UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

Posted by Stefan Strajer On December - 5 - 2015

UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

De la 10 mai 1866 la 1 decembrie 1918

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În urma depunerii jurământului de credinţă în faţa Adunării Reprezentative a Principatelor Române de către Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, în data de 10 Mai 1866 aceasta devine Ziua Naţională a României. După Războiul de Independenţă, la 10 Mai 1877, Carol Întâi al României declară în faţa parlamentului Independenţa de Stat a României. Patru ani mai târziu, la 10 Mai 1881 se sărbătoreşte, cu bucurie şi grandoare, trecerea ţării de la principate unite la Regatul Român recunoscut internaţional. Aceştia au fost anii de mari transformări istorice şi de pornire a poporului român spre marele său ideal naţional, unirea firească a tuturor românilor într-un stat naţional unitar, ştiut fiind că mai mult de jumătatea poporului român trăia, compact şi majoritar, în provinciile istorice Banat, Ardeal, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Basarabia sub asuprirea străină ale marilor imperii ce ne înconjurau: otoman, rusesc, austro-ungar.

Odată, consolidat nucleul regatului românesc, cărturarii patrioţi şi biserica creştină română, atât din regat cât şi din părţile stăpânite de imperii, au strâns legăturile în vederea unirii celei fireşti într-un stat unitar pe Vatra Daciei, pe care neamul a supravieţuit cu stoicism, când îndârjit, când vlăguit de copleşirea barbarilor şi a imperiilor. În tumultul european al începutului de Secol XX, românilor, pentru împlinirea idealului lor naţional, le trebuia sprijinul unor puteri europene, altele decât cele trei imperii ce în decursul istoriei cotropiseră şi stăpâneau marea parte a teritoriului şi poporului român. Privirile majorităţii unioniştilor întregitori ai patriei, pe care o vedeau drept Dacia Redivivus, se îndreptau cu nădejde spre puterile Antantei; Franţa şi Anglia.

La o lună după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Saraievo, începe Primul Război Mondial prin declaraţia de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei din 15 iulie 1914. În mai puţin de o lună toate marile puteri europene sunt în război, România îşi declară neutralitatea în urma Consiliului de Coroană convocat şi condus de regele Carol Întâi, datorită pactului secret pe care-l avea cu Austro-Ungaria, pact impus cu brutalitate de Bismark. Neutralitatea ţine până în august 1916, când Antanta promite guvernului român satisfacerea revendicărilor lor de unire cu românii de pe partea cealaltă a arcului carpatic, dacă intră în război alături de ele. Ca urmare a acestor promisiuni, în 17 august 1916 are loc la Bucureşti o convenţie şi semnarea unui tratat între Antanta şi guvernul condus de I.C. Brătianu. În urma acestei convenţii Regatul Român declară război imperiului Austro-Ungar, în 27 august 1916, pentru eliberarea conaţionalilor lipsiţi de elementarele drepturi cetăţeneşti, supuşi unei maghiarizări intensive. Armata română, cu entuziasm şi uşurinţă, trece prin trecătorile carpatine ajungând până la Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, Orşova. În acest timp Germania, Turcia şi Bulgaria declară război Regatului Român. Comandamentul Suprem al Armatei Române face câteva greşeli tactice dezastroase în faţa noilor duşmani, conduşi de doi strategi prusaci, fiecare în fruntea unei armate superior echipate şi instruite. Generalul Falkenhyn atacă prin Ardeal iar generalul Makensen prin Bulgaria. Prinsă în cleşte, Armata Română pierde şi bătălia de apărare a Bucureştiului în decembrie 1916. Coroana şi guvernul se retrag în Moldova dar Armata Română rămâne stăpână pe trecători şi linia Mărăşeşti – Galaţi. O iarnă tristă, grea şi plină de nevoi, dar ataşamentul de neclintit al regelui Ferdinand (german) şi al Reginei Maria (britanică) faţă de români devine exemplul urmat de toţi, dar mai ales de Armata Română. Singura excepţie fiind fiul lor, prinţul Carol ce dezertează, trecând în Rusia, să se căsătorească!

Anul 1917 a fost placa turnantă a războiului: Ruşii s-au săturat de război şi s-au apucat de revoluţii, din februarie până în octombrie s-a ales praful de imperiul Romanovilor, americanii odihniţi, simţind că războiul nu va mai dura trei ani, au aranjat de un pretext ca sa intre în război, iar naţionalităţile din Austo-Ungaria au devenit tot mai insistente să se despartă definitiv de habsburgi. Românii s-au trezit între ciocanul bolşevicilor şi nicovala prusacă, dar cu o dăruire desăvârşită apără trecătorile, obţinând victorii la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz oprind armata germană să intre şi să cucerească Moldova. Datorită haosului bolşevic şi menşevic din Rusia, românii sunt obligaţi să accepte armistiţiul impus de Germania, în noiembrie la Focşani, pentru a se apăra de ruşi, care din foştii aliaţi au devenit jefuitori bolşevici. Adio, tezaur românesc!

În Anul 1918 începe deznodământul războiului prin discursul preşedintelui american, Woodrow Wilson, intitulat Paisprezece Puncte, în care impune autodeterminarea naţiunilor înglobate prin forţă şi tratate nejuste în Austro-Ungaria. După aflarea acestui discurs democratic american, la Roma, în Martie 1918, are loc Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria care adoptă moţiunea de susţinere a dreptului fiecărei naţiuni la autodeterminare şi ori să devină stat independent ori să se unească cu statul de aceeaşi naţionalitate deja existent. O luminare şi o cale larg deschisă, încurajatoare pentru Românii din Austro-Ungaria la autodeterminare.

Dar, înaintea lor, a venit surpriza, surprizelor: autodeterminarea naţiunilor o susţineau şi bolşevicii şi astfel la 27 Martie 1918, Basarabia devenise independentă de Rusia şi se reuneşte la Moldova lui Ştefan cel Mare, fiindcă numai atât mai rămăsese din Regatul Român în acea primăvară. Trebuie subliniat că Germania l-a adus la putere pe Lenin în Rusia, ca să o scoată din război, să le fie mai uşor germanilor în vest unde se tocaseră fără victorii, se epuizaseră material şi apăruse demoralizarea în rândul militarilor. Din aceste motive Germania a încheiat „Pacea de la Bucureşti” recunoscându-i României teritoriul cu care a intrat în război, minus Dobrogea, în schimb impunând demobilizarea armatei şi păstrarea controlului asupra resurselor şi al economiei ţării. Tratatul nu a fost ratificat în parlament şi nici promulgat de Regele Ferdinand.

Degeaba, s-a retras Germania în spatele trecătorilor carpatine, trăgând după ea slabele armate austo-ungare, fiindcă în urma lor a venit corpul expediţionar al generalului francez Franchet d’Esperey care a scos din luptă pe bulgari şi pe turci, astfel încă un imperiu murea.

Zilele imperiului Austro-Ungar, un hibrid penibil şi steril, erau numărate. Naţionalităţile ce îl formau se organizează tot mai temeinic pentru autodeterminare. La New York are loc Congresul sârbilor, croaţilor, cehilor, slovacilor, românilor, polonezilor, rutenilor a cărui rezoluţie impune ideea democrată a desprinderii totale de al treilea imperiu depăşit istoric, muribund. Comitetul Naţional Român de la Paris se lărgeşte în Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad, iar Alexandru Vaida Voevod în data de 18 octombrie 1918, citeşte în Parlamentul de la Budapesta declaraţia de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Banat. La Viena, Iuliu Maniu detaşează din armata autro-ungară un corp de 70.000 de voluntari români şi-i aduce în Ardeal, în vederea desprinderii totale atât de imperiul austriac, cât mai ales de Ungaria care, la rândul ei, se rupe de Austria, dar vrea să menţină, în continuare, înglobat, Ardealul.

În următoarele zile, deznodământul Primului Război Mondial se precipită iar cehii şi solovacii se unesc în Cehoslovacia şi-şi declară independenţa, în timp ce în Sud se formează noul stat unit şi independent al Slovenilor, Croaţilor şi Sârbilor. La 11 noiembrie 1918, se încheie armistiţiul pe frontul de vest, iar în 13 noiembrie 1918 pe frontul balcanic, după care Ungaria este obligată de puterile Antantei să-şi retragă trupele din Ardeal şi să permită trupelor române să le înlocuiască. Consiliul Naţional Român Central nu ajunge la nici o înţelegere cu delegaţia ungurească la Arad şi hotărăşte Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la Întâi Decembrie 1918, în cinstea lui Mihai Viteazul care a intrat în Cetatea Alba Iulia, în noiembrie 1599, ca unificator al celor trei principate Muntenia, Moldova şi Transilvania şi în memoria Răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan. Înaintea acestui eveniment, Congresul General al Bucovinei, cu mare majoritate, a emis rezoluţia de unire necondiţionată cu Regatul Român. Astfel o altă parte a Moldovei lui Ştefan cel Mare se reuneşte cu neamul ei.

1dec1918_Alba_Iulia

Adunarea de la Alba Iulia, prin cele 1228 de delegaţii alese din toate comitatele româneşti a dat adunării un statut de plebiscit şi acestor delegaţii s-au alăturat o sută de mii de români, veniţi din toate satele şi comunele romaneşti din Bucovina şi Basarabia, din Maramureş şi Banat, din Crişana şi Ţara Moţilor, din Haţeg până-n Caraş au transformat-o în Marea Adunare Naţională a Românilor ce au vroit şi au realizat statul naţional unitar.

Rezoluţia Unirii citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu cuprinde: Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Rezoluţia mai cuprinde şi libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplină libertate confesională, înfăptuirea unui regim democratic în toate domeniile vieţii publice, reformă agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale.

Istoricul consemnează: „La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită.” Această rezoluţie este prezentată Regelui Ferdinand de către o delegaţie condusă de Miron Cristea episcop de Caransebeş, alaturi de Iuliu Hossu episcop greco-catolic de Gherla, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod şi Caius Brediceanu. Trebuie menţionat şi reţinut că, Adunarea Generală a Germanilor din Transilvania şi Banat ce a avut loc la Mediaş aprobă decizia românilor, ei cunoscând istoria Ardealului Românesc şi drepturile majorităţii cetăţenilor, pe când Adunarea Generală a Ungurilor, ţinută la Cluj, a reafirmat loialitatea lor faţă de Ungaria, pentru prima dată stat independent de la 1526. Trupele române intră în Cluj în 24 decembrie 1918 fără să întâmpine rezistenţă din partea lor.

În recenta istorie a Romanilor, Întâi Decembrie 1918 stă alături de Unirea lui Mihai Viteazul, Unirea lui Alexandru Ioan Cuza, Războiul de Independenţă condus de Carol Întâi, de încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba Iulia. Oglindind aceste mari evenimente istorice, Ziua Naţionala a României a fost Zece Mai până în 1947. Din 1948 s-a fixat 23 august, o zi comunistă de tristă amintire. După revoluţia de la Timişoara din 1989 şi lovitura de stat de la Bucureşti, paleo-comunistul Ion Marcel Ilici Iliescu a propus ca zi naţională 22 decembrie, ce avea aceeaşi valoare ca şi 23 august. Din fericire, a fost contracarat istoric şi combătut politic până ce, în final, a promulgat legea prin care Întâi Decembrie să fie zi naţională a România.

(Noiembrie 2015, Winnipeg – Canada)

Vara războaielor mari (4)

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2015

Vara războaielor mari (4)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pacea şi reântregirea firilor româneşti diferite

Împlinirea reîntregirii naţionale a fost o dorinţă de veacuri, a celor de aceeaşi limbă şi credinţă de pe vatra noastră comună, cu centrul în mijlocul coroanei carpatine având ca margini râurile ce izvorăsc din această coroană şi se varsă în Dunăre de care, noi cei de astăzi, ne bucurăm şi beneficiem. Dar odată întregirea realizată au ieşit la iveală marile diferenţe ce s-au creat de-a lungul timpului între provinciile reunite acum, după ce sute de ani au stat sub stăpâniri străine diferite. Istoricii nu au pus accentul necesar pe aceste modificări în firile celor ce s-au unit în 1918, scriitorimea şi mai puţin iar politicienii au luat diferenţele de gândire şi comportament ale românilor drept capital de propagandă în folosul lor. Aceste diferenţe, destul de vizibile, aproape specifice de la provincie la provincie, nu au avut parte de analize şi de soluţii care să le estompeze în beneficiul reîntregiri ce ar fi dus mai repede la o uniformizare şi progres. Încă şi astăzi, unele diferenţe erup în mod negativ. Peste ardeleni s-a aşezat o amprentă ungurească vremelnică de asuprire şi cea habsburgică târzie de relaxare, de zorile iluminismului, în timp ce muntenii sute de ani au simţit oprimarea iataganele otomane, iar moldovenii de la o vreme trăiau sub disputa belicoasă de acaparare a ruşilor şi-a otomanilor. La aceste firi diferite, gândiri diferite, comportamente diferite, Regele Ferdinand şi bunii lui sfetnici, a încercat, şi în mare măsură a reuşit, să-i adune sub nişte numitori comuni de existenţă, păstrând identitatea şi tradiţiile strămoşeşti şi în acelaşi timp să se contopească progresiv şi armonios în reîntregire.

alba-iulia-1918

Încoronarea Reîntregirii de la Alba Iulia

Guvernul a hotărât şi Regele Ferdinand a acceptat ca să se celebreze unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu fostele Principate ale Domnitorului Ioan Alexandru Cuza şi Regatul Constituţional al Regelui Carol I, la Alba Iulia care să devină capitala istorică a Marii Întregiri. În acest scop, sus pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului, în care a stat Legiunea romană a 13-a „Gemina”, s-a ridicat Catedrala Reîntregirii Românilor în mai puţin de doi ani, un edificiu corespunzător evenimentului. Evenimentul a fost minuţios pregătit de către guvern, condus de Ionel Brătianu, ce îşi trăia zilele lui de împlinire astrală, şi-a oficialităţilor albaiuliene.
Trenul regal a sosit dimineaţa la ora nouă la Alba Iulia întâmpinat cu urale şi lacrimi de bucurie. Regele Ferdinand, întregitorul cel loial, şi Regina Maria, sufletul rezistenţei şi unirii, au fost primiţi cu pâine şi sare, un vechi obicei românesc în toate provinciile românilor, unite acum. Regina Maria purta bijuteriile Reginei Angliei, care i le-a împrumutat cu această istorică ocazie, fiindcă ale ei erau confiscate de tovarăşul Lenin, împreună cu întregul Tezaur al României, semnalment caracteristic rusesc. A urmat un serviciu religios în Catedrala Reîntregirii, unde s-au sfinţit coroanele viitorilor regi ai unirii celei mari şi fireşti. Pe o estradă amenajată, pe aleea dintre Catedrală şi Clopotniţă, a avut loc încoronarea. Coroana Regelui Ferdinand era cea pe care a purtat-o şi Regele Carol I, făcută din oţelul unei ţevi de tun de la Plevna, din timpul Războiului de Independenţă, independenţă pe care au câştigat-o cu multe jertfe pe câmpurile de luptă şi greu în marile cancelarii ale imperiilor europene. Pe acea coroană, transmisă Regelui Ferdinand acum, aici s-a adăugat Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Regele a primit coroana şi şi-a aşezat-o singur pe cap, după care i-a aşezat o coroană de aur Reginei Maria. Salve de tun au făcut cunoscut împlinirea încoronării. Bucuria şi aplauzele au fost mai mari decât cuvântările. Apoi suveranii au semnat împlinirea naţiuni într-un palat devenit al întregirii. Au urmat două dejunuri, unul de trei sute de persoane cel al oaspeţilor de peste hotare, al doilea de şapte sute de persoane pentru reprezentanţii naţiunii şi marele ospăţ popular pentru 20.000 de persoane. Merită sărbătorit cu prisosinţă acest eveniment, ce este în acelaşi timp şi primul numitor comun dat celor ce, secole de-a rândul, au fost pe nedrept despărţiţi de imperiile europene.

Constituţia României întregite din 1923

Această Constituţie promulgată de Regele Ferdinand în 23 Martie 1923, este cea mai democratică constituţie a românilor din toate timpurile ei. Este continuarea Constituţiei Regelui Carol I din 1866, la care s-au adăugat modificările necesare întregirii naţionale şi are ca model cele mai bune constituţii pentru un stat din acele vremuri. Este cel mai important numitor comun legal dat românilor din toate provinciile României Întregite, care începe cu: Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil şi continuă, la Articolul 4 cu: „Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în judeţe, judeţele în comune”. Cât privesc drepturile cetăţeneşti sunt clare, la cel mai înalt spirit umanitar înscrise: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea asociaţiei şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi (Articolul 5). Sunt 27 de articole despre drepturile cetăţeneşti cuprinzând între ele întreg mănunchiul libertăţilor şi drepturilor aspirate de omenire în evoluţia ei. Mare constituţie, drept judecată şi aplicată.
Cei ce primesc toate aceste drepturi, automat au şi datorii de conştiinţă, de drept faţă de statul român şi de drept social, respect egal între cetăţeni, în constituţie numiţi cu toţii români pentru că trăiesc în România. În timpul domniei lui Ferdinand această constituţie a fost acceptată, respectată de majoritatea oneştilor, înzestraţi moral şi cinstiţi, încălcată, dispreţuită de alţii în cel mai fanariotic stil împământenit. Peste această tardife roumaine „La Belle Epoque” vremurile au început să-şi piardă strălucirea întregirii naţionale, apoi din seninătatea ei şi au apărut semnele crizei economice mondiale, ca rezultat al neînţelegerilor între marii bancheri ai lumii în exploatare financiară mondială şi împărţirea profiturilor, pentru că, crizele economice nu cad din cer, ele sunt fabricate de elita financiară a lumii şi pot duce la mari perturbări sociale şi chiar la războaie, fiind o permanentă tendinţă a marilor bancheri. Germania s-a refăcut rapid după războiul mondial datorită marelui randament constructiv şi economic de care este capabil poporul german, a scăpat de infestarea comunismului, a format o nouă structură politică, extremistă, revanşardă ce propaga nemulţumirea şi revizuirea Tratatului de pace de la Versailles, chiar şi pe calea armelor, la care imediat s-au raliat şi ungurii împotriva Tratatului de la Trianon. Nazismul lui Hitler, pe de o parte turuia propaganda nedreptăţii ce i s-a făcut, iar pe altă parte făcea nedreptate altor ţări. Să ne amintim acel 23 August 1939, când prin pactul de neagresiune dintre Germania şi URSS, semnat de miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov, prin care marii uniuni comuniste i se dădea mână liberă să atenteze, când doreşte, la statul unitar şi indivizibil român, pentru a recotropi Basarabia, care până în 1812 a fost parte a Moldovei. Un an mai târziu, e drept din vina guvernanţilor români, se duc la Înalta Poartă a Berlinului să-l roage pe Hitler să arbitreze revanşismul unguresc asupra Transilvaniei şi revanşarzii nazişti au dat câştig revanşarzilor unguri şi astfel o altă parte, vestică din statul unitar şi indivizibil român este la discreţia ultimilor aşezaţi în Europa. Şi cum o criză nu vine singură niciodată, în România i s-au alăturat timpuriu alte două; una monarhică şi a doua politică.

„Cărluţă” şi „Lupeascocraţia”

Aceste două denumiri nu-mi aparţin, dar îmi plac pentru că exprimă esenţialul despre cele mai nefaste personaje istorice din România interbelică. Le-am găsit în compendiul „O istorie sinceră a poporului român” a academicianului Florin Constantiniu, istorie pe care alături de „Istoria Românilor” a lui Vlad Georgescu, o recomand ca fiind de bază în cunoaşterea adevăratei istorii româneşti, aflându-se la polul opus graforeelor ipocrite ale lui Mihail Roller şi ai demnilor lui urmaşi: Lucian Boia şi Valentin Stan.
Cărluţă, de la Carol, fiul lui Ferdinand de Hohenzollern şi al Mariei de Edinburgh a văzut lumina zilei, cu ochii lui albaştri, la Sinaia în 1893 şi aşa a fost cunoscut în oborul capitalei, unde s-a forjat celebra maximă vox populi, vox derbedei. Cărluţă a urmat o şcoală militară la Bucureşti pe urmă o academie militară la Potsdam, şi aşa bine şcolit militar la 15 ani era sublocotenent iar la 30 era general, caz obişnuit dacă erai prinţ moştenitor. Ceea ce a fost paradoxal la acest prinţ moştenitor, a fost că în timpul războiului de întregire naţională, fiind ofiţer superior şi conducătorul onorific al unităţii militare din Târgu-Neamţ, dezbracă uniforma militară românească, ia una rusească şi pleacă cu Ioana Lambrino, zisă Zizi printre amicii de petreceri, la Odessa, unde într-o biserică ortodoxă se căsătoreşte în faţa lui Dumnezeu, făcându-şi cruce şi lăsându-se tămâiaţi, era sfârşit de august 1918. După regulamentele militare ale acelor vremuri de război, aceasta se numeşte dezertare şi în caz de război se pedepsea cu moartea. Punct. Au fost voci care au cerut această aplicare de regulament, mai ales printre generalii de carieră şi de vitejie pe front, dar fiind prinţ moştenitor, guvernul şi marele stat major a decis că numai regele are dreptul să-i hotărască pedeapsa fiului lui. Ce păcat, ce spălare pe mâini, când de fapt trebuia să se respecte regulamentele şi soarta României ar fi fost alta, mult mai bună fără el. Deştept şi viteaz cum se credea i-a scris regelui o scrisoare că renunţă la calitatea de moştenitor al tronului, dar nu renunţă la Zizi, care nu era de os domnesc, deci era o căsătorie morganatică. Cu această ocazie Cărluţă a făcut o mare şi nefastă profeţie: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republică, atunci de ce să fiu împiedecat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau”. Dacă, în loc de 20 ar fi zis 30 ar fi fost exact, dar şi aşa nefasta republică s-a adeverit. Îmi pare rău că nu a rămas la Odessa atunci, nu mai trebuia să aştepte 20 de ani, în următoarele 2 luni ar fi fost într-una dintre republicile socialiste şi îşi trăia viaţa cum vroia sovietul local. Merita viaţa aceea, pentru că a fost un dezertor ordinar! Întors în ţară, nu a renunţat la Zizi deşi un tribunal de Ilfov a găsit ceva chichiţe şi au desfăcut căsătoria. Regele Ferdinand hotărăşte să-l trimită la o mănăstire, dar, anecdota spune, Cărluţă a refuzat fiind o mănăstire de călugări, aşa că este trimis cu unitatea sa pe front în Munţii Apuseni împotriva unităţilor lui Bela Kun ce se porniseră să mărească republica sovietică ungară în Ardealul Românesc. Se spune că iniţial ar fi refuzat, atunci Regele Ferdinand i-a dat să aleagă între executarea ordinului sau îl va da pe mâna tribunalului militar ca fost dezertor. Se pare că blândului rege i se terminase răbdarea şi l-a cuprins mânia amărăciunii sufleteşti. Cărluţă a înţeles situaţia şi a plecat spre front, nu înainte de-a scrie două scrisori. Una către Zizi prin care: „se recunoaşte soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece”. Sărace noţiuni şi vocabular avea prinţul moştenitor, care cu această ocazie mai scrie odată că renunţă la moştenirea tronului. A doua renunţare la tron! După terminarea campaniei în Ungaria, în care Cărluţă şi-a luat, de la sine putere, misiunea de-a da iama în unguroaice, Regele Ferdinand i-a hotărât domiciliu obligatoriu la Bistriţa, de care cei din vechiul regat nici nu auziseră, darămite să ştie pe unde este. Aici, la poalele Munţilor Bârgăului şi-a Călimanilor pline de vânat negru şi cocoşi de munte, în apropierea renumitelor podgorii săseşti, i s-au creat toate condiţiile de a-şi trăi viaţa aşa cum vrea ca să se despartă de Zizi. Pentru prinţul moştenitor s-a făcut un nesfârşit program de întâlniri şi petreceri, excursii şi cavalcade, partide de vânătoare de pomină într-un areal montan maiestuos şi foarte bogat în vânat, de femei nu ducea lipsă şi în mod special de la Bucureşti i-a fost adusă Maria Martini, o elevă de la Azilul „Elena Doamnă” cu care Carluţă avusese o relaţie anterioară, dar de data aceasta a lăsat-o cu ceva în pântece. Când Marie Martini a născut pe Silviu, Cărluţă l-a recunoscut imediat, iar colonelul Nicolae Condeescu s-a ocupat în continuare de rodul pântecului ei, căsătorind-o pe Marie cu un şef de gară, dându-le o mare dotă să-şi ţină gurile închise, ca să aibă o viaţă liniştită. A venit şi vremea doamnei Zizi să nască, alt rod al lui Cărluţă, numit Mircea Grigore, frumos nume şi din nou Casa Regală prin oamenii ei, au aranjat-o confortabil pe mama Zizi şi Mircea Grigorie la Paris cu o rentă viajeră. Cărluţă a avut un moment de reculegere şi i-a scris lui Nando, aşa i se spunea în anturajul regal, regelui, că el de acum înainte „se va devota serviciului ţării şi Majestăţi Sale”. Cine să-l creadă, doar babele l-au scuipat sa nu-i fie de deochi. Ştia de acum tot oborul capitalei că al lor Cărluţă era priapic şi fără femei era ca peştele pe uscat, deci s-au gândit cu toţii cum să-l ajute. Ca în basme; tocmai în acele vremuri, principesa Elena a Greciei era în căutare de soţ prin Elveţia, unde ca din întâmplare, aranjată, s-a întâlnit cu Cărluţă. Cum s-au văzut au şi fost cuprinşi de dragostea nerăbdării, s-au căsătorit în 10 martie 1921 şi în 25 octombrie 1921 s-a născut alt rod Cărluţă, Mihai, de data asta principe cu pedigriu. Cum trec, câteodată de repede nouă luni doar în şapte luni, cazuri care de obicei se numesc imaturitate! Numai că imaturul Mihai avea la naştere peste patru kilograme, ceea ce din punct de vedere morfofiziologic însemnau nouă luni. Treaba lor şi vorba oborului capitalei: gura lumii slobodă/ să mănânce lobodă! Dar, oborul capitalei întâi vedea şi pe urmă vorbea, şi tot privind-o ei pe mama lui Mihăiţă, în special femeile cele pline de nuri, au conchis că grecoaica asta e rea ca muma pădurii, rece ca un sloi de gheaţă şi sigur la pat nu e nimic de capul şi curul ei! Se repetă o altă variantă de obor perenă: vox populi, vox hormoni. Nişte psihologi de astăzi, cu masterate englezeşti, privind fotografiile Reginei Elena i-au făcut un profil psihic şi nu numai atât, zic, răii de ei, că ar fi fost frigiditatea întruchipată, exact ce nu se potrivea cu priapismul lui Cărluţă care, era în permanentă căutare de partenere. Bucureştiul, ca toate capitalele lumii, nu ducea lipsă de nimfomane, ce era o uşurare a priapicului Cărluţă. Şi aşa din nimfă în nimfă până într-o fatală zi, a înlănţuirii iremediabile, a întâlnit-o pe Magda Elena, fiica unor evrei convertiţi la creştinism, el la ortodoxism şi soţia lui la catolicism, conform principiului de bază cel mai bine se păstrează iudaismul camuflându-te în creştinism. Treburi personale să se descurce cu creatorii lor de prin cărţile vechi. De educat s-a educat, din plin, într-un aşezământ catolic, Diaconesele, bine cunoscut în Bucureşti. Educată gata, s-a apucat să-şi trăiască viaţa conform celor învăţate. Era căsătorită cu Tempeanu, căpitan de Vânători de Munte, când s-a luat cu Cărluţă, căsătorit şi el, dar cu educaţie militară, nu catolică. Ce s-a spus şi scris despre această nimfă ortodoxo-catolică se umple un raft mare de bibliotecă. Mă opresc la Pamfil Şeicaru, faţă de care eu am consideraţii deosebite şi repet aceasta de fiecare dată când îi pronunţ numele, în romanul său Vulpea Roşcată, scrie „… aducea o vastă experienţă cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcov …” Nu e timp de mai multe, cert este, că odată ce l-a prins în lesa pelvisului pe Cărluţă îl dresa cum vroia ea, istoric dovedit cu prisosinţă între 1930-1940. Să nu ni se mai tot vorbească de inteligenţa şi cultura lui Carol al 2-lea, când faptele vieţii sale nu au nici cea mai mică câtime de inteligenţă şi voinţă, de comportament regal, de dăruire temeinică pentru România, fiindcă de fiecare dată când găsea femeia vieţii sale – Ella Filitti, Ioana Lambrino, Maria Martini, Elena Wolf-Lupeasca – întorcea spatele datoriei faţă de Ţară. Relaţia lui cu Lupeasca a dus la a treia renunţare la tron, de data aceasta în favoarea fiului său Mihai, la separarea de soţia lui, la o nouă dezertare pentru o altă femeie, plecând, împreună cu Duduia lui şi-a târgului la Paris în 1925, declanşând în urma lor o criză monarhică şi guvernamentală. Pentru Regele Ferdinand, probabil aceasta a fost ultima picătură a suportabilităţi a tuturor necazurilor şi relelor ce s-au însumat din toamna anului 1914, când s-a urcat pe tronul unchiului său. Probabil, toate aceste însumări negative l-au slăbit atât de mult, încât, această ultimă picătură să-i fi declanşat procesul neoplazic, ce-i va grăbi sfârşitul.
Oare, după ce canoane se face dreptatea cerească?
După canoanele nedreptăţilor lumeşti!

carol__duduia1

Foto. Fuga lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu in 1925 (sursa pozei: www.historia.ro)

Marea criză politică, sfârşitul monarhiei constituţionale

„Principele Carol este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana” a hotărât Regele Ferdinand şi Adunarea Naţională Constituantă l-a dezmoştenit iar în locul rămas vacant l-au proclamat pe Mihai principe moştenitor al tronului şi a constituit Regenţa pentru el. Era ianuarie 1926 şi noul moştenitor al tronului, Mihăiţă, baby king cum l-a numit Regina Maria, avea doar patru ani iar Cărluţă, mai imatur decât fiu-său la naştere, avea 32 de ani, a primit un paşaport diplomatic cu numele de Carol Caraiman şi harta Europei. Unele, din oborul capitalei, au plâns altele i-au cântat „Drum bun şi nu uita sa-ţi iei săpun/ Că frânghia o ai de-a cum/ Drum bun!” De frânghie îl ducea Duduia la Paris, precum Zizi la Odessa.
Regenţa a fost slabă, formată dintr-un unchi, preot şi un profesor, imatură la fel ca baby king, iar politicienii români au găsit un bun motiv de discordie, de interminabile contradicţii sterile, pierzând din vedere marile probleme ale Ţării, erau rupţi de realităţile ei, de evoluţia europeană şi mai ales de pizma şi duşmănia vecinilor. În această atmosferă de gâlceavă politică, în 1927, s-a stins Regele Ferdinand, Întregitorul şi Loialul Naţiunii Noastre. Au bătut clopotele a despărţire, atunci nimeni nu a bănuit că, odată cu el a murit şi adevărata monarhie a românilor, din ea mai rămânând doar Regina Maria, al cărei merit la înfăptuirea întregirii neamului nostru este incontestabil, restul nu contează. Nu a trecut mult şi a căzut şi unul din pilonii importanţi ai întregirii, apropiatul sfătuitor cinstit al regelui, prim-ministrul I.C. Brătianu. După aceste momente de doliu naţional, politicienii celor două mari partide, s-au încrâncenat în lupta pentru puterea politică, având ca măr al discordiei, unul putred, pe Cărluţă. Ţărăniştii sentimentali, în frunte cu Iuliu Maniu, vroiau să-l aducă de rege, pe Carol Caraiman, pe când liberalii se opuneau aprig, cu argumentele cunoscute, împotriva acestui dezertor şi mereu renunţător la tronul regatului, care pentru el conta mai puţin decât ultima femeie cu care se culca.
În această atmosferă viciată, dăunătoare viitorului ţării se naşte o nouă mişcare naţională a tineretului român sub conducerea bucovineanului Corneliu Zelea Codreanu. Despre el, de-a lungul anilor şi al vremurilor politice s-au scris sute de mii de pagini, în articole, eseuri, istorii, care adunate şi studiate se împart în trei categorii: de omagiere, de adevăr, de denigrare. Cele de denigrare depăşesc, cu vârf şi îndesat, pe cele de sincere omagiale, cele reale, analizate corect în cadrul vremurilor istorice, deci cele adevărate au fost puternic blocate, prin manipulare de cei ce au comandat asasinarea Căpitanului, de Cărluţă şi Lupeascocraţie. A urmat apoi dictatura comunistă de import, care a obstruat şi distrus tot ce ne caracteriza identitatea şi idealurile de naţiune independentă. Sub Ceauşescu au fost restrânse la maximum circulaţia acelor evenimente, numai propaganda de partid era singura în măsură să spună că tot răul din România se datora Mişcării Legionare. Ochlocraţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman – Neulander, imediat şi-au demonstrat nerespectul faţă de drepturile de liberă circulaţie a ideilor, a adevărului istoric, dându-i afară din ţară pe primii legionari ce au aterizat la Bucureşti, etichetându-i extremişti antisemiţi, dar în acelaşi timp au dat liber, cât s-a vrut, denigrărilor la adresa legionarilor. Foarte bine, aţi procedat tovarăşi paleocomunişti şi-ai voştri fii, altfel, dacă s-ar fi creat o opoziţie asemănătoare cu cea a tineretului legionar, nu ar fi apucat ochlocraţia voastră atâtea mandate la conducerea României. Ştim, celor ce le e frică de adevărul istoric sunt infami ordinari, făcuţi să continue fărădelegile istoriei.
Mergem mai departe cu istoria noastră. Principesa Elena a Greciei ce adresează Curţii de Apel cu o petiţie prin care cere desfacerea căsătoriei deoarece soţul a părăsit-o şi trăieşte în străinătate. Curtea de Apel pronunţă divorţul în baza părăsirii domiciliului conjugal, ce este o insultă gravă la adresa soţiei. Document. În acest moment PNŢ-ul promite răsturnarea PNL-ului fiindcă acesta a determinat-o pe Elena Greciei să divorţeze. Şi în timp ce partidele naţionale se confruntă furios pe malul bucureştean al Dâmboviţei, Carol şi Elena de Grumberg plimbându-se pe malul parizian al Senei au o revelaţie; să se întoarcă în România el ca rege şi ea cu farmecele ei să tragă sforile pentru îmbogăţirea lor. Chibzuiesc mare plan şi Cărluţă pleacă la atac, să cucerească tronul pe care stătea fiu-său, cu avionul până la Băneasa iar Elena de Grumberg, în urma lui, este strecurată în ţară cu un paşaport fals. Restul a fost apă de ploaie, păcat de Iuliu Maniu care i-a sprijinit reîntoarcerea punându-i trei condiţii de bun simţ: să intre, la început în regenţa fiului său, deci practic era rege, să se împace cu Elena de Grecia şi să o uite pe Elena de Grumberg. Nimic mai uşor de promis de pe Sena, nimic mai uşor de-a nu te ţine de promisiune pe Dâmboviţa, când te cheamă Cărluţă. Săracul Iuliu Maniu, cât a luptat el şi Vaida Voievod pentru Unirea Ardealului cu Regatul Român, ca acum să ajungă ei doi la ceartă politică pentru acest individ erotic fără caracter. Târziu. Cărluţă a fost proclamat rege, Carol al Doilea, în data de 8 iunie 1930, Mihăiţă detronat de tătic, dar compensator i-au dat un titlu, ca o nuca în perete, Mare Voievod de Alba Iulia! Această situaţie Nicolae Titulescu a fixat-o incisiv în istoria noastră: „România este ţara în care tronul se moşteneşte din tată în fiu şi din fiu în tată”. Încă nu comentaţi, fiindcă suntem la început, Elena de Grecia a primit un picior în fund până-n străinătate, în timp ce Elena de Grumberg a pus piciorul într-o somptuoasă vilă pe Aleea Vulpache de unde a început a ţese intrigi politice, influenţe nefaste, nenorociri după nenorociri celor ce nu erau de partea lor. Şi-a creat un anturaj ales cu Max Auschnitt, Aristide Blank, Oskar Kaufman şi alţii. Ernest Urdăreanu, şofer de curse automobilistice, devine şoferul personal al Duduiei, şi nu numai după vocea oborului, iar la insistenţele Duduii este săltat în cea de Mareşal al Palatului Regal, ajuns în această poziţie, repeta în diferite ocazii: „Regele ascultă de Duduia, Duduia ascultă de mine, deci io conduc România”. Aşa era, Urdăreanu era etichetat Murdăreanu pentru că iniţia şi manevra corupţia şi delapidările Lupeascocraţiei. Urlă târgu’, stimabile! Şi Regina Maria îi antipatiza pe cei doi ce îl duceau de nas pe fiul ei cum vroiau, motivatele sale riposte au avut ca rezultat interzicerea, de către Carol, să mai desfăşoare acţiuni politice, nici discuţii politice, ceea ce a determinat-o să se auto exileze la Castelul Bran, primit cadou din partea saşilor braşoveni după Unire, sau la marginea mării, la Balcic unde s-a ocupat de grădină şi, descumpănită sufleteşte de modul cum o trata copilul ei, s-a refugiat în Religia Baha’i. Cât priveşte pe Barbu Ştirbei, prietenul intim al reginei, i-a fost interzis accesul în preajma palatului. Ce impertinent să se atingă de mama lui care pentru naţiunea română era piatra de boltă a Unirii celei Mari. Să amintim că şi pe unicul lui frate, principele Nicolae, care l-a sprijinit să urce pe tron, l-a eliminat din membrii familiei regale fiindcă se căsătorise cu cine a vrut.
Imoralul, ajuns rege, dădea lecţii de morală. Semne premonitorii de urcarea puterii la cap, cu manifestări de satrap trecut la metoda divide et impera! (Va urma ep.5)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Vara războaielor mari (3)

Posted by Stefan Strajer On July - 10 - 2015

Vara războaielor mari (3)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Renaşterea naţională în Moldova

Dintre cei ce au făcut mare cinste poporului român, în aceste vremuri grele, au fost întâi de toţi Regina Maria şi Regele Ferdinad, prin faptul că au rămas alături de români, deşi nu erau români, apoi prin comportamentul modest dar profund devotat poporului în doliu, bântuit de boli şi nevoi. Vintilă Brătianu ca politician naţional şi gospodar priceput, generalul Prezan devine Şeful Statului Major, boieri aplecaţi asupra gliei strămoşeşti, intelectualitatea şi preoţimea. Organizare. Renaştere. Din cele patru armate iniţiale, s-au mai putut forma numai două, mai bine instruite şi echipate. Fiecare divizie – au mai rămas numai 15 – dispunea de un regiment de vânători de munte, după exemplul Corpului alpin bavarez. În primăvară Regele ţării se leagă să dea pământ ţăranilor pe care să-l muncească şi să-l apere. Dovedind un spirit de largă înţelegere istorică, boierimea ţării consimţi de bună voie împroprietăririi.
De Zece Mai au depus jurământul voluntarii ardeleni şi a fost un fior de încredere şi nădejde. Din nefericire veşti alarmante veneau din Rusia imperială, în care Nicolaie al 2-alea a fost forţat să abdice, iar guvernul provizoriu care i-a urmat a fost înlocuit de unul menşevic, iar armata a devenit anarhică, saturaţie de tranşee!

Mărăşeşti – Mărăşti

Au fost zilele de glorie militară românească în Primul Război Mondial. Despre aceste bătălii, istoricii de toate categoriile, scriitorimea cu înclinaţii şi capacităţi diferite în ale scrierilor de tot felul, au scris şi vor mai scrie. Eu mă opresc la două rânduri scrise de Mircea Vulcănescu în a sa istorie, fiindcă mi se par cardinale, „Câştigarea unei bătălii nu înseamnă ocuparea unui teritoriu, ci impunerea unei voinţe”. În vara lui 1917, în care Puterile Centrale nu mai aveau loc nici de mica parte liberă a Moldovei lui Ştefan cel Mare, câştigarea acestor bătălii însemna înainte de toate voinţa libertăţii, a demnităţii, a rădăcinilor noastre naţionale. Adaug, pentru imaginea istorică, că presiunea asupra celor două Armate româneşti din Moldova a fost continuă, dar in iulie 1917, germanii au vrut să le înfrângă total şi definitiv. Astfel de la Bucureşti pleacă să conducă operaţiunile militare, spărgatorul de fronturi, Mackensen, care declară cu grandilocvenţă: „În două săptămâni voi fi la Iaşi”. Nu a fost, pentru că generalul Eremia Grigorescu a spus: „Pe aici nu se trece!” Şi nu a trecut, pentru că a fost voinţa de care vorbea marele nostru cărturar şi filosof Mircea Vulcănescu.

Între bolşevici şi germani

Saturaţia de război în Rusia Imperială pe de o parte şi interesele străine pe de altă parte au instalat bolşevicii la putere în Octombrie 1917. Lenin a fost adus din Elveţia şi instalat la putere pe cheltuială germană şi imediat a declarat pace cu Germania, acesta fiind preţul ce trebuia să-l plătească pentru instalarea la putere. Prin obţinerea păcii în Răsărit, Germania şi-a dislocat forţa militară de aici transportând-o în Apus în ideea biruinţei. Armata rusă, absolut saturată de tranşee şi infestată de propaganda bolşevică intră în insubordonare şi îşi face dreptate prin jaf şi omoară la cea mai mică rezistenţă. La fel s-a întâmplat şi în Moldova unde soldaţii ruşi deveniseră doar nişte paraziţi precum păduchii tifosului exantematic. În această situaţie, armata română i-a dezarmat, încolonat şi repatriat. Simplu şi corect. Guvernul bolşevic, în frunte cu marele pacifist Lenin, s-a simţit ofensat şi a declarat război României. Lenin, omul păcii, care a încheiat imediat pace cu Germania, a găsit imediat motiv să declare război unei ţări dezmembrate. Câtă ipocrizie, atâta lipsă de caracter, tipic pentru bolşevici. Cu această ocazie arestează Ministrul României de la Petrograd şi blochează restituirea tezaurului românesc!! Aceste fapte istorice şi politice, noi şi urmaşii noştri până în zilele de astăzi, nu le aflăm, nu le învăţăm, pentru că marea majoritate dintre cei ce ne conduc sunt poltroni, grandomani, mitomani cu poporul român şi slugi plecate în faţa străinilor.
Şi parcă declaraţia de război a sovietelor lui Lenin nu ne-ar fi fost destul, vin şi Puterile Centrale, în frunte cu Mackensen ce emite un ultimatum guvernului român: ori pace cum doresc Puterile Centrale or reducerea României la doar o expresie geografică. Ce însemna o simplă expresie geografică venită din vocabularul diplomatic al Ministrului de Externe al Austo-Ungariei Contele Ottokar von Czernin? Însemna: „Moldova până la Siret va fi cedată Rusiei, Muntenia Austriei, Dobrogea Bulgariei, iar România să rămână doar un simbol de suveranitate asupra Deltei Dunării” Bestialitate şi batjocură în Europa Secolului XX la adresa unui popor, atestat istoric de peste două milenii în acest spaţiu, cu o identitate naţională proprie. În paranteză, acest Czernin conte de Bohemia, pe cât era de dotat şi educat, pe atât de eratic şi inconsecvent, un scutier devotat al monarhiei austo-ungare, a fost ministrul austriac în Regatul Român între 1913-1916, cunoştea istoria, latinitatea şi stabilitatea noastră foarte bine. Aşa se face că la un moment dat, a lansat în guvernul imperial ideea de-a restitui Bucovina şi Transilvania Regatului Român, ceea ce ar face din România un aliat de obedienţă şi siguranţă. Să-l mănânce ungurii cu ardei iute, nu altceva. Nu a făcut-o de dragul adevărului istoric, a făcut-o pentru că era un maghiarofob inveterat, avea el motivele lui, prea erau ungurii libidinoşi şi ipocriţi la curtea de la Viena. Dar asta a fost atunci, acum în evoluţia războiului urmarea alte scopuri, acum ne ameninţa că ne pot transforma doar într-o expresie geografică. În situaţia care ne aflam putea fi o posibilitate. Aşa că, cei pe care soarta i-a pus să conducă şi să slujească poporul român în această grea cumpănă, sub ameninţare au semnat, pentru că vremurile sunt deasupra noastră. În 7 mai 1918, la Bucureşti, şeful guvernului a semnat un armistiţiu foarte greu pentru români, pe care Regele nu l-a ratificat. Regele, Regina, Brătienii, generalii şi armata, nu au părăsit ţara, au rămas uniţi împreună cu poporul.

Vânturile autodeterminărilor

Trebuie să recunoaştem că ideea şi aplicarea autodeterminărilor a apărut în Rusia sovietelor lui Lenin. Imediat Ucraina s-a declarat republică şi s-au iscat nişte perturbări cât un război civil, acolo. În decembrie 1917 Basarabia se declară autonomă şi devine republică. Bolşevicii care, răsăriseră peste tot ca ciupercile otrăvitoare, ies în evidenţă prin atrocităţi mergând până la asasinarea românilor ce militau pentru principiile autodeterminării pe considerente naţionale. Sfatul Ţării noua formă de guvernământ a Basarabiei, cotropită şi anexată de ruşi în 1812, cere ajutor fraţilor români de peste Prut. Cu toată nenorocirea şi sărăcia în care se aflau, nu au ezitat să trimită Armata Română în ajutorul Basarabei pentru a-şi menţine autonomia. Se dau bătălii în serie cu bolşevicii, la Spătăreşti, Mihăileni, Bender şi Ismail până la înfrângerea şi alungarea bolşevicilor din Basarabia. În 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării declară Basarabia independentă iar în 27 martie 1918 Basarabia se uneşte cu România, recunoaşte şi iniţiază aceeaşi reformă agrară. Această unire atât de năzuită, venită într-un moment atât de greu, este cea mai mare dovadă de frăţie naţională, de împlinire a dreptăţii istorice. Şi a fost de bun augur pentru reîntregirea poporului român într-un singur stat.
Drepturile şi libertăţile naţiunilor mici, închistate în mari imperii, mai vechi şi mai noi, au venit şi din Statele Unite în ianuarie 1918 prin faimoasele Paisprezece Puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson specific prin punctele zece şi unsprezece ce se refereau la eliberarea teritoriilor ocupate din România, Serbia şi Muntenegro şi la autonomia naţiunilor din Imperiul habsburgic. Aceste Paisprezece Puncte, pe care le-a expus şi în congresul american au fost viu comentate în Europa, în care forţe militare americane luptau alături de aliaţi din aprilie 1917, în urma declaraţiei de război. Acest document a avut un puternic efect în Austo-Ungaria printre naţiunile înglobate prin uneltiri, ameninţări, războaie, naţiuni care, acum încep să pretindă pace şi autodeterminare. Din partea românilor ardeleni, deputatul Vaida Voievod, din parlamentul de la Budapesta, susţine prin date istorice şi demografice dreptul la autodeterminare a românilor din Austo-Ungaria, la fel au pretins şi deputaţii slovacilor şi croaţilor. Ungurii cad rău în această nouă ordine europeană, pentru că, pe deoparte ei nu au mai fost autonomi de la Bătalia de la Mohacs din1526, practic patru sute de ani, şi ar dori independenţa, pe de altă parte punctul zece din cele paisprezece ale preşedintelui american, cu care aliaţii lui sunt de acord, Ungaria va fi redusă la cât era de fapt şi drept, adică fără Croatia, Slovacia şi mai ales fără Ardeal.

Prăbuşirea Puterilor Centrale vine din Balcani

Generalul francez Franchet d’Esperey, recunoscut pentru palmaresul său militar de pe frontul din Apus, este trimis să întărească şi să preia conducerea Frontului din Macedonia. Aici organizează într-un tot unitar cele 21 de divizii (6 franceze, 6 sârbeşti, 9 greceşti, plus un corp militar al imperiului britanic) şi atacă armata bulgară pe care o înfrânge şi ocupă Sofia. Bulgaria capitulează. Urmează înfrângerea şi capitularea Turciei. Panică la Viena şi Berlin, speranţe la Iaşi. Citez din Istoria lui Mircea Vulcănescu: „Primul ministru francez, Clemenceau, trimite, cu avionul de la Salonic, prin căpitanul Victor Antonescu, un răvaş lui Ionel Brătianu, să fie gata pentru că la momentul oportun, armata română să poată cădea în spatele lui Mackensen.”
Roata războiului a luat-o înapoi foarte repede şi marele „spărgator de fronturi” de altădată stătea, acum, pe malul Dunării româneşti, privind cum curge apă în sens invers retragerii lui. Germania, forţa militară numărul unu a întregului război, se poticneşte atât din interior, saturaţia de război aduce revoltă şi alungarea Kaiserului Wilhelm al Doilea, iar pe frontul de la Răsărit a pierdut doi aliaţi şi peste tot este asaltată de Antantă. Generalul Berthelot, care conduce aripa dreaptă a frontului din Balcani, intră în legătură cu Regele Ferdinand, în vederea reluării războiului pentru eliberarea Regatului şi a Ardealului. În acel moment cele şase divizii româneşti, cât mai rămăseseră nedezarmate în Moldova, pornesc să elibereze Muntenia şi Bucureştiul. Şi Armata Română a pornit spre Bucureşti, au fost printre ultimile picături pe care Germania le-a mai putut suporta înainte de a cere armistiţiu şi încetarea focului. Era 11 Noiembrie 1918.
După această dată pentru poporul român începe înfăptuirea dorinţei fireşti de întregire naţională scăpând din chingile dominaţiei celor trei imperii înconjurătoare: otoman, habsburgic, ţarist, care în urma acestui război se prăbuşesc, confirmându-mi, încă odată observaţia: viaţa imperiilor e mai scurtă decât a popoarelor statornice. În fruntea Armatei Române, Regele Ferdinand, Regina Maria, Generalul Berthelot, intră în Bucureşti după doi ani de ocupaţie, în timp ce forţele centrale se tot duceau de unde au venit, regatul era liber acum unit cu Basarabia. Sfatul naţional din Bucovina votează alipirea la România şi cheamă Armata Română în sprijin şi stabilitate împotriva tulburărilor pricinuite de ucrainenii minoritari şi ruşii bolşevici. Adunarea naţională de la Alba Iulia proclamă unirea Ardealului cu România şi instituie Consiliu Dirigent. Convorbirile cu Adunarea Naţională a Ungurilor nu duc la nici un rezultat. Adunarea Naţională a Saşilor întrunită la Mediaş a votat pentru unirea cu România, păstrându-şi toate drepturile etnice, drepturi ce au fost oferite şi garantate, în mod egal, tuturor minorităţilor din România Întregită, plus împroprietăririle conform reformei agrare regale.

Marele Război a încetat în 1918, Bela Kun începe altul în 1919

Nu se poate vorbi de sfârşitul Primului Război Mondial, pentru România, fără a se scrie şi despre furibundele atacuri ale armatei ungureşti conduse de Bela Kun împotriva României, pentru care Armata Română a trebuit să facă ultima ei campanie militară până la Budapesta pentru a încheia şi acest ultim act belicos, ocazie cu care a luat sfârşit republica sovietică ungară prin fuga marelui ei conducător, nimeni altul decât ardeleanul evreu ungur, Bela Kun.
Bela Kun s-a născut la Lelei, în Nordul Ardealului, în 1886 dintr-o familie mixtă: tata evreu şi mama protestantă. A urmat colegiul calvin din Zalău apoi şi-a continuat studiile la Cluj. În Ardeal, odată cu instaurarea dualismului austro-ungar, s-a înteţit procesul de maghiarizare totală a tuturor şi astfel, în 1904, Moritz Kohen devine Bela Kun pentru istorie. Până la război a făcut ziaristică, fiind un mare admirator al poetului revoluţionar Petofi, apoi a plecat la război cu armata austo-ungară până ce a căzut prizonier la ruşi în 1916. Prizonierii unguri au fost trimişi într-un lagăr în Urali unde Bela Kun a învăţat ruseşte şi a devenit comunist, atât de mare încât a înfiinţat un partid comunist maghiar. Pentru această rapidă transformare din inamic în amicul comunismului, şi a lui Lenin, în 1918 a fost trimis de Comintern, împreună cu tovarăşii lui, la Budapesta să ducă vestea cea bună a comunismului şi să o instaureze şi în Ungaria. A reuşit de minune prin promisiuni economice şi mai ales a realizării Ungariei Mari. În paranteză, când ungurilor li se promite o Ungarie Mare ei intră în transă şi-l urmează cu ochii închişi pe cel ce le face promisiunea, în cazul de faţă a fost Bela Kun, care pentru început a declarat Ungaria republică sovietică în martie 1919 şi a introdus, la fel ca în sovietele lui Lenin, naţionalizarea, colectivizarea şi descreştinizarea. Unii unguri şi-au dat seama în ce au intrat, dar mirajul Ungariei Mari era mai puternic, merita toate aceste sacrificii. Totuşi, a fost o încercare de răsturnare a lui Bela Kun, nereuşită. După această împotrivire Bela Kun a introdus în Ungaria ce urma să fie mare, teroarea roşie cum este cunoscută în istoria lor şi care, după modelul lui Lenin, a dus la înlăturarea cu glonţul a tuturor oponenţilor. Ajuns în această fază de glorie comunistă i-a mai rămas de înfăptuit Ungaria Mare şi Comunistă şi a pornit război împotriva Cehoslovaciei, ocupând o mare parte din Slovacia şi a României ce se instalase în Transilvania până la linia de demarcare provizorie până la Tratatul de Pace. Armata Română i-a respins, dar e greu cu ungurii când e vorba de Ungaria Mare. Bela Kun a avut o promisiune din partea lui Lenin, cel mai mare pacifist, că îl va sprijini armat, atacând pe români prin Bucovina. Odată planul aranjat Bela Kun, sigur pe steaua lui roşie, atacă din nou România, cu vitejii lui unguri comunişti.

35-500x291Foto. Militari romani in Budapesta – 1919
Când Armata Româna a trecut Tisa, ungurii, cu toţii, au strigat ca din gură de şarpe ca sunt invadaţi de mămăligari şi opincari! Şi opincarii, în opinci şi cu pălării de paie în cap, cum descrie Louis Birinyi în „Tragedia Ungariei” Armata Română, i-au tot bătut pe vitejii unguri cu cizme şi pene în cap până ce au ajuns la Budapesta, în august 1919. Bela Kun s-a retras şi opincarii mămăligari, sau invers, l-au urmărit până ce s-a urcat într-un tren blindat şi-a părăsit ce-a mai rămas din viteaza lui armată, fugind cu o parte din tovarăşii săi şi o parte din visteria Ungariei Mari, plus Coroana lui Ştefan cel Sfânt, în Austria. Ceea ce dovedeşte că nu numai opincarii fură ci ceilalţi maghiarizaţi indiferent cât de înaltă le este descendenţa. Opincarii noştri le-au pus o opincă pe parlament, ca amintire, şi aşa doar într-o opincă s-au întors acasă, să se elibereze şi să se bucure de pace şi pământul promis şi înfăptuit de Regele Ferdinand.
Un oarecare Louis Birinsky a scris o carte, câţi nu au scris, şi în capitolul „Jefuirea Ungariei în timpul armistiţiului” descrie în amănunt cum evreii din guvernul contelui Karoly au jefuit Ungaria, apoi a urmat Bela Kun şi tovarăşii lui, iar la urmă, ce a mai rămas din sărmana Ungarie, au curăţat opincarii mămaligari, sau invers, care, din acest capitol aflăm că au venit şi dezbrăcaţi şi acum se îmbrăcau pe alese de prin casele ungureşti. Ceea ce ne duce cu imaginaţia la mirarea lui badea Grigore care când i-o văzut, la întoarcere, a tăt cujetat şi într-un târziu o zîs: „Ni mă, şi la regăţenii aieştea or plecat soldaţi români şi s-or întors birăii ungureşti” Răi pot fi ungurii, dar şi mai răi, necinstiţi şi îngâmfaţi sunt cei ce-i îi laudă să-i instige la rele.
Deocamdată să ne întoarcem unde am rămas cu tovarăşul Bela Kun. A fost arestat la Viena, devalizat de ce luase din republica lui sovietică, el cu tovarăşii lui, şi au fost schimbaţi cu un lot de prizonieri austrieci, deci s-a întors în braţele lui Lenin. În 1921, Cominternul îl trimite în Germania să facă şi acolo o republică sovietică, nu reuşeşte pentru că nu le-a promis germanilor că le va face un Grosse Reich. Ce scăpare, pentru care Lenin l-a catalogat: „les betises de Bela Kun”. Apoi Lenin a murit şi Bela Kun a rămas pe lângă Stalin de unde îşi pâra pe unii tovarăşi unguri care, imediat luau drumul Siberiei sau al glonţului. Totul a fost călduţ, până ce într-o noapte, Stalin a avut un coşmar cu troţkistul Bela Kun, care a doua zi, una din 1937, a fost arestat, după care nu s-a mai auzit nimic de el, pentru că într-o altă zi, dimineaţă a fost judecat şi după masă era deja îngropat. Aici tovarăşul Stalin a greşit, a recunoscut şi şi-a făcut autocritica ca un adevărat comunist ce era. Dacă în loc de glonţ îl punea să taie lemne în Siberia până la războiul care a urmat, îl putea pune prim secretar în Ungaria, unde ungurii îl aşteptau cu braţele deschise pentru naţionalizare, colectivizare şi descreştinizare şi promisa Ungaria Mare.
Această ultimă campanie a Armatei Române, condusă magistral de generalii Moşoiu şi Mărdărescu, începută cu înfrângerea trupelor secuieşti din Munţii Apuseni şi văile Crişurilor s-a terminat cu înfrângerea totală a vitezei armatei sovietice ungare a lui Bela Kun, până la Gyor şi Balaton. E adevărat, consemnat şi în istorii, că un sergent oltean când a pus tricolorul pe Parlamentul din Budapesta a pus şi o opincă, pentru că, peste măsură, ungurii îşi bătuseră joc de vechea noastră încălţăminte dacică, uitând cum au venit ei desculţi în Panonia. Nu are importanţă, păcat este că Armata Română nu s-a oprit la Tisa, atunci Bela Kun le-ar fi dat ungurilor o cumplită porţie de dictatură comunistă de nu mai intra, veci, Horthy pe cal alb în Budapesta! „Dar, aşe o fost voia lui Dumnezeu, să-l încerce pe Horthy, să vadă cum le-o mulţumi opincarilor români pentru că l-o scăpat de Bela Kun. Da-apoi, când o văzut ce o făcut la Ip şi Trăsnea, în tăt Ardealul Românesc, s-o mâniat pe el şi tăt Ungarie Mare i-o dat, păstă bot”
Cât priveşte propaganda ungurimii de defăimare a Armatei Române în această campanie, trebuie contracarată de români cu fapte istorice, cu prezentarea corectă a situaţiei politico-sociale a acelui moment european. Întâi, această campanie a fost făcută la cerinţa aliaţilor pentru a opri răspândirea comunismului în Europa. După doi ani de război mondial, în care am sacrificat atâtea, am suferit atâtea, făcuserăm şi noi saturaţie de război nu ne mai trebuia o campanie în pusta ungurească, în care nu aveam nici un interes, noi nu suntem cotropitori, e o realitate istorică. Dar atunci, în acel an de armistiţiu european, de care Bela Kun nu a ţinut cont, atacând şi Cehoslovacia si România, noi aveam anumite obligaţii faţă de aliaţii noştri, pe care ei ni le-au amintit. Clar. Al doilea, un adevăr comun: războaiele, afară de cele de apărare sau întregirea neamului sunt nedrepte, ceilalţi sunt de condamnat. În ambele cazuri, cu părere de rău, pe lângă lupte se şi jefuieşte. Şi se mai ştie că învinşii suferă mai mult, vae victis, ştiu că şi românii au luat ce le-a căzut la mână, dar nu au jefuit. A fost o mare deosebire între comportamentul Armatei Române în Ungaria şi cel al unor soldaţi din Armata Ungară în Ardealul Românesc: românii au luat, ce au luat, şi au plecat fără să maltrateze sau să ucidă civili, pe când ungurii au ucis cu bestialitate civilii şi apoi au jefuit şi distrus ce nu puteau căra cu ei. Să exemplificăm corect ceea ce am afirmat, facta non verba, cu atrocităţile ungureşti în Ardeal din 1919.

Detaşamentul de mercenari a lui Nandor Urmanczy

Janos Urmanczy era proprietarul a peste 15.000 de hectare de pădure pe versanţi nordici ai Munţilor Apuseni, la Beliş, proprietate care, înainte de năvălirea ungurilor în Ardeal, era tot aici, nu au venit ei cu ea, şi a aparţinut nemului lui Urmănaş. În aceşti ani, Janos avea aici, în Apusenii Moţilor, o mare exploatare forestieră în munte, gatere şi depozite de lemn la Beliş, unde avea şi reşedinţa într-un castel. În timpul războiului, a rămas fără iobagi la aceste munci, în schimb a primit prizonieri italieni, sârbi şi ruşi care trebuiau să muncească la pădure, gatere şi depozite. Când vestea armistiţiului de încetarea războiului a ajuns şi la Beliş, Janos Urmanczy împreună cu familia a plecat la Budapesta, la fratele său, Nandor Urmanczy grof de Topliţa şi parlamentar la Budapesta, tulburaţi de situaţie creată şi îngrijoraţi de viitorul Ungarii Mari. După plecarea lor, prizonierii au dat năvală la administraţie să le dea alimente şi bani de drum să plece acasă pentru că s-a făcut pace. Administraţia i-a refuzat cu sfidare şi i-a trimis înapoi la muncă. Atunci prizonierii s-au revoltat, i-au agresat, au omorât doi dintre ei, au spart magaziile de alimente, au devastat ce le-a căzut la mână şi ce nu au putut lua au dat foc. Un jandarm unguresc a scăpat şi s-a dus până la Huedin de unde a raportat lui Janos Urmanczy ce s-a întâmplat la Beiuş şi a dat vina şi pe moţii care îşi luau şi ei revanşa după toate câte le-au suferit sub Austo-Ungaria. Parlamentarul Nandor Urmanczy, ce îi ura de moarte pe românii ardeleni, cu acordul Ministrului de Război, Jaszi, de la Budapesta, imediat a organizat un detaşament de mercenari dintre foştii soldaţi ungari sub comanda căpitanului Antal Dietrich şi bine înarmaţi au plecat cu un tren special spre Ardeal, la Beliş.
După Ciucea, în Halta Bologa erau mai mulţi români, în treaba lor, pe care mercenarii lui Nandor Urmanczy i-au înconjurat, i-au urcat cu forţa într-un vagon şi au pus pază. În următoarea haltă, la cariera de la Morlaca, se aflau alţi români, pe aceştia nu i-au mai urcat în tren, au pus mitraliera pe ei şi i-au secerat acolo pe peron, plecând mai departe. La Huedin au fost primiţi de ungurii localnici ca nişte eliberatori cu muzică, cuvântări, coruri patriotice, bunătăţi. Căpitanul, să impresioneze şi mai mult asistenţa, i-a dat jos pe românii luaţi ostatici de la Bologa şi a dat ordin să-i execute, fără vină, fără judecată, numai pentru că erau români. Să se ştie ce se va întâmpla cu toţi românii ardeleni, acum că a sosit el să facă dreptate ungurească. Au scăpat de împuşcare datorită unui avocat ungur. Îmi pare rău dar nu i-am găsit numele, păcat, făcea parte dintr-o specie ungurească rară, ce între timp a dispărut. Totuşi, căpitanul nu s-a lăsat, a pus să fie bine bătuţi românii, spunând, cu rânjet barbar, că acum e rândul lor să dea un spectacol pentru gazde. A fost un spectacol de barbarie după toată nelegiuirea ungurească, doi români au murit după aceste bătăi. Când au văzut cum ştiu honvezii să bată, mulţi unguri din Huedin i-au admirat şi s-au înrolat şi ei, mercenari cu 300 de coroane pe zi, şi au plecat mai departe până la Călăţele, unde au debarcat şi au luat-o pe jos, în sus, spre Beliş. Pe drum au întâlnit un bărbat cu o muiere, i-au întors din drum şi pe urmă i-au împuşcat, bravând că sunt cu doi români mai puţini în Ardeal.
În seara zilei de 7 noiembrie 1918, de Sfinţii Mihai şi Gavril, detaşamentul de mercenari unguri a declanşat un adevărat masacru barbar împotriva moţilor din Beliş şi din în împrejurimi. A doua zi moţul Nicolae Neagu, îngrijitor acolo, a fost trimis cu carul să strângă cadavrele de pe drumuri şi case şi să le aducă la fostul depozit de cherestea ce se transformase în jăratic şi să-i arunce în acel jăratic, să-i ardă ca pe rug, iar Todea Gheorghe Dodu a fost obligat, sub ameninţarea armei, să ajute la aruncarea cadavrelor în jăratic, să pună lemne pe ei, să ardă. Numărul morţilor la Beliş, este specificat în Procesul Verbal al Comisei Mixte Româno-Ungară venită de la Cluj să cerceteze această atrocitate şi la punctul 4, scrie: „La ordinul căpitanului Dietrich, 20 de cadavre, între ele 3 femei, au fost puse pe rug pe jăraticul depozitului incendiat, cu scopul de a fi arse”. Aceasta este cifra dată de Comisia Mixtă, dar în primăvara următoare în pădurile din împrejurimi s-au găsit mai multe cadavre, ceea ce ridică cifra masacrului de la 20 la 40. Vinovăţia detaşamentului de mercenari, organizat şi finanţat de Nador Urmanczy, este menţionată în acelaşi Proces Verbal al Comisiei Mixte Româno-Ungară la punctul 3: „Detaşamentul a împuşcat în mod statorial oamenii, deşi starea de asediu nu era proclamată”. Clar, şi să amintim pe cei seceraţi cu mitraliera în halta carierei de piatră, a celor ce au murit în bătaie la Huedin, a cadavrelor din împrejurimile Belişului. În retragerea lor de la Beliş, în gara Poeni au prins pe sublocotenentul român Tamaş, l-au bătut, i-au tăiat urechile şi l-au pus s-şi sape groapa lângă calea ferată, înainte de a-l omorî i-au scos ochii şi l-au lăsat acolo. Aceste abominabile masacre, cu arderi pe rug a unor civili, neînarmaţi, în secolul XX a făcut ocolul Europei şi a indignat opinia ei publică. Toate acestea au devenit motivul esenţial al întreruperilor convorbirilor româno-ungare de la Arad. În acest sfârşit de an 1918, faptele acestui detaşament de mercenari şi jandarmi ungureşti care omorau fără discernământ români, l-au determinat pe Iuliu Maniu, pe bună dreptate, să hotărască desfacerea totală de ungurime. (Urmează ep.4)

Vremuri şi amintiri cu haiduci

Posted by Stefan Strajer On February - 3 - 2015

Vremuri şi amintiri cu haiduci

Autor: Pr.dr. Ilie Rusu

„Infractorul dovedit e un exemplu pentru toţi ticăloşii; nevinovatul condamnat e o problemă de conştiinţă pentru toţi oamenii cinstiţi” (Jean de Labruyer, scriitor francez din secolul al XVII-lea).

Meleagurile dintre râurile Bistriţa, Moldova şi Şiret, cu un cadru natural atât de variat şi de generos, au fost martore ale unor evenimente care au făcut vâlvă pe la începutul veacului trecut. Oameni care, răzvrătindu-se împotriva celor care îi asupreau, fie din armată sau din administraţiile locale, nevoiţi fiind, îşi părăseau casa, familia şi trăiau în păduri, în munţi, în locuri mai ferite, căutând o dreptate pierdută sau un trai mai egal. De unii singuri sau în cete, jefuiau pe cei mai bogaţi şi ajutau pe cei mai săraci, încercând prin efortul lor să echilibreze neajunsurile timpului. Urâţi sau bravaţi, uitaţi sau ajunşi în legende sau creaţii artistice, haiducii, tipici pentru ţările române şi cele din Balcani, au constituit şi un sprijin moral pentru cei mulţi sau o îngăduinţă ideologică pentru unii care se succedau la conducerea statului. Niculiţă, Macovei, Pantelimon, Coroi, sunt doar numele câtorva haiduci care pribegeau în ţinuturile din Nordul Moldovei şi a Bucovinei, şi pe care istoricul de azi le poate aduce aminte cetăţii, individului, care prea des şi patologic îşi uită frumosul şi demnul trecut.
Actele de curaj şi de generozitate ale vestiţilor haiduci Pantelimon şi Coroi, evocate mai jos ne invită la o lecţie de istorie curată, simplă dar şi ca trimitere curajoasă în actualitate.
Documentele de arhivă – multe din ele inedite – şi presa vremii consemnează momente în care „primejdiosul bandit” Pantelimon reţine atenţia autorităţilor vremii şi a opiniei publice. Legendele care s-au creat în jurul lui – în multe din satele judeţului Neamţ s-a cântat şi se mai cântă „un cântec a lui Pantelimon” – şi arată procedând întocmai ca haiducii din alte vremuri; ţine cu cei săraci, le cerceta nevoile şi le da o mână de ajutor în toate împrejurările.
Născut în anul „una mie opt sute şapte zeci, în douăzeci şi două ale lunii Ianuarie” aşa cum rezultă din registrul de născuţi pe anul 1870 al comunei Răuceşti, judeţul Neamţ, aflat în păstrare la Arhivele Statului din Piatra Neamţ – a intrat în conflict cu autorităţile timpului. În anul 1900, când este arestat şi acuzat de „tâlhărie”, tâmplar de meserie, „ştiind bine să scrie şi să cetească”, deşi avea doar două clase primare absolvite – îşi ispăşeşte pedeapsa în închisoarea Pângăreaţi şi mai apoi la Mărgineni. Fiind condamnat în mai multe rânduri pentru „crime de tâlhărie” sau „evadare şi revoltă”, va mai fi deţinut în închisorile din Botoşani, Doftana şi Piatra Neamţ (între anii 1900-1914, va fi condamnat în total la 10 ani, 10 luni şi 20 de zile închisoare).
Ştirile senzaţionale publicate în ziarele bucureştene Dimineaţa, Adevărul, Minerva, Universul etc., ca şi în cele din provincie, atestă pe de o parte simpatia de care se bucura Pantelimon în rândul ţărănimii, al celor nevoiaşi, iar pe de altă parte neliniştea şi teama stăpânirii faţă de amploarea şi urmările faptelor lui. Tot din presă, aflăm că Toader Pantelimon a rămas „cinstit până la moarte”, a haiducit „fără vărsare de sânge” şi a ţinut seama de vechea pravilă haiducească: „ia de la bogat şi dă la sărac!”.

Pantelimon.Web

Foto: Pantelimon
Cazul haiducului de la Răuceşti a făcut senzaţie şi pentru că a fost apărat în cele din urmă de N.D. Cocea – care l-a întâlnit chiar în timpul cât era haiduc – în proces dovedindu-i dreptatea faţă de vremile în care trăia. În urma achitării, în toamna anului 1914, fostul haiduc devine gospodar, căsătorindu-se în anul 1916, la vârsta de 46 de ani. Va muri la 30 mai 1929.
Documentele pe care le reproducem în continuare prezintă, unul, un moment de haiducie al lui Pantelimon – după ce evadează din închisoarea din Piatra Neamţ, în august 1913 — iar al doilea, prinderea acestuia, la sfârşitul lui noiembrie 1913.
„Declaraţie,
Subsemnatul funcţionar în Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie, domiciliat în Bucureşti, str. Acvila nr. 21.
Profitând de un concediu de 20 zile şi de timpul splendid al acestei toamne târzii, m-am decis să-mi petrec vacanţa, odihnindu-mă, la prietenul meu intim, D-l Traian Vîrgolici, casierul moşiei Regale Broşteni din judeţul Suceava (…).
Începând urcuşul Stânişoarei mă simţeam fermecat de priveliştea încântătoare a pădurii. Cu cât mergeam însă singurătatea absolută în care călătoream începu să mă neliniştească. Presimţirea vagă pe care am avut-o din Bucureşti chiar, că pe Stânişoara îmi va ieşi Pantelimon înainte, se accentua din nou cu tărie şi avui siguranţa absolută că îmi va fi dat să-l cunosc.
Drumul se întindea înainte ca o fâşie albă, caii abia înaintau pe gheaţa şoselei, pădurea se făcea din ce în ce mai deasă şi o singurătate profundă, înfricoşătoare se întindea peste toate. Era ora 2,30 p.m. şi prin dreptul kilometrului 33, de odată auzii o voce puternică… – Stai!. Caii se opriră şi ne apăru în faţă chiar Pantelimon care cu puşca cu cocoaşele ridicate întinsă spre noi, ne strigă pentru a doua oară: Nu mişcaţi! (…)
Ne-a apărut în faţă chiar de lângă trăsură ieşind din dosul unor brazi tineri. După ce ne-a spus că nu e singur, ne-a cerut repede paralele, am scos portofelul şi i-am dat un pol (mai aveam 3 hârtii în buzunarul căptuşelii vestei) apoi i-am dat şi punga în care erau vreo 12 lei, spunându-i să mi-o lase căci rămân fără nici un ban, ceea ce a şi făcut. Apoi mi-a răspuns că un pol se dă numai unui cerşetor şi că nu crede să am numai atât căci mulţi i-au zis că n-au şi pe urmă au râs de el. I-am răspuns că tocmai pe mine s-a găsit să mă jefuiască care vin din Bucureşti, şi sunt prieten cu Cocea, de ce nu atacă vreun (…) bogat, iar nu pe mine student sărac (şi i-am arătat cartea de student la care s-a uitat cu atenţie). Imediat după aceste cuvinte, a schimbat atitudinea cruntă care a avut-o până atunci şi a devenit mai bine voitor, răspunzându-mi că nu e năzdrăvan să ştie cu cine are de-a face şi că dacă eu spun că-s prieten cu Dl. Cocea apoi îmi dă bună pace. După aceia i-a cerut conductorului Ştefan banii, acesta i-a răspuns că n-are decât 25 de bani dar că are să-i dea câteva pâini din sac. El însă a răspuns că n-are nevoie. După aceia i-a spus că să-i dea banii Poştei, căci poşta o aşteaptă, a văzut el ieri trecând poşta cu cai albi. Ştefan i-a răspuns că azi n-are nici o scrisoare de valoare, el n-a crezut şi i-a cerut să-i dea geanta să caute el. În acest timp, Ştefan cu o mişcare repede a aruncat la spatele meu singurele două scrisori de valoare care întâmplător se aflau deasupra în geantă şi apoi i-a dat lui ca să caute. Pantelimon cu un cuţit a desfăcut un pachet în care era un guler, apoi a răscolit şi celelalte scrisori şi negăsind nimic i-a dat geanta înapoi. Tot acolo se aflau 10 pachete de ţigări speciale din care a luat şapte, chibrituri n-a voit să ia, i-am mai dat nişte prăjituri vreo 6 bucăţi din care a luat două. În răstimp am vorbit mai îndelung cu el, spunându-i că de ce nu fuge în Bucovina căci are să-l împuşte Jandarmii de l-or prinde. El mi-a răspuns că nu crede să-l prindă. L-am sfătuit să se facă om cinstit şi mi-a răspuns că deşi dl. Cocea l-a ajutat şi juraţii l-au achitat, totuşi procurorul s-a ţinut de capul lui şi a trebuit să facă ce a făcut. Apoi la plecare am dat mâna, adăugându-ne că crede că pentru atâta lucru nu vom face caz.
Apoi a apucat-o domol la vale, spre Suha, cu puşca la spinare fără nici o teamă.
De remarcat că atât la suire, cât şi la coborâre nu era nimeni pe toată Stânişoara (…). În ceia ce mă priveşte declar că în tot ceia ce mi s-a întâmplat n-am nici un fel de pretenţie împotriva lui Pantelimon (…)
Că a fost chiar Pantelimon numai încape nici o îndoială. Prima mea vorbă după ce mi-a spus să nu mişc a fost dacă el este într-adevăr Pantelimon, la care el mi-a răspuns: la dracu! Afară de aceasta l-am recunoscut imediat după fotografie. Asupra posibilităţi, ce a-şi fi avut-o de a-l împuşca recunosc că ea nu mi-a lipsit şi că poate m-aş fi încumetat s-o fac dacă a-şi fi avut un revolver (browing) şi a-şi fi ştiut sigur că nu mai are alţi tovarăşi în pădure, mai ales că în tot timpul curajul nu m-a părăsit.
Chiar în cazul acesta mă îndoiesc însă că aşi fi făcut-o pentru că îmi repugnă omorul fie el chiar al unui bandit care însă s-a purtat atâta de gentil.
Am scris această declaraţiune spre a-i servi D-lui Administrator de Plasă Turtureanu la formarea actelor constatatoare ale acestei întâmplări.
Ilie P. Brăneanu, Broşteni, 26 noiembrie 1913.”
*
Iată cum descrie capturarea lui Pantelimon – în seara zilei de 30 noiembrie – comandantul plutonului 2 grăniceri Broşteni:
„Proces-verbal nr. 679 Astăzi 1 Decembrie 1913.
Noi plutonier-major Chiuarlu Ioan comandantul plutonului 2 grăniceri Broşteni conform ordinului telegrafic No. 1138 din 30 august al Companiei grăniceri Fălticeni şi ordinul No. 1269 din 10 septembrie 1913, precum şi a ordinelor verbale date de Domnul Comandant al Companiei 5 de grăniceri cu ocazia inspecţiilor, prin care se ordona să luăm măsuri serioase pentru prinderea banditului Pantelimon chiar în afară de zona de frontieră, am format patrule de grăniceri şi santinele fixe pe la târle, colibe şi pe la încrucişări de poteci pe care bănuiam că ar trece banditul (…)
Fiind informat că banditul Pantelimon a ieşit înaintea Delegenţei pe Muntele Stânişoara mi-am închipuit că e posibil să treacă spre Dorna şi pare că o presimţire m-a îndemnat să mă duc şi eu spre Mănăstirea Rarău, căci terminasem de făcut inspecţiile şi cu încheierea actelor băneşti şi aveam niţel timp. Am plecat de la pluton în ziua de 30 Noiembrie pe la orele 2,30 fiind însoţit de soldatul Scarlat Cristache şi am ajuns la pichetul Cruce pe la orele 4,30 p.m. După ce am mai vorbit cu soldaţii m-am dus la o Dugheniţă, cam la 200 metri de pichet ca să caut ceva de mâncare. În acel timp aud vorbind nişte oameni care veneau din spre podul de peste Bistriţa, că un om care pare a fi străin îmbrăcat în negru cu armă şi cu toporaş în mână a fost văzut de către frânarii care veneau cu vagoane cu buşteni de brad, că mergea pe pârăul Bărnărel. Mi-am închipuit numai de cât că o să fie banditul Pantelimon şi chiar atunci am trimis de la pichet pe Caporalul Teodorescu Neculai însoţit de soldaţii Vieru Teodor, Măriuţă Petru şi Avram Radu dându-le instrucţiuni le-am spus că eu mă duc să vorbesc la telefon pentru a trimite şi Plutonul Dorna patrule spre fundul Bărnărelului, pentru a se întâlni cu patrula ce am trimis de la Cruce, ceea ce am şi făcut. Ducându-mă spre Administraţia Moşiei Regale unde este telefon, am întâlnit pe fiul Domnului Săndescu de la administraţia Moşiei Regale pe care întrebându-l mi-a spus că a auzit despre omul suspect şi că şeful de post de jandarmi de la Cruce a plecat chiar însoţit de câţiva pădurari în urmărire. Subsemnatul după ce am vorbit la telefon cu primăria Dorna şi am rugat să trimită pe cineva la plutonul de grăniceri să spună să trimită o patrulă spre fundul Bărnărelului, dând şi detalii asupra individului, m-am înapoiat la pichetul Cruce de unde am luat pe soldatul Scarlat Cristache şi am pornit pe jos spre pichetul Cojoci unde am ajuns la ora 1 noaptea. Am dat ordin şefului de pichet Caporal Dinu Ioan să pregătească 2 patrule şi să trimită la M-rea Rarău pentru a observa să nu treacă pe acolo banditul, voind astfel să-i închid drumul, dacă ar voi să schimbe direcţia în care plecase.
Pe la orele 2 am plecat spre Cruce şi pe la mijlocul distanţei între Cojoci şi Cruce văd că vine repede un soldat, mi-am închipuit de cât a prins pe bandit şi aşa se întâmplase, căci soldatul Dascălu Ianoş când s-a apropiat de subsemnatul abia mi-a putut raporta de emoţiune, că patrula care am trimis-o a prins pe Pantelimon. Nici nu ştiu cum am mers până la pichet unde am găsit pe Pantelimon legat lângă sobă bând ceaiul cu pâine de la soldaţi şi lumea nu mai încăpea pe la poarta pichetului, dorind să vadă pe Pantelimon. I-am făcut percheziţie şi am confiscat armătura şi banii şi tot ce s-a găsit asupra sa, dresând un proces-verbal.
Banditul a fost prins astfel.
Patrula ducându-se după instrucţiunile subsemnatului a controlat toate locurile ascunse umblând cu cea mai mare precauţiune, mergând răspândiţi ca nişte cercetaşi: în calea soldatului Vieru Theodor a fost o colibă pe care trebuia s-o cerceteze ceea ce a şi făcut, mergând încet în faţa colibei cu arma gata, a zărit pe cineva, era banditul care stătea cu spinarea la foc şi arma alături, însă nu dormea. Caporalul Teodorescu Neculai era în apropierea soldatului Vieru Teodor şi s-a îndreptat şi e1 spre acea colibă. Când soldatul Vieru Teodor l-a somat puternic cu: „Sus mâinile” banditul a făcut o mişcare să pună mâna pe armă, caporalul Teodorescu Neculai care se afla acum acolo a şi tras un foc de armă în foc, alături cu banditul, căruia i-a sărit tăciunii în faţă şi intimidându-se a ridicat mâinile în sus zicând „Nu mai trageţi mă predau”. Tot atunci a zis să-i dea drumul căci le dă 200 lei. În acel timp s-a adunat întreaga patrulă de 4 soldaţi (oameni) a înconjurat coliba, i-a făcut percheziţie, l-au legat şi adus la pichetul Cruce. Prinderea banditului a avut loc la orele 1 noaptea, sosirea la pichet cu el la orele 2 noaptea (…)
Pentru prinderea banditului am raportat telegrafic Regimentului 1 grăniceri de la Cruce şi Compania 5 Cornul Luncii la orele 4 noaptea.”
*
Dar ultimul şi cel mai popular haiduc din România nu a fost Pantelimon, ci un altul, Gheorghe Coroiu, aşa cum este menţionat şi în articolele de prin anii 1975, semnate de Radu Gheorghe sau Marin Radu Mocanu.

Începând cu anii ’30, un nume era nelipsit din primele pagini ale ziarelor: Coroiu, sau Gheorghe Coroiu, un haiduc întârziat.
Numele acesta devenise sinonim cu cel de „tâlhar de drumul mare”. Şi totuşi, câteva informaţii ne-au făcut să credem că „afacerea Coroiu” a fost mult mai complexă. S-a mers la „urmele” de arhivă. Din păcate, din cele 13.000 file de dosar, nu mai sunt, nu se ştie de ce, decât circa 300, dar şi acestea de natură instructivă.
Terenul acestor investigaţii ne-au redat şi un alt Coroiu, un Coroiu căruia sătenii din ţinutul său îl respectau – aidoma unui haiduc din alte vremuri:
„Să trăieşti, Gheorghe Coroi,
Că ai grijă şi de noi,
Că iei bani de la ciocoi
Şi ne-ajuţi azi la nevoi”.
La 1 aprilie 1935, a fost prins, în târgul Suliţa, vestitul bandit Coroiu. Pe urmele lui alergaseră ani de zile sute de jandarmi, agenţi şi informatori. Zadarnic însă. Dar la 1 aprilie 1935, pe când Coroiu se afla în casa Lenuţei lui Dodoi – o fostă cunoştinţă apropiată a lui, tentată de valoarea premiului pus pe capul celui urmărit, – aceasta a sesizat jandarmii. La faţa locului, au sosit mai toate oficialităţile judeţului Botoşani: şefii poliţiei, jandarmeriei, parchetului — în frunte cu colonelul Manoil, şeful Legiunii de jandarmi.
Coroiu a fost transportat, între baionete, într-un automobil închis, de la Suliţa la Botoşani, în mai puţin de două ore. La marginea oraşului, la „bariera Suliţei”, o mare de oameni, electrizată de ştirea arestării, invadase străzile şi locurile virane. Coroiu a cerut ca maşina să oprească, a coborât şi a spus ca să audă toţi: „Eu sunt Coroiu, în carne şi oase. N-am făcut nici un rău! Cu bine.”
În timp ce Coroiu era „cazat” în faimoasa „cameră de fier”, construită în 1907, special, pentru haiducul Pantelimon, ziarele centrale şi locale anunţau cu litere mari şi groase: „Prinderea banditului Coroiu”, „Arestarea vestitului bandit Coroiu”…
Dar cine era acesta? Şi, într-adevăr, nu făcuse el „nici un rău”?
În primăvara anului 1930, un tânăr de 19 ani din comuna Durneşti, judeţul Botoşani, pe numele său Gheorghe Coroiu, se căsătorea cu o fată frumoasă: Hareta. Mirele – spuneau cei care-l cunoscuseră – era o fire iute, energică şi o minte foarte inventivă. Călca des drumurile ce duceau la târguri, iarmaroace şi pieţe, pentru procurarea celor necesare traiului zilnic.
La puţin timp după căsătorie, şeful postului din Durneşti a început să-i aţină drumul tinerei neveste. Bărbatul a aflat şi a discutat cu jandarmul, rugându-l s-o lase în pace. Rezultatul discuţiilor n-a fost cel scontat. Pentru Gheorghe Coroiu au urmat zile şi nopţi de nelinişte, de zbucium. Era aproape zilnic chemat la postul de jandarmi, pentru a i se administra un „tratament special”. În cele din urmă, ajuns la capătul răbdării, şi ne mai vrând să îndure umilinţele la care-l supuneau cei de la post, Coroiu a luat drumul codrului… Dar nu simplu. Nu înainte de a-şi achita… poliţele. A purtat şi el „discuţii” aparte cu fiecare dintre jandarmii comunei, în urma cărora unul a trebuit să ocupe un pat de spital vreo două luni.
Pentru a-l alunga definitiv din stima satului, s-au căutat şi s-au găsit motive de urmărire: moartea firească a unei mătuşi a fost taxată drept omor şi pusă în sarcina lui Coroiu. S-a emis urgent cuvenitul mandat de arestare, dar la proces, în 1932, probele şi argumentele acuzării s-au dovedit false, împricinatul a fost achitat.
Urma să se reintegreze vieţii satului. Ar fi fost firesc, în drum spre casă însă, în pădurea Guranda, Coroiu a dat peste nişte indivizi care, ca şi el, luaseră drumul codrului. Unii dintre ei erau cruzi, lipsiţi de scrupule, dar Coroiu s-a simţit mai în siguranţă cu ei. Gândindu-se probabil la noile conflicte şi incidente cu jandarmii, renunţase la gândul de a se întoarce în sat şi a preferat să rămână în codru. Au urmat câteva fapte de pomină…
„Vizitele” făcute de Coroiu şi de oamenii lui, diverselor persoane avute din judeţul Botoşani şi din alte părţi au produs mare vâlvă. Numele haiducului a început să circule cu insistenţă pe buzele oamenilor şi în paginile ziarelor. În perioada 1932-1935, Coroiu a efectuat peste 70 asemenea „vizite”, la Botoşani, Iaşi, Suceava, Focşani şi alte oraşe moldoveneşti, în cursul cărora şi-a însuşit mari sume de bani şi numeroase obiecte de valoare.
Deosebit de inventiv şi perspicace, el intra în posesia prăzii cu destulă uşurinţă, folosind mereu alte şiretlicuri; în conacul boierului Miclescu, a pătruns deghizat în preot; în faţa boierului Capri, din Vereşti, a apărut în postură de colonel de jandarmi; în spitalul unui doctor – moşier din Focşani — în calitate de părinte al unui copil aflat, chipurile, în ghearele morţii…
Cazul Coroiu şi-a căpătat însă adevăratul relief abia la proces.
Pregătirea dosarului pentru judecare a durat nu mai puţin de un an şi jumătate. Aşa se explică de ce el a cuprins 14 volume legate, însumând circa 13.000 de pagini!
În proces au fost antrenate peste cinci sute de persoane (acuzare, apărare, martori, judecători). Ministerul de Justiţie a dispus ca procesul să se judece în sesiune specială, în faţa Curţii cu Juri, la Bacău. Aşa a devenit Bacăul, peste noapte, gazda unui eveniment cu iz senzaţional. Era cel mai mare proces care se judeca în acest oraş. Rareori avea Bacăul, pe atunci, prilejul să scoată capul din anonimatul provincial.
În seara zilei de 19 noiembrie 1936, în gara Bacău a sosit un tren special, cu cinci vagoane pline cu martori aduşi cu mandat, sub paza jandarmilor; ei au fost cazaţi în cazărmile regimentelor 27 Infanterie şi 4 Artilerie din localitate. Priviţi în afara procesului, păreau ţărani plecaţi în bejenie cu traista cu merinde şi cu schimburi.
S-a stabilit ca judecata să aibă loc în sala cea mai încăpătoare a secţiei întâi a tribunalului. În fine, în dimineaţa zilei de 20 noiembrie 1936, a început mult pregătitul şi discutatul proces.

Coroiu.Web
Foto. Coroiu
Sala gemea de lume, iar aprodul sta parcă proptit în duşumea pentru a opri năvala. Circula în mulţime şi un cântec:
„Frunză verde baraboi,
La procesul lui Coroi
Au venit şi mulţi ciocoi.”
Lângă peretele din fund, în trei fotolii verzi, a luat loc instanţa. Mai jos, grefierul sta aproape acoperit de dosare. Lectura actului de acuzare a durat patru ore, timp în care s-au enumerat peste şaptezeci de capete de acuzare: omucideri, tâlhării şi alte nelegiuiri. La toate şi pentru toate, autor şi responsabil, Coroiu…
Depoziţia principalului acuzat, un om subţirel, de statură mijlocie, cu faţa ovală şi trasă, cu părul negru şi o frunte bombată, s-a terminat repede, simplu: „Am fost nevoit să iau drumul codrului. Oamenii… de ordine m-au tulburat, m-au înjurat, mi-au risipit familia şi m-au aruncat în codru. Trebuia să fac ceva…” „Ai vrut să faci pe haiducul?!” l-a întrebat ironic procurorul. „Am făcut ce-am putut. Dumneata, ca om citit, ştii mai multe despre haiduci; eu, numai din legende.” „Te-ai gândit vreodată să renunţi la tâlhării?” „De multe ori, mai ales la început, după ce procesul în care fusesem acuzat de crimă asupra mătuşii mele a căzut. Dar nu s-a mai putut: şicanele şi pumnii jandarmilor abia mă aşteptau, familia m-i se destrămase asemenea unui fir de bumbac în bătaia vântului…”
Audierea complicilor a decurs mai repede decât era de aşteptat, după care a început defilarea martorilor acuzării. În primul rând, cei care fuseseră păgubiţi de Coroiu. Au cerut condamnarea tâlharului la ocnă şi despăgubiri. Acuzarea părea consolidată. Dar pe parcurs, edificiul construit de ea a început să se clatine chiar prin depoziţiile martorilor ei.
Moşneagul Amarandei, un om uscăţiv, dar cu voce încă puternică a spus: „O dată am întâlnit un necunoscut care s-a dat drept Jean Cornel, negustor de cereale. Din vorbă-n vorbă, aflând că nu am bani pentru a ieşi din nevoia unei vaci care-mi murise, mi-a dat nişte gologani ca să-mi fac treaba. Acuma ştiu că a fost Gheorghe Coroiu…” Alte câteva depoziţii de acelaşi fel au determinat instanţa să sisteze audierile. Era însă cam târziu; publicul începuse să-şi pună unele întrebări ce urmau să se contureze şi mai vizibil în urma replicii apărării.
Rechizitoriul procurorului ar fi putut stârni, prin retorica sa, invidia celui mai nepăsător avocat. El a făcut din Coroiu tot ceea ce putea fi mai rău şi mai inuman la vremea aceea.
A început „contraatacul” apărării. O dată cu el, a apărut un element nou în proces. Erau „martorii lui Coroiu”, ţăranii cu vorbă frumoasă, pe faţa cărora se putea citi fără efort sărăcia şi obida. Glasurile tremurânde evocau păsurile, viaţa lor plină de necazuri şi nevoi. Veniseră cale lungă, de prin părţile Botoşanilor, Dorohoiului şi Iaşului. Au depus fără reţineri, menajamente şi sfială, povestind cum îl bătuseră jandarmii şi-l umiliseră pe Coroiu, şi cum acesta nu o dată-i ajutase cu bani şi cu vorba bună.
„Era iarnă, a spus Gheorghe Gheorghe din satul Guranda. Mi-am înjugat vitele să mă duc după lemne. Nu mai aveam băţ în casă şi nepoţii tremurau. Dar vitele le-au mâncat lupii. Eu am scăpat ca prin farmec… Am ieşit în prag de primăvară fără vite de muncă. M-am milogit vreme lungă pe lângă preotul din sat să-mi împrumute ceva bani pentru a cumpăra vitǎ de muncă. N-am reuşit să-l înduplec pe prea-sfântul şi norocul mi l-a scos în cale pe Coroiu, care mi-a dat şi pe deasupra ceva bani.”
Sistarea audierilor a provocat un duel violent între băncile acuzării şi apărării. Apoi, au fost auzite pledoariile avocaţilor apărării: „Ivirea lui Coroiu constituie un fenomen social, nu un accident penal. Pentru cine cunoaşte mizeria oraşelor moldovene, sărăcia în care se zbate populaţia rurală, nu sânt surprize asemenea reacţii. Această ambianţă l-a dat pe Coroiu şi această sărăcie a Botoşanilor, pe tovarăşii săi.”
Verdictul se apropia, dar era imposibil de prevăzut. După şaptesprezece zile de depoziţii şi pledoarii, când sentinţa era aşteptată cu respiraţia tăiată, în mecanismul procesului s-a ivit o defecţiune: s-a îmbolnăvit cel de-al treilea jurat, apărând astfel pericolul de a se întrerupe procesul.
„Procesul Coroiu a deraiat”, „Defecţiune tehnică în procesul Coroiu” etc. erau titlurile cu care presa anunţa faptul neaşteptat. O fierbere generală cuprinsese pe cei care urmăreau procesul în întreaga ţară. Şi tot timpul acestei pauze, se înmulţeau scrisorile sosite pe adresa tribunalului, prin care fel de fel de oameni şi grupuri cereau achitarea lui Coroiu. Noaptea de 9 spre 10 decembrie a fost o noapte albă. Abia în zori, juraţii, închişi într-o cameră, au terminat redactarea răspunsurilor la cele 404 întrebări puse lor. Pentru Coroiu, se răspunsese Da, la cele referitoare la tâlhării, şi Nu, la cele privitoare la omucideri. Ȋn baza verdictului juraţilor, Curtea a pronunţat sentinţa: Gheorghe Coroiu – cinci ani închisoare. Ceilalţi – mai puţin.
Publicarea sentinţei a produs o adevărată lovitură de teatru în cercurile politice, juridice şi administrative: juraţii din Bacău nu satisfăcuseră aşteptările puternicilor zilei, nu hotărâseră o pedeapsă grea.
După o vreme, mulţimea a dispărut de pe străzi. Bacăul şi-a reluat viaţa de modest oraş provincial, iar ediţiile speciale au amuţit.
Coroiu n-a fost criminal, n-a ucis nici măcar pe jandarmul care-i destrămase familia. A ajutat pe cei nevoiaşi. Coroiu a jefuit în „Stil mare”, de fiecare dată, bogătaşi.
Aşadar, ce a fost Coroiu? Cum anume îl pot califica faptele sale săvârşite într-o perioadă când contradicţiile şi conflictele sociale îşi căutau rezolvarea în atâtea forme de luptă? Este clar că oricât de bine intenţionate ar fi putut fi, faptele sale n-au curs pe firul apei ce colecta, în acei ani, firul glasurilor şi gândurilor răzvrătite ce se luptau cu negura timpului.
Dacă individul Coroiu poate rămâne „un caz”, procesul Coroiu a avut însă un alt caracter. Nu întâmplător, în acest proces au fost implicate circa cinci sute de persoane, nu întâmplător au figurat – ca martori şi acuzaţi – ţărani săraci, pădurari, vizitii, sărăcimea oraşelor. Numărul mare de ţărani care veniseră în Bacău cu acest prilej nu era un fapt obişnuit, cotidian. De asemenea, nu întâmplător ziarele timpului scriau: „…ţărani în lanţuri…”, „ţărani pe banca acuzaţilor…”.
Prin aria sa socială, procesul a depăşit limitele persoanei Coroiu. A fost, în fapt, un proces intentat ţărănimii sărace şi păturilor sociale nevoiaşe de la oraşe, care „îşi permiseseră” să aibă un Coroiu.
Ilie Rusu
Foto. Dr. pr. Ilie Rusu

IN LUMINA LUMII

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

EMINESCU-&--STEFAN-CEL-MARE-wbCamelia TRIPON

 

Aşa cum au remarcat mulţi iubitori ai neamului, ne aflăm la „porţile cerurilor”.  Acest lucru se datorează evenimentelor ce reunesc în astral pe Mihai Eminescu, glasul duios al Bucovinei,  cu inima ei, Ştefan cel Mare şi Sfânt.

 

Acolo unde începutul şi sfârşitul se contopesc, trecutul şi viitorul se reunesc. Din acest întreg îşi  trage seva Mihai Eminescu care şi-a depăşit timpul său, intuind evenimente ce vor marca perioada postumă a lui şi a multor altor personalităţi. Când a scris „Rugăciunea unui dac” era conştient de vechimea acestui  neam şi a alăturat creaţiei universale  credinţa în nemurire pe care o aveau strămoşii noştri. „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ …El (adică Dumnezeu) este moartea morţii şi învierea vieţii!” Aceste lucruri sunt pomenite şi în Evanghelii, dar aşa cum chiar Iisus spune „Cine are urechi de auzit să audă” – adică dacă vrea să înţeleagă va înţelege. În Matei (11.14.)  Iisus vorbeşte despre Ioan Botezătorul astfel: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină.” Prin aceasta se explică ceea ce orientalii numesc reîncarnare. Ilie a ucis peste patru sute de preoţi, a căror credinţă nu a înţeles-o; la fel  Ioan are o moarte violentă pentru că judecătorii lui nu-i înţeleg mesajul. Rugăciunea dacului  reflectă credinţa în nemurire. „Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”  Asemeni „ţărăncii care nu ştie să se plece” (cum a afirmat Carol I, vorbind de demnitatea românilor), tot astfel dacul  îşi cere tăria de a muri cu demnitate  în faţa zeului fără nume şi chip: „Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu le plec”. Peste timp, preasfinţia sa părintele Pimen, acum treizeci de ani, spunea la Putna: „Statuia lui Ştefan este greşit sculptată, căci el nu şi-a plecat decât odată capul, iar pentru acest lucru au plătit scump polonii în Codrii Cosminului ( 26 oct. 1497).”

Eminescu credea în nemurirea Marelui Voievod, şi îl invocă în Doina. Prin  Scrisoarea I poetul depăşeşte timpul său şi pe al nostru. Azi  ştim că soarele este o stea cu emisie slabă, corespunzătoare culorii galbene, care urmează să devină roşie şi fără „putere” peste şapte miliarde de ani. Poetul merge mai departe şi prevede destinul pământului: „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş,/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,/ Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-asvârl rebeli în spaţiu,/ Ei din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi.” În acele momente, datorită gravitaţiei solare prea mici, se destramă sistemul, iar planetele „s-avârl rebeli în spaţiu”. Apoi este descris stadiu cunoscut sub numele de Big Bang, când catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, „Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au perit;/ Timpul mort ş-întinde trupul şi devine vecinicie,/ Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie.” În această viziune cosmică nu scapă din versurile sale destinul înţeleptului, care nu este apreciat pentru învăţătura sa, ci denigrat pentru slăbiciunile omeneşti. „…Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina…” Şi iată că timpul a demonstrat-o; atât el cât şi savanţi sau figuri marcante ale culturii sunt răscolite de pigmei ai lumii noastre ce se cred lei tolăniţi în ignoranţa unui suflet rătăcit într-o lume materială ce se vrea intelectuală.

 

Ştefan cel Mare şi Sfânt alături de Mihai Eminescu şi-au legat destinul de ţară, contribuind cu sabia sau condeiul la neatârnarea şi nemurirea neamului nostru, astfel că pot asculta  „muzica îngerilor” din Valhala (raiul), pe care poetul  n-a ezitat s-o prindă în versurile poeziei „La Bucovina”, dedicată ţinutului natal pe care a jurat să nu-l uite: „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină”…

Asemeni marilor înaintaşi şi noi – prin gândurile, vorbele, faptele şi dăruirea noastră – putem contribui ca România să fie în lumina lumii şi să fie „mângăiată” de cea divină. Există o dezvoltare continuă a spiritului neamului; există câştiguri nevăzute ale evoluţiei, chiar prin vremuri grele.

 

Camelia TRIPON

Târgu-Mureş

15 ianuarie 2014

 

 

 

andrisan3 ”Nu există drum; cărare se face mergând!”
   (Ion Plebeu)

 

Ne-am obişnuit deja ca Bucovina noastră dragă, să ne facă mândri prin oamenii minunaţi care au respirat începutul vieţii, pe acele meleaguri pline de istorie si tradiţie. Acum, mulţi dintre aceştia, sunt departe de locurile natale, plecaţi în alte ţări,  purtând cu ei românitatea, dorul de acasă şi comorile sufletelor ca dar dumnezeiesc, revărsat în diferite forme de exprimare. L-am întâlnit de curând, pe Florinel-Constantin Andrişan, un artist plastic prin care culorile reuşesc să traverseze în fragmente de expresie intens – ludică, un miracol existenţial. În anul 1993, începe o călătorie de recunoaştere a artei în armonie cu viaţa, prin Ungaria, Polonia, Germania si Franţa. Revine în România pentru o perioadă, timp în care îşi face o analiză a acestei călătorii prin lume. Alege Franţa, ca fiind locul în care ar putea sa-şi împlinească forma de expunere a trăirilor în arta şi în anul 2002, se stabileşte aici, unde continuă studiile la Sorbona, cu un doctorat în teoria artei.

 

Andrişan, are o activitate artistică bogată şi nu rare i-au fost succesele, remarcându-se prin unicitatea alegerii materialelor de lucru, integrate în gestul artistic precum Madlena lui Proust. Aşadar, în lucrarile sale, putem găsi scrierea ca forma plastică dar si diverse lucruri aparent banale, cum ar fi o bucată de plasă, un pahar ciobit, un fragment de fotografie, unite printr-o tehnică a colajului, simţită ca un liant între memorie, obiecte şi gest plastic. Şi acestea, prind culoare şi expresie atunci când pictura săvârşeşte tema. Pentru Andrişan, simţirea plastica „trebuie sa aibe ritm dar si repetiţie, să te surprindă dar şi să te facă să intuieşti urmatoarea mişcare… într-o încercare perfectibilă de a uni dragostea de viaţă cu încrederea în creator”. Să întelegem de aici, că există simetrie între idee şi ansamblul elementelor care definesc o finalitate concepţională cu caracter coparticipativ, într-o încercare de a retrezi nevoia de unicitate, de miracol, de har, de dor… Este pur şi simplu, o invitaţie de a învaţa să simţi viaţa cu toate elementele ei,  prin arta. În viziunea artistului, „arta este în primul rând inteligenţă speculativă şi manipulare bine armonizată şi ţintită ca o lamă de Toledo, din minte în inimă până la catharsis, de fiecare dată individual, în raport cu universalul şi fără a uita că tot acest exerciţiu de eliberare, se practică în public”.

 

la-fille-lhommeLa Fille l’Homme

Procedând la o formă clasică de interviu, m-am trezit în faţa unui nonconformism care schimba reguli, dar surprinzator, dau pozitivitate atitudinii pe tot parcursul discuţiei. „Nu vreau să fiu eu subiectul articolului ci ceea ce spunem împreună, din ce fac si ce gândesc, din experienţa de armonie şi dezarmonie, din greşeli şi reuşite, din ştiinţa de a găsi căi pentru a renunţa la culori multe. Şi toate acestea, să poată veni ca învăţătură pentru ceilalţi ”. Mă străduiesc să fac oarecare armonie în prezentarea lui Florinel-Constantin Andrişan ca artist, dar şi ca om cu suficientă experienţă, încât lucrarile şi cuvântul său, să se integreze într-o expresie filozofică a artei în raport cu viaţa. Încercând sa îl întorc în timp, acolo de unde fiecare din noi începem să ne formam limbajul, inteligenţa, gândirea, să descoperim parţi esenţiale şi valoric rafinate ca facând parte din individualitatea noastră prin aptitudini, omul Andrişan mi-a stârnit nostalgia în faţa copilariei. S-a născut în plină vara a anului 1961, în comuna Brodina unde mama sa Elena, învaţătoare, iar tatal Pavel Octavian, contabil, formau un cuplu al cărui echilibru devenise parte specială în care tatăl, avea rolul determinant. Artistul, îşi aminteste cu o tandrețe copleșitoare, un tablou al părinților foarte tineri în acele vremuri, încărcat de emoție și păstrat cu sfințenie. Într-un moment de cumpană, de incertitudine existențială, o mâna este așezată pe umar în tăcere. Acest gest, întrece toate cuvintele ce ar fi putut să se spună. Copilul Florinel-Constantin, privește această scenă și crește, devine adultul Andrisan, traiește intens furia vieții, dar va ramâne pentru totdeauna cu icoana reprezentativă a relației de cuplu, acea mâna liniștitoare care tămăduiește îndoielile lumii. Vorbind despre copii și părinți, Andrișan face o remarcă, atenționând pe acei dintre noi care vrem cu orice preț ca odrasele noastre să devină artiști. „Este cea mai mare greșeală să împingi un copil fără talent, spre școli de artă. Prin muncă, el ar putea deveni cel mult un artist de mâna a doua și atunci, ar fi un om nefericit”. Și ar mai fi un lucru important care pune amprenta pe maturitatea artistică. „Nu poți face saltul într-o singură generație decât extrem de rar și cu asumarea riscului uzurii întregii vieți. Un bagaj genetic foarte bun și o familie care să nu fi fost alterată de înstrăinare, este platforma care lansează și sprijină competența către podium. Ori, majoritatea dintre noi, am fost afectați de comunism. Aceasta alterare, continuată timp de trei generații, ne-a făcut să credem că este posibil să trecem de la sapă la intelectualitate rasată și să transferam valori „de la Bârca la  Viena… și înapoi”, să ne închipuim că suntem toți egali cu Brâncuși dar fără talentul, efortul și prețul plătit de el. Putem și trebuie să fim egali atunci când ne naștem, atunci când ne alegem primarul sau când votam bugetul comunal, dar greșim dacă încercăm să supunem la vot competența de nivel înalt, creativitatea, sacrificiul, eroismul, pâna la iubirea absolută. Altfel, riscăm afectarea noastră ca imagine, irosirea unei munci de-o viață într-o ratare sigură și non-profesionalism.” Din comunicarea cu acest maestru al penelului dar și al cuvintelor hotarât aranjate într-un duel de concepții, apărute în urma experiențelor sale  româno-franceze, încerc starea de recunoaștere a principiilor de bază ale vieții prin artă.

 

chateau-renard-legliseChateau-Renard-L’eglise

Expoziții personale cu titluri sugestive, „De la Paris, către casă”, „Nu există drum; cărare se face mergând!”, „Eu cred că Sisif s-a născut în Carpați”, expoziții colective și de grup: „Timp – contratimp”, „Semnele anului 2000 – Semn de foc”, „Memorie-Mitologie-Model”, „Prix des mouettes”, lucrări murale și de ambient: „Prometeu”, „Rugby Club”, „Del Blue”, „Zodiac”, „Mărul început”, „French can-can in Balcani”, activitățile de restaurare, pictură și decor al unor biserici. Toate acestea, merg către o concretizare a unui stil personal, „andrișaniesco-plebean”, cu autoironie și efort asumat. Îmi întorc privirile spre un grup de tablouri de o eleganță coloristică deosebită, un transfer de suflet spre „acasă”, un dor așezat printre dealurile ce au căpătat gust de pamânt reavan, de grâu copt și fân cosit, de case părintești în care copilaria se ascunde pe după colțuri încercând să păcălească timpul. Totul pare gata pregătit pentru ca viața să înceapă din acest moment unic, conștient că relația noastră cu natura, este darul vieții venit din Ceruri.

 

peisaj-din-bucovinaPeisaj din Bucovina

Dacă ar fi să aibă ocazia la o altă alegere, Andrișan nu ar schimba nimic din toate ce sunt. „Creația artistică, era singura alegere ca apropiere de Dumnezeu, comparativă cu un oarecare Dumnezeu laic”. Ca o concluzie la ce am fost și suntem în raport cu istoria și educația culturală, la nevoia de a reprima efectele negative din viață prin artă, Andișan atinge scopul „călătoriei” sale. „Eforturi și realizări trecute, experiențe și virtuozitați acumulate, vise și proiecte de viitor, eseuri și cercetari ale unei creativitați colective. Toate, au tendința de a demonstra posibilitatea existenței unui soi de falanster european, ce ar putea ajuta la anularea efectelor devastatoare datorate marii schisme de acum o mie de ani, prin cultură și armonia contrariilor”. Aș încheia cu un citat care se potriveste atât de bine concepției artistice a pictorului Florinel-Constantin Andrisan și pe care, mulți dintre noi ar trebui sa-l folosească într-un început. “Nu este lupta care ne obligă să fim artiști, este arta care ne îndeamnă să luptăm”. (Albert Camus) Încerc să mă despart de acest pictor cu ochi de cer senin și mâini răvășitoare de culori, însa imi dau seama că aș greși nelăsând multe alte idei să prindă forma cuvintelor scrise. Îmi asum dreptul de a continua episodic, un «tête-à-tête» filozofic, cu morală. Și cine stie? poate într-o zi, toate acestea vor fi de folos în desăvârșirea unui fragment de viață dedicat artei de a fi artist.

 

Gabriela Petcu

http://www.curentul.net/

 

ROMÂNIA TANDREŢEA MEA

Posted by Gabriela Petcu On May - 6 - 2013

ROMANIA-CF                Corneliu FLOREA

„Principes  mortales, respublica aeterna”

(Conducătorii sunt muritori, ţara este veşnică)

                       TACITUS

La aterizare, aud şi simt când roţile avionului ating pista aerodromului.  Este momentul în care, după 11.000 Km de zbor, am ajuns acasă, în România. Bine te-am găsit Ţară. Prin parbrizul maşinii închiriate din aeroportul Cluj, privesc începutul  primăverii doar cu iarbă şi muguri. În curând  învierea Naturii va izbucni cu putere. Casa cu Flori, de sub pădure, mă primeşte tăcută în spaţiul ei plin de amintiri, ştie că o voi îmbrăţişa-o cu multe flori, în curând. Până atunci curăţ gradina,  pomi din livadă  şi mă pregătesc să o regenerez cu câţiva noi pomi. Cerul e tihnit şi senin, iar din orizonturile nordice munţii mei dragi mă cheamă. Mă urc în Golfuleţ – aşa îi spun maşinii închiriate – şi urc la Piatra Fântânele, la Mânăstirea cu maici pioase şi cu zâmbete calde, sufletiste şi harnice, ce mă primesc cu bucurie, care se revarsă în mine binefăcătoare, luminoasă, întăritoare. Îmi promit înfăptuirea rugăminţii mele. Aprind o lumânare.

 

Am ales şi plantat pomi în livadă: cireş, vişin, cais, gutui, doi meri şi câţiva aluni pe lângă gard. Noaptea e încă rece, câteodată coboară sub zero grade, mai aştept pentru flori. Până atunci plec în Dulcea Bucovină, trecând peste împădurite obcini sau printre ele şi opresc, ca întotdeauna, la Moldoviţa lui Petru Rareş şi Suceviţa fiilor logofătului loan Movilă şi până seara am ajung la Putna lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Eminescu.

 

Doamne ce oamenii ai dat României, te rog ajut-o din nou ! E ruga dorinţei mele şi cu degetul bat în clopotul lui Buga, pentru că sunetul lui se aude până în ceruri.  Într-un colţ al curţii mânăstirii, o învăţătoare le vorbeşte elevilor adunaţi în jurul ei despre Ştefan cel Mare Îi privesc cât de frumoşi sunt copiii românilor, cu câtă atenţie îşi ascultă învăţătoarea şi gândul mă întoarce la învăţătoarea mea de demult, erau alte vremuri, iar ţara arăta altfel decât acum. Îmi dau seama, nu pentru prima dată, că nu numai generaţiile se schimbă ci şi ţara odată cu ele. Generaţia bunicilor mei a înfăptuit întregirea ţării neamului românesc, fiindcă neamul era întregit în cuget. Generaţia părinţilor mei a pornit pe urmele lor de a înfrumuseţa şi îmbogăţi România, dar nu a avut parte de prea multă pace, fiind angrenată în războiul care ne-a adus numai nenorociri şi dominaţie străină. Sub dominaţia rusă, generaţia mea s-a născut şi trăit în nevoi, teroare şi îndoctrinare. În lagărul comunist lumina adevărului şi libertatea de conştiinţă au fost interzise, aşa că noi am devenit o generaţie duplicitară. Generaţia mea a dus duplicitatea la perfecţiune, ceea ce i-a atrofiat conştiinţa, caracterul iar personalitatea i-a luat forme de târâtoare pentru supravieţuire de dragul vieţii. Suntem prima generaţie românească fără adevărate elite naţionale, cu puţini luptători pentru cauzele libertăţii şi emancipării naţionale şi ţara a început să arate trist. Amărâţi într-o ţară dezolantă. Dar şi mai condamnabil este ca am transmis copiilor noştri aceste trăsături nefaste, dându-le drept învăţătură ce naşte din pisică trebuie să miaune şi să se frece ipocrit pe picioarele stăpânului. Generaţii pierdute, supravieţuitori numai pentru existenţă biologică şi au avut prea puţin timp pentru ţară. Privesc copiii din jurul învăţătoarei şi-mi pun speranţa în generaţia lor. Speranţa moare odată cu viaţa, dar ce nu moare atunci?!

 

Vremea primăverii a devenit prielnică pentru flori. Concitadinii mei au un cult pentru flori şi piaţa s-a umplut de răsaduri ce i-au atras, ca pe albine şi zumzăie în târguială  prelungă până când pleacă încărcaţi cu flori. Am luat odată, am luat de două ori, am tot luat până ce am încărcat Casa cu Flori cu ele. De fapt, denumire aceasta  îi vine de la Ica – Florica, Florin, Florina, Florea. Zilnic ud şi urmăresc florile, iar ele se prind frumos şi pomii dau semne ca le place in livadă Casei cu Flori. O parte din butucii de vie, bătrâni de peste trei decenii, au renunţat să mai înfrunzească în această primăvară. Îi privesc, îmi pare rău, dar îi înlocuiesc cu nişte butaşi de-o şchioapă. Cireşii şi vişinii cei bătrâni şi-au scuturat florile, sunt în floare merii şi perii. În oraş, castanii pe aleea lor, se pregătesc de înflorit, iar eu să plec în pelerinaj la Maramureş  Din 1990, urc în fiecare an în pelerinaj la bisericile de lemn şi Monumentul de la Moisei. Până la Maramureş,  trec printre strănepoţii năsăudenilor din regimentului grăniceresc ce l-or speriat de moarte pe Napoleon în Italia, la podul de la Arcole. Trec prin locurile de baştină a lui George Coşbuc şi Liviu Rebreanu, care, la primirea în Academia Română a ţinut un laudatio ţăranului român. Nobleţe.

 

Cerule Mare, ce neam am fost şi cât am decăzut în trei generaţii, dacă anul acesta la Timişoara i s-a ţinut un laudatio de doctor honoris causa, fiului de nomenclaturist  evreu, Roman Patapievici, care a scris despre România: „Radiografia plaiului mioritic este ca al fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării’’ („Politice” ediţia 1996 pag.  63. Am făcut un denunţ penal  împotriva lui Patapievici la Bucureşti.  Băsescu Traian l-a acoperit!) Nu, scumpă Românie, nu-l lua în seamă; el este unul dintre străinii ce trăiesc bine aici, dar urăsc de moarte neamul nostru. Şi asta din trei motive: învăţătura ipocrită de la părinţi, proptit de serviciile coreligionarilor săi şi bântuit de tulburări neuro-psihice. Românii adevăraţi ţin la tine şi te respectă, iar cei plecaţi prin alte ţări te poartă în minte şi în suflet ca pe o icoană: patria maternă.

 

Dragul meu Maramureş s-a schimbat, nu mai este cum a fost acum aproape cincizeci de ani, când am fost aici medic. Multe trebuiau să se schimbe, unele nu. S-au schimbat mai mult din cele ce nu trebuia să se schimbe şi mai puţin din cele ce trebuiau schimbate. În locul clopului maramureşan acum se poartă baseball-cap american, iar locul porţilor maramureşene, o adevărată artă în stejar, l-au luat tot felul de  table şi fiare sudate grosolan, gresia şi bucăţi de marmora aşezate în modele de kitsch local.  Din motive personale  merg la Bârsana, unde s-a ridicat un adevărat complex monahal în cea mai autentică artă maramureşană, la care a contribuit şi Ica. La Sighetul Marmaţiei, pe uliţele Muzeului Satului Maramureşan, simt istoria maramureşenilor de demult, iar  la  închisoarea elitelor naţionale, acum muzeu memorial, văd în fiecare celulă cum au suferit cei ce au făurit marea unire naţională şi s-au dăruit independenţei, progresului şi emancipării României. Sempiterni precum România. După  anul 2.000 de fiecare dată mă opresc la noua Mănăstire Peri Săpânţa, cu cea mai înaltă biserica de lemn din Maramureş şi a fost ridicată în memoria primei episcopii ortodoxe maramureşene de la Peri, aflată pe malul celălalt al Tisei, pe care au dărâmat-o habsburgii, iar ucrainenii au şters vestigiu.

 

Când nu-s plecat, stau şi citesc pe terasa de la etaj a Casei cu Flori, ce dă spre livadă şi pădurea de pe culme, măreaţă natură plină de viaţă. Dintre toate lecturile din vara aceasta, cel mai mult m-a prins „Universul într-un singur atom’’ de Dalai Lama. Am o deosebită slăbiciunea faţă de marele cărturar filosofic şi consideraţie faţă de lupta sa pentru independenţa Tibetului, iar acum m-a cucerit cu această carte. Parcă m-a luat de mână şi cu distincţie omenească superioară şi multă înţelepciune mi-a arătat alte orizonturi, ale omului liber cugetător şi atent la evoluţia lumii. La sfârşit, m-am simţit stimulat  să încerc sa gândesc şi eu la  acele orizonturi.

 

Am plecat la părinţii mei, la Timişoara mea natală, luându-l şi pe Dalai Lama în gând. Ei, adoraţii mei, sunt în alte orizonturi ale gândirii omeneşti, poate chiar acolo unde universul poate intra într-un atom, aşa cum noi oamenii începem viaţa dintr-o celulă cu treizeci şi şase de cromozomi şi ajungem un univers biologic unic, dar ce  paradoxal. Pentru mine, ei sunt şi aici în cimitir şi merită  mult mai mult decât  o lumânare şi o floare odată pe an din partea mea…

 

Simt pista de sub avion, simt cum accelerează şi totul devine zdruncinături  şi trepidaţii datorita vitezei până când ne desprindem de pistă, aud doar motoarele avionului ce zboară spre orizonturile cele înalte  de unde văd  România. Rămâi cu bine şi să ne revedem cu bine.

 

Corneliu  FLOREA

august  2012 – mai 2013

Winnipeg  –  Canada

 

Greşelile lui Take Ionescu şi actualii prădători ai bunurilor Academiei Române

Autor: Voicu Tudor

După o viaţă de muncă în slujba poporului român, pentru realizarea unităţii naţionale, Take Ionescu, la Conferinţa de Pace de la Paris in 1918, a avut o comportare care a indignat pe toţi românii din ţară şi din străinătate. Guvernul român, condus de Ionel I. C. Brătianu, obţinuse cu mare greutate încheierea Tratatului cu Rusia, Franţa, Anglia şi Italia, prin care Aliaţii admiseseră în scris revendicările noastre naţionale: Ardealul până la Tisa, Maramureşul şi Crişana până la Tisa,  întreaga Bucovină şi întreg Banatul.

            În ziua de 18 ianuarie 1919 s-a deschis la Paris Conferinţa de Pace, care trebuia să reglementeze problemele internaţionale după Primul Război Mondial (vezi şi Mircea Rusnac, „În ce mod a fost trasată graniţa româno-sârbă în 1919-1920“ pe http://www.vestul.ro/stiri/5534/in-ce-mod-a-fost-trasata-granita-romano-sarba-in-1919-1920.htm). Alcătuirea delegaţiei care să apere dreptul României la Conferinţa de Pace a suscitat vii controverse, mai ales prezenţa lui Take Ionescu în această delegaţie. Take Ionescu realizase o înţelegere cu Nicola Pasici (1843-1926), prim-ministru al guvernului sârb şi cu Ante Trumbici (1864-1938), delegat croat la Conferinţa de Pace, privind împărţirea Banatului între România şi Serbia, în timp ce Ion I. C. Brătianu cerea ca acest teritoriu să revină în întregime României. Aliaţii, la 17 august 1916, au semnat un tratat de alianţă între România, Franţa, Anglia, Rusia şi Italia, prin care Aliaţii acordau României dreptul de a alipi Bucovina, Banatul, Maramureşul şi toată Transilvania până la o linie care mergea de la Debreţin la Seghedin, bazându-se pe faptul că, până în secolul al XVIII-lea, populaţia majoritară la est de Tisa era populaţie românească. Încă înainte de înaintarea armatelor generalului francez Franchet d’Esperey prin Balcani spre Dunăre, Take Ionescu luase contact la Paris cu membrii Comitetului Naţional Iugoslav, Trumbici şi, mai ales, Pasici, care susţineau, în exil, drepturile ţării lor şi începuse tratative cu ei. Avem, astfel, dovada sigură că încă de atunci, în urma acestor convorbiri, el asigurase pe delegaţii iugoslavi de renunţarea României la revendicarea integrală a Banatului, înscrisă în tratatul de alianţă din 1916 şi că admisese ca partea occidentală a acestei provincii – Torontalul – să fie alipită Serbiei (vezi şi Mircea Rusnac, „Limitele istorice ale Banatului“, pe http://www.vestul.ro/stiri/5649/limitele-istorice-ale-banatului.htm). Ce calitate avea atunci Take Ionescu? Era membru al guvernului, avea vreun mandat din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, din partea regelui Ferdinand? NU! Incredibil! Atitudinea lui a lăsat consternată aproape toată lumea din Europa. Orice urmă de îndoială era acum înlăturată. Din acel moment, colaborarea cu Take Ionescu devenise imposibilă. Take Ionescu a avut o mare contribuţie în pierderea Sudului Banatului. Take Ionescu era foarte bun prieten cu Nicola Pasici, şeful delegaţiei sârbeşti la Conferinţa Păcii, căruia îi transmitea discret memorii şi îl încuraja în susţinerea pretenţiilor sârbilor asupra Banatului. Toţii românii s-au întrebat de unde atâta afinitate, dragoste a lui Take Ionescu pentru sârbi? Puţini ştiu, iar unii istorici au spus-o parţial, sau au ascuns-o, că Take Ionescu avea origine sârbească din partea mamei. Bunica dinspre mamă a lui Take Ionescu, născută Anastasia Andronicu, a fost căsătorită cu Delberovici, de origine sârbă, ofiţer de cavalerie în armata austriacă. Delberovici s-a stabilit în România şi din căsătoria cu  Anastasia Andronicu s-a născut un singur copil, Eufrosina, mama lui Take Ionescu. Mai târziu, când mama Eufrosinei a rămas văduvă, s-a retras la Mănăstirea Viforâta, comuna Aninoasa, lângă Târgovişte. După 20 de ani de călugărie a încetat din viaţă la 11 aprilie 1884 maica Athanasia Delberovici, născută Andronicu. În cimitirul Mănăstirii Viforâta se păstrează mormântul ei şi un mic monument funerar.

Provinciile istorice romanesti

            Fruntaşul liberal Ionel I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, era adeptul unei atitudini demne, intransigente pentru apărarea intereselor şi prestigiului României şi nu privea cu ochi buni politica de „sărut mâna“ adoptată de Take Ionescu în raporturile cu marile puteri. La 28 iunie 1918, Take Ionescu primise aprobarea oficială a plecării cu destinaţia Elveţia. I s-a zis „trenul Take Ionescu“. Traversând Elveţia, prima ţară liberă în care putea vorbi el, dădu o serie de interviuri şi, continuându-şi drumul, ajunse la Paris, la 22 iulie 1918. La Paris, Take Ionescu a căzut sub influenţa iudaismului mondial şi se împrietenise cu Edouard Rotschild, preşedintele Consistoriului Evreiesc din Franţa, şi cu Israel Levy, marele rabin al Comunităţii evreieşti din Franţa, cu care se întâlnea aproape zilnic. Pe aceşti doi evrei nu-i interesau soarta românilor, ci soarta evreilor din toată Europa şi doreau ca teritoriul României să fie colonizat cu evreii din toată Europa şi chiar din Asia. Chestiunea evreiască, transformată de sionişti într-o problemă internaţională, a îngreunat mult situaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris. Ostilitatea acestor cercuri evreieşti, strâns legate de marea finanţă a Europei şi a Americii, a avut cele mai grave consecinţe asupra revendicărilor teritoriale ale României înfăţişate Conferinţei şi aprobate prin Tratatul încheiat cu Rusia, Anglia, Franţa şi Italia la 17 august 1916. Chiar Charles J. Vopicka, ministrul Statelor Unite în România, începuse să facă propaganda pentru sârbi în contra României. Take Ionescu spera să parvină la minister prin ajutorul străinilor şi de atmosfera defavorabilă din Italia care, pentru a obţine Fiume ((azi Rijeka, în Croaţia), împingea pe sârbi în Banat.

Harta Banatului romanesc din Serbia

            La Paris, Take Ionescu a cunoscut o alogenă, Adina Olmazu (care o fi fost numele ei adevărat?), care mai târziu i-a devenit secretară. Această alogenă, Adina Olmazu, fusese căsătorită cu un individ, Cordescu, de care se despărţise (vezi articolul „Woroniecki“, semnat de Georgeta Filliti, în revista Biblioteca Bucureştilor, nr. 12, decembrie 2007, pag.10-12, editată de Biblioteca Metropolitană Bucureşti, str. Take Ionescu nr. 4, sector 1). Unii avansează ideea că Adina Olmazu a fost chiar căsătorită cu Take Ionescu – într-o biserică catolică din Franţa, iar această informaţie este frecvent colportată în presa on line. Alţii sunt mai rezervaţi şi mai expeditivi, dar zeflemitori, ca, de exemplu, Petre Pandrea: „Take Ionescu îşi văzuse idealul realizat: fusese prim-ministru 30 de zile. A plecat în Italia, cu noua şi tînăra sa soţie Adina Olmazu, şi a murit intoxicat de stridii şi amor. Adina fusese furată din gyneceul unui partizan politic“ (cf. Petre Pandrea, „Mentorul meu“, pe blogul http://blogulmaresaluluicrai.blogspot.ro/2012/10/mentorul-meu-de-petre-pandrea.html). Este evident că, aici, cuvîntul „furată“ nu are sensul pe care-l are în practica flăcăilor de la ţară, care-şi „furau“ viitoarele consoarte cu căruţa sau chiar cu calul. Apoi, cuvîntul „gyneceul“ este, la fel de evident, forma eufemistică de a spune că individa fusese pescuită din „haremul“ unui partizan politic, adică era o întreţinută, iar cuvîntul „soţie“ este folosit de complezenţă, spre a nu spune, frust, că Take Ionescu plecase cu o amantă, tot aşa cum unii mari „manageri“ pleacă azi în delegaţii cu o „escortă feminină“. În ţară nu este transcris un act de o asemenea importanţă: un certificat de căsătorie al unui personaj politic de o asemenea anvergură nu putea rămîne netranscris şi consemnat în arhivele oficiale; aşadar, nu s-a produs o asemenea căsătorie, deci afirmaţia nu are nici o valabilitate şi doar camuflează o posibilă relaţie de concubinaj cu o amantă de lux. Originea etnică a acestei femei este o enigmă. În anul 1928, Adina Olmazu s-a recăsătorit cu un refugiat evreu polon, Jean Korybut Woroniecki, care pretindea că este principe (vezi şi articolul Siminei Stan, „Vila prinţesei Woronieka“, în Jurnalul Naţional, 7 noiembrie 2009, pe http://jurnalul.ro/timp-liber/casa/vila-printesei-woronieka-de-la-sosea-526531.html). În realitate, era un sărăntoc, un evreu care murea de foame în Galiţia. Articolul regalistei Georgeta Filitti (decorată de trădătorul ex-rege Mihai şi prietenă de idei cu alt falsificator al istoriei, Neagu Djuvara) este plin de afirmaţii gratuite, fără nici un fel de acoperire documentară – ceea ce nu se cade pentru un „doctor în istorie“, care este, şi încă decorată de Mihai de Hopînţol. Această alogenă, Georgeta Filitti, o fostă umilă bibliotecară la Institutul „Nicolae Iorga“, s-a pretat la un lucru murdar: a distrus mormântul profesorului universitar Mihail Căputineanu (1834-1912) (fost director al Şcolii de Poduri, Şosele şi Mine în anii 1877-1878), din cimitirul Bellu Ortodox, fig. 16, loc. 6 şi şi-a construit un imens monument funerar. Alogenii vor să şteargă orice urmă de existenţă a românilor pe meleagurile lor strămoşeşti. Câtă nedreptate!!! Cine patronează şi încurajează asemenea acte de vandalism? Doctoriţa în istorie pretinde, în acest articol, că Dinu Zamfirescu este nepotul prof. dr. Toma Ionescu, fratele primului ministru Take Ionescu. Dacă ar fi fost adevărat, monarhistul s-ar fi îngrijit de mormântul profesorului, din Cimitirul Bellu Ortodox, fig. 20, loc 4, care a fost înstrăinat şi profanat de un alogen oarecare, Ilie Viţelaru, fost Weisman. De asemenea, Georgeta Filitti mai lasă să se înţeleagă, fără să aibă curajul să scrie acest lucru, că Dinu Zamfirescu ar fi nepotul generalului de divizie David Praporgescu, căzut în luptele de apărare de pe Valea Oltului (30 sept./16 oct.) în timpul contraofensivei germane. Generalul David Praporgescu este primul general român mort în războiul din 1916-1918. El este înmormântat în Cimitirul Bellu Ortodox, fig. 1 bis, loc 10. Nu trebuie uitat că Dinu Zamfirescu este fostul director al actualului Institut pentru memoria exilului românesc şi, mai ales, trebuie permanent relevat că el este iniţiatorul şi primul semnatar al infamanteiDeclaraţii de la Budapesta“ – declaraţie cu caracter profund antinaţional şi antiromânesc. El a fost portar, muncitor şi un timp îndelungat tehnician la Institutul Pasteur-Bucureşti. Câtă neruşinare şi cât tupeu la acest individ să revină în ţară şi să aibă şi pretenţia să fie demnitar! Pentru ce merite? Ce valoare are el? El a fost ostil statului şi poporului român în toată vremea cât a fost în străinătate şi a făcut propagandă duşmănoasă împotriva poporului român. Ce origine etnică o avea acest individ? Acest transfug antiromân îşi păstrează şi cetăţenia franceză, de teama unor eventuale represalii din partea Statului Român. Profesorul Constantin C. Giurescu a fost ministru al Informaţiilor şi al Propagandei în două guverne înainte de 1940 şi, după cinci ani de închisoare la penitenciarul de la Sighet, a revenit la Universitate şi, peste câţiva ani, avea să fie primit în Academia Română, ca membru titular. Şi ca profesorul Constantin C. Giurescu au fost şi alţi români adevăraţi, care au înţeles mersul Istoriei. Socialismul este sensul universal şi proxim al istoriei. Prin trăsătura sa, capitalismul (iudaic) este anti-uman, anti-social şi anti-creştin. Creştinismul, prin ideologia lui, reprezintă mai mult decât o religie. El rămâne singura soluţie de emancipare a omenirii, de umanizare a omului şi de salvare a planetei de un viitor sumbru. Ferească Dumnezeu să învingă iudaismul, pentru că pe Pământ nu va rămâne decât urma paşilor lui Iisus.

Limitele Banatului

            Poporul român a rămas consternat când a văzut atitudinea lui Take Ionescu la Conferinţa de Pace de la Paris. El se aliase cu italienii, care erau în conflict cu sârbii pentru Fiume şi Dalmaţia. Le promisese sârbilor Banatul, dacă nu integral, cel puţin jumătate, în schimbul renunţării la Fiume şi Dalmaţia. Atât le-a trebuit sârbilor, ungurilor, italienilor, bulgarilor, croaţilor, când au constatat că un diplomat şi om politic român atacă Tratatul încheiat în 1916 şi renunţă la teritorii româneşti. Culmea neruşinării, Ungaria pretindea Dalmaţia pentru sacrificiile făcute în timpul războiului! În consecinţă, Ion I. C. Brătianu a decis să renunţe la colaborarea cu liderul conservator Take Ionescu. Prezint mai jos un fragment din cartea lui Gheorghe Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919:

            „Într-o discuţie cu Alexandru Lepedatu, Ion I. C. Brătianu relata că regele l-a invitat pe Take Ionescu – aflat în capitala Franţei – să revină în ţară pentru a se pune de acord cu preşedintele Consiliului de Miniştrii în legătură cu problemele care urmau să fie dezbătute la Conferinţă, în special aceea a Banatului (cf. op. cit., Editura Corint, 2001, pag. 52 şi 53). Dar Take Ionescu n-a răspuns cererii regelui. „Aceasta e cauza că el nu este azi delegat al ţării la Conferinţa de Pace şi nu orgoliul meu sau rivalităţile de partid“ a explicat Ion I. C. Brătianu.

            Înainte de a pleca la Conferinţa de Pace, Ion I. C. Brătianu îi spunea lui I. G. Duca: „Să ştiţi că voi lupta la Paris pentru aplicarea integrală a tratatului [din 1916]. Sunt aproape sigur că Aliaţii nu-mi vor da tot Banatul. Dar puţin îmi pasă, nu mă duc acolo pentru succese vremelnice, vreau, oricare ar fi hotărârile de azi, să menţin pentru viitor neştirbită, măcar pe cale solemnă de protestare, integralitatea drepturilor noastre etnice. Ceea ce a făcut tatăl meu cu Basarabia la Berlin voi face eu acum la Paris cu revendicările noastre în Apus. Chiar dacă ţara nu mă va înţelege şi nu mă va aproba azi, am credinţa că odată va da dreptate atitudinii mele“.

Această situaţie a făcut ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii să apară primul ministru Brătianu – al doilea delegat, în locul lui Take Ionescu, fiind numit Mişu Nicolae, ministru plenipotenţiar al României la Londra. Brătianu adusese, totuşi, cu sine şi o plenipotenţă în alb, semnată de regele Ferdinand, pentru Take Ionescu, în cazul când acesta ar fi susţinut atitudinea sa (vezi articolul lui „Voi lupta ca niciodată“ de Vasile Netea, în revista Flacăra, nr. 19, 14 mai 1982, Bucureşti).

Take Ionescu a persistat în greşeala făcută şi astfel România a pierdut Sudul Banatului, cu populaţie românească compactă, între graniţele unui stat străin. În faţa refuzului conferinţei de a satisface cererile României, Ionel Brătianu repetă gestului tatălui său de la 1877. În timpul tratativelor care precedaseră Congresul de la Berlin, Imperiul ţarist ne cerea judeţele Basarabiei de miazăzi, iar Ion C. Brătianu menţinea cu intransigenţă convenţia încheiată cu Rusia la începutul războiului, care ne garanta integritatea teritoriului; sub nici un cuvânt nu admitea să renunţe de bunăvoie la dreptul nostru asupra părţii din Basarabia pe care Europa ne-o restituise după războiul Crimeii. Evenimentele din 1918 şi unirea Basarabiei întregi cu România dovediseră, tocmai atunci, dreptatea acestui punct de vedere. Fără rezistenţa hotărâtă din 1878, România ar fi pierdut dreptul moral de a revendica Basarabia, atunci când sorocul dreptăţii i-o aducea, după patru decenii, în ceasul prăbuşirii împărăţiei ţarilor. Crede că-i de datoria sa să păstreze neatinse, pentru viitor, printr-o protestare solemnă, „drepturile imprescriptibile ale României asupra Banatului“. De asemenea, Ion I. C. Brătianu găseşte inacceptabilă clauza minorităţilor, care era de natură să ştirbească demnitatea şi autonomia Statului Român.

La tratativele de pace lungi şi anevoioase, în ciuda convenţiilor semnate în 1916, Aliaţii i-au tratat pe români de parcă s-ar fi aflat în tabăra învinşilor. Şi de data aceasta chestiunea evreiască a contat mult în hotărârile luate. Cu toate că guvernul român s-a angajat să respecte toate drepturile minorităţilor naţionale, s-a încercat să se impună guvernului român să accepte pentru evrei drepturi care-i transformau în minoritate privilegiată.

În acest timp, de la Paris soseau ultimative prin care guvernul român era somat să semneze tratatul de pace cu Austria. Faţă de refuzul României, Consiliul Suprem a decis încheierea tratatului la 10 septembrie 1919, punând România în faţa faptului împlinit. Neacceptând să-şi pună semnătura statului român, Ion I. C. Brătianu a prezentat demisia guvernului. La 1 decembrie 1919 s-a constituit un guvern de coaliţie, prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, care avea, evident, atitudine antiliberală. La 10 decembrie 1919 acest guvern a semnat, cu mici modificări, tratatul de pace cu Austria fără să semneze art. 7 din Convenţia Specială din 9 decembrie a Marilor Puteri Aliate. Articolul 7 din Convenţia Specială din 9 decembrie 1919 prevedea colonizarea în România a 2 milioane de evrei (vezi Dr. Şerban Milcoveanu, Corneliu Z. Codreanu, vol. I, Editura Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric, Bucureşti 1996, pag. 15-23). Faptul că Ionel I. C. Brătianu, şeful primei delegaţii şi, apoi, dr. Alexandru Vaida-Voievod, şeful celei de-a doua delegaţii, n-au vrut să-şi pună semnătura în calitate de prim-miniştri, arată că acest articol 7 şi întreaga Convenţie specială n-au acordul Naţiunii, care a alcătuit statul şi care răspunde în Istorie. Această convenţie specială a fost semnată numai de Nicolae Titulescu, ministrul „străinătăţii“, cum era denumit de românii patrioţi şi naţionalişti. Reacţia de protest a naţiunii s-a produs spontan şi unanim în ziua de 10 decembrie 1922, prin Tineretul Universitar, care, în România, la fel ca în toate ţările, este seismograful devenirii şi viitorul Ţării: la 4 martie 1923, la Câmpulung, în Bucovina, s-a fondat Liga Apărării Naţionale Creştine, sub preşedinţia ilustrului profesor A. C. Cuza.

Localitati romanesti Banat sarbesc_opt

Unul din argumentele impresionante ale sârbilor era de ordin militar. Dacă întreg Banatul ar fi fost al României, Belgradul şi Valea Moraviţei erau descoperite şi la discreţia românilor. Drepturile românilor asupra Banatului se sprijineau pe considerente de ordin geografic, etnic şi economic, care nu se puteau contesta. Deşi în tratatul secret cu toate puterile Triplei Înţelegeri, încheiat la 17 august 1916, prin care ni se asigura la încheierea păcii dreptul de a alipi Bucovina, Banatul, Maramureşul, Crişana şi toată Transilvania, până la o linie care mergea de la Debreţin la Seghedin, pornind de la faptul că,. până în secolul al XVIII-lea, populaţia majoritară la est de Tisa era românească, Conferinţa a adoptat, la 23 mai 1918, o soluţie de compromis, care este în liniile ei mari cea de astăzi, care este şi nedreaptă şi rea. Ea are marele dezavantaj că nu ne-au fost acordate nici măcar judeţele Vârşeţ şi Alibunar cu o majoritate indiscutabilă românească. Graniţa a fost deplasată cu 20-30 km spre est, pe considerentul că Belgradul, capitala Iugoslaviei, se află prea aproape de hotarul românesc. Se punea problema mutării capitalei Serbiei. Alte popoare, în perioada interbelică, au realizat-o însă: turcii au mutat capitala de la Constantinopol la Ankara, în mijlocul podişului Anatolian; brazilienii au clădit o capitală nouă, tot pe un podiş, la Brazilia, în interiorul ţării; ruşii au mutat capitala de la Petrograd la Moscova.

Astfel au rămas pe teritoriul Serbiei peste 400.000 de mii de români, din care 100.000 de mii în Sudul Banatului, şi 300.000 în vechea Serbie, pe Valea Timocului şi Craina. Din cauza amplasării excentrice a Belgradului, jumătate din teritoriul Banatului, partea cea mai fertilă, a rămas pe nedrept în stăpânirea sârbilor.

În susţinerea revendicării integrale a acestui ţinut românesc, prezentată de Ion I. C. Brătianu, la Conferinţa Păcii, România s-a confruntat cu rezistenţa unor reprezentanţi ai Puterilor Aliate, care erau foarte puţin documentaţi în chestiunile româneşti şi pretindeau că Statul Român ar deveni prea puternic dacă i s-ar atribui întreg teritoriu al Banatului. Deosebit de ostil ne-a fost evreul LANSING, ministrul de externe al Statelor Unite la Conferinţa de Pace, care, invocând, argumente etnografice rău întrebuinţate, fiind puţin documentat, cerea chiar şi retrocedarea Cadrilaterului. Apariţia americanilor la Conferinţă a făcut ca hotarele promise României să sufere ştirbiri simţitoare şi foarte păgubitoare intereselor şi viitorului neamului românesc. Astfel, neamul românesc din Sudul Banatului a fost ameninţat să piară. Românii s-au bucurat de puţine libertăţi democratice, autorităţile sârbeşti determinându-i să părăsească ţara. În anii ’50-’60, românii din Sudul Banatului au emigrat în masă peste ocean. Astăzi numai în oraşele New York, Chicago, Detroit şi Hollywood, trăiesc peste 40.000 români din Iugoslavia. Ei se străduiesc să menţină comunităţile etnice, tradiţiile, folclorul, limba, să-şi crească copiii în cultura românească şi se gândesc la România. Sârbii au făcut o extraordinar de mare greşeală. Au alungat românii din Sudul Banatului şi în locul lor au adus sârbii din provincia Kosovo, acum culeg roadele. În Kosovo, acum populaţia majoritară este albaneză. Cum se ştie, provincia Kosovo şi-a declarat independenţa.

Experienţa trecutului ne învaţă să fim prudenţi, pentru că nu trebuie uitată atitudinea sârbilor din România, cât şi a sârbilor şi ungurilor din Sudul Banatului, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, care luptau pentru autonomia Banatului din România şi chiar desprinderea lui de Statul Român. Aşa a început baia de sânge românesc în decembrie 1989. 

În timpul conferinţei de pace (19 ianuarie 1918), baronul Eduard Rotschild şi soţia sa i-au invitat pe Take Ionescu şi pe Adina Ecaterina Olmazu să petreacă o vacanţă împreună în localitatea Chamonix din Munţii Alpi. Adina Olmazu, după moartea lui Take Ionescu s-a căsătorit cu evreul polon Woroniecki. Cine este această femeie? De unde venise? Ce origine etnică avea? studii, profesie? (vezi cartea Take Ionescu de Vasile Netea). Alexandra Ecaterina Olmazu s-a născut în Bucureşti la 18 septembrie 1891 şi a decedat la 3 august 1975 la Bucureşti. Este revoltător că acest evreu cumano-găgăuţ Călin Mircea Popescu Nasta a depus urna cu cenuşă a Adinei Alexandra Korybut Woroniecki în incinta Mausoleului lui Take Ionescu din Sinaia. Un lucru extrem de neplăcut şi chiar ofensator la adresa memoriei lui Take Ionescu este faptul că acest evreu găgăuţ a amplasat bustul Adinei Olmazu alături de bustul marelui politician în incinta mausoleului (vezi articolul „Profanarea Mausoleului lui Take Ionescu din incinta Mănăstirii Sinaia“ din ziarul Tricolorul, nr. 1061, 17 septembrie 2007). Adina Olmazu a fost căsătorita cu evreul polon Korybut Woroniecki timp de 47 de ani. Adina s-a căsătorit cu Woroniecki în anul 1928. Ea mai fusese măritată înainte, cu un anume Cordescu, fost Camburas, de care divorţase. Acest Cordescu este înmormântat alături de Florica Cordescu (1913-1965) – căsătorită cu Eugen Jebeleanu; Marcela Cordescu (1915-1984), căsătorita cu Vladimir Colin; Eugen Jebeleanu (1911-1991); Vladimir Colin (1921-1991) este fiul lui Ella Pauker; Maria Camburas (1877-1964) – figura 114 din parcela scriitorilor –, Cimitirul Bellu Ortodox. Culmea ironiei, mormântul scriitorului Mihai Ungheanu (1931-2009) este alături de mormintele acestor alogeni.

Şi acum a apărut un pretins descendent al Adinei Olmazu, un oarecare Călin Mircea Popescu Nasta, şi vrea să intre în posesia averilor lui Take Ionescu, individul neavând niciun drept. Din ce ţară a venit şi cine este, de fapt, acest individ? El este născut în Bucureşti în anul 1921. În prezent locuieşte în Bucureşti, str. Frederic Chopin nr. 13, scara A, apart. 2, parter, sector 1. Prin Hotărârea Curţii Europene pentru drepturile Omului din Strasbourg, din 7 ianuarie 2003, Călin Mircea Popescu Nasta a câştigat a) imobilul revendicat din str. Arh. Ion Mincu nr. 19, clădire care este proprietatea Academiei Române, unde a funcţionat o secţie a Muzeului Naţional de Artă; b) vila lui Take Ionescu din oraşul Sinaia, Aleea Molomăţ nr. 2 (la 200 m depărtare de Mănăstirea Sinaia), unde a funcţionat doi ani căminul de copii „30 Decembrie“ şi Muzeul Take Ionescu, a fost revendicată şi câştigată tot de Călin Mircea Popescu Nasta şi ginerele lui, Dan George Georgescu. În această vilă (de fapt, un castel cu o curte de 6.500 mp) erau două camere, cu biblioteca şi Muzeul familiei Take Ionescu, iar în restul camerelor, destul de numeroase, funcţiona căminul de copii „30 Decembrie“. La câteva zile după ce a câştigat acest imobil, Călin Mircea Popescu Nasta şi ginerele lui, Dan George Georgescu, au vândut întreg imobilul soţiei sportivului Rednic Mircea – vînzare care are un evident caracter penal. În limba bulgară cuvântul Rednic înseamnă un om obişnuit, simplu, prost. Copiii, în număr de aproape 70, au fost alungaţi în stradă. Incredibil! Ce ruşine pentru primarul oraşului Sinaia, care l-a ajutat pe acest individ, evreul găgăuţ Călin Mircea Popescu Nasta (ce nume neaoş românesc) să intre în posesia acestui imobil.

În prezent, acest individ, Călin Mircea Popescu Nasta, a revendicat şi câștigat şi imobilul din str. Take Ionescu (fostă str. Atenei) nr. 25, Bucureşti, unde funcţionează Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“, din cadrul Academiei Române. Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia Civilă irevocabilă, nr. 743 din 9 iunie 2011, atribuie reclamantului Popescu Nasta Calin Mircea, imobilul situat în Bucureşti, str. Take Ionescu, nr. 25, sector 1, fosta str. Atena nr. 25 – imobil care fusese vândut Statului Român, respectiv Ministerului Justiţiei, de Adina Ecaterina Woroniecki, la 16 iulie 1940, prin Decretul-Lege nr. 2103 (cf. Monitorul Oficial (partea II), nr. 163 din 19 iulie 1940). Urmează ca Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor să evacueze imobilul. Este incredibil! Academia Română s-a lăsat jefuită de aceşti indivizi alogeni. Care anume persoane din Academia Română sunt implicate în acest jaf? Nu cumva tot acelea implicate şi în alte escrocherii legate de vînzarea unor terenuri al Academiei? Înainte de moarte, Take Ionescu a făcut un testament în care este scris clar: „Las întreaga mea avere, mobilă şi imobilă, fără nici o rezervă, oriunde s-ar afla în ţară sau străinătate, Academiei Române“. Se va găsi vreodată vreun om care să aibă demnitatea, curajul, mândria să şteargă această ruşine a Neamului Românesc? Cine este acest individ, ce origine etnică are, de unde a venit, ce calitate procesuală are, cine este în spatele lui?! Călin Mircea Popescu Nasta nu are niciun grad de rudenie cu Adina Olmazu, ci doar a  îngrijit-o circa şase luni înainte de moarte. Este doar un „gigolo“ care a pus mana pe actele familiei Ionescu. În ziua de 21 martie 2013 la Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civila, va avea loc procesul pentru executarea silită şi evacuarea Institutului Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ din imobilul situat în str. Take Ionescu, nr. 25, Sector 1, Bucureşti – Dosar nr. 4206/3/2012.

Cum a intrat Adina Woroniecki în posesia averii lui Take Ionescu este un mister. Dar şi mai mare mister este cum a intrat acest anonim, Călin Mircea Popescu Nasta, în posesia averii Ecaterinei Woroniecki, cunoscută sub numele Adina! Nici nu era posibil, pentru ca Take Ionescu avea fraţi, avea nepoţi. Unul din nepoţii lui Take Ionescu, colonelul Victor V. Ionescu, medic militar, băiatul fratelui lui Take Ionescu, generalul Victor Ionescu, ambasador în Portugalia, înainte de deces a spus: „Nu am întâlnit în viaţa mea o mai mare hoaţă ca aceasta Adina!“ Ea a fost ajutată de mafia evreiască să intre în posesia tuturor bunurilor care au aparţinut familiei Ionescu. Aproape sigur ea avea origine evreiască!

            Ar fi o crimă şi o mare ruşine pentru Statul Roman ca imobilul care a aparţinut lui Take Ionescu şi unde funcţionează, încă, Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ să fie însuşit de un evreu cumano-găgăuţ, Călin Mircea Popescu Nasta, străin de Neamul Românesc, străin de orice urmă de respect faţă de patrimoniul material şi spiritual al ţării şi care, mai ales, nu are nici un drept de moştenire. Astfel vor dispărea România ca stat şi poporul roman ca naţiune. Vorba profesorului Petre Ţutea „Neam de tâmpiţi ce suntem. Am avut milă de alogeni. Ne merităm soarta!“ Profesorul Nicolae Iorga a fost mai precis şi mai categoric: „Un popor ridicol şi criminal de tolerant!“

5 martie 2013

Voicu TUDOR

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI  

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)          

 

Pe vremea când CURENTUL lui Pamfil Şeicaru era cotidian la Bucureşti, eu nu ştiam să citesc, abia învăţam mersul. Se spune, şi pe bună dreptate, Pamfil Şeicaru este cel mai mare ziarist patriot român, după Mihai Eminescu. Argumente sunt nenumărate, în esenţă două: viaţa şi devotamentul închinate patriei. Cât de apreciat ca patriot a fost Pamfil Şeicaru în România între cele două războaie spune şi faptul că Liviu Rebreanu l-a făcut personaj de roman,Toma Pahonţu, în romanul Gorila, iar Radu Comşa, din Întunecarea lui Cezar Petrescu, este tot Pamfil Şeicaru. Mulţi ani mai târziu, în 1977, când Ceauşescu i-a aprobat să vină în România, a spus securiştilor care-l însoţeau peste tot în vizită: „…guvernele-s trecătoare, pământul ţării e peren”

Când Ion Antonescu a realizat iminenţa cotropirii României, ce va fi urmată de prădare, de către Rusia comunistă, a pregătit apărarea intereselor naţionale împotriva cotropitorului comunist. Pe lângă Fondul Naţional de Apărare trimis în Elveţia (din care, trebuie menţionat, s-a înfruptat şi ex-rex-ul Mihai fără să facă ceva concret pentru România) a trimis şi adevăraţi patrioţi români să susţină libertatea şi independenţa României după război printre ei fiind şi Pamfil Şeicaru, ziarist absolut autonom, cavaler al Ordinului Mihai Viteazu şi patriot total.

Plecând din România, încheia primul capitol al publicaţiei  CURENTUL ce a durat 17 ani de strălucitoare carieră ziaristică. Avea 50 de ani şi era înzestrat cu o energie intelectuală superioară, un clarvăzător social de elită, ceea ce în străinătate s-a materializat în mii de articole, sute de eseuri, memorialistică, proză toate concentrate împotriva dictaturii comuniste instaurată în România de forţa brută a Moscovei. Securitatea îl avea în obiectiv, informatorii roiau în jurul lui, ştia şi îşi vedea de patriotismul său. El este cel care a publicat în diasporă (pe vremea aceea i se spunea exil) Marx despre români în 1966 şi, astăzi se ştie, Ministerul Afacerilor Externe i-a plătit 3.000 de dolari pentru cheltuieli. A intrat în legătură cu Securitatea, când a dorit să publice în România romanul Vulpea Roşcată, despre personalitatea depravată a Elenei Lupescu ce în viaţa ei a parvenit prin sex. Din acel moment Pamfil Şeicaru a rămas tot restul vieţii în legătură cu securitatea, dar nu a fost informator, el spunea tuturor deschis: „Eu nu mă uit cine poartă steagul ţării, eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr” Acesta a fost crezul lui şi a mers atât de departe încât a dorit să vină în România şi să se întâlnească cu Nicolae Ceauşescu. La 83 de ani a fost în România, era în August 1977,  vizită aranjată în secret de Securitate. Toate datele concrete au fost dezvăluite după 1989, din dosarele securităţii.

Foto. Pamfil Seicaru

În 1978 la München, începe partea a doua a publicaţiei CURENTUL ceea ce i-a revigorat forţa intelectuală şi planuri mai vechi de publicaţii. De la început, în jurul lui au fost doi oameni de sprijin. Un fost ofiţer român de contrainformaţii, Vasile C. Dumitrescu, care după 23 August nu a acceptat să se alăture ruşilor, rămânând de partea germană până la urmă şi Rene A. de Flers, tot ofiţer de informaţii din celebra divizie franceză „Charlemagne”, care de la început până la sfârşit a fost alături de Armata Germană. (Nu e nevoie să reamintim că informaţioniştii informaţionişti trebuie să rămână). Încet, încet s-a coagulat o echipă de colaboratori din exil, cum se spunea. Din nefericire în 1980, inima marelui patriot român s-a oprit, dar Vasile C. Dumitrescu a dus steagul ţării mai departe pe cheltuielile lui până în 1992, când şi inima lui s-a oprit.

Eu am citit primele numere din CURENTUL în 1982, an în care am luat contact cu Domnul Vasile C. Dumitrescu şi, de la început, m-a acceptat să colaborez, ceea ce am făcut ani de zile, absolut voluntar şi departe de München. Colaboratorii erau de toate profesiile, mai puţini ziarişti, dar toţi aveau condei şi idei, toţi eram pe baricada anticomunistă Pamfil Şeicaru. Nu se ţinea seama de apartenenţa politică, se ţinea seama de ceea ce scriai, cât de documentat, clar şi la ţintă. Trăgeam cu toţii, din toate poziţiile, cu gloanţe oarbe, în dictatura comunistă. Nouă ne era uşor, baricada noastră era în afara lagărului comunist, dar braţul lung al Securităţi ne mângâia. Pe mine mai puţin, eram mic, începător şi pierdut în zăpezile mari ale nordului canadian.  

Păstrez cât trăiesc numere din CURENTUL lui Şeicaru de la München pe care, din când în când, le răsfoiesc şi-mi amintesc de Constantin Mareş, comentatorul pe care l-am admirat pentru clarviziunea lui politico-socială pe care o prezenta direct, clar şi simplu. Eu încercam să fiu ca el. Era acolo un arhitect, semna cu un pen name, avea un spirit acid de pamfletar, tot ce scria era o reuşită. Rar apăreau articole de Nicolae Baciu pe care îl veneram, a muncit ani de zile la volumul YALTA ŞI CRUCIFICAREA  ROMÂNIEI dar când a apărut ne-a uimit cu documentaţia istorică. De la el s-a aflat prima dată cum ne-a vândut Churchill lui Stalin  pentru Grecia şi să nu infuzeze ideea de eliberare de sub colonialism în imperiul Britanic. A fost un şoc în tot exilul. În paginile Curentului, George Ciorănescu şi Nicolae Lupan aduceau informaţii despre situaţia românilor din Basarabia şi Bucovina  înglobate în URSS. Se protesta împotriva nedreptăţii. Se scria din patriotism, din contrarietate, se scria dur sau patetic, dar totul era şi dintr-o solidaritate cu cei din RSR care nu puteau nici atât. Vasile Mănuceanu era un scriitor de o sensibilitate intelectuală deosebită, îl iubea toată lumea, în comparaţie cu neuropatologul Ovidiu Vuia, cu inteligenţă şi condei Laser, ce spulbera pe mulţi, pe mine când mă legăna când mă dădea de pământ. Ion Caraion era de asemenea o prezenţă distinsă. Îi păstrez scrisorile, scria frumos, ordonat dar tremurat, îl dobora ciroza contractată în minele de plumb de la Baia Sprie din timpul detenţiei politice. La urmă a venit Titu Popescu, doctor în estetică, jurnalist şi scriitor de-adevărat. A fost de o mare fineţe şi niciodată nu m-a luat de urechi pentru toate greşelile mele, le corecta şi zicea: bine, Dumitre, scrie, scrie. În decembrie 1989 toţi s-au urcat cu steagul lui Pamfil Şeicaru desfăşurat şi înclinat în faţa revoluţionarilor din România. Pentru un moment toţi ni s-au părut revoluţionari adevăraţi, patrioţi şi democraţi.

Foto. Stefan Strajeri si Corneliu Florea

Dar, când fumul armelor teroriştilor străini s-a risipit, era clar: puterea era deja în mâna brucanilor şi ilieştilor care, cu goarne şi tobe, anunţau tranziţia, ce trebuia să treacă printr-un tunel beznă a cărei luminiţă era promisă  la capătul tunelului  fără de sfârşit şi încolăcit. Vasile C. Dumitrescu a dorit să-i îndeplinească dorinţa lui  Pamfil Şeicaru să fie aşezat la Mânastirea Sf. Ana iar CURENTUL să devină din nou un cotidian bucureştean. S-a luptat cu morile de vânt nou şi prin procese de succesiune a drepturilor asupra CURENTULUI până ce bucureştimea şi viaţa l-a înfrânt. CURENTUL a supravieţuit trecând ca o ştafetă din mâna în mână.

Eu, departe de lumea dezlănţuită, refugiat în Nordul preeriei canadiene, unde măsor timpul vieţii mele după sosirea şi plecarea păsărilor călătoare, am prins din urmă partea a treia a CURENTULUI lui Pamfil Şeicaru, adus în Nord America de Doamna Gabriela Mihalache şi continuat de Ştefan Străjeri. Domniile lor s-au dăruit cu suflet, minte, timp şi bani, în toţi aceşti ani, să continue linia lui Pamfil Şeicaru „…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr”. Pot spune, fiind cititor de presă românească din 1980, când am plecat din România, că aici în Nord America CURENTUL a devenit cel mai căutat şi apreciat ziar românesc după ce CUVÂNTUL ROMÂNESC şi-a încetat apariţia. Este o publicaţie ce a dezbătut liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, de încărcătura culturală, istorică sau de  ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate ce îi stârnesc interesul. O publicaţie a tot cuprinzătoare datorită colaboratorilor, bănuiesc voluntari, aşa cum am fost şi la CURENTUL de la München. Nu pot să nu amintesc pe cei ce au scris şi scriu această publicaţie, începând cu Aurel Sergiu Marinescu a cărui memorie Ştefan Străjeri o păstrează publicându-i în fiecare număr o pagină din scrierile sale. La fel simţea şi făcea şi Vasile C. Dumitrescu la München, publicând o pagină din Pamfil Şeicaru. Un gest de onoare ce onorează. În problemele româneşti actuale, domină cu autoritate, bazată pe clarviziune şi argument, istoricul Mircea Dogaru, profesorul Ion Coja, Ioan Ispas, Nicolae Balint, Vasile Zărnescu, scriitorul Cornel Cotuţiu şi mult regretatul Andrei Vartic a cărui ştafetă o duce mai departe, şi în coloanele CURENTULUI, Ovidiu Creangă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. Colaboratoare de prestigiu, începând cu Eva Iova ce se află în cea mai vulnerabilă situaţie, susţinând românitatea acolo unde este sistematic deznaţionalizată (Ungaria), Monica Corleanca, Maria Diana Popescu şi încheind cu scriitoarea Silvia Jinga ce susţine prezentări şi recenzii de cărţi la înalt prestigiu literar. Rubrica de spirite celebre a lui Mihai Burduja este o adevărată oază de cultură ce te luminează şi îndeamnă la meditaţie. Mulţi poeţi vin şi trec cu frunţile grele de versuri, dar strâng mâna lui Sorin Olariu, bănaţean ca mine, deci fruncea şi mă aplec în faţa Doinei Popa. (CEI pe care i-am omis, neintenţionat, nu au să mă ierte, nici nu merit).

Publicaţia este o rapsodie românească, ascultaţi-l pe Enescu şi apoi citiţi CURENTUL de Michigan, îngrijit şi călăuzit de sufletistul Ştefan Străjeri ca pe copil lui de suflet.   

                                                            ******

Nu pot să accept ideea încetării apariţiei acestei publicaţii. Nu pot şi mă mâhneşte. Pentru mine se închide un ciclu de 30 de ani de a publica la CURENTUL (1982 – 2012) – am fost voluntar pe o baricadă cu steag românesc. Cititorii vor trece de la cititul relaxat al unei publicaţii tipărită pe hârtie, la statul rigid cu capul într-un ecran şi cu degetele pe tastatură, cât despre colaboratorii devotaţi ai publicaţiei mulţi se vor risipi, ce păcat, ce echipă am fost. Nu pot să accept să nu mai am în mână publicaţia şi colecţia mea să se oprească aici, aşa cum, în urmă cu 20 de ani, s-a oprit cea de la München. Nici atunci nu am acceptat, căzuse tirania, venise libertatea şi Vasile C. Dumitrescu nu putea să continue  spiritul patriotic a lui Şeicaru la Bucureştiul lui natal. Oare a ajuns mâna lunga a cotroceniştilor, victoriştilor, parlamentariştilor până aici ? Dacă nu, înseamnă că noi, românii din Nord America nu suntem capabili să ţinem steagul, să-l vedem şi să-l apăram. Se vor bucura duşmanii noştri, văzând cum mai cade un avanpost romanesc. Din 1991 văd cum numai publicaţiile patriotice cad.  Le enumăr la cele la care am colaborat Cuvântul Românesc, Vatra Românească, Danubius, Cuvântul Legionar, Naţiunea, acum Curentul Internaţional şi mai sunt două care abia, cu sacrificii, mai rezistă …

 

(Winnipeg – Canada)

Unirea – sacra noastră sărbătoare

Posted by Stefan Strajer On December - 9 - 2012

Unirea – sacra noastră sărbătoare 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pretutindeni în lume, unde soarta i-a împrăştiat pe români, Ziua Naţională a Întregirii Naţionale îi adună în sărbătoare, precum a fost atunci, în urmă cu aproape o sută de ani la Alba Iulia, adunarea voinţei, împlinirii şi bucuriei unirii, a întregirii în spaţiul nostru istoric şi naţional. 

Foto. Doua generatii, o singura credinta nationala (Stefan Strajeri si Corneliu Florea)

În repetate rânduri Ştefan Străjeri, redactorul-şef al publicaţiei Curentul Internaţional din Michigan, m-a invitat să sărbătorim împreună cu familia sa, cu  colaboratorii şi cititorii publicaţiei Ziua Naţionala. Anul acesta am răspuns invitaţiei şi am zburat trei mii de kilometri pentru a mă afla în mijlocul comunităţii româneşti din această parte a Statelor Unite. Am fost oaspetele Familiei Silvia şi Nicu Jinga ce m-au tratat cu bine cunoscuta ospitalitate ardelenească. La Ştefan Străjeri, casă frumoasă şi primitoare am avut parte de ospitalitatea bucovineană şi am fost impresionat cum a găzduit întreaga formaţiune folclorică „Plaiurile Pojorâtei” venită expres la această sărbătoare tocmai din Bucovina, din Pojorâta natală a lui Ştefan Străjeri. Acesta nu este un amănunt oarecare ci este expresia unei uniri de neam, de suflet şi dragoste, în calea cărora mările şi ţările, oceanele şi continentele nu sunt un obstacol. Fiind împreună în aceast încăpător cămin bucovinean am avut din primul moment sentimentul de mare familie, de neam, purtându-ne unii faţă de alţii cu grijă, consideraţie şi dragoste creştinească. Simţeam aceeaşi trăire psihică pe care o am întotdeauna în bisericile lui Ştefan cel Mare din Bucovina, ce aici era îmbogăţită de consătenii lui Ştefan Străjeri, atât de tineri şi frumoşi, îmbrăcaţi în minunate costume populare specifice Ţării de Sus pregătiţi de spectacolul sărbătorii.

Foto. Bravo voua, sunteti la inaltime

Sărbătoarea Zilei Naţionale, ÎNTÂI DECEMBRIE, a avut loc în sala mare a Bisericii Ortodoxe „Pogorârea Sfântului Duh” din Warren, Mihigan, unde am fost uimit de participarea a peste 450 de români veniţi de la zeci de kilometri, din alte state şi chiar din Canada. Nu am mai văzut atâţia români la un loc de când trăiesc în străinătate. M-am simţit foarte bine şi am fost bucuros să stau de vorbă cu bănăţeni din Banatul sârbesc, de unde au venit bunicii mei după Unirea cea mare şi firească, să mă întâlnesc cu maramureşeni de pe Valea Izei, unde, an după an, fac un pelerinaj la bisericile cele vechi din lemn sau întâlnirea cu Preotul Mihuţ, de la noi din Năsaud, o personalitate puternică, bravă, înţeleaptă, ce a ridicat patru biserici ca român şi preot, cu care avem atâtea şi atâtea cunoştinţe comune.

Foto. Cu cei ce vin de departe dar intotdeauna aproape

Atmosfera românească a fost plăcută iar programul pregătit de Societatea Culturală Româno – Americană „Avram Iancu” a fost bogat, diversificat de mare ţinută artistică. Aşa cum se cuvine la această sărbătoare de neam, preoţii au rostit marea rugăciune închinată Tatălui Nostru, au adus cuvinte de merit celor ce au săvârşit Marea Unire şi au pomenit pe cei ce s-au jertfit pentru ea. A urmat o scurtă şi însufleţită prelegere a poetei Doina Popa despre Unirea Neamului şi mesajul naţional înflăcărat al Primarului Ioan Bogdan Codreanu din Pojorâta citit de una din componentele Ansamblului „Plaiurile Pojorâtei”. Apoi a început un bogat program folcloric la care şi-au dat concurs solişti vocali în frunte cu Ionela Prodan, Florin Boita, Bogdan Filimon, Diana Pantea. Instrumentişti şi dansatori locali sau veniţi de departe, toţi cu o dăruire şi talent. Aplauze meritate, puternice şi îndelungate. Meniul tradiţional românesc abundent la care, fiecare, după preferinţe şi putere, şi adăugat la băutura asortată.   

Foto. Bucovineni in Hora Unirii la Detroit  

Buna dispoziţie a continuat multe ore cu chef de vorbă, jocuri populare şi dansuri, cânt. Am fost la o masă împreună cu Doamna Gabriela Mihalache fondatoarea publicaţiei Curentul Internaţional în urmă cu 13 ani, publicaţie ce a continuat linia naţională a lui Pamfil Şeicaru, necesară românilor din străinătate, cu Doamna Silvia Jinga performantă jurnalistă şi comentatoare a publicaţiei şi soţul dânsei o fire artistică, cu buna mea prietenă, sensibila poetă Doina Popa şi originalul poet şi epigramist bănăţean Sorin Olariu. Ultimii doi vechi cunoştinţe de la Câmpul Românesc (Hamilton, Canada) şi camarazi plăcuţi de acţiune şi şuete pe toate registrele lor. Familia Luminiţa şi Ştefan Străjeri, făcând parte din echipa organizatorică, au avut o seară încărcată de treburi, cu toate acestea, se mai aşezau pe scaune cu noi la masă să-şi tragă sufletul, să ne zâmbească şi să schimbăm impresii. La toate mesele din jur domina armonia şi bucuria.

Impresiile mele sunt foarte bune şi frumoase, au meritat zborurile făcute, am să mai fac.

A doua zi, după tumultoasa sărbătoare, am avut parte, atât la Familia Jinga cât şi la Familia Străjeri, de conversaţii liniştite despre viitorul publicaţiei, la care eu colaborez de zece ani din vremea Doamnei Gabriela Mihalache, pe care o respect pentru fineţea personalităţii şi cu care m-am înţeles la fel de bine precum cu marele sufletist Ştefan Străjeri.

Despărţirea nu e uşoară, de acea ne îmbrăţişam şi ne dorim o proximă ocazie.

(5 Decembrie 2012, Winnipeg – Canada) 

 

Foto. Suntem la aceeasi inaltime romaneasca

 

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors