„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”

 

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Mai este mai mult de un an până la celebrarea centenarului Marii Uniri la 1 Decembrie 2018. Spiritele au început însă deja să se încingă, săgețile replicilor acide să fie aruncate uneori chiar împreună cu insulte grele. UDMR-ul a încercat să profite (de ce nu, dacă are de cine?) de un moment de slăbiciune a guvernului român, recte de disperarea domnului Liviu Dragnea. Doleanțele udemeriștilor vizau autonomia etnică, ziua națională a maghiarilor din România la 15 martie, și alte câteva legate de învățământ și educație, folosirea limbii maghiare în administrație acolo unde sunt 20% maghiari. Noroc cu atitudinea fermă, în cele din urmă, a parlamentarilor transilvăneni, care au respins o asemenea ofensivă din partea maghiarilor, obligându-l pe Liviu Dragnea să se   întoarcă la rațiune. Unii maghiari au mers chiar mai departe în clamarea ostilității, numind anul 2018 „an de doliu”, care se impune exprimat prin arborarea steagurilor negre alături de tricolor. L-am numit pe deputatul de Covasna, Kulcsar Jozsef. Avocatul Eckstein Kovacs Peter, membru UDMR de formație liberală, prezent în emisiunea de la Realitatea TV din 22 iunie a.c., pledând pentru aprobarea zilei naționale a maghiarilor chiar nu înțelege de ce atâta năduf din partea românilor relativ la această zi.

Cu ajutorul istoricului Augustin Deac să ne întoarcem la 15 martie 1848, care pentru români înseamnă genocidul orchestrat de Kossuth Lajos, când în județele Covasna și Harghita au fost „rase de pe suprafața Transilvaniei 230 de sate românești, peste 40.000 de români au fost înjunghiați, uciși cu armele sau spânzurați, alte zeci de mii de români fiind bătuți, schingiuiți și închiși” (vezi Monstruosul genocid din 1848 împotriva românilor transilvăneni, Opinia națională, nr. 86, 20 martie 1995, p.7). Kossuth „revoluționarul” lupta pentru drepturi exclusive pentru nația sa. În orizontul său de „revoluționar” nu intrau și drepturile altor nații pentru care s-a dovedit un tiran criminal. De aceea a trimis unități militare împotriva românilor răsculați în Munții Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu. Așa s-a operat alipirea forțată a Transilvaniei la Ungaria pentru un an 1848-1849. Ungaria, țara vecină are ca zi națională 15 martie, care simbolizează nici mai mult nici mai puțin decât împlinirea de scurtă durată a obsesiei ungurești greu de vindecat, privind anexarea unui pământ românesc. Cât de bine intenționat este acest vecin al nostru o știm bine din istorie. Am mai spus-o și altădată: România s-a aflat întotdeauna între Scylla și Caribda, adică între Ungaria și Rusia, ambele cu pretenții teritoriale nefondate, dar fluturate la ei acasă și în lume, mizând pe ignoranța lumii în materie de adevăr istoric. Maghiarii se bazează pe memoria scurtă a opiniei publice, care acordă atenție celor care bat toba mereu și tare. În terminologia la modă, ei operează cu faked news. Să ne amintim că, în confruntarea dintre români și maghiari din martie 1990 la Târgu-Mureș, a fost schingiuit țăranul Cofariu, dar media ungurească a falsificat realitatea, informând chiar pe dos străinătatea și condamnându-i pe etnicii români de barbarie. Aceasta este strategia standard a cercetărilor istorice sau a publicațiilor maghiare privind legitimitatea românilor asupra Transilvaniei.

Ceea ce știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts, With Friends like These (2010). De la țarul Alexandru I până la Stalin dominația asupra Basarabiei și a Nordului Bucovinei după Primul Război Mondial sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o dimensiune constantă, care a însuflețit numeroase acțiuni antiromânești. Tuturor celor care susțin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, care arată fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noștri pentru păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile românești, și aici mă refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește pe adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreței politici anexioniste și revizioniste.

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”, afirma istoricul martir Gheorghe Brătianu, care a murit în 1953 în închisoarea de la Sighet. Dezmembrarea imperiilor german, austro-ungar, rus, turc la finele Primului Război Mondial atestă cu prisosință profunzimea exprimării aforistice a lui Gheorghe Brătianu. Acolo unde-și bagă coada demonul minciunii încep demersurile întortocheate, ascunderea după deget, falsitatea de atitudine, persistența în eroare. Între istoricii maghiari și cei români pare a fi un dialog între surzi. Cum dovezile istorice   referitoare la „Ardealul, pământ românesc”, (1944), cum sună titlul cărții lui Milton G. Lehrer, nu sunt luate în seamă, mai rămâne loc doar pentru un continuu război psihologic, de dezinformare, hibrid, cum i se mai spune, întreținut de Budapesta și de reprezentanții minorității maghiare din România.

Deși nu mai reia teoria roesleriană cu venirea românilor din sudul Dunării, caracterizată ca „neserioasă, artificială, contradictorie” de Alain Ruzé (v. Carmen Andras, Acești latini din Carpați), istoriografia maghiară se căznește să răstălmăcească istoria românilor. Iată de pildă cum vede prezența românilor în Transilvania Gergely András în cartea sa Istoria Ungariei (Asociația Culturală Haaz Reszo, Odorheiul Secuiesc, 1993, trad. Herman Gusztav). Din punctul de vedere al istoriei românilor lucrarea este neadevărată prin ceea ce omite, nu prin ceea ce spune.   Ea prezintă o Transilvanie fără români secole de-a rândul. Campania împotriva Bazinului Carpatic, zice autorul, începe în 895 e.n., recunoscând că acesta nu a fost niciodată vid. Dar ungurii când vin în Transilvania dau peste avari, slavi, moravi, bulgari și franci și nici urmă de români. Când amintește despre Anonymus, notarul regelui Bela al III-lea, uită ca prin minune să arate că acesta a consemnat prezența valahilor în Transilvania la venirea ungurilor. Autorul susține că popularea Transilvaniei s-a încheiat în secolul al XIII-lea, dar lasă să se înțeleagă că s-a făcut de către unguri și sași. Despre prezența românilor în Transilvania menționează doar în secolul al XV-lea în legătură cu constituirea lui Unio Trium Nationum în 1437, doar pentru a sublinia că ei au fost excluși din acest pact. Apoi românii nu mai sunt amintiți până în secolul al XVIII-lea când, zice istoricul, reprezentau majoritatea absolută în Transilvania, numărând câteva sute de mii și pe teritoriul Ungariei. Ignorând total dramatica luptă a românilor pentru drepturi și împotriva maghiarizării, istoricul notează că românii „nu aveau vreo idee constructivă pentru rezolvarea problemei naționale” (op. cit. p. 83). Deși observă că destrămarea Imperiului Habsburgic a fost cauzată de năzuința popoarelor de autodeterminare, nu se împacă deloc cu pacea de la Trianon, considerând-o un „dictat imperialist”, situația Ungariei după Primul Război Mondial fiind impusă printr-un „act al violenței externe”. Autorul recunoaște că „La 1 Decembrie (1918) impunătoarea adunare populară românească de la Alba-Iulia declara desprinderea Transilvaniei și a celorlalte teritorii cu populație românească ale Ungariei, hotărâre susținută și de către sași” (op. cit. p. 107). Cu toate acestea insistă că schimbarea a fost ca „un dictat imperialist” și că „decizia asupra teritoriilor le-a revenit astfel armelor, adică puterilor învingătoare” (op. cit. p. 107).

Viziunea Trianonului ca „act al violenței” față de Ungaria, ca dictat deși este nefondată și contrazisă de faptul istoric, persistă în istoriografia maghiară. Trianon – 100 Elan, cum se numește grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare s-a exprimat că tratatul a condus la „pedepsirea Ungariei”, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”, după cum ne informează istoricul Ioan Aurel Pop, rector al Universității Babeș-Bolyai pe pagina sa de facebook. Pregătit din timp cu meticulozitate, grupul vrea să intimideze prin canonada de lucrări pe care le va lansa pentru a susține, nu ne îndoim, lucruri vechi în haine noi, aceleași obsesii paranoice ale unor inși care nu se pot consola atunci când pierd, chiar dacă pierderea este perfect justificată și ar fi trebuit demult acceptată, raționalizată, filtrată de neocortex. Neocortexul ne ajută să ne vindecăm de sentimentele negative, reacțiile primitive de ură, violență și de prejudecăți față de out-grupuri. Asemenea reacții au animat oficialitățile din Ungaria când i-au oprit pe diplomații lor să participe în 2016 la sărbătorirea Zilei Naționale a României. Absolut întemeiat istoricul Ioan Aurel Pop mărturisește pe facebook: „Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul UE”.

Să ne întoarcem puțin în timp doar pentru a constata existența aceluiași climat de uneltiri ostile împotriva românilor, imediat după Marea Unire. Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică nu se consolează dupa Marea Unire realizată de români și continuă a lua măsuri, a crea societăți, brigăzi și organizații de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon. În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluție asupra activității din Basarabia, care stabilea strategia și propaganda pentru redobândirea teritoriului. Măsuri subversive, atacuri teroriste, acțiuni de subminare a autorității românești în Basarabia, totul concură spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia și în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar. Colaborarea sovieto-maghiară continuă să funcționeze și în absența lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic și maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esențială a politicii lor externe. Acești vecini doreau cu ardoare să dezmembreze statul național unitar și suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească și astăzi. A se lua aminte: lupu-și schimbă părul, dar năravul ba.   Astfel în 1927, guvernul de la Budapesta a înființat Liga Revizionistă Maghiară și Federația Mondială a Maghiarilor, organizații prin intermediul cărora să se stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice, toate cu intenția revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de publicații în 9 limbi, toate axate pe aceeași obsesie. Grăitor este faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în Ungaria după 1989, devine președinte al Federației Mondiale a Maghiarilor, organizație înființată în 1927 pentru a emite pretenții teritoriale împotriva României, Cehoslovaciei și fostei Iugoslavii. Federația Mondială a Maghiarilor își continuă acțiunile de propagandă și la începutul acestui mileniu, fiind subvenționată de guvernul maghiar. În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiară era necesară distrugerea României. (Larry Watts, op. cit, p. 98) A pus în aplicare pe deplin crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când școlile și bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagande iredentiste. Și astăzi, în mod tendențios, în spațiul public din Ungaria are loc preamărirea lui Horthy Miklos căruia i s-au ridicat numeroase statui.

Suntem vinovați de tolerarea exceselor udemeriste, care au devenit politică standard în România îndată după farsa jucată de episcopul László Tökés, care a avut și el un rol bine stabilit în contextul loviturii de stat din decembrie 1989. László Tökés ca și piciorul în ghips al colonelului Stănculescu, ca și tricourile muncitorești ale fruntașilor „revoluționari” cățărați pe tancul care se îndrepta la televiziune! Ce mascaradă, ce înşelătorie, ce scamatorii de bâlci, care au prins o vreme la un popor abia ieșit dintr-un regim totalitar. Tranzacționismul elitei politice românești este în primul rând cauza crizei în care s-a ajuns. Să ne amintim că și la confruntarea din martie 1990 de la Tg. Mureș s-a pornit, între altele, tot de la libertinismul politic al lui Ilici Iliescu, care le-a îngăduit maghiarilor din România sărbătorirea funestului 15 martie. Asemenea conducători cocoțați în fruntea poporului român demonstrează o teribilă indecență față de durerea acestui popor, pe care ei, infamii nu-l merită! Același libertinism l-a manifestat și Traian Băsescu față de problema națională. Când la Universitate predă istoria Lucian Boia, bătându-și joc de eroii românilor, când Horia Roman Patapievici i-a împroșcat pe români cu insulte greu de reprodus, declarând peste ani apoi la Realitatea TV că el se consideră un patriot, când Andrei Cornea a scris la „Tribuna liberă” din revista 22 că „Ardealul a aparținut Ungariei istorice”, (cf. A. Plămădeală, Gânduri de frumuseți albe, Sibiu, 2004, p. 149) să ne mai mirăm de cruciada antiromânească în curs de pregătire la Budapesta? Noroc cu Gabriela Adameșteanu care l-a combătut pe Andrei Cornea! Ca să nu mai vorbim de deșănțata propagandă antiromânească din județele Covasna și Harghita și de vizitele premierului Orban în aceste județe ca să-i mai dinamiteze împotriva statului român. Se cunoaște în Europa că nici o politică de deznaționalizare n-a fost atât de aprigă ca aceea susținută de secole de către Ungaria. În timp ce minoritatea maghiară a avut nu doar drepturi, ci și privilegii de la 1918 încoace, incluzând și perioada comunistă, minoritatea românească din Ungaria a fost asimilată. Când oare se vor trezi guvernele românești în relațiile lor cu românii din afara granițelor țării?

Referindu-se la demersurile de istorie alternativă, citește falsă, din cauza intereselor politice din spatele unei asemenea maculaturi, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, istoricul Ioan Aurel Pop constată cu amărăciune: „Pe acest fundal trist, pregătit de unii dintre noi înșine, este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și națiune” (sursa: facebook). Nu ne îndoim o clipă că vor combate adevărul, acesta fiind chiar scopul înființării pomposului grup Trianon-100 Elan. Se vehiculează acum absurda idee că valahii și românii ar fi popoare diferite. Cum se face că la 9 octombrie 1781 contele Ignatie Batyányi, episcopul catolic al Transilvaniei a trimis împăratului Iosif al II-lea un memoriu în care îl avertiza că „dacă nu va avea grijă ca populația valahă să fie separată, în afară de munți și de graniță, și de o credință religioasă, atunci această omisiune va avea efecte grave în cazul unor complicații belicoase cu Poarta sau cu Rusia, datorită legăturii ortodocșilor între ei și cu puterile ostile; pentru casa ereditară vor apărea în Transilvania atâția dușmani, câți adepți are episcopul schismatic (ortodox)” (Mathias Bernath, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 255-256, cf. Antonie Plămădeală, op. cit.). Același episcop Batyanyi cere împăratului să stopeze traficul românilor de peste munți, care veneau la frații din Transilvania: „Călugării ortodocși stabiliți în Valahia Otomană care vizitează sub diferite pretexte pe locuitorii de dincoace și le împărtășesc exaltarea, superstiții și fanatism, să fie opriți de la trecerea graniței.” (idem, ibidem). Mathias Bernath observă că Viena, în ciuda aplicării uneori a forței, nu a izbutit să întrerupă legăturile românilor ardeleni cu ținuturile ortodoxe din principate. Autorul citează din jurnalul contelui Clary comentarii de bun simț făcute în timpul călătoriei viitorului împărat Iosif al II-lea în Transilvania în vara anului 1773. Contele Clary fusese numit șef al finanțelor odată cu guvernatorul Mario Joseph von Auersperg, ambii oameni educați și de o deosebită ținută morală. (cf. Ioan Cismaș, Duritatea opresiunii maghiare i-a uimit și pe împărații habsburgi, Cuvântul liber, 2 iulie, 2017). Acest conte Clary notează: „Acești sărmani supuși valahi, care indiscutabil sunt cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt de tot chinuiți, fie ei de unguri sau sași, și copleșiți de nedreptăți, și astfel, dacă recunoaștem aceasta, soarta lor este într-adevăr vrednică de plâns, încât este de mirare că au mai rămas atât de mulți dintre acești oameni și nu au fugit încă toți.” (Mathias Bernath, op. cit. p. 241). Adevărul istoric despre români este prezent încă din evul mediu timpuriu atât în cronici maghiare cât și în cele rusești, în vestigii arhitectonice, în probe irefutabile pe care doar reaua intenție îl respinge. Mare și profundă este durerea ungurească, după cum încearcă poetul Ady Endre să ne convingă, când zice în 1954: „Fără Transilvania nu există nici o Ungarie pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie” (Larry Watts, op. cit., p. 119). Această obsesie maladivă, care trăiește de decenii în conștiinta maghiară, reapare și azi la suprafață când administrația de la București face concesii impardonabile. La aceasta ar trebui să se gandească guvernanții de azi ai României.

Unitatea românilor din toate provinciile locuite de ei este remarcabilă, manifestându-se și la nivelul limbii române. Indiferent de provincie românii se înțeleg între ei fără dificultate, spre deosebire de nemți, de pildă, ale căror dialecte au fost adesea o barieră în comunicare. Ideea de unitate politică, culturală, religioasă și de independență național-statală a reprezentat o constantă a luptelor seculare ale poporului nostru. Au trecut mulți peste noi, dar conștiința noastră de români a supraviețuit, cum atât de minunat a spus Simion Bărnuțiu în Cuvântarea sa din 14 mai 1848: „Venit-au peste noi hunii, dar nu ne-am făcut huni; fost-am cu avarii, dar nu ne-am făcut avari; venit-au bulgarii și nu ne-am făcut bulgari; fost-am cu rușii și nu ne-am făcut ruși; venit-au ungurii și nu ne-am făcut unguri; fost-am cu grecii și nu ne-am făcut greci; cu turcii și nu ne-am făcut turci; cu slavii și nu ne-am făcut slavi. Am rămas ce-am fost dintotdeauna – ROMÂNI” (cf. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 88).

(Waterford, Michigan, 1 iulie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea

Ştefan Străjeri – promotorul de valori şi tradiţii naţionale româneşti

Autor: Galina Martea

Este un proverb „sângele apă nu se face!”. În consecinţă, oriunde nu s-ar afla omul pe acest pământ, oricum rădăcinile îşi simt mereu originea. Aceasta este o realitate care există independent de orice lucru şi nu poate fi înlocuită sau remodelată cu nimic în astă lume. Provenienţa, prin naştere, îşi urmează existenţa în mod autonom, fiind liberă în decizii. Astfel, omul devine dependent de rădăcinile sale, purtându-le mereu cu sine până la ultima suflare. Deci, cât omul nu ar călători prin lume, cât de mult nu s-ar îndepărta de ţara natală, oricum sufletul acestuia se regăseşte necontenit prin procesele afective umane, prin procesele care exprimă sentimente/credinţă/devotament faţă de propria origine/naţiune. În asa mod, prin procesele afective se regăseşte nemijlocit fiinta umană care dă viaţă şi continuitate existenţei. Într-un asemenea proces real se regăseşte omul şi scriitorul Ştefan Străjeri care îşi menţine cu demnitate existenţa prin valorile identitare ale originii.

Scriitorul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fiind parte componentă a naţiunii române (născut în România, Bucovina, judeţul Suceava, satul Pojorâta), este acea expresie în existenţa umană care, prin sentimente autentice, demonstrează atitudinea sa creştinească şi civilizată față de propriul popor şi ţara de origine. Plecat departe de meleagurile natale (Statele Unite ale Americii) Domnia Sa este maestrul care cu multă inteligenţă/înţelepciune/dragoste şi bunătate sufletească ştie cum să promoveze prin lume valorile naţiunii române; ştie cum să păstreze dorul de ţărâna natală şi casa părintească; ştie cum să transmită mesajul identitar prin vibraţiile sufletului iubitor de valori şi tradiţii naţionale. Fiind persoana cu o cultură aparte, cu sentimente curate şi pline de tandreţe/nobleţe faţă de poporul român, propriul popor, dl Ştefan Străjeri a conştientizat în modul cel mai uman care sunt valorile prioritare în existenţa omului din acest univers. Astfel, Domnia sa, prin inteligenţa şi cultura ereditară, a reuşit, în timp, să realizeze acţiuni de preţ care, la rândul lor, au promovat cultura şi nivelul de dezvoltare a poporului român în spaţiul universal, totodată, promovându-se pe sine ca personalitate şi identitate integră în viaţa socială, culturală şi creativă. Deloc uşor de a te promova în această viaţă pe meleaguri străine, dânsul a reuşit să obţină şi să cuprindă acele acţiuni cu efecte pozitive care i-au creat o existenţă decentă, având la bază o activitate spirituală distinsă care-l stimulează şi îl motivează continuu. Toate acestea s-au obţinut prin muncă asiduă şi devotament real faţă de valorile naţionale/intelectuale/individuale, fundamentate pe un comportament uman adecvat. Fiind stabilit cu traiul în SUA, statul Michigan, Ştefan Străjeri, prin intelectul său, s-a implicat în jurnalism (necătând la faptul că este licenţiat în economie şi cu studii postuniversitare de masterat în domeniul auditului şi managementului contabil), astfel preluând activitatea de editor al ziarului “Curentul Internaţional”. Între timp, devine un bun organizator de manifestări culturale româneşti şi anume: de a sărbatori anual Ziua Naţională a României de 1 decembrie la Detroit, SUA, cu începere din 2008. Este membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi membru fondator al Asociatiei Jurnalistilor Romani din America de Nord (NARPA – North-American Romanian Press Association). Nemijlocit, este parte componentă printre membrii fondatori ai Forumului Românilor de Pretutindeni ale cărui baze au fost puse la Câmpul Românesc de la Hamilton, Canada, 14 iulie 2011. Rezultat al acestora, în 2006 din partea postului de radio “Vocea Basarabiei” din Chişinău i se decernează Premiul de Excelenţă pentru promovarea românismului. Iar în mai 2011 la Gala Celebrităţilor Româno-Americane i se înmânează o Diplomă de apreciere, acţiune organizată la Las Vegas de Consulatul Onorific al României în Las Vegas împreună cu postul de televiziune TVR Internaţional. În acelaşi timp, Ştefan Străjeri este un publicist activ cu lucrări de istorie şi despre românii imigraţi în SUA şi, nu în ultimul rând, este autorul inegalabilei şi valoroasei monografii “Românii americani de la Marile Lacuri”.

Coperta2

 

Monografia “Românii americani de la Marile Lacuri” (autor Ştefan Străjeri, Editura Anamarol, Bucureşti, 2014, pagini 600), cu o prefaţă de Anca Sirghie (prof. univ. dr., Universitarea Alma Mater Sibiu, România), este o lucrare cu cele mai speciale efecte în evoluţia umană şi anume: despre valoarea şi importanţa unui popor stabilit pe meleaguri străine. Prin intermediul acestei monografii, realizată cu multă capacitate de Ştefan Străjeri, aflăm adevărul ce reliefează şi demonstrează, cu certitudine, nivelul de inteligenţă şi cultură a naţiunii române care este capabilă de lucruri frumoase şi nobile. Respectiv, se conturează latura despre acţiunile exercitate şi modul de comportare în viaţa socială a diasporei române, ca factor migrator aflat în afara graniţelor ţării de origine, care s-a identificat de a fi exemplară cu adevărat în fapte, totodată, fiind capabilă de a promova valorile naţionale româneşti la cel mai înalt   nivel. La acest capitol, Ştefan Străjeri vine cu un şir de argumente care demonstrează prin fapte reale atât identitatea poporului român, ca factor pozitiv în existenţă, cât şi capacitatea intelectuală a naţiunii române, ca factor în evoluţie. Argumentele prezente în lucrare sunt fundamentate pe fenomene reale şi anume: prezenţa comunităţii româneşti în statul american Michigan mai mult de peste o sută de ani. Aici autorul spune cu încredere, că pe parcursul unui secol diaspora română s-a prezentat în statul Michigan, SUA, ca o comunitate demnă şi integră de a fi, astfel contribuind esenţial în dezvoltarea diverselor domenii de activitate din acest stat, în acelaşi timp, promovând cultura şi valorile naţionale româneşti. Autorul concretizează în nenumărate rânduri, că majoritatea românilor nu numai că au muncit cu onestitate în diverse sectoare ale economiei naţionale americane, dar, în mod onorabil, au realizat activităţi care au încurajat şi promovat viaţa românilor din zonă. Începând cu anul 1904, intelectualitatea şi oamenii dornici de valori spirituale organizează sistematic activităţi culturale cu caracter naţional românesc, în aşa mod, păstrând şi ocrotind cu credinţă tradiţiile naţionale pentru a fi transmise din generaţie în generaţie, indiferent de faptul ca sunt pe meleaguri străine. Astfel, unitatea naţiunii române este bine integrată spiritual în SUA, având la bază cultura, obiceiurile şi credinţa proprie natională. Monografia respectivă, fiind cu adevărat de o valoare exceptională, cuprinde şase capitole prin care sunt descrise minuţios şi cu multă atenţie procesele despre migraţia românilor în Statele Unite ale Americii, inclusiv în statul Michigan; procesul de existenţă şi istoria comunităţilor româneşti, inclusiv instituţiile creştinismului (bisericile şi mănăstirile româneşti); activitatea culturală, socială şi ştiinţifică a românilor din diasporă (societăţi ştiinţifice, culturale, mass-media, religioase, etc.); şi, nu în ultimul rând, despre geografia şi istoria statului Michigan, ca element component în existenţa acestora. Nemijlocit, un capitol aparte îl ocupă în lucrare activitatea şi acţiunile întreprinse de pătura cea mai reprezentativă a comunităţii româneşti, şi anume: despre personalităţi marcante din viaţa socială care s-au evidenţiat cu merite deosebite prin artă, cultură, creaţie, ştiinţă, etc. Dintre aceştea sunt actori, scriitori, pictori şi savanţi cu renume de origine română care au contribuit enorm la dezvoltarea şi promovarea culturii naţionale în spaţiul american. Printre ei, convingător, este şi contribuţia dlui Ştefan Străjeri care valorizează la cel mai înalt nivel identitatea poporului român în S.U.A. şi, în special, în statul Michigan. Referitor la aceasta, în prefaţa cărţii, doamna Anca Sirghie (prof. univ, dr., Universitatea Alma Mater din Sibiu) ne concretizează următoarele: “Citind cartea cu un titlul inspirat, Românii Americani de la Marile Lacuri, a lui Ştefan Străjeri şi cu documentatul comentariu privind activitatea organizaţiilor, a presei româneşti şi a instituţiilor religioase ce poartă semnele identităţii noastre naţionale, a personalităţilor care s-au remarcat de-a lungul deceniilor, totul raportat la istoria generală a Americii de Nord, rămâi uimit, gândind la efortul de Sisif al celui care a agonisit atâtea date, cu constiinţă că un asemenea studiu monografic va dăinui peste timp ca o carte de vizită onorantă pentru întreaga comunitate a românilor. Şi nu mă refer numai la românii americani despre care dorise să scrie economistul publicist Ştefan Străjeri în monografia lui, ci şi la cei din ţară care în egală măsură au multe, foarte multe noutăţi de aflat şi de înţeles din cartea aceasta”. Totodată, dna Anca Sirghie mai spune: “Între atâtea volume editate azi, monografia comunităţii românilor americani din Michigan, scrisă de Ştefan Străjeri, este, cu certitudine, o carte-eveniment. O carte dorită, o carte necesară…”.

Scriitorul, economistul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fire de o sensibilitate rară şi mărinimoasă, cucereşte în permanenţă publicul român din diasporă, şi nu numai, prin acţiuni şi creaţii care promovează cu mândrie importanţa şi rolul naţiunii române în cultura şi viaţa universală. Astfel, evenimentele organizate în statul Michigan, nemijlocit prin Societatea Culturală Româno-Americană „Avram Iancu” (fondator Ştefan Străjeri), sunt ca un mijloc de intersecţie culturală dintre spiritul românesc cu spiritul american, care, în rezultat, formează câmpul magnetic al spiritualităţii dintre popoare. În respectivul proces al valorilor spirituale, în special al valorilor spirituale româneşti, rolul distins, cu siguranţă, îl ocupă şi dl Ştefan Străjeri, fiind maestrul ce conştientizează şi reglează corect comunicarea dintre viaţă-existenţă-cultură-identitate naţională. Cred, că poporul român trebuie să fie mândru de faptul că printre ei se regăseşte o asemenea personalitate precum Ştefan Străjeri – omul care nu-şi uită ţara natală, indiferent de faptul unde nu s-ar afla pe acest pământ.

(Galina Martea, dr., academician de onoare al învăţământului universitar din R.Moldova, scriitoare, poetă)

G.Martea,foto 45,ag,jpeg

Foto. Galina Martea

Tradiţia artei încondeierii ouălor în Bucovina

Posted by Stefan Strajer On April - 12 - 2017

Tradiţia artei încondeierii ouălor în Bucovina

 

Autor: pr.dr. Ilie Rusu

Datina de a colora, de a împistri, de a încondeia ouăle, cunoscută la multe popoare din timpurile cele mai vechi, este la creştinii din Bucovina, practica artizanală de căpătâi în preajma Sfintelor Paşti. În unele localităţi bucovinene, Moldoviţa, Ciocăneşti, Izvoarele Sucevei, ş.a., ea se practică şi la Ispas sau Rusalii şi chiar şi la Sf. Gheorghe, dacă sărbătoarea nu cade în „Săptămâna luminată”. În legătură cu colorarea ouălor, poporul are numeroase legende:

Şase surori măritate au vrut să ucidă pe a şaptea soră nemăritată, care făcea ochi dulci celor şase cumnaţi ai săi. Pietrele cu care
au vrut să o ucidă, s-au colorat însă în diferite chipuri. Astfel sora a rămas în viaţă şi în amintirea acestei minuni, oamenii au început
să coloreze ouăle în Duminica Paştilor, când s-a petrecut întâmplarea. O altă legendă susţine că ouăle colorate reprezintă pietrele cu care cei răi l-au bătut pe Hristos. În altă variantă ouăle reprezintă darurile pe care oamenii buni le-au făcut copiilor de judecători, ca să-şi îmbuneze cu ele părinţii în ajunul osândei Mântuitorului, sau,   culoarea ouălor roşii închipuie sângele nevinovat al Domnului, vărsat spre mântuirea oamenilor. După alţii, ouăle roşii perpetuează ouăle date de Maria Magdalena neamurilor cu zisa: „Hristos a Înviat!” şi răspunsul „Adevărat a Înviat!”

IMG_9829

Unii creştini cred că ouăle roşii perpetuează tradiţia ouălor albe înroşite printr-o minune săvârşită, pe taraba unei precupeţe, care n-a crezut în Învierea Domnului. La vestea adusă de apostoli, ea a răspuns: „Cum nu sunt aceste ouă roşii, aşa n-a înviat Hristos!”, iar ouăle sale s-au înroşit îndată în coş. Altă legendă spune că, pe când Simion mergea la câmp, având în traistă o pâine şi câteva ouă albe, 1-a ajuns Hristos, ducându-şi crucea în spate. Simion a luat-o şi i-a dus-o până la ogorul lui, unde i-a dat-o iar Mântuitorului. Mai pe urmă, aşezându-se să mănânce, a găsit pâinea şi oule albe devenite ouă roşii. Se spune că de atunci a început înroşirea ouălor. Spun alţii că ouăle s-au înroşit după Înviere, când Hristos a blagoslovit găinile. În altă legendă se spune că cei răi, alungând pe Hristos Mântuitorul, au început a arunca în urma lui pietricele mărunte, care îndată se prefăceau în ouă de diferite colori. Unii au început să le adune şi astfel Hristos a scăpat. În sfârşit, ouăle roşii perpetuează amintirea acelor ouă ale unei copile care, aflând de Învierea Domnului, a plecat să vestească pe maica sa. Pe drum s-a întâlnit cu nişte evrei, care auzind-o, n-au crezut, ci au spus: „atunci va învia Hristos când aceste ouă se vor înroşi!” Şi cu adevărat ouăle s-au înroşit imediat.

Ouăle roşii – se mai spune – amintesc pe cele cu care, la Învierea Domnului, fiecare copil s-a pomenit că le are în mâini, sau pe cele pe care paznicii mormântului lui Dumnezeu le aveau cu asupra lor. După alţii ouăle roşii sunt ouăle din coşarcă Maicii Domnului, care au stat sub crucea pe care era răstignit Hristos şi unde au fost picurate cu sânge. Ouăle negre închipuie chinurile şi durerile lui Hristos.

Dincolo de aceste obiceiuri mai mult sau mai puţin ortodoxe enumerate mai sus,colorarea ouălor se face în săptămâna patimilor. Obişnuit se începe de marţi sau joi şi se isprăveşte vineri. Niciodată însă gospodinele credincioase nu caută să lucreze la ouă în zilele de sec, miercuri şi vineri. La noi în Bucovina, se zice chiar, că numai în Joia mare e bine să se coloreze ouăle, ca să nu se strice în cursul anului.

Plecându-se de la asemenea evenimente importante, la care s-a adăugat evlavia creştină cu influenţele inerente fiecărui popor, s-a ajuns de la vopsit la încondeiat şi „împistrit” artistic. În vechime, pe lângă simpla vopsire (fărbuire) a ouălor, existau în toate aşezările dintre Obcinile Bucovinei, două tehnici clasice: încondeiatul cu pensula sau cu peniţa şi împistritul, folosindu-se ceara şi tehnici de meşteşug arhaice care transformau meşterii în adevăraţi creatori, individualizându-se creaţiile în aşa fel, încât se puteau recunoaşte după arta fiecăruia…

IMG_9660

La Ciocăneşti, localitate reprezentativă pentru arhitectura tradiţională unde în ultimii ani se organizează Festivalul Naţional al Ouălor Încondeiate, unde casele de aici renumite pe drept, sunt împodobite cu motive geometrizate ordonate ,pui sub formă de brâie, cingători, motive florale creştine chiar – au lucrat la început ouă încondeiate, creatoarele populare Oltea Gervan, Ileana Candrea şi Leocadia Roată, învăţate se pare de un bărbat – „bădiţa secretaru” Dumitru Giosan. Peste munte, în satul Botuş-Fundu Moldovei, cea mai cunoscută creatoare populară a fost Eleonora Moroşan. Tot din „pleiada pionierelor” în arta ouălor încondeiate mai fac parte: la Breaza de Sus, Ioana Severin, la Breaza de Jos, Similica Alexandroaiei, la Pojorâta, Elena Porcilescu, la Valea Putnei, Rafira Ţăran, iar pe Vatra Moldoviţei, Ecaterina Haucă, Elena Pascan, Ana Niga, Rodica Huţuleag şi multe altele. Astăzi sunt în zona Câmpulung-Moldovenesc şi Vatra Dornei, peste 800 de artiste populare care au devenit, prin tinereţea lor şi a modelelor, demne urmaşe ale celor mai sus amintite şi oferă siguranţa că arta populară a încondeiatului va dăinui.

Întru-un timp al provocărilor, al discursurilor prea pline dar fără noimă, suntem tentaţi să alegem prea uşor, un Crăciun fără Naştere,un An Nou numai cu revelion, o Bobotează fără Agiazmă, Sfintele Paşti fără Înviere, dar cu iepuraşi, o viaţă uitând de moarte dar copiind viaţa veşnică. De aceea, oul încondeiat este şi el o tentaţie, o provocare, la noi creştinii are finalitate în sfinţirea ce i se atribui la Sfintele Paşti.

Astfel, pentru creştinul adevărat , oul încondeiat, dincolo de căutările stereotipe,de origini şi vechime, de simboluri, de respectarea unor tipare sau tradiţii, de îndemânare artistică, de tehnici, de îndeletniciri aducătoare de venit sau imagine, de ocuparea unui timp, sau de împlinirea unei atenţii, el oul încondeiat este un deplin exerciţiu spiritual în perceperea deplină a Învierii din morţii a Domnului nostru Iisus Hristos. Altfel, oul încondeiat nesfinţit în spaţiul sacru al Bisericii şi neactualizat de timpul Învierii, este o pierdere de timp şi ca artă şi ca sacrament. O pierdere de timp împărţită, pentru cel care îl creează, îl studiază, îl admiră sau îl procură. Pe când oul creat, studiat, admirat, procurat, dus în coş la sărbătoarea Sfintelor Paşti, pentru a fi sfinţit de preot, sfinţeşte deplin timpul şi spaţiu, credinciosul, familia, comunitatea lui.

Îndemn să avem ouă frumos încondeiate pentru un Paşti al bucuriei depline, pentru o Înviere care să nu fie în afara Luminii Lui Hristos, pentru o sărbătoare nu a luminilor ci a Luminii. Îndemn tinerii să fie preocupaţi de această artă străveche, actualizată acum din belşug, dar fără a pierde ţelul ei sublim şi sfânt, bucuria că Hristos a biruit prin Creaţie, Adevăr şi Dragoste, prin Jertfă şi prin Înviere.

Hristos a Înviat!

(Ciocăneşti, Bucovina, 2017, Aprilie)

DSC_0145

Foto. pr.dr. Ilie Rusu

Scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș la Cenaclul Românesc „Mircea Eliade” din Colorado

 

Duminică, 12 aprilie, 2017, după slujba religioasă, în sala festivă a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” din Frederick, Colorado, s-a desfășurat o nouă întâlnire a Cenaclului Literar Românesc „Mircea Eliade”, avându-l ca invitat pe scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș. Prezentatori au fost profesorii Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, împreună cu preotul Ioan Bogdan.

În cuvântul de întâmpinare adresat celor prezenți, prof. Sebastian Doreanu, de curând reîntors din România, a subliniat două lucruri pe care le-a observat cu bucurie în timpul călătoriei. Primul este faptul încurajator că tineretul din țară citește cărți tipărite. Pentru că a văzut atât în metroul bucureștean cât și în alte mijloace de transport în comun din orașele prin care a călătorit, tineri cufundați în lectură, el apreciază că este un semn bun pentru viitorul cărții și o dovadă în plus că Umberto Eco a avut dreptate când a scris că viitorul nu va fi lipsit de cărțile în format tradițional (Umberto Eco și Jean – Claude Carriere: Nu sperați că veți scăpa de cărți, Editura Humanitas, București, 2010). În al doilea rând, tot ca un fapt îmbucurător, directorul Cenaclului a adus din țară și a prezentat celor de față primul număr din ziarul „Neamul Românesc”, publicat de Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” la Cernăuți, în Țara codrilor de fagi, Bucovina, una dintre provinciile românești ce se află în continuare sub ocupație străină, dar unde limba română se păstrează și prin asemenea publicații.

Lauda cărții tipărite formulată de Umberto Eco s-a dovedit un preambul cum nu se putea mai nimerit pentru prezentarea celor două noi volume publicate de către scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș, lansate acum în premieră în mijlocul comunității românești din Colorado. Vorbind de Sălașul de la răscruce, de fapt primul roman inspirat din biografia autorului, prof. Sebastian Doreanu, în calitate de istoric, a prezentat cadrul de desfășurare a narațiunii, anume începutul secolului al XVIII-lea, cu vremuri tumultoase, când acțiunea antiimperială a lui Rackozi al lI-lea și războiul curuților declanșat de acesta răvășeau o bună parte din Transilvania, abia intrată sub   stăpânire habsburgică. Prezentatorul i-a invitat pe participanții la cenaclu să citească acest roman de aventuri, de cape et d’épée la care se adaugă și o frumoasă poveste de dragoste. Așadar, un interesant și incitant roman istoric, din păcate un gen de literatură care nu se mai regăsește printre preferințele generațiilor   tinere actuale.

Cu toate că nici poezia nu mai este prizată în aceste vremuri de goană spre niciunde, Mircea Hortensiu Tomuș se încăpățânează să scrie și… poezie. Al doilea volum lansat cu această ocazie este o nouă carte de poeme Zile vin, zile trec, zile rămân în amintiri, într-un fel o continuare a volumului de debut Printre tristeți și bucurii, lansat, câțiva ani în urmă, tot la Cenaclul “Mircea Eliade” din Colorado.

Scriitorul Mircea H. Tomus in plina verva, prezentandu-si noile volume

De data aceasta, așa cum a subliniat Sebastian Doreanu, noul volum este realizat într-o formă tematică interesantă, dacă nu cumva unică, poeziile formând câteva cicluri bine definite. Cel aflat în deschiderea volumului amintit este ciclul săptămânii, fiecare zi din cele șapte își are poezia ei; urmează ciclul cel mai bogat, cel evenimențial, în care diferite date istorice, religioase, aniversare din România de ieri sau mai aproape de zilele noastre, evenimente ce au legătură cu familia poetului sau care se referă la însăși viața autorului își găsesc locul în versurile acestuia. Ultima parte, ca o încununare deplină a volumului amintit, cuprinde ciclul lunar, fiecare lună a anului fiind cântată în versuri de către poet.

O prezentare a biografiei scriitorului invitat a fost făcută de către prof. Simona Sîrghie. Astfel, după ce a predat literatura română o viață întreagă numeroaselor generații de elevi la Arad, de când s-a retras la pensie și locuiește jumătate din an în țară, iar cealaltă jumătate la Denver, alături de cele două fete și familiile lor, Mircea Hortensiu Tomuș a devenit de la începuturi (și iată că au trecut deja cinci ani!) unul dintre cenacliștii cei mai fecunzi sub raport creator. Iar activând în acest focar de cultură românească de lângă Munții Stâncoși, cum a subliniat Simona Sîrghie, el s-a simțit îndemnat să-și adune în volume scrierile publicate de-a lungul timpului în diferite reviste din țară și din diaspora, scriitorul tipărind astfel, în ultimii ani, nu mai puțin de șase cărți de poezie, proză, memorialistică, toate lansate în premieră la Cenaclul „Mircea Eliade” din Colorado.

S-a dat apoi cuvântul autorului. Acesta a început prin a mulțumi celor prezenți în sală pentru participare, dar și-a arătat mâhnirea față de numărul lor redus în raport cu colectivitatea românilor care locuiesc în statul Colorado. Acest cenaclu, a ținut să sublinieze scriitorul, este o oază de românism departe de locurile natale și în același timp o școală unde copiii născuți pe aceste meleaguri pot afla mai multe despre istoria și cultura părinților și bunicilor. Vorbind despre romanul istoric Sălașul de la răscruce, autorul a ținut să menționeze faptul că sursa acestuia se află în poveștile și legendele locuitorilor din zona unde domnia sa, ca tânăr profesor, a petrecut o parte din anii de început ai carierei didactice și unde a organizat numeroase excursii cu elevii. Împletind poveștile adunate din bătrâni cu adevărul istoric, Mircea Tomuș a izvodit acest roman pe care se gândea de mult să-l aștearnă pe hârtie și este foarte bucuros că a reușit să o facă, chiar dacă după mulți ani, timp în care l-a purtat mereu în minte. Trecând apoi la volumul de poeme Zile vin, zile trec, zile rămân în amintiri, autorul a mărturisit că și acesta a fost conceput de-a lungul mai multor ani în care a scris poezii, aplecându-se asupra colii de hârtie de fiecare dată când a simțit că își dorește să încrusteze în timp bucuria pricinuită de un eveniment anume: fie o sărbătoare cum ar fi Învierea Domnului, Crăciunul, 8 Martie, 1 Aprilie (da, chiar și Ziua păcălelilor își are o poezie a ei), 10 Mai, 15 iunie (poezie închinată Liceului „Moise Nicoară” din Arad, unde autorul a fost profesor și director mulți ani din viață), nașterea fiicelor sau a nepoatei, ziua mamei, toate amintiri plăcute pe răbojul vieții.

Mircea H. Tomus semneaza autografe

După ce a răspuns unor întrebări venite din sală, autorul a lecturat un fragment din romanul istoric, mai precis începutul, în care cititorul este familiarizat cu zona în care urmează să se desfășoare acțiunea, și face cunoștință cu oamenii locului. Din volumul de poeme a recitat poezia Azi ce deschide volumul amintit și 9 Septembrie, poezie dedicată soției, doamna profesoară Aurora Tomuș, aflată printre cei prezenți în sală. Preotul Ioan Bogdan a recitat poezia Învierea, închinată evenimentului ce va fi sărbătorit în curând de întreaga lume creștină, iar Sebastian Doreanu a recitat poezia 8 Martie, ca o dedicație pentru toate doamnele și domnișoarele din auditoriu.

Ca o surpriză, din partea membrilor Cenaclului „Mircea Eliade”, doamna profesoară Simona Sîrghie a înmânat autorului o Diplomă de Merit pentru cele șase cărți publicate, mai ales că toate au fost lansate în premieră în cadrul Cenaclului Românesc de la poalele Munților Stâncoși.

În încheiere, scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș și-a prezentat pe scurt, proiectele la care lucrează: o piesă de teatru și un volum de nuvele. Pentru doritori a semnat autografe pe volumele nou lansate, dar și pe cărțile anterioare, aflându-se, după propria mărturisire, pentru prima dată în situația dificilă de a nu reuși să acopere cererea de carte, exemplarele aduse de domnia sa pentru această ocazie fiind insuficiente. Doamna Simona Sirghie a deschis o listă pentru cei interesați să obțină volumele dorite, astfel ca la o viitoare întâlnire cu scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș aceștia să le primească. Pentru că, suntem încredințați, o viitoare întâlnire este așteptată. Cu nerăbdare.

(Alessia Moisil, George Alexandru)

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Posted by Stefan Strajer On March - 19 - 2017

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

 

Departe de entuziasmul tinereții, dorul de ducă își asumă despărțiri și redescoperiri într-o lumină mai puțin strălucitoare, dar tot pe cărarea destinului. La mijloc de ianuarie, 2016, trăiam în avion semnficația zilei care deschide cultural noul an românesc, în ciuda unor zvârcoliri vremelnice…

Dimineața, în grădina gazdelor, au apărut trei păsări printre veverițe și ramuri dezvelite: una roșie (pasărea Ohio), una cu pene galben-aurii și a treia, cu pene albastre. Doamne, am zis, culorile tricolorului nostru! … Căutam o împăcare în memoria afectivă, cu riscul plonjării pe planuri simboloce: „Omul se naște, deja, prăbușit în istorie, pregătit să depindă de ea, nu mai trece, nici copil, printr-o perioadă preistorică” (O: Paler). Așadar, „un deșert pentru totdeauna”… Apoi: „…în eternitate nimic nu curge, totul e prezent” (Sf. Augustin). Să fi avut și Oscar Wide dreptate când afirma că omul se naște rege și moare în exil?… (Fie și într-un exil temporar?) Încercăm o terapie, tot temporară, cu umorul, care temperează nostalgiile: George Topârceanu traducea parodic un vers din „Rondelul de adio” al lui Haraucourt – „A pleca înseamnă a muri puțin” – prin „Când mori parcă pleci nițel”…

-\\-

Paradoxurile nu încetau să apară. Într-o seară, invitația gazdelor la cazino ne făcea spectatori pe o schiță din roata norocului. Nu ne puterm imagina cât de repede curgeau dolarii pe …Apa Sâmbetei!…

-\\-

Citeam „pe sticlă” reclame comerciale românești: „Angajăm vânzătoare înghețată”; „Lapte crud muls direct de la producător”; „Frigide cu două uși”; „Roșii Spania culese de români”… Formula lui Euclid de la sfârșitul unei demonstrații – „Quod erat demonstrandum” ne făcea să ne întrebăm, nu pentru prima dată, „Unde ești, Caragiale?”. Ne-am amintit instantaneu de un exemplu scăpărător al lui Philippide, prin care preciza importanța exprimării corecte: „Una e să spui Am găsit o capră în trandafiri și alta, Am găsit-o capră în trandafiri”. Ce ți-e și cu simțul lingvistic într-o lume pragmatică, în care nu emoția, ci scopul contează. Mai ales când e și „cratima” la mijloc!…

-\\-

Afară ninge. Aici parcă ninge din tastele calculatorului, nu din cerneala albă a cerului așternând peste lume fulgi de mister. La căldura șemineului de la o fermă pomicolă, priveam livada de meri de pe coama dealului de un alb pufos. Ningea ca în Transilvania. Pe un mare ecran tv, o veveriță alerga nestingherită printre coloanele de marmură de la Casa Albă, în timp ce președintele american și premierul Canadei țineau o conferință de presă. Era un an electoral și ne gândeam că în America ai libertatea de-a candida și libertatea de-a muri de foame. La noi…„e putred mărul, spunea cândva poetul”…

-\\-

O adiere de sfințenie venea de la mormântul maicii Alexandra (prințesa Ileana, sora regelui Mihai) din incinta Mănăstirii Ortodoxe Române „Schimbarea la Față” (Pennsylvania), în vrame ce din biserică răsuna slujba ortodoxă, dar, în întregime în limba engleză! „O tempora, o mores!”…

Ne-am mângâiat cu răspunsul la o invitație trimisă de starețul-ctitor al Mănăstirii „Înălțarea Domnului” de lângă Clinton (Michigan): „Regretul de-a nu ajunge la marea sărbătoare a Mănăstirii nu va umbri bucuria de-a ne simți ocrotiți de sporul duhovnicesc pe care-l dăruiți inimilor noastre. Ne vom împărtăși cu el în 21 februarie, cănd, grație prietenilor noștri din Parma (Cleveland) sperăm să auzim clopotele înfrățite cu vibrația celor de la Sâmbăta (Făgăraș), unde ați ostenit ani buni”…

10

Foto. Manastirea “Inaltarea Domnului” din Clinton, Michigan

Veneau înspre noi cuvintele despre mănăstirea făgărășeană, din „Pagini alese” de N: Iorga: „Pornim iute, pentru a întrece căderea pripită a serii, către pădurea care ascunde schitul brâncovenesc. Străbăteam miriști, lanuri de cartofi, cucuruze semănate în pământul lutos, destul de sărac. Munții stropiți de nea se înșiră în fund, hotar de țară și desărțitor al aceluiași neam. La dreapta, în urmă, se ascunde Drăgușul, iar în stânga, turnuri albe mici, arată unde e Pojorta, apoi Lisa și Breaza, în fund, sub codru. Trei piscuri albe se înfundă rotunjit făcând ceea ce cheamă Fundul Sâmbetei. De o parte și de alta vârfurile ce urmează într-o uriașă platoșă de păduri, în care, de la fagii, mestecenii, paltinii verzi, bradul negru duce la culmile de o albeță aspră. Drept sub colțul alb al Pietrei Roșii, în marginea soborului împărătesc al munților, între copacii deși, printre care spumegă într-o nevăluire zgomotoasă două râuri de munte ce stropesc cu apă înghețată întreaga pajiște semănată cu acele brândușe plăpânde, vezi dărâmăturile schitului. Un turn fără vârf se fărâma deasupra unei clădini cu pridvor și tindă, încinse de linii zimțuite. Copacii subțiratici cresc pe zidul măcinat și-i acoperă cu pietate goliciunea părăsită”…

Azi Mănăstirea e cetate, asediată adesea de localurile din jur. La Mănăstirea ortodoxă de lângă Clinton un fior, de întrebare persista: Cum a reușit Arhitectul Divin o așa asemănare de peisaj cu aceea din Munții Făgărașului? Uimirea se topea în supărarea starețului din cauza dezbinărilor dintre români. La pecare, i-am lăsat un mesaj:

„De vor rugina s-o așeze-n clopot

Cu ura răspândită-n roata lumii,

În opinteli deșarte zac nebunii,

Pe când în noi credința vine-n ropot.

Din stropii ei ne-mpărtășim, Părinte,

Știind că tu pe Cruce încă sângeri;

Să ningă-n noi cu aripi moi de îngeri,

Să vindeci rănile-n Potire Sfinte”…

-\\-

Prin ploaia din parc („Plouă, plouă,plouă/ Vreme de beție/ Să asculți pustiul,/ Ce melancolie,/ Plouă, plouă, plouă”), simțeam că niciodată Bacovia, cel pătruns de poezia americanului A. Poe, n-ar fi putut trăi aici… Un catren se năștea în peisaj: „Peste drum, o casă retrasă, de gay/ În spate c-o uitată sinagogă,/ O ușă neagră, ca de la morgă,/ Atârnă plângând într-un tei…” Noroc cu ospitalitatea româneacsă a gazdelor noastre, Aurelia și Adriana Trâmbițaș !…

-//-

Vizita în Amish Country, în compania prietenilor, familiile Borzea și Stoia, echivala cu o întoarcere în copilăria din satul cu turnuri albe de biserici și case de bârne, văruite în albastrul vinețiu al Munților Făgăraș. Coboram într-o istorie care se încăpățâna să încremenească în bărbile lungi și pălăriile cu boruri largi sau în coamele cailor și tălpile desculțe ale tinerilor. Văzându-le însă magazinele si restaurntele, ne-am amintit de observația scriitorului Octavian Paler despre Sămănătorism: „un leșin de târgoveți care suspină după viața la țară, bându-și cafeaua la oraș.” Vinul și mâncarea, la restaurantul „amych” îți erau servite cu aer de metropolă! („Sic transit gloria mundi”)…

-//-

Popasuri într-o călătorie prin America se ivesc peste tot: la biserici, biblioteci, muzee, Niagara, Canioane, oaze, țârmuri de ocean, baruri, restaurante, spectacole, degustări de vinuri în preajma Niagarei…

Un popas spiritual a fost pentru noi casa de lângă Detroit a bucovineanului Ștefan Străjeri, directorul „Curentului Internațional”, străjer al identității românești în pluralismul american. Te întâmpină firesc, cu mireasma brazilor care îi străjuiesc locuința. Dincolo de interpretările de azi despre „spațiul mioritic”, constați, cunoscându-i familia, că omul și locul se armonizează. Din casa modernă, ospitalieră, nu lipsesc amintirile Bucovinei. Ne-a dăruit cartea „Românii americani de la Marile Lacuri”, cu subtitlul „Peste o sută de ani de prezență românească în statul american Michigan”. Emoția de-a ține în mână un volum cu peste 600 de pagini pornea de la coperta în dimensiuni albastre pe orizontală și verticală: întinderi de ape unite, prin zgârie-nori, cu albastrul cosmic. Simnțeam că suntem într-un pridvor al casei din Bucovina privind cu mâna streașinâ la ochi spre o altă lume.

Fata Spate

Ce vor fi căutat cu mai bine de 100 de ani în urmâ românii aici și ce vor mai fi căutând astăzi? Amintirea că și bunicul dinspre mamă a lucrat 10 ani în America mi-a stârnit, în scurtul răcaz al vizitei, curiozitatea de-a citi un capitol, din partea a doua, despre cauzele emigrării românești. Situația economică, psihoza colectivă (întreținută și amplificată de ghidurile de emigrare), spiritul de imitație, sustragerea tinerilor din perioada interbelică de la serviciul militar au dus la conturarea unei psihologii colective: incertitudini asupra viitorului, sentimentul de înstrăinare, atitudinea localnicilor față de imigranți…

Viorica Pop in vizita

Foto. Ştefan Străjeri , Lucica Borzea, Viorica Pop, Doina Popa, Vasile Pop, Irimia Borzea 

Fără pretenția unei prgătiri de specialitate, curiozitatea, anunțată și de titluri, persista, dar trebuia să mai aștepte până la întoarcerea acasă. Aveam totuși în mâini o monografie „stejar-străjer”, cu ramuri într-un orizont al cunoașterii și al trăirii. Desigur, „verba docent, exempla trahunt”: familia românului Ștefan Străjeri e un exemplu de patriotism autentic!

Arc peste timp – Silvia Jinga

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2017

Arc peste timp – Silvia Jinga

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, SUA)

 

Volumul „Arc peste timp” este rodul muncii neostenite al doamnei Silvia Jinga, profesoară și scriitoare de seamă din comunitatea de romȃni de la Marile Lacuri.

Cartea este semnată cu pseudonimul literar Silvia Urdea semn de   preţuire aleasă, ce o poartă numelui de familie al părinţilor. Silvia Jinga, un suflet romȃnesc cȃt lumea de mare, este licenţiatặ a Facultặţii de Filologie Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Va profesa la Institutul Pedagogic din Tȃrgul Mureș, unde studiau viitorii profesori de limba și literatura romȃnă, într-o zonă în care se romȃniza Mureșul. Pe data de 17 august 1990 Silvia a aterizat pe aeroportul Kennedy din New York împreună cu soţul și fiul, urmȃnd ca fiica să vină după terminarea facultăţii. Ȋmpreună au început lupta pentru supravieţuire.

Ȋn anul 1995 se stabilesc în statul Michigan unde soţul va fi angajat ca designer în industria auto. Ȋn anul 2006 primesc cetăţenia. Experienţa acestor ani americani va fi descrisă în noua carte la care lucrează „Fragmente din Babylon”.

Volumul „Arc peste timp”, este al treilea, venind după „Octavian Goga – pagini publicistice” – o ediţie îngrijită de Silvia Jinga, publicată la Editura Dacia – Cluj, 1981 și „Anton Holban sau Interogaţia ca destin” – Editura Minerva, 1983, aceasta fiind teza de doctorat.

Cartea a apărut la Editura Anamarol din București în anul 2014. Coperta semnată de Rodica Elena Lupu (ca și tehnoredactarea) reprezintă așa cum titlul cărţii ne-o spune, un ceas imens, roată a timpului, alături de coloana infinitului, spaţiul. Scriind despre oameni, locuri, întȃmplări care au impresionat-o, despre cărţi și evenimente, căutȃnd să afle înţelesurile ascunse ale lumii în care trăim, Silvia Jinga ne mărturisește: „Am purtat mereu în suflet în acești din urmă 23 de ani, un sentiment constant de grijă faţă de cele întȃmplate în patria mumă. Din această grijă s-au născut reflecţiile și însemnările mele”.

Arc peste timp

Ȋnscrie pe coperta-spate a cărţii, un vers tradus de strălucitul nostru Eminescu: „Cerul deasupră-ţi schimbi, nu sufletul marea trecȃnd-o” ales cu grijă pentre cei plecaţi de-acasă, care și-au schimbat locul de trai dar nu și sufletul.

Pe parcursul celor cinci capitole ale cărţii: Evocări, Semne ale vremii I și II, Ȋnsemnari critice și Varia, autoarea ne introduce în universul fascinant al limbii noastre materne prin care ne transmite impresiile despre evenimentele din ţara natală, despre oameni, locuri și întȃmplari, dezvăluind în prefaţa cărţii că „a trăit” un proces de trezire, de spulberare a oricăror mituri cu care romȃnii s-au autoînșelat după cel de-al doilea război mondial, fiind vorba despre acel mit care i-a oprit să vadă că Romȃnia fusese aruncată în gulagul sovietic pentru o jumătate de veac. Ca o constatare pur realistă, autoarea îl evocă pe Mircea Eliade „Noi romȃnii, nu avem niciun motiv să idolatrizăm istoria. Printre neamurile fără noroc ne numărăm în frunte.”

Din grija faţă de cele întȃmplate în ţara natală, s-au născut reflecţiile strȃnse în prezentul volum. Găsim consemnări publicate și revizuite din anii: 1991, 2000, 2001, 2002, 2003, 2010, 2011, 2012 în reviste ca: „Foaie”, editată la New York de Romeo Stane; „Micromagazin” – New York; „Curentul Internaţional” – Sterling Hights, Michigan, „Almanahul Curentul Internaţional”; „Confluenţe literare”; „Lumea romȃnească”- Grand Rapits, Michigan; „Lumea liberă”- New York și multe altele.

Ȋn „Et in Arcadia ego” autoarea ne mărturisește: „Din cȃnd în cȃnd simt nevoia irepresibilă de a mă reîntoarce în Romȃnia ca să prind puteri precum mitologicul Anteu cȃnd atinge pămȃntul. Petecul acela de lume unde am văzut lumina zilei este o Terra Ferma, un punct stabil de referinţă, care mă ajută să fac lumină acolo unde totul îmi pare confuz, să reduc la proporţii firești fapte supradimensionate, într-un cuvȃnt, să mă așez în albia normalului”.

Silvia Jinga ne trimite în ţinutul natal, Ţara Făgărașului, invocȃnd cȃteva personalităţi ale culturii noastre, care au așezat la loc de frunte pecetea ce o poartă arcul munţilor Făgăraș: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Geo Bogza, Aron Cotruș, poetul care a portretizat în versuri inegalabile frumuseţea ţăranului făgărașan.

Evocările Silviei Jinga sunt clișee de epocă ale personalităţilor mutate peste Ocean, cum este cea a lui Octavian Nedeleu, care a lăsat în urma sa caiete de versificări, note memorialistice, istorice, geografice, arheologice și care a revenit la vatra strămoșească în preajma celui de-al doilea război mondial. Autoarea subliniază simplitatea acestui autodidact ce-l avea viu pe Dumnezeu în sufletul său „cȃnd îţi vine a plȃnge, cȃntă” sună unul din proverbele culese de Octavian Nedeleu.

Ȋn „Scurt dialog cu Octavian Goga”, autoarea trasează o axă existenţială de la bogaţii lumii la „sărăcia” de acasă, la „tovarășii” de drum ai lui Goga, trăind bucuria unei convorbiri esenţiale, găsind răspuns la multe întrebări și neliniști.

O temă favorită, a conservatorilor albi din America de nord, de a analiza posibila dispariţie a identităţii culturii europene occidentale care a fundamentat la începuturi cultura americană, este subliniată de scriitoare în capitolul „Europenismul nostalgic și posibilul lui declin”. De la Dimitrie Cantemir și pȃnă la Pat Buchanan, este trasată linia semnelor declinului culturii europene în faţa presiunii globalizării capitaliste.

Apărătoare a culturii europene Diana West, este prezentată cu cartea sa „The death of the grown-up” (Moartea adultului), o carte fascinantă, un eseu documentat, scris cu implicare dureroasă în dramele unei lumi extrem de complexe.

Cu ochi critic, exersat, autoarea ne prezinta cartea „Mișcarea feministă în America și consecinţele ei” de Suzanne Venker si Phyllis   Schlafly, o polemică argumentată și documentată despre ideile feminismului, o carte care ne transmite că nu putem trăi la întȃmplare, al cărei mesaj răzbate peste zarva culturii pop.

O altă cronică este cea a cărţii lui Edward Kennedy – „The Kennedy’s – Măreţia unei familii”, un jurnal scris cu inima autorului.

Pe „Semnele vremii” este plasat „Dan Puric, actor și eseist” care se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din Romȃnia actuală.

Pasionată de toate aspectele vieţii, Silvia Jinga intră în culisele nomenclaturii din Romȃnia, încercȃnd să dezvăluie aspecte dintr-o lume monolitică a cărei Cortină de fier se ridică în interiorul naţiunii între marea masă a populaţiei și structura politicului. Ȋn capitolul „Ȋnsemnări critice” sunt prezentaţi scriitori remarcabili: B. Pandelea, un autodidact distinct; Petre Popescu cu romanul „Supleantul”; Alan Elsner cu romanul „Idilă și revoluţie”; Ileana Vulpescu cu romanul „Arta compromisului”, un fel de istorie ieroglifică, „Ultimul bal la Șarpele roșu” de Dinu Săraru, romanul democraţiei originale, o poveste captivantă, o cronică de moravuri, un pamflet, dar și un poem al balcanismului.

Scriitorii din comunitatea romȃneasca din America nu lipsesc din cuprinsul acestei frumoase cărţi: Sorin Olariu cu „Poemele apocrife” în „Măștile poetului”; scriitorul Corneliu Florea cu „Peregrinări” în „Patosul memorialistului”; „Mihai Gheorghiu, poet al reveriei”, Doina Popa în „Lirismul suferinţei cenzurate”, Octavian Maior în „Exilul poetului” și alţii.

Capitolul „Varia” cuprinde impresii în urma diferitelor evenimente: „Constantin Brȃncuşi la 135 de ani de la naștere”; „Expoziţia sculptorului Mihai Caranica la Consulatul Romȃn din New York”; „Mihai Eminescu la Detroit”; „In memoriam Romeo Stana”; „O vorbă de mulţumire Străjerului din Bucovina, Ștefan Străjeri”.

Profesoara/scriitoarea Silvia Jinga, după cum ea însăși ne mărturisește, a adus cu sine pe acest continent lumea de acasă pe care o compară cu tot ce a întȃlnit în cale de-a lungul anilor și în faţa abundenţei, gȃndul o trimite la pămȃnturile mănoase și bogate, la romȃnii inteligenţi din ţara mamă, neomiţȃnd totuși să ne amintească sentimentul de jale perpetuat , precum lamentoul din poezia „La noi” de Octavian Goga.

Această neputinţă trebuie învinsă pentru a ne lua pe umeri istoria cu o bărbătească energie. Este ceea ce ne demonstrează Silvia Jinga/Urdea cu talent și inteligenţă, punȃndu-și condeiul în slujba poporului din care cu mȃndrie și responsabilitate face parte.

doina-popa

Foto autoare recenzie: Doina Popa

Basarabia – model-simbol al suferinţei umane şi al nelegiuirilor sociale

 

Autor: Galina Martea

 

Analiză şi comentarii

Când este vorba de suferinţă, atunci ca model ar putea fi luată Basarabia care cunoaşte din plin acest fenomen al existenţei. Este un exemplu viu care trezeşte compătimire şi nedumerire pentru tot ceea ce se petrece într-o societate, având în cadrul ei oameni de toate vârstele, oameni de conducere, oameni simpli cu o situaţie socială modestă şi destul/extrem de modestă. În această societate basarabeană se petrec lucruri care, cu adevărat, şochează şi impresionează opinia publică internaţională. În special, impresionează prin faptul că în epoca modernă omul dintr-o ţară europeană s-ar putea confrunta cu foamea, element ce supune omul la suferinţă fizică şi mintală. Iar neajunsurile materiale şi nedreptatea socială îl fac pe om să devină, cu adevărat, un sclav al dezvoltării umane. În cazul dat, s-ar crede, clasa dominantă ar fi acea care promovează şi provoacă în mod special dezvoltarea unui asemenea fenomen social. Cine ştie, urmează de văzut dacă aceasta este o provocare sau o intenţie reală de a distruge un popor.

Foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost provocată de sistemul sovietic existent din acea perioadă care a dorit să distrugă modelul tradiţional de viaţă a unui popor, astfel adevărul istoric al evenimentelor rămânând mereu un simbol al suferinţei umane. Cauzele foametei, fiind multiple, în rezultat, a declanşat dispariţia prin moarte a peste 200 mii de oameni, iar a peste 350 mii de persoane au supravieţuit în stare de malnutriţie. Adevărul dramatic al evenimentelor se suprapune cu acţiunile realizate de clasa de guvernare şi puterea totalitară a epocii respective. Astfel, putem spune că omul puterii este acea fiinţă umană care necruţător se răzbună pe concetăţeanul său. Ulterior, acelaşi om şi sistem al puterii a provocat dezastrul înspăimântător al deportărilor, consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov, fiind extrem de tragice pentru românii din Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. În rezultat, conform arhivelor, sute de mii de români basarabeni, victime a regimului existent, au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan în anii 1940’50.

3

Deci, realitatea şi istoria adevărată încă o dată demonstrează că orice suferinţă menită unui popor este provocată de omul puterii ce administrează societatea respectivă. În aşa mod, suferinţele continuă şi se ţin lanţ în viaţa unui popor şi, în special, în soarta poporului român din Basarabia. De necrezut, dar o asemenea realitate este prezentă şi în zilele noastre ce domină astfel existenţa unui popor. Este vorba de societatea basarabeană, poporul din R.Moldova, parte din secolul XXI, care se confruntă cu probleme serioase de a supravieţui ca naţiune şi specie umană. Este o realitate aparte unde victima proceselor este acelaşi om al societăţii, sortit pentru suferinţă. În pas cu problemele curente (sărăcie exagerată; nedreptate socială în limite de neconceput; corupţie la toate treptele de dezvoltare umană şi în toate domeniile de activitate socială, cu abateri grave de la moralitate; degradare umană/economică/culturală, etc.) omul se confruntă cu clasa de guvernare care le-a subjugat viaţa şi identitatea în cel mai umilitor mod. Identitatea personală şi natională a poporului basarabean este îndobitocită atât de mult, încât acesta nici nu sesizează care este drumul corect spre civilizaţie şi o dezvoltare umană adecvată. Clasa politică şi de guvernare, încă cu o educaţie şi mentalitate sovietică, dezorientează poporul pentru a-i provoca şi mai mari suferinţe în procesul de existenţă identitară, în procesul de existenţă şi de dezvoltare umană, în procesul de conştientizare şi recunoaştere corectă a cărei naţiuni aparţine. Astfel, poporului îi sunt impuse condiţii ce le influenţează negativ atât existenţa, cât şi dezvoltarea. În linii generale, prin doctrina respectivă, instaurată de clasa dominantă basarabeană sau a R. Moldova, are loc procesul de fabricaţie socială în cadrul căruia oamenii devin dezrădăcinaţi şi îndepărtaţi complet de adevărul istoric. Astfel, adevărul istoric nu se asociază cu doctrina existentă promovată de clasa dominantă şi, în aşa mod, poporului basarabean nu i se acordă posibilitatea de a se încadra în adevărata identitate naţională, aceasta urmând să facă parte din cultura neamului românesc. În consecinţă, poporul basarabean este dominat de o criză identitară fără precedent, care, în acelaşi timp, cu voie şi fără voie, îl determină la un proces de dezvoltare regresivă sau aşa numita “involuţie”. Mişcarea regresivă în dezvoltarea umană şi identitară, fiind victima doctrinelor promovate de clasa politică şi de guvernare de după anii 1991 până în prezent, este o legatură organică cu sărăcia şi nedreptatea socială care, în timp, s-a dezlănţuit în limite catastrofale şi cu urmări destul de grave în evoluţia omului basarabean. Sărăcia de proporţii indiscutabile, instaurată integral în R.Moldova la începutul secolului XXI, s-a dezvoltat, probabil, pe principii bine gândite, fiind însoţite de nelegiuirile clasei dominante. Clasa dominantă a R.Moldova, fiind în capul puterii, pe parcursul acestor ani şi-a asigurat propriile interese din banii publici, fara a da răspuns poporului pentru faptele ilegale întreprinse. Prin acţiunile ilegale ale acestora, corupţia, ca factor extrem de distrugător în dezvoltarea unei societăţi, a maturizat şi completat grupările criminale care au împânzit ţara în toate domeniile de activitate. Îmbogăţirea şi scurgerea de bani din buzunarul statului pe căi necinstite a mutilat şi a ruinat ţara, iar cinismul clasei politice şi de guvernare a sfidat poporul la cele mai grele încercări de a exista şi supravieţui. Urmările sunt integrate prin sărăcia socială care scurtează viaţa omului în mod condiţionat. Prin neajunsurile materiale şi financiare omul basarabean îşi limitează necesităţile cotidiene, astfel aplicând organismului o subnutriţie insuficientă. În cele din urmă, intervin boli cronice care afectează buna funcţionare a organismului şi, respectiv, încetarea premeditată a vieţii. În situaţia respectivă se regăseşte majoritatea populaţiei basarabene care trăieşte la limita minimului de existenţă, în special, bătrânii cu venituri băneşti foarte mici. Veniturile lunare ale acestora la 1 aprilie 2015 variau între 767 lei moldoveneşti (pensia pentru limită de vârstă pentru lucrătorii din agricultură) şi 861 lei (pensia minimă pentru limită de vîrstă pentru alte categorii de beneficiari de pensie), respectiv 41 euro şi 46 euro (cursul valutar din acea perioadă), în raport cu coşul minim de consum care a atins în acea perioadă cifra de 1668 lei moldoveneşti sau 90 euro. De fapt, coşul minim de consum real ar urma să fie cu mult mai mare, dacă calculele respective ar lua în consideraţie toate momentele necesare pentru un trai decent şi civilizat. Ulterior, mărimea medie a pensiei pentru limită de vârstă este de 1202 lei sau 65 euro. Pentru a relata nivelul de trai şi existenţă a persoanelor cu invaliditate, atunci realitatea se prezintă şi mai dură, astfel fiind: pensia de invaliditate de gradul I constituie – 613 lei sau 33 euro; pensia de invaliditate de gradul II constituie – 592 lei sau 32 euro; pensia de invaliditate de gradul III constituie – 416 lei sau 22 euro (Disponibil: http://agora.md/stiri/7294/care-vor-fi-pensiile-in-moldova-dupa-indexarea-de-astazi). Deci, populaţia cu asemenea venituri financiare este constrânsa să existe în condiţiile când preţurile la produsele de consum sunt de câteva ori mai mari faţă de cele din ţările dezvoltate. Unul din indicatorii care indică nivelul de trai al populaţiei este ponderea cheltuielilor pentru produsele alimentare. Studiul realizat de experţii RIA Rating spune, că ponderea cheltuielilor de alimentaţie din bugetul unei familii moldoveneşti în anul 2015 este de 43,8%, pe când în ţările din Occident în acest scop se cheltuie 9-11% (RIA Rating. Disponibil: http://agora.md/stiri/15194/infografic-ria-rating-moldova-pe-penultimul-loc-in-europa-la-ponderea-cheltuielilor-pentru-produse-alimentare). În clasamentul european privind „cheltuielile pentru alimentaţie” R.Moldova se plasează pe locul 39 dintre cele 40 ţări prezente în clasament. Aceasta reprezintă o realitate care nu permite omului să se alimenteze în condiţii normale şi, respectiv, acest fenomen contribuie la extenuarea organismului şi la reducerea mai rapidă a vieţii.   Conform raportului Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare durata medie a vieţii în R.Moldova este de 69,3 ani. Pe când durata medie de viaţă a cetăţenilor din UE este de 77,5 ani. Se estimează că în jurul anilor 2050 circa 35-50 la sută din populaţia Republicii Moldova nu va depăşi vârsta de 60 de ani. Cât despre creşterea unui copil nici nu este cazul de-a aborda problema. La acest capitol situaţia este şi mai dezastruoasă, deoarece veniturile/indemnizaţiile oferite de către stat familiilor cu copii sunt la fel de umilitoare. De exemplu, pentru îngrijirea unui copil de până la un an şi jumătate indemnizaţiile lunare sunt de 440 lei moldoveneşti sau 24 euro, iar indemnizaţia pentru îngrijirea unui copil de la un an şi jumătate până la vârsta de 3 ani este de aproximativ 1000 lei moldoveneşti sau 54 euro. Astfel, conform clasamentelor mondiale, R.Moldova (estimări 2015) în topul „ratelor fertilităţii mondiale” este plasată pe locul 187 (coef.1,56) din 224 ţări („List by the „CIA World FactBook”, 2015. Disponibil: (https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_sovereign_states_and_dependent_territories_by_fertility_rate). Deci, putem spune că, condiţiile de viaţă şi de trai ale ţării sunt şi rezultatul acestui clasament la capitolul „fertilitate” sau mai bine zis „natalitate”, unde femeile din R.Moldova nu mai vor să aducă pe lume copii în condiţiile unei sărăcii absolute. Iar un alt raport menţionează, că mortalitatea infantilă în R.Moldova are o medie de 11,27 morţi la o mie de bebeluşi, cea mai ridicată rată în Europa. În Uniunea Europeană media mortalităţii infantile este de 4,59 la o mie de nou născuţi (Strategia Naţională de Raţionalizare a Spitalelor pe anii 2010-2012. Datele oficiale ale Ministerului Sănătăţii în colaborare cu Banca Mondială. Accesat 07.09.2010, secţiunea Societate.   Disponibil: http://adevarul.ro/news/societate/romania-republica-moldova-mortalitate-infantila-1_50aecadf7c42d5a663a07c6f/index.html).

lagheri-nkvd-2

În rezultat, putem afirma că sărăcia/involuţia societăţii şi a omului din R.Moldova este creată din vina clasei dominante care nu cunoaşte ce este organizare, colegialitate, umanitate, compasiune şi bunăvoință față de semenul său şi necazurile acestuia, şi, în acelaşi timp, nu este capabilă de a produce efecte pozitive în administrarea unei societăţi. Acest lucru poate fi confirmat prin faptul că, clasa dominantă şi-a creat o existenţă materială extrem de bună în condiţiile când întreaga societate este bântuită de o sărăcie extremă. Aceasta denotă încă o dată faptul că o stare materială foarte bună o poţi redobândi, în timp, doar pe căi necinstite, deoarece pe căi cinstite/transparente omul niciodată nu va reuşi să-şi construiască o asemenea avere. Aici sunt puse în joc mijloace financiare de proporţii extrem de mari care ţi-ar asigura existenţa pentru mai multe vieţi. Pe când poporul, cu realitatea efectivă, nu are reserve financiare nici macar pentru ziua de azi. Existenţa însoţită de suferinţa din lipsuri materiale şi financiare, de întunericul care persistă în tot ceea ce se numeşte viaţă este un bun prileg pentru degradarea totală a omului, cât şi a întregii societăţi. Conform statisticilor, sub pragul absolut al sărăciei se află 20-25 la sută din populaţia ţării, iar populaţia din zona rurală, fiind considerată cu mult mai săracă faţă de cea urbană, constituie 25-30 la sută. Deci, acesta este un proces unde omul suferă de foame, ca urmare, nutrirea organismului fiind sub nivelul minim de consum alimentar. Un asemenea proces are loc atunci când 8-10% din populaţia ţării (în special, clasa dominantă) are un nivel de trai foarte bun, aceştea deţinând o parte consistentă din bogăţia statului, iar 254 cetăţeni sunt consideraţi milionari. Conform raportului World Ultra Wealth Report Outlook 2012-2013, realizat de Wealth-X, R.Moldova se plasează pe locul 33 din 45 state europene unde averea totală a celor mai bogate 75 de persoane din republică este de opt miliarde de dolari şi este cu 20% mai mare decât PIB-ul ţării (http://www.timpul.md/articol/avuia-a-75-de-persoane-din-rm-mai-mare-cu-20-decat-pib-ul-arii-37235.html ). Pe când în alte ţări, inclusiv a celor mai bogate ţări din lume, o asemenea situaţie este diametral opusă în comparaţie cu R.Moldova. De exemplu, un tablou real, ponderea milionarilor în raportat la întreaga populaţie în SUA este de 1,5%, în Canada este de 1%, în Germania 1,4 %, în Marea Britanie 1%, Elveţia 4% (Disponibil: http://www.ziare.com/afaceri/oameni-afaceri/numar-record-de-milionari-unde-se-afla-bogatii-lumii-1244804). În condiţiile unei sărăcii absolute şi de criză financiară totală a ţării, un alt exemplu strigător la cer este că statul moldovenesc îşi permite pentru întreţinerea vilelor de la Holercani (unde clasa dominantă îşi petrece timpul liber) să cheltuie sume colosale din banii publici. Numai în 7 luni a anului 2015 statul a cheltuit pentru întreţinerea acestora aproape 2 mln. de lei moldoveneşti (1.980.000 lei) sau 106671 mii euro. Iar pentru deservirea acestor vile cu un spaţiu de 65,56 hectare sunt angajate 61 de persoane, salariul cărora în 2014 a constituit aproape 3 mln lei (2.699.600 lei) sau 150000 mii euro (Disponibil: http://agora.md/stiri/12377/infografic–vilele-de-la-holercani-in-plina-criza–statul-a-cheltuit-2-mln-de-lei-pentru-intretinerea-lor ).

Sărăcia şi situaţia catastrofală din societate, pe parcurs, devine tot mai pronunţată cu efecte tot mai negative în dezvoltarea umană şi socială. Lipsa locurilor de muncă este o parte a problemei, iar o altă parte a problemei (chiar şi pentru cei angajaţi) sunt veniturile destul de mici şi incompatibile în raport cu nivelul de trai şi, în special, cu preţurile la produsele de consum (alimente, medicamente, alte necesităţi umane şi sociale). Pentru persoanele fără locuri de muncă (inclusiv invalizi, pensionari) unica şansă de supravieţuire sunt mijloacele financiare primite de la rudele plecate la muncă peste hotare. Insă şi acest lucru în ultima perioadă devine o problemă tot mai apăsătoare, deoarece din străinătate se remit în ţară tot mai puţini şi mai puţini bani. Astfel, nivelul de trai al populaţiei se înrăutăţeşte şi mai mult de la o zi la alta, iar decalajul dintre cei bogaţi (clasa politică şi de guvernare) şi cei săraci (poporul) devine o realitate tot mai dură pentru societate. În consecinţă, populaţia vulnerabilă, regăsindu-se la marginea prăpastiei, nu mai are puterea de a se lupta cu mediul social şi clasa dominantă extrem de coruptă care a sărăcit şi subjugat întreaga ţară. Poporul, nefiind protejat de către stat, este inhibat în propriile greutăţi existenţiale şi, în aşa mod, reacţionează deja pasiv la procesele ce au loc în societate. O mare parte din populaţia ţării, în special din zona rurală, este absolut inactivă la schimbări si provocări, astfel acceptând sărăcia ca o normalitate în modul de viaţă existent. Cu atât mai mult, prin lipsa mijloacelor de informare a maselor (în special, populaţia din zona rurală) poporul şi mai mult este supus şi înrobit, astfel făcându-l să creadă că viaţa nu poate exista în alt mod, decât în această variantă. Nivelul de viaţă al populaţiei extrem de redus din zonele rurale (la 1 ianuarie 2013 constituind 58,1% din toată populaţia ţării: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&id=4104&idc=168 ) este un tablou zguduitor ce ar putea fi comparat cu nivelul de viaţă al omului din epoca primitivă. Omul de la sate (în special, de vârsta a treia, ba chiar şi de alte vârste) nu cunoaşte fenomenele ce au loc în lumea modernă, neavând informaţia respectivă. Astfel, poporul este împotmolit într-un întuneric al existenţei care îl predispune la incultură, neştiinţă, înapoiere, izolare, în consecinţă, crezând în tot felul de aberaţii ale guvernanţilor. Este firesc, că un asemenea mod de viaţă a fost construit de clasa dominantă a societăţii basarabene, care de decenii nu a fost capabilă să producă niciun fel de modificări sociale în evoluţia propriului popor. Această clasă dominantă a ştiut să producă efecte pozitive doar pentru propria existenţă şi propriul conţinut material. În rest, societatea există singură la voia întâmplării, iar poporul există prin a cunoaşte doar fenomenul suferinţei şi al supunerii care îl induce spre eroare, degradare şi involuţie umană. Însă, cel mai dureros este faptul că poporul basarabean este implicat, la nesfârşit, într-un război identitar şi psihologic care nu-i permite încă să-şi recunoască originea autentică de neam, astfel fiind ţinut mereu într-o stare de demoralizare şi umilinţă totală.

G. Martea, foto 45,jpg

Foto: Galina Martea

Sfințirea Bisericii Ortodoxe Române „Sfânta Treime” din Philadelphia, după ample reparații – Aniversarea bicentenarului ei

Interviu cu preotul paroh Nicolai Buga

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

 

Ioan Ispas: Prea-cucernice părinte, duminică întâi noiembrie a avut loc slujba de sfințire a bisericii. Este un eveniment care încheie mai mulți ani de muncă și de nădejde că lucrarea va fi dusă la bun sfârșit din partea enoriașilor, a Consiliului Parohial și al dvs în mod deosebit. Dar mai întâi cine a participat la această slujbă?

Pr. Nicolai Buga: Mai întâi, aș vrea să vă mulțumesc pentru interesul dvs. față de biserica noastră și pentru că aveți bunăvoința de a face cunoscute eforturile comunității românești din Philadelphia și împrejurimi de a restaura această frumoasă biserică, monument istoric federal. Am ținut mult să avem sărbătoarea sfințirii în anul Bicentenarului clădirii bisericii. Iată că Dumnezeu a fost bun cu noi și ne-a ajutat să reușim. Trebuie să vă mărturisesc că, inițial, am vrut să o sfințim în 2013, anul în care comunitatea din Philadelphia a sărbătorit 100 de ani de la întemeierea primei parohii ortodoxe române, care a funcționat în această biserică. Din păcate, acum doi ani a fost prea devreme. Ar fi fost cu adevărat imposibil să terminăm lucrările până atunci. Dar, pe 1 noiembrie 2015, ne-am văzut visul împlinit: Înaltpreafinția Sa, Arhiepiscopul Nicolae Condrea, al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din cele două Americi, cu sediul la Chicago, IL, însoțit de Preasfințitul Episcop Vicar Ioan Casian Tunaru, și de un numeros sobor de preoți, a sfințit biserica prin ungerea cu Sfântul Mir și stropirea cu apă sfințită, pecetluind Sfânta Masă în care au fost puse sfinte moaște, hrisovul oficial și pomelnicele celor care au dorit ca numele lor și ale celor din familie să fie pomenite în veci.

Ioan Ispas: Ce lucrări s-au realizat, cine le-au făcut, cu ce fonduri și cine sunt principalii donatori?

Pr. Nicolai Buga: Sărbătoarea de pe 1 noiembrie a încununat un efort imens al întregii comunități a Bisericii Sfânta Treime, care a durat nouă ani. Am început în 2007. Dispunând de un grant obținut de Consiliul parohial din acea vreme de la fundaţia Partners for Sacred Places din Philadelphia, pe care l-am dublat cu fondurile proprii strânse de la membrii parohiei, s-au reparat și consolidat zidurile exterioare, s-au adus mici reparații exterioare la ferestre și s-a realizat sistemul de alarmă contra incendiilor. În anii următori, cu fondurile colectate de membrii parohiei și cu cele obținute, prin programul Andrei Șaguna, de la Direcția pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni, am consolidat fundația casei parohiale și a sălii de festivități, adiacente bisericii. Întrucât zidurile de est și de sud ale Sălii sociale se aflau într-o stare avansată de degradare, punând în pericol însăși integritatea clădirii, din aceleași fonduri am refăcut și consolidat o suprafață importantă a acestor ziduri. A urmat apoi remodelarea Sălii sociale. A fost o inițiativă inspirată, căci timp de cinci ani de zile în această sală aveam să săvârșim Sfânta Liturghie și celelalte taine și ierurgii bisericești – fără ca în momentul efectuării lucrărilor să bănuim măcar că pregăteam astfel locul unde atâția ani urma să ne închinăm.

Ioan Ispas: Mărturisesc că în urmă cu circa opt ani când am fost pentru prima dată la slujbă în această biserică am fost surprins neplăcut de starea deplorabilă în care arăta și mirosul neplăcut care emana din podele. Când am auzit de câți bani sunt necesari pentru reparații am fost sceptic că se vor finaliza. Optimismul dvs mi-a dovedit încă odată că omul sfințește locul. Deci cine sunteți și cum ați ajuns aici, Prea-cucernice părinte paroh?

Pr. Nicolai Buga: Când am început restaurarea interiorului bisericii, am crezut că în câteva luni vom ne vom întoarce înapoi în biserică. Ne-am imaginat că pereții îi puteam repara în câteva luni, iar în privința pardoselii, ne închipuiam că este necesară doar o simplă supra-înălțare a zonei altarului. Când am desfăcut însă podeaua și am văzut ce ne aștepta, am înțeles că deschisesem o adevărată „cutie a Pandorei”. Am descoperit atunci că grinzile care susțineau întreaga structură a „floor”-ului, în zona unde ele pătrundeau în zid, erau complet putrede. Aceasta a fost prima surpriză de proporții pe care am avut-o. În plus, am fost nevoiți să   scoatem peste optzeci de tone de moloz și pământ, care fusese folosit inițial drept material izolator, dar care devenise cu timpul sursa unui miros greu, de mucegai, care – așa cum ați observat și dvs. – era ușor de detectat în întreaga biserică. A doua surpriză a fost aceea că, pe mai bine de jumătate din suprafața tavanului, tencuiala era desprinsă de pe grinzile care se presupunea că ar fi trebuit să o susțină. Din cauză că timp de zeci de ani apa de ploaie și cea rezultată din topirea zăpezii s-au prelins prin acoperișul bisericii, plin de găuri, distrugând astfel nu numai zidurile ei. Se ajunsese în situația când, dacă ploua torențial, apa nu se mai preligea ci curgea șiroaie din tavan, pe pereți, de parcă s-ar fi deschis un robinet imens. Ne-a păzit Dumnezeu că nu s-a întâmplat nici o nenorocire în toți acești ani. Abia în timpul părintelui Florin Șalgău aceste probleme s-au rezolvat prin repararea acoperișului. Au rămas însă consecințele.

Cât despre mine, nu sunt prea multe de spus. Sunt un smerit slujitor al Bisericii lui Hristos, care și-a început cariera preoțească la Solca, un orășel de la poalele Obcinelor Bucovinei, acum mai bine de 38 de ani, și care – după ce a slujit acolo 15 ani – a ajuns, în 1990, profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București și preot slujitor la Biserica Sfântul Visarion din Piața Romană. Iată-mă, însă acum, în postura de a număra nouă ani de când mi s-a oferit onoarea și privilegiul de a sluji comunitatea românească a credincioșilor ortodocși din Philadelphia. Îi sunt recunoscător soţiei mele, presbitera Rodica, nu numai pentru încurajare și pentru sprijinul continuu pe care pe care mi l-a dat de-a lungul întregii mele cariere de preot, dar mai cu seamă pentru că mi-a fost aproape și m-a secondat în acești ultimi nouă ani, când ne-a fost cel mai greu: printre străini, departe de Țară, de copii și de părinți, de prieteni… Recunoștința mea se îndreaptă către părinții mei, Leon și Eleonora, din Bucovina, și, desigur, către fii mei, Lucian și Andrei, care au ales să rămână în țară.

Ioan Ispas: La amploarea unor asemenea lucrări e nevoie de sponsori dar și de oameni care pun umărul la activități care aduc banii necesari. Cine sunt cei care v-au sprijinit în mod deosebit și constant în aceste activități?

Pr. Nicolai Buga: Cei care au contribuit de-a lungul acestor ani la reușita acestui proiect sunt mulți iar spațiul tipografic nu ne îngăduie să-i menționăm pe toți, fără a nedereptăți pe cineva. Totuși, dintre toți, se distinge în mod deosebit dl Nicolae Grigoraș, care s-a implicat literalmente cu timp și fără timp, cum spunem noi într-o expresie bisericească, cheltuind efort, plătind muncitorii, donând materiale și bani (în toatal, peste 50 de mii de dolari), muncind el însuși adeseori până noaptea, târziu, după ce venea de la business-ul său (dl Grigoraș este proprietarul unei firme de reparații auto). Dânsul a fost și rămâne un exemplu de devotament și modestie, inclusiv pentru noi, clericii. Trebuie să-l menționez apoi pe dl Michael Chiriac, de la New York, care, fiind președintele Consiliului parohial, a făcut posibil să primim în dar iconostasul de la Biserica „Sfânta Maria”, iar apoi ne-a donat materialul lemnos pentru întregirea iconostasului, lucrare săvârșită impecabil de dl Ioan Pop. Cum spuneam, lista donatorilor este lungă. În fruntea ei stă familia Constantin și Maria Ioniță. Deși s-au mutat în Baltimore, dânșii continuă să se socotească membri ai bisericii noastre. Urmează apoi o tânără familie de medici, Adrian și Andra Popescu, și mulți alții, față de care îmi cer iertare că nu-i pot menționa pe toți. Lucrul cel mai important este că, atât dânșii cât și ceilalți ctitori și binefăcători, au făcut această jertfă cu dragoste, din toată inima. Cei mai mulți fără să spună nimănui cât au cheltuit pentru biserică. Toți au ajutat biserica având convingerea că prin aceasta împlinesc o întreită datorie sacră; față de Dumnezeu, căci biserica este „casa Domnului”, față de semeni și față de propriul suflet. Mă bucură faptul că ei au înțeles că, sprijinind biserica, investesc în bunăstarea spirituală a fiilor, nepoților și strănepoților lor, care vor avea nevoie de biserică: aici își vor găsi ei alinare în momentele grele din viață și binecuvântare în cele fericite. Când noi nu vom mai fi, ei vor fi cei în purtarea de grijă a cărora va rămâne acest sfânt lăcaș. Nutrim speranța că vor fi mândri că au primit o asemenea moștenire.

DSCN6340

Mă bucur deasemeni că toți cei care și-au arătat generozitatea față de biserica noastră, ctitorii, binefăcătorii și sprijinitorii ei, au făcut acest lucru și pentru sufletul lor, căci nu e jertfă mai plăcută și mai bine primită de Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor pe care toți le avem, decât aceea de a ctitori sau de a ajuta la repararea unei biserici. Pentru ei se roagă preoții nu numai la proscomidie, înainte de a începe Sfânta Liturghie, ci și la încheierea ei, când rostesc: „Binecuvântează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba casei Tale (Psalmul 93:5); Tu pe aceştia îi preamăreşte cu dumnezeiască puterea Ta” (Sf. Ioan Gură de Aur). Dacă, în pofida atâtor obstacole și greutăți financiare, am reușit să restaurăm această biserică veche, aceasta este pentru că Dumnezeu ne-a ascultat ruga; ne-a ajutat trimițându-ne oamenii pe care el i-a ales și care n-au precupețit nici un efort pentru a-și arăta în felul acesta recunoștința pentru binefacerile primite de la El. Când spun că datorăm Bunului Dumnezeu faptul că am reușit să o restaurăm, o spun nu pentru a diminua rolul celor care ne-au fost de ajutor, ci pentru că sunt conștient că Dumnezeu lucrează prin oamenii Săi și că fiecare dintre noi avem un rost, rânduit de El, în această lume; suntem instrumente ale Proniei Divine, ale purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserica Sa. El este Cel care a făcut această biserică, pe care a dăruit-o bunicilor noștri, pentru noi, cei de azi, iar azi ne sprijină pe noi s-o lăsăm nepoților noștri. „Mare esti, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale !… ” (Rugăciunea de la Sfințirea Apei, din Molitvelnic, inspirată din Psalmi 85: 9; 138: 14).

Ioan Ispas: Biserica renovată are o vechime de 200 de ani și este monument istoric. Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre arhitectul construcției, prin ce se evidențiază ea ca și monument istoric și care a fost destinația ei inițială?

Pr. Nicolai Buga: Biserica noastră a fost construită între 1815 și 1816, pentru comunitatea credincioșilor episcopalieni (anglicani) din Northern Liberties. St. John’s Episcopal Church – cum se numea atunci – a fost proiectată de un tânăr care avea să devină foarte curând unul din marii arhitecți americani: William Strickland (1788-1854). Socotit cel mai valoros și mai talentat dintre studenții marelui Benjamin Henry Latrobe, Strickland era la a doilea proiect care i se încredința. Chiar anul când începea construcția acestei biserici, avea sa-l învingă pe propriul său profesor cu design-ul clădirii cunoscute drept Second Bank of America. Strickland este unul dintre părinții   stilului neo-clasic american, numit și „American Greek revival”. Dat fiind faptul că „Sfânta Treime” a rămas   cea mai veche clădire care s-a păstrat până azi, am putea spune, pe drept cuvânt, că – alături de Second Bank – biserica noastră reprezintă certificatul de naștere a acestui stil. Biserica a fost sfințită în 20 septembrie 1816. Un articol publicat în numărul de a doua zi al ziarului Relf’s Philadelphia Gazette and Daily Advertiser descrie noua ctitorie din Northern Liberties drept un „edificiu curat și elegant”, al cărei „design a fost realizat de dl William Strickland, din acest oraș”. Reporterul anonim al evenimentului sfințirii era de părere că „punerea în operă este pe măsura gustului Arhitectului”. El remarca deasemeni decorațiile în stucatură ale vestitului meşter William Thackara, o realizare despre care autorul articolului spune că „a depășit orice lucrare de acest gen din acest oraș” (Jeffrey A. Cohen, 1983).

Ioan Ispas: Când și în ce împrejurări această biserică a ajuns în proprietatea parohiei ortodoxe române?

Pr. Nicolai Buga: Biserica noastră a fost preluată de comunitatea credincioșilor ortodocși români după aproape 100 de ani de la inaugurarea ei. Istoria ei se înscrie într-un șir de posibile exemple care ar exemplifica, din perspectiva Teologiei Istoriei, ideea purtării de grijă a lui Dumnezeu față de poporul Său. Pe la începutul veacului al XX-lea, în Philadelphia au sosit mulți români din Ardeal și Banat. Sătui de „binefacerile” Imperiului Habsburgic, sub care se aflau atunci provinciile lor (Transilvania încă din 1699, iar Banatul din 1716), mulți români au luat calea bejeniei ajungând în America. Așa se face că, cei mai mulți dintre cei sosiți în Philadelphia s-au așezat în jurul acestei biserici, care avea să joace un rol fundamental în istoria comunității. În 1906, ei înființează Societatea „Bănățeana”, pentru ca apoi, în 1913, în duminica Rusaliilor, la îndemnul părintelui misionar Moise Balea, să se hotărăscă să întemeieze prima lor parohie. Întrucât comunitatea românească abia se încropea, neavând putință să-și cumpere o biserică, românii dau curs invitației preotului episcopalian de atunci de la Biserica „Sf. Ioan Evanghelistul”, aflată peste drum de sediul societății, să folosească spațiile bisericii, în schimbul unei sume modice. Astfel, prin grija lui Dumnezeu, biserica aceasta avea să joace un rol crucial în viața lor. În 1929, ei dobândeau dreptul de folosință nelimitată a bisericii și a clădirilor aferente, iar în 1972, românii devin stăpânii de jure ai unei proprietăți pe care de facto o dețineau de aproape jumătate de secol. În actul de vânzare-cumpărare întocmit, se arată că au plătit pentru aceasta un dolar. Trebuie să adaug însă că, dobândind această proprietate, pe care au primit-o în dar, românii s-au pomenit cu o imensă povară pe umeri: povara unei biserici mari și vechi, care trebuia nu numai întreținută, ci și reparată. Era o perspectivă care i-a speriat pe mulți, așa cum îi speriasecu câțiva ani înainte pe o parte importantă dintre membrii Consiliului parohial de atunci (suntem în anii ’70) care au hotărât să părăsească biserica și să se mute în Elkins Park. E adevărat că aceasta nu era principala motivație a plecării lor din Strada Brown, ci degradarea zonei Northern Liberties.

Astăzi lucrurile s-au inversat, cartierul nostru devenind unul extrem de căutat, mai ales de către tineri, dar și extrem de scump. Din păcate, casele pe care românii le-au vândut atunci pentru câteva mii, astăzi nu le-ar putea redobândi nici măcar cu jumătate de milion. Dar mentalitatea aceasta de a ridica mâinile în fața greutăților și de a da bir cu fugiții am întâlnit-o și eu. Chiar până de curând, mai erau unii în comunitate care o vedeau deja abandonată și înstrăinată. Acestora eu le-am răspuns că, dacă avem această biserică, lui Dumnezeu o datorăm. Și tot bunul de El ne va ajuta să o și păstrăm frumoasă și luminoasă, ca o adevărată mireasă a lui Hristos, cum mi se pare a fi azi; caldă și primitoare, cum trebuie să fie orice biserică, după modelul Capului Bisericii, Blândul nostru Mântuitor Iisus Hristos.

DSCN6337

Ioan Ispas: În Philadelphia sunt două biserici ortodoxe române. La slujba de sfințire am văzut foarte mulți oameni care sunt membri ai parohiei „Pogorârea Sfântului Duh” din Elkins Park. Nu l-am văzut însă pe părintele Adrian Grigoraș printre preoții care au oficiat. Adică enoriașii celor două episcopii participă fără probleme la evenimentele fericite ale celor două biserici în timp ce ierarhii și preoții se ignoră reciproc. Cine va sparge gheața?

Pr. Nicolai Buga: Vă rog să nu vă supărați, dar aș prefera să nu comentez. Doar atât vreau să vă spun că, din partea noastră, a celor de la „Sfânta Treime”, s-au făcut repetate încercări de apropiere, de „spargere a gheții”, cum spuneți. Vreau ca românii să știe că prima mea vizită după sosirea la Philadelphia, în 2006, a fost la Biserica din Elkins Park. Cei care erau la vecernie în acea seară, acolo, își amintesc. Când, la un moment dat apăruseră zvonuri cum că eu nu aș da voie enoriașilor mei să meargă la evenimentele organizate la Elkins Park, am hotărât împreună cu tot Consiliul parohial și cu enoriașii să participăm cu toții la spectacolul lor cu Junii Sibiului. Am fost la spectacol și nu regret. Vă mărturisesc că m-am bucurat să văd că sala era plină de credincioși care veneau și vin regulat la slujbele noastre. Cât despre invitația la sfințirea bisericii noastre, mă limitez să vă dau și dvs. textul trimis prin e-mail atât părintelui paroh cât și membrilor consiliului parohial, pe adresele existente pe web-site-ul bisericii. Iată textul invitației:

„Dear Reverend Father,

Holy Trinity Romanian Orthodox Church in Philadelphia has the honor to invite you to the celebration of the Bicentennial of our church and the consecration of the sanctuary, which will take place Sunday, November 1, 2015, starting at 9 am.

The consecration service, followed by the Divine Liturgy, will be performed by His Eminence Archbishop Nicolae, of the Romanian Orthodox Archdiocese in the Americas, headquartered in Chicago, IL, and His Grace Bishop Ioan Casian, Auxiliary Bishop of our Archdiocese.

The celebration starts Saturday evening October 31, 2015 with Great Vespers and the presentation of the Holy Relics for the Holy Table.

Friday and Saturday we will be holding the Conference of the US East Coast Deanery, a meeting of our Romanian Orthodox   priests, deacons and parish delegates belonging to our deanery, which takes place every two years.

I will be very grateful to you if you could serve the Vespers or/and the Divine Liturgy together with our hierarchs and priests. Also, I would appreciate very much If you could tell the faithful in your church about our celebration.

Thank you.

For your GPS, our physical address is: 230 Brown St. Philadelphia, PA 19123.

There are great chances for us to have the opportunity to worship the relics of both St Calinic of Cernica, from Romania, and St John Maximovitch. I will keep you informed.

I am looking forward to having you among our guests.

Your brother in Christ,

Fr. Nicolai Buga”

Ioan Ispas: Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Nicolae a ținut predica în limba engleză. Personal am simțit o amărăciune amintindu-mi cât de mult au luptat strămoșii noștrii pentru ca limba română să fie limba liturgică. A fost însă opțiunea Înaltpreasfinției Sale explicată în sensul că în engleză va fi înțeles de mai multe persoane. Pe de altă parte, trăgând cu urechea la conversațiile dintre copiii românilor se poate observa că ei discută în engleză. Cum vedeți viitorul limbii române ca limbă liturgică?

Pr. Nicolai Buga: Observația dvs. este de natură să sublinieze justețea hotărârii ierarhului nostru. Vorbind despre viitorul limbii române ca limbă liturgică pe teritoriul nord american, trebuie să spun că este de datoria noastră, a clerului, să menținem aprinsă, pe cât este cu putință, flacăra culturii și limbii românești în comunitatea pe care o păstorim. Este însă cel puțin la fel de important, dacă nu cumva chiar mai important, să păstrăm duhul credinței ortodoxe în sufletele enoriașilor noștri. Iar acest lucru este aproape imposibil de realizat atunci când, slujind și predicând exclusiv în românește, mesajul preotului nu poate ajunge la inima și mintea enoriașului său vorbitor de limbă engleză. Nu este ușor, în contextul vieții americane, ca românii ajunși imingrați pe acest continent să-și păstreze tradițiile și limba moștenite de la părinți. Din experiența mea americană, constat că la a treia generație, românii – și nu numai ei – nu mai vorbesc limba părinților. Repet, fenomenul este general.

Ioan Ispas: Noi, ca români nu ne deosebim în cadrul rasei albe de ceilalți decât prin limbă și religie. Dacă ne pierdem limba va mai exista oare motivația de a pierde o oră pe drum pentru a ajunge la o biserică ortodoxă română când la câteva minute se află o altă biserică creștină cu limba liturgică engleză?

Pr. Nicolai Buga: Desigur, aveți dreptate. Este important ca frumusețea cântării noastre liturgice și muzicalitea cu totul specială a limbii române să constituie o motivație puternică pentru ca românii americani sau, dacă vreți, americanii de origine română să frecventeze bisericile noastre, în care se slujește în românește. Dar trebuie să nu uităm că cei doi factori, oricât de importanți ar părea la prima vedere, nu sunt singurii și nici cei mai importanți care să-i mențină pe acești credincioși printre membrii bisericii noastre. Factorul principal mi se pare a fi, pe de o parte, seriozitatea și zelul pastoral izvorât din credința preotului și din dragostea lui față de fiecare membru al turmei cuvântătoare care îi este încredințată, iar, pe de altă parte, din perspectiva credincioșilor păstoriți, sunt importante: respectul, încrederea și dragostea fiiască a enoriașilor față de preotul lor. Aceste sentimente sunt cele care cimentează o relație preot – enoriaș, care devine fundamentală pentru bunul mers al comunității. Odată stabilită această relație, problema limbii în care slujește preotul devine secundară.

Ioan Ispas: Cunosc multe familii de români care vorbesc în casă în engleză cu copiii lor. Personal cred că aceștia fac o triplă greșeală: ratează șansa copiilor de a învăța o limbă pe gratis, distrug o punte de legătură cu țara și îi învață o engleză de baltă. Când nepotul meu de trei ani (născut în Canada) care nu știa o boabă în engleză, noi vorbind româna în familie, a ajuns la grădiniță (în SUA) și am avertizat-o pe educatoare despre această situație, ea ne-a răspuns: „Nicio problemă. Ocupați-vă dvs de română că de engleză ne ocupăm noi!”. Ce credeți că ar putea face biserica pentru a convinge tinerele familii de români să vorbească româna cu copiii lor?

Pr. Nicolai Buga: Îi dau mare dreptate acelei educatoare despre care vorbiți. Din nefericire, noi, ca părinți, păcătuim adesea din exces de grijă față de ceea ce ar putea să i se întâmple copilului nostru la școală. Nu vrem să fie traumatizați, să râdă copiii americani că el nu știe sau nu vorbește engleza ca ei. Este greșeala subestimării capacităților de adaptare și învătare ale copilului nostru. Ca slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române din cele două Americi, încercăm să facem tot ce ne stă în putință să încurajăm studiul limbii române, prin lecțiile Școlii parohiale, prin slujbele duminicale, prin săvârșirea preponderent în românește a Sfintei Liturghii, prin tălmăcirea Sfintei Evanghelii în limba română, prin evenimentele culturale pe care le organizăm, etc. Dar repet, sunt foarte multe situații când trebuie să ținem cont de faptul că mulți copii care vin la biserică nu înțeleg, pentru că la școală și, de cele mai multe ori chiar și acasă, ei vorbesc englezește, mai ales când e vorba de familii mixte. Eu mă străduiesc, atât în predici cât și prin discuții personale, să le explic românilor că, în acest context al bunelor relații economice, financiare, militare și culturale dintre România și S.U.A, vorbind românește, copii lor vor avea o șansă în plus pentru un loc de muncă. În plus, vorbind și o altă limbă decât engleza, ei au șansa unei ferestre în plus, deschisă către cunoaștere. Unii americani învață românește pentru că urmează să lucreze sau să fie trimiși de către firmele lor cu diverse misiuni în România. Personal, cunosc mulți americani care doresc să învețe limba nostră pentru că România este o țară frumoasă, de care s-au îndrăgostit, vizitând-o. Alții au învățat românește pentru a înțelege versurile cântecelor unor formații românești (am întâlnit, de exemplu, pe cineva care se străduia să învețe limba noastră ca să cânte Dragostea din tei, a fraților basarabeni de la O-Zone), sau pentru a aprofunda muzica unor copozitori români sau operele unor scriitori sau teologi. Aș vrea să-l menționez aici pe prietenul nostru, Mark Klus, care a învățat românește din admirație pentru părintele Arsenie Boca și din dorința de a aprofunda scrierile sale, în special Cărarea Împărăției, pe care a și tradus-o în engleză, alături de un român.

Revenind la copiii din comunitatea noastră, pentru ei se străduiește preoteasa Rodica Buga, ca profesor la Școala duminicală, să-i învețe în românește rugăciuni, cântări, să le spună povești, și pilde, etc. Atunci când există colaborarea părinților, șansele de reușită sunt mult mai mari. S-ar resimți nevoia distribuirii, la un preț accesibil, a unor cărți gen Mica Biblie, cu desene frumoase și atractive pentru copii. Viețile Sfinților povestite pentru copii ar avea mare succes.

De aceea îndrăznesc să propun editurii Sfintei Patriarhii și altor edituri bisericești din Țară să se ocupe de acest segment al publicului lor cititor, copiii. În felul acesta, am avea și noi un sprijin mai consistent, iar roadele acestui efort pe care Biserica noastră l-ar face în acest sens s-ar putea vedea peste ani. N-ar strica dacă editurile noastre bisericești s-ar inspira din activitatea în acest sens a editurilor ortodoxe din Rusia. Avem nevoie să ne asigurăm că mâine bisericile noastre nu vor fi goale, că nu vom fi obligați să le închidem, din lipsă de credincioși, cum se întâmplă aici, în S.U.A., cu alarmant de multe biserici catolice, transformate peste noapte în restaurante, apartamente de locuit, dacă nu sunt demolate.

Deasemeni, ar fi nevoie de cărți cu povești și de CD-uri cu desene animate, în limba română. Ce bine ar fi dacă Institutul nostru Cultural, pe lângă evenimentele culturale de mare anvergură și de mare importanță, ar avea fonduri, așa cum au toate celelalte institutii similare din S.UA. și pentru asemenea investiții. Ce grozav ar fi dacă la ICRNY s-ar organiza piese de teatru pentru (și cu copii), lecții model ținute de specialiști, care să deschidă copiilor noștri vorbitori doar de limbă engleză apetitul pentru basmele românești. La aceste spectacole sau lecții să fie invitați activiști culturali din diverse comunități, profesorii nostri de la școlile duminicale, care ar putea astfel să deprindă tehnica de a-i apropia pe copii de asemenea frumuseți ale literaturii noastre populare. Iată o propunere pentru distinsa scriitoare, doamna Doina Uricariu!

DSCN6330

Ioan Ispas: Am fost surprins plăcut de împodobirea pereților bisericii cu multe și mari icoane, toate având ca fundal o frumoasă culoare albastră (o fi albastru de Voroneț?). Unde au fost pictate aceste frumoase icoane?

Pr. Nicolai Buga: Icoanele la care vă referiți sunt copii după cele de la Biserica din Victor (Rochester), NY, și sunt nespus de îndatorat Părintelui paroh Daniel Ene, colaboratorilor săi de la Rochester pentru bunăvoință, precum și tuturor celor care m-au ajutat să le avem expuse pe pereți în timp util.

Ioan Ispas: Nu am privit fiecare icoană în parte dar senzația mea este că sfinții martiri români nu sunt prezenți în aceste icoane. Anul viitor vom comemora pe Sfinții Brâncoveni. Există vreo icoană care să-i reprezinte în bisericile noastre? De la cine credeți că ar trebui să vină inițiativa reprezentării sfinților martiri români în icoane?

Pr. Nicolai Buga: E adevărat că nu am primit și icoane ale unor sfinți români, pentru că cele originale aveau alte dimensiuni, nepotrivite pentru nevoile noastre de moment. Pe viitor, vom încerca să avem și sfinți români. Vă reamintesc însă că cel de-al doilea hram al bisericii noastre – cel de toamnă – este Sfinții Mărturisitori Ardeleni. Icoana lor ne de pe catapeteasma bisericii este un omagiu pe care această comunitate românească, întemeiată acum maibine de 100 de ani de către transilvăneni și bănățeni, îl aduce apărătorilor Ortodoxiei din Transilvania, care au trăit în secolul al 18-lea și care au pătimit atâtea chinuri pentru dreptul românilor de a-și păstra credința ortodoxă în Ardeal.

Ioan Ispas: Patriarhia Română a apreciat eforturile depuse de d-vs și de Consiliul parohial în restaurarea bisericii. Cum s-a concretizat această apreciere?

R: Prin bunăvoința Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Nicolae, atât eu cât și Părintele Diacon Timotei Avram am primit primit din partea Patriarhiei Române ordinul Crucea Sfântului Andrei, pentru care îi suntem recunoscători Prea Fericitului Patriarh Daniel și îi mulțumim din suflet Părintelui Arhiepiscop.

Ioan Ispas: Acum, la final, vă rog să răspundeți la întrebări care considerați că ar fi trebuit puse dar au fost omise. Profit de ocazie pentru a vă transmite admirația mea pentru ceea ce ați reușit să realizați.

Pr. Nicolai Buga: Vă mulțumesc! Mi se pare că nu a rămas nici un aspect important neacoperit. Vă mulțumesc mult pentru onoarea de a-mi solicita acest interviu. Vă sunt recunoscător mai ales pentru interesul dvs. față de biserica noastră. Cred că despre acest monument istoric federal (inclus încă din 1983 în Registrul Național al Siturilor Istorice) merită să se vorbească mai mult; despre eleganța și frumusețea lui, despre locul și importanța lui în istoria arhitecturii americane.

(Wilmington, noiembrie 2015)

UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

Posted by Stefan Strajer On December - 5 - 2015

UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

De la 10 mai 1866 la 1 decembrie 1918

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În urma depunerii jurământului de credinţă în faţa Adunării Reprezentative a Principatelor Române de către Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, în data de 10 Mai 1866 aceasta devine Ziua Naţională a României. După Războiul de Independenţă, la 10 Mai 1877, Carol Întâi al României declară în faţa parlamentului Independenţa de Stat a României. Patru ani mai târziu, la 10 Mai 1881 se sărbătoreşte, cu bucurie şi grandoare, trecerea ţării de la principate unite la Regatul Român recunoscut internaţional. Aceştia au fost anii de mari transformări istorice şi de pornire a poporului român spre marele său ideal naţional, unirea firească a tuturor românilor într-un stat naţional unitar, ştiut fiind că mai mult de jumătatea poporului român trăia, compact şi majoritar, în provinciile istorice Banat, Ardeal, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Basarabia sub asuprirea străină ale marilor imperii ce ne înconjurau: otoman, rusesc, austro-ungar.

Odată, consolidat nucleul regatului românesc, cărturarii patrioţi şi biserica creştină română, atât din regat cât şi din părţile stăpânite de imperii, au strâns legăturile în vederea unirii celei fireşti într-un stat unitar pe Vatra Daciei, pe care neamul a supravieţuit cu stoicism, când îndârjit, când vlăguit de copleşirea barbarilor şi a imperiilor. În tumultul european al începutului de Secol XX, românilor, pentru împlinirea idealului lor naţional, le trebuia sprijinul unor puteri europene, altele decât cele trei imperii ce în decursul istoriei cotropiseră şi stăpâneau marea parte a teritoriului şi poporului român. Privirile majorităţii unioniştilor întregitori ai patriei, pe care o vedeau drept Dacia Redivivus, se îndreptau cu nădejde spre puterile Antantei; Franţa şi Anglia.

La o lună după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Saraievo, începe Primul Război Mondial prin declaraţia de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei din 15 iulie 1914. În mai puţin de o lună toate marile puteri europene sunt în război, România îşi declară neutralitatea în urma Consiliului de Coroană convocat şi condus de regele Carol Întâi, datorită pactului secret pe care-l avea cu Austro-Ungaria, pact impus cu brutalitate de Bismark. Neutralitatea ţine până în august 1916, când Antanta promite guvernului român satisfacerea revendicărilor lor de unire cu românii de pe partea cealaltă a arcului carpatic, dacă intră în război alături de ele. Ca urmare a acestor promisiuni, în 17 august 1916 are loc la Bucureşti o convenţie şi semnarea unui tratat între Antanta şi guvernul condus de I.C. Brătianu. În urma acestei convenţii Regatul Român declară război imperiului Austro-Ungar, în 27 august 1916, pentru eliberarea conaţionalilor lipsiţi de elementarele drepturi cetăţeneşti, supuşi unei maghiarizări intensive. Armata română, cu entuziasm şi uşurinţă, trece prin trecătorile carpatine ajungând până la Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, Orşova. În acest timp Germania, Turcia şi Bulgaria declară război Regatului Român. Comandamentul Suprem al Armatei Române face câteva greşeli tactice dezastroase în faţa noilor duşmani, conduşi de doi strategi prusaci, fiecare în fruntea unei armate superior echipate şi instruite. Generalul Falkenhyn atacă prin Ardeal iar generalul Makensen prin Bulgaria. Prinsă în cleşte, Armata Română pierde şi bătălia de apărare a Bucureştiului în decembrie 1916. Coroana şi guvernul se retrag în Moldova dar Armata Română rămâne stăpână pe trecători şi linia Mărăşeşti – Galaţi. O iarnă tristă, grea şi plină de nevoi, dar ataşamentul de neclintit al regelui Ferdinand (german) şi al Reginei Maria (britanică) faţă de români devine exemplul urmat de toţi, dar mai ales de Armata Română. Singura excepţie fiind fiul lor, prinţul Carol ce dezertează, trecând în Rusia, să se căsătorească!

Anul 1917 a fost placa turnantă a războiului: Ruşii s-au săturat de război şi s-au apucat de revoluţii, din februarie până în octombrie s-a ales praful de imperiul Romanovilor, americanii odihniţi, simţind că războiul nu va mai dura trei ani, au aranjat de un pretext ca sa intre în război, iar naţionalităţile din Austo-Ungaria au devenit tot mai insistente să se despartă definitiv de habsburgi. Românii s-au trezit între ciocanul bolşevicilor şi nicovala prusacă, dar cu o dăruire desăvârşită apără trecătorile, obţinând victorii la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz oprind armata germană să intre şi să cucerească Moldova. Datorită haosului bolşevic şi menşevic din Rusia, românii sunt obligaţi să accepte armistiţiul impus de Germania, în noiembrie la Focşani, pentru a se apăra de ruşi, care din foştii aliaţi au devenit jefuitori bolşevici. Adio, tezaur românesc!

În Anul 1918 începe deznodământul războiului prin discursul preşedintelui american, Woodrow Wilson, intitulat Paisprezece Puncte, în care impune autodeterminarea naţiunilor înglobate prin forţă şi tratate nejuste în Austro-Ungaria. După aflarea acestui discurs democratic american, la Roma, în Martie 1918, are loc Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria care adoptă moţiunea de susţinere a dreptului fiecărei naţiuni la autodeterminare şi ori să devină stat independent ori să se unească cu statul de aceeaşi naţionalitate deja existent. O luminare şi o cale larg deschisă, încurajatoare pentru Românii din Austro-Ungaria la autodeterminare.

Dar, înaintea lor, a venit surpriza, surprizelor: autodeterminarea naţiunilor o susţineau şi bolşevicii şi astfel la 27 Martie 1918, Basarabia devenise independentă de Rusia şi se reuneşte la Moldova lui Ştefan cel Mare, fiindcă numai atât mai rămăsese din Regatul Român în acea primăvară. Trebuie subliniat că Germania l-a adus la putere pe Lenin în Rusia, ca să o scoată din război, să le fie mai uşor germanilor în vest unde se tocaseră fără victorii, se epuizaseră material şi apăruse demoralizarea în rândul militarilor. Din aceste motive Germania a încheiat „Pacea de la Bucureşti” recunoscându-i României teritoriul cu care a intrat în război, minus Dobrogea, în schimb impunând demobilizarea armatei şi păstrarea controlului asupra resurselor şi al economiei ţării. Tratatul nu a fost ratificat în parlament şi nici promulgat de Regele Ferdinand.

Degeaba, s-a retras Germania în spatele trecătorilor carpatine, trăgând după ea slabele armate austo-ungare, fiindcă în urma lor a venit corpul expediţionar al generalului francez Franchet d’Esperey care a scos din luptă pe bulgari şi pe turci, astfel încă un imperiu murea.

Zilele imperiului Austro-Ungar, un hibrid penibil şi steril, erau numărate. Naţionalităţile ce îl formau se organizează tot mai temeinic pentru autodeterminare. La New York are loc Congresul sârbilor, croaţilor, cehilor, slovacilor, românilor, polonezilor, rutenilor a cărui rezoluţie impune ideea democrată a desprinderii totale de al treilea imperiu depăşit istoric, muribund. Comitetul Naţional Român de la Paris se lărgeşte în Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad, iar Alexandru Vaida Voevod în data de 18 octombrie 1918, citeşte în Parlamentul de la Budapesta declaraţia de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Banat. La Viena, Iuliu Maniu detaşează din armata autro-ungară un corp de 70.000 de voluntari români şi-i aduce în Ardeal, în vederea desprinderii totale atât de imperiul austriac, cât mai ales de Ungaria care, la rândul ei, se rupe de Austria, dar vrea să menţină, în continuare, înglobat, Ardealul.

În următoarele zile, deznodământul Primului Război Mondial se precipită iar cehii şi solovacii se unesc în Cehoslovacia şi-şi declară independenţa, în timp ce în Sud se formează noul stat unit şi independent al Slovenilor, Croaţilor şi Sârbilor. La 11 noiembrie 1918, se încheie armistiţiul pe frontul de vest, iar în 13 noiembrie 1918 pe frontul balcanic, după care Ungaria este obligată de puterile Antantei să-şi retragă trupele din Ardeal şi să permită trupelor române să le înlocuiască. Consiliul Naţional Român Central nu ajunge la nici o înţelegere cu delegaţia ungurească la Arad şi hotărăşte Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la Întâi Decembrie 1918, în cinstea lui Mihai Viteazul care a intrat în Cetatea Alba Iulia, în noiembrie 1599, ca unificator al celor trei principate Muntenia, Moldova şi Transilvania şi în memoria Răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan. Înaintea acestui eveniment, Congresul General al Bucovinei, cu mare majoritate, a emis rezoluţia de unire necondiţionată cu Regatul Român. Astfel o altă parte a Moldovei lui Ştefan cel Mare se reuneşte cu neamul ei.

1dec1918_Alba_Iulia

Adunarea de la Alba Iulia, prin cele 1228 de delegaţii alese din toate comitatele româneşti a dat adunării un statut de plebiscit şi acestor delegaţii s-au alăturat o sută de mii de români, veniţi din toate satele şi comunele romaneşti din Bucovina şi Basarabia, din Maramureş şi Banat, din Crişana şi Ţara Moţilor, din Haţeg până-n Caraş au transformat-o în Marea Adunare Naţională a Românilor ce au vroit şi au realizat statul naţional unitar.

Rezoluţia Unirii citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu cuprinde: Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Rezoluţia mai cuprinde şi libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplină libertate confesională, înfăptuirea unui regim democratic în toate domeniile vieţii publice, reformă agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale.

Istoricul consemnează: „La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită.” Această rezoluţie este prezentată Regelui Ferdinand de către o delegaţie condusă de Miron Cristea episcop de Caransebeş, alaturi de Iuliu Hossu episcop greco-catolic de Gherla, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod şi Caius Brediceanu. Trebuie menţionat şi reţinut că, Adunarea Generală a Germanilor din Transilvania şi Banat ce a avut loc la Mediaş aprobă decizia românilor, ei cunoscând istoria Ardealului Românesc şi drepturile majorităţii cetăţenilor, pe când Adunarea Generală a Ungurilor, ţinută la Cluj, a reafirmat loialitatea lor faţă de Ungaria, pentru prima dată stat independent de la 1526. Trupele române intră în Cluj în 24 decembrie 1918 fără să întâmpine rezistenţă din partea lor.

În recenta istorie a Romanilor, Întâi Decembrie 1918 stă alături de Unirea lui Mihai Viteazul, Unirea lui Alexandru Ioan Cuza, Războiul de Independenţă condus de Carol Întâi, de încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba Iulia. Oglindind aceste mari evenimente istorice, Ziua Naţionala a României a fost Zece Mai până în 1947. Din 1948 s-a fixat 23 august, o zi comunistă de tristă amintire. După revoluţia de la Timişoara din 1989 şi lovitura de stat de la Bucureşti, paleo-comunistul Ion Marcel Ilici Iliescu a propus ca zi naţională 22 decembrie, ce avea aceeaşi valoare ca şi 23 august. Din fericire, a fost contracarat istoric şi combătut politic până ce, în final, a promulgat legea prin care Întâi Decembrie să fie zi naţională a România.

(Noiembrie 2015, Winnipeg – Canada)

Vara războaielor mari (4)

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2015

Vara războaielor mari (4)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pacea şi reântregirea firilor româneşti diferite

Împlinirea reîntregirii naţionale a fost o dorinţă de veacuri, a celor de aceeaşi limbă şi credinţă de pe vatra noastră comună, cu centrul în mijlocul coroanei carpatine având ca margini râurile ce izvorăsc din această coroană şi se varsă în Dunăre de care, noi cei de astăzi, ne bucurăm şi beneficiem. Dar odată întregirea realizată au ieşit la iveală marile diferenţe ce s-au creat de-a lungul timpului între provinciile reunite acum, după ce sute de ani au stat sub stăpâniri străine diferite. Istoricii nu au pus accentul necesar pe aceste modificări în firile celor ce s-au unit în 1918, scriitorimea şi mai puţin iar politicienii au luat diferenţele de gândire şi comportament ale românilor drept capital de propagandă în folosul lor. Aceste diferenţe, destul de vizibile, aproape specifice de la provincie la provincie, nu au avut parte de analize şi de soluţii care să le estompeze în beneficiul reîntregiri ce ar fi dus mai repede la o uniformizare şi progres. Încă şi astăzi, unele diferenţe erup în mod negativ. Peste ardeleni s-a aşezat o amprentă ungurească vremelnică de asuprire şi cea habsburgică târzie de relaxare, de zorile iluminismului, în timp ce muntenii sute de ani au simţit oprimarea iataganele otomane, iar moldovenii de la o vreme trăiau sub disputa belicoasă de acaparare a ruşilor şi-a otomanilor. La aceste firi diferite, gândiri diferite, comportamente diferite, Regele Ferdinand şi bunii lui sfetnici, a încercat, şi în mare măsură a reuşit, să-i adune sub nişte numitori comuni de existenţă, păstrând identitatea şi tradiţiile strămoşeşti şi în acelaşi timp să se contopească progresiv şi armonios în reîntregire.

alba-iulia-1918

Încoronarea Reîntregirii de la Alba Iulia

Guvernul a hotărât şi Regele Ferdinand a acceptat ca să se celebreze unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu fostele Principate ale Domnitorului Ioan Alexandru Cuza şi Regatul Constituţional al Regelui Carol I, la Alba Iulia care să devină capitala istorică a Marii Întregiri. În acest scop, sus pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului, în care a stat Legiunea romană a 13-a „Gemina”, s-a ridicat Catedrala Reîntregirii Românilor în mai puţin de doi ani, un edificiu corespunzător evenimentului. Evenimentul a fost minuţios pregătit de către guvern, condus de Ionel Brătianu, ce îşi trăia zilele lui de împlinire astrală, şi-a oficialităţilor albaiuliene.
Trenul regal a sosit dimineaţa la ora nouă la Alba Iulia întâmpinat cu urale şi lacrimi de bucurie. Regele Ferdinand, întregitorul cel loial, şi Regina Maria, sufletul rezistenţei şi unirii, au fost primiţi cu pâine şi sare, un vechi obicei românesc în toate provinciile românilor, unite acum. Regina Maria purta bijuteriile Reginei Angliei, care i le-a împrumutat cu această istorică ocazie, fiindcă ale ei erau confiscate de tovarăşul Lenin, împreună cu întregul Tezaur al României, semnalment caracteristic rusesc. A urmat un serviciu religios în Catedrala Reîntregirii, unde s-au sfinţit coroanele viitorilor regi ai unirii celei mari şi fireşti. Pe o estradă amenajată, pe aleea dintre Catedrală şi Clopotniţă, a avut loc încoronarea. Coroana Regelui Ferdinand era cea pe care a purtat-o şi Regele Carol I, făcută din oţelul unei ţevi de tun de la Plevna, din timpul Războiului de Independenţă, independenţă pe care au câştigat-o cu multe jertfe pe câmpurile de luptă şi greu în marile cancelarii ale imperiilor europene. Pe acea coroană, transmisă Regelui Ferdinand acum, aici s-a adăugat Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Regele a primit coroana şi şi-a aşezat-o singur pe cap, după care i-a aşezat o coroană de aur Reginei Maria. Salve de tun au făcut cunoscut împlinirea încoronării. Bucuria şi aplauzele au fost mai mari decât cuvântările. Apoi suveranii au semnat împlinirea naţiuni într-un palat devenit al întregirii. Au urmat două dejunuri, unul de trei sute de persoane cel al oaspeţilor de peste hotare, al doilea de şapte sute de persoane pentru reprezentanţii naţiunii şi marele ospăţ popular pentru 20.000 de persoane. Merită sărbătorit cu prisosinţă acest eveniment, ce este în acelaşi timp şi primul numitor comun dat celor ce, secole de-a rândul, au fost pe nedrept despărţiţi de imperiile europene.

Constituţia României întregite din 1923

Această Constituţie promulgată de Regele Ferdinand în 23 Martie 1923, este cea mai democratică constituţie a românilor din toate timpurile ei. Este continuarea Constituţiei Regelui Carol I din 1866, la care s-au adăugat modificările necesare întregirii naţionale şi are ca model cele mai bune constituţii pentru un stat din acele vremuri. Este cel mai important numitor comun legal dat românilor din toate provinciile României Întregite, care începe cu: Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil şi continuă, la Articolul 4 cu: „Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în judeţe, judeţele în comune”. Cât privesc drepturile cetăţeneşti sunt clare, la cel mai înalt spirit umanitar înscrise: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea asociaţiei şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi (Articolul 5). Sunt 27 de articole despre drepturile cetăţeneşti cuprinzând între ele întreg mănunchiul libertăţilor şi drepturilor aspirate de omenire în evoluţia ei. Mare constituţie, drept judecată şi aplicată.
Cei ce primesc toate aceste drepturi, automat au şi datorii de conştiinţă, de drept faţă de statul român şi de drept social, respect egal între cetăţeni, în constituţie numiţi cu toţii români pentru că trăiesc în România. În timpul domniei lui Ferdinand această constituţie a fost acceptată, respectată de majoritatea oneştilor, înzestraţi moral şi cinstiţi, încălcată, dispreţuită de alţii în cel mai fanariotic stil împământenit. Peste această tardife roumaine „La Belle Epoque” vremurile au început să-şi piardă strălucirea întregirii naţionale, apoi din seninătatea ei şi au apărut semnele crizei economice mondiale, ca rezultat al neînţelegerilor între marii bancheri ai lumii în exploatare financiară mondială şi împărţirea profiturilor, pentru că, crizele economice nu cad din cer, ele sunt fabricate de elita financiară a lumii şi pot duce la mari perturbări sociale şi chiar la războaie, fiind o permanentă tendinţă a marilor bancheri. Germania s-a refăcut rapid după războiul mondial datorită marelui randament constructiv şi economic de care este capabil poporul german, a scăpat de infestarea comunismului, a format o nouă structură politică, extremistă, revanşardă ce propaga nemulţumirea şi revizuirea Tratatului de pace de la Versailles, chiar şi pe calea armelor, la care imediat s-au raliat şi ungurii împotriva Tratatului de la Trianon. Nazismul lui Hitler, pe de o parte turuia propaganda nedreptăţii ce i s-a făcut, iar pe altă parte făcea nedreptate altor ţări. Să ne amintim acel 23 August 1939, când prin pactul de neagresiune dintre Germania şi URSS, semnat de miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov, prin care marii uniuni comuniste i se dădea mână liberă să atenteze, când doreşte, la statul unitar şi indivizibil român, pentru a recotropi Basarabia, care până în 1812 a fost parte a Moldovei. Un an mai târziu, e drept din vina guvernanţilor români, se duc la Înalta Poartă a Berlinului să-l roage pe Hitler să arbitreze revanşismul unguresc asupra Transilvaniei şi revanşarzii nazişti au dat câştig revanşarzilor unguri şi astfel o altă parte, vestică din statul unitar şi indivizibil român este la discreţia ultimilor aşezaţi în Europa. Şi cum o criză nu vine singură niciodată, în România i s-au alăturat timpuriu alte două; una monarhică şi a doua politică.

„Cărluţă” şi „Lupeascocraţia”

Aceste două denumiri nu-mi aparţin, dar îmi plac pentru că exprimă esenţialul despre cele mai nefaste personaje istorice din România interbelică. Le-am găsit în compendiul „O istorie sinceră a poporului român” a academicianului Florin Constantiniu, istorie pe care alături de „Istoria Românilor” a lui Vlad Georgescu, o recomand ca fiind de bază în cunoaşterea adevăratei istorii româneşti, aflându-se la polul opus graforeelor ipocrite ale lui Mihail Roller şi ai demnilor lui urmaşi: Lucian Boia şi Valentin Stan.
Cărluţă, de la Carol, fiul lui Ferdinand de Hohenzollern şi al Mariei de Edinburgh a văzut lumina zilei, cu ochii lui albaştri, la Sinaia în 1893 şi aşa a fost cunoscut în oborul capitalei, unde s-a forjat celebra maximă vox populi, vox derbedei. Cărluţă a urmat o şcoală militară la Bucureşti pe urmă o academie militară la Potsdam, şi aşa bine şcolit militar la 15 ani era sublocotenent iar la 30 era general, caz obişnuit dacă erai prinţ moştenitor. Ceea ce a fost paradoxal la acest prinţ moştenitor, a fost că în timpul războiului de întregire naţională, fiind ofiţer superior şi conducătorul onorific al unităţii militare din Târgu-Neamţ, dezbracă uniforma militară românească, ia una rusească şi pleacă cu Ioana Lambrino, zisă Zizi printre amicii de petreceri, la Odessa, unde într-o biserică ortodoxă se căsătoreşte în faţa lui Dumnezeu, făcându-şi cruce şi lăsându-se tămâiaţi, era sfârşit de august 1918. După regulamentele militare ale acelor vremuri de război, aceasta se numeşte dezertare şi în caz de război se pedepsea cu moartea. Punct. Au fost voci care au cerut această aplicare de regulament, mai ales printre generalii de carieră şi de vitejie pe front, dar fiind prinţ moştenitor, guvernul şi marele stat major a decis că numai regele are dreptul să-i hotărască pedeapsa fiului lui. Ce păcat, ce spălare pe mâini, când de fapt trebuia să se respecte regulamentele şi soarta României ar fi fost alta, mult mai bună fără el. Deştept şi viteaz cum se credea i-a scris regelui o scrisoare că renunţă la calitatea de moştenitor al tronului, dar nu renunţă la Zizi, care nu era de os domnesc, deci era o căsătorie morganatică. Cu această ocazie Cărluţă a făcut o mare şi nefastă profeţie: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republică, atunci de ce să fiu împiedecat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau”. Dacă, în loc de 20 ar fi zis 30 ar fi fost exact, dar şi aşa nefasta republică s-a adeverit. Îmi pare rău că nu a rămas la Odessa atunci, nu mai trebuia să aştepte 20 de ani, în următoarele 2 luni ar fi fost într-una dintre republicile socialiste şi îşi trăia viaţa cum vroia sovietul local. Merita viaţa aceea, pentru că a fost un dezertor ordinar! Întors în ţară, nu a renunţat la Zizi deşi un tribunal de Ilfov a găsit ceva chichiţe şi au desfăcut căsătoria. Regele Ferdinand hotărăşte să-l trimită la o mănăstire, dar, anecdota spune, Cărluţă a refuzat fiind o mănăstire de călugări, aşa că este trimis cu unitatea sa pe front în Munţii Apuseni împotriva unităţilor lui Bela Kun ce se porniseră să mărească republica sovietică ungară în Ardealul Românesc. Se spune că iniţial ar fi refuzat, atunci Regele Ferdinand i-a dat să aleagă între executarea ordinului sau îl va da pe mâna tribunalului militar ca fost dezertor. Se pare că blândului rege i se terminase răbdarea şi l-a cuprins mânia amărăciunii sufleteşti. Cărluţă a înţeles situaţia şi a plecat spre front, nu înainte de-a scrie două scrisori. Una către Zizi prin care: „se recunoaşte soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece”. Sărace noţiuni şi vocabular avea prinţul moştenitor, care cu această ocazie mai scrie odată că renunţă la moştenirea tronului. A doua renunţare la tron! După terminarea campaniei în Ungaria, în care Cărluţă şi-a luat, de la sine putere, misiunea de-a da iama în unguroaice, Regele Ferdinand i-a hotărât domiciliu obligatoriu la Bistriţa, de care cei din vechiul regat nici nu auziseră, darămite să ştie pe unde este. Aici, la poalele Munţilor Bârgăului şi-a Călimanilor pline de vânat negru şi cocoşi de munte, în apropierea renumitelor podgorii săseşti, i s-au creat toate condiţiile de a-şi trăi viaţa aşa cum vrea ca să se despartă de Zizi. Pentru prinţul moştenitor s-a făcut un nesfârşit program de întâlniri şi petreceri, excursii şi cavalcade, partide de vânătoare de pomină într-un areal montan maiestuos şi foarte bogat în vânat, de femei nu ducea lipsă şi în mod special de la Bucureşti i-a fost adusă Maria Martini, o elevă de la Azilul „Elena Doamnă” cu care Carluţă avusese o relaţie anterioară, dar de data aceasta a lăsat-o cu ceva în pântece. Când Marie Martini a născut pe Silviu, Cărluţă l-a recunoscut imediat, iar colonelul Nicolae Condeescu s-a ocupat în continuare de rodul pântecului ei, căsătorind-o pe Marie cu un şef de gară, dându-le o mare dotă să-şi ţină gurile închise, ca să aibă o viaţă liniştită. A venit şi vremea doamnei Zizi să nască, alt rod al lui Cărluţă, numit Mircea Grigore, frumos nume şi din nou Casa Regală prin oamenii ei, au aranjat-o confortabil pe mama Zizi şi Mircea Grigorie la Paris cu o rentă viajeră. Cărluţă a avut un moment de reculegere şi i-a scris lui Nando, aşa i se spunea în anturajul regal, regelui, că el de acum înainte „se va devota serviciului ţării şi Majestăţi Sale”. Cine să-l creadă, doar babele l-au scuipat sa nu-i fie de deochi. Ştia de acum tot oborul capitalei că al lor Cărluţă era priapic şi fără femei era ca peştele pe uscat, deci s-au gândit cu toţii cum să-l ajute. Ca în basme; tocmai în acele vremuri, principesa Elena a Greciei era în căutare de soţ prin Elveţia, unde ca din întâmplare, aranjată, s-a întâlnit cu Cărluţă. Cum s-au văzut au şi fost cuprinşi de dragostea nerăbdării, s-au căsătorit în 10 martie 1921 şi în 25 octombrie 1921 s-a născut alt rod Cărluţă, Mihai, de data asta principe cu pedigriu. Cum trec, câteodată de repede nouă luni doar în şapte luni, cazuri care de obicei se numesc imaturitate! Numai că imaturul Mihai avea la naştere peste patru kilograme, ceea ce din punct de vedere morfofiziologic însemnau nouă luni. Treaba lor şi vorba oborului capitalei: gura lumii slobodă/ să mănânce lobodă! Dar, oborul capitalei întâi vedea şi pe urmă vorbea, şi tot privind-o ei pe mama lui Mihăiţă, în special femeile cele pline de nuri, au conchis că grecoaica asta e rea ca muma pădurii, rece ca un sloi de gheaţă şi sigur la pat nu e nimic de capul şi curul ei! Se repetă o altă variantă de obor perenă: vox populi, vox hormoni. Nişte psihologi de astăzi, cu masterate englezeşti, privind fotografiile Reginei Elena i-au făcut un profil psihic şi nu numai atât, zic, răii de ei, că ar fi fost frigiditatea întruchipată, exact ce nu se potrivea cu priapismul lui Cărluţă care, era în permanentă căutare de partenere. Bucureştiul, ca toate capitalele lumii, nu ducea lipsă de nimfomane, ce era o uşurare a priapicului Cărluţă. Şi aşa din nimfă în nimfă până într-o fatală zi, a înlănţuirii iremediabile, a întâlnit-o pe Magda Elena, fiica unor evrei convertiţi la creştinism, el la ortodoxism şi soţia lui la catolicism, conform principiului de bază cel mai bine se păstrează iudaismul camuflându-te în creştinism. Treburi personale să se descurce cu creatorii lor de prin cărţile vechi. De educat s-a educat, din plin, într-un aşezământ catolic, Diaconesele, bine cunoscut în Bucureşti. Educată gata, s-a apucat să-şi trăiască viaţa conform celor învăţate. Era căsătorită cu Tempeanu, căpitan de Vânători de Munte, când s-a luat cu Cărluţă, căsătorit şi el, dar cu educaţie militară, nu catolică. Ce s-a spus şi scris despre această nimfă ortodoxo-catolică se umple un raft mare de bibliotecă. Mă opresc la Pamfil Şeicaru, faţă de care eu am consideraţii deosebite şi repet aceasta de fiecare dată când îi pronunţ numele, în romanul său Vulpea Roşcată, scrie „… aducea o vastă experienţă cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcov …” Nu e timp de mai multe, cert este, că odată ce l-a prins în lesa pelvisului pe Cărluţă îl dresa cum vroia ea, istoric dovedit cu prisosinţă între 1930-1940. Să nu ni se mai tot vorbească de inteligenţa şi cultura lui Carol al 2-lea, când faptele vieţii sale nu au nici cea mai mică câtime de inteligenţă şi voinţă, de comportament regal, de dăruire temeinică pentru România, fiindcă de fiecare dată când găsea femeia vieţii sale – Ella Filitti, Ioana Lambrino, Maria Martini, Elena Wolf-Lupeasca – întorcea spatele datoriei faţă de Ţară. Relaţia lui cu Lupeasca a dus la a treia renunţare la tron, de data aceasta în favoarea fiului său Mihai, la separarea de soţia lui, la o nouă dezertare pentru o altă femeie, plecând, împreună cu Duduia lui şi-a târgului la Paris în 1925, declanşând în urma lor o criză monarhică şi guvernamentală. Pentru Regele Ferdinand, probabil aceasta a fost ultima picătură a suportabilităţi a tuturor necazurilor şi relelor ce s-au însumat din toamna anului 1914, când s-a urcat pe tronul unchiului său. Probabil, toate aceste însumări negative l-au slăbit atât de mult, încât, această ultimă picătură să-i fi declanşat procesul neoplazic, ce-i va grăbi sfârşitul.
Oare, după ce canoane se face dreptatea cerească?
După canoanele nedreptăţilor lumeşti!

carol__duduia1

Foto. Fuga lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu in 1925 (sursa pozei: www.historia.ro)

Marea criză politică, sfârşitul monarhiei constituţionale

„Principele Carol este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana” a hotărât Regele Ferdinand şi Adunarea Naţională Constituantă l-a dezmoştenit iar în locul rămas vacant l-au proclamat pe Mihai principe moştenitor al tronului şi a constituit Regenţa pentru el. Era ianuarie 1926 şi noul moştenitor al tronului, Mihăiţă, baby king cum l-a numit Regina Maria, avea doar patru ani iar Cărluţă, mai imatur decât fiu-său la naştere, avea 32 de ani, a primit un paşaport diplomatic cu numele de Carol Caraiman şi harta Europei. Unele, din oborul capitalei, au plâns altele i-au cântat „Drum bun şi nu uita sa-ţi iei săpun/ Că frânghia o ai de-a cum/ Drum bun!” De frânghie îl ducea Duduia la Paris, precum Zizi la Odessa.
Regenţa a fost slabă, formată dintr-un unchi, preot şi un profesor, imatură la fel ca baby king, iar politicienii români au găsit un bun motiv de discordie, de interminabile contradicţii sterile, pierzând din vedere marile probleme ale Ţării, erau rupţi de realităţile ei, de evoluţia europeană şi mai ales de pizma şi duşmănia vecinilor. În această atmosferă de gâlceavă politică, în 1927, s-a stins Regele Ferdinand, Întregitorul şi Loialul Naţiunii Noastre. Au bătut clopotele a despărţire, atunci nimeni nu a bănuit că, odată cu el a murit şi adevărata monarhie a românilor, din ea mai rămânând doar Regina Maria, al cărei merit la înfăptuirea întregirii neamului nostru este incontestabil, restul nu contează. Nu a trecut mult şi a căzut şi unul din pilonii importanţi ai întregirii, apropiatul sfătuitor cinstit al regelui, prim-ministrul I.C. Brătianu. După aceste momente de doliu naţional, politicienii celor două mari partide, s-au încrâncenat în lupta pentru puterea politică, având ca măr al discordiei, unul putred, pe Cărluţă. Ţărăniştii sentimentali, în frunte cu Iuliu Maniu, vroiau să-l aducă de rege, pe Carol Caraiman, pe când liberalii se opuneau aprig, cu argumentele cunoscute, împotriva acestui dezertor şi mereu renunţător la tronul regatului, care pentru el conta mai puţin decât ultima femeie cu care se culca.
În această atmosferă viciată, dăunătoare viitorului ţării se naşte o nouă mişcare naţională a tineretului român sub conducerea bucovineanului Corneliu Zelea Codreanu. Despre el, de-a lungul anilor şi al vremurilor politice s-au scris sute de mii de pagini, în articole, eseuri, istorii, care adunate şi studiate se împart în trei categorii: de omagiere, de adevăr, de denigrare. Cele de denigrare depăşesc, cu vârf şi îndesat, pe cele de sincere omagiale, cele reale, analizate corect în cadrul vremurilor istorice, deci cele adevărate au fost puternic blocate, prin manipulare de cei ce au comandat asasinarea Căpitanului, de Cărluţă şi Lupeascocraţie. A urmat apoi dictatura comunistă de import, care a obstruat şi distrus tot ce ne caracteriza identitatea şi idealurile de naţiune independentă. Sub Ceauşescu au fost restrânse la maximum circulaţia acelor evenimente, numai propaganda de partid era singura în măsură să spună că tot răul din România se datora Mişcării Legionare. Ochlocraţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman – Neulander, imediat şi-au demonstrat nerespectul faţă de drepturile de liberă circulaţie a ideilor, a adevărului istoric, dându-i afară din ţară pe primii legionari ce au aterizat la Bucureşti, etichetându-i extremişti antisemiţi, dar în acelaşi timp au dat liber, cât s-a vrut, denigrărilor la adresa legionarilor. Foarte bine, aţi procedat tovarăşi paleocomunişti şi-ai voştri fii, altfel, dacă s-ar fi creat o opoziţie asemănătoare cu cea a tineretului legionar, nu ar fi apucat ochlocraţia voastră atâtea mandate la conducerea României. Ştim, celor ce le e frică de adevărul istoric sunt infami ordinari, făcuţi să continue fărădelegile istoriei.
Mergem mai departe cu istoria noastră. Principesa Elena a Greciei ce adresează Curţii de Apel cu o petiţie prin care cere desfacerea căsătoriei deoarece soţul a părăsit-o şi trăieşte în străinătate. Curtea de Apel pronunţă divorţul în baza părăsirii domiciliului conjugal, ce este o insultă gravă la adresa soţiei. Document. În acest moment PNŢ-ul promite răsturnarea PNL-ului fiindcă acesta a determinat-o pe Elena Greciei să divorţeze. Şi în timp ce partidele naţionale se confruntă furios pe malul bucureştean al Dâmboviţei, Carol şi Elena de Grumberg plimbându-se pe malul parizian al Senei au o revelaţie; să se întoarcă în România el ca rege şi ea cu farmecele ei să tragă sforile pentru îmbogăţirea lor. Chibzuiesc mare plan şi Cărluţă pleacă la atac, să cucerească tronul pe care stătea fiu-său, cu avionul până la Băneasa iar Elena de Grumberg, în urma lui, este strecurată în ţară cu un paşaport fals. Restul a fost apă de ploaie, păcat de Iuliu Maniu care i-a sprijinit reîntoarcerea punându-i trei condiţii de bun simţ: să intre, la început în regenţa fiului său, deci practic era rege, să se împace cu Elena de Grecia şi să o uite pe Elena de Grumberg. Nimic mai uşor de promis de pe Sena, nimic mai uşor de-a nu te ţine de promisiune pe Dâmboviţa, când te cheamă Cărluţă. Săracul Iuliu Maniu, cât a luptat el şi Vaida Voievod pentru Unirea Ardealului cu Regatul Român, ca acum să ajungă ei doi la ceartă politică pentru acest individ erotic fără caracter. Târziu. Cărluţă a fost proclamat rege, Carol al Doilea, în data de 8 iunie 1930, Mihăiţă detronat de tătic, dar compensator i-au dat un titlu, ca o nuca în perete, Mare Voievod de Alba Iulia! Această situaţie Nicolae Titulescu a fixat-o incisiv în istoria noastră: „România este ţara în care tronul se moşteneşte din tată în fiu şi din fiu în tată”. Încă nu comentaţi, fiindcă suntem la început, Elena de Grecia a primit un picior în fund până-n străinătate, în timp ce Elena de Grumberg a pus piciorul într-o somptuoasă vilă pe Aleea Vulpache de unde a început a ţese intrigi politice, influenţe nefaste, nenorociri după nenorociri celor ce nu erau de partea lor. Şi-a creat un anturaj ales cu Max Auschnitt, Aristide Blank, Oskar Kaufman şi alţii. Ernest Urdăreanu, şofer de curse automobilistice, devine şoferul personal al Duduiei, şi nu numai după vocea oborului, iar la insistenţele Duduii este săltat în cea de Mareşal al Palatului Regal, ajuns în această poziţie, repeta în diferite ocazii: „Regele ascultă de Duduia, Duduia ascultă de mine, deci io conduc România”. Aşa era, Urdăreanu era etichetat Murdăreanu pentru că iniţia şi manevra corupţia şi delapidările Lupeascocraţiei. Urlă târgu’, stimabile! Şi Regina Maria îi antipatiza pe cei doi ce îl duceau de nas pe fiul ei cum vroiau, motivatele sale riposte au avut ca rezultat interzicerea, de către Carol, să mai desfăşoare acţiuni politice, nici discuţii politice, ceea ce a determinat-o să se auto exileze la Castelul Bran, primit cadou din partea saşilor braşoveni după Unire, sau la marginea mării, la Balcic unde s-a ocupat de grădină şi, descumpănită sufleteşte de modul cum o trata copilul ei, s-a refugiat în Religia Baha’i. Cât priveşte pe Barbu Ştirbei, prietenul intim al reginei, i-a fost interzis accesul în preajma palatului. Ce impertinent să se atingă de mama lui care pentru naţiunea română era piatra de boltă a Unirii celei Mari. Să amintim că şi pe unicul lui frate, principele Nicolae, care l-a sprijinit să urce pe tron, l-a eliminat din membrii familiei regale fiindcă se căsătorise cu cine a vrut.
Imoralul, ajuns rege, dădea lecţii de morală. Semne premonitorii de urcarea puterii la cap, cu manifestări de satrap trecut la metoda divide et impera! (Va urma ep.5)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors