Cu bucurii, prin Basarabia

Posted by Stefan Strajer On August - 7 - 2019

Cu bucurii, prin Basarabia

Autor: Cornel Cotuțiu

 

Însemnările de acum le-am început a doua zi după ce ne-am întors din Republica Moldova, când, prin mass media, aflu despre declanșarea haloimăsului politico-administrativ de peste Prut. Întâiul verb din text l-am folosit la plural. Să-l motivez: Am străbătut patru zile, acest spațiu basarabean, un grup de astriști condus de Doamna Areta Moșu (președinta Despărțământului „Mihail Kogălniceanu” Iași), colegii dumneaei Gabriela Ciubotă, Vasile Cornea și autorul acestor rânduri (din partea Despărțământului năsăudean al Astrei).

Am fost doriți de către Despărțământul Astra al localității Feștelița (raionul Ștefan Vodă) să participăm la dezvelirea bustului regelui Ferdinand I, dăruit de Asociația „Oameni printre oameni” din București, condusă de dl. Gh. Rotariu. Invitația a fost un gest de prețuire pe care acest sat (de 3.300 de locuitori) îl are pentru Despărțământul Astra Iași. Aceeași atitudine este manifestată și din partea Primăriei; nu întâmplător, pe platoul clădirii acesteia se află bustul lui Eminescu (dăruit de astriștii ieșeni), iar prețuirea pentru Transilvania e mărturisită alături printr-o falnică troiță de Maramureș. De altfel, instituția aceasta inspiră, prin spațiile ei, încredere în semeni, în cultură, în valori morale persuasive. Am trăit o plăcută surpriză când, căzându-mi privirea pe afișierul Primăriei, remarcamm rubrici, înrămate, de felul acesta: „Programul-pilot Femei și afaceri”, „Fondul de Antreprenoriat pentru tineri”, dar și poezia „Balada vieții trecătoare” a lui Rabindranath Tagore (Până unde a ajuns celebrul indian!).

E de reținut, deopotrivă, un fapt mai mult decât lăudabil: Am văzut în holul Primăriei arborate, cu sugestie de înfrățire,   trei drapele: al Republicii Moldova, al României și al Uniunii Europene. Încă ceva, care iese din obișnuit: Primarul Nicolae Tudoreanu a publicat, acum, în 2019 un splendid album foto, de 200 de pagini, intitulat „Feștelița de odinioară” (1926 – 1977). Să vrei să gospodărești memoria colectivă în felul acesta e un fapt vrednic de laudă.

De ce bustul acestui rege, aici, în zona Nistrului? Pentru că, pretutindeni, în spațiile românești, Ferdinand I a rămas în memoria românilor drept ÎNTREGITORUL, așadar, cel în timpul căruia s-a săvârșit (prin voința tuturor provinciilor românești) Marele Act de la Alba Iulia – 1 Decembrie1918. Iar noile provincii aduse la sânul Mamei România doreau să-l cunoască „pe viu” pe formidabilul rege; care, aici, în Basarabia era apropiat de memoria lui Ștefan cel Mare. Și Ferdinand, într-adevăr, spre bucuria tuturora, a fost cunoscut și întâmpinat în consecință, în Bucovina, apoi în Basarabia, trecând și prin Feștelița. Ziua a fost inspirat aleasă. Fiind Ispasul creștinilor, Ziua Eroilor, regele a fost asociat și cu a ceastă postură. Plus că s-a mers și la mormintele celor 40 de eroi ostași din cimitirul satului.

Filolog fiind, mi-a fost de-o mirare amuzată denumirea acestui sat (atestat documentar pe la 1700), căci e un mare contrast între înțelesul vechi al acestui toponim și prezentul concret al zilei de azi. Verbul „a feșteli” înseamnă „a mânji”, „a păta”, „a o păți”, „ a o încurca” etc. Or, realitatea neagă ferm aceste sensuri, căci Feștelița e o localitate foarte frumoasă, cu oameni tot așa, cu săteni harnici și organisme administrativ-culturale de toată lauda. Scumpi români din România, eu nu prea am văzut la noi, de pildă, o casă de cultură, cu așa înfățișare, interioare spațioase, dotări moderne, sală de spectacole, bibliotecă (Au primit din partea noastră volume și publicațiile „Revista Română” și „sud-vest”; de altfel, reviste dăruite peste tot pe unde am oprit la întâlnirile cu astriștii basarabeni). E nostim și semnificativ peretele din fundalul scenei, acoperit, cu litere de-o șchioapă, cu următoarea întâmpinare rimată:

„Drumețule! / Tu, care-ți porți prin Feștelița pasul, /   Noi te-om cinsti cu pâine și cu sare. / Noi bucuroși ți-om îndulci popasul, / Cu masă pusă și cu vinuri rare”.

Și nu a fost greu să ne convingem că așa este. Desigur că, înaintea spectacolului de la Casa de Cultură (Atenție, nu „cămin cultural”!), s-a desfășurat un microsimpozion pe teme culturale și monarhice. Am avut și eu o intervenție în același spirit, făcând precizarea că sunt astrist și membru al ”Clubului Monarhist din Bistrița”.

Încă ceva, tot la acest capitol al mirărilor admirative: În cele două zile/nopți de ședere la Feștelița, am fost găzduiți de admirabila familie Diana și Sergiu Ciubotaru (au un băiat în clasa a IX-a și un prunc dulce de 5 ani). Eu nu am văzut o astfel de casă în mediu rural. Clădirea e reconstruită, dar totul cu/prin mâna celor doi adulți: de la un bun gust, o modernitate a mobilierului, ușilor de n-am încetat să mă tot mir. I-am cerut mâna frumoasei Diana: Palma nu mințea – aspră, cu bătături. L-am și întrebat pe Sergiu… cum simte mângâierile soției. Le-a plăcut întrebarea, amândurora… Dacă șefa delegației noastre repeta – cu referire la basarabeni – că au o sensibilitate aparte, uneori suspicioasă, eu am constatat că basarabenii au mai cu seamă simțul umorului și un spor de bonomie.

(Paranteză 1.Totuși, am rămas, în acest răstimp, intrigat de etimologia toponimului – Feștelița. Mi-am zis că mă dumiresc după ce ajung acasă și deschid ceva dicționare. Ei bine, stupefacție! Cuvântul este dat de origine… maghiară. Doamne, ce să caute un astfel de toponim acolo, la nu mare depărtare de Nistru?! Dădeam cu presupusul: Pesemne, localitatea fiind cu mult mai veche decât atestă documentele, dintr-un trecut, de pe vremea hunilor (…excursioniști), un astfel de mâncător de carne crudă, păstrată sub șaua calului, se va fi amorezat de vreo muiere a locului și a rămas   definitiv aici, să mănânce sarmale, fără știrea lui Atilla…).

Toate văile pe unde am trecut știau de prezența noastră – a „doamnei Areta” -, încât au avut loc momente de întâlnire, pe traseu, cu membri ai despărțământelor (aveam să aflu că unul dintre ele, din zona Valul lui Traian, Areta Moșu îl pusese la cale încă în urmă cu 20 de ani). De altfel, la una dintre aceste „ședințe de lucru” cineva considera că doamna are „o preocupare nobilă: dăinuirea culturii române în sânul colectivităților românești din estul Europei”. Deopotrivă, nu m-a surprins când, acasă la formidabila româncă Olga Leșenco, am văzut pe un panou (ceea ce a uluit-o și pe cea în cauză) – cu litere mari – genericul „Despărțământul Astrei ARETA MOȘU, Gura Căinarului.”

În drum spre Chișinău, ne-am oprit la Tănătari, pentru a se definitiva aspectele majore ale viitorului Festival folcloric „Dor cu dor”, pus la cale, desigur, de Astra ieșeană și despărțămintele de dincolo de Prut. M-a impresionat neașteptat de mult ținuta, firea, doamnei Lidia Jubea, – președinta despărțământului de aici -, care degaja calm și bunătate generoasă, (pentru mine) copleșitoare. A se închipui ce efect a putut avea o astfel de rostire pe tonul dumneaiei: „Dumnezeu ne-a dat legământ să ne străduim întru unirea românilor”.

La Chișinău am oprit doar pentru a dona cărți și reviste Bibliotecii „Onisifor Ghibu”. Instituția aceasta este situată pe strada Nicolae Iorga. N-a fost o surpriză să întâlnim alături un splendid   bust bărbos al marelui român. Însă – o revelați bombă – am avut descoperind pe placa fixată pe soclu o afirmație uluitoare a acestuia: „Fără steagul culturii un popor e ca o gloabă!” Nici acum nu încetez să mă întreb, admirativ, cum a acceptat, public,   municipalitatea o astfel de zicere dură, care-ți taie respirația. Căci, precum afirma un critic literar din România, lipsa de cultură „înseamnă implicit lipsă de luciditate și spirit critic”.

(Paranteză 2. Areta Moșu e acel gen de om care crede că oamenii din jur sunt așa de fragili, încât trebuie tratați / atinși în consecință; fără replică, fără controverse, ci doar un dialog zâmbăreț. E un mod al relației interumane care, pe mine, uneori mă depășește. Fie, spre exemplu, următoarea secvență, ca un fel de oximoron pitoresc-iritant. Opriți la un punct turistic, pentru o cafea la terasă, deodată dă buzna peste noi un tip scund, rotofei, transpirat și entuziasmat că, trecând, a zărit-o din mașină pe doamna Areta. Cu un fel de debit verbal al bunăvoinței, ținându-mi mâna între palmele lui, a început să mi se prezinte, la modul acesta: Sunt președinte la…, șef de secție la…, director la…, secretar de…, conducător la…, șef peste… Îmi da impresia că nu mai termină, încât l-am întrerupt, prezentându-mă astfel: Sunt președintele bășinoșilor din Europa de Est. A plecat îndată, dar șefa… noastră era stupefiată la gândul că insul va fi crezut că pe el l-am făcut emițător de… flatulență. Și când te gândești – se jelea …șefa noastră -, că el va finanța cutare festival pe care Astra îl va organiza peste două luni aici. Nu aveam cum știi despre astfel de demersuri, poate, așa, m-aș fi prezentat: Sunt șeful păpădiilor de pe Copou.)

Apoi: o seară, o noapte, o jumătate de zi, la Gura Căinarului. Un spațiu, un timp fabulos, prin românii de aici, prin fapte săvârșite, prin frumusețea locurilor (Până una-alta: Începând de la primărie, până la profesori ai locului sau veniți chiar din Capitala Republicii, am tot întrebat care este originea acestui toponim, câtă vreme lângă mine, în Transilvania, sunt localitățile Căianu Mare și Căianu Mic – desigur, localnicii se numesc „căienari”. N-am dezlegat… misterul).

Familia Olga și Vladimir Leșenco a ținut ca în prezența noastră, a astriștilor din România să aibă loc inaugurarea (a ceea ce Doamna Olga a ținut să se numească) Muzeul „Vatra Mamei”. Casa părinților ei (câteva odăi), lipită de casa (renovată) a familiei de-acum, e așa de garnisită cu tot ce ține de viața tradițională, seculară a românilor de aici, încât îmi venea să-i găsesc un corespondent în România; și până la urmă mi-am zis: Iată „Muzeul Satului” din București, în miniatură, în rezumat. Firește, totul s-a desfășurat după datină, cu sfințirea lăcașului (doi preoți – și ei astriști), prezența doamnei primărese, orchesta de alămuri a Liceului de Arte de la Chișinău, masă festivă, cu „bunătățuri” cum numai basarabencele știu… să uimească (supravegheate de nora Ludmila, medic la Chișinău).

Pe domeiul Leșencilor, într-un răgaz de singurătate, mi-am descoperit copilăria. În curtea din față, la marginea acestui spațiu copleșit de trandafiri, crini, gladiole, bujori și gardat de curgătoarele brâu al Maicii Domnului, am descoperit un leagăn atârnat la umbra unui nuc. Atât mi-a trebuit!…

Litera scrisă ori tipărită e foarte prețuită în rândul oamenilor… de rând (Îi includ, implicit și pe intelectuali). Iată, la Gura Căienarului găsesc, la gazda noastră, două cărți, recent tipărite: Olga Leșenco (țț! se putea altfel?!), „La fereastra timpului” (un volum autobiografic, alcătuit din poezie și fotografii de familie) și „Gura Căinarului: trecut, prezent și viitor” de (…?) septuagenarul Vladimir Leșenco, profesor de istorie.

În finalul lucrării se spune că Primăria i-a propus să o conceapă (2018!) „pentru a întâmpina cu demnitate jubileul localității de 430 de ani și Centenarul Unirii Basarabiei cu România.” Într-un dialog cu domnia sa, pe această temă, am conchis la fel: Centenarul a fost o parodie caraghioasă.

În fine, în câteva rânduri, pe unde am stat de vorbă cu români de frumoasă cedință, le-am auzit aceeași surprinzătoare tânguire: „Ce frumoasă țară e România și ce necazuri vi se întâmplă!”

Ultimele rânduri, de mai sus, se potrivesc cu o remarcă a unui analist bucureștean, pe seama anului românesc (și basarabean, adaug eu) 2019: Noi vrem să respectăm autoritatea prezidențială, politică, guvernamentală, suntem pregătiți să ne supunem lor, dar pretindem ca aceia care emană legi, care apar la tribună, să aibă forță morală, să fie inteligenți, competenți și să inspire încredere… Da, nu pot altfel, decât să-mi închei textul cu puncte de suspensie…

(Paranteză 3. Deși, ce urmează, e mai mult decât o paranteză. Transilvănean fiind, am o satisfacție aparte, firească – zic, privind relația dintre denumirea acestui organism nonguvernamental – ASTRA -, spațiul românesc în întregimea lui reală și calitatea faptelor sale. Adică: Înființată în 1861 într-o Transilvanie înrobită, Astra a reușit nu numai să-și permanentizeze aspirațiile, obiectivele de manifestare cultural-naționale și cu subsidiar politic, dar s-a ajuns ca ele să fie asimilate de românii de pretutindeni, dincolo de curbura Carpaților. Am orgoliu de a afirma că acest cuvânt – „transilvană” (TRA) – a devenit, în timp (de aproape 160 de ani încoace) factorul coagulant al românismului, care palpită până dincolo de granițele actuale, în Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Banatul Sârbesc.)

 

Cornel-Cotutiu

Foto.Cornel Cotuțiu

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A)

 

Sorin Berghian și Dinu Barbu, doi competenți specialiști ai istoriei, sunt autorii unei cărți recent apărute la Editura Eurostampa, intitulată „La centenar: GRANIȚA BANATULUI 1918-2018”. Lucrarea analizează cu o admirabilă rigurozitate problemele privitoare la granița bănățeană a României cu Serbia pe parcursul a 100 de ani, începând cu dispariția Banatului istoric, eveniment politic și diplomatic indiscutabil nefast în istoria românilor. În pofida faptului că în capitolul care prefațează scrierea autorii „avertizează” că demersul lor nu a fost acela de „a construi o lucrare cu veleități științifice, ci doar o încercare de a reaminti faptele petrecute în acele vremi pline de semnificație pentru istoria țării”, cititorul va fi surprins de complexitatea textelor care alcătuiesc cartea, de acuratețea prezentării evenimentelor, precum și de impresionanta documentare ce rezidă cu prisosință din bibliografia menționată. Este de remarcat totodată că numeroasele citate incluse fluent după fiecare relatare sau comentariu, fără trimiteri sau note de subsol, fac ca volumul să aibă calitatea de a fi ușor de lecturat, asigurându-i în același timp un caracter atractiv. Sunt demne de apreciat și excursurile privind biografia unor participanți la evenimente mai puțin cunoscuți, precum și abundența datelor relative la evoluția concretă a consecințelor topografice și demografice ale frontierei stabilite la Paris. Se mai impune subliniat că expunerea cu lux de amănunte a schimbărilor care și-au pus amprenta pe frontiera cu Serbia și frecventele incursiuni în istoria zbuciumată a Banatului istoric conferă lucrării o indubitabilă valoare documentară.

Examinarea împrejurărilor importante din perioada care face obiectul opului se derulează pe perioada 1918-2018, putându-se distinge patru intervale, vizând: sfârșitul Primului Război Mondial și Conferința de Pace de la Paris (I), cel de-al Doilea Război Mondial (II), anii ’50 (III) și deceniile următoare, până în 1989 și după aceea (IV).

Partea cărții cu cea mai largă dezvoltare se întinde de-a lungul a trei capitole, primul, cu titlul „Ședințe, congrese, tratate”, trădând o cercetare istorică de mare profunzime, în perfectă concordanță cu însemnătatea evenimentelor relatate.

Sfârșitul Primului Război Mondial, cel mai mare și cel mai distrugător de până atunci, a fost urmat de cea mai mare conferință de pace din istorie, cea mai amplă acțiune politică și diplomatică cunoscută până la acea dată în istorie. Practic, războiul a pus capăt unei vechi arhitecturi internaționale, ceea ce a impus necesitatea redefinirii unor frontiere și a unor vecinătăți, precum și a unor instituții internaționale. Timp de cinci luni, între 18 ianuarie și 28 iunie 1919, când prin semnarea tratatului cu Germania la Versailles s-a încheiat etapa principală a Conferinței de Pace, Parisul a fost gazda unui adevărat guvern mondial. Organul principal de decizie al lucrărilor conferinței a fost Consiliul celor Patru (președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau, prim-ministrul Marii Britanii, David George Lloyd și prim-ministrul Italiei, Vittorio Orlando), ideile președintelui american dominând dezbaterile odată cu lansarea principului „autodeterminării”, devenit cuvântul-cheie.

Banat harta 1919

Chestiunea Banatului, a stabilirii graniței de vest a României Mari, a devenit prioritară din perspectivă militară, politică și diplomatică pentru elitele românești după semnarea Convenției de armistițiu între Puterile Aliate și Asociate cu Ungaria de la Belgrad din 13 noiembrie 1918 și Declarația de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 (pag. 13).

Teritoriul Banatului a fost un teren aspru disputat: maghiarii sperau ca războiul să se sfârșească cu o Ungarie Mare care să înglobeze și Banatul, iar sârbii promovau în rândul Antantei o propagandă agresivă pentru interesul lor, urmărind „politica faptului împlinit” și încheierea războiului cu un Banat aflat deja sub suveranitate sârbească. Tratatul de alianță cu Antanta (4/17 august 1916) prevedea recunoașterea de către aceasta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de românii din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat, precum și de a fi tratată similar în cadrul conferințelor de pace cu ceilalți aliați. Ion I. C. Brătianu, cu o intransigență maximă și pe care mulți contemporani nu au înțeles-o, respinge „ab initio” orice politică de „transacțiune” sau de compromis. Era și motivul pentru care s-au iscat divergențe ireconciliabile de păreri între el și președintele Partidului Conservator-Democrat, Take Ionescu (…) Nicolae Iorga avea să surprindă existența în acea perioadă a „două politici românești”. A lui (Brătianu), de o intransigență gata și de ruptură, orice ar fi să se întâmple, și alta (a lui Take Ionescu), care isprăvea prin a recunoaște că e necesară, inevitabilă, o capitulare (pag. 38-39).

Discuțiile contradictorii și poziția neunitară a diplomaților români participanți, lobby-ul accentuat al diplomaților sârbi și unguri și, în special, poziția amenințătoare a sârbilor consolidată de ocuparea militară a Banatului, procedeele îndelungate de expertiză instituite de conferință, au condus la un deznodământ nedorit: la 18 martie 1919, membrii Comisiei Teritoriale au optat pentru împărțirea Banatului, fără a fi luat în considerație faptul că această provincie reprezenta o unitate geografică și economică bine definită. Noua linie trasată pe hartă n-avea cum să mulțumească populația locală, câtă vreme aproape 60 000 de sârbi au rămas pe teritoriul românesc, 100 000 de români  și circa 400 000 de maghiari în Iugoslavia (…) Astfel, două treimi din Banat reveneau României și o treime Serbiei. O mică bucată de teritoriu, aflat între Mureș și Beba Veche, a fost alipită Ungariei (…) Hotărârea Consiliului Suprem din 21 iunie 1919 privind divizarea Banatului între România și Serbia a fost primită de români cu amărăciune și indignare. Au avut loc mitinguri de protest pe întreg cuprinsul țării (pag. 53-55).

Lucrarea prezintă în continuare în integralitate „Expozeul d-lui I. G. Duca” rostit de reputatul liberal în Camera Deputaților la 27 decembrie 1923 referitor la „Chestiunea graniței Banatului”, un document de o reală valoare istorică și o probă de netăgăduit a duelului Putere-Opoziție dus în Parlamentul României de la acea vreme.

Cu cinismul specific politicianului de profesie, Duca recunoaște că România, la Congresul de Pace de la Paris, „a pierdut procesul istoric în chestiunea Banatului”, de aici rolul istoriei de a judeca în viitor modul în care politica românească a tratat problema Banatului istoric înainte, în timpul și după Congresul de Pace. Duca consideră chestiunea Banatului, el și P.N.L., din momentul în care granița a fost trasată, ca o chestiune aparținând de domeniul istoriei, primordiale fiind, de acum, bunele relații cu Regatul Sârbilor, Slovenilor și Croaților. Aruncă, în același timp, săgeți către tabăra lui Take Ionescu: „Din nefericire pentru cauza națională, pe când nu s-a găsit nici un sârb să spună străinilor că Serbia se mulțumește dacă i se dă numai o parte din Banat, s-au găsit în timpul acela români care au spus, și la Paris, și la Londra, că România nu are nevoie de Banatul întreg” (pag. 89).

Sunt redate apoi condensate note biografice privindu-i pe „Actorii politici care au luat cuvântul în timpul expozeului ministrului de externe din 27 decembrie 1923”: Ion Gheorghe Duca, Alexandru Vaida Voevod, Dimitrie Lascu, Ion Grădișteanu, Pavel Brătășeanu, Ioan Giurculescu, Ștefan Cicio Pop, Mihai G. Orleanu, Alecu Constantinescu, Vasile Goldiș, Eduard Mirto, Nicolae Iorga.

Următoarea secțiune a cărții, „Dincolo de graniță”, este o expunere a situației românilor care au continuat să trăiască în Banatul românesc înglobat în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și evoluția vieții lor politice și sociale ulterioare, până în anii ’50. Conjunctura creată după Primul Război Mondial, marcată de înregistrarea a numeroase abuzuri ale administrației sârbești, a făcut ca mulți învățători, avocați, medici, funcționari, împreună cu un mare număr de familii de țărani români, să se stabilească în România. Câteva cazuri concrete sunt descrise în detaliu.

În satele românești, autoritățile sârbești au numit învățători sârbi, ruși sau bulgari care nu cunoșteau limba maternă a elevilor, iar funcționarii români au fost înlocuiți cu alții din rândul sârbilor. Școlile confesionale au fost transformate în școli de stat. Situația a fost rezolvată abia în anul 1935, când în baza unei convenții, Ministerul Învățământului de la Belgrad a numit în școlile din satele cu populație majoritar românească învățători „contractuali”, chemați din România, urmând ca la sfârșitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învățători. Fruntașii românilor din Banatul sârbesc s-au preocupat de organizarea învățământului primar în limba maternă (pag. 170).

Sunt consemnate și câteva cazuri care ilustrează cum au reacționat slujitorii Bisericii Ortodoxe Române față de nedreptățile la care erau supuși românii din Banatul sârbesc, cerând cu hotărâre ca enoriașii lor să fie tratați ca cetățeni cu drepturi egale.

Este tratată amănunțit relația caselor regale ale României și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor care începând cu anul 1922 (an în care are loc căsătoria Principesei Marioara cu Regele Alexandru I) părea a se fi îmbunătățit, dar care s-a deteriorat vizibil după ce la conducerea Consiliului de Miniștri al Iugoslaviei a venit Milan Stoiadinovici care a dus o politică de orientare progermană.

Chestiunea Banatului a rămas la fel de dureroasă și la aproape 20 de ani de când Marile Puteri au impus frontiera artificială care a rupt Banatul istoric în cele două părți, plus câteva sute de kilometri pătrați atribuiți Ungariei (pag. 181).

După invadarea de către Germania la 6 aprilie 1941, armata iugoslavă a capitulat după doar 11 zile, Iugoslavia fiind împărțită între Germania, Ungaria, Italia și Bulgaria, cea mai mare parte a Serbiei fiind ocupată de Germania. Demnă de semnalat este precizarea în lucrare a faptului că România nu a luat parte la dezmembrarea Iugoslaviei, vecina sa, cu toate că a existat un moment în care Berlinul și Roma îndemnau Bucureștiul să li se alăture în ciopârțirea Iugoslaviei, momeala lui Hitler fiind promisiunea de a i se atribui României partea vestică a Banatului. Generalul Antonescu a evitat cu precauție un război cu țara vecină, respingând oferta germană. Câteva întâmplări povestite cu elocvență evocă imaginea graniței terestre dintre România și Iugoslavia în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, precizându-se și faptul că în acele timpuri numeroși sârbi din Banatul românesc au trecut granița și au plecat voluntari în armata iugoslavă. Evoluția iugoslaviei după cea de-a doua conflagrație mondială a fost legată de numele Partidului Comunist și de cel alui Iosip Broz Tito.

Dorința atât de intensă a sârbilor de a îngloba Iugoslaviei, acum republică, Banatul întreg, manifestată după Primul Război Mondial, s-a manifestat și în anii postbelici (…) Tito și serviciile sale secrete au acționat intens pe teritoriul României, la Timișoara, prin așa-zisul Front Antifascist Slav din România. Frontul, aflat sub conducerea comuniștilor sârbi, a convocat la Timișoara un congres în 8 mai 1945, când urma să se solicite oficial „unirea” Banatului românesc cu Iugoslavia, ca expresie a voinței întregii populații a regiunii! Prinzând însă de veste, autoritățile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic de la București interzicerea acestui congres, fapt ce s-a și petrecut, deși delegații din Iugoslavia își făcuseră deja apariția la Timișoara. Sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizație politică, înlocuindu-l cu una culturală (pag. 189-191).

Capitolul următor, urmărind perioada anilor ’50, intitulat „Cazematele”, consemnează situația de un dramatism sfâșietor provocat de măsurile întreprinse de Partidul Muncitoresc Român pentru contracararea amenințării „independenței” tot mai evidente a lui Tito față de Uniunea Sovietică și constituirii unui pol socialist liber la granița de vest. O hotărâre dezastruoasă a partidului, din anul 1950, prevedea „curățarea” unui teritoriu de cel puțin 25 de km de la granița iugoslavă de toate elementele considerate „dăunătoare și suspecte: chiaburi, titoiști, hitleriști, legionari, macedoneni suspecți, șoviniști unguri, sioniști, sectanți, ofițeri reacționari deblocați, funcționari comprimați”. Aplicarea măsurii s-a concretizat prin operațiunile de deportare în Bărăgan a populației din zona de la frontiera României populare cu Iugoslavia socialistă. Se menționează că au fost deportate persoane dintr-un număr de 203 localități. Conform Deciziei nr. 200/1951 au fost dislocate din zona frontierei de vest din raioanele Sânnicolaul Mare, Timișoara, Deva, Reșița, Oravița, Mehadia și raioanele Băneasa și Constanța din fosta regiune Constanța, un număr de 10 099 familii, însumând 43 899 persoane cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu și li s-au creat condiții de muncă și de locuit în regiunile București, Constanța (raionul Fetești) și Galați. Cu această ocazie, au fost înființate 18 noi comune (pag. 197).

Un destin aparte printre deportații în Bărăgan l-au avut sârbii din Banat. De asemenea, au avut de suferit și au fost alungați mulți țărani români din Banatul sârbesc, relațiile dintre R.P.R. și R.F.S.I. degradându-se accentuat în anii ’50.

Se apreciază că în total, în perioada 1950-1955, pe litoralul Mării Negre, în Banat și în Oltenia s-au executat aproape 10 000 de obiective (fortificații) diferite, dispuse pe un front de 500 de km, însumând un milion de metri cub de beton armat, costul lor ridicându-se la 1,5 miliarde de lei. Cazemate construite între 1951-1954 se găsesc și se pot vedea și astăzi în județul Timiș. Au rămas dovezi despre cum autoritățile comuniste ridicaseră un adevărat zid care să despartă țara de restul Europei.

În textele reunite sub titlul „Moartea vine pe frontiera de vest” sunt reproduse și comentate câteva extrase din presă și din consemnările unor mărturii și concluzii rezultate ca urmare a preocupărilor unor personalități în vederea investigării și dezvăluirii unor adevărate tragedii cărora le-au căzut victime civili la granița româno-iugoslavă.

Capitolul „Frontieriștii” publică impresionanta listă a celor condamnați la Judecătoria Deta, instanța abilitată cu soluționarea cauzelor privind infracțiunile la regimul de frontieră săvârșite la granița bănățeană cu Iugoslavia, între anii 1980-1985, menționându-se că între acești ani au fost condamnați 1 000 de „frontieriști” la aproape 900 de ani de pușcărie. Sunt evocate și două cazuri mai deosebite: cel al unui cunoscut cântăreț de restaurant și fuga din țară în 1977 a membrilor îndrăgitei formații „Phoenix”.

Cazul „Autobuzul” și tragedia numeroaselor persoane implicate este prezentat detaliat în secțiunea cu același titlu.

În fine, cartea se încheie cu relatarea deschiderii în anul 2000 a singurului punct de frontieră al Banatului cu Ungaria (pe frontiera româno-sârbă a Banatului se află 11 puncte pentru controlul trecerii graniței, toate în regim de trafic internațional), purtând titlul „Mărturiile unui președinte: Bătălia pentru Cenad”, sub semnătura unui fost președinte al Consiliului Județean Timiș, o personalitate probând cu evidență un dar nativ al narațiunii.

Dorin - poza de profil Curentul

Foto. Dorin Nădrău

De vorbă cu Părintele Calistrat

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2019

De vorbă cu Părintele Calistrat
Autor: Ana Moroşanu Magdin

„Mă trag dintr-o familie ortodoxă, cu tradiții și rădăcini sănătoase, creștinești, rugători, oameni simpli, gospodari și cu multă dragoste de credință și de Dumnezeu. Nu mă consider superior sau special, sunt o persoană liberă, comunicativă, prietenoasă și cât se poate de firească din punct de vedere al normalității omenești!”
*
Ana Magdin: Părinte, la ce vârstă ați simțit că trebuie să fiți preot și de ce? V-a îndrumat cineva…? Care este povestea Sfinției Voastre?
Părintele Calistrat: Din copilărie, am fost familiarizat cu biserica, bunica mea, Maria, m-a dus la biserică încă de la 5 sau 6 ani, iar din clasa a II-a, am frecventat biserica, doar din simplă pasiune și convingere. Trei oameni mari au fost umbra ideii mele de a fi slujitor sau preot, preotul Iachint, duhovnicul Bucovinei, astăzi, sfântul Putnei, părintele Paisie, monahul și duhovnicul autentic pe care l-am cunoscut din 1985, apoi, părintele Cleopa, duhovnicul Sihăstriei, omul care știa Scripturile ca pe o rugăciune. De când l-am văzut și l-am ascultat prima oară, mi-a sedimentat definitiv ideea că de voi fi călugăr, trebuie să ajung să pot ști Scripturile ca el, bineînțeles că nici pe de departe nu sunt la nivelul marelui duhovnic al Moldovei, Cleopa Ilie, de la Sihăstria. Îmi place slujirea, cred total în ceea ce fac, simt cum Dumnezeu lucrează în viața oamenilor și chiar slujesc cu toată convingerea că oamenii pot fi ajutați cu sfatul și cu rugăciunea. Dumnezeu este viu și credința chiar este lucrătoare dacă crezi din toată inima. Dumnezeu este bun, și simplu, și milostiv dacă știi să-L cunoști și știi să fii prieten cu El.
Nu am o anumită poveste, familia mea și copilăria mea au fost firești și cu totul normale. În clasa I-a, mama mea, Verginia, a spus o singură dată, dacă tot îți place la biserică, poate te înveți să fii preot, să te rogi pentru mine, că mă vezi cât sunt de bolnavă.
O simplă profeție nesemnificativă, împlinită la 22 ani după liceu și armată, după 2 ani de serviciu, când, am intrat la mănăstirea Sihăstria ca monah, 18 aprilie, 1988, cu prietenul meu de călugărie, părintele Visarion Breabăn, fost stareț al schitului Pojorâta – Suceava, dar și cu binecuvântarea duhovnicului meu de atunci, părintele Pamvo, fost stareț al schitului Daniil Sihastru, din Straja – Suceava, schit al Putnei lui Ștefan cel Mare.
Am stat 3 ani la mănăstirea Sihăstria, 1 an, la mănăstirea Dragomirna, 18 ani la mănăstirea Bârnova în Iași, actual, de 10 ani, slujitor al mănăstirii Vlădiceni. Au trecut treizeci de ani de viață călugărească, din care, 3 ani ca ierodiacon și 25 ani, ca preot slujitor în cadrul Mitropoliei Moldovei, sub ocrotirea Arhiepiscopiei Iașilor. Cam la atât se mărginește scurta mea autobiografie personală, a celor 54 de ani, cât am în prezent.
Mă trag dintr-o familie ortodoxă, cu tradiții și rădăcini sănătoase, creștinești, rugători, oameni simpli, gospodari și cu multă dragoste de credință și de Dumnezeu.
Nu mă consider superior sau special, sunt o persoană liberă, comunicativă, prietenoasă și cât se poate de firească din punct de vedere al normalității omenești.

Parintele Calistrat
Ana Magdin: Sunteți considerat cel mai „modern” preot al zilelor noastre, foarte iubit de români, pentru umanitatea Dvs, pentru multă răbdare și pentru că vorbiți pe înțelesul tuturor! De ce simțiți să fiți astfel?
Părintele Calistrat: Nu pot ști exact etimologia cuvântului „modern”, pentru a crede că fac parte din categoria slujitorilor moderni. Dar aș putea afirma că mă consider dezinvolt, liber și chiar prietenos. Nu iubesc protocolul și formulele stereotipe de adresare sau exprimare în dialogul bisericesc. Cred că omul evoluat sau modern de astăzi nu mai are nevoie de multiplele bariere verbale și legale pentru a ști că este aproape de Dumnezeu și de adevăr, dar, în primul rând, este urgent nevoie în derapajul fiecăruia să-i explici rapid că doar Dumnezeu poate pune umărul la suferința, necazul, greutatea și încercările lui.
Recunosc că primesc multă dragoste și prețuire din partea masei de creștini ortodocși, nu mi-o însușesc ca merit personal, o văd strict ca pe un dar de la Dumnezeu, pentru a fi eu motivat în actul de credință, dar tot ca răsplată și eu în slujirea Sfintei Liturghii mă străduiesc să cuprind în lucrarea Sfintei Proscomidii, pe toți cei care mă iubesc, care se roagă pentru noi, slujitorii, pentru care vin la sfânta biserică, dar mă rog și pentru cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, glasul Evangheliei, să-l înțeleagă, să-l priceapă și să-l trăiască așa cum se cuvine, pentru a primi ajutor, liniște, sănătate, spor și ajutor de la Dumnezeu. Așa am fost întotdeauna, de când mă știu, nu cred că am schimbat în viața mea ceva din mine, din structura personală, așa sunt și astăzi și așa cred că voi fi și peste 20 de ani.
Noi ne naștem cu o anumită originalitate, dacă o deformăm sau ne rușinăm de „a fi” al nostru, ne rătăcim prin viață fără sens.
Vedeți, toți vrem să imităm, să copiem, să fim ca alții, ori ca modelele râvnite, dar nimeni nu vrea să fie „el însuși”, se rușinează de propria persoană. Consider că naturalul și firescul din mine, m-au putut ajuta să fiu „eu”, cel de acum, care vorbesc cu dumneavoastră, sau cu publicul ortodox. Aș încheia cu acest lucru, pentru că îi iubesc sincer, le vorbesc deschis și sincer, iar pentru că ei simt această sinceritate, îmi dau girul iubirii lor prin aprecierea și ascultarea învățăturilor care le trimit în mijlocul lor pe calea internautică. Ne iubim și ne respectăm reciproc, vedeți, aceasta nu este ceva modern, este firesc, uman, normal și omenesc. Oamenii nu pot trăi fără comunicare, fără iubire, de la semeni și de la Dumnezeu.
Ana Magdin: Ce înseamnă pentru Sfinția Voastră, Catedrala Mântuirii Neamului?
Părintele Calistrat: Deși pare îndrăzneț răspunsul meu, aș zice că această Catedrală Națională a României, este forma cea mai înaltă de respect a Sinodului BOR, față de proprii enoriași și păstoriți, care vin an de an la hramul Sfântului Dimitrie Basarabov și erau obligați să stea în ploaie și în frig, la rând, spre închinarea la racla cu sfintele moaște. În felul acesta, cele câteva mii de credincioși pot asista civilizat și în mod uman la toate slujbele divine ale zilelor hramurilor bisericești ale Patriarhiei.
În același timp, am intrat și noi în rândul marilor capitale creștine, care, toate, de mulți ani, au câte o catedrală reprezentativă, ca și capitale europene care se respectă din punct de vedere cultural și religios.
Poate mai există opinii pro și contra, dar acesta nu este motiv de întristare, oamenii sunt liberi să-și exprime orice punct de vedere, iar societatea are datoria să aleagă și să discearnă mesajele constructive de cele negative și nesemnificative. Viziunea dintre bine și rău este întotdeauna antagonistă. Dar tot ce este important pentru noi românii, este ca această Catedrală a Neamului, să aibă rol misionar și catehetic în oprirea diluării ethosului românesc, a culturii religioase, a sfințeniei creștine a neamului românesc, pentru a rămâne mai departe același popor sănătos și păstrător de valori morale și culturale românești.
Ana Magdin: Omenirea, la nivel planetar, a evoluat din toate punctele de vedere, ce considerați că este nociv pentru noi și ce este bun din toată această avansare din punct de vedere tehnologic, care, cu siguranță, a schimbat și gândirea oamenilor?
Părintele Calistrat: Depinde ce numim evoluție umană, de la homo sapiens la homo politicus, ori homo intelectus sau poate homo nihilistus, care, deprimat de erorile de conjuctură ale vieții, stă rătăcit în rațiunile sale egoiste stăpânite de propria mândrie, de autosuficiența de sine care îl face să considere că adevărul revelat poate fi negat de noi, muritorii. Racheta, satelitul, cosmosul, ideea de extratereștrii, internetul, cibernetica, fizica cuantică, nu-l pot coborî pe Dumnezeu în inima materiei, unde, prin Logosul divin există ca și cauză a creației, dar stă departe de tot, deasupra mărginitului spațiu, timp și materie. „El a poruncit și s-au zidit”. „Prin cuvânt, toate s-au făcut”, conform capitolului 1, din Evanghelia lui Ioan. Toată știința lumii, toată tehnologia modernă și performantă, toată robotica, toată cibernetica, toată tehnologia IT, tehnologia atomică, chimică, tot tăvălugul noilor descoperiri, nu sunt rele, dacă omul ține cont de Logosul cu care inteligența umană a reușit să se pună de acord cu inteligența materiei. Deși sfântul Pavel ne spune: „Că toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc”. Plecând de la această premiză, trebuie să întelegem un singur lucru fundamental, efectul de bumerang, adică, azi, slujim noi, dezvoltării tehnologice, o performăm, ne ridicăm prin ea crezându-ne genii, dar să nu uităm că va veni o vreme, când vom deveni sclavii tehnologiei prin propriile slăbiciuni, cum vedem azi televizorul, telefonul, calculatorul, internetul, robotica, să avem grijă, într-o zi, să nu urce inteligența tehnologică deasupra inteligenței umane selective și s-o subjuge, facându-l pe omul modern sclavul tehnologiei. Când tehnologia devine ucigașa umanității, omul va fi pe punctul de a atrage sfârșitul planetei prin hazardul minții lui, prin depărtarea de Dumnezeu, prin călcarea în mod flagrant al Logosului divin din lucruri așa cum au fost gândite de Dumnezeu, pentru ajutorul omului. Însă, omul, a încercat ca hacherul să spargă parolele lui Dumnezeu, și, defapt, a realizat că plăgile tehnologiei moderne îl atacă tot pe el. Otrăvirea apelor, distrugerea ecologiei ecosistemelor naturale, poluarea, exploatările miniere, extragerea zăcămintelor, poluarea, distrugerea alimentației naturale, fac din planetă un mare mormânt al umanității rătăcite de Dumnezeu în rațiunile minții, în exploatarea materiei și a tehnologiei. „Omul sfințește locul”, spune Evanghelia. Dar și Dumnezeu i-a spus omului cu ce scop i-a dat Pământul: „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți Pământul”. Nu spune că materia trebuie dezechilibrată și distrusă prin hazardul modern al tehnologiilor performante dar periculoase.
Ana Magdin: Părinte Calistrat, ce are nevoie un om ca să fie fericit, cum considerați că ar fi bine să trăim pe acest pământ?
Părintele Calistrat: Definiția pe scurt a fericirii: „Împlinirea umanului”. De pildă, copilăria reușită, educația frumoasă, împlinirea intelectuală, iubirea împlinită, familia model, copii, realizările materiale, realizările financiare, par din anumite puncte de vedere scântei de fericire. Și adevărat, și iluzoriu, adevărata fericire constă în păstrarea liniștii sufletești, de care depinde sănătatea trupului, integritatea intelectuală prin dobândirea înțelepciunii duhovnicești, pacea morală cu propria conștiință și cu Dumnezeu, punerea în slujba semenilor, dragostea de aproapele, sănătatea trupească, păstrarea feciorelnică a simțurilor nealterate prin respectarea legilor Evangheliei. Avem două expresii model în Sfânta Evanghelie din gura Domnului Hristos: „Căutați mai întâi împarăția lui Dumnezeu și celelalte se vor adăuga vouă”.(Sf.Evanghelie).
„De mă veți asculta, bunătățile pământului veți avea” (Isaia).
„Fericiți cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu, dacă îl împlinesc pe el” (Sf. Evanghelie).
Ca o concluzie când ești împacat cu Dumnezeu și cu semenii, ești cel mai fericit om, fericit că poți trece frumos prin lume, prin viață, prin tot ce Dumnezeu ne pune în calea vieții spre înălțare și întărire sufletească. Fericirea depinde numai și numai de inima și mintea și sufletul nostru, cum le cultivăm și cum le conducem spre fericire, prin propria înțelepciune duhovnicească. Fericire dobândită prin jertfă și străduință, nu din artificii de scurt metraj, fie plăcere sau simțire de moment.
Ana Magdin: Părinte, am o întrebare care așteaptă un răspuns pentru foarte mulți cititori, de ce credeți că persoanele pe care le-am ajutat cel mai mult, ne întorc spatele la greu și sunt primele care ne urăsc?
Părintele Calistrat: Recunoștința și binefacerea, se întâlnesc foarte rar sau deloc.
De obicei, când facem bine, putem stârni invidie, poate frustrare, pentru că cel ajutat în momentul greului depășit cu ajutorul unui prieten de suflet, de multe ori se nasc prejudecăți. Dacă m-a ajutat din mândrie? Dacă vrea să mă umilească? Dacă vrea să mă simt dator? Sau lucrează invidia și presupusurile raționale, de ce are? Cum a adunat avere? Cine se crede dacă are putere? Și iată că se rup relații sufletești, de familie, de prietenie, relații de dragoste de ani de zile și chiar de familie, deseori. Ura este mai înverșunată și facerea de rău devine mod de jignire ca motiv clar de nerecunoștință, lipsă de explicație, de educație, vorbim de necredință, de suflete mărunte la cuget, de lipsa comunicării și de calitate sufletească îndoielnică.
Spune un proverb că: „Banul face războaie și invidia ucide frate”.
Iar altă zicală spune:
„Cu cât este mai mare și frumoasă prietenia, cu atât va fi ura și vrăjmășia mai înverșunată”.
Scriptura spune: „Când faci binele, nu aștepta răsplată”.
Iar o vorbă românească zice:
„Fă binele și lasă-l în drum, că te vei întâlni cu el când crede Dumnezeu că ai nevoie.”
Iar psalmistul David zice:
„Ferește-te de rău și fă binele și vei trăi în veacul veacului”.
Ca o concluzie, să nu fim niciodată triști pentru orice bine făcut, că Dumnezeu ni l-a scris în Cartea Vieții.
Zice Sfânta Evanghelie:
Că omul bun scoate numai cele bune din vistieria inimii sale, omul rău, numai pe cele rele. Restul se subînțelege. Pentru a nu avea mulți dușmani, să respectăm Sf. Scriptură, care spune un îndemn clar: „Să asude milostenia în mâna ta când o faci”.
Adică, dai doar cui merită și nu vom mai primi reversul advers al reproșului, nemulțumirii și nerecunoștinței.
Ana Magdin: Cât de greu și de mare, este păcatul copiilor care își judecă și își urăsc părinții, chiar dacă au primit totul, case, bani, dragoste, grijă, etc, iar ei nu văd acest lucru, așteaptă ca toată viața să li se dea ceva…? Obțin totul prin amenințarea și șantajul emoțional al părinților? Care este sfatul Sfinției Voastre pentru astfel de cazuri?
Părintele Calistrat: Copiii trebuiesc educați de mici. Spune Înțeleptul Solomon, „Părintele care cruță varga, nu-și iubește fiii”, de înțeles în cuvânt că nu vorbim de par și forță, ci, aici, are sensul de „educație”. Adică, un părinte adevărat, corect și vertical în gândire, va educa copiii lui cum să câștige banul prin muncă cinstită, cum se economisește, cum se cheltuie și, mult mai puțin părinții sunt preocupați de a-și îmbogăți fiii fără muncă, fără maturitate, fără responsabilitate. O mare greșeală din partea părinților, să permită fiilor amențările sau șantajele emoționale. Aceasta arată o mare lacună în viziunea de viitor a propriilor fii și o educație total defectuoasă.
Comportamentul ireverențios, obraznic, tupeul, îndrăzneala, lipsa de respect, agresivitatea verbală, lipsa de sprijin și lipsa de dragoste din partea fiilor este o abatere față de Decalogul Scripturii, unde scrie:
„Să cinstești pe mama ta și pe tatăl tău, dacă vrei să-ți fie ție bine pe pământ!”
Culegem uneori ceea ce semănăm, dacă am semănat respect, disciplină și virtuți creștine, vom culege bucuria copiilor respectuoși și iubitori de părinți. Dacă vom semăna mofturi, fițe și numai pretenții, vom cultiva în prunci o personalitate bolnavă, prost înțeleasă, vom culege lacrimi, scârbă, azil, singurătate, lipsă de respect și multă mâhnire sufletească. Să ne educăm frumos și moral pruncii, să nu fie lipsiți de virtuți și de Duhul Sfânt, să ia pedepsele divine încă din viață.
Ana Magdin: Din punctul Dvs de vedere, cum trebuie să fie văzută România în lume și cum trebuie să fie cei care ajung pe funcții de conducere în această țară?
Părintele Calistrat: Legat de conducători și țară, părerile sunt împărțite în opinia publică.
Eu, personal, văd România ca pe o țară a jertfei, a suferinței, a răbdării la jugurile politice ale istoriei.
Însă, nu mai avem parte de acel naționalism curat, sănătos și adevărat. Puțini oameni mai iubesc România așa cum o cere în textul jurământului militar, pe care eu, personal, l-am depus și-l respect și astăzi dacă ar fi nevoie. Azi s-a diluat patriotismul, s-au relativizat valorile sociale, morale, intelectuale, toate au luat alte direcții și ținte, nu cred că toate sunt direcții bune și toate folositoare, dar, aici lucră timpul, istoria și Dumnezeu. Toate sunt în mâna lui Dumnezeu și El îngăduie, la o așa Românie și la așa români ca astăzi, așa politicieni după zicala: „Petice sunt după sac”.
Iar față de toate dezordinile din zona politicului, administrativului, juridicului, economicului și din multe alte domenii din cadrul social românesc, regele David spune în psalmi:
„Când oamenii de nimic se ridică prea sus, nelegiuirea mișună pretutindenea”.
Așa se explică toate neîmplinirile sociale, toată corupția și toate nedreptățile românilor din spațiul românesc.
Să ne rugăm lui Dumnezeu să scoată români vrednici în fruntea obștii și a țării. Să fim ceea ce trebuie să fim și ceea ce ne cere datoria de români și conștiința de creștini.
Ana Magdin: De ce credeți că predomină vrajba între români, de ce românii care se luptă pentru binele acestei țări și pentru comunitățile în care traiesc, sunt tratați cu ură, în loc să fie ajutați, sprijiniți, pentru a duce împreună un bine până la capăt?
Părintele Calistrat: Din nefericire, noi, românii, suferim de defectul urii, al învrăjbirii, vorbirii de rău, suntem munciți de invidie și zavistie.
Ne doare binele altuia, ne deranjează reușitele celor din jur și mereu căutăm justificări la incompetențele noastre personale.
„Binele nu este bine dacă nu se face bine”, zice Sf.Ioan Damaschin.
Ca să putem face bine, trebuie să fim mai uniți, mai îngăduitori, mai serioși, mai patrioți, mai gospodari și mai creștini cu faptele.
Trebuie să lepădăm orgoliile, vanitatea, și să ne gândim la binele țării, altfel, putem să ne facem rău nouă și României.
Ana Magdin: Părinte, cum trebuie să fie românii, unii cu ceilalți?
Părintele Calistrat: Românii sunt un popor curat, creștin, prea răbdător și chiar ospitalieri, dar, datorită faptului că omenia creștină se mulează greu pe individualismul și materialismul egoist occidental, noi, românii, am început să devenim agresivi, reci, indiferenți, fără sentimente, egoiști, invidioși, iar acest lucru petrecut în această democrație lipsită de valori creștine sau prea diluate, ne-a sălbăticit ușor față de aproapele, față de Dumnezeu, chiar față de familie, trebuie obligatoriu să ne păstrăm caracterul nostru omenos și creștinesc în conformitate cu Sfânta Evanghelie. Numai unitatea ne poate păstra limba, neamul, cultura, credința, vatra noastră românească și ethosul nostru de români adevărați. Trebuie să comunicăm, să ne respectăm, să iubim comuniunea și spiritul colectiv. Au reușit culorile politice ale partidelor, să ne dezbine și în gândire și în românitate, și în simțire și în credință, și în cugete. Ne-au împărțit în multe ideologii și curente moderne, dar noi, trebuie să păstrăm unitatea națională și creștină, unice mijloace de conservare a valorilor morale și de neam, care ne definesc ca români.
Ana Magdin: De ce este considerată România, Grădina Maicii Domnului?
Părintele Calistrat: Când vorbim de Grădina Maicii Domnului, vorbim de Muntele Athos, țara rugăciunii și a călugărilor, unde, din poruncă divină, nu intră partea feminină nici în vizită, cu prezența fizică. Legat de România, poate, datorită numărului mare de mănăstiri și biserici, mulțimii creștinilor și bunicelor evlavioase, a numărului mare de chemări la viața monahală a călugărilor, a călugărițelor, am putea spune, metaforic, pe drept cuvânt că România este ca o grădină duhovnicească a Maicii Domnului. Dar să nu uităm că și mulțimea nelegiuirilor din viața poporului și păcatele noastre, slăbirea credinței, nepăsarea duhovnicească, pot lăsa grădina pustie, fără Maica Domnului.
Deși vedem des, repetat, acest lucru, România este „Grădina Maicii Domnului”, totuși, pentru indolența și obrăznicia noastră, Dumnezeu ne încearcă cu plăgi, greutăți, boli, necazuri, lipsuri, tocmai ca să ne amintească, de faptul că acest pământ este sfințit și spălat cu sânge de eroi și sfinți.
Ana Magdin: Din punct de vedere spiritual, cât de important este să mergem la biserică, la mănăstiri…?
Părintele Calistrat: Biserica nu este importantă, biserica este viața spirituală a sufletului nostru. „Cine nu are biserica de mamă, nu-l poate avea pe Dumnezeu de Tată”. Sf. Ciprian de Cartagina. Afară de biserică, nu putem vorbi de mântuire și de întâlnirea cu Dumnezeu în Împărăția Cerurilor.
Biserica este izvorul văzut al Duhului Sfânt, idem și mănăstirea care are denumirea de mănăstire, de la viața de sacrament, adică „trăire mistică înaltă”, viața cu multă rugăciune. Fără acest izvor sacru al sfintelor Taine ale bisericii, nu ne putem apropia de Dumnezeu, rămânem afară de El, spune Sf Evanghelie: „Nu vă cunosc pe voi, plecați, blestemaților”…! Deci, nu facem nimănui o favoare mergând la Sfânta Biserică, nouă ne facem binele sufletesc, agonisind-ul pe Duhul Sfânt. Deci, mergând la biserică, devenim fii după har și credință ai Tatălui Ceresc și cetățeni ai Raiului sau casnici și împreună locuitori cu Dumnezeu.
Să iubim biserica, să putem și noi fi iubiți de întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu, care s-a Răstignit și a Înviat pentru noi, oamenii și a noastră mântuire.
Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!
Părintele Calistrat: Mai întâi de toate, îi asigur pe toți românii noștri ortodocși și pe cei de acasă și pe cei din străinătate, din diaspora, de tot respectul, considerația și prețuirea, prin faptul că Sfânta Biserică Ortodoxă îi are în sfintele Proscomidii, în sfintele Liturghii, la toate sfintele Altare Ortodoxe ale neamului nostru. Le mulțumesc că nu au uitat de obârșia și vatra părintească, nu au uitat limba română, tradițiile, obiceiurile, țara și neamul. Să rămână statornici în credința Ortodoxă, să aibă grijă și de cele sufletești așa cum purtăm grijă și de cele materiale ale trupului. Să nu uităm că suntem urmașii lui Decebal, ai lui Ștefan, Vlad, Lăpușneanu, ai lui Mihai Viteazul, ai lui Brâncoveanu, ai lui Neagoe, ai lui Mircea și Matei Basarab, oameni care ne-au plămădit cu spada, cu plugul, cu dalta și cu toporul, cioplind altare lui Dumnezeu.
Să nu lepădăm atâta nor de mărturii și acte de vitejie care stau la temelia neamului românesc și formarea noastră ca neam creștin.
Biserica este mama neamului românesc, spune marele poet național, Mihai Eminescu.

Galina Martea – În dialog cu creaţia umană

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2019

Galina Martea – În dialog cu creaţia umană

Autor: Lucian Gruia

 

Galina Martea s-a născut la 30 iulie 1959 în localitatea Corneşti, Ungheni, Basarabia. A devenit o personalitate în ţara sa şi nu numai, prin activităţi de excepţie în domeniile: scriitoricesc, economic şi pedagogic. Este lector unversitar, doctor în economie, membru al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte, membru al Consiliului Unirii – Moldova etc.

Cartea Galinei Martea, În dialog cu creaţia umană (Ed. Bestelmijnboek, Olanda, 2018), este incitantă întrucât se apropie de operele de creaţie literară şi ştiinţifică din perspective filosofice. Cuvântul înainte, Creaţia umană – conţinut spiritual în existenţa valorilor, şi următoarele două capitole: Despre valorile sacre ale unui popor şi În dialog cu creaţia umană sunt chiar teoretice. Ele constituie un fel de prolog al volumului.

În cuvântul introductiv, creaţia umană este văzută ca un dialog social centrat pe creaţie în care „are loc procesul de influenţă ce orientează omul în a cunoaşte valoarea cuvântului scris şi rostit, valoarea sentimentelor şi convingerilor umane, valoarea imaginaţiei reale şi ireale, valoarea a tot ce este firesc şi estetic în viaţa umană.” Creaţia stimulează procesul evolutiv al dezvoltării umane. Cartea produce valori estetice gustate de cititorii care vor trăi emoţii şi sentimente cathartice. Valorile estetice sunt considerate”cea mai înaltă formă de creaţie şi de receptare a frumosului divin.”. „De aceea, mediul sociocultural al omului trebuie stimulat şi motivat în permanenţă cu produsul creativ uman şi factori esetici, care contribuie pozitiv la formarea integră a personalităţii şi identităţii omului, având în subordine conţinuturi intelectuale şi spirituale.”.

Partea întâia a cărţii stă sub semnul înaltului patriotism de care dă dovadă Galina Martea. Primul text este dedicat limbii noastre: Ziua Limbii Române – identitate, unitate, valoare naţională! La 31 august sărbătorim limba noastră naţională (din 2013 în România, din 1990 în Republica Moldova) ca „valoare supremă prin care se identifică personalitatea şi identitatea poporului român”. Este vorbită de cca 28 milioane de oameni în întreaga lume.

„Deci, identitatea naţională este urmată, în primul rând, de conştiinţa şi sentimentul autentic al poporului român faţă de tot ceea ce se conţine în termenul de valoare naţională sau, mai bine zis, în termenul de identitate a valorilor naţionale.”

După aniversarea limbii noastre, autoarea se opreşte firesc asupra zilei naţionale a poporului român (Importanţa şi necesitatea zilei naţionale pentru poporul român). E bine să ne reamintim că, de-a lungul timpului, ziua naţională s-a serbat: la 1 Decembrie, din 1990 şi până în prezent (dedicată unirii Transilvaniei cu România), 10 Mai în perioada anilor 1866-1947 (când se asocia cu începutul domniei lui Carol I, independenţa de stat şi încoronarea primului rege al ţării); apoi 23 August în perioada 1948-1989 (asociată cu eliberarea ţării de către armata sovietică).

Ziua naţională ne aminteşte de lupta pentru integritate teritorială şi tinerii nu trebuie să uite acest lucru. Trebuie să contribuim fiecare la reunificarea celor două regiuni care sunt încă în afara graniţelor ţării: „Totodată, un lucru este cert că, indifernt de toate, poporul român din Basarabia este cu trup şi suflet pentru unitatea naţională a României, iar sărbătoarea din 1 decembrie este comemorată cu acelaşi sentiment suprem de mândrie românească.”.

Galina Martea_coperta fata_In dialog cu creatia umana

Partea întâia se încheie cu eseul întitulat Importanţa publicistului-jurnalistului în societate. „O societate civilizată nu poate funcţiona fără o informare zilnică a presei despre tot ceea ce se petrece în ţară şi în lume. Informarea trebuie să fie corectă. „Cu certitudine, nu este absolut deloc uşor de a realiza uneori acest lucru într-o societate, însă obligaţia legală/morală/profesională a ziaristului este raportată spre rigori de o anumită etichetă care trebuiesc respectate în limitele decente ale convieţuirii sociale şi în limitele principiilor prevăzute de legislaţia naţională şi, respectiv, cea internaţională din domeniul jurnalismului.”

Ziaristul nu trebuie să se lase intimidat de puternicii zilei ci să ofere informaţie corectă. Uneori jurnalismul este periculos, mai ales în regiunile de conflicte armate sau în ţările cu dictatură.

Partea a doua, În dialog cu creaţia literară este cea mai vastă. Autoarea alege să comenteze cărţile (de preferinţă antologiile nu prea luate în seamă de critica literară) şi unele reviste mai puţin cunoscute pe care Galina Martea   le consideră că aduc prestigiul ţării noastre nu numai aici ci şi în străinătate. Desigur, capitolul începe cu Mihai Eminescu – identitate literară universală cu rădăcini spirituale româneşti.

Universalitatea lui Eminescu, afirmă autoarea, se datorează rădăcinilor sale spirituale româneşti. Ziua sa de naştere constituie o sărbătoare a culturii naţionale.

Partea aceasta a cărţii poate fi structurată în două: autori patrioţi (în marea lor majoritate basarabeni) şi antologii, reviste care propagă idealurile naţionale în lume.

Între autorii basarabeni (scriitori, istorici, pedagogi), Galina Martea se opreşte asupra următorilor.

Iurie Colesnic – scriitorul şi istoricul literar de mare preţ din Basarabia care a elaborat o lucrare foarte importantă dedicată scriitorilor basarabeni – din perioada 1812 şi până în prezent (Basarabia necunoscută în 10 volume). Unionist convins, şi-a dedicat activitatea cercetării Generaţiei Unirii (2004), carte în care afirmă că problema unirii cu România este vitală pentru Basarabia.

Valentin Tomuleţ – omul de cultură şi ştiinţă ce valorifică cu mult respect istoria ţinutului basarabean, (doctor în istorie, profesor universitar, savant, scriitor şi istoric literar) face ordine în evenimentele din Basarabia anilor 1812-1918 (perioadă în care ţara era ţinută în subdezvoltare de imperiul ţarist), cartea sa, Basrabia în epoca modernă (1812-1918) fiind premiată şi de Academia Română în anul 2014. Autorul este unul din cei mai competenţi istorici contemporani din Basarabia.

Poet, prozator, academician, publicist, istoric literar, Nicolae Dabija este binecunoscut şi în România şi în Italia unde primeşte în anul 2016, Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Poezie de la Trieste (Personalitatea Nicolae Dabija şi creaţia cu acelaşi nume). Nicolae Dabija este considerat: „Omul care în totalitate îşi dedică existenţa în propagarea ideilor cu conţinut naţional, în promovarea naţiunii române ca valoare şi identitate, şi nu în ultimul rând, în lupta continuă de renaştere naţională.”

Cu deosebită afecţiune, întrucât şi Galina Martea este profesoară, autoarea analizează activitatea lui Virgil Mândâcanu (doctor în ştiinţe pedagogice, savant, scriitor, jurnalist) pedagog distins al neamului românesc din Basarabia. Activităţii sale îi dedică patru capitole, dintre care ne vom referi la cel intitulat Virgil Mândâcanu – creatorul de valori umane prin conţinutul idealului naţional. Neobosit luptător pentru valorile naţionale şi de renaştere spirituală, lucrările sale sunt dedicate în totalitate conţinutului pedagogic şi artei educaţionale în spiritul creştinismului şi al culturii etnice. Virgil Mândâcanu consideră profesia de pedagog cea mai nobilă activitate socială (Arta de a deveni şi a fi pedagog, 2016).

Regretatul Alexandru Moşanu (19.07.1932-7.12.2017) a fost   doctor în istorie, academician, profesor universotar, primul Preşedinte al Parlamentului din Republica Moldova – a luptat pentru desprinderea totală a republicii Moldova faţă de URSS. A reuşit să reînvie conştiinţa naţională. A fost Membru de onoare al Academiei Române. (Alexandru Moşanu, personalitate distinctă basarabeană).

Alt pedagog, doctor în psihologie, profesor universitar, savant, scriitor, Nicolae Bucun este promotor al valorilor naţionale având o contribuţie deosebită la dezvoltarea învăţământului preuniversitar din Republica Moldova. (Nicolae Bucun – pedagog, savant, academician, scriitor).

Poeta Lidia Grosu este elogiată pentru gingăşia poeziilor de dragoste şi curajul celor civice ( Spaţiul prin care se afirmă cuvântul Lidiei Grosu).

Pe lângă volumele scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă basarabeni, autoarea remarcă lucrarea de excepţie a lui Ştefan Străjeri, originar din Bucovina, judeţul Suceava, comuna Pojorâta, Românii americani de la Marile Lacuri (Ştefan Străjeri şi monografia „Românii americani de la Marile Lacuri”). Jurnalistul şi editorul menţionat – scrie o carte foarte documentată despre românii imigranţi în America, în special în statul Michigan, în decurs de mai bine de 100 de ani şi despre contribuţia lor la dezvoltarea Americii în toate domeniile.

Între portretele scriitorilor amintiţi, Galina Martea înserează, ca într-un joc de puzzle analize minuţioase de antologii şi prezentări de reviste româneşti socotite meritorii. Autoarea consideră că aceastea pot contribui la coagularea românilor de pretutindeni în jurul unor idealuri înalte cum ar fi unirea Basarabiei cu România.

Sunt analizate minuţios câteva din antologiile coordonate de Rodica Elena Lupu: Verba Volant, Scripta Manent – antologia prozatorilor români – volumele II şi III; Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume – ediţie bilingă română – engleză 2018, Carmen, vol. VII, Carmen, volumul IX şi X – creaţie literară; Întâlnirea Poeţilor – antologie lirică multilingvă – română- franceză-spaniolă-germană-rusă; Simfonia Poeziei, vol 4 –antologie multilingvă.

Urmează antologiile coordonate de Ligya Diaconescu: Limba noastră cea română – publicaţie dedicată sărbătorilor naţionale din 31 august; La taifas cu iubirea –poezia şi proza scriitorului român; Limba noastră cea română – antologia naţiunii române.

Ciclul antologiilor se încheie cu analiza celei coordonate de Gheorghe A. Stroia şi Cristian Petru Bălan, întitulată: România, pentru tine! – opera literară consacrată zilei naţionale.

Între reviste sunt cercetate minuţios următoarele: „Domnul de Rouă” (Domnul de Rouă – o nouă lumină în cultura naţională română, revistă serie nouă) şi „Constelaţii diamantine” (Constelaţii Diamantine – performanţă în cultura naţională) – ambele conduse de Doina Drăguţ; „Cultura vrânceană „ (Cultura Vâlceană – opinii, analiză, informaţie) – condusă de Petre Cichirdan (inginer, artist plastic, scriitor, editor, publicist, membru al UZPR); revistele UZP nr.4/2016 şi 5/2017, „Cronica Timpului” nr. 19 (Cronica Timpului, a 19-a apariţie editorială. Evenimentul cheie – 150 de ani de la debutul literar al marelui poet Eminescu; „Cronica Timpului nr. 20 (Cultură, atitudine şi performanţă) – director Doru Dinu Glăvan – preşedinte al UZPR.

Galina Martea ne mai prezintă activitatea Academiei Româno-Americane (ARA)– preşedinte Doamna Ruxandra Vidu (doctor, prof. univ la California Davis, om de ştiinţă în domeniul nanomaterialelor şi nanotehnologiilor, cu numeroase invenţii brevetate în SUA).

ARA are o activitate foarte susţinută, organizează congrese anuale, adună oamenii cei mai buni în domeniile lor din ţară, diaspora etc.

În sfârşit, Galina Martea aduce un omagiu părinţilor ei (Pedagogi şi oameni distinşi – Vladimir Sârbu şi Xenia Sârbu).

În loc de postfaţă avem Un interviu despre geniul literaturii române, Mihai Eminescu (Interviu cu Galina Martea luat de studenta Tincuţa Burghilă) în care intervievata ar dori să-i vorbească azi lui Eminescu despre problemele actuale.

Datorită stilului direct, cartea Galinei Martea, În dialog cu creaţia umană se citeşte uşor, iar datorită conţinutului, şi cu interes. Activitatea civică şi cărţile autoarei se situează sub semnul unui patriotism înalt.

Galina Martea militează pentru unirea Basarabiei cu România în cadrul Consiliului Unirii – Moldova, iar cărţile sale vor să coaguleze pe românii de pretutindeni în scopul aceluiaşi ideal.

Cartea Galinei Martea a apărut în anul Centenarului ca o ofrandă pe altarul Marii Uniri.                                    

 

Lucian GRUIA

 

P.S.: Articol publicat în „Portal-Măiastra”, Revistă trimestrială de cultură, apare sub egida USR, România, anul XIV, nr.3(56), 2018, pag.25.

 

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”

 

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Mai este mai mult de un an până la celebrarea centenarului Marii Uniri la 1 Decembrie 2018. Spiritele au început însă deja să se încingă, săgețile replicilor acide să fie aruncate uneori chiar împreună cu insulte grele. UDMR-ul a încercat să profite (de ce nu, dacă are de cine?) de un moment de slăbiciune a guvernului român, recte de disperarea domnului Liviu Dragnea. Doleanțele udemeriștilor vizau autonomia etnică, ziua națională a maghiarilor din România la 15 martie, și alte câteva legate de învățământ și educație, folosirea limbii maghiare în administrație acolo unde sunt 20% maghiari. Noroc cu atitudinea fermă, în cele din urmă, a parlamentarilor transilvăneni, care au respins o asemenea ofensivă din partea maghiarilor, obligându-l pe Liviu Dragnea să se   întoarcă la rațiune. Unii maghiari au mers chiar mai departe în clamarea ostilității, numind anul 2018 „an de doliu”, care se impune exprimat prin arborarea steagurilor negre alături de tricolor. L-am numit pe deputatul de Covasna, Kulcsar Jozsef. Avocatul Eckstein Kovacs Peter, membru UDMR de formație liberală, prezent în emisiunea de la Realitatea TV din 22 iunie a.c., pledând pentru aprobarea zilei naționale a maghiarilor chiar nu înțelege de ce atâta năduf din partea românilor relativ la această zi.

Cu ajutorul istoricului Augustin Deac să ne întoarcem la 15 martie 1848, care pentru români înseamnă genocidul orchestrat de Kossuth Lajos, când în județele Covasna și Harghita au fost „rase de pe suprafața Transilvaniei 230 de sate românești, peste 40.000 de români au fost înjunghiați, uciși cu armele sau spânzurați, alte zeci de mii de români fiind bătuți, schingiuiți și închiși” (vezi Monstruosul genocid din 1848 împotriva românilor transilvăneni, Opinia națională, nr. 86, 20 martie 1995, p.7). Kossuth „revoluționarul” lupta pentru drepturi exclusive pentru nația sa. În orizontul său de „revoluționar” nu intrau și drepturile altor nații pentru care s-a dovedit un tiran criminal. De aceea a trimis unități militare împotriva românilor răsculați în Munții Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu. Așa s-a operat alipirea forțată a Transilvaniei la Ungaria pentru un an 1848-1849. Ungaria, țara vecină are ca zi națională 15 martie, care simbolizează nici mai mult nici mai puțin decât împlinirea de scurtă durată a obsesiei ungurești greu de vindecat, privind anexarea unui pământ românesc. Cât de bine intenționat este acest vecin al nostru o știm bine din istorie. Am mai spus-o și altădată: România s-a aflat întotdeauna între Scylla și Caribda, adică între Ungaria și Rusia, ambele cu pretenții teritoriale nefondate, dar fluturate la ei acasă și în lume, mizând pe ignoranța lumii în materie de adevăr istoric. Maghiarii se bazează pe memoria scurtă a opiniei publice, care acordă atenție celor care bat toba mereu și tare. În terminologia la modă, ei operează cu faked news. Să ne amintim că, în confruntarea dintre români și maghiari din martie 1990 la Târgu-Mureș, a fost schingiuit țăranul Cofariu, dar media ungurească a falsificat realitatea, informând chiar pe dos străinătatea și condamnându-i pe etnicii români de barbarie. Aceasta este strategia standard a cercetărilor istorice sau a publicațiilor maghiare privind legitimitatea românilor asupra Transilvaniei.

Ceea ce știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts, With Friends like These (2010). De la țarul Alexandru I până la Stalin dominația asupra Basarabiei și a Nordului Bucovinei după Primul Război Mondial sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o dimensiune constantă, care a însuflețit numeroase acțiuni antiromânești. Tuturor celor care susțin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, care arată fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noștri pentru păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile românești, și aici mă refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește pe adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreței politici anexioniste și revizioniste.

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”, afirma istoricul martir Gheorghe Brătianu, care a murit în 1953 în închisoarea de la Sighet. Dezmembrarea imperiilor german, austro-ungar, rus, turc la finele Primului Război Mondial atestă cu prisosință profunzimea exprimării aforistice a lui Gheorghe Brătianu. Acolo unde-și bagă coada demonul minciunii încep demersurile întortocheate, ascunderea după deget, falsitatea de atitudine, persistența în eroare. Între istoricii maghiari și cei români pare a fi un dialog între surzi. Cum dovezile istorice   referitoare la „Ardealul, pământ românesc”, (1944), cum sună titlul cărții lui Milton G. Lehrer, nu sunt luate în seamă, mai rămâne loc doar pentru un continuu război psihologic, de dezinformare, hibrid, cum i se mai spune, întreținut de Budapesta și de reprezentanții minorității maghiare din România.

Deși nu mai reia teoria roesleriană cu venirea românilor din sudul Dunării, caracterizată ca „neserioasă, artificială, contradictorie” de Alain Ruzé (v. Carmen Andras, Acești latini din Carpați), istoriografia maghiară se căznește să răstălmăcească istoria românilor. Iată de pildă cum vede prezența românilor în Transilvania Gergely András în cartea sa Istoria Ungariei (Asociația Culturală Haaz Reszo, Odorheiul Secuiesc, 1993, trad. Herman Gusztav). Din punctul de vedere al istoriei românilor lucrarea este neadevărată prin ceea ce omite, nu prin ceea ce spune.   Ea prezintă o Transilvanie fără români secole de-a rândul. Campania împotriva Bazinului Carpatic, zice autorul, începe în 895 e.n., recunoscând că acesta nu a fost niciodată vid. Dar ungurii când vin în Transilvania dau peste avari, slavi, moravi, bulgari și franci și nici urmă de români. Când amintește despre Anonymus, notarul regelui Bela al III-lea, uită ca prin minune să arate că acesta a consemnat prezența valahilor în Transilvania la venirea ungurilor. Autorul susține că popularea Transilvaniei s-a încheiat în secolul al XIII-lea, dar lasă să se înțeleagă că s-a făcut de către unguri și sași. Despre prezența românilor în Transilvania menționează doar în secolul al XV-lea în legătură cu constituirea lui Unio Trium Nationum în 1437, doar pentru a sublinia că ei au fost excluși din acest pact. Apoi românii nu mai sunt amintiți până în secolul al XVIII-lea când, zice istoricul, reprezentau majoritatea absolută în Transilvania, numărând câteva sute de mii și pe teritoriul Ungariei. Ignorând total dramatica luptă a românilor pentru drepturi și împotriva maghiarizării, istoricul notează că românii „nu aveau vreo idee constructivă pentru rezolvarea problemei naționale” (op. cit. p. 83). Deși observă că destrămarea Imperiului Habsburgic a fost cauzată de năzuința popoarelor de autodeterminare, nu se împacă deloc cu pacea de la Trianon, considerând-o un „dictat imperialist”, situația Ungariei după Primul Război Mondial fiind impusă printr-un „act al violenței externe”. Autorul recunoaște că „La 1 Decembrie (1918) impunătoarea adunare populară românească de la Alba-Iulia declara desprinderea Transilvaniei și a celorlalte teritorii cu populație românească ale Ungariei, hotărâre susținută și de către sași” (op. cit. p. 107). Cu toate acestea insistă că schimbarea a fost ca „un dictat imperialist” și că „decizia asupra teritoriilor le-a revenit astfel armelor, adică puterilor învingătoare” (op. cit. p. 107).

Viziunea Trianonului ca „act al violenței” față de Ungaria, ca dictat deși este nefondată și contrazisă de faptul istoric, persistă în istoriografia maghiară. Trianon – 100 Elan, cum se numește grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare s-a exprimat că tratatul a condus la „pedepsirea Ungariei”, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”, după cum ne informează istoricul Ioan Aurel Pop, rector al Universității Babeș-Bolyai pe pagina sa de facebook. Pregătit din timp cu meticulozitate, grupul vrea să intimideze prin canonada de lucrări pe care le va lansa pentru a susține, nu ne îndoim, lucruri vechi în haine noi, aceleași obsesii paranoice ale unor inși care nu se pot consola atunci când pierd, chiar dacă pierderea este perfect justificată și ar fi trebuit demult acceptată, raționalizată, filtrată de neocortex. Neocortexul ne ajută să ne vindecăm de sentimentele negative, reacțiile primitive de ură, violență și de prejudecăți față de out-grupuri. Asemenea reacții au animat oficialitățile din Ungaria când i-au oprit pe diplomații lor să participe în 2016 la sărbătorirea Zilei Naționale a României. Absolut întemeiat istoricul Ioan Aurel Pop mărturisește pe facebook: „Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul UE”.

Să ne întoarcem puțin în timp doar pentru a constata existența aceluiași climat de uneltiri ostile împotriva românilor, imediat după Marea Unire. Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică nu se consolează dupa Marea Unire realizată de români și continuă a lua măsuri, a crea societăți, brigăzi și organizații de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon. În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluție asupra activității din Basarabia, care stabilea strategia și propaganda pentru redobândirea teritoriului. Măsuri subversive, atacuri teroriste, acțiuni de subminare a autorității românești în Basarabia, totul concură spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia și în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar. Colaborarea sovieto-maghiară continuă să funcționeze și în absența lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic și maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esențială a politicii lor externe. Acești vecini doreau cu ardoare să dezmembreze statul național unitar și suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească și astăzi. A se lua aminte: lupu-și schimbă părul, dar năravul ba.   Astfel în 1927, guvernul de la Budapesta a înființat Liga Revizionistă Maghiară și Federația Mondială a Maghiarilor, organizații prin intermediul cărora să se stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice, toate cu intenția revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de publicații în 9 limbi, toate axate pe aceeași obsesie. Grăitor este faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în Ungaria după 1989, devine președinte al Federației Mondiale a Maghiarilor, organizație înființată în 1927 pentru a emite pretenții teritoriale împotriva României, Cehoslovaciei și fostei Iugoslavii. Federația Mondială a Maghiarilor își continuă acțiunile de propagandă și la începutul acestui mileniu, fiind subvenționată de guvernul maghiar. În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiară era necesară distrugerea României. (Larry Watts, op. cit, p. 98) A pus în aplicare pe deplin crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când școlile și bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagande iredentiste. Și astăzi, în mod tendențios, în spațiul public din Ungaria are loc preamărirea lui Horthy Miklos căruia i s-au ridicat numeroase statui.

Suntem vinovați de tolerarea exceselor udemeriste, care au devenit politică standard în România îndată după farsa jucată de episcopul László Tökés, care a avut și el un rol bine stabilit în contextul loviturii de stat din decembrie 1989. László Tökés ca și piciorul în ghips al colonelului Stănculescu, ca și tricourile muncitorești ale fruntașilor „revoluționari” cățărați pe tancul care se îndrepta la televiziune! Ce mascaradă, ce înşelătorie, ce scamatorii de bâlci, care au prins o vreme la un popor abia ieșit dintr-un regim totalitar. Tranzacționismul elitei politice românești este în primul rând cauza crizei în care s-a ajuns. Să ne amintim că și la confruntarea din martie 1990 de la Tg. Mureș s-a pornit, între altele, tot de la libertinismul politic al lui Ilici Iliescu, care le-a îngăduit maghiarilor din România sărbătorirea funestului 15 martie. Asemenea conducători cocoțați în fruntea poporului român demonstrează o teribilă indecență față de durerea acestui popor, pe care ei, infamii nu-l merită! Același libertinism l-a manifestat și Traian Băsescu față de problema națională. Când la Universitate predă istoria Lucian Boia, bătându-și joc de eroii românilor, când Horia Roman Patapievici i-a împroșcat pe români cu insulte greu de reprodus, declarând peste ani apoi la Realitatea TV că el se consideră un patriot, când Andrei Cornea a scris la „Tribuna liberă” din revista 22 că „Ardealul a aparținut Ungariei istorice”, (cf. A. Plămădeală, Gânduri de frumuseți albe, Sibiu, 2004, p. 149) să ne mai mirăm de cruciada antiromânească în curs de pregătire la Budapesta? Noroc cu Gabriela Adameșteanu care l-a combătut pe Andrei Cornea! Ca să nu mai vorbim de deșănțata propagandă antiromânească din județele Covasna și Harghita și de vizitele premierului Orban în aceste județe ca să-i mai dinamiteze împotriva statului român. Se cunoaște în Europa că nici o politică de deznaționalizare n-a fost atât de aprigă ca aceea susținută de secole de către Ungaria. În timp ce minoritatea maghiară a avut nu doar drepturi, ci și privilegii de la 1918 încoace, incluzând și perioada comunistă, minoritatea românească din Ungaria a fost asimilată. Când oare se vor trezi guvernele românești în relațiile lor cu românii din afara granițelor țării?

Referindu-se la demersurile de istorie alternativă, citește falsă, din cauza intereselor politice din spatele unei asemenea maculaturi, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, istoricul Ioan Aurel Pop constată cu amărăciune: „Pe acest fundal trist, pregătit de unii dintre noi înșine, este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și națiune” (sursa: facebook). Nu ne îndoim o clipă că vor combate adevărul, acesta fiind chiar scopul înființării pomposului grup Trianon-100 Elan. Se vehiculează acum absurda idee că valahii și românii ar fi popoare diferite. Cum se face că la 9 octombrie 1781 contele Ignatie Batyányi, episcopul catolic al Transilvaniei a trimis împăratului Iosif al II-lea un memoriu în care îl avertiza că „dacă nu va avea grijă ca populația valahă să fie separată, în afară de munți și de graniță, și de o credință religioasă, atunci această omisiune va avea efecte grave în cazul unor complicații belicoase cu Poarta sau cu Rusia, datorită legăturii ortodocșilor între ei și cu puterile ostile; pentru casa ereditară vor apărea în Transilvania atâția dușmani, câți adepți are episcopul schismatic (ortodox)” (Mathias Bernath, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 255-256, cf. Antonie Plămădeală, op. cit.). Același episcop Batyanyi cere împăratului să stopeze traficul românilor de peste munți, care veneau la frații din Transilvania: „Călugării ortodocși stabiliți în Valahia Otomană care vizitează sub diferite pretexte pe locuitorii de dincoace și le împărtășesc exaltarea, superstiții și fanatism, să fie opriți de la trecerea graniței.” (idem, ibidem). Mathias Bernath observă că Viena, în ciuda aplicării uneori a forței, nu a izbutit să întrerupă legăturile românilor ardeleni cu ținuturile ortodoxe din principate. Autorul citează din jurnalul contelui Clary comentarii de bun simț făcute în timpul călătoriei viitorului împărat Iosif al II-lea în Transilvania în vara anului 1773. Contele Clary fusese numit șef al finanțelor odată cu guvernatorul Mario Joseph von Auersperg, ambii oameni educați și de o deosebită ținută morală. (cf. Ioan Cismaș, Duritatea opresiunii maghiare i-a uimit și pe împărații habsburgi, Cuvântul liber, 2 iulie, 2017). Acest conte Clary notează: „Acești sărmani supuși valahi, care indiscutabil sunt cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt de tot chinuiți, fie ei de unguri sau sași, și copleșiți de nedreptăți, și astfel, dacă recunoaștem aceasta, soarta lor este într-adevăr vrednică de plâns, încât este de mirare că au mai rămas atât de mulți dintre acești oameni și nu au fugit încă toți.” (Mathias Bernath, op. cit. p. 241). Adevărul istoric despre români este prezent încă din evul mediu timpuriu atât în cronici maghiare cât și în cele rusești, în vestigii arhitectonice, în probe irefutabile pe care doar reaua intenție îl respinge. Mare și profundă este durerea ungurească, după cum încearcă poetul Ady Endre să ne convingă, când zice în 1954: „Fără Transilvania nu există nici o Ungarie pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie” (Larry Watts, op. cit., p. 119). Această obsesie maladivă, care trăiește de decenii în conștiinta maghiară, reapare și azi la suprafață când administrația de la București face concesii impardonabile. La aceasta ar trebui să se gandească guvernanții de azi ai României.

Unitatea românilor din toate provinciile locuite de ei este remarcabilă, manifestându-se și la nivelul limbii române. Indiferent de provincie românii se înțeleg între ei fără dificultate, spre deosebire de nemți, de pildă, ale căror dialecte au fost adesea o barieră în comunicare. Ideea de unitate politică, culturală, religioasă și de independență național-statală a reprezentat o constantă a luptelor seculare ale poporului nostru. Au trecut mulți peste noi, dar conștiința noastră de români a supraviețuit, cum atât de minunat a spus Simion Bărnuțiu în Cuvântarea sa din 14 mai 1848: „Venit-au peste noi hunii, dar nu ne-am făcut huni; fost-am cu avarii, dar nu ne-am făcut avari; venit-au bulgarii și nu ne-am făcut bulgari; fost-am cu rușii și nu ne-am făcut ruși; venit-au ungurii și nu ne-am făcut unguri; fost-am cu grecii și nu ne-am făcut greci; cu turcii și nu ne-am făcut turci; cu slavii și nu ne-am făcut slavi. Am rămas ce-am fost dintotdeauna – ROMÂNI” (cf. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 88).

(Waterford, Michigan, 1 iulie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea

Ştefan Străjeri – promotorul de valori şi tradiţii naţionale româneşti

Autor: Galina Martea

Este un proverb „sângele apă nu se face!”. În consecinţă, oriunde nu s-ar afla omul pe acest pământ, oricum rădăcinile îşi simt mereu originea. Aceasta este o realitate care există independent de orice lucru şi nu poate fi înlocuită sau remodelată cu nimic în astă lume. Provenienţa, prin naştere, îşi urmează existenţa în mod autonom, fiind liberă în decizii. Astfel, omul devine dependent de rădăcinile sale, purtându-le mereu cu sine până la ultima suflare. Deci, cât omul nu ar călători prin lume, cât de mult nu s-ar îndepărta de ţara natală, oricum sufletul acestuia se regăseşte necontenit prin procesele afective umane, prin procesele care exprimă sentimente/credinţă/devotament faţă de propria origine/naţiune. În asa mod, prin procesele afective se regăseşte nemijlocit fiinta umană care dă viaţă şi continuitate existenţei. Într-un asemenea proces real se regăseşte omul şi scriitorul Ştefan Străjeri care îşi menţine cu demnitate existenţa prin valorile identitare ale originii.

Scriitorul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fiind parte componentă a naţiunii române (născut în România, Bucovina, judeţul Suceava, satul Pojorâta), este acea expresie în existenţa umană care, prin sentimente autentice, demonstrează atitudinea sa creştinească şi civilizată față de propriul popor şi ţara de origine. Plecat departe de meleagurile natale (Statele Unite ale Americii) Domnia Sa este maestrul care cu multă inteligenţă/înţelepciune/dragoste şi bunătate sufletească ştie cum să promoveze prin lume valorile naţiunii române; ştie cum să păstreze dorul de ţărâna natală şi casa părintească; ştie cum să transmită mesajul identitar prin vibraţiile sufletului iubitor de valori şi tradiţii naţionale. Fiind persoana cu o cultură aparte, cu sentimente curate şi pline de tandreţe/nobleţe faţă de poporul român, propriul popor, dl Ştefan Străjeri a conştientizat în modul cel mai uman care sunt valorile prioritare în existenţa omului din acest univers. Astfel, Domnia sa, prin inteligenţa şi cultura ereditară, a reuşit, în timp, să realizeze acţiuni de preţ care, la rândul lor, au promovat cultura şi nivelul de dezvoltare a poporului român în spaţiul universal, totodată, promovându-se pe sine ca personalitate şi identitate integră în viaţa socială, culturală şi creativă. Deloc uşor de a te promova în această viaţă pe meleaguri străine, dânsul a reuşit să obţină şi să cuprindă acele acţiuni cu efecte pozitive care i-au creat o existenţă decentă, având la bază o activitate spirituală distinsă care-l stimulează şi îl motivează continuu. Toate acestea s-au obţinut prin muncă asiduă şi devotament real faţă de valorile naţionale/intelectuale/individuale, fundamentate pe un comportament uman adecvat. Fiind stabilit cu traiul în SUA, statul Michigan, Ştefan Străjeri, prin intelectul său, s-a implicat în jurnalism (necătând la faptul că este licenţiat în economie şi cu studii postuniversitare de masterat în domeniul auditului şi managementului contabil), astfel preluând activitatea de editor al ziarului “Curentul Internaţional”. Între timp, devine un bun organizator de manifestări culturale româneşti şi anume: de a sărbatori anual Ziua Naţională a României de 1 decembrie la Detroit, SUA, cu începere din 2008. Este membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi membru fondator al Asociatiei Jurnalistilor Romani din America de Nord (NARPA – North-American Romanian Press Association). Nemijlocit, este parte componentă printre membrii fondatori ai Forumului Românilor de Pretutindeni ale cărui baze au fost puse la Câmpul Românesc de la Hamilton, Canada, 14 iulie 2011. Rezultat al acestora, în 2006 din partea postului de radio “Vocea Basarabiei” din Chişinău i se decernează Premiul de Excelenţă pentru promovarea românismului. Iar în mai 2011 la Gala Celebrităţilor Româno-Americane i se înmânează o Diplomă de apreciere, acţiune organizată la Las Vegas de Consulatul Onorific al României în Las Vegas împreună cu postul de televiziune TVR Internaţional. În acelaşi timp, Ştefan Străjeri este un publicist activ cu lucrări de istorie şi despre românii imigraţi în SUA şi, nu în ultimul rând, este autorul inegalabilei şi valoroasei monografii “Românii americani de la Marile Lacuri”.

Coperta2

 

Monografia “Românii americani de la Marile Lacuri” (autor Ştefan Străjeri, Editura Anamarol, Bucureşti, 2014, pagini 600), cu o prefaţă de Anca Sirghie (prof. univ. dr., Universitarea Alma Mater Sibiu, România), este o lucrare cu cele mai speciale efecte în evoluţia umană şi anume: despre valoarea şi importanţa unui popor stabilit pe meleaguri străine. Prin intermediul acestei monografii, realizată cu multă capacitate de Ştefan Străjeri, aflăm adevărul ce reliefează şi demonstrează, cu certitudine, nivelul de inteligenţă şi cultură a naţiunii române care este capabilă de lucruri frumoase şi nobile. Respectiv, se conturează latura despre acţiunile exercitate şi modul de comportare în viaţa socială a diasporei române, ca factor migrator aflat în afara graniţelor ţării de origine, care s-a identificat de a fi exemplară cu adevărat în fapte, totodată, fiind capabilă de a promova valorile naţionale româneşti la cel mai înalt   nivel. La acest capitol, Ştefan Străjeri vine cu un şir de argumente care demonstrează prin fapte reale atât identitatea poporului român, ca factor pozitiv în existenţă, cât şi capacitatea intelectuală a naţiunii române, ca factor în evoluţie. Argumentele prezente în lucrare sunt fundamentate pe fenomene reale şi anume: prezenţa comunităţii româneşti în statul american Michigan mai mult de peste o sută de ani. Aici autorul spune cu încredere, că pe parcursul unui secol diaspora română s-a prezentat în statul Michigan, SUA, ca o comunitate demnă şi integră de a fi, astfel contribuind esenţial în dezvoltarea diverselor domenii de activitate din acest stat, în acelaşi timp, promovând cultura şi valorile naţionale româneşti. Autorul concretizează în nenumărate rânduri, că majoritatea românilor nu numai că au muncit cu onestitate în diverse sectoare ale economiei naţionale americane, dar, în mod onorabil, au realizat activităţi care au încurajat şi promovat viaţa românilor din zonă. Începând cu anul 1904, intelectualitatea şi oamenii dornici de valori spirituale organizează sistematic activităţi culturale cu caracter naţional românesc, în aşa mod, păstrând şi ocrotind cu credinţă tradiţiile naţionale pentru a fi transmise din generaţie în generaţie, indiferent de faptul ca sunt pe meleaguri străine. Astfel, unitatea naţiunii române este bine integrată spiritual în SUA, având la bază cultura, obiceiurile şi credinţa proprie natională. Monografia respectivă, fiind cu adevărat de o valoare exceptională, cuprinde şase capitole prin care sunt descrise minuţios şi cu multă atenţie procesele despre migraţia românilor în Statele Unite ale Americii, inclusiv în statul Michigan; procesul de existenţă şi istoria comunităţilor româneşti, inclusiv instituţiile creştinismului (bisericile şi mănăstirile româneşti); activitatea culturală, socială şi ştiinţifică a românilor din diasporă (societăţi ştiinţifice, culturale, mass-media, religioase, etc.); şi, nu în ultimul rând, despre geografia şi istoria statului Michigan, ca element component în existenţa acestora. Nemijlocit, un capitol aparte îl ocupă în lucrare activitatea şi acţiunile întreprinse de pătura cea mai reprezentativă a comunităţii româneşti, şi anume: despre personalităţi marcante din viaţa socială care s-au evidenţiat cu merite deosebite prin artă, cultură, creaţie, ştiinţă, etc. Dintre aceştea sunt actori, scriitori, pictori şi savanţi cu renume de origine română care au contribuit enorm la dezvoltarea şi promovarea culturii naţionale în spaţiul american. Printre ei, convingător, este şi contribuţia dlui Ştefan Străjeri care valorizează la cel mai înalt nivel identitatea poporului român în S.U.A. şi, în special, în statul Michigan. Referitor la aceasta, în prefaţa cărţii, doamna Anca Sirghie (prof. univ, dr., Universitatea Alma Mater din Sibiu) ne concretizează următoarele: “Citind cartea cu un titlul inspirat, Românii Americani de la Marile Lacuri, a lui Ştefan Străjeri şi cu documentatul comentariu privind activitatea organizaţiilor, a presei româneşti şi a instituţiilor religioase ce poartă semnele identităţii noastre naţionale, a personalităţilor care s-au remarcat de-a lungul deceniilor, totul raportat la istoria generală a Americii de Nord, rămâi uimit, gândind la efortul de Sisif al celui care a agonisit atâtea date, cu constiinţă că un asemenea studiu monografic va dăinui peste timp ca o carte de vizită onorantă pentru întreaga comunitate a românilor. Şi nu mă refer numai la românii americani despre care dorise să scrie economistul publicist Ştefan Străjeri în monografia lui, ci şi la cei din ţară care în egală măsură au multe, foarte multe noutăţi de aflat şi de înţeles din cartea aceasta”. Totodată, dna Anca Sirghie mai spune: “Între atâtea volume editate azi, monografia comunităţii românilor americani din Michigan, scrisă de Ştefan Străjeri, este, cu certitudine, o carte-eveniment. O carte dorită, o carte necesară…”.

Scriitorul, economistul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fire de o sensibilitate rară şi mărinimoasă, cucereşte în permanenţă publicul român din diasporă, şi nu numai, prin acţiuni şi creaţii care promovează cu mândrie importanţa şi rolul naţiunii române în cultura şi viaţa universală. Astfel, evenimentele organizate în statul Michigan, nemijlocit prin Societatea Culturală Româno-Americană „Avram Iancu” (fondator Ştefan Străjeri), sunt ca un mijloc de intersecţie culturală dintre spiritul românesc cu spiritul american, care, în rezultat, formează câmpul magnetic al spiritualităţii dintre popoare. În respectivul proces al valorilor spirituale, în special al valorilor spirituale româneşti, rolul distins, cu siguranţă, îl ocupă şi dl Ştefan Străjeri, fiind maestrul ce conştientizează şi reglează corect comunicarea dintre viaţă-existenţă-cultură-identitate naţională. Cred, că poporul român trebuie să fie mândru de faptul că printre ei se regăseşte o asemenea personalitate precum Ştefan Străjeri – omul care nu-şi uită ţara natală, indiferent de faptul unde nu s-ar afla pe acest pământ.

(Galina Martea, dr., academician de onoare al învăţământului universitar din R.Moldova, scriitoare, poetă)

G.Martea,foto 45,ag,jpeg

Foto. Galina Martea

Tradiţia artei încondeierii ouălor în Bucovina

Posted by Stefan Strajer On April - 12 - 2017

Tradiţia artei încondeierii ouălor în Bucovina

 

Autor: pr.dr. Ilie Rusu

Datina de a colora, de a împistri, de a încondeia ouăle, cunoscută la multe popoare din timpurile cele mai vechi, este la creştinii din Bucovina, practica artizanală de căpătâi în preajma Sfintelor Paşti. În unele localităţi bucovinene, Moldoviţa, Ciocăneşti, Izvoarele Sucevei, ş.a., ea se practică şi la Ispas sau Rusalii şi chiar şi la Sf. Gheorghe, dacă sărbătoarea nu cade în „Săptămâna luminată”. În legătură cu colorarea ouălor, poporul are numeroase legende:

Şase surori măritate au vrut să ucidă pe a şaptea soră nemăritată, care făcea ochi dulci celor şase cumnaţi ai săi. Pietrele cu care
au vrut să o ucidă, s-au colorat însă în diferite chipuri. Astfel sora a rămas în viaţă şi în amintirea acestei minuni, oamenii au început
să coloreze ouăle în Duminica Paştilor, când s-a petrecut întâmplarea. O altă legendă susţine că ouăle colorate reprezintă pietrele cu care cei răi l-au bătut pe Hristos. În altă variantă ouăle reprezintă darurile pe care oamenii buni le-au făcut copiilor de judecători, ca să-şi îmbuneze cu ele părinţii în ajunul osândei Mântuitorului, sau,   culoarea ouălor roşii închipuie sângele nevinovat al Domnului, vărsat spre mântuirea oamenilor. După alţii, ouăle roşii perpetuează ouăle date de Maria Magdalena neamurilor cu zisa: „Hristos a Înviat!” şi răspunsul „Adevărat a Înviat!”

IMG_9829

Unii creştini cred că ouăle roşii perpetuează tradiţia ouălor albe înroşite printr-o minune săvârşită, pe taraba unei precupeţe, care n-a crezut în Învierea Domnului. La vestea adusă de apostoli, ea a răspuns: „Cum nu sunt aceste ouă roşii, aşa n-a înviat Hristos!”, iar ouăle sale s-au înroşit îndată în coş. Altă legendă spune că, pe când Simion mergea la câmp, având în traistă o pâine şi câteva ouă albe, 1-a ajuns Hristos, ducându-şi crucea în spate. Simion a luat-o şi i-a dus-o până la ogorul lui, unde i-a dat-o iar Mântuitorului. Mai pe urmă, aşezându-se să mănânce, a găsit pâinea şi oule albe devenite ouă roşii. Se spune că de atunci a început înroşirea ouălor. Spun alţii că ouăle s-au înroşit după Înviere, când Hristos a blagoslovit găinile. În altă legendă se spune că cei răi, alungând pe Hristos Mântuitorul, au început a arunca în urma lui pietricele mărunte, care îndată se prefăceau în ouă de diferite colori. Unii au început să le adune şi astfel Hristos a scăpat. În sfârşit, ouăle roşii perpetuează amintirea acelor ouă ale unei copile care, aflând de Învierea Domnului, a plecat să vestească pe maica sa. Pe drum s-a întâlnit cu nişte evrei, care auzind-o, n-au crezut, ci au spus: „atunci va învia Hristos când aceste ouă se vor înroşi!” Şi cu adevărat ouăle s-au înroşit imediat.

Ouăle roşii – se mai spune – amintesc pe cele cu care, la Învierea Domnului, fiecare copil s-a pomenit că le are în mâini, sau pe cele pe care paznicii mormântului lui Dumnezeu le aveau cu asupra lor. După alţii ouăle roşii sunt ouăle din coşarcă Maicii Domnului, care au stat sub crucea pe care era răstignit Hristos şi unde au fost picurate cu sânge. Ouăle negre închipuie chinurile şi durerile lui Hristos.

Dincolo de aceste obiceiuri mai mult sau mai puţin ortodoxe enumerate mai sus,colorarea ouălor se face în săptămâna patimilor. Obişnuit se începe de marţi sau joi şi se isprăveşte vineri. Niciodată însă gospodinele credincioase nu caută să lucreze la ouă în zilele de sec, miercuri şi vineri. La noi în Bucovina, se zice chiar, că numai în Joia mare e bine să se coloreze ouăle, ca să nu se strice în cursul anului.

Plecându-se de la asemenea evenimente importante, la care s-a adăugat evlavia creştină cu influenţele inerente fiecărui popor, s-a ajuns de la vopsit la încondeiat şi „împistrit” artistic. În vechime, pe lângă simpla vopsire (fărbuire) a ouălor, existau în toate aşezările dintre Obcinile Bucovinei, două tehnici clasice: încondeiatul cu pensula sau cu peniţa şi împistritul, folosindu-se ceara şi tehnici de meşteşug arhaice care transformau meşterii în adevăraţi creatori, individualizându-se creaţiile în aşa fel, încât se puteau recunoaşte după arta fiecăruia…

IMG_9660

La Ciocăneşti, localitate reprezentativă pentru arhitectura tradiţională unde în ultimii ani se organizează Festivalul Naţional al Ouălor Încondeiate, unde casele de aici renumite pe drept, sunt împodobite cu motive geometrizate ordonate ,pui sub formă de brâie, cingători, motive florale creştine chiar – au lucrat la început ouă încondeiate, creatoarele populare Oltea Gervan, Ileana Candrea şi Leocadia Roată, învăţate se pare de un bărbat – „bădiţa secretaru” Dumitru Giosan. Peste munte, în satul Botuş-Fundu Moldovei, cea mai cunoscută creatoare populară a fost Eleonora Moroşan. Tot din „pleiada pionierelor” în arta ouălor încondeiate mai fac parte: la Breaza de Sus, Ioana Severin, la Breaza de Jos, Similica Alexandroaiei, la Pojorâta, Elena Porcilescu, la Valea Putnei, Rafira Ţăran, iar pe Vatra Moldoviţei, Ecaterina Haucă, Elena Pascan, Ana Niga, Rodica Huţuleag şi multe altele. Astăzi sunt în zona Câmpulung-Moldovenesc şi Vatra Dornei, peste 800 de artiste populare care au devenit, prin tinereţea lor şi a modelelor, demne urmaşe ale celor mai sus amintite şi oferă siguranţa că arta populară a încondeiatului va dăinui.

Întru-un timp al provocărilor, al discursurilor prea pline dar fără noimă, suntem tentaţi să alegem prea uşor, un Crăciun fără Naştere,un An Nou numai cu revelion, o Bobotează fără Agiazmă, Sfintele Paşti fără Înviere, dar cu iepuraşi, o viaţă uitând de moarte dar copiind viaţa veşnică. De aceea, oul încondeiat este şi el o tentaţie, o provocare, la noi creştinii are finalitate în sfinţirea ce i se atribui la Sfintele Paşti.

Astfel, pentru creştinul adevărat , oul încondeiat, dincolo de căutările stereotipe,de origini şi vechime, de simboluri, de respectarea unor tipare sau tradiţii, de îndemânare artistică, de tehnici, de îndeletniciri aducătoare de venit sau imagine, de ocuparea unui timp, sau de împlinirea unei atenţii, el oul încondeiat este un deplin exerciţiu spiritual în perceperea deplină a Învierii din morţii a Domnului nostru Iisus Hristos. Altfel, oul încondeiat nesfinţit în spaţiul sacru al Bisericii şi neactualizat de timpul Învierii, este o pierdere de timp şi ca artă şi ca sacrament. O pierdere de timp împărţită, pentru cel care îl creează, îl studiază, îl admiră sau îl procură. Pe când oul creat, studiat, admirat, procurat, dus în coş la sărbătoarea Sfintelor Paşti, pentru a fi sfinţit de preot, sfinţeşte deplin timpul şi spaţiu, credinciosul, familia, comunitatea lui.

Îndemn să avem ouă frumos încondeiate pentru un Paşti al bucuriei depline, pentru o Înviere care să nu fie în afara Luminii Lui Hristos, pentru o sărbătoare nu a luminilor ci a Luminii. Îndemn tinerii să fie preocupaţi de această artă străveche, actualizată acum din belşug, dar fără a pierde ţelul ei sublim şi sfânt, bucuria că Hristos a biruit prin Creaţie, Adevăr şi Dragoste, prin Jertfă şi prin Înviere.

Hristos a Înviat!

(Ciocăneşti, Bucovina, 2017, Aprilie)

DSC_0145

Foto. pr.dr. Ilie Rusu

Scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș la Cenaclul Românesc „Mircea Eliade” din Colorado

 

Duminică, 12 aprilie, 2017, după slujba religioasă, în sala festivă a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” din Frederick, Colorado, s-a desfășurat o nouă întâlnire a Cenaclului Literar Românesc „Mircea Eliade”, avându-l ca invitat pe scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș. Prezentatori au fost profesorii Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, împreună cu preotul Ioan Bogdan.

În cuvântul de întâmpinare adresat celor prezenți, prof. Sebastian Doreanu, de curând reîntors din România, a subliniat două lucruri pe care le-a observat cu bucurie în timpul călătoriei. Primul este faptul încurajator că tineretul din țară citește cărți tipărite. Pentru că a văzut atât în metroul bucureștean cât și în alte mijloace de transport în comun din orașele prin care a călătorit, tineri cufundați în lectură, el apreciază că este un semn bun pentru viitorul cărții și o dovadă în plus că Umberto Eco a avut dreptate când a scris că viitorul nu va fi lipsit de cărțile în format tradițional (Umberto Eco și Jean – Claude Carriere: Nu sperați că veți scăpa de cărți, Editura Humanitas, București, 2010). În al doilea rând, tot ca un fapt îmbucurător, directorul Cenaclului a adus din țară și a prezentat celor de față primul număr din ziarul „Neamul Românesc”, publicat de Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” la Cernăuți, în Țara codrilor de fagi, Bucovina, una dintre provinciile românești ce se află în continuare sub ocupație străină, dar unde limba română se păstrează și prin asemenea publicații.

Lauda cărții tipărite formulată de Umberto Eco s-a dovedit un preambul cum nu se putea mai nimerit pentru prezentarea celor două noi volume publicate de către scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș, lansate acum în premieră în mijlocul comunității românești din Colorado. Vorbind de Sălașul de la răscruce, de fapt primul roman inspirat din biografia autorului, prof. Sebastian Doreanu, în calitate de istoric, a prezentat cadrul de desfășurare a narațiunii, anume începutul secolului al XVIII-lea, cu vremuri tumultoase, când acțiunea antiimperială a lui Rackozi al lI-lea și războiul curuților declanșat de acesta răvășeau o bună parte din Transilvania, abia intrată sub   stăpânire habsburgică. Prezentatorul i-a invitat pe participanții la cenaclu să citească acest roman de aventuri, de cape et d’épée la care se adaugă și o frumoasă poveste de dragoste. Așadar, un interesant și incitant roman istoric, din păcate un gen de literatură care nu se mai regăsește printre preferințele generațiilor   tinere actuale.

Cu toate că nici poezia nu mai este prizată în aceste vremuri de goană spre niciunde, Mircea Hortensiu Tomuș se încăpățânează să scrie și… poezie. Al doilea volum lansat cu această ocazie este o nouă carte de poeme Zile vin, zile trec, zile rămân în amintiri, într-un fel o continuare a volumului de debut Printre tristeți și bucurii, lansat, câțiva ani în urmă, tot la Cenaclul “Mircea Eliade” din Colorado.

Scriitorul Mircea H. Tomus in plina verva, prezentandu-si noile volume

De data aceasta, așa cum a subliniat Sebastian Doreanu, noul volum este realizat într-o formă tematică interesantă, dacă nu cumva unică, poeziile formând câteva cicluri bine definite. Cel aflat în deschiderea volumului amintit este ciclul săptămânii, fiecare zi din cele șapte își are poezia ei; urmează ciclul cel mai bogat, cel evenimențial, în care diferite date istorice, religioase, aniversare din România de ieri sau mai aproape de zilele noastre, evenimente ce au legătură cu familia poetului sau care se referă la însăși viața autorului își găsesc locul în versurile acestuia. Ultima parte, ca o încununare deplină a volumului amintit, cuprinde ciclul lunar, fiecare lună a anului fiind cântată în versuri de către poet.

O prezentare a biografiei scriitorului invitat a fost făcută de către prof. Simona Sîrghie. Astfel, după ce a predat literatura română o viață întreagă numeroaselor generații de elevi la Arad, de când s-a retras la pensie și locuiește jumătate din an în țară, iar cealaltă jumătate la Denver, alături de cele două fete și familiile lor, Mircea Hortensiu Tomuș a devenit de la începuturi (și iată că au trecut deja cinci ani!) unul dintre cenacliștii cei mai fecunzi sub raport creator. Iar activând în acest focar de cultură românească de lângă Munții Stâncoși, cum a subliniat Simona Sîrghie, el s-a simțit îndemnat să-și adune în volume scrierile publicate de-a lungul timpului în diferite reviste din țară și din diaspora, scriitorul tipărind astfel, în ultimii ani, nu mai puțin de șase cărți de poezie, proză, memorialistică, toate lansate în premieră la Cenaclul „Mircea Eliade” din Colorado.

S-a dat apoi cuvântul autorului. Acesta a început prin a mulțumi celor prezenți în sală pentru participare, dar și-a arătat mâhnirea față de numărul lor redus în raport cu colectivitatea românilor care locuiesc în statul Colorado. Acest cenaclu, a ținut să sublinieze scriitorul, este o oază de românism departe de locurile natale și în același timp o școală unde copiii născuți pe aceste meleaguri pot afla mai multe despre istoria și cultura părinților și bunicilor. Vorbind despre romanul istoric Sălașul de la răscruce, autorul a ținut să menționeze faptul că sursa acestuia se află în poveștile și legendele locuitorilor din zona unde domnia sa, ca tânăr profesor, a petrecut o parte din anii de început ai carierei didactice și unde a organizat numeroase excursii cu elevii. Împletind poveștile adunate din bătrâni cu adevărul istoric, Mircea Tomuș a izvodit acest roman pe care se gândea de mult să-l aștearnă pe hârtie și este foarte bucuros că a reușit să o facă, chiar dacă după mulți ani, timp în care l-a purtat mereu în minte. Trecând apoi la volumul de poeme Zile vin, zile trec, zile rămân în amintiri, autorul a mărturisit că și acesta a fost conceput de-a lungul mai multor ani în care a scris poezii, aplecându-se asupra colii de hârtie de fiecare dată când a simțit că își dorește să încrusteze în timp bucuria pricinuită de un eveniment anume: fie o sărbătoare cum ar fi Învierea Domnului, Crăciunul, 8 Martie, 1 Aprilie (da, chiar și Ziua păcălelilor își are o poezie a ei), 10 Mai, 15 iunie (poezie închinată Liceului „Moise Nicoară” din Arad, unde autorul a fost profesor și director mulți ani din viață), nașterea fiicelor sau a nepoatei, ziua mamei, toate amintiri plăcute pe răbojul vieții.

Mircea H. Tomus semneaza autografe

După ce a răspuns unor întrebări venite din sală, autorul a lecturat un fragment din romanul istoric, mai precis începutul, în care cititorul este familiarizat cu zona în care urmează să se desfășoare acțiunea, și face cunoștință cu oamenii locului. Din volumul de poeme a recitat poezia Azi ce deschide volumul amintit și 9 Septembrie, poezie dedicată soției, doamna profesoară Aurora Tomuș, aflată printre cei prezenți în sală. Preotul Ioan Bogdan a recitat poezia Învierea, închinată evenimentului ce va fi sărbătorit în curând de întreaga lume creștină, iar Sebastian Doreanu a recitat poezia 8 Martie, ca o dedicație pentru toate doamnele și domnișoarele din auditoriu.

Ca o surpriză, din partea membrilor Cenaclului „Mircea Eliade”, doamna profesoară Simona Sîrghie a înmânat autorului o Diplomă de Merit pentru cele șase cărți publicate, mai ales că toate au fost lansate în premieră în cadrul Cenaclului Românesc de la poalele Munților Stâncoși.

În încheiere, scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș și-a prezentat pe scurt, proiectele la care lucrează: o piesă de teatru și un volum de nuvele. Pentru doritori a semnat autografe pe volumele nou lansate, dar și pe cărțile anterioare, aflându-se, după propria mărturisire, pentru prima dată în situația dificilă de a nu reuși să acopere cererea de carte, exemplarele aduse de domnia sa pentru această ocazie fiind insuficiente. Doamna Simona Sirghie a deschis o listă pentru cei interesați să obțină volumele dorite, astfel ca la o viitoare întâlnire cu scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș aceștia să le primească. Pentru că, suntem încredințați, o viitoare întâlnire este așteptată. Cu nerăbdare.

(Alessia Moisil, George Alexandru)

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Posted by Stefan Strajer On March - 19 - 2017

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

 

Departe de entuziasmul tinereții, dorul de ducă își asumă despărțiri și redescoperiri într-o lumină mai puțin strălucitoare, dar tot pe cărarea destinului. La mijloc de ianuarie, 2016, trăiam în avion semnficația zilei care deschide cultural noul an românesc, în ciuda unor zvârcoliri vremelnice…

Dimineața, în grădina gazdelor, au apărut trei păsări printre veverițe și ramuri dezvelite: una roșie (pasărea Ohio), una cu pene galben-aurii și a treia, cu pene albastre. Doamne, am zis, culorile tricolorului nostru! … Căutam o împăcare în memoria afectivă, cu riscul plonjării pe planuri simboloce: „Omul se naște, deja, prăbușit în istorie, pregătit să depindă de ea, nu mai trece, nici copil, printr-o perioadă preistorică” (O: Paler). Așadar, „un deșert pentru totdeauna”… Apoi: „…în eternitate nimic nu curge, totul e prezent” (Sf. Augustin). Să fi avut și Oscar Wide dreptate când afirma că omul se naște rege și moare în exil?… (Fie și într-un exil temporar?) Încercăm o terapie, tot temporară, cu umorul, care temperează nostalgiile: George Topârceanu traducea parodic un vers din „Rondelul de adio” al lui Haraucourt – „A pleca înseamnă a muri puțin” – prin „Când mori parcă pleci nițel”…

-\\-

Paradoxurile nu încetau să apară. Într-o seară, invitația gazdelor la cazino ne făcea spectatori pe o schiță din roata norocului. Nu ne puterm imagina cât de repede curgeau dolarii pe …Apa Sâmbetei!…

-\\-

Citeam „pe sticlă” reclame comerciale românești: „Angajăm vânzătoare înghețată”; „Lapte crud muls direct de la producător”; „Frigide cu două uși”; „Roșii Spania culese de români”… Formula lui Euclid de la sfârșitul unei demonstrații – „Quod erat demonstrandum” ne făcea să ne întrebăm, nu pentru prima dată, „Unde ești, Caragiale?”. Ne-am amintit instantaneu de un exemplu scăpărător al lui Philippide, prin care preciza importanța exprimării corecte: „Una e să spui Am găsit o capră în trandafiri și alta, Am găsit-o capră în trandafiri”. Ce ți-e și cu simțul lingvistic într-o lume pragmatică, în care nu emoția, ci scopul contează. Mai ales când e și „cratima” la mijloc!…

-\\-

Afară ninge. Aici parcă ninge din tastele calculatorului, nu din cerneala albă a cerului așternând peste lume fulgi de mister. La căldura șemineului de la o fermă pomicolă, priveam livada de meri de pe coama dealului de un alb pufos. Ningea ca în Transilvania. Pe un mare ecran tv, o veveriță alerga nestingherită printre coloanele de marmură de la Casa Albă, în timp ce președintele american și premierul Canadei țineau o conferință de presă. Era un an electoral și ne gândeam că în America ai libertatea de-a candida și libertatea de-a muri de foame. La noi…„e putred mărul, spunea cândva poetul”…

-\\-

O adiere de sfințenie venea de la mormântul maicii Alexandra (prințesa Ileana, sora regelui Mihai) din incinta Mănăstirii Ortodoxe Române „Schimbarea la Față” (Pennsylvania), în vrame ce din biserică răsuna slujba ortodoxă, dar, în întregime în limba engleză! „O tempora, o mores!”…

Ne-am mângâiat cu răspunsul la o invitație trimisă de starețul-ctitor al Mănăstirii „Înălțarea Domnului” de lângă Clinton (Michigan): „Regretul de-a nu ajunge la marea sărbătoare a Mănăstirii nu va umbri bucuria de-a ne simți ocrotiți de sporul duhovnicesc pe care-l dăruiți inimilor noastre. Ne vom împărtăși cu el în 21 februarie, cănd, grație prietenilor noștri din Parma (Cleveland) sperăm să auzim clopotele înfrățite cu vibrația celor de la Sâmbăta (Făgăraș), unde ați ostenit ani buni”…

10

Foto. Manastirea “Inaltarea Domnului” din Clinton, Michigan

Veneau înspre noi cuvintele despre mănăstirea făgărășeană, din „Pagini alese” de N: Iorga: „Pornim iute, pentru a întrece căderea pripită a serii, către pădurea care ascunde schitul brâncovenesc. Străbăteam miriști, lanuri de cartofi, cucuruze semănate în pământul lutos, destul de sărac. Munții stropiți de nea se înșiră în fund, hotar de țară și desărțitor al aceluiași neam. La dreapta, în urmă, se ascunde Drăgușul, iar în stânga, turnuri albe mici, arată unde e Pojorta, apoi Lisa și Breaza, în fund, sub codru. Trei piscuri albe se înfundă rotunjit făcând ceea ce cheamă Fundul Sâmbetei. De o parte și de alta vârfurile ce urmează într-o uriașă platoșă de păduri, în care, de la fagii, mestecenii, paltinii verzi, bradul negru duce la culmile de o albeță aspră. Drept sub colțul alb al Pietrei Roșii, în marginea soborului împărătesc al munților, între copacii deși, printre care spumegă într-o nevăluire zgomotoasă două râuri de munte ce stropesc cu apă înghețată întreaga pajiște semănată cu acele brândușe plăpânde, vezi dărâmăturile schitului. Un turn fără vârf se fărâma deasupra unei clădini cu pridvor și tindă, încinse de linii zimțuite. Copacii subțiratici cresc pe zidul măcinat și-i acoperă cu pietate goliciunea părăsită”…

Azi Mănăstirea e cetate, asediată adesea de localurile din jur. La Mănăstirea ortodoxă de lângă Clinton un fior, de întrebare persista: Cum a reușit Arhitectul Divin o așa asemănare de peisaj cu aceea din Munții Făgărașului? Uimirea se topea în supărarea starețului din cauza dezbinărilor dintre români. La pecare, i-am lăsat un mesaj:

„De vor rugina s-o așeze-n clopot

Cu ura răspândită-n roata lumii,

În opinteli deșarte zac nebunii,

Pe când în noi credința vine-n ropot.

Din stropii ei ne-mpărtășim, Părinte,

Știind că tu pe Cruce încă sângeri;

Să ningă-n noi cu aripi moi de îngeri,

Să vindeci rănile-n Potire Sfinte”…

-\\-

Prin ploaia din parc („Plouă, plouă,plouă/ Vreme de beție/ Să asculți pustiul,/ Ce melancolie,/ Plouă, plouă, plouă”), simțeam că niciodată Bacovia, cel pătruns de poezia americanului A. Poe, n-ar fi putut trăi aici… Un catren se năștea în peisaj: „Peste drum, o casă retrasă, de gay/ În spate c-o uitată sinagogă,/ O ușă neagră, ca de la morgă,/ Atârnă plângând într-un tei…” Noroc cu ospitalitatea româneacsă a gazdelor noastre, Aurelia și Adriana Trâmbițaș !…

-//-

Vizita în Amish Country, în compania prietenilor, familiile Borzea și Stoia, echivala cu o întoarcere în copilăria din satul cu turnuri albe de biserici și case de bârne, văruite în albastrul vinețiu al Munților Făgăraș. Coboram într-o istorie care se încăpățâna să încremenească în bărbile lungi și pălăriile cu boruri largi sau în coamele cailor și tălpile desculțe ale tinerilor. Văzându-le însă magazinele si restaurntele, ne-am amintit de observația scriitorului Octavian Paler despre Sămănătorism: „un leșin de târgoveți care suspină după viața la țară, bându-și cafeaua la oraș.” Vinul și mâncarea, la restaurantul „amych” îți erau servite cu aer de metropolă! („Sic transit gloria mundi”)…

-//-

Popasuri într-o călătorie prin America se ivesc peste tot: la biserici, biblioteci, muzee, Niagara, Canioane, oaze, țârmuri de ocean, baruri, restaurante, spectacole, degustări de vinuri în preajma Niagarei…

Un popas spiritual a fost pentru noi casa de lângă Detroit a bucovineanului Ștefan Străjeri, directorul „Curentului Internațional”, străjer al identității românești în pluralismul american. Te întâmpină firesc, cu mireasma brazilor care îi străjuiesc locuința. Dincolo de interpretările de azi despre „spațiul mioritic”, constați, cunoscându-i familia, că omul și locul se armonizează. Din casa modernă, ospitalieră, nu lipsesc amintirile Bucovinei. Ne-a dăruit cartea „Românii americani de la Marile Lacuri”, cu subtitlul „Peste o sută de ani de prezență românească în statul american Michigan”. Emoția de-a ține în mână un volum cu peste 600 de pagini pornea de la coperta în dimensiuni albastre pe orizontală și verticală: întinderi de ape unite, prin zgârie-nori, cu albastrul cosmic. Simnțeam că suntem într-un pridvor al casei din Bucovina privind cu mâna streașinâ la ochi spre o altă lume.

Fata Spate

Ce vor fi căutat cu mai bine de 100 de ani în urmâ românii aici și ce vor mai fi căutând astăzi? Amintirea că și bunicul dinspre mamă a lucrat 10 ani în America mi-a stârnit, în scurtul răcaz al vizitei, curiozitatea de-a citi un capitol, din partea a doua, despre cauzele emigrării românești. Situația economică, psihoza colectivă (întreținută și amplificată de ghidurile de emigrare), spiritul de imitație, sustragerea tinerilor din perioada interbelică de la serviciul militar au dus la conturarea unei psihologii colective: incertitudini asupra viitorului, sentimentul de înstrăinare, atitudinea localnicilor față de imigranți…

Viorica Pop in vizita

Foto. Ştefan Străjeri , Lucica Borzea, Viorica Pop, Doina Popa, Vasile Pop, Irimia Borzea 

Fără pretenția unei prgătiri de specialitate, curiozitatea, anunțată și de titluri, persista, dar trebuia să mai aștepte până la întoarcerea acasă. Aveam totuși în mâini o monografie „stejar-străjer”, cu ramuri într-un orizont al cunoașterii și al trăirii. Desigur, „verba docent, exempla trahunt”: familia românului Ștefan Străjeri e un exemplu de patriotism autentic!

Arc peste timp – Silvia Jinga

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2017

Arc peste timp – Silvia Jinga

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, SUA)

 

Volumul „Arc peste timp” este rodul muncii neostenite al doamnei Silvia Jinga, profesoară și scriitoare de seamă din comunitatea de romȃni de la Marile Lacuri.

Cartea este semnată cu pseudonimul literar Silvia Urdea semn de   preţuire aleasă, ce o poartă numelui de familie al părinţilor. Silvia Jinga, un suflet romȃnesc cȃt lumea de mare, este licenţiatặ a Facultặţii de Filologie Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Va profesa la Institutul Pedagogic din Tȃrgul Mureș, unde studiau viitorii profesori de limba și literatura romȃnă, într-o zonă în care se romȃniza Mureșul. Pe data de 17 august 1990 Silvia a aterizat pe aeroportul Kennedy din New York împreună cu soţul și fiul, urmȃnd ca fiica să vină după terminarea facultăţii. Ȋmpreună au început lupta pentru supravieţuire.

Ȋn anul 1995 se stabilesc în statul Michigan unde soţul va fi angajat ca designer în industria auto. Ȋn anul 2006 primesc cetăţenia. Experienţa acestor ani americani va fi descrisă în noua carte la care lucrează „Fragmente din Babylon”.

Volumul „Arc peste timp”, este al treilea, venind după „Octavian Goga – pagini publicistice” – o ediţie îngrijită de Silvia Jinga, publicată la Editura Dacia – Cluj, 1981 și „Anton Holban sau Interogaţia ca destin” – Editura Minerva, 1983, aceasta fiind teza de doctorat.

Cartea a apărut la Editura Anamarol din București în anul 2014. Coperta semnată de Rodica Elena Lupu (ca și tehnoredactarea) reprezintă așa cum titlul cărţii ne-o spune, un ceas imens, roată a timpului, alături de coloana infinitului, spaţiul. Scriind despre oameni, locuri, întȃmplări care au impresionat-o, despre cărţi și evenimente, căutȃnd să afle înţelesurile ascunse ale lumii în care trăim, Silvia Jinga ne mărturisește: „Am purtat mereu în suflet în acești din urmă 23 de ani, un sentiment constant de grijă faţă de cele întȃmplate în patria mumă. Din această grijă s-au născut reflecţiile și însemnările mele”.

Arc peste timp

Ȋnscrie pe coperta-spate a cărţii, un vers tradus de strălucitul nostru Eminescu: „Cerul deasupră-ţi schimbi, nu sufletul marea trecȃnd-o” ales cu grijă pentre cei plecaţi de-acasă, care și-au schimbat locul de trai dar nu și sufletul.

Pe parcursul celor cinci capitole ale cărţii: Evocări, Semne ale vremii I și II, Ȋnsemnari critice și Varia, autoarea ne introduce în universul fascinant al limbii noastre materne prin care ne transmite impresiile despre evenimentele din ţara natală, despre oameni, locuri și întȃmplari, dezvăluind în prefaţa cărţii că „a trăit” un proces de trezire, de spulberare a oricăror mituri cu care romȃnii s-au autoînșelat după cel de-al doilea război mondial, fiind vorba despre acel mit care i-a oprit să vadă că Romȃnia fusese aruncată în gulagul sovietic pentru o jumătate de veac. Ca o constatare pur realistă, autoarea îl evocă pe Mircea Eliade „Noi romȃnii, nu avem niciun motiv să idolatrizăm istoria. Printre neamurile fără noroc ne numărăm în frunte.”

Din grija faţă de cele întȃmplate în ţara natală, s-au născut reflecţiile strȃnse în prezentul volum. Găsim consemnări publicate și revizuite din anii: 1991, 2000, 2001, 2002, 2003, 2010, 2011, 2012 în reviste ca: „Foaie”, editată la New York de Romeo Stane; „Micromagazin” – New York; „Curentul Internaţional” – Sterling Hights, Michigan, „Almanahul Curentul Internaţional”; „Confluenţe literare”; „Lumea romȃnească”- Grand Rapits, Michigan; „Lumea liberă”- New York și multe altele.

Ȋn „Et in Arcadia ego” autoarea ne mărturisește: „Din cȃnd în cȃnd simt nevoia irepresibilă de a mă reîntoarce în Romȃnia ca să prind puteri precum mitologicul Anteu cȃnd atinge pămȃntul. Petecul acela de lume unde am văzut lumina zilei este o Terra Ferma, un punct stabil de referinţă, care mă ajută să fac lumină acolo unde totul îmi pare confuz, să reduc la proporţii firești fapte supradimensionate, într-un cuvȃnt, să mă așez în albia normalului”.

Silvia Jinga ne trimite în ţinutul natal, Ţara Făgărașului, invocȃnd cȃteva personalităţi ale culturii noastre, care au așezat la loc de frunte pecetea ce o poartă arcul munţilor Făgăraș: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Geo Bogza, Aron Cotruș, poetul care a portretizat în versuri inegalabile frumuseţea ţăranului făgărașan.

Evocările Silviei Jinga sunt clișee de epocă ale personalităţilor mutate peste Ocean, cum este cea a lui Octavian Nedeleu, care a lăsat în urma sa caiete de versificări, note memorialistice, istorice, geografice, arheologice și care a revenit la vatra strămoșească în preajma celui de-al doilea război mondial. Autoarea subliniază simplitatea acestui autodidact ce-l avea viu pe Dumnezeu în sufletul său „cȃnd îţi vine a plȃnge, cȃntă” sună unul din proverbele culese de Octavian Nedeleu.

Ȋn „Scurt dialog cu Octavian Goga”, autoarea trasează o axă existenţială de la bogaţii lumii la „sărăcia” de acasă, la „tovarășii” de drum ai lui Goga, trăind bucuria unei convorbiri esenţiale, găsind răspuns la multe întrebări și neliniști.

O temă favorită, a conservatorilor albi din America de nord, de a analiza posibila dispariţie a identităţii culturii europene occidentale care a fundamentat la începuturi cultura americană, este subliniată de scriitoare în capitolul „Europenismul nostalgic și posibilul lui declin”. De la Dimitrie Cantemir și pȃnă la Pat Buchanan, este trasată linia semnelor declinului culturii europene în faţa presiunii globalizării capitaliste.

Apărătoare a culturii europene Diana West, este prezentată cu cartea sa „The death of the grown-up” (Moartea adultului), o carte fascinantă, un eseu documentat, scris cu implicare dureroasă în dramele unei lumi extrem de complexe.

Cu ochi critic, exersat, autoarea ne prezinta cartea „Mișcarea feministă în America și consecinţele ei” de Suzanne Venker si Phyllis   Schlafly, o polemică argumentată și documentată despre ideile feminismului, o carte care ne transmite că nu putem trăi la întȃmplare, al cărei mesaj răzbate peste zarva culturii pop.

O altă cronică este cea a cărţii lui Edward Kennedy – „The Kennedy’s – Măreţia unei familii”, un jurnal scris cu inima autorului.

Pe „Semnele vremii” este plasat „Dan Puric, actor și eseist” care se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din Romȃnia actuală.

Pasionată de toate aspectele vieţii, Silvia Jinga intră în culisele nomenclaturii din Romȃnia, încercȃnd să dezvăluie aspecte dintr-o lume monolitică a cărei Cortină de fier se ridică în interiorul naţiunii între marea masă a populaţiei și structura politicului. Ȋn capitolul „Ȋnsemnări critice” sunt prezentaţi scriitori remarcabili: B. Pandelea, un autodidact distinct; Petre Popescu cu romanul „Supleantul”; Alan Elsner cu romanul „Idilă și revoluţie”; Ileana Vulpescu cu romanul „Arta compromisului”, un fel de istorie ieroglifică, „Ultimul bal la Șarpele roșu” de Dinu Săraru, romanul democraţiei originale, o poveste captivantă, o cronică de moravuri, un pamflet, dar și un poem al balcanismului.

Scriitorii din comunitatea romȃneasca din America nu lipsesc din cuprinsul acestei frumoase cărţi: Sorin Olariu cu „Poemele apocrife” în „Măștile poetului”; scriitorul Corneliu Florea cu „Peregrinări” în „Patosul memorialistului”; „Mihai Gheorghiu, poet al reveriei”, Doina Popa în „Lirismul suferinţei cenzurate”, Octavian Maior în „Exilul poetului” și alţii.

Capitolul „Varia” cuprinde impresii în urma diferitelor evenimente: „Constantin Brȃncuşi la 135 de ani de la naștere”; „Expoziţia sculptorului Mihai Caranica la Consulatul Romȃn din New York”; „Mihai Eminescu la Detroit”; „In memoriam Romeo Stana”; „O vorbă de mulţumire Străjerului din Bucovina, Ștefan Străjeri”.

Profesoara/scriitoarea Silvia Jinga, după cum ea însăși ne mărturisește, a adus cu sine pe acest continent lumea de acasă pe care o compară cu tot ce a întȃlnit în cale de-a lungul anilor și în faţa abundenţei, gȃndul o trimite la pămȃnturile mănoase și bogate, la romȃnii inteligenţi din ţara mamă, neomiţȃnd totuși să ne amintească sentimentul de jale perpetuat , precum lamentoul din poezia „La noi” de Octavian Goga.

Această neputinţă trebuie învinsă pentru a ne lua pe umeri istoria cu o bărbătească energie. Este ceea ce ne demonstrează Silvia Jinga/Urdea cu talent și inteligenţă, punȃndu-și condeiul în slujba poporului din care cu mȃndrie și responsabilitate face parte.

doina-popa

Foto autoare recenzie: Doina Popa

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors