Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2014

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Cineva spunea cândva că destinului nu-i place să facă retuşuri. Aserţiunea cu valoare de maximă am putut-o deseori verifica de-a lungul anilor, gândindu-mă în urmă, acum mai conştient ca oricând că am trecut de jumătatea firului pe care mi l-a tors ursitoarea.
Convins că nimic nu este absolut întâmplător pe lumea asta, îmi amintesc astăzi cu nostalgie şi înţelegere un moment din tinereţea mea fragedă care putea să-mi schimbe radical drumul prin această viaţă efemeră.
Bunicii mei din partea mamei au aparţinut generaţiei de români „Mia şi drumul” de la începutul secolului trecut, emigrând în America. Asemenea multor ardeleni, după mai bine de zece ani, s-au întors în România unde după puţin timp s-a născut mama mea, cea mai mare dintre cei trei copii pe care i-au avut. Nu o dată m-am întrebat ce parcurs ar fi avut viaţa mea dacă mama mea s-ar fi născut în America…

Dorin NadrauFoto. Dorin Nadrau

Dar iată o întâmplare petrecută după mulţi ani de la repatrierea bunicilor ce îmi induce un motiv justificat de a mă convinge tot mai mult că, structural cel puţin, totuşi, America mă atrăgea în mod inconştient şi involuntar. Mătuşa mea din partea mamei, sora bunicii, care s-a născut şi trăia în America, într-una din vizitele pe care le făcea la interval de doi-trei ani în România pentru a-şi vedea rudele de sânge, a fost cea care a iniţiat şi declanşat un proces psihic ce m-a surprins profund şi m-a pus la grea încercare datorită urmărilor majore pe care le implica. Într-o seară, după un moment de vădită chibzuială, mătuşa mi-a propus să mă ducă definitv în America, ţara ei natală, fiind foarte documentată în demersurile pe care trebuia să le facă, concluzionând că ea mă poate cumpăra „cum cumperi un animal la târg…”. O admiram mult în acei ani pe cea care voia să-mi schimbe viaţa: energică, mare familistă, stăpânită de o făţişă veneraţie pentru neamul românesc, credincioasă (era fondatoare a unei biserici româneşti în America). Ea mă îndrăgea nespus de mult, cu toate că avea trei copii puţin mai vârstnici decât mine. Eu, care pe atunci eram proaspăt inginer, abia licenţiat după cei cinci ani de facultate petrecuţi în Bucureşti, aveam părinţii în putere şi o mulţime de prieteni şi nu puteam concepe să purced la un astfel de drum. Propunerea, care la început, având în vedere avantajele prezentate, mi s-a părut extraordinară, mi-a lăsat un gust amar şi mi-a produs o reală dezamăgire. Cu mare strângere de inimă, poate chiar cu regret, am refuzat-o sfios, dar convingător pe mătuşa mea.
În decursul anilor, verişori necunoscuţi până atunci de mine, născuţi pe pământ american, s-au perindat prin România cu dorinţa de a-şi cunoaşte rădăcinile. Nu m-au impresionat niciodată nici maşinile performante închiriate din Europa occidentală cu care se deplasau în ţară, nici hainele lor şi nici modul deosebit în care se comportau.
După căderea comunismului, în România aveam, cel puţin, libertate. Libertatea de a călători, de a comunica, de a studia şi cunoaşte realmente adevărata istorie şi civilizaţie. Am avut prilejul să călătoresc în multe ţări din Europa, cele mai importante contacte fiind pentru mine cele cu Germania şi Franţa. Am putut lua pulsul Europei nu doar de pe poziţia unui simplu turist, ci şi vizitând imigranţi români în Europa. Am întâlnit pe aceeaşi paralelă oameni fericiţi şi împliniţi, dar şi imigranţi care nu-şi vor găsi locul nicăieri, niciunde, niciodată.
În general, oamenii îşi părăsesc ţara din motive politice, economice, sociale. În condiţiile actuale, datorită globalizării, uşurinţei de comunicare şi deplasare, au apărut şi alte categorii de emigranţi, cum ar fi cea a celor care vor să urce pe o altă treaptă, superioară, de civilizaţie. În fine, mai există şi categoria celor care (cred că acum sunt un sentimental…) îşi găsesc liniştea şi fericirea în altă parte, adică a celor pentru care „acasă” înseamnă locul unde ţi-e inima…
Despre America ştiam multe şi pot să afirm cu tărie că niciodată nu am fost influenţat în opiniile mele despre această ţară de mulţi dintre cei care după ce ajung în State devin musafiri de profesie în România şi care cum au apucat să treacă Oceanul se uită la români de sus şi îi socotesc, în sinea lor, drept proşti. Cunoşteam despre America şi părerile unora care duceau la concluzia că reprezintă o cultură unde doar cel tare supravieţuieşte şi unde lamentările şi slăbiciunile sunt privite cu dispreţ. Naţiune de învingători, nu de visători. De asemenea, că aici piaţa dictează şi totul se realizează prin iniţiativă privată, nimeni neriscând un cent dacă nu se întrevede un profit.
Profesiile mele (inginer şi avocat), dintre cele pentru care la ora actuală în ţară tinerii care păşesc pe porţile facultăţilor fac cele mai lungi cozi, mi-au permis să cunosc şi alte aspecte despre America, lucruri cu adevărat minunate, nemaipomenite. Astăzi pot să afirm că America este mult mai mult decât mi-am putut eu închipui…
Paradoxal totuşi este faptul că până acum aproape patru ani nici în cele mai ciudate vise nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge în America. Tot paradoxal este că atunci, în 2010, destinul meu a decis să facă retuşuri…, povestea vieţii mele devenind foarte simplă şi uşor de relatat: în mai puţin de o lună am primit viza de SUA, în ciuda unor posibile impedimente, având în vedere că eram singur şi cu o situaţie materială superioară mediei, peste aproape două luni m-am (re)căsătorit, iar în următoarele trei luni mi s-a eliberat autorizaţia de muncă şi Green Card-ul.
Eu nu am părăsit România nici din raţiuni politice şi nici economico-sociale. Plecarea mea a fost, pur şi simplu, o alegere. Este incontestabil că nu am fost obligat să iau calea exilului. De fapt, trebuie spus că eu mă situez alături de cei care consideră, pe bună dreptate, că termenul a devenit caduc în lumea globală în care trăim şi că la un anumit nivel suntem cu toţii călători pe acest pământ, în această viaţă.
Pentru cineva care se gândeşte că practic am luat viaţa de la capăt, vreau să spun că secretul ţine de personalitatea mea. Firea mea de ardelean m-a obligat toată viaţa mea să nu mă dau bătut… Pe „Titanic” au fost 13 transilvăneni: unul a supravieţuit. Îmi persista în minte scena din film cu orchestra care, pe puntea vasului, a cântat până în ultima clipă, pierind cu toţii, înghiţiţi de apele Atlanticului, „Mai aproape de Tine, Doamne!”…
Integrarea în sistemul american înseamnă în primul rând promovarea redefinirii identităţii, necesităţii vitale de a exista şi funcţiona într-o alta lume, adică într-o nouă cultură şi într-un nou context. Pot să spun acum că de la început am fost fascinat de americani, de atitudinea „I can” şi spiritul pozitiv. Sunt entuziasmat că aici lucrurile au sens, că există reguli bine gândite care se aplică şi chiar funcţionează. Îmi place şi că societatea americană te învaţă să nu închizi uşa… În sfârşit, nu regret nici o clipă că, vorba unui bun prieten, „am dat porcul pe curcan că-i mai corect politic şi nici n-are colesterol”.
Desigur, îmi lipseşte România natală, nu cea abtractă sau conceptuală. Ca român, astăzi gândul mă duce la ceea ce scria Caragiale în 1899, înca o indubitabilă proba a actualităţii lui Nenea Iancu: „Când ar fi să dau vreo povaţă unui tânăr român, iată pe care i-aş da-o: Tinere, să-ţi fie patria scumpă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respecteţi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă sau paradă. Ba, ai dreptul să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, cari, în loc s-o iubească şi s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună bună de tocat!”.
Dar, despre patriotism şi America, într-o altă serie de însemnări…
(4 Octombrie 2014, Grand Rapids, Michigan)

Cartea eveniment a românilor de la Marile Lacuri

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2014

Cartea eveniment a românilor de la Marile Lacuri

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

Frumoase zile de vară indiană s-au aşternut peste întinsul ţinut al statului Michigan. Preajma îşi schimbă straiele în cromatică de vis, de la nuanţele mierii până la cele sângerii. Vegetaţia ne întâmpină cu frunze foşnitoare sub paşii ce se îndreaptă spre un alt sfârşit de an. Este 27 septembrie, un final luminos şi călduros al lunii ce ne oferă, ca o deschidere spre serbări şi acţiuni, o activitate culturală de excepţie, amintindu-ne de zicerea noastră românească: „Toamna se numără bobocii”.
Cele două drapele, român şi american, flutură în adierea vântului de toamnă, chemându-ne sub cupola Bisericii Ortodoxe „Sfânta Treime” din Troy, Michigan care, în colaborare cu Agora Club International Detroit Ladies şi American Romanian Cultural Center, a organizat o memorabilă zi, lansarea cărţii eveniment, monografia Românii Americani de la Marile Lacuri, aparţinând economistului publicist Ştefan Străjeri. Cartea a văzut lumina tiparului la Editura Anamarol din Bucureşti şi s-a bucurat de încă două lansări, la Pojorâta pe plaiurile natale ale autorului şi în Bucureşti la Biblioteca Metropolitană. Volumul este un studiu detailat al celor aproximativ 100 de ani pe care românii emigraţi în Michigan îi parcurg prin curbele sinuoase ale istoriei Americii, contribuind valoros la ridicarea nivelului economic, social, cultural, politic al statului.

September 2014 210.Poza.art Doina Popa

Economistul Ştefan Străjeri îşi primeşte oaspeţii la intrarea în sala festivă a Bisericii cu faţa zâmbitoare, dar vizibil emoţionat. Treptat, sala devine aproape neîncăpătoare. Reclama bogată a simpozionului, care după opinia mea constituie evenimentul cultural al anului pe pamânt american, îşi spune cuvântul. Pentru organizarea acţunii s-a implicat un număr impresionant de români. Inserez doar câteva nume ale celor care au contribuit organizatoric şi administrativ: inginerul Călin Cutean, Andreea Bordeianu, Doina Chertic, dr. Anca Năstasă, Ella Meluta, familia Puiu, familia Fermaş, Adrian Motoc şi mulţi alţii.
Cuvântul de deschidere al simpozionului a aparţinut lui Călin Barbulovici, preotul frumoasei şi primitoarei biserici, gazdă a numeroase acţiuni culturale şi de obşte, exprimând în numele întregii comunităţi, bucuria prilejuită de apariţia cărţii, rod al efortului depus de Ştefan Străjeri de a realiza o monografie inedită şi de o valoare istorică inestimabilă. Doamna Andreea Bordeianu a prezentat o introducere sufletistă a acţiunii, a subliniat aportul celor implicaţi în organizare, invitând apoi la cuvânt pe doamna Silvia Jinga care a pregătit un material vast şi foarte bine conceput al studiului monografic.
Silvia Jinga, doctor în filologie, scriitoare şi colaboratoare a ziarului Curentul Internaţional a relevat abordarea de către autorul tratatului a fenomenului imigraţionist românesc sub aspectele lui economice, culturale, spirituale de la început şi până în prezent pe teritoriul statului american Michigan. S-a subliniat pasiunea cercetării de care este cuprins autorul pentru a corela dinamica demografică cu dezvoltarea diferitelor ramuri economice ale statului, începând cu exploatarea primitivă a bogăţiilor până la explozia industriei automobilistice.
S-au punctat cele cinci perioade imigraţioniste ale românilor în Lumea Nouă, cuprinse în tratatul autorului, precum şi condiţiile imigrării contemporane, trecând în revistă momentele importante ale diverselor forme de expresie culturală, politică a românilor. Silvia Jinga a scos în evidenţă atitudinea anticomunistă şi calitatea de seismograf a publicaţiilor româneşti din America, demascând caracterul imperialist al Uniunii Sovietice care a confiscat abuziv teritoriile româneşti.
În continuare, profesoara Doina Popa l-a prezentat în partea de început a prelegerii pe economistul publicist Ştefan Străjeri, performanţele profesionale şi culturale atinse în Romania şi America, prestigiul de care se bucură în rândul românilor din diaspora şi din ţara natală, efortul depus pentru realizarea studiului, o muncă de Sisif, de zile şi nopţi de cercetare şi documentare. Este prezentat aportul românilor la succesele economice ale statului Michigan, drumul greu parcurs pentru a atinge realizări materiale decente şi foarte bune. Doina Popa aminteşte rolul important acordat de către autor instituţiilor religioase, efortul depus de a menţine aspiraţiile românilor, evidenţiind adevărata poziţie a parohiilor ortodoxe din America care nu a fost doar religioasă, ci şi culturală, pentru că ele au devenit centre focale ale aspiraţiei culturale şi naţionale.
Despre importanţa monografiei si aportul domnului Ştefan Străjeri la menţinerea spiritului national în rândul românilor din America şi nu numai au vorbit pe rând inginerul Călin Cutean şi poetul/epigramist Sorin Olariu, iar preşedinta clubului Agora, Doina Chertic a adus mulţmiri membrilor implicaţi în organizarea simpozionului. Seria prelegerilor a fost încheiată de către autorul impresionantei monografii cu cuvinte alese de mulţumire adresate tuturor celor ce i-au stat alături.
Gustările, micii, fructele alese, langoşii tradiţionali, stropite cu bere şi vin tămâios de casă, au încălzit atmosfera bogată în conversaţii, schimb de impresii şi adrese, fotografii, petrecute pe fondul muzical oferit cu generozitate şi căldură sufletească de talentata interpretă de muzică uşoară, Diana Pantea.
Am plecat în noapte spre casă cu sentimente de recunoştinţă pentru toţi Românii Americani de la Marile Lacuri, care au avut curajul să înfrunte necunoscutele căi ale vieţii din diaspora, dar şi pentru cei care, cu drag faţă de neamul românesc, ne reprezintă prin spaţiu şi timp pe oriunde s-ar afla.

ATHOSUL NEAMULUI MEU (2)

Posted by Gabriela Petcu On December - 15 - 2013

calugarBruno ŞTEFAN

 

Tataia venea uneori la noi cu câte un călugăr ce avea treabă prin Bucureşti şi tata îl întreba unde vrea să doarmă: pe pian sau sub pian, căci alte locuri potrivite pentru a întinde o saltea nu aveam. Unii dormeau în apartamentul lui Andrei şi eu eram invidios că el urma să afle noi taine din împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu toţi călugării erau vorbăreţi şi unii se temeau căci fuseseră de multe ori anchetaţi pe baza declaraţiilor unor oameni neobişnuiţi cu biserica. Atunci când aducea câte un călugăr ce fusese pe Athos pentru noi era o sărbătoare. Ajunsesem să-i cunoaştem pe cei care au fost acolo după privire, după gesturi, după harul pe care-l emanau, după bunătatea neobişnuită şi plăcerea de a povesti, după emoţia din voce atunci când vorbeau de Maica Domnului. Nu am cunoscut mai mult de zece călugări care au fost pe Athos până în 1989 la căderea comunismului, dar când îi cunoşteam ni se umpleau inimile de fericire. Tataia ştia că pe ei îi voiam – nu doar noi copiii, ci mai toţi vecinii – aşa că atunci când venea cu un athonit bătea puternic în lift şi striga să-l auzim toţi:

– Am adus un antrenor de sfinţi.

 

Zeci de vecini năvăleau în apartamentul nostru şi voiau să se apropie de el, să-i dea câteva pomelnice cu vii şi morţii neamului lor ca el să le citească la slujbă aşa cum se citesc pe Sfântul Munte, căci toţi ştiau că nici un athonit nu ia un pomelnic fără să întrebe câteva cuvinte despre fiecare nume scris acolo, ca la rugăciune să îi pomenească cu durere, cu lacrimi, cu patos sau cu frângerea inimii, în funcţie de problemele fiecăruia.

 

Pe vremea adolescenţei mele cei mai mulţi colegi mergeau pe stadion la Cenaclul Flacăra şi se întorceau entuziasmaţi. Am fost şi eu acolo o dată şi am văzut atmosfera pe care o crea Adrian Păunescu, dar pot să spun că ea era infimă prin comparaţie cu trăirile duhovniceşti pe care le aveau toţi vecinii când poposea la noi câte un călugăr athonit. Şi s-a întâmplat în trei rânduri să avem în ospeţie călugări veniţi de la schitul Prodromu din Sfântul Munte.

 

Aşa am aflat că numărul vieţuitorilor români din munte s-a împuţinat drastic după război, existând chiar pericolul ca Prodromu să fie preluat de greci după moartea stareţului. Atunci părintele Dometie Trihenea, prietenul bunicului meu, care ajunsese stareţ la mânăstirea Zografu, aflând că Nicolae Ceauşescu a sosit la Atena într-o vizită oficială legată de jocurile olimpice, s-a dus la el şi l-a rugat să trimită călugări români să repopuleze muntele. Impresionat că Athosul a fost vreme de sute de ani în administrarea domnilor români, în mintea lui Ceauşescu a încolţit ideea recuceririi lui, aşa că a trimis mai întâi ofiţeri de securitate în straie monahale. Dar ei s-au pustnicit de-adevăratelea şi n-au mai trimis rapoarte informative, iar Ceauşescu a trimis alţi ofiţeri care s-au călugărit şi ei, până când s-a săturat să-şi piardă trupele speciale şi a cedat Patriarhiei dreptul de a selecta şi de a trimite reprezentanţi pe Athos. Atunci au plecat călugări mai educaţi, trăitori în mânăstiri, foşti deţinuţi politici tunşi în monahism.

 

Dar nu toţi suportau clima, iar unii se întorceau şi în drumurile lor spre lăcaşurile din ţară poposeau şi la noi în bloc, căci ştiau că bunicul Gheorghe Dafinoiu ţinea flacăra credinţei aprinsă în toţi vecinii.

 

Călugării erau jenaţi de-atâta lume care năvălea peste ei. Obişnuiţi cu anii să fugă de lume pentru a-şi spori puterile duhovniceşti, vedeau dintr-o dată cum lumea dădea buzna spre ei, aşteptând un sfat, o vorbă de duh, un cuvânt care să le aline vieţile pline de greutăţi. Credeau că vin într-un loc în care să se odihnească, dar ajungeau undeva unde trebuiau să muncească, să depună efort. Fiecare voia să discute cu ei separat, să li se destăinuie şi atunci se retrăgeau în dormitor, ca într-o chilie, iar ceilalţi stăteau în celelalte încăperi vorbind în şoaptă, până când liniştea era întreruptă de-o vecină:

– Oare ce i-o spune bărbatu-meu prea-cuviosului atâta timp? Sigur m-a înşelat cu Ioneasca. Mă duc pe balcon să trag cu urechea.

Şi se ridica încercând să-şi facă loc printre vecini, dar vocea autoritară a bunicului o oprea din mers:

– Întoarce-te Florino, că faci păcate grele. Spovedania e o taină în care nu are voie nimeni să pătrundă.

Fiecare ieşea transfigurat după discuţia cu călugărul aghiorit:

– Mi-a sărutat mâna – spunea emoţionat unul.

– Mi-a îmbrăţişat picioarele – spunea altul la fel de emoţionat.

– Comunismul o să cadă în curând – ne-a şoptit altul. Mi-a spus să fim pregătiţi pentru vremurile care vor veni.

 

Alţii nu spuneau nimic la ieşirea din dormitor, dar erau pătrunşi de discuţia cu călugărul. ”Are dreptate” – mormăia câte unul mai mult pentru el, deşi îl auzeam cu toţii. Noi, gazdele, vorbeam ultimii cu ei, după ce vecinii se retrăgeau în apartamentele lor. Ţin minte un călugăr foarte slab, cu mâini delicate, care a făcut o plecăciune până la brâu în faţa mea, apoi m-a sărutat pe frunte.

– Tu ai să continui misiunea bunicului tău – mi-a spus odată el.

– Ba nu, eu vreau să fiu călugăr – am protestat eu.

– Nu se poate, că toate sunt rânduite din vreme pentru binele tău şi al celor din jur.

Atunci l-am privit cu răutate. Ce să-mi povestească el mie? Ce legende are să-mi spună dacă vrea să mă rupă de ceea ce-mi doresc? Cine e el? Un moşneag ca atâţia alţii, fără nume, fără personalitate, incapabil să vadă focul care mă mistuia de ani buni. Eram revoltat şi m-am dus la tata să mă descarc.

 

– Chiar crezi că oamenii ăştia văd altceva decât ceea ce vezi tu, eu sau oricare de aici? Trezeşte-te fiule şi nu mai crede în basme, că ai crescut. Deschide-ţi mintea, sufletul şi inima ca să vezi că viaţa e frumoasă, nu cum spun ei, că important e să te pregăteşti pentru moarte, pentru lumea de dincolo, pentru că cea de aici e acaparată de draci.

Tata gândea altfel decât bunicul, dar îi era greu să-şi impună modul lui de a gândi în faţa autorităţii socrului lui, căci tataia provenea dintr-una din cele mai vechi familii creştine ale lumii. Am auzit de mai multe ori în casă legenda că Maica Domnului a ajuns prima oară pe Athos din întâmplare, vasul cu care călătorea împreună cu apostolul Ioan şi cu alţi apostoli în drum spre Cipru unde era episcop Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi, eşuând într-un golf care era proprietatea unui ţăran ce-i vămuia pe toţi care ancorau acolo. Iar grecul acela, venind hotărât să taxeze călătorii, când a văzut-o pe Maica Domnului s-a culcat la pământ în faţa ei spunându-i: ”Tu eşti Împărăteasa lumii. Primeşte-mă pe mine ca rob al tău şi primeşte toate bunurile mele în dar.” Şi el a plimbat-o pe Fecioara Maria prin mai multe locuri ale muntelui, povestindu-i despre oamenii care locuiau acolo, despre peşterile numeroase şi despre liniştea muntelui, că ei i-a plăcut aşa de mult locul încât i-a cerut Fiului Ei să i-l dea în stăpânire ca să facă acolo o şcoală de sfinţi. Atunci toţi idolii din munte s-au prăbuşit la pământ sfărâmându-se în mii de bucăţi. Statuia lui Apolon, din vârful muntelui Athon, care era aurită şi se vedea în zilele senine de la Constantinopol, în faţa căreia se aduceau jertfe de către cei care se închinau zeilor păgâni, a început să răcnească groaznic: ”Ieşiţi să întâmpinaţi pe Maica Marelui Împărat şi adevăratului Dumnezeu Iisus Hristos!”, după care a căzut din vârful muntelui împreună cu diavolul care locuia în ea, sfărâmând coama întreagă a muntelui şi prăbuşindu-se în mare. Oamenii au venit cu mic, cu mare în port, să o vadă şi să o întrebe cum l-a născut pe cel nenăscut, cum l-a hrănit pe cel ce hrăneşte toate făpturile şi cum a ţinut în braţe pe cel ce ţine în braţe toată zidirea. Iar Ea a dezvăluit oamenilor din peninsulă tainele Fiului Său, învăţându-i să creadă şi să se boteze în numele Lui.

 

Maica Domnului le-a spus că acel loc i-a fost dăruit de către Fiul şi Dumnezeul ei pentru a aduce bărbaţi din toată lumea care să vieţuiască în curăţenie, asemeni îngerilor. Iar ei nu vor mai rămâne mult acolo, fiind rugaţi să se mute pe celelalte braţe ale peninsulei Halkidiki. Primul localnic ce a recunoscut-o ca Împărăteasă a lumii a fost şi primul care s-a botezat întru Hristos. Când l-a botezat, Precurata Maria a rupt din dafinii ce erau împrejur o creangă şi a făcut o coroană pe care a pus-o pe capul lui spunându-i ”Tu Daphne te vei numi şi vei fi un fidel soldat al Meu şi al acestor locuri împreună cu tot neamul tău”. Lui Daphne i-a cerut să apere muntele de necredincioşi, iar el a fost atât de onorat că a fost luat în slujba Ei încât a început să alunge toate corăbiile păgânilor care veneau să acosteze în porturile Athosului, iar cea mai importantă poartă de intrare în Sfântul Munte a primit cu vremea numele lui. Fii şi nepoţii lui au continuat să-i alunge pe localnici, în câteva decenii pustiind tot muntele, pe el rămânând doar câţiva călugări în vreo 10 schituri şi mânăstiri.

 

Greu s-au putut achita de misiunea dată lor de Maica lui Hristos, căci Athosul a fost deseori devastat de năvălitorii barbari. Neamul lui Daphne s-a retras şi el de pe Athos în localităţile învecinate, dar a trimis în fiecare generaţie câte un fiu sau doi care să apere muntele de necredincioşi. Unii s-au călugărit iar alţii s-au pustnicit, trăind în singurătatea muntelui, departe de lumea desfătărilor. Cei care au rămas în afara Athosului au fost comercianţi ori soldaţi, dar au păstrat vie legenda strămoşului lor şi au trimis în munte averi şi odoare scumpe pentru a le uşura viaţa călugărilor de acolo. Au trimis constructori care au ajutat la ridicarea mânăstirilor, şi-au transformat casele în adevărate popasuri pentru călugării care ieşeau din munte cu diverse misiuni tainice încredinţate lor de Împărăteasa lumii şi au continuat să întreţină credinţa în Hristos în rândul locuitorilor din toată Grecia. Unii daphnioţi au ajuns în apropierea unor împăraţi bizantini şi atât de mult i-au bătut la cap cu menirea neamului lor de apărare a ortodoxiei încât i-au convins să devină protectori ai Sfântului Munte, contribuind la construirea marilor mânăstiri imperiale. Faima neamului Daphne a crescut când un membru al lui, anahoret de pe lângă chilia Sfânta Ana Mică din sudul peninsulei aghiorite, a fost primit în rândul celor şapte mari pustnici care sunt sfetnicii de taină ai Maicii Domnului.

 

Vremurile de prigoană sosite odată cu cucerirea turcilor au adus neamului Daphne multe umilinţe, căci n-au putut apăra Athosul de jafurile şi umilinţele otomanilor şi catolicilor. Dar slăbiciunile daphnioţilor au sporit numărul sfinţilor ortodocşi, căci călugării şi pustnicii au preferat să-şi dea viaţa decât să renunţe la credinta lor. Când prigoana a devenit prea greu de suportat, unii din neam s-au retras în Ţările Române, convingându-i pe boierii şi domnii valahi şi moldoveni să sprijine vieţuirea călugărilor pe Athos. Alţii s-au dus până în Rusia, Georgia şi Ucraina, ori Bulgaria, Serbia şi Macedonia. Despre acest neam risipit în tot spaţiul est-european Sfântul Simion Noul Teolog a scris că ”ei alcătuiesc un fel de lanţ de aur, fiecare din ei fiind ca un inel ce se leagă de celălalt prin credinţă, prin fapte şi prin iubire, încât ei alcătuiesc în Dumnezeu Cel Unul un şir ce nu se poate rupe uşor”.

 

Nu toţi din neam au vrut să urmeze calea impusă de primul Daphne, dar fire nevăzute şi tainice i-au întors pe mai toţi cu faţa spre Athos. Bunicul meu a fost un mare petrecăreţ în tinereţe şi îi plăcea să meargă cu lăutarii după el prin comună, făcând chefuri care durau trei zile şi trei nopţi. Pe mamaia a răpit-o de la părinţii ei, dispărând patru luni în locuri numai de ei ştiute şi revenind în sat când ea a rămas însărcinată. A ţinut o cârciumă la care multe dezmăţuri s-au organizat. Avea pământuri bogate şi întinse şi mereu se lăuda că cernoziomul Bărăganului e cel mai roditor din toată ţara. Călătoria pe Athos l-a schimbat radical. Nu mai voia să se întoarcă în ţară şi l-a rugat pe prietenul lui Dometie să-l tundă în monahism şi să-l accepte călugăr la chilia lui.

– Tu nu înţelegi Gheorghe că aici sunt acceptaţi călugări doar cei care au făcut legământul fecioriei? Du-te în ţară aşa cum ţi-a spus Maica Domnului şi aprinde dragostea faţă de Hristos în inimile oamenilor.

– Dar eu vreau să stau aici cu voi. În ţară urmează prăpădul comunist şi o să mă simt tare singur. Cum o să mai iau legătura cu voi, să mă întăriţi în credinţă pentru a-i putea întări la rândul meu pe alţii?

– Oricât de închise vor fi graniţele şi corespondenţa noastră va fi interzisă, noi vom putea comunica oricând Gheorghe, la orice oră din zi şi din noapte. Ia aceste metanii şi foloseşte-le ca un telefon. Spui o rugăciune, mă chemi în gând şi mai dai o boabă cu degetul mare. Ca şi cum ai forma numărul unui telefon. Noi suntem spirite Gheorghe, nu doar trup şi putem comunica la distanţă. Cheamă-mă în rugăciune şi eu îţi voi răspunde oriunde te vei afla. Tu ai acum familie şi trebuie să ai grijă de ea. Oamenii se mântuiesc şi în familii, nu doar în mânăstiri. Şi pe Athos va urma prăpădul, nu doar în ţară. Mânăstirile vor sărăci, călugării nu vor avea cum să se aprovizioneze cu cele trebuincioase vieţii, pentru că puţini vor fi aceia care-i vor ajuta în acest imperiu al răului care acaparează acest colţ de Europă. Sărăcia şi foametea îi vor înrăi pe oameni şi îi vor îndepărta de credinţă. Tu oferă-le speranţe, căci fără speranţe sufletele mor, cad în plasa diavolului şi greu mai pot fi scoase de acolo. Toţi avem o menire pe lume – tu nu-ţi uita menirea dată ţie şi neamului tău de Precurata Maică a lui Hristos.

 

Cu inima grea a plecat tataia de pe Athos, dar a plecat cu câteva daruri care au constituit toată viaţa cele mai de preţ comori ale lui. Primul dar a fost icoana dată de Maica Domnului, despre care i-a spus că nu a fost pictată de mâna omenească. O icoană mică, din lemn, cu chipul Mântuitorului ţinând în braţe o carte groasă – Iisus Pantokrator. A purtat-o la piept până a murit şi mi-a spus că ea l-a protejat de rele întotdeauna.

 

Al doilea dar a fost şiragul de metanii primit de la părintele Dometie, pe care nu-l dădea jos de la mână decât foarte rar. Ţin minte că într-o zi l-a uitat la o mânăstire din Neamţ. Când a ajuns acasă şi-a dat seama că l-a uitat şi a fost atât de supărat încât a luat trenul înapoi spre Neamţ şi nu s-a liniştit până nu şi l-a pus din nou la mână.

– Cum tataie, ai făcut atâta drum pentru o sfoară înnodată? – l-am întrebat eu într-o seară.

– Păi fără metanii cum puteam să mai iau legătura cu sfinţii mei? – mi-a zis tataia.

Într-o zi i s-au rupt de atâta folosire şi a luat altă brăţară de la un magazin de obiecte bisericeşti, dar parcă noul şirag nu-l mulţumea. A încercat să-l repare pe cel vechi, dar n-a reuşit. Atunci a început să se roage şi îl invoca pe Dometie cerându-i alt şirag. A treia zi a venit la uşa noastră un călugăr care ne-a dat tuturor nişte metanii athonite. Eu şi Andrei am fost fericiţi că avem brăţară ca bunicul, încheiată cu o cruciuliţă pătrată pe care era încrustat chipul Maicii Domnului.

 

Dar cel mai important dar primit de bunicul meu pe Athos a constat în relaţiile pe care şi le-a făcut cu mai toţi vieţuitorii din Sfântul Munte. I-a cunoscut nu numai pe români, ci şi pe greci, pe ruşi, bulgari sau sârbi. A cunoscut sute de călugări şi pe toţi îi pomenea în rugăciunile lui, cu mai toţi intra în contact cu ajutorul metaniilor. Nu ştiu cum făcea, că eu n-am reuşit şi niciodată nu mi s-a arătat Vichentie sau Dometie, ori Petroniu sau Serapion. Dar el lua legătura cu toţi într-un mod atât de tainic, de supranatural, că noi rămâneam uimiţi când îl vedeam că se duce la întâlnire cu un călugăr cu care nu comunicase decât în gând.

 

După ce călugărul acela mi-a spus că nu voi urma calea monahală, ceva s-a rupt în mine, iar ruptura a fost mai gravă decât am vrut iniţial să recunosc. Deşi mă pregăteam în continuare să dau examenul de admitere la seminarul teologic împreună cu Andrei, simţeam cum lumea laică mă atrăgea tot mai mult, iar părerile tatălui meu începeau să crească în importanţă, minimalizându-le pe cele ale bunicului meu. Între timp el îmbătrânise şi devenise mai închis în el, mai puţin exuberant, mai tăcut şi meditativ, iar personalitatea tatălui meu devenea tot mai puternică şi mai seducătoare. Parohul bisericii în care am fost botezat nu mi-a dat la timp certificatul de botez şi nu am putut susţine examentul la seminarul teologic, aşa că am continuat liceul de filologie-istorie, apoi facultatea de filosofie şi pe urmă pe cea de sociologie.

 

Andrei a intrat la seminar primul pe listă, cu media 10 la examenul de admitere şi a urmat apoi institutul teologic. Relaţiile noastre s-au răcit, iar după ce m-am mutat din bloc nu l-am mai văzut decât o singură dată, când a venit la biroul meu de la Grupul pentru Dialog Social, cerându-mi să-l ajut să obţină o finanţare pentru analiza cu carbon 14 a manuscriselor de la Marea Moartă. Voia să stabilească odată pentru totdeauna autenticitatea manuscriselor, pentru a stinge controversele iscate în jurul lor.

 

A venit la Grupul pentru Dialog Social în toiul verii în straie negre monahale, când noi ne coceam în hainele uşoare, vaporoase, deschise la culoare. M-am simţit iniţial ruşinat cu el, căci părea îmbrăcat inadecvat anotimpului şi mediului în care lucram, dar colegii l-au înconjurat cu dragoste, cu curiozitate şi cu mai multă înţelegere decât mi-am închipuit, făcându-mă să mă ruşinez eu de abandonul acelui drum pe care el a păşit hotărât. Îi povesteam cu interes bătăliile politice pe care le-am dus cu comuniştii, eforturile uriaşe pe care le făceam pentru a-i convinge să accepte o cât de mică deschidere şi liberalizare a societăţii. Dar pe el lucrurile astea nu-l interesau.

– Eu plec pe Athos – mi-a spus într-un târziu. Dar vreau să închei socotelile aici.

Am simţit cum inima începe să-mi bată cu putere şi vechi amintiri să mă răscolească. Toate frumuseţile copilăriei şi adolescenţei mi-au revenit în minte şi am văzut cum pleacă definitiv din viaţa mea, lăsându-mi un prezent plin de bătălii, de jocuri politice şi ştiinţifice mărunte. Îl invidiam că păstra pe chip inocenţa şi farmecul copilăriei.

– Ce mai trebuie să faci – l-am întrebat – că proiectul ăsta cu manuscrisele de la Marea Moartă se termină repede?

– Vreau să mergem împreună la mormântul bunicului tău.

 

Mi-aduc aminte de parcă ar fi fost ieri de drumul spre comuna Zăvoaia. Se stârnise o ploaie torenţială, cu tunete asurzitoare şi şerpi de foc pe cer. Norii negrii se lăsaseră greoi de-asupra noastră. Andrei conducea maşina părinţilor lui foarte încet, căci nu vedea în faţă mai mult de 5 metri, iar gropile din drum – adevărate cratere în care putea să-şi rupă maşina – erau umplute cu apă şi păreau înşelătoare. Eu nu eram şofer atunci şi eram înspăimântat de drum, dar Andrei era foarte calm şi sigur pe el. Pentru a-mi potoli spaima a început să rememoreze evenimentele din preajma morţii bunicului.

– Îl mai ţii minte pe călugărul Arsenie de la Sinaia care a venit la voi şi i-a zis bunicului tău: ”Noi nu o să apucăm Gheorghe să vedem căderea comunismului”? Ai văzut că a avut dreptate?

Va urma

—————————————

STEFAN-Bruno wbBruno ŞTEFAN

2013

————————————————–

ŞTEFAN Bruno, Născut la 17 ianuarie 1969, la Galaţi. A absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, în 1993. Doctor în sociologie, Universitatea din Bucureşti, 2005. Sociolog, cadru didactic (lector) la Universitatea „Politehnica” Bucuresti, preşedintele Fundaţiei „Biroul de Cercetări Sociale” (BCS). A coordonat numeroase sondaje de opinie in cadrul Centrului Independent de Studii Sociale şi Sondaje aparţinând de Grupul pentru Dialog Social, calitate care îi certifică experienţa celor peste două sute de cercetări psiho-sociologice intreprinse în domenii din cele mai diverse. Cea mai reprezentativă publicaţie: „Mediul penitenciar românesc”, Editura Institutul European, 2006. Cel mai important proiect profesional: „Ssondarea lunară a opiniei publice naţionale”. (George Roca, Rexlibris Media Group)

 

 

Istoria, cultura, dar şi problemele românilor din arcul carpatic, abordate la Izvorul Mureşului

 Nicolae Balint

 

Autor: Prof. Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

 

 

Cea de-a XIX-a ediţie a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice cu tema Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie” s-a desfăşurat în perioada 7-9 noiembrie 2013, în generosul cadru geografic oferit de staţiunea montană Izvorul Mureşului din judeţul Harghita. Cu această ocazie un număr de 112 istorici, cadre didactice universitare, teologi, cercetători ai fenomenului istoric, lingvistic, sociologic sau cultural, arhivişti şi jurnalişti şi-au prezentat comunicările în cadrul celor şase secţiuni organizate pentru desfăşurarea manifestării. Tot cu această ocazie au fost lansate 14 cărţi, inclusiv cea a fostului ministru de Interne, Doru Viorel Ursu, prezent şi el pentru o zi la lucrările sesiunii. Reuşita manifestării a fost asigurată de implicarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, în colaborare cu Centrul Ecleziastic „Mitropolit Nicolae Colan”, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi Centrul Cultural Topliţa.

 

 

 

Lucrările în plen. Despre problematica zonei şi pericolul transilvanismului

 

 

 

Acestea au fost deschise de ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, find continuate apoi de scurtele alocuţiuni rostite de Jean-Adrian Andrei, prefectul județului Harghita, Mihail Tinca, primarul comunei Voşlobeni, dr. Valeriu Cavruc, director general al Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi dr. Ioan Lăcătuşu, director al Centrului European de Studii Covasna-Harghita. Tot în plen au mai fost prezentate şi comunicările ştiinţifice ale prof. univ. dr. Ştefan Păun, prorector al Universităţii Hyperion din Bucureşti, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, prof. ing. Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice, prof. univ. dr. Ioan Agrigoroaiei din Iaşi, prof. univ. dr. Gelu Neamţu din Cluj-Napoca şi prof. univ. dr. Radu Baltasiu din Bucureşti. Despre importanţa manifestării, dr. Ioan Lăcătuşu a declarat: „Această sesiune, ajunsă acum la a XIX-a ediţie, a devenit începând din 1995 o manifestare recunoscută pe plan naţional pentru valoarea contribuţiilor din domenii ce acoperă o paletă largă de interes, începând cu istoria şi continuând cu sociologia, psihologia şi lingvistica, studii ce acoperă cu precădere acest areal geografic românesc, respectiv sud-estul Transilvaniei…” Prezent la debutul manifestării, în scurta sa alocuţiune Jean-Adrian Andrei, prefectul judeţului Harghita a ţinut să arate că zona are o problematică de o factură aparte care trebuie tratată cu multă atenţie. „În calitatea pe care o am – a arătat acesta -, îmi face o reală plăcere să fiu prezent alături de dumneavoastră, la o manifestare plină de conţinut şi semnificaţii. Bine aţi venit într-o zonă încărcată de istorie, de cultură şi civilizaţie românească – parafrazând chiar titlul sesiunii organizate -, dar şi o zonă, din păcate, încărcată de evenimente care de multe ori aduc atingere identităţii româneşti şi promovează acţiuni generatoare de tensiuni (…) o zonă în care prea adesea mâinilor întinse li s-a întors spatele…” Un apel la politicienii care-şi aduc aminte de românii din zona Ciuc şi Covasna doar în preajma alegerilor, a adresat prin intermediul participanţilor Mihail Tinca, primarul comunei Voşlobeni: „Noi, cei din comuna Voşlobeni – a declarat primarul Tinca – suntem acei români din sud-estul Europei care locuim compact în această mică insulă de maghiarime. Mă bucur că aţi venit în mijlocul nostru şi sper să aveţi o şedere cât mai plăcută cu rezultate cât mai fructuoase. Aş  face un apel la dumneavoastră, cei prezenţi azi, ca în întâlnirile pe care le aveţi cu politicienii noştri să le spuneţi să mai ţină cont şi de noi, cei care locuim în această zonă…” Vorbind despre pericolul pe care-l reprezintă transilvanismul, o concepţie tot mai mult promovată în ultimul timp de către medii de influenţă şi propagandă abil dirijate, prof.univ.dr. Gelu Neamţu din Cluj-Napoca a menţionat: „Transilvanismul nu este o găselniţă nouă, este un proiect mai vechi menit să spargă unitatea naţională şi să destructureze astfel România care, oricum se va regionaliza, iar apoi se va globaliza. În fine, putem spune că transilvanismul este o amplă acţiune de persuasiune desfăşurată asupra românilor ardeleni pentru a-i convinge că sunt superiori sudiştilor şi că trebuie să se rupă de aceştia…” Tot cu trimitere la transilvanism, prof.univ.dr. Radu Baltasiu din Bucureşti a făcut o inspirată remarcă: „Referitor la transilvanism, pot spune că este oarecum subsidiar pangermanismului fiind probabil dat în leasing Ungariei…” În alocuţiunea rostită de prof.univ.dr. Ioan Scurtu, fost director al Arhivelor Naţionale ale României, acesta a ţinut să sublinieze importanţa documentelor din arhive pentru scrierea istoriei şi păstrarea acestora în condiţiuni cât mai bune, în spaţii adecvate, ferite de intemperii. Acesta a subliniat în mod deosebit ce înseamnă păstrarea arhivelor compact, pe fonduri, în evidenţe clare, ferite de imixtiunea politicului care nu de puţine ori a încercat să înstrăineze o parte din fondurile naţionale sub pretextul că se retrocedează instituţiilor creatoare de fonduri.  

 

 Foto 1

 

Omagiu arhivistului, istoricului şi profesorului Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani

 

 

 

Cea de-a doua zi a manifestării a fost dedicată vizitării mânăstirii de maici cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” de la Izvorul Mureşului. Cu această ocazie a fost omagiat prof.univ.dr. Corneliu Mihail Lungu, fost director al Arhivelor Naţionale ale României, un apărător consecvent al apărării integrităţii arhivelor, ilustru dascăl şi cercetător. În prezenţa ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, a fost lansat volumul „Permanenţele istoriei. Profesorul Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani”, coordonatori Sorin Liviu Damean, Marusia Cârstea, Mihaela Damean, Lucian Dindirică, Editura Cetatea de Scaun din Târgovişte, 2013, precum şi volumul „Profesioniştii noştri 10. Corneliu Mihail Lungu, arhivist, istoric, profesor, la 70 de ani”, coordonatori Vilică Munteanu, Ioan Lăcătuşu, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2013. Vorbind despre personalitatea celui omagiat, dr. Ioan Lăcătuşu a ţinut să arate că, citez: „A fost o reală plăcere să lucrăm cu domnia sa. I-am apreciat atât autoritatea profesională, cât şi pe cea ştiinţifică şi nu în ultimul rând, i-am apreciat latura umană.” În acelaşi context, prof.dr. Liviu Boar, director al Direcţiei Judeţene Mureş a Arhivelor Naţionale a subliniat în mod deosebit faptul că, citez: „Prof.univ.dr. Corneliu Mihail Lungu a lăsat în urma sa o amintire cât se poate de plăcută. Cu toţii i-am apreciat în mod deosebit implicarea de care a dat dovadă în rezolvarea oportună a problemelor de serviciu cu care ne-am confruntat, verticalitatea şi obiectivitatea în munca cu oamenii. Îi doresc multă sănătate, ani lungi şi fericiţi!” Prezent la această sesiune cu comunicarea intitulată „Sfântul Împărat Constantin cel Mare – 1700 de ani de la eliberarea creştinismului”, prof.dr. Florin Bengean din Târgu-Mureş, a ţinut să arate faptul că, citez: „Manifestarea a fost o reuşită deplină la care şi-au adus contribuţia atât organizatorii, cât şi participanţii prin calitatea comunicărilor susţinute. A fost o activitate de excepţie, cu semnificaţii aparte şi ceea ce este foarte important, toate comunicările, ca de fiecare dată, vor fi cuprinse într-un volum, or acest lucru rămâne peste timp ca un reper de spiritualitate românească.” Din judeţul Mureş au mai participat cu comunicări dr. Virgil Pană, prof. Doina Pană, prof.dr. Valentin Marica şi subsemnatul. Lucrările sesiunii s-au încheiat cu adoptarea unei rezoluţii.

 

*

 

Centrul European de Studii Covasna-Harghita

 

 

 

REZOLUŢIE

 

 

 

Sesiunea Naţională de Comunicări ŞtiinţificeRomânii din sud-estul Transilvaniei. Istorie, cultură şi civilizaţie”, ediţia a XIX-a, s-a desfăşurat în perioada 7-9 noiembrie 2013, la Sfântu Gheorghe şi Izvoru Mureşului, cu binecuvântarea şi participarea ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei. La lucrările sesiunii au participat prefectul judeţului Harghita, Jean-Adrian Andrei, primarul comunei Voşlobeni, Dumitru Mihail Tinca, istoricii Ioan Scurtu, Ştefan Păun, Alexandru Porţeanu, Petre Ţurlea, Ioan Giurca şi sociologul Radu Baltasiu din Bucureşti, Ioan Agrigoroaiei din Iaşi, Gelu Neamţu din Cluj-Napoca, Sorin Damean din Craiova, foştii miniştri Doru Viorel Ursu şi Nicolae Noica, precum şi arhivistul, istoricul şi profesorul Corneliu Mihail Lungu care a fost omagiat la împlinirea vârstei de 70 de ani.

 

În plenul sesiunii şi pe secţiuni au prezentat comunicări peste 100 de cunoscuţi specialişti – cercetători, cadre didactice universitare, muzeografi, arhivişti, etnografi, sociologi teologi, profesori, preoţi şi alţi oameni de ştiinţă şi cultură, din peste 30 de localităţi din întreaga ţară. La actuala ediţie, pe lângă probleme referitoare la istoria şi cultura naţională, majoritatea temelor au abordat aspecte ale istoriei şi culturii româneşti din sud-estul Transilvaniei şi ale convieţuirii interetnice din zona Arcului Intracarpatic.

 

În urma dezbaterilor, s-a formulat un important set de propuneri, grupate în următoarea

 

 

 

REZOLUŢIE

 

 

 

·        Sesizarea Parlamentului, a Guvernului şi punctual a ministerelor cu privire la:

 

a)      disoluţia autorităţii Statului Roman în regiune prin subordonarea autorităţilor şi instituţiilor publice locale, inclusiv a administraţiei judeţene de stat, intereselor iredentiste maghiare;

 

b)      implicarea autorităţilor şi instituţiilor publice locale în crearea bazelor instaurării de facto a unei autonomii teritoriale pe criterii etnice a judeţelor Covasna, Harghita şi parţial Mureş, maghiarizate samavolnic în perioada ocupaţiei maghiare şi a experimentul stalinist al Regiunii Autonome Maghiare;

 

c)      implicarea autorităţilor şi instituţiilor publice locale, inclusiv a unităţilor de învăţământ, în promovarea proiectului separatismului teritorial pe criterii etnice şi a sentimentului de ură şi şovinism antiromânesc în rândul populaţiei în general, şi a tineretului în special;

 

d)      susţinerea financiară şi organizatorică de către autorităţi şi instituţii publice locale a unor tabere extremiste, la care participă inclusiv membrii unor organizaţii interzise în Ungaria;

 

e)      „modelul” de nesupunere civică oferit populaţiei ca act de mare virtute de către primari sau preşedinţi de consilii judeţene care: refuză să arboreze drapelul României pe sediile unor instituţii, refuză să poarte eşarfa tricoloră, arborează drapelul Ungariei pe instituţii publice sau aşa-zisul drapel secuiesc compus în 2008, se adresează la manifestări publice exclusiv în limba maghiară, organizează manifestări şi programe dedicate sau care privesc exclusiv minoritatea maghiară, majoritară numeric în zona, înlocuiesc inscripţiile publice în limba română cu altele în limba maghiară, refuză să îngrijească/amplaseze monumente româneşti amplasând exclusiv monumente referitoare la istoria maghiară sau chiar busturile unor fascişti ori criminali de război (Wass Albert, Nyro Jozsef), fac angajări în sectorul public exclusiv pe criterii etnice etc.

 

f)        nevoia de monitorizare şi implicare a administraţiei centrale pentru a asigura românilor din regiune drepturi fundamentale precum: dreptul la identitate, dreptul la munca, dreptul la învăţământ, dreptul la cultură etc.

 

g)      elaborarea unei legislaţii care să sancţioneze cu pierderea mandatului utilizarea de către aleşii locali a prerogativelor publice pentru promovarea şi desfăşurarea unor activităţi privind separatismul teritorial pe criterii etnice, contrare jurământului depus la investirea în funcţia publică de demnitar local în România.

 

 Foto 2

 

·        Sesizarea Senatului României pentru respingerea iniţiativei legislative a UDMR privind oficializarea limbii maghiare în justiţie. Legislaţia română, în acord cu Carta Europeană a limbilor minoritare şi regionale, prevede dreptul persoanelor de a se adresa în limba maternă în justiţie prin intermediul unui translator. Utilizarea în scris nu doar că nu se justifică, actele fiind întocmite de avocaţi şi nu de petenţi care neavând pregătire juridică nu se pot adresa în scris nici în română nici în altă limbă, dar presupune alte două mari inconveniente: suportarea unor costuri uriaşe de traducere ale tuturor actelor, precum şi angajarea de procurori şi judecători pe criterii etnice de la nivel de judecătorie până la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuind a fi înfiinţate secţii paralele fiecărei secţii din cadrul instanţelor de judecată, câte una pentru fiecare minoritate.

 

 

 

·        Verificarea retrocedărilor în natură a terenurilor agricole, forestiere şi construcţii, respectiv sesizarea instanţelor de judecată pentru anularea Titlurilor de proprietate eliberate nelegal în baza Legii nr. 1/2000, 247/2005, OG 83/1999 şi următoarele în condiţiile în care statul român i-a despăgubit pe proprietarii unguri după primul război mondial (aşa-numitul proces al optanţilor de la Paris). În ciuda limbii de lemn cum că „Ungaria nu ia Transilvania şi pleacă cu ea”, în urma aplicării arbitrare a legislaţiei în domeniul retrocedărilor, se constată dobândirea masivă în condiţii ilegale de terenuri agricole şi forestiere, precum şi de construcţii unele amplasate strategic (spitale, şcoli, unităţi militare, parcuri naţionale) de către entităţi care reprezintă interesele altui stat în inima României. În condiţiile în care statul român a despăgubit pe grofi şi pe urmaşii acestora în 1925, iar după 1945, conform legislaţiei internaţionale, o serie dintre moştenitorii acestora au fost declaraţi criminali de război, neaplicarea legislaţiei în domeniu constituie cel mai grav atentat la adresa securităţii naţionale din ultimii 23 de ani. Ba mai mult în cazul multor imobile acordate nelegal în prezent din bugetul public se plătesc chirii pentru şcoli, spitale, instituţii celor care le-au dobândit pe nedrept. Astfel, prin cetăţenii săi sau prin bisericile maghiare Ungaria a ajuns să domine nelegal din punct de vedere al proprietăţii Transilvania. Daca legislaţia proprietăţii ar fi fost aplicată corect în judeţele Covasna şi Harghita nu s-ar fi putut cere autonomia teritorială a unor teritorii aflate în proprietatea Statului Român, proprietăţi plătite şi deţinute de Statul Român legal din 1922.

 

 

 

·        Regionalizarea, în măsura în care va avea lor, trebuie să cuprindă judeţele din actuala regiune de dezvoltare Centru: Alba, Sibiu, Mureş, Harghita, Covasna şi Braşov. Aceasta este, în opinia participanţilor, condiţia garantării modernizării administraţiei, a politicii interne locale, a gestionarii finanţelor locale în raport cu interesele reale ale cetăţenilor.Având în vedere comportamentul naţionalist şovin, antiromânesc din ultimii 23 de ani a persoanelor care ocupă funcţii de demnitate locală, creionarea unei regiuni în care formaţiunile extremiste maghiare, moderate sau radicale ar deţine controlul, ar conduce la accentuarea fenomenului de epurare pe criterii etnice a românilor din aceste zone şi la accentuarea fenomenului de separatism teritorial.

 

 

 

·        În domeniul cultural, participanţii la sesiune solicită autorităţilor competente următoarele:

 

a)      luarea unor măsuri urgente pentru culegerea şi promovarea culturii tradiţionale din Harghita şi Covasna, în condiţiile în care demografia română din zonă scade mult mai rapid decât în restul României, pe fondul activităţilor programatice antiromâneşti manifestate la vedere sau mai subtil în regiune care a determinat un exod permanent al românilor în alte localităţi din ţară.

 

b)      instituirea unui mecanism de supervizare a manualelor de istorie, a tuturor lucrărilor auxiliare care se adresează elevilor, în particular a celor din Harghita şi Covasna, în spiritul Constituţiei României şi al respectului drepturilor omului, de către o comisie mixtă formată din reputaţi specialişti din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale şi Academiei Române. Cu acest prilej reiterăm solicitarea de a avea un reprezentant al profesorilor de naţionalitate română din Harghita-Covasna,  cu girul Forumului Civic al Românilor din Covasna Harghita şi Mureş,  în funcţia de  consilier al ministrului educaţiei în problematica specifică zonei.

 

 

 

·        Refacerea infrastructurii simbolice româneşti prin încurajarea construirii unor monumente şi simboluri, inclusiv prin înălţarea la Arad a unui monument dedicat celor 40 mii de români care au pierit la 1848.

 

 

 

·        Verificarea monumentelor şi grupurilor statuare amplasate în Transilvania după 1990, în condiţiile în care autorităţile locale au înălţat busturi ale unor persoane condamnate pentru crime de război, persoane care au făcut parte din guverne fasciste maghiare, ori cu simbolistică iredentistă precum „Gardianul Carpaţilor” recent ridicat în judeţul Harghita. Înlăturarea Stemelor Ungariei Mari amplasate în ultimii trei ani de pe frontiscipiul unităţilor de învăţământ din zonă.

 

 

 

·        Susţinem, de asemenea, instituirea unui program pentru promovarea unui jurnalism intercultural, familiarizat cu problematica românilor din Harghita şi Covasna. În acest sens, solicităm autorităţilor competente aprobarea proiectului nostru. Scopul programului este asigurarea formării unui număr critic de jurnalişti din presa centrală românească şi internaţională în problematica Arcului Carpatic. În acest fel, se va asigura informarea corectă şi operativă a opiniei publice româneşti, a clasei politice, a opiniei publice internaţionale privind problematica comunităţilor româneşti aflate în situaţia de a fi minoritare în cele doua judeţe.

 

(Sfântu Gheorghe, 11 Noiembrie 2013)

 

Biroul de presă al CESCH

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (2), (3)

Posted by Gabriela Petcu On November - 27 - 2013

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

CĂLĂTORIA: ZBORUL DE LA SYDNEY LA SINGAPORE.

 

A pleca din Australia, sau spre Australia nu este aşa de simplu! Trebuie să ţinem cont în primul rând de distanţă enormă pe care o parcurgem. Dacă aplicăm paradigma celor care lucrează în turism: „as the crow flies” (precum zboară cioara!) – adică în linie dreaptă, constatăm că de la Sydney la Bucureşti – luând-o spre nord-vest – sunt aproximativ 16.000 de km. Ştim că avionul parcurge itinerariul său zburând în zig-zag, decolând şi aterizând pe aeroporturi bine stabilite, dar care prelungesc distanţă de voiaj uneori până aproape de 20.000 de kilometri. Prezint câteva scenarii: Sydney-Singapore-Helsinki-Bucureşti (6.300km + 9.750km + 1.750km = 17.800km), Sydney-Seul-Frankfurt-Bucureşti (8.300km + 8.550km + 1.450km = 18.300km), sau Sydney-Shanghai-Londra-Bucureşti (7.900km + 9.200km + 2.100km = 19.200 km). Dacă o iei de la Sydney spre nord-est, via America, atunci parcurgi mult mai mare distanţă. Un exemplu: Sydney-Auckland(Noua Zeelandă)- Honolulu(Hawaii)-Los Angeles-New York-Londra-Bucureşti (2.200km + 7.050km + 4.100km + 4.000km + 5.600km + 2.100km = 25.050 km). Iertaţi-mi vă rog cifrele şi statistica dar am vrut intenţionat să subliniez lungimea în kilometri a distanţelor pentru a arăta temerarilor conquistadori români care doresc să ajungă până în Ţara Cangurului că nu e chiar aşa de uşoară această călătorie! Să fie pregătiţi, să ştie ce-i aşteaptă! În cei 31 de ani de când mă aflu pe tărâmurile australe am bătut toate drumurile aeriene spre România. Şi nu a fost… nici ieftin la buzunar şi nici uşor de suportat fizic.

 

Să nu uităm că între cele două capitale despre care vorbim, Sydney şi Bucureşti, dacă o luăm spre Asia, trebuie să trecem aproximativ 7(+2) fusuri orare. Deci diferenţa dintre Bucureşti şi Sydney poate fi între 7 şi 9 fusuri orare, în concordanţă cu reglările de trecere la ora de vară sau la cea de iarnă. Când la Sydney este ora 11:00 dimineaţa la Bucureşti poate fi ora 4:00 noaptea (vara) sau 2:00 noaptea (iarna). Am insistat şi cu această explicaţie pentru a scoate la iveală impactul pe care îl are asupra organismului uman schimbările bruşte de fusuri orare. Să nu uităm că atunci când la Sydney este miezul zilei în Bucureşti este noapte… Când ajungi, la destinaţie, chiar dacă este zi, ai o senzaţie profundă de somnolenţa, de care nu poţi scăpa decât după o acomodare treptată de câteva zile…

 

Doi. Aş mai vrea să discutăm puţin şi despre timpul parcurs între cele două puncte. Informându-ne de pe internet aflăm estimativ că distanţa dintre Sydney şi Bucureşti ar putea fi parcursă în 19 ore şi 26 de minute. Dar va mai curge multă apă pe Dâmboviţa până vor exista curse non-stop între Sydney şi Bucureşti. Aşa că trecem la realitate. Timpul de zbor se calculează pe segmente. Zbor direct, deci fără escală, între Australia şi Europa nu există deeocamdată. Au fost câteva experimente făcute de defuncta companie Concorde, dar au fost abandonate destul de repede. Primul zbor de la Londra la Sydney a fost efectuat pe data de 13 februarie 1985 şi a durat 17H30. Deci nu a fost o performanţă fantastică! Excentricul patron al companiei aviatice Virgin Airlines, sir Richard Branson, declara recent că noul prototip de avion Virgin Galactic SS2 va executa distanţa dintre Sydney şi Londra în 2H30. Două ore şi treizeci de minute! Aşa da! Primul zbor comercial va fi executat în aproximativ 15-20 de ani. Preţul unui bilet: 60 de mii de lire sterline. Ieftin ca braga!

 

Dar să ne reîntoarcem la realitate! Conform informaţiilor din textul itinerariului emis de agenţia de turism de la care mi-am cumpărat biletul constat că de la Syndey la Singapore voi călători cu compania australiană Qantas Airways Limited, cu un avion Boeing 747-400 Longreach – Jumbo Jet (524 de locuri) care va efectua zborul în 8 ore şi 10 minunte. De la Singapore la Helsinki vom face 12 ore zburând cu un avion Airbus A340-300 (300 de locuri) al companiei finlandeze Finnair, iar de la Helsinki la Budapesta aproximativ 2 ore şi douăzeci de minunte cu un avion Airbus A320 (150 de locuri) tot al companiei Finnair. De la Budapesta la Oradea, călătoria pe şosea se va face cu un microbuz (hai să-i zicem Mercedes) cu 9 locuri, al companiei Rotexim, în aproximativ 4 ore şi 30 de minunte. Total: 8H10 + 12H00 + 2H20 + 4H30 = 27 de ore. Returul spre Australia va fi aproape similar. De asemenea trebuie să ţinem cont de câte ore vom sta în tranzit prin aeroporturi. Durata escalelor: „Changi” Airport Singapore = 4H15, „Vantaa” Helsinki Airport = 2H55, „List Ferenc” Repülőtér Budapest = 0H50. Total: 8 ore! Adăugate la cele 27 de ore de zbor avem un total de 35 de ore de călătorie! Să nu uităm că de la domiciliul australian din Sydney până Aeroportul Internaţional „Kingsford Smith” faci aproape o oră cu maşina, plus că trebuie să fii prezent acolo cu două ore înainte pentru „check in”… şi astfel expandam totalul orelor de călătorie din pragul casei până la punctul de destinaţie cu încă 3 ore. Deci 38 de ore! Cam mult… Dar din păcate nu ai altă alternativă mai rapidă. Unele itinerare întortochiate sunt construite cu o durată şi mai lungă. De aceea consider că o escală undeva spre mijlocul distanţei este necesară. Eu am ales Singapore! Am să fac o întrerupere de o zi. De fapt de 28 de ore şi 15 minute. Mă voi odihni, voi face un duş… şi voi vizita  minunatul oraş-stat. Cu bateriile încărcate voi porni în partea a doua a călătoriei.

 

***

Sâmbătă, 7 septembrie 2013. Start! Începem călătoria… aşa-zisul salt (de) la Antipozi! Nu am emoţii. Sunt obişnuit… Emoţii au cei pe care îi lasa acasă… Deşteptarea la ora 8:00 dimineaţa. Să nu uităm, azi sunt alegeri federale australiene. Lupta acerbă între laburiştii de la putere şi liberării din opoziţie. Ne-am decis să votăm la aeroport. Ne-am informat şi am aflat că e o secţie de votarea şi acolo… Dacă nu ne prezentăm la alegeri vom fi amendaţi. Aşa e aici! Nu vrei să votezi plăteşti! Şi consider că aşa este normal. A-ţi vota conducătorii şi pe cei care se ocupă de treburile statului, consider că este o obligaţie a fiecărui cetăţean. Chiar dacă unii se bat cu democraţia în piept spunând că nu au cu nimic de-a face cu acest mecanism şi că ei nu pot să influenţeze cu nimic evoluţia politică a ţării. Că… „Vin ai noştri, pleacă ai noştri”! Mulţi mioritici nu se prezintă la vot de lene sau de fiţe, dar apoi tot domniile lor ţipă „Jos guvernul” sau „Jos prezidentul”! Aşteaptă „para mălăiaţă” care să le rezolve problemele democraţiei şi prosperităţii, dar prin pasivitatea lor nu vor să mişte un deget pentru a-şi alege conducătorii. Veşnic Gică-Contra! În România niciun conducător nu a fost bun! De la Cuza la Băsescu! De ce oare? Pentru că nu am fost uniţi. Nu am avut educaţia unităţii naţionale. Nu cântăm la unison… Îi lăsăm pe alţii din afara perimetrului naţional să ne conducă ţara, să ne rezolve inclusiv problemele interne. A merge la vot este o datorie cetăţenească, înseamnă a-ţi exprima legal dorinţa de a avea conducătorul sau liderul dorit. Vox Populi – Vox Dei! De aceea votul ar trebui să fie obligatoriu şi în România!

 

*

Un duş şi o cafea mă pun pe picioare. Sunt gata de drum. Valizele sunt pregătite de două zile deja. Una mai mare de 23 de kilograme, şi una mai mică de 10 kilograme. Mai am cu mine o gentuţă cu acte, medicamente şi o trusă de toaletă. Mai dau o privire prin casă, mă uit în fugă la ştirile australiene de la televizor, apoi un breakfast (mic dejun) şi la ora zece fix chemăm taxiul. Scoatem valizele pe trotuar deoarece aici taxiul vine prompt, la câteva minute de la chemarea telefonică. Aşa a fost şi de data asta… Apare de după colţul străzii un taximetru nou-nouţ (aşa pare…) curat-curat. Din el sare un driver chinez, nu mai înalt de un metru jumate, pune mâna pe valiza cea mare şi cât ai zice peşte o şi îndeasă în portbagaj, apoi o saltă pe cea mică deasupra celeilalte şi în două secunde e din nou la volan. Întreabă direct: „Ai’pot?”. „Yessss, răspund eu, to airport… please”. Plutim pe şosea spre Aeroportul Internaţional „Kingsford Smith”, din Sydney. Nu fentează şi nu face ocolişuri pentru a lungi drumul şi pentru a încărca nota de plată. Ne duce pe drumul cel mai scurt. Mai schimbăm câte o vorbă, cu toate că-l înţeleg destul de greu în engleză. Aflu că e doar de trei ani aici. Discutăm de alegerile australiene de azi… Îmi spune că va vota cu actualul prim-ministru Kevin Rudd pe care îl simpatizează pentru că vorbeşte foarte bine limba chineză. Şi mie mi-e foarte simpatic! Mă întreabă de unde sunt de origine. Îi spun că… din România. „Lumeinia, naiz cantli” pronunţă el, vroind de fapt să zică „Romania, nice country”. Cinezii nu prea ştiu să pronunţe litera „r”. Devine şi mai prietenos! „Chinezii iubesc românii!”, mi se destăinuie. Ma intreb în mintea mea care o fi motivul acestei afinităţi inter-etnice… Ştiu că şi românilor le plac chinezii. Oare or fi reminiscenţe de pe vremea lui Nea Nicu când relaţiile noastre cu China erau excelente!?

 

Ajungem la aeroport la secţia „Plecări”. Cu aceeaşi dexteritate îmi descarcă bagajele, îşi ia contravaloarea cursei şi dispare… Desigur în căutarea altor clienţi. Intrăm în vasta sală de „Departures”. Lume multă. Mă uit pe panourile de afişaj electronic. Văd că cursa mea este la standul D23. Mă aşez la rând. Peste vreo 10 minute îmi vine rândul la ghişeu. O australiancă blondă, amabilă foc, îmi face semn să pun valiză mare pe banda rulantă din dreapta ei care are funcţia de cântar şi transportor pentru bagaje. Mai uit la monitor: 22 de kilograme şi 800 de grame. Apoi simpatica domniţă îmi cere paşaportul. Bilet nu am… deoarece nu mi s-a dat de la agenţie! Doar un cod pe itinerariul tipărit. Dă din cap şi îmi spune să nu îmi fac probleme deoarece înseamnă că biletul meu este electronic. Ia paşaportul australian, se uită la poză, la mine, apoi la datele de pe el, înregistrează ceva în computerul din faţa ei şi îmi dă un boarding pass până la Singapore pe care scrie: „ROCA/George Mr, Qantas Airways, Sydney-Singapore, Flight QF5, Date 07 SEP, Class Economy, Seat 75G, Gate 10, Boarding Time 12:25”. Uşor de citit şi de înţeles pentru toată lumea. Este ora 11:20. Direcţia spre secţia de votare! În şapte minunte – atât a durat aşteptatul şi completarea buletinelor de vot – ne-am făcut datoria cetăţenească! Good luck Mr. Rudd! Cu dânsul am votat şi eu!

 

Mai avem timp de o cafea. Căutam prin apropiere o cafenea, ne aşezăm la o masă şi comandăm câte un cappuccino. Între timp primesc de la familie ultimele instrucţiuni: „Să ne dai de ştire când ajungi Să ne scrii mesaj pe facebook de la Singapore Şi de la Helsinki, şi de la Budapesta, şi… Ai grja de acte, de bagaje… Ai grijă de tine! Nu uita…” Peste vreo 20 de minute rămânem cu ceştile goale… ne îmbrăţişăm, ne luăm rămas bun. Eu o iau spre sală care duce la „Gates”, adică la porţile de plecare. Cu valiza de mână trasă pe rotiţe o iau la pas grăbit pe un coridor intortochiat, apoi nimeresc într-o încăpere mare unde fac slalom printr-un labirint de stâlpişori nichelaţi, legaţi între ei cu nişte benzi textile – pentru a nu te abate din drum – apoi ajung la nişte cuşti de sticlă – unde scrie „Controlul paşapoartelor”. Stop! Dau paşaportul la control după care nimeresc în faţa unul agregat de securitate care îmi cercetează în amănunţime bagajele de mână la raze X. În faţa mea un fel de poartă „spre viitor” fără uşă, care seamănă cu un arc de triumf. Un flăcău cu un aparat ciudat în mâna mă invita să trec prin poarta respectivă. Se aude un ţiuit şi cerberul mă fixează într-un pătrat desenat pe duşumea şi începe să mă maseze pe tot corpul ba cu aparatul, ba cu mâinile. În fine, ajunge la curea… De acolo, de la metalul cataramei acesteia, pornea originea ţiuitului. Mă pune să scot cureaua… să scot şi pantofii… Le aruncă într-o lădiţă de plastic, trece totul la control prin maşina minune şi gata… Mate, you can go now! Îmi face semn că totul e în regulă. Îmi pun centura la pantaloni, mă încalţ, îmi iau valiza de mână şi gentuţa cu acte şi grăbit intru în sala de tranzit. Mai am timp suficient ca să ajung la incăperea de unde vom fi dirijaţi spre avion şi de aceea mai dau un ochi pe la unul din magazinele Duty Free. Îmi plac electronicele, aparatele de fotografiat, ceasurile. Mă informez asupra ultimelor apariţii prin amabilitatea unui vânzător elegant, înbrăcat la şapte ace. Apoi trec prin secţia de cosmetice, marochinărie, bijuterii şi dezinteresat de toate minunile care mi-au ieşit în cale caut Gate 20, adică poarta de plecare. O găsesc destul de repede.

 

Time: 12:00. M-am încadrat perfect în timp! Mă aşez la rândul format, cu paşaportul şi cu boarding pass-ul în mână, şi nu după mult timp, trecând printr-un coridor tip armonică, mă trezesc la uşa avionului unde sunt întâmpinat de două stewardese simpatice care îmi urează „Welcome aboard” şi îmi indică direcţia locului de pe boarding pass. Locul meu, 75 G, este situat pe ultimul rând din avion! Nu mă deranjează, mai ales că dă spre culoarul dintre două rânduri de scaune. Îmi pun bagajele în compartimentul de deasupra scaunului meu şi îmi pregătesc centura de siguranţă… Avionul se umple cu lume până la refuz. Toate locurile ocupate. 524 de călători-zburători. Parcă am specificat mai sus numărul lor. În stânga mea se aşează o domnişoară tinerică, slăbuţă, cu o faţă tristă. O salut, murmură ceva printre buze, se aşează şi observ cu coada ochiului că îi curg lacrimile şiroaie… Ei, cine ştie ce idila, sau poate dramă a lăsat în urmă. Caut să nu o deranjez, uitându-mă pe culoarul din dreapta mea. Nu după mult timp suntem anunţaţi să ne legăm centurile de siguranţă deoarece decolăm, ceea ce se şi întâmplă… Lin, fără probleme, ne trezim în aer! Motoarele avionului torc precum pisicile sănătoase, doar domniţa de lângă mine, vorbă lui nea Mitică Bolintineanu, „plânge suspină că o garofiţă…”! O întreb, pe englezeşte desigur, dacă e „alright”… Se uită la mine cu nişte ochi roşii de plâns, nu îmi răspunde şi dă apă la şoricei în continuare. O las în pace cu necazul ei! După o jumătate de oră de zbor suntem anunţaţi că putem să ne dezlegăm centurile. Aşa facem cu toţii. În tot avionul se aude numai „clic-clic-clic-clic…” sau mai bine zis „declic”. Lumea se animează, începe să murmure… Personalul de bord aleargă pe culoare… Un du-te-vino, simpatic, acompaniat de zâmbete profesionale şi uniforme frumoase… cu motive aborigene.

 

Degeaba! Domnişoară din stânga mea plânge în continuare… Plânge parcă şi mai tare. O stewardeză ne aduce câte un pacheţel de alune şi un pahar cu apă. Binevenite! Pentru mine doar… Vecinica nu se atinge de nimic… Nicide apă, nici de alune… Iau o revistă şi încep să citesc, apoi deschid televizorul din faţa mea şi caut un program de ştiri pentru a vedea ce se mai întâmplă prin lume. Channel 9 Australia: „La alegeri, laburistul Kevin Rudd, actualul prim-ministru, pierde vertiginos! Se pare că noul prim-ministru australian va fi liberarul Tony Abbott”. Ce să zic? Îi urez în gând câştigătorului, fără nicio undă de ranchiun, să fie sănătos, isteţ, reconciliant şi să conducă bine Australia! That’s it! Aici,  politicienii, nu se prea denigrează unii pe alţii precum cei… de ştim noi unde! Se critică, dar nu se fac de fecale! Sunt mai eleganţi! Nu există nici înţelegeri de coabitare… În fond, şi opoziţia şi cei de la putere au tot interesul să meargă treaba bine spre posperitatea ţării şi a poporului lor. „Advance Australia Fair”! Aşa se numeşte şi imnul naţional… Avansează Australia cinstit! Aşa a spus compozitorul Peter Dodds McCormick: „În joyful strains then let us sing, Advance Australia fair”. Adică să fim corecţi şi drepţi în evoluţia noastră…

 

Fătuca cea necăjită… e tot înecată în lacrimi! Mă chinuie şi pe mine, deoarece mi-e milă de ea. Oare de unde o mai fi având lichid lacrimal… căci de paharul de apă nu s-a atins încă? Un miros de mâncare îmi gâdilă senzorii olfactivi. Lângă mine se opreşte un cărucior încărcat cu băuturi. Pe această cursă băuturile alcoolice sunt gratuite. Comand un coniac mic – franţuzesc desigur – şi un pahar de apă carbogazoasă. Simt o senzaţie de bine, de mulţumire. După puţin timp apare un alt cărucior care oferă mâncare – la alegere: „Chicken curry, or Beef gulash?”. Aleg gulaşul! Sună mai de-acasă… Vecina refuza orice mâncare… Stewardeza o întreabă şi ea dacă se simte bine. Îi lasa totuşi tăviţa cu mâncare pe măsuţa din faţa ei. În sfârşit o văd – cu coada ochiului – că inspectează conţinutul – bea o înghiţitură din sucul de portocale, apoi ia prăjitura şi o mănâncă încet… Lacrimile se preling în continuare… Îi ofer şi prăjitura mea. Se uită la mine cu nişte ochii mari, albaştri şi rotunzi, dar mânjiţi de rimelul scurs… îmi mulţumeşte, îmi zâmbeşte vag şi mă refuză desigur. Mă aşteptam. După care îmi spune: „Vă rog să mă scuzaţi… nu aş vrea să vă necăjesc şi pe dumneavoastră cu plânsul meu!”. Îi răspund că nu mă necăjeşte, dar dacă pot să o ajut cu ceva să îmi spună. „Acum e prea târziu pentru orice ajutor” replică tânăra domniţă şi începe iar să producă lăcrimioare. Tac! Nu vreau să o mai deranjez… dar tot ea mă întreabă unde călătoresc… Îi spun că în România. O întreb şi eu la rândul meu. Aflu că e din Estonia! Apoi o întreb câţi ani are. „18”, îmi răspunde… şi iar îi dau lacrimile. Caut să leg o conversaţie cu ea… deoarece am observat că distrăgând-o de la gândurile ei intime se (mai) opreşte din plâns. O întreb ce a făcut în Australia? La care începe să plângă în hohote de se „rupea cămeşa” pe ea. Îmi răspunde printre sughiţuri: „Am făcut multe rele. Acum mă duc acasă, să suport consecinţele”. Incerc să o liniştesc din nou. Devine mai vorbăreaţă. Ne prezentăm. Îmi spune că o cheamă Külli. De fapt un diminutiv de la Küllike. Posibil o derivaţie de la Iuliana. I-am spus că în limba maghiară există un nume similar, Julika sau Juliska, cu diminutivul Juli. Şi astfel demonstrăm legăturile ancestrale estono-fino-ugrice. Îi mai spun că în urmă cu câţiva ani am vizitat şi eu frumosul oraş Tallinn. Mă întreabă ce mi-a plăcut mai mult acolo. Îi spun că mi-au plăcut oamenii, oraşul vechi cu clădirile sale instorice, Catedrala Alexander Nevsky, bucătăria estonă… Tallinn e un oraş medieval bine conservat şi în zilele noastre! O întreb de ce unii estonieni îi mai spun capitalei lor, Reval!? Îmi răspunde că… din patriotism! E denumirea veche a oraşului. Aşa s-a numit până înaintea primului război mondial. Discutăm vrute şi nevrute… doar ca să ne omorâm timpul. Uită să mai plângă, doar din când în când scoate câte un suspin adânc. O îndemn să mănâce şi să bea neapărat  apă. În avion te deshitratezi foarte repede din cauza depresurizării. Külli bea puţină apă, dar de mâncare nu se atinge… Îmi dă totuşi o explicaţie. Dacă mănâncă, îi este frică să nu vomite! Interesant! Situaţie dramatică. Oare ce boală o avea! Pare o tânără sănătoasă! Parcă îmi ghiceşte gândul şi îmi spune brusc: „Sunt gravidă şi deseori îmi este tare rău, aşa că dacă o să îmi vină să vomit vă rog să mă lăsaţi să trec cât mai repede spre toaletă… O asigur că aşa voi face! Îmi spune un „mulţumesc“ abia şoptit. Se întoarce cu spatele la mine şi iar începe să plângă. Mi-e tare milă de biata fetiţă. Nu vreau să o sâcâi. Au trecut mai bine de 3 ore de când suntem colegi de zbor şi ea plânge în continuare… Caut să-i distrag atenţia de la gândurile ei înlăcrimate. Îi povestesc de România, dar văd că nu e prea interesată. Apoi trec la Australia. Aici e cuiul lui Pepelea! Külli începe din nou să plângă în hohote. Mamă-mamă, ce-o fi păţit acolo!? Încep să o descos dacă a avut un accident, dacă i-a murit cineva acolo. Îmi răspunde că în Australia… i-au murit… speranţele. Încet, încet începe să mi se confeseze. Devenim prieteni. Îmi povesteşte drama ei…

 

Küllike copilărise în orăşelul Pirita, o localitate adiacentă capitalei estone. Acolo  locuieşte lumea bună. Casele sunt frumoase, elegante iar oamenii, manieraţi şi educaţi. Distanţa din centrul orăşelului până în centrul capitalei este de aproximativ 10 kilometri. O cunoaşte bine, deoarece încă de la vârsta de 8 ani a făcut naveta până la Şcoala de Artă care era situată undeva în oraşul vechi. Apoi, a continuat, la faimosul Liceul de muzică şi balet din Tallin. Mi-a povestit despre impunătoarea clădire a şcolii, de păduricea din curtea acesteia, de cărările ascunse de acolo, de colegii ei… de arhitectul austriac Thomas Pucher care construise moderna clădire în urmă cu câţiva ani. La început făcuse balet, apoi trecuse la secţia de muzică, specialitatea pian. Având talent, câştigase deseori apaluze, diplome, ba chiar şi bani din concertele pe care le dăduse cu şcoala sau în particular. Iubea acel loc, îi era dor de el, dar nu mai vroia să se reîntoarcă acolo. Îi era ruşine! Îl trădase! O parte din drama fetei era şi acolo… o parte se petrecuse în Australia, la Sydney. Era singurul copil al părinţilor ei… Mama era cercetătoare în domeniul chimiei, iar tatăl medic. Medic chirurg. Părinţi veşnic ocupaţi cu munca lor… unde străluceau, iar ea veşnic singură şi cu cheia de gât. Într-o zi, în urmă cu mai bine de un an a cunoscut pe Facebook un băiat din Australia. La început s-au tatonat, apoi s-au împrietenit şi s-au îndrăgostit. El terminase facultatea la Sydney şi lucra la o renumită firma de experţi contabili. Îi spusese că are 25 de ani. Apoi s-au văzut pe Skype. L-a plăcut! Era frumos, bronzat, atletic chiar. Prototipul sportivului australian. Idila a continuat, relaţiile s-au strâns… curiozitatea, dragostea şi dorul de aventură au devenit insuportabile, până într-o zi când s-a decis să plece la el în Australia. Le-a spus părinţilor câte ceva despre „proiectul“ ei, dar aceştia nici nu au vrut să audă… I-au replicat destul de răstit că mai are timp să cucerească lumea şi că deocamdată să se ocupe de studiile ei! Nici nu au mai vrut să o mai asculte în continuare… O durea sufletul, ar fi vrut să aibă un om apropiat lângă ea… iubitul de la Sydney. Nu mi-a pronunţat niciodată numele lui, de parcă nu ar mai fi existat. Eu eram cu urechile larg deschise. Mă fascina naraţiunea ei. Era o bună povestitoare. Am sfătuit-o chiar, să se apuce de scris.

 

A continuat să povestească… Într-o zi, prin lună martie a acestui an, cu câteva luni înainte de bacalaureat… şi-a făcut un plan cu iubitul ei australian. Îi va face o vizită la Sydney. Îl dorea! Dorea să-i fie aproape, să îi vorbească, să asculte şoaptele lui de dragoste… Să nu mai fie singură! Îşi pierduse raţiunea, nu o mai interesa nici şcoală, nici pianul, nici bacalaureatul. Se visa doar la Sydney, în braţele vânjoase ale iubitului ei. El i-a spus că îi cumpără biletul de avion. Avea şi ea ceva economii aşa că aventura a fost consimţită reciproc. Cu paşaportul nu a avut probleme, deoarece mai călătorise în străinătate. Din nou a vrut să discute cu mama sa despre plecare, dar aceasta i-a tăiat-o scurt ca e obosită şi că ar dori să o lase în pace. A doua zi s-a decis. Va pleca în Australia fără să le spună nimic părinţilor. Dacă nu au timp de ea, înseamnă că nu o iubesc… şi nu o merită. Peste puţin timp a primit şi biletul de avion…

 

Într-o dimineaţă, după ce a plâns toată noaptea cuprinsă de remuşcări, şi-a pus câteva lucruri într-o sacoşă, a încuiat uşa casei şi a pornit în marea aventură. Din Tallinn a zburat cu Estonian Air până la Helsinki. A stat în aeroport o zi întreagă până când compania Finnair a dus-o spre Singapore, şi apoi cu Qantas-ul australian spre mult doritul Sydney, oraşul speranţelor şi iubirii sale. În sala de aşteptare a aeroportului o aştepta iubitul ei necunoscut… cu un buchet de flori în mână. Au stat câteva minute la distanţă unul de celălalt să se cerceteze fizic, să se vadă, să se admire. S-au plăcut, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat chiar… Gustul sărutului lor avea gustul fructului pasiunii. Apoi s-au urcat înlănţuiţi în maşina lui şi au plecat spre cartierul Balmain. Au trecut Anzac Bridge, au admirat zgârie norii oraşului… Vremea era minunată şi incita la dragoste şi iubire. Maşina s-a oprit pe o străduţă liniştită, unde au intrat într-o casă stil victorian. Au urcat o scară de lemn până la etajul întâi, el a scos o cheie din buzunar, a deschis o uşă de culoarea mahonului şi i-a spus: „Aici este împărăţia noastră! Our kingdom dear, our kingdom…! Apoi a luat-o în braţe şi a trecut-o pragul…

 

Şi astfel au început o viaţă ca de soţ şi soţie. El era un băiat bun, iubăreţ, vesel, spiritual, generos… Ea era încântată de orice mişcare a lui. Dimineaţa se trezeau împreună, îi pregătea micul dejun… El pleca la muncă, iar ea îl aştepta cu nerăbdare să vină acasă. Îl iubea atât de mult… Până într-o zi când au început necazurile. Primul impact l-a avut cu serviciul de emigrări australian. Viza ei era valabilă doar pe trei luni. Viză de turist. Au fost împreună să o prelungească dar i s-a comunicat că trebuie să aibă motive speciale pentru a mai primi încă trei luni de şedere. Până la urmă au rezolvat-o. Apoi băiatul i-a spus că va fi detaşat cu serviciu pentru o scurtă durată tocmai la Melbourne. I-a specificat că nu o poate lua cu el deoarece pleacă şi cu alţi colegi cu care va împărţi un apartament de serviciu. Nu a comentat şi i-a spus că îl aşteaptă cu drag să revină „acasă”. După plecare s-a simţit tare singură… Aceeaşi senzaţie de singurătate ca şi cea de acasă din Estonia. Din când în când el o sună de la telefonul mobil. Ea nu avea cum să-l contacteze deoarece telefonul lui era mereu închis… pentru a nu fi deranjat la serviciu! Se plângea mereu că are foarte mult de lucru… de dimineaţă până noaptea târziu. La început i-a spus că stă o săptămână dar a revenit după două şi jumătate… A revenit foarte schimbat. Parcă mai retras, mai puţin iubitor. Seara a observat că are o vânătaie pe gât… o vânătaie făcută de un sărut prea pasionat. L-a întrebat ce provenienţă are… iar el i-a răspus iritat că s-a ciupit din greşeală punându-şi cravata. A devenit suspicioasă, dar pentru că îl iubea nu a făcut caz şi i-a acceptat motivaţia. Apoi totul a intrat în normal. A petrecut din nou multe zile frumoase şi plăcute alături de iubitul ei.

 

Pe la mijlocul lunii august şi-a dat seama că ceva nu e în regulă cu fizicul ei. Avea o oarecare nelinişte interioară şi deseori o senzaţie de vomă. Nu şi-a dat sema că e gravidă. I-a spus iubitului ei despre ceea ce i se întâmplă. Acesta a rămas surprins şi a dat fuga la cea mai apropiată farmacie de unde s-a reîntors cu un dispozitiv pentru a-şi face testul de sarcină. Rezultatul a fost pozitiv. El a devenit dintr-o dată disperat, supărat, necăjit, răutăcios chiar. Într-un acces de furie a ţipat la ea. A bruscat-o chiar! L-a întrebat de ce se manifestă în felul acesta. I-a răspuns că e treaba lui şi ar fi bine să scape de copil cât mai repede, iar dacă nu… să îşi ai catrafusele şi să plece înapoi în Estonia! Din acel moment relaţia lor a devenit un calvar. El dormea pe jos, pe o saltea pneumatică. Deseori venea acasă mirosind a alcool. Ea stătea toată ziua în casă şi plângea. Nu ştia ce să facă… La medic nu putea să meargă, deoarece nu avea nicio asigurare şi nici bani. Cu câteva zile înainte de plecare, flăcăul a venit acasă foarte nervos şi i-a spus că în timp de o săptămână trebuie să părăsească acea casă deoarece el se mută la Melbourne. L-a întrebat care este motivul pentru care o alungă. Atunci el i-a spus că este însurat, că are un copil de 2 ani, iar un altul se va naşte în curând. I-a spus că o iubeşte, doar că e disperat, că nu ştie cum să se împartă, că ar vrea să moară. În perioada cât a lipsit spunând că este în deplasare cu serviciul la Melbourne, a fost de fapt în concediu, la Wagga Wagga, orăşelul unde locuiau socrii, soţia şi fetiţa sa… De curând soţia lui i-a comunicat că e gravidă şi că vor mai avea un copil. Şi acum ea, Külli, îi aduce aceeaşi veste idioată! Cu toată idila lor  nu poate să-şi abandoneze soţia cu doi copii…

 

Küllike şi-a dat seama de situaţia disperată prin care trece iubitul ei. A decis să cedeze, să renunţe la el, să se retragă! Păcat! Îl mai iubea atât de mult. Nu-l va uita niciodată. L-a rugat să o ducă la o agenţie de turism pentru a-şi face o rezervare de reîntoarcerea acasă, în Estonia. Şi astfel am ajuns amândoi vecini de scaun, într-un avion Boeing 747, pe cursa Qantas QF5 de la Sydney la Singapore.

 

Povestea fetei a fost fascinantă. A fost ca o descărcare pentru ea. Am văzut-o mai uşurată, mai relaxată după terminarea poveştii. Câteodată o confesare, o spovedanie face bine… Am întrebat-o ce o să facă atunci când va ajunge acasă. S-a uitat la mine disperată şi mi-a spus: „Vreau să nasc copilul!. Este cadoul Australiei pentru mine! Am să muncesc şi am să-l cresc… iar pe acel om nu mai vreau să-l văd niciodată. Nu îi reproşez decât faptul că nu a fost sincer cu mine de la început! “. „Şi părinţii tăi, ce explicaţie ai să le dai?am zis… „Ei nu au avut niciodată timp de mine, sunt prea ocupaţi cu cariera lor…mi-a răspuns izbucnind din nou în lacrimi. I-am mai spus să ţină minte că numai copiii şi scrierile noastre vor dăinui peste ani. Cărţile şi copiii! In rest toate valorile sunt efemere!

 

Timpul de zbor a trecut repede. Cele opt ore au fost topite uşor de depănarea poveştii. Nu mult după aceea am fost anunţaţi… că a venit vremea să ne punem centurile deoarece în curând vom ateriza pe aeroportul „Changi”. Külli rămânea în tranzit pentru câteva ore după care zbura spre Helsinki, iar eu mă lansam într-o nouă aventură de o zi… prin Singapura, oraşul lui Merlion…

———————————————-

 (VA URMA)

 

 

RG 4NOV2013 AJURNAL DE VACANŢĂ 2013 (3) 

GEORGE ROCA

ESCALĂ LA SINGAPORE – ESCAPADA DIN PRIMA SEARĂ

 

De câteva minunte am aterizat la Singapore. Toţi cei din avion încep să se agite… S-or fi plictisit bieţii de ei de atâta stat jos. În stânga mea tânăra Külli, are ochii închişi. Cred a adormit. Poate confesiunea a obosit-o şi a făcut-o să mai scape de stres. Căpitanul navei ne avertizează prin radio să ne păstrăm centurile legate până la oprirea totală a motoarelor. Câţiva pasageri nedisciplinaţi nu ţin cont de acest ordin şi sar în picioare încearcând să îşi dea jos bagagele de mâna din coompartimentele de deasupra capului. Să fie ei primii care ies din avion! Sunt repede ponderaţi de către personalul de bord care veghează. Nu înţeleg unde se grăbesc deoarece nu pot ieşi mai repede decât cei care rămân cuminţi în aşteptare pe locurile lor. De fapt chiar după ieşirea din avion mai sunt minunte bune până când ajungi la banda rulantă de livrare a bagajelor din cala avionului. Până atunci avionul se goleşte complet… aşa că tot efortul neastâmpăraţilor se dovedeşte a fi degeaba.

 

În sfârşit motoarele aparatului de zbor s-au oprit. O muzică exotică invadează interiorul aeronavei. „Welcome to Singapore!” se aude mesajul căpitanului. Majoritatea călătorilor aşteaptă la rând pe cele două culoare dintre scaune pentru a ieşi. O trezesc pe Külli, care speriată deschide ochii şi se uită la mine ca la un bau-baozaur… dar mai apoi dându-şi seama că sunt cel care i-a ascultat cu răbdare confesiunea îmi zâmbeşte copilăreşte. O întreb dacă are bagaj de mână. Îmi spune că nu are niciun fel de bagaj, nici de mână, nici de cală. Nu luase cu ea nimic… Nici măcar hainele cu care venise de-acasă. Nu a vrut să ia nimic din Australia! Şi totuşi, ducea cu ea în burtică un bobocel mic şi viu…! Ne-am luat rămas bun, i-am urat drum bun şi mult noroc… La ieşirea din avion am luat-o fiecare în altă direcţie, ea spre sala de tranzit, iar eu spre cea de livrarea a bagajelor. Coridoare nesfârşite ne-au îndepărtat din ce în ce mai mult unul de celălalt. Aş fi fost curios să îi aflu povestea în continuare, dar dacă ea nu mi-a dat o adresă de e-mail nu am îndrăznit nici eu să i-o cer.

 

Coborând nişte scări rulante ajung în sala de bagaje. Nu înainte de a trece pe la controlul paşapoartelor. Funcţionarul în uniformă, după ce se uită cu atenţie la paşaportul australian, îmi ştampilează o viză de şedere şi îmi face semn că pot să trec. Caut banda rulantă pentru bagajele de la zborul QF5. O găsesc imediat. Aştept la rând. Peste cinci minute bandă se pune în mişcare şi prima valiză scoate capul dintr-un orificiu de la capătul acesteia. Tot de acolo apar în continuare şi alte surate, majoritate având culoarea neagră, şi o banderolă de hârtie prinsă de mâner pe care scrie SYD-SIN QF5. Adică Sydney-Singapore, zborul Qantas QF5. Nu peste mult timp o văd şi pe a mea… îndreptându-se spre mine. Pun mâna pe ea, mă opintesc şi o arunc pe un cărucior de bagage pe care îl aveam alături. Aşez peste dânsa valiza de mână… dau un ochi împrejur… şi o iau repejor spre ieşire.

 

Cunoşteam într-o oarecare măsură aeroportul Changi, aşa că nu îmi este greu să ajung la staţia de taxi. Un secret! La Singapore se circulă destul de ieftin cu taxiul spre oraş. O căldură intensă, dar plăcută mă întâmpina la ieşirea din aeroport. E zăduf! Doar suntem la aproximatv 100 de kilometri distanţă de Ecuator! După câteva minute de aşteptat la rând, un dispecer cu uniforma şi chipiu mă întreabă unde şi câte persoane călătorim. Îi spun că sunt singur şi că vreau să ajung în cartierul Geylang. Face un semn şi în faţa noastră se opreşte un taximetru de culoare albă. Un Mercedes imaculat! Şoferul, în uniformă şi el, coboară, deschide portbagajul şi mă ajută să-mi pun cele două valize în interiorul spaţios al maşinii. Apoi mă pofteşte să iau loc pe bancheta din spate. Am auzit că mulţi şoferi de taxi prefera clienţii să stea pe bancheta din spate. Poate pentru siguranţa lor… Mulţi nebuni se urcă în faţă şi pentru câţiva dolari sunt în stare să le pună cuţitul la gât. Intru în maşină, la locul indicat, şi simt o răcoare cam ascuţită care mă înconjoară. Aerul condiţionat al maşinii lucrează din plin. Mi-e frig chiar, dar mai apoi mă obişnuiesc şi călătoria decurge în condiţii excelente.

 

Şoferul este foarte sobru, serios, şi conduce cu mare atenţie. Profesionist! Îl întreb dacă e din Singapore şi dacă e taxiul lui propriu. Îmi răspunde că e din Malaezia, şi că este angajat la o companie locală de taxiuri. Apoi se lăsă din nou tăcerea. Tac şi eu să nu îi distrag atenţia de la condus. Intrăm pe Bulevardul Upper Changi. Şoseaua e ca în palmă. În stânga şi în dreapta suntem flancaţi de şiruri de palmieri. Nu după mult timp intrăm în Chagi Road corespondent cu Geylang Road, care ne duce la destinaţie. După aproximativ o jumătate de oră ajungem în Geylang, un cartier istoric compus din aproximativ 40 de străduţe scurte (având lungimea de maximum un kilometru) numite „lorong” – adică alei în limba malaeziană. Pe majoritatea acestora, în ultimii ani, s-au construit hoteluri noi, curate şi cu preţuri pentru toate buzunarele. Eu mi-am făcut o rezervare la Hotel Fragance Ruby situat pe Lorong 20. Compania Fragance deţine în zona mai multe hoteluri care pot fi rezervate la preţuri accesibile via Internet. Pentru o cameră single cu pat dublu, am plătit prin compania de intermedieri „Agoda”, suma de 36 de dolari americani. Consider că a meritat, mai ales că în holul hotelului tariful pentru aceeaşi cameră era de 3 ori mai mult.

 

Taxiul opreşte chiar în faţa intrării de la hotelul Ruby. Aparatul de marcaj arată 12 dolari singaporezi. Plătesc, cobor, îmi iau bagajele şi intru în holul somptuos al hotelului. Sunt întâmpinat de câteva zâmbete din spatele tejghelei de la recepţie. Scot paşaportul şi îi comunic recepţionerului codul de rezervare primit de la „Agoda”. Acesta mă găseşte foarte repede în computer şi după ce completez o fişă cu câteva date personale îmi dă un card electronic pe care este tipărit numărul camerei. 414. Urc cu liftul al etajul 4, caut camera cu pricina şi iată-mă în împărăţia mea singaporeana… pentru o zi! Primul lucru pe care îl fac e să dau drumul la aparatul de aer condiţionat pe care îl fixez pe 21 de grade Celsius. Apoi încerc tăria saltelei, a pernei, mă dezbrac şi direcţia la duş. Apa călaie mă mângâie şi mă relaxează. Mă reîntorc în cameră, deschid televizorul şi caut un canal de ştiri. Mă interesează ce partid a câştigat alegerile australiene şi cine va fi noul prim-ministru. Postul americat CNN îmi răspunde la întrebare şi aşa aflu că preferatul meu, laburistul Kevin Rudd a pierdut! Câşigător este partidul liberal avându-l în frunte pe Tony Abbott.

 

Este aproximativ ora 21:00. Mă îmbrac cu ceva uşor şi „ies în oraş” să mănânc ceva. Ajung la capătul lorongului, intru pe Geylang Road şi o iau spre stânga. Cunosc drumul. Am mai stat prin zonă de câteva ori în escalele mele la Singapore. Bulevardul e luminat al giorno. Lume pestriţă pe trotuare, majoritatea indieni! Guest workers! Adică cei care vin aici să lucreze. În general în construcţii. Oameni simpli, cu mult bun simţ, respectuoşi. Mulţi se dau la o parte ca să mă lase să trec, sau mă salută! Desigur le răspund la amabilitate cu un zâmbet. Îmi place să mă pierd printre ei. Zeci de dughene vând tot ce vrei şi ce nu vrei… de la mâncare, până la haine, celulare de mâna a doua, plăceri carnale, fruncte, karaoke, pantofi, papetărie… La al treilea colţ, la intrarea înspre Lorong 16, dau de un restaurant pe care îl ştiam. Aici se mănâncă nişte frigărui delicioase din carne de pui sau de vacă. Proaspete, făcute pe grătar la foc de mangal. 40 de cenţi singaporezi bucată… Înfulec zece! Minunate. Dar cam mititele. Cam două-trei îmbucături una. Beau o băutură răcoritoare dintr-o nucă de cocos şi o iau din nou la picior. Încă nu mi-e somn, aşa că opresc un taxiu, mă aşez desigur pe bancheta din spate – şi-i spun şoferului că aş vrea să merg în China Town, loc unde mai fusesem şi unde ştiam că e o viaţă de noapte foarte colorată.

 

Ajungem acolo destul de repede. Cobor la intersecţia Cross Street cu South Bridge Roada. Chiar în inima cartierului. Animaţie, lumini, miros de mâncare, turişti, localnici, copii chiar… cu toate că ne apropiem de orele 22:00. Căldura nu este aşa de chinuitoare precum ziua. Este totuşi destul de multă umiditate în aer. Mă plimb pe străduţele cochete… Chinezi, chinezi… şi mulţi turişti! Ce-a mai concentrată populaţie etnică – de origine chinezească – din Singapore. Acolo fiecare face câte ceva. Adică lucrează! După câte ştiu în Singapore nu sunt pensii, nici ajutoare sociale. Aşa că deseori vei vedea pe strada câte un moşulică, slab ca un fir de pai, trecut bine de 80 de ani, dând cu mătura, sau făcând munci uşoare pentru a câştiga un bănuţ. De aceea peste tot vei vedea ordine, disciplină şi curăţenie.

 

La Singapore este interzisă vânzarea de gumă de mestecat. Cine este prins… chiar cu „ea în gură” (n-am zis „cu raţa”!) este amendat imediat. Interdicţia vine din anul 1983 când datorită rezidurilor lăsate de gumă de mestecat oraşul era scârbos de „lipicios” (să nu uităm că suntem aproape de Ecuator!) nu numai pe tălpile pantofilor care călcau pe caldarâm, ci şi scaunele din autobuze, balustrade, butoane de sonerie sau de lift. Atunci i s-a propus primului ministru din acea vreme, Lee Kwan Yew, un proiect de lege prin care se interzicea importul de gumă de mestecat pe teritoriul statului Singapore. Neluând în serios propunerea, Lee a refuzat să aprobe legea. Majoritatea cetăţenilor au ajuns la disperare. Cohorte de tineri nesăbuiţi lipeau guma de mestecat peste tot, incluziv pe senzorii uşilor de la metrou. Au rezultat şi câteva accidente. În 1992, primul ministru Goh Chok Tong, supărat peste măsură, promulgă legea interzicerii consumului şi importului de gumă de mestecat. El declară jurnaliştilor occidentali: Dacă nu poţi să… cugeţi fără gumă de mestecat este recomandat să mănânci o banană!”. Singapore are multe legi ciudate, dar corecte, privind curăţenia oraşului. Un exemplu: cei ce nu trag apa la toaletă primesc pedepse şi amenzi usturătoare! Printre aceste pedepse  prevalează şi bătaia la părţile dorsale – în public desigur – cu o nuia de rattan (o specie de bambus).

 

În 1994, un tânăr american, Michael Fay, a fost condamnat la şase nuiele aplicate la posterior pentru furt şi vandalism. Obiectul furtului erau semnele de circulaţie, iar vandalismul consta în stropirea autoturismelor cu spray după modelul „graffitti” din New York. Imediat, prin intervenţia autorităţilor americane, toată acţiunea s-a denaturat într-un scandal diplomatic… dar care nu a avut mare ecou în urechile legiuitorilor singaporezi, în afară de reducerea cu două nuiele a pedepsei! Şi vă mai spun ceva! Povestea are legătură şi cu „ai noştri”! Michael Fay are rădăcini româneşti după tată!!! După cum ne informează jurnalistul Peter Pringle, în ziarul englezesc „The Independent” de luni, 18 aprilie 1994, tatăl său, George Fay, este născut pe meleagurile mioritice. Păcat că părinţii lui Mihăiţă… nu şi-au învăţat odrasla ce înseamnă zicala „Bătaia e ruptă din rai!” sau „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”.

 

Pedepsele aplicate de justiţia singaporeză sunt drastice şi au scopul de a menţine o societate sănătoasă. Şi mai e ceva ce nu trebuie uitat din momentul când calci pe aeroportul Changi. Traficul de droguri! Acţiunea atrage după sine, precum în toate ţările din zonă, pedeapsa cu moartea. Consumul de droguri este pedepsit de asemenea cu ani grei de detenţie… Nu e bine să critici nici măcar guvernul, deoarece poţi să fii pedepsit penal şi pentru aşa ceva! Toate aceste restricţii cosiderate nedemocratice de unii, aduc linişte, curăţenie şi disciplină şi fac din Singapore un exemplu demn de urmat, mai ales că este socotit de multă vreme unul din cele mai prospere state din lume.

 

Să ne reîntoarcem la vânzoleala din China Town. Pe turişti îi recunoşti după aparatele de fotografiat sau de filmat pe care le au veşnic în mâini. Fotografiază şi filmează totul. Lacomi de a duce acasă bucăţele de memorabilia, sau poate a demonstra rudelor şi prietenilor că au trecut prin aceste locuri. Bântui şi eu pe micile străduţe şi din când în când mai trag câte o poză. Ca deh, mă dau şi eu turist… de-o zi! Pagoda Street mă întâmpină cu gopuramul templului hindus Sri Mariamman, cladire-monument istoric datând de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Gopura (sau gopuramul) este un fel de turn monumental asemănător pagodei, ornamentat cu sculpturi indiene. O bijuterie arhitectonică! Poate fi întâlnit în multe ţări din Asia de sud-est. Păcat că e noapte şi nu pot vedea în amănunţime această operă de artă de mari dimensiuni.

 

Puţin obosit de atâta umblat, nu îmi vine să mă duc la culcare… Aplicând principiul latin „Festina lente”… mai trag de timp şi mă mai delectez cu câteva obiective din zonă. Mă întâmpina şi alte străzi cu nume de lăcaşuri de cult religios (ca deh, aşa e democratic!) precum Temple Street, Mosque Street şi chiar şi Cross Street. Ajung pe Smith Street unde dau de o mulţime de restaurate şi bistrouri – majoritatea al fresco – adică cu mese pe trotuar. Meniurile mi se par ieftine, mult mai ieftine decât în alte părţi ale oraşului. Toţi mănâncă de parcă ar fi sfârşitul lumii sau preîntâmpinarea unei marii perioade de foamete. Nimeni nu ţine seama că se apropie miezul nopţii. Mesele sunt încărcate cu boluri mari de supă, platouri cu carne în diferite sosuri colorate, munţi de orez… Coriandrul este parfumul serii şi al mâncării. De băut se bea puţin… în special ceai, sau aqua chiorensis. Rezist tentaţie şi trec mai departe. Admir magazinele de bijuterii şi de mobilă sculptată. Prevalează insă produsele de manufactură, multe dintre ele făcând parte din universul kitsch, inportate desigur (tot) din China.

 

Tarabele cu fructe exotice îmi fac cu ochiul. La un colţ observ un spectacol interesant. Câteva mormane de pepeni cu ţepi. Lumea se îmbulzea… cântărea, mirosea… Apoi un casap cu un cuţit de măcelar despica fructul, desigur după ce-l plăteai… şi îţi oferea conţinutul acestuia într-un container de plastic. Toţi se repezeau la câte o masă fără scaune şi în picioare înfulecau de parcă dădeau turcii la gura lor. Nu tu tacâmuri, nu şerveţele. Mâini cu pielea galbenă, neagră, cafenie sau albă, infingeau degetele în pulpa moale şi gălbuie şi apoi, după ce înghiţea conţinutul, plescăiau de plăcere! Mă aşez şi eu la rând, vroind să gust bunătatea aceea de arici vegetal… Un miros ciudat, de canal, ciorapi murdari, ceapă stricată… învăluia atmosfera înconjurătoare. Am vrut să fug, dar nu am rezistat tentaţiei de a fi în ton cu ceilalţi! Eram curios să ştiu de ce oare, aceşti „mâncăcioşi” împânzeau locul. Majoritatea bine îmbrăcaţi, însoţiţi de familii numeroase, cu copii… Trebuie să fie ceva miraculos aici, mi-am zis şi am rezistat cu stoicism aşteptarea la rând.

 

În sfârşit ajung în faţa băietului cu paloş… Îl întreb în engleză ce fruct este acela. Îmi zâmbeşte şi îmi spune doar un cuvânt: „Durian”! Ce o fi oare? Şi de ce miroase aşa de pestilenţial în zonă? Lumea mă împinge din spate, aşa că nu mai stau pe gânduri şi comand şi eu un „durian”! Plătesc şapte dolari singaporezi şi gata… al meu este! Cam cât un pepene de un kilogram. Ce-o fi o fi! Dacă nu e bun la gust… îl abandonez!

 

Mă îndrept spre o masă unde era doar un cuplu de chinezi tineri. Cer voie, pun containerul pe masă, scot tacticos din buzunar un şerveţel şi mă apropii tiptil-tiptil de pradă… cu degetele mâinii stângi. Apoi îmi aduc aminte că orientalii şi chiar şi arabii când mănâncă, folosesc mâna dreaptă pentru a băga păpica în gură şi pe cea stânga pentru a se şterge la popneţ. De aceea, este o insultă să dai cu cineva mâna folosind-o pe cea stângă. Aşa că brusc schimb membrul inferior şi mă reped, înfigând cazmaua mâinii drepte, în miracolul culinar oriental. Duc la gură un fel de material cu o consistenţă de aluat proaspăt frământat, având gustul dulceag al cremei de vanilie asezonată cu puţină sare, avocado şi dovleac copt. Nu e rea! Foarte gustoasă chiar! Comeseanul din faţa mea se uită la mine, îmi face cu ochiul şi ridică pollexul – degetul mare, în semn de apreciere. Cred ca se prinsese ca sunt ageamiu în consumul de durian. Trecusem cu bine Rubiconul gustului şi prin furcile caudine olfactive! Îl întreb (în engleză desigur) ce miroase atât de urât. Începe să râdă şi îmi spune că mirosul îl emană chiar fructul respectiv. Îmi mai spune că din acest fruct se prepară o serie de bunătăţi culinare, în special dulciuri, precum „kacang”, „bogor”, „dodol”, enumărând şi alte denumirii cu rezonanţă scatofagistă. Când o să am ocazia o să consult internetul să văd cum arată aceste minunăţii!

 

În interiorul acestui fruct ciudat ca aspect şi miros, miezul edibil (consumabil) este împărţit în patru părţi asemănătoare cu nişte gogoloaşe cu aspect de arahide gigante. Fiecare segment conţine câte doi sâmburi cam de mărimea unei prune. Se zice că durianul este originar din Tailanda, dar malaezienii, indonezienii şi filipinezii îl adjudecă şi ei! Din cauza cerinţei pe piaţa au existat chiar războaie între culegătorii de durian. Hotelurile selecte interzic introducerea fructului în incinta acestora. Tot din cauza mirosului! Cei ce încalcă legea sunt daţi afară urgent din cameră, fără să li se restituie contravaloarea sejurului. Referitor la mirosuri neplăcute îmi aduc aminte de un fapt asemănător petrecut în trenul de la de la Nisa la Pisa. În urmă cu câţiva ani călătoream pe traseul respectiv când la un moment dat unul din cei de faţă, un francez, scoate o boţoghină de brânză şi o juma de baghetă de pâine albă din traistă şi începe să mănânce. Tot vagonul se umple de miasme pestilenţiale… Mirosea a mort! O distinsă doamnă îl întrebă ce mănâncă de emană un asemenea miros… „Pont l’Eveque, fromage morbide, madame…!” De atunci până la Singapore nu am mai simţit un asemenea miros. Fructul durianului cred că eclipsează brânza „Pont l’Eveque”!

 

În fine, mi-am făcut damblaua… Simt o oboseală acută în picioare şi pe Moş Ene dând târcoale pe la gene. Sar într-un taxiu şi direcţia Hotel Ruby Fragance. Este trecut bine de miezul nopţii. Ajung la cameră, răcoarea plăcută a aerului condiţionat îmi mângâie pielea. Intru sub duş, aceeaşi apă călaie, un prosop curat… şi apoi acoperit doar cu un cerceaf mi se… rupe filmul! Dorm ca un bebeluş până la ora 9 dimineaţa. Aş mai fi stat în pat dar mai am atâtea de văzut în oraşul lui Merlion…

———————————————-

 (VA URMA)

 

 

 

In Memoriam: Nicolae Florescu

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2013

In  Memoriam: Nicolae Florescu 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Am primit izbitoarea veste cu durere, aici în nordul preriei canadiene, şi mi-am revenit greu, am păstrat un moment de reculegere şi am aprins o lumânare.

Pentru mine NICOLAE FLORESCU, înainte de a fi un erudit literar, doct în istora literaturii române, critic şi prozator pe parcursul unei jumătăţi de secol, este românul care mi-a întins mâna peste ocean, m-a primit în România şi mi-a deschis cu bunăvoinţă JURNALUL LITERAR din Bucureşti. Îi mulţumesc, îl respect şi-i voi păstra memoria cu pietate.

Dl-Nicolae-Florescu-la-redactia-Jurnalului-LiterarFoto. Nicolae Florescu, la redactia Jurnalului Literar

Eu vorbesc de Nicolae Florescu şi de mine, amândoi am venit în această lume în plin război mondial, amândoi am învăţat pentru o diplomă universitară, dânsul a devenit un literat cunoscut şi apreciat, eu medic. Amândoi am muncit conştiincios pe paralele inegale. După terminarea Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi, NICOLAE FLORESCU devine redactor, întâi la Radiodifuziunea Română, apoi la Revista „Manuscriptum” şi redactor-şef la „Revista de Istorie şi teorie literară” fiind şi cercetător ştiinţific. Acestea au fost pistele sale de erudiţie de pe care şi-a etalat apoi opera. Ajungând la opera lui o las pe mâna şi mintea profesioniştilor competenţi, eu amintesc doar ceea ce nu a mai făcut nimeni până la el şi după el, a cercetat şi a scris: Întoarcerea proscrişilor!! Reevaluări critice ale literaturii exilului!! Resemnarea Cavalerilor: reevaluări critice şi memorialistice ale literaturii exilului, împreună cu Doamna ILEANA CORBEA, care mi-a făcut o mare bucurie printr-o scrisoare de apreciere, pe care o păstrez cu preţuire. Despre proscrişi, începând lista cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horea, Horia Stamatu, Paul Goma şi alte zeci de nume ce au dat valoare culturii româneşti, a celor ce prin mass media exilului au susţinut conştiinţa naţională, printre care, spre sfârşitul listei, mă număr şi eu cu o modestă contribuţie. Despre întoarcerea proscrişilor au încercat să scrie şi alţii, dar firav fără aceeaşi competenţă şi curaj pe l-a avut NICOLAE FLORESCU. Apoi, când de undeva de sus şi din afară a venit ordinul păstrării în continuare a listei proscrişilor, majoritatea lor s-au oprit intimidaţi, ba unii dintre ei, la ordin s-au apucat vârtos să-i minimalizeze, denigreze şi marginalizeze.

În acest timp, NICOLAE FLORESCU şi-a continuat cu elocvenţă profesională evaluarea literaturii exilului şi a atitudinii intelectuale a românilor din ţară şi pretutindeni în JURNALUL LITERAR pe care l-a reînfiinţat şi condus până în ultima sa zi, fără să ţină cont de grila antidemocratică numită politically incorrect! Şi pentru această îndrăzneală profesională şi de caracter, cei de sus şi din afară au început să-l marginalizeze şi să-i restrângă fondurile revistei până la limita imposibilităţii de a mai apare, pentru că era o revista de cultură şi atitudine intelectuală liberă! Libertatea a creat valorile, dictaturile politico-economice mizeria socială.

Aş dori să nu am dreptate în ceea ce gândesc acum, dar cred că NICOLAE FLORESCU a ajuns şi el pe o nouă lista a proscrişilor a celor din ţară şi din afară,  a simţit şi a suferit din ce în ce mai mult. Şi pentru el, dar mai ales pentru cultura românească care, din nou, nu e liberă ci constrânsă politic şi condusă de indivizi şi clanuri meschine. E părerea mea, de om liber din aceiaşi generaţie cu el.

Dumnezeu să aibă bună grijă de NICOLAE FLORESCU!

(Noiembrie 2013, Winnipeg, Canada)

 

Cu Î.P.S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscop al Episcopiei Covasna şi Harghita

Posted by Stefan Strajer On October - 31 - 2013

Interviu

Cu Î.P.S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscop al Episcopiei Covasna şi Harghita

Aici sunt sate în care locuiesc români care vorbesc limba română  numai cu Dumnezeu

Autori: Corneliu Florea şi Virgil Raţiu

Împreună, scriitorul Virgil Raţiu şi cu mine, am hotărât să facem o vizită la Episcopia Covasnei şi Harghitei, să-i luăm un interviu Î.P. Sale Ioan Selejan  pentru a cunoaşte realitatea socială şi religioasă românească din aceste judeţe în care, în timpul ocupaţiei horthyste, armata ungară a profanat, distrus sau dărâmat bisericile ortodoxe române, iar preoţii şi obştiile călugăreşti au fost alungate. La recucerirea Ardealului de Nord-Vest de către armata română nici o biserică din Secuime nu a fost profanată sau distrusă. Este un adevăr istoric pe care mulţi români nu îl cunosc, iar democraţii maghiari de după 1990 îl nesocotesc şi îl ascund în spatele ţipetelor lor iredentiste. Virgil Raţiu a făcut toate aranjamentele telefonice ca Sâmbătă, 15 iunie 2013, să ne întâlnim cu I.P.S. Ioan Selejan şi să ne acorde un interviu. Am calculat timpul şi kilometrii şi pentru că drumurile sunt, cum sunt, între Bistriţa şi Reghin am luat-o prin  Şieu şi am avut ce pomeni de Băsescu şi guvernanţii săi, care bineînţeles circulă cu avionul, helicopterul sau pe perne de aer. De la Topliţa până la Miercurea Ciuc şoseaua naţională este bună şi am oprit să întrebăm de direcţii rutiere de patru ori. De trei ori persoanele întrebate ne-au dat indicaţiile cerute, cu amabilitate şi accent. Le-am mulţumit. A patra persoană, un tânăr, ne-a întors spatele cu nem tudom! Săracul, ce i-au mai spălat creierul!! Ne-am descurcat şi am aflat, în spatele unui gard înalt şi plin, clădirea Episcopiei. Ne-am anunţat sosirea unei măicuţe. Era multă lume, dar ziua era foarte frumoasă, iar curtea cu flori şi arbuşti o adevărată  plăcere. După un timp l-am văzut pe Î.P.S, împreună cu  o măicuţă. Era foarte modest în purtare şi îmbrăcăminte, faţă şi barbă patriarhală, privire senină şi zâmbet de bunăvoinţă creştină. Măicuţa i-a prezentat o familie, apoi alta, iar când a ajuns la noi, ne-am prezentat, iar dânsul ne-a întrebat cum am călătorit şi ne-a rugat, aşa a zis, „să-l mai îngăduim un timp”. După acel timp, a revenit şi ne-a invitat să-l urmăm într-o încăpere. De la început i-am simţit apropierea şi căldura. Ne-a invitat să luăm loc, privindu-ne deschis, cu omenie. Dinainte, de la Bistriţa, Virgil Raţiu a hotărât să încep eu interviul.

IPS-Ioan Selejan-la-Marcus

- Părinte Episcop am venit la dumneavoastră, scriitorul Virgil Raţiu de la Bistriţa şi eu din Canada să vă rugăm să ne împărtăşiţi nouă, şi noi mai departe cititorilor din România şi Canada, starea Episcopiei Covasnei şi Harghitei, care are o situaţie specială printre celelalte episcopii din România, fiind o episcopie tânără aşezată într-un foarte vechi spaţiu romanesc, dar bântuit de vechiul iredentism şi segregaţionism unguresc. În Canada foarte mulţi români au aflat despre greutăţile pe care le întâmpinaţi în desfăşurarea activităţii creştin-ortodoxe în Covasna şi Harghita, ceea ce contravine sistemelor democratice atât din Europa cât şi din Nord America. Înainte de a trece la întrebări, dorim să vă mulţumim că ne-aţi primit şi am dori să aflăm câte locaşuri creştin-ortodoxe aveţi în această eparhie?    

- Biserici de mir, capele de spital şi militare cu mânăstirile sunt o sută şaizeci şi cinci. Mânăstiri sunt ridicate opt şi avem şi două schituri.

- Cum se manifestă aici libertatea bisericească? Aveţi libertate deplină fără nici o nelinişte sau grijă, teamă? Cum vă desfăşuraţi activitatea creştin-ortodoxă? 

- Din mila lui Dumnezeu nu am fost îngrădiţi în construirea de biserici şi mânăstiri. Există însă o anumită categorie de oameni – nu din partea autorităţilor – un anumit segment de oameni care sunt împinşi de idei şi concepte revizioniste şi s-a întâmplat astfel că am avut  biserici şi mânăstiri profanate. Zideam Mânăstirea Izvorul Mureş şi, într-o sâmbătă, a pătruns o maşină cu inşi ostili, agresivi verbal prin porţile mânăstirii, a făcut un adevărat raliu prin curte;   am reuşit să închidem porţile şi uşile, reuşind să-i identificăm. I-am identificat şi deferit Poliţiei. Nu am auzit să se fi întâmplat ceva în urma plângerii noastre. Am cerut ca persoanele respective să fie trase la răspundere, dar nu s-a întâmplat nimic. Pe urmă au fost scrise pe zidurile mânăstirii cuvinte jignitoare. Astfel de fapte însă nu au avut nici un fel de urmări. Am mai avut momente de acest fel. Înainte de înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în 1994, un preot îmi povestea că s-a deplasat într-un sat cu puţini credincioşi români ca să ţină slujba Învierii. La Înviere, după obicei, se înconjoară biserica cu Evanghelia şi se cântă „Hristos a ȋnviat”. Preotul mi-a spus că la un moment dat erau aruncate pietre peste acei puţini credincioşi, iar preotul, ce să facă, şi-a pus Evanghelia în cap şi a continuat să cânte „Hristos a înviat”. Acel preot nu s-a plâns niciodată. Nu a făcut plângeri la autorităţi, a rămas cu Hristos şi cu crucea. Nu de mult, mai puţin de o lună de zile, aici, la Catedrala noastră din Miercurea Ciuc, unul sau mai mulţi cetăţeni, care bănuiesc că nu au fost români, au spart geamurile stativelor unde se pun luminări pentru vii şi pentru morţi din pridvorul bisericii, geamuri care apărau de vânt flacăra lumînărilor. Urmele de violenţă şi profanare erau foarte clare pentru faptul că au luat lăzi de gunoi de pe stradă şi le-au vărsat acolo în pridvorul bisericii. Dimineaţa când au ajuns maicile noastre acolo, totul era o mizerie şi un gunoi. Acestea sunt evenimente recente. La această dată persoanele care au profanat biserica au fost identificate de Poliţie. Dar la astfel de fapte nu poate fi încadrată toată populaţia maghiară din oraş. Subliniez că există doar o grupare, un lanţ de idei şi fapte care exprimă ca noi să nu fim pe aici. Ei cred că pot face totul ca în această zonă să rămână un spaţiu pur etnic, spaţiu care să fie oarecum decupat din harta României. Nu să-l mute în altă parte, ci un decupaj unde să nu se mai afle urmă de român. Este interesant ce am găsit şi am aflat aici. Mereu aud din partea maghiarimii că ar fi trăit demult sub opresiunea statului român, fapt care este de mare mirare. Susţin că îşi pierd identitatea şi alte chestiuni similare răuvoitoare. La noi, aici, au venit  mulţi ziarişti, sociologi care vor să afle şi să studieze problemele relaţiilor interetnice. Le-am indicat să cerceteze în oraşele şi satele din această zonă dacă există un maghiar care, sub o formă sau alta, a fost împiedecat să înveţe limba lui maternă, care să nu ştie vorbi maghiara. Dar vă pot trimite în satul cutare şi în satul cutare şi veţi putea constata că sunt români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu. Adică, numai în biserică. Ei aşa puţini cum se află într-un loc, vin şi spun: „Părinte Episcop daţi-ne un preot aici, român, să facă slujbă românească”. Sunt puţini, este adevărat, dar prin asta se dovedeşte că cea care pătrunde cel mai adânc în fibra conştiinţei umane este credinţa. Credinţa. Celelalte elemente de ştiinţă, de cultură îşi au partea lor pozitivă, ele pot preveni, însă credinţa este darul lui Dumnezeu. Este darul pe care nu ţi-l dă să-l aşezi undeva în casă, ci ca să lucrezi cu el, să dobândeşti cu el alţi talanţi, de viitor, cum  spune Mântuitorul. De aceea spun eu, că plângerile maghiarilor despre noi, românii de aici, la curţile Europei  nu sunt justificate. Dimpotrivă, de pildă, pentru maghiari toate şcolile sunt puse la punct, toate dispun de materiale didactice necesare procesului de învăţământ. Nu plouă în ele. Nu mi-e frică să spun, dar aici situaţia din şcoli este inversă, de aceea abandonul şcolar este mai accentuat în cele româneşti. Noi, Episcopia am ajutat şi ajutăm în fiecare iarnă aproximativ 200 de copii, cărora le oferim în fiecare zi câte o masă caldă, pentru că în această perioadǎ presiunea materială asupra părinţilor este mai mare. În situaţii grele i-am ajutat şi cu încălţăminte şi îmbrăcăminte.

ruinele_bisericii_romanesti_din_comuna_capeni_distrusa_de_unguriFoto. Ramasitele bisericii ortodoxe romanesti distruse de unguri in 1940    

- Cât de mult, la rândul ei, vă ajută pe Dumneavoastră cu adevărat  Patriarhia Română ? Mă interesează dacă patriarhia bucureşteană îşi face datoria din plin faţă de credincioşii ortodocşi români din Secuime. Vă întreb aceasta pentru că în Nord America, unde trăiesc mulţi români ortodocşi, s-a conturat o opinie oarecum nefavorabilă, chiar dubioasă faţă de activitatea patriarhiei bucureştene, în special faţă de actualul patriarh. Vă adresez această întrebare şi din partea lor, fiindcă există convingeri, că aici faţă de Dumneavoastră, care sunteţi o episcopie tânără şi într-o situaţie cu totul şi cu totul specială faţă de celelalte, nu se face diferenţierea şi nu vi se acordă tot sprijinul moral şi material. Avem impresia, pe baze de fapte, că în Secuime Budapesta face mai mult decât Bucureştiul , de la Patriarhie la Guvern şi Parlament.

- Cel mai important lucru, care constă mult mai mult decât un ajutor  material, a fost chiar înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în această zonă în 1994. După Decembrie 1989, toate instituţiile statului se aflau în derivă, iar aici, pe toate zidurile scria: „Români, plecaţi de aici” şi plecările au început. Patriarhia a fost prima instituţie care a contracarat iredentismul maghiar, manifestat atât de brutal şi antidemocratic, prin înfiinţarea Episcopiei şi numindu-mă pe mine să o păstoresc. În 1994 mă aflam la Ierusalim la studii, după ce am restaurat mânăstirile de la Tismana şi Polovraci, după construirea noii biserici de la Mânăstirea Lainici am venit aici, într-o profundă rană românească… Vă pot spune ce era în sufletul meu când am venit aici?… Pot, dar cui foloseşte?… M-am dus într-o duminică dimineaţa, cu maşina, într-o anumită direcţie, şi am bătut la uşa a nouă biserici româneşti, dar acolo nu erau nici preoţi, nici credincioşi. M-a primit o singură biserică, care era pe jumătate dărâmată, fără uşi şi fără ferestre. Rămăsese aşa, dărâmată din 1940 de către armata de ocupaţie a lui Horthy! În ea am putut intra fiindcă nu mai avea uşi, nici acoperiş şi devenise o ladă de gunoi şi crescuseră rugi de mure. Era duminica, era vremea Liturghiei şi mi-am zis‚ „Doamne, am ajuns ca bufniţa, pe dărâmături”. În acel moment pe zidul bisericii s-a aşezat o pasăre cerească şi a început să cânte. Atunci am zis în sinea mea că Dumnezeu mi-a trimis o mângâiere şi am săvârşit şi eu o liturghie a lacrimilor. Ceea ce a întreprins  Patriarhia, atunci în 1994, a fost un act de mare curaj creştinesc, ortodox, pentru că populaţia maghiară nu a văzut cu ochi buni înfiinţarea ei. Şi iată că, după nouăsprezece ani, în Episcopia Covasnei şi Harghitei nu mai este nici o biserică românească ortodoxă fără cruce, toate au fost reparate sau reclădite. Biserica  aceea de care v-am vorbit, este din Herculean, a fost dărâmată de un colonel maghiar în 1940, când şi-a pus conaţionalii să lege crucea, turlele şi acoperişul cu funii pe care boii le-au tras jos. Astăzi e refăcută, după 55 de ani! În alt sat românesc, tot după Dictatul de la Viena, când a intrat armata horthystă în el, ofiţerul maghiar a ordonat ca toţi bărbaţii români din sat să vină a doua zi la primărie cu unelte de construcţie. Fiind sub stăpânire maghiară, s-au prezentat, gândindu-se că vor fi trimişi undeva la muncă. La primărie acelaşi ofiţer cu soldaţii lui le-a ordonat: „Cu toţii mergeţi la biserica voastră şi o dărâmaţi”.  Atunci toţi românii au rămas încremeniţi, iar ofiţerul i-a ameninţat: „Dacă nu executaţi ordinul pun armele pe voi”. Românii nu s-au mişcat şi soldaţii maghiari au început să tragă intermitent rafale de avertizare deasupra lor, şi la fiecare nouă rafală coborau puştile până ce gloanţele au început să treacă razant deasupra capetelor lor. Se adunase tot satul, femeile românilor plângeau cu copii în braţe, în timp ce maghiarii îşi manifestau bucuria în fel şi chip. Românii, văzându-şi femeile şi copiii cu sufletele frânte, au executat ordinul de distrugere a bisericii care era sufletul credinţei lor…

- În ce localitate a avut loc această bestialitate antiumană?   

- La Doboşeni, mi-a povestit un om bătrân din sat, care vorbea tare rău româneşte, dar s-a dovedit a fi român. A fost de faţă tot satul, a fost o mare tragedie pentru români. Biserica fără acoperiş s-a degradat an de an, cincizeci şi cinci la număr, până ce am venit noi şi am reconstruit-o.

- Şi nici un regim, nici un guvern, nici un român din 1940 până în 1995 nu a refăcut nimic în Doboşeni, în timp ce guvernele româneşti respectau dreptul la limbă şi credinţă a minorităţilor?

- Aici este marea tragedie antiromânească. Şi tragedia continuă fiindcă mai avem şi astăzi probleme la biserici. În unele locuri am fost obligaţi să punem bârne, scânduri la ferestre pentru a nu fi sparte după ce au fost restaurate. Într-un caz am chemat Poliţia fiindcă cineva a spart fereastra bisericii. Arată ca şi cum cineva a înfipt o suliţă în piept. Azi aşa, mâine aşa, iar rănile acestea le purtăm mereu. Acum am început să avem mai multă înţelegere şi ajutor de la Consiliul Judeţean. Trebuie să revin la Patriarhia Română care ne-a ajutat foarte mult să obţinem locuri la Seminarul şi Facultatea de Teologie din Bucureşti pentru elevi de la noi din zonă, care după absolvire să revină din nou aici. Şi aşa am reuşit să şcolim peste patru sute de români din Covasna şi Harghita dintre care o sută au fost hirotonosiţi, ceilalţi lucrând în învăţământ, cultură şi alte ramuri sociale ce rămăseseră vacante după 1989. Aici preoţii trebuie ajutaţi mult mai mult pentru că unii au parohii doar cu 50-60 de suflete. Aici suntem grăniceri, grănicerim în interiorul României, unde avem mai multe probleme decât la frontierele externe. Cu părere de rău spun: la români încă nu funcţionează deplin sentimentul de solidaritate.

- De la Episcopia Ortodoxă Română din America de Nord a fost cineva aici, să vă cunoască, să afle ceea ce am aflat noi acum? Să vă ştie, să vă ajute?

- Am fost eu odată în zona Montrealului, la hirotonia Episcopului Nicolae. Aşa se face că ţinem legătura, iar unii români de acolo ne mai trimit daruri sau le aduc când trec pe la noi.

- Este adevărat că în şcolile ungureşti se predă dintr-un manual special istoria secuilor?

-  Da. Este adevărat. În manual, printre altele, se scrie că aici românii au fost  nişte slugi ale maghiarilor. Distorsionări. Cu părere de rău, pentru România noi nu facem tot ce ar trebui să facem. România este foarte puţin cunoscută în străinătate, de exemplu, dacă vrei să te documentezi despre ea în marile biblioteci de acolo, abia găseşti câteva cărţi vechi sau depăşite, în timp ce despre Ungaria sunt rafturi întregi la zi. Mai mult, fiind prin străinătate, am aflat că în ambasadele noastre nu avem nici hărţile ţării.

- Aveţi mare dreptate, trăiesc în străinătate de treizeci şi cinci de ani şi cunosc ce fel de ambasade şi ambasadori avem în Nord America. De ataşaţii culturali, în ghilimele, nici să nu mai vorbim. Am o întrebare, o curiozitate personalǎ, rămâne la latitudinea Dumneavoastră: Patriarhia Română din fondurile sale cât dă la Muntele Atos?

- Din Fondul Central Misionar, un fond mic, ce se strânge odată pe an, în Duminica Ortodoxiei, o mică parte se trimite la Muntele Atos, însă statul român îl sprijină cu mai mult.

- Părinte Episcop, în aceşti aproape douăzeci de ani, aţi împlinit ceea ce nu s-a făcut în cincizeci şi cinci de ani după abominabila silnicie horthystă, ce se continuă, e drept atenuată, cu sprijinul grupurilor iredentiste şi segregaţioniste  actuale. Meritaţi toată consideraţia românilor de pretutindeni, la care o adăugăm şi pe a noastră. Ce perspective aveţi?

- Acum, ne pregătim pentru hramul bisericii de la Valea Mare, unde Sfânta Liturghie o vom sărbători pe un tăpşan, împărţind credincioşilor câte un tricolor; este steagul României. Am cumpărat deja doi kilometri de steag naţional, măicuţele noastre lucrează la confectionarea crâmpeielor de tricolor, iar de la o mănăstire am primit port-drapele. Trebuie să facem liturghia cu drapelele noastre în mâini.

- Să vă ajute Dumnezeu. Şi vă va ajuta, aşa cum a făcut-o în toţi aceşti ani. 

Î.P.S. Ioan Selejan nu ne-a lăsat să plecăm la asemenea drum lung, până la Bistriţa, până nu ne-a poftit la masă. A rugat măicuţele să aibă grijă de noi, dânsul fiind aşteptat de mulţi credincioşi. Când am plecat în curtea mânăstiri încă era aşteptat de alţi români.

Am fost foarte impresionaţi de personalitatea Î.P.S. Ioan Selejan, am fost emoţionaţi şi tulburaţi de cele relatate de acest patriarh spiritual şi naţional, ce trebuie cunoscut şi respectat.

 

(Interviu de Virgil Raţiu şi Corneliu Florea, Miercurea Ciuc, Iunie 2013)

CORNELIU FLOREA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto.Corneliu Florea

virgil_ratiu.2

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. Virgil Ratiu

Ori transformăm politica în puşcărie, ori îi legăm fedeleş pe mafioţi

 Maria-Diana-Popescu

Autor: Maria Diana Popescu

Adio Schengen! Dar, dacă judecăm bine, nici „uniunea” nici Schengen-ul nu-i mută pe români de la umbră la soare. Cel mult îi îndeasă mai tare cu capul în sac. În sacul datoriilor şi al sclaviei. Hans-Peter Friedrich, Ministrul german de interne cere Comisiei Europene măsuri împotriva României. După Olanda, Franţa a anunţat că România şi Bulgaria nu-s destul de curate pentru integrarea în spaţiul Schengen, iar acum, ministrul german de interne acuză gradul redus de absorbţie a fondurilor europene din aceste state şi cere Comisiei Europene să ia măsuri. Vizate sînt proiectele de integrare socială a romilor şi reducerea imigraţiei. Problema a fost discutată săptămîna trecută în Consiliul Europei, dar Ministerul Administraţiei şi Internelor din România n-a comunicat nimic pe tema aceasta. Cîinii fac legile în Europa şi pest tot. Că tot a venit vorba de cîini, după adoptarea în Parlament a legii ce prevede eutanasierea cîinilor care nu sînt adoptaţi, localităţile din jurul Bucureştiului au fost invadate de haite de zeci de maidanezi. Primarul capitalei i-a pus în portabaj şi i-a trimis la ţară. Poate că n-ar strica implementarea unei decizii de genul acesta şi în rîndul parlamentarilor. Adică, pentru antipatia lor patologica şi nejustificată faţă de propria naţiune, trebuie urcaţi în dube şi duşi unde a înţărcat mutu iapa. Precum ministrul căruia i-a ieşit porumbelul din gură şi a fost trimis la Muzeul Holocaustului de la Washington, pentru reeducare.

Deşi a trecut aproape un sfert de veac de la lovitura de stat, exemplarele Puterii n-au pierdut instrucţiunile, şi-au creat propriile regulamente, prin care corupţia, infracţiunile, trădarea de ţară şi subminarea sistematică a economiei naţionale au fost ridicate la rang de politică de stat. În Ţara noastră, legile nu mai sînt pentru dreptatea cetăţenilor, ci pentru reprezentanţii Puterii şi pentru companii, unde justiţia funcţionează după modelul calculelor de siguranţă la clădirile ce pot fi afectate de un posibil cutremur (rezistenţa este dependentă de probabilitatea apariţiei, sau nu, a unei catastrofe). Furtul prin contracte păguboase şi, apoi, făcute pierdute, precum şi şpăguiala guvernamentală, se numesc mai nou investiţii şi locuri de muncă promise în campanii. Mafia, în adevăratul sens al cuvîntului, nu e o bandă de cartier, cu trei lei, o panteră şi doi urşi. E o organizaţie cu legislaţie proprie care funcţionează ca o corporaţie cu venituri anuale de sute miliarde de euro. Asemenea reţele, protejate şi întreţinute de instituţiile statului, în care s-au înregimentat şi au avansat din statutul de scursuri ale societăţii în cel de „rechini” specializaţi în fraudă, cămătărie, şantaj, prostituţie, proxenetism, funcţionează în aproape toată lumea şi, după acest model, în mai multe oraşe din Ţară. Cu bilet de voie de la instituţiile statului, pentru dezvoltare, fenomenul a căpătat o amploare fără precedent şi va fi greu de frînat. De stîrpit, nicio şansă. La rîndul lor, organizaţiile mafiote, protejează, întreţin, controlează, potrivit intereselor proprii, organigrama aparatului de stat şi a administraţiilor locale. Nimic nu mişcă în lumea fraudei şi a corupţiei fără ştirea şi aprobarea organizaţiilor interlope, din care, cu mîndrie fac parte, înalţi reprezentanţi ai instituţiilor statului şi ai politicii româneşti. Ne-au înduioşat cu aerul lor de patrioţi falşi cu care invadează zilnic ecranele, doar ca să-i votăm. Tactica a funcţionat! Au creat impresia că lucrează pentru noi, amărîţii, că ei sînt acolo ca să vegheze la liniştea şi ordinea din Ţară. În realitate, cu fiecare mandat, lucrează pentru buzunarele lor, împotriva noastră şi a României. Într-un cuvînt, sînt campioni mondiali în vînzarea avuţiei naţionale şi aruncarea greutăţii pe spinarea propriului popor. În politica românească ar fi binevenită o reducere a termenilor asemenea. Ori transformăm politica în puşcărie, ori îi legăm fedeleş pe mafioţi şi-i dăm afară. Guvernul socialist din Bulgaria pregăteşte, de la 1 ianuarie 2014 concedierea a 40.000 de funcţionari publici, circa 10% din total, potrivit unei scrisori a ministrului de Finanţe Petar Ciobanov adresată unor miniştri şi şefi de instituţii, relatează Novinite. La noi, chiar dacă vine cutremurul reducerii de personal, directorii din administraţii se ţin ca rîia de scaunele ce se vor, dubla, tripla, odată cu mult-rîvnitele regiuni, menite să destrame Ţara. Apropo de cutremur: Bilanţul din zona Galaţi a depăşit 263 de cutremure din 23 septembrie pînă azi.

Şi încă ceva. Dacă vreţi să aflaţi cine mînuieşte şi stăpîneşte lumea întreagă, aflaţi pe cine nu aveţi voie să criticaţi, că le sare ţandăra. Paşii „noii ordini mondiale” sau noul tip de sclavie – sistem înfiorător care urmăreşte să reducă, adică să ucidă prin diverse metode o mare parte a populaţiei globului (pentru a fi mai uşor de controlat), se aud tot mai aproape, şi prin războiul declarat creştinilor. Probabil e momentul să fim martiri, pentru că se anunţă cea mai aprigă prigoană a creştinilor. Dacă în Marea Britanie spui că eşti creştin rişti să fii dat afară de la serviciu. Şi, decît fantome în mîna monştrilor păgîni, mai bine martiri ai demnităţii. Îmi doresc o societate normală, fără deviaţii patologici, care corup copiii şi tinerii României! Îmi doresc păstrarea tradiţiilor creştineşti milenare ale poporului nostru. Nu mai doresc să fim invadaţi de minorităţi sexuale de care nu ne putem apăra, pentru că s-au înmulţit ca păduchii şi au devenit din ce în ce mai agresivi. M-am săturat să văd cum elevii noştri sînt îndepărtaţi de credinţă şi pervertiţi la tot felul de curente degeneratoare, pentru a face pe plac uniunii şi organismelor internaţionale! Costurile utopiei care a pus stăpînire pe toate domeniile pot fi calculate foarte uşor de către oricine. Premierul promite c-o să scape ţara de BUBA, adică, Boc, Udrea, Băsescu şi Anastase, dar sîntem pe finalul lui 2013 şi n-am auzit decît replici de ură şi ironie între părţi, starea naţiunii e tot mai grea, Boc e primar în Cluj, Udrea e ocupata cu candidatul dreptei, Băsescu n-a făcut cu pactul decît o ceapă degerată, iar Anastase abia s-a măritat şi reînvaţă numărătoarea fentată în Parlament. Cum preşedintele socialist n-a mai avut vreme să construiască al doilea canal Bucureşti-Marea Neagră, fiind executat tot de mafioţi, şi pentru că în 24 de ani n-au construit altceva decît vile pentru ei, e momentul ca politicienii să cîştige un ban cinstit cu lopata şi tîrnăcopul la canal. De atîta amar de vreme de cînd se sapă unul pe altul, au câştigat experienţă.

(Art Emis, 14 octombrie 2013)

 

Școala Basarabeană

Posted by Stefan Strajer On August - 31 - 2013

Școala Basarabeană

Foto.Ion Coja

Autor: prof.univ. Ion Coja

 

Azi, 31 August, românii serbează Ziua Limbii Române. Există în acest sens o lege care a fost adoptată în Camera Deputaților din România în luna februarie anul acesta.

Mulți români nu știu însă de ce să fie la 31 august Ziua Limbii Române?

Iată de ce: Pentru că la 31 august 1989 s-a petrecut un moment istoric pentru românism, pentru românitatea noastră cea de toate zilele: sub presiunea a peste 750.000 de români adunați la Chișinău în ziua de 27 august 1989, Parlamentul de la Chișinău, așa sovietic cum era, n-a avut încotro și a decretat pe 31 august limba română ca limbă de stat și dincolo de Prut, adică pe ambele maluri ale Prutului și Nistrului. Se încununa astfel, victorioasă, rezistența românilor la deznaționalizare, după aproape două veacuri de jertfe și suferințe, dar și de izbânzi pilduitoare, care au făcut din Basarabia ținutul românesc cel mai însângerat, pus la cele mai grele încercări, nu de puține ori în cumpăna istoriei aflându-se însăși pieirea neamului românesc de pe plaiurile atât de frumoase ale Basarabiei, și atât de jinduite de alții…

De data asta n-a fost să fie cum au vrut alții, ci cum au vrutără românii!

Ziua de 31 August a fost sărbătorită ca zi a limbii noastre românești pentru prima oară în 1990, în toată Republica Moldova. Și de atunci, „anual – scrie pe Wikipedia un autor anonim, această sărbătoare este marcată cu manifestări de înalt patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată prin poezie, cîntec și joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiții populare și a momentelor care le-au marcat istoria. De regulă, festivitățile sunt deschise dimineața la Chișinău de catre oficialii republicii, prin depunerea de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, precum și la busturile clasicilor literaturii române, amplasate în Gradina Publică ,,Ștefan cel Mare”. Sărbătoarea se încheie în mod obișnuit printr-un concert susținut în Piața Marii Adunări Naționale. În primii ani ai sărbătorii, fiecare 31 august aducea cu sine și dezvelirea a câte unui bust pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Acest frumos obicei a fost întrerupt după venirea la putere a comuniștilor în 2001.”

Ecoul a ceea ce se petrece la Chișinău de fiecare 31 August a reverberat în multe suflete românești, dar mai ales în sufletele acelor români care cunosc bine ce înseamnă să nu te lepezi de graiul matern, strămoșesc, deseori cu prețul libertății sau chiar al vieții: românii care trăiesc în afara granițelor de stat ale României, românii din Ucraina, din Ungaria, din Balcani – îndeosebi cei din Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, precum și românii din alte țări ale lumii. Acești români, români exemplari, au „rezonat” la modelul basarabean, astfel că organizațiile culturale ale românilor din diasporă s-au alăturat fraților de peste Prut sărbătorind și ei an de an Ziua Limbii Române, făcând declarații publice explicite în acest sens, cerând adică instituirea acestei zile naționale și în Țara Mamă. Se poate spune că acești români transfrontalieri s-au unit cu românii din Basarabia, din Republica Moldova, alcătuind o comunitate aparte, comunitate la care, în februarie a.c., a aderat și …România, Parlamentul României!… Căci, nota bene!, legea adoptată în februarie 2013 este o lege pe care au impus-o acești români fără pașaport românesc, dar cu un suflet mai românesc decât al nostru, cei ce nu riscăm nimic atunci când vorbim românește! Riscăm numai să vorbim din ce în ce mai stricat limba părinților noștri… Dar asta este altă poveste… O lăsăm pentru altădată, să nu stricăm și acest ceas sărbătoresc!

570-02-ziua-lb-ro-chisinau

Punctul de plecare a fost Marea ÎntruUnire de la Chișinău, din 27 August 1989, la care s-au adunat, cu un singur și același gând, peste 750.000 de români. Adică tot al șaselea cetățean al Republicii a fost acolo prezent, cam câte unul din fiecare familie de români!… A fost ca și cum la București s-ar aduna mâine peste trei milioane de participanți, ca să ceară ce? Ce au cerut acei români grozav de români? Au cerut „grafie latină”! Acesta a fost cuvântul de ordine, al cărui înțeles s-a încărcat în Basarabia acelor zile de o sumedenie de alte idei și conotații, strâns legate unele de altele, alcătuind un veritabil program politic naționalist, cum n-a mai fost rostit altul de la Blaj, din 15 mai 1848…

ÎntruUnirea de la Chișinău din 27 august 1989 a fost transmisă în direct de Televiziunea Română de la București! Mi-aduc bine aminte cum am urmărit-o în „Țară” cu sufletul la gură, nevenindu-ne a crede ce vedeam: cât de viu și de puternic era românismul acelor frați de-ai noștri la care deseori ne gândisem până atunci cu inima strânsă de teamă că sunt în mare primejdie de a se pierde pentru oastea Neamului nostru. Da’ de unde?! Se vedea clar că sunt „mai români” decât fiecare dintre noi! Că demnitatea de român le e mai dragă ca orice!

Când, peste numai patru luni, în decembrie 1989, românii au ieșit în stradă să înfrunte moartea voinicește, „cu palmele goale”, sub privirile uimite ale întregii lumi, demonstrând o totală și rarisimă disponibilitate la orice sacrificiu, eu, personal, am simțit că acea minune de comportament se producea în continuarea adunării de la Chișinău, din 27 august 1989, care renăscuse în sufletul tuturor românilor încrederea în destinul lor de neam sortit să facă istorie, iar nu figurație pe scena lumii!

Am scris mai apoi în chip explicit că „Revoluția Română”, care într-adevăr revoluție a fost la nivelul reacției și conștiinei populare, civice, a început cu mult înainte de decembrie 1989, începuse prin demonstrația de demnitate românească făcută de frații noștri de peste Prut!

Și mai zic o dată: fără 27 august 1989 nu ar fi fost posibilă resurecția din Timișoara și București, din toată Țara, pe care eu, trăind-o în stradă, am resimțit-o mai puțin a fi un act de denegare a regimului politic, cât mai ales ca pe o amplă și atotcuprinzătoare demonstrație de demnitate națională! Oamenii au ieșit fără arme, fără ciomege, nu ca să pedepsească ori să alunge pe cineva, cât mai ales pentru a demonstra că „Dumnezeu e cu noi!”, că nu ne e teamă de moarte și suntem gata la orice ar putea să semnifice bărbăție și vîrtute, credință în Neam și Lege!

Se naște o întrebare pe care încă nu ne-am pus-o cu toată gravitatea: cum se face că Televiziunea Română, care pe vremea aceea, în vara lui 1989, era atât de închisă, ruptă de realitate și preocupată exclusiv de cultul personalității celor doi „tirani”, a transmis totuși, în direct și integral, Adunarea de la Chișinău?

Mi-aduc aminte că în mulțimea de participanți, care de care mai voios, mai frumos, mai luminos la chip, am remarcat un bătrân, în haine negre, „de duminică”, care a apărut de mai multe ori în prim planul transmisiei. M-a frapat asemănarea sa, la port, la înfățișare, cu unchii mei, mocanii dobrogeni, cum se îmbrăcau și cum arătau aceștia când veneau la oraș! Moacă de mocan!, mi-am zis. Și parcă auzindu-mă, regizorul transmisiei l-a ales pe bătrân pentru un scurt interviu. I s-a pus și întrebarea de unde e, cum se numește. Iar răspunsul a fost Ungureanu! Venise la Chișinău din Transnistria! Era așadar urmaș al ardelenilor, al mocanilor care sute de ani au tot venit iarna cu oile din Transilvania, din Mărginimea Sibiului, până în bălțile Nistrului sau în Crimeea! Așa cum făcuse această pendulare transhumantă și bunicul meu Licoi, din Rășinari!

Mulți sunt basarabenii care au printre înaintași români ardeleni. Când l-am cunoscut pe Eugen Doga l-am luat direct, dacă-și cunoaște buneii ardeleni. Da, știa și dânsul și era mândru de asta! Mândru că poartă un nume de familie adus din Ardeal pe malurile Nistrului!

Există multe similitudini între ardeleni și basarabeni, între Transilvania și Basarabia! Am observat după 1990, în mai multe ocazii, că au, unii pentru alții, mai multă înțelegere, mai mare atracție să se încreadă unul într-altul și să conlucreze cu inima deschisă! Și unii, și alții au cunoscut mai ales partea dramatică, tragică, a condiției de român! Au plătit prețul cel mai scump pentru a-și vorbi graiul părintesc!

Dacă, așa cum spune viersul popular, Tot românu-i ardelean Dus în Țară de alean, dacă deci Ardealul ne este tuturor românilor vatra, baștina primordială, apoi trebuie spus că suntem printre popoarele Europei singurul care s-a extins spre Răsărit! Răsăritul dinspre care asupra Europei s-a produs pustietoarea migrație a popoarelor Asiei atrase de luminile Romei, ale civilizației europene! Noi românii am „înotat” împotriva curentului, în răspărul istoriei! Și am extins spre Soare Răsare Europa, moștenirea Romei antice, romanitatea noastră, ducând-o până dincolo de Bug!

Dacă compari hotarele limbii latine, din vremea lui Traian, cu hotarele în care se vorbesc azi limbile romanice din Europa, constați că peste tot aceste hotare s-au restrâns, au cedat spații întinse altor limbi, „barbare”! Nordul Africii, Asia Mică, cețosul Albion, Dalmația, Moesia… Numai Dacia Traiană a câștigat spații noi pentru lătinie! Înzecindu-și moștenirea!

Spațiul în care se vorbește limba daco-română s-a extins de-a lungul istoriei mai ales spre Est. Iar acesta este meritul cel mai important al românilor de peste Prut! Au lățit spațiul limbii române, l-au extins, iar în final, iată, ne-au dăruit și Ziua Națională a Limbii Române!

E bine să reținem că de la ardeleni avem ziua de 1 Decembrie, iar de la basarabeni, de la moldovenii de peste Prut, avem ziua de 31 August, zile amândouă de afirmare națională a identității și demnității noastre etnice.

Iar dacă stăm să judecăm lucrurile cu bucuria de a descoperi către cine mai avem motive de recunoștință, este timpul să identificăm în cultura și istoria noastră un capitol pe care l-am trecut prea ușor cu vederea: Școala Basarabeană!…

Un bob zăbavă vă cer asupra acestui gând: Școala Basarabeană!… Gând care nu-mi aparține, dar când am auzit, la o recentă lansare de carte a unui autor de dincolo de Prut, pe două doamne profesoare universitare, vorbind despre Școala Basarabeană, m-am minunat de câtă dreptate puteau să aibă! Dacă vorbim de o Școală Ardeleană, cu rolul ei decisiv în istoria noastră, școală prin care cu toții ne-am românit și mai mult decât eram, apoi se poate vorbi și de o Școală Basarabeană, cu același rol istoric, de fortificant al românismului la ceas de cumpănă! De restriște și de răscruce!

Firește, în alți termeni, cu specificul ei, și mai ales cu data ei de funcționare, alta: epoca contemporană! Cunosc mulți basarabeni, dar descopăr mereu alte și alte temeiuri pentru încredințarea că rolul Basarabiei în istoria Neamului românesc aparține mai ales viitorului! Iar faptul că la Chișinău s-au adunat mulțime de norod, cum nu s-au mai adunat vreodată românii de mulți, pentru a proclama dreptul de a vorbi și scrie românește, faptul că de la acea minunată întâmplare ne-am ales cu Ziua Limbii Române, confirmă că pentru neamul românesc funcționează acum și Școala Basarabeană de suflet și cuget curat românesc!

…Las pentru altă dată un inventar, cât mai cuprinzător, al faptelor care certifică existența acestei componente a ființei noastre naționale, o componentă extrem de dinamică, de eficientă în lupta noastră, a tuturor românilor, pentru Mântuirea Neamului. Dar mai ales i-aș lăsa pe alții, mai învățați, să facă un complet inventar al faptelor prin care basarabenii au sporit temeiurile mândriei de a fi român! Basarabenii pe care îi cunosc, fără excepție, m-au făcut să trăiesc deseori acest sentiment. Din toată inima le mulțănesc acum că ne-au dăruit și această zi de sărbătoare:

La Mulți Ani, Basarabie, La Mulți Ani Frumoși, români de pretutindeni! Inima sus! Dumnezeu e cu noi, noi suntem cu Dumnezeu!

Doamne, ajută!

Buriaș, 31 august 2013

DĂLTUIRI de Radu Stanca – O Carte surprinzătoare

Posted by Stefan Strajer On March - 25 - 2013

DĂLTUIRI de Radu Stanca – O Carte surprinzătoare

 Foto.Anca Sirghie

Autor: Prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

Teoretician al speciei moderne a baladei, pe care a ilustrat-o cu un talent unic, inspirat de pitorescul cetății Sibiului și al altor orașe-burg din Transilvania, Radu Stanca a fost și un complet om de teatru, ca actor, regizor, eseist al actului scenic, cronicar de spectacole și dramaturg.  Făuritor a 16 texte dramatice originale, rămase în sertar, fără ca autorul să fi avut bucuria de a-și vedea tipărite sau interpretate piesele sale la Teatrul de Stat din Sibiu, unde a pus în scenă peste 30 de spectacole, sau pe alte scene din țară, Radu Stanca a avut un destin tragic. Acum când  s-au împlinit 50 de ani de la moartea sa prematură (din 26 decembrie 1962), se cuvine să ne amintim că Radu Stanca, în cei 42 ani de viață, a lăsat literaturii române imaginea unui excepțional creator de poezie și teatru din acel „întunecat deceniu”, (ne referim la deceniul al VI-lea din secolul XX), cu care începea epoca socialistă în România, el fiind „salcia plângătoare” a generației sale, cum l-a numit criticul literar Eugen Simion.  

Abia în perioada postumă operele sale au fost antologate în volume de teatru și de publicistică. Poezia autorului s-a bucurat de o ediție critică datorată Monicăi Lazăr și apărută la Editura Dacia din Cluj-Napoca sub titlul Versuri. S-au scris eseuri, chiar și studii monografice, cum a fost teza mea de doctorat din care un segment a devenit cartea Radu Stanca şi obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru, prefațată de Eugen Todoran, unul dintre eminenții membri ai Cercului literar de la Sibiu.

Dar adevărata imagine a creatorului complex care a fost Radu Stanca nu poate fi realizată până nu se cunoaște opera sa în întregime. În acest sens, noul volum cu texte ale sale, unele amenințate să fie „uitate” în presa românească a celor trei decenii antume ale activității scriitorului (1932-1962), intitulat Dăltuiri, apărut la Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2012, 330 p., este o carte neașteptată. Editată de Anca Sîrghie și Marin Diaconu, cu o prefață semnată de Anca Sîrghie, Dăltuiri este o carte surprinzătoare chiar și pentru soția autorului, actrița Dorina Stanca, nonagenară. Așa cum și-a consacrat viața memoriei lui Radu, ca o preoteasă dintr-un templu sacru, ea fusese convinsă că sub veghea sa au fost cuprinse în volume toate creațiile  scriitorului, care așteaptă acum o ediție de Opere, ca sinteză așteptată a întregului. Volumul Dăltuiri vine în întâmpinarea unei asemenea editări viitoare. Îngrijitorii ediției au asigurat cărții un aparat critic complex, capitolul Notelor (p.289-306) fiind util pentru localizarea textelor în presa epocii. O noutate prezintă și Ilustrațiile din final, cuprinzând fotografii de familie, unele inedite, oferite de nepoata scriitorului, Ruxandra Sofronie.

Descoperirea textelor care sunt încadrate în noul volum a presupus o preocupare asiduă de peste 10 ani de popasuri la mari biblioteci, de trecere în revistă a colecțiilor cu publicații din acea periodă în întregul lor. Recolta unei navigări atente prin presa românească interbelică și prin cea a primelor decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, realizată de Marin Diaconu cu o acribie impresionantă, constituie cuprinsul cărții de față. În noua anologie se pot citi poezii inedite editorial din toate perioadele de creație, accent punându-se pe începuturile sale lirice (Invitație la vals, Olimpică, Dăltuire, Nocturnă), articole, recenzii de carte (M.Sadoveanu, Frații Jderi și Nopțile de Sânziene, V.Voiculescu, Urcuș), cronici de teatru și cronici muzicale,  eseuri, excepționale ca rafinament al analizei fenomenului artistic. Cel puțin îndemnul la lectură din eseul În loc de o “carte pe zi”, despre cărțile de totdeauna ar trebui să figureze în manualele de literatură ale liceelor din țară. Am selectat în volum chiar și acel unic fragment din piesa publicată de scriitorul însuși în 1957, Grâuian și Dragomara. Autorul încercase să o pună în scenă la Sibiu, dar i s-a interzis spectacolul, la care regizorul Radu Stanca făcuse numai câteva repetiții. Prietenului său Ion Negoițescu el avea să-i mărturisească această bucurie tristă a unei asemenea experiențe fără finalitate scenică: „Piesa mea care s-a repetat până de curând a fost momentan întreruptă. Aprobată de regiune și de teatru, acum se găsește la minister, care amână mereu aprobarea. Eu am avut totuși satisfacția câtorva repetiții, în care mi-am „auzit” pentru prima oară un text de-al meu spus de alții..” Această confesiune epistolară expediată de Radu Stanca din Sibiu în 8 aprilie, 1957, va fi cuprinsă în volumul Un roman epistolar, (Editura Albatros, 1978, București,p.343-344), carte în care găsim și alte dovezi ale tentativelor autorului și regizorului Stanca, eșuate din motive politice. Posteritatea a acționat reparator, sens în care la capitolul Addenda am adăugat și versiunea postumă a piesei, prelucrată de regizoarea Nicoleta Toia, care a montat în 1975 la Teatrul de Stat din Sibiu spectacolul visat de Radu Stanca.

Așadar, o carte nou editată în România care ne apropie de un geniu prea puțin cunoscut, scriitorul  Radu Stanca.

           

PS: Volumul se găsește în România. Pentru cumpărarea lui puteți apela la adresa e-mail: sirghieanca@yahoo.com ca el să vă fie trimis prin colet.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors