Identitatea naţională a Basarabiei în condiţii de criză

Posted by Stefan Strajer On December - 20 - 2015

Identitatea naţională a Basarabiei în condiţii de criză

Autor: Galina Martea (dr., academician de onoare al învăţământului universitar din R.Moldova)

Dacă prin termenul de identitate putem identifica individualitatea unei persoane, atunci, în acelaşi mod, prin termenul respectiv urmează să identificăm şi imaginea unei ţări care reprezintă un popor, o naţiune, o societate. Ȋn ambele cazuri prin conţinutul identităţii se distinge multitudinea de elemente care exprimă în mod direct imaginea faţă de sine şi faţă de ansamblul aspectelor prin care se identifică o fiinţă sau un obiect prin propria individualitate. Ȋntr-un acemenea proces rolul determinant îi revine conţinutului motivaţional care implică factori dinamici ce sunt în directă legatură cu comportamentul omului într-un mediu social. Cu atât mai mult, în procesul respectiv, comportamentul individului urmează a fi condiţionat şi motivat în modul cel mai distins şi nobil de comportamentul acelor persoane care administrează mediul social al respectivei comunităţi. Deci, pentru a identifica personalitatea sau identitatea unei societăţi, în primul rând, trebuie să identificam imaginea reală a clasei de guvernare prezentă în capul societăţii, care este reglatorul tuturor proceselor sociale şi substanţa prioritară în motivarea oricărui individ din comunitatea respectivă.

Fiinţa umană, fiind şi fiinţa socială, este acel obiect care tinde mereu de a-şi forma identitatea prin propriul comportament ce activează în baza conştiinţei de sine. Ȋn acest proces omul încearcă să înveţe şi să facă diferenţieri dintre rolul său ca individualitate socială şi în calitate de membru al unei societăţi. Astfel, omul aspiră în permanenţă să se prezinte în viaţa de zi cu zi cu fapte concrete în acţiuni, acestea fiind cật mai folositoare pentru sine şi pentru propria societate. Acţiunile omului în procesele de existenţă devin tot mai pronunţate şi mai benefice atật pentru sine, cật şi pentru comunitate doar atunci, cậnd sunt influenţate şi motivate pozitiv de mediul social existent, de clasa de guvernare corespunzătoare, de modul cum este organizată administrarea societăţii respective. Ȋn caz contrar, acestea fiind cu efecte negative, omul societăţii devine tot mai pasiv şi mai rezervat în acţiuni, neavậnd la bază substanţa motivaţională necesară, astfel evoluậnd destul de lent spre o treaptă superioară a dezvoltării. Respectiv, în acelaşi mod, şi societatea corespunzătoare începe să diminueze în dezvoltare, punậnd în pericol şi fenomenul de identitate naţională. Astfel, începe procesul de stagnare a societăţii, iar omul devine tot mai ruinat în existenţa socială. Ȋn acest proces bilateral al existenţei omul nu reuşeşte să-şi formeze individualitatea cu identitatea autentică, iar societatea devine tot mai inferioară în faţa proceselor identitare.

Procesele identitare se întemeiază pe valorile umane (personale şi sociale), având la bază   sentimentul suprem faţă de valorile naţionale. Pentru a menţine echilibrul real al valorilor identitare într-o societate este necesar să existe în mod real suportul motivaţional autentic din partea clasei dominante, bazat în exclusivitate pe corelaţia dintre conştiinţa personală şi cea naţională. La acest subiect, acţiunea prioritară revine pe umerii acelor persoane care administrează ţara, statul, societatea. Deci, pentru a contura această poziţie cu accente clare urmează să identificăm la concret care este individualitatea, personalitatea şi identitatea naţională a unei ţări. Aici ar fi cazul să abordăm care este identitatea naţională a Basarabiei în condiţiile când valorile naţionale identitare sunt negate la direct şi indirect, iar societatea este dispersată în diverse direcţii şi forme de gândire.

Basarabia, fiind o ţară de origine latină, parte integrantă a naţiunii şi literaturii române, este obligată să respecte aceste valori supreme care determină identitatea poporului şi a societăţii. O societate formată şi apărută istoriceşte ca stat în baza unității de limbă, de teritoriu, de existenţă socială şi economică, tradiţiilor şi sistemului de credinţă, aspectelor spirituale şi morale trebuie să-şi urmeze cu demnitate ansamblul manifestărilor în acţiuni în aşa mod ca să scoată în evidenţă permanent particularitățile specifice ale culturii naționale şi de conștiinţă a originii de neam. Ȋn acest proces de menţinere a valorilor identitare şi naţionale rolul fundamental îl constituie pătura dominantă a societăţii, care este menită să poarte întreaga răspundere în dezvoltarea, orientarea şi educarea poporului. Pentru realizarea acestor obiective clasa dominantă a societăţii trebuie să demonstreze în toate acţiunile realizate transparenţă şi onestitate, comportament cu caracter cert. Astfel, vor fi puse în mişcare acele valori umane care vor corespunde necesităților naţionale şi idealurilor generate de acestea. Respectiv, şi omul societăţii se va forma în limitele umane corespunzătoare, astfel înţelegând corect esenţa mişcărilor şi schimbărilor sociale, urmând şi respectând cu demnitate tradiţiile şi convingerile naţionale.

Contrar voinţei poporului, acţiunile realizate de clasa dominantă din Basarabia se produc în direcţii opuse şi contradictorii, care deviază de la normalitate. Aceasta are loc în condiţiile când poporul este adus la limita disperării şi a sărăciei, iar omul puterii din stat nu cunoaşte ce este omenia şi răspunderea integrală faţă de societatea pe care o administrează. Aceşti oameni ajunşi la cârmuirea statului şi-au asumat răspunderea deplină doar pentru propria personalitate, acumulând   avere pe principii de necinste, iar poporul este lăsat pradă curentului ce bântuie atât din afară, cât şi din interiorul ţării. Clasa de guvernare, indiferentă şi incompetentă, nu doreşte să cunoască nici într-un mod aspectele ce ţin de necesităţile omului din societate, nu vrea sa înţeleagă care sunt problemele cele mai importante în a menţine echilibrul valoric al unei naţiuni pe principii de umanitate şi respect bilateral, nu vrea să recunoască corect valorile identitare naţionale ale acestui ţinut cu nume Basarabia. Activitatea şi acţiunile întreprinse de clasa dominantă se reduc numai la compartimentul “necesităţi personale” şi anume: de a produce efecte pozitive în acumularea de bunuri materiale pentru propria fiinţă atât timp cat se află la putere. Alte chestiuni nu-i mai interesează, iar poporul trăieşte şi există la voia intâmplării. Deci, concluzia este ca mentalitatea acestor persoane ce stau la cârma puterii în stat este destul de demodată, dar destul de reală şi prezentă pentru Basarabia. Cât priveşte poziţia privind valorile naţionale identitare, acestora nici nu le pasă despre acest subiect atât de important pentru o ţară, o naţiune. Această problemă de fapt nici nu există în dialogul social şi în activităţile preconizate în administrarea societăţii, în dezvoltarea şi educarea corectă a poporului. Faptele reale ce se produc în cadrul societăţii demonstrează de la sine acest lucru, fără a mai fi prezente şi alte argumente suplimentare. Fenomenul valorilor naţionale cu accent pe identitatea naţională nu figurează ca acţiune la ordinea zilei şi nu prezintă nici o importanţă în viziunea guvernanţilor. La ordinea zilei sunt prezente în pozitie verticală alte chestiuni care, la rândul lor, produc doar ruinarea şi instabilitatea completă a ţării, dezvoltă în mod spectaculos corupţia şi birocraţia, dezbină poporul în mod intenţionat pentru ca societatea să-şi piardă în totalitate coeziunea internă. Cât despre alte probleme ce ţin de dezvoltarea economică şi socială a ţării, de dezvoltarea umană a societăţii nu sunt de actualitate. Oricum sărăcia şi degradarea socială au atins apogeul, iar clasamentele mondiale la care R.Moldova este parte componentă sunt doar o realitate pentru ţară. Degradarea socială şi sărăcia la cel mai înalt nivel s-a obţinut în rezultatul acţiunilor întreprinse de clasa dominantă. Acţiunile acestora de-a lungul anilor au secătuit buzunarul financiar al statului prin cele mai josnice şi murdare căi, iar poporul condus în mod artificial către sărăcie şi degradare a fost nevoit, totodată, să accepte condiţiile prezente. Astfel, procesul istoric în cadrul ţării s-a produs, iar fenomenele ce ţin de valorile naţionale identitare au rămas dincolo de spaţiul populat. Este un lucru nefiresc, însă realitatea din Basarabia vorbeşte cu fapte concrete la direct şi indirect despre toate acestea.

Fiecare fiinţă umană, fiecare popor tinde mereu spre desăvârşire, spre valori umane nobile. Acest lucru este firesc în dezvoltarea umană. Totodată, fiecare popor, fiecare comunitate tinde către valorile naţionale, corelate cu originea de neam. Ȋn acest proces este cert că rolul hotărâtor îl are statul cu clasa de guvernare, care reprezintă substanţa prioritară în a motiva omul şi societatea în toate acţiunile întreprinse. La rândul lor, acţiunile întreprinse de clasa dominantă trebuie să fie realizate pe principii de drept şi transparenţă care să exprime un exemplu real pentru om şi societate. Numai în aşa mod se construieşte societatea bazată pe valori autentice naţionale, iar omul societăţii este îndatorat să recunoască cu demnitate originea de neam şi respectul faţă de complexitatea valorilor identitare. Astfel, şi poporul din Basarabia, dacă ar fi motivat corect de către clasa de guvernare, ar urma să onoreze cu mare credinţă valorile identitare naţionale. Iar clasa dominantă a societăţii, fiind obligată să-şi modifice în modul cel mai urgent mentalitatea şi comportamentul, trebuie să producă cele mai umane efecte în prosperarea ţării şi în recunoaşterea/valorificarea deplină a identităţii naţionale, ca valoare absolută pentru o naţiune. Numai în aşa mod se va produce efectul mult dorit şi mult aşteptat întru binele poporului, indiferent de faptul că destinul Basarabiei, în repetate rânduri, inclusiv la începutul secolului XXI, este marcat profund de criza identitară, rezultat al unei mentalităţi mărginite a clasei de guvernare. Cu speranţă, schimbările pozitive în dezvoltarea Basarabiei pot parveni pe parcurs, dacă vor fi modificate în totalitate procesele administrării din cadrul ţării. Criza identitară; perioada de tensiune economică, socială şi politică; procesul justificat prin încălcarea şi nerespectarea valorilor identitare naţionale oricum se vor remodela în timp, cu dorinţa corespunzătoare, însă pagina neagră din istoria basarabeană va rămâne nestearsă pentru totdeauna.

 

G. Martea, foto 45,jpg

Foto. Galina Martea

Pe când un plan Valev în Uniunea Europeană?

Posted by Stefan Strajer On December - 11 - 2015

Pe când un plan Valev în Uniunea Europeană?

Autor: George Petrovai

 

Apărut în anul 1964, planul Valev (după numele iniţiatorului său, economistul sovietic Emil Borisovici Valev) urmărea specializarea economică a ţărilor comuniste din Europa printr-o diviziune a muncii decisă de moscoviţi şi apoi impusă tuturor sateliţilor europeni. URSS, Cehoslovacia şi Germania de Est, ţări mai avansate din punct de vedere industrial, urmau să se ocupe pe viitor de producerea mijloacelor de producţie pentru întreg blocul bolşevic, iar în agricultură doar de creşterea animalelor, pe când Ungaria, România, Bulgaria şi partea de vest a fostei Uniuni Sovietice (Basarabia, Ucraina de sud) primeau sarcina să asigure hrana pentru toţi tovarăşii (grânarul bolşevismului european) şi, desigur, să devină principalele furnizoare de materii prime pentru ramurile conexe ale agriculturii – industria alimentară şi industria uşoară.

În acest scop, Valev prevedea în planul său supranaţional constituirea unui vast complex agricol în zona Dunării de Jos, complex în care urmau să fie cuprinse hălci însemnate din Moldova de peste Prut şi sudul Ucrainei (aproximativ 12.000 km²), din România (100.000 km²) şi Bulgaria (38.000 km²), cu vreo 12 milioane de locuitori.

Dar deşi bulgarii au fost îndată de acord cu respectivul plan, plenara C.C. a Partidului Muncitoresc Român a îmbrăţişat obiecţiile economistului Costin Murgescu din articolul publicat în Viaţa economică, aşa că l-a respins, motivând că România are posibilitatea industrializării şi că punerea în practică a acestui proiect ar afecta unitatea ţării, mai exact ar duce la dezmembrarea teritoriului său naţional.

De menţionat că la scurt timp după asta, C. Murgescu a afirmat că n-a fost de acord cu planul Valev doar ca patriot, dar că din punct de vedere economic acesta era întru totul realizabil!…

De la 1 ianuarie 2007, România a intrat în Uniunea Europeană. Dar numai ca o ţară de rangul doi, dacă – pe lângă “jucăria” numită spaţiul Schengen – avem în vedere numeroasele restricţii de ordin economico-financiar şi politico-strategic ce tot acuşi-acuşi îi sunt aduse la cunoştinţă, fireşte, în prima fază sub formă de recomandări, pentru ca niţel mai târziu, în cazul în care acestea nu sunt urmate punct cu punct, să ia chipul încruntat al poruncilor şi ameninţărilor.

Adică aceeaşi Mărie dar cu altă pălărie. Pe vremuri comisarii moscovito-bolşevici, cu scurte de piele şi pistoale la brâu, care tăiau şi spânzurau potrivit poruncilor primite de la Kremlin, căci acţionau cu nesimţirea ce caracterizează brutele învestite cu puteri discreţionare, astăzi comisarii vest europeni, care – îmbrăcaţi la patru ace şi cu greţoase maniere de ipochimeni hipercivilizaţi – nu se deosebesc cu nimic în conţinut de predecesorii lor orientali, îndeosebi atunci când în joc sunt interesele prezente şi de viitor ale păpuşarilor-stăpâni din târla FMI sau Uniunea Europeană, ci doar în formă.

Iată de ce spun că astăzi, când România – la “recomandarea” Uniunii Europene – ori admite să cultive rapiţă (rapiţa vlăguieşte într-un asemenea hal solul, încât acesta are nevoie de câţiva ani pentru refacere!), ori îl lasă în paragină, ori îl vinde străinilor interesaţi de tot ce mişcă-n ţara asta (deja circa un sfert din pământul românesc este în mâna unora ca aceştia), astăzi, deci, tare bine i-ar prinde un alt plan Valev…

Mai ales că acuma avem un tehnopremier cu dublă cetăţenie şi multiple specializări în agricultura europeană, mai puţin în cea românească, pe care n-a ajutat-o cu nimic nici cât a fost ministrul ei în guvernul Tăriceanu, nici mai târziu când, împins de la spate de Traian Băsescu (gura lumii spune că şi de serviciile secrete), a ajuns comisar european în branşă. Ba parcă dimpotrivă, dacă luăm aminte că jumătatea lui, specialistă în vinaţuri, a adus acel faimos deserviciu vinurilor româneşti, iar el n-a mişcat un deget ca să-i salveze pe români (pesemne că după căsătorie şi alte cele, francezii sunt compatrioţii săi) de sinistrul experiment numit Codex Alimentarius.

(Sighetu Marmaţiei, 5 dec. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

Posted by Stefan Strajer On December - 5 - 2015

UNIREA CEA MARE ŞI FIREASCĂ

De la 10 mai 1866 la 1 decembrie 1918

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În urma depunerii jurământului de credinţă în faţa Adunării Reprezentative a Principatelor Române de către Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, în data de 10 Mai 1866 aceasta devine Ziua Naţională a României. După Războiul de Independenţă, la 10 Mai 1877, Carol Întâi al României declară în faţa parlamentului Independenţa de Stat a României. Patru ani mai târziu, la 10 Mai 1881 se sărbătoreşte, cu bucurie şi grandoare, trecerea ţării de la principate unite la Regatul Român recunoscut internaţional. Aceştia au fost anii de mari transformări istorice şi de pornire a poporului român spre marele său ideal naţional, unirea firească a tuturor românilor într-un stat naţional unitar, ştiut fiind că mai mult de jumătatea poporului român trăia, compact şi majoritar, în provinciile istorice Banat, Ardeal, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Basarabia sub asuprirea străină ale marilor imperii ce ne înconjurau: otoman, rusesc, austro-ungar.

Odată, consolidat nucleul regatului românesc, cărturarii patrioţi şi biserica creştină română, atât din regat cât şi din părţile stăpânite de imperii, au strâns legăturile în vederea unirii celei fireşti într-un stat unitar pe Vatra Daciei, pe care neamul a supravieţuit cu stoicism, când îndârjit, când vlăguit de copleşirea barbarilor şi a imperiilor. În tumultul european al începutului de Secol XX, românilor, pentru împlinirea idealului lor naţional, le trebuia sprijinul unor puteri europene, altele decât cele trei imperii ce în decursul istoriei cotropiseră şi stăpâneau marea parte a teritoriului şi poporului român. Privirile majorităţii unioniştilor întregitori ai patriei, pe care o vedeau drept Dacia Redivivus, se îndreptau cu nădejde spre puterile Antantei; Franţa şi Anglia.

La o lună după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Saraievo, începe Primul Război Mondial prin declaraţia de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei din 15 iulie 1914. În mai puţin de o lună toate marile puteri europene sunt în război, România îşi declară neutralitatea în urma Consiliului de Coroană convocat şi condus de regele Carol Întâi, datorită pactului secret pe care-l avea cu Austro-Ungaria, pact impus cu brutalitate de Bismark. Neutralitatea ţine până în august 1916, când Antanta promite guvernului român satisfacerea revendicărilor lor de unire cu românii de pe partea cealaltă a arcului carpatic, dacă intră în război alături de ele. Ca urmare a acestor promisiuni, în 17 august 1916 are loc la Bucureşti o convenţie şi semnarea unui tratat între Antanta şi guvernul condus de I.C. Brătianu. În urma acestei convenţii Regatul Român declară război imperiului Austro-Ungar, în 27 august 1916, pentru eliberarea conaţionalilor lipsiţi de elementarele drepturi cetăţeneşti, supuşi unei maghiarizări intensive. Armata română, cu entuziasm şi uşurinţă, trece prin trecătorile carpatine ajungând până la Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, Orşova. În acest timp Germania, Turcia şi Bulgaria declară război Regatului Român. Comandamentul Suprem al Armatei Române face câteva greşeli tactice dezastroase în faţa noilor duşmani, conduşi de doi strategi prusaci, fiecare în fruntea unei armate superior echipate şi instruite. Generalul Falkenhyn atacă prin Ardeal iar generalul Makensen prin Bulgaria. Prinsă în cleşte, Armata Română pierde şi bătălia de apărare a Bucureştiului în decembrie 1916. Coroana şi guvernul se retrag în Moldova dar Armata Română rămâne stăpână pe trecători şi linia Mărăşeşti – Galaţi. O iarnă tristă, grea şi plină de nevoi, dar ataşamentul de neclintit al regelui Ferdinand (german) şi al Reginei Maria (britanică) faţă de români devine exemplul urmat de toţi, dar mai ales de Armata Română. Singura excepţie fiind fiul lor, prinţul Carol ce dezertează, trecând în Rusia, să se căsătorească!

Anul 1917 a fost placa turnantă a războiului: Ruşii s-au săturat de război şi s-au apucat de revoluţii, din februarie până în octombrie s-a ales praful de imperiul Romanovilor, americanii odihniţi, simţind că războiul nu va mai dura trei ani, au aranjat de un pretext ca sa intre în război, iar naţionalităţile din Austo-Ungaria au devenit tot mai insistente să se despartă definitiv de habsburgi. Românii s-au trezit între ciocanul bolşevicilor şi nicovala prusacă, dar cu o dăruire desăvârşită apără trecătorile, obţinând victorii la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz oprind armata germană să intre şi să cucerească Moldova. Datorită haosului bolşevic şi menşevic din Rusia, românii sunt obligaţi să accepte armistiţiul impus de Germania, în noiembrie la Focşani, pentru a se apăra de ruşi, care din foştii aliaţi au devenit jefuitori bolşevici. Adio, tezaur românesc!

În Anul 1918 începe deznodământul războiului prin discursul preşedintelui american, Woodrow Wilson, intitulat Paisprezece Puncte, în care impune autodeterminarea naţiunilor înglobate prin forţă şi tratate nejuste în Austro-Ungaria. După aflarea acestui discurs democratic american, la Roma, în Martie 1918, are loc Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria care adoptă moţiunea de susţinere a dreptului fiecărei naţiuni la autodeterminare şi ori să devină stat independent ori să se unească cu statul de aceeaşi naţionalitate deja existent. O luminare şi o cale larg deschisă, încurajatoare pentru Românii din Austro-Ungaria la autodeterminare.

Dar, înaintea lor, a venit surpriza, surprizelor: autodeterminarea naţiunilor o susţineau şi bolşevicii şi astfel la 27 Martie 1918, Basarabia devenise independentă de Rusia şi se reuneşte la Moldova lui Ştefan cel Mare, fiindcă numai atât mai rămăsese din Regatul Român în acea primăvară. Trebuie subliniat că Germania l-a adus la putere pe Lenin în Rusia, ca să o scoată din război, să le fie mai uşor germanilor în vest unde se tocaseră fără victorii, se epuizaseră material şi apăruse demoralizarea în rândul militarilor. Din aceste motive Germania a încheiat „Pacea de la Bucureşti” recunoscându-i României teritoriul cu care a intrat în război, minus Dobrogea, în schimb impunând demobilizarea armatei şi păstrarea controlului asupra resurselor şi al economiei ţării. Tratatul nu a fost ratificat în parlament şi nici promulgat de Regele Ferdinand.

Degeaba, s-a retras Germania în spatele trecătorilor carpatine, trăgând după ea slabele armate austo-ungare, fiindcă în urma lor a venit corpul expediţionar al generalului francez Franchet d’Esperey care a scos din luptă pe bulgari şi pe turci, astfel încă un imperiu murea.

Zilele imperiului Austro-Ungar, un hibrid penibil şi steril, erau numărate. Naţionalităţile ce îl formau se organizează tot mai temeinic pentru autodeterminare. La New York are loc Congresul sârbilor, croaţilor, cehilor, slovacilor, românilor, polonezilor, rutenilor a cărui rezoluţie impune ideea democrată a desprinderii totale de al treilea imperiu depăşit istoric, muribund. Comitetul Naţional Român de la Paris se lărgeşte în Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad, iar Alexandru Vaida Voevod în data de 18 octombrie 1918, citeşte în Parlamentul de la Budapesta declaraţia de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Banat. La Viena, Iuliu Maniu detaşează din armata autro-ungară un corp de 70.000 de voluntari români şi-i aduce în Ardeal, în vederea desprinderii totale atât de imperiul austriac, cât mai ales de Ungaria care, la rândul ei, se rupe de Austria, dar vrea să menţină, în continuare, înglobat, Ardealul.

În următoarele zile, deznodământul Primului Război Mondial se precipită iar cehii şi solovacii se unesc în Cehoslovacia şi-şi declară independenţa, în timp ce în Sud se formează noul stat unit şi independent al Slovenilor, Croaţilor şi Sârbilor. La 11 noiembrie 1918, se încheie armistiţiul pe frontul de vest, iar în 13 noiembrie 1918 pe frontul balcanic, după care Ungaria este obligată de puterile Antantei să-şi retragă trupele din Ardeal şi să permită trupelor române să le înlocuiască. Consiliul Naţional Român Central nu ajunge la nici o înţelegere cu delegaţia ungurească la Arad şi hotărăşte Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la Întâi Decembrie 1918, în cinstea lui Mihai Viteazul care a intrat în Cetatea Alba Iulia, în noiembrie 1599, ca unificator al celor trei principate Muntenia, Moldova şi Transilvania şi în memoria Răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan. Înaintea acestui eveniment, Congresul General al Bucovinei, cu mare majoritate, a emis rezoluţia de unire necondiţionată cu Regatul Român. Astfel o altă parte a Moldovei lui Ştefan cel Mare se reuneşte cu neamul ei.

1dec1918_Alba_Iulia

Adunarea de la Alba Iulia, prin cele 1228 de delegaţii alese din toate comitatele româneşti a dat adunării un statut de plebiscit şi acestor delegaţii s-au alăturat o sută de mii de români, veniţi din toate satele şi comunele romaneşti din Bucovina şi Basarabia, din Maramureş şi Banat, din Crişana şi Ţara Moţilor, din Haţeg până-n Caraş au transformat-o în Marea Adunare Naţională a Românilor ce au vroit şi au realizat statul naţional unitar.

Rezoluţia Unirii citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu cuprinde: Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Rezoluţia mai cuprinde şi libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplină libertate confesională, înfăptuirea unui regim democratic în toate domeniile vieţii publice, reformă agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale.

Istoricul consemnează: „La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită.” Această rezoluţie este prezentată Regelui Ferdinand de către o delegaţie condusă de Miron Cristea episcop de Caransebeş, alaturi de Iuliu Hossu episcop greco-catolic de Gherla, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod şi Caius Brediceanu. Trebuie menţionat şi reţinut că, Adunarea Generală a Germanilor din Transilvania şi Banat ce a avut loc la Mediaş aprobă decizia românilor, ei cunoscând istoria Ardealului Românesc şi drepturile majorităţii cetăţenilor, pe când Adunarea Generală a Ungurilor, ţinută la Cluj, a reafirmat loialitatea lor faţă de Ungaria, pentru prima dată stat independent de la 1526. Trupele române intră în Cluj în 24 decembrie 1918 fără să întâmpine rezistenţă din partea lor.

În recenta istorie a Romanilor, Întâi Decembrie 1918 stă alături de Unirea lui Mihai Viteazul, Unirea lui Alexandru Ioan Cuza, Războiul de Independenţă condus de Carol Întâi, de încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba Iulia. Oglindind aceste mari evenimente istorice, Ziua Naţionala a României a fost Zece Mai până în 1947. Din 1948 s-a fixat 23 august, o zi comunistă de tristă amintire. După revoluţia de la Timişoara din 1989 şi lovitura de stat de la Bucureşti, paleo-comunistul Ion Marcel Ilici Iliescu a propus ca zi naţională 22 decembrie, ce avea aceeaşi valoare ca şi 23 august. Din fericire, a fost contracarat istoric şi combătut politic până ce, în final, a promulgat legea prin care Întâi Decembrie să fie zi naţională a România.

(Noiembrie 2015, Winnipeg – Canada)

Vara războaielor mari (4)

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2015

Vara războaielor mari (4)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pacea şi reântregirea firilor româneşti diferite

Împlinirea reîntregirii naţionale a fost o dorinţă de veacuri, a celor de aceeaşi limbă şi credinţă de pe vatra noastră comună, cu centrul în mijlocul coroanei carpatine având ca margini râurile ce izvorăsc din această coroană şi se varsă în Dunăre de care, noi cei de astăzi, ne bucurăm şi beneficiem. Dar odată întregirea realizată au ieşit la iveală marile diferenţe ce s-au creat de-a lungul timpului între provinciile reunite acum, după ce sute de ani au stat sub stăpâniri străine diferite. Istoricii nu au pus accentul necesar pe aceste modificări în firile celor ce s-au unit în 1918, scriitorimea şi mai puţin iar politicienii au luat diferenţele de gândire şi comportament ale românilor drept capital de propagandă în folosul lor. Aceste diferenţe, destul de vizibile, aproape specifice de la provincie la provincie, nu au avut parte de analize şi de soluţii care să le estompeze în beneficiul reîntregiri ce ar fi dus mai repede la o uniformizare şi progres. Încă şi astăzi, unele diferenţe erup în mod negativ. Peste ardeleni s-a aşezat o amprentă ungurească vremelnică de asuprire şi cea habsburgică târzie de relaxare, de zorile iluminismului, în timp ce muntenii sute de ani au simţit oprimarea iataganele otomane, iar moldovenii de la o vreme trăiau sub disputa belicoasă de acaparare a ruşilor şi-a otomanilor. La aceste firi diferite, gândiri diferite, comportamente diferite, Regele Ferdinand şi bunii lui sfetnici, a încercat, şi în mare măsură a reuşit, să-i adune sub nişte numitori comuni de existenţă, păstrând identitatea şi tradiţiile strămoşeşti şi în acelaşi timp să se contopească progresiv şi armonios în reîntregire.

alba-iulia-1918

Încoronarea Reîntregirii de la Alba Iulia

Guvernul a hotărât şi Regele Ferdinand a acceptat ca să se celebreze unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu fostele Principate ale Domnitorului Ioan Alexandru Cuza şi Regatul Constituţional al Regelui Carol I, la Alba Iulia care să devină capitala istorică a Marii Întregiri. În acest scop, sus pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului, în care a stat Legiunea romană a 13-a „Gemina”, s-a ridicat Catedrala Reîntregirii Românilor în mai puţin de doi ani, un edificiu corespunzător evenimentului. Evenimentul a fost minuţios pregătit de către guvern, condus de Ionel Brătianu, ce îşi trăia zilele lui de împlinire astrală, şi-a oficialităţilor albaiuliene.
Trenul regal a sosit dimineaţa la ora nouă la Alba Iulia întâmpinat cu urale şi lacrimi de bucurie. Regele Ferdinand, întregitorul cel loial, şi Regina Maria, sufletul rezistenţei şi unirii, au fost primiţi cu pâine şi sare, un vechi obicei românesc în toate provinciile românilor, unite acum. Regina Maria purta bijuteriile Reginei Angliei, care i le-a împrumutat cu această istorică ocazie, fiindcă ale ei erau confiscate de tovarăşul Lenin, împreună cu întregul Tezaur al României, semnalment caracteristic rusesc. A urmat un serviciu religios în Catedrala Reîntregirii, unde s-au sfinţit coroanele viitorilor regi ai unirii celei mari şi fireşti. Pe o estradă amenajată, pe aleea dintre Catedrală şi Clopotniţă, a avut loc încoronarea. Coroana Regelui Ferdinand era cea pe care a purtat-o şi Regele Carol I, făcută din oţelul unei ţevi de tun de la Plevna, din timpul Războiului de Independenţă, independenţă pe care au câştigat-o cu multe jertfe pe câmpurile de luptă şi greu în marile cancelarii ale imperiilor europene. Pe acea coroană, transmisă Regelui Ferdinand acum, aici s-a adăugat Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Regele a primit coroana şi şi-a aşezat-o singur pe cap, după care i-a aşezat o coroană de aur Reginei Maria. Salve de tun au făcut cunoscut împlinirea încoronării. Bucuria şi aplauzele au fost mai mari decât cuvântările. Apoi suveranii au semnat împlinirea naţiuni într-un palat devenit al întregirii. Au urmat două dejunuri, unul de trei sute de persoane cel al oaspeţilor de peste hotare, al doilea de şapte sute de persoane pentru reprezentanţii naţiunii şi marele ospăţ popular pentru 20.000 de persoane. Merită sărbătorit cu prisosinţă acest eveniment, ce este în acelaşi timp şi primul numitor comun dat celor ce, secole de-a rândul, au fost pe nedrept despărţiţi de imperiile europene.

Constituţia României întregite din 1923

Această Constituţie promulgată de Regele Ferdinand în 23 Martie 1923, este cea mai democratică constituţie a românilor din toate timpurile ei. Este continuarea Constituţiei Regelui Carol I din 1866, la care s-au adăugat modificările necesare întregirii naţionale şi are ca model cele mai bune constituţii pentru un stat din acele vremuri. Este cel mai important numitor comun legal dat românilor din toate provinciile României Întregite, care începe cu: Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil şi continuă, la Articolul 4 cu: „Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în judeţe, judeţele în comune”. Cât privesc drepturile cetăţeneşti sunt clare, la cel mai înalt spirit umanitar înscrise: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea asociaţiei şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi (Articolul 5). Sunt 27 de articole despre drepturile cetăţeneşti cuprinzând între ele întreg mănunchiul libertăţilor şi drepturilor aspirate de omenire în evoluţia ei. Mare constituţie, drept judecată şi aplicată.
Cei ce primesc toate aceste drepturi, automat au şi datorii de conştiinţă, de drept faţă de statul român şi de drept social, respect egal între cetăţeni, în constituţie numiţi cu toţii români pentru că trăiesc în România. În timpul domniei lui Ferdinand această constituţie a fost acceptată, respectată de majoritatea oneştilor, înzestraţi moral şi cinstiţi, încălcată, dispreţuită de alţii în cel mai fanariotic stil împământenit. Peste această tardife roumaine „La Belle Epoque” vremurile au început să-şi piardă strălucirea întregirii naţionale, apoi din seninătatea ei şi au apărut semnele crizei economice mondiale, ca rezultat al neînţelegerilor între marii bancheri ai lumii în exploatare financiară mondială şi împărţirea profiturilor, pentru că, crizele economice nu cad din cer, ele sunt fabricate de elita financiară a lumii şi pot duce la mari perturbări sociale şi chiar la războaie, fiind o permanentă tendinţă a marilor bancheri. Germania s-a refăcut rapid după războiul mondial datorită marelui randament constructiv şi economic de care este capabil poporul german, a scăpat de infestarea comunismului, a format o nouă structură politică, extremistă, revanşardă ce propaga nemulţumirea şi revizuirea Tratatului de pace de la Versailles, chiar şi pe calea armelor, la care imediat s-au raliat şi ungurii împotriva Tratatului de la Trianon. Nazismul lui Hitler, pe de o parte turuia propaganda nedreptăţii ce i s-a făcut, iar pe altă parte făcea nedreptate altor ţări. Să ne amintim acel 23 August 1939, când prin pactul de neagresiune dintre Germania şi URSS, semnat de miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov, prin care marii uniuni comuniste i se dădea mână liberă să atenteze, când doreşte, la statul unitar şi indivizibil român, pentru a recotropi Basarabia, care până în 1812 a fost parte a Moldovei. Un an mai târziu, e drept din vina guvernanţilor români, se duc la Înalta Poartă a Berlinului să-l roage pe Hitler să arbitreze revanşismul unguresc asupra Transilvaniei şi revanşarzii nazişti au dat câştig revanşarzilor unguri şi astfel o altă parte, vestică din statul unitar şi indivizibil român este la discreţia ultimilor aşezaţi în Europa. Şi cum o criză nu vine singură niciodată, în România i s-au alăturat timpuriu alte două; una monarhică şi a doua politică.

„Cărluţă” şi „Lupeascocraţia”

Aceste două denumiri nu-mi aparţin, dar îmi plac pentru că exprimă esenţialul despre cele mai nefaste personaje istorice din România interbelică. Le-am găsit în compendiul „O istorie sinceră a poporului român” a academicianului Florin Constantiniu, istorie pe care alături de „Istoria Românilor” a lui Vlad Georgescu, o recomand ca fiind de bază în cunoaşterea adevăratei istorii româneşti, aflându-se la polul opus graforeelor ipocrite ale lui Mihail Roller şi ai demnilor lui urmaşi: Lucian Boia şi Valentin Stan.
Cărluţă, de la Carol, fiul lui Ferdinand de Hohenzollern şi al Mariei de Edinburgh a văzut lumina zilei, cu ochii lui albaştri, la Sinaia în 1893 şi aşa a fost cunoscut în oborul capitalei, unde s-a forjat celebra maximă vox populi, vox derbedei. Cărluţă a urmat o şcoală militară la Bucureşti pe urmă o academie militară la Potsdam, şi aşa bine şcolit militar la 15 ani era sublocotenent iar la 30 era general, caz obişnuit dacă erai prinţ moştenitor. Ceea ce a fost paradoxal la acest prinţ moştenitor, a fost că în timpul războiului de întregire naţională, fiind ofiţer superior şi conducătorul onorific al unităţii militare din Târgu-Neamţ, dezbracă uniforma militară românească, ia una rusească şi pleacă cu Ioana Lambrino, zisă Zizi printre amicii de petreceri, la Odessa, unde într-o biserică ortodoxă se căsătoreşte în faţa lui Dumnezeu, făcându-şi cruce şi lăsându-se tămâiaţi, era sfârşit de august 1918. După regulamentele militare ale acelor vremuri de război, aceasta se numeşte dezertare şi în caz de război se pedepsea cu moartea. Punct. Au fost voci care au cerut această aplicare de regulament, mai ales printre generalii de carieră şi de vitejie pe front, dar fiind prinţ moştenitor, guvernul şi marele stat major a decis că numai regele are dreptul să-i hotărască pedeapsa fiului lui. Ce păcat, ce spălare pe mâini, când de fapt trebuia să se respecte regulamentele şi soarta României ar fi fost alta, mult mai bună fără el. Deştept şi viteaz cum se credea i-a scris regelui o scrisoare că renunţă la calitatea de moştenitor al tronului, dar nu renunţă la Zizi, care nu era de os domnesc, deci era o căsătorie morganatică. Cu această ocazie Cărluţă a făcut o mare şi nefastă profeţie: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republică, atunci de ce să fiu împiedecat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau”. Dacă, în loc de 20 ar fi zis 30 ar fi fost exact, dar şi aşa nefasta republică s-a adeverit. Îmi pare rău că nu a rămas la Odessa atunci, nu mai trebuia să aştepte 20 de ani, în următoarele 2 luni ar fi fost într-una dintre republicile socialiste şi îşi trăia viaţa cum vroia sovietul local. Merita viaţa aceea, pentru că a fost un dezertor ordinar! Întors în ţară, nu a renunţat la Zizi deşi un tribunal de Ilfov a găsit ceva chichiţe şi au desfăcut căsătoria. Regele Ferdinand hotărăşte să-l trimită la o mănăstire, dar, anecdota spune, Cărluţă a refuzat fiind o mănăstire de călugări, aşa că este trimis cu unitatea sa pe front în Munţii Apuseni împotriva unităţilor lui Bela Kun ce se porniseră să mărească republica sovietică ungară în Ardealul Românesc. Se spune că iniţial ar fi refuzat, atunci Regele Ferdinand i-a dat să aleagă între executarea ordinului sau îl va da pe mâna tribunalului militar ca fost dezertor. Se pare că blândului rege i se terminase răbdarea şi l-a cuprins mânia amărăciunii sufleteşti. Cărluţă a înţeles situaţia şi a plecat spre front, nu înainte de-a scrie două scrisori. Una către Zizi prin care: „se recunoaşte soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece”. Sărace noţiuni şi vocabular avea prinţul moştenitor, care cu această ocazie mai scrie odată că renunţă la moştenirea tronului. A doua renunţare la tron! După terminarea campaniei în Ungaria, în care Cărluţă şi-a luat, de la sine putere, misiunea de-a da iama în unguroaice, Regele Ferdinand i-a hotărât domiciliu obligatoriu la Bistriţa, de care cei din vechiul regat nici nu auziseră, darămite să ştie pe unde este. Aici, la poalele Munţilor Bârgăului şi-a Călimanilor pline de vânat negru şi cocoşi de munte, în apropierea renumitelor podgorii săseşti, i s-au creat toate condiţiile de a-şi trăi viaţa aşa cum vrea ca să se despartă de Zizi. Pentru prinţul moştenitor s-a făcut un nesfârşit program de întâlniri şi petreceri, excursii şi cavalcade, partide de vânătoare de pomină într-un areal montan maiestuos şi foarte bogat în vânat, de femei nu ducea lipsă şi în mod special de la Bucureşti i-a fost adusă Maria Martini, o elevă de la Azilul „Elena Doamnă” cu care Carluţă avusese o relaţie anterioară, dar de data aceasta a lăsat-o cu ceva în pântece. Când Marie Martini a născut pe Silviu, Cărluţă l-a recunoscut imediat, iar colonelul Nicolae Condeescu s-a ocupat în continuare de rodul pântecului ei, căsătorind-o pe Marie cu un şef de gară, dându-le o mare dotă să-şi ţină gurile închise, ca să aibă o viaţă liniştită. A venit şi vremea doamnei Zizi să nască, alt rod al lui Cărluţă, numit Mircea Grigore, frumos nume şi din nou Casa Regală prin oamenii ei, au aranjat-o confortabil pe mama Zizi şi Mircea Grigorie la Paris cu o rentă viajeră. Cărluţă a avut un moment de reculegere şi i-a scris lui Nando, aşa i se spunea în anturajul regal, regelui, că el de acum înainte „se va devota serviciului ţării şi Majestăţi Sale”. Cine să-l creadă, doar babele l-au scuipat sa nu-i fie de deochi. Ştia de acum tot oborul capitalei că al lor Cărluţă era priapic şi fără femei era ca peştele pe uscat, deci s-au gândit cu toţii cum să-l ajute. Ca în basme; tocmai în acele vremuri, principesa Elena a Greciei era în căutare de soţ prin Elveţia, unde ca din întâmplare, aranjată, s-a întâlnit cu Cărluţă. Cum s-au văzut au şi fost cuprinşi de dragostea nerăbdării, s-au căsătorit în 10 martie 1921 şi în 25 octombrie 1921 s-a născut alt rod Cărluţă, Mihai, de data asta principe cu pedigriu. Cum trec, câteodată de repede nouă luni doar în şapte luni, cazuri care de obicei se numesc imaturitate! Numai că imaturul Mihai avea la naştere peste patru kilograme, ceea ce din punct de vedere morfofiziologic însemnau nouă luni. Treaba lor şi vorba oborului capitalei: gura lumii slobodă/ să mănânce lobodă! Dar, oborul capitalei întâi vedea şi pe urmă vorbea, şi tot privind-o ei pe mama lui Mihăiţă, în special femeile cele pline de nuri, au conchis că grecoaica asta e rea ca muma pădurii, rece ca un sloi de gheaţă şi sigur la pat nu e nimic de capul şi curul ei! Se repetă o altă variantă de obor perenă: vox populi, vox hormoni. Nişte psihologi de astăzi, cu masterate englezeşti, privind fotografiile Reginei Elena i-au făcut un profil psihic şi nu numai atât, zic, răii de ei, că ar fi fost frigiditatea întruchipată, exact ce nu se potrivea cu priapismul lui Cărluţă care, era în permanentă căutare de partenere. Bucureştiul, ca toate capitalele lumii, nu ducea lipsă de nimfomane, ce era o uşurare a priapicului Cărluţă. Şi aşa din nimfă în nimfă până într-o fatală zi, a înlănţuirii iremediabile, a întâlnit-o pe Magda Elena, fiica unor evrei convertiţi la creştinism, el la ortodoxism şi soţia lui la catolicism, conform principiului de bază cel mai bine se păstrează iudaismul camuflându-te în creştinism. Treburi personale să se descurce cu creatorii lor de prin cărţile vechi. De educat s-a educat, din plin, într-un aşezământ catolic, Diaconesele, bine cunoscut în Bucureşti. Educată gata, s-a apucat să-şi trăiască viaţa conform celor învăţate. Era căsătorită cu Tempeanu, căpitan de Vânători de Munte, când s-a luat cu Cărluţă, căsătorit şi el, dar cu educaţie militară, nu catolică. Ce s-a spus şi scris despre această nimfă ortodoxo-catolică se umple un raft mare de bibliotecă. Mă opresc la Pamfil Şeicaru, faţă de care eu am consideraţii deosebite şi repet aceasta de fiecare dată când îi pronunţ numele, în romanul său Vulpea Roşcată, scrie „… aducea o vastă experienţă cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcov …” Nu e timp de mai multe, cert este, că odată ce l-a prins în lesa pelvisului pe Cărluţă îl dresa cum vroia ea, istoric dovedit cu prisosinţă între 1930-1940. Să nu ni se mai tot vorbească de inteligenţa şi cultura lui Carol al 2-lea, când faptele vieţii sale nu au nici cea mai mică câtime de inteligenţă şi voinţă, de comportament regal, de dăruire temeinică pentru România, fiindcă de fiecare dată când găsea femeia vieţii sale – Ella Filitti, Ioana Lambrino, Maria Martini, Elena Wolf-Lupeasca – întorcea spatele datoriei faţă de Ţară. Relaţia lui cu Lupeasca a dus la a treia renunţare la tron, de data aceasta în favoarea fiului său Mihai, la separarea de soţia lui, la o nouă dezertare pentru o altă femeie, plecând, împreună cu Duduia lui şi-a târgului la Paris în 1925, declanşând în urma lor o criză monarhică şi guvernamentală. Pentru Regele Ferdinand, probabil aceasta a fost ultima picătură a suportabilităţi a tuturor necazurilor şi relelor ce s-au însumat din toamna anului 1914, când s-a urcat pe tronul unchiului său. Probabil, toate aceste însumări negative l-au slăbit atât de mult, încât, această ultimă picătură să-i fi declanşat procesul neoplazic, ce-i va grăbi sfârşitul.
Oare, după ce canoane se face dreptatea cerească?
După canoanele nedreptăţilor lumeşti!

carol__duduia1

Foto. Fuga lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu in 1925 (sursa pozei: www.historia.ro)

Marea criză politică, sfârşitul monarhiei constituţionale

„Principele Carol este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana” a hotărât Regele Ferdinand şi Adunarea Naţională Constituantă l-a dezmoştenit iar în locul rămas vacant l-au proclamat pe Mihai principe moştenitor al tronului şi a constituit Regenţa pentru el. Era ianuarie 1926 şi noul moştenitor al tronului, Mihăiţă, baby king cum l-a numit Regina Maria, avea doar patru ani iar Cărluţă, mai imatur decât fiu-său la naştere, avea 32 de ani, a primit un paşaport diplomatic cu numele de Carol Caraiman şi harta Europei. Unele, din oborul capitalei, au plâns altele i-au cântat „Drum bun şi nu uita sa-ţi iei săpun/ Că frânghia o ai de-a cum/ Drum bun!” De frânghie îl ducea Duduia la Paris, precum Zizi la Odessa.
Regenţa a fost slabă, formată dintr-un unchi, preot şi un profesor, imatură la fel ca baby king, iar politicienii români au găsit un bun motiv de discordie, de interminabile contradicţii sterile, pierzând din vedere marile probleme ale Ţării, erau rupţi de realităţile ei, de evoluţia europeană şi mai ales de pizma şi duşmănia vecinilor. În această atmosferă de gâlceavă politică, în 1927, s-a stins Regele Ferdinand, Întregitorul şi Loialul Naţiunii Noastre. Au bătut clopotele a despărţire, atunci nimeni nu a bănuit că, odată cu el a murit şi adevărata monarhie a românilor, din ea mai rămânând doar Regina Maria, al cărei merit la înfăptuirea întregirii neamului nostru este incontestabil, restul nu contează. Nu a trecut mult şi a căzut şi unul din pilonii importanţi ai întregirii, apropiatul sfătuitor cinstit al regelui, prim-ministrul I.C. Brătianu. După aceste momente de doliu naţional, politicienii celor două mari partide, s-au încrâncenat în lupta pentru puterea politică, având ca măr al discordiei, unul putred, pe Cărluţă. Ţărăniştii sentimentali, în frunte cu Iuliu Maniu, vroiau să-l aducă de rege, pe Carol Caraiman, pe când liberalii se opuneau aprig, cu argumentele cunoscute, împotriva acestui dezertor şi mereu renunţător la tronul regatului, care pentru el conta mai puţin decât ultima femeie cu care se culca.
În această atmosferă viciată, dăunătoare viitorului ţării se naşte o nouă mişcare naţională a tineretului român sub conducerea bucovineanului Corneliu Zelea Codreanu. Despre el, de-a lungul anilor şi al vremurilor politice s-au scris sute de mii de pagini, în articole, eseuri, istorii, care adunate şi studiate se împart în trei categorii: de omagiere, de adevăr, de denigrare. Cele de denigrare depăşesc, cu vârf şi îndesat, pe cele de sincere omagiale, cele reale, analizate corect în cadrul vremurilor istorice, deci cele adevărate au fost puternic blocate, prin manipulare de cei ce au comandat asasinarea Căpitanului, de Cărluţă şi Lupeascocraţie. A urmat apoi dictatura comunistă de import, care a obstruat şi distrus tot ce ne caracteriza identitatea şi idealurile de naţiune independentă. Sub Ceauşescu au fost restrânse la maximum circulaţia acelor evenimente, numai propaganda de partid era singura în măsură să spună că tot răul din România se datora Mişcării Legionare. Ochlocraţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman – Neulander, imediat şi-au demonstrat nerespectul faţă de drepturile de liberă circulaţie a ideilor, a adevărului istoric, dându-i afară din ţară pe primii legionari ce au aterizat la Bucureşti, etichetându-i extremişti antisemiţi, dar în acelaşi timp au dat liber, cât s-a vrut, denigrărilor la adresa legionarilor. Foarte bine, aţi procedat tovarăşi paleocomunişti şi-ai voştri fii, altfel, dacă s-ar fi creat o opoziţie asemănătoare cu cea a tineretului legionar, nu ar fi apucat ochlocraţia voastră atâtea mandate la conducerea României. Ştim, celor ce le e frică de adevărul istoric sunt infami ordinari, făcuţi să continue fărădelegile istoriei.
Mergem mai departe cu istoria noastră. Principesa Elena a Greciei ce adresează Curţii de Apel cu o petiţie prin care cere desfacerea căsătoriei deoarece soţul a părăsit-o şi trăieşte în străinătate. Curtea de Apel pronunţă divorţul în baza părăsirii domiciliului conjugal, ce este o insultă gravă la adresa soţiei. Document. În acest moment PNŢ-ul promite răsturnarea PNL-ului fiindcă acesta a determinat-o pe Elena Greciei să divorţeze. Şi în timp ce partidele naţionale se confruntă furios pe malul bucureştean al Dâmboviţei, Carol şi Elena de Grumberg plimbându-se pe malul parizian al Senei au o revelaţie; să se întoarcă în România el ca rege şi ea cu farmecele ei să tragă sforile pentru îmbogăţirea lor. Chibzuiesc mare plan şi Cărluţă pleacă la atac, să cucerească tronul pe care stătea fiu-său, cu avionul până la Băneasa iar Elena de Grumberg, în urma lui, este strecurată în ţară cu un paşaport fals. Restul a fost apă de ploaie, păcat de Iuliu Maniu care i-a sprijinit reîntoarcerea punându-i trei condiţii de bun simţ: să intre, la început în regenţa fiului său, deci practic era rege, să se împace cu Elena de Grecia şi să o uite pe Elena de Grumberg. Nimic mai uşor de promis de pe Sena, nimic mai uşor de-a nu te ţine de promisiune pe Dâmboviţa, când te cheamă Cărluţă. Săracul Iuliu Maniu, cât a luptat el şi Vaida Voievod pentru Unirea Ardealului cu Regatul Român, ca acum să ajungă ei doi la ceartă politică pentru acest individ erotic fără caracter. Târziu. Cărluţă a fost proclamat rege, Carol al Doilea, în data de 8 iunie 1930, Mihăiţă detronat de tătic, dar compensator i-au dat un titlu, ca o nuca în perete, Mare Voievod de Alba Iulia! Această situaţie Nicolae Titulescu a fixat-o incisiv în istoria noastră: „România este ţara în care tronul se moşteneşte din tată în fiu şi din fiu în tată”. Încă nu comentaţi, fiindcă suntem la început, Elena de Grecia a primit un picior în fund până-n străinătate, în timp ce Elena de Grumberg a pus piciorul într-o somptuoasă vilă pe Aleea Vulpache de unde a început a ţese intrigi politice, influenţe nefaste, nenorociri după nenorociri celor ce nu erau de partea lor. Şi-a creat un anturaj ales cu Max Auschnitt, Aristide Blank, Oskar Kaufman şi alţii. Ernest Urdăreanu, şofer de curse automobilistice, devine şoferul personal al Duduiei, şi nu numai după vocea oborului, iar la insistenţele Duduii este săltat în cea de Mareşal al Palatului Regal, ajuns în această poziţie, repeta în diferite ocazii: „Regele ascultă de Duduia, Duduia ascultă de mine, deci io conduc România”. Aşa era, Urdăreanu era etichetat Murdăreanu pentru că iniţia şi manevra corupţia şi delapidările Lupeascocraţiei. Urlă târgu’, stimabile! Şi Regina Maria îi antipatiza pe cei doi ce îl duceau de nas pe fiul ei cum vroiau, motivatele sale riposte au avut ca rezultat interzicerea, de către Carol, să mai desfăşoare acţiuni politice, nici discuţii politice, ceea ce a determinat-o să se auto exileze la Castelul Bran, primit cadou din partea saşilor braşoveni după Unire, sau la marginea mării, la Balcic unde s-a ocupat de grădină şi, descumpănită sufleteşte de modul cum o trata copilul ei, s-a refugiat în Religia Baha’i. Cât priveşte pe Barbu Ştirbei, prietenul intim al reginei, i-a fost interzis accesul în preajma palatului. Ce impertinent să se atingă de mama lui care pentru naţiunea română era piatra de boltă a Unirii celei Mari. Să amintim că şi pe unicul lui frate, principele Nicolae, care l-a sprijinit să urce pe tron, l-a eliminat din membrii familiei regale fiindcă se căsătorise cu cine a vrut.
Imoralul, ajuns rege, dădea lecţii de morală. Semne premonitorii de urcarea puterii la cap, cu manifestări de satrap trecut la metoda divide et impera! (Va urma ep.5)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Paul Goma la 80 de ani

Posted by Stefan Strajer On October - 7 - 2015

Paul Goma la 80 de ani

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, USA)

(Text trimis spre publicare în data de 19 septembrie 2015)

Disidentul și scriitorul român Paul Goma născut în 2 octombrie 1935 va împlini 80 de ani peste puțin timp. Tăcerea din mass media românească în legătură cu acest eveniment este jennantă. Încă odată se confirmă că nu știm să prețuim valorile autentice ale neamului nostru.

Din partea Uniunii Scriitorilor și a României Literare nu există nicio speranță că va întreprinde ceva pentru a aduce un omagiu lui Paul Goma, atâta timp cât în fruntea acestor instituții rămâne cocoțat Nicolae Manolescu. Prietenii știu de ce!

Televiziunea națională n-ar trebui să rateze momentul și să ia un amplu interviu lui Paul Goma, cel puțin pentru posteritate, chiar dacă acum n-ar primi acordul de difuzare de la gedesistul de la vârf.

Guvernul ar trebui să facă gestul minim de a anula decretul prin care s-a retras cetățenia lui Paul Goma, când a fost silit să plece în exil.

Președinția, foarte darnică în acordarea de ordine și medalii clientelei politice, ar trebui să facă o excepție și să-l onoreze pe autenticul disident Paul Goma, acum, nu postmortem.

Am auzit de multe ori lamentări de genul de ce n-am avut și noi un Havel ca cehii. De ce a trebuit să ajungă președinți din fosta nomenclatură comunistă (Ion Iliescu), din aspiranții la nomenclatură (secretar BOB Emil Constatinescu), foști comandanți de nave și agenții navale, oameni de încredere ai Securității (Traian Băsescu) sau un neamț iubitor de trai pe picior mare?

Pentru că în 1996 când Paul Goma a apărut ca un candidat potențial la președinție, opoziția nu l-a susținut preferând un fost secretar BOB. De ce? Deoarece Paul Goma dovedise că nu poate fi manipulat, că este intransigent și că lichelele n-au nicio șansă. Așa că lichelele au strâns rândurile și l-au izolat. N-aveau nevoie de un asemenea președinte! S-au folosit și de politica de denigrare dusă de Securitate înainte de 1989. De exemplu s-a spus că Paul Goma este evreu rus. Nu conta că în biografiile celorlalți candidați nu se spunea un cuvânt despre cine au fost părinții sau bunicii. Ca-n orice manipulare se amestecă adevărul cu minciuna și se omite ce nu corespunde scopului. Așa că deși numele Goma, destul de rar, fiind întâlnit în zona Lugojului, Brașovului și în Basarabia, n-a fost rusificat (bulgarii l-ar fi făcut Gomov, iar ungurii Gomffy), rușii l-au făcut Eufimovici pe tatăl său Eufimie. Mama sa fost Maria Popescu. Deci indiferent de originea tatălui e clar că mama fiind româncă și fiul e român. (Această regulă se aplică la evrei). Și prenumele Paul se pretează la interpretări. De ce Paul și nu Pavel (pe fratele lui îl chema Petru), pentru că părinții lui l-au admirat pe un Paul Goma, consilier regal renumit din zona Banatului. Opoziția nu numai că n-a făcut nimic pentru a demonta această diversiune, dimpotrivă a făcut în așa fel încât la alegători să nu ajungă acest nume. Așa se face că un alegător ca mine (cu studii superioare) n-a aflat despre această candidatură decât abia acum câțiva ani (din una din cărțile sale).

PaulGomaEC

Mai apăruse problema celor care s-au autointitulat disidenți. Distanța dintre ei și Paul Goma era uriașă. Falșii disidenți au încercat la început să defileze alături de disidentul adevărat dar au fost demascați. Ca vocea lui Paul Goma să nu mai fie auzită s-au unit cu restul lichelelor.

Intransigența lui Paul Goma i-a deranjat pe mulți. Prin anii ’80 când Ceaușescu era curtat de occidentali și plimbat în călești regale alături de capete încoronate, americanii i-au oprit accesul la posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii și Deutsche Welle pentru că el continua să critice starea de lucruri din România. După 1990 când prietenii (sau cei care se declaraseră prieteni) au greșit au fost criticați fără menajamente. La majoritatea nu le-a plăcut, nu l-au înțeles și l-au ținut minte.

Când acum câțiva ani Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova l-a propus pentru Premiul Nobel, presa evreiască l-a catalogat drept antisemit. Evident că alarma a pornit din România, de la vigilenții cățeii de pază a lui Catz și a fost trimisă presei internaționale. Textul incriminat este descrierea unor fapte din iunie 1940 când rușii au invadat Basarabia și o parte din evreii basarabeni i-au atacat cu cruzime pe români. N-a contat faptul că Paul Goma este căsătorit cu o evreică și în consecință fiul său este considerat evreu. Antisemit cu doi evrei în casă!

Paul Goma a fost pe punctul să fie lichidat fizic de Securitate, dar a scăpat și iată-l la o vârstă venerabilă. Din moment ce a fost expulzat din țară putea să nu-l mai preocupe ce se întâmplă în România și să se ocupe doar de cărțile sale (peste 40, unele traduse în 4-5 limbi străine). Soarta României însă l-a urmărit ca o obsesie toată viața. El face parte din bărbații acestui neam care, de-a lungul istoriei, au ales calea spinoasă a luptei pentru libertate, dreptate și demnitate, în locul unui trai comod dar plin de compromisuri. Într-o istorie a disidenței din România Paul Goma are asigurată o poziție de frunte.

Faptul că Paul Goma nu este onorat astăzi corespunzător este încă o dovadă că-n România nu s-a cristalizat o elită intelectuală patriotică românească. Avem doar fripturiști la conducere.

(Wilmington, Delaware, 19 septembrie 2015)

Imaginea reală a Basarabiei prin definiţia dezastrului

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Imaginea reală a Basarabiei prin definiţia dezastrului

Autor: Galina Martea (Olanda, originară din Basarabia)

O societate, o țară cu forma de guvernământ obișnuită ca și în alte țări ale lumii, însă cu accente speciale în dezvoltare și existență, și în derularea evenimentelor sociale, politice, economice. Totul are loc într-o conjuctură aparte, specifică tradițiilor destul de complexe, formate în mod intenționat de-a lungul ultimului deceniu. O poziție destul de evidentă și în acțiunile promovate de clasa dominantă care asigură o activitate permanentă în dezmembrarea societății, în distrugerea totală a tuturor ramurilor economiei naționale, în sărăcirea poporului și a societății, și, în mod special, în ruinarea identității naționale, ca factor esențial în dezvoltarea unei națiuni. În timp, totul devine o regulă, o normă a existenței, având la bază cadrul legislativ și normativ al administrării, elaborat pe pricipii neautentice ce contravine proceselor de bunăstare a omului în societate.

Acțiunea evenimentelor are loc într-o epocă când întreaga omenire tinde spre modernizare și o dezvoltare cât mai superioară în obținerea celor mai sigure obiective care să favorizeze procesele evoluției umane. Pe când în Basarabia lucrurile se produc în direcții opuse timpului și epocii moderne. În aceste procese societatea basarabeană devine tot mai subjugată tendințelor personale ale guvernanților, iar omul societății devine tot mai subjugat/sărac/ și dependent față de autoritatea publică și statală. Procesul de instabilitate socială se aprofundează tot mai mult și se dezvoltă cu o rapiditate enormă, cu conotație negativă, care deviază întreaga valoare a normalității. Succesele în dezvoltarea economică sunt și mai dezastruoase care nu dau semne de viață nici pentru următorii 20-30 ani, fiind la ziua de azi un faliment total. Întreaga diversitate a sistemelor și subsistemelor din societate sunt năruite de greutatea propriului corp și greutatea administrării statale, care nici nu asigură și nici nu oferă ajutorul necesar în revendicarea situației. Societatea civilă, de asemenea, este invadată de conflicte și nedreptate socială care dărâmă orice relație omenească dintre persoanele fizice și juridice din stat. O imagine și o realitate socială care înspăimântă și pune în pericol cu adevărat existența oricărui cetățean din societate.

Existența omului în societatea basarabeană și existența societății în statul basarabean este o realitate destul de dură ce contravine regulilor normale de conviețuire umană-socială. Aceasta este o realitate care există în afara normelor morale, juridice și sociale privind modul de comportare a omului în societate, în special, comportamentul clasei dominante față de societatea pe care o administrează. Totul s-a distrus, fiind la limită, și nu mai există nicio regulă de conduită cu caracter uman pentru clasa politică și de guvernare, care ar urma să manifeste dragoste/compasiune și responasabilitate față de oamenii societății ce sunt în suferință și deznădejde, fără ajutor social. Nu mai există conexiunea autentică între lucruri, procese, fapte și relațiile dintre oameni. În timp, modul anormal de viață și existență a transformat omul din societate într-un robot care doar muncește și se zbate din greu pentru a supraviețui, fără să înțeleagă rostul muncii și rostul existenței sale. În schimb, clasa dominantă s-a transformat într-un conținut care depășește orice limită umană în comportament și acțiuni. Acțiunile și comportamentul inuman al clasei dominante, de proporții neobișnuite, există doar pentru a satisface propriile necesități, astfel ignorând de a soluționa și necesitățile poporului. Poporul în viziunea acestora este doar pentru a completa societatea, ca aceștia din urmă să fie un teren confortabil pentru oamenii puterii, unde să-și poată interpreta rolul de guvernant într-o societate.

Poporul basarabean adus la limita sărăciei și a deznădejdei din cauza clasei politice și de guvernare își trăiește viața doar pentru a supraviețui ca ființă umană, dar nu pentru a exista în condiții sociale decente. Acest proces anormal de dezvoltare și de existență socială a ruinat nu numai omul, dar și întreaga societate. Societatea, în aceeași măsură, există doar pentru a fi ca orânduire social-economică pentru oamenii puterii din stat și nu pentru individul din acest sistem social. Omul este doar membru al societății, însă nu este partea autentică a corelației dintre om-societate-omul puterii din stat, care ultimul ar urma să-i fie protectorul în toate, asigurându-i și favorizându-i traiul și existența socială în bunăstare. Coordonarea activităților sociale, bazate pe principii neadecvate unei societăți moderne, sunt elemente care constituie o abatere de la normalitate și denotă faptul care este realitatea și capacitatea unui stat în a administra o comunitate. În acest tablou, societatea basarabeană își regăsește imaginea print-o etapă a dezvoltării evolutive similară cu epoca evului mediu, unde omul puterii este preocupat doar de conceptul materialismului, fiindu-i ca factor prioritar în existență. Omul puterii din societatea basarabeană este dominat în totalitate de ideea de a fi mereu în supremație și de a ține sub stăpânirea sa masele de oameni care suferă și suportă consecințele administrării. Administrarea, factor component al puterii, este aceeași formă care reflectă capacitatea de a conduce un stat, o societate. Astfel, apare în evidență și conținutul administrării la care este supusă societatea basarabeană. Aici își face locul de frunte situația socială actuală care reprezintă nivelul de trai și de viață al poporului basarabean, dezvoltarea economică a țării, nivelul de cultură și educație al societății, nedreptatea și intransparența socială, încălcarea drepturilor omului, constrângere la libertatea cuvântului, etc. În rezultat, apare în evidență o realitate socială plină de neajunsuri și dificultăți, fără verticalitate în existență. O realitate prin care abuzul de putere subminează sub orice formă omul și societatea. Cu atât mai mult, abuzul de putere admite în mod conștient dezvoltarea birocrației și a corupției în stat sub o formă aparte și neîntalnită în evoluția omului și în procesele de administrare a unei societăți. Birocrația și corupția ajunsă la limită, ca formă de existență în stat, este terenul monopolizat în totalitate de acest proces al administrării. În condițiile prin care se manifestă nedreptatea socială, plină de corupție și birocrație, societatea devine tot mai tolerantă în aceste fenomene, iar clasa de guvernare devine tot mai încrezută în acțiunile sale. Pe când poporul, fiind într-o presiune morală constantă, devine tot mai izolat în propriul mediu social. Teama de a-și exprima opinia proprie, sărăcia care îl determină de a fi supus regimului existent, situația socială și politică dezastruoasă îl descurajează și mai mult pe om de a fi prezent în acțiunile ce au loc în societate. Astfel, omul necăjit rămâne pasiv față de acțiunile realizate de oamenii puterii din stat, însă devine activ în ideea de a părăsi sub orice preț țara natală. Sub acest component sau gând al migrațiunii, actualmente se regăsește majoritatea populației apte de muncă. Conform sondajelor sociale 80-85% din persoanele apte de muncă vor să abandoneze țara, iar majoritatea tinerilor vor acest lucru, considerând țara natală ca cel mai nefericit mediu social, luând în considerație indicatorii progresului social și al politicilor publice existente. La acest capitol, Basarabia-Republica Moldova în plan mondial este considerată „ca cel mai nefericit stat din lume”. Respectiv din acest motiv sau alte motive, R.Moldova este considerată „ca cea mai puțin vizitată țară din lume” (Financial Times, publicație britanică, „Moldova nu pare cel mai nefericit stat din lume. E destinația perfectă unde scapi de turiști”. Adevărul.md, 22.05.2015, Accesat ora 20:03. Disponibil: http://adevarul.ro/moldova/social/financial-times-moldova-nu-pare-mai-nefericit-loc-lume-e-destinatia-perfecta-scapi-turisti-1_555f58c4cfbe376e357b0ee7/index.html). Migrația în masă a poporului basarabean este determinată de factorii sociali, economici, politici, morali, care le face viața insuportabilă în propria țară. În special, nivelul de trai redus la minimum, rata exagerată a șomajului, inflația excesivă și mereu în creștere, dezindustrializarea economică a țării, produsul intern brut pe cap de locuitor destul de mic, dezvoltarea socială și umană sunt componente care au eșuat de sub control și nu mai pot fi revitalizate într-un viitor apropiat, fiind doar în defavoarea omului ce îl afectează în permanență.

Poporul basarabean încearcă să supraviețuiască și să îndure orice curent care vine și este prezent în viața lor. Dorința acestora, o mare parte, nu mai este atât de activă în lupta pentru valorile naționale, identitatea personală și națională, ci doar pentru a avea ființă de la o zi la alta pentru a înfrunta dificultățile vitale sociale și personale. Dar la acest capitol omul nu poartă nicio vină, vinovăția și păcatul este al persoanelor de conducere din stat care au adus poporul în asemenea condiții. Spre exemplu, dacă în mediul urban condițiile de viață ale populației sunt, să zicem, cu mult mai bune din punct de vedere al serviciilor sociale, atunci în mediul rural condițiile sociale și de viață ale cetățenilor sunt îngrozitoare. Omul de la sate nu este asigurat nici măcar cu serviciile comunale elementare – apă, încălzire termică, gaz, transport. Lipsește rețeaua centralizată cu apă potabilă și nu numai, care este cel mai necesar continut in viata omului pentru a exista in conditii normale de sănătate și de igienă. Da, nu exclud cazul că sunt și familii care print-un efort enorm și-au creat aceste condiții comode pentru viață (pentru a avea apă potabilă în propria casă prin rețeaua serviciilor sociale), însă majoritatea cetățenilor nu dispun de asemenea comodități. Poporul din mediul rural, fiind parte a secolului XXI, este nevoit să existe doar în condițiile create de natură. Aceasta presupune, că igiena personală omul trebuie să-și o facă într-o cadă portabilă, fiind nevoit, în același timp, să-și asigure apa necesară de la o fântână din afara casei. Respectiv, și apa potabilă este asigurată de la aceeași fântână din afara casei. În acest caz, dacă omul de la sate nu are condițiile minime de a fi asigurat cu apă potabilă în propria casă, atunci nici nu mai este cazul să mai abordăm și alte nuanțe precum asigurarea cu căldură termică, gaz sau altele. Spre norocul basarabeanului, harnic și curat, omul de la sate oricum are grijă să fie spălat și îngrijit în ciuda tuturor greutăților ce-i stau în cale. În aceleași condiții ale naturii, omul de la sate știe cum să se încălzească și pe perioada iernii, făcându-și focul într-o sobă cu lemne și cărbuni. Dar necătând și la aceste metode arhivechi, o mare parte din populația de la sate nu-și poate încălzi propria casă pe parcursul iernii din motivul că materialul necesar (lemnul, cărbunele) costă foarte mult. Costul acestora este foarte costisitor în raport cu veniturile financiare lunare și, în rezultat, omul este nevoit să existe și în frig pe tot parcursul iernii. Spre exemplu, dacă pensia minimă lunară este de 750 lei (salariul minim lunar de 1100 lei), iar un metru cub de lemne tăiate costă în medie la fel 750 lei, atunci ne întrebăm: câți bani îi rămâne omului pentru alimentație și alte necesități vitale? Să nu uităm, că pentru încălzirea unei case pe parcursul iernii omul are nevoie de cel puțin 5 cubi de lemne.   Deci, pe lângă frigul din casă și de afară omul mai îndură și foamea care, la fel, depinde de mărimea pensiei sau a venitului lunar. Pentru naivitate, să facem niște calcule pentru a vedea câte zile în lună ar putea mânca omul din societatea basarabeană.   Deci, costuri medii: 1 kg de carne porc-vită 70-80 lei, 1 kg de cartofi 8 lei, 1 kg de zahăr 14 lei, o pâine 4 lei, 1 kg de făină 10-12 lei, 1 litru de ulei floarea soarelui 24 lei, 1 litru de lapte 8-10 lei, 10 ouă de găină 14-16 lei, 1 kg de ceapă 8 lei, 1 kg de morcov 10 lei, 1 kg de mere 10 lei, etc. (Natalia Ciubarov. “Moldova – țara prețurilor europene”, Venituri-Costuri. Revista Profit, Nr._7_8_2015(231), iulie-august 2015. Disponibil: http://www.profit.md/articles-ro/number_01_02_2011/547992/). Astfel putem spune, că ori omul basarabean din mediul rural se încălzește iarna fără să mai mănânce, ori nu se mai încălzește și mănâncă nu mai mult de o săptămână în lună. Un fenomen ieșit din comun în legea supraviețuirii. Dezvoltarea umană în epoca modernă își are succesele sale, însă ea încă nu a ajuns la omul din societatea basarabeană, în special din mediul rural. Pe când cetățenii din mediul urban dacă și sunt mai avantajați în problema serviciilor sociale (transport, apă, gaz, încălzire termică, etc.) și a tehnologiilor moderne, atunci la capitolul venituri financiare și cheltuieli pentru alimentație și alte necesități vitale situația rămâne la fel de catastrofală. Dezechilibru dintre venituri și cheltuieli este nemaipomenit de mare. În acest caz doar ne rămâne să ne întrebăm: cum se face că în țările dezvoltate ale Occidentului diferența dintre sate și orase (mediul urban și rural) nu mai există de aproape 50 ani, iar omul este protejat în totalitate de către stat și societatea acestuia? Clasa dominantă din țările dezvoltate ale Occidentului este oare formată dintr-o altă specie de oameni, ce pot administra în mod pozitiv și civilizat statul și societatea lor? Unde este magul care să aducă și în Basarabia asemenea conducători pentru a face ordine în haosul dezastrului social și economic, pentru a readuce la normalitate valorile autentice naționale, pentru a instaura o existență și un trai cât mai decent poporului?

Tabloul real al societății basarabene (Republica Moldova) rămâne destul de trist în continuare, deoarece clasa privilegiată (clasa politică și de guvernare) devine tot mai bogată, iar poporul în totalitate devine tot mai sărac. Decalajul, la extrem, dintre nivelul de trai al maselor și al clasei dominante își spune cuvântul în toate și oglindește cu fermitate realitatea efectivă. Disproporția excesivă dintre mărimea veniturilor și nivelul de trai ale acestora ruinează și mai mult societatea, iar lipsa de armonie și interese comune dintre om-om putere devine o tragedie natională ce distruge definitiv identitatea statului basarabean. Statul nu mai este capabil să asigure o administrare civilizată și un trai cât de cât mai decent poporului și societății. Intransparența metodelor de administrare a societății este elementul forte care pune piedici în dezvoltarea economică, socială, culturală și umană, și în conștientizarea/identificarea autentică a valorilor naționale cu accent pe unitatea națiunii. Incapacitatea de a conduce o societate este rezultatul ce dublează/multiplică criza, dezastrul și haosul social. Un episod real ce contravine dezvoltării umane, fiind, în același timp, o abatere gravă de la legile de conviețuire socială, juridică și morală dintre om – societate – om putere în stat.

*

G.Martea.Foto

Foto. Galina Martea

Galina MARTEA, doctor în științe economice, academician de onoare al învățământului superior universitar din R.Moldova, scriitoare, Olanda.

Vara războaielor mari (3)

Posted by Stefan Strajer On July - 10 - 2015

Vara războaielor mari (3)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Renaşterea naţională în Moldova

Dintre cei ce au făcut mare cinste poporului român, în aceste vremuri grele, au fost întâi de toţi Regina Maria şi Regele Ferdinad, prin faptul că au rămas alături de români, deşi nu erau români, apoi prin comportamentul modest dar profund devotat poporului în doliu, bântuit de boli şi nevoi. Vintilă Brătianu ca politician naţional şi gospodar priceput, generalul Prezan devine Şeful Statului Major, boieri aplecaţi asupra gliei strămoşeşti, intelectualitatea şi preoţimea. Organizare. Renaştere. Din cele patru armate iniţiale, s-au mai putut forma numai două, mai bine instruite şi echipate. Fiecare divizie – au mai rămas numai 15 – dispunea de un regiment de vânători de munte, după exemplul Corpului alpin bavarez. În primăvară Regele ţării se leagă să dea pământ ţăranilor pe care să-l muncească şi să-l apere. Dovedind un spirit de largă înţelegere istorică, boierimea ţării consimţi de bună voie împroprietăririi.
De Zece Mai au depus jurământul voluntarii ardeleni şi a fost un fior de încredere şi nădejde. Din nefericire veşti alarmante veneau din Rusia imperială, în care Nicolaie al 2-alea a fost forţat să abdice, iar guvernul provizoriu care i-a urmat a fost înlocuit de unul menşevic, iar armata a devenit anarhică, saturaţie de tranşee!

Mărăşeşti – Mărăşti

Au fost zilele de glorie militară românească în Primul Război Mondial. Despre aceste bătălii, istoricii de toate categoriile, scriitorimea cu înclinaţii şi capacităţi diferite în ale scrierilor de tot felul, au scris şi vor mai scrie. Eu mă opresc la două rânduri scrise de Mircea Vulcănescu în a sa istorie, fiindcă mi se par cardinale, „Câştigarea unei bătălii nu înseamnă ocuparea unui teritoriu, ci impunerea unei voinţe”. În vara lui 1917, în care Puterile Centrale nu mai aveau loc nici de mica parte liberă a Moldovei lui Ştefan cel Mare, câştigarea acestor bătălii însemna înainte de toate voinţa libertăţii, a demnităţii, a rădăcinilor noastre naţionale. Adaug, pentru imaginea istorică, că presiunea asupra celor două Armate româneşti din Moldova a fost continuă, dar in iulie 1917, germanii au vrut să le înfrângă total şi definitiv. Astfel de la Bucureşti pleacă să conducă operaţiunile militare, spărgatorul de fronturi, Mackensen, care declară cu grandilocvenţă: „În două săptămâni voi fi la Iaşi”. Nu a fost, pentru că generalul Eremia Grigorescu a spus: „Pe aici nu se trece!” Şi nu a trecut, pentru că a fost voinţa de care vorbea marele nostru cărturar şi filosof Mircea Vulcănescu.

Între bolşevici şi germani

Saturaţia de război în Rusia Imperială pe de o parte şi interesele străine pe de altă parte au instalat bolşevicii la putere în Octombrie 1917. Lenin a fost adus din Elveţia şi instalat la putere pe cheltuială germană şi imediat a declarat pace cu Germania, acesta fiind preţul ce trebuia să-l plătească pentru instalarea la putere. Prin obţinerea păcii în Răsărit, Germania şi-a dislocat forţa militară de aici transportând-o în Apus în ideea biruinţei. Armata rusă, absolut saturată de tranşee şi infestată de propaganda bolşevică intră în insubordonare şi îşi face dreptate prin jaf şi omoară la cea mai mică rezistenţă. La fel s-a întâmplat şi în Moldova unde soldaţii ruşi deveniseră doar nişte paraziţi precum păduchii tifosului exantematic. În această situaţie, armata română i-a dezarmat, încolonat şi repatriat. Simplu şi corect. Guvernul bolşevic, în frunte cu marele pacifist Lenin, s-a simţit ofensat şi a declarat război României. Lenin, omul păcii, care a încheiat imediat pace cu Germania, a găsit imediat motiv să declare război unei ţări dezmembrate. Câtă ipocrizie, atâta lipsă de caracter, tipic pentru bolşevici. Cu această ocazie arestează Ministrul României de la Petrograd şi blochează restituirea tezaurului românesc!! Aceste fapte istorice şi politice, noi şi urmaşii noştri până în zilele de astăzi, nu le aflăm, nu le învăţăm, pentru că marea majoritate dintre cei ce ne conduc sunt poltroni, grandomani, mitomani cu poporul român şi slugi plecate în faţa străinilor.
Şi parcă declaraţia de război a sovietelor lui Lenin nu ne-ar fi fost destul, vin şi Puterile Centrale, în frunte cu Mackensen ce emite un ultimatum guvernului român: ori pace cum doresc Puterile Centrale or reducerea României la doar o expresie geografică. Ce însemna o simplă expresie geografică venită din vocabularul diplomatic al Ministrului de Externe al Austo-Ungariei Contele Ottokar von Czernin? Însemna: „Moldova până la Siret va fi cedată Rusiei, Muntenia Austriei, Dobrogea Bulgariei, iar România să rămână doar un simbol de suveranitate asupra Deltei Dunării” Bestialitate şi batjocură în Europa Secolului XX la adresa unui popor, atestat istoric de peste două milenii în acest spaţiu, cu o identitate naţională proprie. În paranteză, acest Czernin conte de Bohemia, pe cât era de dotat şi educat, pe atât de eratic şi inconsecvent, un scutier devotat al monarhiei austo-ungare, a fost ministrul austriac în Regatul Român între 1913-1916, cunoştea istoria, latinitatea şi stabilitatea noastră foarte bine. Aşa se face că la un moment dat, a lansat în guvernul imperial ideea de-a restitui Bucovina şi Transilvania Regatului Român, ceea ce ar face din România un aliat de obedienţă şi siguranţă. Să-l mănânce ungurii cu ardei iute, nu altceva. Nu a făcut-o de dragul adevărului istoric, a făcut-o pentru că era un maghiarofob inveterat, avea el motivele lui, prea erau ungurii libidinoşi şi ipocriţi la curtea de la Viena. Dar asta a fost atunci, acum în evoluţia războiului urmarea alte scopuri, acum ne ameninţa că ne pot transforma doar într-o expresie geografică. În situaţia care ne aflam putea fi o posibilitate. Aşa că, cei pe care soarta i-a pus să conducă şi să slujească poporul român în această grea cumpănă, sub ameninţare au semnat, pentru că vremurile sunt deasupra noastră. În 7 mai 1918, la Bucureşti, şeful guvernului a semnat un armistiţiu foarte greu pentru români, pe care Regele nu l-a ratificat. Regele, Regina, Brătienii, generalii şi armata, nu au părăsit ţara, au rămas uniţi împreună cu poporul.

Vânturile autodeterminărilor

Trebuie să recunoaştem că ideea şi aplicarea autodeterminărilor a apărut în Rusia sovietelor lui Lenin. Imediat Ucraina s-a declarat republică şi s-au iscat nişte perturbări cât un război civil, acolo. În decembrie 1917 Basarabia se declară autonomă şi devine republică. Bolşevicii care, răsăriseră peste tot ca ciupercile otrăvitoare, ies în evidenţă prin atrocităţi mergând până la asasinarea românilor ce militau pentru principiile autodeterminării pe considerente naţionale. Sfatul Ţării noua formă de guvernământ a Basarabiei, cotropită şi anexată de ruşi în 1812, cere ajutor fraţilor români de peste Prut. Cu toată nenorocirea şi sărăcia în care se aflau, nu au ezitat să trimită Armata Română în ajutorul Basarabei pentru a-şi menţine autonomia. Se dau bătălii în serie cu bolşevicii, la Spătăreşti, Mihăileni, Bender şi Ismail până la înfrângerea şi alungarea bolşevicilor din Basarabia. În 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării declară Basarabia independentă iar în 27 martie 1918 Basarabia se uneşte cu România, recunoaşte şi iniţiază aceeaşi reformă agrară. Această unire atât de năzuită, venită într-un moment atât de greu, este cea mai mare dovadă de frăţie naţională, de împlinire a dreptăţii istorice. Şi a fost de bun augur pentru reîntregirea poporului român într-un singur stat.
Drepturile şi libertăţile naţiunilor mici, închistate în mari imperii, mai vechi şi mai noi, au venit şi din Statele Unite în ianuarie 1918 prin faimoasele Paisprezece Puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson specific prin punctele zece şi unsprezece ce se refereau la eliberarea teritoriilor ocupate din România, Serbia şi Muntenegro şi la autonomia naţiunilor din Imperiul habsburgic. Aceste Paisprezece Puncte, pe care le-a expus şi în congresul american au fost viu comentate în Europa, în care forţe militare americane luptau alături de aliaţi din aprilie 1917, în urma declaraţiei de război. Acest document a avut un puternic efect în Austo-Ungaria printre naţiunile înglobate prin uneltiri, ameninţări, războaie, naţiuni care, acum încep să pretindă pace şi autodeterminare. Din partea românilor ardeleni, deputatul Vaida Voievod, din parlamentul de la Budapesta, susţine prin date istorice şi demografice dreptul la autodeterminare a românilor din Austo-Ungaria, la fel au pretins şi deputaţii slovacilor şi croaţilor. Ungurii cad rău în această nouă ordine europeană, pentru că, pe deoparte ei nu au mai fost autonomi de la Bătalia de la Mohacs din1526, practic patru sute de ani, şi ar dori independenţa, pe de altă parte punctul zece din cele paisprezece ale preşedintelui american, cu care aliaţii lui sunt de acord, Ungaria va fi redusă la cât era de fapt şi drept, adică fără Croatia, Slovacia şi mai ales fără Ardeal.

Prăbuşirea Puterilor Centrale vine din Balcani

Generalul francez Franchet d’Esperey, recunoscut pentru palmaresul său militar de pe frontul din Apus, este trimis să întărească şi să preia conducerea Frontului din Macedonia. Aici organizează într-un tot unitar cele 21 de divizii (6 franceze, 6 sârbeşti, 9 greceşti, plus un corp militar al imperiului britanic) şi atacă armata bulgară pe care o înfrânge şi ocupă Sofia. Bulgaria capitulează. Urmează înfrângerea şi capitularea Turciei. Panică la Viena şi Berlin, speranţe la Iaşi. Citez din Istoria lui Mircea Vulcănescu: „Primul ministru francez, Clemenceau, trimite, cu avionul de la Salonic, prin căpitanul Victor Antonescu, un răvaş lui Ionel Brătianu, să fie gata pentru că la momentul oportun, armata română să poată cădea în spatele lui Mackensen.”
Roata războiului a luat-o înapoi foarte repede şi marele „spărgator de fronturi” de altădată stătea, acum, pe malul Dunării româneşti, privind cum curge apă în sens invers retragerii lui. Germania, forţa militară numărul unu a întregului război, se poticneşte atât din interior, saturaţia de război aduce revoltă şi alungarea Kaiserului Wilhelm al Doilea, iar pe frontul de la Răsărit a pierdut doi aliaţi şi peste tot este asaltată de Antantă. Generalul Berthelot, care conduce aripa dreaptă a frontului din Balcani, intră în legătură cu Regele Ferdinand, în vederea reluării războiului pentru eliberarea Regatului şi a Ardealului. În acel moment cele şase divizii româneşti, cât mai rămăseseră nedezarmate în Moldova, pornesc să elibereze Muntenia şi Bucureştiul. Şi Armata Română a pornit spre Bucureşti, au fost printre ultimile picături pe care Germania le-a mai putut suporta înainte de a cere armistiţiu şi încetarea focului. Era 11 Noiembrie 1918.
După această dată pentru poporul român începe înfăptuirea dorinţei fireşti de întregire naţională scăpând din chingile dominaţiei celor trei imperii înconjurătoare: otoman, habsburgic, ţarist, care în urma acestui război se prăbuşesc, confirmându-mi, încă odată observaţia: viaţa imperiilor e mai scurtă decât a popoarelor statornice. În fruntea Armatei Române, Regele Ferdinand, Regina Maria, Generalul Berthelot, intră în Bucureşti după doi ani de ocupaţie, în timp ce forţele centrale se tot duceau de unde au venit, regatul era liber acum unit cu Basarabia. Sfatul naţional din Bucovina votează alipirea la România şi cheamă Armata Română în sprijin şi stabilitate împotriva tulburărilor pricinuite de ucrainenii minoritari şi ruşii bolşevici. Adunarea naţională de la Alba Iulia proclamă unirea Ardealului cu România şi instituie Consiliu Dirigent. Convorbirile cu Adunarea Naţională a Ungurilor nu duc la nici un rezultat. Adunarea Naţională a Saşilor întrunită la Mediaş a votat pentru unirea cu România, păstrându-şi toate drepturile etnice, drepturi ce au fost oferite şi garantate, în mod egal, tuturor minorităţilor din România Întregită, plus împroprietăririle conform reformei agrare regale.

Marele Război a încetat în 1918, Bela Kun începe altul în 1919

Nu se poate vorbi de sfârşitul Primului Război Mondial, pentru România, fără a se scrie şi despre furibundele atacuri ale armatei ungureşti conduse de Bela Kun împotriva României, pentru care Armata Română a trebuit să facă ultima ei campanie militară până la Budapesta pentru a încheia şi acest ultim act belicos, ocazie cu care a luat sfârşit republica sovietică ungară prin fuga marelui ei conducător, nimeni altul decât ardeleanul evreu ungur, Bela Kun.
Bela Kun s-a născut la Lelei, în Nordul Ardealului, în 1886 dintr-o familie mixtă: tata evreu şi mama protestantă. A urmat colegiul calvin din Zalău apoi şi-a continuat studiile la Cluj. În Ardeal, odată cu instaurarea dualismului austro-ungar, s-a înteţit procesul de maghiarizare totală a tuturor şi astfel, în 1904, Moritz Kohen devine Bela Kun pentru istorie. Până la război a făcut ziaristică, fiind un mare admirator al poetului revoluţionar Petofi, apoi a plecat la război cu armata austo-ungară până ce a căzut prizonier la ruşi în 1916. Prizonierii unguri au fost trimişi într-un lagăr în Urali unde Bela Kun a învăţat ruseşte şi a devenit comunist, atât de mare încât a înfiinţat un partid comunist maghiar. Pentru această rapidă transformare din inamic în amicul comunismului, şi a lui Lenin, în 1918 a fost trimis de Comintern, împreună cu tovarăşii lui, la Budapesta să ducă vestea cea bună a comunismului şi să o instaureze şi în Ungaria. A reuşit de minune prin promisiuni economice şi mai ales a realizării Ungariei Mari. În paranteză, când ungurilor li se promite o Ungarie Mare ei intră în transă şi-l urmează cu ochii închişi pe cel ce le face promisiunea, în cazul de faţă a fost Bela Kun, care pentru început a declarat Ungaria republică sovietică în martie 1919 şi a introdus, la fel ca în sovietele lui Lenin, naţionalizarea, colectivizarea şi descreştinizarea. Unii unguri şi-au dat seama în ce au intrat, dar mirajul Ungariei Mari era mai puternic, merita toate aceste sacrificii. Totuşi, a fost o încercare de răsturnare a lui Bela Kun, nereuşită. După această împotrivire Bela Kun a introdus în Ungaria ce urma să fie mare, teroarea roşie cum este cunoscută în istoria lor şi care, după modelul lui Lenin, a dus la înlăturarea cu glonţul a tuturor oponenţilor. Ajuns în această fază de glorie comunistă i-a mai rămas de înfăptuit Ungaria Mare şi Comunistă şi a pornit război împotriva Cehoslovaciei, ocupând o mare parte din Slovacia şi a României ce se instalase în Transilvania până la linia de demarcare provizorie până la Tratatul de Pace. Armata Română i-a respins, dar e greu cu ungurii când e vorba de Ungaria Mare. Bela Kun a avut o promisiune din partea lui Lenin, cel mai mare pacifist, că îl va sprijini armat, atacând pe români prin Bucovina. Odată planul aranjat Bela Kun, sigur pe steaua lui roşie, atacă din nou România, cu vitejii lui unguri comunişti.

35-500x291Foto. Militari romani in Budapesta – 1919
Când Armata Româna a trecut Tisa, ungurii, cu toţii, au strigat ca din gură de şarpe ca sunt invadaţi de mămăligari şi opincari! Şi opincarii, în opinci şi cu pălării de paie în cap, cum descrie Louis Birinyi în „Tragedia Ungariei” Armata Română, i-au tot bătut pe vitejii unguri cu cizme şi pene în cap până ce au ajuns la Budapesta, în august 1919. Bela Kun s-a retras şi opincarii mămăligari, sau invers, l-au urmărit până ce s-a urcat într-un tren blindat şi-a părăsit ce-a mai rămas din viteaza lui armată, fugind cu o parte din tovarăşii săi şi o parte din visteria Ungariei Mari, plus Coroana lui Ştefan cel Sfânt, în Austria. Ceea ce dovedeşte că nu numai opincarii fură ci ceilalţi maghiarizaţi indiferent cât de înaltă le este descendenţa. Opincarii noştri le-au pus o opincă pe parlament, ca amintire, şi aşa doar într-o opincă s-au întors acasă, să se elibereze şi să se bucure de pace şi pământul promis şi înfăptuit de Regele Ferdinand.
Un oarecare Louis Birinsky a scris o carte, câţi nu au scris, şi în capitolul „Jefuirea Ungariei în timpul armistiţiului” descrie în amănunt cum evreii din guvernul contelui Karoly au jefuit Ungaria, apoi a urmat Bela Kun şi tovarăşii lui, iar la urmă, ce a mai rămas din sărmana Ungarie, au curăţat opincarii mămaligari, sau invers, care, din acest capitol aflăm că au venit şi dezbrăcaţi şi acum se îmbrăcau pe alese de prin casele ungureşti. Ceea ce ne duce cu imaginaţia la mirarea lui badea Grigore care când i-o văzut, la întoarcere, a tăt cujetat şi într-un târziu o zîs: „Ni mă, şi la regăţenii aieştea or plecat soldaţi români şi s-or întors birăii ungureşti” Răi pot fi ungurii, dar şi mai răi, necinstiţi şi îngâmfaţi sunt cei ce-i îi laudă să-i instige la rele.
Deocamdată să ne întoarcem unde am rămas cu tovarăşul Bela Kun. A fost arestat la Viena, devalizat de ce luase din republica lui sovietică, el cu tovarăşii lui, şi au fost schimbaţi cu un lot de prizonieri austrieci, deci s-a întors în braţele lui Lenin. În 1921, Cominternul îl trimite în Germania să facă şi acolo o republică sovietică, nu reuşeşte pentru că nu le-a promis germanilor că le va face un Grosse Reich. Ce scăpare, pentru care Lenin l-a catalogat: „les betises de Bela Kun”. Apoi Lenin a murit şi Bela Kun a rămas pe lângă Stalin de unde îşi pâra pe unii tovarăşi unguri care, imediat luau drumul Siberiei sau al glonţului. Totul a fost călduţ, până ce într-o noapte, Stalin a avut un coşmar cu troţkistul Bela Kun, care a doua zi, una din 1937, a fost arestat, după care nu s-a mai auzit nimic de el, pentru că într-o altă zi, dimineaţă a fost judecat şi după masă era deja îngropat. Aici tovarăşul Stalin a greşit, a recunoscut şi şi-a făcut autocritica ca un adevărat comunist ce era. Dacă în loc de glonţ îl punea să taie lemne în Siberia până la războiul care a urmat, îl putea pune prim secretar în Ungaria, unde ungurii îl aşteptau cu braţele deschise pentru naţionalizare, colectivizare şi descreştinizare şi promisa Ungaria Mare.
Această ultimă campanie a Armatei Române, condusă magistral de generalii Moşoiu şi Mărdărescu, începută cu înfrângerea trupelor secuieşti din Munţii Apuseni şi văile Crişurilor s-a terminat cu înfrângerea totală a vitezei armatei sovietice ungare a lui Bela Kun, până la Gyor şi Balaton. E adevărat, consemnat şi în istorii, că un sergent oltean când a pus tricolorul pe Parlamentul din Budapesta a pus şi o opincă, pentru că, peste măsură, ungurii îşi bătuseră joc de vechea noastră încălţăminte dacică, uitând cum au venit ei desculţi în Panonia. Nu are importanţă, păcat este că Armata Română nu s-a oprit la Tisa, atunci Bela Kun le-ar fi dat ungurilor o cumplită porţie de dictatură comunistă de nu mai intra, veci, Horthy pe cal alb în Budapesta! „Dar, aşe o fost voia lui Dumnezeu, să-l încerce pe Horthy, să vadă cum le-o mulţumi opincarilor români pentru că l-o scăpat de Bela Kun. Da-apoi, când o văzut ce o făcut la Ip şi Trăsnea, în tăt Ardealul Românesc, s-o mâniat pe el şi tăt Ungarie Mare i-o dat, păstă bot”
Cât priveşte propaganda ungurimii de defăimare a Armatei Române în această campanie, trebuie contracarată de români cu fapte istorice, cu prezentarea corectă a situaţiei politico-sociale a acelui moment european. Întâi, această campanie a fost făcută la cerinţa aliaţilor pentru a opri răspândirea comunismului în Europa. După doi ani de război mondial, în care am sacrificat atâtea, am suferit atâtea, făcuserăm şi noi saturaţie de război nu ne mai trebuia o campanie în pusta ungurească, în care nu aveam nici un interes, noi nu suntem cotropitori, e o realitate istorică. Dar atunci, în acel an de armistiţiu european, de care Bela Kun nu a ţinut cont, atacând şi Cehoslovacia si România, noi aveam anumite obligaţii faţă de aliaţii noştri, pe care ei ni le-au amintit. Clar. Al doilea, un adevăr comun: războaiele, afară de cele de apărare sau întregirea neamului sunt nedrepte, ceilalţi sunt de condamnat. În ambele cazuri, cu părere de rău, pe lângă lupte se şi jefuieşte. Şi se mai ştie că învinşii suferă mai mult, vae victis, ştiu că şi românii au luat ce le-a căzut la mână, dar nu au jefuit. A fost o mare deosebire între comportamentul Armatei Române în Ungaria şi cel al unor soldaţi din Armata Ungară în Ardealul Românesc: românii au luat, ce au luat, şi au plecat fără să maltrateze sau să ucidă civili, pe când ungurii au ucis cu bestialitate civilii şi apoi au jefuit şi distrus ce nu puteau căra cu ei. Să exemplificăm corect ceea ce am afirmat, facta non verba, cu atrocităţile ungureşti în Ardeal din 1919.

Detaşamentul de mercenari a lui Nandor Urmanczy

Janos Urmanczy era proprietarul a peste 15.000 de hectare de pădure pe versanţi nordici ai Munţilor Apuseni, la Beliş, proprietate care, înainte de năvălirea ungurilor în Ardeal, era tot aici, nu au venit ei cu ea, şi a aparţinut nemului lui Urmănaş. În aceşti ani, Janos avea aici, în Apusenii Moţilor, o mare exploatare forestieră în munte, gatere şi depozite de lemn la Beliş, unde avea şi reşedinţa într-un castel. În timpul războiului, a rămas fără iobagi la aceste munci, în schimb a primit prizonieri italieni, sârbi şi ruşi care trebuiau să muncească la pădure, gatere şi depozite. Când vestea armistiţiului de încetarea războiului a ajuns şi la Beliş, Janos Urmanczy împreună cu familia a plecat la Budapesta, la fratele său, Nandor Urmanczy grof de Topliţa şi parlamentar la Budapesta, tulburaţi de situaţie creată şi îngrijoraţi de viitorul Ungarii Mari. După plecarea lor, prizonierii au dat năvală la administraţie să le dea alimente şi bani de drum să plece acasă pentru că s-a făcut pace. Administraţia i-a refuzat cu sfidare şi i-a trimis înapoi la muncă. Atunci prizonierii s-au revoltat, i-au agresat, au omorât doi dintre ei, au spart magaziile de alimente, au devastat ce le-a căzut la mână şi ce nu au putut lua au dat foc. Un jandarm unguresc a scăpat şi s-a dus până la Huedin de unde a raportat lui Janos Urmanczy ce s-a întâmplat la Beiuş şi a dat vina şi pe moţii care îşi luau şi ei revanşa după toate câte le-au suferit sub Austo-Ungaria. Parlamentarul Nandor Urmanczy, ce îi ura de moarte pe românii ardeleni, cu acordul Ministrului de Război, Jaszi, de la Budapesta, imediat a organizat un detaşament de mercenari dintre foştii soldaţi ungari sub comanda căpitanului Antal Dietrich şi bine înarmaţi au plecat cu un tren special spre Ardeal, la Beliş.
După Ciucea, în Halta Bologa erau mai mulţi români, în treaba lor, pe care mercenarii lui Nandor Urmanczy i-au înconjurat, i-au urcat cu forţa într-un vagon şi au pus pază. În următoarea haltă, la cariera de la Morlaca, se aflau alţi români, pe aceştia nu i-au mai urcat în tren, au pus mitraliera pe ei şi i-au secerat acolo pe peron, plecând mai departe. La Huedin au fost primiţi de ungurii localnici ca nişte eliberatori cu muzică, cuvântări, coruri patriotice, bunătăţi. Căpitanul, să impresioneze şi mai mult asistenţa, i-a dat jos pe românii luaţi ostatici de la Bologa şi a dat ordin să-i execute, fără vină, fără judecată, numai pentru că erau români. Să se ştie ce se va întâmpla cu toţi românii ardeleni, acum că a sosit el să facă dreptate ungurească. Au scăpat de împuşcare datorită unui avocat ungur. Îmi pare rău dar nu i-am găsit numele, păcat, făcea parte dintr-o specie ungurească rară, ce între timp a dispărut. Totuşi, căpitanul nu s-a lăsat, a pus să fie bine bătuţi românii, spunând, cu rânjet barbar, că acum e rândul lor să dea un spectacol pentru gazde. A fost un spectacol de barbarie după toată nelegiuirea ungurească, doi români au murit după aceste bătăi. Când au văzut cum ştiu honvezii să bată, mulţi unguri din Huedin i-au admirat şi s-au înrolat şi ei, mercenari cu 300 de coroane pe zi, şi au plecat mai departe până la Călăţele, unde au debarcat şi au luat-o pe jos, în sus, spre Beliş. Pe drum au întâlnit un bărbat cu o muiere, i-au întors din drum şi pe urmă i-au împuşcat, bravând că sunt cu doi români mai puţini în Ardeal.
În seara zilei de 7 noiembrie 1918, de Sfinţii Mihai şi Gavril, detaşamentul de mercenari unguri a declanşat un adevărat masacru barbar împotriva moţilor din Beliş şi din în împrejurimi. A doua zi moţul Nicolae Neagu, îngrijitor acolo, a fost trimis cu carul să strângă cadavrele de pe drumuri şi case şi să le aducă la fostul depozit de cherestea ce se transformase în jăratic şi să-i arunce în acel jăratic, să-i ardă ca pe rug, iar Todea Gheorghe Dodu a fost obligat, sub ameninţarea armei, să ajute la aruncarea cadavrelor în jăratic, să pună lemne pe ei, să ardă. Numărul morţilor la Beliş, este specificat în Procesul Verbal al Comisei Mixte Româno-Ungară venită de la Cluj să cerceteze această atrocitate şi la punctul 4, scrie: „La ordinul căpitanului Dietrich, 20 de cadavre, între ele 3 femei, au fost puse pe rug pe jăraticul depozitului incendiat, cu scopul de a fi arse”. Aceasta este cifra dată de Comisia Mixtă, dar în primăvara următoare în pădurile din împrejurimi s-au găsit mai multe cadavre, ceea ce ridică cifra masacrului de la 20 la 40. Vinovăţia detaşamentului de mercenari, organizat şi finanţat de Nador Urmanczy, este menţionată în acelaşi Proces Verbal al Comisiei Mixte Româno-Ungară la punctul 3: „Detaşamentul a împuşcat în mod statorial oamenii, deşi starea de asediu nu era proclamată”. Clar, şi să amintim pe cei seceraţi cu mitraliera în halta carierei de piatră, a celor ce au murit în bătaie la Huedin, a cadavrelor din împrejurimile Belişului. În retragerea lor de la Beliş, în gara Poeni au prins pe sublocotenentul român Tamaş, l-au bătut, i-au tăiat urechile şi l-au pus s-şi sape groapa lângă calea ferată, înainte de a-l omorî i-au scos ochii şi l-au lăsat acolo. Aceste abominabile masacre, cu arderi pe rug a unor civili, neînarmaţi, în secolul XX a făcut ocolul Europei şi a indignat opinia ei publică. Toate acestea au devenit motivul esenţial al întreruperilor convorbirilor româno-ungare de la Arad. În acest sfârşit de an 1918, faptele acestui detaşament de mercenari şi jandarmi ungureşti care omorau fără discernământ români, l-au determinat pe Iuliu Maniu, pe bună dreptate, să hotărască desfacerea totală de ungurime. (Urmează ep.4)

Arhimandritul Roman Braga – In Memoriam (1922-2015)

Posted by Stefan Strajer On May - 1 - 2015

Arhimandritul Roman Braga – In Memoriam (1922-2015)

Arhimandritul Roman Braga a plecat la Domnul în dimineaţa zilei de 29 aprilie 2015 la vârsta patriaharlă de 93 de ani. A fost unul dintre fruntaşii vieţii spirituale româneşti din comunitatea românească din statul american Michigan. Redăm un text despre viaţa biografică din cartea „Românii americani la Marile Lacuri” (de Ştefan Străjeri):

Părintele Arhimandrit Roman Braga(1) s-a născut în Codriţa, Judeţul Lăpuşna, Basarabia, la 2 aprilie 1922, fiind cel de al şaptelea copil al lui Cosma şi al Mariei. Clasele primare le face în satul natal (1930-1934). A intrat de tânar, la 12 ani, ca frăţior la Mânăstirea Căldăruşani de lângã Bucureşti. În următorul an se înscrie la Seminarul de la Cernica. După desfiinţarea acestuia, în 1940, se transferǎ la Seminarul Central din Bucureşti, iar ultimul an îl incheie la Seminarul Teologic din Chişinău (1943).

Întorcându-se în Bucuresti, între anii 1943 şi 1947 urmează atât cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie cât şi pe cele ale Seminarului Pedagocic „Titu Maiorescu”. Absolvă Facultatea de Teologie din Bucureşti cu menţiunea „magna cum laude” în 1947. Obţine certificatul de profesor de Limba Românǎ şi Religie. Urmează cursurile anului I de doctorat la Facultatea de Teologie din Bucuresti.

ArhRomanBragaEC

 

Arhimandrit Roman Braga (1922-2015)

Pe 16 iulie 1948 începe calvarul închisorilor din timpul regimului comunist. Este arestat înscenându-i-se o posibilă legatură cu mişcarea legionară, deşi Roman Braga nu era legionar.

După un an de cercetări şi anchetări la Ministerul de Interne şi la Jilava, este condamnat la 5 ani temniţă grea pentru omisiune de denunţ şi ajutor. Cunoaşte teroarea „reeducării” de la Piteşti şi apoi distrugerea fizică şi morală din lagărele de muncă forţată de la „Canal”, la colonia Peninsula. Este eliberat în 1953, cu domiciliu obligatoriu în Bucureşti. Între timp reuşeşte să meargă pe ascuns la Iaşi, unde se afla sora lui Maica Benedicta. Mitropolitul Sebastian Rusanu îl cǎlugǎreşte la 2 ianuarie 1954 şi îl hirotoneşte întru diacon la 6 ianuarie acelaşi an.

Următorii cinci ani au fost roditori în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.

În anul 1959 începe un nou val al arestărilor aşa-zise politice de care nu scapă. Sub închipuite învinuiri, anchetat timp de un an de zile, este acuzat în final de singura vinovăţie că a făcut parte din „grupul” Rugului Aprins de la Mânăstirea Antim, în timpul studenţiei. Este condamnat la 18 ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru activitate duşmănoasă la adresa regimului „democrat” comunist. Execută în Balta Brǎilei, la colonia Salcia, numai cinci din ei, fiind eliberat cu ocazia amnistiei generale a deţinutilor politici, din 1964.

După eliberare a urmat un timp de pelerinaj, prin Episcopiile şi Mitropoliile României, unde era primit cu indiferenţă şi chiar izgonit. Dar prin mila lui Dumnezeu i se aprobă Episcopului Valerian Zaharia de la Oradea sǎ-l hirotonească preot. Un timp lucrează la arhiva Episcopiei. La 1 ianuarie 1965 este instalat ca preot la Negreşti, Ţara Oaşului, unde funcţionează timp de trei ani. Este mutat la Parohia din comuna Sârbi, lângă Oradea, ca în final să fie trimis misionar în Brazilia. Slujeşte ca preot pentru comunitatea româneascǎ din Sao Paulo, Brazilia în perioada 1968-1972.

În anul 1972 episcopul Valerian Trifa (ROEA) îl cheamã la Episcopia de la Vatra. Aici timp de 7 ani se ocupă de educaţia religioasă a copiilor, traduce texte religioase din românǎ în engleză şi transpune cântările bisericeşti pe texte englezeşti.

Este numit preot la parohia „Sfânta Treime” din Youngstown, Ohio în octombrie 1979, şi apoi la Catedrala „Sfântul Gheorghe”, din Southfield, Michigan în ianuarie 1982.

Slujeşte ca preot şi duhovnic în perioada 1983-1988 la Mânăstirea „Schimbarea la Faţǎ” din Ellwood City, Pennsylvania, iar în 1988 se retrage la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, Rives Junction, Michigan.

Părintele Roman Braga a avut largi preocupări teologice culturale. Colaborează la periodicile creştine din care amintim „Solia” (The Herald), editează jurnalul monahal „Rugul Aprins” (The burning bush) şi revista teologică „Lumină lină” (1991). A publicat cărţile: „Pe drumul credinţei” (On the Way of faith) la HDM Press Inc. ediţie îngrijită de PC Stareţă Maica Gabriela, (1995, 2006); „Trepte duhovniceşti – Interviu cu Părintele Roman Braga”, Editura Arhiepiscopiei Ordodoxe Române (1998), „Exploring the Inner Universe”, HDM Press (1996, 2001).

Despre Roman Braga:

A fost uimitoare noaptea aceea…, cu pǎrintele Roman Braga. O noapte de revelaţie, într-adevǎr, ca o eurofonie. Adicǎ acest preot, cu figura de icoanǎ, cu pǎrul alb, cu barba albǎ colilie şi un zâmbet neşters pe faţǎ, de o inteligenţǎ strǎlucitǎ, la curent cu fiecare problemǎ politicǎ europeana, americanǎ, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era întru Christos, totul era admirabil, totul era nǎdejde, totul era credinţǎ şi totul era posibil. Ei, o astfel de fǎpturǎ, cu totul, cu totul speciala, ar trebui multiplicatǎ pentru vindecarea rǎnilor noastre.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga)

„Roman Braga şi-a dedicat întreaga lui viaţǎ în a sluji pe Dumnezeu. Prin armonia şi cumpǎtarea cugetǎrii, prin ascendentul moral şi marele talent duhovnicesc, cât şi pentru exemplul sǎu de totalǎ dǎruire în slujba Bisericii şi a oamenilor, acest Apostol al lui Hristos se impune ca o nobilǎ întrupare a unui om superior, care ştie instinctiv sǎ armonizeze gândul cu gestul, sǎ adapteze teoria la practic şi sǎ transforme golgota suferinţelor în optimism şi seninǎtate.” (Pr. Constantin Alecse)

„Orice cinste omeneascǎ s-ar acorda Pǎrintelui Roman pentru duhovnicia sfinţiei sale, sunǎ ciudat, deoarece viaţa sa jertfitǎ lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Cǎruia i s-a jertfit. Totuşi, la iniţiativa IPS Arhiepiscop Nathaniel, Mitropolitul Teodosie al Bisericii Ortodoxe în America i-a acordat o Gramata sinodalǎ şi o medalie a Sfântului Inocent, din bronz. Pe cea de aur a Duhului Sfânt, Dumnezeu i-a dǎruit-o de mult.” (Dinu Cruga)

Prea Cuviosul Pǎrinte Roman Braga, indiferent unde îl întâlneşti, la Sfânta Liturghie, la spovedanie, când conferenţiazǎ, când acordǎ un interviu, sau pe aleea mǎnǎstirii, îţi apare ca un chip sfânt, trǎitor în duhul filocalic al isihiei, radiind o luminǎ taboricǎ.

Cuvintele lui au o vibraţie blândǎ, sunt aureolate de o iubire nemǎrginitǎ. Totul în jurul Sfinţiei Sale devine mirific, ponderabilitatea dispare şi o stare de plutire spre înǎlţare se instaleazǎ pe nesimţite, ca o tainǎ duhovniceascǎ.

Dacǎ încerci sǎ-l apelezi cu un subiect, care te urmǎreşte ca o obsesie, pǎrintele se dǎruieşte în explicaţii şi ideea devine aşa de simplǎ şi de clarǎ încât rǎmâi privind dincolo de cele lumeşti. Este o desǎvârşitǎ împlinire a cuvântului, în fapt o sfântǎ transfigurare…” (Alexandru Tomescu)

(1)Alexandru Tomescu, „Roman Braga” www.alternativaonline.ca, Toronto, 30 iulie 2011. Surse alternative: Dan Fornade, „Românii din America: 500 de personalităţi din SUA şi Canada”, Danway Publications, Montreal, 2000, p.60. Calendarul Solia, 1992, The Romanian Orthodox Episcopate, Grass Lake, Michigan, p.308; Pe drumul credinţei, HDM Press, 1995.

Vara războaielor mari (I)

Posted by Stefan Strajer On March - 29 - 2015

Vara războaielor mari (I)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Eram la volan, când la radio am auzit un comentariu despre împlinirea a o sută de ani de la începutul Primului Război Mondial. Era un comentariu plat, o umplutură a zilei de 28 Iulie 1914, când Austro-Ungaria a tras prima salvă de tunuri a începutului unui război cum nu a mai fost – unul mondial. Crainica citea cu o voce dezinteresată, monotonă ca roţile neunse a unui car cu boi pe un drum cu praf de vară de o palmă. O auzeam tot mai slab şi îndepărtată, la fel ca pe un car hodorogit ce se pierdea de-a lungul drumului, pentru că în mintea mea se auzeau tot mai tare tobele evenimentelor acelui război.

Eu nu am trăit acel război, bunicii mei l-au făcut şi a rămas încrustat în ei pentru tot restul vieţii lor. Bunicu’ Aurel, tatăl Mamei, era cătană la împăratul Franz Iosiph şi, îndată ce italienii au declarat război Austro-Ungariei, a plecat cu divizia lor pe front tocmai în Slovenia unde s-a desfăşurat Soska Fronta cum l-au numit slovenii, majoritari acolo, dar parte a Austro-Ungariei, cunoscut în istorie ca Isonzo Front ce a durat continuu trei ani, având ca singur rezultat o jumătate de milion de morţi şi răniţi în total. Un iad în tranşee spunea Bunicul Aurel, din care a scăpat că s-a rugat tot timpul, spre deosebire de celălalt bunic, tata Tatei, care a scăpat că avusei zâle. A scăpat cu viaţa, dar a fost grav rănit, pierzându-şi un ochi. El povestea mult mai mult despre război; despre ofiţeri şi soldaţi, despre cum trecură ei Carpaţii şi cum îi bătură ei pe boanghine, la început că pe urmă îl răniră şi-l lăsară la vatră. Eram copil şi când îl ascultam cum povestea aveam impresia că, de aia ne-au bătut, la urmă, nemţii pentru că nu mai era el în faţa lor. Pe urmă m-am luat cu şcoala, cu cartelele de pâine şi ulei, cu învăţatul limbii ruse cântând, cu istoria şi geografia URSS-ului, adică uniunea republicilor socialiste sovietice, învăţând toate realizările şi biruinţele lor. Noi doar aplaudam puternic, scandam lozinci şi manifestam pentru ei. E drept că între timp am aflat cum ne-au luat ruşii Basarabia, ungurii s-au crezut stăpâni pe Ardeal, austriecii au luat o parte din Moldova lui Ştefan cel Mare şi i-au zis Bucovina, dar noi tăceam, aplaudam, scandam şi manifestam, în frunte cu Dej, Ana Pauker şi Laszlo Luka. Pe urmă am aflat tot mai multe despre istoria noastră cea de toate zilele, cea adevărată, dar numai prin grai viu, în şoapte.

Abia în 1980, când am ajuns aici, în vestul sălbatic al Canadei, am început să citesc pagini din istoria românilor ce ne-au fost ascunse, interzise în România. În 1984 A.R.A. (Academia Româno-Americană, al cărei membru asociat eram) a editat la Davis – California Istoria Românilor – de la origini până în zilele noastre – de Vlad Georgescu şi mi-am comandat şi eu volumul. Am fost bucuros când l-am primit şi l-am citit cu încordare şi nesaţ. Îl răsfoiesc şi acum, când memoria nu mai poate duce pe toate pe care i le-am pus în cârcă, dar ştiu că în această istorie toate sunt clare şi la locul lor. Pe urmă i-am citit şi alte cărţi de istorie, pentru că le scria într-un stil personal, reuşind să sistematizeze esenţialul în aşa fel încât evenimentele decurgeau continuu pe o albie logică. Pentru mine, cititorul de istorii, rămâne un foarte bun istoric român şi nu m-au interesat ţesăturile împletite, două pe faţă, două pe dos, în jurul carierei sale, de la cercetător istoric al Muzeului de Istorie Româno-Rus din Bucureşti până la director al secţiei române de la Postul de Radio Europa Liberă din München. Regret că a sfârşit atât de tragic, cunosc semnele şi evoluţia unei tumori cerebrale, este o tortură a minţii şi sufletului, iar în ultimile luni rămâne doar o inimă care mai bate într-un corp decapitat de percepţie, inteligenţă şi cultură, în cazul lui de o vastă cultură. Se consideră, de către apropiaţii săi, că acest sfârşit a fost indus de braţul lung al revoluţiei. Se prea poate, având în vedere că de peste patruzeci de ani dictatura comunistă, instalată cu forţa în România, se preocupa intens şi criminal de anihilarea inteligenţei şi culturii naţionale româneşti.

Vlad Georgescu, în istoria sa scriind despre România în Primul Război Mondial, face un sistematizat şi edificator preambul al dorinţei românilor de întregire pe vechea lor vatră dacică. Începutul acestui preambul, numit elocvent naşterea conştiinţei naţionale, îl atribuie munteanului de origine transilvăneană Naum Râmniceanu la începutul secolului al XIX-lea, la care s-a alăturat imediat transilvăneanul bucovinizat I. Budai Deleanu. După un sfert de veac au vorbit şi scris despre unirea celor trei principate A.C. Golescu-Albu şi Ion Câmpineanu. Apoi a urmat valul revoluţionarilor paşoptişti, care în mai 1848, la Blaj au proclamat, printre voinţele lor, şi noi vrem să ne unim cu ţara! Termenul de România Mare a fost creat de Dinu Brătianu în 1852 şi de atunci s-a răsfrânt continuu şi tot mai puternic în mintea şi sufletul românilor, fiind absolut firesc din punct de vedere istoric, geografic, demografic. În 1871, la mormântul lui Ştefan cel Mare, Xenopol a ţinut un însufleţit discurs despre marea şi inevitabila unire. Apoi la Bucureşti a apărut Liga Culturală ce a sprijinit ideile unirii, ale ardelenilor români, la care s-a alăturat şi Partidul Liberal, chiar şi unii conservatori, cu excepţia unor care nici nu mai trebuie menţionaţi. În timpul celor doi ani de neutralitate, liberalii au avut întâlniri cu reprezentanţi ai Antantei care le-au promis sprijin militar şi satisfacerea cerinţelor de unire după încheierea războiului. Războiul românesc pentru unire a pornit cu mult elan şi succese împotriva Austro-Ungariei până la apariţia celor două armate germane şi a încă două armate inamice: turcă şi bulgară. Vlad Georgescu subliniază buna ţinută combatantă a Armatei Române, nerespectarea promisiunilor făcute de aliaţi la începutul războiului şi mai ales dezastrul bolşevic, când ruşii din aliaţi devin inamici, şi astfel Moldova la sfârşitul anului 1917 era încercuită numai de armate duşmane, ofensive.

Într-o istorie a românilor „de la origini până în zilele noastre” de numai patru sute de pagini, Vlad Georgescu a trebuit să se limiteze la numai opt pagini despre marele război, aşa că am cercetat şi alte surse englezeşti, la vremea aceea, încă, citeam cu dicţionarul lângă mine.

***

Este adevărat că în zilele noastre omenirea e din ce în ce mai puţin interesată de istorie, datorită preocupărilor societăţi noastre avansate (?!!) suprasolicitată în aglomeraţia ei, de competiţia ei, reală sau fabricată, nu prea ne mai lasă timp să privim înapoi prin istoriile trecute. Şi totuşi cu cât ne trece timpul fiecăruia, mulţi dintre noi ne oprim din vâltoarea zilnică şi ne aducem aminte de istoriile străbunicilor şi bunicilor, ale neamului nostru şi ale altora, ce s-a schimbat de atunci, întrebându-se cum şi de ce, şi aşa se trezesc că pun mâna pe o istorie sau alta. Pe lângă această cale spre istorie, mai sunt destui ce ştiu şi cred, că într-adevăr, citind istorie trăiesc şi anii ei, ceea ce e mult mai mult decât viaţa lor de toate zilele.

Citind istorie trăiesc şi anii ei. Trăiesc anii bunicilor mei, ce au fost soldaţi ai Primului Război Mondial început dintr-o scânteie(!?!). Tot timpul sar scântei, dar numai unele sunt alese de cei ce conduc lumea să declanşeze un război, şi odată cu începutul secolului XX, puterile europene căutau cu lumânarea aprinsă o scânteie să mai înceapă un război mare, nu doar încăierări balcanice. Şi au ales-o pe cea din 28 iunie 1914 din Sarajevo, Bosnia-Herţegovina ce făcea parte din Austo-Ungaria la acea vreme.

Atentat

Foto. Atentatul din Sarajevo

Gavrilo Princip, un tânăr sârb de 19 ani, a reuşit să-l asasineze pe prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand şi pe soţia lui, prinţesa Sophia. Această scânteie a fost pretextul războiui mondial. Tot de prin istoria, auzită şi citită, ştim că după Revoluţia din 1848, atentatele la capetele încoronate sau la cele ce urmau să fie încoronate erau la ordinea zilei, o modalitate de încercare de rezolvare a marilor nedreptăţi sociale. Să nu dăm o listă întreagă, să menţionăm doar atentatul asupra împăratului Franz Joseph şi asasinarea soţiei sale, Sisi, sau adevărul despre sinuciderea fiului lor, Rudolf.

Cine a fost Gavrilo Princip şi de ce a făcut parte din conspiraţia împotriva viitorului moştenitor al tronului Austro-Ungar? Cel mai bine îl caracterizează propria să declaraţie de la proces: „Eu sunt un naţionalist iugoslav, ce năzuiesc la unificarea tuturor iugoslavilor şi nu-mi pasă ce formă de stat va fi, dar trebuie eliberată de Austria”. Acesta a fost ţelul vieţii sale din moment ce Bosnia şi Herţegovina au fost anexate Austro-Ungariei, în 1909. Era elev la un gimnaziu din Sarajevo când, în 1912, a fost exmatriculat pentru că a manifestat împotriva autorităţilor austro-ungare. A plecat pe jos la Belgrad, un drum de aproape 300 de kilometri, ca să se alăture Mâinii Negre cea mai conspirativă organizaţie sârbă anti-otomană şi anti-habsburgică, ungurii fiind consideraţi numai jandarmii josnici ai habsburgilor. Iniţial, Gavrilo Princip a fost respins din punct de vedere fizic, dar văzându-l atât de determinat a fost acceptat şi trimis într-un centru naţional secret de pregătire paramilitară.

Când s-a anunţat în Sarajevo vizita înaltului cuplu habsburgic, cei şapte tineri naţionalişti erau deja pregătiţi şi i-au   aşteptat de-a lungul traseului să-i asasineze. Pe cât de mare era misiunea la care se angajaseră voluntar, tot pe atât de puternică era tensiunea şi emoţiile care îi stăpâneau. Aşa se face că primul conspirator nici nu a mai avut tăria să apese pe trăgaci, şi coloana celor şase maşini a trecut mai departe. Al doilea a aruncat o grenadă asupra maşinii în care se afla Franz Ferdinand şi soţia sa, şoferul a sesizat şi a accelerat aşa încât grenada a explodat în următoarea maşină, rănind ocupanţii şi câţiva privitori din schijele grenadei. Panică totală, tânărul atacator a înghiţit o capsulă de cianură şi a sărit în râu în ideea de-a se sinucide să nu cadă în mâinile poliţiei. Destinul nu a fost de partea vrerii sale, capsula de cianură era expirată, deci fără efect, iar apa râului era foarte mică aşa că a fost imediat prins. Ceilalţi cinci nu au mai putut să acţioneze datorită vitezei convoiului şi panicii de pe traseu. S-au retras decepţionaţi. Părea un atentat eşuat şi, să zicem din nou, că destinul a vrut altceva. După recepţia, care de fapt nu a mai avut nimic din ceea ce fusese pregătit, Franz Ferdinand a hotărât să meargă la spital să se intereseze de starea celor răniţi din anturajul lui. Ideea sa a fost imediat interpretată ca un gest de înaltă ţinută monarhică, s-a pregătit un traseu ocolitor şi au pornit spre spital. Ce trist e când o hotărâre este învinsă de o întâmplare – Publilius Syirus. La o intersecţie, şoferul a luat un viraj greşit, a realizat, a oprit să întoarcă, dar exact acolo, absolut din întâmplare se afla Gavrilo Princip, care automat a scos pistolul si de la nici doi metri i-a împuşcat mortal pe amândoi viitori monarhi. Imediat a luat pastila de cianură, dar şi a lui a fost expirată, atunci a vrut să se împuşte, dar cineva i-a prins puternic mâna, a ameţit. Totul a fost o clipă de clipă, surprinzătoare, încât pe Gavrilo Princip nici emoţiile nu au mai avut timp să-l cuprindă, abia pe urmă şi de altă natură. A fost duminică, 28 iunie 1914.

În 28 iulie, Austro-Ungaria având pretextul mult aşteptat, a dat un ultimatum formal şi a început războiul de pedepsire a Serbiei. Ce nesocotinţă de cap senil încoronat, ce nenorocire mondială, când prinţi moştenitori de tron imperial se găseau pe toate drumurile Austriei! Ce de capete încoronate şi-au declarat război unii altora, în câteva zile, de parcă dăduse strechea în ele. Dăduse de mult, acum îi mânca pielea şi-i lovise nebunia de-a mai împărţi încă odată lumea, în care fiecare să apuce o halcă mai mare. După patru ani de streche, a celor mai încoronate capete imperiale, saturaţia de război mondial şi epuizarea a adus sfârşitul, în care cei ce se credeau mari învingători de la început au fost învinşi. Nu e de vină Gavrilo Princip, el a fost doar scânteia aleasă de capetele încoronate ca să înceapă marele război.

Gavrilo Princip fiind numai de 19 ani, după legile imperiului habsburgic nu putea fi condamnat la moarte, doar la închisoare pe viaţă. Ştim, tot din istorie, că sunt mari diferenţe de condamnări, unele se termină în sala de judecată şi altele continuă în închisori, mai ales cele politice. Gavrilo Princip a fost încarcerat în Boemia, în condiţii bestiale, a făcut o tuberculoză cu evoluţie rapidă, pulmonară şi osoasă, o formă galopantă cum se numea la vremea aceea. Într-un moment avansat i-au amputat şi un braţ, degeaba. Era braţul cu care a comis asasinatul şi bineînţeles s-a interpretat prin prismele credinţei creştine. Când a murit înainte, de-a se termina războiul, mai avea doar 40 de kilograme atât de mult l-au denutrit. L-au înmormântat într-un loc ascuns. Mult mai târziu, unul din gardieni, un ceh, a dezvăluit locul şi a fost dezhumat, era de acum doar un schelet friabil căruia îi lipsea mâna şi antebraţul. L-au reînhumat la Saraievo.

Şi acum o altă pagină care ne demonstrează de ce suntem în stare noi, cei de pe cel mai civilizat şi avansat continent, cum ne luptăm noi şi cu morţii, nu numai cu viii. În timpul războiului, al cărui pretext, nu cauză, a fost Gavrilo Princip, casa în care a locuit în Sarajevo a fost distrusă, de către cei rămaşi fără de acel prinţ moştenitor, cu toate că după ce a murit împăratul s-a găsit alt împărat. Împăratul e mort, trăiască împăratul! După război, într-adevăr iugoslavii s-au unit cu toţii într-un singur stat aşa cum năzuise Gavrilo Princip, şi imediat i-au reconstruit casa şi au făcut-o muzeu. În 1941, Germania a invadat Iugoslavia iar Sarajevo a devenit parte a Croaţiei, stat independent, şi fiind croaţii mai catolici, superiori ortodoxului Gavrilo Princip, i-au dărâmat casa, să se şteargă ceva din istorie, necunoscând axioma că din istorie poţi ascunde, pentru un timp, evenimente sau personalităţi dar nu le poţi şterge. După terminarea şi celui de-al Doilea Război Mondial, Croaţia a reintrat ispăşită sub dictatura comunistă a lui Tito iar casa lui Gavrilo Princip a fost din nou refăcută în muzeu, un timp. Acum recent, în războiul pentru scindarea Iugoslaviei în părţile de dinaintea primului război, era de aşteptat ca să nu mai rămână nici casa lui întreagă. Jos cu ea, doar la proces Gavrilo Princip a spus: „năzuinţa mea este ca toţii iogoslavii să fie uniţi într-un stat”, ceea ce nu mai era politicaly correct după 1990. Acum, datorită grijii militare a Statelor Unite au ajuns şase state mititele, dar fericit de democratice la fel cum a fost şi prima femeie secretară de stat, Madeleine Albright.

***

Proprietarul editurii Coresi, domnul Nicolae Constantinescu, un om deosebit şi recunoscut în Exilul Românesc, aşa se numeau atunci, între 1940 şi 1989, românii care au scăpat, cum au scăpat, din lagărul comunist şi au continuat să se manifeste împotriva dictaturii comuniste, puternic anti-românească în primul deceniu de după război, când ne-au distrus întreaga suprastructură naţională. Era legionar, codrenist, ce a plecat din România doar cu haina de pe el, dar fiind un spirit întreprinzător a făcut o bună avere în Europa apuseană. Din averea făcută a cumpărat o tipografie, la   Freiburg in Br.- Germania, pe care a pus-o la dispoziţia românilor, editându-le scrierile, editând cărţile culturii româneşti ce erau interzise în RPR (Republica Populară Romînă, adjectiv cu î din i!) ce a devenit, odată cu Ceauşescu, RSR (Republica Socialistă România, substantiv cu â din a!).

Nicolae Constantinescu a fost un mare patriot şi un binefăcător al românilor ce doreau să citească ceea ce era interzis în ţară. Dânsul mi-a oferit Războiul de întregire a Neamului scrisă de Mircea Vulcănescu, interzisă în Ţară, pe care a editat-o în 1985 la Freiburg in Br. Locuia în Elveţia la Viganello, venea foarte des la Freiburg, unde ne-am şi cunoscut. Era foarte activ în exil, şi-a cheltuit o mare parte din avere pentru a da cărţi românilor, mai ales celor din generaţia mea, ce aveam un minim de cunoştinţe istorice, politice şi culturale româneşti în bagaj. Un timp am fost şi în corespondenţă, pe vremea aceea eram cu toţii epistolari. Era un generos distinct, un Badea Cârţan un secol mai târziu, urmărit, ameninţat şi hărţuit de securişti prin oamenii lor, fiindcă multe uscături erau şi-n exilul românesc. Târziu, când am aflat că s-a dus, mi-a părut rău şi din nou mi-a venit în minte, ceea ce îl mai rugasem, de mai multe ori în trecut, pe Dumnezeul Nostru, al creştinilor, că nu trebuia să accepte ideea judecăţii de apoi, cândva în ceruri, ci trebuia făcută la sfârşitul fiecăruia aici, pe pământ în faţa noastră a muritorilor de rând, să aflăm totul unii despre alţii, aşa am fi devenit mai buni creştini, cum a fost Nicolae Constantinescu.

Mircea_Vulcănescu

Foto. Mircea Vulcanescu

Mircea Vulcănescu a fost o minte şi un caracter marcant al secolului XX Românesc. În RPR şi RSR nu se vorbea în public despre el, nici în universitate sau academie, era un proscris, deci a fost omorât cu zile iar opera lui distrusă, interzisă. Abia, aici, în străinătate am aflat cine a fost Mircea Vulcanescu de la poetul, eseistul, scriitorul Horia Stamatu, care i-a făcut o prezentare academică autorului istoriei Războiului de Întregirea Neamului, binevenită pentru generaţia noastră, pentru posteritate. Mircea Vulcănescu a fost superior dotat intelectual şi şi-a însumat o vastă cultură de la cea literară la cea sociologică şi filosofică. Cultura şi-a manifestat-o oral fiind un remarcabil orator, conferenţiar, cadru didactic universitar, iar prin scris a lăsat o vastă operă de la poezie şi eseuri la studii religioase şi filozofice. A fost filosof, a avut sistemul lui filosofic pe care-l prezintă în scrierile sale „Despre spiritul românesc”, despre „Ethosul nostru” sau „Omenia ce presupune în primul rând incoruptibilitatea raţiunii, cel mai înalt dar al omului’’. Originală şi superioară definiţie a omeniei. Horia Stamatu scrie că era un creştin convins şi adânc iniţiat, dar respingea categoric amestecul creştinismului cu politica. Îmbrăţişez ideea, fiindcă amestecul uneia cu alta duce la imoralitate. Dar ceea ce am notat separat, pentru că trebuie reţinut şi transmis mai departe românilor şi preoţimii sale, este: „Fără să fie „mistic” sau „mesianic”, poporul nostru este însă un popor pios, cu adânc simţ religios’’. Cea mai frumoasă caracterizare făcută vreodată poporului român, aşa este, aşa ar trebui să rămână. Din nefericire, destrămarea acestei însuşiri divine pleacă de la comportamentul unor prelaţi ce şi-au pierdut din pioşenie.    

Mircea Vulcănescu ca înalt funcţionar de stat, director general al vămilor, a fost destoinic, competent şi corect. Pentru aceste calităţi a fost demis din funcţie dând dovadă de incoruptibilitatea raţiunii: a dezvăluit contrabanda cu ţigări şi alcool făcută de un ministru. Pentru aceeaşi incoruptibilitate a raţiunii, cel mai înalt dar al omului, Ion Antonescu l-a numit secretar de stat în Ministerul de Finanţe al guvernului său. Mircea Vulcănescu s-a achitat corect de această funcţie, fiind unul dintre negociatorii comerciali cu Reich-ul lui Hitler, care pe produsele noastre ne-a înzestrat militar Armata a IV-a, plus 8 (opt) vagoane de aur, pe care URSS-ul le-a confiscat imediat ce a ajuns la Bucureşti în august 1944, preţul eliberării de sub faşişti! Nimeni de la monarhie sau guvern nu a avut curajul să întrebe în baza căror legi internaţionale au avut acest drept de tâlhărie. După doi ani, Mircea Vulcănescu a fost arestat, în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu şi condamnat la 8 (opt) ani temniţă grea. Dar, ştim de acum, condamnaţii politici sunt condamnaţi de două ori: întâi de justiţia obedientă şi a doua oară în închisoare, unde subordonaţii execută a doua condamnare, prin condiţiile de detenţie. Lui Mircea Vulcănescu i s-au aplicat condiţiile de moarte şi a murit, cerând: Să nu ne răzbunaţi. Nu e vorba de răzbunare, nu suntem nici ruşii pravoslavnici nici sovieticii eliberatori, dar o judecată dreaptă trebuie făcută. Acest popor pios, Doamne, are si el dreptul la dreptate pe acest pământ.

***

Când, în iulie 1914, s-a pornit războiul de pedepsire a Serbiei nimeni nu credea că va avea o asemenea amploare şi durată, dar odată intrate în el marile imperii – german, britanic, rusesc şi otoman – războiul şi-a schimbat motivaţia iniţială în scopuri de dominaţie şi reîmpărţire a lumii. Regatul Român a rămas neutru, neutru doar în fapt pentru că politic era un adevărat război între antantofili ce optau pentru unirea cu Ardealul şi Banatul şi germanofili care vedeau calea spre dezrobirea Basarabiei. Antantofili aveau în faţă un mare obstacol: tratatul regelui Carol Întâi cu Imperiul Austro-Ungar prin care eram legaţi de a fi de partea lui în caz de război. Trebuie adăugat şi reţinut ceea ce istoricii de trei parale omit, nu şi autorul acestei istorii, că acest tratat Carol Întâi l-a semnat după ce a fost ameninţat de Bismark cu războiul! Din fericire pentru români, în tratat se preciza numai dacă imperiul va fi atacat, ori imperiul a fost atacatorul. Şi astfel am rămas noi în neutralitate timp de doi ani, în care Regele Carol Întâiul a murit iar antantofilii, liberalii purtau stindardul, negociau cu aliaţii doleanţele de întregire a neamului, aceştia promiţându-le satisfacerea dezideratelor dacă luptă alături de ei împotriva Puterilor Centrale. (va urma)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

BASARABIA – DOCUMENTE ISTORICE, LITERARE, POESEURI…

Posted by Gabriela Petcu On March - 27 - 2014

PREPELITA-Mihai-BASARABIA-cop-wb Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

Una dintre interesantele cărţi lansate vineri, 24 Ianuarie 2014, în sala „Orizont“ a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, este Basarabia – 200*, de Mihai Prepeliţă (născut în 19 octombrie 1947, în satul Bahrineşti**, „satul băgrinilor“, adică „al salcâmilor-de-aur“, «sat de pe graniţă, tăiat în jumătate de frontiera nedreaptă dintre români şi români» – după cum ne încredinţează autorul –, din fostul judeţ al României, Rădăuţi, astăzi, satul Bahrineşti purtând numele „cu semnificant ajustat limbii postbolşevicei stăpâniri“, Bagrinivka, din raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi-Ukraina).

 

Înainte de a face „radiografia“ valoros-recentului „op“ semnat de Mihai Prepeliţă, bahrineanul/băgrineanul de astăzi, purtătorul unei impozante bărbi ca de patriah de Moscova („smulsă cu mosoare/bigudiuri cu tot de la purtătorul sacru din Piaţa Roşie“, după cum mi-a declarat, în faţa „nenumăraţilor martori“, vineri, 24 Ianuarie 2014, la Tibissiara > Timişoara, cu prilejul lansării cărţilor lui şi, totodată, al sărbătoririi infinitei noastre zile de re-Unire parţială a Daciei), „scriitor-galaxie“ şi important cercetător de arhive din spaţiile valahofon, rusofon, turcofon etc., ortodox suflet/spirit generos de ens tolstoian (după cum ni-l arată şi tabloul de mai jos, făcut de de Ivan Holomeniuk), adept al propunerii mele (încă de pe când ne-am cunoscut, în 4 august 1995, la Asociaţia Istoricilor Bănăţeni) de a ne numi Ţara, ca şi anticii noştri strămoşi, Dacia, şi militant în acest sens, spre a nu mai fi confundaţi (pe „radical“ de Roma/România, români, istroromâni, macedoromâni/aromâni, meglenoromâni etc.“, de către propaganda sorosistă şi a scursorilor imperiilor evmezice/contemporane) cu aşa-zişii „rromi“ (ţigani indo-europeni), „scriitor-galaxie“ (mai întâi, poet/haijin, apoi, lirosof, romancier, povestitor, nuvelist, dramaturg, eseist, jurnalist/publicist, istoric, traducător în/din mai multe limbi, între care, pe locul I, se află limba rusă, critic literar, pictor etc.), având în „cuiul cătării de la pistolul-mitralieră“ premiul Nobel, trebuie precizat pentru Distinsului Receptor de Carte că tomul prepeliţean de sub lentila noastră, Basarabia – 200, „magnetizează neuronii de aur“, după cum s-a şi dorit, înainte de toate, printr-o serie de documente istorice autentice, asupra unui segment temporal de două secole, 1812 – 2012, din existenţa unei provincii (a unei „ţări de râuri/munţi“) din Pelasgo-Dacia > Valaho-Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, aflată/sfârtecată între roţile dinţate ale celor trei imperii evmezice – Imperiul Turc/Otoman, Imperiul Austriac/Habsburgic (din anul 1867, Imperiul Austro-Ungar) şi Imperiul Rus/Ţarist (din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, Imperiul Sovietic/U.R.S.S., sau „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste“) şi „caracatiţo-prelungirile“ lor în contemporaneitate, Basarabia, provincie ale cărei părţi reprezintă astăzi pe harta Europei „ciopârţitul“ stat evmezic-valah al Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt („rege“/„domnitor“-scut al Întregii Creştinătăţi Valahe/Europene dintre anii 1457 şi 1504 în faţa năvălirilor mongolo-tătaro-otomane), desigur, „mereu-ciuntitul-stat“ de la împărţirile administrativ-teritoriale ale Imperiului Ţarist/Sovietic, îndeosebi, cele dintre 1917, de sub dictatorii Stalin, Hruşciov ş. a., şi până în 1991, cu „statut“ de „Republică Socialistă Sovietică Moldovenească“: (1) Republica Moldova, (2) Ukraina-de-Sud-Prut-Dunăreano-Pontic-Nistreano-Nipruiană şi (3) Ukraina Nord-Vestico-Bucovineano-Maramureşeană. În legătură cu toponimul Basarabia ca „provincie“ (sau „ţară de râuri/munţi“) a Daciei, a Pelasgimii>Valahimii Nord-Pontic-Dunărene, mai trebuie precizat în ciuda „djuvarienilor mancurţi“ („aberant-cumanizatori“) şi a pseudoistoricilor „semănători de confuzii“ (din solda imperiilor evmezice/contemporane):

(1) desemnând deşertul/„arabia“ neamului pelasgo-> valaho-thrac al besilor (dintre Carpaţii Meridionali şi Munţii Hemus/Balcani), „deşert“/„arabie“ (chiar oximoronică, nord-pontic-dunăreană, „harap-albie“) de pe hărţile antice/evmezice, peste secolul al XIX-lea şi până dincoace de primul deceniu al secolului al XX-lea, toponimul pelasg > valah, Basarabia, este grafiat Bessarabia, după cum se vede şi pe harta întocmită în anul 1716, de enciclopedistul prinţ/domnitor Dimitrie Cantemir, pentru Descriptio Moldaviae…, (infra, harta. I); când se „retrage în mare măsură“ deşertul de la Dunărea de Jos, de prin dreptul Bechetului/Dăbulenilor, către nord-est, persistând şi astăzi în Dacia Nord-Pontică de pe Nistrul/Niprul Inferior, toponimul Bessarabia > Basarabia, fireşte, îşi „restrânge aria semantică“ şi, ca provincie a Valahimii, a desemnat/desemnează marea parte din „Moldova Inferior“/„Moldova/Ţara de Jos“;

 

(2) până în 6 ianuarie 1857, după cum se vede foarte bine din „harta sfârtecării statului medieval-valah al Moldovei (lui Ştefan cel Mare/Dimitrie Cantemir) de către Imperiul Otoman/Turcia şi Imperiul Ţarist/Rusia“, hartă prin care era stabilită frontiera bessarabiană/basarabeană (harta II, infra), de la gura Nistrului, „direct“ la cetatea-oraş-valah Bolgrad şi de-aici către Prutul de Mijloc/Superior, toponimul Bessarabia > Basarabia îşi extinsese sfera asupra Moldovei dintre Nistru, Marea Neagră, Prut (până către izvoarele acestuia);

 

(3) în Imperiul Ţarist/Rus, devenit, din 1917, Imperiul Sovietic/URSS., partea Daciei cu Valahimea dintre Nistru, Marea Neagră, Prut şi, la nord, izvoarele celor două râuri, devine gubernia Bessarabia > Basarabia (harta III, supra);

 

(4) după Primul Război Mondial (1914 – 1918), când are loc secunda re-Unire parţială a Valahimii nord-dunărene între hotarele anticului stat strămoşesc al Daciei, tot sub numele de România (ca în 1859), provincia Bessarabia > Basarabia revenise la Patria-Mumă (supra, harta IV), aşa cum se vede şi din harta republicii Ukraina, prezentată la Conferinţa de Pace de la Paris, din anul 1919 (o Ukraină aşa cum a intrat, în 1922, în componenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste/U. R. S. S., statul/imperiul bolşevic/comunist întemeiat de Vladimir Ilici Lenin [n. 1870 – d. 1924], preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului/„premier al U. R. S. S.“ între anii 1917 şi 1924);

 

(5) Cu „ajustările strategic-administrativ-teritoriale“ (în mereu-actualul spirit al testamentului lăsat de modern-vestitul conducător al Rusiei, Petru I [7 mai 1682 – 8 februarie 1725], ce prevedea „înstăpânirea“/„controlul“ Imperiului Ţarist/Rus asupra Mării Baltice, Mării Negre şi Gurilor/Deltei Dunării), „ajustări“/„chirurgii“ făcute de Iosif Vissarionovici Stalin (n. 1878 – d. 1953; secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între anii 1922 şi 1953), de Nikita Sergheevici Hruşciov (n. 1894 – d. 1971; secretar general al P. C. U. S. între anii 1953 şi 1964) ş. a., Republica Moldova, nou stat valah-contemporan, adică valaha Basarabia, la care face trimitere şi lucrarea Basarabia – 200, de Mihai Prepeliţă, s-a desprins din componenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, din Imperiul Sovietic, la 27 august 1991, cu partea nordică din Bucovina României şi cu partea de sud a Basarabiei, părţi amputate, date şi rămase în stăpânirea Ukrainei (cf. supra, harta V).

 

Basarabia – 200, de Mihai Prepeliţă, are în „deschidere“, nu întâmplător, reproducerea „articolelor patru şi cinci“ din Tratatul de pace ruso-turc încheiat în Bucureşti, la 16/28 mai 1812 (extrase din Documente turceşti privind istoria României, vol. III, 1791 – 1812, Bucureşti, 1986, p. 361 sq.), articole care atrag atenţia asupra limitelor geografice ale străvechii provincii, ale „ţării de râuri/munţi“, din Pelasgo- > Valaho-Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, Bassarabia (pe hărţile străvechi, cum s-a mai spus, toponimul este caligrafiat „mai înrădăcinat în semnificat“, Bessarabia, adică „deşertul“/„arabia“ neamului bessi-lor – trib pelasgo- > valaho-dac, „spaima hunilor“, îndeosebi, ce a „ţinut sub control“ migraţiile de la Dunărea de Jos, nume la care face trimitere şi onomasticul valah-contemporan, Băsescu; în antichitate, zona deşertică nord-dunăreano-pontică ţinea de la Dăbuleni/Bechet-România şi până dincolo de stepele de astăzi ale Odessei-Ukraina): «…se prevedea ca hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în [statul/„principatul“ medieval-valah] Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la [Neagra] Mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele părţi. […] Dat fiind că Înalta Împărăţie [Imperiul Turc/Otoman] a cedat statului Rusiei pământul situat în stânga Prutului cu cetăţile existente şi cu oraşele şi cu toţi locuitorii lor, tocmai de aceea, mijlocul râului Prut să fie hotar între cele două state. […] Împărăţia Rusiei să înapoieze şi să predea Înaltei Împărăţii Otomane pământul Moldovei (Bogdan) de pe partea dreaptă a râului Prut […], precum şi Ţara Românească (Eflak) şi Oltenia…» (p. 6 sq.).

 

Interesante sunt şi referirile acestui tratat ruso-turc din 29 mai 1812 la statutul insulelor Valahimii din nord-vestul Mării Negre: «Dat fiind că partea stângă a fluviului Dunărea, începând din faţa Izmailului şi până la Gura Chiliei, menţionată mai sus, este foarte aproape de ţărmul care va rămâne în stăpânirea Rusiei, de aceea, insulele mici de aici, nepopulate înainte de război, să nu fie ocupate şi luate în stăpânire de nici unul dintre state, iar de acum încolo, neconstruindu-se pe aceste insule niciun fel de fortificaţii şi întărituri, ele să fie lăsate deşarte, dar să se îngăduie raialelor celor două părţi să meargă acolo pentru a tăia lemne sau pentru pescuit.» (ibid.; în text, supra, trebuie urgent corectat: în loc de Ţara Românească, Valahia, toponim turcizat în Eflak, spre a nu se mai da prilej de „semănături de confuzii“ între România, statul modern de azi şi antic-evmezic-burgheza provincie, sau „ţară de râuri/munţi“, Ţara Românescă, în sinonimie cu Muntenia, confuzii cultivate/întreţinute de istorici falşi, „neşcoliţi“ – spre a nu spune „proşti“, „idioţi“/„idiotizaţi“ etc. –, ori „scoşi la normă“, puşi în solda/slujba „scursorilor din evmezicele/contemporanele imperii“).

 

În continuare, Mihai Prepeliţă publică (în română şi în franceză) Memoriul adresat lui Napoleon I, de către iluminist-înrăzărita intelectualitate valahă nord-dunăreană, datat «octobre/octombrie 1807», un alt important document istoric pentru Valahime («după Emil Vîrtosu», un studiu publicat în 1965, Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor la 1807 – în Studii, tom 18, nr. 2/1965, p. 411/416 sqq.), memoriu în care-i din nou afirmată irepresibila dorinţă de re-Unire – sub numele de Dacia – a „Statelor“/„Principatelor“ Valahilor (după cum se ştie, spre a nu se trezi conştiinţa naţională a Valahimii, imperiile evmezico-burgheze ale anotimpului de-atunci, Turc/Otoman, Austriac/Habsburgic şi Rus/Ţarist nu au permis în 1859 nici numele de Dacia, nici pe cel de Principatele Unite ale Valahilor/Valahimii): «Este demonstrat că ambele provincii, cunoscute […] sub numele de Moldova şi Valahia au format […] parte din vechea Dacie […]»; «În cazul nostru special este de dorit, în primul rând, ca provinciile actuale Moldova şi Valahia să constituie un singur stat suveran, fie sub vechea denumire de Dacia, fie sub una mai modernă, cea de Valahia Mare (Grande Valaquie), aşa cum fusese înaintea separării celor două state…» (p. 8 sq.).

 

A nu se uita că studiul lui Em. Vîrtosu (Vârtosu), din anul 1965, arată un deosebit curaj în faţa cenzurii de pe acel segment temporal, chiar dacă-i considerat an al ieşirii ştiinţei/culturii noastre din conul de umbră al stalinismului/proletcultismului, deoarece „directiva Moscovei“ (din 1878, de la înfiinţarea statului Bulgariei în urma războiului ruso-valaho-turc) era a se face vorbire numai despre Ţaratul Bulgar, nicidecum (nu a permis nici istoricilor/traducătorilor) a se grăi, traduce, ori scrie ceva despre marele stat medieval al Valahimii, datorat Dinastiei Valahe a Asăneştilor, stat cunoscut în documentele secolelor XII – XIV (îndeosebi „cruciate“, în limba franceză) drept Valahia Mare/La Grande Blàquie (cuprinzând mari părţi din Dacia Sud-Dunăreană/Balcanică şi din Dacia Nord-Dunăreană, adică partea cea mai mare a anticei Dacii Burebistane/Regaliene), stat de care s-a temut şi pe care l-a ocolit însuşi Genghis Khan (1206 – 1227), ale cărui armate au făcut cale-ntoarsă imediat după biruinţa-i de la râul Kalka, din 31 mai 1223, când au zdrobit mai numeroasa armată de sub conducerea prinţilor Rusiei (de-atunci înrobită de mongoli pentru vreo trei veacuri).

 

Aşadar, în 1807, elita/intelectualitatea Valahimii (nu cum cea de azi) păstra în conştiinţa-i naţională sinonimia „perfectă“, Dacia – Valahia Mare (La Grande Blàquie, din vremea Dinastiei Asăneştilor), relevând (dintre roţile dinţate îmbinate la Dunăre/Carpaţi ale celor trei imperii evmezice menţionate mai sus – austriac, turc şi rus –, cu speranţă într-un veritabil spirit justiţiar-istoric-iluminist şi „reparator“) puternicului Imperiu Francez şi împăratului acestuia, Napoleon I (1769 – 1821), idealu-i aproape bimilenar de re-Unire.

 

Celelalte importante documente istorice („turceşti“, „ruseşti“ etc.) antologate în această carte de Mihai Prepeliţă – extrase din diferite „lucrări de referinţă“: turcescul Raport […] în legătură cu măsurile ce se impuneau pentru întărirea apărării hotarului de la Prut  (p. 10 sq.); V. Veliman, Relaţiile româno-otomane, dintre anii 1711 şi 1821, după Documente turceşti, editate în Bucureştii anului 1984; Istoria Românilor, vol. VI, apărut sub egida Academiei Române, în anul 2002, la Editura Ştiinţifică din Bucureşti (pp. 11 sq.); Basarabia – recensământul rusesc din a. 1817 (p. 13); Raportul amiralului Pavel Câceagov către ţarul Alexandru I ; Memoriu către regele Carol al II-lea al generalului de divizie I. Antonescu (p. 23 sq.); Situaţia militară şi civilă din Basarabia, copie de pe radiograma nr. 19771/16 august 1940 a Inspectoratului de Poliţie şi Siguranţă către Direcţiunea Generală a Poliţiei (p. 25 sq.); Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord din 10 octombrie 1940 (p. 27 sqq.); General Ion Antonescu, comandant de căpetenie al Armatei [Române], Vă ordon: treceţi Prutul…! (textul integral, din 22 iunie 1941, necenzurat, aşa cum se păstrează în Arhivele Militare Române; în carte, la p. 35); extrase despre „problema Basarabiei“ din texte politice/istorice, semnate de Mihai Eminescu, Vladimir Ilici Lenin, mareşalul Ion Antonescu, Zamfir C. Arbure, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Viaceslav Samoşkin, Nicolae Ciachir, Nichita Stănescu, Leonida Lari, Grigore Vieru, Cezar Ivănescu, Gheorghe Ghimpu, Andrei Vartic, Gh. Buzatu ş. a. (p. 36 sqq.); Lege pentru instituirea Zilei Naţionale de Cinstire [la 1 Aprilie] a Memoriei Românilor, victime ale masacrelor de la Fântâna Albă (p. 46 sq., desigur, în afara „superstiţiosului polisemantism pâcâlitor al zilei de-ntâi april“) etc. – ne aduc în „prezentul“ Basarabiei ca (stalinistă) Republică Socialistă Sovietică Moldovenească, „eliberându-se“ din chingile Imperiului Sovietic-Rus (U. R. S. S.) în 27 august 1991 (cf. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, pp. 14 – 16).

 

Mai în valea textelor prepeliţiene din acest „op“, Distinsul Receptor („de Literatură-Document“) descoperă: valoroase pagini comemorative ale lui Mihai Prepeliţă, pentru Leonida Lari (p. 48 sq.), Ion Macovei (p. 55 sqq.), cât şi extrase din opera celor amintiţi, interviuri (Aneta Grosu în dialog cu Ion Macovei, pp. 59 – 61; Tatiana Cortun – Mihai Prepeliţă, pp. 62 – 67; Sandor Kalloş – M. Prepeliţă, pp. 78 – 98; august, 2010: Mihai Prepeliţă şi mătuşa Mărioara Cucoară din Parcova, la 106 ani, pp. 189 – 197), pagini de jurnal (puse sub un grăitor motto: „Să tot scriu şi să tot mor în fiecare zi…“: Jurnal „moscovit“… sau 33 de zile din viaţa mea fără de sens, pp. 99 – 121), eseuri (cel despre Lev Tolstoi „transferat în Armata Dunăreană“, de ocupaţie a Valahimii de la Dunărea de Jos, aflată în „năvodul“ imperial-otoman, din 12 martie până în 19 iulie 1854: Despre Bucureşti… mi-a rămas o impresie poetică, pp.122 – 135), scrisori deschise (O scrisoare adresată preşedintelui interimar al Republicii Moldova şi un răspuns strict…„cancelăresc“, pp. 144 –147) şi Dosarul Nobel – Mihai Prepeliţă „candidat la Premiul Nobel în domeniul literaturii“ (pp. 201 – 289), un veritabil dosar cu care ar putea obţine – aidoma nouă – chiar şi Premiul Nobel al Rândunicilor de sub Auroră (nu vă grăbiţi la solstiţial-iunienii urşi albi, că nu-i vorba de numele crucişătorului de pe care, la Sankt Petersburg/Leningrad, a fost trasă prima salvă de tun a declaşării Marii Revoluţii Bolşevice/Socialiste Sovietice din Octombrie 1917, ci de Aurora) Boreală, mai ales pentru faptul că şi acest dosar este înaintat „departamentului Nobel“ al Academiei Regale Suedeze din Stockholm de către Academia Dacoromână din Bucureşti (S[e]R[e]L[eul] d-lui dr. Geo Stroe).

(18 mărţişor, 2014, la Piramida Extraplată  de Tibissiara > Timişoara)

___________________

* Mihai Prepeliţă, Basarabia – 200, Bucureşti, Printech (colecţia: Românii uitaţi în Imperiul Răului ; ISBN 978–606–521–824–6), 2012 (pagini A-5: 290).

** Toponimul pelasgo- > valaho-dac, Bahrineşti/Băgrineşti < pelasgo-dac. bagrina/paegrina „salcâm-auriu/de Dacia“ (Laburnum anagyroides), cuvântul/numele de plantă e atestat documentar din orizontul anului 50 d. H. + suf. top. -estes > -eşti, desemnând „localitatea/satul celor din băgrini/salcâmi-aurii“ (cf. Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997, p. 195 sq.); cele cinci hărţi privind Basarabia se află în circuitul internetizat, de la Enciclopedia Liberă Wikipedia (http:// ro.wikipedia.org) citire…

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors