Dr. EPIFANIE E. COZĂRESCU s-a stins din viata

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

Dr. EPIFANIE E. COZĂRESCU s-a stins din viata

Cernăuți 24 ianuarie 1904 – Roman 4 martie 2010

 

Autor: Ion Coja

S-a stins din viața exemplară pe care a dus-o dr EPIFANIE  E.  COZĂRESCU. Născut la Cernăuți la 24 ianuarie 1914, EPIFANIE E. COZĂRESCU lasă în urma sa numai faceri de bine, pentru toți cei care l-au cunoscut ca medic și ca om. Cu ceva ani în urmă am primit de la dînsul o carte deosebit de interesantă, intitulată Paramedicalia, deosebit de importantă pentru istoria medicinii românești, dar și pentru cunoașterea și înțelegerea unor evenimente la care medicul  EPIFANIE E. COZĂRESCU a luat parte nemijlocit, ca persoană implicată sau numai ca martor. Martor de o onestitate aflată deasupra oricărei îndoieli. În plus, inteligența, cultura și sagacitatea sa, dau mărturiilor sale valoare de document incontestabil. M-am bucurat când am găsit în Paramedicalia mai multe pagini dedicate rememorării tragicului pogrom de la Iași, din iunie 1941, când au murit asasinați 9000 de evrei.

I-am scris autorului și l-am rugat să revină asupra subiectului cu precizări mai explicite. Mi-a trimis astfel două texte pe care le public acum din nou, ca semn de recunoștință personală și publică pentru o viață dedicată adevărului, vieții și demnității umane. Dumnezeu să-l odihnească pe cel căruia i s-a potrivit atât de bine numele sub care s-a încreștinat:  EPIFANIE… Sit tibi terra levis, EPIFANIE COZĂRESCU!

*

Adevărul despre Pogromul de la Iași, iunie 1941

așa cum l-a cunoscut dr. Epifanie E. Cozărescu

Prima mărturie:

Mult Stimate Domnule profesor Ion Coja,

          Încântat şi onorat de faptul că aţi binevoit a citi volumul meu de proză scurtă intitulat „Paramedicalia” – ceea ce vrea să însemne  „însemnări  din timpul vieţii mele ca medic”. Cu alte cuvinte, sunt evocate momente  din viaţa mea de medic,  „trăite  şi nu „născocite”…

            Printre acestea şi problemele evreilor din Moldova – unde am convieţuit şi eu cu dânşii. Deci nu pe temă principală, ci colaterală, întrucât eu aveam alte preocupări. Totuşi voi încerca să lămuresc  niţel şi problema lor. O fac oarecum obligat  întrucât  oprobiul ce ni se aruncă în sarcină, în realitate este străin de ceea ce s-ar putea numi „holocaust”, cumva  amărându-ne sufletul, fiind depărtat de adevăr.

            Dacă la noi în Moldova evreii au suferit în vremea aceea anumite vexaţiuni, în majoritatea lor acestea nu au fost provocate de noi, de populaţia românescă, ci de trupele  SS (fasciste) germane, aflate atunci pe teritoriul nostru! Este purul adevăr pe care îl susţin cu convingere.

             Pe atunci, în toamna anului 1940, aşa cum am arătat în unele capitole din Paramedicalia mea,  eu nefiind  aderent atunci  la ideile pro sau anti-fasciste din ţara noastră, (Totul Pentru Ţară, Legiunea Arhanghelului Mihail, LANC, cuziştii), n-am participat la realizarea idealurilor lor. După cum se observă din capitolele mele din carte: “Dureroasa părăsire a Cernăuţilor – 1940” – pg. 3 -8, “Munca şi viaţa în spitalul „Caritatea” (prolog la holocaustul nazist şi al trenului morţii) – pg. 17 – 24, „ Viorica Agarici – mit şi adevăr  în problema „Trenului morţii”  pg. 25 – 29,  „Tristele peripeţii ale retragerii noastre din Moldova – 1944”  – pg. 30-38, atât am văzut  şi  sintetizat şi nimic altceva, oricum din cele relatate cu curaj şi responsabilitate, reies gravele probleme şi excese sângeroase petrecute la Iaşi în iunie 1941 la începutul războiului. Dar acestea nu au fost generate de autorităţile noastre, ci de trupele SS germane. Despre cei 9000 de evrei omorâţi  atunci la Iaşi, despre semnalizările cu becuri roşii din podul caselor, pentru a dirija  bombardamentele  aviaţiei sovietice asupra Iaşului, după cum au fost localizate şi elucidate de localnicii români, am scris cât amputut eu de clar clar în capitolul respectiv.

            Iar când autorităţile noastre au fost obligate de comandamentul german  al Iaşului, din cei 500 de arestaţi de ei şi aduşi la poliţie pentru ca autorităţile române să trieze şi să descopere posibilii făptaşi  în legătură cu dirijarea bombardamentelor sovietice,  au fost aleşi 100 de elemente cunoscute ca a fi  „comunişti notorii”. Aceştia au fost ridicaţi dintre cei 500 şi  trimişi la închisoarea militară românească de la Copou din Iaşi, unde au fost ţinuţi până la terminarea războiului, când au fost eliberaţi! Ce s-a întâmplat cu cei 400 de evrei rămaşi? Au fost eliberaţi a doua zi dimineaţă, plecând pe la casele lor. Așa s-au petrecut lucrurile la Iași, câtă vreme românii au avut controlul asupra desfășurării evenimentelor.

             Atunci germanii făcând „Einen kurzen protzes”, au adunat alte sute de localnici evrei, i-au adus în curtea Chesturii de Poliţie, i-au cercetat şi mitraliat pe toţi. A doua zi, trecând eu pe acolo cu o maşină a spitalului nostru, am observat şuvoiul gros de sânge scurs pe sub poarta poliţiei pe caldarâm. Alţii au fost arestaţi şi împuşcaţi chiar în casele lor, de unde, în următoarea dimineaţă erau ridicaţi de căruţele primăriei  şi transportaţi la cimitirul israelit. În completare, a se vedea cele scrise în  volumul Paramedicalia.

              Referitor la populaţia de etnie evreiească din Basarabia, după revenirea românilor în 1941 şi începerea războiului,  persoanele  care şi-au bătut joc de autorităţile şi armata română[1] care fuseseră obligate în 1940, conform odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, să părăsească Basarabia şi Bucovina de Nord,   au fost deportaţi în Transnistria. Nu au fost închişi în lagăre, ci încartiruiţi în casele din zonă.

Când  s-a întors frontul româno – german în 1944 şi trupele germane începuseră a lichida elemente evreieşti întâlnite în retragere,  autorităţile române le-au permis evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord să se întorcă imediat la casele lor  pentru a-i proteja de  primejdia de a fi lichidaţi de trupele germane.

            În Roman, din 12.000 de evrei în 1941, au fost deportaţi în Transnistria numai 2  evrei, activişti comunişti,  cărora li s-a permis să se întoarcă acasă în 1944. Iar  dintre evreii din Ardealul de  Nord şi Maramureşul românesc, dintre cei care au scăpat de deportarea  hortistă fugind în teritoriul românesc, peste  noua frontieră a României, nu au suferit în nici nu fel de ostracizări din partea autorităţilor, ci au emigrat  în Israel ( făcând parte din lotul de 400000  de evrei  români emigraţi legal în Israel  – între anii 1942 – 1943).

            Mai trebuie menţionat faptul că în perioada  când ţara era condusă de Mareşalul Ion Antonescu, nemţii au trimis un tren cu 15 vagoane  pentru a ridica evrei din Bucureşti spre a fi lichidaţi la Auschvitz. Acest tren s-a întors gol în Germania, nici măcar un singur evreu din România nu a fost trimis în lagărele germane. Şi atunci unde este holocaustul românesc ?!

18 noiembrie 2008

Dr. Epifanie Cozărescu, fost medic, veteran de război, rănit şi evadat din prizonierat sovietic, fost  expropiat şi deportat cu domiciliu forţat de la Săveni – Botoşani la Roman        în perioada 1949 – 1951.

*

A doua mărturie:

(Completare la cronica filmului „Calatoria lui Gruber”)

Dau publicității mărturia domnului dr Epifanie Cozărescu, pe care o raportez la filmul dlui Radu Gabrea despre „pogromul de la Iași”, film făcut după mărturia mincinoasă a lui Curzio Malaparte, la care s-au adăugat minciunile filmului, film din care rezultă că nemții nu ar fi avut nicio legătură cu pogromul, că soldații români, nesimțitori la tragedia semenilor lor, ar fi păzit vagoanele cu evreii muribunzi, refuzând să le dea o cană de apă, o gură de aer!

MULT STIMATE DOMNULE PROFESOR ION COJA,

 În primul rând va urăm sănătate deplină şi succes în preţioasa Dumneavoastră operă de istorie ce o scoateţi la lumină.

In ce priveşte Mărturiile mele aduse pro şi contra acuzaţiilor de antisemitism şi holocaust românesc revin asupra celor declarate:

Alianţa făcută de generalul, ulterior, Mareşal Ion Antonescu cu Germania s-a referit numai la recuperarea teritoriilor rupte din trupul ţării, prin odiosul Pact Ribbentrop – Molotov, în anii 1939/40, în nici un caz pentru a sprijini şi a transmite din Germania în România holocaustul antievreiesc de atunci.

După recuperarea teritoriilor pierdute şi apărarea lor prin alianţă strict militară cu armata germană, li s-a aprobat trupelor române care pătrunseseră în Basarabia şi nordul Bucovinei, să să deporteze în Transnistria numai locuitorii evrei, care îşi bătuseră joc de armata română aflată în retragere în anul precedent după pactul Ribbetrop – Molotov; nici un fel de altă răzbunare!

În ceea ce priveşte uciderile de evrei comise în 1941 la Iaşi, unde lucram eu atunci într-un spital militarizat, deci am fost martor auditiv şi ocular, în total s-au înregistrat 9000 de decese, din cei 45 000 de cetăţeni evrei ai Iaşului din acea vreme, toate produse de trupele SS germane, care susţineau că se luptă cu populaţia evreiască filosovietică, care au ajutat aviaţia sovietică să repereze punctele de atac din Iaşi în timpul nopţilor, când oraşul era în camuflaj.

 După cum am arătat în capitolul din cartea mea Paramedicalia, câteva mii de evrei au fost îmbarcate în două trenuri spre a fi transportaţi în alte centre din ţară, mai puţin periclitate. Trenul nr. 1 şi-a debarcat toţi deţinuţii în cel mai apropiat oraş de Iaşi, la Podul Iloaie. Trenul nr. 2 care trebuia să transporte evrei în lagărul de concentrare de la Călăraşi – Ialomiţa, având a parcurge o distanţă mare într-o perioadă îndelungată, când linia ferată era supra aglomerată cu trenuri militare, care grăbeau spre front, fiind obligat să staţioneze prin gările aflate pe parcurs în special la Podul Iluaie şi Târgu Frumos şi alte gări mai mici pe parcurs, mulţi deţinuţi evrei înghesuiţi în vagoanele oblonite au murit acolo asfixiaţi, fiind debarcaţi prin gările întâlnite, ultima din acestea fiind Romanul. Până la Roman au murit cca. 413 evrei şi la Călăraşi au ajuns nevătămaţi 776 de deţinuţi, toţi eliberaţi, după cum se ştie în 1944. Ultima asfixiere a lor s-a produs pe cale înainte de a ajunge la Roman. Aici ,aşa cum am arătat în articolul meu intitulat „Trenul morţii la Roman” ( a se vedea Paramedicalia, pg 25 – 29), supliciul evreilor înghesuiţi în vagoane a luat sfârşit datorită, intervenţiei preşedintei de Cruce Roşie din Roman, Doamna Viorica Agarici sprijinită în acţiunea ei filantropică de prefectului judeţului Roman, colonelul Ştefan Ionescu, cei doi medici de serviciu în gară: dr. Veronica Fălcoianu, soţia directorului Spitalului Roman şi med. Cpt. dr. Radu Popovici, şef al secţiei Chirurgie a Spitalului Militar din Roman, plus personal de asistenţă sanitară şi socială civil şi militar, toţi aceştia nereuşind să deschidă vagoanele supra aglomerate intrate în gara Roman, au apelat la sprijinul Reginiei Mamă Elena a regelui Mihai I, aflată atunci în vizită la spitalele militare de răniţi din Roman, care, la rândul ei, a cerut ajutorul Mareşalului Ion Antonescu, aflat în trenul „Patria”, de unde comanda trupele române de pe front. Abia acesta, cerând aprobarea comandantului german al acestei linii a frontului, a dat ordin să se dea voie să se vină în ajutorul evreilor din tren, care cereau apă, aer şi lumină. Ca urmare trenul a fost oprit şi li s-a acordat asistenţa necesară, după cum am expus pe larg în capitolul „Mit şi adevăr în problema trenul morţii”, publicat în volumul Paramedicalia, trimis Dumneavoastră.

În privinţa celor 400 000 de evreilor din România emigraţi în Israel între 1941 – 1943 toate informaţiile deţinându-le din presa vremii, nu am nimic de adăugat. Vă rog cercetaţi acolo.

Sunt de acord a fi publicate toate informaţiile redate de mine, deoarece sunt conforme cu cele aflate atunci.

Al Dumneavoastră cu toată stima, Dr. Epifanie Cozărescu – veteran din al doilea război mondial, 2 ianuarie 2009

A consemnat: Prof.univ.Ion Coja

 

Foto. Cernauti – Piata Unirii


[1]  A se vedea şi  cartea  generalului  locotenent în rezervă , Ion Şuţa România la cumpăna istoriei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2010

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

 Autor: Constantin Bobeica

Foto.Constantin Bobeica

 Meditând asupra prestigioasei, documentatei, durutei „Cronici bucovinene” Risipirea[1], de scriitorul român Corneliu Florea, stabilit de trei decenii în Canada, îţi revin în memorie versurile poetului: „Ni se-aseamănă povestea…”

            Povestea celor două margini de Ţară-surori: Basarabia şi Bucovina. Ambele „trecute prin foc şi prin sabie”, ambele – deşi la epoci diferite – răşluite de la bătrânul trup al Ţării, supuse înstrăinării, deznaţionalizării de imperii diferite, dar la fel de rapace, nesătule de pământ strein, bolnave de acelaşi dor de a acapara nu doar teritorii, pământuri, ci şi suflete omeneşti.

            Când citeşti paginile consacrate străduinţelor deznaţionalizatoare ale Habsburgilor, care trimiteau slujitori ai Mitropoliei din Carlovăţ, ce adăugau Ionilor, Ştefanilor, Grigorilor câte un –ovici, aceştia devenind dintr-o trăsătură de condei: Iovanovici, Stefanovici, Grigorovici, îţi aminteşti că şi în Basarabia noastră, se petrecea acelaşi lucru: Munteanu, Unitilă, Ciubotaru etc. deveneau prin aceeaşi trăsătură de condei: Munteanov, Untilov, Cebotariov ş.a.m.d.

            Acelaşi proces de colonizare cu alolingvi: ucraineni, ruşi, evrei etc., în detrimentul elementului autohton. Autorul ne dă şi cifre comparative: la ocuparea Bucovinei românii constituiau 55 495 suflete; alte etnii – 16 255 suflete; iar după 1848 găsim: români – 182 000, ucraineni – 142 000, alte etnii – 51 000. Deci, elementul autohton, comparativ, se redusese vădit. Mai departe – ştim ce a fost… La fel se întâmplase şi în Basarabia de după 1812: Bugeacul, depopulat de tătari încă la 1806 este… repopulat cu ucraineni, bulgari, găgăuzi, ruşi etc. cu scopul identic – a elimina elementul românesc majoritar, schimbând componenţa etnică, avantajând „oaspeţii” (nepoftiţi). Nu declara, în iunie 1940, conducerea URSS, că ţinutul e locuit preponderent de… ucraineni?!

Foto. Coperta cartii “Risipirea” (o cronica bucovineana) a scriitorului Corneliu Florea

            În acelaşi diabolic plan se înscrie şi politica migraţionistă: în Bucovina – către îndepărtata, îngheţata Canadă, în Basarabia – spre Extremul Orient rus, mai exact, la Ussuriisk, Amur, Vladivostok, Habarovsk etc. Ştiau, vezi bine, ocupanţii călcâiul lui Ahile al ţăranului român – basarabean, bucovinean – setea nepotolită de pământ… Autorul descrie, cu lux de amănunte, drama bucovinenilor, plecaţi după pământ (câte 40 de fălci, gratuit). Dorul de baştină îi făcea să boteze noile aşezări, ca şi cele din patrie: Boian, Ostriţa etc. La fel şi cobâlcenii, oneştenii, zubreştenii, de lângă Străşeni, îşi botezară noua aşezare din Ussuriisk – Zubreşti, cei plecaţi din acest sat basarabean alcătuind acolo majoritatea.

*          *            *

            O altă risipire îi aştepta pe bucovineni – ca şi pe basarabeni – odată cu începutul Primului Război Mondial (basarabenii îşi mai lăsaseră oasele şi în 1904-1905 pe întinsurile Manciuriei, la Mukden şi Port Artur).

            Bucovina nu numai că-şi dădu feciorii carne de tun pentru interesele Imperiului Habsburgic, ci deveni şi teatru de război, jefuită de ambele armate, fie în ofensivă, fie în retragere. Se deosebeau, mai ales, prin sălbăticia lor, cazacii. Cităm: „La Ostriţa, un cazac, la prima împotrivire din partea unei femei, să nu-i ia văcuţa de la gura copiilor, i-a străpuns fulgerător pieptul cu suliţa, omorând-o pe loc în faţa copiilor ei, împietriţi de groază” [C. Florea, Risipirea, pag. 67].

            Cozile de topor locale organizară legiunii de români, care fură exterminate de muscali şi cazaci în timpul luptelor. Un alt aspect al risipirii – lagărele de concentrare pentru presupuşii disidenţi – fabrici ale morţii, unde a fost internat şi învăţătorul din Ostriţa, Ilie Siretean, alături de alte mii şi mii, „pentru neloialitate faţă de împărăţia habsburgică, în timp de război” [ibidem, pag. 69].

            Aici au a se adăuga lagărele de prizonieri, de pe întinsurile nesfârşite ale Rusiei, până în Siberia care, aşijderea, îşi luau partea lor de victime. Nu puţine. Prizonierii din Austria, Germania nu se bucurau nici ei de un tratament mai uman, având în vedere secătuirea resurselor alimentare, provocate de război. În Arhiva Naţională a RM am depistat un pachet de cărţi poştale ale prizonierilor din Morozeni (Orhei), ajunse (?) la destinaţie prin intermediul Crucii Roşii Internaţionale, scrisori în care bieţii deţinuţi implorau rudele să le trimită pachete cu alimente: pesmeţi, nuci, brânză… Câte alte mizerii! Şi mai nemiloasă s-a dovedit soarta bucovinenilor, prinşi în vâltoarea războiului civil din Rusia, care abia după opt ani de peregrinări au revenit – care au avut zile – acasă. Unul dintre ei este şi Ilie Obcinar, care revine la Ostriţa, după ce petrecuse în lumea celor drepţi pe cel mai bun prieten – Nicolae.

                                                                        *            *            *

            Pacea şi Unirea cu Ţara, după atâtea şi atâtea chinuri şi jertfe aduseră alinare în sufletele bucovinenilor. Şi de la neamurile din Canada veneau veşti bune. Petre Ostriţeanu îi scria lui Alexandru, sfătuindu-l să se întoarcă acasă, că e pace şi e bine. Şi mai departe: „Şi din asta trecură la Daniel Pleşu, bărbatul Domnicăi, cum veni el cu căruţa şi cu un surugiu tocmai din Fălticeni, ca să le aducă o iapă cu un mânz de-un an şi o vacă bună” [ibidem, pag. 119].

            În capitolul „Nori negri de la Răsărit”, Corneliu Florea descrie calvarul prizonierilor din Rusia, sfârşitul lui Nicolae Prutean în prizonierat, al altor captivi, ajunşi în Siberia. O singură remarcă a autorului caracterizează starea de lucruri din fostul Imperiu Rus: „Aveau dreptate bucovinenii scăpaţi din Rusia, care cunoscuseră pe pielea lor şi prizonieratul războiului mondial, şi războiul civil rusesc: acolo, în Rusia, se întâmplă ceva groaznic” [ibidem, pag. 130].

*          *            *

            Dar pacea – precum o definise mareşalul Foch – nu fusese decât un armistiţiu, care dură doar două decenii. Norii ameninţători ai unui nou măcel se ridicau şi de la Apus (Hitler), şi de la Răsărit (Stalin). Deja în 1935, la ordinul lui Hitler, Wermachtul invadă regiunea Saar, demilitarizată conform Tratatului de la Versailles. Urmă Anschluss-ul (anexarea Austriei) şi tot în 1938 – ocuparea regiunii Sudete şi dezmembrarea Cehoslovaciei. Stalin bătea din palme la „vitejiile” camaradului de arme. Nu întâmplător la 23 august 1939, la Moscova, fu semnat Pactul Ribbentrop-Molotov – un proiect diabolic de împărţire a sferelor de influenţă în Europa.

            Hitler, clocind planurile lui expansioniste, avea nevoie să-şi asigure spatele frontului; Stalin, la rândul său, ştiindu-şi ocupat companionul în Apus, primea carte verde în Răsărit. Aşadar, când primul atacă Polonia, al doilea nu întârzie să o atace dinspre Est, să „elibereze” o regiune întinsă, în care pe lângă polonezi trăiau ucraineni şi bieloruşi. Pofta vine mâncând: în noiembrie 1939 Moscova atacă Finlanda, dar aici şi-a cam rupt colţii, campania prelungindu-se peste trei luni de zile, Armata Roşie suferind pierderi grele. La 17 iunie 1940 Stalin ocupă Estonia, Letonia, Lituania, iar peste zece zile – Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

            O nouă risipire, mai tragică decât toate cele suportate până acum. Atunci, o bună parte din bucovineni s-au refugiat peste Prut, cea mai mare parte rămase să guste din efectele „eliberării”, care avea a-şi arăta „binefacerile” prin corvezi, postăuci, impozite, iar principalul – prin arestări, teroare roşie. Tineretul, mai ales, a început să-şi caute scăpare peste Prut, dar a doua tentativă s-a soldat cu eşec total: parte din fugari şi-a găsit sfârşitul în Lunca Prutului, mitraliaţi, alţii – au luat calea lagărelor siberiene. În aprilie 1941, o altă încercare a bucovinenilor de a trece noua graniţă cu România s-a soldat cu tragedia de la Fântâna Albă, unde „câteva mii de români au fost omorâţi în plină zi, de armata roşie sovietică” [ibidem, pag. 182]. O altă tragedie îi aştepta pe bucovineni, ca şi pe basarabeni, la 13 iunie 1941, când 13 000 de feciori şi fiice din Ţara Fagilor luară drumul Golgotei spre Siberia şi Kazahstan.

*          *            *

 

            Corneliu Florea este un maestru al naraţiunii documentare, capabilă să te emoţioneze nu mai puţin decât o scriere beletristică de mare talent. Pe alocuri documentul capătă conotaţii sau substraturi de ficţiune, mai ales în stil horror, de groază, cum oribile au fost intenţiile şi faptele cotropitorilor şi împilatorilor streini. Cum am mai menţionat, la fel de obiectiv, necruţător, sunt prezentate şi acţiunile reprobabile ale cozilor de topor locale, fie aceştia români sau aparţinând altor seminţii.

            Autorul citează din rapoartele Serviciului Special de Informaţii despre rolul evreilor în evenimentele din 28 iunie 1940, care din anticomunişti (mulţi fugari din „raiul” comunist şi oploşiţi în Basarabia şi Bucovina) deveniseră peste noapte înfocaţi comunişti: „Majoritatea evreilor mai tineri, entuziasmaţi de sosirea armatei roşii „comuniste şi eliberatoare”, deveniră agresivi cu românii până la omucidere” [ibidem, pag. 187].

            Stranii, neînţelese lucruri: ei, care atât în Basarabia, cât şi în Bucovina deţineau monopolul în comerţ şi industrie, prosperau sub oblăduirea legilor democratice ale Statului Român, având sinagogi oriunde locuiau (chiar şi în satul Cobâlca, judeţul Orhei, localitate preponderent românească) au întors cojocul pe dos. Stranii cu atât mai mult: răsfoind „Cărţile Memoriei” aflăm sute, mii de nume evreieşti, care luaseră calea Siberiei atât în 1941, cât şi în 1949. Apoi procesul „medicilor criminali”, prigonirea bănuiţilor de aderenţă la sionism… Fostul meu elev, Mihail Grimberg, devenit un foarte bun jurnalist de limbă română, avusese un unchi, comunist înfocat, fost luptător în brigăzile internaţionale din Spania, şi care emigrase, totuşi, prin anii ’60 ai secolului trecut, din „paradisul comunist numit URSS” – în Israel. Întrebând nepotul despre motive, acela mă lămuri: «Cât poţi răbda, ca în magazin, în troleu, în alte locuri publice să auzi zi de zi una şi aceeaşi: „Postoronis, jid parhatâi!” („Dă-te la o parte, jidan puturos”), alte „complimente” din partea rusofonilor, care au în sânge şovinismul, antisemitismul?»

            S-or fi vindecat de râia comunistă măcar în ceasul al 12-lea? Greu de spus, poate prin alte părţi, prin anumite sfere. Cert e că la Chişinău şi acum ziarul comunităţii evreieşti Evreiskoe mesteciko are un mesaj filorus şi filocomunist, cu vădite rezerve faţă de cam tot ce e românesc… Apoi se editează în limba rusă, deşi autorii şi cititorii publicaţiei respective locuiesc în Republica Moldova, ale cărei legi despre limbă le ignoră, parcă nici nu ar exista şi pentru ei, cetăţeni cu toate drepturile ai acestui stat. Să ne oprim însă aici. Prea multe-s de spus la acest capitol.

            Tot la această risipire – suferinţele refugiaţilor bucovineni şi basarabeni din zona ocupată de maghiari după Dictatul de la Viena (vezi, în acest sens, şi Arta refugii a lui Paul Goma).

 

*          *            *

            Paralel cu tema centrală – cronica dramelor şi tragediilor prin care au trecut nord-bucovinenii – autorul întreprinde incursiuni în culisele marii politici europene a sec. XX, caracterizându-i pe Lenin şi Troţki, Casa Habsbugilor şi pe Horthy, pe Carol al II-lea şi pe Daladier etc.

            Nu cruţă culorile întunecate mai ales la adresa fostului suveran român Carol al II-lea care, în ceasurile de grea cumpănă pentru tron şi Patrie, se afla, de fapt, dezertor la Odesa, unde se distra, tocând banii nemunciţi în compania frumoasei Zizi Lambrino – soţie? amantă? Ion Brătianu îi sugera suveranului unica soluţie legală: să fie împuşcat, ca dezertor. N-a fost să fie. Avea să aducă alte nenorociri ţării după întronarea de la 1 iunie 1930.

            Nu-s trecuţi cu vederea Stalin şi acoliţii lui pe linia enkavedistă: Yagoda, Beria. Autorul nostru din Canada prezintă cifre: aşa-zisa „balşaia cistka” („marea epurare”) a însumat 1 710 000 de arestări, dintre care 1 440 000 au suferit condamnări – parte în lagăre, aproape jumătate – împuşcaţi [ibidem, pag. 233].

            Ultimele două capitole sunt consacrate începutului războiului din Est, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, rolului mareşalului Ion Antonescu în această nobilă campanie. Prin cuvintele lui Ilie Siretean, este dezaprobată continuarea războiului peste Nistru: „Şi Antonescu ăsta, câtă speranţă, câtă confidenţă, şi acum câtă decepţie. Auziţi voi, declaraţie de război Angliei şi Americii! Şi când vine unu, un ardelean de-a nostr’, care ştie ce vorbeşte, mă refer la generalul Iosif Iacobici, şi-i prezintă o situaţie reală, îl ţâpă afară”. Dacă ar fi depins totul de personalitatea şi de voinţa Mareşalului, poate că multe ar fi fost altfel pe acest segment de istorie a noastră.

            „Cronica bucovineană” se încheie în primăvara lui 1943, când unul dintre protagonişti, Petru Ostriţean, se pregăteşte de cale lungă pe ultimul drum pământesc.

            Noile „surprize” ce veneau dinspre Răsărit, cu stele pe turlele tancurilor şi pe aripile avioanelor, noile arestări, execuţii, deportări erau înainte. Aşijderea înainte – şi tributul de bărbaţi şi flăcăi, care trebuiau musai carne de tun, să-şi lase oasele lângă Varşovia, sub zidurile Königsbergului, în Pomerania, Cehia, Ungaria şi la Berlin, luptând pentru interesele imperialiste ale marii Uniuni Sovietice.

            Ultima risipire a Bucovinei?…

Constantin BOBEICĂ,

fost deportat în  GULAG-ul stalinist din Siberia,

fost profesor de română în comuna Codreanca, judeţul Chișinău, azi pensionar de 85 de ani, autor a 5 cărți de publicistică românească din Basarabia                                                                                         

  


[1] Florea, Corneliu. Risipirea: Cronică bucovineană. / Corneliu Florea, editor şi pref.: Virgil Raţiu. – Bistriţa: Ed. Ecce Homo, 2009. – 224 p.

Nota Redactiei. Cei care doresc cartea mentionata in acest articol – Risipirea – precum si celelalte carti ale lui Corneliu Florea (Libertatea de iubi adevarul, Vremuri antiromanesti s.a.) il pot contacta pe autora la adresa postala: Corneliu Florea, 11 Trowbridge Bay, Winnipeg, R2N 2V9, Canada sau la adresa de e-mail: icapadeanu-cf@shaw.ca

Monarhia Romana – Inceput frumos, final rusinos (1)

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Istorie Regala
Inceput frumos, final rusinos. Monarhia romåna


 In „Carol und Mme Lupescu”, Joachim von Kürenberg, incearca in realitate, sub un titlu frivol, sa faca opera istorica, evocånd momentele principale din viata politica a Romåniei sub dinastia de Hohenzollern.
 Venirea pe tronul Romåniei a printului Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, dupa ce fratele sau mai in vårsta Leopold si contele de Flandra refuzasera oferta din Bucuresti, a fost fara indoiala un act de curaj. Austro-Ungaria era categoric ostila instaurarii unei dinastii germane la gurile Dunarii. Rusia si Turcia nu erau mai favorabile, si chiar regele Wilhelm I al Prusiei considera nedemn pentru un Hohenzollern sa devina vasalul sultanului.
 Dar mai ales dupa sosirea in tara, noul domnitor s-a vazut pus in fata unor probleme insolvabile.
 Pretutindeni domneau stari de lucruri jalnice: saracie, mizerie, primitivism si epidemii. Patura conducatoare levantina, de atunci, nu era cu mult mai vrednica decåt cea pe care au cunoscut-o generatiile urmatoare påna azi, 2007. Coruptia si abuzurile subminau embrionarul aparat de stat.
 Fara a fi exceptionale calitatile printului Carol, erau insa cele mai potrivite pentru indreptarea relelor gasite. Metodic, tenace, cu un deosebit simt al datoriei si un instinct sigur in recunoasterea realitatilor vietii de stat, fostul elev al Academiei Militare de la Potsdam era predestinat pentru o opera administrativa sanatoasa. Nu a reusit insa sa stabileasca contactul sufletesc necesar cu colaboratorii sai si masa poporului. Desi insufletit de dorinta de a-si servi tara, a ramas påna la sfårsit fidel amintirii patriei de origine.
 E greu de spus, in ce masura acest atasament pentru Germania a influentat asupra rezultatelor politicii externe. Un stat mic si vasal Turciei, nu cåntarea mult in planurile marilor puteri. Oricum, in actiunea de eliberare a peninsulei balcanice, principatul romån a avut un avans fata de popoarele sud-slave, care insa nu s-a soldat cu succese proportionale importantei, de atunci, al elementului romånesc in Balcani.
 Bismark a elogiat in memoriile sale intelepciunea politica a domnitorului Carol, cu care s-a intålnit de mai multe ori la Bad Ems. La Congresul de la Berlin (1878) insa, cancelarul Bismark a tinut sa multumeasca pretentiile rusesti, acceptånd cedarea sudului Basarabiei, in schimbul unei compensatii mult prea insuficiente in Balcani. In politica de mentinere a prieteniei germano-ruse, drepturile cuvenite tånarului stat romån au servit numai ca obiect de tårguiala.
 In preajma primului razboi mondial, dualismul loialitatii Regelui Carol I s-a vazut pus intr-un conflict dramatic cu aspiratiile poporului romån, care nu puteau fi realizate decåt alaturi de puterile Antantei. Singura iesire nu o vedea decåt in mentinerea unei stricte neutralitati. Contelui Csernin i-a dat asigurari ca „atåt timp cåt voi trai, armata romåna nu va lupta contra Austro-Ungariei”. Dar, in zadar a incercat sa-si apere punctul de vedere in Consiliul de Coroana de la 3 august 1914. Tache Ionescu s-a ridicat si a declarat: „Nu vad nici o dificultate sa facem razboiul alaturi de Franta si fara Majestatea Sa Regele!”. Doua luni dupa aceasta scena, Carol I era mort. Nepotul sau Ferdinand a devenit Regele Romåniei.
 Problema de constiinta care a omoråt ultimele clipe ale Regelui Carol I, apasa si asupra inceputului domniei lui Ferdinand I. Convingerea lui era ca trebuie sa tina regatul impotriva tuturor presiunilor, in afara de conflict. „Neutralitate?” il infrunta Regina Maria. „In mijlocul unui astfel de razboi, neutralitatea inseamna demoralizarea poporului nostru!”. Ezitarea il expune atacurilor voalate ale presei din capitala care il compara cu Cunactor Fabius Maximus. Cånd insa plenipotentiarul german ii aminteste ca nu trebuie sa uite ca e un Hohenzollern, ii raspunde cu demnitate: „N-am uitat acest lucru, dar nici ceea ce am invatat ca german – sa fiu loial. Am jurat credinta poporului meu si nu ma gåndesc sa-mi calc juramåntul!”
 Trimisului Frantei, Robert de Fleures, i-a marturisit: „De la inceputul domniei mele mi-am pus problema de constiinta: Am datoria sa tiu seama de originea si de familia mea? Nu! Numai Romånia importa!”
 Intre Ionel Bratianu, ultimul reprezentant de marca al dinastiei guvernamentale liberale si Regina Maria, personalitatea stearsa a Regelui se afirma anevoie. Autorul trece ingaduitor peste extravagantele, aventurile amoroase si setea nestinsa de viata a Reginei Maria. Pentru inalta societate a capitalei pe care Kiderlen-Wächter o descrie ca necunoscånd nici un fel de bariere morale, libertatile suverane nu apar socante.
 Interventiile Reginei in luarea hotarårilor politice decisive nu sunt intotdeauna fericite. Un lucru nu se poate contesta nepoatei Reginei Victoria a Angliei: pasiunea cu care si-a insusit revendicarile nationale majore.
 Dupa inceperea Conferintei de Pace pleaca la Paris pentru a pleda in persoana cauza Romåniei. Clemenceau se arata inaccesibil la inceput: „Multumesc pentru onoare, Majestate, dar nu pot suferi pe primul Dvs. ministru!” si i-a enumerat cererile teritoariale ale Romåniei: Transilvania, Banatul, Crisana si Maramures, Bucovina si Basarabia.
 Lui Loyd George ii spune pe un ton care nu suporta contrazicere: „Romånia e recunoscatoare armatelor aliate. Prin victoria lor, de care nu m-am indoit niciodata, s-a asigurat triumful justitiei care impune unirea tuturor Romånilor!”.
 Pacea de la Buftea (1918) si aversiunea care se acumulase impotriva Romåniei, in urma atitudinii violente a lui Ionel Bratianu, au zadarnicit satisfacerea revendicarilor nationale, asa cum au fost fixate in acordul secret din 1916. Totusi, noua Romånie si-a dublat suprafata si populatia. Pentru consolidarea unitatii astfel realizate, raspunderi grele se impuneau deopotriva guvernelor si dinastiei. Viitorul dinastiei era insa intunecat de evolutia nenorocita a caracterului printului mostenitor – Carol (viitorul rege Carol II)– destrabalat, fara simtul onoarei si total inconstient de misiunea pe care trebuie sa o indeplineasca un monarh. De la fuga de pe front ca sa sfårseasca cu aventura grotesca de la Odessa, påna la final, dupa ce adusee tara pe marginea prapastiei, Joachim Kürenberg ii urmareste pas cu pas viata presarata cu crime, desfrånare si lovituri politice si financiare, de gangster. O bogata documentatie romåna si straina, plus conversatii personale cu mai toti membrii fostei familii regale si personalitati bine initiate in scandalurile de la palat, da la iveala multe fapte cunoscute si tot atåtea pe care cenzura le-a acoperit cu grija. Singura scuza pentru faradelegile nemaipomenite este explicatia pe care i-a dat-o doctorul Mamulea, generalului Averescu: „Ca medic il consider un tip patologic. Nu uitati ca in vinele printului mostenitor curg cinci feluri de sånge cu tendinte ereditare in contradictie una cu alta”.
 In loc sa fie bagat in casa de nebuni, naivitatea si oportunismul politicienilor romåni i-au pregatit, dupa ce renuntase de patru ori la tron, cei zece ani de orgie sångeroasa si afaceri oneroase”.


 Coruptia si abuzurile inaugurate de domnia cuplului Carol II – Magda Lupescu (Wolf), a adus pe primul plan al rezistentei contra tiraniei, organizatia nationalista Garda de Fier. Påna atunci Miscarea Legionara se manifestase politic prin o sustinuta atitudine anticomunista, dublata pe antisemitism in primul rånd „pentru ca mai toti conducatorii comunisti erau evrei. Dar „spre deosebire de antisemitismul national-socialismului german, nu era motivat rasial ci cultural-national si religios”.

Foto.Carol I
 Intre national-socialism si legionarism, autorul nu descopera nicio identitate, nicio asemanare. Garda de Fier s-a nascut inaintea national-socialismului si cu totul din alte cauze. Mai mult, totalitarismul care a fost deseori reprosat Miscarii Legionare e numai consacrarea principiului de autoritate, absent in viata politica romåneasca. „Pentru cine analizeaza temeinic directivele fixate de Corneliu Codreanu, rezulta ca Miscarea nu e totalitara, ci autoritara, nu e agresiv-nationalista ci conservativ-nationala, nu extremista de dreapta ci social reformatoare. In timp ce national-socialismul s-a sprijinit in Germania, pe mica burghezie, femei si soldati, dar si pe aventurieri, – asa zisele naturi de mercenari – in spatele lui Codreanu stateau studentii, taranimea si generatia tånara a clerului si teologii”. Prigonirile si procesele impotriva Miscarii se termina toate cu intarirea ei. Atentatele puse la cale de oamenii de casa ai Elenei Lupescu sunt denuntate in timp. Incercarile Regelui de a capta tineretul in organizatia Straja Tarii esueaza, din cauza ca „ideile proaspete si naturale ale lui Codreanu gaseau mai mult rasunet in inima lui, decåt tiradele desarte ale regelui”.

Foto.Corneliu Zelea Codreanu
 Dupa victoria Garzii de Fier in alegerile din 1937, singura salvare pe care banda din fruntea tarii o mai vede, e instaurarea dictaturii absolute si savårsirea crimei din noaptea Sfåntului Andrei (uciderea lui C.Codreanu si a unui numar de legionari fruntasi, n.n.), cu participarea activa sau aprobarea tacita a intregii clase de politicieni. „Oamenii nostri politici” a spus odata C.Codreanu, „sunt fideli numai cåta vreme nu le ceri o dovada de credinta”.
 Lasånd in urma numai nenorociri, Regele asasin e fortat, doi ani mai tårziu (1940) sa plece din tara pentru a carui inflorire se straduisera cinstitii sai inaintasi, Corol I si Ferdinand I. E a cincea renuntare la tron pe care Carol II a semnat-o.
 La 30 decembrie 1947, fiul sau Mihai, ultimul rege din dinastia de Hohenzollern abdica la cererea comunistilor, semnånd urmatoarea declaratie (contra filodorma): Mihai I Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala Rege al Romåniei.
La toti de fata si viitor sanatate.
In viata Statului romån s-au produs in ultimii ani adånci prefaceri politice, economice si sociale, cari au creiat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de Stat.
Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiilor stabilite de Pactul fundamental – Constitutia Tarii – ele cerånd o grabnica si fundamentala schimbare.
In fata acestei situatiuni, in deplina intelegere cu factorii de raspundere ai Tarii, constient si de raspunderea ce-mi revine, consider ca institutia monarhica nu mai corespunde actualelor conditiuni ale vietii noastre de Stat, ea reprezentånd o piedica serioasa in calea dezvoltarii Romåniei. In consecinta, pe deplin constient de importanta actului ce fac in interesul poporului romån, ABDIC pentru mine si pentru urmasii mei de la Tron, renuntånd pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Romåniei.
Las poporului romån libertatea de a-si alege noua forma de Stat.
Dat la Bucuresti, astazi 30 Decembrie 1947. ss Mihai.
 Autorul e german si de origine nobiliara. Simpatia pe care o marturiseste mereu pentru casa de Hohenzollern izvoraste deci dintr-un dublu sentiment de solidaritate nationala si de casta. Ajungånd la sfårsitul pasionatei sale expuneri, simtul de obiectivitate il obliga insa sa constate ca bilantul domniei Hihenzollern-ilor in Romånia nu s-a soldat cu rezultate impunatoare. De ce s-a terminat era initiata de Carol II in imprejurari atåt de umilitoare? „Poate a fost de la inceput fals ca Romånii si-au adus domnitorul lor din Sigmaringen. Ar fi fost mai bine poate, daca boierii s-ar fi inteles intre ei si lasånd la o parte gelozia si discordia, ar fi ales un print din mijlocul lor” (pentru conformitate Aurel.S.Marinescu).
 Cåteva observatii.
 Insasi Declaratia de abdicare de pe tron a regelui Carol II este un model de viclenie, minciuna, demagogie, planuri ascunse. Iat-o:
Romåni, vremuri de adånca tulburare si ingrijorare trec peste scumpa mea Tara. De acum 10 ani, cånd am luat locul de adånca raspundere de a fi cårmuitorul Patriei mele, fara preget, fara odihna si cu cea mai desavårsita dragoste, m-am straduit de a face tot ce constiinta imi poruncea pentru binele Romåniei.
Azi, zile de vitregie nespusa indurereaza Tara, care se gaseste in fata unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pamånt in care am fost nascut si crescut, sa le indur, trecånd astazi fiului meu, ce stiu cåt de mult il iubiti, grele sarcini ale domniei.
Fara aceasta jertfa pentru salvarea Patriei, inalt cea mai calda rugaciune ca ea sa-i fie cåt mai folositoare. Lasånd poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toti romånii sa-l inconjoare cu cea mai calda si desavårsita credinta si dragoste, ca sa-si poata gasi in ele reazemul de care are atåta nevoie greaua-i raspundere ce de azi apasa asupra umerilor sai fragezi.
Tara mea sa fie pazita de Dumnezeul parintilor nostri, care sa-i harazeasca cu cåt mai falnic viitor. Traiasca Romånia!
6 septembrie 1940. (ss) Carol.
 Cu alte cuvinte, fiul sau scump, viitorul Rege Mihai domnea temporar, printr-o „delegatie”, ceea ce se confirma prin faptul ca in tot timpul exilului sau, fostul rege Carol, a lucrat neobosit spre a reveni pe tronul Romåniei, atåt de banos. El a cheltuit multi bani subventionånd un preot ortodox excroc din SUA, Glicherie Moraru care a infiintat o organizatie procarlista „Comitetul National al Romåniei Libere” si a editat si un ziar; a subventionat un fost diplomat falit si admirator al sau din SUA, Citta Davila care si el e creat o organizatie pro-Carol „Free Romania”. S-a intålnit cu unii cu care a avut in tara diferite „combinatii”: Leon Fischer, Radu Irimescu s.a. Dar si cu multi diplomati sovietici. Si-a oferit „ajutorul” Angliei si Statelot Unite in lupta de eliberare a Romåniei, care nu numai ca l-au refuzat dar nici nu l-au acceptat sa se stabileasca pe teritoriile lor. A avut in Mexic numeroase contacte cu ambasadorul sovietic din Mexic, C.Umanski, cu scopul unei eventuale intoarceri pe Tronul Romåniei cu ajutorul Moscovei, adica a URSS-ului cel mai mare dusman al tarii romånesti, asa cum s-a dovedit din 1918 la zi. Cåt de departe au mers promisiunile sovietice si aranjamentele lui Carol se va cunoaste numai cånd arhivele sovietice vor fi facute publice.
 In orice caz, diplomatia sovietica a avut in vedere si varianta aducerii pe tronul Romåniei a lui Carol; urma sa aleaga care dintre tata si fiu ar fi mai slugarnic, mai lichea colaborationista.
 Ca proba, simplii soldati si ofiteri sovietici, probabil cei ce apartineau serviciilor lor secrete, in inaintarea lor in Moldova in 1944, au facut propaganda in favoarea ex-regelui Carol II. De exemplu, adresa nr.5595 a Prefectului Roman catre MAI (Ministerul Afacerilor Interne), cu data de 8 mai 1944, prin care colonelul V.Maescu raporteaza pe långa binecunoscutele si obisnuitele furturi, jafuri, violuri savårsite de sovietici in judetele Iasi si Baia si un fapt deosebit: „Sovieticii fac propaganda printre locuitori contra M.S.Regelui Mihai si guvernului si le arata fotografia fostului rege Carol, spunåndu-le locuitorilor ca ei il vor aduce pe regele Carol in Romånia”.
 In adresa nr.5617 a Prefecturii judetului Roman catre MI-Cabinet, datata 8 mai 1944, raspuns la ordinul telegrafic cifrat nr.939 din 2 mai 1944, se raporteaza ceea ce au declarat romånii veniti din nordul Moldovei (militari si civili), din zona deja ocupata de bolsevici. Pe långa tot felul de samavolnicii, munca fortata, furturi, rechizitionari, jafuri, se raporteaza un fapt uluitor: „Locuitorilor li se aratau fotografiile M.S.Regelui Mihai I si ale fostului rege Carol II si erau intrebati de catre militarii sovietici care din aceste doua personaje le place mai mult. Cei care raspundeau ca Regele Mihai este regele tarii erau amenintati cu bataia, pe cånd cei care spuneau ca fostul rege Carol le place mai mult, li se raspundea haraso”, semneaza prefect – colonel V.Maescu.
 Vasile Haralambie Bårzu din satul Barbatesti, comuna Baiceni, judetul Iasi, aflat doua saptamåni sub ocupatie ruseasca a declarat la 6 mai 1944, in fata autoritatilor: „Soldatii rusi beau mult, se imbatau si ne aratau fotografia fostului rege Carol si ne spuneau despre el haraso”.
 Ion Neculai Ciobanu, din aceeasi comuna, la aceeasi data, a declarat in fata preotului: „Veneau soldatii rusi, dintre care unii stiau romåneste. Ei ne aratau fotografii de-ale MS.Regelui Mihai si ale Dlui Maresal Antonescu, pe care le zgåriau, zicånd ca le vor veni de hac. Mai ziceau ca vor izbavi Romånia care, de acum inainte va fi una cu Rusia, aratåndu-ne ca va veni fostul rege Carol al II-lea”.
 Sunt zeci de probe de acest fel care arata ca astfel se executa un sondaj primitiv printre romåni si se demonstreaza ca aceasta actiune nu era deloc intåmplatoare; fostul rege era tinut de sovietici in rezerva ca o posibila alternativa la guvernare, desigur, pe baza unei intelegeri. Deci påna acolo mergea tradarea acestui infect fost rege, care vorbea in actul abdicarii sale de „scumpa mea tara”, „binele Romåniei”, „marea mea dragoste pentru acest pamånt”, Tara mea sa fie pazita de Dumnezeu” si alte asemenea afirmatii demagogice lansate de aceasta comedie tradatoare. (Va urma)
 Aurel Sergiu Marinescu

George ROCA – MEDALION: GABRIELA PETCU – SCRIITOARE

Posted by admin On January - 14 - 2010

MEDALION: GABRIELA PETCU – SCRIITOARE

Autor: George Roca

Gabriela Petcu? Prieten. Om deosebit. Om de cultură. Scrie frumos. Fină, elegantă, ascultătoare, veselă, bună… Tristă, bucuroasă, emotivă, spirituală, comunicativă… Născută pe data de 12 aprilie, ziua Sfâtului Sava, sau „Ziua mondială a aviaţiei şi cosmonauticii” – ziua în care Iuri Gagarin a cucerit cosmosul, dar şi primul zbor al navetei spaţiale „Columbia”. Ziua în care s-a născut şi scriitorul Tom Clancy, cântareaţa americană Ann Miller, actorul hollywoodian Andy Garcia, showman-ul David Letterman, cântăreaţa spaniolă de opera Montserrat Caballé, şi românii: Florin Zamfirescu –actor,  Ileana Lazariuc – actriţă, fiica Anastasiei Lazariuc şi nora lui Ion Ţiriac.

Foto.Gabriela Petcu

Ce zice zodiacul? Pe acest site am găsit următoarele: „Cei născuţi pe 12 aprilie par a avea totdeauna nişte senzori cu care simt dispoziţia generală a oamenilor. Talentele lor sociale sunt impresionate. Aceste talente nu se manifestă neapărat în relaţiile interumane. Nativii înţeleg, definesc şi exemplifică prin conduită proprie tot ce este mai bun într-o societate”. Aşa o fi!?

Am cunoscut-o la „Reţeaua Literară”: ! Ne-am împrietenit conversând despre „marele” muzician olandez André Rieu! Mi-a plăcut poza ei de-acolo! Poza cu ochi de căprioară! Citindu-i scrierile am invitat-o să publice la „Revista Agero” unde eram redactor în aceea vreme. Mi-a răspuns cu prudenţă: „Sunt pregătită pentru orice fel de propunere privind o colaborare corectă şi frumoasă”. Corect! „De acord!” i-am răspuns! Şi mi-a trimis mai multe materiale – producţii literare de valoare! Materiale despre patinatoarea româno-americană Harmony Ioana Râşca, despre talentata actriţă new-yorkeză Mihaela Mihuţ, despre artistul plastic bucovineano-francez Florinel-Constantin Andrişan, o recenzie de carte – Ligia Seman, un eseu despre Piatra Neamţ, altul despre o lansăre de carte la Constanţa! Desigur, le-am publicat pe toate! Aveau substanţă şi valoare!

Scrie! Scrie destul de mult! Scrie literatură! Proză, eseuri, jurnalistică… Scrie e-mailuri plăcute şi decente! Păcat că nu avem timp să stăm mai mult la taclale. Scrie frumos şi bine documentat. Migăloasă pâna la Dumnezeu şi doi metri mai sus. Poetă? Da! Scrie şi poezii! Cu talent!

I-am citit şi publicat poeziile din ciclul „Viaţa ca o scena”. Am descoperit-o în colegiul de redacţie a revistei româno-americane „Curentul Internaţional”. Şi nu mi-a spus! Oare din modestie?

Ce face în timpul liber? Studiază! Studentă la facultatea de Psihologie a Universităţii din Constanţa! A doua facultate! Prima pe care a terminat-o a fost cea din cadrul Institutul de Educaţie Fizică şi Sport… Îi plac călătoriile, mai ales cele cu maşinuţa ei Wolkswagen Beetle. Acum îmi scrie e-mailuri din Constanţa, mâine mă sună de la Pojorâta prin Bucovina, poimâine te trezeşti cu ea la Oradea! Vorbim pe celular:

– Ce faci George, ce e nou pe la Oradea?

– Bine stimata doamnă! Cum e la Pojorâta?

– Excelent! Bucuvina e minunată, iar evenimentul cultural de aici este foarte bine organizat. Sunt invitaţi scriitori şi jurnalişti din toată ţara. Am întâlnit-o şi pe prietena noastră comună Rodica Lupu… pe academicianul basarabean Nicolae Dabija, pe scriitorul Vasile Tărâţeanu din Cernăuţi, pe…

– Gabrielle, nu vrei să participi şi la un eveniment cultural din vestul ţării? La Tinca, un orăşel de lîngă Oradea, liceul „Nicolae Jiga” din localitate îşi sărbătoreşte 10 ani de existenţă. Sunt solicitat să ţin o prelegere acolo! Te invit…

– Vin!

Şi a venit! A venit la Oradea – unde eu mă aflam în vacanţă. A venit să mă întâlnească. Pe mine şi pe Geta Resteman, o altă colegă de pe „Reţeaua Literară”. Direct de la Pojorâta, din Bucovina, unde participase la aniversarea de 10 ani de la apariţia ziarului american „Curentul internaţional”. De ce festivităţile s-au ţinut la Pojorâta? Pentru că de-acolo era de loc directorul ziarului, Ştefan Străjeri, fiul satului… stabilit la Detroit!

De la Oradea am plecat la Tinca cu bubulina germană (a se citi Wolkswagen!) pe coclauri pe unde nu a(m) umblat niciodată. Şi s-a descurcat! Toţi cei care au cunoscut-o acolo au îndrăgit-o! Vorba dulce… mult aduce! La reîntoarcere spre Oradea, a venit cu maşina încărcată! Profesorul Iosif Popa, scriitorul Constantin Mălinaş…

– Pe mine mă luaţi pân’ la Oradea?

– Dar pe mine? Vă rog…

– Nu e nicio problemă! Urcaţi vă rog!

-Muuuulţumim!

Cu toate că li se pusese la dispoziţie un micorbuz, toţi invitaţii au vrut să vină de la Tinca cu „bubulina” Gabrielei Petcu!

După ce ne-a readus teferi în oraşul de pe Crişul Repede, şi-a luat rămas bun şi a plecat brusc… spre Pârâul Rece unde o aşteptau alţi prieteni buni. S-a dus să se odihească câteva zile căci doar tot era… în concediu! De-acolo, spre Constanţa ei dragă! Traversase România în lung şi-n lat! Eu am luat-o mai apoi agale spre Australia… 30 de ore de zbor! Bucureşti-Budapesta-Franckfurt-Seul-Sydney… Două’ş’demii de kilometri pe cărările cerului pe care mă purta „spre casă” avionul companiei Korean Airlines.

Acum la Constanţa ninge! Iar eu, la computer, în pantaloni scurţi, scriu despre ea… Şi termometrul arată la noi la Sydney 35 de grade Celsius. Vara australiană = iarna românească! Bată-le norocul de fuse orare, emisfere şi de antipozi! Noroc cu internetul! Traiască comunicarea…

Şi pentru ca să mă bucur şi eu de puţină atmosferă hibernală mi-a trimis câteva versuri cu suflet pentru suflet:

NINGE!

Privesc pe fereastră, afară-i pustiu

Iar noaptea se lasă aşa cum o ştiu

…rece, sticloasă, iluzie mută,

umbre pierdute în iarna cea slută

Şi ninge

Tânguie codrul, departe în zare

Viscolul spulberă alb pe cărare

…rece, năvalnic, pătrunde-n fiinţă

crivăţul aspru al iernii căinţă

Şi ninge

Stele-ngheţate sub frunte înfloresc

Iar degete albe pe geam amorţesc

…rece, tăioasă, îşi trage cojocul

iarna revarsă-n capricii tot jocul

Şi ninge

Se-aude cum arde focu-n odaie

Aruncă duios şi molcom văpaie

…rece, tenace, e iarnă afară!

fluturi de gheaţă din ceruri coboară…

Tot ninge…

————————————————–

A consemnat,

George ROCA

Sydney, Australia

10 ianuarie 2010

FILOSOFUL REAXAT – REPLICA LA UN ARTICOL

Posted by Stefan Strajer On January - 6 - 2010

FILOSOFUL  REAXAT – REPLICA LA UN ARTICOL

Autor: Corneliu Florea

Adrian Paul Iliescu (API) este filozof pe stat de plata. A terminat facultatea de filozofie în 1976 la Bucuresti, a predat marxism-leninismul studentilor politehnisti pâna în 1990, dupa care, în cinci ani a devenit profesor universitar filozof, dupa ce în prealabil a trecut si pe la Oxford (vadul boului pe româneste) si acum trece studenti de la Marx (Care nu a fost marxist! Adevarat.) la Wittgenstein (Care sustine ca fapte sunt rocile, analizele filozofice doar niste straturi pâna la ele. Adevarat.) Dreptul lui câstigat pe baricada bucuresteana, dar ceea ce mi-a atras atentia a fost articolul sau RUSOFOBIA publicat în Cotidianul-cotidian din 18 dec. 2009. Lectura m-a indispus, la fel ca si pe alti cititori-comentatori, care, cu o singura exceptie, au adus ca argumente rocile, adica faptele, cum zice Wittgenstein, nou idol filosofic a lui API. Înainte de ai da o replica, am încercat sa aflu ce l-a determinat sa scrie acest articol: a fost obligat, îsi urmareste, fara scupule, niste interese, vrea sa urmeze exemplul patibularului Patapievici de-a ponegri si defaima poporul român, sau incompetenta intelectuala de comprehensiune a faptelor istorico-sociale, inconstienta, stupiditate! M-am încurcat în ipoteze, nu am putut trage înca concluzia, poate dupa ce comentez articolul lui din cotidian, care a fost prezentat în cinci paragrafe:
Paragraful întâi. “Odata cu alti strigoi locali, a reînviat rusofobia”. Asa, in forta de cugetator profund, fortissimo, îsi începe articolul API. La strigoi, nici nu se putea altfel, îi fixeaza pe Ion Antonescu si pe legionari. E liber, si politically corect, sa dam în ei ca în sacul de box. Cine are curajul sa le i-a apararea, stiu ce îi asteapta: groapa cu furnici! Urmeaza dispretuitorii occidentului, alti strigoi, ceva mai mici. Trece la rusofobia ca boala veche la români si de când îi urâm noi pe rusi. Ei de când?? De mult, de la Ecaterina a 2-a, de când ne tot calca în picioare, cotropesc în forta brutala, ne jefuiesc, ne maltrateaza bestial. Un comentator i-a spus sa nu ignore ca ne-au invadat de 12 ori, ceea ce este un motiv întemeiat sa nu mai avem încredere în ei, sa fim circumspecti. Karl Marx referindu-se la ocupatia rusa în tarile Române din 1828 scrie:
“Au avut loc excese groaznice. Contributii de tot felul în produse, furaje, vite, corvezi, hotii, omoruri. Barbati si femei au fost înhamati la care cu vizitii cazaci care nu-si crutau nici bâta, nici vârful lancii lor. Peste 30.000 de români fura smulsi de la munca câmpului pentru a servi ca animale de munca. Cei mai fericiti fugira în munti, unde singura lor hrana era scoarta de copac. Guvernul rus raspunse la proteste cu Nu ne intereseaza cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinile sa fie executate” (Karl Marx: Însemnari despre români. Manuscrisul B 85, Lucrarea a aparut in România in 1964).
Nu putem sa credem ca filozoful marxist-leninist API nu a citit între 1964 si 1989 aceasta lucrare. Sigur a citit-o, tragedia lui este ca nu a înteles nimic, sau pur si simplu are tulburari de personalitate, cu deficit de sensibilitate si discernamânt. Ce ar fi dorit API, facut profesor de filozofie dupa 1990, ca acei români si urmasii lor sa fie rusofili?!? Si, daca lui, si celor care îl sustin în acest aberant reeducator articol li se pare ca vremurile acelea au apus de mult, atunci de ce ei si familia lor au motive de rusofilie, acum?!? Pot sa ne raspunda, dar sincer!! Pentru ca noi, majoritatea românilor nu putem avea asemenea sentimente fata de ocupatiile rusesti, chiar daca am lua în considerare numai ultima ocupatie; cea din 1940 pâna în 1990, pentru ca românii ce stiu, cât de cât, istoria lor din toate timpurile, socotesc si Basarabia, si Bucovina locuita de români cu mult înaintea rusilor, ucrainenilor si a evreilor. Sau acesta nu mai este un drept pentru toate natiunile, domnule profesor API?!?
Paragraful doi. Este absolut absurd fiindca, API vrea sa ne spuna care este culmea absurdului dupa filozofia sa, scriind ca: “Bush jr. cel mai stupid presedinte din istoria Amedicii” (?!?) dupa care, doua rânduri mai jos citim: “Americanii sunt însa un popor plin de vitalitate, pragmatic si rational, asa ca l-au trimis pe Bush în tenebrele texane.” Bravo API!! Numai vezi, noi nu suntem studentii tai sa-ti înghitim prostia absurda! Esti ilogic si ignorant. Nu poti conecta coerent un popor rational cu aleagerea unui presedinte stupid! Ignorant esti pentru ca, nu l-au retrimis pe Bush în tenebrele texane. Întâi Bush nu a stralucit in gândire ca un profesor de filozofie dâmbovitean, dar a avut destula minte sa-si faca toate interesele pe spatele aliatilor nato si a rationalului popor american. Apoi a dus la capat doua mandate cât prevede constitutia lor, iar acum, chiar acum, Bush din tenebrele texane iradiaza de placere, citind cât de stupid este API!! Se spune despre stupizi ca dau în gropi, în acest paragraf API cade în haul absurdului scriind ca Bush si-ar fi dat seama ca: “Rusofobia n-o fi ea capabila sa-i zapaceasca pe americani, dar pe români precis îi poate îmbrobodi.” Chiar asa? Sapa un pic, sa ajungi la rocile filosofului pe care-l preda-i studentilor! Ti-a trecut vreodata prin encefal cam câti rusofobi sunt în jurul rusilor numai în ultimii 200 de ani, care nu stiu de Bush, dar îsi cunosc suferintele lor si-a parintilor lor pricinuite de rusi.
Cum poti sa scrii un asemenea articol? Cum se poate publica un asemenea articol dragi redactori cotidieni?
Paragraful trei. Filozoful API are o imagine foarte buna despre el si dupa ce a trecut prin istorie ca marfarul prin tunel vrea sa calce si dezaxatii, dar vai lui, ne da înca o dovada de cât de reaxat este printr-un cip implantat. Dupa API dezaxati sunt cei ce scriu pe ziduri: “Basarabia, pamânt românesc”, datorita rusofobiei. Probabil, dupa reaxatul API ar trebui sa scrie Traiasca Stalin! Întoarca-se Stalin! Sa se scrie pe toate zidurile, gardurile si pe tricouri care au, care nu sa-si atârne o placarda. Dar, daca într-adevar vreti sa vedeti cât de reaxat este API cititi: “si asa cum nu le permitem maghiarilor sa strige Ardealul, pamânt unguresc, nici noi nu avem dreptul sa revendicam Basarabia!!” Mai cititi odata ca sa luati la cunostinta ca nu avem dreptul!! Clar, ordin de la API! Si ne miram ca unii se întreaba de educatia, cultura si starea lui de sanatate mintala. Dar, nu-i chiar asa, fiindca invers se poate: noi sa le permitem maghiarilor sa strige, cât îi tin bojocii: Ardealul, pamânt unguresc iar noi reprimim dreptul, si nici rusofobi nu mai suntem, sa revendicam Basarabia! Multumim draga Apisor. Numai sa-ti spunem ceva, noi, astia din Ardeal, ce voi acolo pe Dâmbovita nu stiti: ungurii, de la Kossuth la Viena si pâna la Tokes la Bruxeless tot asta striga, si or striga!! Si ei stiu bine istoria adevarata a Ardealului nu ca tine, un micut reaxat cu cip. Karl Marx scrie ca în Constitutia lui Kossuth din 1848, articolul XII-lea decreta încorporarea Transilvaniei la Ungaria: Transilvania e declarata tara maghiara, limba maghiara este singura admisa… si toti cei ce au avere sunt unguri. Oare ai priceput ceva, ori cipul nu-ti permite?
Paragraful patru. Reaxatul API pune un diagnostic, ca o sentinta de condamnare pe viata românilor care mai viseaza la România Mare si rusofobilor care scriu si pe ziduri, ca sunt: victimile unei groaznice patologii morale. Cutremurator, scuturator, tremurator, bucatica rupta din halucinatiile patibularului Patapievici! Cei ce nu sunt înca victime au o singura sansa; sa-si puna masca de hârtie ca pentru gripa porcina. E o salvare! Si toate astea, numai din cauza lui Ceausescu si Basescu. Daca nu ar fi fost astia doi, rusofilia ar fi fost floarea nationala a românilor, pe care am fi cultivat-o pe toti coclaurii si ulitele noastre, iar fratii nostri mai mari zilnic ar veni la noi încarcati de bunataturi, ce nu s-au mai vazut si cu românofilie pravoslavnica si federala ne-ar îmbratisa, de ne-ar sufoca…
Paragraful cinci sau Apisor ajunge la adevar: “Marele pericol pentru România nu sunt rusii ori maghiarii, ci românii”. De la mine putere am subliniat românii fiindca îi dau dreptate! Da, ce e a lui, a lui sa fie, conform dreptului la proprietate intelectuala, din care se poate trage o singura concluzie: nu putem scapa România de pericol numai daca o scapam de români!! Ne-a dat cheia istorica a problemei noastre ca popor cu brutalitate primitiva, cum zice. Plus si înca o mare explicatie: “Nu rusii deslantuie macelul cotidian pe sosele, masacrul câinilor…” Ma opresc, fiindca asta cu masacrul câinilor este argumentul în fata caruia toate contrargumentele istorice devin nule. Pai, da, câti câini au masacrat rusii în România? Ce, ei de asta veneau si vin în România, sa mascreze câini? Are dreptate, rusii întodeauna în trecut au fost, si vor fii în viitor, parteneri economici de inegalabila importanta, zice Apisor.
(SOLSTITIUL IERNII  2009, WINNIPEG – CANADA)

PS – În final, compasiunea ma cuprinde fata de API, motiv pentru care îl dezmierd Apisor, fara subîntelesuri rautacioase. Îi privesc cu staruinta poza lui de la articol si nu vad nici un semn de inteligenta pe fata lui… ce conteaza, cip reaxator sa aiba…

Nota redactiei. Politica redactiei noastre nu coincide intotdeauna cu punctul de vedere al colaboratorilor, dar in acest caz subscriem la aceasta replica a domnului Corneliu Florea, colaboratorul nostru. Puteti citi articolul scris de Adrian Paul Iliescu la link-ul de mai jos:

http://www.cotidianul.ro/rusofobia-105677.html

Societatea „Unirea Românilor” din Michigan – Aniversare 100 de ani

Posted by Stefan Strajer On December - 30 - 2009

Societatea „Unirea Românilor” din Michigan
Aniversare 100 de ani de la infiintare

 Foto. Eugen S.Raica – Presedintele Societatii “Unirea Romanilor”

 Fondata la 8 iulie 1909, de catre 17 imigranti români din Detroit, Michigan, Societatea „Unirea Românilor”, asa cum este cunoscuta astazi, a avut menirea de a oferi ajutor financiar membrilor sai in caz de boala, accident sau deces si sa pastreze specificul unic al traditiilor culturale si populare ale românilor in noua lor patrie. Pe 17 august 1909, statul Michigan avea sa emita actul de constituire („The Charter of Incorporation”) al societatii „Desteapta-te Române” – societate care prin fuziunea cu alte societati române, in anii care vor urma, va constituie temelia celei mai longevive societati fraternale românesti din Michigan, respectiv „Unirea Românilor”.
 *

Foto.1. Clubul Doamnelor „Unirea Românilor” (c.1935)

Pentru prima data românii s-au asezat in Detroit, cel mai mare oras din Michigan si al cincilea ca marime din Statele Unite, in 1904 si numarul lor a crescut pe masura ce industria de automobile s-a dezvoltat. Acesti imigranti, veniti mai ales din Transilvania, Banat si Bucovina, s-au asezat in trei cartiere principale: in vecinatatea strazii Franklin („The River”); in vecinatatea strazii Fransworth („The carshop”) si in suburbia Highland Park.
 Românii au gasit de lucru in fabricile de automobile si in activitatile industriale legate de noua industrie. Conditiile de lucru erau grele si patronii nu aveau aproape nici o obligatie catre angajatii lor in caz de accident sau alta nenorocire. Cel care cadea victima unui accident industrial trebuia sa se bazeze pe resursele lui si costul de spitalizare, si apoi de convalescenta, era cu mult mai mare decât economiile unui lucrator. Imigrantii români in cea mai mare parte nu aveau rude si, ca urmare a faptului ca nu cunosteau limba engleza precum si datorita faptului ca aveau o calificare foarte limitata, trebuiau sa accepte muncile cele mai grele si mai simple care ii expuneau cu mult mai mult la accidente la locul de munca. Nevoia unui sistem de asigurare sau de a avea un fond de intrajutorare era mare si unii membrii ai comunitatii au inceput sa se gândeasca la infiintarea unei societti de ajutor mutual.

Foto.2 Parte din membri Societatii „Unirea Românilor” in fata catedralei „Sfântul Gheorghe” la a 80-a aniversare (1989). Foto: George Pâslaru.
Prima incercare de a organiza o societate a fost facuta in 1908 de catre Danila Iacob, Ioan Maris si Gheorghe Botean, dar acea incercare nu a reusit. in iunie 1909 s-a format un comitet care avea sa duca la infiintarea primei societati din Michigan, in iulie 1909.
Trei ani mai târziu, la sedinta societatii din 12 februarie 1912, membrii societatii, propun infiintarea unei parohii ortodoxe române la Detroit. Propunerea a fost acceptata unanim si biserica „Sf.Gheorghe” a fost ridicata si prin eforturile membrilor societatii. Aceasta frumoasa biserica devine catedrala a nou-formatei Episcopii Ortodoxe Române din America, in 1929.

Foto.3 Comitetul Societatii „Unirea Românilor”: John Tipa (V.Presedinte), Petru Lupsor, Andrei Muresan, Rebecca Popovici, Eugene S.Raica (Presedinte), James Crucian, Petru Muresan (Casier), Marioara popescu, Anne Mercea (Secretar`) si John Mercea (Secretar Financiar) – 1993. Foto: George Pâslaru.
In iulie 1920, Societatea „Hora Unirii” din Highland Park, s-a contopit cu Societatea „Desteapta-te Române”, astfel având un numar de aproape 1.000 de membri. in octombrie 1922, „Casa Româna” – sala sociala a societatii – a fost terminata si avea sa devina centrul social al comunitatii românesti din Detroit pentru urmatoarea jumatate de secol. in 1923, Societatea „Stefan Voda”, urmata de societatile „Banateana”, „Bucovineana” si „Progresul” s-au unit cu „Desteapta-te Române” formând astfel Societatea „Unirea Românilor”. „Casa Româna nr.2” infiintata in Dearborn, in noiembrie 1926, avea sa faca din Societatea „Unirea Românilor” singura societate fraternala româneasca din America care detinea doua cluburi/sali sociale functionale. Succesul acestei a doua Case Române insa a ramas limitat datorita crizei economice care s-a dezlantuit in 1929. in 1962 Societatea „Patriotii Români” din Highland Park se alatura si ea acestei societati care va deveni astfel societatea cu cea mai larga componenta, membra a Uniunii si Ligii Societatilor Românesti din America, cu sediul in Cleveland, Ohio.

Foto.4 Biserica catedrala „Sfântul Gheorghe”, actualmente in Southfield, Michigan, fondata de Societatea „Unirea Românilor” in Detroit, la 12 februarie 1912. Foto: George Pâslaru.

 

Foto.5 Placa comemorativa de la intrarea catedralei „Sfântul Gheorghe” pentru care Societatea „Unirea Românilor” a donat peste 55.000$. (De la infiintarea bisericii societatea a donat aproximativ 100.000$ la catedrala). Foto: George Pâslaru

Foto.6 Icoana murala „Invierea Domnului” din catedrala Sfântul Gheorghe, pictata in 1973, lucrare finantata de catre Societatea „Unirea Românilor”. Foto: George Pâslaru.

Interesul Societatii pentru treburile nationale românesti a continuat si intre cele doua razboaie mondiale si a determinat trimiterea unei delegatii de 300 de români-americani sa participe cu drapele americane si românesti la aniversarea de zece ani de la Marea Unire, la 20 mai 1929, la Alba Iulia. Primul ministru de atunci, Iuliu Maniu i-a primit si salutat pe fratii din America multumindu-le pentru gestul de solidaritate cu tara-mama România.
Tot intre cele doua razboaie, organizatiile românesti au contribuit la cumpararea a circa 90 de acri de pamânt pentru „Vatra Româneasca” (Grass Lake, Michigan), loc care devine resedinta Episcopiei Ortodoxe Române din America, incepând cu episcopul Policarp Morusca, in 1938.
Caracteristic pentru activitatea „Unirii Românilor”, ca si pentru toate organizatiile similare, sunt intrunirile pentru aniversarea datelor istorice (24 Ianuarie, 1 Decembrie, 10 Mai s.a.). La aceste intruniri costumele nationale si drapelele românesti si americane fluturau si animau pe cei prezenti.
Dar membrii „Unirii Românilor” n-au uitat nici de tara parintilor si alaturi de alte societati si parohii româno-americane au colectat bani in 1925 ca sa ajute victimele unor indundatii din România. Acelasi gest s-a repetat in 1970 când inundatii catastrofale s-au abatut din nou asupra pamântului românesc. Indignarea românilor americani in fata invaziei brutale sovietice s-a aratat la finele lui 1947 când Societatea „Unirea Românilor” si-a ridicat glasul de protest impotriva ocuparii României de catre soviete, impotriva arestarii lui Iuliu Maniu si a abdicarii Regelui Mihai.
Societatea si membrii sai s-au consacrat sprijinirii  institutiilor culturale si religioase, Uniunii si Ligii Societatilor Românesti din America si ziarului „America, atât timp cât ambele au existat (atât ULSR cât si ziarul „America” nu mai functioneaza de câtiva ani, n.r.). A fost ajutata si publicatia româneasca, de lupta anticomunista, „Cuvântul Românesc”, editata la Hamilton, Canada intre 1975-2005. O atentie deosebita a fost acordata Catedralei Ortodoxe „Sf.Gheorghe” si Centrului Româno-American din Jackson (the Romanian-American Heritage Center). Au mai fost trimise donatii celor doua institutii monastice de la Muntele Athos: „Podromu” si „Sfântul Dimitrie-Lacu”. Celelelate biserici, grupuri culturale, artistice, folclorice, programele de radio din zona metropolitana Detroit au fost si ele beneficiarele unor donatii din partea societatii. Societatea se poate mândri cu un aport sub forma donatiilor in valoare de 200.000$.
Societatea „Unirea Românilor” din Michigan a jucat in cei 100 de ani de existenta un rol fundamental si laudabil in acelasi timp, in pastrarea traditiilor si specificului românesc aici pe pamânt american.
*

Lista presedintilor Societatii
(1909-2009)
„Desteapta-te Române” (fondata 8 iulie 1909)
Stefan Ognian, Daniel Iacob, Ion Vulpescu, Lazar Colgea, George Botean, Iova Onciu, George Magina, Alexandru Istvan, Dumitru Popescu, George Balan, Stefan Lutai.
„Despteapta-te Române – Hora Unirii” (fondata 3 iulie 1920)
Ioan G.Petroviciu, Ioan Furceanu, Ioan Vuica, Iacob Tudor, Petre Gabrean.
„Unirea Românilor” (fondata prin unirea societatilor mentionate, 29 octombrie 1924)
Stefan Musta, Solomon Ghilezan, Nicolae Dragos, Vasile J.Vlad, Nicolae Nicula, Charley Pop, Ilie Chitu, Ioan Indreica, Iosiv Popa, Avram Barbu, Nicolae Dragomir, Ioan Popescu, John Mercea, Michael Z.Mihaiu, Alexandru Buliga, John G.Gaspar, Nicolae Cârstea Sr, Eugen Marginean, Vasile Craina, Eugene J.Popescu si Eugen Raica (din 1988 – prezent).

Foto.7. Eugen S.Raica, Presedinte „Unirea Românilor” prezinta Certificatul de Onoare Guvernatorului John N.Engler (23 octombrie 1994). Foto: George Pâslaru

Foto.8 Diploma din partea guvernatorului statului Michigan, John Engler, cu ocazia sarbatoririi a 85 de ani de la infiintarea societatii

Foto.9.Mesaj din partea domnului David E.Bonior membru al Congress-ului SUA, in anul 1994.

*

Nota redactiei. Societatea „Unirea Românilor”, prin presedintele Eugen Raica, impreuna cu un grup de prieteni sustinatori intentioneaza organizarea festiva a celor 100 de ani de existenta, in anul 2010. Va vom face cunoscuta data acestei manifestari la care va invitam sa luati parte.

„LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ!“

Posted by Stefan Strajer On December - 13 - 2009

„LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ!“

Photographer
Autor: Alexandra-Iulia ZĂRNESCU

O naţiune este definită, în principal, prin pământul pe care îl stăpâneşte şi prin limbă, vectorul esenţial prin care se constituie Cultura sa. Pământul natal, pe care s-a născut un popor, pe care îl locuieşte şi pe care îl cultivă ca să se hrănească şi să prospere, face parte din categoria bunurilor imobile, fixe, pe care nu le poate schimba şi pe care nu le poate lua cu el în căruţă, dacă migrează. Popoarele migratoare s-au pierdut în Istorie în timpul respectivelor migraţii, graiurile lor dispărând odată cu ele.
Noi, românii, nu am venit din alte zări: am fost aici dintotdeauna. Din vremi imemoriale. De aceea, avem şi o limbă străveche, arhimilenară şi, ca atare, bine constituită şi frumoasă. Limba, însă, este un bun mobil, spiritual, „la purtător“: fiecare membru al unui popor o ia cu sine dacă alege să-şi părăsească Patria şi să se stabilească – temporar sau definitiv – în altă ţară. Dar, oriunde se manifestă, limba română face parte din Patrimoniul Naţional al Românilor şi, în consecinţă, ea trebuie cultivată şi apărată de ingerinţe străine, întrucît „Limba noastră-i o comoară!“, cum frumos şi profund spune poetul Alexei Mateevici. Este firesc, aşadar, să considerăm că toţi românii au obligaţia morală şi spirituală să se preocupe de protejarea limbii române, pentru a o feri de pervertirea ei, deoarece, cum vedem, se diversifică formele de agresiune contra limbii române.
În ceea ce mă priveşte, m-am asociat şi eu celor care militează pentru acest lucru şi am redactat câteva materiale de presă prin care am semnalat folosirea – pe cât de răspândită, pe atât de greşită – a noţiunilor „xenofobie“, „procent“, „poliţie criminală“ etc. Articolele referitoare la primele două noţiuni au fost publicate şi în Curentul Internaţional, al cărui deceniu de apariţie se aniversează acum.
Din păcate, poluarea limbii române se realizează chiar prin dicţionare – cum am relevat în acele materiale –, dar, în ultima vreme, şi prin traduceri, în spirit cosmopolit-mimetic şi în genul Coanei Chiriţa, care din „furculiţă“ făcea „furculision“. E cazul, de exemplu, al preluării prin traduceri „fonetice“ şi mimetic-grafice – ridicole şi greşite – şi nu semantice a recentelor achiziţii de vocabular: din englezescul location au făcut, de-a dreptul, „locaţie“, în loc de „poziţie, aşezare“ şi, în contextul respectiv, „loc“ – deşi „locaţie“ înseamnă altceva în limba română; cuvîntul classified îl preiau, ad litteram, „clasificat“, în loc să-l traducă, în mod corect, prin „secret“, deoarece în limba română „clasificat“ are doar sensul nevinovat de „clasificat“; anglo-americanul responsible a devenit, tot ca „furculision“, „responsabil“, dar e folosit în propoziţii în care i se atribuie exclusiv sensul de „vinovat“: „Al Qaeda este considerată responsabilă de atentatele contra Turnurilor Gemene“… etc. La fel, e la modă să zici „determinare“ în loc de „hotărâre“, „voinţă“. Au ajuns nu numai politicienii, ci şi sportivii să se exprime astfel: „Avem determinare să câştigăm la scor!“ Unde ţin ei „determinarea“ asta? În buzunare, în jambiere, în mingea pe care o aleargă?! Nu este mai simplu, mai frumos şi mai exact să se spună „Suntem hotărâţi să câştigăm!“?; sau: „Suntem motivaţi să învingem!“?; sau: „Am decis să luptăm pentru victorie!“? Similar, este de bon-ton să zici: „Ei au expertiză în această problemă“ în loc de „Ei au experienţă“, „competenţă“ etc.
De asemenea, deşi este un pleonasm, este la mare modă folosirea neologismului „reiterat“, preluat din limba franceză – evident, de către semidocţi, care vor şi ei să vorbească „pă radicale“! În aceeaşi situaţie se află şi la fel de impropriu este folosit cuvântul „impact“ (de la impactus), care înseamnă „izbit, lovit, tamponat“. Singurii care-l utilizează cu sensul corect sunt – surprinzător – foştii mili-ţieni de la Serviciul Circulaţie al Poliţiei: „La impactul cu autobuzul, autoturismul s-a zdrobit…“; sau: „La locul de impact s-au găsit urme…“ etc. În rest, toţi ceilalţi îl folosesc cu sensul greşit, de „efect, consecinţă“, şi spun cu preţiozitate: „…impactul asupra…“
Deoarece „Limba noastră-i limbă sfîntă, Limba vechilor Cazanii“ şi întrucît voi pleda mereu pentru păstrarea purităţii limbii române, voi continua să redactez materiale în care să dezvolt analiza referitoare la termenii şi expresiile enumerate, precum şi la altele, ca să relev erorile comise de unii publicişti sau analişti – precum cunoscutul ziarist Ion Cristoiu, la care a devenit un parazit verbal formularea „Ce-s cu astea…“ (sic), formulare pentru care, deşi este evident greşită, nu s-a găsit nimeni să-l corecteze! Astfel, sper să pot întări colaborarea mea cu această revistă, citită atât de românii din ţară, cât şi din afara ei – în special de românii din S.U.A. şi Canada, unde apare de un deceniu. Încă o observaţie de stil şi de logică impusă de recenta exprimare improprie a premierului Emil Boc: „Am decis să-l remaniez pe ministrul Nica…“ (sic). Vai, domnule Boc! Se remaiază ciorapul; se remaniază guvernul; dar un ministru nu poate fi „remaniat“: el poate fi doar demis.

Vă rog să-mi îngăduiţi să profit de această ocazie festivă ca să-mi exprim, încă o dată, deplina gratitudine faţă de domnul Ştefan Străjeri, directorul şi animatorul neobosit al Curentului Internaţional, care mi-a făcut onoarea să mă asocieze prestigioşilor colaboratori ai revistei.

Cuvântare prezentată la aniversarea a 10 ani de apariţie a revistei CURENTUL  INTERNAŢIONAL
2 octombrie 2009, Pojorâta
Bucovina, România

Interviu cu artistul plastic Florinel-Constantin ANDRIŞAN

Posted by Gabriela Petcu On August - 17 - 2009

Călătoria de la sacrificiu spre blasfemie şi retur,
cu artistul plastic Florinel-Constantin ANDRIŞAN

Autor: Gabriela Petcu

 

   andrisan3 ”Nu există drum; cărare se face mergând!”
  (Ion Plebeu)

Ne-am obişnuit deja ca Bucovina noastră dragă, să ne facă mândri prin oamenii minunaţi care au respirat începutul vieţii, pe acele meleaguri pline de istorie si tradiţie. Acum, mulţi dintre aceştia, sunt departe de locurile natale, plecaţi în alte ţări,  purtând cu ei românitatea, dorul de acasă şi comorile sufletelor ca dar dumnezeiesc, revărsat în diferite forme de exprimare.
L-am întâlnit de curând, pe Florinel-Constantin Andrişan, un artist plastic prin care culorile reuşesc să traverseze în fragmente de expresie intens – ludică, un miracol existenţial. În anul 1993, începe o călătorie de recunoaştere a artei în armonie cu viaţa, prin Ungaria, Polonia, Germania si Franţa. Revine în România pentru o perioadă, timp în care îşi face o analiză a acestei călătorii prin lume. Alege Franţa, ca fiind locul în care ar putea sa-şi împlinească forma de expunere a trăirilor în arta şi în anul 2002, se stabileşte aici, unde continuă studiile la Sorbona, cu un doctorat în teoria artei.

Andrişan, are o activitate artistică bogată şi nu rare i-au fost succesele, remarcându-se prin unicitatea alegerii materialelor de lucru, integrate în gestul artistic precum Madlena lui Proust. Aşadar, în lucrarile sale, putem găsi scrierea ca forma plastică dar si diverse lucruri aparent banale, cum ar fi o bucată de plasă, un pahar ciobit, un fragment de fotografie, unite printr-o tehnică a colajului, simţită ca un liant între memorie, obiecte şi gest plastic. Şi acestea, prind culoare şi expresie atunci când pictura săvârşeşte tema.
Pentru Andrişan, simţirea plastica „trebuie sa aibe ritm dar si repetiţie, să te surprindă dar şi să te facă să intuieşti urmatoarea mişcare… într-o încercare perfectibilă de a uni dragostea de viaţă cu încrederea în creator”. Să întelegem de aici, că există simetrie între idee şi ansamblul elementelor care definesc o finalitate concepţională cu caracter coparticipativ, într-o încercare de a retrezi nevoia de unicitate, de miracol, de har, de dor… Este pur şi simplu, o invitaţie de a învaţa să simţi viaţa cu toate elementele ei,  prin arta.
În viziunea artistului, „arta este în primul rând inteligenţă speculativă şi manipulare bine armonizată şi ţintită ca o lamă de Toledo, din minte în inimă până la catharsis, de fiecare dată individual, în raport cu universalul şi fără a uita că tot acest exerciţiu de eliberare, se practică în public”.

la-fille-lhomme
 
La Fille l’Homme

Procedând la o formă clasică de interviu, m-am trezit în faţa unui nonconformism care schimba reguli, dar surprinzator, dau pozitivitate atitudinii pe tot parcursul discuţiei. „Nu vreau să fiu eu subiectul articolului ci ceea ce spunem împreună, din ce fac si ce gândesc, din experienţa de armonie şi dezarmonie, din greşeli şi reuşite, din ştiinţa de a găsi căi pentru a renunţa la culori multe. Şi toate acestea, să poată veni ca învăţătură pentru ceilalţi ”.
Mă străduiesc să fac oarecare armonie în prezentarea lui Florinel-Constantin Andrişan ca artist, dar şi ca om cu suficientă experienţă, încât lucrarile şi cuvântul său, să se integreze într-o expresie filozofică a artei în raport cu viaţa.
Încercând sa îl întorc în timp, acolo de unde fiecare din noi începem să ne formam limbajul, inteligenţa, gândirea, să descoperim parţi esenţiale şi valoric rafinate ca facând parte din individualitatea noastră prin aptitudini, omul Andrişan mi-a stârnit nostalgia în faţa copilariei. S-a născut în plină vara a anului 1961, în comuna Brodina unde mama sa Elena, învaţătoare, iar tatal Pavel Octavian, contabil, formau un cuplu al carui echilibru devenise parte specială în care tatăl, avea rolul determinant. Artistul, îşi aminteste cu o tandrete coplesitoare, un tablou al parintilor foarte tineri în acele vremuri, încarcat de emotie si pastrat cu sfintenie. Într-un moment de cumpana, de incertitudine existentiala, o mâna este asezata pe umar în tacere. Acest gest, întrece toate cuvintele ce ar fi putut sa se spuna. Copilul Florinel-Constantin, priveste aceasta scena si creste, devine adultul Andrisan, traieste intens furia vietii, dar va ramâne pentru totdeauna cu icoana reprezentativa a relatiei de cuplu, acea mâna linistitoare care tamaduieste îndoielile lumii.
Vorbind despre copii si parinti, Andrisan face o remarca, atentionând pe acei dintre noi care vrem cu orice pret ca odrasele noastre sa devina artisti. „Este cea mai mare greseala sa împingi un copil fara talent, spre scoli de arta. Prin munca, el ar putea deveni cel mult un artist de mâna a doua si atunci, ar fi un om nefericit”.
Si ar mai fi un lucru important care pune amprenta pe maturitatea artistica. „Nu poti face saltul într-o singura generatie decât extrem de rar si cu asumarea riscului uzurii întregii vieti. Un bagaj genetic foarte bun si o familie care sa nu fi fost alterata de înstrainare, este platforma care lanseaza si sprijina competenta catre podium. Ori, majoritatea dintre noi, am fost afectati de comunism. Aceasta alterare, continuata timp de trei generatii, ne-a facut sa credem ca este posibil sa trecem de la sapa la intelectualitate rasata si sa transferam valori „de la Bârca la  Viena… si înapoi”, sa ne închipuim ca suntem toti egali cu Brâncusi dar fara talentul, efortul si pretul platit de el. Putem si trebuie sa fim egali atunci când ne nastem, atunci când ne alegem primarul sau când votam bugetul comunal, dar gresim daca încercam sa supunem la vot competenta de nivel înalt, creativitatea, sacrificiul, eroismul, pâna la iubirea absoluta. Altfel, riscam afectarea noastra ca imagine, irosirea unei munci de-o viata într-o ratare sigura si non-profesionalism.”
Din comunicarea cu acest maestru al penelului dar si al cuvintelor hotarât aranjate într-un duel de conceptii, aparute în urma experientelor sale  româno-franceze, încerc starea de recunoastere a principiilor de baza ale vietii prin arta.

chateau-renard-leglise
 
Chateau-Renard-L’eglise

Expozitii personale cu titluri sugestive, „De la Paris, catre casa”, „Nu exista drum; carare se face mergând!”, „Eu cred ca Sisif s-a nascut în Carpati”, expozitii colective si de grup: „Timp – contratimp”, „Semnele anului 2000 – Semn de foc”, „Memorie-Mitologie-Model”, „Prix des mouettes”, lucrari murale si de ambient: „Prometeu”, „Rugby Club”, „Del Blue”, „Zodiac”, „Marul început”, „French can-can in Balcani”, activitatile de restaurare, pictura si decor al unor biserici. Toate acestea, merg catre o concretizare a unui stil personal, „andrisaniesco-plebean”, cu autoironie si efort asumat.
Îmi întorc privirile spre un grup de tablouri de o eleganta coloristica deosebita, un transfer de suflet spre „acasa”, un dor asezat printre dealurile ce au capatat gust de pamânt reavan, de grâu copt si fân cosit, de case parintesti în care copilaria se ascunde pe dupa colturi încercând sa pacaleasca timpul. Totul pare gata pregatit pentru ca viata sa înceapa din acest moment unic, constient ca relatia noastra cu natura, este darul vietii venit din Ceruri.

peisaj-din-bucovina

 
Peisaj din Bucovina

Daca ar fi sa aiba ocazia la o alta alegere, Andrisan nu ar schimba nimic din toate ce sunt. „Creatia artistica, era singura alegere ca apropiere de Dumnezeu, comparativa cu un oarecare Dumnezeu laic”.
Ca o concluzie la ce am fost si suntem în raport cu istoria si educatia culturala, la nevoia de a reprima efectele negative din viata prin arta,
Andisan atinge scopul „calatoriei” sale. „Eforturi si realizari trecute, experiente si virtuozitati acumulate, vise si proiecte de viitor, eseuri si cercetari ale unei creativitati colective. Toate, au tendinta de a demonstra posibilitatea existentei unui soi de falanster european, ce ar putea ajuta la anularea efectelor devastatoare datorate marii schisme de acum o mie de ani, prin cultura si armonia contrariilor”.
As încheia cu un citat care se potriveste atât de bine conceptiei artistice a pictorului Florinel-Constantin Andrisan si pe care, multi dintre noi ar trebui sa-l foloseasca într-un început.
“Nu este lupta care ne obliga sa fim artisti, este arta care ne îndeamna sa luptam”. (Albert Camus)
Încerc sa ma despart de acest pictor cu ochi de cer senin si mâini ravasitoare de culori, însa imi dau seama ca as gresi nelasând multe alte idei sa prinda forma cuvintelor scrise. Îmi asum dreptul de a continua episodic, un «tête-à-tête» filozofic, cu morala. Si cine stie? poate într-o zi, toate acestea vor fi de folos în desavârsirea unui fragment de viata dedicat artei de a fi artist.

Raspuns la “Adevarul despre Unire” al lui roeanews.info

Alt punct de vedere…

Autor: preot Adrian Balescu
Miramar Florida la 15 iunie 2009, la 19 ani de la Mineriada

Un început “excelent”, primul paragraf si primul neadevar. Tot ceea ce au facut Comisiile de Dialog al celor 2 Episcopii au fost sub ascultarea Arhiepiscopului nostru, Înalt Prea Sfintia Sa Nathaniel, si cu aprobarea Congreselor Anuale ale Episcopiei. Iar cei ce au compus textul nu au nimic sfânt în ei si nici nu vor sa stie Istoria Episcopiei noastre.
Pragraful al 2-lea cu “Biserica Independenta” în Ortodoxie nu merge. Ortodoxia este o institutie divino-umana TEOCRATICA si nu democratica. Nu ne subjugam nimanui ci reintram sub supravegherea si ascultarea unei familii mai mari, si mai mature care a suferit sub comunisti destul, Patriarhia Româna, care numai în închipuiri bolnave crede ca mai este dominata de Securitate (STAT). Iar faptul ca preotii sunt salarizati de catre Stat demonstreaza ca habar nu aveti de Istoria Moderna a României (de la secularizarea averilor manastiresti de catre Domnitorul Alex. I. Cuza în 1864 si reforma agrara din 1923 a lui Ferdinand Întregitorul) care au fost factorii determinanti în salarizarea clerului. Deci o noua omisiune. Din pura nestiinta, desigur?
Ca participant direct la toate Congresele Episcopiei de zece ani încoace stiu ca la cel de anul trecut, 2008, Congresul a votat, citez din memorie, “instituirea Comisiei pentru întocmirea “By-laws”-lui si a Comisiei pentru Inventarierea Bunurilor celor 2 Episcopii si mai apoi pâna pe la Duminica Tomii întrunirea unui Congres Comun al celor doua Episcopii pentru adoptarea si aprobarea unei Constitutii Comune”. De unde acum atâtea neadevaruri scrise pe site-uri si pe care le mai trimiteti si prin posta oamenilor dezinformându-i? Nu va e frica de bataia lui Dumnezeu? Potoliti-va! În Biserica Ortodoxa nu sunt “lideri laici” si nici lideri religiosi ci doar credinciosi, diaconi, preoti si episcopi. Poate d-voastra va simtiti neoprotestanti si va credeti liberi de oricine si orice. Dar “a fi sub ascultare” în Ortodoxie nu este egal cu “a fi supus” B.O.R.-ului ci este o norma de drept canonic. Credeti cumva ca atunci când va dori “mama Rosia “ nu veti juca cazacioul chiar si aici pe pamânt American si veti fi mai rusi ca cei din Novgorod? Nu va mai ascundeti sub fusta O.C.A.-ului si spuneti lucrurilor pe nume. Fiti Barbati si spuneti clar “Mitropolia Rusa din afara granitelor, din exil”. Daca ati fi studiat la o Facultate de Teologie Ortodoxa nu aveati cum sa nu stiti si acum nu puteti întelege. Închipuiti-va ca noua Mitropolie este o tânara familie care asculta de sfaturile parintilor si atât. Cine va da dreptul ca d-voastra, asa-zisi lideri laici sau aparatori ai vetrei (Care, nu are nume?), sa blocati procesul de Unire? Sub a carui obladuire sunteti frati Români? Ori nu sunteti de un neam si de o lege cu noi cei “de la Nistru pâna-n Tisa”? Stiti cine se amesteca în viata religioasa a Românilor din Bucovina si Basarabia si faptele lor demente? Atunci cititi raspunsul Prea Fericitului Teoctist al B.O.R dat Patriarhului Alexei al Moscovei. Activitatea Mitropolitului Jonnah si trecutul sau ca tânar si apoi preot în manastirea de la Optina si ca functionar la Tipografia Patriarhiei de la Moscova întaresc aceasta convingere. O.C.A.-ul ce credibilitate mai mare are decât B.O.R.-ul în Lumea Ortodoxa si de cine este recunoscuta? Vedeti, doar de Patriarhia Moscovita! Altii, marile Patriarhii de ce nu o recunosc? Pe de alta parte scandalurile financiare si darea în judecata a O.C.A.-ului de catre Episcopul Nikolai de Alaska ce impact au asupra d-voastra? Asupra noastra este unul negativ. Iar daca suntem atât de independenti de ce plateste Episcopia noastra taxe O.C.A.-ului si cât?
“Lideri laici ai acestei Episcopii” nu exista decât în minti bolnave. Biserica Ortodoxa nu este o adunatura de sectari. Numai tiganii, în anii 1950, sub comunisti, se puneau primari si erau aparati de tancurile sovietice de furia oamenilor persecutati. Ceea ce scriu eu acum sunt realitati din România acelor ani, ani de instaurare a comunismului în TARA.
De 15 ani se discuta despre Unirea celor 2 Episcopii Românesti într-o Mitropolie – pe picior de egalitate cu toate celelalte din America – si Congresele Anuale de la Vatra Româneasca au împuternicit si validat lucrarile JDC-ului iar Consiliile Eparhiale trebuiau sa duca la îndeplinire Hotarârile Congresului la timp si cu buna rânduiala. Cine le-a oprit? D-voastra care aveti “opinii valide“ si dreptul de a face “procesul decisional într-o Episcopie Ortodoxa”? Voi, Noi ori Congresul Annual al Episcopiei noastre are drept de decizie? Ce hotareste Congresul trebuie respectat de la “Vladica pâna la opinca”. Fratilor ati luat-o pe aratura! Ce demon va mâna sa scrieti asemenea aberatii? De când O.C.A.-ul este “Biserica noastra mama”? Noi stiam ca suntem tovarasi de drum cu Mitropolia-O.C.A. Si nu un regiment în lupta contra a tot ce vine din România si ca suntem condusi de asa zisii “lideri laici si aparatorii Vetrei”. De ce evitati tot timpul cuvântul ROMÂN SI ROMÂNESC. Sunteti cumva “GÂDELE” acestui asezamânt românesc – VATRA – cu manastire, loc de vacanta pentru credincisii Eparhiei si de retragere definitiva pentru cei de vârsta a treia? Amintiti-va de visurile si dorintele P.S. Policarp si pentru care au venit $20,000.00 din cei $23,500.00 cât a costa Vatra Româneasca din România pe care voi o huliti cu atâta ardoare. Noi avem curajul si ne dam numele dar va punem aceasi întrebare pe care P.S. Policarp o punea gazetelor socialiste (influentate de Internationala a 3-a de la Moscova) care-l denigrau si îsi bateau joc de activitatea P.S. Sale, si anume: – Din ce parohie faceti parte si cu cât ati sprijinit si financiar si fizic Parohia si Episcopia de la Vatra Româneasca?
La punctul 5 va pot spune ca tatal meu, Pr. Nichita Balescu, cu antecedente legionare a facut parte din Grupul de sprijin Vistea al luptatorilor Anticomunisti din Muntii Fagarasului. Daca ne doriti dosarele duceti-va si le cereti! Noi nu avem ce ne reprosa, ne simtim curati si liberi. Dar dosarele voastre ni le puteti arata? Cine au facut aceste dosare? SECURITATEA! Credeti în ceea ce a scris aceasta? Eu nu. Ceea ce cereti este praf aruncat în ochii oamenilor.
Daca ati fi avut dreptate în ceea ce sustineti acum ati fi apelat la votul parohienilor de la bun început. Ati fost convinsi ca nu va fi Unire. Si acum “pe ultima suta de metrii” va luptati a influenta lumea la NE-UNIRE. Va arat printr-un simplu exemplu ponderea doritorilor de unirea a celor 2 Episcopii. Câte calendare în limba româna si câte în engleza a vândut Episcopia. La noi la Miami s-au vândut circa 260 românesti si pâna în 10 în engleza. Elocvent exemplu, ori ba?
Nu va este clar ce vor Membrii Episcopiei noastre de nationalitate Americana (teminati cu tâmpenia comunista de Româno-American) si de origine româna. Cât priveste cuvântul “filetism” nu-l folositi daca nu stiti ce însemna. Ca reper duceti-va la sinodul local al Patriarhilor de la Constantinopol din 1872 si studiati caci acolo s-a folosit pentru întâia oara acest cuvânt si apoi mai vorbim.
Mentalitatea vine din gena stramosilor si din cei 7 ani de acasa si de aici educatia morala, instructia o faci în scoala. Întrebarea este ai sau nu gena stramosilor; ai sau nu cei 7 ani de acasa sau esti cu mentalitatea siretelor desfacute, a pantalonilor pe vine si a cerceilor în nas si limba. Nu cunostinte de ordin eclesiologic, nu cunostinte de drept bisericesc si lipsa totala de bun simt si poate de aceea va erijati în a toate stiutori si a tot puternici. Suntem supusi O.C.A.-ului, suntem noi o dioceza a ei sau nu? Va raspund tot eu: suntem pentru ca platim taxe anual. Ca Mitropolie Autonoma nu vom mai plati taxe la Patriarhia Româna. Iar ca sa fim autocefali ne trebuie timp ca sa demonstram ca avem structurile administrative bine puse la punct si fiecare stie ce drepturi si ce obligatii are. Modul d-voastra de a va purta, a scrie, si a cenzura pe altii va demonstreaza apartenenta sectara potrivnice fiintei neamului românesc, ori mai rau sunteti cozile de topor ale Patriarhiei Moscovite. De ce sunteti orbiti vreti sa orbiti si pe altii? Ce încredere ofera O.C.A.: scandaluri financiare în care se zbate de câtiva ani si noi nu suntem informati; procesul Episcopului Nikolai de Alaska versus O.C.A. Asa ceva nu puteti reprosa B.O.R.-ului. Si atunci ce va framânta asa rau, asa greu? o Parohie, o Episcopie, o Mitropolie, o Patriarhie Nationala nu poate fi independenta, poate fi autocefala dar sub ascultarea spirituala a Patriarhiei mame si respectiv a Patriarhiei Ecumenice. Numai cine se considera a treia ROMA nu da ascultare nimanui. Patriarhiei României i-au trebuit 40 de ani (1885-1925) sa devina autocefala dar ea tot sub ascultarea spirituala a Patriarhiei Ecumenice a ramas. Asa vom fi si noi. “Mitropolia Rusa din exil” si-a schimbat numele în O.C.A. Si asa pozeaza în independenta (autocefala?). Daca este asa este schismatica, este necanonica. Daca nu este adevarat în ceea ce afirm atunci ne place sau nu O.C.A.-ul este sub ordinele Moscovei. Demonstrati ca nu am dreptate logic si juridic pe baza dreptului canonic. Altfel sunteti niste impostori acuzând pe nedrept Patriarhia Româna.
Afirmatiile I.P.S. Mitropolit Jonnah vin sa confirme cele scrise de mine mai sus prin faptul ca în pastorala de Sf. Pasti ale lui 2009 apare troparul Învierii în limbile Engleza, Greaca si Rusa si este trimisa în toata EPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNA DIN AMERICA. În limba Româna nu, caci noi nu suntem buni decât la plata. Cuvântul “sfidare” de la tarul Petru cel Mare ei l-au scos din vocabular.
La paragraful cu eventuale ingerinte ale Patriarhiei Române si ale Guvernului României si a Presedintelui României si salarizarea clerului de la bugetul de Stat va comunic urmatoarele note de Istorie Nationala. România în 1864 s-a confruntat cu secularizarea averilor manastiresti de catre Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În 1923, regele Ferdinand Întregitorul, a dat REFORMA AGRARA pentru ostasii români care au faurit ROMÂNIA MARE, pentru vaduvele si urmasii lor. Atunci multe averi bisericesti necesare subsitentei clerului au trecut în patrimoniul statului Român pentru a se putea realiza reforma agrara. Iar preotii au fost asimilati cu profesorii de liceu si ierarhii cu cei universitari (ei erau de fapt si membrii de drept ai Parlamentului României) si au fost salarizati. În anul 1948 preotii au fost asimilati cu gestionarii de magazine si primeau o indemnizatie de conducere ca sa poata fi trasti la raspundere pentru lipsuri din gestiune material si penal. De abia de câtiva ani Statul Român s-a întors la legea din 1923 si a început a replati clerul.
“Nu este O.C.A. casa noastra: Biserica care ne mângâie de 40 de ani, fara sa ne întrebam de încrederea comuna pe care o avem unii în altii”? Nu, nu este, iar d-voastra iar spuneti niste neadevaruri. De ce? Pentru ca:
1)- Platim taxe anual la O.C.A si ei nu au sprijinit nici o data o misiune cu nimic. Caz concret: – La Jacksonville, Fl. Biserica Ortodoxa Româna “SF. ANA” a fost ajutata Biserica Antiohiana “ST. George” si refuzata prin Preotul Ted Pisarciuk de Biserica O.C.A. “ST.Justin Martyr”. De parohii de aici sau din tara nu mai vorbim.
2)- Revistele O.C.A.-ului nu pomenesc nimic despre Ortodoxia Româneasca si despre marii ei dascali (Parintele D-tru Staniloaie de exemplu) dar inunda cu interviuri si scrieri de la convertiti. Paisie Velicicovschi s-a desavârsit la Manastirea Neamtului dupa care a plecat în Rusia, ca si Mitropolitul Petru Movila, ca si Dimitrie Cantemir si fiul sau Antioh (“parintele literaturii ruse”).
3)- |n conformitate cu dreptul canonic I.P.S. nostru Arhiepiscop Nathaniel trebuia sa fie Mitropolt si nu I.P.S. Jonnah. Dar vorba Parintelui Cezar Vasiliu care i-a raspuns I.P.S. Mitropolit Antonie Plamadeala când a fost întrebat daca va ajunge Mitopolit al Moldovei si Bucovinei: “Niciodata, pentru ca sunteti din Basarabia” – “CINE ARE URECHI DE AUZIT SA AUDA”
În ceea ce priveste website-ul www.roeanews.info trebuie sa aveti acceptul Ierarhilor si al Consiliului Eparhial ca sa folositi sigla “R.O.E.A.”. O aveti?
Si acum în încheiere pentru acesti vajnici aparatori ai “VETREI” si “LIDERII LAICI AI EPISCOPIEI“ de la Vatra mai am trei întrebari:
-1- Am trimis Parintelui A. Frunza, redactor de lb. româna a Soliei, doua articole spre publicare: ”Gânduri despre Ierarhie cu dor de Mitropolie pentru parohienii nostrii” în iulie 2008, si “Raspuns la Scrisoare Deschisa” în primavara acestui an. Si nu am vazut nimic. De ce nu s-a publicat? Va este frica de adevarul cuvintelor rostite de cei doi înaintasi ai scaunului Episcopal: P.S. Policarp si I.P.S. Valerian? Nu va despartiti spunea primul, este doar o perioada temporara spunea al doilea. Cine uita nu merita sa traiasca, dar trebuie sa ierte ca sa fie viu.
-2- Consiliul Parohial si Preotul Paroh au trimis o scrisoare deschisa Consiliului Eparhial si Ierarhilor nostrii pentru sedinta de Consiliul din 30 mai a.c. pentru a dezbate si a lua act de imixiunile dezonorante pe care le faceti în Episcopie în rândul credinciosilor. Nu ni s-a comunicat nimic nici pro nici contra celor scrise de noi sau de d-voastra. De ce ?… asteptam.
-3- Am raspuns D-lui Nemoianu cu un scurt comentariu celor scrise la articolul de pe www.roeanews.info “Cine tace, accepta…” si nu îmi apare publicat. DE CE SUNT CENZURAT ÎNTR-O TARA LIBERA?
Cine are curajul sa îsi dea numele si sa îmi raspunda la toate aceste întrebari legitime ale unui om care îsi iubeste cu ardoare stramosii si neamul? Discutiile sincere, cu frica de Dumnezeu si respect pentru Istorie sunt benefice oricarei comunitati, altfel totul este plevusca scrisa de ciurucuri.
Cu respect si Doamne ajuta!
Sa auzim numai de bine.
Parintele Adrian Balescu
romfestdetroit06steaguri1

autor Andrei Vartic

 

Duhovnic al Basarabiei interbelice – Iraclie Flocea

if

Dintre toate feţele bisericeşti care au slujit poporul român al Basarabiei în secolul XX (şi lista lor, mai ales pentru perioada interbelica, este uriaşă), parintele protosinghel Iraclie (Ion Flocea) este unul dintre cei mai vrednici. Venit în Basarabia din Pojorâta Bucovinei, intră în frăţia monahală la mănăstirea Harjauca în 1920 şi de atunci şi pâna la moartea din 16 august 1964 (după chinurile suferite şi în Gulagul comunist, şi de la închiderea tuturor manastirilor Basarabiei în anii ’50-60 a secolului trecut) a stat neclintit pe drumul Mântuitorului. Viaţa şi opera acestui monah neobişnuit a fost readusa în centrul atentiei opiniei publice de cercetatoarea Nina Negru (vezi „La Noul Neamt, pe urmele egumenului Ieraclie Flocea” sau „Ieraclie Flocea, misionar ortodox, publicist şi traducător”), dar şi prin staruinta nepotului sau, Ştefan Strajeri, editorul ziarului „Curentul International” din SUA (care a multiplicat şi difuzat şi una din cele mai importante carti ale parintelui, „Mozaic literar”, apărută în perioada interbelică). Vrednic misionar şi catehizator, mare duhovnic, monah preacuvios şi excelent predicator, parintele Iraclie face parte din acei oameni care nu au învatat din carti slujirea lui Dumnezeu, ci din chemarea propriei inimi. De asemenea duhovnici avem nevoie mai ales la încleştarea de azi (supratehnologizata) a omului şi cu sine însuşi, şi cu natura şi, de multe ori, şi cu Dumnezeu (vezi teoria şi practica urii de clasa comuniste sau pragmatismul aşa zis corect al noilor cominternişti europeni şi americani).
A fost unul din cei putini chemati de Domnul înca din copilarie. Multe din iluminarile sale profund ortodoxe, deşi, cu vremea, fac tot mai multe referinte la Filocalie sau la opera filozofilor antici sau contemporani, au acea mireasma, imposibil de confundat cu altele, a lucrarii directe a Sfântului Duh. Azi, când atâţia ierarhi ortodocşi îşi umplu CV-urile cu lista universitatilor apusene, a doctoratelor pe care le-au dat pe la Paris, Roma sau Berlin, a altor tipuri de studii pe care le-au făcut tot mai mult pe la Apus, pilda parintelui Iraclie vine sa ne reaminteasca, deja în paianjenişul globalizarii, ca adevarata universitate şi cel mai desăvârşit doctorat al unui calugar sunt rugaciunea la schit şi smerenia. Deşi cunoştea, mai mult prin eforturi de autodidact, şi pe Socrate, şi pe Dostoievski (pe care l-a comentat în câteva studii de mare valoare), şi pe alti mari filosofi şi scriitori ai lumii, deşi Filocalia este cartea lui de capatâi iar Evanghelia parte din inima lui de monah, învatatura lui Iraclie Flocea nu este una de enciclopedist, copiata din carti, ci vie, curata şi noua, proaspata armonizare a vechii noastre credinte ortodoxe cu lumea în care traim.
Anume el a vazut cât de aproape de creştinism era Socrate atunci când a murit pentru Zeul lui necunoscut, o prefatare antica, spune parintele Iraclie, a predicii Sfântului Apostol Pavel despre „Zeul necunoscut”, rostita câteva secole mai târziu tot la Athena. Tot el a aratat cât de important este pentru oamenii acestei lumi, nu doar pentru cei simpli (care, zice el, înţeleg mai repede predica despre nemurirea sufletului decât intelectualii), dar mai ales pentru elita lor culturala sa înteleaga ca aşa zisa evolutie a lumii, din care au facut atâta caz mai ales marxismul şi bolşevicii, este un impas al omului, nu o cale spre lumina. Parintele Iraclie arata, inclusiv prin predici exceptionale, întelese şi de taran, şi de cel şcolit, deosebirea esentiala dintre credinta ortodoxa în nemurirea sufletului, nesecat izvor al vietii, şi filozofiile contemporane, multe din ele mizând pe o ideologie a mortii, în care Dumnezeu nu-i şi nici nu a fost. Nu e întâmplator, spune parintele Iraclie, citând din sfintii parinti, ca Iisus a dat cheile raiului unui om, Apostolului Petru, dar pe cele ale Iadului le-a pastrat la El.
Deosebit de importanta, mai ales pentru modernitatea aşa zis „postmodernista”, care a pus stapânire pe o mare parte a intelectualilor români dupa caderea imperiului comunist, ni se pare disputa lui cu sofiştii ruşi, ieşiti din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, care au nascocit o „religie culturala”, o cale a mântuirii prin cultura, paralela cu cea din Evanghelie. Înverşunarea acelor oameni (cum ar fi protoiereul S. Bulgacov) de a demonstra ca „poetii, pictorii, constructorii, savantii” sunt „mai eminenti decât preotii religiei creştine… fiindca pe altarul ştiintei şi artei… inima omeneasca se rastigneşte vie şi iubitoare”, este adânc analizata şi combatuta de parintele Iraclie cu o finete rar întâlnita în disputele teologice contemporane. El arata ca încercarea protoiereului S. Bulgacov de a da un raspuns „la problema dintre progres şi eshatologie” este un atac direct împotriva Evangheliei şi a cuvintelor Apostolului Pavel despre timpul când „pamântul şi toate lucrurile de pe el vor arde”. Parintele Iraclie demonstreaza ca sofiştii ruşi aşa şi nu au înteles îndumnezeirea şi nemurirea anume a sufletului omenesc şi nu a lucrarilor sale. S. Bulgacov şi alti apologeti ai sofismului rus s-au speriat ca, de pilda, opera lui Puşchin tot ar putea arde în focul a toate mistuitor, şi au nascocit aşa zisul misticism al operelor de arta prin care „Puşchin a vazut aceleaşi lucruri pe care le cunoştea şi sfântul din vremea lui” (este vorba de Serafim din Sarov). Aratând diferenta uriaşa dintre „misticismul” artiştilor şi scriitorilor, bazat pe iluzie şi miraj şi purificarea prin asceza a sfântului Serafim, parintele Iraclie spune ca, de fapt, îndumnezeirea prin urcarea omului spre Dumnezeu (cale grea, neplacuta majoritatii artiştilor, orgolioşi din fire, uneori pâna la nebunie) nu are nimic în comun cu aşa zisul misticism artistic, fiindca marea biruinta a îndumnezeirii este smerenia (care nu e nici macar harul de a predica în fata multimilor sau cel de a lecui sufletele celor care vin la duhovnic, spune parintele Ieraclie), iar tinta artiştilor şi a scriitorilor sunt „fanteziile pe care aceştia le considera revelatii”. Aceste fantezii nu sunt misticism, dupa cum nici purificarea prin asceza nu este misticism, ci îndumnezeire. Aşa parintele Iraclie arata în învataturile sale – dupa opinia noastra  de mare folos pentru ratacirile inteleghentiei din epoca postcomunista şi postindustriala – ca „limitelele cunoscututului pe care poetii şi filosofii încearca sa le depaşeasca prin ajutorul logicei şi alegoriei” pot fi trecute şi cunoscute doar prin readucerea lui Iisus în inima. Fara Hristos în inima, spune parintele Iraclie, totul este deşertaciune. Fara Dumnezeu toate orgoliile lumii, toate scopurile pragmatice ale omului sunt ignoranta şi cadere în întuneric.
La cumpenele veacurilor – şi omul contemporan tocmai trece printr-o asemenea cumpana -, este bine ca „cei mai tari în cuvânt şi care au experienta vietii spirituale sa porneasca lupta cu ratacirile contemporane”, scrie parintele Iraclie. Probabil pentru asemenea cuvinte anume el a fost ales în 1944 de catre bolşevici din tot clerul Basarabiei şi condamnat la ani grei de Gulag. Atunci a fi condamnat şi la un singur an de temnita comunista însemna moarte sigura. Credinta la ajutat sa supravietuiasca şi dupa moartea lui Stalin a revenit la Hârjauca. La scurt timp, însa, manastirea a fost închisa, el s-a refugiat la Noul Neamt, iar când în 1962 şi aceasta manastire a fost pângarita de comunişti s-a retras la un fiu de al sau duhovnicesc la Chitcani, un sat de lânga Noul Neamt. A murit în 1964 iar Nina Negru i-a gasit cu greu mormântul în cimitirul satului. De frica comisarilor bolşevici oamenii s-au temut sa-i puna macar un semn pe mormânt. Dar, cine ştie, poate viata de încercari pentru lumina credintei, de „adevarata smerenie, nepatimire şi bogatie a harurilor” a parintelui Iraclie este mult mai importanta pentru noi decât mormântul lui.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors