fi ranchiunoși, totuși considerăm că se cuvine a avea puțină reverență față de istorie. Avem o anumită sensibilitate peste care n-ar trebui să se treacă. Nu mai putem vorbi de political corectness, când în joc sunt acțiuni de nesocotire a specificului național.

mo_62447300

Dar nu se încearcă oare prin globalizare tocmai un atentat la ceea ce este aproape de esența specificului național? Sprijinindu-ne pe ortodoxie am rezistat ca popor, păstrându-ne ființa națională. Nu degeaba a fost Ștefan cel Mare supranumit și cel Sfânt. Istoria și tradiția ne-au transmis lecția de nobilă umilință a voevodului, care, după fiecare victorie antiotomană, ridica o mănăstire sau o bisericuță. Ștefan cel Mare nu s-a rezemat numai pe paloșul său, pe oștirea sa, ci și pe credința sa ortodoxă, și-a înclinat fruntea în fața Atotputernicului.

Mai este de relevat apoi aspectul secretos al înțelegerii dintre guvernanții români și oficialitățile turcești. Din nou ca și în atâtea alte circumstanțe poporul român a fost pus în fața faptului împlinit. Acordul a fost perfectat încă din timpul președenției lui Traian Băsescu, din 2004 și pus în aplicare acum, în 2015 sub guvernarea Ponta, care a atribuit terenul guvernului de la Istanbul, premierul profitând de ocazie să se și opereze la genunchi acolo, pentru a-și temporiza demisia, punând pentru a câta oară paranoia lui deasupra interesului țării. Românii au fost din nou luați prin surprindere de o hotărâre de guvern, care într-o societate democratică ar fi trebuit să fie obiectul unei dezbateri deschise. Când lucruri esențiale, care privesc într-un fel sau altul soarta românilor, se aranjează în spatele ușilor închise să ne mai mirăm că oamenii sunt aruncați în totală confuzie, simțindu-se mereu trădați, mereu trași pe sfoară? Întreaga politică de douăzeci și cinci de ani încoace a fost lipsită de transparență. Nu se cunoaște nici până azi adevărul despre lovitura de stat/revoluția din decembrie 1989, despre instigatorul la mineriade, căci Ion Iliescu neagă din răsputeri că el ar fi fost implicat, despre fenomenului securist românesc care a rămas un deziderat pe hârtii; legitimitatea mișcării din Piața Universității este contestată, giganticele rețele de hoți și borfași, care au prădat economia României de un sfert de veac, abia au început a fi investigate, după ce excrocarea marii majorități a românilor și a fondurilor europene a fost pe deplin înfăptuită. Haosul administrațiilor guvernamentale a fost întreținut cu bună știință, ca la adăpostul lui baroni, parlamentari, magistrați, miniștrii și prim-miniștrii să se poată ocupa în voie nu de durerile reale ale țării, ci de acumularea dementă a averilor personale cu o lăcomie bestială. Au dispărut hărți importante de la Institutul Geologic, indicând bogățiile acelui pământ, dar nimeni nu știe nimic. Cert este că multe dintre ele au ajuns în mâinile unor investitori străini, avizi de îmbogățire rapidă. România pare a fi supusă unui regim neocolonial. Lista neregulilor este nesfârșită. Hoția și incompetența înaltei administrații din România au reușit să alunge trei milioane de români ca să ajungă slugi în spații vestic europene. Între a rămâne în țară și a muri de foame și a te autoexila pentru supraviețuire judecați și dumneavoastră că bieții oameni n-au avut de ales. Deși am auzit muncitori intrați în greva foamei la combinatul de apă grea de la Turnu-Severin, căpușat și distrus, care au strigat că nu vor să plece slugi la străini. O fetiță din acel oraș condamnat la inaniție a mărturisit unui reporter că de ziua ei de naștere și-ar dori să mănânce salam. Acolo au adus guvernările tembele România!

Furturile masive de la CNADR care au condamnat România la o țară fără infrastructură, în ciuda sumelor astronomice cheltuite de multe ori fără cap în lucrări făcute de mântuială abia acum intră în colimatorul unor jurnaliști de investigație. Toți oamenii de bună credință acuză pe mahării din Ministerul Tranporturilor de lipsă de coerență, pasiunea pentru para-ndărăt, grija părintească pentru prăsirea rețelelor de furt în haită.   Da, îndrăznim să spunem că s-au strâns în haită politicienii români și înalții demnitari, dedați unei corupții fără precedent. Cât de trist arată istoria ultimilor douăzeci și cinci de ani pentru România.

Și când toate acestea se întâmplă la noi, planul plantării unei moschei triumfale în centrul capitalei României vine colac peste pupăză. Exact asta lipsea românilor extorcați de hoții de la guvernare?! Înțelegem de aici că românii nu trebuie să fie doar ruinați materialicește, ei trebuie și umiliți în propria lor țară, desconsiderați. De ce când propaganda musulmană se întețește, constituirea enclavelor care impun legea Sharia, vandalizarea marilor orașe amenință stabilitatea statelor europene, de ce într-un asemenea moment s-a decis construirea tocmai la București a grandioasei moschei? Vedem în acest act o invitație la năvălirea în masă a populației musulmane la noi, orientarea ei dinspre Europa Vestică spre România. Acesta să fie oare scopul, având în vedere că nu departe de România, în fosta Iugoslavie s-a constituit prin abuz primul stat musulman în Kosovo cu sprijinul NATO și al administrației Clinton.

Din nefericire, soarta țării noastre continuă să fie trasă la sorți de alții cu sprijinul nemijlocit al înalților demnitari români, indiferent de apartenența lor partinică, uniți prin duhul trădării naționale și al jafului unui popor vlăguit de câte rele s-au abătut asupra lui.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

O moschee uriașă la București?!

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2015

O moschee uriașă la București?!

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

„Gândul se sparie”, cum ar spune cronicarul, la aflarea știrii că în inima Bucureștiului se va construi, cu banii Turciei, cea mai falnică moschee din Europa. Te întrebi de ce-au căzut sorții pe români să îndure asemenea înplant de religie musulmană tocmai în capitala lor. De ce nu în Ungaria care a fost pașalâc turcesc, de ce nu la Viena cea asediată de turci, de ce la București, unde o biserică ne amintește de uciderea prin decapitare a voevodului Constantin Brâncoveanu și a copiilor lui de către mai marii Imperiului Otoman? Oare jertfele principatelor române prădate de atâtea ori de Poartă, oare simbolul iconic al lui Ștefan cel Mare, a cărui sabie stă și acum la Istambul, nu vorbesc împotriva oricărui gest de sfidare venit dinspre Turcia, și planul construirii moscheii este unul. Pentru că dacă s-ar fi ridicat o nouă moschee în Dobrogea, unde viețuiesc în pace cu românii în jur de șaizeci, șaptezeci de mii de etnici turci, ar fi fost un fapt normal, expresie a respectării libertății religioase într-o democrație. Construirea moscheii în mijlocul unei populații covârșitor românești, în București continuu să spun că este un gest de sfidare, pentru că locuitorii capitalei vor trebui să audă la miezul nopții cântecul din vârful minaretului, vor fi obligați să asiste la practicarea unei religii care nu este a lor. De ce nu este lăsată religia să fie practicată acolo unde este intrinsecă unor comunități organice cărora le transmite mesajul. Ca să nu mai vorbim, că, așa cum s-a observat, la intrarea în capitala României moscheea va fi edificiul dominant al peisajului. Noi știm că la București ne aflăm într-o țară de religie creștin ortodoxă, dar plasarea moscheii i-ar putea induce în eroare pe străinii necunoscători ai locului.   Nu încetăm a ne întreba de ce se înalță cea mai mare moschee din Europa în lumea românească, atât de îndelung hărțuită de Imperiul Otoman! Fără a fi ranchiunoși, totuși considerăm că se cuvine a avea puțină reverență față de istorie. Avem o anumită sensibilitate peste care n-ar trebui să se treacă. Nu mai putem vorbi de political correctness, când în joc sunt acțiuni de nesocotire a specificului național.

Dar nu se încearcă oare prin globalizare tocmai un atentat la ceea ce este aproape de esența specificului național? Dimensiunea ortodoxiei practicată veacuri de-a rândul la noi a fost un scut pentru oprirea ofensivei catolicizării dinspre Vest și piatră unghiulară de rezistență față de mahomedanism. Sprijinindu-ne pe ortodoxie am rezistat ca popor, păstrându-ne ființa națională. Nu degeaba a fost Ștefan cel Mare supranumit și cel Sfânt. Istoria și tradiția ne-au transmis lecția de nobilă umilință a voevodului, care, după fiecare victorie antiotomană, ridica o mănăstire sau o bisericuță. Ștefan cel Mare nu s-a rezemat numai pe paloșul său, pe oștirea sa, ci și pe credința sa ortodoxă, și-a înclinat fruntea în fața Atotputernicului.

Mai este de relevat apoi aspectul secretos al înțelegerii dintre guvernanții români și oficialitățile turcești. Din nou ca și în atâtea alte circumstanțe poporul român a fost pus în fața faptului împlinit. Acordul a fost perfectat încă din timpul președenției lui Traian Băsescu, din 2004 și pus în aplicare acum, în 2015 sub guvernarea Ponta, care a atribuit terenul guvernului de la Istanbul, premierul profitând de ocazie să se și opereze la genunchi acolo, pentru a-și temporiza demisia, punând pentru a câta oară paranoia lui deasupra interesului țării. Românii au fost din nou luați prin surprindere de o hotărâre de guvern, care într-o societate democratică ar fi trebuit să fie obiectul unei dezbateri deschise. Când lucruri esențiale, care privesc într-un fel sau altul soarta românilor, se aranjează în spatele ușilor închise să ne mai mirăm că oamenii sunt aruncați în totală confuzie, simțindu-se mereu trădați, mereu trași pe sfoară? Întreaga politică de douăzeci și cinci de ani încoace a fost lipsită de transparență. Nu se cunoaște nici până azi adevărul despre lovitura de stat/revoluția din decembrie 1989, despre instigatorul la mineriade, căci Ion Iliescu neagă din răsputeri că el ar fi fost implicat, despre fenomenul securist românesc care a rămas un deziderat pe hârtii; legitimitatea mișcării din Piața Universității este contestată, giganticele rețele de hoți și borfași, care au prădat economia României de un sfert de veac, abia au început a fi investigate, după ce excrocarea marii majorități a românilor și a fondurilor europene a fost pe deplin înfăptuită. Haosul administrațiilor guvernamentale a fost întreținut cu bună știință, ca la adăpostul lui baroni, parlamentari, magistrați, miniștrii și prim-miniștrii să se poată ocupa în voie nu de durerile reale ale țării, ci de acumularea dementă a averilor personale cu o lăcomie bestială. Au dispărut hărți importante de la Institutul Geologic, indicând bogățiile acelui pământ, dar nimeni nu știe nimic. Cert este că multe dintre ele au ajuns în mâinile unor investitori străini, avizi de îmbogățire rapidă. România pare a fi supusă unui regim neocolonial. Lista neregulilor este nesfârșită. Hoția și incompetența înaltei administrații din România au reușit să alunge trei milioane de români ca să ajungă slugi în spații vestic europene. Între a rămâne în țară și a muri de foame și a te autoexila pentru supraviețuire judecați și dumneavoastră că bieții oameni n-au avut de ales. Deși am auzit muncitori intrați în greva foamei la combinatul de apă grea de la Turnu-Severin, căpușat și distrus, care au strigat că nu vor să plece slugi la străini. O fetiță din acel oraș condamnat la inaniție a mărturisit unui reporter că de ziua ei de naștere și-ar dori să mănânce salam. Acolo au adus guvernările tembele România!

Furturile masive de la CNADR care au condamnat România la o țară fără infrastructură, în ciuda sumelor astronomice cheltuite de multe ori fără cap în lucrări făcute de mântuială abia acum intră în colimatorul unor jurnaliști de investigație. Toți oamenii de bună credință acuză pe mahării din Ministerul Tranporturilor de lipsă de coerență, pasiunea pentru para-ndărăt, grija părintească pentru prăsirea rețelelor de furt în haită. Da, îndrăznim să spunem că s-au strâns în haită politicienii români și înalții demnitari, dedați unei corupții fără precedent. Cât de trist arată istoria ultimilor douăzeci și cinci de ani pentru România.

Și când toate acestea se întâmplă la noi, planul plantării unei moschei triumfale în centrul capitalei României vine colac peste pupăză. Exact asta lipsea românilor extorcați de hoții de la guvernare?! Înțelegem de aici că românii nu trebuie să fie doar ruinați materialicește, ei trebuie și umiliți în propria lor țară, desconsiderați. De ce când propaganda musulmană se întețește, constituirea enclavelor care impun legea Sharia, vandalizarea marilor orașe amenință stabilitatea statelor europene, de ce într-un asemenea moment s-a decis construirea tocmai la București a grandioasei moschei? Vedem în acest act o invitație la năvălirea în masă a populației musulmane la noi, orientarea ei dinspre Europa Vestică spre România. Acesta să fie oare scopul, având în vedere că nu departe de România, în fosta Iugoslavie s-a constituit prin abuz primul stat musulman în Kosovo cu sprijinul NATO și al administrației Clinton.

Din nefericire, soarta țării noastre continuă să fie trasă la sorți de alții cu sprijinul nemijlocit al înalților demnitari români, indiferent de apartenența lor partinică, uniți prin duhul trădării naționale și al jafului unui popor vlăguit de câte rele s-au abătut asupra lui.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

O viaţă de judecǎtor – The life of a judge

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2015

O viaţă de judecǎtor – The life of a judge

– o apariție editorială de valoare –

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Ion Turcu a fost magistrat timp de 40 de ani. A fost numit judecător la data de 1 noiembrie 1964. Între 1988-2003 a fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Şi-a încetat activitatea prin pensionare în anul 2005. Actualmente este membru al „Insol Europe” și „Insol International” și exercită profesia de avocat în Baroul Cluj. Remarcabilă este şi activitatea sa didactică: conferenţiar universitar (1991-1994), profesor universitar (1994-1995 și în prezent), conducător de doctorat (1995 şi până în prezent). Impresionante în CV-ul domniei sale sunt şi capitolele relative la „publicaţii” şi „premii şi distincţii”. La finele anului trecut şi-a publicat memoriile: „O viaţă de judecător – The Life of a Judge”, ediţie bilingvă (Editura Hamangiu, 2014). Descrierea inserată pe coperta cărţii îndeamna convingător la lectură: „O viaţă de judecator apare la jumătate de secol de la absolvirea Facultăţii de Drept a Universităţii Babeș-Bolyai de către autor, Profesorul Ion Turcu. Despre oameni, evenimente, trăiri, pe alocuri despre frumuseţile procedurii. Adevăr nedichisit. Credem că această carte ar trebui să fie bibliografie pentru etica şi deontologia viitorilor judecători” (Dr. Andrei Săvescu, Coord. JURIDICE.ro).

M-a impresionat în mod deosebit lucrarea şi o consider valoroasă, atât pentru stilul memorialistic, cât mai ales pentru realismul celor prezentate, probând fără echivoc aspecte importante din activitatea instanţelor de judecată. Veridicitatea faptelor, plasate riguros în contextul politic corespunzător fiecărei împrejurari, mi-a indus o neaşteptată, dar incontestabil reală, încântare.

1

Cartea este structurată pe 14 capitole, o simplă enumerare a acestora fiind mai mult decât incitantă: Erorile justiţiei socialiste; Duelul excepţiilor de procedură sau beţia-scuză absolutorie; Inculpatul nu vede; Poate fi conştiinţa judecătorului garanţia dreptaţii?; Cenaclul literar-penal; Vă rog să vă legitimaţi!; Porcăria miracolelor; De la papirusul egiptean la covorul orădean; Ave Cezar Vavan; După cina la o cârciumă dubioasă; Nu am fost ascultător; Una caldă, una rece; Să nu aruncăm şi pruncul cu apa din copaie; Diversitate florală. În cele ce urmează, voi căuta să evit a mă referi sau a reda termeni specifici tehnicii jurudice, formule de pronunţare a sentinţei sau expresii aparţinând jargonului judiciar. Ţin să precizez, de asemenea, că mă voi limita la evocarea, relatarea şi citarea doar a câtorva dintre numeroasele întâmplări şi aprecieri personale, unele deosebit de savuroase, ale autorului, care ne avertizează de la început că „ar fi multe de spus despre ciudăţeniile vieţii din acei ani, o viaţă mizerabilă pe care o trăiam toţi, judecători şi judecaţi” şi că a selecţionat numai momente din toţi cei 40 de ani pe care le consideră semnificative. Este fascinantă motivarea proprie, sinceră şi bărbătească, de a purcede la scrierea cărţii de memorii: „Să ne asumăm răspunderea pentru tot ce s-a întâmplat. Să admitem că vom fi judecaţi şi condamnaţi mai degrabă de a fi înţeleşi şi aprobaţi. Și totuşi, nu putem renunţa la ideea de a scrie, nu numai pentru a ne descărca, ci şi pentru a supravieţui propriei noastre sorţi. Toţi vrem să dăinuim mai mult decât viaţa biologică. Unii o mărturisesc, alţii o ascund sub laşitate şi cinism”.

Referitor la propria biografie, profesorul Turcu menţionează: „Am trait 10 ani de viaţă într-o coşmelie din materiale ieftine în care eram chiriaş şi am trait în condiţii mizere, pe care astăzi nu le-ar concepe nimeni. Făceam lecţiile la o lampă cu petrol, mama gătea pe o plită cu foc de lemne, baie nu exista pentru că singura sursă de apa era o cişmea în curte. Gazul metan încă nu fusese introdus în periferia Gării Cluj. Cu toate acestea eram primul în clasă la învăţătură, chiar dacă nu eram de loc un exemplu de bună purtare. În cei 10-12 mp ai locuinţei își duceau zilele şase persoane: patru elevi de şcoala primară şi doi adulţi. Şi totuşi eram printre cei mai curaţi trupeşte şi, cu siguranţă, cei mai ageri la minte. Nu aveam jucării şi principala mea carte rămânea abecedarul pe care scrisesem cu seninătatea pe care o are numai preşcolarul: Și ursul s-a făcut gem”. O amintire nostalgică din copilărie, dublată de o glumă dureroasă a acelor timpuri, ne dezvăluie o frântură din viaţa românului în acea perioadă: „În copilărie, ca preşcolar, ţineam locul la coadă la o prăvălie unde se bănuia că se introduce marfă, în timp ce mama şi sora mea se plantau la alte cozi la fel de misterioase. Cu o anecdotă din acel timp va fi mai uşor de înţeles fenomenul. Un cetăţean vede o coadă şi îl întreabă pe ultimul la ce stă la coadă? Acesta îi raspunde că nu ştie, dar nu are importanţă pentru că orice s-ar da e binevenit. Trecătorul continuă investigaţia din persoană în persoană, cu acelaşi rezultat, până ajunge la primul din coadă. Dialog. Î: Ei s-au aşezat luându-se după dumneavoastră. Şi…repet întrebarea, la ce staţi la coadă?. R: La nimic, mi s-a făcut rău şi m-am sprijinit aici de perete. Trecătorul îl sfătuieşte să plece de acolo pentru că îi derutează pe ceilalţi. Celălalt îi replică: Cum o să plec, dom’le, tocmai acum când am şansa de a fi primul la coadă?!”.

Descrierea sumară a organizării şi dispunerii instanţei de judecată evocă realitatea sumbră a condiţiilor precare în care se desfăşura activitatea justiţiei: „Topografia biroului arăta astfel: la masa mea veneau la stânga şi la dreapta cei doi asesori populari, reprezentanţii maselor de oameni ai muncii de la oraşe şi sate care garantau o justiţie populară. Ambii erau fochişti de locomotive, membri de partid şi cu rude în aparatul de activişti ai comitetului raional de partid. Aceasta rudenie explică de ce erau desemnaţi asesori populari. „Trăgeau din greu” timp de 6 luni la locul de muncă ca să obţină venituri cât mai mari, după care se retrăgeau la odihnă la tribunal, unde dormeau în cizme. În lunile de activitate în justiţie, Ministerul Justiţiei îi plătea cu salariul mediu pe cele 6 luni de fochist. Îşi puneau semnătura pe minutele hotărârilor, acolo unde eu puneam degetul. Aparenţele erau salvate. Votul lor putea fi majoritar şi aceasta era garanţia înfăptuirii rolului de clasă conducătoare pe care îl aveau muncitorii. Grefiera se mulţumea cu un colţișor din masa mea, deşi muncea mai mult decât toţi laolaltă. Ea ştia ce trebuie să consemneze, ce trebuie să audă şi ce să nu audă. Dacă completul de judecată, compus din patru persoane, ocupa o masă, tot o masă ocupa singur procurorul, care nu se ridica niciodată de pe scaun pentru a se adresa instanţei. La cea de-a treia masa erau grupaţi împricinaţii, oricâţi vor fi fost aceştia”.

Savuroasă este relatarea despre alternativa autorului de a deveni politician. În anii care au urmat Revoluţiei, participând la ceremonia semnării unui acord la Palatul Justiţiei din Besancon, Franţa, a răspuns invitaţiei de a face un scurt comentariu pentru postul local de televiziune. Pentru a nu pierde din farmecul relatării, prefer să citez: „Dupa ce au plecat cameramanii, din colţul opus al vastei încăperi a venit la mine procurorul general al instanţei franceze care mi-a spus fără introducere: „Mai ai 10 ani buni. Intră în politică!”. Pentru moment, am rămas confuz. Nu pricepeam de ce mi-a făcut această recomandare, pentru că noi nici nu ne cunoşteam. Ulterior mi-a explicat: a văzut că mă descurc cu televiziunea şi avea impresia că asta e tot ce trebuie să ştie şi să facă un politician. Nu am fost ascultător şi nu sunt nici acum implicat în politică. Nu regret, pentru că eu ştiu mai bine că-mi lipsesc aspecte esenţiale din caracterul specific al politicienilor”.

Este strălucitor şi, fără îndoială, trebuie reţinut răspunsul pe care maestrul Turcu l-a dat intr-un context de excepţie şi la nivel înalt la întrebarea dacă în România acelor ani existau preocupări pentru uniformizarea normelor juridice pe ansamblul ţărilor din Europa: „…dacă se pune problema unităţii dreptului, noi, românii, luăm modelul de unitate pe care ni-l oferă natura. Ea ne oferă două modele de unitate. Primul model este unitatea în uniformitate. Este cazul deşertului unde fiecare grăunte de nisip seamănă până la identitate cu celelalte şi totuşi peisajul este jalnic. Cel de-al doilea este modelul de unitate în diversitate. Este cazul unei pajişti înflorite, în care, fiecare floare are propriile culori şi propriul parfum, fără ca prin aceasta să fie afectată câtuşi de puţin unitatea peisajului. Dacă suntem consultaţi şi ne putem spune părerea, noi optăm pentru cel de-al doilea model de unitate”.

În fine, aştept cu mare nerăbdare şi sincer interes alte lucrări de o asemenea ţinută, purtând semnătura profesorului Ion Turcu, speranţa de a-l citi din nou fiindu-mi susţinută de promisiunea din cuprinsul acestui volum: „Deşi sunt deja doi ani de când am schimbat prefixul, nu-mi găsesc astâmpărul şi scriu în continuare, conştient că voi mai primi îmbrânciri, una sau două”.

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Vara războaielor mari (3)

Posted by Stefan Strajer On July - 10 - 2015

Vara războaielor mari (3)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Renaşterea naţională în Moldova

Dintre cei ce au făcut mare cinste poporului român, în aceste vremuri grele, au fost întâi de toţi Regina Maria şi Regele Ferdinad, prin faptul că au rămas alături de români, deşi nu erau români, apoi prin comportamentul modest dar profund devotat poporului în doliu, bântuit de boli şi nevoi. Vintilă Brătianu ca politician naţional şi gospodar priceput, generalul Prezan devine Şeful Statului Major, boieri aplecaţi asupra gliei strămoşeşti, intelectualitatea şi preoţimea. Organizare. Renaştere. Din cele patru armate iniţiale, s-au mai putut forma numai două, mai bine instruite şi echipate. Fiecare divizie – au mai rămas numai 15 – dispunea de un regiment de vânători de munte, după exemplul Corpului alpin bavarez. În primăvară Regele ţării se leagă să dea pământ ţăranilor pe care să-l muncească şi să-l apere. Dovedind un spirit de largă înţelegere istorică, boierimea ţării consimţi de bună voie împroprietăririi.
De Zece Mai au depus jurământul voluntarii ardeleni şi a fost un fior de încredere şi nădejde. Din nefericire veşti alarmante veneau din Rusia imperială, în care Nicolaie al 2-alea a fost forţat să abdice, iar guvernul provizoriu care i-a urmat a fost înlocuit de unul menşevic, iar armata a devenit anarhică, saturaţie de tranşee!

Mărăşeşti – Mărăşti

Au fost zilele de glorie militară românească în Primul Război Mondial. Despre aceste bătălii, istoricii de toate categoriile, scriitorimea cu înclinaţii şi capacităţi diferite în ale scrierilor de tot felul, au scris şi vor mai scrie. Eu mă opresc la două rânduri scrise de Mircea Vulcănescu în a sa istorie, fiindcă mi se par cardinale, „Câştigarea unei bătălii nu înseamnă ocuparea unui teritoriu, ci impunerea unei voinţe”. În vara lui 1917, în care Puterile Centrale nu mai aveau loc nici de mica parte liberă a Moldovei lui Ştefan cel Mare, câştigarea acestor bătălii însemna înainte de toate voinţa libertăţii, a demnităţii, a rădăcinilor noastre naţionale. Adaug, pentru imaginea istorică, că presiunea asupra celor două Armate româneşti din Moldova a fost continuă, dar in iulie 1917, germanii au vrut să le înfrângă total şi definitiv. Astfel de la Bucureşti pleacă să conducă operaţiunile militare, spărgatorul de fronturi, Mackensen, care declară cu grandilocvenţă: „În două săptămâni voi fi la Iaşi”. Nu a fost, pentru că generalul Eremia Grigorescu a spus: „Pe aici nu se trece!” Şi nu a trecut, pentru că a fost voinţa de care vorbea marele nostru cărturar şi filosof Mircea Vulcănescu.

Între bolşevici şi germani

Saturaţia de război în Rusia Imperială pe de o parte şi interesele străine pe de altă parte au instalat bolşevicii la putere în Octombrie 1917. Lenin a fost adus din Elveţia şi instalat la putere pe cheltuială germană şi imediat a declarat pace cu Germania, acesta fiind preţul ce trebuia să-l plătească pentru instalarea la putere. Prin obţinerea păcii în Răsărit, Germania şi-a dislocat forţa militară de aici transportând-o în Apus în ideea biruinţei. Armata rusă, absolut saturată de tranşee şi infestată de propaganda bolşevică intră în insubordonare şi îşi face dreptate prin jaf şi omoară la cea mai mică rezistenţă. La fel s-a întâmplat şi în Moldova unde soldaţii ruşi deveniseră doar nişte paraziţi precum păduchii tifosului exantematic. În această situaţie, armata română i-a dezarmat, încolonat şi repatriat. Simplu şi corect. Guvernul bolşevic, în frunte cu marele pacifist Lenin, s-a simţit ofensat şi a declarat război României. Lenin, omul păcii, care a încheiat imediat pace cu Germania, a găsit imediat motiv să declare război unei ţări dezmembrate. Câtă ipocrizie, atâta lipsă de caracter, tipic pentru bolşevici. Cu această ocazie arestează Ministrul României de la Petrograd şi blochează restituirea tezaurului românesc!! Aceste fapte istorice şi politice, noi şi urmaşii noştri până în zilele de astăzi, nu le aflăm, nu le învăţăm, pentru că marea majoritate dintre cei ce ne conduc sunt poltroni, grandomani, mitomani cu poporul român şi slugi plecate în faţa străinilor.
Şi parcă declaraţia de război a sovietelor lui Lenin nu ne-ar fi fost destul, vin şi Puterile Centrale, în frunte cu Mackensen ce emite un ultimatum guvernului român: ori pace cum doresc Puterile Centrale or reducerea României la doar o expresie geografică. Ce însemna o simplă expresie geografică venită din vocabularul diplomatic al Ministrului de Externe al Austo-Ungariei Contele Ottokar von Czernin? Însemna: „Moldova până la Siret va fi cedată Rusiei, Muntenia Austriei, Dobrogea Bulgariei, iar România să rămână doar un simbol de suveranitate asupra Deltei Dunării” Bestialitate şi batjocură în Europa Secolului XX la adresa unui popor, atestat istoric de peste două milenii în acest spaţiu, cu o identitate naţională proprie. În paranteză, acest Czernin conte de Bohemia, pe cât era de dotat şi educat, pe atât de eratic şi inconsecvent, un scutier devotat al monarhiei austo-ungare, a fost ministrul austriac în Regatul Român între 1913-1916, cunoştea istoria, latinitatea şi stabilitatea noastră foarte bine. Aşa se face că la un moment dat, a lansat în guvernul imperial ideea de-a restitui Bucovina şi Transilvania Regatului Român, ceea ce ar face din România un aliat de obedienţă şi siguranţă. Să-l mănânce ungurii cu ardei iute, nu altceva. Nu a făcut-o de dragul adevărului istoric, a făcut-o pentru că era un maghiarofob inveterat, avea el motivele lui, prea erau ungurii libidinoşi şi ipocriţi la curtea de la Viena. Dar asta a fost atunci, acum în evoluţia războiului urmarea alte scopuri, acum ne ameninţa că ne pot transforma doar într-o expresie geografică. În situaţia care ne aflam putea fi o posibilitate. Aşa că, cei pe care soarta i-a pus să conducă şi să slujească poporul român în această grea cumpănă, sub ameninţare au semnat, pentru că vremurile sunt deasupra noastră. În 7 mai 1918, la Bucureşti, şeful guvernului a semnat un armistiţiu foarte greu pentru români, pe care Regele nu l-a ratificat. Regele, Regina, Brătienii, generalii şi armata, nu au părăsit ţara, au rămas uniţi împreună cu poporul.

Vânturile autodeterminărilor

Trebuie să recunoaştem că ideea şi aplicarea autodeterminărilor a apărut în Rusia sovietelor lui Lenin. Imediat Ucraina s-a declarat republică şi s-au iscat nişte perturbări cât un război civil, acolo. În decembrie 1917 Basarabia se declară autonomă şi devine republică. Bolşevicii care, răsăriseră peste tot ca ciupercile otrăvitoare, ies în evidenţă prin atrocităţi mergând până la asasinarea românilor ce militau pentru principiile autodeterminării pe considerente naţionale. Sfatul Ţării noua formă de guvernământ a Basarabiei, cotropită şi anexată de ruşi în 1812, cere ajutor fraţilor români de peste Prut. Cu toată nenorocirea şi sărăcia în care se aflau, nu au ezitat să trimită Armata Română în ajutorul Basarabei pentru a-şi menţine autonomia. Se dau bătălii în serie cu bolşevicii, la Spătăreşti, Mihăileni, Bender şi Ismail până la înfrângerea şi alungarea bolşevicilor din Basarabia. În 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării declară Basarabia independentă iar în 27 martie 1918 Basarabia se uneşte cu România, recunoaşte şi iniţiază aceeaşi reformă agrară. Această unire atât de năzuită, venită într-un moment atât de greu, este cea mai mare dovadă de frăţie naţională, de împlinire a dreptăţii istorice. Şi a fost de bun augur pentru reîntregirea poporului român într-un singur stat.
Drepturile şi libertăţile naţiunilor mici, închistate în mari imperii, mai vechi şi mai noi, au venit şi din Statele Unite în ianuarie 1918 prin faimoasele Paisprezece Puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson specific prin punctele zece şi unsprezece ce se refereau la eliberarea teritoriilor ocupate din România, Serbia şi Muntenegro şi la autonomia naţiunilor din Imperiul habsburgic. Aceste Paisprezece Puncte, pe care le-a expus şi în congresul american au fost viu comentate în Europa, în care forţe militare americane luptau alături de aliaţi din aprilie 1917, în urma declaraţiei de război. Acest document a avut un puternic efect în Austo-Ungaria printre naţiunile înglobate prin uneltiri, ameninţări, războaie, naţiuni care, acum încep să pretindă pace şi autodeterminare. Din partea românilor ardeleni, deputatul Vaida Voievod, din parlamentul de la Budapesta, susţine prin date istorice şi demografice dreptul la autodeterminare a românilor din Austo-Ungaria, la fel au pretins şi deputaţii slovacilor şi croaţilor. Ungurii cad rău în această nouă ordine europeană, pentru că, pe deoparte ei nu au mai fost autonomi de la Bătalia de la Mohacs din1526, practic patru sute de ani, şi ar dori independenţa, pe de altă parte punctul zece din cele paisprezece ale preşedintelui american, cu care aliaţii lui sunt de acord, Ungaria va fi redusă la cât era de fapt şi drept, adică fără Croatia, Slovacia şi mai ales fără Ardeal.

Prăbuşirea Puterilor Centrale vine din Balcani

Generalul francez Franchet d’Esperey, recunoscut pentru palmaresul său militar de pe frontul din Apus, este trimis să întărească şi să preia conducerea Frontului din Macedonia. Aici organizează într-un tot unitar cele 21 de divizii (6 franceze, 6 sârbeşti, 9 greceşti, plus un corp militar al imperiului britanic) şi atacă armata bulgară pe care o înfrânge şi ocupă Sofia. Bulgaria capitulează. Urmează înfrângerea şi capitularea Turciei. Panică la Viena şi Berlin, speranţe la Iaşi. Citez din Istoria lui Mircea Vulcănescu: „Primul ministru francez, Clemenceau, trimite, cu avionul de la Salonic, prin căpitanul Victor Antonescu, un răvaş lui Ionel Brătianu, să fie gata pentru că la momentul oportun, armata română să poată cădea în spatele lui Mackensen.”
Roata războiului a luat-o înapoi foarte repede şi marele „spărgator de fronturi” de altădată stătea, acum, pe malul Dunării româneşti, privind cum curge apă în sens invers retragerii lui. Germania, forţa militară numărul unu a întregului război, se poticneşte atât din interior, saturaţia de război aduce revoltă şi alungarea Kaiserului Wilhelm al Doilea, iar pe frontul de la Răsărit a pierdut doi aliaţi şi peste tot este asaltată de Antantă. Generalul Berthelot, care conduce aripa dreaptă a frontului din Balcani, intră în legătură cu Regele Ferdinand, în vederea reluării războiului pentru eliberarea Regatului şi a Ardealului. În acel moment cele şase divizii româneşti, cât mai rămăseseră nedezarmate în Moldova, pornesc să elibereze Muntenia şi Bucureştiul. Şi Armata Română a pornit spre Bucureşti, au fost printre ultimile picături pe care Germania le-a mai putut suporta înainte de a cere armistiţiu şi încetarea focului. Era 11 Noiembrie 1918.
După această dată pentru poporul român începe înfăptuirea dorinţei fireşti de întregire naţională scăpând din chingile dominaţiei celor trei imperii înconjurătoare: otoman, habsburgic, ţarist, care în urma acestui război se prăbuşesc, confirmându-mi, încă odată observaţia: viaţa imperiilor e mai scurtă decât a popoarelor statornice. În fruntea Armatei Române, Regele Ferdinand, Regina Maria, Generalul Berthelot, intră în Bucureşti după doi ani de ocupaţie, în timp ce forţele centrale se tot duceau de unde au venit, regatul era liber acum unit cu Basarabia. Sfatul naţional din Bucovina votează alipirea la România şi cheamă Armata Română în sprijin şi stabilitate împotriva tulburărilor pricinuite de ucrainenii minoritari şi ruşii bolşevici. Adunarea naţională de la Alba Iulia proclamă unirea Ardealului cu România şi instituie Consiliu Dirigent. Convorbirile cu Adunarea Naţională a Ungurilor nu duc la nici un rezultat. Adunarea Naţională a Saşilor întrunită la Mediaş a votat pentru unirea cu România, păstrându-şi toate drepturile etnice, drepturi ce au fost oferite şi garantate, în mod egal, tuturor minorităţilor din România Întregită, plus împroprietăririle conform reformei agrare regale.

Marele Război a încetat în 1918, Bela Kun începe altul în 1919

Nu se poate vorbi de sfârşitul Primului Război Mondial, pentru România, fără a se scrie şi despre furibundele atacuri ale armatei ungureşti conduse de Bela Kun împotriva României, pentru care Armata Română a trebuit să facă ultima ei campanie militară până la Budapesta pentru a încheia şi acest ultim act belicos, ocazie cu care a luat sfârşit republica sovietică ungară prin fuga marelui ei conducător, nimeni altul decât ardeleanul evreu ungur, Bela Kun.
Bela Kun s-a născut la Lelei, în Nordul Ardealului, în 1886 dintr-o familie mixtă: tata evreu şi mama protestantă. A urmat colegiul calvin din Zalău apoi şi-a continuat studiile la Cluj. În Ardeal, odată cu instaurarea dualismului austro-ungar, s-a înteţit procesul de maghiarizare totală a tuturor şi astfel, în 1904, Moritz Kohen devine Bela Kun pentru istorie. Până la război a făcut ziaristică, fiind un mare admirator al poetului revoluţionar Petofi, apoi a plecat la război cu armata austo-ungară până ce a căzut prizonier la ruşi în 1916. Prizonierii unguri au fost trimişi într-un lagăr în Urali unde Bela Kun a învăţat ruseşte şi a devenit comunist, atât de mare încât a înfiinţat un partid comunist maghiar. Pentru această rapidă transformare din inamic în amicul comunismului, şi a lui Lenin, în 1918 a fost trimis de Comintern, împreună cu tovarăşii lui, la Budapesta să ducă vestea cea bună a comunismului şi să o instaureze şi în Ungaria. A reuşit de minune prin promisiuni economice şi mai ales a realizării Ungariei Mari. În paranteză, când ungurilor li se promite o Ungarie Mare ei intră în transă şi-l urmează cu ochii închişi pe cel ce le face promisiunea, în cazul de faţă a fost Bela Kun, care pentru început a declarat Ungaria republică sovietică în martie 1919 şi a introdus, la fel ca în sovietele lui Lenin, naţionalizarea, colectivizarea şi descreştinizarea. Unii unguri şi-au dat seama în ce au intrat, dar mirajul Ungariei Mari era mai puternic, merita toate aceste sacrificii. Totuşi, a fost o încercare de răsturnare a lui Bela Kun, nereuşită. După această împotrivire Bela Kun a introdus în Ungaria ce urma să fie mare, teroarea roşie cum este cunoscută în istoria lor şi care, după modelul lui Lenin, a dus la înlăturarea cu glonţul a tuturor oponenţilor. Ajuns în această fază de glorie comunistă i-a mai rămas de înfăptuit Ungaria Mare şi Comunistă şi a pornit război împotriva Cehoslovaciei, ocupând o mare parte din Slovacia şi a României ce se instalase în Transilvania până la linia de demarcare provizorie până la Tratatul de Pace. Armata Română i-a respins, dar e greu cu ungurii când e vorba de Ungaria Mare. Bela Kun a avut o promisiune din partea lui Lenin, cel mai mare pacifist, că îl va sprijini armat, atacând pe români prin Bucovina. Odată planul aranjat Bela Kun, sigur pe steaua lui roşie, atacă din nou România, cu vitejii lui unguri comunişti.

35-500x291Foto. Militari romani in Budapesta – 1919
Când Armata Româna a trecut Tisa, ungurii, cu toţii, au strigat ca din gură de şarpe ca sunt invadaţi de mămăligari şi opincari! Şi opincarii, în opinci şi cu pălării de paie în cap, cum descrie Louis Birinyi în „Tragedia Ungariei” Armata Română, i-au tot bătut pe vitejii unguri cu cizme şi pene în cap până ce au ajuns la Budapesta, în august 1919. Bela Kun s-a retras şi opincarii mămăligari, sau invers, l-au urmărit până ce s-a urcat într-un tren blindat şi-a părăsit ce-a mai rămas din viteaza lui armată, fugind cu o parte din tovarăşii săi şi o parte din visteria Ungariei Mari, plus Coroana lui Ştefan cel Sfânt, în Austria. Ceea ce dovedeşte că nu numai opincarii fură ci ceilalţi maghiarizaţi indiferent cât de înaltă le este descendenţa. Opincarii noştri le-au pus o opincă pe parlament, ca amintire, şi aşa doar într-o opincă s-au întors acasă, să se elibereze şi să se bucure de pace şi pământul promis şi înfăptuit de Regele Ferdinand.
Un oarecare Louis Birinsky a scris o carte, câţi nu au scris, şi în capitolul „Jefuirea Ungariei în timpul armistiţiului” descrie în amănunt cum evreii din guvernul contelui Karoly au jefuit Ungaria, apoi a urmat Bela Kun şi tovarăşii lui, iar la urmă, ce a mai rămas din sărmana Ungarie, au curăţat opincarii mămaligari, sau invers, care, din acest capitol aflăm că au venit şi dezbrăcaţi şi acum se îmbrăcau pe alese de prin casele ungureşti. Ceea ce ne duce cu imaginaţia la mirarea lui badea Grigore care când i-o văzut, la întoarcere, a tăt cujetat şi într-un târziu o zîs: „Ni mă, şi la regăţenii aieştea or plecat soldaţi români şi s-or întors birăii ungureşti” Răi pot fi ungurii, dar şi mai răi, necinstiţi şi îngâmfaţi sunt cei ce-i îi laudă să-i instige la rele.
Deocamdată să ne întoarcem unde am rămas cu tovarăşul Bela Kun. A fost arestat la Viena, devalizat de ce luase din republica lui sovietică, el cu tovarăşii lui, şi au fost schimbaţi cu un lot de prizonieri austrieci, deci s-a întors în braţele lui Lenin. În 1921, Cominternul îl trimite în Germania să facă şi acolo o republică sovietică, nu reuşeşte pentru că nu le-a promis germanilor că le va face un Grosse Reich. Ce scăpare, pentru care Lenin l-a catalogat: „les betises de Bela Kun”. Apoi Lenin a murit şi Bela Kun a rămas pe lângă Stalin de unde îşi pâra pe unii tovarăşi unguri care, imediat luau drumul Siberiei sau al glonţului. Totul a fost călduţ, până ce într-o noapte, Stalin a avut un coşmar cu troţkistul Bela Kun, care a doua zi, una din 1937, a fost arestat, după care nu s-a mai auzit nimic de el, pentru că într-o altă zi, dimineaţă a fost judecat şi după masă era deja îngropat. Aici tovarăşul Stalin a greşit, a recunoscut şi şi-a făcut autocritica ca un adevărat comunist ce era. Dacă în loc de glonţ îl punea să taie lemne în Siberia până la războiul care a urmat, îl putea pune prim secretar în Ungaria, unde ungurii îl aşteptau cu braţele deschise pentru naţionalizare, colectivizare şi descreştinizare şi promisa Ungaria Mare.
Această ultimă campanie a Armatei Române, condusă magistral de generalii Moşoiu şi Mărdărescu, începută cu înfrângerea trupelor secuieşti din Munţii Apuseni şi văile Crişurilor s-a terminat cu înfrângerea totală a vitezei armatei sovietice ungare a lui Bela Kun, până la Gyor şi Balaton. E adevărat, consemnat şi în istorii, că un sergent oltean când a pus tricolorul pe Parlamentul din Budapesta a pus şi o opincă, pentru că, peste măsură, ungurii îşi bătuseră joc de vechea noastră încălţăminte dacică, uitând cum au venit ei desculţi în Panonia. Nu are importanţă, păcat este că Armata Română nu s-a oprit la Tisa, atunci Bela Kun le-ar fi dat ungurilor o cumplită porţie de dictatură comunistă de nu mai intra, veci, Horthy pe cal alb în Budapesta! „Dar, aşe o fost voia lui Dumnezeu, să-l încerce pe Horthy, să vadă cum le-o mulţumi opincarilor români pentru că l-o scăpat de Bela Kun. Da-apoi, când o văzut ce o făcut la Ip şi Trăsnea, în tăt Ardealul Românesc, s-o mâniat pe el şi tăt Ungarie Mare i-o dat, păstă bot”
Cât priveşte propaganda ungurimii de defăimare a Armatei Române în această campanie, trebuie contracarată de români cu fapte istorice, cu prezentarea corectă a situaţiei politico-sociale a acelui moment european. Întâi, această campanie a fost făcută la cerinţa aliaţilor pentru a opri răspândirea comunismului în Europa. După doi ani de război mondial, în care am sacrificat atâtea, am suferit atâtea, făcuserăm şi noi saturaţie de război nu ne mai trebuia o campanie în pusta ungurească, în care nu aveam nici un interes, noi nu suntem cotropitori, e o realitate istorică. Dar atunci, în acel an de armistiţiu european, de care Bela Kun nu a ţinut cont, atacând şi Cehoslovacia si România, noi aveam anumite obligaţii faţă de aliaţii noştri, pe care ei ni le-au amintit. Clar. Al doilea, un adevăr comun: războaiele, afară de cele de apărare sau întregirea neamului sunt nedrepte, ceilalţi sunt de condamnat. În ambele cazuri, cu părere de rău, pe lângă lupte se şi jefuieşte. Şi se mai ştie că învinşii suferă mai mult, vae victis, ştiu că şi românii au luat ce le-a căzut la mână, dar nu au jefuit. A fost o mare deosebire între comportamentul Armatei Române în Ungaria şi cel al unor soldaţi din Armata Ungară în Ardealul Românesc: românii au luat, ce au luat, şi au plecat fără să maltrateze sau să ucidă civili, pe când ungurii au ucis cu bestialitate civilii şi apoi au jefuit şi distrus ce nu puteau căra cu ei. Să exemplificăm corect ceea ce am afirmat, facta non verba, cu atrocităţile ungureşti în Ardeal din 1919.

Detaşamentul de mercenari a lui Nandor Urmanczy

Janos Urmanczy era proprietarul a peste 15.000 de hectare de pădure pe versanţi nordici ai Munţilor Apuseni, la Beliş, proprietate care, înainte de năvălirea ungurilor în Ardeal, era tot aici, nu au venit ei cu ea, şi a aparţinut nemului lui Urmănaş. În aceşti ani, Janos avea aici, în Apusenii Moţilor, o mare exploatare forestieră în munte, gatere şi depozite de lemn la Beliş, unde avea şi reşedinţa într-un castel. În timpul războiului, a rămas fără iobagi la aceste munci, în schimb a primit prizonieri italieni, sârbi şi ruşi care trebuiau să muncească la pădure, gatere şi depozite. Când vestea armistiţiului de încetarea războiului a ajuns şi la Beliş, Janos Urmanczy împreună cu familia a plecat la Budapesta, la fratele său, Nandor Urmanczy grof de Topliţa şi parlamentar la Budapesta, tulburaţi de situaţie creată şi îngrijoraţi de viitorul Ungarii Mari. După plecarea lor, prizonierii au dat năvală la administraţie să le dea alimente şi bani de drum să plece acasă pentru că s-a făcut pace. Administraţia i-a refuzat cu sfidare şi i-a trimis înapoi la muncă. Atunci prizonierii s-au revoltat, i-au agresat, au omorât doi dintre ei, au spart magaziile de alimente, au devastat ce le-a căzut la mână şi ce nu au putut lua au dat foc. Un jandarm unguresc a scăpat şi s-a dus până la Huedin de unde a raportat lui Janos Urmanczy ce s-a întâmplat la Beiuş şi a dat vina şi pe moţii care îşi luau şi ei revanşa după toate câte le-au suferit sub Austo-Ungaria. Parlamentarul Nandor Urmanczy, ce îi ura de moarte pe românii ardeleni, cu acordul Ministrului de Război, Jaszi, de la Budapesta, imediat a organizat un detaşament de mercenari dintre foştii soldaţi ungari sub comanda căpitanului Antal Dietrich şi bine înarmaţi au plecat cu un tren special spre Ardeal, la Beliş.
După Ciucea, în Halta Bologa erau mai mulţi români, în treaba lor, pe care mercenarii lui Nandor Urmanczy i-au înconjurat, i-au urcat cu forţa într-un vagon şi au pus pază. În următoarea haltă, la cariera de la Morlaca, se aflau alţi români, pe aceştia nu i-au mai urcat în tren, au pus mitraliera pe ei şi i-au secerat acolo pe peron, plecând mai departe. La Huedin au fost primiţi de ungurii localnici ca nişte eliberatori cu muzică, cuvântări, coruri patriotice, bunătăţi. Căpitanul, să impresioneze şi mai mult asistenţa, i-a dat jos pe românii luaţi ostatici de la Bologa şi a dat ordin să-i execute, fără vină, fără judecată, numai pentru că erau români. Să se ştie ce se va întâmpla cu toţi românii ardeleni, acum că a sosit el să facă dreptate ungurească. Au scăpat de împuşcare datorită unui avocat ungur. Îmi pare rău dar nu i-am găsit numele, păcat, făcea parte dintr-o specie ungurească rară, ce între timp a dispărut. Totuşi, căpitanul nu s-a lăsat, a pus să fie bine bătuţi românii, spunând, cu rânjet barbar, că acum e rândul lor să dea un spectacol pentru gazde. A fost un spectacol de barbarie după toată nelegiuirea ungurească, doi români au murit după aceste bătăi. Când au văzut cum ştiu honvezii să bată, mulţi unguri din Huedin i-au admirat şi s-au înrolat şi ei, mercenari cu 300 de coroane pe zi, şi au plecat mai departe până la Călăţele, unde au debarcat şi au luat-o pe jos, în sus, spre Beliş. Pe drum au întâlnit un bărbat cu o muiere, i-au întors din drum şi pe urmă i-au împuşcat, bravând că sunt cu doi români mai puţini în Ardeal.
În seara zilei de 7 noiembrie 1918, de Sfinţii Mihai şi Gavril, detaşamentul de mercenari unguri a declanşat un adevărat masacru barbar împotriva moţilor din Beliş şi din în împrejurimi. A doua zi moţul Nicolae Neagu, îngrijitor acolo, a fost trimis cu carul să strângă cadavrele de pe drumuri şi case şi să le aducă la fostul depozit de cherestea ce se transformase în jăratic şi să-i arunce în acel jăratic, să-i ardă ca pe rug, iar Todea Gheorghe Dodu a fost obligat, sub ameninţarea armei, să ajute la aruncarea cadavrelor în jăratic, să pună lemne pe ei, să ardă. Numărul morţilor la Beliş, este specificat în Procesul Verbal al Comisei Mixte Româno-Ungară venită de la Cluj să cerceteze această atrocitate şi la punctul 4, scrie: „La ordinul căpitanului Dietrich, 20 de cadavre, între ele 3 femei, au fost puse pe rug pe jăraticul depozitului incendiat, cu scopul de a fi arse”. Aceasta este cifra dată de Comisia Mixtă, dar în primăvara următoare în pădurile din împrejurimi s-au găsit mai multe cadavre, ceea ce ridică cifra masacrului de la 20 la 40. Vinovăţia detaşamentului de mercenari, organizat şi finanţat de Nador Urmanczy, este menţionată în acelaşi Proces Verbal al Comisiei Mixte Româno-Ungară la punctul 3: „Detaşamentul a împuşcat în mod statorial oamenii, deşi starea de asediu nu era proclamată”. Clar, şi să amintim pe cei seceraţi cu mitraliera în halta carierei de piatră, a celor ce au murit în bătaie la Huedin, a cadavrelor din împrejurimile Belişului. În retragerea lor de la Beliş, în gara Poeni au prins pe sublocotenentul român Tamaş, l-au bătut, i-au tăiat urechile şi l-au pus s-şi sape groapa lângă calea ferată, înainte de a-l omorî i-au scos ochii şi l-au lăsat acolo. Aceste abominabile masacre, cu arderi pe rug a unor civili, neînarmaţi, în secolul XX a făcut ocolul Europei şi a indignat opinia ei publică. Toate acestea au devenit motivul esenţial al întreruperilor convorbirilor româno-ungare de la Arad. În acest sfârşit de an 1918, faptele acestui detaşament de mercenari şi jandarmi ungureşti care omorau fără discernământ români, l-au determinat pe Iuliu Maniu, pe bună dreptate, să hotărască desfacerea totală de ungurime. (Urmează ep.4)

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2015

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

Simona Tănăsescu, una dintre cele mai bune ştiriste din România, îşi va lansa în curând, cea mai aşteptată carte care îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”

            *

Ana Magdin: Simona Tănăsescu, îmi amintesc ce ştiri interesante făceai tu pentru o anumită televiziune din România. Spune-mi te rog, din punctul tău de vedere, cât de important este mesajul care se transmite prin formularea unei ştiri?

Simona Tănăsescu: Înainte de a-ți răspunde la orice întrebare, vreau să-ți mulțumesc că ți-ai rupt minute prețioase din viață, timp în care ţi-ai îndreptat privirea spre mine, un om mic, o altă persoană din mulțime. Trebuie să-ți mărturisesc că am mari emoții, este pentru prima dată când nu sunt eu cea care pune întrebările, ci persoana care răspunde.

Ei bine, am să-ți răspund la întrebare, începând cu însăși definiția de „știre”. Acest substantiv face trimitere clară către cunoaștere, cunoștință, veste, informație scurtă despre eveniment, noutate. Debutul meu în televiziune s-a făcut începând de jos. Acum, cuvântul „jos”, cel puțin pentru mine, înseamnă top, vârful piramidei. Îmi amintesc cum mi s-a dat un microfon, un operator și mi s-a spus să ies pe stradă și să mă întorc cu o știre. Habar nu aveam ce însemna asta, habar nu aveam ce avea să mi se întâmple. La întoarcerea în redacție mi s-a spus „ai încercat asta nu înseamnă că ai și reușit”. Au urmat zile în care nu făceam altceva decât să citesc. Nu orice, nu pe oricine, decât ziariști consacrați la vremea respectivă. Unul dintre şefii mei de atunci, Ionel Bara sau Jimmi Bara, după cum mulți îl cunosc, mi-a spus doar atât: „Mergi la eveniment. Deschide ochii mari, ascute-ți auzul. Nu îmi veni cu o știre din mapa de presă. Înțelege ce se întâmplă. Înceracă să scrii folosind cuvinte simple, astfel încât, oricine să poată să înteleagă ceea ce ai vrut să spui. După ce ai scris, sună acasă, citește-i mamei și întreab-o dacă a înţeles ce ai spus”. Inițial, vroiam să îl întreb, de ce tocmai pe mama?!? Abia ulterior aveam să înțeleg că mama era însăși telespectatorul, cel care urma să fie informat și cel mai aprig critic al meu. Așa că, revenind la întrebarea ta, din punctul meu de vedere, știrea trebuie să conțină informația brută, corectă, nedeformată, iar tu, cel care o redactezi nu ai voie să te implici afectiv. Rolul tău este de observator, iar mesajul trebuie să fie simplu, curat și înțeles de toată lumea la fel, indiferent de pregătire sau statut social. Cât despre importanța lui? Atâta timp cât mesajul este perceput corect, importanța, fiecare i-o accordă în funcție de interes.

Ana Magdin: De ce crezi că în România, la aproape toate televiziunile de ştiri, tot ceea ce ni se transmite este negativ şi ce consideri că trebuie făcut pentru ca românii să nu mai fie atât de stresaţi din cauza mesajelor transmise de televiziuni?

Simona Tănăsescu: Aici am să răspund privind în două direcții: de unde vine știrea și unde se îndreaptă și care este ecoul ei.

Am să încep cu ce se întâmplă în România, unde, cel puțin din punctul meu de vedere, știrea propriu zisă s-a transformat în verdicte. O știre nu înseamnă doar scoaterea la iveală a lucrurilor urâte și negative. Din păcate, la noi, în România lui 2015, asta se întâmplă. Jurnaliștii, reporterii, nu mai caută noutatea, ineditul, ci scormonesc continuu într-un trecut, la fel de real ca și prezentul, uitând de fapt că în anii trecuți, își puneau numele pe știri scrise pozitiv, ce înfățișau de fapt aceleași personaje pe care le așteaptă acum în fața Parchetului General. Ştirea lor, acum, are în prim plan, anii de detenție, care, poate, ar urma să-i aibă fiecare. Și nu asta ar fi marea problemă, ci conținutul general al jurnalelor în sine. Toate încep cu morți, răniți, violuri, copii bătuți și se termină în aceeași notă. Nu este normal, asta nu reflectă normalitatea unui popor, deși, dacă te uiți la cifrele de audiență, ai spune că românii sunt atrași de toate aceste nenorociri. Și, atunci, de ce nu ne mai miră că nu mai zâmbim pe stradă? Că la școală, copiii, pun pariu pe câți ani va lua Udrea sau dacă Zăvoranca face sau nu face farmece la mormântul mamei? Și așa viața oamenilor este grea și plină de neajunsuri. Când ajungi după o zi grea acasă și te așezi seara la masă, dai drumul la televizor nu vezi și nu auzi decât știri negative, care nu fac altceva decât să te încarce la fel de negativ.

2

 

Foto. Simona Tanasescu cu Ilie Nastase

Scurt, am să fac referire și la ecou. Ne dorim o Românie modernă, o Românie puternică în Europa. Acum am realizat că, fără să vreau, m-am folosit de un fost slogan electoral. Nu aici am vrut să bat ci la realitatea existentă în această exprimare. Ei bine, niciodată nu vom reuși nici măcar să punem o cărămidă în acest sens. Puterea unui popor constă în sănătate, cultură și economie. Luând de la coadă la cap, cum să vină investitorul în România, când nici nu apuci să faci o societate, că DNA-ul și mascații te ridică din pat? Cum să vină europeanul în România, dacă în ziare și la televizor, vede că educația și cultura, sunt trecute cu mari minusuri în orice propoziție? Cum să vină străinul într-o Românie Europeană în care nou-născuții mor pe capete, bătrânilor le este frică de bătrânețe și își înjumătățesc doza de medicamente pentru a le ajunge toată luna, iar tânărul, face infarct și moare punându-i-se diagnostic de depresie, de exemplu. Și toate acestea, vin, evident, pe fondul unor sisteme defectuase dar și din cauza știrilor ce străbat toate canalele. Mă întreb continuu de ce nu avem și știri frumoase, pozitive. Avem minți luminate, talente la tot pasul, valori și medici desăvârșiți. Despre toate acestea, care sunt tot adevăruri românești, nimeni nu se mai sinchisește să scrie, să dea practic știrea. Și cred că așa am răspuns și de ce este nevoie. Este nevoie ca lumea să redescopere valorile neamului nostru.

Ana Magdin: Ştiu că în curând, vei lansa pe piaţa românească şi internaţională, o carte cu o abordare unică! Poţi să ne povesteşti ce mesaj doreşti să transmiţi prin intermediul acestei cărţi?

Simona Tănăsescu: Pe lângă Astrid, fetița mea de 4 ani, această carte, care urmează să o public în curând, este una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu. Pentru mine nu este o simplă carte, este într-un fel o regăsire a mea, o reîntoacercere după mulți ani, la ceea ce mi-a plăcut dintotdeauna să fac: să scriu. Modul în care am făcut-o a reușit să mă surprindă chiar și pe mine. Eram obișnuită să văd, ca apoi, să dau știrea. Îmi luam repere, pe care ulterior le valorificam. Ei bine, această carte mă poartă dincolo de limitele pe care știam că le am. Nu a fost nimic gândit, nu am făcut nicio cercetare înainte, ci, pur și simplu, a venit, atunci când aveam cea mai mare nevoie. Mesajul cărții, nu vreau să îl dezvălui acum. Acesta va veni odată cu apariția celor trei părți, căci vor fi trei la număr. Mesajul meu în schimb, este unul către mine, în primul rând și către toți cei care vor dori să-l primească: avem două mari datorii în viață – prima, să o ducem până la capăt iar cea de-a doua, să lăsăm ceva în urma noastră. Eu nu știu dacă am să pot construi case, palate sau să strâng averi. Știu sigur acum, că eu, voi lăsa o carte, poate mai multe, și, odată cu ea, o parte din sufletul meu.

Ana Magdin: Simona, mi-ai dat să citesc multe pasaje din cartea ta. Mărturisesc că din punctul meu de vedere, această carte, are un mesaj divin, este o adevărată terapie pentru minte şi pentru suflet, îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni. Te rog să scrii pentru cititori, un pasaj, care îţi încântă sufletul şi care înseamnă ceva pentru tine.

Simona Tănăsescu: Ţi-am dat multe pasaje din cartea mea ca să le citești, tocmai pentru că aveam și am încredere în judecata ta. În plus, acum, tu erai „mama” care urma să citească și de la care aveam nevoie să îmi spună dacă trăiește odată cu personajul meu. Eu eram obișnuită să mă folosesc în televiziune şi de imaginile operatorului pentru a transmite mesajul. De multe ori, ele erau mai sugestive decât orice încercare de descriere. Acum, în schimb, am încercat ca doar prin cuvinte, imaginea să-ți apară clar, înaintea ochilor. Nu știu cât de divin este mesajul, aștept cu mare emoție, verdictul cititorilor. Ceea ce pot spune este că, fiecare personaj, fiecare etapă descrisă nu este doar o înșiruire de cuvinte. Am încercat să trăiesc, să mă identific cu fiecare subiect în parte, pentru a îl înțelege eu, înainte de orice. Sunt momente în care, am sentimentul că, personajele îmi sar din paginile scrise, atrăgându-mi atenția unde greșesc sau încurajâdu-mă să continui. Am să-ți redau două pasaje. Unul, pentru ca toți cititorii tăi să înțeleagă ce ai vrut să spui prin „abordare specială” și încă unul, pe care îl consider eu plin de acea încărcătură emoțională de care îți vorbeam:

„Dumnezeii noştri, pentru care ne luptam cu putere şi în care credeam că ne vor apăra şi păzi de rele, s-au dovedit a fi doar chipuri cioplite. Atotrenăscătorul. Doar EL era cel care exista cu adevărat. El, cel care a creat lumea şi pământul, EL, cel care a dat naştere vieţii, luminii şi întunericului. EL, cel care a inventat OMUL. Adevăratul Lui nume era de nepronunţat. Unii, puţini cei care scăpaseră de Convertire, rebelii, spuneau că Atotrenăscătorul vine după Planeta Hipofizis, aflată la multe miliarde ani-lumină, faţă de Pământ. Se spunea că hipofizienii, pentru a putea supravieţui, aveau nevoie de materie pură, ceea ce urma ca noi să devenim după cea de-a noua viaţă. Pământul se schimbase. Viaţa pe Terra nu mai era aceeaşi. Atmosfera era pură, curată, apele mărilor şi oceanelor erau de un albăstrui infinit, râurile şi pârâurile îşi trasau drumul după bunul plac, aşa cum încercau şi oamenii înainte de Invazie. Nu mai exista poluare. Prezenţii locuitori ai Terrei, nu se mai luptau între ei, nu mai exista criminalitate, nu mai existau săraci sau bogaţi, nu mai existau bani. Se lăsase liniştea, se auzeau cântecele păsărilor şi bătăile de aripi ale fluturilor. Realitatea era un echilibru perfect în urma depăşirii graniţelor cunoaşterii.”

„Primele luni de după despărțire au fost grele, pentru ca următoarele ce aveau să se scurgă să devină insuportabile. Trecerea timpului nu avea niciun efect asupra mea. Sentimentele mele se reinventaseră. Nu mai reprezentau stări de spirit, ci detalii amanunţite ale durerii. Mergeam ca o nebună pe stradă gândindu-mă la o moarte uşoară, iar ideea că André s-ar putea întoarce la mine, mă reanima de fiecare dată, dând agoniei un aer amuzant, comparativ cu focul din inima mea. Când simţeam că nu mai pot, mergeam în faţa clădirii în care stătea, îl aşteptam ascunsă şi îmi hrăneam sufletul cu umbra lui ce se oglindea în geamurile blocului. Şi mergeam acasă, unde mă găsea dimineaţa mai distrusă decât intrasem în noapte. După ce am plecat de la André, nu am avut puterea de a mă întoarce în casa părinţilor mei. Aveam nevoie de intimitate, pentru a-l putea jeli pe el. Aveam nevoie de singurătate pentru a putea urla, fără a mă auzi cei din jur, ori de câte ori închideam ochii şi-l vedeam. Amintirea devenise hrana mea zilnică. Dormeam nopţi fără de vise şi trăiam zile fără de viaţă.”

IMG_0947

            Ana Magdin: Cam în ce perioadă a acestui an îţi doreşti să faci lansarea cărţii?

            Simona Tănăsescu: Mi-aș dori foarte mult ca în luna august, a acestui an să pot face și lansarea primei părți, care se va numi, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”.

            Ana Magdin: Simona, spune-mi te rog, ce ai vrea să elimini, ce ai vrea să adaugi şi ce ai vrea să păstrezi în viaţa ta, pentru a fi aşa cum îţi doreşti?

            Simona Tănăsescu: Ce vreau să elimin din viața mea? Momentele în care mă simt neputincioasă. Ce vreau să adaug? Mai multă răbdare și înțelepciune. Ce vreau să păstrez? Vreau să mă păstrez pe mine și să nu uit niciodată de unde am plecat.

            Ana Magdin: Ce locuri îţi bucură sufletul şi viaţa?

            Simona Tănăsescu: De curând, am descoperit locul care îmi bucură sufletul: Parisul. De aproape șase ani de când stau mai mult în Belgia, soțul meu a încercat de nenumărate ori să mă ducă la Paris și, tot de atâtea ori, am găsit diferite motive să amânăm, de fapt să amân plecarea. Acum, cred cu tărie că, atunci nu era momentul. Trebuia să mă reapuc de scris pentru a vizita metropola. Acțiunea în sine a cărții se derulează la Paris. Nu puteam descrie fără să văd, fără să simt, așa că, fără să îmi dau seama, Parisul, a devenit locul meu preferat, cu precădere, piațeta artiștilor de la Sacré Coeur. În schimb, locul care îmi bucură viața, va rămâne veșnic România. Și acum, cu părere de rău și sinceritate, vin și spun că, sunt momente în care tot ceea ce se întâmplă aici, începe să-mi sufoce această bucurie și găsesc că este total nedrept.

            Ana Magdin: Eşti una dintre cele mai frumoase soţii de europarlamentar. Te rog să ne spui ce faci ca să arăţi atât de bine, ai un anumit mod de viaţă, ai o alimentaţie specială, faci sport, cum te îngrijeşti?

            Simona Tănăsescu: Îţi mulţumesc pentru că mă vezi aşa! Oglinda mea de acasă, îmi spune mereu: „stai liniștită că nu ești printre cele mai frumoase!”. Și culmea, în loc să mă supăr, mă relaxez, știind că pot mânca orice măr vreau eu, fără ca să existe riscul de a fi otrăvit! Sincer, fără falsă modestie, niciodată nu m-am considerat o frumusețe. Sunt un om normal, o femeie normală. Mă poți găsi într-o zi aranjată sau chic și la fel de bine mă poți întâlni în pantaloni de trening, cu unghiile nefăcute, pentru că tocmai făceam curat în casă. Încerc să fiu o femeie îngrijită. Pentru mine, pentru soțul meu și nu în ultimul rând, pentru Astrid. Eu, de exemplu, dintotdeauna am admirat-o pe mama, care, indiferent cât de obosită era, își găsea două minute și pentru ea, pentru ca eu, să nu cresc cu imaginea unei femei neglijente. Cât despre întreținere, am ajuns să cred că și ciocolata poate avea farmecul ei, uneori. Aș minți să spun că fac sport zilnic sau că umblu prin saloane. Încerc să mă mențin, așa cum pot. Dintotdeauna curele de slăbire au făcut parte din obiectivul meu zilnic. De multe ori îmi reușeau iar alteori, nu!:) Până la urmă, totul ține de moment.

            Ana Magdin: Ai o familie foarte frumoasă, eşti o femeie împlinită, cu un soţ care te iubeşte, o fetiţă deşteaptă şi frumoasă ca o prinţesă, care, este lumina vieţii voastre. Cum vă petreceţi timpul liber când sunteţi împreună toţi trei?

            Simona Tănăsescu: Da, am și mulțumesc Cerului pentru asta! Uitându-mă în jurul meu văd cât de greu este ca în ziua de astăzi să ai o familie și cât de greu este să poți rezona cu omul de lângă tine. Ca în orice căsnicie, avem și noi momentele noastre dar important este că mereu le-am putut depăși și cred că am tras și învățăminte. Dincolo de toate, viața noastră se învârte în jurul lui Astrid şi a Sandrei, fiica cea mare a soțului meu și a Parlamentului European. Ciprian Tănăsescu, soțul meu, face parte din categoria politicienilor atipici, dedicat și foarte conștiincios. El este de principiu că trebuie să fie zilnic prezent la Parlament, la birou, făcându-și treaba pentru că acolo este serviciul lui. Că nu se simte bine sau că este obosit, nu lipsește o zi. În rest, când mai avem câteva zile libere suntem în țară sau colindăm parcurile de distracții, spre bucuria fetiței noastre.

            Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

            Simona Tănăsescu: Pentru românii de pretutindeni, respectul meu! Sper să îşi găsească puterea de a fi mai uniţi, mai mult ca niciodată. Sper ca într-o buna zi, dintre ei, să se ridice o voce care să spună lucrurilor pe nume. Şi mai sper, tot că într-o bună zi, cineva să realizeze că românii de pretutindeni au valori morale bine impământenite.

Ana Moroşanu Magdin

Amintiri de neuitat despre Florian Pittiş

Posted by Stefan Strajer On March - 28 - 2015

Amintiri de neuitat despre Florian Pittiş

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Întocmirea unui volum biografic despre Florian Pittiş constituie un act temerar, dat fiind că este vorba de o aşa vastă şi colorată biografie, foarte greu de condensat într-o carte.  Pittiş a recitat dumnezeieşte, a cântat, a jucat în filme, a interpretat roluri ce nu se pot uita, iar din 1992 a făcut parte din formația Colibri. Între 1998 şi 2004 a fost directorul Radio 3, România Tineret, după care a devenit redactorul-şef al postului de radio Radio3net.ro care emite exclusiv pe Internet.

florian-pittis

Cred că un om ca Florian Pittiş se naşte foarte rar. Simplu, sincer, deschis şi uman, el face parte din categoria acelor oameni care ne-au marcat viața,  care au însemnat adevărate stele despre care abia după ce s-au stins ne dăm seama cât de frumos luminau sufletele noastre. Eu am fost avantajat de soartǎ să-l cunosc şi să discut cu el despre multe lucruri. Celor îndrăzneţi care îi urmăresc coordonatele vieţii şi sunt preocupaţi de documentare în vederea elaborării unui român biografic având ca subiect etapele parcurse de acest actor, traducător, regizor, interpret de muzică folk şi realizator de emisiuni radio, le ofer această addenda constând în amintiri inedite şi considerente semnificative din perioada anilor 1970, dar nu numai, precum şi relatarea unor întâmplări de suflet ce nuanţează în mod evident personalitatea emblematică a celui alintat de toată lumea, de la bunica sa încoace, Moțu.

O întâmplare deosebită petrecută împreună cu Florian Pittiş în primăvara anului 1971, mă face ca de câte ori îl ascult pe îndrăgitul Leonard Cohen, “trubadurul angoaselor”, să-mi aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri de pățania noastră neplăcută, dar nostimă, judecând-o astăzi. Student fiind la Politehnica din Bucureşti şi căminist, vrăjit de fenomenul cultural pe care îl oferea unui provincial capitala, intermediam întâlniri bilunare ale studenților cu personalităţi de valoare ale României. În treacăt fie spus, cea mai importantă întâlnire a fost cea cu inventatorul şi pionierul aerodinamicii, savantul Henri Coandă, ajuns atunci la venerabila vârstă de 85 de ani. Într-o frumoasă după-amiază, l-am invitat pe Pittiş la o întâlnire cu studenții la cămin. Foarte serios şi exigent în toate domeniile, Moțu a venit bine pregătit şi a început prezentarea unui mare cantautor, Leonard Cohen, despre care vorbea cu mult patos, încercând să ne desluşească profunzimea versurilor sale trădând o interesantă filozofie şi povestindu-ne despre stilul acestuia de viață şi despre elaborarea originală a creaţiilor sale pe o insulă pe care s-a izolat în acest scop pentru mai mult timp. Recuzita Moțului o constituia un magnetofon mare şi greu, destul de performant pentru acele vremuri şi, desigur, mai multe benzi magnetice. Farmecul prezentării de care numai Pittiş era în stare era susținut de faptul că la mici intervale de timp, oprea aparatul şi ne traducea versurile, într-adevăr “delicioase” ale canadianului (“Dance Me to the End  of Love”, “Hallelujah” ş. a.). Mirajul muzicii şi al poeziei nu a durat însă foarte mult: din ultimul rând al sălii, dintre studenții buluciți să-l vadă pe Pittiş şi să-l asculte pe Cohen, s-a desprins energic şi s-a apropiat cu viguroasă încordare un tovarăş chel, într-un fâş lung, un activist meritoriu, care cu vădită mânie proletară, s-a repezit urlând ca un disperat la mine, care eram organizatorul şi stăteam mândru alături de DJ, cu venele jugulare gata să-i plesnească: “Opriți imediat manifestarea!! Ce-i porcăria asta?! “Şi cine-i pletosul ăsta??”. Nu am apucat să-i răspund că Moțu, care nu era un fricos, i-a tăiat-o scurt: “Sunt actorul Florian Pittiş, angajat al Teatrului Lucia Sturza Bulandra, vă rog să vă adresați conducerii teatrului” şi s-a legitimat. Pentru binele meu însă, consecinţele putând fi foarte nefaste, Moțu a considerat că e mai înţelept să plecăm, totul petrecându-se în rumoarea şi fluierăturile studenților care sancționau astfel intervenţia deplorabilă a activistului. Am plecat cărând împreuna cu un bun coleg magnetofonul, iar Moțu, compătimindu-mă, ne-a invitat la el acasă, pe str. Cazărmii, “urcând” de la Podul Izvor pe strada Uranus, pe lângă fostul Stadion Republicii, un perimetru încărcat de un farmec special al capitalei de altădată, astazi disparut. El locuia atunci cu parinții într-o casă veche, ca toate casele din acea zonă de nostalgică amintire. În camera sa m-au surprins, întipărindu-mi-se adânc în minte, două lucruri. În primul rând, o fotografie alb-negru imensă, aproape cât peretele de care era fixată, cu chipul angelic al unei femei. Întrebându-l curios şi nerăbdător “Cine-i?”, mi-a răspuns liniştit “Ancuța”. Era poza Andei Călugăreanu, a cărei nume adevărat era Anca, prenume pe care la sugestia actorului Mircea Crişan, şi l-a schimbat în Anda pentru evitarea cacofoniei. În al doilea rând, am rămas în minte cu discurile nenumărate şi revistele americane de muzică pe care şi le aducea din turneele în străinătate, dar şi multe primite de la maestrul Radu Beligan care călătorea mult (era pe atunci preşedintele Institutului Internaţional de Teatru) şi-l preţuia pe Pittiş foarte mult. Avea saci de discuri în valoare de mulţi dolari. A fost o seară minunată în care am ascultat muzică pană noaptea târziu şi am râs cu poftă. Îmi sună şi astazi în minte din muzica cu care ne-am delectat în acea noapte câteva melodii ale unui grup de mult uitat pe care îl apreciam deopotrivă, “Dr. Hook and the Medicine Show”, formație ce a lansat celebra “Sylvia’s Mother”, precum şi câteva originale glume, cum ar fi: “Ați auzit? Albania a declarat război Republicii Monaco! În caz de ploaie, războiul va avea loc in sala de mese”.

L-am îndrăgit mult pe Florian Pittiş. Pentru mine intâlnirile cu el erau reconfortante şi fără îndoială fermecătoare. Ne-am întâlnit de multe ori la Teatrul Bulandra, eu fiind un ahtiat al acestui gen de artă. M-a dus in vestita Cabină 16 a teatrului care dacă ar putea vorbi ne-ar putea povesti despre colegii săi, nume celebre ale teatrului românesc: Cornel Coman, Petre Gheorghiu, Mihai Mereuță. Nu voi uita niciodată serile de după spectacolele de la Sala “Grădina Icoanei” ( “Puricele în ureche” de Georges Feydeau, în care juca rolul lui Camille, “Valentin şi Valentina” de Mihail Roscin, în care juca rolul lui Valentin s.a.) când la Restaurantul din apropiere, “Moldova”, împreună cu genialul actor Marin Moraru, dilatam, în lacrimi de râs, la o bere, multe probleme “importante”, Moțu iubindu-l din străfundul sufletului său pe inegalabilul “Marinuş”.

Pe la jumatatea anilor ’70, un trio format din Anda Călugăreanu, Florian Pittiş şi Dan Tufaru, sub bagheta marelui dispărut la cutremurul din 1977 Alexandru Bocaneț,  însenina şi înviora la TV serile monotone ale românilor. Acele momente de aur din istoria televiziunii române se pot revedea cu multă placere, astăzi, toți patru fiind dispăruți dintre noi.

Florian Pittiş era unic în tot ce făcea, era o personalitate demnă de respect şi, indiscutabil, un perfecționist. Era mereu “cel mai frumos din oraşul acesta”, parafrazând cu titlul poeziei de Radu Stanca pe care o recita într-un mod greu de imitat. Îmi povestea cu multă sobrietate despre perioada de început în ale artei dramatice când la prima încercare nu a fost admis la institut pentru că avea un “R” prea puternic. Eşecul nu l-a descurajat şi timp de un an a luat lecții susținute de dicție. În acea perioadă s-a angajat ca electrician la Bulandra, numai ca să poată vedea cât mai multe piese de teatru. Zicea că piesa “Cum vă place” a vizionat-o de 236 de ori, primul său rol oferit de marele nostru regizor Liviu Ciulei fiind în această piesă.

Este inevitabil să-ți aminteşti de Florian Pittiş fără să te gândeşti la una dintre cele mai longevive şi de succes emisiuni produse de Televiziunea Naţională, Teleenciclopedia. Vocea Moțului din documentarele acesteia, probând naturalețe, seriozitate şi profesionalism, persistă şi astăzi în urechile telespectatorilor.

Şi la radio a realizat emisiuni deosebit de gustate, identificate în mod cert cu vocea sa: “Clubul curioşilor”, “Pittiş Show”, precum şi seriale şi multe emisiuni de divertisment.

Cu seria de spectacole “Poezia muzicii tinere” a încântat sute de mii de tineri din întreaga țară.

Sobru şi simpatic, foarte modest, neafişând niciodata aere de vedetă, dar totuşi conştient de talentul său de a comunica, vorbea cu oamenii, cânta împreună cu ei, îi făcea să ofteze, să plângă, dar şi să râdă sănătos, iubea publicul cu toată puterea sa. Era un mare admirator al fenomenului “flower-power” sau “hippie”, un poet, un interpret aparte şi un răzvrătit.

Mă simt dator să reproduc opinia sa exprimată retoric despre folk, gen muzical în fața căruia îngenunchia şi la propriu şi la figurat: “Ce inseamnă folkul? Un om cu o chitară? Asta s-ar putea să însemne şi blues-ul. Un om care işi cântă propriile compoziții? Şi la blues se întâmplă lucrul ăsta. Folk este destul de apropiat de folclor…Să fie oare nevoia de cultură a unor oameni care şi-au pierdut calitatea de ţărani şi n-au dobândit-o încă pe cea de orăşeni? Să fie o întoarcere la origini, pentru că în Antichitate versurile erau spuse acompaniate de un instrument, ceea ce se numea melopeea? Folkul să însemne numai cântecele de protest? O melodie populară cu autor cunoscut? Cine ştie?! S-ar putea să însemne toate la un loc…”.

Actor care a excelat pe scenă şi care a făcut cinste generației lui, ne-a lăsat recitări inimitabile, adevărate capodopere de rostire actoricească: “Cetatea Neamțului” de George Coşbuc, “Ultima scrisoare” de Mihai Beniuc, “Sunt tânăr, doamnă” de Mircea Dinescu, “Invocație” de pe albumul  “Cantafabule” al formației Phoenix.  A fost un cântareț de valoare care a excelat pe scena şi în ale muzicii. Nu se poate uita că a tradus cu mare pasiune şi a interpretat ca nimeni altul din muzica lui Bob Dylan pe care îl idolatriza: “Nu-i nimic, asta e!”, “Toţi suntem puţin luaţi…”, “Mr. Tamburine Man”, “Oameni buni”, “Sfârşitul nu-i aici”.

Muzicalitatea sa extraordinară într-o fericită armonie cu mişcarea scenică, împletite perfect cu meştesugul actoricesc, îl făcea pe Pittiş exponentul poeziei şi al muzicii de calitate pentru generația sa, dar nu pot omite nici meritul de a fi excelat în domeniul criticii muzicale şi de a fi fost un jurnalist cu un mesaj extrem de puternic.

Cu citate din Florian Pittiş s-ar putea tipări o carte. Voi aminti doar câteva care ne făceau să zâmbim si…să gândim: “Nu uitați, astăzi este prima zi din restul vieții voastre! Trăiți clipa!”, “Nu credeam să-nvăt a maneliza vreodată!”, “Mişcarea de rezistență împotriva prostiei revărsate a învins!”, “Ştii ce-i dragostea? E efortul supraomenesc al bărbatului de a se mulțumi cu o singură femeie”.

Îmi amintesc şi astăzi cât de mult îi plăceau Moțului ciorba de burtă şi micii şi, într-un mod cu totul special, țigarile Carpați fără filtru. Pe vremea aceea, aceste țigari erau produse la Timişoara, Iaşi, Bucureşti, Târgu-Jiu şi Sfântu Gheorghe. Dintre acestea adora țigarile de Sfântul Gheorghe, relatându-mi deseori despre trocul pe care îl facea cu alți fumători înrăiți: “trei pachete de Carpați fără filtru de Iaşi pe doua de Sfântu Georghe”. Susținea cu convingere că cele de Sfântu Gheorghe erau singurele care nu îi afectau vocea. Nu pot să uit că mă ruga când plecam în vacanţa mare la părinţii mei în vestul ţării să îi aduc câte un bax (100 de pachete) de astfel de ţigări, în acea zonă a ţării fiind preferate ţigările de Timişoara, iar eu, de câteva ori, chiar m-am conformat…Dragostea sa pentru ţigara Carpaţi a devenit de notorietate, presa remarcând în repetate rânduri patima “profetului generației în blue-jeans”: “Te miri când îl vezi pe Pittiş fumând Carpați fără filtru, fumător pătimaş, nu se fandoseşte cu ţigara, chiar o stoarce de fiecare moleculă de nicotină” (Jurnalul Naţional, Aprilie 2005), “Pittiş înseamnă plete, ţigări Carpaţi şi rock” (Evenimentul Zilei, August 2006), “Pittiş fuma la greu Carpaţi fără filtru” (Gazeta Sporturilor, August 2007).

În fine, ca evocarea lui Florian Pittiş să fie cu adevărat colorată, aşa cum cred că se cuvine, voi reda în cele ce urmează cele spuse despre prima lor colaborare, un monstru sacru al scenei româneşti, despre care voi povesti probabil în curând în “Curentul International”, Florin Piersic: “Prima dată când l-am întâlnit pe Moțu, cum îi spuneam noi, filmam împreună cu un grup de actori maghiari (…). Noi, actorii români, eram: Ilinca Tomoroveanu, Ion Dichiseanu, Pittiş şi cu mine. În călătoria pe care o făceam în timpul filmărilor, pornind de la Lacul Ballaton către Marea Neagra, treceam pe la mănăstirile din Bucovina. În comuna Pojorâta, lângă oraşul Câmpulung Moldovenesc, trăiau sora mai mică a mamei mele, Daria Vermeşan, şi unchiul meu, preot ortodox, Samoil Vermeşan. Amintirea mea excepțională cu Pittiş este legată de ei. Totdeauna, când trec pe acolo, mi-aduc aminte de ziua în care eu, ca să le arăt colegilor de filmare maghiari şi români ce rude dulci am, am anunțat-o într-una din zile pe mătuşa mea, Daria, că noi, de la filmările pe care le aveam la o mănăstire aflată aproape de Gura Humorului, o sa trecem pe la ei, să luăm o gustare. Am fost aşteptaţi cu tot felul de bunătăţi, ei ştiind ca eu, Florinel, vin cu colegii mei acolo. Pittiş era fericit şi mi-a spus atunci: „Asta parcă-i masa din Harap Alb!” – în acea vreme jucasem deja “Harap Alb”-şi a continuat: „Măi Florine, nici la Împaratul Verde, în filmul tau, nu s-a întins aşa un banchet. Oaspeții maghiari o sa plece cam bolnavi de nervi”. Am stat toată seara în curte şi, la sfârşit, mătuşa mea ne-a dat fiecăruia într-un bol dulceața de mure şi fragi. Moțu m-a întrebat atunci: „Nu poți să-i mai ceri preotesei să-mi mai dea?”. Şi atunci, mătuşa mea, Daria, i-a oferit un borcan”.

Actor de teatru şi film, mim genial, cântăreţ, recitator inegalabil, poet, traducător, inimă de aur, multitalentat, profesionist pasionat, inteligent şi fermecător, Florian Pittiş a fost una dintre cele mai complexe personalităţi pe care le-am cunoscut vreodată. Cineva spunea că viața este doar un bilet de voie prin această lume…Convins că ne priveşti dintr-o stea, vreau să-ți transmit Moțule că iți mulțumesc că în parcursul tău prin lume te-ai oprit o clipa şi în sufletul meu…

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors