Când România este Mare!

Posted by Stefan Strajer On December - 9 - 2012

Când România este Mare!

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan, SUA)

 

Anul 1918 reprezintă ȋn istoria poporului romȃn anul triumfului idealului naţional, anul ȋncununării victorioase a luptelor şi sacrificiilor umane  pentru făurirea statului naţional unitar. „În această zi, scria Nicolae Iorga, a sosit un ceas pe care-l aşteptăm de veacuri, pentru care am trăit ȋntreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gȃndit. A sosit ceasul ȋn care cerem şi noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui, ca robi, rodul ostenelilor noastre.”

Foto. Membrii Societatii Avram Iancu din Detroit (de la stanga la dreapta: Stefan Strajeri, Irina Coman, Maria Ionescu, Mirela Costa, Dragos Costa, Ion Coman – lipseste Felicia Musat)) impreuna cu preotii Ioan Mihut si Stefan Vlad

Ȋn adȋncul inimii fiecărui romȃn era ȋntipărită credinţa că mȃntuirea de orice domnie străină nu se poate realiza decȃt prin unitatea naţională.

O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască ȋntr-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decȃt orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă şi punȃnd ȋn mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă să treacă peste toate adversităţile, să dea viaţă aspiraţiei sale: Statul Naţional Romȃn. Romȃnii sunt  mȃndri de faptele istorice ale neamului şi se bucură de Ziua Naţională a Romȃniei, nu  numai cei din ţară, dar şi cei aflaţi la mii de kilometri depărtare.

Foto. Marea artista a cantecului popular Ionela Prodan

Romȃnii din statul Michigan, U.S.A., au fost invitaţi să sărbătorească Ziua Naţională a Romȃniei ȋn cadrul unui eveniment special organizat de  societatea culturală romȃno-americană „Avram Iancu” şi partenerul media “Curentul Internaţional”.

Foto. Florin Boita – tanar talent al cantecului banatean

Fiind activi, ȋmpreună, mereu, putem transforma lumea ȋntr-un loc mai bun pentru familiile noastre, pentru prietenii noştri, pentru comunităţile şi ţările noastre, pentru generaţiile viitoare. Călăuziţi de aceste idealuri, membrii societăţii “Avram Iancu” s-au străduit să organizeze, ȋn cadru şi mod cȃt mai plăcut, acest eveniment  sărbătoresc pe măsura importanţei sale. Astfel ȋncȃt sȃmbătă, 1 Decembrie 2012, sala de festivităţi a bisericii ortodoxe “Pogorȃrea Sfȃntului Duh” din Warren, Michigan, SUA, aranjată sărbătoreşte a strȃns zeci şi zeci de suflete venite din toate colţurile Michiganului, dar şi din Atlanta (Georgia), Indiana, Canada, Romȃnia.

Foto. Grupul Bucovina din Atlanta (Irina si Garofas Milici, Iulia si Ovidiu Babici)

Prima parte a programului serii a fost deschisă de preşedinta societăţii culturale “Avram Iancu”, tȃnăra şi sufletista d-nă Mirela Costa, care a prezentat programul pe ȋntreg parcursul serii. Spectacolul  a debutat cu cele doua imnuri naţionale, romȃn şi american, interpretate cu vocea-i minunată de solista Diana Pantea.

Foto. Diana Pantea interpretand imnurile de stat ale Romaniei si SUA

Părintele Ioan Mihuţ, preotul de aproape 30 de ani al bisericii ortodoxe romȃne “Pogorȃrea Sfȃntului Duh” a rostit cȃteva cuvinte de deschidere, urmat de solistul Florin Boita, interpret de muzică populară din zona Banatului.

Foto. Ansamblul Flcloric “Plaiurile Pojoratei” din Bucovina (Suceava) – Membri: Roxana Serovschi, Diana Cozmaciuc, Ionela Jucan, Alecu Balan, Grigore (Florin) Taran, Ioana Roata, Gheorghe Strajer si Ioana Forminte

Un “Cuvȃnt despre Unire” a rostit Doina Popa şi d-l Marius Marin, preşedintele Asociaţiei romȃnilor din nord-vestul Americii.

Cȃntecele patriotice interpretate cu măiestrie artistică de către soliştii Bogdan Filimon şi Ionela Prodan au fost ȋnsoţite de Hora Unirii, care a ȋncins ȋntreaga sală ȋn cercuri largi de dansatori, colorȃnd sala ȋn cromatica tricolorului romȃnesc.

Foto. Hora Unirii la 1 Decembrie 2012, biserica “Pogorarea Sfantului Duh”, Warren (Detroit)

Au interpretat remarcabil formaţia „Academic” din Detroit, condusă de Gheorghe Trȃmbiţaş şi solista Diana Pantea cu muzică live pe toate gusturile.

Grupul de dansatori “Bucovina” din Atlanta, foşti membri ai ansamblului “Ciprian Porumbescu” (Suceava, Bucovina) au executat măiestru dansuri din Bucovina, Moldova şi Oltenia, alternȃnd eleganţa mişcărilor cu frumuseţea costumelor bucovinene.

Marea artistă a cȃntecului popular romȃnesc, Ionela Prodan a marcat spectacolul cu o interpretare de ȋnaltă ţinută artistică, vibrȃnd sala cu timbrul vocii sale inconfundabile.

Invitaţi de onoare, de suflet şi spirit ai d-lui Ṣtefan Străjeri, sosiţi din satul natal al domniei sale – Pojorȃta – au fost membrii ansamblului folcloric „Plaiurile Pojorȃtei”, care au constituit marea atracţie a evenimentului cu trei intrări pe scenă, ridicȃnd sala ȋn aplauze şi ovaţii prelungite. Costumele populare specifice zonei, garnisite cu blană de dihor, scoteau ȋn evidenţă frumuseţa şi eleganţa portului bucovinean din zona Pojorȃtei. Directorul ziarului ȋnsuşi a purtat cu mȃndrie ȋntreaga seară costumul tradiţional.

Printre invitaţi, s-au remarcat colaboratori ai ziarului “Curentul Internaţional”, scriitorii: Silvia Jinga, Sorin Olariu, Corneliu Florea – sosit din Winnipeg – Canada, Gabriela Mihalache – fondatoarea ziarului, Ṣtefan Străjeri – directorul ziarului, inimos şi harnic organizator al evenimentului.

Sosit din ţară ȋmpreună cu alţi oaspeţi, ne-a surprins plăcut cu prezenţa, d-l Gheorghe Chindriş, unul dintre fondatorii societaţii culturale “Avram Iancu”.

Nu mic a fost aportul celorlaţi membri organizatori şi al tuturor celor ce au dat o mȃnă de ajutor pentru ca serbarea să fie la ȋnălţimea evenimentului.

Multumiri din partea tuturor romanilor pentru cei mai inimosi dintre romani, membri ai societatii „Avram Iancu”: Mirela si Dragos Costa, Irina si Ion Coman, Maria Ionescu, Felicia Musat si Stefan Strajeri, alaturi de membri familiilor lor care au fost alaturi la organizarea acestei sarbatori a neamului romanesc.

Un tot unic, ȋntr-un spectacol desăvȃrşit.

Ȋmi vin ȋn minte cȃteva versuri dintr-o poezie găsită ȋn raniţa unui soldat căzut ȋn toamna anului 1918 pe muntele Sorica din zona Carpaţilor de Curbură:

„Nu plȃnge Maică Romȃnie

Adună tot ce-i bun sub soare

Ne cheamă şi pe noi la Praznic

Cȃnd Romȃnia va fi Mare.”

Iată cum Maica noastră Romȃnia ne-a adunat la sărbătoarea ei şi ȋn acest ȋnceput de decembrie 2012, iată cum romȃni cu suflet curat şi dragoste de neam şi ţară au răspuns chemării sale, oriunde se află ȋn lume.

Romȃnia este acolo unde trăiesc, muncesc, ȋnvaţă romȃni.

Timpul şi spaţiul nu ne ȋnving!

 

        

Românii americani la serbările Marii Uniri din 1929

Posted by Stefan Strajer On August - 18 - 2012

Din istoria românilor americani

Românii americani la serbările Marii Uniri din 1929

Autor: Ştefan Străjeri (Detroit, SUA)

 

În 1929, guvernul României, condus de către Iuliu Maniu, a făcut o invitaţie românilor americani de a participa la serbările a zece ani de la Marea Unire. Din câte date deţin se pare că este cea mai amplă şi impresionantă participare a românilor-americani la o manifestare în România – în peste un secol de prezenţă românească în America de Nord. Aniversarea ar fi trebuit să se facă în anul precedent, 1928; nu se cunosc motivele pentru care aceasta nu a avut loc atunci şi s-a amânat pentru anul 1929, şi la o dată diferită de 1 Decembrie. Data oficială de deschidere a acestor serbări a fost aleasă 10 mai – ziua naţională a României în acea vreme, urmând a se desfăşura pe parcursul a 10 zile, culminând cu o manifestare la Alba-Iulia, în data de 20 mai.

Pe de o parte este lăudabilă iniţiativa guvernului naţional-ţărănist, prezidat de Iuliu Maniu, de a-i invita pe românii-americani la aceste manifestări, şi pe de altă parte este de apreciat şi consemnat istoriceşte efortul şi dorinţa românilor stabiliţi în America de a accepta această invitaţie; şi mai ales într-un număr impresionant, în acele vremuri când o călătorie în România cu vaporul dura în jur de 10 zile (minim 20 de zile dus-întors), la care se mai pot adăuga deplasarea cu trenul şi alte mijloace de transport.

*

Românii s-au stabilit în America de Nord la începutul secolului XX. Cei mai mulţi proveneau din teritoriile româneşti – de sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar – care s-au unit cu Ţara în 1918: Banat, Crişana, Maramureş, Ardeal, Bucovina. În perioada de la începutul anilor 1900 până la Primul Război Mondial au emigrat, după datele statistice în jur de 100.000 de români (cu exactitate e greu de stabilit numarul etnicilor români, deoarece în acea vreme era trecută ţara de origine, respectiv Austro-Ungaria. Astfel datele oferite de A.Egyad consemnează faptul că între 1899 şi 1913 au emigrat din Transilvania spre America 222.977 de locuitori, incluzându-i, pe lângă români, pe unguri, germani, evrei ş.a.). Cei mai mulţi proveneau din mediul rural şi au venit cu gândul să strângă minim 1000 de dolari plus banii necesari drumului de întoarcere acasă. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din „târg” (America). Au început să-şi aducă şi alţi membri din familie, prieteni etc. Au ridicat biserici. S-au organizat în societăţi culturale şi fraternale (de ajutor reciproc). Declanşarea Primului Război Mondial le-a blocat orice deplasare spre ţară. S-au înrolat în jur de 21.000 români în armata SUA, ajungând pe frontul din Franţa, unde şi-au dat, indirect, tributul de sânge pentru cauza românească, iar cei neînrolaţi au contribuit cu fonduri pentru cheltuielile de război ale SUA. După război, unii s-au întors acasă, în România întregită – dar într-un număr destul de mic, iar alţii au mai venit (dar mai mult pentru reîntregirea familiilor). Oricum marea imigraţie românească în SUA a încetat după legea din 1924, când România avea o cotă acceptată de imigranţi într-un număr extrem de mic (603 de persoane pe an). Până după al Doilea Război Mondial nu a mai existat un val mare de imigranţi – când, până în 1989, au venit imigranţii politici, anticomunişti, dar şi cei din cauze economice. Şi aici, în acest rezumat al emigraţiei româneşti în America de Nord, putem menţiona şi cel de-al treilea val imigraţionist de după 1989, în special după 1995, determinat de aplicarea programului guvernamental al SUA, „Loteria Vizelor”.

Aşadar în 1929, invitaţia adresată românilor-americani de a participa la serbările Marii Uniri i-a găsit pe aceştia stabiliţi în America de Nord de 20-30 de ani. Informaţiile despre această participare la aceste serbări le-am găsit în Calendarul ziarului „America” pentru anul 1930. („Calendar”-ul era un almanah publicat de o serie de publicaţii româneşti din America la sfârşitul unui an pentru anul următor.)

*

Astfel în debutul textului se menţiona că „neamul Românesc a sărbătorit la 10 Mai, 1929, zece ani de la Unirea provinciilor româneşti cu Ţara-mamă. Serbările care s’au desfăşurat cu această ocazie în Bucureşti, Alba-Iulia şi Iaşi, au fost cu adevărat grandioase. La ele au participat sufleteşte şi prin reprezentanţi nu numai cei optsprezece milioane Români din graniţele României Mari, dar şi ceilalţi fii ai neamului aflători pe meleaguri străine. Guvernul naţional-ţărănist, în frunte cu marele om politic Dr. Iuliu Maniu, din dragostea sa pentru toţi fii neamului, a invitat oficial la serbări şi pe Românii din America. D-nul Sever Bocu, ministru al Bănatului şi aranjatorul acestor mari serbări, a trimis în Statele Unite un emisar special, care să ne aducă personal invitaţia guvernului.

Emisarul acesta, delegat al comitetului pentru aranjarea serbărilor Unirei, a fost d-nul Victor Filip, preşedintele Societăţii Românilor Americani din Timişoara. D-sa a debarcat la New York în ziua de 15 Martie (1929), de unde apoi a luat trenul pentru Cleveland. Sosit în acest centru românesc, după ce avizase telegrafic ziarul „America” despre misiunea d-sale, d-nul Filip a luat imediat contact cu preşedintele Uniunei şi Ligei (în acei primi ani ai imigraţiei româneşti de la începutul secolului XX o parte dintre societăţile româneşti s-au grupat în Societatea Societăţilor Româneşti şi altă parte în Liga Societăţilor Româneşti, ambele contopindu-se mai târziu în „Uniunea şi Liga Societăilor Româneşti din America”, care a dăinuit până în anii 2000 n.m.), cu redactorii ziarului „America” şi cu preşedintele consiliului de administraţie al acestui ziar. În oficiul Uniunei şi Ligei s’a ţinut o mică întrunire la care au participat conducătorii mai susnumiţi şi alţi câţiva fruntaşi din localitate. Acolo d-sa ne-a cetit invitaţia adusă, invitaţie care mai târziu s’a publicat şi în ziare. Ea glăsuia astfel:

„În ziua marilor serbări ale Unirii tuturor Românilor, Guvernul ţării se gândeşte cu neţărmurită dragoste la fraţii de acelaş sânge din America şi socoteşte de a sa datorie, ca  în programul marilor serbări comemorative ce vor avea loc la Bucureşti, Alba-Iulia şi Iaşi, un loc de cinste să fie păstrat acelora – cari rupţi din trupul Patriei – au rămas şi acolo, peste ocean, vrednici fii ai acestui neam.

În Cehoslovacia, Jugoslavia, Polonia şi alte ţări s’a serbătorit anul trecut renaşterea sau unitatea naţională – precum ştiţi – fraţii lor de sânge emigraţi în America au răspuns cu însufleţire chemărilor fraţilor lor, participând în număr impozant la aceste serbări, dovedind lumii întregi că unirea înfăptuită cu lupte grele şi botezată cu sânge va rămâne neclintită pe vecie.

Iată dar, ziua a sosit şi voi sunteţi chemaţi la această mare sărbătoare; la 10 Maiu, 1929, tot Românul din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii va trebui să fie alături de fraţii lui rămaşi la vetrele strămoşeşti, mărturisind prin această prezenţă dragostea neţărmurită pentru fraţii cari vieţuiesc acum în graniţele lor naturale.

Pentru a vă uşura greutăţile călătoriei în ţară, comitetul de organizator al acestor serbări, a hotărât să vă trimită îndrumător pe d-nul Victor Filip. D-sa vă va aduce, odată cu salutul ţării întregi, toate lămuririle de cari aveţi nevoie.

Guvernul ţării regretă că, din pricina greutăţilor financiare prin care trece momentan, nu poate contribui în toată măsura la cheltuielile ce le veţi avea de suportat cu prilejul acestei sărbătoriri a hotărât să vi se pună la dispoziţie paşapoarte scutite de taxe, iar acelora dintre voi cari sunteţi cetăţeni americani, să vi se dea viza gratuită de către Legaţiunea sau Consulatele noastre din America, iar aci în ţară reduceri pe căile ferate.

Pe de altă parte s’au căpătat însemnate reduceri asupra cheltuielilor de călătorie.

În asemenea condiţiuni, Comitetul de organizare al Serbărilor Unirii crede şi e convins, că d-nii preşedinţi ai Societăţilor Culturale şi de Ajutor din America, preoţii bisericilor noastre, preşedinţii Parohiilor, Cluburilor, Reuniunilor, cât şi toţi Românii cărora li se dă oportunitatea, se vor îngriji pentru o cât mai întinsă participare, împreună cu drapelele respective, cu cari vor defila la Bucureşti şi Alba-Iulia.

Cu ferma convingere că această chemare va găsi în inimile voastre primirea călduroasă, pe care în vreme de grea cumpănă aţi dovedit-o cu prisosinţă, vă adresez în numele meu şi al Guvernului salutul frăţesc întovărăşit de cele mai bune urări, cari să vă călăuzească spre România.

ss. SEVER BOCU.

Ministru de Stat, Preşedintele Comitetului organizator al Serbărilor Unirii”.”

*

În curând după primirea invitaţiei, ziarul „America”, secondat de „Românul” (din Cleveland, Ohio) şi de „Tribuna Română” (din Detroit, Michigan), a adus la cunoştinţa românilor americani importanta veste care va rămâne un act istoric în analele vieţii noastre româneşti din Statele Unite. Au fost convocate adunări în diferite colonii româneşti, la care delegatul comitetului organizator al serbărilor s-a dus şi transmis invitaţia şi verbal.

În ziarul „America” din 28 Martie 1929, Adam A. Prie, preşedintele Uniunei şi Ligii, scria următoarele:

„După veacuri de suferinţă, de subjugare, Românii din toate părţile pământului se întrunesc la Alba-Iulia să participe la Serbările Naţionale Româneşti, să se bucure, cei liberi cu cei liberaţi, de marele eveniment, de marea zi de sărbătoare cântată de poeţi şi aşteptată, sute de ani, de românii subjugaţi din ţări străine.

Românii de pretutindenea se întrunesc la Alba-Iulia, unde vor juca hora Unirii, regăţeni cu ardeleni, bucovineni, sătmăreni, dobrogeni, Românii”.

Delegatul comitetului organizator al Serbărilor Unirii a vizitat mai multe colonii româneşti, printre care cele din oraşele Canton (Ohio), Detroit (Michigan), Indiana Harbor (Indiana), Gary (Indiana) şi împrejurimi, East Chicago (Indiana), Aurora (Illinois), Chicago (Illinois), Warren şi Niles (Ohio). Ca urmare a acţiunii desfăşurate de acest trimis şi de presa românească din America, precum şi de conducătorii organizaţiilor, s-a hotărât plecarea spre Ţară a unei numeroase delegaţii, cu reprezentanţi ai bisericilor româneşti ortodoxe, greco-catolice, baptiste, ai organizaţiilor şi societăţilor, din majoritatea localităţilor americane unde s-au aşezat românii (în textul menţionat a fost publicată lista integrală a membrilor delegaţiei, pe care din motive de spaţiu nu o putem publica).

Delegaţia a sosit la New York unde, înainte de îmbarcarea pentru Europa, William Nelson Cromwell, preşedintele organizaţiei „The Society of Friends of Roumania” a oferit o recepţie tuturor delegaţilor. A fost una dintre „cele mai calde manifestaţiuni din câte au avut loc în noul Continent, pentru ţara şi poporul nostru (…)”.

În 26 Aprilie 1929 românii americani din delegaţie, împreună cu drapelele celor de mai bine de 150 societăţi s-au îmbarcat pe vaporul „Statendahm”.

În timpul călătoriei lor spre Patrie, în ţară se făceau pregătiri intense pentru o primire caldă şi frăţească. Societatea „Amicii Statelor Unite ale Americei” îşi luase responsabilitatea acestei recepţii, sub directa conducere a ministrului Sever Bocu şi a lui Mihail Oromulu, preşedintele societăţii. Ministrul Sever Bocu, fiind în imposibilitate de a părăsi Capitala în preajma serbărilor pentru a întâmpina delegaţia la graniţă, trimite în întâmpinarea ei pe deputatul Aurel Leucuţia, senatorul Pascu şi consulul Dem. Dimăncescu, delegatul societăţii „Amicii Statelor Unite”.

Cele mai multe informaţii asupra călătoriei românilor americani prin ţară şi a primirii entuziaste ce li s-a făcut peste tot, au fost culese de către redacţia Calendarului America, din Cartea Serbările Unirii, care s-a tipărit la Bucureşti şi în care capitolul participării românilor din America de Nord ocupă un loc de mare cinste.

*

În dimineaţa zilei de 7 Mai 1929 trenul special care aducea pe românii americani ajunge la Jimbolia, în Banat, fiind primiţi de senatorul Pascu şi deputatul Leucuţia în numele guvernului, subprefectul Ionescu în numele judeţului Timiş Torontal, părintele proropop Cioroianu, în numele Bisericii, M. Conciatu, în numele „Societăţii românilor americani din Timişoara” şi inginerul Dem. Dimăncescu fost consul al României la Washington. La ora 7:50 trenul special a plecat către Timişoara. În gara Domniţa Elena la ora 8:40 peronul s-a dovedit neîncăpător pentru a primi mulţimea ieşită în întâmpinarea românilor din America. Intrarea trenului a fost întâmpinată cu „urale puternice ce abia s-au potolit”. În faţa peronului erau toţi reprezentanţii autorităţilor locale, senatori, deputaţi, studenţi, asociaţii culturale, etc. S-au ţinut câteva cuvântări. Între timp o companie de onoare cu muzică din Regimentul 5 Vânători a dat onorul. De la gară oaspeţii au defilat pe bulevardul Carol cu drapelele desfăşurate, cu muzică în frunte şi „în mijlocul celor mai calde manifestări de simpatie”, până la teatrul oraşului. La restaurantul „Ferdinand” li s-a oferit de către Prefectura judeţului şi primăria Timişoarei un banchet, iar la ora 14:30 s-a dat în sala teatrului o reprezentaţie de gală în cinstea lor, reprezentaţie organizată de Societatea românilor americani cu concursul corului Banatul, condus de maestrul Sabin Drăgoi. De aici, la ora 18 oaspeţii au plecat la gară, de unde însoţiţi de delegaţii guvernului au pornit către Bucureşti.

Ministrul Sever Bocu, adresa cu câteva zile înainte, bucureştenilor un manifest, prin care îi anunţa despre sosirea românilor americani la aceste serbări, făcând apel la bucureşteni de a-i primi cu sentimente frăţeşti.

Toate ziarele au publicat „elogioase articole de fond la adresa oaspeţilor de peste Ocean”, articole care au fost reproduse şi în ziarul „America”.

Românii din America au sosit în Capitală în dimineaţa de 8 Mai 1929, aşteptaţi de o mare mulţime de cetăţeni pe peronul Gării de Nord, în frunte cu o serie de reprezentanţi ai oficialităţilor şi ai unor organizaţii. La sosire, oaspeţii au fost salutaţi de primarul Bucureştiului, care a subliniat că „mulţumirea tuturor e sporită de această nouă dovadă a fraţilor din America”, şi de ministrul Sever Bocu. A răspuns părintele Opreanu, parohul bisericii românilor din Chicago, arătând că „românii din America au păstrat ca o comoară vie dorul nesfârşit al Patriei lor. Mulţi dintre cei veniţi au lăsat de o parte grijile materiale, pentru ca să trăiască clipele măreţe ale Unirii la Alba-Iulia”. „Iar în fâlfâitul solemn al sutelor de drapele simbol al iubirii de neam, grăieşte dorul de glia părintească a celor care n-au putut veni. În fiecare Român din America cultul Patriei e o însuşire care dă îndemn tuturor la muncă şi cinsitirea românismului.”

La ora 11 a avut loc, conform programului, primirea oficială în rotonda Ateneului Român, la care au asistat multe oficialităţi în frunte cu Iuliu Maniu, împreună cu un grup de o sută de membri ai societăţii „Joc şi cântec românesc”, îmbrăcaţi în costume naţionale, precum şi un foarte numeros public format din toată intelectualitatea Capitalei. În rotondă au fost aduse rând pe rând cele 169 drapele ale societăţilor româneşti din Statele Unite.

Iuliu Maniu a ţinut un discurs de bun venit, urmat de alţi reprezentanţi ai guvernului şi oraşului Bucureşti. Le-a răspuns M.T. Roman, vice-preşedintele „Uniunii şi Ligii S.R.A.”.

Părintele Stănilă, vorbind în numele Bisericii ortodoxe române din America, a spus că „această biserică ţine aprinsă făclia credinţei şi dragostei de neam. Bisericile americanilor sunt mari şi multe, dar nici bisericile noastre nu se lasă mai prejos. Ea are grijă şi de şcoală şi de suflete. America este o ţară mare, dar bogăţia uneori strică sufletele şi atunci datoria bisericii este de a păzi ca aceasta să nu se întâmple. Termină mulţumind Bisericii române că a dat voie preoţilor din America să păstorească poporul.”

Preotul Aurel Bungărdian, în numele Bisericii greco-catolice române din America, a declarat că aduce omagiul, simpatia şi dragostea de neam a acesteia. „Noi avem datoria de a veghea la păstrarea datinei româneşti. Am avut aceleaşi sentimente ca şi dv-oastră, suferind sau bucurându-ne odată cu d-voastră.”

N. Boeriu, directorul ziarului „America”, a vorbit în numele presei româneşti de peste Ocean, asigurând că „ea va fi pururi de veghe la păstrarea datinei şi limbii strămoşeşti.”

Părintele Leon I. Manu, reprezentantul societăţilor greco-catolice din America, a afirmat că „Românii din America au vrut să participe la a zecea aniversare a Unirii nu numai cu sufletul, ci în persoană.” (…) „Sunt o seamă de oameni, care vor să rupă pecetea această sfântă, sunt aşa numiţii revizionişti. Când am plecat de acasă, ai noştri, care n’au putut veni, ne-au spus ca să strigăm de aci din Capitala României întregite, ca să ne audă lumea întreagă că niciodată nu vom permite să se desfacă ceea ce odată s’a făcut. Anul trecut sute de Unguri au trecut Oceanul, făcând propagandă pentru revizuire. Dar jeluirile lor au rămas fără răsunet, pentru că dreptatea este cu noi. Căci scris este în cartea vremurilor că România Mare is here to stay forever”. (Din păcate peste 11 ani, în 1940, s-a „desfăcut ce odată s-a făcut”, prin ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa de către Rusia Sovietică, a Transilvaniei de Nord de către Ungaria lui Horthy şi cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în timpul regimului dezastruos al lui Carol al II-lea).

Nicolae Bruda, în numele „legionarilor români din America, foşti luptători în armata Statelor Unite pe frontul francez” (a nu se confunda cu membrii Mişcării Legionare, n.m.), a amintit de entuziasmul cu care s-au înrolat voluntarii români, care neputând să ajungă în ţară, pentru a lupta în armata română, „au fost fericiţi să aibe prilejul de a-şi da tributul de sânge, slujind drapelul armatei aliate a Statelor Unite”.

După această impresionantă solemnitate, grupul românilor din America s-a încolonat cu drapelele societăţilor din America – în frunte cu ministrul Sever Bocu, parcurgând un itinerariu stabilit până la Parcul Carol. Fiecare din aceste drapele îşi avea şi perechea americană. În total 169 bucăţi. (Vezi lista societăţilor româneşti care au avut drapele la Bucureşti, de la sfârşitul textului).

„La Mormântul Eroului Necunoscut, o delegaţiune compusă din d-ra Elena Cabas, reprezentând clubul domnişoarelor române din Cleveland Veritas”, d-nele Ludovica Micu şi Ana Crişan în numele Asociaţiei „Principesa Elena din Indiana Harbor, Ind.”, şi d-nii M.T.Roman, în numele legionarilor români din America, părintele Aurel Bungărdean, din partea bisericii române greco-catolice, părintele Ioan Stănilă, reprezentând biserica română ortodoxă şi N. Boeriu, reprezentând presa română din Statele Unite, au depus o frumoasă coroană de trandafiri, de o mărime neobişnuită, legată cu tricolorul român şi culorile Statelor Unite ale Americii. Pe cele două panglici era scris: „Românii din America, Eroului Necunoscut al României”.

În ziua de 9 Mai 1929, cu acelaşi tren special cu care sosiseră de la Jimbolia, purtând pe fiecare vagon inscripţia: tren special al Românilor din America, delegaţii au plecat la ora 6:30 dimineaţa la Mărăşeşti pentru a lua parte la parastasul pentru pomenirea morţilor pe acel câmp de luptă. La oprirea în gara Buzău, autorităţile oraşului au salutat în cuvinte calde trecerea prin acel oraş a Românilor veniţi de peste Ocean. Înainte de plecarea trenului, în sunetele fanfarei, s-a jucat hora Unirii. În gara Râmnicul Sărat, oaspeţii au fost salutaţi de autorităţile locale şi un numeros public. La sosirea în gara Mărăşeşti delegaţii români din America au fost salutaţi, de către prefectul judeţului Putna şi primarul oraşului. A răspuns M.T.Roman. Delegaţii s-au încolonat apoi şi, cu un grup de cercetaşi în frunte, au mers la Mausoleul Eroilor, trecând pe sub arcul de triumf, care purta inscripţia: „Prin jertfă la biruinţă”. Aici au depus o coroană de flori. După oficierea serviciului divin, la care au participat regenţii Patriarh Miron Cristea şi Gh. Buzdugan (la moartea regelui Ferdinand în 1927 s-a instituit o regenţă regală formată din trei membri, deoarece regele Mihai era minor; regenţa a fost înlăturată în 1930, la instaurarea regelui Carol II pe tronul României) precum şi membrii Guvernului şi ai Parlamentului. Delegaţii românilor au vizitat mausoleul, sub conducerea Alexandrinei Cantacuzino, care a amintit jertfele şi greutăţile cu care s-a ridicat acest edificiu – operă unei iniţiative particulare. Apoi s-au deplasat pe o colină, unde maiorul Emil Procopiescu din Marele Stat Major a explicat celor de faţă cum a decurs marea bătălie de la Mărăşeşti, precum şi însemnătatea pe care a avut-o această luptă în cadrul marelui război european. La ora 1 s-a servit la restaurantul gării Mărăşeşti un prânz, oferit de prefectura judeţului Putna. Primul ministru Iuliu Maniu a coborât din trenul ministerial la masa oaspeţilor români americani, întreţinându-se cu ei în chip foarte cordial. După prânz, în sunetele muzicii militare, s-a încins o horă în care s-au prins senatori şi deputaţi, în frunte cu Ştefan Cicio Pop, preşedintele Adunării Deputaţilor, precum şi veterani ai războiului de la 1877. La ora 3:30 delegaţii românilor din America s-au înapoiat cu acelaş tren la Bucureşti.

În ziua de 10 Mai 1929, oaspeţii au asistat la tradiţionala defilare a trupelor pe şoseaua Jianu, ocupând loc în tribuna ce le fusese rezervată anume de Primăria Bucureştiului. După amiază au asistat la meciul de fotbal dintre echipele naţionale ale României şi Jugoslaviei, care a avut loc pe frumosul stadion, – unul dintre cele mai mari şi bine amenajate din Europa, la acea vreme, – al Oficiului Naţional de Educaţie Fizică. Seara, o delegaţie restrânsă a asistat la reprezentaţia de gală de la Teatrul Naţional, când s-a reprezentat poemul etnografic muzical al lui Tiberiu Brediceanu: „România în port, joc şi cântare”.

În ziua de 11 Mai 1929, delegaţii preoţilor ortodocşi au asistat la solemnitatea punerii pietrii fundamentale a Catedralei Unirii, pe dealul Patriarhiei. La ora 11:30, oaspeţii au asistat la ceremonia deschiderii oficiale a Târgului Moşilor, care a fost onorată de prezenţa familiei regale în frunte cu regele Mihai. La ora 1 s-a servit o masă, oferită de Primăria Municipiului Bucureşti, la care au fost invitaţi şi conducătorii delegaţiei românilor din America. După amiază au vizitat expoziţia de artă românească de la Cercul Militar şi au asistat la reprezentarea poemului etnografic muzical al d-lui Tiberiu Brediceanu la Arenele Romane.

În ziua de 12 Mai 1929, la ora 10 dimineaţa, delegaţii s-au întrunit la Ministerul de Interne de unde, în coloană, au plecat la Palatul Cotroceni, defilând pe Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta şi Bulevardul Independenţei.

La ora 11, au fost primiţi în audienţă de familia regală în sala Albă a Palatului, de faţă fiind regenţii: principele Nicolae şi Patriarhul Miron Cristea, Curtea Regală şi miniştrii Vaida Voevod, G.G. Mironescu şi Sever Bocu. Regina Maria, regele Mihai, principesa mamă Elena, regina Elisabeta a Greciei, principele Nicolae şi principesa Ileana au trecut prin faţa fiecărui oaspete, întreţinându-se cu fiecare. În timp ce N.N. Boeriu oferea reginei Maria o insignă specială adusă de românii americani pentru comemorarea serbărilor Unirii, regele Mihai, care privea la bunica lui, a intervenit: „Vreau să-mi dee şi mie una!”, dorinţă care i-a fost satisfăcută. Adam Prie, preşedintele Uniunii şi Ligii S.R.A., a mulţumit în limba engleză reginei Maria, pentru cinstea făcută românilor din America. Aceasta adresându-se oaspeţilor, a spus că revede cu plăcere pe unii dintre români, pe care i-a mai întâlnit cu prilejul vizitei făcute în Statele Unite. După audienţă, delegaţii au coborât în curtea Palatului, aşezându-se pe două rânduri, purtând drapelele aduse de la acei ce n-au putut veni la marea sărbătoare a neamului.

Familia regală şi regenţa a coborât şi în timp ce o muzică intona imnul regal, a trecut printre drapele, care au fost plecate în semn de salut, formând o boltă de stindarde româneşti şi americane, pe sub care a trecut întreaga familie regală. După amiază la ora 4, a avut loc la Ateneu un concert simfonic, sub conducerea maestrului George Enescu, festival anume organizat în onoarea oaspeţilor români din America. În afară de cei sărbătoriţi, au mai asistat la acest concert, regentul Gh. Buzdugan, Iuliu Maniu, membrii guvernului, ambasadorul Statelor Unite, Charles S. Wilson şi înalţi demnitari ai statului.

În ziua de 13 Mai 1929, la ora 11 dimineaţa, a avut loc o recepţie la Legaţia Statelor Unite ale Americei, cu prilejul căreia s-a oferit o gustare, oaspeţii fotografiindu-se în grup cu Charles Wilson. După amiază la ora 4, delegaţii au fost primiţi în audienţă de ministrul Sever Bocu. Cu această ocazie Adam Prie a mulţumit Comitetului de organizare pentru felul cum au fost primiţi oaspeţii români din America. La ora 5, Alexandrina Cantacuzino a oferit delegaţiei un ceai la „Casa Femeii”. În seara aceleiaşi zile, au asistat la reprezentaţia piesei lui Nicolae Iorga, „Fratele păgân”, invitaţi de scriitorul Liviu Rebreanu, director al teatrelor naţionale.

14 Mai 1929

În dimineaţa acestei zile oaspeţii americani au plecat cu un tren special în pelerinaj la mormintele domneşti de la Curtea de Argeş. La Piteşti, trenul a fost întâmpinat de către primarul oraşului şi autorităţile civile şi militare. Muzica militară a intonat imnul american şi s-au rostit discursuri de către primarul oraşului şi M.T. Roman. Între Piteşti şi Curtea de Argeş, trenul a fost salutat în toate gările intermediare de către primarii localităţilor respective şi şcolile comunale, care au ieşit în întâmpinarea oaspeţilor cu flori. La sosirea în Curtea de Argeş, delegaţia a fost primită de către primarul oraşului, N. Gheorghiu, şeful poliţiei, Ioan Georgescu, căpitanul Florescu, pretor, şi profesorul Pompilian, precum şi de un foarte numeros public. La cuvântarea rostită de către primar a răspuns  Adam Prie, după care oaspeţii au mers cu automobilele la locul anume pregătit, unde primăria oraşului a oferit o masă vizitatorilor. După amiază au mers la mânăstire. Delegaţii au depus flori pe mormintele domneşti. S-a vizitat apoi palatul regal, explicându-li-se oaspeţilor scenele frescii din sala de mese, reprezentând legenda Meşterului Manole, ziditorul mănăstirii. A urmat vizitarea Bisericii Domneşti, monument din secolul XIV, unde se află înmormântate osemintele voevodului Radu Negru. La ora 3, după amiază, oaspeţii au părăsit Curtea de Argeş, plecând la Bucureşti. La ora 6 seara, o delegaţie compusă din Adam Prie, N.N. Boeriu, părintele Ştefan Opreanu şi Iosef Drugociu (din Detroit), însoţiţi de Severa Sihleanu, a fost primită în audienţă de către principesa mamă Elena şi regel Mihai, la palatul regal din Şoseaua Kiseleff. Audienţa a durat o oră şi 15 minute. Micul rege (avea 8 ani) a întrebat pe delegaţi dacă este adevărat „că în America sunt clădiri înalte până în nori”. Răspunzându-i-se afirmativ, regele Mihai a zis: „Eu nu aş vrea să locuiesc într-o asemenea casă”; deasemenea s-a interesat de copiii din Dayton, Ohio, care i-au trimis în dar o cutie cu culori.

15 Mai 1929

Trenul cu oaspeţii americani a părăsit capitala plecând la Sinaia. La Ploieşti delegaţia a fost salutată de către autorităţile civile şi militare, muzici militare, fanfare şi corurile şcolilor. La ora 12 au sosit la Sinaia, fiind întâmpinaţi în gară de autorităţile locale, o companie de onoare din batalionul I al Vânătorilor de Munte, cu muzică şi şcolile din oraş, în frunte cu directorul gimnaziului, profesorul Strelichovski. Cuvântul de bun venit a fost adresat delegaţilor de către colonelul Voicescu, primarul oraşului, cărui i-a răspuns M.T.Roman, după care oaspeţii au mers la masa aranjată în parcul oraşului de către primărie. În timpul prânzului au rostit cuvântări dr. Ştefan Popescu, prefectul judeţului, Ionescu şi părintele Ion Stănilă. După amiază au vizitat mănăstirea Sinaia, împreună cu muzeul ei, de sub conducerea ieromonahului Ermogen Ionescu, apoi Castelele Peleş şi Pelişor, unde au primit explicaţii de la arhitectul Casei Regale, D. Ernest. La ora 6 delegaţii au plecat la Braşov, unde au sosit la ora 8. Aici au fost salutaţi de către primarul oraşului şi reprezentanţii tuturor autorităţilor civile şi militare. Găzduirea s-a făcut la hotelul Coroana. La restaurantul Transilvania s-a servit o masă de către primăria oraşului, cu care prilej au vorbit primarul Voina, colonelul Popovici şi părintele Ioan Podea. Tuturor le-a răspuns, din partea delegaţilor din America, M.T.Roman.

16 Mai 1929

În cursul dimineţii, conduşi de părintele Ion Podea, au vizitat redacţia ziarului „Gazeta Transilvaniei”, arhiva oraşului, – unde li s-au arătat hrisoave vechi, Biserica Neagră şi liceul real român. După amiază au făcut o excursie pe muntele Tâmpa. Noaptea a fost petrecută în Braşov.

17 Mai 1929

La ora 5:40 dimineaţa, au plecat către Avrig, în pelerinaj la mormântul marelui cărturar Gheorghe Lazăr. Au ajuns în gara Avrig la ora 11 dimineaţa, primiţi fiind de către subprefectul judeţului Sibiu, pretorul, primarul, preoţii şi săteni. Cuvântări au rostit părintele protopop Ioan Cândea, subprefectul şi preotul Bologa, cărora le-a răspuns părintele Ştefan Opreanu. Corul şcolii normale Gheorghe Lazăr a cântat cântece patriotice, după care oaspeţii, în frunte cu o fanfară ţărănească, au mers la biserica ortodoxă unde s-a slujit un parastas, de către opt preoţi, în frunte cu Dr. Aurel Crăciunescu, trimisul Mitropoliei din Sibiu, pentru pomenirea lui Gheorghe Lazăr. Între preoţii care au oficiat au fost şi părintele arhimandrit Valeriu Molgan, reprezentantul românilor din Canada şi părintele Ştefan Opreanu, de la Chicago. De la biserică s-a format o procesiune, care a mers la mormântul lui Gheorghe Lazăr, unde s-a depus o mare coroană de flori naturale în numele Societăţii „Gheorghe Lazăr” din Detroit, Michigan. Adam Prie a rostit o scurtă şi emoţionantă cuvântare, din care o parte s-a publicat în cartea serbărilor Unirii. De la mormânt, oaspeţii şi sătenii au mers în piaţa primăriei unde corul şcolii normale a cântat mai multe cântece populare. La ora 1 s-a servit prânzul, oferit de către primărie, în tot timpul prânzului oaspeţii au fost întreţinuţi de către o muzică ţărănească şi un cor. La sfârşitul mesei s-au ţinut o serie de cuvântări, cel dintâi vorbind Schitea, un fruntaş din Avrig, şi un fost luptător al cauzei româneşti în Statele Unite. El a amintit felul cum românii de peste ocean şi-au făcut partea lor de datorie în timpul războiului. M.T. Roman a amintit de evenimentele istorice petrecute la Youngstown, Ohio, când în chip demonstrativ, după căderea oraşului Bucureşti în mâinile inamice, bisericile ortodoxe române din America, ca să arate încrederea în victoria finală a nădejdilor lor, a rupt legătura cu autorităţile bisericeşti de sub stăpânirea maghiară, închinându-se Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Acest fapt a fost adus la cunoştinţa preşedinte Woodrow Wilson printr-un memoriu, care a avut darul să impresioneze favorabil sentimentele preşedintelui faţă de România. Au mai vorbit apoi pretorul Florescu, primarul comunei Avrig, săteanul Nicolae David, părintele Traian Maxim, părintele Opreanu, Iosif Drugociu din Detroit, Grădinaru, notarul comunei Săcădate, Th. Teja, în numele românilor macedoneni (aromâni), părintele Molgan, în numele românilor din Canada, Vulcu în numele şcolii normale, N.N. Boeriu în numele presei româneşti din America, Elena Cabaş, în numele femeilor române din America, Gheorghe Artimon, în numele Societăţii Gheorghe Lazăr din Detroit, precum şi Bălteanu, consul Dem. Dimăncescu şi Diamantescu, în numele Societăţii Amicii Statelor Unite din Bucureşti, care au mulţumit autorităţilor pentru felul cum judeţul şi în special comuna Avrig au răspuns dorinţei românilor din America, făcând din această vizită o adevărată sărbătoare naţională. A produs o neştearsă şi mişcătoare impresie cuvântarea rostită de bătrânul Aurel Crăciun, unul din veteranii luptelor duse de românii din America pentru consolidarea legăturilor culturale. „Moş Crăciun” revenit de mai multă vreme în ţară a mulţumit lui Dumnezeu, care i-a ajutat să vadă venind pe pământul României întregite pe fruntaşii români din America. Institutorul macedonean Teodor Teja, a spus că fraţii săi din Munţii Pindului (Grecia) privesc cu inima strânsă de bucurie la sărbătoarea Unirii şi nădăjduiesc că nu vor fi uitaţi nici ei şi nici ceilalţi români, rămaşi printr-o soartă vitregă în afara hotarelor României Mari. Românii americani au făcut orfanului Ion Lotreanu o ofrandă în bani pentru modul duios cum a interpretat doinele româneşti. Deasemenea au dăruit o sumă însemnată pentru fondul monumentului lui Gheorghe Lazăr. După amiază au vizitat castelul şi parcul Bruckenthal. La ora 7 seara au plecat către Sibiu, unde au sosit la ora 10, fiind întâmpinaţi de Dr. Goritz, primarul Sibiului şi maiorul Gavrilescu, precum şi un numeros public.

 

18 Mai 1929

Sub conducerea personală a dr. Goritz, au vizitat în cursul dimineţii Muzeul Asociaţiei Culturale „Astra”, fiind primiţi în sala festivă de prefectul judeţului, Coriolan Ştefan, generalul Teodorescu şi dr. Gheorghe Preda, vice preşedintele asociaţiei, care au rostit cu acest prilej însufleţitoare cuvântări. Tuturora le-a răspuns M. T. Roman. La amiază s-a oficiat la Mitropolie un serviciu divin de către Mitropolitul Sibiului Bălan, slujindu-se liturghia pentru călători, răspunsurile fiind date de către corul metropolitan. După slujbă, Mitropolitul Bălan a rostit o cuvântare pe care a terminat-o cu cuvintele: „Vă asigur de toată grija ce v’o port. Mulţumindu-vă ca aţi venit în mijlocul nostru, spuneţi tuturor fraţilor de acolo ce aţi văzut aci. Vă împărtăşesc cu binecuvântarea mea şi rog pe Bunul Dumnezeu să vă ajute şi să trăiţi la mulţi ani”. După amiază au vizitat muzeul Bruckenthal, unde au primit explicaţii din partea dr. Goritz. La ora 5, cu două tramvaie speciale oaspeţii au mers la cazionoul din „Dumbrava” unde s-a servit un ceai de către Camera de Comerţ. O orchestră a cântat melodii naţionale.

19 Mai 1929

Au asistat dimineaţa la slujba sfintei liturghii oficiată la Mitropolie. La ora 11, cu autobuzele au plecat la Sălişte unde au fost primiţi de către autorităţi. În sala festivă a şcolii corul a intonat cântece naţionale după care părintele Dr. Borcea a rostit o cuvântare de bun sosit, la care a răspuns Adam Prie, amintind că românii din America au adoptat portul săliştenilor ca portul lor naţional de sărbătoare şi că un săliştean, Ilie Martin, este fondatorul celei mai puternice organizaţii româneşti din Statele Unite. Prânzul a fost servit în grădina hotelului comunal. Cu acest prilej a luat cuvântul Ilie Martin Sălişteanu, descriind condiţiile grele în care s-au organizat românii de peste ocean, scopul lor iniţial şi felul cum s-au dezvoltat. A ridicat paharul pentru preşdintele Hoover. Au mai vorbit Ioan Petri, care a locuit în America 21 de ani şi părintele protopop dr. Borcea, care a mulţumit oaspeţilor pentru cinstea făcută săliştenilor cu prilejul acestei vizite. La ora 3 s-au întors la Sibiu, de unde cu un tren special au plecat la Alba-Iulia.

20 Mai 1929, la Alba-Iulia

A fost punctul culminant al acestei călătorii.

Dintr-un sentiment de profundă abnegaţie oaspeţii români veniţi din America au refuzat locurile de onoare ce li se rezervaseră în tribunele oficiale, revendicând cinstea de a defila cu drapelele lor, în faţa familiei regale şi a acelora, care se adunaseră la Alba-Iulia, pentru a sărbători ziua Unirii. Imediat după sosirea trenului, delegaţii s-au încolonat mergând pe câmpia Unirii, unde s-a format uriaşul cortegiu al românilor de pretutindeni. Săteni şi ostaşi, laici şi preoţi, români de pe Nistru sau de pe valea Timocului (Serbia), în costume pitoreşti s-au înşiruit într-o sfântă procesiune din care, ca un simbol măreţ, drapelele americane, înfrăţite cu cele româneşti, se ridicau falnic deasupra mulţimii. Românii din America, femei şi copii, preoţi şi muncitori, au trăit ziua mare a sărbătorii dela Alba-Iulia. Serbarea s-a încheiat cu un prânz oferit de guvern, la care au luat cuvântul părintele protopop V. Urzică, în numele oraşului, amintind însemnătatea istorică a cetăţii Alba-Iulia; Dr. Ion Moldovan, un fost fruntaş al vieţii culturale a românilor din Statele Unite, care a relevat partea de contribuţie a românilor americani la triumful cauzei româneşti: cei 21.000 voluntari români înrolaţi în armata Statelor Unite, dintre care mulţi şi-au dat viaţa pe câmpiile Franţei, iar alţii „poartă şi astăzi urmele luptelor”. „Cei care n-au putut merge la luptă au contribuit cu averea lor subscriind peste 25.000.000 dolari la împrumutul american al libertăţii, cu care Statele Unite au făcut faţă primelor cheltuieli de război”. Au mai vorbit domnii Sever Vasilescu, Ilie Martin Sălişteanu şi Ioan Ionescu, tuturora răspunzându-le în numele oaspeţilor M.T. Roman şi N. Balindu. În seara aceleiaşi zile oaspeţii români din America s-au înapoiat la Bucureşti, o parte dintre ei răspândindu-se în ţară pe la familiile lor.

După serbări, scrisori de mulţumire pentru ospitalitate, au fost trimise de N.N.Boeriu lui Iuliu Maniu, ministrului Sever Bocu, tuturor prefecţilor din judeţele prin care au trecut românii-americani, precum şi tuturor primarilor care i-au întâmpinat cu drag în localităţile lor, primind de la toţi răspunsuri călduroase.

Astfel se încheie capitolul asupra participării românilor americani la istoricile serbări ale Unirii, desfăşurate în perioada 10-20 Mai 1929.

(Detroit, Mai 2012)

 

Lista societăţilor româneşti care au avut trimise drapelele lor la manifestările din România:

Akron, OH: „România Liberă a Neamului Românesc”.

Aurora, IL: Dr.Epaminonda Lucaciu „Treicolorul Român”.

Alliance, OH: 1.„Unirea Românilor Ardeleni şi Transilvăneni”; 2.„Transilvăneana şi Ardeleana”; 3.„Regele Ferdinand”.

Aliquippa, PA: „Lumina şi Progresul”.

Bridgeport, OH: „Prinţul Nicolae”.

Bretz, WV: (Massontown) „Glasul Românesc”.

Campbell, OH: (E. Youngstown) „Frăţia Română”.

Canton, OH: 1.„Traian”; 2.„Dr.Iuliu Maniu”; 3.„Credinţa”.

Chicago, IL: 1.„Speranţa”; 2.„Emigrantul Român”; 3.„Reun. Fem. Rom. Ort. Credinţa”; 4.„Corul Bisericesc Dr. Vasile Chiroiu”; 5.„Simion Bărnuţiu”.

East Chicago, IN: 1.„Societatea gr. Cat. De ajutor”; 2.„Raza Luminei”.

Clearing, IL: (Chicago) „Falnicul Zarand Român”.

Cleveland, OH: 1.„Carpatina”; 2.”Dr.C.Anghelescu”; 3.„Clubul Vasile Stroescu”; 4.„Carmen Sylva şi Luceafărul”; 5.„Sf. Maria”.

Columbus, OH: „Prinţul Carol”.

Cincinnati, OH: „Dacia Romană”.

Dayton, OH: „Arădana”.

Detroit, MI: 1.„Deşteaptă-te Române” (Hora Unirei); 2.„Bucovineana şi Sătmăreana”; 3.„Gheorghe Lazăr”.

Erie, PA: „Ulpia Traiană”.

Farrel, PA: „Transilvăneana şi Bistriţana”.

Garret, IN: „Ştefan cel Mare”.

Gary, IN: „Treicolorul şi Ind.Română”.

Hammond, IN: „Maior Liviu D. Teiuşanu”.

West Homestead, PA: „Vulturul”.

Indiana Harbor, IN: 1.„Transilvăneana”; 2.Clubul „Nicolae Iorga”.

Indianapolis, IN: „Steaua Română”.

Youngstown, OH: 1.„Unirea Română”; 2.„Plugarul Român”.

St.Joseph, MO: „Ana Vlad”.

Kokomo, IN: „Vasile Stoica”.

Lisbon, OH: „Libertatea”.

Logan, WV: (Wittman) „Minerii Români”.

Lorain, OH: „Patria Română”.

Los Angeles, CA: „Viitorul Român”.

St. Louis, MO: „Armonia şi Străinul Liber”.

Madison, IL: „Nicolae Filipescu”.

Martins Ferry, OH: „Învierea”.

Massillon, OH: „Cuza Vodă”.

McDonald, OH: „Ludoşana”.

Mc. Kees Rocks, PA: „Negru Vodă”.

Mt. Union, PA: „Iubirea Frăţească”.

Newark, OH: 1.„Lumina Zilei”; 2.„Dacia Traiană”.

New Castle, PA: „Albina”.

New Duluth, MN: „Câmpul Libertăţii”.

New Philadelphia, OH: „Ţara Oltului”.

Newport, KY: „Ardeleana”.

New York, NY: 1.„Avram Iancu”; 2.„Fârşărotul”.

Niles, OH: „Fraţii Români”.

Philadelphia, PA: 1.„Bănăţeana şi V. Alecsandri”; 2. „Dorobanţul Român”.

Roebling, NJ: 1.„Voluntarii României”; 2.„Parohia Română Ort. Sf. Archangheli”.

Salem, OH: „Leul”.

S. Omaha, Nebraska: „Dr. Alex. Vaida-Voevod”.

Struthers, OH: 1.„Drapelul Român”; 2.„Frăţia Română”.

Terre Haute, IN: „Crucea Română”.

Tonowanda, NY: „Eliberarea Neamului Românesc”.

Torrington, CT: „Târnoveana”.

Thorpe, WV: „Bucureşti”.

Wheatland, PA: „America”.

Warren, OH: „Biruinţa”.

Watertown, NY: „Sf.Gheorghe”.

Werton, WV: „Gloria Română.

 

PS. Pentru explicatie poze, dati “click” pe poza.

 

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2012

Considerabile documente şi idei      

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În 1985 am primit în Canada, de la editorul Ion Dumitru din München, două volume cartonate În serviciul  Mareşalului de Larry L. Watts, recomandate printr-o prezentare superlativă ce mi-a stârnit interesul. Pe măsura lecturii interesul s-a transformat într-o impresie puternică, de neuitat aflând despre România şi Mareşalul Antonescu, evenimente istorice documentate cum nu am auzit sau citit în România sau în străinătate. Cu această ocazie, am aflat despre autor că a fost trimis cu o bursă Fulbright în România să cerceteze problema Ion Antonescu şi România în vremea celui de al II-lea Război Mondial. Şi a făcut-o cum nu a mai făcut-o nimeni până la el; ca un om de mare caracter şi cercetător de elită. Îl recomand. 

În 2011, Larry L. Watts a surprins, uimit şi zdruncinat puternic cititorii români cu un volum istoric supra-documentat intitulat Fereşte-mă, doamne, de prieteni… apărut la editura bucureşteană RAO, rodul muncii de cercetare pe parcursul unui deceniu. Autorul îşi începe  prefaţa cu Cercetările pot conduce uneori mult mai departe decât se anticipa. Acest adevăr a fost de multe ori demonstrat până acum, dar lectura acestui volum ne demonstrează cât de riguros şi exigent autorul a împins cercetarea, şi mai ales cât de profund, plecând de la ideea războaielor subversive ale vecinilor noştri care, în permanenţă, au urmărit sfâşierea acestui vechi spaţiu latin.   

Volumul cuprinde 28 de capitole, aşezate în nouă părţi distinctive, în care găseşti date, evenimente, personalităţi, scrieri şi autori, surse bibliografice noi şi multe, încât fără nici un fel de rea intenţie, din contră, cu sinceră părere de rău, acest volum de peste şapte sute de pagini depăşeşte, din şi în toate punctele de vedere, tot ce au scris scriitorii, politologii şi istoricii români laolaltă după 1990. Din nou un cercetător străin ne dă o lecţie de tenacitate ştiinţifică, curaj civic şi ne prezintă adevărul istoric. Felicitări autorului. Citiţi.

Pentru mine, pentru scrierea mea, Cine tulbură liniştea Transilvaniei, ce este o replică, o contracarare documentată a segregaţiei, iredentismului şi revizionismului unguresc faţă de România, scrierea lui Larry L. Watts îmi este, ne este tuturor românilor interesaţi, de mare ajutor prin vasta bază de documente istorice, prin competenta şi pertinenta lor interpretare oferită, pentru cunoaştere, învăţătură şi răspândire. Referitor la Transilvania, autorul ne prezintă trei subcapitole, intitulate pe rând: Prima campanie transilvaneană 1918-1919, a doua campanie transilvaneană 1938-1940 şi a treia campanie transilvăneană 1944-1946, campanii în care ungurii revizionişti au avut ca aliat principal Rusia lui Lenin şi Stalin. Autorul nu se opreşte la ele ci, din nou tot atât de documentat, ne prezintă continuitatea revizionismului unguresc, prin orice mijloace, în problema Transilvaniei până în zilele de astăzi. Citiţi, meditaţi, consideraţi.

Fiind vorba de date istorice, documente istorice, puse la dispoziţia cititorilor de limbă română, voi păstra subtitlurile capitolelor folosite de autor, subliniind doar esenţialul lor, dar îmi permit să adaug idei şi comentarii personale, critic şi analitic. 

 

Prima campanie  transilvaneană  1918- 1919 (paginile 76 – 86)

 

La început, autorul face o scurtă biografie a evreului ardelean Bela Kun (şi-a auto maghiarizat numele din Kohn) care, fiind prizonier în Rusia între 1914-1917, a devenit comunist şi s-a înrolat voluntar în Armata Roşie. Împreună cu alţi prizonieri unguri au format grupul maghiar al partidului comunist rus, o rampă de pe care Lenin şi Trotski i-au lansat spre Ungaria, unde trebuiau să însămânţeze,  cultive şi fructifice o republică sovietică a sfaturilor, comunistă sui generis! La Budapesta, Bela Kun  a fondat partidul comunist ungar şi apoi o aripă transivăneană, comunistă în formă, iredentist-revizionistă în fond, din foşti prizonieri unguri din Transilvania. În obiectivele comuniştilor unguri, ce au prins rădăcini la Budapesta, au intrat şi operaţiuni paramilitare şi teroriste împotriva autorităţilor şi populaţiei române din Transilvania. Document: în Ianuarie 1919, o brigadă din Divizia Szekler şi foşti prizonieri unguri la ruşi au organizat un atac anti-românesc la Zalău, judeţul Sălaj. Eşec. După acest eşec comuniştii unguri au hotărât să treacă la o alianţă ideologică şi militară completă cu Rusia Sovietică prin care, împreună, au plănuit şi acţiunile militare de cotropire şi anexare a unor teritorii româneşti. Armata roşie ucraineană să atace România prin Bucovina şi să facă joncţiune cu armata roşie a lui Bela Kun care va intra prin Transilvania, iar, în urma victoriei comune, ucrainenii să ia Bucovina iar ungurii Transilvania. Lenin, care lansase decretul păcii cu Germania, pentru a debloca armata ţaristă din războiul mondial şi a o folosi în scopurile extinderii revoluţiei sovietice, prin forţă şi teroare, este de acord cu acest plan ca Bucovina şi Basarabia să fie atacate  de armata roşie ucraineană pentru anexare şi Bela Kun primeşte acelaşi acord pentru Transilvania. Fără să mai aştepte, fără declaraţie de război, în aprilie 1919 armata  roşie a lui Bela Kun atacă România, dar în decurs de două săptămâni este aruncată înapoi, până peste Tisa. A doua oară, în iulie 1919, când Rakovski, comandantul armatei roşii ucrainene, dă un ultimatum României să evacueze imediat Basarabia, Bela Kun cu armata lui atacă din nou România. De data aceasta armata română nu se mai opreşte la Tisa, respinge şi înfrânge definitiv armata lui Bela Kun în pusta ungară, intrând victorioasă în Budapesta. Bela Kun fuge în Austria, de unde se plânge lui Lenin că înfrângerea lui, a ungurilor, a comunismului în Ungaria se datorează lipsei de o susţinută cooperare din partea lor.

După Bela Kun a urmat Miklos Horthy care, de la început, a formulat un memorandum strategic de refacere a Ungariei, în care considera România inamicul numărul unu al Ungariei. România, care i-a scăpat de republica sovietică şi fără de care el, Miklos Horthy, niciodată nu mai ajungea regent, al treilea şi ultimul regent al Ungariei. 

Un proverb românesc: Nu mă lăsa să mor, că nu te-oi lăsa să trăieşti… zice bine…

 

A doua campanie transilvăneană 1938-1940 (paginile 121-140)

 

Larry L. Watts citează din A History of Modern Hungary 1929-1945 Moscova a început să-şi declare sprijinul pentru revizionismul teritorial al guvernului Horthy  încă din 1938, în ideea să prindă România în cleşte, având în vedere că, în acelaşi timp, Cominternul făcea presiuni împotriva României pentru cedare de teritorii URSS-ului şi Bulgariei!! După acest semnal din partea Moscovei, Consiliul Suprem al Apărării a lui Horthy  întocmeşte proiecte ale unor convenţii militare cu URSS-ul, pentru coordonarea momentului atacului asupra României. După proiecte, ce sunt avizate favorabil de ambele părţi, urmează planuri detaliate ale acţiunilor militare şi mai apoi, se află pe căi diplomatice, că ambasadorul sovietic la Budapesta încurajează Ungaria să treacă la acţiune militară împotriva Transilvaniei

În acelaşi timp, Ungaria s-a apropiat diplomatic şi de Germania, prin convenţii şi alianţe, cunoscând bine şi apetitul lui Hitler pentru schimbarea frontierelor în Europa.  După aranjamentele diplomatice, Horthy şi prim-ministrul Gombos, îi spun direct lui Hitler despre pretenţiile lor asupra Transilvaniei, mergând până acolo încât susţin că în Transilvania populaţia majoritară este cea ungară. Hitler nu se lasă convins de retorica lor şi îi  întreabă, dacă ei cred că singuri pot să învingă România într-o confruntare directă. Se lasă tăcere şi răspunsul nu mai vine. După tăcere, care era un răspuns, Hitler le promite că îi sprijină, contra sprijin, printr-un arbitraj, nu printr-o confruntare armată, fiindcă un război în această parte îi încurca planurile, şi aşa încurcate prin iraţionalitatea lor militară. Horthy şi Gombos, apoi Horthy şi Teleki au ascultat sfatul lui Hitler, acceptând calea arbitrajului având asigurat suportul lui Hitler şi a lui Mussolini, în locul războiului direct la care erau împinşi de ruşi. Pentru o imagine mai clară a situaţiei europene din acel moment trebuie subliniat că Hitler nu dorea război în apropierea câmpurilor petrolifere române, în timp ce Stalin ar fi dorit un conflict armat între Ungaria şi România, ce ar fi fost un bun pretext să ajungă la câmpurile petrolifere române, motivând germanilor că doar sprijină pretenţiile justificate ale ungurilor. Şi aşa s-a ajuns la acel nefast dictat din 30 august 1940, prin care monarhia şi guvernul românesc au cedat Nord-Vestul Transilvaniei  Ungariei, adică 42.243 kilometri pătraţi ce cuprindea peste 1.300.000 de români, 480.000 de unguri, 450.000 saşi, 150.000 evrei şi sub 200.000 diferite alte etnii. Aceste numere de recensământ, rotunjite la urmă în plus, arată elocvent în procentaje că: românii erau mai mult de jumătate din populaţie cedată, pe când ungurii abia că ajungeau o cincime  din  populaţia transilvăneană! Dacă se adaugă, cum corect se obişnuieşte, şi datele istorice ale atestării vechimii  populaţiilor în acel teritoriu, este clar că a fost un dictat prin forţă, profund nedrept. Iar dacă cunoaştem în amănunt evenimentele din jurul şi timpul dictatului, soarta românilor ardeleni sub acest dictat, este indubitabil că: Hitler şi Mussolini au fost satrapi satanici, Horthy şi guvernul lui revizionist nişte căpetenii barbare, iar Regele Carol al II-lea, camarila şi guvernele lui principalii vinovaţi de acest dictat!! 

Cine nu mă crede să umble sănătos, cine se îndoieşte şi vrea să-şi risipească îndoielile să citească cel puţin pe  Milton L. Lehrer şi Larry L. Watts şi sunt convins că va descoperi cât de vinovată a fost monarhia, camarila, guvernele şi o parte din elitele culturale româneşti între   1927 şi 1947. Întâi, au privit cu superficialitate şi nepăsare  propaganda, manifestările şi acţiunile subversive ale  iredentismul şi revizionismul ungurilor (asemenea celor din prezent, n.r.). Al doilea, serviciile româneşti de informaţii le-au adus la cunoştinţă reţeaua, conexiunile şi centrii iredentismului din România şi străinătate, dar au rămas fără reacţie, decizie sau au schiţat doar ambiguităţi verbale. Regele Carol era obsedat cum să lichideze mişcarea naţional-creştină legionară şi împreună cu lacheii lui au  trecut la arestarea şi asasinarea conducătorilor şi personalităţilor marcante ale Mişcării Legionare, dar nu l-a preocupat şi nu a dispus, cum ar fi trebuit, începerea unei campanii de contracarare, pe plan intern şi internaţional, a propagandei anti-româneşti a ungurilor revizionişti. Dacă regele nu a dat tonul, nici guvernele lui nu au deschis gura. Diplomaţia romanească, cu puţine excepţii, a sesizat şi semnalat formal şi anemic acţiunile şi propaganda ungurească, fără  să contracareze cu documentaţia istorică şi demografică pe care o aveam, dar nu a fost folosită. Trebuia, dar nu s-a făcut, să fie invitaţi în România toţi ziariştii şi scriitori străini care ne acuzau prin presă, radio, tipărituri de discriminare şi opresiune a minorităţilor conlocuitoare, să se informeze la faţa locului. Revin la nefastul rege, care, atunci, când s-a aflat în vizită la Hitler a fost interesat doar de poziţia cancelarului faţă de Mişcarea Legionară, nu de revizionismul lui Horthy care venise, cu clopul în mână, la Hitler pentru Transilvania. Mai departe cunoaşteţi istoria…

Superficialitatea şi delăsarea autorităţilor române ani de zile în această majoră problemă au dus la Dictatul de la Viena. Atunci, în al doisprezecelea ceas s-au trezit, speriaţi.

S-au trezit degeaba. Aşa se vor trezi într-o zi şi actualii guvernanţi.

 

A treia campanie transilvăneană  1944-1946 (paginile 141-189)

 

Ianuarie 1943 a fost placa turnantă a frontului în Rusia. Contraofensiva Armatei Roşii a fost nimicitoare pentru armatele germane, italiene, române şi ungureşti. Germanii au pierdut 450.000 de combatanţi la Stalingrad iar Ungaria aproape 150.000 la Voronej pe Don. Din acel moment conducătorii Ungariei au căutat portiţe de ieşire din război, dar să nu piardă teritoriile câştigate prin arbitraje. Serviciile speciale şi diplomaţia ungurească au căutat, cu asiduitate şi reuşit, să se apropie de Moscova prin legăturile comuniste rămase de la Bela Kun, prin  fabricarea unor falşi comunişti de conjunctură, prin manipulări parşive şi delaţiune.

Baronul transilvănean Ede Atzel, comandantul Rongyos Garda (Garda zdrenţuroşilor) cea mai reacţionară şi brutală formaţiune anti-românească, era unul dintre oamenii de încredere a lui Horthy, şi a fost trimis la Moscova, în secret, unde a luat contact cu şeful  spionajului militar, generalul Feodor Kuzneţov şi în schimbul informaţiilor militare pe care i le-a dat, a obţinut asigurări că Armatei Române nu i se va permite ocuparea Nord Vestului Transilvaniei, şi în plus, administraţia, poliţia şi jandarmeria ungurească nu va fie înlocuită cu una românească. Fără îndoială, pentru asemenea asigurări baronul revizionist a dat multe informaţii militare despre armatele germane şi române, cu care cele ungureşti în acel moment, erau aliate pe frontul din Rusia. Ulterior Horthy a trimis un general în fruntea unei delegaţii la Moscova  pentru un armistiţiu iar sovieticii au aprobat cu satisfacţie acordul Kuzneţov- Atzel anterior.  

Aşa s-a făcut istoria, nu cum au scris-o unii şi alţii, iar ceea ce a urmat a demonstrat din plin acordul Kuzneţov – Atzel după 23 August 1944, când regele Mihai a dat pe mâna ruşilor pe Mareşalul Ion Antonescu şi Armata  Română, indubitabil exemplu de trădare a ţării. Larry L. Watts citează din Armata Roşie în România: „…într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu Mureş, pe data de 11 noiembrie 1944, autorităţile militare sovietice au înlocuit fără multe vorbe administraţia românească proaspăt instalată şi le-a ordonat să elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Citiţi dragi compatrioţi, şi adăugaţi că, în acel moment Armata Română împreună cu armata sovietică eliberatoare luptau împotriva fasciştilor germani şi aliata lor, viteaza armată ungară!! Şi faceţi şi diferenţa între energia şi căile ungurilor pentru obţinerea  Transilvaniei şi nepăsarea Regelui Mihai, care la Bucureşti benchetuia fără ruşine cu generali ruşi şi proaspeţii lor comunişti aduşi drepţi consultanţi. În acelaşi timp la Cluj, Miklos Goldberger instalat de sovietici în fruntea comitetului regional al comuniştilor acuza noua administraţie română ca fiind colonizatoare, reacţionară şi fascistă ceea ce armata eliberatoare sovietică nu va admite, şi pretindea că proletariatul maghiar şi român solicită o Transilvanie independentă, care având o frontieră comună cu URSS ar putea fi şi ea inclusă. Orice, numai Transilvania să nu aparţină României, iar Moscova prin Teohari Georgescu a transmis că Transilvania nu poate fi recâştigată decât ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice. Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a dezaprobat vehement această hotărâre, numai Regele Mihai se ţinea de coada comuniştilor, începuse mai de mult cu Dolly Chrissoleghos pupila Anei Pauker şi a lui Emil Bodnăraş. Şi toate acestea au fost numai începutul instalării unui protectorat sovietic în Transilvania, administrat de unguri, protectorat temporar până la înglobarea Transilvaniei în sânul marii familii a popoarelor sovietice, era începutul unei noi dictaturi comuniste, anti-româneşti, în timp ce Armata Română era folosită de Stalin şi Molotov drept carne de tun în Hungaria şi Cehoslovacia pentru gloria Armatei Roşii, a Moscovei.

În acelaşi timp în Transilvania de Nord, peste care trecuse frontul şi Horthy fuse îndepărtat de la conducerea Ungariei, toţi horthiştii transilvăneni au devenit comunişti, mari comunişti, pe cât de mari hothişti au fost!! Şi astfel, la  începutul anului 1945 la Cluj, au format un parlament  comunist, independent pentru Nordul Transilvaniei Liber şi Independent. În Maramureş, ucrainenii cu complicitatea comandamentului sovietic din zonă, au cerut anexarea  Sighetului şi a unei părţi a Maramureşului la Ucraina ameniţând majoritatea românească în caz de refuz cu arestarea, deportarea sau moartea! 

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni că de duşmani mă păzesc eu  zic şi românii, cum zic şi alte naţii prin Europa.  Din nefericire, Dumnezeu nu ne-a ferit de prieteni, ba mai mult a râs de noi când a auzit că îi numim eliberatori!! Cât priveşte, cum ne păzim noi de duşmani, să nu mai vorbim că e tristeţea pe pământ. Cine nu crede să citească istoria românilor de la Carol al II-lea şi fiu-său, Mihai, până acum, sub Iliescu, Constantinescu, Băsescu.   

            ***

Larry L. Watts  şi după aceste trei perioade transilvane continuă etalarea adevărurilor istorice despre prietenul cel mare, URSS, şi prietenul mai mic, Ungaria, în care cel mare ne ţine de gât iar cel mic ne dă picioare-n cur, iar noi înghiţim totul mioritic. Aşa a fost sub Carol şi Mihai, aşa este şi după 1989 sub Iliescu, care a recunoscut Basarabia ca stat independent în loc să sprijine reunificarea cum au făcut germanii între ei, Constantinescu, tras de nas de Adrian Severin, a cedat Nordul Bucovinei cu românii bucovineni cu tot, cât despre Băsescu pentru nişte amărâte de mandate de preşedinte de Cotroceni lasă udemereul să taie şi spânzure cum vor ei în România. Aceşti trei preşedinţi au atins cea mai abjectă formă de laşitate. Pe lângă ei, Dej (în 1964), şi mai ales, Ceauşescu (începând cu 1968) au fost  nişte patrioţi incontestabili ai României. Fac această comparaţie cu mâhnire, dar aceasta este un adevăr istoric.    

(Decembrie 2011, Winnipeg – Canada)

 

PS. După război, englezii şi francezii, cu americani cu tot, au spus: fereşte-ne, Doamne, de prieteni… Au spus-o degeaba şi târziu, i-a costat treizeci de ani de război rece cu marele lor prieten de la răsărit, URSS-ul, şi încă nimic nu-i sigur, cu o singură excepţie: restul e îndoielnic!! 

La multi ani SCMD!

Posted by Stefan Strajer On August - 19 - 2011

La multi ani SCMD!

La 18 august 2009, prin hotararea definitiva si irevocabila a Judecatoriei Sector 1 Bucuresti, SCMD a dobandit personalitate juridica, incepandu-si existenta legala ca unic sindicat pe ramura, conform legii, al militarilor in rezerva si in retragere din toate structurile sistemului national de aparare.

S-a incercat, fara a se reusi, anularea acestei decizii.

S-a incercat, fara a se reusi, obtinerea unor modificari in structura organizatorica a SCMD, pentru a fi obligati sa ne intoarcem la judecatorie, unde ni s-ar fi comunicat, mai mult ca sigur, ca s-a produs o greseala si ni s-ar fi retras dreptul la existenta legala.

Nu s-a reusit si nu se va reusi!

Se va incerca demonstrarea indepartarii noastre de prevederile propriului Statut. Departamentul juridic analizeaza in acest moment, cu Statutul in mana, propunerile de ROF, instructiunile si alte reglementari de uz intern, pentru a inchide orice unghi de atac.

S-a incercat crearea unor alte sindicate ale rezervistilor cu personalitate juridica, dar legal nu se poate, pentru ca prin Statut noi am acoperit totul, si atunci s-a inventat o struto-camila ca suma de ONG-uri, dar folosind o terminologie sindicala. Este motivul pentru care, reamintim tuturor, cele spuse la intemeierea fiecarei filiale: sindicatul suntem toti la un loc, contul este al sindicatului, care a deschis subconturi filialelor, personalitatea juridica este a sindicatului in ansamblu, filialele neputand avea separat personalitate juridica, prin lege si prin Statut. Ele sunt parte a sindicatului, reprezentand sindicatul in teritoriu, adica in centrul de garnizoana (colegiul electoral) respectiv.

Sindicatul si-a intemeiat filialele pe centre de garnizoana si nu pe judete, iar in Bucuresti, pe cartiere militare si nu pe Sectoare sau pe oras. Toate primele filiale din Sectoare sau localitati au indicativul 1, spre exemplu Filiala 1 Craiova, deoarece orasul fiind mare si avand mii de militari in rezerva si in retragere din toate structurile, pot aparea oricand, ca si in Sectoarele Capitalei, filialele 2, 3, 4 Craiova.

Reamintim ca actuala gandire militara nu mai are nici o legatura cu perioada noastra de formare, Romania nemaiavand armate, corpuri de armata si divizii, ci brigazi si batalioane.

La intemeierea fiecarei filiale au fost anuntate nu numai legile care vor veni impotriva noastra (inclusiv legile lustratiei) si mijloacele noastre de actiune, in sensul contracararii, dar si faptul ca Romania va fi facuta bucati, printr-o reimpartire administrativa pe regiuni mai mult sau mai putin istorice, ca baza a federalizarii.

S-a convenit explicit si toti noii membri au aderat la aceasta idee, ca filialele pe localitati ale SCMD vor constitui structuri mai largi, conform statutului, dupa ce aceasta regretabila tradare a factorului politic se va produce, pentru ca, pe de o parte, din nici un colegiu electoral sa nu lipsesca o filiala SCMD, iar pe de alta, prin reorganizarea sa (fapt ce va impune intoarcerea la Judecatorie si precizari statutare in viitor), SCMD sa pastreze imaginea unitatii statului roman si a natiunii, in pofida vrerii factorului politic.

S-a precizat de la inceput, ca filialele SCMD trebuie sa fie organisme suple, puternice, care sa cunoasca si sa stapaneasca situatia din teritoriu (colegiile electorale respective), pentru ca misiunea noastra, constitutional, este aceea de a proteja, pe de o parte interesele noastre socioprofesionale, pe de alta, interesele natiunii intregi, in sensul apararii existentei unitare statale romanesti si al reinstaurarii democratiei constitutionale.

S-a precizat de la inceput, si toti cei care au aderat la sindicat au acceptat, ca filialele sa fie organisme puternice prin hotararea in actiune si coeziunea realizata intre membrii lor proveniti din structuri diferite.

S-a stipulat de la inceput si evenimentele din ultimul an au demonstrat acest adevar, ca o filiala cu peste 250 de membri nu este operationala, pentru ca niciodata nu va fi in stare sa ia decizii statutare, neputand aduna jumatate plus unu din membri.

La marile adunari ale filialelor, nemaivorbind de actiuni, au participat maxim 80–150 de membri, desi filialele respective au intre 400 si 1500 de membri. Filialele au crescut datorita disperarii din ianuarie a.c., noi incercand in acea nebunie, sa intemeiem noi filiale, dar valul de inscrieri si activitatile legate de procese ne-au stanjenit in buna masura.

Pentru ca o filiala sa fie operationala, presedintele si membrii biroului trebuie sa-i cunoasca personal pe toti membrii. Cam greu, cand este vorba de 1500 de persoane, cu perspectiva ca acest numar sa se dubleze din 15 septembrie a.c., dupa disponibilizarea cadrelor din MAI.

S-a precizat de la inceput ca sindicatul nu este o unitate militara, dar nici un partid care sa dispara in momentul in care organizatiile sale, grupand membri care nu se cunosc intre ei si adera doar din interese personale de moment, ar deveni pur formale.

S-a mai precizat ca, din punctul de vedere al actiunii, un sindicat este mai aproape de activitatea unui partid si ca, in calitate de coloana vertebrala a societatii civile, SCMD va reusi sa se impuna in fruntea acesteia, tocmai pentru ca va aplica, in lupta social-politica, principiile gandirii si artei militare.

S-a facut apel de la inceput la constientizarea faptului ca vechile noastre pozitii in structurile militare sunt moarte pentru totdeauna, ucise fiind de o Istorie potrivnica noua, ca nici unul dintre noi, indiferent de gradul avut in activitate, obtinut fie pe merit, fie prin servilism sau cumparare, nu si-a facut datoria cand a trebuit, pentru ca altfel nu am fi ajuns in halul in care am ajuns, ca armata, politie, servicii de informatii si contrainformatii, dar si ca Tara.

Toti cei care au aderat la sindicat, au fost rugati respectuos sa renunte pentru totdeauna la modalitatile de gandire de tip UTC sau de miriste, sa-si aleaga conducerile locale functie nu de iluzorii merite trecute, ci numai de capacitatile personale, sistemul de relatii personal (notorietatea), dar si de dorinta respectivilor alesi si timpul avut la dispozitie, spre a-l cheltui in interesul sindicatului.

S-a mai precizat ca, mai utila decat zece filiale cu cate o mie de membri pe hartie, dar care la o adunare sau o actiune nu pot mobiliza la un loc decat 200 de membri, este o filiala cu acest efectiv de 200 de membri, care-i poate mobiliza pe toti. In acest sens, s-a dat exemplul BO ale Filialelor 1 Craiova si 1 Deva, 1 Slobozia si 1 Calarasi care, lucrand cu abnegatie, au contribuit la construirea unor filiale noi, in acelasi judet sau in judete limitrofe.

Toata lumea a inteles importanta acestui mod de a vedea lucrurile, in momentul in care un exceptional presedinte de filiala, facand o confuzie in privinta numelui Filialei 1 Timisoara, pe care o cita ca Filiala 1 Timis, a inceput sa desfiinteze filialele noastre din respectivul judet, fara sa se intrebe cum, la adunarile generale, unde nu reusea sa stranga mai mult de o treime din membrii propriei filiale, avea sa-i aduca de la 40, 60 sau 100 Km pe sutele de membri ale fostelor filiale Lugoj si Jimbolia.

Filialele noastre sunt suverane in teritoriu, pentru ca dincolo de problemele generale, care cad in sarcina Comitetului Director, intre Consiliile Nationale, sunt problemele specifice, locale, care cad in sarcina propriilor BO-uri. In acest sens, filiale ca cele de la Iasi, Focsani, Constanta sau Deva au organizat independent actiuni de rasunet ce i-au inspaimantat pe reprezentantii dictaturii, sarcina Comitetului Director fiind aceea de a-si asuma raspunderea si de a face apel la solidaritate catre filialele limitrofe, indemnandu-le sa le ofere sprijin in actiune.

De la inceput, am solicitat ca, independent de granitele judetelor sau de “”granita carpatica””, filialele apropiate sa vina in sprijinul filialei care organizeaza o manifestare cu conotatii deosebite.

De la inceput s-a atras atentia ca suntem tara ocupata, razboiul caruia trebuie sa-i facem fata fiind atipic.

S-a atras atentia ca vom fi atacati, denigrati, manipulati, stimulandu-se interesele personale sau napoleonismul unora, spre a se destrama unitatea SCMD.

De la inceput s-a precizat ca avem in interior “”cartite””, dar si firi impresionabile, care vor fi santajate sau momite cu situatia copiilor, cu inutile grade in rezerva, cu promisiuni de functii politice si administrative, chiar cu reactivari.

Situatia noastra, la doi ani de la infiintare, este urmatoarea:

  • Avem peste 20.000 de membri (circa 15% corp activ de elita, in fiecare filiala);
  • Avem profesionisti exceptionali in toate domeniile, unii atat de plini de entuziasm incat cad in extremismul romanesc al omului de tip nou priceput la toate;
  • Avem circa 22.000 de procese, 2400 castigate si, recent, am depus prima plangere impotriva statului roman la Bruxelles;
  • Ne-am demonstrat forta si coeziunea reusind, impotriva tuturor adversitatilor, mitingul de la Cotroceni din 25 octombrie 2010 si marsurile din 24 ianuarie si 1 martie a.c., in urma carora ne-am recuperat (nelegal) cuantumul pensiilor din decembrie. Drept pentru care, adversarul a schimbat tactica pentru opt luni: n-am mai fost “”nesimtitii cu pensii nesimtite de 20 de milioane”” ci niste cetateni demni, carora li s-a facut “”dreptate”” in interiorul sistemului. Toate maririle de pensii, de la 1 leu la sute de milioane, se datoreaza exclusiv fricii fata de noi. Astazi insa, cu ocazia “”plafonarii”” tuturor pensiilor la 2487 lei sau … 1500 lei, am redevenit “”nesimtiti””, tradatori, spioni, masoni, etc;
  • Prostita sa ne urasca, masa dezorientata de civili, in contextul distrugerii sindicatelor, s-a intors insa, astazi, spre noi, percepandu-ne ca pe ultima speranta. Sa n-o dezamagim!
  • SCMD este, sub aspect indrumare juridica si nu numai, singurul sprijin al miilor de cadre disponibilizate ilegal din MAI si al militarilor angajati pe baza de contract;
  • Toate partidele ne curteaza. In mod firesc, filialele si doar filialele, individual ca filiale si nu pe grupuri de filiale, incheie protocoale de colaborare in alegerile locale, dar… conditionat;
  • Ne-am demonstrat forta, rasturnand alegerile, in ciuda banilor bagati de catre Putere si a fraudelor, in mai multe colegii din tara si din Capitala, unde ramasesera locuri vacante de parlamentari.

 

Misiunea Centrului este de a incheia protocoale de colaborare pe actiune sindicala, doar cu sindicatele care mai functioneaza real si de a sustine in fata liderilor USL, toate conditionarile (revendicarile) punctuale ale fiecarei filiale din fiecare localitate (colegiu), in schimbul sprijinului.

Acordam intregul sprijin, la scara nationala, Comitetului de Initiativa Civica, in vederea revizuirii Constitutiei, pentru ca noi suntem segmentul organizat si constient al societatii civile.

Suntem singura forta, dincolo de spectrul politic, de care se teme actuala Putere, dovada ca o banala transmisie a Realitatii TV, de 5 minute, in direct, din fata Ministerului Muncii, in care presedintele SCMD urma sa apere interesele tuturor pensionarilor (civili si militari) iar domnul Dragne de la FSLI, pe ale salariatilor bugetari, a fost interpretata de Putere ca un asalt organizat al SCMD impotriva Ministerului Muncii, provocand deplasarea de forte de interventie si baricadarea politrucului Lazaroiu in minister. Mai mult decat atat, intens pregatita, prin deplasarea in civil a tuturor cadrelor militare din judetul Constanta, cu sotii si copii pe post de aplaudaci, participarea Presedintelui la manifestarile prilejuite de Ziua Marinei a fost anulata, in momentul in care s-a aflat ca vor fi prezenti acolo si membrii filialelor si grupurilor noastre de sprijin din judet.

Inca nu suntem ceea ce am fi putut fi, dar promitem. Am anuntat Opozitia ca, daca intre alegerile locale si cele parlamentare nu vom vedea actiuni concrete, adica initiative legislative depuse, in sensul abrogarii legilor antieuropene si anticonstitutionale care ne lovesc, vom organiza societatea civila pe criteriul Alternativei Nationale, creind si sprijinind logistic un Consiliu National de Salvare a Romaniei, in care sa intre, indiferent de culoare, marile personalitati reale romanesti ale momentului. Batalia ajungand la punctul extrem in care Puterea apeleaza la mari profesionisti in ale diversiunii, spre a ne sparge unitatea de actiune, reamintim ceea ce am supus acceptarii viitorilor membri, la intemeierea fiecarei filiale: faptul ca elita politica romaneasca a reusit sa invinga blestemul national si sa actioneze unitar doar 8 ani, intre 1855-1863, dar a fost suficient pentru a infrange intreaga Europa politica si a impune planul unirii si Statul cu numele care a trezit si trezeste furie , nu numai adversitate, de Romania. Imi ingadui sa va reamintesc mijloacele prin care s-a reusit atunci, parafrazandu-l pe Mihail Kogalniceanu, in celebrul raport catre Ion Ghica: am discutat cu fiecare (candidat la calitatea de membru de sindicat) in parte, si sper sa-i fi convins pe toti sa renuntam la orice meschinarie, la orice ambitiune personala, la orice interes de mana a doua (si sper sa fi reusit) si sa ne mentinem hotarati si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii. In cazul nostru, sub marele si nobilul steag al unitatii SCMD, ultima speranta si forta de reactie profesionista si constienta a Natiunii.

Atragem atentia ca, la ora actuala suntem supusi tirului actiunii diversionistilor profesionisti, multi veniti din afara, care incearca sa ne manipuleze, cunoscandu-ne sentimentele si profilul psihologic colectiv, asa cum au manipulat clasa noastra politica. Reamintim, la inceputul anilor 90, PDSR-ul a fost manipulat sub lozinca “”Nu poti merge inainte cu fata intoarsa spre trecut”” iar CDR-ul, sub aceea, identica, “”Trecutul nu tine de foame”” si, orbiti de aparenta logica, politicienii nostri au pus umarul la distrugerea in favoarea strainilor, a identitatii romanesti. Putini au inteles atunci ca, stergand trecutul, ii repeti greselile, nu poti gestiona prezentul si construi viitorul, iti pierzi identitatea si devii rob intereselor straine. Astazi se flutura prin fata liderilor nostri de filiale sloganul “”in unire sta puterea””. Nu este insa vorba despre unire productiva in interiorul filialei sau in interiorul sindicatului in ansamblu, ci despre unire…regionala. Regionalizarea Romaniei pe criterii istorice o vrea Soros, o vrea Tokes, o vrea Marko Bela care a recomandat anul trecut la Tusnad, crearea de structuri pe fostele provincii istorice, ca baza pentru dezmembrarea statului roman.

Intr-o Romanie impartita pe judete, un sindicat construit pe criteriul teritorial al centrelor de garnizoana sau al aglomerarilor de cartier, oricat de seducatoare ar parea ideea, nu poate construi megastructuri pe criteriul unor provincii istorice care nu mai exista, pentru ca ar insemna sa faca jocul celor care vad in acest tip de unire nu puterea, ci … dezmembrarea.

Stimati camarazi,

Muntenia, Oltenia, Moldova neocupata, au disparut intr-un tot unitar impartit administrativ pe judete si numit Romania, la 11 decembrie 1861. La 14 noiembrie 1878, in acest tot unitar a disparut Dobrogea. La 27 martie 1918 s-a topit Moldova de Rasarit, botezata de ocupant Basarabia. Iar de la 15/28 noiembrie/1 decembrie s-au topit definitiv, disparand in istorie, Moldova de Nord, botezata de ocupant Bucovina, Transilvania, Banatul intreg, Maramuresul  si Crisana. Regiunile istorice au fost reinventate pe parti, in scopul distrugerii Romaniei, de catre Stalin, in 1924 si 1952, de catre Soros si Basescu, astazi. Ca sa izbandim, nu avem nevoie de o Divizie SCMD Bucuresti, de o Divizie SCMD Oltenia sau Banat, spre exemplu, pentru ca razboiul cu divizii apartine istoriei, ci de cate o companie bine inchegata, omogena, cu membri solidari, in fiecare colegiu electoral, pentru a putea duce batalia democratiei cu mijloacele specifice artei militare si pentru a castiga razboiul per ansamblu, chiar daca mai pierdem ici colo cate o batalie.

Stimati camarazi,

Informatiile interne si externe, inclusiv cele din tabara inamica, afluiesc dinspre dumneavoastra spre centru, unde se sintetizeaza si unde se elaboreaza strategia, ca directii si puncte de reper. Ea se completeaza cu datele si cerintele specifice fiecarei zone de actiune, a fiecarei filiale. Rezultatele se analizeaza de catre fiecare filiala si sunt expuse de catre fiecare presedinte de filiala, in Consiliul National al Reprezentantilor, unde se definitiveaza strategia pe termen lung si se da girul, prin vot, Comitetului Director.

Stimati camarazi,

La implinirea a doi ani a tinerei noastre structuri unicat de lupta, va multumim tuturor pentru ca ati indraznit sa va alaturati SCMD. Multumim, in mod deosebit, tuturor celor care s-au implicat in mod activ, dezinteresat si hotarat, dovedind initiativa, imaginatie, cunostinte profunde si abnegatie in activitatea sindicatului.

Uram fiecarui membru in parte si sindicatului in ansamblu “La multi ani!”

Reafirmam ideea ca sindicatul actioneaza deja perfect organizat, pe domenii, pe multiple planuri, avand in vedere usurarea vietii membrilor sai, pe directiile pe care ni le interzice Statul.

Ca membri de sindicat, ne mentinem angajamentul asumat si preluat de la acea generatie pasoptista care a reusit: in fruntea dumneavoastra sau alaturi de dumneavoastra, NOI vom fi intotdeauna cu sindicatul, pentru sindicat, neavand alte interese de slujit decat cele ale sindicatului si ale Romaniei.

Dumnezeu sa ne ocroteasca pe toti! 

Dumnezeu sa-i pazeasca pe oprimatorii nostri, pentru ca timpul marilor noastre infaptuiri se apropie.

LA MULTI ANI! MULTUMIM!

 

HONOR ET PATRIA! VAE VICTIS!

 

Presedintele SCMD,

Col. (r) dr. Mircea DOGARU

 

CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2011

CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI

 UN SCRIITOR REALIST ŞI CARTEA LUI MEMORIALISTICĂ 

 

Autor: Cezarina ADAMESCU

CREANGĂ Ovidiu

CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI

(Prefaţa Paul Goma)

368 pagini

Editura Vicovia  

Bacău, 2009

 

Cu discernământ şi responsabilitate, autorul, născut în urmă cu 90 de ani, în satul Vărzăreşti, plasa Nisporeni, judeţul Lăpuşna, în apropiere de Chişinău, ne dezvăluie, în cartea de faţă importante amănunte din culisele securităţii. Unele informaţii, prea puţin ştiute de omul de rând, mai cu seamă după cotitura din decembrie 1989 au ajuns de notorietate. Dar Ovidiu Creangă este posesorul unor informaţii inedite, aflate şi trăite pe propria piele, în venerabila sa viaţă de aproape un secol. Nu e de mirare, aşadar, că s-a gândit să le pună pe hârtie şi să le ofere cititorilor, la 20 de ani după revoluţie, cu gustul amar că aproape nimic nu s-a schimbat în configuraţia politică a ţării, decât formal, vechile structuri fiind încă la putere, peste care s-au calchiat structuri noi, coercitive, asupritoare, cu mult mai îngrozitoare şi mai apăsătoare pentru omul simplu, decât în perioada anterioară.

 

Cartea are aşezate în faţă, câteva pagini din jurnalul scriitorului dizident Paul Goma, datat 12-13 februarie 2008, text intitulat „Moş Bodrângă şi securiştii” în care aflăm părerea scriitorului despre aceste structuri coercitive ale României care îşi exercită şi în prezent atributele în ţară şi peste hotare. În paginile jurnalului său, folosite de Ovidiu Creangă drept prefaţă, Paul Goma, cu o luciditate şi discernământ meritorii, scoate în evidenţă mărturii ale unor participanţi direct la actul răsturnării regimului comunist, precum şi modul bestial, barbar în care au fost torturaţi şi asasinaţi foştii dictatori, cu o cruzime de nedescris, amănunte aflate din „Stenograma Procesului Ceauşeştilor” – publicată în „Ziua”, precum şi declaraţia numitei Cerasela Birjac, şefa Pazei personale a lui Gelu Voican Voiculescu, publicată şi ea în „Ziua”, declaraţie la fel de şocantă ca şi stenograma sus amintită.

Volumul „Cu şi  fără securişti” – se constituie astfel, într-un document important, o frescă veridică a societăţii politice româneşti de la finele secolului trecut, care a culminat cu mişcarea de revoltă din decembrie 1989, bazat pe mărturii, pe acte originale şi relatări ale unor persoane care s-au situat în miezul evenimentelor. În Argumentul său, autorul explică titlul lucrării şi motivul care a stat la baza începerii unui asemenea demers memorialistic, folosind date şi nume reale care pot fi probate şi astăzi, deşi au trecut mai bine de două decenii de la evenimentele cruciale din decembrie 1989.

Scrisă sub forma unei Autobiografii, cu nuanţe autoironice şi autopersiflante – lucrarea este şi o satiră usturătoare la adresa aparatului conducător, al celui represiv, la adresa celor ce s-au îmbogăţit aproape peste noapte, a tuturor celor ce săvârşesc nelegiuiri şi supun neamul românesc oprimării şi distrugerii sistematice. Deşi plecat de aproape trei decenii din ţară, autorul a păstrat legături cu oamenii şi cu locurile pe unde a vieţuit până la vîrsta de 62 de ani. Lucrarea beneficiază la sfîrşit de numeroase pagini ilustrate de Note autobiografice în care-şi relatează povestea vieţii şi în chip deosebit, amintirile din copilărie, cu mult umor şi oarecare undă de nostalgie, după anii trecuţi, cum e şi firesc.

Tot aici îşi dezvăluie şi pasiunea arzătoare a vieţii sale: chimia. Valurile pe care a fost purtat în viaţă, nu s-au potolit nici în Canada, unde a muncit şi a avut realizări remarcabile. Astăzi, venerabilul domn Ovidiu Creangă se bucură alături de copii şi nepoţi de o viaţă prosperă, tihnită, pe care o condimentează cu lecturi şi scrieri personale, publicând la marile reviste canadiene şi româneşti literatură  care e foarte apreciată atât de românii din ţară, cât şi de cei din diaspora. Ovidiu Creangă nu se sfieşte să-şi numească „eroii” – (şi cei negativi sunt eroi, nu-i aşa?) – cu numele lor reale. Şi-a luat acest drept legitim şi curajul răspunderii, fiindcă oricând poate proba cu argumente forte şi cu documentaţie adevărul afirmaţiilor sale. El relatează despre persoane care erau puse  de regimul trecut să informeze exact despre acţiunile unor vecini, prieteni, colegi de serviciu. A fost şi el „filat” şi turnat în mai multe rânduri. Având o funcţie importantă şi făcând nenumărate deplasări în străinătate, era, prin forţa împrejurărilor suspectat. Autorul descrie cu minuţie experienţele sale cu acei care erau numiţi în sens peiorativ „băieţii cu ochii albaştri”, printre ei fiind şi unii foarte buni prieteni care „l-au lucrat” în chip neaşteptat.

Însă, afirmă Ovidiu Creangă – „Şi la securişti au fost unii fiare şi au fost şi unii mai omenoşi. Aşa că torţionarii care spun că nu au avut încotro şi au comis atrocităţi având ordin de la  colonelul Nicolski sau Pantiuşa mint cu neruşinare,  căci, dacă ar fi refuzat să facă aceste fapte de neimaginat, nu le-ar fi tăiat nimeni capul. Toporul nu ar avea nici o putere dacă nu ar avea o coadă de topor. Securitatea românească era organizată după modelul sovietic însă cei ce au suferit prin închisori şi lagăre, dar mai ales cei supuşi la ororile „reeducării” de la Piteşti spun că a depăşit cu mult chiar şi Gulag-urile ruseşti în atrocităţi.”

În relatările sale, Ovidiu Creangă uzitează un limbaj direct, frust, despodobit de metafore, floricele şi alte figuri de stil care nu s-ar fi potrivit cu subiectul şi mesajul lucrării. Nici frivolităţile de limbaj nu îi sunt specifice şi le foloseşte doar arareori, când textul cere acest lucru. Specifice sunt: ironia, satira, parodia, sarcasmul, autoironia, aspectate cu numeroase citate din proverbe şi maxime româneşti şi universale pentru a ilustra ideile proprii. Limbajul este viu, colorat, animat şi dă vioiciune şi susţinere acţiunii.

S-ar zice despre scriitorul Ovidiu Creangă că este un autor hâtru din spiţa strămoşului Creangă (nu degeaba au acelaşi nume!) prin umorul sănătos pe care-l practică şi prin seninătatea – proprie românului – cu care depăşeşte anumite situaţii tragice. Dar umorul sarcastic are darul de a pune punctul pe „i”, adică de a  face să usture. Din text nu se degajă tristeţe, deprimare, anxietate, resentimente, normale în cazul unei persoane care a suferit atâtea nedreptăţi şi a trecut prin focul iadului şi furcile caudine ale torţionarilor securişti. S-ar putea chiar spune că i-a iertat pe toţi şi nu le mai păstrează resentimente. Umorul l-a ajutat să treacă mai uşor prin mijlocul suferinţei.

Capitolul I, intitulat, firesc: „Începuturile” – este cadrul de desfăşurare al unor „Aspecte din Basarabia românească” – aşa cum îşi subintitulează capitolul Ovidiu Creangă. Monografic şi autobiografic, autorul (re)creează cadrul naşterii sale şi atmosfera de început de veac XX în Basarabia în care a văzut lumina zilei. Toate capitolele sunt ilustrate cu imagini de epocă, hărţi, documente. Amănunte despre starea social-economică şi demografică a Basarabiei şi în chip deosebit a Chişinăului, sunt prezentate cu multă generozitate şi mai ales, bine documentate. Autorul face şi portretul moral al basarabenilor, descriindu-i astfel: „Caracterul moldovenilor era foarte îngăduitor, ei fiind oameni primitori şi buni la suflet”.

Traversând istoria secolului, Ovidiu Creangă punctează principalele momente care au marcat existenţa, nu numai a lui, dar a tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de Prut ce au fost sacrificaţi şi azvârliţi ca nişte mingi, dintr-un loc în altul, după capriciile şi meandrele politicii. Destine sfâşiate, familii împărţite, deportate, când alipirea Basarabiei în 1920, când  retrocedarea Basarabiei, în 1940,  un joc perfid care a schimbat soarta a mii şi mii de români. Autorul descrie în amănunt aspecte din viaţa basarabenilor, obiceiurile şi tradiţiile lor, credinţa lor, arta culinară în care basarabencile erau vestite. El face în primul capitol o minimonografie a meleagurilor unde a văzut lumina zilei şi unde a copilărit până la plecarea în Regat. Drama prin care a trecut familia autorului în 1940, la retrocedarea Basarabiei, l-a făcut să se refugieze, astfel că adolescenţa i-a fost mutilată sălbatic, după spusele sale, de hoardele roşii.

Primele amintiri din copilărie continuă şi în capitolul 2 al cărţii, intitulat: „Ghici cine mi-a pus mîna în cap!” cu peripeţii din mahalaua Vistiernicilor din Chişinău, târgul copilăriei scriitorului. Amintirile sunt foarte clare şi se derulează ca pe o peliculă, cu o limpezime uimitoare de parcă s-ar fi întâmplat recent. Memorabilă este în amintirea scriitorului vizita Reginei Mame, împreună cu Marele Voievod de Alba Iulia, nimeni altul decât Regele Mihai, pe atunci de vârsta autorului. O altă amintire încântătoare este cea legată de circul care a poposit în oraşul Bălţi, care l-a cucerit din prima clipă şi chiar a învăţat unele numere de prestidigitaţie, jonglerie şi fachirism. Autorul nu se fereşte de vocabularul în argou pentru a da un plus de naturaleţe  şi parfum, amintirilor.

Ovidiu Creangă îşi continuă amintirile cu tulburările iscate de ocupaţia bolşevică din iunie 1940 şi de ravagiile pe care le făceau aceştia în teritorii. Apoi, în 1944, al doilea refugiu, când soovieticii au pus stăpânire pe  Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei. Autorul descrie bombardamentul care a avut loc în aprilie 1944 în Gara de Nord, când au pierit mii de refugiaţi din garniturile de tren. Prigoana pe care au dezlănţuit-o apoi comuniştii împotriva basarabenilor care erau vânaţi şi expediaţi înapoi în Basarabia ori în Siberia a fost fără precedent. Drama familială, cu tatăl ucis de către bolşevici, avea să-l urmărească toată viaţa.

Realizările pe plan profesional, premiile luate pentru invenţiile aduse în domeniul chimiei, au atras din partea semenilor multe controverse, invidie şi chiar ură şi nu puţine au fost dăţile când s-a încercat înlăturarea autorului de la conducerea instituţiei, funcţie de răspundere pe care a îndeplinit-o ani la rând în Ministerul Comerţului Exterior. Autorul declară lucrurile pe şleau, cu lux de amănunte, fără prejudecăţi sau inhibiţii. El descrie şi realizările şi eşecurile avute în urma acordării încrederii unor oameni care l-au trădat. Structura psihologică fericită însă, îl ajută să treacă uşor peste multe greutăţi şi obstacole şi să ajungă respectat şi chiar temut în domeniul pe care-l iubea atât de mult: chimia.

Stilul  autorului e  antrenant şi vioi, presărat cu umor şi ironie, astfel încât scrierea e accesibilă, se citeşte uşor şi e foarte plăcută, deşi uneori e încărcată de date tehnice sau istorice. Memoria prodigioasă a autorului redă cu exactitate fiecare întâmplare în amănunt. Cu mult umor sunt istorisite amănunte picante din vizita guvernamentală în Olanda, alături de miniştrii de la Chimie şi Comerţ. Autorul descrie modul de viaţă şi civilizaţia din ţările în care era trimis în delegaţii ca specialist.

Ovidiul Creangă este un original. El intră în dialog direct cu cititorul, îi cere părerea, îi face confesiuni, se înţeleg de minune. Se creează astfel o comuniune tacită între scriitor şi lector, o înţelegere având ca suport cuvântul scris şi feed-back-ul nu se lasă aşteptat. E un fluid care circulă de la unul la celălalt, la fel ca în sălile de teatru, între actori şi spectatori. De fapt, cartea aceasta este ea însăşi un spectacol divers, caleidoscopic pe care scriitorul, cu artă, îl propune publicului şi-l face să ia parte la el în mod direct, interactiv. Fraze care încep cu: „Înţelegeţi?… Vă întreb… Ce părere aveţi?” ş.a. ilustrează acest mod de scriere interactiv, în care vocea auctorială este actorul principal, cea care dă tonul colocviilor.

Cartea este, fără doar şi poate, un pretext pentru o autobiografie amănunţită. Apar personaje varii, importante sau nu, care au jucat un rol în viaţa autorului şi, din poveste-n poveste, se alcătuieşte structural, corpusul scrierii memorialistice de faţă. Un scriitor pragmatic, realist, fără efuziuni lirice ori metaforice. Un scriitor terre-a-terre.  Trăsătura definitorie este cea sarcastico-umoristică. Spiritul aventurier îi este împlinit şi satisfăcut, când vizitează Sumatra, Singapore, Australia, Scoţia, Anglia şi astfel, visele din copilărie  de a călători spre ţări necunoscute şi exotice, prinde viaţă. În Singapore a ajuns de patru ori, pentru perioade mai lungi, aşa încât visul s-a împlinit. Ca orice bun jurnalist, o dată ajuns într-un loc, prima grijă era de a se informa despre civilizaţia respectivă, istoria, limba şi caracteristicile poporului, cultura, tradiţiile lui şi artele culinare. Nu e uşor să te adaptezi oricăror condiţii de viaţă, total străine de ale ţării tale. Ţări şi oraşe ale contrastelor izbitoare, ale decalajelor sociale, cu orânduiri diferite de cea din care plecase autorul. El descrie cu talent toate aceste diferenţe de civilizaţie prin antiteză, făcând mereu comparaţii  cu condiţiile şi mentalităţile din  ţările lagărului socialist. Pregătirile pentru deplasările pe alte continente erau minuţioase şi presupuneau o cunoaştere temeinică a ţării în care trebuia să ajungi sau  cele prin care trebuia să treci, fiind nevoit să te adaptezi „din mers” condiţiilor climaterice, diferenţei de fus orar, alimentaţiei şi în general, tuturor diferenţelor specifice fiecărei ţări, îndeosebi cele africane şi asiatice. Autorul oferă cititorului inclusiv reţete autentice de ciorbă de peşte gătită de lipovenii pescari în Delta Dunării, în prezenţa unei delegaţii elveţiene.

Şi până la urmă, jurnal de călătorie, documetar, reportaj, ciclu de articole, roman memorialistic, povestiri autobiografice – „Cu şi fără securişti” nu se înscrie în nici unul din aceste genuri ori are câte puţin din toate. Cert este că devine destul de atractiv invitând la lectură şi cunoaştere a unor realităţi din sfera politicului, economicului, administrativului, din sfera vieţii publice a unui om care a avut o viaţă cât se poate de plină. Pe tot parcursul cărţii, o dată cu amintirile, se insinuează şi personaje stranii, ciudate, dubioase, care au ca unic scop, acela de a trage cu ochiul şi a raporta mai târziu cu de-amănuntul tot ce văzuseră. Aceştia sunt „băieţii cu ochii albaştri” de care vorbeşte autorul.

Extrem de multe informaţii din toate domeniile ne oferă Ovidiu Creangă, pe care le dezvoltă în stilul său documentaristic şi le pune la dispoziţia cititorului, astfel încât cartea se poate constitui şi într-un ghid pentru cei care vor să călătorească în ţări exotice. Informaţiile, de cele mai multe ori sunt aduse la zi, prin comparaţie cu datele de acum 30-40 de ani, dându-ne posibilitatea să remarcăm şi evoluţia acestor ţări în permanentă comparaţie cu a noastră, aşa cum ni le expune autorul. Sunt relatate în detaliu anumite tratative şi relaţii  comerciale făcute cu diferiţi parteneri străini, din industria chimică. Dar autorul oferă şi amănunte picante de la  dineurile care se dădeau în cinstea aparatului politic rusesc, cu tot ce urma după încheierea tratativelor. Autorul descrie cu mult amuzament  şi chiar îngăduinţă întâmplările şi obiceiurile ruşilor la aceste dineuri oficiale, anumite slăbiciuni şi vicii intrând în firea acestui popor.

Dar în afară de amintirile care curg duium în pagini, însoţite de imagini fotografice, autorul relevă unele aspecte destul de dureroase pentru un român: faptul că în străinătate, românii îşi uită obârşia, neamul şi limba şi-şi învaţă copiii doar limba de adopţie iar cei mai mulţi „uită” că sunt români, străduindu-se să adopte obiceiurile, tradiţia şi limba ţării în care au emigrat. Autorul îşi încheie reflecţiile cu citate biblice, drept pilde: „Cine are urechi de auzit, să audă”. Reflecţiile şi observaţiile autorului în acest sens, sunt amare şi destul de obiective: „Stau şi mă gândesc la românii noştri autentici de aici din Toronto, la cum se chinuiesc şi ei şi chinuiesc şi copiii să vorbească numai englezeşte. Am întâlnit multe familii de evrei şi aici care-şi învaţă copiii româneşte pe când românii îşi uită neamul, limba obârşia. Mă uit la chinezuţii ăia mici cum învaţă hieroglifele lor chinezeşti în timp ce unii dintre ai noştri fug de limba părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor ca dracu de tămâie. Ei oricum vor învăţa engleza de la şcoală de la alţi copii dar limba lor maternă se chinuie părinţii lor să o uite. O limbă este un «asset», este un bun pe care-l câştigi fără să te coste ceva şi fără nici un efort. Unii se ruşinează că sunt români şi-şi bârfesc cât pot ţara. Este adevărat că avem mulţi hoţi, începând cu cei din guvern, şi că multe rele sunt încă în ţara noastră. Dar, în timp ce strămoşii noştri ţineau piept hoardelor barbare, cei de mai lângă Atlantic erau puţin mai feriţi.” În delegaţii, totdeauna erau însoţiţi de către un agent de securitate care-i urmărea pas cu pas, ce spun, ce fac, ce cumpără, cu cine intră în contact. Acesta nu-şi dezvăluia identitatea şi părea un delegat oarecare. De fapt, ceea ce era mai rău în relaţiile dintre cei care plecau împreună în delegaţii e că se fereau unul de altul şi nu aveau încredere în nimeni. De aceea, vorbind despre România, ei ascundeau realitatea, o înfrumuseţau, declarând că totul e perfect.  Autorul intervine de multe ori în povestiri, adresânsu-se direct cititorului, luându-l ca martor şi interlocutor.

Floră, faună, aspecte economice şi demografice, istorice, sunt descrise cu minuţie de autor despre ţările pe care le vizitează. Un adevărat cercetător, spirit neobosit care caută pretutindeni conexiuni, similitudini şi chiar diferenţe între culturi şi civilizaţii. Faptul că autorul devoalează unele aspecte necunoscute de noi, din domeniul exportului interior şi exterior de pe vremea totalitarismului, constituie ineditul acestei lucrări memorial-documentaristice. Despre măsurile de securitate care se luau faţă de delegaţi  autorul relatează: „Ruşii ca oameni erau cumsecade şi te puteai înţelege cu ei, dar politica lor, de care nici ei nu erau mulţumiţi, era absurdă şi total ineficientă, din care cauză o ţară cu cea mai mare suprafaţă şi cu cele mai bogate resurse naturale era printre cele mai sărace din lume. Dar acesta a fost comunismul care a nenorocit atâtea ţări printre care şi România. Trebuia să fim cazaţi numai la anumite hoteluri pentru a  putea să fim controlaţi în orice moment. Când aveam şedinţe la Soiuzchimexport, ne prezentam la protocol, de unde eram preluaţi de un tovarăş «lucrător în Comerţul Exterior» şi eram conduşi pe un anumit drum la sala de şedinţe. Se proceda aşa, ca nu cumva noi să vorbim ceva cu salariaţii lor sau mai ştiu eu ce le trecea lor prin cap. Desigur, camerele erau prevăzute cu microfoane ascunse. Hotelul nostru avea o formă pătrată şi la fiecare colţ era câte un pupitru unde stătea în permanenţă o «regulerovcă» ce nota orice mişcare din sectorul ei. În fiecare moment aveai senzaţia că eşti într-o puşcărie.. Nu am fost în puşcărie dar aşa trebuie să fie, să te simţi controlat în fiecare clipă. De fapt aceeaşi situaţie era şi la noi în ţară, căci şi noi aplicam sistemul lor, şi, cred că în unele privinţe i-am şi depăşit.” De fapt, aceasta este şi motivaţia cărţii, urmărirea permanentă a cetăţenilor de către aparatul represiv. Nu sunt ocolite de autor nici dificultăţile întâmpinate în lunga carieră de director,  la Chimimport, privind calitatea mărfurilor româneşti şi reclamaţiile cărora trebuia să le facă faţă din partea firmelor străine. Toate acestea sunt relatate cu minuţie în paginile cărţii, informaţiile fiind aduse la zi, comparativ cu anii ’80 când el şi-a început viaţa în Canada.

Autorul pune la dispoziţie şi hărţile ţărilor cu care a avut relaţii comerciale, în calitatea sa. Iată ce relatează în capitolul destinat „Thailandei”: „Una din sarcinile permanente pe care le aveam noi, organele de conducere din Comerţul Eeterior, era să găsim noi pieţe pentru plasarea produselor noastre de export şi, eventual, să găsim pieţe mai convenabile ca preţ, calitate şi valută în care se face plata produsului precum şi modalitatea de plată. Cu L/C (letter of Credit) garantat, trebuia să ai valuta respectivă care era blocată în bancă până la plata mărfii. Însă cel mai bine era să găseşti exportatori care acceptau L/C negarantat. Plata, de regulă, se făcea la 30 de zile de la livrarea mărfii. Eram la Singapore cu o echipă destul de mare, vreo 5 cu tot cu mine. După cum am relatat şi în alte capitole, echipa mea avea reprezentanţi de la Românoexport, ca să plaseze textile, şi de la Autotractorul ca să plaseze tractoare fabricate la Tractorul Roşu din Braşov. Eu trebuia să coordonez toate operaţiunile şi, cu toate că eram director de import, aveam sarcini mari de export în compensaţie cu mărfurile româneşti greu vandabile, în special tractoare. Ştiind că ne vom duce în Thailanda, am început să învăţăm noţiuni elementare despre această ţară eminamente budistă.”

 

Ovidiu Creangă oferă date despre religia budistă şi obiceiurile călugărilor care obişnuiesc să facă penitenţă, mâncând foarte puţin, doar din ce li se oferă de pomană şi dormind uneori cu capul pe o piatră, ceea ce-i prilejuieşte autorului reflecţii comparative. Umărind peripeţiile autorului prin  ţările africane, ai impresia că urmăreşti un film de aventuri, el având o putere fascinatorie de descriere şi de prindere a amănuntului esenţial, aventuri, peripeţii şi chiar mici „învârteli” care-l ajutau să se descurce în acele ţări. Unii dintre securişti sunt personalizaţi şi chiar aflăm istoria vieţii lor: „Era îngerul nostru păzitor, tov. Colonel (toţi erau colonei) Andrei Apetrei, fiu de ţăran sărac din Munţii Vrancei. Nici nu ştiu numele lui conspirativ, cum îl chema pe cel ce a venit după el şi-l chema «Bogdan». Andrei era un băiat cu bun simţ, nu făcea pe nebunu’ şi mi-a spus o mulţime de istorii de ale lor. Nu era «pe linie», că a sfârşit-o urât cu Securitatea.” Când ştii cu cine ai de-a face, poţi să-ţi iei măsuri de precauţie şi să te fereşti ca să nu dai de bucluc. Dar problema principală în România comunistă era că nu ştiai de cine trebuie să te fereşti, căci peste tot mişunau „băieţii cu ochii albaştri”, chiar în cele mai neaşteptate locuri, aşa cum menţionează şi autorul: „Nici nu-ţi trecea prin cap cine scria note infomative. Câteodată unii pe care-i credeai cei mai buni prieteni şi oameni de încredere.”

Lucrând într-un domeniu deosebit, de mare însemnătate pentru economia naţională a ţării, Ovidiu Creangă a intrat în contact cu fel de fel de persoane. Ei erau „prelucraţi” şi „vizaţi” în chip deosebit pentru că aveau de-a face cu străinii, ceea ce pentru omul de rând, nu prea se punea problema. Fotografiile document care însoţesc textele sunt foarte edificatoare. Aflăm frânturi din istoria Scoţiei,  cu povestea Mariei Stuart, şi chiar ni se oferă reţeta fabricării whisky-ului, istoria Angliei şi a reginei sale aproape centenare, despre vizita lui Nicolae Ceauşescu în Anglia, când a fost plimbat de regina Elisabeta cu trăsura regală şi cinstit ca un rege la Palatul Buckingam, iar Elenei Ceauşescu i s-a conferit un titlu echivalent cu „Doctor Honoris Causa”.

Ovidiu Creangă se întoarce însă cu povestirile lui picante, spumante, antrenante şi în Piaţa Matache Măcelaru ori în Piaţa Ferentari, unde puteai găsi pepenoaice dulci de Arad. Cu mult şarm ne povesteşte peripeţiile avute în urma unui accident auto când a lovit un ţigan numit Pandele, fapt ce l-a costat enorm ca să dreagă lucrurile la spital până ce acesta s-a vindecat.

O cotitură hotărâtoare în viaţa autorului a fost aceea când s-a hotărât să emigreze în Canada, în anul 1982. Odiseea acestei „evadări” din spaţiul concentraţionar comunist ne-o relatează în Capitolul III. „Canada. M-am hotărât, trebuie s-o iau din loc!” Nici în Canada autorul nu a scăpat de securişti şi a avut mult de furcă din pricina unor note informative primite din partea unor români, astfel că a fost verificat ani în şir şi a primit cetăţenia abia după zece ani. Dezvăluirile pe care le face Ovidiu Creangă în legătură cu securitatea românească sunt de-a dreptul şocante.

În capitolul numit „Căutătorii de aur în Manitoba” aflăm istoria foarte interesantă a comunităţii memoniţilor, un fel de baptişti desprinşi din Biserica Romano-Catolică, oameni de o înaltă ţinută morală creştină, „poate un pic cam habotnici” – cum îi descrie autorul. De asemenea, aflăm istoria frăţiei hutteriste, după numele conducătorului cogregaţiei Jacob Hutter, tot ramură desprinsă din catolicism, oameni care au pus toate bunurile în comun şi trăiesc ca în comuna primitivă, precizează Ovidiu Creangă. Primii doi ani petrecuţi în Canada s-au dovedit a fi mai dificili pentru autor pentru că nu poseda încă „experienţa canadiană”. Dar aici găseşte un om de ispravă care garantează pentru el şi astfel îşi pune o afacere pe picioare. Autorul ne dă şi reţete „Cum poţi ajunge capitalist în Canada” .

Al IV-lea Capitol al cărţii este dedicat „Portretelor” şi se întinde pe aproape o sută de pagini. Autorul face portretul fizic şi moral al unor persoane pe care le-a întâlnit şi cu care a colaborat în viaţă, în total 14 portrete.  Printre aceste portrete se află şi cel al lui Vasile Sasu, „Băiatul cu ochii albaştri”. Nu o dată, autorul afirmă: „Tare mă tem că de această plagă numită Securitate încă nu am scăpat” – ceea ce spune totul în legătură cu simţămintele sale. Portretele acestea sunt pretexte pentru întâmplări hazlii şi nu prea, petrecute sau aflate de la alţii, în legătură cu aceste personaje. Printre ele se află şi portretul Elenei Ceauşescu – „Savanta de renume mondial” – pe care autorul nu o prezintă în culori prea atrăgătoare. După chibzuială multă, el hotărăşte să aştearnă pe hârtie unele întâmplări legate de ea şi de conducătorul ţării timp de 25 de ani: „M-am temut să nu fiu acuzat că acum dau şi eu «lovitura măgarului» unei fiinţe ce nu mai este în viaţă şi care nu se poate apăra. Totuşi, deoarece eu mă număr printre nu prea multele persoane care au cunoscut-o destul de bine pe cea care împreună cu soţul ei, Nicolae Ceauşescu ne-a condus un sfert de secol, m-am hotărât să aştern pe hârtie câte ceva care să o zugrăvească aşa cum era această fiinţă ce a făcut atâta rău ţării noastre, în general, şi mie personal, în particular.”

Cele relatate de Ovidiul Creangă se referă la un aspect mai puţin cunoscut de marele public şi anume de perioada în care ea a intrat în Institutul de Cercetări Chimice ICECHIM  „ca simplă laborantă, pentru ca, după o perioadă, să termine cu titlul de directoare a institutului, inventatoare celebră, doctor inginer, «Doctor Honoris Causa» etc, persoana care a dirijat dezvoltarea Industriei Chimice în România (împreună cu Mihai Florescu ministrul „plin” al Industriei Chimice) şi terminând cu, culmea impertinenţei, atribuindu-şi titlul de «Savant de renume Mondial». Dezvăluirile la acest nivel continuă şi în  paginile următoare sub titlul: „Cum îşi lua „savanta” titlurile ştiinţifice”. Ovidiu Creangă, cu un pragmatism specific firilor prea puţin înclinate spre  lirism relatează în amănunt, faptele cum au fost şi nu se preocupă să le înfrumuseţeze cu nimic. El spune la un moment dat: „AM SPUS CE AVEAM PE INIMĂ ŞI M-AM RĂCORIT.”

A crede, însă că volumul „Cu  şi fără securişti” este alcătuit în spirit revanşard faţă de o societate care la un moment dat l-a marginalizat, şi l-a determinat să emigreze, este eronat. Autorul respectă adevărul şi, după părerea noastră, nu inventează nimic şi nici nu merge cu tribulaţiile mai mult decât trebuie. Cartea se înscrie în categoria (dacă o fi această categorie!) memorialistică documentară şi cititorul află fel şi fel de informaţii care îi pot fi utile cândva. Fie şi despre istoria şi geografia unor locuri exotice pe unde nici cu gândul nu va putea călători.

Ovidiu Creangă face parte din spiţa scriitorilor humorişti care nu fantazează, dar duce mai departe umorul, sarcasmul, ironia muşcătoare dar îndreptătoare de moravuri, precum moraliştii secolului al XIX-lea. El a realizat o lucrare bine structurată, cu amintiri şi întâmplări fascinante, româneşti şi de „peste apă” – peripeţiile proprii dar şi ale altora, care stârnesc râsul sănătos, îngăduitor, nostalgic, duios, dar şi dezaprobator faţă de unele situaţii neplăcute, luând poziţie, aşa cum îi stă bine unei scrieri contemporane adevărate.

Cezarina ADAMESCU

26 ianuarie 2011

La 1 Decembrie

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2010

La 1 Decembrie

 

Autor: Prof.univ.dr.Ion Coja (Bucuresti)     

Printre puținele lucruri bune petrecute după decembrie 1989, se numără și instituirea zilei de 1 Decembrie ca zi națională a Statului român și a Neamului românesc. Nu se putea o alegere mai bună! Cinstim astfel un amplu proces istoric a cărui încheiere și desăvârșire a început la 27 martie 1918 la Chișinău, când românii de peste Prut au decis Unirea cu Țara, în ciuda dificultăților și primejdiilor deosebite pe care le presupunea acest act politic de sfidare a colosului imperial de la Răsărit. A fost un gest de mare curaj, pe care nu l-a putut repeta niciunul dintre popoarele aflate în vasta închisoare a popoarelor numită Rusia.

       A urmat în toamna aceluiași an, la 28 noiembrie, decizia bucovinenilor de a se desprinde din jugul altui mare imperiu, care a marcat dureros istoria noastră din cealaltă direcție, a Apusului. Iar peste câteva zile, în prima zi din iarna acelui an fantastic 1918, la Alba Iulia, s-a produs momentul astral: încheierea glorioasă a unui vast proces istoric, ale cărui începuturi se pierd în negura timpului, procesul prin care Dacia legendară se refăcea în hotarele ei străvechi.

         După aproape 2000 de ani, locuitorii dintotdeauna ai ținuturilor carpato-danubiene se regăseau din nou în interiorul aceluiași stat. Granițele politice se puneau astfel în acord cu granițele etnice! Aceasta este dreptatea care ni s-a făcut la 1 Decembrie 1918!

         Sunt multe gândurile care trec prin mintea românului la o zi atât de însemnată ca aceasta… Cine ar putea să le depene pe toate?! Așadar, încercând o vagă organizare a ideilor, numai câteva, următoarele:

         Mai întâi, constatarea tristă că situația politică de azi diferă mult, prea mult de cea de la 1 Decembrie 1918. Hotarele de azi nu mai coincid cu hotarele de atunci, ale României Mari! Considerăm că refacerea acelor hotare trebuie să fie parte din programul oricărui partid politic, din orice program de guvernare! Dacă pe plan politic lucrul acesta este ceva mai complicat și depinde acum de prea mulți factori externi, pe plan spiritual, cultural și economic refacerea României Mari, ba chiar a unei Românii și mai mari, este cu putință. Ne mai trebuie numai puțină voință! Voință de-aia, politică, adică la nivelul guvernanților, al clasei politice!

         În al doilea rând, să ne aducem aminte că la Adunarea Națională de la Alba Iulia  au participat mii de români veniți din ținuturi care, ulterior, la Trianon, prin decizia ezitantă a Marilor Puteri, au rămas în afara hotarelor noi ale României! Ne referim astfel la românii care trăiesc azi, ca minoritari, în țările din jurul nostru, dincolo de Nistru, în Bucovina, pe valea Tisei sau în sudul Dunării! Sunt câteva milioane de români extranei! Am făcut prea puțin pentru acești români după 1918. Urgența numărul unu, după părerea noastră, este ca guvernul român, pe toate căile posibile, să ceară de la autoritățile statelor vecine, dar și de la cele internaționale, ca românii care trăiesc ca minoritari în alte țări să aibă aceleași drepturi pe care le au în România minoritățile naționale! Ce poate fi mai firesc, mai corect?!

       Mă gândesc bunăoară la românii din Ungaria! Din sate curat românești de la Vest de Tisa, până pe malurile Balatonului răspândiți. La 1918 erau aproape patru sute de mii. Când România a intrat în război alături de Antanta, a fost acceptată condiția pusă de români: la sfîrșitul războiului, hotarul de Vest al României să fie pe Tisa… Azi, statisticile ungurești consemnează abia vreo treizeci de mii de români în Ungaria. În realitate sunt mult mai mulți. Majoritatea greco-catolicilor din Ungaria sunt români, iar greco-catolicii din Ungaria sunt aproape 500.000. Nu prea au cum să existe etnici unguri de religie greco-catolici. Sunt români bieții oameni, dar se feresc să recunoască asta de teama șovinismului maghiar, atât de stupid și de aspru cu cei ce nu vor să se facă maghiari…

      În primele zile ale așa zisei revoluții din Decembrie 1989, când toată planeta asista cu încântare la revoluția copiilor din România, românii din Ungaria au prins curaj și au început să ridice fruntea cu mândrie, afirmându-și românitatea! Au fost nevoiți să facă pasul înapoi când emanații revoluției au început să-și arate adevărata culoare a pulovărelor… Depinde mult de felul cum merg lucrurile în Țară pentru ca conștiința românească să nu piară la românii de peste graniță! Ca și la cei din Țară, îndefinitiv!…

        În sfârșit, un gând pentru românii pe care soarta i-a dus și mai departe de fruntarii, românii risipiți de la Vladivostok până în Portugalia sau Irlanda, în cele două Americi, în Australia. Numărul lor s-a mărit considerabil după 1990, ca rezultat tragic al unor guvernări iresponsabile, criminale. Personal înclin să cred că în România de azi se duce o politică de trădare națională, care urmărește, printre altele, și depopularea Țării, crearea unui vid demografic care să atragă sau să justifice o masivă imigrație din Israel, a peste un milion de evrei. Sunt semne tot mai clare că nu este vorba de o nălucire a mea și a colegilor mei, care am semnalat acest pericol încă cu 10 ani în urmă. Una dintre dovezi este că guvernanții noștri, care au acceptat să slujească acestui plan de înrobire a României, a românilor, nu fac nimic pentru a-i readuce în Țară pe românii risipiți în toate zările. Dimpotrivă, în frunte cu președintele Țării, încurajează sau provoacă exodul românilor tineri spre alte țări.

      Clasa politică de care avem parte nu le poartă de grijă în niciun fel românilor români! Scornesc fel de fel de legi și privilegii pentru minoritari, de s-a ajuns să fii mai câștigat ca român în propria ta Țară dacă te declari țigan, maghiar, croat sau evreu… Ai astfel acces la avantaje interzise românilor neaoși! Legile Țării, în frunte cu Constituția, nici nu pomenesc de români, că există în această Țară o majoritate românească, prin ale cărei sacrificii, prin a cărei clarviziune s-a constituit statul român. Românii nu sunt subiect de drept în Țara lor!

      Nu știm cât va mai dura această abdicare a partidelor politice de la imperativul promovării și respectării intereselor naționale. Pe acest subiect, credem însă că este de datoria noastră, a societății civile românești, să intervenim, prin mijloacele specifice organizațiilor non guvernamentale, specifice intervenției individuale, pentru a forța clasa politică să-și înțeleagă misiunea, dar și pentru a transmite românilor de pretutindeni, din Țară și din străinătatea cea grea, un mesaj de susținere și încurajare, iar la cuvintele de îmbărbătare să adăugăm acțiuni și activități propriu zise, prin care să capete conținut dens, substanțial, grija noastră față de soarta românilor extranei, transfrontalieri.

         Câteva cuvinte în legătură cu un fenomen întristător al zilelor noastre: reacția de adversitate pe care o stârnesc preocupările legate de salvarea și consolidarea românismului, a românității noastre. Avem adversari de tot felul: în interiorul clasei noastre politice, printre așa zișii formatori sau lideri de opinie, printre liderii unor minorități etnice din România și, lucrul cel mai grav, suntem priviți cu ostilitate chiar și de autoritățile statelor vecine, unde trăiesc români de-ai noștri. Români care sunt supuși unui proces brutal sau subtil, dar permanent, de descurajare și marginalizare în calitatea lor de etnici români, proces propriu zis de deznaționalizare. Acest proces nedemn, descalificant pentru cei care îl susțin, este deosebit de complex, se desfășoară pe toate planurile posibile: economic, social, profesional, cultural… Aș sublinia componenta cea mai perfidă a acestui proces: manipularea psihică, atacul la resorturile sufletești ale românismului! Încercarea de a face să dispară din conștiința noastră mândria de a fi român, de a te ști român, urmaș al părinților tăi și al unor străbuni de toată isprava, mari făuritori de valori materiale și spirituale.        

          Am discutat mult acest subiect cu oameni care îl pricep în toată amploarea sa regretabilă, nefericită. Asistăm în zilele noastre la o încercare perfidă de a impune la nivel național un defetism total față de viitorul nostru, ba chiar și față de trecutul nostru, prin răstălmăcirea sau falsificarea istoriei. De pretutindeni și ceas de ceas, prin mass media, prin Internet, auzi vorbe sau ți se oferă texte savant elaborate despre defectele noastre ca români, despre nimicnicia noastră românească. Oameni care și-au trăit degeaba viața, fără să producă nicio valoare, muște care se visează albine melifere, își descoperă vocația de critici și acuzatori ai neamului românesc, chemând la judecată poporul român, pe cei mai de seamă români, în frunte cu Mihai Eminescu, cu Ștefan sau Horia, aruncând asupra a tot ce este românesc umbra îndoielii, a derizoriului, a inconsistenței, a surogatului. A lipsei de autenticitate și de legitimitate!

         Am purtat pe acest subiect îndelungi discuții și consultări cu adevărați oameni de carte, oameni care duc pe umerii lor o autentică operă, o veritabilă carieră profesională, oameni cu o viață socială, de familie, normală, exemplară chiar. Români capabili să sesizeze motivațiile ascunse, oculte, ale acestor campanii de denigrare a românescului din lumea noastră. Din aceste discuții s-au desprins câteva concluzii pe care le consider capabile să orienteze eforturile noastre viitoare:

         Prima și cea mai importantă: suntem agresați pe diverse planuri, iar față de această agresiune cea mai bună strategie nu este cea defensivă, prin care să răspundem punct cu punct unor acuzații sau critici nefondate, deseori aberante. Ci este timpul să contra-atacăm promovând cu insistență valorile și aspectele care ilustrează capacitatea românilor de a excela, de a fi subiecte ale istoriei, fie la nivel regional, fie la un nivel european sau mondial!

         Un exemplu: suntem în permanență atacați – cum bine se știe, cu o tenacitate unică, de nostalgicii Ungariei Mari, care scornesc pe seama noastră fel și fel de basne, precum Simion Dascălul, cronicarul mincinos de odinioară. În mod deosebit pe mulți maghiari îi deranjează că ne sărbătorim istoria și ființa națională la 1 Decembrie! Le vine greu să ne vadă că sărbătorim România Mare, Unirea Transilvaniei cu Țara! Și scornesc fel și fel de motivații false, penibile, în neputința lor de a accepta evidența adevărului, a soluției date de istorie! Răspunsul nostru cel mai potrivit la toată mascarada propagandei lor anti-românești este să le punem oglinda în față, spre a vedea cu ochii lor câte parale fac! Văd paiul din ochiul nostru, dar nu văd bârna care le deformează complet percepția propriei realități. Trebuie ajutați frații noștri maghiari să-și vadă lungul nasului! Să le aducem aminte cu insistență, până le intră bine în computer, că Ungaria Mare după care oftează ei zi și noapte nu a existat! Repet: Ungaria Mare nu a existat! Este scornită de mințile înfierbîntate care confundă realitatea cu visurile deșarte de mărire! Ungaria așa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniță birocratică, a unui funcționar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi și aranjamnte de culise. Ungaria așa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!

          Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac și jumătate de ocupație turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care ne calomniază cu atâta pasiune, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta și din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în pașalîc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupație turcească, păgână, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistență, de opoziție ungurească la ocupația musulmană.

        Nota bene: principatul medieval ungar, creație a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor românești, între care includ și Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu și Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare și principatul Transilvania  odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria și Transilvania erau lucruri diferite, entități complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeași situație cu Moldova și Țara Românescă, fiind toate trei părtașe în mod firesc la aceeași istorie, la același model de organizare politică.

        Insistența cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparația între cel calomniat și calomniator! Foarte ușor și la îndemâna oricui este să constate că oportunismul și lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne-au condus și reprezentat pe noi! S-o spunem pe șleau și pe înțelesul omului de rând: momentele în care să-ți fie rușine de tine că ești maghiar sunt mult mai numeroase și mai jenante decât cele care i-ar îndreptăți cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros… Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgență trebuie adunate de istoricii specialiști și puse pe tapet, căci numai așa vom închide gura celor care și-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

         Ținem totuși să punem o întrebare pentru bravii noștri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câți sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, și câți sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câți sunt românii al căror nume a fost maghiarizat și se fălesc azi cu ei toți maghiarii, și câți sunt maghiarii cu nume românizat?… Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro și trebuie să ne coborîm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanți și insistenți cu orice ocazie! Să vorbim așadar pe înțelesul minții lor, împuținată de ură și năluciri deșarte!

      Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice și să tranșăm odată și pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligați să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce vor face această operațiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situația din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas și Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureș! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui și pentru familie să-și susțină ipoteza, adevărul!… Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!

        Același exercițiu nu ar strica să-l facem și cu ceilalți vecini, întrebându-ne câți ucrainieni, ruși, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, și câți români i-au fericit pe vecinii noștri și ar binemerita nu numai un cuvînt de recunoștință din partea acestora!… Dar ar merita ca în toate aceste țări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt românește și se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea și marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând nerușinarea guvernanților vecini, a guvernanților noștri, complet surzi la suferința românilor din țările vecine?!

        Și mai pun o întrebare, tot pentru vecinii noștri unguri, pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria. Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. După 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria țară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat național! Comunitatea internațională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteți deplânge la nesfârșit dispariția granițelor care aparțineau altora, habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridiculul situației?!

          Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea și administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. După Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Și știți dumneavoastră, frați maghiari, care a fost prima inițiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiară, suverană și independentă pentru prima oară după 400 de ani? Nu știți, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria! Au decis să trimită și au și trimis la București o delegație, de trei conți maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand și lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!… Nici mai mult, nici mai puțin!

        Așadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranța cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiți de exercițiul guvernării, al libertății, fruntașilor unguri le-a fost teamă de riscurile și provocările la care te supune suveranitatea. S-au simțit singuri și neajutorați, neasistați! Nu știau încotro s-o apuce! Cam la fel cum au reacționat țiganii noștri când au fost eliberați din așa zisa robie: s-au trezit și ei dintr-odată neasistați, și s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat și să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!…

        Unde era disprețul politicienilor maghiari față de tot ce este românesc atunci când au venit la București cu căciula în mână cerșindu-ne întovărășirea?! Unde era dorul de libertate și neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…

        Ceva asemănător s-a întâmplat și cu vecinii de la Sud, după Războiul de Independență purtat de armata româno-rusă. În urma acelui război, a înfrângerii Turciei, pe harta Europei a apărut un stat nou: Bulgaria. România, românii adică, de-a lungul istoriei au făcut mult pentru a-i ajuta pe patrioții bulgari să țină aprinsă flacăra identității etnice bulgărești. Poate de aceea, dar și din alte motive, fruntașii bulgari au venit la București, în delegație la regele Carol, cerând ca Bulgaria să se alipească la statul român, să devină parte componentă a regatului… Cine știe dacă nu era mai bine ca Ion C. Brătianu să nu se fi opus acestei idei?! În orice caz, dacă Bucureștiul ar fi acceptat să devină capitală a Țării și pentru bulgari, pentru locuitorii de la Sud de Dunăre, poate că alta ar fi fost soarta românilor din Bulgaria! Așa însă, într-o Bulgarie pentru a cărei apariție din neant au murit mii de români la ’77, minoritarii români au avut de îndurat un regim de deznaționalizare care continuă și azi, sub oblăduirea Comunității Europene… Aceeași situație și în Grecia, în Serbia, în Albania, în Ucraina… Aceeași politică mizeabilă de descurajare și aneantizare a românismului, a populației cea mai veche din această parte a Europei….

        Prin ce impuneau românii în fața vecinilor maghiari și bulgari? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi și mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român. Nici în toată Europa nu găsești multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanță politică! Semn de cumințenie și de înțelepciune atât la nivelul domnilor, cât și la nivelul omului de rând de la talpa Țării!… Nu întâmplător românii se numără și printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum

        …Da, oameni buni, așa s-au petrecut lucrurile după Trianon!  A fost un moment jenant pentru bieții unguri, iar noi, românii, ca niște veritabili domni, ca niște adevărați boieri, ca niște buni vecini, ca niște oameni oameni, ca niște români ce suntem, ne-am abținut să-l popularizăm, să-l mediatizăm și să-l comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfîntul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noștri! Și poate că așa ar trebui să procedăm și în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!

        Din păcate, abnegația ungurească sistematică, instituționalizată, de a lovi și calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră însă și bunul nostru simț sunt considerate de aceștia slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca această impertinență bozgoră să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără rușine să fie obrăzniciți și puși cu nasul la perete, să nu și-l mai ridice așa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simț care să-i tragă de mânecă pe conaționalii lor mai zănateci – sau nu îndrăznesc!, să ne ocupăm noi, românii, de această trebușoară! Și s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă! 

         …Avem nevoie, așadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel și fel de minciuni, ne calomniază și ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul și nu mai putem întârzia cu punerea în funcțiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

         Și adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noștri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră și pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului. Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă și în traistă!… Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, și a vegheat Sfîntul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie și de dăruire apostolică a cărturarilor noștri, și datorită jerfei românești din acei ani teribili ai Marelui Război. 1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…

       E 1 Decembrie! Tuturor românilor așadar, pentru fiecare român în parte și pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima și fruntea sus! Avem de ce! La Mulți Ani Frumoși!

 (Buriaș, 28 noiembrie 2010)

Interviu cu Giovanni “Ioni a lu’ Ceku” De Cecco, Enescu din Italia

Posted by Stefan Strajer On November - 27 - 2010

Interviu cu Giovanni “Ioni a lu’ Ceku” De Cecco, Enescu din Italia

Autor: Gabriel Teodor Gherasim (New-York)

Motto: “M-am apropiat si de jazz (cineva numeste stilul meu “etno-jazz”), dar nu pot sa spun ca eu cant jazz, pentru ca jazz-ul autentic are o mare legatura cu folclorul afro-american, in timp ce muzica mea este un fel de “jazz” nascut la taranii romani.” (Ioni a lu Ceku’)

Exista romani de sange si romani de suflet. Giovanni De Cecco este un roman rupt din spiritul lui Enescu. Are talentul, compozitiile si dragostea

pentru poporul Romaniei care sa dovedeasca prin fapte cele de mai sus.

Un baiat, in a carui maini orice pian clasic devine suava doina, mistica

hora, sincopatul joc, mandra sarba si alte stiluri milenare de muzica sacra

si profana ale tezaurului folcloric romanesc. El mai vorbeste si scrie pe

de-asupra romaneste, cu familiaritatea cu care un imigrant tanar a invatat

limba unei tari adoptive.

Giovanni a absolvit in 1999 Filozofia cu nota maxima la Universitatea Ca’ Foscari din Venezia. In 2005 s-a laureat la Conservatorul Benedetto Marcello tot din Venezia, cu specialitatea pianul clasic. A facut studii etno-folclorice in Romania intre 2004-2010, cu mestesugari ai folclorului romanesc, precum Ioan Pop “Popicu”, in special in zonele Maramures si Transilvania. A incorporat gen Ciprian Porumbescu, George Enescu, Franz Liszt si Bela Bartok, melodii din folclorul daco-roman in orchestratii clasice si a (re)adus muzica romaneasca in scenele salilor de concert clasice. Fire contemporana, a integrat si elemente fine de jazz in aceste compozitii exceptionale si a dus melosul daco-roman in cluburile de jazz international.

Din palmaresul de muzica romaneasca atat de impresionant a lui “Ioni” amintim numai cateva spectacole: la Nagoya in Japonia, spectacol

reprezentand Romania cu ocazia expozitiei internationale Aichi Expo 2005, in fata Presedintelui Traian Basescu si a domnului Toyota; Palatul Cotroceni, interpretand compozitiile sale de sorginte romaneasca in fata fostului Presedinte Iliescu; spectacole cu compozitii romanesti in Italia (Venezia, Roma, Udine, Barletta, Bari, Treviso, Reggio-Emilia), Romania (Bucuresti, Cluj, Iasi), Turcia (Istambul), Austria (Viena), Cehia (Praga), Suedia (Stockholm), SUA (New-York), s.a. De la posturile nationale si private de televiziune si radio din Romania, Italia, Germania si Suedia, la presa scrisa din tot atatea tari (si nu numai), “Ioni a lui Ceku’” a

prezentat mai mult frumusetea Romaniei decat au facut-o unele institutii de

stat din Romania, care sunt platite ca sa o faca.

L-am rugat pe Giovanni “a lu’ Ceku’” sa imparta cu cititorii nostrii cate ceva despre cine este el si ce l-a atras la tezaurul cultural al muzicii

daco-romane.

*

Gabriel Teodor Gherasim: Draga Giovanni, pentru cine iti asculta compact discurile, ca sa nu mai vorbim de cei care te vad fie in direct pe scena, fie la You Tube, Facebook s.a., esti o revelatie venita din Romania. Si totusi esti italian sadea si traiesti la Venezia. Cum ai ajuns tu din Tara Dodgilor Veneziei, in Tara Maramuresului lui Dragos, si in Romania in general, si ce te-a atras si iti da pasiunea pentru muzica poporului roman?

Giovanni De Cecco: Intalnirea mea cu Romania a fost ceva foarte mistic. Cand eram un copil mic, desenam peisaje de munte cu casute mici si colorate; schitele astea erau foarte diferite de orasul in care m-am nascut (Udine). La varsta de 27 ani, am vrut sa merg in Romania pentru o vacanta. De multi ani imi spuneam: “vreau sa merg in Romania, doresc foarte mult.” Nu stiam tangibil ce ma atragea acolo, dar ceva din mine insista ca sa vad acea tara. Cand am ajuns in Bucovina, pentru mine a fost un fel de soc sentimental cat si o revelatie: am observat cu stupoare ca acele schite desenate de mic copil de mine, reflectau cu fidelitate arhitectura, peisajelele, muntii si satele locale.

Dupa 2-3 ani, cand am citit “Spatiul mioritic” de Lucian Blaga, am inteles despre ce era vorba; simteam ca aveam in sangele meu un fel de memorie jungiana [C.G.Jung] a unui trecut pe care altcineva l-a trait…

G.G.: Ce memorii ai din Romania lautarilor rurali si urbani cu care te-ai format la stilul popular romanesc? Poti sa ne relatezi cateva episoade favorite?

G.D.C.: Am foarte multe memorii, multe sunt diferite; am fost la ceterasi din Maramures, in Bucovina, in Ardeal, dar am avut norocul si sa-i cunosc si pe lautarii din Bucuresti si pe cei din sudul Romaniei.

Pentru mine, episodul cel mai favorit a fost cand l-am intalnit pe ceterasul Ionu lu’ Grigore zis “Paganini”, din Salistea de Sus, Maramures. Un om formidabil: omul asta cand iti canta se uita direct in ochii tai, are puterea hipnotizanta a ceterii cu care iti invaluie sufletul. Odata cand am fost la un “joc” din Maramures, am stat in picioare aproape 5 ore fara ca sa ma misc, ascultand muzica cantata de “Paganini”si de un alt ceteras, Mihai Covaci, zis “Diavolu’”.

Nu pot sa spun numai ca o “ascultam” acea muzica, cum asculti de exemplu o simfonie de Brahms, adica cu un creier muzical educat de scoli si in spirit occidental. Pot sa spun ca experienta era ca o comuniune, adica ca si cum muzica ar fii circulat “prin propriile vine”. Pot sa spun ca atunci n-am mai simtit nici o conditionare a societatii, ci ca muzica m-a preluat ca o invaluire de dragoste, pasiune, ritm, frumos si libertate, pe care n-am mai simtit-o in asemenea conditii inainte. A fost o experienta “lisergica” (fara drogul respectiv, desi un pahar de horinca buna bausem inainte). In acest sens am inteles mai bine ce mi s-a intamplat ulterior, dupa ce am citit eseurile marelui Mircea Eliade asupra folclorului, mai ales cele despre riturile Matragunei.

G.G.: Orice imigrant trece prin dificultatile inerente ale adaptarii si

aclimatizarii la tara adoptiva, fie lingvistic, cultural, social sau

personal. Cum te-au primit romanii cand ai imbratisat (fie si temporar)

lumea sedentara sau nomada a muzicienilor traditionali din Romania?

G.D.C.: Romanii sunt foarte primitori; pentru ei este o surpriza mare insa, ca un italian este indragostit de Romania si de muzica lautareasca. Eu arat ca un fel de “soi” deosebit. Ma duc in Romania si ei vor sa ma primeasca cu pizza, spaghetti, etc…, ca sa ma simt “ca acasa.” Dar cand eu le spun “dati-mi un viorist, acordeonist ‘tuica si oamenii buni’”, ei inteleg eventual ca acolo nu mai sunt Giovanni De Cecco, dar sunt Ioni a lu’ Ceku’.

Apropo, am fost botezat “Ioni a lu’ Ceku’” de Vasile Ionescu, seful tiganilor, cand am dat un recital la “Art Jazz Club” din Bucuresti, organizat de Partida Rromilor (Tigani, n.r.), pentru lautarii din Bucuresti. A fost o emotie foarte mare pentru mine, mai ales pentru ca am cantat in fata celor mai importanti lautarii din Bucuresti: Ionica Minune, Marian Mexicanu, George Udila si altii….

G.G.: Au mai fost cazuri de muzicieni din Vest, pregatiti clasic, precum Colea Serban, care au preluat si adaptat muzica romaneasca pentru compozitii si spectacole in fata publicului occidental. Ce a insemnat pentru tine transpunerea pentru pian a unor piese romanesti cantate traditional la vioara cu goarna, nai, tambal sau fluier? In ce masura a fost muzica romaneasca primita de publicul tau?

Poti sa ne redai niste episoade in acest sens?

G.D.C.: Pentru mine transpunerea pentru pian a muzicii lautaresti a fost grea la inceputul, in special cand am vrut sa cant muzica lautareasca la pian singur. Pianul nu este in general un instrument traditional de muzica lautareasca. Dar am ascultat atat de multa muzica traditionala romaneasca, am vazut ce fac acordeonistii, tambalistii si dupa niste ani am creat un stil foarte personal de a interpreta muzica aceasta la pian. Am invatat foarte mult de la Ferenc Liszt cum sa gandesc “orchestral” la pian solo. Pot sa spun ca muzica romaneasca este primita de publicurile diferite in masuri diferite…

Turcii si nemtii au fost cei mai pasionati; lautarie romaneasca (in special din sudul Romaniei), are o legatura foarte puternica cu muzica turceasca, in timp ce publicul neamtesc are urechi si o sensibilitate mare pentru fiecare muzica, sensibilitatea care provine din educatia si din sufletul lor.

G.G.: Cine sunt colaboratorii tai de interpretare a compozitiilor tale, ce i-a atras si cum s-au adaptat la muzica romaneasca?

G.D.C.: Am inceput sa cant muzica romaneasca cu naistul Nicolae Voiculet, in special la orga. El a fost o persoana foarte importanta pentru mine pentru ca am inceput cu el sa cant muzica aceasta. La sfarsit drumurile noastre s-au despartit, dar am o mare recunostinta pentru el.

Am colaborat foarte mult cu clarinetistul italian Francesco Socal, care este specializat in muzica klezmer. Klezmer-ul este 70% muzica romaneasca cantata de evreii din Basarabia, Bucovina si Maramures; atunci n-a fost prea greu pentru el sa cante ceva romaneste cu mine…

Dar colaboratorul cel mai important pentru mine a fost violonistul Leonardo Jeszensky. L-am cunoscut in Maramures, la ziua lui “Popicu”, un

cantaret-zongorist-ceteras foarte faimos (este liderul grupului “Iza”), un

prieten comun al nostru. Leonardo, este jumatate ungur si jumatate brazilian, si era foarte indragostit ca si mine de muzica romaneasca, in special din Ardeal. A fost o imbinare ideala de la prima vedere! Am vrut sa colaboram impreuna si am facut foarte multe concerte in Germania, Austria, Turcia, Suedia, Romania, Ungaria….Am inregistrat si un compact disc impreuna, pentru vioara (respectiv vioara cu goarna) si pian (“Traditional music from Romania”, De Cecco – Jeszensky Duo). Chiar daca amandoi stim si engleza, noi vorbim numai romana impreuna, eu cu accentul meu italian, el cu accentul portughez, -va dati seama de coloratura lingvistica care iese-.

G.G.: Multi muzicieni din etniile minoritatilor etnice ale Romaniei, precum armeni, evrei si tigani, au preluat repertoriul muzical romanesc si l-au propus comunitatilor lor din restul lumii cu mult succes (vezi lautarii

evrei ai secolului trecut din New-York, sau lautarii armeni din aceeasi

perioada din Los Angeles). Unde vezi imbinarile ideale ale muzicii romanesti in culturile minoritatilor, si cum au fost primite compozitiile tale atasate predominant melosului romanesc, la audientele evreiesti, tiganesti si din alte etnii, fie in Romania, sau in strainatate?

G.D.C.: Pentru mine chestia asta a fost foarte importanta. In Romania de la lautarii batrani din Maramures si Bucovina am invatat foarte multa muzica evreiasca care o cantau in trecut la nunti evreiesti. Deci tezaurul folcloric al stilului evreiesc a ramas acum in posesia unor lautari tigani din Romania. Pe de alta parte, o parte puternica a culturii romanesti si a acestor imigranti din SUA a ramas, sau a fost usor modificata, de catre lautarii evrei de klezmer nascuti in SUA.

Ce vreau sa fac este ca sa amintesc tuturor ca toate aceste etnii, romani, evrei, unguri, tigani, hutuli, au contribuit masiv la splendidul si bogatul tezaur muzical romanesc. Incerc sa le explic la oameni ca pe de-o parte le este usor ca sa conceapa ca jazzul, de exemplu, este creatie afro-americana. Dar tot acesti oameni ar trebui sa conceapa tot asa de usor ca muzica klezmer este 70% romaneasca. Trebuie sa amintesc la multi minoritari ca doinele, sarbele, horele, pe care ei le declara “evreiesti” sau “tiganesti”, sunt din mostenirea folclorului romanesc.

In acelasi timp, trebuie sa dezbat si cu unii romani idea ca, pe langa muzica “pura” romaneasca, trebuie de dat credit si altor minoritati care si-au adus aportul la bogatia folclorului din Romania.

Am dat un concert, la Iasi in ianuarie pentru comunitatea evreiasca. Evreii cei mai batrani au apreciat foarte mult ce am cantat, si au spus: “da, hora asta se canta la nunta la noi, la evrei”. Dar un spectator roman mi-a spus: “da, a fost foarte frumos, dar cand ai cantat klezmer? Ca eu n-am sesizat diferenta”.

Asta s-a intamplat pentru ca eu am cantat un repertoriu de muzica romana-evreiasca. Evreii au zis: “da, e evreiasca.” Romanii au zis: “da, e romaneasca.” Romanii asociau klezmerul cu repertoriu din SUA cantat in orchestrele conduse de dirijori ca Benny Goodman, si cu melodiile poloneze sau ucrainiene cantate in formatul “swing”, nu cu repertoriul evreilor basarabeni din SUA, ca cel a lui Belf’s Roumanian Orchestra, sau Abe Schwartz and His Orchestra. De asta spectatorii mei romani au zis, ca aud numai muzica romaneasca.

G.G.: In ciuda faptului ca ai sustinut spectacole in fata a doi presedinti ai Romaniei, imi spuneai intr-o discutie anterioara ca inca nu ai un publicist care sa-ti tipareasca si distribuie partiturile pe piata muzicienilor interesati. Cum te pot asista admiratorii muzicii romanesti si guvernul Romaniei ca sa expui splendidele tale compozitii de inspiratie romaneasca de acum inainte?

G.D.C.: Da, inca n-am un publicist, dar ce-i drept, inca nici nu l-am cautat pana acum. Stilul meu, pot sa spun ca s-a nascut si va muri cu mine. Eu sunt un improvizator, de fiecare data cant diferit, ca un lautar. Dar, in acelasi timp, structura compozitilor mele are o mare legatura cu traditia occidentala clasica, in special din timpul romantismului.

M-am apropiat si de jazz (cineva numeste stilul meu “etno-jazz”), dar nu pot sa spun ca eu cant jazz, pentru ca jazz-ul autentic are o mare legatura cu folclorul afro-american, in timp ce muzica mea este un fel de “jazz” nascut la taranii romani. Este insa adevarat ca am unele compozitii (cele mai complexe) care ar putea beneficia de publicare si de propunerea lor in repertoriul muzicienilor occidentali, dar am si rezervatii ca astfel ar putea “stagna” pe hartie si si-ar putea pierde un pic din “viata” lor.

G.G.: Unde vezi muzica si cultura romaneasca in contextul muzicii si culturii universale ale secolului acesta, al satelitilor, telefoanelor

mobile si a predominantei Occidentale in avalansa de consum cultural modern?

G.D.C.: Traim intr-o perioada foarte grea pentru acei muzicieni care nu vor sa faca muzica comerciala. In Romania aud foarte multa lumea care spune: “Tiganii astia cu manelele lor au distrus gustul muzical romanesc”; dar ce au facut rromii cu muzica lor, romanii au facut tot la fel: acum se canta muzica cu clape electronice, cu efecte de sintetizator, si lumea se justifica spunandu-si: “asa-i modernitatea”. Daca asta este modernitatea, eu insa o refuz.

Traim intr-o perioada de deteriorare umana, ceea ce Hindusii chiama “Kali Yuga,” dar cred ca mai exista si un mic loc in aceasta lume a muzicii, artei, filozofiei, unde sa sa ofere lumina frumosului omenirii, inclusiv al acelui frumos milenar al culturii si muzicii romanesti.

G.G.: Ar mai fii ceva care ai vrea sa adaugi pentru cititorii nostril?

G.D.C.: Doresc ca sa cant pentru ei, imi place la nebunie sa cant!

G.G.: Cum poti fii contactat de cititorii nostrii, atat pentru spectacole cat si pentru comandarea de compact discuri?

G.D.C.: Mobilul meu este +39 347 1581706

Email-ul este: giovannidececco@giovannidececco.com

Web-site-ul meu este: www.myspace.com/giovannidececco .

M-a gasit si pe Facebook : http://www.facebook.com/dececco.giovanni

Am multi prieteni romani cu care comunic!

G.G.: Multumim pentru interviu si mult spor in interpretarea si compozitiilor tale inspirate din milenarul tezaur muzical al Daciei-Romania!

G.D.C.: Eu va multumesc din suflet. Sa traiasca poporul roman! Ioni va iubeste!

27 Martie – Ziua Unirii Basarabiei cu Romania

Posted by Stefan Strajer On March - 28 - 2010

92 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania

Grupaj de texte scrise de colaboratorul nostru Andrei Vartic in anii precedenti. Le publicam acum cand se apropie un an de la disparitia lui de pe acest pamant si trecerea la cele vesnice.

Foto. Andrei Vartic (1948-2009)

Unirea noastra-i pentru totdeauna

Ei ne sperie anume cu trasnistrizarea în preajma aniversarii a 90 de ani de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România. Degeaba. Fiindca ei au fost, sunt şi vor ramâne ocupanti şi calai. Iar Basarabia a fost, este şi va fi pamânt românesc. Şi chiar daca ne-au bagat pe gât un preşedinte comunist arogant, chiar daca majoritatea politicienilor de azi de la Bucureşti şi Chişinau şi-au pus la vedere coada între vine, ei nu pot scoate din istorie votul Sfatului Tarii prin care Basarabia „de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu muma sa, România”. Cum sa scoti de pe axa timpului acest magnific „pentru totdeauna”? Cum sa nu ne cerem drepturile de cetateni români consfintite prin Actul Unirii? Cum sa uite Basarabia de „muma sa, România”? Cum sa uite România de fiica sa, Basarabia?
Ei urasc Actul Unirii. Daca ar putea ei ar şterge ziua de 27 martie din calendar. Ei au explodat Senatul României, au facut RASSM, RSSM şi RM, s-au înfratit cu Hitler la 23 august 1939, au format ilegal în România Mare una din cele mai mari organizatii teroriste din lume pe care au activat-o la 26 iunie 1940, ei ne-au distrus bisericile şi au ucis preoti şi calugari. Ei au ucis sute de mii de oameni nevinovati, inclusiv copii, doar ca sa le impuna basarabenilor alta istorie decât cea adevarata, alt destin decât cel creştin, românesc şi european. Dar cum sa lupti cu voia lui Dumnezeu, care a daruit poporului român creştinismul nativ, împamântenit de Apostolul Andrei?
Pentru a lupta cu Actul Unirii ei au clocit şi dupa 1989 razboaie geopolitice şi epurari etnice, au distrus şi furat economia RM şi au provocat alungarea peste hotare a peste un milion de cetateni, au fondat posturi de radio şi TV, ziare şi reviste, fundatii şi ONG-uri antiromâneşti, au editat manuale de istorie falsificata, au distrus institutele academice de cercetare a istoriei şi culturii, au impus politicieni corupti în partidele de opozitie. Dar cum sa corupi inima mamei care plânge de dorul fiului alungat anume de ei la munci umilitoare peste hotare?
Genocidul din anii 1940-1952 şi confiscarea prin teroare a averii cetatenilor, fortarea metisajului etnic sau batjocorirea Declaratiei de Independenta a RM – care a reconfirmat votul politicienilor de la 27 martie 1918 şi a condamnat pactul dintre Hitler şi Stalin -, sunt folosite de ei şi în primavara anului 2008 pentru a ascunde arhetipul reunirii poporului român votat la 27 martie 1918 anume în Basarabia. Visat dupa 1812, spiritualizat de concertele lui George Enescu, sfintit de Gurie Grosu, Actul Unirii este unul din fundamentele naturale ale Europe. Cum sa ni-l anihilam? Cum sa taiem creanga viitorului european de sub picioarele copiilor noştri?
Ei încearca sa-i convinga „democratic” pe românii din Basarabia „sa îmbratişeze orice identitate etnica sau nationala”, numai nu pe cea româna. Ignoranta şi lichelismul ciocoimii autohtone face parte din acest razboi mincinos dus de ei împotriva Actului Unirii. Ruperea prin razboi a micii creaturi geopolitice RM în alte mici state înca din anul 1990 face parte anume din acest scenariu. Razboiul este arta lor. Unirea, însa, a fost, este şi va fi a noastra pentru totdeauna.

*

Ostaşul român al Basarabiei la 1917
În vara-toamna anului 1917 neamul românesc din Basarabia a generat o elita de intelectuali şi politicieni, de preoti şi, mai ales, locotenenti şi sublocotenenti, fruntaşi, simpli ostaşi şi marinari, care au decis crearea unui organ legiuitor al Basarabiei pe care l-au şi proclamat, cu toate formalitatile juridice în ordine, la 21 noiembrie (stil vechi) 1917, orele 12.00. Sfatul Tarii şi-a deschis atunci solemn prima sesiune în Sala Mare a Liceului nr. 3 de baieti din Chişinau, astazi Academia de Muzica, Teatru şi Arte Plastice, sala devastata prin reparatie de un fost rector al acestei Academii. Evidentiem aici rolul elitei militare basarabene de la 1917, formata, ca şi cea intelectuala, în fosta Rusie a Tarului (aşa cum elita Ardealului s-a format în fostul imperiu Austro-Ungar), fiindca anume la Congresul militarilor basarabeni din 20-28 octombrie s-a luat decizia de a se crea neîntârziat Biroul de Organizare al Sfatului Tarii, birou care, în frunte cu exstraordinarul locotenet Gherman Pântea, l-a şi constituit în numai o luna de zile, în conditiile haosului politic şi administrativ instalat la Sankt-Petersburg de bolşevicii lui Lenin şi Trotkii.
Ofiterimea şi ostaşii români care faceau parte din acel Birou, genial stat major al timpului, au reuşit sa elaboreze în noiembrie 1917 cea mai buna stratagema politica, cea a votului liber, secret şi universal (insignifiant atunci în Europa), a reformei agrare şi şcolarizarii obligatorii, şi sa aleaga un parlament democratic şi reprezentativ, national şi profesional, responsabil, moral şi martir (cum vor arata timpurile) care a şi decis, dupa adunarile care au avut loc în primavara şi vara anului 1917 (vezi introducerea alfabetului latin în mai 1917) cel mai bun drum politic, social şi economic pentru Basarabia, dar şi pentru România întregita, salvând-o de la genocidul bolşevic, declanşat în Rusia.
Accentuam aici ca, deşi ideea reunirii Basarabiei cu întregul neam românesc a fost puternica şi vie în Basarabia în toata perioada de dupa ocuparea din 1812, anume la adunarile şi congresele militarilor basarabeni, care au avut loc la Odesa şi Chişinau, s-a discutat aprins şi s-a luat decizia, epocala pentru acele timpuri, când vechiul regat controla doar o parte a Moldovei istorice, de reunire cu România (solutie votata mai apoi şi de ardeleni, şi de bucovineni). Eroilor militari basarabeni ai anului 1917, dintre care cel mai aproape de Dumnezeu a fost preotul militar Alexe Mateevici, glorie veşnica!

Foto.Doi basarabeni romani care si-au dedicat viata neamului din care fac parte: Grigore Vieru si Andrei Vartic. Ambii au lasat o mostenire inestimabila neamului romanesc.

*

Stere, sau niciodata cu Rusia
Andrei Vartic

I. În mediile intelectuale de la Chişinau (nu în cele politice) se discuta mult în ultimul timp despre influenta Rusiei în Europa Centrala şi de Sud-Est şi caile pe care le foloseşte diplomatia rusa pentru a crea o masa critica de cetateni, binevoitoare Rusiei, orientata spre întarirea acestei influente. În cadrul acestor discutii apar întrebari la care nu se gasesc raspunsuri logice. De ce, de pilda, actuala Rusia, velicoderjavnica şi pravoslavnica, sustine politica aberanta, românofoba şi antieuropeana, dar şi pe cea de rupere a ortodoxiei în mai multe structuri antagoniste, a comunistului Voronin (vezi declaratiile recente ale lui Voronin privind anularea Deciziilor CEDO sau cele mai vechi despre „România, ultimul imperiu al Europei”, sau cea din urma, de la 5 decembrie, de la Bruxelles, despre „agresiunea permanenta” a României contra RM)? De ce, în acelaşi timp, între Moscova şi Chişinau se duce un razboi îndaratnic, parca de ochii lumii, parca în toata legea, în problema retragerii trupelor ruse din RM, deci în cel al viitorului Trasnistriei, care are şi grave consecinte economice? De ce Rusia, prin agregatul sau politico-militar de la Tiraspol, îl umileşte îngrozitor pe Vladimir Voronin şi nu i-a permis macar sa participe la înmormântarea mamei sale, Pelagheea Bujenita? Probabil nu de aceea ca dna Pelegheea este fata lui Isidor Sârbu, fostul primar al Corjovei (satul natal al lui Vladimir Voronin) în timpul guvernarii lui Ion Antonescu, refugiat dupa 1944 lânga Târgovişte? Tot în aceasta ordine de idei, se mai întreaba intelectualii basarabeni, cine o fi trimis la Chişinau, direct sau indirect, grupul trotkist de la Preşedintia RM care, la rândul lui, îl consiliaza pe Voronin? Moscova? Washingtonul? Exista vre-o legatura dintre acest grup şi Internationala a IV-a trotkista, cica reprezentata în Basarabia şi de Mihnea Berindei (care l-a şi laudat pe Voronin în presa de la Paris şi Bucureşti), şi de Vladimir Socor, actualul sfatuitor „american” al preşedintelui RM? Influenta acestui grup asupra lui Voronin s-a deconspirat mai ales la ultima plenara a CC a PCRM, unde Voronin, la prima vedere neaşteptat, a criticat dur abuzurile fostului regim sovietic, dar nu şi pe cele ale lui Lenin şi Trotkii. A patit-o mai ales fustangiul Leonid Brejnev, fi-ei taråa uşoara, care, în opinia lui Voronin, a distrus ideea frumoasa a internationalismului şi multiculturalismului comunist şi a creat nationalismul birocratic sovietic, care a şi naruit fosta u.r.s.s.
Aşadar, cei care urmaresc declaratiile politice ale lui Voronin au ce cumpani. Fiindca de la învinuirile dure aduse democratilor de la Chişinau, cum ca „ei au distrus u.r.s.s.”, de la sloganul electoral de creare a Uniunii Rusia-Belarus-Moldova şi pâinea de 16 banuti, pâna la cel de incriminare a birocratilor comunişti ai lui Brejnev, este o distanta mare. Privite prin lumina asasinarii lui Leon Trotkii de catre agentii lui Iosif Stalin, noile declaratii politice ale „comunistului” Vladimir Voronin nu par atât de surprinzatoare. Aparând trotkismul şi ideologia „revolutiei permanente” comuniştii moldoveni nu s-au atins de faptele celor mai mari criminali bolşevici, Vladimir Lenin şi Leon Trotkii, care au şi „fondat” uciderile în masa ale inocentilor, distrugerea Bisericii Ortodoxe Ruse, lichidarea proprietatii private, revolutia permanenta, foametea organizata, procesele politice, Gulagul, lichidarea taranimii etc. De altfel ura genetica a trotkiştilor împotriva taranimii, clasa sociala cea mai conservatoare, se reflecta şi în noul program al comuniştilor din RM, care prevede „diminuarea constanta a ponderii agriculturii în PIB-ul RM”. Or, în conditiile schimbarilor climaterice globale şi a aparitiei noilor resurse de energie, aceasta politica este cu certitudine una sinucigaşa pentru RM.
De ce, aşadar, îi trebuie Rusiei, care şi-a cumparat în ultimii ani pe bani grei puternice pârghii politice şi economice în România, sa se certe deschis cu întreg poporul român, adica cu 30 milioane de oameni şi sa primejduiasca astfel existenta acestor pârghii? De ce este suparat cel mai mare imperiu geografic al lumii pe cea mai mare etnie din spatiul Central şi Sud-Est european, sustinând buimaceala politica a unor neo-trotkişti aciuati la Chişinau? Chiar este mai important pentru Rusia sa-l poarte fatiş în palme pe un batrân dezechilibrat politic şi moral (a se vedea cu câta ardoare acest om se închina dimineata lui Lenin şi apoi se duce semet la liturghie) în dauna prieteniei cu întreg poporul român şi a influentei Rusiei în toata Europa de Sud-Est?
Raspunsul la aceasta întrebare îl da, probabil, atitudinea foarte negativa a românilor fata de Rusia şi cea foarte pozitiva fata de americani. Iar aceasta atitudine, vrea actuala Rusie acest lucru sau nu, are ca suport geopolitic felul cum s-a comportat vechea Rusie fata de poporul român de la 1711 încoace, mai corect de la 28 iunie 1711, când s-a semnat tratatul de la Lutk, parafat şi de boierii Moldovei de atunci (cei drept dupa o betie straşnica în tranşee soldateşti, cu vin dulce, frantuzesc, pe care a organizat-o Petru I la Iaşi). Acel tratat (de fapt proiectul rus pentru Balcani) şi cinismul împaratului rus fata de Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir (dupa pierderea bataliei de la Stanileşti împaratul s-a dus la o nunta imperiala, iar principele Moldovei, educat în mediile diplomatice şi intelectuale ale Constantinopolului, a fost surghiunit la o moşie îndepartata de la capatul lumii, în pusta tatarasca a Harkovului), au sugrumat vita domnitorilor români din principatele româneşti. De la acel 28 iunie din 1711 li se trage principatelor interdictia turceasca de a-şi alege domnitori autohtoni (macar politicienii români nu pot uita ca ambasadorul Rusiei la Constantinopol a privit calm de la balconul casei sale tot spectacolul decapitarii Brâncoveanului şi a familiei lui şi asta fiindca Brâncoveanul pregatise obozul cu alimente pentru Armata Rusa „daca rusul biruie la Stanileşti”). Mai târziu, dupa ce Ecaterina a lansat (în 1782) proiectul ortodox al regatului dacic (Rusia a speculat necontenit unitatea ortodoxa, lansând în principate ideea ca numai Rusia va salva pe români de turci), dupa ce tot ea ocupase în 1789 Moldova pâna la Siret, iar în 1806 toata Moldova şi Muntenia, generalul Kutuzov, simtind ca Tarul îl va destitui, a cumparat în 1807 (cu multi bani, se spune) de la Alexandru Moruzi, „cedarea” Basarabiei din 1812. Apoi, tot generalii ruşi, au instaurat şerbia în principate, au provocat fenomenul bejenarilor în Moldova (şerbia îi impunea pe razeşii moldoveni sa fuga în Basarabia, la Tar, unde li se dadea pamånt pe degeaba), au întârziat reformele politice şi economice europene şi au folosit la maximum resursele umane, animale şi alimentare ale taranului român în toate razboaiele lor cu turcii. Nu mai continuam lista nenorocirilor aduse de ruşi în principate (românii nu uita fraza lor „înaripata”: „O sa lasam românilor doar ochii, ca sa plânga!”), dar faptul ca un alt 28 iunie, dar de la 1940, a readus în România aceiaşi politica cinica (cu reactivarea sloganului „Vrem Moldova pâna la Siret”), nu poate fi trecut cu vederea. În fond, toate actele Rusiei împotriva principatelor, apoi şi ale României, demonstreaza de ce românii au vrut aşa de tare dupa 1945 ca sa vina, în sfârşit, americanii.
Or, în noile conditii ale lumii, când Globalizarea impune politic, economic, social, religios, cultural alte metode pentru a se domina, inclusiv prin teroarea hidrocarburilor, statele şi popoarele Europei (asta e realitatea adevaratei politici) este de neînteles de ce Rusia foloseşte doar arta lui Kutuzov pentru a-şi pastra influenta în Europa Centrala şi de Sud Est, şi nu şi pe cea, de pilda, a icoanelor ruse, a baletelor ruse, a lui Gogol, Ceaicovskii, Stravinskii şi Cehov, aşa de mult dorita în România. Este inexplicabil, mai ales de catre intelectualii basarabeni de la 2007, de ce Rusia doreşte cu atâta înfocare sa rupa în doua poporul român şi prin ruperea în doua a ortodoxiei, încercându-se din rasputeri sa se creeze la gurile Dunarii un nou popor european, poporul moldovenesc vorbitor de limba româna, pentru care s-a nascocit, cica, şi o noua patriarhie, Patriarhie Ortodoxa Moldoveneasca. Desigur, cercetat global, fenomenul ar gasi o explicatie în confruntarile Spaniei cu bascii, sau ale regatului belgian cu flamanzii, sau în pretentiile Ungariei fata de Ardeal (despre care a amintit recent, şugubat şi rece, Vladimir Putin). Dar ungurii nu vorbesc româneşte, flamanzii nu vorbesc frantuzeşte, iar bascii, cei mai duri dintre toti nationaliştii europeni, nu vorbesc spaniola. Or, nici un om de ştiinta de pe lume nu va descoperi vreo diferenta între „Buna ziua!” spusa la Bucureşti şi cea spusa la Chişinau (mai ales în pronuntia bucureşteana a lui Marian Lupu, preşedintele comunist al Parlamentului RM). Cine ştie, poate întâlnirea lui Vladimir Voronin cu Mark Meyer, consilier al tuturor preşedintilor României, dar şi avocat american, care a avut loc pe 5 decembrie 2007 anume la Bruxelles, va lumina un raspuns pentru acest nod de crize basarabean, atât de încâlcit şi dinspre Est, şi dinspre Vest.

II. La 21 noiembrie (stil vechi, 5 decembrie, stil nou) 1917 îşi tinea prima şedinta Sfatul Tarii de la Chişinau, parlamentul Basarabiei ales democratic (în limitele democratiei europene de atunci). Catre acea data strategia Unirii cu România fusese deja adoptata la Congresul militarilor moldoveni (20-28 octombrie 1917, înainte de revolutia bolşevica), condus de genialul locotenent Gherman Pântea (viitorul primar al Chişinaului şi Odesei), şi ea reprezenta un „Niet!” hotarât al militarilor moldoveni (educati la şcolile militare ruseşti) dat şi tarismului, şi bolşevismului rusesc. Acei oameni ştiau foarte bine ca Rusia nu are nici un fel de gând bun pentru poporul român, mai ales pentru poporul român din Basarabia. Dorinta lor de a se reuni Basarabia cu întreaga natiune româneasca a exprimat-o atunci cel mai bine Constantin Stere, ideologul Marii Uniri. Când Stere a spus (dupa ce a fost şi boier, şi detinut politic în Rusia) „Niciodata cu Rusia!” s-a exprimat toata atitudinea poporului român fata de politica cinica a Rusiei şi în principate, şi în Basarabia. Depinde acum numai de Rusia, prea uriaşa geografic, politic, militar, economic pentru a fi convinsa din exterior, sa-şi schimbe aceasta politica fata de poporul român.
În acelaşi timp deciziile Sfatului Tarii au aratat cât de puternica este influenta spiritualitatii şi ideii reformatoare ruse în Basarabia (care s-a evidentiat mai ales în cunoscuta scrisoare a lui Nicolae Alexandri, prieten al lui Lev Tolstoi, decanul de vârsta al Sfatului Tarii, adresata lui Pan Halipa). Votând la 27 martie 1918 reunirea conditionata în ştiutele anexe la Actul Unirii, ofiterimea, intelectualii, moşierii, taranii, meseriaşii din Basarabia demonstrau ca ştiu şi situatia din Vechiul Regat, unde, vorba reginei Maria, domnea „orientalismul moravurilor, mizeria taranimii şi, mai ales, imaginea creata de îndelungata propaganda… ostila României”, pe care a realizat-o (inclusiv cu algoritmul tiganesc, care a umilit şi umileşte înca pe români) şi Rusia, şi Turcia, şi Imperiul Austro-Ungar. Cerând, de altfel ca şi ofiterimea şi politicienii bucovineni şi ardeleni ceva mai târziu, legiferarea prin Constitutie a votului liber, secret şi universal, apoi reforma agrara (care, transformând pamântul în marfa a facut posibila relansarea industriei, finantelor, medicinii, culturii, cercetarii etc), apoi libertatile autoritatilor locale, apoi libertatile fundamentale ale omului, apoi şcolarizarea în masa etc, etc provinciile reunite cu vechiul regat la 1 decembrie 1918 au impus România sa încerce sa se schimbe, sa se modernizeze, sa devina o mare putere europeana.
Daca nu a fost sa fie aşa, daca Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea la 17 iulie 1940 ca România nu s-a întarit militar dupa situatia favorabila din 1918, de vina nu mai sunt Basarabia, Bucovina şi Ardealul. Ci coruptia şi mizeria moravurilor (despre care a vorbit cu atâta putere şi basarabeanul Vasile Stroiescu atunci când a deschis şedinta primului parlament al României Mari), care au facut sa dispara în conturi elvetiene cele 20 miliarde de lei aur, votati de Parlament pentru modernizarea Armatei române (Carol al II-lea ar fi realizat acest virament subtil cu ajutorul amantei sale, aventuriera Elena Lupeasca, despre care Iuliu Maniu spunea ca este spioana sovietica). S-a crezut atunci minciuna lui Max Litvinov, comisarul lui Stalin şi al Kominternului, care vocifera pe la Geneva ca „trebuie definit foarte clar agresorul”, fiindca tratatele politice şi pacea (declarata, desigur, prin tratate) sunt mai puternice decât tancurile şi avioanele de lupta. Deci în timp ce agresorii, adica Stalin şi Hitler, se înarmau galopant cu tancuri, maşini blindate şi avioane de lupta, statul român umilea armata româna cu ciorba de fasole, carute trase de cai bolnavi şi arme din primul razboi mondial. Cel care s-a împotrivit cel mai tare acestei politici, cel care a luptat pâna la sacrificiu împotriva perfidei politici a pacii ruseşti şi cominterniste a fost Constantin Stere. Întâmplator (sau nu) el a murit tocmai atunci când începea sa se zdruncine prietenia dintre Litvinov şi Titulescu, şi se întarea cea dintre Stalin şi Hitler. Stere a fost înmormântat la Bucov, lânga Ploieşti, la 28 iunie 1936. De la semnarea tratatului de la Lutk trecusera 225 ani. Pâna la fatalul 28 iunie 1940 mai ramasesera exact 4 ani. Cum sa nu te cutremure aceasta numerologie politica, când ai în fata gândurile lui Mihail Sadoveanu despre tragediile Europei şi ale ortodoxiei de la anii 1444 şi 1453? Cum sa nu te închini în fata celor care la 26 martie 2006 au inaugurat la Bucov o magnifica alee închinata marelui român şi basarabean Constantin Stere? Aceasta alee imensa Rusie chiar nu o poate clinti, oricât ar fi ea de fara margini geografic, politic şi economic.

III. Atâta timp cât Rusia uraşte poporul român, fraza lui Stere „Niciodata cu Rusia!” va fi vie printre români. Iar România va striga într-un glas: „Întotdeauna cu americanii!”. Atâta timp cât neamul românesc este dezbinat în doua Românii nici un fel de pace nu se va instaura în România, la gurile Dunarii şi în toata Europa de Sud-Est. Chiar daca în România, în sfârşit, au venit americanii.

Dr. EPIFANIE E. COZĂRESCU s-a stins din viata

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

Dr. EPIFANIE E. COZĂRESCU s-a stins din viata

Cernăuți 24 ianuarie 1904 – Roman 4 martie 2010

 

Autor: Ion Coja

S-a stins din viața exemplară pe care a dus-o dr EPIFANIE  E.  COZĂRESCU. Născut la Cernăuți la 24 ianuarie 1914, EPIFANIE E. COZĂRESCU lasă în urma sa numai faceri de bine, pentru toți cei care l-au cunoscut ca medic și ca om. Cu ceva ani în urmă am primit de la dînsul o carte deosebit de interesantă, intitulată Paramedicalia, deosebit de importantă pentru istoria medicinii românești, dar și pentru cunoașterea și înțelegerea unor evenimente la care medicul  EPIFANIE E. COZĂRESCU a luat parte nemijlocit, ca persoană implicată sau numai ca martor. Martor de o onestitate aflată deasupra oricărei îndoieli. În plus, inteligența, cultura și sagacitatea sa, dau mărturiilor sale valoare de document incontestabil. M-am bucurat când am găsit în Paramedicalia mai multe pagini dedicate rememorării tragicului pogrom de la Iași, din iunie 1941, când au murit asasinați 9000 de evrei.

I-am scris autorului și l-am rugat să revină asupra subiectului cu precizări mai explicite. Mi-a trimis astfel două texte pe care le public acum din nou, ca semn de recunoștință personală și publică pentru o viață dedicată adevărului, vieții și demnității umane. Dumnezeu să-l odihnească pe cel căruia i s-a potrivit atât de bine numele sub care s-a încreștinat:  EPIFANIE… Sit tibi terra levis, EPIFANIE COZĂRESCU!

*

Adevărul despre Pogromul de la Iași, iunie 1941

așa cum l-a cunoscut dr. Epifanie E. Cozărescu

Prima mărturie:

Mult Stimate Domnule profesor Ion Coja,

          Încântat şi onorat de faptul că aţi binevoit a citi volumul meu de proză scurtă intitulat „Paramedicalia” – ceea ce vrea să însemne  „însemnări  din timpul vieţii mele ca medic”. Cu alte cuvinte, sunt evocate momente  din viaţa mea de medic,  „trăite  şi nu „născocite”…

            Printre acestea şi problemele evreilor din Moldova – unde am convieţuit şi eu cu dânşii. Deci nu pe temă principală, ci colaterală, întrucât eu aveam alte preocupări. Totuşi voi încerca să lămuresc  niţel şi problema lor. O fac oarecum obligat  întrucât  oprobiul ce ni se aruncă în sarcină, în realitate este străin de ceea ce s-ar putea numi „holocaust”, cumva  amărându-ne sufletul, fiind depărtat de adevăr.

            Dacă la noi în Moldova evreii au suferit în vremea aceea anumite vexaţiuni, în majoritatea lor acestea nu au fost provocate de noi, de populaţia românescă, ci de trupele  SS (fasciste) germane, aflate atunci pe teritoriul nostru! Este purul adevăr pe care îl susţin cu convingere.

             Pe atunci, în toamna anului 1940, aşa cum am arătat în unele capitole din Paramedicalia mea,  eu nefiind  aderent atunci  la ideile pro sau anti-fasciste din ţara noastră, (Totul Pentru Ţară, Legiunea Arhanghelului Mihail, LANC, cuziştii), n-am participat la realizarea idealurilor lor. După cum se observă din capitolele mele din carte: “Dureroasa părăsire a Cernăuţilor – 1940” – pg. 3 -8, “Munca şi viaţa în spitalul „Caritatea” (prolog la holocaustul nazist şi al trenului morţii) – pg. 17 – 24, „ Viorica Agarici – mit şi adevăr  în problema „Trenului morţii”  pg. 25 – 29,  „Tristele peripeţii ale retragerii noastre din Moldova – 1944”  – pg. 30-38, atât am văzut  şi  sintetizat şi nimic altceva, oricum din cele relatate cu curaj şi responsabilitate, reies gravele probleme şi excese sângeroase petrecute la Iaşi în iunie 1941 la începutul războiului. Dar acestea nu au fost generate de autorităţile noastre, ci de trupele SS germane. Despre cei 9000 de evrei omorâţi  atunci la Iaşi, despre semnalizările cu becuri roşii din podul caselor, pentru a dirija  bombardamentele  aviaţiei sovietice asupra Iaşului, după cum au fost localizate şi elucidate de localnicii români, am scris cât amputut eu de clar clar în capitolul respectiv.

            Iar când autorităţile noastre au fost obligate de comandamentul german  al Iaşului, din cei 500 de arestaţi de ei şi aduşi la poliţie pentru ca autorităţile române să trieze şi să descopere posibilii făptaşi  în legătură cu dirijarea bombardamentelor sovietice,  au fost aleşi 100 de elemente cunoscute ca a fi  „comunişti notorii”. Aceştia au fost ridicaţi dintre cei 500 şi  trimişi la închisoarea militară românească de la Copou din Iaşi, unde au fost ţinuţi până la terminarea războiului, când au fost eliberaţi! Ce s-a întâmplat cu cei 400 de evrei rămaşi? Au fost eliberaţi a doua zi dimineaţă, plecând pe la casele lor. Așa s-au petrecut lucrurile la Iași, câtă vreme românii au avut controlul asupra desfășurării evenimentelor.

             Atunci germanii făcând „Einen kurzen protzes”, au adunat alte sute de localnici evrei, i-au adus în curtea Chesturii de Poliţie, i-au cercetat şi mitraliat pe toţi. A doua zi, trecând eu pe acolo cu o maşină a spitalului nostru, am observat şuvoiul gros de sânge scurs pe sub poarta poliţiei pe caldarâm. Alţii au fost arestaţi şi împuşcaţi chiar în casele lor, de unde, în următoarea dimineaţă erau ridicaţi de căruţele primăriei  şi transportaţi la cimitirul israelit. În completare, a se vedea cele scrise în  volumul Paramedicalia.

              Referitor la populaţia de etnie evreiească din Basarabia, după revenirea românilor în 1941 şi începerea războiului,  persoanele  care şi-au bătut joc de autorităţile şi armata română[1] care fuseseră obligate în 1940, conform odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, să părăsească Basarabia şi Bucovina de Nord,   au fost deportaţi în Transnistria. Nu au fost închişi în lagăre, ci încartiruiţi în casele din zonă.

Când  s-a întors frontul româno – german în 1944 şi trupele germane începuseră a lichida elemente evreieşti întâlnite în retragere,  autorităţile române le-au permis evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord să se întorcă imediat la casele lor  pentru a-i proteja de  primejdia de a fi lichidaţi de trupele germane.

            În Roman, din 12.000 de evrei în 1941, au fost deportaţi în Transnistria numai 2  evrei, activişti comunişti,  cărora li s-a permis să se întoarcă acasă în 1944. Iar  dintre evreii din Ardealul de  Nord şi Maramureşul românesc, dintre cei care au scăpat de deportarea  hortistă fugind în teritoriul românesc, peste  noua frontieră a României, nu au suferit în nici nu fel de ostracizări din partea autorităţilor, ci au emigrat  în Israel ( făcând parte din lotul de 400000  de evrei  români emigraţi legal în Israel  – între anii 1942 – 1943).

            Mai trebuie menţionat faptul că în perioada  când ţara era condusă de Mareşalul Ion Antonescu, nemţii au trimis un tren cu 15 vagoane  pentru a ridica evrei din Bucureşti spre a fi lichidaţi la Auschvitz. Acest tren s-a întors gol în Germania, nici măcar un singur evreu din România nu a fost trimis în lagărele germane. Şi atunci unde este holocaustul românesc ?!

18 noiembrie 2008

Dr. Epifanie Cozărescu, fost medic, veteran de război, rănit şi evadat din prizonierat sovietic, fost  expropiat şi deportat cu domiciliu forţat de la Săveni – Botoşani la Roman        în perioada 1949 – 1951.

*

A doua mărturie:

(Completare la cronica filmului „Calatoria lui Gruber”)

Dau publicității mărturia domnului dr Epifanie Cozărescu, pe care o raportez la filmul dlui Radu Gabrea despre „pogromul de la Iași”, film făcut după mărturia mincinoasă a lui Curzio Malaparte, la care s-au adăugat minciunile filmului, film din care rezultă că nemții nu ar fi avut nicio legătură cu pogromul, că soldații români, nesimțitori la tragedia semenilor lor, ar fi păzit vagoanele cu evreii muribunzi, refuzând să le dea o cană de apă, o gură de aer!

MULT STIMATE DOMNULE PROFESOR ION COJA,

 În primul rând va urăm sănătate deplină şi succes în preţioasa Dumneavoastră operă de istorie ce o scoateţi la lumină.

In ce priveşte Mărturiile mele aduse pro şi contra acuzaţiilor de antisemitism şi holocaust românesc revin asupra celor declarate:

Alianţa făcută de generalul, ulterior, Mareşal Ion Antonescu cu Germania s-a referit numai la recuperarea teritoriilor rupte din trupul ţării, prin odiosul Pact Ribbentrop – Molotov, în anii 1939/40, în nici un caz pentru a sprijini şi a transmite din Germania în România holocaustul antievreiesc de atunci.

După recuperarea teritoriilor pierdute şi apărarea lor prin alianţă strict militară cu armata germană, li s-a aprobat trupelor române care pătrunseseră în Basarabia şi nordul Bucovinei, să să deporteze în Transnistria numai locuitorii evrei, care îşi bătuseră joc de armata română aflată în retragere în anul precedent după pactul Ribbetrop – Molotov; nici un fel de altă răzbunare!

În ceea ce priveşte uciderile de evrei comise în 1941 la Iaşi, unde lucram eu atunci într-un spital militarizat, deci am fost martor auditiv şi ocular, în total s-au înregistrat 9000 de decese, din cei 45 000 de cetăţeni evrei ai Iaşului din acea vreme, toate produse de trupele SS germane, care susţineau că se luptă cu populaţia evreiască filosovietică, care au ajutat aviaţia sovietică să repereze punctele de atac din Iaşi în timpul nopţilor, când oraşul era în camuflaj.

 După cum am arătat în capitolul din cartea mea Paramedicalia, câteva mii de evrei au fost îmbarcate în două trenuri spre a fi transportaţi în alte centre din ţară, mai puţin periclitate. Trenul nr. 1 şi-a debarcat toţi deţinuţii în cel mai apropiat oraş de Iaşi, la Podul Iloaie. Trenul nr. 2 care trebuia să transporte evrei în lagărul de concentrare de la Călăraşi – Ialomiţa, având a parcurge o distanţă mare într-o perioadă îndelungată, când linia ferată era supra aglomerată cu trenuri militare, care grăbeau spre front, fiind obligat să staţioneze prin gările aflate pe parcurs în special la Podul Iluaie şi Târgu Frumos şi alte gări mai mici pe parcurs, mulţi deţinuţi evrei înghesuiţi în vagoanele oblonite au murit acolo asfixiaţi, fiind debarcaţi prin gările întâlnite, ultima din acestea fiind Romanul. Până la Roman au murit cca. 413 evrei şi la Călăraşi au ajuns nevătămaţi 776 de deţinuţi, toţi eliberaţi, după cum se ştie în 1944. Ultima asfixiere a lor s-a produs pe cale înainte de a ajunge la Roman. Aici ,aşa cum am arătat în articolul meu intitulat „Trenul morţii la Roman” ( a se vedea Paramedicalia, pg 25 – 29), supliciul evreilor înghesuiţi în vagoane a luat sfârşit datorită, intervenţiei preşedintei de Cruce Roşie din Roman, Doamna Viorica Agarici sprijinită în acţiunea ei filantropică de prefectului judeţului Roman, colonelul Ştefan Ionescu, cei doi medici de serviciu în gară: dr. Veronica Fălcoianu, soţia directorului Spitalului Roman şi med. Cpt. dr. Radu Popovici, şef al secţiei Chirurgie a Spitalului Militar din Roman, plus personal de asistenţă sanitară şi socială civil şi militar, toţi aceştia nereuşind să deschidă vagoanele supra aglomerate intrate în gara Roman, au apelat la sprijinul Reginiei Mamă Elena a regelui Mihai I, aflată atunci în vizită la spitalele militare de răniţi din Roman, care, la rândul ei, a cerut ajutorul Mareşalului Ion Antonescu, aflat în trenul „Patria”, de unde comanda trupele române de pe front. Abia acesta, cerând aprobarea comandantului german al acestei linii a frontului, a dat ordin să se dea voie să se vină în ajutorul evreilor din tren, care cereau apă, aer şi lumină. Ca urmare trenul a fost oprit şi li s-a acordat asistenţa necesară, după cum am expus pe larg în capitolul „Mit şi adevăr în problema trenul morţii”, publicat în volumul Paramedicalia, trimis Dumneavoastră.

În privinţa celor 400 000 de evreilor din România emigraţi în Israel între 1941 – 1943 toate informaţiile deţinându-le din presa vremii, nu am nimic de adăugat. Vă rog cercetaţi acolo.

Sunt de acord a fi publicate toate informaţiile redate de mine, deoarece sunt conforme cu cele aflate atunci.

Al Dumneavoastră cu toată stima, Dr. Epifanie Cozărescu – veteran din al doilea război mondial, 2 ianuarie 2009

A consemnat: Prof.univ.Ion Coja

 

Foto. Cernauti – Piata Unirii


[1]  A se vedea şi  cartea  generalului  locotenent în rezervă , Ion Şuţa România la cumpăna istoriei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2010

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

 Autor: Constantin Bobeica

Foto.Constantin Bobeica

 Meditând asupra prestigioasei, documentatei, durutei „Cronici bucovinene” Risipirea[1], de scriitorul român Corneliu Florea, stabilit de trei decenii în Canada, îţi revin în memorie versurile poetului: „Ni se-aseamănă povestea…”

            Povestea celor două margini de Ţară-surori: Basarabia şi Bucovina. Ambele „trecute prin foc şi prin sabie”, ambele – deşi la epoci diferite – răşluite de la bătrânul trup al Ţării, supuse înstrăinării, deznaţionalizării de imperii diferite, dar la fel de rapace, nesătule de pământ strein, bolnave de acelaşi dor de a acapara nu doar teritorii, pământuri, ci şi suflete omeneşti.

            Când citeşti paginile consacrate străduinţelor deznaţionalizatoare ale Habsburgilor, care trimiteau slujitori ai Mitropoliei din Carlovăţ, ce adăugau Ionilor, Ştefanilor, Grigorilor câte un –ovici, aceştia devenind dintr-o trăsătură de condei: Iovanovici, Stefanovici, Grigorovici, îţi aminteşti că şi în Basarabia noastră, se petrecea acelaşi lucru: Munteanu, Unitilă, Ciubotaru etc. deveneau prin aceeaşi trăsătură de condei: Munteanov, Untilov, Cebotariov ş.a.m.d.

            Acelaşi proces de colonizare cu alolingvi: ucraineni, ruşi, evrei etc., în detrimentul elementului autohton. Autorul ne dă şi cifre comparative: la ocuparea Bucovinei românii constituiau 55 495 suflete; alte etnii – 16 255 suflete; iar după 1848 găsim: români – 182 000, ucraineni – 142 000, alte etnii – 51 000. Deci, elementul autohton, comparativ, se redusese vădit. Mai departe – ştim ce a fost… La fel se întâmplase şi în Basarabia de după 1812: Bugeacul, depopulat de tătari încă la 1806 este… repopulat cu ucraineni, bulgari, găgăuzi, ruşi etc. cu scopul identic – a elimina elementul românesc majoritar, schimbând componenţa etnică, avantajând „oaspeţii” (nepoftiţi). Nu declara, în iunie 1940, conducerea URSS, că ţinutul e locuit preponderent de… ucraineni?!

Foto. Coperta cartii “Risipirea” (o cronica bucovineana) a scriitorului Corneliu Florea

            În acelaşi diabolic plan se înscrie şi politica migraţionistă: în Bucovina – către îndepărtata, îngheţata Canadă, în Basarabia – spre Extremul Orient rus, mai exact, la Ussuriisk, Amur, Vladivostok, Habarovsk etc. Ştiau, vezi bine, ocupanţii călcâiul lui Ahile al ţăranului român – basarabean, bucovinean – setea nepotolită de pământ… Autorul descrie, cu lux de amănunte, drama bucovinenilor, plecaţi după pământ (câte 40 de fălci, gratuit). Dorul de baştină îi făcea să boteze noile aşezări, ca şi cele din patrie: Boian, Ostriţa etc. La fel şi cobâlcenii, oneştenii, zubreştenii, de lângă Străşeni, îşi botezară noua aşezare din Ussuriisk – Zubreşti, cei plecaţi din acest sat basarabean alcătuind acolo majoritatea.

*          *            *

            O altă risipire îi aştepta pe bucovineni – ca şi pe basarabeni – odată cu începutul Primului Război Mondial (basarabenii îşi mai lăsaseră oasele şi în 1904-1905 pe întinsurile Manciuriei, la Mukden şi Port Artur).

            Bucovina nu numai că-şi dădu feciorii carne de tun pentru interesele Imperiului Habsburgic, ci deveni şi teatru de război, jefuită de ambele armate, fie în ofensivă, fie în retragere. Se deosebeau, mai ales, prin sălbăticia lor, cazacii. Cităm: „La Ostriţa, un cazac, la prima împotrivire din partea unei femei, să nu-i ia văcuţa de la gura copiilor, i-a străpuns fulgerător pieptul cu suliţa, omorând-o pe loc în faţa copiilor ei, împietriţi de groază” [C. Florea, Risipirea, pag. 67].

            Cozile de topor locale organizară legiunii de români, care fură exterminate de muscali şi cazaci în timpul luptelor. Un alt aspect al risipirii – lagărele de concentrare pentru presupuşii disidenţi – fabrici ale morţii, unde a fost internat şi învăţătorul din Ostriţa, Ilie Siretean, alături de alte mii şi mii, „pentru neloialitate faţă de împărăţia habsburgică, în timp de război” [ibidem, pag. 69].

            Aici au a se adăuga lagărele de prizonieri, de pe întinsurile nesfârşite ale Rusiei, până în Siberia care, aşijderea, îşi luau partea lor de victime. Nu puţine. Prizonierii din Austria, Germania nu se bucurau nici ei de un tratament mai uman, având în vedere secătuirea resurselor alimentare, provocate de război. În Arhiva Naţională a RM am depistat un pachet de cărţi poştale ale prizonierilor din Morozeni (Orhei), ajunse (?) la destinaţie prin intermediul Crucii Roşii Internaţionale, scrisori în care bieţii deţinuţi implorau rudele să le trimită pachete cu alimente: pesmeţi, nuci, brânză… Câte alte mizerii! Şi mai nemiloasă s-a dovedit soarta bucovinenilor, prinşi în vâltoarea războiului civil din Rusia, care abia după opt ani de peregrinări au revenit – care au avut zile – acasă. Unul dintre ei este şi Ilie Obcinar, care revine la Ostriţa, după ce petrecuse în lumea celor drepţi pe cel mai bun prieten – Nicolae.

                                                                        *            *            *

            Pacea şi Unirea cu Ţara, după atâtea şi atâtea chinuri şi jertfe aduseră alinare în sufletele bucovinenilor. Şi de la neamurile din Canada veneau veşti bune. Petre Ostriţeanu îi scria lui Alexandru, sfătuindu-l să se întoarcă acasă, că e pace şi e bine. Şi mai departe: „Şi din asta trecură la Daniel Pleşu, bărbatul Domnicăi, cum veni el cu căruţa şi cu un surugiu tocmai din Fălticeni, ca să le aducă o iapă cu un mânz de-un an şi o vacă bună” [ibidem, pag. 119].

            În capitolul „Nori negri de la Răsărit”, Corneliu Florea descrie calvarul prizonierilor din Rusia, sfârşitul lui Nicolae Prutean în prizonierat, al altor captivi, ajunşi în Siberia. O singură remarcă a autorului caracterizează starea de lucruri din fostul Imperiu Rus: „Aveau dreptate bucovinenii scăpaţi din Rusia, care cunoscuseră pe pielea lor şi prizonieratul războiului mondial, şi războiul civil rusesc: acolo, în Rusia, se întâmplă ceva groaznic” [ibidem, pag. 130].

*          *            *

            Dar pacea – precum o definise mareşalul Foch – nu fusese decât un armistiţiu, care dură doar două decenii. Norii ameninţători ai unui nou măcel se ridicau şi de la Apus (Hitler), şi de la Răsărit (Stalin). Deja în 1935, la ordinul lui Hitler, Wermachtul invadă regiunea Saar, demilitarizată conform Tratatului de la Versailles. Urmă Anschluss-ul (anexarea Austriei) şi tot în 1938 – ocuparea regiunii Sudete şi dezmembrarea Cehoslovaciei. Stalin bătea din palme la „vitejiile” camaradului de arme. Nu întâmplător la 23 august 1939, la Moscova, fu semnat Pactul Ribbentrop-Molotov – un proiect diabolic de împărţire a sferelor de influenţă în Europa.

            Hitler, clocind planurile lui expansioniste, avea nevoie să-şi asigure spatele frontului; Stalin, la rândul său, ştiindu-şi ocupat companionul în Apus, primea carte verde în Răsărit. Aşadar, când primul atacă Polonia, al doilea nu întârzie să o atace dinspre Est, să „elibereze” o regiune întinsă, în care pe lângă polonezi trăiau ucraineni şi bieloruşi. Pofta vine mâncând: în noiembrie 1939 Moscova atacă Finlanda, dar aici şi-a cam rupt colţii, campania prelungindu-se peste trei luni de zile, Armata Roşie suferind pierderi grele. La 17 iunie 1940 Stalin ocupă Estonia, Letonia, Lituania, iar peste zece zile – Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

            O nouă risipire, mai tragică decât toate cele suportate până acum. Atunci, o bună parte din bucovineni s-au refugiat peste Prut, cea mai mare parte rămase să guste din efectele „eliberării”, care avea a-şi arăta „binefacerile” prin corvezi, postăuci, impozite, iar principalul – prin arestări, teroare roşie. Tineretul, mai ales, a început să-şi caute scăpare peste Prut, dar a doua tentativă s-a soldat cu eşec total: parte din fugari şi-a găsit sfârşitul în Lunca Prutului, mitraliaţi, alţii – au luat calea lagărelor siberiene. În aprilie 1941, o altă încercare a bucovinenilor de a trece noua graniţă cu România s-a soldat cu tragedia de la Fântâna Albă, unde „câteva mii de români au fost omorâţi în plină zi, de armata roşie sovietică” [ibidem, pag. 182]. O altă tragedie îi aştepta pe bucovineni, ca şi pe basarabeni, la 13 iunie 1941, când 13 000 de feciori şi fiice din Ţara Fagilor luară drumul Golgotei spre Siberia şi Kazahstan.

*          *            *

 

            Corneliu Florea este un maestru al naraţiunii documentare, capabilă să te emoţioneze nu mai puţin decât o scriere beletristică de mare talent. Pe alocuri documentul capătă conotaţii sau substraturi de ficţiune, mai ales în stil horror, de groază, cum oribile au fost intenţiile şi faptele cotropitorilor şi împilatorilor streini. Cum am mai menţionat, la fel de obiectiv, necruţător, sunt prezentate şi acţiunile reprobabile ale cozilor de topor locale, fie aceştia români sau aparţinând altor seminţii.

            Autorul citează din rapoartele Serviciului Special de Informaţii despre rolul evreilor în evenimentele din 28 iunie 1940, care din anticomunişti (mulţi fugari din „raiul” comunist şi oploşiţi în Basarabia şi Bucovina) deveniseră peste noapte înfocaţi comunişti: „Majoritatea evreilor mai tineri, entuziasmaţi de sosirea armatei roşii „comuniste şi eliberatoare”, deveniră agresivi cu românii până la omucidere” [ibidem, pag. 187].

            Stranii, neînţelese lucruri: ei, care atât în Basarabia, cât şi în Bucovina deţineau monopolul în comerţ şi industrie, prosperau sub oblăduirea legilor democratice ale Statului Român, având sinagogi oriunde locuiau (chiar şi în satul Cobâlca, judeţul Orhei, localitate preponderent românească) au întors cojocul pe dos. Stranii cu atât mai mult: răsfoind „Cărţile Memoriei” aflăm sute, mii de nume evreieşti, care luaseră calea Siberiei atât în 1941, cât şi în 1949. Apoi procesul „medicilor criminali”, prigonirea bănuiţilor de aderenţă la sionism… Fostul meu elev, Mihail Grimberg, devenit un foarte bun jurnalist de limbă română, avusese un unchi, comunist înfocat, fost luptător în brigăzile internaţionale din Spania, şi care emigrase, totuşi, prin anii ’60 ai secolului trecut, din „paradisul comunist numit URSS” – în Israel. Întrebând nepotul despre motive, acela mă lămuri: «Cât poţi răbda, ca în magazin, în troleu, în alte locuri publice să auzi zi de zi una şi aceeaşi: „Postoronis, jid parhatâi!” („Dă-te la o parte, jidan puturos”), alte „complimente” din partea rusofonilor, care au în sânge şovinismul, antisemitismul?»

            S-or fi vindecat de râia comunistă măcar în ceasul al 12-lea? Greu de spus, poate prin alte părţi, prin anumite sfere. Cert e că la Chişinău şi acum ziarul comunităţii evreieşti Evreiskoe mesteciko are un mesaj filorus şi filocomunist, cu vădite rezerve faţă de cam tot ce e românesc… Apoi se editează în limba rusă, deşi autorii şi cititorii publicaţiei respective locuiesc în Republica Moldova, ale cărei legi despre limbă le ignoră, parcă nici nu ar exista şi pentru ei, cetăţeni cu toate drepturile ai acestui stat. Să ne oprim însă aici. Prea multe-s de spus la acest capitol.

            Tot la această risipire – suferinţele refugiaţilor bucovineni şi basarabeni din zona ocupată de maghiari după Dictatul de la Viena (vezi, în acest sens, şi Arta refugii a lui Paul Goma).

 

*          *            *

            Paralel cu tema centrală – cronica dramelor şi tragediilor prin care au trecut nord-bucovinenii – autorul întreprinde incursiuni în culisele marii politici europene a sec. XX, caracterizându-i pe Lenin şi Troţki, Casa Habsbugilor şi pe Horthy, pe Carol al II-lea şi pe Daladier etc.

            Nu cruţă culorile întunecate mai ales la adresa fostului suveran român Carol al II-lea care, în ceasurile de grea cumpănă pentru tron şi Patrie, se afla, de fapt, dezertor la Odesa, unde se distra, tocând banii nemunciţi în compania frumoasei Zizi Lambrino – soţie? amantă? Ion Brătianu îi sugera suveranului unica soluţie legală: să fie împuşcat, ca dezertor. N-a fost să fie. Avea să aducă alte nenorociri ţării după întronarea de la 1 iunie 1930.

            Nu-s trecuţi cu vederea Stalin şi acoliţii lui pe linia enkavedistă: Yagoda, Beria. Autorul nostru din Canada prezintă cifre: aşa-zisa „balşaia cistka” („marea epurare”) a însumat 1 710 000 de arestări, dintre care 1 440 000 au suferit condamnări – parte în lagăre, aproape jumătate – împuşcaţi [ibidem, pag. 233].

            Ultimele două capitole sunt consacrate începutului războiului din Est, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, rolului mareşalului Ion Antonescu în această nobilă campanie. Prin cuvintele lui Ilie Siretean, este dezaprobată continuarea războiului peste Nistru: „Şi Antonescu ăsta, câtă speranţă, câtă confidenţă, şi acum câtă decepţie. Auziţi voi, declaraţie de război Angliei şi Americii! Şi când vine unu, un ardelean de-a nostr’, care ştie ce vorbeşte, mă refer la generalul Iosif Iacobici, şi-i prezintă o situaţie reală, îl ţâpă afară”. Dacă ar fi depins totul de personalitatea şi de voinţa Mareşalului, poate că multe ar fi fost altfel pe acest segment de istorie a noastră.

            „Cronica bucovineană” se încheie în primăvara lui 1943, când unul dintre protagonişti, Petru Ostriţean, se pregăteşte de cale lungă pe ultimul drum pământesc.

            Noile „surprize” ce veneau dinspre Răsărit, cu stele pe turlele tancurilor şi pe aripile avioanelor, noile arestări, execuţii, deportări erau înainte. Aşijderea înainte – şi tributul de bărbaţi şi flăcăi, care trebuiau musai carne de tun, să-şi lase oasele lângă Varşovia, sub zidurile Königsbergului, în Pomerania, Cehia, Ungaria şi la Berlin, luptând pentru interesele imperialiste ale marii Uniuni Sovietice.

            Ultima risipire a Bucovinei?…

Constantin BOBEICĂ,

fost deportat în  GULAG-ul stalinist din Siberia,

fost profesor de română în comuna Codreanca, judeţul Chișinău, azi pensionar de 85 de ani, autor a 5 cărți de publicistică românească din Basarabia                                                                                         

  


[1] Florea, Corneliu. Risipirea: Cronică bucovineană. / Corneliu Florea, editor şi pref.: Virgil Raţiu. – Bistriţa: Ed. Ecce Homo, 2009. – 224 p.

Nota Redactiei. Cei care doresc cartea mentionata in acest articol – Risipirea – precum si celelalte carti ale lui Corneliu Florea (Libertatea de iubi adevarul, Vremuri antiromanesti s.a.) il pot contacta pe autora la adresa postala: Corneliu Florea, 11 Trowbridge Bay, Winnipeg, R2N 2V9, Canada sau la adresa de e-mail: icapadeanu-cf@shaw.ca

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors