Din nou în Canada, la Câmpul Românesc din Hamilton

Posted by Stefan Strajer On August - 24 - 2016

Din nou în Canada, la Câmpul Românesc din Hamilton

Interviu cu ing. Dumitru Rachitean

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

Invitată la Săptămâna Internaţională a Culturii Române, eveniment ajuns la a 49-a ediţie şi desfăşurat între 11 şi 16 iulie 2016 printr-o temeinică tradiţie la Câmpul Românesc, Hamilton, din Canada, am solicitat domnului Răchitan un interviu, nu numai ca român desţărat ci şi ca preşedinte al Asociaţiei Culturale Române. Pericolul absorbţiei comunităţilor naţionale în străinătate unde se integrează primind limba şi tradiţiile altui stat de pe mapamond, este evident, dacă singura preocupare a imigranţilor români este cea a sporului bunăstării materiale. Există oameni care binecuvântă locul pe care îl calcă şi prezenţa lor este o chezăşie a reuşitei. Orice întâlnire în diaspora americană cu asemenea români, care au darul de a aduna pe ceilalţi îmi întăreşte încrederea că viaţa culturală în comunităţile conaţionalilor noştri are un viitor. Şi aceasta datorită abnegaţiei lor în urmărirea unui proiect, a ideii în care ei cred nestămutat, muncind cu râvnă pentru ca prezenţa românilor să se facă simţită în concertul naţiunilor cu ceea ce ei au mai reprezentativ.

Nelipsit de la evenimentele Câmpului Românesc din Hamilton de când a călcat pe pământ canadian, inginerul Dumitru Răchitan, ca preşedinte al Asociaţiei Culturale Române în ultimul deceniu asigură evenimentelor de acolo o izbândă reală. Cu experienţa şi entuziasmul său de bun român, domnul preşedinte ştie cu exactitate când se cere să acţioneze discret cu întreaga lui echipă de prieteni voluntari, mereu aceiaşi, şi când este cuvenit să apară în faţă, întâmpinându-şi musafirii, coordonând pas cu pas tot ce se întâmplă în acea gură de rai îndepărtată de ţară, plasată în inima Canadei, ţara cu 1 milion de lacuri şi cu la fel de multe oportunităţi pentru locuitorii ei.

*

Anca Sîrghie: Sunteţi absolvent al Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Timişoara şi soţia are studii economice. Aveţi o fată frumoasă, pe Cristina, formând o familie minunată. Chiar cu riscul de a vă stârni amintiri răscolitoare, vă întreb: Cum aţi ajuns în Canada?

Dumitru Răchitan: În România nu am dus o viaţă grea şi nu avusesem de gând să părăsesc ţara, dar atunci când s-a născut Cristina, laptele praf se aducea din Germania şi se procura numai pe bază de reţetă de la medic. Când mi-am dat seama că ajusesem să duc benzină medicului ca să-mi dea mai mult de o cutie din ceea ce era hrana de bază a copilului meu şi aceasta se producea în defavoarea altor părinţi, la fel de disperaţi ca mine că le mor bebeluşii de foame, hei bine, atunci m-am decis să emigrez cu orice risc. Făceam exerciţii de înot pe lacul de la Cernica şi în săli de gimnastică, pentru că nu primisem viza solicitată legal spre a-mi vizita fratele, medic stabilit la New York, şi intenţionam să trec clandestin Dunărea. Am reuşit să ajung în Austria, unde lângă Viena am fost primit în lagărul de la Transchkirchen în august 1987. Acolo primeam „Cuvântul românesc”, ziarul care se citea pe toate meridianele globului, din Australia şi Noua Zeelandă şi sudul Africii, până în cele două Americi şi Europa. Eu care citisem până atunci în ţară „Scânteia”, am făcut un adevărat şoc, aflând cât de diferit se interpreta realitatea românească dincolo de graniţe. M-am blocat cu totul. Citeam fiecare număr din „Cuvântul românesc”, de câte 3 ori, mă impresiona şi rubrica religioasă pe care o semna părintele Dumitru Ichim. Aşa, am decis să mă îndrept spre ţara frunzei de arţar. Ţin minte ca astăzi prima manifestare culturală la care am participat la Câmpul Românesc, când se omagia unirea Basarabiei cu România. Norocul meu fusese că am întâlnit la biserică un român care avea maşină. El m-a dus acolo, la Câmpul Românesc. Trebuie să precizez că eu la acea dată încă nici nu găsesem serviciu, familia mea se afla în ţară, unde soţia era persecutată, fiica mea nu era primită la grădiniţă pentru că avea un tată trădător, iar socrul meu, căpitan de navă pe Dunăre, nu mai putea activa, luând curse spre Germania, ca înainte, şi era dărâmat. Cum m-a dus românul acela la Câmp rămâne o amintire de pomină. El avea o maşină cu 7 locuri, care erau complet ocupate pentru deplasarea de la Toronto la Câmp, aşa că am acceptat să ocup locul din… portbagaj, fapt posibil pentru că pe atunci aveam 60 kg, eram subţirel şi nu a fost nicio problemă, mai ales că ardeam de nerăbdare să ajung şi eu acolo. Am ascultat vorbind pe cei care la ocuparea Basarabiei de către ruşi au fugit în România, dar cum şi acolo au fost vânaţi, mulţi au reuşit să plece în Occident şi de acolo unii să ajungă în Canada. M-au impresionat extraordinar unele mărturisiri ale lor. Se povestea de ocuparea Basarabiei, pământ românesc înstrăinat. Participanţii plângeau, cutremuraţi de emoţie. Am făcut cunoştinţă la biserică cu mai mulţi conaţionali, care mă duceau la evenimentele de la Câmpul Românesc. Ei, după ce am găsit serviciu şi mi-am cumpărat maşină, am fost nelipsit la evenimentele de acolo. Mi-a sosit şi familia din România şi când se desfăşura Săptămâna Internaţională a Culturii Române plecam într-acolo direct de la serviciu. Sau, când eram în tura de noapte, stăteam acolo întreaga zi până în ultima clipă. Şi de acolo goneam spre serviciu.

IMG_5183

Foto. Dumitru Rachitean

A.S.: Ce vă atrăgea într-o asemenea măsură acolo?

D.R.: Nu concepeam să lipsim la evenimentele importante ale Câmpului, care devenise pentru noi o oază a adevăratului românism. Mai exact, din 1994 am început să ne luăm concediu exact când se desfăşura Săptămâna şi dormeam în cort, ca cei mai mulţi participanţi. Am devenit membru al Asociaţiei Culturale Române. M-a atras acolo calitatea oamenilor, care făcuseră ceva pentru ţara noastră, luptând împotriva comunismului, riscând enorm. Unii ieşiseră din închisori, alţii înfruntaseră pe sovietici în Basarabia, acţionând pentru unirea cu România. Petru mine ei erau adevărate modele umane. Era acolo un conglomerat de patrioţi români. Unii îşi dedicaseră viaţa luptei pentru un ţel înalt şi spiritul lor de luptă mă încânta pe mine care sosisem din România socialistă cu congrese ale Partidului Comunist Român, unde aplaudacii ovaţionau îndelung pe Ceauşescu. Înţelegeam că am ce învăţa de la aceşti oameni veniţi din alte colţuri ale Americii sau din Europa ca să dialogheze între ei şi nu mai puţin cu noi, cei care simţeam acolo să inima bătea în ritmul mai alert al adevăratului românism.

P1100880

Ca să nu se facă vreo confuzie, trebuie să precizez că la Câmp există Centrul „Nae Ionescu”, având un muzeu, o bibliotecă cu peste 10.000 de volume, o cameră muzicală, bucătărie, dependinţe moderne şi, bineînţeles, o sală mare cu capacitate de 300 persoane, unde organizăm şi în prezent revelioane, discoteci pentru tineri, evenimentul Basarabia, campionate de tenis de masă. De Ziua copilului, la 1 iunie vin elevi şi profesori din şcolile de limba română învecinate, adică din Toronto, Hamilton, Berlington, Okville, cu clasele I-VIII. Se desfăşoară activităţi de istorie, geografie, de limbă şi literatură română. Sunt 150-180 de copii, pentru care un întreg week-end fac voluntariat părinţi şi profesori. Atrăgător este pentru toţi participanţii faptul că se vorbeşte numai româneşte, că părinţii au prilejul să se cunoască între ei şi elevii se împrietenesc. Faţă de evenimentele organizate la şcolile candiene, unde elevii sunt separaţi de părinţii lor, aici vin împreună copii şi aparţinători, fapt mult dorit de toţi. Este un eveniment de familie, aşadar. Aţi participat chiar dumneavoastră în acest an la banchetul de deschidere din luna mai a sezonului de vară la Câmpul Românesc şi aţi văzut ce veselie şi cât dans a fost acolo, unde se serveşte o mâncare foarte gustoasă şi proaspătă. În octombrie, simetric, se face balul de închidere a sezonului estival. Sunt găzduite felurite spectacole, petrecerea de Holloween, care aici are nota specială de a alătura părinţi şi copii, cum nu este permis în şcolile unde ei învaţă. Toţi se costumează, fiecare după propria fantezie, iar concursul care se organizează are un juriu imparţial, astfel stabilindu-se costumele care vor fi premiate. S-a pierdut cu totul tradiţia diavolului care trebuie alungat. Aici românii găsesc unicul loc unde părinţi şi copii iau parte la o petrecere de familie. Costumele sunt confecţionate de participanţi şi latura estetică este cea mai importantă, căci tocmai ea este evaluată prin premii. Aici place decorul românesc, inclusiv figuri istorice dintre cele mai reprezentative de pe pereţii sălii celei mari. Atunci când nu avem propriile evenimente, închiriem sala altor comunităţi, adică la cetăţeni uruguaieni, ruşi, portughezi, turci, spanioli, care nu au propriul lor spaţiu de manifestare. Sunt weekenduri când se organizează nunţi, botezuri sau picnicul privat al dobrogenilor, spre exemplu. Altfel, cheltuielile de întreţinere sunt greu de suportat. Toată activitatea este desfăşurată de un team pe bază de voluntariat. Astfel, Mihaela Moisin este vicepeşedintă, Emilia Răchitan şi Florin Săndulescu activează ca trustee, Olivia Colceriu este casieră, Neli Cornea este secretară A.C.R., Alexandru Colceriu-membru al comitetului de organizare. Activi sunt şi Anca, Aurel şi Daniel Olteanu, Dan Manolescu, Marian Dincov şi Florin Burdujan, George Popa şi mulţi alţii.

P1100909

Foto. Conferentiaza prof.univ.dr. Anca Sirghie

A.S.:Trăiţi într-o ţară a oportunităţilor în plan economic, căci în Canada oamenii activează numai din interes, sperând să agonisească bogăţii, să ducă un trai mai bun decât în România postdecembristă, spre exemplu. Cum a fost posibilă înfiinţarea în această ţară a multiculturalismului a unei structuri deschise manifestărilor româneşti pentru care statul canadian şi-a adus un aport financiar, din câte mi s-a spus?

D.R.: La început, prin 1956, cred, 17 români au ctitorit acest spaţiu, făcând documentaţia împropietăririi şi depunând banii necesari. Câmpul Românesc are o suprafaţă de 25 ha… S-a construit o cabană, care s-a dovedit în timp neîncăpătoare. De aceea, în 1987 a început edificarea unei săli moderne cu complexul ei, cum o vedeţi şi dumnevoastră acum. S-au solicitat donaţii de la românii de pretutindeni, adică de la emigraţia română din toată lumea. Cum s-a produs concret acest anunţ? În 1975 apăruse la Câmp, unde era un centru important al luptei anticomuniste, ziarul „Cuvântul Românesc”. Farmacistul George Bălaşu, implicat cu hotărâre în această activitate, mai are şi acum   cecul banilor trimişi pentru abonamentul lui Mircea Eliade care, bineînţeles că şi scria în paginile ziarului. Difuzat în întreaga lume, din Australia şi Noua Zeelandă, în Europa, în sudul Africii, „Cuvântul Românesc” era introdus clandestin şi în România. Prin acest ziar s-a făcut apel la românii din toată lumea să trimită bani pentru edificarea noii săli la Câmpul Românesc. Astfel s-au strâns 75.000$ CAD, dar era insuficient. S-a făcut un împrumut la bancă şi datoria s-a lichidat în timp.

A.S.: Ce se organiza în deceniile acelea tensionate aici ca luptă anticomunistă?

D.R.: La Câmpul Românesc se făceau manifestări intense. De aici plecau spre Washington la ambasade când veneau acolo importanţi şefi de state sau se pleca la New York la întâlnirile unor personalităţi. Din ziarul de aici se făcea mobilizarea să se meargă la Naţiunile Unite sau spre Ambasada României din Ottawa. La ediţiile anuale ale Săptămânii Culturale veneau nişte oameni deosebiţi, precum pr. Gheorghe Calciu, Zahu Pană, Aurel Sergiu Marinescu, un scriitor şi istoric care păstra corespondenţa Ambasadei Române din Lisabona până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Participa la dezbaterile de aici şi preotul. Dr. Nicolae Dima, realizator de emisiuni şi corespondent la Radio Vocea Amercii sau John Halmaghi, un enciclopedist, şi Claudiu Matase. Despre fiecare dintre aceşti s-ar putea vorbi îndelung. Aici a fost găzduit vreo 2 ani sculptorul Nicăpetre, considerat a fi un Brâncuşi al românilor americani. Brăileanul Nicăpetre a realizat statuile Rotondei Scriitorilor Români în exil, care este singura lui expoziţie în aer liber din America. După ce-l realizase pe Eminescu, pe Nae Ionescu, au urmat ziaristul Donev din America, unde activase în Florida, apoi Horia Stamatu, Horia Vintilă, Mircea Eliade şi Vasile Posteucă şi Aron Cotruş. Cam la doi ani era o nouă dezvelire de bust, pentru aşezarea căruia se consultau îndelung. Acest artist a dat astfel o şi mai puternică tentă naţională spaţiului binecuvântat al Câmpului. Meşterul epigramist Cercel a ridicat şi o troiţă lui Aron Cotruş. S-a constatat că aceşti oameni nu puteau fi opriţi de sistemul comunist din ţară şi de aceea, se trimiteau securişti, care să se infiltreze. Când aceştia erau descoperiţi, ieşea câte un mare scandal.

A.S.: Cum aţi ajuns preşedintele Asociaţiei?

D.R.: Asociaţia Culturală Română are alegeri la fiecare doi ani. Fuseseră preşedinţi George Bălaşu şi Florin Săndulescu, apoi George Donison şi Mihaela Moisin. Eu şi soţia mea, Emilia, eram activi. Eu am venit cu propunerea de a organiza un eveniment de anvergură, în colaborare cu ziarul „Faptu Divers”. Eu mi-am luat responsabilitatea să creez grupul de lucru, stabilind cum să colaborez cu redactorii spre a stabili programul celor 3 zile ale evenimentului. Câmpul Românesc răspundea de cazare, de masa participanţilor, de distracţia lor, care se întindea până în zorii zilei următoare. Era vorba de un eveniment sportiv, căci Cupa Faptul Divers   se disputa pe terenurile de fotbal din vecinătate. Veneau echipe de fotbalişti amatori din oraşele americane şi canadiene, astfel că erau câte 3000 de participanţi. Vă daţi seama că aveam nevoie de 40-50 de oameni de serviciu, care să-mi fie de ajutor. Competiţia aceasta s-a organizat timp de 10 ani şi eu am dovedit că ştiu să organizez un eveniment de anvergură, pentru că reuşesc să comunic cu oamenii, să-i responsabilizez, să-i motivez. Eram recomandat, de acum, ca liedership. La viitoarele alegeri am fost propus ca vicepreşedinte. În această calitate am activat 4-5 ani, ca apoi să fiu ales preşedintele Asociaţiei Culturale Române. Era în anul 2005. Conform statutului, se interzice înstrăinarea prin vindere a acestei proprietăţi, care, dacă nu mai poate fi menţinută în actuala structură, poate fi donată altei organizaţii tip ONG, adică nonprofit. Securitatea comunistă a Republicii Socialiste România nu a reuşit să corupă şi să dezbine membrii A.C.R., pentru că imediat ce erau descoperiţi, ei erau eliminaţi şi Asociaţia devenea mai puternică, folosind metode mai dure de luptă anticomunistă. Deconspirându-i ca persoane, se vedea clar că Securitatea era prezentă în mod continuu. Ea a trecut la acuze: antisemitism, ultranaţionalism etc. Nu există aşa ceva. Eu am programele Săptămânii Internaţionale a Culturii Române din ultimii 10 ani şi le pun la dispoziţia oricui, ca să vadă că   nu există teme de istorie legionară sau legate de ororile împotriva evreilor. Noi, românii, avem propriile noastre tragedii în epoca ultimei sute de ani şi de acestea ne ocupăm. Nu se face nici un fel de politică, decât o politică a culturii române. Asta da! După 1990, când libertatea României fusese dobândită, desigur că temele politice dezbătute până atunci nu-şi mai găseau rostul. Viaţa printre străini este aspră şi ceea ce ne propunem an de an este să revitalizăm interesul pentru tradiţia noastră culturală, care are valori inestimabile, iar copiii noştri născuţi în America riscă să le uite.

A.S.: Ce personalităţi oficiale şi ce oameni de cultură v-au vizitat la Câmpul Românesc, mai ales în ultimul deceniu de când dumneavoastră conduceţi Asociaţia, dar nu numai?

D.R.: La Câmpul Românesc din Hamilton au venit ambasadori, consuli, liederi de partide. Aş enumera pe Elena Ştefoi şi Maria Ligor, dintre ambasadori, pe consulii Valentin Naumescu şi Doru Liciu, pe Victor Ciorbea, pe acad. Nicolae Dabija, pe prof. univ. Anatol Petrenco, pe ministrul Culturii Ion Caramitru, sosit cu actorii Valeria Seciu şi Iuliu Moldovan sau poeta Doina Uricariu ca directoare a I.C.R. de la New York. Excelenta actriţă Olga Tudorache a venit jucând un rol de neuitat în spectacolul „Gaiţele”. Eu cred că actorul Mihai Horaţiu Mălăele a fost de peste 20 de ori la Câmpul Românesc de la Hamilton. Prin anii ’90 ne-a vizitat „Divertis”, apoi Formaţia „Colibri”, Mircea Vintilă şi Vasile Socaciu. Ne-au onorat cu prezenţa solişti ai muzicii populare de primă mărime ca Benone Sinulescu, Sofia Vicoveanca, Ştefania Rareş, Irina Loghin, Veta Biriş, Angelica Stoican. Dar nu numai muzica populară a fost reprezentată aici, în această oază de românitate. A fost aici Paula Seling şi Narcisa Suciu. Vin profesori universitari, cum sunteţi chiar dumneavoastră în ultimii 4-5 ani şi nu uit că zilele trecute poetul Mircea Ştefan afirma în plen că sunteţi o „Doamnă a literaturii române”. Suntem cu totul onoraţi de prezenţa dumneavoastră şi ţin să vă fac de pe acuma invitaţie pentru ediţia jubiliară din anul viitor, a 50-a ediţie. Au fost prezente cadre universitare de la New York, precum prof. univ.dr. Theodor Damian, iar pentru prima dată a venit la ediţia a 49-a prof. univ. dr. Toma Roman de la A.S.E. Bucureşti. Sunt prezenţi publicişti prestigioşi, cineaşti etc.

A.S.: Ce proiecte de viitor apropiat şi de perspectivă aveţi?

D.R.: Dorim să ne integrăm cât mai bine în viaţa social-culturală canadiană, continuând ceea ce facem, ca structură a evenimentelor. Va trebui să creăm noi manifestări, atractive pentru tineri, ca să înscriem noi membri în Asociaţie, cei care vor duce mai departe munca noastră bazată pe voluntariat. Ei, tinerii, pot să asigure viitorul Asociaţiei. Se cere să ne implicăm mai puternic în evenimentele canadiene, aşa cum sunt festivalurile multiculturale din Ontario, la care să avem standuri cu artizanat şi mâncăruri româneşti, să facem expoziţii de carte, de pictură cu însemne identitare. Românii sosiţi în Canada cu gândul orientat numai spre câştig nu se implică în genul acesta de activităţi. Procesul cu care ne confruntăm este dezinteresul conaţionalilor noştri. Oamenii comunităţii noastre nu se implică. Scopul nostru este să evidenţiem personalităţile care se remarcă în diferite demenii între români. Există în Canada multe grupări, asociaţii, dar eu realizez că numai uniţi putem face ceva semnificativ. A activat doamna consul Antonela Marinescu în Canada şi dânsa ne aduna pe toţi reprezentanţii unor societăţi şi asociaţii ale românilor. Simţeam că vom face un pas înainte. Dar dânsa nu mai este aici. Acum tocmai înfiinţăm la Câmpul Românesc Cenaclul literar “Aron Cotruş”, ca şansă de a atrage noi membri şi de a crea un nou cadru de activitate. Apoi, anunţăm pe această cale că dăm o bursă unui profesionist al cărţii care să vină pentru 3-4 luni în timp de vară la Câmpul Românesc, unde să aranjeze şi să clasifice preţiosul fond de carte, care însumează 10.000 de volume, unele inexistente în bibliotecile din ţară. Specialiştii în problemele diasporei române americane ar avea o bază serioasă de studiu, tot astfel cum este şi fondul de carte de la Vatra Românească în Michigan S.U.A., dar acela cred eu că este mult mai frecventat ca al nostru. Aşadar, pe lângă bază de loisir touristic şi de manifestări culturale, Câmpul Românesc este deschis cercetării istorice şi literare. Un obiectiv imediat este să mărim cu câteva căşuţe baza de cazare pentru anul viitor, când la început de lună iulie 2017 vom desfăşura cea de-a 50 a ediţie a Săptămânii Internaţionale a Culturii Române, la care ne-am bucura să ne fiţi, ca şi acum şi în anii pecedenţi un moderator avizat al sesiunilor ştiinţifice.

A.S.: Vă doresc succes în tot ce întreprindeţi şi un spor considerabil în înscrierea de membri tineri.

(A consemnat, astăzi, 18 iulie 2016, la Toronto, Canada, Anca Sîrghie.)

Dezvoltarea umană şi socială a Basarabiei în mileniul trei – realitate şi constatări

Autor: dr. Galina Martea

 

Aspectele de dezvoltare economică, socială, culturală şi politică a unei țări sunt componente ce se regăsesc în strânsă corelaţie cu elementele ce determină nivelul de trai al populaţiei, capacitatea clasei politice/dominante în guvernarea statului, calitatea serviciilor şi protecţia socială oferite cetăţenilor, calitatea învăţământului, nivelul dezvoltării umane, importanţa capitalului uman, indicii macroeconomici, nivelul dezvoltării sociale, etc. De aceea, pentru a fi în pas cu realitatea progresivă contemporană societatea multor țări în curs de dezvoltare şi de trecere la sistemul economiei de piață adevarată urmează să efectueze reforme cruciale în toate sectoarele economiei naţionale, în totalitatea valorilor culturale, educative şi spirituale, şi, nu în ultimul rând, modificarea atitudinii statului faţă de factorul uman/capitalul uman, care este rolul prioritar în orice societate şi cea mai de preţ valoare.

Dezvoltarea economică și socială a unei țări bazată pe eficiența politicii de administrare și guvernare este obiectul principal care servește la funcționarea mecanismelor autentice în materie şi de evoluare a reformelor structurale. Iar în cazul când existenţa unei țări se întemeiază pe principii de ineficiență a politicii de administrare, atunci componentele respective vor fi mereu un factor negativ în dezvoltarea economică și socială. Acest atribut al politicii ineficiente în guvernare este specific țărilor în curs de dezvoltare la economia de piață și, în special, țărilor ce au la bază activitatea centrată pe incapacitatea de a promova corect valorile corespunzătoare umane, acestea fiind necesități sociale în conexiunea relațiilor de comunicare dintre individ și societate. Fenomenele respective, fiind realizate în termeni de inechitate socială și de devalorizare a factorului uman în societate, în rezultat, se răsfrâng negativ atât pe imaginea de existență a omului în societate, cât și pe imaginea de dezvoltare a țării la nivel naţional și mondial. Un exemplu real în evoluția unei asemenea societăți este Republica Moldova, care reprezintă un model incert al dezvoltării economice, culturale, sociale, şi, respectiv, al dezvoltării umane prin procesele istorice evolutive.

Republica Moldova, influenţată de mulţi factori interni şi externi, este o țară care se confruntă cu o multitudine de probleme de proporţii extrem de mari care frânează în permanenţă dezvoltarea societății. Nivelul dezvoltării se prezintă, în primul rând, prin sărăcia creată la un nivel înspăimântător, corupţia şi criminalitatea instaurată la nivel de stat şi în toate domeniile de activitate naţională, incapacitatea clasei dominante în a administra ţara pe principii de echitate şi transparenţă socială, perioada de timp prea mare pentru tranziția la economia de piaţă adevărată, şomajul – rezultat al dezechilibrului dintre cererea și oferta forței de muncă, veniturile cetăţenilor în mărimi destul de mici în raport cu necesităţile vitale şi preţurile destul de mari la produsele de consum, migraţia în masă a cetăţenilor în afara ţării, cadrul legislativ şi normativ inadecvat şi imperfect în dezvoltarea infrastructurilor şi în protejarea factorului uman/capitalul uman care este în afara sistemului de valori, etc. In contextul acestor nelegiuiri sociale, țara promovează reforme economice și sociale necorespunzatoare omului din societate şi, respectiv, neeficiente pentru imaginea ţării în plan mondial. Cu o asemenea prezenţă societatea basarabeană, totodată, doreşte integrarea şi aderarea la Uniunea Europeană (UE). Aceasta este o intenţie pozitivă, însă, pe de alta parte, este negativă. Pentru a deveni membru al unei asemenea structuri, atunci ar urma ca R.Moldova să se prezinte în calitate de membru al UE cu caracteristici pozitive şi onorabile în existenţă. Este necesar de a modifica în esenţă conţinutul actual al administrării statale şi al proceselor de dezvoltare umană şi socială. Iar elementul crucial care trebuie modificat şi perfecţionat în cadrul politicilor de dezvoltare a ţării la nivel macrostructural şi al microsistemelor din societate este componentul prezent prin termenul „de mentalitate”. Mentalitatea factorului uman şi, în special, a acelor persoane care administrează ţara este latura şi subiectul de bază ce se răsfrânge foarte negativ în soluţionarea tuturor problemelor şi instrumentelor structurale de dezvoltare a ţării. Numai prin schimbarea mentalităţii individului şi aplicarea unei ideologii moderne în dezvoltare se va produce remodelarea cursului istoric al evenimentelor. Metodele de gestionare a ţării pe principii primitive, învechite și autoritare (centralizate la nivel de stat) urmează a fi înlocuite cu procedee moderne caracteristice ţărilor civilizate şi dezvoltate. În caz contrar, succesele vor fi mereu în stagnare, iar condiţiile de transformare a societăţii spre o economie de piaţă adevărată vor fi doar o dorinţă şi o necesitate ireală. Pentru ca aceasta să devină o realitate autentică, atunci accentul forte trebuie pus pe o descentralizare administrativă şi financiară reală, cu transferul de responsabilitate și autoritate de la nivel central la cel local, respectiv, către unităţile de producţie. În acelaşi timp, prin aprecierea şi protejarea la justa valoare a capitalului uman va fi pus startul de pornire în soluţionarea problemelor sociale şi economice existente în societate. Capitalul uman, fiind forţa principală a societății, este acel component care poate da viaţă oricărui proces în dezvoltarea socială, economică și culturală. Prin nivelul de dezvoltare al unei ţări se evidenţiază anume latura „cum este protejat şi apreciat factorul uman, definit prin capitalul uman al unei societăţi”. Din păcate, prin toate acțiunile realizate, societatea basarabeană a demonstrat, la nesfârşit, care este cu adevărat rolul şi valoarea individului/capitalului uman în societate. Explicaţiile respective ale acestora pot fi redate doar printr-un simplu exemplu: exodul sau migraţia în masă a cetăţenilor spre alte ţări. Se presupune, că peste un milion de persoane sunt plecate în afara ţării în căutarea unui loc de muncă şi/sau regăsirea altor valori umane şi sociale. Această cifră pare a fi reală dacă ar fi raportată, cu aproximaţie, la volumul banilor trimişi în ţară. Pe când, conform Biroului Naţional de Statistică la 01.01.2015 emigrările constituiau 3920,0 mii persoane. Acest component de proporții mari în exodul forţei de muncă este un fenomen destul de negativ şi periculos pentru o ţară. Consecinţele migraţiei sunt prezente prin: deprecierea factorului uman în societate, nivelul de dezvoltare socială a ţării şi nivelul de trai al populaţiei, venituri extrem de reduse pe cap de locuitor, sărăcia şi nedreptatea socială, sistemul de sănătate nefavorabil, sistemul de educaţie şi instruire nesatisfăcător, nivelul necorespunzător al serviciilor de protecţie socială, etc.

Dificultăţile societăţii basarabene la nivel social, economic şi cultural se regăsesc prin capitolul „Dezvoltarea umană”. Indicii cu privire la „Dezvoltarea umană” caracterizează o ţără prin nivelul de dezvoltare la toate treptele de existenţă, în special, nivelul de cultură şi inteligenţă a populaţiei, calitatea învăţămîntului şi nivelul de educaţie, sistemul de sănătate şi starea sănătăţii omului, speranţa şi standartul de viaţă al populaţiei, impactul politicilor economice asupra calităţii vieţii. La acest capitol, R.Moldova este plasată în lume pe locul 107 dintre cele 188 state participante în clasament[Raportul Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Datele bazate pe estimările anului 2015. Disponibil: http://jurnal.md/ro/economic/2015/12/14/moldova-pe-locul-107-din-188-de-state-in-clasamentul-mondial-al-dezvoltarii-umane-tendintele-somajului-in-randul-tinerilor-sunt-ingrijoratoare/]. În linii generale, prin indicii de dezvoltare umană se concretizează faptul care este nivelul de dezvoltare şi de trai al unei ţări. Dacă să ne referim la PIB-ul (produsul intern brut) pe cap de locuitor, unul din principalii indicatori macroeconomici care reflectă suma valorii nominale de piață a tuturor mărfurilor și serviciilor destinate consumului final produs în toate ramurile economiei naţionale în decurs de un an, R.Moldova este plasată pe locul 129 dintre cele 183 ţări, ajustată în funcţie de paritatea puterii de cumpărare de 1,630 dolari SUA (datele se referă la anul 2010, publicate de World Economic Outlook Database, aprilie, 2011, International Monetary Fund, 11.04.2011). Respectiv, prin PIB reuşim să vedem nivelul de prosperitate materială a populaţiei (fără a mai detalia şi alţi indicatori socio-economici), acesta fiind cel mai bun indicator pentru a defini bunăstarea unei ţări.  Prin dezvoltarea umană o ţară evidenţiază componentele şi actorii principali ce determină schimbările produse în procesul evolutiv al dezvoltării individului şi factorilor ce determină transformările propriu-zise din cadrul societăţii. În acest context, componentele societăţii basarabene, cu particularităţi speciale în dezvoltare, se desfaşoară cu dificultate, afectând în mod direct atât omul, cât şi instituţiile prezente în societate. Toate acestea îşi spun cuvântul prin poziţia ţării în plan mondial şi prin clasamentele la care este parte componentă. Astfel, R.Moldova rămâne în continuare cea mai săracă ţară din Europa, care nu reuşeşte să producă nicio creştere economică reală, iar la capitolul „nivelul de trai” în 2015 este pe locul 92 din 140 state participante (Legatum Institute, Prosperity Index 2015. Disponibil: http://media.prosperity.com/2015/pdf/publications/PI2015Brochure_WEB.pdf ). Deci, PIB-ul, veniturile şi puterea de cumpărare a populaţiei pe cap de locuitor clasifică ţara în topul celor mai sărace state europene, ultima în clasamentul european din 2015 [Disponibil: http://actualitati.md/md/societate/prosperity-index-2015-moldova-cea-mai-saraca-tara-din-europa]. Unul din indicatorii care indică nivelul de trai al populaţiei este şi ponderea cheltuielilor pentru produsele de consum. Studiul realizat de experţii RIA Rating spune, că ponderea cheltuielilor de alimentaţie din bugetul unei familii moldoveneşti în anul 2015 sunt de 43,8% din salariul mediu lunar, pe când în acest scop în ţările din Occident se cheltuie 8-11% [RIA Rating. Disponibil: http://agora.md/stiri/15194/infografic-ria-rating-moldova-pe-penultimul-loc-in-europa-la-ponderea-cheltuielilor-pentru-produse-alimentare], astfel plasându-se pe locul 39 din 40 state participante în topul european la capitolul „cheltuieli pentru alimentaţie”. Cu această imagine, conform ultimului raport al Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, durata medie a vieţii în R.Moldova este de 69,3 ani, pe când a cetăţenilor din UE este de 77,5 ani. Se estimează că în jurul anilor 2050 circa 35-50 la sută din populaţia Republicii Moldova nu va depăşi vârsta de 60 de ani. Concomitent, la capitolul „topul ţărilor în care poţi aduce pe lume un copil” R.Moldova nici nu a fost menţionată în clasamenul celor 80 de ţări participante (informează The Economist, The   where-to-be-born index, 2013). Clasamentul respectiv a luat în calcul mai multe aspecte, printre care gradul de satisfacţie a cetăţenilor pentru nivelul de trai, veniturile personale, rata infracţionalităţii, încrederea în instituţiile statului, sistemul economic/de sănătate/de instruire, precum şi caracteristicile sociale/culturale specifice ţării. La fel, un alt Raport Mondial al Riscurilor, realizat de Institutul pentru Mediu şi Securitate Umană din cadrul Universităţii Naţiunilor Unite (14.10.2012), relatează că Moldova este pe locul 108 la capitolul „statelor cu risc”. Cât priveşte sistemul de învăţământ, parte componentă a dezvoltării umane, sistemul de instrure şi educaţie din R.Moldova este considerat neeficient în plan mondial, care nu reflectă o imagine clară în dezvoltarea unei economii competitive. Studiile demonstrează, ca pe lângă investiţiile financiare adecvate un sistem de instruire are nevoie de promovarea unei culturi educaţionale adecvate care sa raspundă cerinţelor moderne de educaţie, iar calitatea metodelor de predare şi calitatea de pregătire a cadrelor didactice să fie susţinut la cel mai înalt nivel. Succesul unei educaţii adevărate atât a individului, cât şi a unităţii de învăţământ devine o realitate doar atunci când personalitatea acestora este motivată de rolul şi importanţa lor în societate. Cu regret, aceşti factori nu sunt prezenţi integral în sistemul de învăţământ şi societatea basarabeană, iar conţinutul acestora este inhibat actualmente încă de elemente învechite ale educaţiei care devalorizează sistemul respectiv. Piedicile sunt prezente, în mod prioritar, prin nivelul limitat de recunoaştere şi apreciere a personalităţii/identităţii individului şi a sistemului de instruire din societate, iar statul nu contribuie pozitiv la promovarea şi susţinerea sistemului respectiv de instruire, lăsându-l să supravieţuiască la voia întâmplării.

Efectele „dezvoltării umane” au lăsat amprente adânci şi în alte domenii de activitate a țării, în rezultat, afectând în mod direct omul, societatea, economia, valorile naţionale. Prin indicii micro şi macroeconomici ai ţării pot fi determinate rezultatele activităţii individuale la nivelul agentului economic şi performanţele activităţii economice naţionale în ansamblu. Indicatorii macroeconomici sunt prezenţi prin produsul intern brut, produsul naţional, venitul naţional, venitul personal, etc., iar   macroeconomia este componentul prin care se văd oportunităţile şi dificultăţile cu care se confruntă economia ţării în linii generale. La baza acestor indicatori macroeconomici este plasat nivelul şi rata creşterii producţiei totale, gradul de ocupare a forţei de muncă, rata somajului, rata inflaţiei, rata dobânzii, valoarea externă a monedei naţionale, balanţa de piaţă, producţia şi venitul. PIB-ul,   principalul component macroeconomic, reprezintă valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor produse de către agenţii economici pe parcursul unui an, acesta în 2015 însumând 121851 milioane lei mold.(preţuri curente). Însă, luând în consideraţie faptul că majoritatea unităţilor economice de producţie şi-au încetat activitatea, atunci consumul ar fi şi este singurul component al creşterii economice. Iar ponderea banilor trimişi în ţară de persoanele emigrate echivalează cu peste o treime raportat la PIB (Datele Băncii Mondiale). Banii transferați în țară de această categorie a populației constituie cea mai importantă sursă a PIB-ului, valoarea PIB-ul fiind de 6,188 miliarde dolari SUA în 2015. Estimările de-a lungul anilor demonstrează că PIB-ul este mereu în creştere (exemplu: cu 7,5% mai mare faţă de anul 2010, raportat la 2011; cu 4,6 % mai mare faţă de 2013, raportat la 2014), însă şi acest lucru revine pe seama banilor puşi în circulaţie de concetăţenii ce muncesc peste hotarele ţării. Aici aş menţiona, că o creştere economică în mărime de 6-8% anual este considerată în plan mondial o performanţă extraordinară în dezvoltarea unei ţări, pe când R.Moldova cu același procent pe care il prezintă mereu în creştere continuă să rămână aceeaşi ţară săracă. PIB-ul pe cap de locuitor în 2015 a fost determinat în proporţie de 4,177 dolari, iar PIB-ul pe domenii de activitate s-a prezentat în mărime de 12,2% agricultură(2013), 13,8% industrie(2013), 58,9% servicii(2013). Aceeaşi sursă, respectiv, şi Biroul National de Statistică menţionează că: – forţa de muncă a constituit 1,236 milioane dolari (dintre care 40,6% agricultură, 16% industrie, 43,3% servicii), cu ponderea populaţiei ocupate doar de 32%; – veniturile publice 40,442 mln.dolari sau 38,1% din PIB (2014); – cheltiuielile   publice 43,242 mln.dolari sau 40,8% din PIB (2014); – investiţiile străine directe 3,224 miliarde dolari sau aproape 50% din PIB (2012); – importul 3,987 miliarde dolari (2015, MF); – exportul 1,967 miliarde dolari (2015, MF); – inflaţia 13,6% (2015, MF); – rata şomajului de 8,5% (2015), dintre care bărbaţi 11,2% şi femei 5,7%. În rândurile tinerilor rata şomajului a constituit 19,8%, iar în categoria vârstei 15-29 ani acest indicator a avut valoarea de   17,3%; – populaţia sub limita sărăciei 21,9% (anul 2010 // CIA World FactBook, 05.02.2013). Conform ultimelor studii, sub pragul absolut al sărăciei se află 20-25% din populaţia ţării, iar populaţia din zona rurală, fiind considerată cu mult mai săracă faţă de cea urbană, constituie 25-30 la sută. Nivelul sărăciei absolute se prezintă prin mărimea destul de mică a veniturilor personale în raport cu mărimea cheltuielilor pentru alimentaţie şi alte necesităţi vitale. Cât priveşte consumul zilnic alimentar necesar pentru o persoană în volum de 2282 kcal este doar o dorinţă la care s-ar putea doar visa… În rezultat, ponderea agriculturii, industriei, comerţului extern în raport cu PIB-ul, importurile net superioare exporturilor, investiţiile străine, alţi factori, toate, la rândul lor, confirmă încă o dată faptul cât de ineficientă este dezvoltarea ţării în raport cu indicii prezenţi în creşterea economică şi indicii macroeconomici. Statisticile presupun, că dacă nu se vor regla procesele actuale de dezvoltare a ţării, atunci peste 20-30 ani în R.Moldova va rămâne doar circa 20% din populaţie. Migraţia în masă îşi spune cuvântul. Majoritatea persoanelor apte de muncă, în special, tineretul (80%) au dorinţa de a emigra. Toate acestea se datorează faptului că majoritatea întreprinderilor şi unităţilor de producţie sunt falimentare şi nu oferă spaţiul necesar în oferta de muncă factorului uman (în ultimii opt-zece ani locurile de muncă s-au redus cu peste 350 mii), produsul intern brut pe cap de locuitor este foarte mic şi nu corespunde cerinţelor vitale ale omului, speranţa de viaţă marcată destul de negativ, salariile medii lunare ale angajaţilor nu acoperă nici minimul de existenţă, preţuri astronomice la produsele de larg consum care sunt de câteva ori mai mari faţă de cele din ţările dezvoltate, etc. În mediul rural majoritatea populaţiei munceşte în sectorul agricol (aproape jumătate din populaţia ţării), pe când în ţările dezvoltate în acest sector activează doar 4-7%. Totodată, productivitatea muncii în sectorul agricol este de zeci de ori mai mică şi cu recolta la hectar de câteva ori mai joasă în raport cu ţările dezvoltate. În acelaşi timp, o mare parte din terenurile arabile nu sunt valorificate (circa 25-30%). De aceea, populaţia din mediul rural este cu mult mai săracă faţă de cel urban şi se plasează la nivelul sărăciei absolute. Nemijlocit, nivelul de trai al populaţiei în condiţii extrem de vulnerabile îşi pune accentul şi pe nivelul mortalităţii şi cel al natalităţii (11% mortalitate, 11% natalitate, Biroul Naţional de Statistică, 01.01.2012). Conform „List by the „CIA World FactBook” (estimări 2015) în topul „ratelor fertilităţii mondiale” R.Moldova este plasată pe locul 187 (coef.1,56) din 224 ţări. În consecinţă, condiţiile de viaţă şi de trai din cadrul ţării sunt şi rezultatul acestui clasament la capitolul „fertilitate” sau mai bine zis „natalitate”, unde femeile basarabene nu mai vor să aducă pe lume copii în condiţiile unei sărăcii absolute. Un alt raport al Agenţiei Americane pentru Securitate (CIA) menţionează, că Moldovei la o mie de locuitori   îi revine 12,64 decese [Disponibil: http://blogosfera.md/view-post-v-3045-0-romana.html]. La mortalitatea infantilă ţara are o medie de 11,27 morţi la o mie de bebeluşi, cea mai ridicată rată în Europa. În Uniunea Europeană media mortalităţii infantile este de 4,59 la o mie de născuţi [Strategia Naţională de Raţionalizare a Spitalelor pe anii 2010-2012. Datele oficiale ale Ministerului Sănătăţii, în colaborare cu Banca Mondială. 07.09.2010, sectuinea Societate. Disponibil: http://adevarul.ro/news/societate/romania-republica-moldova-mortalitate-infantila-1_50aecadf7c42d5a663a07c6f/index.html].

Un alt fenomen dezastruos ce afectează în mod direct o ţară în dezvoltare, în toate domeniile de activitate socială, este nivelul corupţiei care a atins apogeul. Fenomenul corupţiei declanșat în toate instituţiile de stat şi în rândul funcţionarilor publici este problema de bază existentă în cadrul ţării, acesta fiind un fenomen mereu în creştere şi nu în descreştere. Componentul respectiv este latura ce scoate în evidenţă nivelul de cultură şi civilizaţie a omului şi societăţii. Necesitatea individului de a obţine venituri financiare şi materiale pe căi netransparente/necinstite reprezintă şi este rezultatul unei infracţiuni, nominalizată cu termenul de „corupţie”. R.Moldova, fiind prezentă în acest scenariu al corupţiei, în plan mondial îşi are locul 93 din 102 ţări participante în topul celor mai corupte ţări din lume. La acest capitol, cei mai corupţi sunt consideraţi funcţionarii publici din domeniul justiţiei şi cel legislativ [Studiu   realizat de organizaţia „The World Justice Project”. Jurnal.md, 27.10.2015. Disponibil: http://jurnal.md/ro/politic/2015/10/27/moldova-la-coada-clasamentului-mondial-privind-coruptia-tara-noastra-este-depasita-chiar-si-de-zimbabwe-honduras-si-burkina-faso/].

Pe lângă problemele nominalizate un factor major ce merge în pas cu criza economică şi socială, şi care pune în dificultate viitorul cetățeanului și al întregului popor sunt datoriile externe ale ţării. Majoritatea banilor intraţi în cadrul ţării în calitate de împrumuturi sunt mijloace financiare care, ulterior, urmează a fi rambursate cu o dobândă anumită în dependenţă de condiţiile stipulate în contractele respective. Ţinând cont de faptul că ţara are nevoie în continuare de aceste împrumuturi băneşti ce sunt unul din principalele mijloace în existenţa socială, atunci ar urma să spunem că ele sunt binevenite. Dar, odată intraţi pe teritoriul ţării aceşti bani urmează a fi utilizaţi în scopuri bine determinate şi cu efecte pozitive în dezvoltarea tuturor infrastructurilor naţionale. Însă, luând în consideraţie starea extrem de dezastruoasă ce are loc în societate (rezultat, că nu este nici un progres economic şi social) şi în raport cu volumul destul de mare al creditelor internationale primite, atunci nu am dori să credem că o bună parte din aceşti bani îşi fac prezenţa în buzunarele proprii ale unor guvernanţi ce conduc ţara. În acest caz situaţia economică şi socială a ţării se agravează şi mai mult, iar povara datoriilor externe rămâne pe umerii poporului, copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor acestora. În primul trimestru al anului 2015 datoria externă a ţării a ajuns la 6,341 miliarde dolari americani (Raportul Băncii Naţionale a Moldovei), constituind valoarea integrală a PIB-ului (6,188 miliarde dolari). Conform Raportului Ministerului Finantelor din R.Moldova „privind situaţia în domeniul datoriei publice, garanţiilor de stat şi recreditării de stat pe anul 2015” se menţionează, că datoria de stat este formată din 78,4% datorie de stat externă şi 21,6% datorie de stat internă. Datoria de stat pe termen scurt se situează la nivelul de 31,2%, ceea ce înseamnă că circa o treime din portofoliul datoriei de stat urmează să ajungă la scadenţă în decurs de un an. Datoria pe termen lung constituie circa jumătate din portofoliul datoriei de stat, restul fiind datoria pe termen mediu. Ponderea datoriei de stat în dolari SUA şi Euro formează circa 65,1% din portofoliul total al datoriei de stat, iar 35% se formează din diverse valute (lira sterlină, yenul japonez, alte). Cât privește structura pe tipuri de rată a dobânzii, datoria de stat externă cu rata dobânzii fixă constituie 57,9% din portofoliul datoriei de stat. Instrumentele de datorie cu rata fixă a dobânzii sunt împrumuturi de stat externe contractate de la organizaţiile financiare internaţionale (BEI, BDCE, FIDA, AID, FMI), precum şi de la creditori bilaterali precum Guvernul SUA, Guvernul Germaniei, Guvernul României, Banca Germană KfW, Fondul Kuweitean, Turk Eximbank, UniCreditAustria, JICA). Potrivit unui clasament „al datoriei publice a ţărilor lumii” R.Moldova la finele anului 2010 se plasa pe locul 88 din 96 ţări participante după valoarea angajamentelor publice externe pe cap de locuitor.

Realitatea transformărilor cu accente deosebit de negative îşi spune cuvântul şi în procesele de organizare şi dezvoltare a reformelor axate pe mediul de afaceri (fiind constrâns de intervenţia statului în sectorul privat), parte componentă a unei economii de piaţă. Dacă ar fi dorinţe reale pentru obţinerea unor rezultate pozitive în acţiunile întreprinse, atunci acestea ar urma să fie realizate prin susţinerea şi promovarea adecvată a mediului de afaceri, prin consolidarea nivelului de protecţie a investitorilor şi întreprinzătorilor, prin cultivarea spiritului de proprietar pentru cadrele manageriale, prin relansarea economică şi, respectiv, ridicarea nivelului de trai al populaţiei şi societăţii. Reformele economice ajustate la economia de piaţă adevarată, trecerea la un management şi la un sistem managerial contemporan performant, apariţia şi funcţionarea cât mai multor forme de proprietate specifice unei economii de piată, atunci, în mod inevitabil, s-ar contura cât de cât imaginea ţării în procesele evolutive atât în plan naţional, cât şi internaţional. Ulterior, prin respectivele metode de organizare şi gestiune a unităţilor de producţie şi forme de proprietate factorul uman/omul treptat îşi va schimba mentalitatea şi deprinderile, în modul acesta dobândind speranţe în obţinerea mijloacelor financiare din propria activitate, nemizând permanent doar la banii din buzunarul statului. Omul în dependenţă de obiectivele strategice ale propriilor capacităţi, treptat, va însuşi obiectivul de dobândire şi acumulare a veniturilor necesare pentru o existenţă decentă. În caz contrar, conform realităţii actuale prin care se regăseşte cetăţeanul ţării, unde antreprenoriatul este foarte limitat/netransparent şi neadecvat economiei de piaţă, este constrans să existe în sărăcie   şi mizerie, neavând posibilităţi de a deschide o activitate proprie. În acest sens, statul este foarte pasiv de a acorda ajutorul necesar individului pentru iniţierea unei mici afaceri, neacordând nici mijloace financiare şi nici cadrul legislativ adecvat. În conditii normale, un stat, cu formele sale de guvernare, ar urma să susţină şi să promoveze factorul uman în realizarea oricăror obiective propuse şi oricăror activităţi iniţiate în sectorul antreprenorial, deoarece antreprenorii sunt acei care joacă un rol destul de vizibil în transformarea și valorificarea resurselor, în îmbunătăţirea indicatorilor macroeconomici. Pe când, societatea basarabeană încă nu a conştientizat corect acest fenomen de valoare care ar urma să producă efecte pozitive în dezvoltarea economică şi socială. La rândul lor, antreprenorii se declară deschis că în Moldova este foarte greu să iniţiezi o afacere, deoarece corupţia şi birocraţia este extrem de anevoioasă. În ultimii ani numărul întreprinderilor mici (afacerilor) au fost închise, ajungând la cifra de 2812, iar procedura de lichidare a acestora este de până la trei ani. La acest capitol, R.Moldova în clasamentul mondial privind mediul de afaceri se plasează pe locul 82 din 185 state participante (Grupul Bancii Mondiale „Doing Business 2013”. Disponibil: http://capital.market.md/ro/content/mediul-de-afaceri-intre-topuri-si-realitati). La capitolul „libertatea economică” ţara se situează pe locul 115 din 177 ţări în topul mondial, iar în cel european pe locul 39 din 43 state [Top realizat de The Heritage Foundation în colaborare cu Wall Street Journal. Citat de trm.md, 11.01.2013. Disponibil: http://www.trm.md/ru/economic/r-moldova-plasata-pe-locul-115-in-clasamentul-mondial-al-libertatii-economice]. Cu aceeaşi imagine negativă se prezintă şi reformele efectuate în sectorul „plata impozitelor” ce se răsfrâng nesatisfăcător în mediul de afaceri. Reintroducerea impozitului pe venitul corporativ a majorat taxele pentru companii, pe când achitarea impozitelor a devenit o procedură puţin mai ușoară pentru companii prin reintroducerea unui sistem electronic de plată a contribuțiilor la asigurările sociale. Totodată, o reformă destul de ineficientă care a provocat daune economiei naţionale este lichidarea instanţelor judecătoreşti economice.

Prin procesele ce au loc în cadrul ţării, cu efecte negative, urmează de a crea condiţii reale şi în eliminarea raportului necorelat dintre potenţialul economic şi financiar plasat în or. Chişinău (capitala ţării) şi restul   localităţilor din cadrul ţării. Concentrarea şi prezenţa potenţialului economic şi financiar existent în mun. Chişinău plasează toată economia ţării în dependenţă directă de capitală. Aceasta se reflectă prin PIB-ul de 50%, producţia industrială de 60%, volumul finanţelor de 85%, investiţiile străine de 90%, impozitele colectate de 60%. Disproporţia respectivă contribuie şi mai mult la cresterea sărăciei populaţiei din mediul rural care constituie 58,1% din toată populaţia ţării (ianuarie, 2013. Disponibil: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&id=4104&idc=168). Veniturile populaţiei urbane sunt în medie de 1,3 ori mai mari faţă de veniturile populaţiei din mediul rural (Biroul Naţional de Statistică).

Pentru a evidenţia ineficienţa reformelor ce se dasfaşoară în societate ar urma de menţionat faptul că populaţia ţării în viaţa de toate zilele este nevoită să depăşească cu multă dificultate o multitudine de probleme birocratice ce sunt în strânsă corelaţie cu cadrul legislativ şi normativ imperfect. Necesităţile cotidiene/curente ale individului sunt corelate cu procesele dictate de reforme şi legi inadecvate care sunt doar în dezavantajul întregii societăţi. De exemplu, la capitolul „eliberarea unui permis de construcţie” ţara este plasată pe locul 175 în lume. Pentru a obţine acest permis de construcţie omul este nevoit să parcurgă 27 de proceduri legale într-o perioadă de 247 zile. Iar pentru conectarea la electricitate R.Moldova este situată pe locul 149 în clasamentul mondial. Conectarea la curentul electric are loc într-o perioadă de 118 zile şi 7 proceduri legale, cât despre preţuri la aceste servicii nici nu se pune problema. Cifrele sunt enorme în raport cu veniturile cetăţeanului. (Raportul „Doing Business 2015”, realizat de Banca Mondială, citat de Agora, 29.10.2014. Disponibil: http://agora.md/stiri/4230/doing-business-republica-moldova-a-urcat-19-pozitii-privind-mediul-de-afaceri ).

Realitatea fenomenelor ce se derulează în R.Moldova este uluitoare. O realitate destul de dură în dezvoltarea umană şi socială în mileniul trei, care, în mod normal, ar fi trebuit să fie o performanţă de succes pentru o ţară din continentul european. De aceea, de neîntârziat, pentru a fi în pas cu lumea civilizată, cu ţările dezvoltate ale Occidentului şi cu sistemul economic de piaţă modern, R.Moldova trebuie să se afirme în modul cel mai serios şi eficient prin elementele de bază ale managementului modern, în special, ale managementului resurselor financiare şi managementului resurselor umane. Iar pentru a realiza conexiunea autentică cu sistemul economic european şi mondial de calitate, R.Moldova are nevoie de reforme strategice a cadrului legislativ şi normativ care să raspundă cerinţelor impuse de piaţa liberă a economiei de piaţă şi, în mod special, de cerinţele vitale ale factorului uman din societate. Numai prin ajustarea corectă la legislaţia unei economii de piaţă reală, formarea şi protejarea adecvată a resurselor financiare şi umane, punerea în aplicare a unui sistem real de autogestiune în unităţile de producţie şi în toate instituţiile economiei naţionale, capacitatea clasei dominante de a guverna ţara pe principii democratice şi umane, în rezultat, cu siguranţă, se vor înregistra succesele corespunzătoare în dezvoltarea umană, cât şi cea socială. Astfel, dezvoltarea umană corelată pozitiv cu dezvoltarea socială îşi va poziţiona echilibrul necesar în sistemul de valori autentic, iar factorul uman/capitalul uman îşi va găsi locul decent în cadrul societăţii.

G. Martea, foto 45,jpg

Foto. Galina Martea

Basarabia – model-simbol al suferinţei umane şi al nelegiuirilor sociale

 

Autor: Galina Martea

 

Analiză şi comentarii

Când este vorba de suferinţă, atunci ca model ar putea fi luată Basarabia care cunoaşte din plin acest fenomen al existenţei. Este un exemplu viu care trezeşte compătimire şi nedumerire pentru tot ceea ce se petrece într-o societate, având în cadrul ei oameni de toate vârstele, oameni de conducere, oameni simpli cu o situaţie socială modestă şi destul/extrem de modestă. În această societate basarabeană se petrec lucruri care, cu adevărat, şochează şi impresionează opinia publică internaţională. În special, impresionează prin faptul că în epoca modernă omul dintr-o ţară europeană s-ar putea confrunta cu foamea, element ce supune omul la suferinţă fizică şi mintală. Iar neajunsurile materiale şi nedreptatea socială îl fac pe om să devină, cu adevărat, un sclav al dezvoltării umane. În cazul dat, s-ar crede, clasa dominantă ar fi acea care promovează şi provoacă în mod special dezvoltarea unui asemenea fenomen social. Cine ştie, urmează de văzut dacă aceasta este o provocare sau o intenţie reală de a distruge un popor.

Foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost provocată de sistemul sovietic existent din acea perioadă care a dorit să distrugă modelul tradiţional de viaţă a unui popor, astfel adevărul istoric al evenimentelor rămânând mereu un simbol al suferinţei umane. Cauzele foametei, fiind multiple, în rezultat, a declanşat dispariţia prin moarte a peste 200 mii de oameni, iar a peste 350 mii de persoane au supravieţuit în stare de malnutriţie. Adevărul dramatic al evenimentelor se suprapune cu acţiunile realizate de clasa de guvernare şi puterea totalitară a epocii respective. Astfel, putem spune că omul puterii este acea fiinţă umană care necruţător se răzbună pe concetăţeanul său. Ulterior, acelaşi om şi sistem al puterii a provocat dezastrul înspăimântător al deportărilor, consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov, fiind extrem de tragice pentru românii din Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. În rezultat, conform arhivelor, sute de mii de români basarabeni, victime a regimului existent, au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan în anii 1940’50.

3

Deci, realitatea şi istoria adevărată încă o dată demonstrează că orice suferinţă menită unui popor este provocată de omul puterii ce administrează societatea respectivă. În aşa mod, suferinţele continuă şi se ţin lanţ în viaţa unui popor şi, în special, în soarta poporului român din Basarabia. De necrezut, dar o asemenea realitate este prezentă şi în zilele noastre ce domină astfel existenţa unui popor. Este vorba de societatea basarabeană, poporul din R.Moldova, parte din secolul XXI, care se confruntă cu probleme serioase de a supravieţui ca naţiune şi specie umană. Este o realitate aparte unde victima proceselor este acelaşi om al societăţii, sortit pentru suferinţă. În pas cu problemele curente (sărăcie exagerată; nedreptate socială în limite de neconceput; corupţie la toate treptele de dezvoltare umană şi în toate domeniile de activitate socială, cu abateri grave de la moralitate; degradare umană/economică/culturală, etc.) omul se confruntă cu clasa de guvernare care le-a subjugat viaţa şi identitatea în cel mai umilitor mod. Identitatea personală şi natională a poporului basarabean este îndobitocită atât de mult, încât acesta nici nu sesizează care este drumul corect spre civilizaţie şi o dezvoltare umană adecvată. Clasa politică şi de guvernare, încă cu o educaţie şi mentalitate sovietică, dezorientează poporul pentru a-i provoca şi mai mari suferinţe în procesul de existenţă identitară, în procesul de existenţă şi de dezvoltare umană, în procesul de conştientizare şi recunoaştere corectă a cărei naţiuni aparţine. Astfel, poporului îi sunt impuse condiţii ce le influenţează negativ atât existenţa, cât şi dezvoltarea. În linii generale, prin doctrina respectivă, instaurată de clasa dominantă basarabeană sau a R. Moldova, are loc procesul de fabricaţie socială în cadrul căruia oamenii devin dezrădăcinaţi şi îndepărtaţi complet de adevărul istoric. Astfel, adevărul istoric nu se asociază cu doctrina existentă promovată de clasa dominantă şi, în aşa mod, poporului basarabean nu i se acordă posibilitatea de a se încadra în adevărata identitate naţională, aceasta urmând să facă parte din cultura neamului românesc. În consecinţă, poporul basarabean este dominat de o criză identitară fără precedent, care, în acelaşi timp, cu voie şi fără voie, îl determină la un proces de dezvoltare regresivă sau aşa numita “involuţie”. Mişcarea regresivă în dezvoltarea umană şi identitară, fiind victima doctrinelor promovate de clasa politică şi de guvernare de după anii 1991 până în prezent, este o legatură organică cu sărăcia şi nedreptatea socială care, în timp, s-a dezlănţuit în limite catastrofale şi cu urmări destul de grave în evoluţia omului basarabean. Sărăcia de proporţii indiscutabile, instaurată integral în R.Moldova la începutul secolului XXI, s-a dezvoltat, probabil, pe principii bine gândite, fiind însoţite de nelegiuirile clasei dominante. Clasa dominantă a R.Moldova, fiind în capul puterii, pe parcursul acestor ani şi-a asigurat propriile interese din banii publici, fara a da răspuns poporului pentru faptele ilegale întreprinse. Prin acţiunile ilegale ale acestora, corupţia, ca factor extrem de distrugător în dezvoltarea unei societăţi, a maturizat şi completat grupările criminale care au împânzit ţara în toate domeniile de activitate. Îmbogăţirea şi scurgerea de bani din buzunarul statului pe căi necinstite a mutilat şi a ruinat ţara, iar cinismul clasei politice şi de guvernare a sfidat poporul la cele mai grele încercări de a exista şi supravieţui. Urmările sunt integrate prin sărăcia socială care scurtează viaţa omului în mod condiţionat. Prin neajunsurile materiale şi financiare omul basarabean îşi limitează necesităţile cotidiene, astfel aplicând organismului o subnutriţie insuficientă. În cele din urmă, intervin boli cronice care afectează buna funcţionare a organismului şi, respectiv, încetarea premeditată a vieţii. În situaţia respectivă se regăseşte majoritatea populaţiei basarabene care trăieşte la limita minimului de existenţă, în special, bătrânii cu venituri băneşti foarte mici. Veniturile lunare ale acestora la 1 aprilie 2015 variau între 767 lei moldoveneşti (pensia pentru limită de vârstă pentru lucrătorii din agricultură) şi 861 lei (pensia minimă pentru limită de vîrstă pentru alte categorii de beneficiari de pensie), respectiv 41 euro şi 46 euro (cursul valutar din acea perioadă), în raport cu coşul minim de consum care a atins în acea perioadă cifra de 1668 lei moldoveneşti sau 90 euro. De fapt, coşul minim de consum real ar urma să fie cu mult mai mare, dacă calculele respective ar lua în consideraţie toate momentele necesare pentru un trai decent şi civilizat. Ulterior, mărimea medie a pensiei pentru limită de vârstă este de 1202 lei sau 65 euro. Pentru a relata nivelul de trai şi existenţă a persoanelor cu invaliditate, atunci realitatea se prezintă şi mai dură, astfel fiind: pensia de invaliditate de gradul I constituie – 613 lei sau 33 euro; pensia de invaliditate de gradul II constituie – 592 lei sau 32 euro; pensia de invaliditate de gradul III constituie – 416 lei sau 22 euro (Disponibil: http://agora.md/stiri/7294/care-vor-fi-pensiile-in-moldova-dupa-indexarea-de-astazi). Deci, populaţia cu asemenea venituri financiare este constrânsa să existe în condiţiile când preţurile la produsele de consum sunt de câteva ori mai mari faţă de cele din ţările dezvoltate. Unul din indicatorii care indică nivelul de trai al populaţiei este ponderea cheltuielilor pentru produsele alimentare. Studiul realizat de experţii RIA Rating spune, că ponderea cheltuielilor de alimentaţie din bugetul unei familii moldoveneşti în anul 2015 este de 43,8%, pe când în ţările din Occident în acest scop se cheltuie 9-11% (RIA Rating. Disponibil: http://agora.md/stiri/15194/infografic-ria-rating-moldova-pe-penultimul-loc-in-europa-la-ponderea-cheltuielilor-pentru-produse-alimentare). În clasamentul european privind „cheltuielile pentru alimentaţie” R.Moldova se plasează pe locul 39 dintre cele 40 ţări prezente în clasament. Aceasta reprezintă o realitate care nu permite omului să se alimenteze în condiţii normale şi, respectiv, acest fenomen contribuie la extenuarea organismului şi la reducerea mai rapidă a vieţii.   Conform raportului Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare durata medie a vieţii în R.Moldova este de 69,3 ani. Pe când durata medie de viaţă a cetăţenilor din UE este de 77,5 ani. Se estimează că în jurul anilor 2050 circa 35-50 la sută din populaţia Republicii Moldova nu va depăşi vârsta de 60 de ani. Cât despre creşterea unui copil nici nu este cazul de-a aborda problema. La acest capitol situaţia este şi mai dezastruoasă, deoarece veniturile/indemnizaţiile oferite de către stat familiilor cu copii sunt la fel de umilitoare. De exemplu, pentru îngrijirea unui copil de până la un an şi jumătate indemnizaţiile lunare sunt de 440 lei moldoveneşti sau 24 euro, iar indemnizaţia pentru îngrijirea unui copil de la un an şi jumătate până la vârsta de 3 ani este de aproximativ 1000 lei moldoveneşti sau 54 euro. Astfel, conform clasamentelor mondiale, R.Moldova (estimări 2015) în topul „ratelor fertilităţii mondiale” este plasată pe locul 187 (coef.1,56) din 224 ţări („List by the „CIA World FactBook”, 2015. Disponibil: (https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_sovereign_states_and_dependent_territories_by_fertility_rate). Deci, putem spune că, condiţiile de viaţă şi de trai ale ţării sunt şi rezultatul acestui clasament la capitolul „fertilitate” sau mai bine zis „natalitate”, unde femeile din R.Moldova nu mai vor să aducă pe lume copii în condiţiile unei sărăcii absolute. Iar un alt raport menţionează, că mortalitatea infantilă în R.Moldova are o medie de 11,27 morţi la o mie de bebeluşi, cea mai ridicată rată în Europa. În Uniunea Europeană media mortalităţii infantile este de 4,59 la o mie de nou născuţi (Strategia Naţională de Raţionalizare a Spitalelor pe anii 2010-2012. Datele oficiale ale Ministerului Sănătăţii în colaborare cu Banca Mondială. Accesat 07.09.2010, secţiunea Societate.   Disponibil: http://adevarul.ro/news/societate/romania-republica-moldova-mortalitate-infantila-1_50aecadf7c42d5a663a07c6f/index.html).

lagheri-nkvd-2

În rezultat, putem afirma că sărăcia/involuţia societăţii şi a omului din R.Moldova este creată din vina clasei dominante care nu cunoaşte ce este organizare, colegialitate, umanitate, compasiune şi bunăvoință față de semenul său şi necazurile acestuia, şi, în acelaşi timp, nu este capabilă de a produce efecte pozitive în administrarea unei societăţi. Acest lucru poate fi confirmat prin faptul că, clasa dominantă şi-a creat o existenţă materială extrem de bună în condiţiile când întreaga societate este bântuită de o sărăcie extremă. Aceasta denotă încă o dată faptul că o stare materială foarte bună o poţi redobândi, în timp, doar pe căi necinstite, deoarece pe căi cinstite/transparente omul niciodată nu va reuşi să-şi construiască o asemenea avere. Aici sunt puse în joc mijloace financiare de proporţii extrem de mari care ţi-ar asigura existenţa pentru mai multe vieţi. Pe când poporul, cu realitatea efectivă, nu are reserve financiare nici macar pentru ziua de azi. Existenţa însoţită de suferinţa din lipsuri materiale şi financiare, de întunericul care persistă în tot ceea ce se numeşte viaţă este un bun prileg pentru degradarea totală a omului, cât şi a întregii societăţi. Conform statisticilor, sub pragul absolut al sărăciei se află 20-25 la sută din populaţia ţării, iar populaţia din zona rurală, fiind considerată cu mult mai săracă faţă de cea urbană, constituie 25-30 la sută. Deci, acesta este un proces unde omul suferă de foame, ca urmare, nutrirea organismului fiind sub nivelul minim de consum alimentar. Un asemenea proces are loc atunci când 8-10% din populaţia ţării (în special, clasa dominantă) are un nivel de trai foarte bun, aceştea deţinând o parte consistentă din bogăţia statului, iar 254 cetăţeni sunt consideraţi milionari. Conform raportului World Ultra Wealth Report Outlook 2012-2013, realizat de Wealth-X, R.Moldova se plasează pe locul 33 din 45 state europene unde averea totală a celor mai bogate 75 de persoane din republică este de opt miliarde de dolari şi este cu 20% mai mare decât PIB-ul ţării (http://www.timpul.md/articol/avuia-a-75-de-persoane-din-rm-mai-mare-cu-20-decat-pib-ul-arii-37235.html ). Pe când în alte ţări, inclusiv a celor mai bogate ţări din lume, o asemenea situaţie este diametral opusă în comparaţie cu R.Moldova. De exemplu, un tablou real, ponderea milionarilor în raportat la întreaga populaţie în SUA este de 1,5%, în Canada este de 1%, în Germania 1,4 %, în Marea Britanie 1%, Elveţia 4% (Disponibil: http://www.ziare.com/afaceri/oameni-afaceri/numar-record-de-milionari-unde-se-afla-bogatii-lumii-1244804). În condiţiile unei sărăcii absolute şi de criză financiară totală a ţării, un alt exemplu strigător la cer este că statul moldovenesc îşi permite pentru întreţinerea vilelor de la Holercani (unde clasa dominantă îşi petrece timpul liber) să cheltuie sume colosale din banii publici. Numai în 7 luni a anului 2015 statul a cheltuit pentru întreţinerea acestora aproape 2 mln. de lei moldoveneşti (1.980.000 lei) sau 106671 mii euro. Iar pentru deservirea acestor vile cu un spaţiu de 65,56 hectare sunt angajate 61 de persoane, salariul cărora în 2014 a constituit aproape 3 mln lei (2.699.600 lei) sau 150000 mii euro (Disponibil: http://agora.md/stiri/12377/infografic–vilele-de-la-holercani-in-plina-criza–statul-a-cheltuit-2-mln-de-lei-pentru-intretinerea-lor ).

Sărăcia şi situaţia catastrofală din societate, pe parcurs, devine tot mai pronunţată cu efecte tot mai negative în dezvoltarea umană şi socială. Lipsa locurilor de muncă este o parte a problemei, iar o altă parte a problemei (chiar şi pentru cei angajaţi) sunt veniturile destul de mici şi incompatibile în raport cu nivelul de trai şi, în special, cu preţurile la produsele de consum (alimente, medicamente, alte necesităţi umane şi sociale). Pentru persoanele fără locuri de muncă (inclusiv invalizi, pensionari) unica şansă de supravieţuire sunt mijloacele financiare primite de la rudele plecate la muncă peste hotare. Insă şi acest lucru în ultima perioadă devine o problemă tot mai apăsătoare, deoarece din străinătate se remit în ţară tot mai puţini şi mai puţini bani. Astfel, nivelul de trai al populaţiei se înrăutăţeşte şi mai mult de la o zi la alta, iar decalajul dintre cei bogaţi (clasa politică şi de guvernare) şi cei săraci (poporul) devine o realitate tot mai dură pentru societate. În consecinţă, populaţia vulnerabilă, regăsindu-se la marginea prăpastiei, nu mai are puterea de a se lupta cu mediul social şi clasa dominantă extrem de coruptă care a sărăcit şi subjugat întreaga ţară. Poporul, nefiind protejat de către stat, este inhibat în propriile greutăţi existenţiale şi, în aşa mod, reacţionează deja pasiv la procesele ce au loc în societate. O mare parte din populaţia ţării, în special din zona rurală, este absolut inactivă la schimbări si provocări, astfel acceptând sărăcia ca o normalitate în modul de viaţă existent. Cu atât mai mult, prin lipsa mijloacelor de informare a maselor (în special, populaţia din zona rurală) poporul şi mai mult este supus şi înrobit, astfel făcându-l să creadă că viaţa nu poate exista în alt mod, decât în această variantă. Nivelul de viaţă al populaţiei extrem de redus din zonele rurale (la 1 ianuarie 2013 constituind 58,1% din toată populaţia ţării: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&id=4104&idc=168 ) este un tablou zguduitor ce ar putea fi comparat cu nivelul de viaţă al omului din epoca primitivă. Omul de la sate (în special, de vârsta a treia, ba chiar şi de alte vârste) nu cunoaşte fenomenele ce au loc în lumea modernă, neavând informaţia respectivă. Astfel, poporul este împotmolit într-un întuneric al existenţei care îl predispune la incultură, neştiinţă, înapoiere, izolare, în consecinţă, crezând în tot felul de aberaţii ale guvernanţilor. Este firesc, că un asemenea mod de viaţă a fost construit de clasa dominantă a societăţii basarabene, care de decenii nu a fost capabilă să producă niciun fel de modificări sociale în evoluţia propriului popor. Această clasă dominantă a ştiut să producă efecte pozitive doar pentru propria existenţă şi propriul conţinut material. În rest, societatea există singură la voia întâmplării, iar poporul există prin a cunoaşte doar fenomenul suferinţei şi al supunerii care îl induce spre eroare, degradare şi involuţie umană. Însă, cel mai dureros este faptul că poporul basarabean este implicat, la nesfârşit, într-un război identitar şi psihologic care nu-i permite încă să-şi recunoască originea autentică de neam, astfel fiind ţinut mereu într-o stare de demoralizare şi umilinţă totală.

G. Martea, foto 45,jpg

Foto: Galina Martea

Unitatea naţională – substanţă în salvarea societăţii basarabene

 

Autor: Galina Martea

                                                                                                                          

Luând în considerație procesele economice, sociale și politice ce au loc în R.Moldova și care, la rândul lor, se desfășoară cu multă dificultate în defavoarea societății și a poporului, s-ar putea spune că rezultatul acestora nu este altceva decât expresia unui comportament inadecvat al persoanelor ce guvernează ţara. În aşa mod, prin promovarea unei politici de guvernare cu orientare negativă se produce deteriorarea și degradarea tuturor proceselor de dezvoltare socială, iar prin comportamentul persoanelor ce conduc țara se distinge tabloul real al incapacităților de administrare și tabloul real ce contribuie negativ la dezvoltarea umană a societăţii. Astfel, succesele în prosperarea societății basarabene sunt spulberate pentru ziua de azi și pentru o perioadă nelimitată de timp, fiind prezent doar calvarul ce a împânzit întreaga ţară. Amprentele unei asemenea guvernări își spune cuvântul ferm în spălarea de creiere a factorului uman şi, respectiv, în nivelul de trai, cultură şi   dezvoltare a poporului. Sărăcia înspăimântătoare instaurată în țară (clasament european – locul 44, ultima în clasament; clasament mondial – printre ultimele locuri) s-a format de-a lungul anilor şi a creat acel mediu social care dărâmă orice speranță de a fi integrați în lumea civilizată occidentală, care au o dezvoltare umană adecvată. Nemijlocit, este pierdută orice perspectivă de a fi integraţi în Uniunea Europeană (UE) în următorii ani şi, nu în ultimul rând, posibil, de a nu mai cuprinde evenimentul istoric de reîntregire a neamului românesc. Probabil, Republica Moldova este acel spațiu astral în care guvernanții își pot manifesta cu succes capacitățile inumane în comportament şi incapacitatea de a administra o țară pe criterii autentice umane, astfel demonstrând iresponsabilitatea pentru funcția pe care o ocupă în stat. Pe de altă parte, capacitatea acestora se realizează cu mult succes în promovarea intereselor personale, cu accent sigur de a trăi doar în baza unui materialism extrem de exagerat al existenţei.

Pentru a stopa calvarul ce se produce în societate și nelegiuirile din partea guvernanților, cred, ar fi necesar de a crea de urgentă un Comitet de Salvare Națională, care, poate, ar contribui pozitiv la îmbunătățirea situației actuale și, cel mai important, la deșteptarea poporului în a conștientiza corect realitatea înconjurătoare. Ar fi corect ca în acest proces de salvare națională și de constituire a Comitetului de Salvare Națională în prima linie să stea Forumul Democrat al Românilor din Moldova (FDRM), care a fost fondat după proclamarea de independență a țării, structură care reprezintă în mod prioritar interesele autentice ale națiunii române și ale românilor de pretutindeni, interese de reunificare a două state românești, interese de dezvoltare economică și socială a țării, interese pentru o cultură și evoluție civilizată a societății, promovarea țării în spațiul occidental și de integrare reală în UE. Deci, FDRM, fiind inițiatorul principal în acțiunile de renaștere națională şi de reîntregire a neamului românesc, trebuie să fie îndrumătorul în acțiunile de salvare națională a țării în clipele de grea cumpănă. Totodată, în acest proces al salvării trebuie să participe toţi oamenii de bună credinţă care pledează întru binele poporului şi, nu în ultimul rând, intelectualitatea care este nucleul dezvoltării umane. Dar, cel mai important factor, totalitatea acestor acțiuni trebuie să aparțină și să se axeze integral pe unitatea națională, pe identitatea și conștiința națiunii, pe principiul de recunoaştere a propriilor origini – neamul românesc. Prin urmare, în mod prioritar, respectivul Comitet de Salvare Națională ar urma să fie completat din personalități cu cea mai transparentă atitudine față de sine, față   de societate şi complexitatea lucrurilor în baza cărora se menţine existenţa unei comunităţi/societăţi. Este evident, că societatea basarabeană dispune de asemenea personalități care sunt dotate cu calităţi deosebite umane şi intelect aparte în educație/instruire. Nemijlocit, prezum, în componența Comitetului de Salvare Națională trebuie să fie incluși și reprezentanți ai organismelor occidentale, precum ONU, UE, Federaţia Internaţională a Drepturilor Omului, Drepturi Globale (Global Rights), Observator al drepturilor omului (Human Rights Watch), Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Forumul Democrat al Românilor de Pretutindeni, Biserica Ortodoxă Română, alte. Pentru a soluționa situația extrem de critică din cadrul țării, care este mereu în recesiune şi involuţie în toate domeniile de activitate socială, este necesar de a crea și adopta de urgență (de asemenea, cu ajutorul organismelor internaţionale) un act normativ prin care să se facă regulă şi să fie stopate toate nelegiuirile ce se produc în administrarea țării, şi, în mod special, pentru încălcarea dreptului uman la o existenţă decentă. Respectiv, persoanele cu putere în stat care au o influență distrugătoare în guvernare urmează a fi trase la răspundere penală de întregul popor (dar, şi cu ajutorul organismelor occidentale) pentru încălcarea jurămintelor depuse în ocuparea funcției în stat și pentru promovarea intenționată a fărădelegilor în societate. În caz contrar, imaginea cu care se prezintă şi se va prezenta în continuare R.Moldova în plan naţional şi mondial nu va fi altceva decât confirmarea repetată a expresiei că „anarhia statală este produsul ruinării sociale”(Galina Martea, lucrarea „Despre Idealul Naţional…”). Posibil, prin instaurarea Comitetului de Salvare Națională s-ar putea contribui pozitiv la îmbunătățirea situației actuale și la deșteptarea poporului în a conștientiza corect realitatea care îi determină. Important este ca accentul forte să fie pus pe unitatea şi identitatea națională, pe conștiința natională a întregii societăți care trebuie neapărat să conştientizeze corect problema identitară întemeiată pe originea neamului românesc. Dacă aceste subiecte nu vor fi soluţionate în timpul apropiat, atunci situația socială din ţară se va destabiliza și mai profund, atrăgând în sine tot mai mulți factori negativi.

Actualmente, fiind la o etapă crucială a destinului, R.Moldova (parte integrantă din cultura și istoria daco-romană, strămoșii poporului român) este obligată şi trebuie, în sfârşit, să recunoască cu demnitate componentul realității istorice şi anume: confirmarea identităţii autentice poporului. În cazul dat, este foarte important ca un popor să cunoască şi să-și recunoască originea de neam, de naționalitate, de identitate. Identitatea națională, care reprezintă atitudinea fiecărui om față de propria societate şi origine, este acel pilon care determină în esență respectul unui popor față de valorile naționale. Deci, identitatea și unitatea națională sunt expresii care reprezintă integral sentimentul național al unui popor faţă de realitate şi adevărul istoric. Atât identitatea națională cât și unitatea națională sunt noțiuni ale proceselor identitare ce includ în sine aspecte fundamentale precum: limba unică de comunicare, cultura/tradițiile şi valorile autentice naționale specifice neamului, teritoriul naţional, credința, ideologia. În cazul dat, prin absența acestor valori identitare se impune necesitatea de a fi iniţiate în mod de urgență întruniri colective cu masele pentru a promova corect politica de orientare și conștientizare a evenimentelor ce se derulează în societate, deoarece cauzele ce determină   dezorientarea maselor în viața socială sunt, indiscutabil, corelate cu aspectele susmenţionate. Evident, este necesar de a trezi în oameni marea credință în valorile spirituale ale divinităţii, astfel înlăturând ura şi răutatea care este destul de prezentă în viaţa acestora. Prin credința adevărată, cu aspirații pozitive, s-ar putea distruge/înlătura răul ce domină societatea basarabeană. Condițiile sociale și politice existente sunt cauza ce afectează în mod direct comportamentul uman prin spălarea de creiere și degradarea completă a societății. În asemenea condiţii, cu cât țara este mai săracă cu atât mai ușor populația poate fi ușor manipulată sub influența unor mișcări politice care nu produc unitatea națională și bunăstarea socială, ci produc și mai profund dezbinarea și ruinarea completă a societății și a națiunii. Imaginea reală a R.Moldova la ziua de azi reprezintă, într-un fel sau altul, nivelul primitiv de cultură și civilizație al unei comunități. Se acționează doar sub deviza: „Cine mai mult fură și cine este mai hrăpăreț pentru propria piele, acela este mai puternic, mai văzut și mai respectat în societate! Iar cine este mai obraznic, acela ajunge în capul puterii!”. În rezultat, toate aceste elemente se răsfrâng negativ pe nivelul de dezvoltare şi educație al omului, care, în timp, devine un element neocrotit în spațiu ce poate fi uşor purtat şi traumat de curenții vântului. Astfel, omul simplu din societate, fiind fără identitate și personalitate autentică, fără putere și avere, devine victima schimbărilor și robul zeilor ce conduc comunitatea.

Basarabia poza art

Cu imaginea actuală, țara a demonstrat în repetate rânduri cât de ineficientă este în acțiuni și în promovarea valorilor naționale. Totodată, ea a demonstrat că este incapabilă de a produce impresia pozitivă în calitate de stat independent, modern și democrat. Dezvoltarea socială corelată cu nelegiuirile sociale denotă faptul că în cadrul țării există structuri bine organizate care produc ruinarea adevărată a sistemelor și subsistemelor din societate. În condițiile actuale, în care se regăseşte R.Moldova, nu cred că aceasta are șanse reale de a fi acceptată în UE în deceniile următoare. Este nevoie de timp, iar timpul trebuie să soluționeze o multitudine de probleme care să reflecte imaginea clară a dezvoltării umane și sociale. În mod prioritar, schimbările trebuie să se axeze pe fenomenul de transparență absolută în administrare, iar persoanele ce urmează a fi promovare în funcții de conducere în stat să fie selectate în baza unor rigori de etichetă şi echitate, fondate pe studii adecvate și competența corespunzătoare, astfel, înlăturând fenomenul „cumătrismului” existent din țară. Iar domeniul prioritar al țării, care ar urma să producă cu adevărat schimbări pozitive, să fie considerat Sistemul de Instruire și Educație care este principalul promotor al identității naționale, al culturii și al bunăstării sociale. Pentru a regla și a face regulă în orice domeniu de activitate din cadrul ţării este necesară transparența și corectitudinea absolută sau măcar parțială în orice acțiune întreprinsă şi realizată, cu toate că acest lucru nu va fi deloc ușor de realizat în condițiile când mediul social este atât de grav afectat. Cu asemenea urmări   în dezvoltarea umană şi socială nu are loc procesul de integrare în spaţiul european. Acceptarea R.Moldova în UE, ca stat independent, ar avea șanse reale doar după 30-40 ani (posibil), dacă se vor regla pe principii de transparență procesele economice și sociale din cadrul țării, astfel eliminând în prim plan corupția din stat care este cel mai distrugător factor al dezvoltării umane. De aceea, vrem sau nu vrem, dorim sau nu dorim, recunoaştem sau nu recunoaştem, însă unica soluție reală de a ieşi din impasul respectiv şi de a deveni membru al UE într-un timp apropiat este unirea cu România. Acesta este cursul real al evenimentelor istorice în procesul evoluției și realitatea pe care trebuie să o accepte orice om de conducere din stat și orice cetățean al țării. Conștientizarea corectă a acestei uniri/reuniri este vitală și inevitabilă pentru viitorul întregului popor român, pentru viitorul întregii societăţi basarabene. Dar, cred, în mod normal, acest component al reunirii neamului românesc nu trebuie să depindă de factorii ce ţin doar de dorinţa de integrare în UE, însă trebuie să fie un proces istoric natural care să integreze şi să unească o naţiune cu aceleaşi origini. Deci, pentru a crea o reformare pozitivă şi o imagine cât de cât transparentă țării în plan mondial este necesar de a promova corect valorile naționale identitare şi spirituale, care sunt nucleul dezvoltării unui popor în evoluţie. Iar prin unitatea naţională, care este coeziune şi forţa de atracţie între fenomene, să se producă acea schimbare favorabilă care să salveze şi să elibereze cu adevărat societatea basarabeană din calvarul existent.

(Galina Martea, dr., academician de onoare al învăţământului universitar din R.Moldova, membru al UZPR)

G. Martea, foto 45,jpg

Foto. Galina Martea

Basarabia – destin sub crucea infernului

Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2016

Basarabia – destin sub crucea infernului

 

Autor: Galina Martea

 

Renăscută pentru un alt destin – 27 august 1991. Proclamându-şi independenţa, R.Moldova devine un stat independent , autonom, plin de speranţe pentru un viitor luminos de a-şi reconstrui şi redobândi valorile identitare naţionale. Poporul, cu deplină încredere în independenţa proclamată, este convins că în sfârşit va triumfa dreptatea mult dorită şi se vor întemeia acele principii care vor contribui la formarea unui stat modern, liber, bazat pe valori autentice şi drepturi naţionale. Sentimente de siguranţă într-o nouă schimbare şi de realizare a unor dorinţe mult aşteptate de zeci de decenii.

Cu încredere pentru un viitor şi într-o reuşită de salvare a neamului, poporul devine tot mai unit, într-o măsură oarecare, gândeşte şi acţionează tot mai solidar doar pentru a redobândi integral procesul de eliberare naţională, de restabilire a unităţii de limbă, cultură şi tradiţii specifice neamului românesc. În condiţii de dificultate, după un sistem totalitar de decenii, poporul regăseşte forţa necesară şi încetul cu încetul purcede de a forma acea temelie a societăţii care constituie, s-ar crede, integritate. O mare parte a societăţii tinde spre o reîntregire a neamului românesc cu ţara mamă, iar o altă parte încearcă să stopeze aceste năzuinţe. Aspiraţiile poporului sunt diverse în dependenţă de originea omului.

Contrar acestora, situaţia economică şi socială a populaţiei devine tot mai instabilă şi nefastă, fiind grav afectată de trecerea bruscă de la o economie centralizată socialistă la un sistem de economie de piaţă liberă. Mediul social, o mare parte din populaţie cu aspiraţii pro-europene, continuă să se confrunte cu dificultăţi de diverse aspecte, având la bază încă trecutul cu o mentalitate sovietică. Acest component formează enorme piedici în derularea mai multor acţiuni şi aspecte, care nu permite, în primul rând, reîntregirea neamului românesc şi, totodată, nu oferă posibilităţi reale de a forma o societate nouă cu dorinţe şi viziuni moderne în dezvoltare. Procesele economice şi sociale se dezvoltă într-un ritm haotic, neavând la bază lecţia necesară pentru un sistem cu economie de piaţă adevărată, iar schimbările de rigoare nu produc impresia pozitivă în evoluţia ţării. În acest proces al schimbărilor intervin diverşi factori care afectează la direct locurile de muncă, cu reduceri substanţiale ai angajaţilor; instituţiile de stat, cu întreţinere bugetară, devin tot mai impotente în faţa schimbărilor, în aşa mod, o mare parte plasându-se în caterogia falimentului economic; veniturile pe cap de locuitor ale cetăţenilor coboară de la o zi la alta într-un mod extrem de galopant, neavând în subordine nici un fel de rezerve materiale şi financiare; fenomenul inflaţiei devine un proces normal al existenţei, constând în deprecierea permanentă a banilor aflați în circulație, ca urmare a reducerii volumului producţiei şi circulației mărfurilor care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor; ramurile producătoare ale economiei naţionale îşi pierd din capacitate şi intensitate, treptat devenind complet incapabile de a suprvieţui, iar cele neproducătoare pur şi simplu devin victime ale proceselor economice în schimbare. Toate aceste modificări se răsfrâng negativ asupra cetăţeanului din societate, iar societatea este victima proceselor evolutive în transformare. Astfel, i-a naştere un nou proces social şi anume: procesul de migraţiune a populaţiei în afara ţării. Respectiv, procesul migraţiunii, cu laturi atât pozitive cât şi negative, se răsfrânge destul de negativ în relaţiile conjugale, iar familia încetează de a mai exista sub forma tradiţională. Aici, femeia-mamă este acea persoană care abandonează familia şi ţara, astfel muncind şi dobândind peste hotare mijloacele financiare băneşti necesare pentru a salva supravieţuirea familiei rămasă acasă, în ţară. Astfel, procesele afective dintre părinţi şi copii devin destul de dramatice, iar societatea îşi pierde din conţinutul valoric al normelor de existenţă decentă şi civilizată. În consecinţă, omul societăţii devine tot mai disperat faţă de noile schimbări sociale. Lupta pentru supravieţuire personală devine tot mai prioritară, iar aspiraţiile pentru promovarea valorilor naţionale, cu caracter complex, devin tot mai neînsemnate pentru omul societăţii. În modul acesta, haosul, confuzia, dezordinea socială şi incapacitatea clasei de guvernare de a administra o societate, în condiţiile economiei de piaţă liberă, monopolizează întreg sistemul de dezvoltare a ţării.

Basarabia

Prin urmare, pe parcursul a mai mult de două decenii clasa de guvernare, nefiind capabilă de a proteja omul şi societatea în existenţă şi de a menţine un nivel corespunzător de dezvoltare umană, nu numai că a spulberat din cetăţeni orice speranţă pentru un viitor şi un trai luminos, dar a trădat în modul cel mai obraznic idealurile naţionale şi a subjugat poporul la cel mai josnic nivel de evoluare. În consecinţă, clasa dominantă a reuşit să distrugă o ţară, care nu mai reprezintă nici un interes pentru nimeni în plan mondial, în mod special, pentru lumea civilizată modernă, iar poporul este acea victimă care suferă şi suportă consecinţele greşelilor comise de conducătorii acestui stat. Poporul basarabean pentru puterea din stat nu este nimic altceva, decât un obiect exploatat şi lipsit de orice mijloace de existență. Astfel, omul societăţii, neavând mijloace băneşti necesare pentru existenţa cotidiană, este obligat, în mod condiţionat şi necondiţionat, să-şi părăsească ţara prin toate mijloacele posibile şi imposibile. Omul, în special cel apt de muncă şi tineretul studios, mai devreme sau mai târziu, reuşeşte prin diverse metode să părăsească ţara, atfel devenind complice al procesului de migraţiune, iar acei ce nu au asemenea posibilităţi continuă să-şi trăiască existenţa în condiţii de sărăcie exagerată. R.Moldova, actualmente, este un stat cu o situaţie demografică tragică/catastrofală. Majoritatea populaţiei tinde să plece din ţară, deoarece situaţia economică şi socială a degradat la limită, fiind un faliment total în orice sector, iar societatea este administrată prin cele mai corupte şi inumane metode ale existenţei social-umane. Satele, în principiu, au rămas pustii, iar ţara se menţine doar pe orasul Chişinău, capitala ţării, şi centrele raionale, cu o populaţie moderată. Mijloacele financiare pentru întreţinerea şi deservirea necesităţilor sociale s-au epuizat (în mare parte fiind monopolizate de clasa politică şi de guvernare), iar bugetul statului nu mai este capabil să-şi onoreze aceste obligaţiuni din incapacitate de competenţă şi putere financiară. În acelaşi timp, ajutoarele şi împrumuturile financiare sunt blocate de creditorii străini şi structurile internaţionale, deoarece reformele din cadrul ţării nu funcţionează pe principii democratice şi umane. Deci, realitatea adevărului din cadrul ţării este mai dură decât însuşi existenţa. Şansa poporului de a supravieţui ca naţiune integră rămâne şi este o dilemă, iar existenţa unui stat real este pusă pe cântarul întrebărilor fără de răspunsuri. Dar, cu toate acestea, poporul continuă să mai creadă în iluzii şi promisiuni false din partea clasei de guvernare, care sunt doar nişte aparenţe neconfirmate cu realitatea. În aşa mod, se produce masacrarea poporului în totalitate care nu se poate apăra de curenţii negativi/defavorabili ai clasei dominante, astfel cetăţeanului fiindu-i blocat accesul către sursa principală de cunoaştere a adevărului cu realitatea care îi determină. Prin sărăcia şi anarhia instaurată în ţară, poporul basarabean este supus unui proces de exterminare, ca naţiune, şi imposibilitate de a se dezvolta normal, ca factor al evoluţiei şi civilizaţiei umane.  Nivelul actual de dezvoltare prin care se regăsește viata socială, materială și spirituală a omului şi a societăţii nu este altceva decât un proces al supravieţuirii prin intermediul acţiunilor ilegale realizate de clasa dominantă, care, nemijlocit, constrânge cetăţeanul să gândească şi să acţioneze după placul acestora. Un asemenea proces ar putea fi considerat ca un factor al intimidărilor şi încălcare gravă a dreptului uman în dezvoltare si convieţuire socială. Deci, filozofia de existenţă a omului în societatea basarabeană reflectă o realitate destul de crudă care este contradictorie lumii civilizate. Administrarea societăţii basarabene se bazează pe un model al primitivismului, cu caracter necivilizat şi inuman, astfel plasându-se pe treapta cea mai de jos a dezvoltării sociale. În acest caz ne întrebăm: unde a greşit şi care este vina poporului de îşi duce în spate un asemenea destin, care, în mod fatal, este subjugat la sărăcie, mizerie, nedreptate, inechitate? Oare o asemenea soartă ar putea fi corelată cu firea omului care nu ştie să-şi onoreze drepturile de cetăţean într-o societate? Sau, vinovăţia în toate acestea este că omul de pe această bucată de pământ se află la intersecţia dintre bine şi rău, dintre lumină şi nelumină, dintre păcat şi antipăcat?

Aşadar, Basarabia, cu o clasă dominantă estrem de neomănoasă şi necinstită care nu-şi îndeplinește îndatoririle morale și sociale faţă de popor şi societate, este ţara unde infernul a dominat omul, pământul, cuprinsul şi tot ceea ce se numeşte existenţă umană şi socială. Cetăţeanul acestei ţări este fiinţa care ar putea doar visa la o viaţă frumoasă şi decentă, însă existenţa reală nu-i oferă această posibilitate, deoarece clasa dominantă pe parcursul a douăzeci şi cinci ani a trădat şi violat toate interesele şi necesităţile poporului; a distrus procesul obţinerii de eliberare naţională, iniţiat şi multdorit din anii 1991; a provocat şi subjugat poporul la cele mai umilitoare procese de existenţă ce nu sunt compatibile cu valorile reale umane (valori individuale, sociale, naţionale).

G.Martea.foto 45

(Galina MARTEA, dr., savant, scriitoare, poetă)

Criza economică a Basarabiei între putere şi mentalitate

Posted by Stefan Strajer On January - 28 - 2016

Criza economică a Basarabiei între putere şi mentalitate

Autor: Galina Martea

 

Cu cât mai mult se înrăutăţeşte situaţia socială şi economică a unei ţări, cu atât mai mult dorinţa clasei de guvernare este în a domina integral puterea statală, respectiv, dominând integral şi bogăţia naţională în propriile interese. Un astfel de fenomen, specific fiinţei umane, reprodus prin conceptul unui „materialism nesăţios/absurd” si al unui „materialism al puterii”, conduce mereu la situaţii de criză, care afectează în mod direct sistemul economic şi social al ţării, şi procesul de existenţă decentă a poporului. Astfel, criza declansată începe a crea probleme serioase în dezvoltarea umană şi socială, iar procesul de degragare a societăţii devine un factor normal al existenţei. În acelaşi timp, clasa dominantă devine tot mai nemiloasă şi indiferentă faţă de necesităţile poporului şi procesele ce se produc în societate, iar explicaţiile de rigoare ale acestora nu sunt altceva decât nişte aberaţii cu argumente constante centrate pe calamităţi naturale, criza mondială, instabilitatea politică, etc. Toate argumentele sunt puse doar pe cântarul necinstei şi neomeniei, şi, totodată, pe nerespectul faţă de popor şi ţară, în aşa mod fiind neglijate atribuţiile reale în procesele de administrare a unei societăţi. Cu regret, nu sunt luate în consideraţie argumentele reale ce cauzează cu adevărat această criză economică şi socială de proporţii catastrofale. Motivul este că nimeni nu este responsabil de nimic şi nimeni nu poartă nicio vină pentru degradarea totală a societăţii, iar guvernatorii sunt numai pentru a ocupa funcţia publică în stat şi pentru a-şi asigura doar necesităţile personale.

Bineînţeles, constientizăm cu toţii că în procesele de dezvoltare a unei ţări pot contribui diverşi factori interni şi externi, inclusiv calamităţi naturale ce pot afecta economia ţării, astfel contribuind negativ la instabilitatea socială, la nivelul de trai al populaţiei, etc. Acesta este un lucru firesc ce se poate întâmpla în cadrul oricărei ţări. Dar, pe lângă toate acestea, este un lucru firesc că şi clasa de guvernare trebuie să fie responsabilă de acţiunile sale şi de modul cum relatează tabloul real al dezvoltării sociale şi al piedicilor ce intervin atât de grav în distrugerea totală a economiei naţionale şi a bunăstării sociale. Aici ar urma să fie puse în discuţie, în mod public, acţiunile concrete ce sunt întreprinse şi realizate de clasa dominantă în soliţionarea tuturor problemelor din societate; care sunt succesele şi insuccesele proceselor economice şi sociale; şi, nu în ultimul rând, care sunt veniturile personale ale guvernanţilor, care de la o zi la alta devin tot mai consistente , iar aceştea devin tot mai bogaţi în timp ce poporul devine tot mai sărac în pas cu întreaga ţară. În mod special, să fie o claritate şi transparenţă totală la capitolul „venituri şi cheltuieli” pentru clasa de guvernare. În caz contrar, absenţa discuţiilor publice şi absenţa explicaţiilor de rigoare cu privire la capitalul existent al clasei dominante, realitatea denotă faptul că criza economică şi socială se intersectează în mod direct cu acţiunile ilegale realizate de guvernatorii ţării. Deci, criza socială şi economică se aprofundează tot mai mult în cadrul ţării, aceasta nefiind simţită/trăită doar de clasa dominantă. Oamenii puterii continuă să-şi menţină existenţa printr-un belşug exagerat, având la bază şi în proprietate bogăţia statului, iar poporul continuă să existe tot mai deprimat, având la bază o administrare incapabilă şi necivilizată. În această situaţie, cu certitudine, se conturează nivelul de mentalitate a clasei de guvernare, care, prin acţiunile realizate şi modul de comportare, îşi autodetermină de sine stătător care le este identitatea personală şi publică într-o societate. Astfel, putem defini că, fiind adepţi ai materialismului, puterea statală din Basarabia/R.Moldova negligează la extrem conceptul idealismului corelat cu existenţa unui popor. Pentru oamenii puterii nu există idealuri nobile, valori naţionale, interese de bunăstare a poporului.   Deci, constiinţa clasei dominante este destul de departe faţă de totalitatea proceselor autentice ce au loc în lumea modernă.

Acţiunile clasei dominante din Basarabia sunt complet contradictorii lumii civilizate şi, astfel, compromit imaginea ţării şi a poporului atât în interior, cât şi în exterior. Omul societăţii/poporul este elementul cel mai neînsemnat şi neprotejat, iar necesităţile şi nevoile acestuia pentru clasa de guvernare există ca factor derivat al existenţei sociale. Întreaga societate se confruntă cu supraviețuirea, cu nedreptatea socială, cu criza economică doar din motivul că poporul este guvernat de indivizi mediocri/incapabili/nesimtiţi, care nu ştiu şi nu au sesizat încă ce înseamnă inteligenţă, civilizaţie, evoluţie, dezvoltare umană şi socială. Mediocritatea, fără morală, s-a infiltrat în măduva puterii din stat, astfel, coordonând în mod arbitrar/dezechilibrat toate procesele sociale, economice şi politice, totodată, instaurând anarhia în stat la toate treptele de existenţă. Iar poporul, fiind într-o agonie totală, încearcă să mai creadă şi să mai emane speranţă într-o realitate plină de sărăcie şi umilinţă. Puterea, plină de funcţionari cinici, conduce o ţară, la figurat, doar pentru a fi stăpână în propriile necesităţi şi interese ce sunt axate doar pe un materialism absurd al existenţei. Clasa dominantă, atribut al puterii, utilizează statul ca un instrument în propriile interese, astfel dezvoltând/instaurând fărădelegea, corupţia, criminalitatea, nedreptatea socială. Pentru ei nu există nici într-un mod nevoile şi problemele poporului.

Criza economică, politică şi socială din Basarabia, cu caracter extrem de dezastruos, instaurată la toate treptele de existenţă, este derivatul mentalităţii a persoanelor ce conduc ţara. Oamenii puterii, prin comportamentul inuman al conducerii, au distrus propriul stat, propriul popor, care este doar un produs al existenţei şi nu un produs al bunăstării. Poporul continuă să existe doar pentru a menţine şi suporta greul crizei economice, politice şi sociale. Pe când clasa politică şi de guvernare se îmbogăţeste la nesfârşit de pe spatele acestei crize economice, care a atins apogeul. În structurile de guvernare ale statului tinde tot mai mult mediocritatea care doreşte să-şi rezolve numai interesele personale. Tot ei, în timp, însuşesc foarte bine fenomenul de a obţine averi şi venituri băneşti de proporţii exagerate prin metode ilegale, iar prin poziţia pe care o ocupă în structurile de conducere reuşesc să se infiltreze mai uşor în sfera de influienţă a ţării. Guvernând ţara prin metode necivilizate, aceştea se adaptează uşor la „teoria scurgerii”, sau mai bine zis la sustragerea tuturor bunurilor din buzunarul public al statului, ulterior devenind averea personală. Puterea destul de evidentă în Basarabia este un factor al mentalităţii care se răsfrânge destul de negativ în reglarea tuturor proceselor economice, politice şi sociale din cadrul ţării. Criza economică şi socială este rezultatul conducerii prin forme primitive, având la bază fărădelegea şi corupţia, care este o abatere totală de la moralitate. Astfel, întreaga societate este supusă unui proces de intimidare, care, la rândul lui, filtrează într-un mod foarte sigur poporul şi anume: în a produce efectul pozitiv în spălare de creiere. Astfel, poporul devine subjugat până la măduvă în mizerie şi nedreptate, în aşa mod neconştientizând corect procesele reale ce au loc în societate.

basarabia

Criza economică, la cel mai înalt nivel, este prezentă în R.Moldova în toate domeniile de existenţă socială şi de subzistenţă umană. Aceasta are loc în condiţiile când ţara timp de 25 ani a fost mereu finanţată de creditori externi şi asigurată cu mijloace băneşti enorme din partea organismelor internaţionale (FMI, Banca Mondială şi UE, Banca Europeană de Investiţii, Banca Europeană pentru reconstrucţie şi dezvoltare, etc.). Împrumuturi băneşti, cu dobândă şi fără dobândă, granturi, ajutoare materiale destul de impunătoare până la ziua de mai ieri. Mijloace băneşti destul de reprezentative pentru o ţară atât de mică, credem, ar fi soluţionat într-un mod oarecare problemele societăţii pentru a nu se ajunge la falimentul economic total şi la un nivel înspăimântător de sărăcie socială/umană (ultimul loc în clasamentul european şi printre ultimele locuri în clasamentul mondial). Este de necrezut faptul că cifra de 6,495 miliarde dolari S.U.A., datoria externă a R.Moldova în 2014 (datele Bancii Naţionale a Moldovei), nu a servit nici într-un fel la prosperarea sau menţinerea cât de cât decentă a societăţii, având în subordine o populaţie doar de 3.555.159 persoane (exclusiv teritoriul transnistrean și municipiul Tighina), conform estimărilor Biroului Naţional de Statistică. Potrivit estimărilor FMI, la începutul anului 2015 pentru prima dată în istorie, datoria externă totală a R.Moldova a atins cota egală cu valoarea PIB-ului. Conform rapoartelor prezentate de BNM, datoria externă a ţării între anii 2001-2005 a avut o stabilitate cât de cât relativă, însă începând cu anul 2006   datoria externă a ţării a fost mereu într-o creştere galopantă. Acest lucru denotă faptul că în cadrul ţării au intrat mijloace băneşti impunătoare, dar, necătând la toate acestea, societatea a devenit tot mai săracă şi ruinată complet economic. Aici poate servi exemplul cu dispariţia unui miliard de dolari din trei instituţii bancare a Moldovei, care au constituit 15% din Produsul Intern Brut (PIB) al ţării (relatează Agenţia de Ştiri AFP). Luând în consideraţie datoria externă a ţării şi nivelul de trai al poporului, atunci putem confirma că puterea statală nu este absolut deloc capabilă să administreze o societate. Cu atât mai mult, clasa dominantă a acestui stat este o eroare gravă a administrării care nu ştie să promoveze nici înt-un fel valorile identitare naţionale, procesele economice şi sociale, relaţiile umane dintre individ şi putere. Respectiv, banii împumutaţi de la creditori externi (inclusiv, ajutoare materiale/financiare acordate ţării în toţi aceşti ani, după 1991) dacă ar fi fost utilizaţi în modul cel mai transparent şi echitabil în folosul poporului şi al întregii societăţi, atunci, cu certitudine, nu s-ar fi ajuns la o asemenea situaţie catastrofală. Cu atât mai mult, decalajul între nivelul de trai al guvernanţilor şi al poporului este o realitate certă ce demonstrează în mod evident care este forma de echitate socială în acest stat şi cum sunt distribuite bunurile materiale şi financiare fiecărui cetăţean. Astfel, mediul social în care fierbe şi există societatea şi omul societăţii poate fi comparat cu o catastrofă umanitară, nimic altceva de spus.

Deci, criza economică şi socială prezentă în societatea basarabeană va exista atât timp, până când nu va fi remodelată mentalitatea clasei politice şi a celor persoane ce guvernează ţara. Nici un miracol nu va putea salva situaţia critică a acestui stat şi popor până când la putere vor exista oameni şi funcţionari publici cu o mentalitate coruptă, necinstită şi incompetentă. Astfel, este necesar, în regim de urgenţă, remodelarea   mentalităţii, ca necesitate absolută a existenţei, care, credem, poate va realiza schimbarea pozitivă în viaţa politică, socială şi economică a ţării. Prin urmare, eliminarea şi reducerea totală a cadrelor necalificate şi necinstite din puterea statului este o condiţie de neamânat, aceasta fiind completată, în regim de urgenţă, cu cadre competente şi oneste, având ca suport o mentalitate deschisă/civilizată.

G. Martea, foto 45,jpg

(Galina MARTEA, dr., savant, scriitoare)

Vara războaielor mari (5)

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2016

Vara războaielor mari (5)
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Genocidul legionarilor
(Continuare din ep.IV, publicat pe 23 octombrie 2015)
Regele a creat un haos politic, la umbra căruia corupţia a fost catalizată din anturajul Elenei de Grumberg, despre care Iuliu Maniu le-a spus vinţenilor, în 1936: „Elena Lupescu a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc regelui vise dictatoriale”. Aşa era şi aşa va fi! Alegerile din 1937 au demonstrat în ce confuzie a adus regele şi camarila lui electoratul: liberali 35%, ţărănişti 20% şi legionarii 15%. În situaţia aceasta, Regele a fost de fapt câştigătorul alegerilor, putând numi la guvernare pe cine dorea şi dorea numai supuşi docili. Corneliu Zelea Codreanu l-a refuzat categoric, legionarismul său, ordonat şi determinat, era în ascendenţă, impunându-se ca fenomen spiritual specific, reprezentativ românesc, dispreţuind şi acuzând Lupeascocraţia. Carol nu vroia prim-ministru nici liberal nici ţărănist, deci l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga, al cărui partid câştigase numai 9% din voturi! Deja făcea ce vroia. În februarie 1938 a suspendat Constituţia lui Ferdinand, cea mai democrată Constituţie din toată istoria României, venind el cu una în care îşi aroga prerogative executive şi legislative, cât putea căra, mirându-ne cum de nu a pus-o şi pe metresa lui în vreo douăzeci de înalte poziţii în stat. În martie 1938 printr-o lege-decret dizolvă asociaţiile, grupările şi partidele, instalând dictatura regală printr-un Consiliu de Coroană ales de el. Toate s-au desfăşurat halucinant pentru poporul român ce s-a văzut la discreţia unui dictator. Spusele lui Iuliu Maniu vinţenilor s-au adeverit.
În aprilie 1938, se aranjează o arestare a lui Corneliu Zelea Codreanu pentru o scrisoare considerată ofensatoare la adresa lui Nicolae Iorga şi i se dă o condamnare de şase luni, pentru calomnie. În timpul executării acestei pedepse i se deschide un al doilea proces pentru trădare învinuit fiind de deţinerea şi publicarea de acte secrete interesând Siguranţa Statului! O înscenare odioasă ce este respinsă cu argumente de Căpitan şi avocaţii săi din lipsă de probe reale ale procurorului. Degeaba, dictatura regală tronează, procurorul militar e pus la treabă şi justiţia care nu mai e justiţie, îl condamnă la zece ani de muncă silnică. Opinia publică protestează, se fac şi alte arestări politice, ameninţări. Regelui dictator nici nu-i pasă, dă ordin lui Armand Câlinescu, ministru de interne, să-l lichideze pe Căpitan. Armand Călinescu îşi foloseşte şi de data aceasta inteligenţa într-un plan mârşav, regizând o evadare de sub escortă în timpul transferului de la o închisoare la alta. În noaptea Sfântului Andrei 1938, treisprezece legionari sunt urcaţi în două maşini deschise, unde sunt legaţi de mâini şi de picioare de băncile pe care stăteau, fiecare legionar având în spate câte un jandarm instruit să-i stranguleze cu nişte laţuri în momentul când li se va ordona. În plină noapte, cu 30 de kilometri înainte de Bucureşti, în dreptul Pădurii Tâncăbeşti, maşinile se opresc, comandanţii jandarmilor cu pistoalele în mână au strigat executarea şi jandarmii i-au strangulat pe cei treisprezece legionari ce erau strâns legaţi de bănci. Amin. S-au tras nişte focuri în aer pentru a simula fuga de sub escortă şi au plecat spre închisoarea Jilava. Aici era deja o groapă comună săpată, cadavrele au fost date jos, puse cu faţa în jos şi împuşcate de la spate, apoi aruncate în groapă şi turnat vitriol şi pământ peste ei. Acesta a fost sfârşitul lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor şi-a Decemvrilor: strangulaţi şi cadavrele lor împuşcate de la spate, să fie dovadă de evadare de sub escortă. Din Comunicatul oficial din 30 nNoiembrie 1938, spicuim: „În noaptea de 29-30 noiembrie s-a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea Râmnicu Sărat la Bucureşti – Jilava. În dreptul pădurii… automobilele au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi, … transferaţii profitând că transportul se făcea în automobile Brek deschise, … că era noapte cu ceaţă deasă, … au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de-a dispare în pădure. Jandarmii după somaţiile legale, au făcut uz de arme… parchetul militar şi civil au fost înştiinţate”. Se dau numele celor treisprezece legionari executaţi, începând cu Corneliu Zelea Codreanu. Fals comunicat, praf în ochii lumii, dar în mintea multora lucrurile erau clare: de când se transportă asemenea deţinuţi importanţi noaptea cu automobile deschise, fără să fie încătuşaţi sau legaţi …iar dacă era aşa o noapte neagră şi ceţoasă cum de nu a scăpat nici un deţinut …toţi au fost împuşcaţi mortal în noaptea cu ceaţa deasă ….necunoscuţii nu au ripostat în apărarea legionarilor …nici un semn nici o urmă din partea lor … totul e cusut cu aţă albă. Regele şi Lupeascocraţia au jubilat pentru că au decapitat Mişcarea Legionară, iar Armand Călinescu a fost răsplătit cu postul de prim-ministru. Ticăloşii înving numai prin mârşăvii, opinia publică cea lucidă a fost şi mai dezamăgită de rege şi anturajul său iar Mişcarea Legionară, profund rănită şi îndurerată, fiind scoasă în afara legii, ca şi celelalte partide, s-a retras, mulţi legionari au luat calea Germaniei. Ideea răzbunării Căpitanului era serios dezbătură în mijlocul legionarilor. Judecând situaţia, a trebuit să pună în balanţa hotărârii şi faptul că închisorile şi lagărele dictaturii regale erau pline de legionari, care în cazul unui atentat ar fi fost exterminaţi în revanşă, deci momentul nu era oportun, numai în cazul lichidării deodată atât a regelui cât şi a lui Armand Călinescu. Ori amândoi deodată, ori nici unul deocamdată. În plus, peste legionari s-a abătut pacostea de Horia Sima, care a luat locul lui Corneliu Zelea Codreanu, când în Mişcarea Legionară erau foarte multe personalităţi mult superioare acestui ins, ce nu a ţinut seama de sfatul înţelepţilor legionari, ci de sfaturile Gestapoului, organizând comandoul care l-a ucis pe Armand Călinescu şi dezastrul cel mare pentru legiune s-a produs, a fost decimată. Acum se ştie precis că Armand Călinescu era omul serviciilor britanice de spionaj, iar Gestapoul a aflat acest fapt şi, conform inteligenţei şi metodelor serviciilor de spionaj ultrarafinate, în cazul lui Armand Călinescu s-a folosit scosul castanelor din foc cu mâna altuia, ceea ce se pare să fi fost, de asemenea, şi în cazul lui Nicolae Iorga, din partea maşinaţiunile NKVD-ului. Cei ce acceptă să scoată castanele din foc pentru alţii se ard. În cazul lui Nicolae Iorga opinia publică a condamnat Mişcarea Legionară şi de atunci este unul dintre asasinatele cu care e pusă la stâlpul infamiei tot timpul. Cât priveşte consecinţele ce au urmat după asasinarea lui Admand Călinescu, Regele Carol şi-a găsit imediat oamenii represiunilor murdare. Prim-ministru a devenit Ghiţă ostaşul (generalul Argeşeanu) iar ca ministru de interne, devenit instrument al represiunilor dictatoriale a treburilor murdare, l-a numit pe Gavrilă Marinescu. De data aceasta furibunzii defăimători ai Mişcării Legionare, ce nu mai conteneau să-i acuze de toate păcatele lumii, au trecut cu nepăsare, poate chiar cu bucurie, peste genocidul legionarilor fără cea mai mică sinchisire omenească, când în alte cazuri, să zicem asemănătoare, vărsau ură şi condamnări la adresa legionarilor, fără cea mai mică decenţă de etică profesională de jurnalişti sau scriitori, fără să prezinte cadrul social care a determinat asasinarea în masă a legionarilor, acoperind totul cu detractări numai la adresa legionarilor. Această ştafetă contrafăcută, preluată de la trepăduşii malignului triumvirat: duduia, murdăreanu, dictatorul, se poartă la fel de atunci şi până în zilele noastre, spre ruşinea majorităţii istoricilor, jurnaliştilor şi-a scriitorilor. Trebuie ca şi acest genocid, în care au fost asasinaţi în masă legionarii, să fie cunoscut aşa cum a fost, determinat de dictatura lui Carol, care în fapt era o troică de scandaluri, jaf naţional şi nelegiuiri. Cunoscând întreg tabloul istoric, cu toate personajele şi acţiunile lor, abia atunci, fiecare va fi liber să interpreteze cum îi dictează raţiunea şi sufletul.
Să desfăşurăm datele: întâi, executarea echipei de 9 persoane care l-au asasinat pe Armand Călinescu ca răzbunare pentru asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, echipa fiind condusă de Miti Dumitrescu, ce avea 20 de ani şi era student la drept. Au fost bestial maltrataţi, împuşcaţi imediat fără judecată şi lăsaţi trei zile în stradă sub o placardă „Aşa se pedepsesc trădătorii de ţară”. Care trădare de ţară? Tot la Bucureşti, cu această ocazie, a fost ars de viu în crematoriu inginerul Victor Dragomirescu, şeful corpului studenţesc legionar. Nicoleta Nicolaescu, ce nu a avut nici o legătură cu echipa lui Miti Dumitrescu, licenţiată în matematică, şefa Cetăţuilor, a fost maltratată bestial şi arsă în crematoriu, iar profesorul universitar Vasile Cristescu a fost împuşcat, fiind comandant legionar. Alţi trei. În închisoarea de la Râmnicul Sărat dintre condamnaţii legionari au fost împuşcaţi treisprezece legionari, toţi licenţiaţi universitari, comandanţi legionari. La Spitalul Militar Braşov erau şapte legionari internaţi pentru tratamente, au fost luaţi de pe paturile de spital şi împuşcaţi, doar pentru că erau legionari. În lagărul de concentrare de la Miercurea Ciuc au fot împuşcaţi patruzeci şi patru de legionari, o adevărată elită tânără de studenţi, licenţiaţi, artişti, muncitori, ofiţeri. În lagărul de concentrare de la Vaslui, acelaşi genocid a treizeci şi doi de studenţi, licenţiaţi, muncitori legionari. Pe deasupra s-a dat ordin ca în fiecare reşedinţă de judeţ, cincizeci şi patru la număr în acea vreme, să fie împuşcaţi câte trei legionari, apoi expuşi în piaţa publică trei zile, iar fiecare şcoală trebuia să-şi ducă elevii să vadă ce se întâmplă cu trădătorii de ţară, să le fie de învăţătură. În total, legat numai de asasinarea lui Armand Călinescu au plătit cu viaţa 257 de legionari. Oare, genocidul celor 257 de legionari din Sptembrie 1939 nu trebuie cunoscut, aşa cum a fost, discutat şi interpretat liber, precum altele de atunci, până în zilele noastre, când se trâmbiţă de la ONU până în Parlamentul României, drepturile libertăţii de a avea idei şi opinii pe care să le exprimăm în public, fără ca cineva, de undeva, să intervină sau să împiedice comunicarea lor, direct sau prin mass-media, regardless of frontieres. Drepturile acestea există şi nu pot fi negate sau abrogate prin ordonanţe de urgenţă în ţările ce sunt, sau se consideră, democratice, numai în dictaturile lumii se folosesc metode de dezinformare, frânare, manipulare în dezbaterea şi judecarea unor fapte antiumane comise. Conducători incorecţi şi abuzivi, dictatori de orice speţă, prin lefegii lor, pot defăima, încorseta şi oprima pe cei ce au curajul să dezbată anumite adevăruri. Din nefericire, raportul între curajoşi şi poltroni nu este în favoarea dreptăţi sociale, fiindcă încă ne aflăm sub aceeaşi dominantă maximă a lui Baruch Spinoza: fiecare are atâta dreptate câtă putere are! Deci, puterea se situează deasupra dreptului, nimic mai adevărat în vremurile noastre, când puterea se măsoară numai în bani, bombe şi rachete nucleare.

Masacrele-anti-legionare-din-21-22-septembrie-1939

Foto. Masacrele anti-legionare din 21-22 septembrie 1939
Era septembrie 1939 când dictatorul Carol, contrazicând legile internaţionale în vigoare, a dat ordin de represalii maxime împotriva legionarilor, prim-ministrului „Ghiţă ostaşul” care, după nouă zile de represalii sălbatice împotriva tineretului român, a rămas în istorie drept „Ghiţă Sângerosul”, dictatorul schimbându-l ca pe un ciorap murdar, cu tot cu ministrul treburilor murdare. Dar, e clar, prin acest ordin Carol al Doilea a devenit un criminal împotriva umanităţii! Citiţi şi comparaţi şi veţi afla că actul criminal se ia în considerare după fapte, întâi de toate, în judecarea crimelor împotriva umanităţii. Să ne amintim, ca exemplu, Gavrilo Princip a asasinat pe Arhiducele Franz Ferdinad, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, dar asemenea măsuri barbarie habsburgii nu au comis împotriva slavilor anti-monarhici. S-a judecat, s-a condamnat, dar nu s-au împuşcat oameni nevinovaţi în pieţele publice. S-a iscat un război mondial, dar nu se compară cu fărădelegea la care a fost împins dictatorul Carol. Vorbind de război, s-a găsit o altă scânteie pentru începutul altui război, ce va deveni la fel de repede mondial ca primul. Acum, în această lună în care dictatorul Carol era preocupat numai de lichidarea Mişcării Legionare, sacrificându-şi concetăţenii pe altare străine, în Polonia, vecina noastră, începuse Al Doilea Război Mondial.

Ultimatul rusesc şi sfârşitul întregirii neamului românesc

M-am născut în acelaşi an în care a început al Doilea Război Mondial, cea mai cumplită alienare umană de la începutul omenirii până la Hitler, Stalin, Churchill, Rosevellt, aceşti nebuni care ne guvernează, cum i-a numit avocatul şi scriitorul român Nicolae Baciu, după ce a trăit războiul, i-a văzut consecinţele, a cercetat documentele războiului în marile biblioteci din Londra şi Washington. Sunt motive, prin deducţie logică a evenimentelor, că ultimii trei nu s-au diferit prea mult de primul, de Adolf Hitler. La urmă, când s-a încheiat pacea marilor învingători, şi ei au sfâşiat lumea cum au vrut ei, luând modelul lui Hitler, deci au fost la fel. Cât priveşte învinşii, nimic nou sub Soare, au fost singurii vinovaţi de toate relele acestui abominabil război, început, tot dintr-o scânteie, nici nu se putea altfel, cu arme cunoscute deja din primul război mondial şi sfârşit cu rachete germane şi bombe atomice americane.
Poate cititorul vrea să afle şi altceva despre scânteia acestui război năprasnic, în care conducătorii marilor puteri, vulturi cum sunt ei afişaţi pe heraldica şi stemele din ţările lor, de data aceasta şi-au tras pe deasupra un penaj de camuflaj, de porumbei ai păcii, gungurind numai pace pe acoperişul lumii, când un vulturel nemţesc, făcând pe pasarea Phenix a Primului Război Mondial, a dat iama în ei! Atât i-a fost, de când îl aşteptau ei să-l mănânce prăjit cu tot cu marele lui Reich. E şi asta o interpretare după război, dar atunci, la sfârşitul verii lui 1939, s-a vorbit şi scris, cât încăpea în propaganda nazistă a timpului, că polonezii, da polonezii, îi tot atacau pe paşnicii germani din zonele de frontieră în pregătirea lor de-a invada Germania. Deci de scântei nu se ducea lipsă, urma doar ca la momentul potrivit să se aleagă scânteia care să declanşeze începutul unui nou război mondial. Momentul potrivit s-a ivit imediat după semnarea protocolului de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică, care de fapt a fost o împărţire a ţărilor mici ce se aflau între ele, iar ca scânteie s-a ales Incidentul de la Gleiwitz, un oraş german, la acea vreme, acum nu mai e, la frontiera cu Polonia.
În noaptea de 31 august 1939 un grup de comando înarmat şi îmbrăcat în noi, frumoase uniforme poloneze a intrat pe teritoriul german, a atacat şi ocupat staţia de radio din Gleiwitz, de unde au dat un comunicat agresiv anti-german, bineînţeles în frumoasă limbă poloneză. Între timp au fost atacaţi s-a făcut uz de armament şi în urma atacatorilor postului de radio german au rămas câţiva morţi în uniforme poloneze, ce aveau asupra lor acte poloneze, de identitate poloneză. A fost un fals atac regizat a la carte de Gestapo ce producea scântei de provocat un război, prin false incidente la frontieră atribuite polonezilor. Aceste incidente plăsmuite făceau parte dintr-un vast plan a lui Heinrich Himmler, Operation Konserve, şi erau preluate de propaganda nazistă pentru largă difuzare în aşa fel încât să demonstreze europenilor cât de agresivi au devenit polonezii împotriva paşnicilor germani. Konserve, adică conservele, erau deţinuţi selectaţi din Lagărul de la Dachau şi ucişi cu injecţii letale, îmbrăcaţi în uniforme poloneze, cu acte poloneze în regulă şi apoi duşi, gata morţi, la locul incidentelor de frontieră unde erau împuşcaţi ca să devină dovezi concludente de polonezi ce produceau sabotaje şi incidente în cel mai paşnic Reich din lume. Conducătorii Reichului vroiau să facă bună impresie conducătorilor europenilor, care prin Acordul de la München le-a dat pe tavă de argint Sudetul, lângă care le-a fost îngăduit să adauge Moravia şi Boemia ca protectorat german, iar Slovacia o mică republică aservită, din care ungurii s-au repezit să ia şi ei o parte. E clar, urma Polonia, dar prin metodele incidentelor de frontieră. Este cutremurător să afli că propaganda nazistă se baza pe asemenea acte sinistre, diabolice, fabricate de Gestapo, este odiosul la superlativul funestului. Din nefericire, dar de dragul adevărului, trebuie adăugat că toate marile servicii de informaţii, spionaj şi manipularea lumii folosesc aceleaşi metode şi altele mai moderne. Update!
După noaptea incidentului de la staţia de radio, la Întâi Septembrie 1939, Hitler din Reichstag a declarat: „…pentru prima dată soldaţi ai armatei poloneze au atacat Germania, ceea ce este un casus belli’’ şi a hotărât să întrerupă convorbirile cu oficialităţile poloneze, ce declaraseră mobilizare totală, adăugând: „va continua să lupte, cu oricine, până ce siguranţa şi drepturile Reich-ului vor fi asigurate”. Heil Hitler şi războiul pentru siguranţa celui de al treilea imperiu a început invadând republica polonă. Nu au trecut decât 21 de ani de la sfârşitul Primului Război Mondial şi Germania s-a refăcut complet, ba mai mult era gata pregătită de un alt război mondial, în care avea şi o nouă tactică de luptă bazată pe binomul tanc-avion. Această tactică bazată pe puternică forţă şi viteză numită Blitzkrieg – războiul fulger – a demonstrat-o în Polonia, pe care a învins-o într-o lună, cu toată apărarea îndârjită a armatei poloneze.
În acest septembrie 1939, situaţia statelor europenilor s-a schimbat radical, călcându-se pacea în picioare şi luând războiul în piept. Franţa şi Anglia, aliatele Poloniei, au declarat război Germaniei. Rusia a intrat şi ea în Polonia să o elibereze de fascism şi să o ajute să se sovietizeze. Aşa au fost declaraţiile, faptele ne arată că nu au tras nici un glonţ împotriva germanilor, doar în ofiţerii polonezi luaţi prizonieri, pe care i-au separat de ostaşi, i-au dus în Pădurea Katyn unde i-au împuşcat. Cifrele sunt cutremurătoare, peste 11.000 de ofiţeri militari, de poliţie, de intelectuali! Aceasta este cea mai avansată metodă de eliberare sovietică a celor ce nu se lasă eliberaţi de Moscova! Tot în 1939, la umbra pactului de neagresiune Ribbentrop – Molotov, Uniunea Sovietică invadează cele trei mici Ţări Baltice şi nordica Finlandă, ca să le elibereze de exploatarea capitalistă şi să prospere prin comunism, cum au prosperat ei, sovieticii. Câtă ipocrizie, ce propagandă perfidă, naziştii nu mai aveau spaţiu vital iar comuniştii nu mai ştiau unde să-şi reverse excesul de comunism binefăcător. Cea mai mare ipocrizie din mijlocul secolului XX! Cei ce nu acceptau propagandele naziste sau comuniste şi se manifestau în acest sens, erau indexaţi anti-nazişti şi mergeau în lagăre de muncă, germanii au cultul muncii, cei de pe partea sovietică erau demascaţi ca anti-comunişti şi luau drumul Siberiei sau al glonţului, ruşii au cultul oprimării vecinilor.
Toată Europa era în maximă alertă, marea majoritate a populaţiei era pe bună dreptate îngrijorată, dar şi serios dezinformată, trăind sub influenţa propagandelor se lăsa dusă de ele, fiindcă le vorbea numai de victoria asupra duşmanului. Biserica ca biserica o dădea cu rugăciunile înainte, adăugând-le şi pe cele ale conducătorilor, luminaţi de sus, în timp ce cârciumarii îi îndemnau pe toţi să bea şi să se veselească, că nu ştim ce ne aduce ziua de mâine. La altă extremă, conducătorii erau preocupaţi de împărţirea lumii, bancherii de bani, marii ofiţeri îşi calculau cu câte grade şi decoraţii pot ieşi din acest război. La Bucureşti, dictatorul regal era bine dispus după doliul naţional pe care l-a adus în ţară prin crima săvârşită împotriva tineretului român, după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu de a cărui critică deschisă şi acuzaţii întemeiate se vedea scăpat. Era în bună dispoziţie, deşi războiul bătea la hotarul României, el bea şampanie franţuzească şi juca pocher cu marii bancheri ai României pe sume grase de bani, făcând politică de fanfaron, de doi bani, şi spunând bancuri militare, care întotdeauna sunt deocheate şi erau preferinţa inteligentului suveran. De curând aflase că Franţa capitulase în faţa lui Hitler, iar englezii, câţi au apucat, au trecut Canalul la ei pe insulă. Carol a primit ştirile la fel ca şi cum Duduia i-ar fi spus că şi-a mai luat o bijuterie şi îşi arăta interesul de complezenţă, de cinci minute. Nu realiza, şi mulţi ajunseseră la concluzia că îi era indiferentă soarta României „doar el e dezertor de meserie, când e vorba de război” şi fără sprijinul franco-englez, eram la discreţia lui Stalin şi Hitler, pe lângă ultimul se gudura şi Horthy pentru Ardeal. Patru nopţi mai târziu, la ora două noaptea, Murdăreanu l-a trezit, sosise Ultimatumul sovietic, era 26 Iunie 1940. O mare nenorocire, pe care şi Corneliu Zelea Codreanu o prevăzuse, dar regele dictator era interesat de uniforme de gală cu pelerine şi dorinţele duduii, nu de soarta ţării, de alianţele tradiţionale.
Reuniunea Consiliului de Coroană a fost de mare tristeţe, nu-i mai amintim vorbele şi discursurile interminabile, contradictorii. Spicuim numai din prezentarea situaţiei făcută de Şeful Statului Major, Generalul Ţenescu:
„Nu e numai Rusia, toţii vecini noştri aşteaptă acest moment de când Hitler a dezmembrat complet Cehoslovacia în 1938, de atunci trebuia să ne frământe situaţia României Întregite. Astăzi Rusia are peste 100 de divizii, Bulgaria care vrea Cadrilaterul 20 de divizii, Ungaria care deja a luat o parte din Slovacia, e gata cu alte 20 de divizii să intre în România. Şi noi avem numai 30 de divizii, pe care va trebuie să le împărţim pe trei fronturi. Să luam în serios şi nota Colonelului Gh. Popescu, ataşatul nostru militar de la Belgrad, din care citez din memorie: „sârbii vor tot Banatul, cum l-au vrut şi în 1919, s-au şi apropiat militar de frontiera Banatului Românesc”. Acesta este situaţia noastră, în aceste clipe, Maiestate şi stimaţi domni.
Noi trebuie să ne luptăm, Basarabia şi Bucovina este pământ românesc, nu stau toate diviziile astea în jurul României, ale ruşilor se întind din Finlanda, şi finlandezii s-au bătut, până în Polonia, plus cele ce stau în faţa japonezilor.
Parţial aveţi dreptate, domnule profesor, nu uitaţi însă că ele sunt patru state ce se unesc împotriva noastră, iar noi nu avem nici un aliat sigur în acest moment.
Dar Germania, domnule general?
Domnule profesor, Germania are un tratat de neagresiune cu Rusia, Ribbentrop – Molotov din 1939 şi aţi văzut cum şi-au împărţit Polonia pe din două fără conflict.
Şi ce propui dumneata, domnule general, şef de stat major cu 30 de divizii ce stau în repaus cu arma la picior?
Cu toată durerea în inimă, domnule profesor, să ne retragem până la Prut, războiul e numai la început, aţi văzut cum a fost şi cu celălalt.
Hitler nu-i cum a fost Der Kaiser!
Cu tot respectul faţă de dumneavoastră, domnule prim-ministru, eu mi-am prezentat situaţia şi propunerea. Conform statului Consiliului de Coroană, Majestatea Sa are dreptul să hotărască. Maiestate Sa se poate consulta şi cu Der Fuhrer.” A încheiat Şeful Statului Major.
Şi dictatorul s-a adresat conducătorului german, care a fost sec şi lapidar: fiţi de acord! După fulgerul lui Hitler a urmat trăznetul sovietic, printr-o altă notă ultimativă nocturnă: evacuaţi Basarabia şi Nordul Bucovinei până în 28 iunie, ora 12. Ce nelegiuire, în urmă cu 20 ani, Sfatul Ţării din Basarabia, fiind români a cerut să se reunească cu Moldova, din care fusese smulsă de către imperiul ţarist, fără nici un drept istoric, geografic sau demografic, ca acum să vină cu ultimatele sovietice ameninţătoare, pe care istoricul Florin Constantiniu le-a catalogat Dictatul de la Moscova. Eram singuri în faţa celui mai inuman cotropitor european şi prin răspunsul primit din partea lui Hitler „fiţi de acord” era clar că era de partea lui Stalin, conform actului secret adiţional al protocolului lor de neagresiune.
***
Să nu vă imaginaţi cum a fost acea evacuare forţată, să nu vă imaginaţi ce a rămas şi ce s-a întâmplat în urma evacuării, ci citiţi. Eu vă recomand eseul lui PAUL GOMA apărut în 2003 la Chişinău. Sunt uimit de curajul celor ce l-au tipărit, pentru că scrierea autorului basarabean cuprinde adevăruri încă interzise. Între cele două coperte ale eseului intitulat Săptămâna Roşie – 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii, ce este al doilea titlu dat de autor, se citeşte adevărul. Am primit acest eseu cu autograf din partea autorului, drept mulţumire pentru prezentarea pe care am făcut-o romanului său Basarabia în presa diasporei. Ne cunoşteam din lecturi, corespondam sporadic, avem aproximativ aceleaşi idei despre ruşi şi comunişti deşi aveam experienţe de viaţă şi firi foarte diferite. Sincer şi deschis îl admir pentru personalitatea sa puternică, curajoasă şi luptătoare pentru adevăr şi dreptate socială, pentru toate acestea el plătind cu vârf şi îndesat. Este singurul disident exilat în adevăratul sens al cuvântului, ce continuă să fie nedreptăţit, criticat şi marginalizat de către elitele culturale post-decembriste. Pentru adevărurile pe care le scrie a devenit un proscris în România iar în urma acestui eseu, o adevărată mărturie de adevăr istoric, este trecut la index ca antisemit. Detractare. Paul Goma este un vehement scriitor critic, dar îşi bazează acuzaţiile critice pe dovezi şi argumente. Riguros logic şi istoric, a scrie adevărul despre comportamentul NKVDist al evreilor faţă de românii basarabeni după ocupaţia din iulie 1940, este un act de justiţie şi nicidecum vreo formă de antisemitism, lipsind probele anti! Citiţi şi judecaţi liber şi limpede, Paul Goma aduce doar mărturii cutremurătoare despre acţiunile anti-româneşti ale evreilor în prima săptămână a intrării trupelor ruseşti de ocupaţie, numită Săptămâna roşie şi apoi a întregului an de ocupaţie căruia i-a fost dat cel de-al doilea titlu Basarabia şi evreii, în care vine cu lista evreilor reali care au ocupat funcţii în aparatul sovietic de represiune a românilor basarabeni în acel an de groază antiumană cu detenţii şi tortură, cu ucideri fără judecată şi deportări a sute de mii de români basarabeni, în care femeile şi copiii erau despărţiţi de bărbaţii trimişi în alte lagăre de muncă forţată. Diabolic sistem, dar propaganda sovietică l-a numit‚ „eliberarea norodului moldovean de sub exploatarea românilor”. Redăm de la pagina 45: „…evreii în civil, extrem de excitaţi, au ocupat răspântiile şi aşteaptă convoaiele de refugiaţi, ca să le atace şi jefuiască. Aşa se întâmplă, sunt atacate cu pietre, cu oale de apă clocotită, cu conţinutul oalelor de noapte convoaiele militare în retragere. Ofiţerilor li se smulg tresele…”. Pagina 46: „La Cernăuţi, evreii au atacat mijloacele de transport pentru evacuare şi le-au jefuit. Evreii l-au împuşcat pe preotul bisericii catolice, pe câţiva gardieni. Evreii tineri (15-16 ani) au dezarmat soldaţii, i-au pus să se dezbrace, apoi i-au înjunghiat cu propriile baionete. Evreii au rupt şi au scuipat drapelele tricolore…”. Mai departe, aceeaşi pagină: „La Soroca evreii conduşi de avocatul Flexer (Fluchser?) au ocupat primăria şi au asasinat pe comisarul Murafa şi ajutorul său Eustaţiu Gabriel”. Mai jos: „Neculai spune că a văzut cu ochii lui, atât în gară la Chişinău, cât şi în celelalte, până la Ungheni, bande de evrei, înarmaţi cu revolvere şi bâte, care încercau să oprească populaţia românească să urce în tren”. Pagina 48: „Toţi călătorii îi înjură pe Carol şi complicii săi, dar şi pe evrei, pe care-i consideră trădători în slujba sovietelor…”. Pagina 49: „Ce-am văzut am să spun şi la morţi. Ni s-au luat caii, căruţele cu bagaje şi cu arme, ofiţerii au fost bătuţi, li s-au rupt tresele, scuipaţi, dezbrăcaţi. Soldaţii ruşi nu s-au atins de noi, priveau şi râdeau cum civilii evrei ne băteau cu pietre şi cu ciomege, ne dezbrăcau, ne batjocoreau, mai ales femeile parcă erau turbate”. Aceste situaţii reale de umilinţă, batjocură şi asalt verbal şi fizic nu mai trebuie comentate pentru că şi atât dă naştere unor profunde resentimente faţă de cei ce le-au săvârşit. Pentru înţelegerea obiectivă a acestor resentimente, e suficient ca evreii să se pună în situaţia românilor ce se refugiau şi a militarilor ce evacuau Basarabia, care primiseră ordin strict să nu răspundă provocărilor, pentru că asta aşteptau sovieticii, caz în care aveau motiv de război şi să depăşească Prutul. Dacă nu înţeleg nici aşa, nu înţeleg pentru că nu pot sau nu vor, dar cel puţin să nu se creadă absolviţi de urmări, de judecata celor cărora le-au provocat nedreptăţi şi durere. Concluzia vine de la un militar român în retragere, trecut prin aceste violenţe evreieşti: „Dar o vrea bunul Dumnezeu să ne întoarcem – atunci o să fie vai de mama lor, a jidanilor”. Putem să-l acuzăm de antisemitism pe acest militar român care invocă ajutorul lui Dumnezeu, ce le judecă pe toate după capul lui, de exemplu comiterea holocaustului, căruia pur şi simplu i-a întors spatele, deci evreii au tot dreptul să-l considere şi pe Dumnezeu mare antisemit şi să-L indexeze şi să-L judece.
***

video-28-iunie-1940-rusia-sovietica-decide-soarta-basarabiei-si-buco

Foto. Refugiati romani in urma ocuparii Basarabiei si Bucovinei de Nord de catre Uniunea Sovietica (Rusia comunista), in iunie 1940.
Presa din România, aservită camarilei, cenzura marile crime ale aparatului sovietic de represiune instalat la Chişinău, plin, plinuţ de evrei basarabeni. La Bucureşti, se cenzurau şi criticile aduse la adresa lui Carol şi a Duduii, care-şi vedeau în continuare de traiul lor deşănţat şi corupt. Cât priveşte intelectualitatea, chiar şi politicienii şi unii guvernanţii au fost uluiţi şi confuzi, când au auzit şi citit că la instalarea puterii sovietice la Chişinau în tribuna oficială alături de Hruşciov şi Timoşenko, de evreul Mehlis (considerat călăul suprem al Basarabiei) şi de celelalte noi notabilităţi eliberatoare se afla şi un ofiţer superior german SS ce conducea un batalion SS, înşirat în faţa tribunei oficiale şi de-a lungul traseului defilării, împreună cu cel al unei unităţi NKVD, alternativ: un SS-ist în uniformă Mausfarbe, un enkavedist în uniforma lor, ceea ce era un semn clar că există o înţelegere secretă între Stalin şi Hitler de sacrificare şi a Basarabiei, precum a fost a Ţărilor Baltice şi Poloniei. Mai mult, acest batalion SS venise şi pentru repatrierea germanilor din Basarabia, ce dădea naştere altor şi altor discuţii aprinse pe tot felul de supoziţii. Germanii din Sudul Basarabei fuseseră colonizaţi în 1816 pe locurile de pe care noua stăpânire ţaristă i-a alungat pe băştinaşii basarabeni începând cu 1812. Germanii colonizaţi, deveniţi cetăţeni români după 1918, erau în jur de 100.000 şi şi-au văzut de treburile lor, până a venit SS-ul după ei să-i repatrieze exact pe teritoriul Poloniei împărţite cu Uniunea Sovietică. Treaba lor, după cum îi ducea mintea puterii lor militare, numai că la nici patru ani aceşti germani repatriaţi în Polonia, au avut una dintre cele mai tragice sorţi, trebuind să lase totul şi să se refugieze din Polonia în Reich-ul lui Hitler, fără ca vreun înalt ofiţer SS sau NKVD să se mai preocupe de soarta lor. Au avut o soartă asemănătoare cu cea a basarabenilor în vara anului 1940. Nici soarta României nu a fost mai bună după ce regele dictator a aliat-o Axei.
„Mai bine rămânea România singură, în bătaia furtunii, decât alături de Germania lui Hitler” s-a spus după Dictatul de la Viena, ce a urmat celui de la Moscova din 26 Iulie 1940. De ce dictat, şi nu arbitraj cum ceruseră românii, în problemele teritoriale pretinse de Ungaria? Foarte simplu, pentru că înaintea semnării arbitrajului de la Viena în data de 30 August 1940, Ribbentrop şi Ciano, aliaţii şi arbitrii noştri ne-au dictat: semnaţi arbitrajul nostru sau ţara voastră va fi invadată şi ştearsă de pe harta Europei. Punct. Carol al Doilea a convocat Consiliul de coroană şi după discuţii pro şi contra i-a pus să scoată castanele din foc cu mâna lor: 19 membri au votat pentru acceptarea cedării de teritoriu, 10 membri au fost contra şi o abţinere, iar a doua zi la Viena, România a pierdut Nord-Vestul Transilvaniei, 44.000 Km pătraţi cu majoritate populaţie românească. În numai două luni de zile, iulie şi august, monarhul dictator şi guvernele sale au aliat România Germaniei în speranţa asigurărilor teritoriale, iar Hitler ce avea o simpatie aleasă faţă de Ungaria „aliatul nostru din primul război mondial” cu mâna lui a trasat pe harta României o nouă frontieră, ca lama unui pumnal adânc înfipt, prin care dăruia Ungariei mai mult de jumătate din Ardealul Românesc, în care erau peste 50% români şi numai 37% unguri, restul celelalte etnii. A fost cel mai mare şoc naţional de data aceasta venit din partea noilor aliaţi. Vechii aliaţi nu ne-au abandonat, erau şi ei învinşi de prima furtuna Blitzkrieg, iar monarhul dictator şi guvernele lui s-a şi agăţat de poala Fuhrer-ului, care l-a tratat ca pe un josnic slugarnic, hotărând şi a doua dezmembrare a României în favoarea „aliatului din primul război mondial” fără nici un considerent faţă de români şi România. De-a lungul ţării au fost vehemente proteste împotriva Dictatului de la Viena. Era târziu, era zadarnic şi Generalul Ţenescu, fostul Şef al Statului Major, a tras cea mai dură şi adevărată concluzie o putere străină nu poate fi mai română decât românii, adică să se bată pentru români, dacă românii nu sunt hotărâţi să se bată pentru ţara lor. Românii, la fel ca finlandezii şi polonii, s-ar fi bătut pentru Ardeal, dar se aflau sub deciziile nefaste a unui triumvirat, format dintr-un fost dezertor ajuns dictator, o curvă cu înaltă calificare şi un escroc patentat, care a hotărât să nu ne batem. Să nu o tot lungim cu hotărârea Consiliului de Coroană, cu voturile de acolo, când ştim că peste aceste voturi regele avea hotărârea supremă, intangibilă conform legii. Deci, Carol al Doilea, neexersându-şi drepturile pe care le avea în Consiliul de Coroană, a trădat interesele poporului român, a devenit trădătorul naţiunii, trebuia să plece, naţiunea i-a strigat să plece. Şi el cu duduia şi murdăreanu îşi făceau deja bagajele, pentru care a trebuit un tren special cu douăsprezece vagoane, scrie presa, în care a îngrămădit obiecte de valoare din patrimoniul Coroanei, tablouri de Tizian, Rubens, Rembrandt, goblenuri şi armuri de pe pereţii palatelor regale, vase scumpe şi bijuterii, numismatică şi aur, clasoare de timbre valoroase, a luat tot ce a vrut el, duduia şi murdăreanu. Între timp a făcut şi ultimele sale aranjamente regale; aducându-l pe Generalul Ion Antonescu de la Mânăstirea Bistriţa, unde-l trimisese cu domiciliu obligatoriu, şi însărcinându-l cu formarea noului guvern, fiindcă la Bucureşti schimbarea guvernelor ajunseseră la fel ca şi schimbarea tramvaielor de la un capăt la altul al Capitalei. Din poziţia de şef al noului guvern, Ion Antonescu să-i ceară regelui abdicarea, pentru a da impresia ca regele dictator a fost forţat la acest act în favoarea fiului său Mihăiţă. Era un alt subterfugiu de impostor ordinar, prin care vroia să şteargă, cât mai repede şi onorabil, putina regală pe care o împuţise timp de zece ani. Generalul Ion Antonescu i-a acceptat acest aranjament de culise din marea lui repulsie faţă de Carol, ce dezerta din nou din faţa vremurilor grele de război, ca pe vremuri cu Zizi Lambrino, când ţara era dezmembrată şi cu viitor necunoscut. Generalul era sigur că după război, când se va face pace şi posibil să fie vremuri favorabile, Carol va încerca să revină pe tronul ţării. Deocamdată, acum, în 5 Septembrie 1940, Ion Antonescu a fost investit cu depline puteri pentru conducerea statului prin decret regal. O zi mai târziu, când i s-a cerut abdicarea, Carol a jucat circ cu lacrimi de crocodil isteric, încercând să formeze un complot împotriva lui Ion Antonescu. După ce a terminat spectacolul de circ s-a urcat în trenul burduşit cu averi româneşti, împreună cu duduia şi murdăreanu şi pe aici ţi-e drumul. Nu mai are rost să spunem că a fost şi un simulacru de atac legionar asupra trenului cu trădători regali. A fost un simulacru de paradă teatrală, pentru că dacă ar fi fost o adevărată intenţie să-l lichideze, de la Bucureşti şi până la Timişoara erau cel puţin zece puncte strategice unde adevăraţii legionari puteau să dea acest tren peste cap, nu să tragă cu puşca în tren. Să fim serioşi când analizăm acest moment de trasul cu puşca în tren, cu mecanicii de locomotivă ce au accelerat şi Carol a scăpat trecând în Yugoslavia devenind emigrant rătăcitor prin lume până ce a murit cu Duduia şi Murdăreanu lângă el, în 1953. În acelaşi an în care murea şi Stalin pe lângă care se gudurase, de la distanţă, tocmai din Mexic prin ambasadorul sovietic de acolo, să-l urce pe tron din nou.
Prima lor oprire a fost în Elveţia, să mai lase din bagaje prin băncile de acolo, apoi a trecut în Spania lui Franco căruia Carol îi era antipatic şi a plecat mai departe în Portugalia. Când războiul s-a înteţit în Europa a trecut în Cuba, aveau cubanezii nişte cazinouri celebre la vremea aceea, apoi a ajuns în Mexic, în Brazilia. În Argentina s-a căsătorit cu Duduia, care i-a tras cea mai mare cacealma, care făcând pe muribunda, şi-a exprimat ultima dorinţă pe patul de moarte, să ajungă în faţa lui Dumnezeu ca soţia lui legitimă. Impresionant, cu lacrimi ca în Romeo şi Julieta. După căsătorie, Lupeasca care era doar anemică, şi-a revenit miraculos, a înflorit ca o nimfă în trei zile. Acest miracol a fost cercetat şi astrologic, după cum stătea Venus în poziţie cu Martie, şi s-a ajuns la constatarea că Dumnezeu nu vroia să o vadă, pe acolo pe sus, nici ca femeie măritată pentru dotă regală! Murdăreanu de 47 de ani s-a căsătorit cu Monique Cook de 18 ani şi Carol cu Duduia le-au dorit casă de piatră, pe care le-au şi făcut-o alături de vila lor din Estoril, Portugalia. În paranteză, Estoril este un orăşel unic în felul său, cosmopolit ce a fost între războaie şi după aceea, un adevărat centru internaţional de spioni şi diplomaţi, aparent retraşi şi inocenţi, o oază pentru refugiaţi avuţi de peste tot, din tot felul de motive, printre care şi nişte mari abdicaţi: un Juan al Spaniei, Umberto II al Iatliei, Horthy regentul Ungariei, printre care şi Carol cu Duduia, care după căsătorie devenise principesă de Hohenzollern, fără comentarii, deşi ar trebui, dar sila mă face să renunţ.
Carol nu a mai ajuns rege după război şi a murit cu speranţa că pe lumea cealaltă, va fi tot rege, conform marelui învăţat tibetan Milarepa: ce suntem pe lumea aceasta om fi şi pe cealaltă. Pare logic, dacă pe lumea aceasta ai fost ticălos, ce altceva să fi apoi. Mihăiţa, unul dintre fiii lui, care între timp abdicase, accentuând atunci: consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat (mărturia scrisă a lui Emilian Ionescu în volumul „În uniformă pentru totdeauna” fiind prezent la semnarea abdicării) nici nu s-a deplasat la înmormântarea tatălui său, pentru că tocmai atunci repara automobilul primit cadou de la Stalin. Duduia, pardon, principesa de Hohenzollern a plâns ce-a plâns, de ochii lumii alese din Estoril, apoi a trăit înconjurată cu dragostea urdărenilor şi a averii rămasă de la rege, din care a trebuit să dea o mână doamnei Lambrino şi fiului ei, ce era rodul natural a lui Carol (pe vremea aceea nu se făceau însămânţări artificiale) şi s-a sfârşit în 1977, fără să poată cheltui tot ce a rămas de la Hohenzollerul de Sigmaringen. Ce păcat. Murdăreanu ajungând mareşal şomer a devenit tot mai nefolositor în toate cele, până ce a murit de tot în 1985. De Monique Cook se spune că a rămas văduvă bogată şi veselă, primise atâtea şi atâtea daruri de la principesă printre care şi valoroasele timbre ale Hohenzollerului de Singmaringen, dar se plângea că i-au fost furate din vilă, odată când a fost la coafor. Se bănuiesc legionarii, securiştii, hoţii de timbre, de ce nu şi Mihăiţă. S-au dus cu toţii, de fapt nu au fost decât o mână de praf pe drumul Ţării. (Va urma)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Eminescu – identitate literarǎ universalǎ cu rǎdǎcini spirituale româneşti

Autor: Galina Martea

 

Luând în consideraţie cuvintele lui Tudor Arghezi “Fiind foarte român, Eminescu este universal”, aş spune, “că universalitatea eminesciană şi universalitatea operei lui Eminescu este o realitate vie, plină de valori, ce are la bază spiritul românesc original”. Universalitatea eminesciană, fiind cu rădăcini româneşti, este lumea cuprinsului prin care poetul a reuşit să descrie cu multă pasiune şi inteligenţă procesele afective, intelectuale, morale şi voliționale ale omului. Respectiv, prin forma universală a trăirilor spirituale, Eminescu atinge realitatea care desemnează tot ceea ce există efectiv prin categoria filozofică a timpului. Eminescu, fiind spirit din spiritul românesc, prin inteligenţa şi ideile sale, a promovat cultura neamului românesc, astfel, devenind parte componentă a culturii universale. Deci, opera eminesciană corelată cu cultura universală şi vice-versa formează un întreg care este definit prin identitatea universală. Prin urmare, putem confirma încă o data, de mii şi mii de ori, că Eminescu este identitatea universală cu opera eminesciană universală, iar identitatea românească este inima prin care bate spiritul românesc al unui poet de mare valoare universală. În acest context, marele scriitor român, critic şi istoric literar, Vladimir Streinu menţiona, că opera lui Eminescu este “actul de identitate universală al neamului nostru”. Cuvinte preţioase!

mihai-eminescu-romanul-absolut

Prin personalitatea omului şi a poetului Eminescu s-a întemeiat un model de creaţie literară – poezia originală, care a îmbogăţit literatura română şi cea universală la cele mai înalte valori. Valori, care vor fi mereu autentice atât pentru poezia şi literatura clasică, cât şi pentru poezia şi literatura contemporană. Astfel, personalitatea poetului Eminescu face parte din personalitatea omului Eminescu, ca identitate individuală şi socială. Omul-poetul este aceeaşi identitate şi personalitate. Totul se corelează prin definiţia personalităţii şi a identităţii, ca formă şi valoare în existenţa umană. De aceea, este firesc să corelăm personalitatea Eminescu cu identitatea poetului Eminescu. Prin personalitatea şi identitatea sa, Eminescu este un simbol prin care poporului român i s-a atribuit cea mai frumoasă imagine în literatura universală. Domnia Sa va rămâne veşnic un rege al poeziei şi un simbol al creaţiei autentice atât în literatura română, cât şi în literatura universală. Iar pentru generaţia contemporană, Eminescu trebuie să fie acelaşi simbol ce reprezintă integritatea şi bogăţia spirituală a naţiunii române. Astfel, Eminescu trebuie comemorat la nesfârşit ca pe cea mai distinsă şi integră personalitate literară a poporului român, iar opera eminesciană urmează a fi citită şi studiată de toate generaţiile în creştere. Eminescu este şi va fi pentru totdeauna opera literară cu un rol aparte în literatura română şi universală, pentru naţiunea română, popor care ştie să determine corect valoarea spirituală a unui poet.

Pentru poporul român de pretutindeni ziua de 15 ianuarie este o zi prin care se sărbatoreşte aniversarea marelui poet Eminescu, ca expresie a culturii naţionale româneşti, fiind o mândrie naţională pentru identitatea eminesciană şi pentru identitatea universală a operei eminesciene. Această zi pentru poporul român este o zi nu numai de sărbătoare, dar şi o zi a meditaţiei despre problemele actuale cu care se confruntă naţiunea, poporul român din Basarabia şi toţi românii de pretutindeni; despre factorii ce ţin de reîntregirea poporului român care mai continuă să existe ca o unică naţiune, dar separată în două state; despre faptul cum trebuie să fie construită identitatea neamului axată pe valori autentice morale şi spirituale. Aceasta este o zi de adâncă cugetare centrată pe valori identitare şi conştiinţă naţională, procese atât de importante în dezvoltarea omului şi a societăţii. Valori identitare, care sunt punctul de referinţă în cultura oricărei naţiuni.

G. Martea, foto 45,jpg

(Galina MARTEA, dr., savant, scriitoare)

 

 

 

„Wir Nosner” – Exodul şi prigoana noastră

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

„Wir Nosner” – Exodul şi prigoana noastră

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

O întâlnire răscolitoare

„Când a venit ordinul, în 17 septembrie 1944, să ne evacuam din faţa frontului rusesc ce venea spre noi, fiindcă trecuse deja peste arcul carpatic, erau la noi în Transilvania, noi, toţi saşii, am fost surprinşi, neliniştiţi, profund îngrijoraţi. Mama fiind gravidă şi bunica bolnavă de inimă au fost îmbarcate într-un tren special pentru copiii mici cu mamele lor, pentru gravide şi bolnavi, pentru bătrâni. Eu aveam zece ani şi împreună cu tata şi fratele meu am plecat cu căruţa, în convoiul ce s-a format din comună noastră, ce, atunci se numea Jaad. Aproape tot satul a plecat la ordin, fiindcă ni s-a spus că este o evacuare temporară, până ce Wehrmacht-ul şi Waffen SS va începe o contraofensivă puternică ce va respinge pe ruşi şi pe români, care de la 23 august, trecuseră de partea ruşilor. Bunica fiind tare bolnavă, la care s-a adăugat şi marea supărare a părăsirii gospodăriei, a comunei nu a rezistat la drumul acesta greu şi după câteva zile a murit în tren. Trenul acela de marfă, al saşilor evacuaţi, mergea încet pe linii secundare şi stătea cu zilele pe linii moarte. Într-o asemenea staţionare, consătenii mamei au vorbit cu preotul satului apropiat să-i facă o slujbă bunicii şi să o înmormânteze în cimitirul lor. Preotul a fost foarte înţelegător şi de mare ajutor, cu toate că erau de confesiuni reformate diferite, cu toate că nu se cunoşteau, nu se ştiau. Pentru toţi, moartea bunicii a fost o lovitură neobişnuită; era înmormântarea uneia dintre ei, dintre noi toţi, departe de biserica şi cimitirul comunei noastre, acolo unde eram de sute de ani împreună. La fel ca trenul acela, viaţa trebuia să meargă înainte, greu, încet, nesigur fiindcă începuseră bombardamentele, să distrugă, omoare, să îngrozească toată lumea. După trei săptămâni, trenul era tot prin Ungaria, când mama a născut, acolo în vagon, jos pe paie, asistată de moaşa noastră din comună. Mama a născut gemeni, o fată şi un băiat. Nu a fost bucurie mare, mai mult îngrijorare şi plâns fiindcă de trei săptămâni nu mai ştiam unii de alţii, când acasă, la noi în Jaad, stăteam la masă împreună în fiecare zi. În sfârşit, după 36 de zile de la primirea ordinului de evacuare şi plecare, trenul acela cu vagoane de marfă, plin de saşi epuizaţi şi tot mai îngrijoraţi de soarta lor, a ajuns în Germania şi a oprit, unde a fost programat, să rămână refugiaţii. Au coborât consătenii noştri şi mama cu gemenii. Noi, copiii cei mari cu tata, cu căruţa am ajuns abia în noiembrie în Austria. Prin Serviciul de Căutare, am aflat unii de alţii şi, atunci mama cu gemenii, fraţii noştri, în braţe şi cu bagajul ei de evacuată în necunoscut, printr-o lume alarmată şi agitată că ruşii sunt tot mai aproape, a reuşit cu multă voinţă şi silinţă să ajungă la noi, reunindu-ne cu mare bucurie, după trei luni de la plecarea de acasă. Atunci am avut impresia că am scăpat de toate, de ruşi, de război, de refugiu şi ne vom întoarce acasă. Mama a avut puţin noroc, pentru că a fost primită într-un cămin de recuperare a mamelor cu copii mici, tata lucra la un ţăran bogat, acoperindu-ne casa şi masa. Războiul nu s-a terminat, ruşii au trecut peste noi, valuri după valuri spre Berlin, în drumul lor jefuiau, prădau, violau tot ce le cădea în cale. După terminarea războiului, în loc să ne bucurăm de pace, aşa cum era, pe la începutul lui iunie 1945, am primit ordin din partea comandamentului rusesc, eram în sectorul de ocupaţie rusesc, să ne repatriem imediat de unde am venit, în comunele şi la proprietăţile noastre. Ne-am bucurat că nu ne-au făcut nimic şi ne întoarcem acasă, acum, din alt ordin. Nici nu ne trecea prin minte ce s-a întâmplat acasă, ce soartă ne aşteaptă acolo.”

Ajunsă aici, cu naraţiunea istorică a copilăriei ei, Margarete Schuster, s-a oprit.

De la începutul întâlnirii noastre, acum în vara lui 2015, ne priveam cu bucurie adevărată şi multă curtoazie. Ne revedeam, prin intermediul prietenului nostru comun, Radu Pintea din Strâmba Bârgăului, după 38 de ani trecuţi, altfel nu ne-am mai fi recunoscut. Păstrează aceeaşi faţă luminoasă, pe care doar s-au adâncit trăsăturile ce exprimă fineţe, îngăduinţă şi bunătate. Vorbeşte la fel de literar şi frumos româneşte, ca atunci, când l-am dus pe Florin la ea în clasa întâia primară, la şcoala germană, unde era învăţătoare. Datorită ei Florin a pornit cu dreptul în educaţie. De multe ori, în toţi anii aceştia, ne aduceam aminte cu plăcere de „Genosse” („Tovarăşa”, n.red.); aşa trebuia să-i spună şcolarii învăţătoarei, doamnei Margarete Schuster. A fost o învăţătoare iubită de copii şi apreciată de părinţi, atât pentru pedagogia ei cât şi pentru comportamentul ei general, modest dar distins. Din nefericire nu a avut copii, compensatoriu îşi trata şcolarii ca pe nişte copii apropiaţi şi dragi. Era bună, bunătatea se spune că este un dar divin. Tuturor ne-a părut rău când am aflat că pleacă în RFG, dar ea a rămas neschimbată, păstrând aceeaşi atitudine modestă şi corectă de parcă nimic nu urma să-i schimbe complet viaţa ei şi a familiei, în curând. De data aceasta nu se refugia din cale ruşilor, prădători şi violatori, scăpa definitiv din lagărul comunist impus şi menţinut prin forţă de către ei. Din „Genosse” devenea ceea ce era: „Frau”- o doamnă.

O privesc şi o admir cât de frumos arată şi se comportă ca octogenară şi în acelaşi timp mă impresionează puternic viaţa ei, a saşilor, din acele vremuri de război şi celor ce au urmat, pe care nu le cunoşteam decât din vagi frânturi. Ştiam că toată Europa, toţi europenii, apuseni şi răsăriteni, au suferit în toate felurile, de la lipsa celor mai elementare trebuinţe ale vieţii până la nesiguranţa fiecărei zi; viaţa fiindu-le în permanentă primejdia, între violenţe şi moarte. De aceea urăsc războiul şi pe cei ce l-au generat şi condus, pentru că trecătoarele lor victorii înseamnă marea tragedie a zecilor de milioanele de oameni. A trecut războiul dar consecinţele lui, prin pacea învingătorilor, continuă printr-un şir de nedreptăţi sociale şi tragice situaţii umane. Am trecut şi noi, Ica şi cu mine, prin asemenea situaţii, am fost refugiaţi, am trecut printr-un lagăr mizerabil, prin neajunsuri, incertitudini, umilinţe. Am suferit datorită faptului că ni s-a impus să ne lăsăm fiul ostatic în ţara dictaturii comuniste, ne-am zbătut amarnic până ce ne-am reîntâlnit cu el, reîntregind familia. Acum aflu cu stupefacţie despre drama saşilor din Nosnerland, cum au numit ei această parte nordică a Daciei, unde, în urmă cu 800 de ani, au fost colonizaţi de regii unguri pentru a le apăra frontiera răsăriteană a regatului de incursiunile diferitelor seminţii instabile, barbare.

– Cum, cum de v-aţi întors? Aţi fugit de spaima ruşilor si apoi v-aţi întors în braţele lor?

– Nu ne-am întors noi, am fost întorşi tocmai din ordinul ruşilor, căzuserăm în sectorul lor de ocupaţie, unde ei aveau putere absolută de învingători. Ordinul a fost Nazat, deşi noi nu ne refugiasem în ţara lor! Părinţii noştri au executat ordinul, în loc să se strecoare în sectorul american cum au făcut şi alţii. Ei au judecat că e pace pentru toată lumea, se vor întoarce la casele şi gospodăriile unde sunt stăpâni, au de toate şi vor munci ca înainte de refugiu. Lăsasem case bune şi gospodării bogate în Nosnerland, de ce să caute ei de lucru aici când aveau atâta lucru acasă, chiar dacă pierduseră însămânţările primăverii şi recoltele verii îi aşteptau livezile şi podgoriile. Ei vroiau să muncească acasă la ei, aşa judecau, nu puteau să-şi închipuie, ce nenorociri dictatoriale a adus ocupaţia rusească în aceste luni de la absenţa lor din ţara natală. Acum, desigur, gândim altfel, dar e o gândire nepotrivită pentru acele vremuri. În treacăt zis, saşii nu cunoşteau, doar auziseră, de ce sunt capabili învingătorii sovietici, cât despre români, sincer, nu aveam mare grijă, îi ştiam de opt sute de ani, în plus mai trăiserăm şi sub guvernarea lor. În România unită era destulă înţelegere socială şi toate erau posibile şi flexibile!

Se opreşte, ne privim în ochi şi zâmbim, ştim aproape totul unii despre alţii. Iar zâmbetul ei nu e superior, nici ironic, e un zâmbet ce însoţeşte realitatea cunoaşterii îndelungate.

– Nu mai trebuie să ne spunem că suntem latini nepăsători, superficiali în muncă şi că funcţionărimea ardeleană s-a bucureştenizat cât ai bate din palme după 1918. Şi mai ştim că soarta saşilor sub ocupaţia ungurească ar fi fost maghiarizarea intensivă, dacă Hitler nu era atât de puternic atunci. Şi maghiarizarea voastră începuse prin legile ungureşti după 1867, în nefericita unire austro-ungară, şi s-a văzut cât de rapid au fost maghiarizaţi şi şvabii din jurul Satului Mare. De asemenea, nici nu mai trebuie să intrăm în istoria ultimului război spunându-ne care pe care ne-am trădat mai mult, mai urât. Faptele vorbesc de la sine; Hitler în 1939, prin pactul Ribbentrop – Molotov, a dat Basarabia românească lui Stalin iar un an mai târziu, la Viena, printr-un aşa zis arbitraj, l-a împroprietărit pe Horthy cu Nord-Vestul Transilvaniei româneşti. Acestea pentru noi sunt mari nedreptăţi istorice, adevărate trădări din partea celui cu care ne-am aliat. Ne-am trădat unii pe alţii, ca la război, A la guerre, come a guerre! De asta urăsc războaiele, pentru câtă lume nevinovată moare iar cei ce rămân suferă nedreptăţi, generaţii după generaţii. Acum trăim alte timpuri, gândim şi judecăm altă realitate; saşii au părăsit patria lor transilvană, Nosnerland-ul vostru, după opt sute de ani, iar noi, ca niciodată în trecut fugim, evadăm, emigrăm, ca urmare a unui război, la capătul căruia ne-am trezit înrobiţi comunismului.

– Ai dreptate!

– Dreptatea mea nu este luată în seamă, pentru cei mari este o dreptate de doi bani legătura. Ştii, cum zicea Spinoza: Fiecare are atâta dreptate câtă putere are! Aşa a fost. Aşa este. Nici tu nici eu nu avem nici o putere, deci dreptatea noastră nu se ia în considerare, iar nedreptăţile şi suferinţele noastre, de zeci de ani, sunt   nevindecabile, netratabile. Povesteşte-mi mai departe cum v-aţi întors.

– „Rău ne-am întors, o persecuţie rea, asupritoare, abuzivă ne-a aşteptat să ne înhaţe. Întâi că nu mai aveam cai la căruţă şi a trebuit să venim cu trenul. La început ni s-a promis un tren de persoane, dar la urmă ni s-au dat vagoane de marfă, platforme descoperite. Era o dezordine totală în toată zona ocupată şi controlată de ruşi, vagoanele mergeau numai de la un raion la altul şi trebuia să ne dăm jos cu toate lucrurile şi să închiriem alte vagoane pentru mai departe. Era o jecmăneală fără de margini şi alimentele erau foarte scumpe, ne trebuiau fiindcă stăteam cu zilele pe linii moarte. Gemenii primeau numai griş fiert în apă. Odată mama a cumpărat lapte pentru ei, probabil a fost stricat, iar de fiert nu a avut timp să-l fiarbă cum trebuia aşa că s-au îmbolnăvit rău. A început alergătura după medici, mama a vrut să se interneze cu ei dar doctorul a spus ca nu e grav şi le-a dat medicamente, dar nu le-a mers bine. Următorul doctor, in altă oprire, i-a consultat cu grijă, dar nu se găseau medicamente prescrise şi aşa a urmat sfârşitul tragic al micuţei noastre surioare de nouă luni. Ce durere pe noi toţi, dar mai ales pe mama care la plecare şi-a pierdut mama iar acum, la întoarcere, fiica. La următoarea oprire, tata a căutat un scriu să o înmormântăm creştineşte, a găsit dar nu vroiau bani ci alimente. S-a întors la tren şi a adus alimentele cerute, din puţinul pe care îl aveam. De zece luni trăiam dintr-un loc în altul în nesiguranţă, nedreptăţi, suferinţe. Oare cât mai puteam îndura? Trebuia îndurat orice fiindcă vedeam întoarcerea acasă drept o mare salvare, o mântuire fericită în casele noastre seculare. Dumnezeule şi ce ne-a aşteptat, de cum am intrat la Oradea am fost jefuiţi şi de jandarmii români, deveniseră de nerecunoscut, acum ne urau. De ce, eram nişte refugiaţi nenorociţi care nu le făcuserăm nici un rău. Am fost reţinuţi într-un lagăr, bărbaţii trimişi la muncă forţată iar copiii cu mamele lor, după un timp au fost lăsaţi afară. La Bistriţa, casele şi gospodăriile noastre erau ocupate de românii colonizaţi din alte părţi, noi am fost complet desproprietăriţi, stăteam claie peste grămadă într-o şcoală veche transformată în lagăr pentru că deveniserăm „saşi hitlerişti, duşmani ai poporului” şi nu mai aveam nimic aici, nici drepturi, nici cetăţenie. Pe cea a Reich-lui nu o primiserăm, cea ungurească se duse pe apa sâmbetei cu Horthy cu tot, cea românească nu ni se arăta din răsăriteanul orizont roşu al dictaturii ruseşti de la Bucureşti. De câte ori îmi aduc aminte prin câte am trecut noi în anii aceia, sufăr din nou.”

Tăcere.

 

Au fost odată, nişte colonişti numiţi saxoni

 

După ce ungurii din Panonia au fost crunt bătuţi de către Otto cel Mare, în anul 955 la Ledhfeld, de lângă Ausburg, de către Otto cel Mare, hoarda ungurească a fost adusă în stare de nimicire aproape totală şi lipsiţii de căpetenii puternice, care fuseseră prinse şi executate, au oprit definitiv raidurile barbare de jefuire spre Apus, de frica altor înfrângeri şi s-au liniştit pentru un timp. Apoi, la anul 1001, noul lor rege, Istvan, s-a creştinat la sfatul Papei şi imediat a decretat creştinarea generală supuşilor săi (bineînţeles, supuşii s-au supus, dar au mai fost şi nesupuşi, vezi istoria lor) şi au reînceput raidurile barbare spre răsărit şi miazăzi, intrând şi în Banatul Istoric şi în Transilvania până în Arcul Carpatin. Rezistenţa valahilor (rumânilor) a fost slabă, la fel şi prada ungurilor, pentru că spaţiul dacic era mereu în calea altor barbari, altor prădători. Cum ungurii erau puţini ca număr pe suprafaţa care se întinseseră şi singuri nu puteau să-şi apere regatul, atunci a venit o idee salvatoare, să aducă colonişti din Imperiul Roman de Apus, cărora să le dea „pământ regal şi largă autonomie” pentru a le apăra frontierele. Idee pe care ungurii şi-o revendică, dar istoricii au altă părere, pentru că, logic şi clar, o asemenea idee şi contract cu coloniştii saxoni nu putea porni din capul unguresc, deoarece astfel de practici aparţineau Evului Mediu european, iar de unde veniseră ungurii nu existau asemenea înţelegeri. Ungurii intraseră în Transilvania numai de o sută de ani, nu făcuseră nimic pe lângă jafuri şi omoruri până ce au adus colonişti de serviciu. Saxonii au venit cu care mari încărcate de unelte, de departe, tocmai din părţile Flandrei, Luxemburgului, Rinului şi s-au aşezat în Transilvania în şase scaune şi un district, mai nordic, păstrându-şi cu statornicie credinţa şi identitatea. Şi, spre deosebire de populaţiile, în mijlocul cărora s-au aşezat, erau mai puţin belicoşi dar mult, mult mai harnici, mai gospodari şi ştiind cum să se organizeze aveau mare eficacitate în muncă iar rezultatele s-au văzut în următoarele două secole prin cetăţile puternic fortificate pe care le-au făcut la Sibiu, Mediaş, Braşov, Sighişoara, Cluj şi Bistriţa, iar în peste două sute de aşezări săseşti rurale au ridicat biserici mari, solide, fortificate. În Evul Mediu pe lângă o agricultură de mare productivitate, oraşele lor au ajuns la un înalt grad meşteşugăresc cu bresle bine întemeiate, cu o viaţă socială avansată datorită bisericii dar şi şcolilor pe care le înfiinţaseră. În autonomia lor parţială, consfinţită prin Diploma Andreanum din 1224, aveau o administraţie şi justiţie proprie şi mult superioară pentru că nu exista iobăgie, fiind cu trei secole înaintea multor popoare din partea aceasta de lume. Dacă pericolul hoardelor barbare mongole şi tătare a apus în locul lor a apărut o ameninţare mai mare: Imperiul Otoman. Transilvania devine un bastion al creştinătăţii, dar în interior avea probleme cu iobăgia răsculată împotriva nobilimii lacome şi hrăpăreţe. În această situaţie se formează Unio Trium Nationum, o uniune a nobilimii ungureşti şi secuieşti, care stăpânea la sânge iobagii rumâni şi unguri, uniune la care s-a alăturat şi szaszok, cum îi numeau ungurii pe coloniştii saxoni. Rumânii (valahii) rămaşi în urmă, mai precis ţinuţi în urmă şi prin Tripartitul lui Werboczy, prin care erau consideraţi toleraţi şi supuşi iobăgiei perpetue, deşi erau cel mai vechi popor în acest spaţiu carpatin şi cel mai numeros aici, au fost stigmatizaţi şi supuşi unei aspre asupriri. În secolul al XVI-lea, puterea otomană ajunge la apogeu, regatul ungar dispare de pe harta politică şi geografică, iar Transilvania rămâne principat autonom, tributar otomanilor. Cu toate acestea, saşii continuă să se dezvolte prin muncă sârguincioasă, păstrându-şi neştirbită identitatea şi chiar înfiinţând Universitatea Naţiunii Săseşti.

Următorul secol aparţine habsburgilor ce prin victoriile în faţa otomanilor au eliberat Panonia, Banatul, Transilvania înglobându-le în Imperiul Habsburgic. Împăratul Leopold Întâiul recunoaşte drepturile şi autonomia saşilor, nu însă şi nobilimea ungară, care sub stăpânirea otomană stătuse cu botul pe labe, dar acum eliberată de habsburgi prinsese glas împotriva „oaspeţilor fideli” cum au fost numiţi în diploma regală din 1224. Lupta saşilor pentru păstrarea drepturilor lor continuă cu mai multă perseverenţă şi în secolul următor, al XVIII-lea, condusă de unicul guvernator sas al Transilvaniei, Samuel von Brukental. Din nefericire pentru Transilvania şi saşi, Iosif al II-lea aboleşte drepturile coloniştilor primite de la regii unguri, în vremurile când aceştia aveau mare nevoie de coloni, apărători ai frontierei de răsărit. Linguşeala ungurilor din Budapesta, trufaşi după ce au fost eliberaţi de sub otomani, era mai aproape de Viena decât vechile diplome regale. Cred ca saşii ţin minte numele împăratului care le-a luat drepturile primite ca să colonizeze parte a Transilvania în urmă cu şase secole! Secolul al XIX-lea le-a fost şi mai nefast saşilor, ei fiind loviţi de două evenimente puternice. Întâi, Revoluţia ungurilor conduşi de Kossuth Lajos împotriva habsburgilor, pe care a continuat-o cu războiul împotriva transilvănenilor, saşi şi rumâni, care nu vroiau să fie alipiţi şi dependenţi de Ungaria. Saşii l-au pierdut pe Stephan Ludwig Roth, preot şi filosof luminat, revoluţionar executat de unguri, deoarece a militat şi pentru drepturile primordialului popor român din Transilvania, iar noi am pierdut 40.000 de rumâni din 200 de aşezări româneşti. Greu de uitat preţul plătit pentru dreptate şi libertate, ce nu s-a făcut. Totuşi, după înfrângerea lui Kossuth, Transilvania nu a fost alipită Ungariei ci a rămas principat autonom în cadrul Imperiului Habsburgic. Dar nu au trecut decât douăzeci de ani, până la formarea dualismului austo-ungar, când atât saşii cât şi rumânii au fost loviţi de cea mai mare năpastă: maghiarizarea! O adevărată ciumă ungurească pentru rumâni, iar saşilor desfiinţându-le privilegiile de „oaspeţi fideli pe teritoriu regal” cât şi Universitatea Naţiunii Săseşti. Să nu uite saxonii din UE să le reamintească ungurilor, din acelaşi UE, când se îngâmfă ei democratic prin foruri politice UE. Adio, Unio Trium Nationum şi pentru secui, cărora le-au desfiinţat şi scaunele lor istorice şi i-a pus să înveţe ungureşte!

Cât priveşte Secolul XX ce va rămâne de pomină în Historia Mundi datorită consecinţelor celor două războaie mondiale, germanicii au suferit cel mai mult, pe drept şi pe nedrept, dar de fiecare dată au fost primii care s-au refăcut de parcă ar fi fost mitologica pasăre Phoenix. În 1919, saşii transilvăneni au hotărât la adunarea lor de la Mediaş să se alipească benevol la România şi drepturile lor cetăţeneşti au fost respectate. Ca fapt istoric şi politic de comparaţie, au fost respectate şi drepturile ungurilor, care la Adunarea reprezentanţilor lor de la Cluj au hotărât să rămână loiali Ungariei nu României, ce se constată cu prisosinţă şi astăzi. E drept reforma agrară a Regelui Ferdinand nu a fost pe placul latifundiarilor, iar administraţia românească era indolentă şi coruptă. În rest, viaţa religioasă, culturală şi politică a saşilor a decurs liber aşa cum au dorit-o iar economic au progresat datorită hărniciei lor. Din nefericire, Arbitrajul de la Viena din 1940, nefast pentru români, nu a fost favorabil nici saşilor, cum se aşteptau, având în vedere că, pentru prima dată în istoria lor seculară de aici au fost divizaţi între două ţări, la rumâni şi la unguri. La retragerea Armatei Române din Transilvania de Nord-Vest, toţi militari saşi au fost lăsaţi la vatra lor săsească, dar guvernul unguresc imediat i-a încorporat în Honvedseg-ul lor. Începuse al Doilea Război Mondial, trebuia multă armată celor prinşi de abominabila conflagraţie, carne tunurilor oarbe. Adolf Hitler era victorios la începutul războiului şi avea nevoie de mulţi soldaţi pentru planurile sale de cuceritor al lumii. Prin victoriile militare de până atunci şi printr-o propagandă nazistă agresivă a reuşit să cuprindă de partea lui o mare parte din saxonii transilvăneni. Prin fantezia halucinantă, stufoasă a propagandei de rasă germanică superioară, dintr-odată paşnicii şi harnicii saşi transilvăneni de până atunci s-au simţit superiori şi au crezut că al Treilea Reich a ajuns deja până în Transilvania. În această euforie nazistă, tinerii saşi au preferat armata germană în locul celei ungureşti, normal, şi s-au înrolat în Waffen SS! În acei ani de război, ştiam doar că fiecare zi trece torcând istoria lumii pe care nu o putem prevedea cu adevărat ci doar să o plăsmuim cum ne-ar conveni…

 

Un general sas cu o carieră militară unică

 

Am fost foarte interesat de ceea ce îmi destăinuia Frau Margarete Schuster, în acea după amiază de vară pe terasa casei prietenului nostru Radu Pintea, aşezată sus pe un deal din Strâmba Bârgăului de sub Munţii Bârgăului, unde se zice, şi aşa şi este, cu cât eşti mai sus, la deal, la munte, cu atât eşti mai aproape de adevăr, pentru că minciunile se târăsc doar pe jos.   Văzându-mă atât de insistent cu întrebări, ca să-şi continue destăinuirile şi istoriile despre saşii transilvăneni, mi-a recomandat antologia istorică „Wir Nosner” bilingvă, de peste cinci sute de pagini despre saşii din Nosen (Bistriţa) şi Nosnerland (districtul saxon ce cuprindea aşezările lor de pe văile Lechinţei, Tecii, Şieului, Bistriţei, Dumitrei). Lucrarea este compusă din relatările celor ce au trăit vremea războiului, evacuarea ce a fost un adevărat exod de teama ruşilor şi suferinţa prigoanei la reîntoarcere, când în locul caselor şi gospodăriile lor au găsit un sumbru lagăr comunist, ce i-a chinuit psihic şi fizic ani de zile, după care nu au mai dorit nimic altceva decât să plece definitiv din lagărul dominat de Moscova. Este o antologie plină de mărturisiri dramatice personale ce împreună formează un cadru istoric   tridimensional, în adâncimea căruia găsim multe adevăruri dureroase care, sub dictatura comunistă, au fost interzise de-a fi transmise oral sau în scris. După căderea Zidului Berlinului şi a Cortinei de Fier au fost câţiva ani buni de libertate de expresie în Europa şi multe adevăruri istorice ascunse au ieşit la iveală, cum sunt şi cele din această „Wir Nosner” atât de bine coordonată şi închegată de Horst Gobbel, sprijinit de saşii ce au trăit acel refugiu şi au suferit atâtea nelegiuiri. Cei ce au contribuit la această antologie de adevăr istoric şi-au îndeplinit cu curaj o datorie de onoare faţă de semenii lor şi, pe drept, mărturisirile lor sunt acuzaţii deschise împotriva celor ce le-au distrus o bună parte din viaţa personală şi generală a comunităţii lor. Din nefericire, marea libertate de conştiinţă şi expresie europeană începută la sfârşitul secolului XX, se restrânge din nou, în fel şi chip, să nu ajungem să cercetăm şi să judecăm corect tot trecutul, adică întreaga istoria, fiindcă Historia est lux veritatis – istoria este lumina adevărului – şi multe adevăruri istorice au devenit incorecte politic pentru noii conducători ai lumii.

Wir-Nosner-coperta01 (411 x 600) (1)

Pe mine, cititorul, această lectură m-a copleşit prin amănuntele timpului de atunci şi suferinţele celor ce au trecut prin ele, suferinţe de neuitat. Printre cei ce au depus mărturiile despre evacuarea saşilor din septembrie 1944, am aflat şi pe cel ce a organizat şi a dat ordinul evacuării, Artur Phelps, un sas din Birthalm – Biertan – un militar de carieră extraordinar; ce şi-a început activitatea militară în armata austo-ungară, a continuat-o în armata română până la gradul de general şi a sfârşit-o ca general de divizie SS Waffen. Biografia lui este neasemuită, incomparabilă cu a altor ofiţeri superiori ce au participat la ambele războaie mondiale. A avut un sfârşit misterios, pur şi simplu a dispărut în toamna lui 1944, când şi-a dat seama că soarta celui de al Treilea Reich era pecetluită. La început, în anul 1901 la 20 de ani, după ce trecuse printr-o şcoală de cadeţi imperiali, era locotenent într-un regiment tirolez de munte. Trei ani mai târziu este primit la înalta Academie Militară Theresiană, după care în timpul Primului Război Mondial ia parte la campania din Serbia, apoi în Galiţia pe frontul rusesc, pe frontul italian în Alpii Austrieci şi chiar în Transilvania după ce România a declarat război Austro-Ungariei. La sfârşitul războiului, cu pieptul plin de decoraţii şi grad de ofiţer superior, se întoarce în Transilvania lui natală, care de data aceasta se unise cu România. Având un palmares militar deosebit este numit Comandantul Gărzii Naţionale Saxone. De menţionat, fiind important, că a luat parte la luptele de pe Tisa împotriva armatei comunistului Bela Kun, care atacase România. În aceste lupte, la un moment dat printr-o iniţiativă personală, neţinând cont de ordinul primit, a salvat de la dezastru militarii români dintr-un anumit sector. Pentru nerespectarea ordinului superior a fost trimis în Curtea Marţială, care nu numai că l-a achitat dar a şi apreciat acţiunea lui militară şi loialitatea faţă de Armata Română, de România. A fost decorat şi înaintat la gradul de colonel. Am fost impresionat să aflu aceste fapte militare ale lui Artur Phleps, pentru care, sasul nostru, a ajuns profesor de logistică militară la Academia de Război din Bucureşti şi sfătuitorul Regelui Carol al Doilea în organizarea şi funcţionarea brigăzilor de vânători de munte. Meritele sasului, în această organizare după modelul trupelor alpine tiroleze, au fost atribuite regelui, nedreptă obişnuinţă de la începutul lumii, bine cuibărită şi la curtea regelui play boy, împreună cu indecenţa şi corupţia. Artur Phleps fiind un militar corect şi curajos a dispreţuit anturajul regal, l-a criticat şi a intrat în conflict cu regele, care l-a înlăturat, fiindcă avea doar putere, de la Duduie şi linguşitorul lui anturaj. Artur Phleps era deja general, recunoscut şi apreciat după o carieră militară de patruzeci de ani, dar încă foarte capabil şi activ. La începutul campaniei împotriva Rusiei Sovietice, şi-a cerut permisiunea de la conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, să părăsească România pentru a-şi oferi serviciile militare Germaniei. Ion Antonescu, i-a acordat permisiunea cu multă părere de rău la pierderea unui mare general şi i-a strâns mâna dorindu-i succes. Şi astfel, sasul nostru s-a înscris voluntar în Waffen SS fiind instalat de către Heinrich Himmler SS Standartenfuhrer. Datorită experienţei şi izbânzilor militare din trecut şi a celor recente din SS Waffen a fost avansat la general de brigadă şi decorat cu Crucea de Fier. Între 1941 şi 1944 a format noi corpuri şi divizii Waffen SS în Yugoslavia cu care a luptat împotriva partizanilor. Din ordinul direct a lui Himmler este trimis urgent în Transilvania, după 23 august 1944, pentru a organiza retragerea trupelor germane şi evacuarea saşilor din faţa trupelor ruseşti, pe care le ştia de ce sunt capabile, încă din vremea Primului Război Mondial. În acea situaţie neaşteptată şi zguduitoare creată de actul de la 23 august 1944, decanul general al Bisericii Evanghelice din Nosen – Bistriţa, Dr. Carl Molitoris, se întâlneşte cu generalul Artur Phleps fiind contrariat de ordinul evacuării celor peste 40.000 de saşi din Nosnerland, acest district saxon din Nord Vestul Transilvaniei. Dialogul dintre cei doi saşi a fost concis.

– Domnule general, vă rog spuneţi-mi foarte deschis: putem să rămânem sau trebuie să ne pregătim să părăsim ţara natală?

– Domnule decan general, nu mai putem menţine ţara. Oamenii noştri trebuie să plece, chiar dacă ar trebui să pornească la drum numai cu un săculeţ cu pâine şi slănină în mână.

Era un ordin de la Cancelaria Reich-ului, direct de la Heinrich Himmler. Un ordin pe care l-au urmat peste 30.000 de saşi din această parte de Europa. Astăzi se ştie, de către cei ce vor să ştie, încă un adevăr tragic al războiului, că 14.000.000 (paisprezece) milioane de germani civili, de la Volga până în Sudeţi, şi-au părăsit casele de pe locurile natale şi s-au refugiat din calea armatei roşii, pentru vina că erau de neam germanic. Două milioane dintre ei nu au supravieţuit refugiului. Un genocid ce a atins apogeul în Dresda.

 

Un convoi deznădăjduit pe drumul necunoscut al viitorului

 

Horst Gobbel face în introducerea tomului un istoric concis al celor opt secole de existenţă a saxonilor – saşilor – în patria lor transilvană, după care m-am ghidat şi din care consemnez că, la ora actuală, saşii transilvăneni s-au risipit în lume: 200.000 în Germania, 18.000 în Austria, 30.000 în Statele Unite, 8.000 în Canada, în timp ce pe vatra lor transilvană au mai rămas doar vreo zece mii. O mare pierdere pentru România. În următorul capitol, Gunter Klein prezintă sugestiv Bistriţa – Nosen – în vremea ocupaţiei ungureşti – din 9 septembrie 1940 până în 12 octombrie 1944, în introducerea căruia prezintă corect Arbitrajul de la Viena, ca pe o mare eroare, în urma căruia s-au creat nemulţumiri şi tensiuni între cele două state: Ungaria nemulţumită că nu i s-a dat cât a pretins şi România care a considerat arbitrajul un dictat, un rapt din drepturile ei teritoriale pe care românii erau cel mai vechi şi numeros popor. Din Bistriţa s-a retras administraţia română dar şi regimentul de vânători de munte comandat de Colonelul Grigore Bălan, care în elevată conduită militară, în cadrul unei ceremonii pe platoul regimentului a lăsat la vatră camarazii noştri saşi care, până atunci, făcuseră parte din regimentul de vânători de munte. În urma regimentului românesc a intrat armata ungurească de ocupaţie şi-a arborat drapelele, a schimbat administraţia şi numele străzilor cu plăcuţe bilingve, în ungară şi germană, rumânii devenind din nou nişte valahi împuţiţi, toleraţi. Piaţa Centrală se numea Horthy Miklos-ter, strada lemnarilor Adolf Hitler-utca, strada spitalului Mussolini-utca, pentru că precizează martorul ocular setea lor de maghiarizare nu se schimbase în cei 22 de ani trecuţi şi tot el adaugă: Dacă „maghiarii de limbă germană” (adică ei, saşii) erau trataţi în mod privilegiat, populaţia românească nu dispunea nici de cele mai elementare drepturi. Saşii din Nosnerland au arborat pe lângă steagul unguresc şi pe cel cu zvastica, semn că se află sub protecţia celui de-al Treilea Reich şi s-au organizat în VDU – „Uniunea populară a germanilor din Ungaria” susţinătoarea şi propagatoarea ideologiei naziste obţinând rezultatele propagandiste scontate. Tineretul săsesc a preferat să se înscrie voluntar în Waffen SS decât să fie încorporat în armata ungară, Honvedseg. Iniţial s-au înrolat voluntar peste o mie două sute de saşi şi numărul lor a crescut treptat până la 9.000 în 1944, înrolaţi în trupe combatante şi auxiliare. Practic fiecare familie săsească a contribuit la   Waffen SS cu cel puţin un membru, deci saşii noştri îşi cunoşteau bine inamicul şi consecinţele ce urmau odată cu înaintarea ruşilor peste Nistru şi apoi peste Carpaţi. „Pământul natal nu-l mai putem ţine… Este momentul evacuării… În câteva săptămâni ruşii vor fi aici. Şi s-a mai făcut o remarcă importantă, adevărată, în favoarea românilor: teama saşilor nu era din partea armatei române, ci a celei sovietice, drept răzbunare pentru campania dusă de Germania pe teritoriul sovietic!

Plecarea saşilor a fost din timp şi minuţios pregătită în fiecare localitate din cele 33 ale Nosnerland-ului în care erau majoritari, iar ordinul plecării a venit în 12 septembrie 1944. Înaintea părăsirii localităţilor natale, în convoaie de care şi căruţe încărcate şi cu coviltir, participau cu toţii la o slujbă religioasă şi o rugăciune în comun de drum bun şi întoarcere grabnică, după care începeau să bată clopotele bisericilor şi roţile carelor şi căruţelor să se învârtă spre al Treilea Reich, prin Nordul Transilvaniei şi al Ungariei, devenind astfel roţile unei noi istorii după cele opt sute de ani. Foarte mulţi saşi au descris în amănunţit pregătirile refugiului, ce li s-a spus că va fi scurt, Ca exemplu al acestei afirmaţii, iată cum şi-a lăsat casa şi gospodăria strămoşească, îndestulată cu de toate, un sas din Măgheruş care credea că se vor întoarce în scurt timp: Grâul, orzul şi ovăzul au rămas nemăcinate în hambar, nutreţul adunat si uneltele în ordine, în curte am vărsat un sac de orz pentru gâşte şi găini, în coteţe aveam o scroafă de-a făta şi doi porci, i-am lăsat liberi în curte. Pe drum vedeam tot câmpul bogat în porumb, cartofi, sfeclă ce rămâneau în urma noastră nerecoltate, iar pe dealuri livezile şi viile erau încărcate, cine le va recolta. Poate dă Dumnezeu şi ne întoarcem de grabă şi timpul va fi bun să le putem recolta. Aceasta era situaţia generală şi majoritatea avea credinţa că se va întoarce curând la bunăstarea lor, cu toate că la începutul primăverii 1944, saşii de pe Şieu au văzut trupe germane în retragere şi convoaie de refugiaţi, un semn rău, pentru că nu i-au văzut întorcându-se, doar ducându-se.

Învăţătorul Gassner Robert, de pe Şieu, scrie în raportul său documentar: La mijlocul lunii aprilie1944, convoiul germanilor din Trasnistria a ajuns în locurile noastre natale. Au venit în jur de 63.000 de oameni după săptămâni de eforturi cumplite, cu căruţe trase de cai, cu vaci de lapte legate de căruţe. Starea lor era jalnică, mulţi bolnavi. Şi-au aşezat pentru câteva zile tabăra pe malul râului la Sărăţel, unde am avut grijă de ei, cu de toate. Convoiul germanilor din Transnistria s-a urnit cu greu şi s-a întins pe kilometri întregi, atât era de epuizat. De la Dej nu au mai putut merge mai departe de surmenaj şi supărare şi s-a hotărât să fie îmbarcaţi, claie peste grămadă, continuându-şi drumul spre Vaterland. În Septembrie a venit şi rândul celor de pe Şieu, printre care şi a familiei Gassner ce avea cinci copii; mama copiilor a plecat cu ei cu trenul şi învăţătorul cu căruţa în convoiul comunei. Trebuia să meargă pe drumuri lăturalnice, cele principale erau numai pentru armată, treceau prin sate care deja fuseseră părăsite. „Curţile satelor erau goale, vitele alergau mugind pe drum şi câmpuri, porci fără stăpâni, ţiganii jefuiau casele rămase fără stăpâni, era cea mai tristă imagine ce mi-a fost oferită în viaţa mea de până acum”, notează învăţătorul Gassner. Autorităţile ungureşti erau împotriva refugiului saşilor, aşa că nu i-au sprijinit de-a lungul drumului iar la trecerea Tisei practic i-au obstruat cât au putut. În sfârşit, sprijiniţi de Vehrmacht au reuşit să treacă Tisa pe un pod de pontoane în plină noapte cu emoţii şi lacrimi în ochi, pentru că se îndepărtau tot mai mult de locurile natale. Obosiseră iar întoarcerea degrabă acasă, pe zi ce trecea, devenea o iluzie, hrana se împuţina, furajele când erau plătite, când erau luate de pe câmpuri dar, în ciuda tuturor greutăţilor, se apropiau de frontiera cu Austria. La un popas mai îndelungat au aflat că trenurile de la Bistriţa erau în urma lor, datorită bombardamentelor şi a lungilor staţionări pe linii moarte şi unele o luau spre Cehia, altele spre Austria sau Germania. Toate începeau a-şi pierde ordinea, se instala debandada frontului ce se apropia mărind îngrijorările, nesiguranţa. „În noiembrie ’44 am ajuns să trecem graniţa în Austria de Sus şi cu această ocazie am fost obligaţi să predăm toţi banii ungureşti la vama ungară, urmând ca la Viena să primim mărci în schimb. Din nefericire pentru noi promisiunile ungurilor nu au fost respectate! Şi asta nu a fost totul, locurile care ne-au fost repartizate de autorităţi erau deja ocupate de alte mici convoaie de iugoslavi, unguri şi transilvăneni din sud. Eram fără bani şi fără acoperiş şi trecuseră două luni de la plecarea de acasă. Nu era timp de disperare, trebuia să ne descurcăm repede, se apropia frontul şi iarna.”

Cu zbatere continuă au reuşit să îndepărteze greutate după greutate, s-au reunit familiile şi au început să muncească pentru pâinea cea de toate zilele. „Transilvănenii noştri erau lipsiţi de pretenţii şi îşi duceau cu demnitate şi credinţă crucea”. Această scurtă frază îmi spune, ne spune, multe despre firea şi caracterul saşilor noştri. În primăvară şi-au dat seama că ruşii îi vor năpădi şi aici, dar, după ce au renunţat la patria lor şi au făcut un drum atât de lung şi greu să scape de ei, acum vor face orice să nu ajungă în mâna ruşilor. Şi au reuşit să scape de ruşi plecând mai departe spre vest, până în sectorul american, numai cu ce aveau într-o mână şi hainele de pe ei. Pentru tot restul vieţii vor rămâne uimiţi şi nedumeriţi de însufleţirea, de forţa şi călăuza din ei pe care au avut-o să scape de ruşi. „Cred că am fi tot mers şi mers până la capătul lumii, dacă numai acolo nu ne ajungeau ruşii!”

 

Nosen „eliberat de glorioasa armată sovietică”

 

În dimineaţa zilei de 13 octombrie 1944, numai un vânt de toamnă mai rămăsese pe străzile pustii ale fostului burg săsesc Nosen, şuierând a pagubă în ciuperci după plecata armată şi administraţie ungurească, vânt de toamnă rece care, din când în când, îşi înteţea şuieratul prevestind imensele pagube pe care le vor aduce şi „eliberatorii sovietici”, ce de acum trecuseră de Pasul Tihuţa, fără să întâmpine vreo rezistenţă armată şi coborau prin livezile saşilor „eliberându-le de mere şi pere”, anticipând marea captură de război pe care o vor face de cum vor intra în burgul săsesc, pe care Wehrmacht-ul îl părăsise fără lupte pentru a nu aduce stricăciuni medievalului burg ridicat de conaţionalii săi. Deşi, odată cu „glorioasa armată sovietică” a intrat în oraş şi regimentul român de vânători de munte, cel care îl părăsise în urmă cu patru ani, puterea supremă o exercita Comandamentul militar sovietic, să fie de bineînţeles şi indiscutabil, amintind ofiţerimii române că în acest război nimic nu s-a schimbat în soarta armatei române indiferent de cine le erau „fraţii de arme”. De data aceasta, mult mai rău, „fratele sovietic”, mai mare, le dădea picioare-n cur pentru a le intra şi mai bine în cap să nu îndrăznească a se abate de la subordonarea ordinilor generalisimului Stalin.

În Bistriţa, comandamentul sovietic era condus de locotenentul Serbacov, ce a ordonat, întâi de toate, începutul capturii de război din proprietăţile saşilor absenteişti. Au scos din casele lor bunurile cele mai valoroase le-au ambalat şi le-au trimis în Uniunea Sovietică, cea mai înaintată ţară din lume în privinţa capturilor de război pe unde ajungeau. Restul bunurilor săseşti au fost scoase la licitaţie, vândute ca la târg şi banii au fost depuşi într-un cont special, rusesc bineînţeles! Nici pseudo -autorităţile române, despre care trebuie spus că; întâi, nu ştim câţi or fi fost români hoţi sau de alte naţionalităţi şi al doilea, se ştie că indiferent de naţionalitate nu s-au lăsat mai prejos decât tovarăşii sovietici, urmându-le calea şi exemplul de „eliberatori mai mici”. În cele aproape 6.000 de gospodării săseşti, din care plecaseră aproximativ 30.000 de saşi, au fost aduse peste 2.150 de familii de colonişti români, restul revenind de drept învingătorilor: tovarăşilor de la partid şi tovarăşilor ţigani de nădejde. În primăvară, înaintea încheierii războiului, noul guvern dictat de „eliberatori” a făcut o reformă agrară democratică, care a împroprietărit pe noii colonişti cu pământurile saşilor, excepţie făcând tovarăşii de la partid şi ţiganii de nădejde ce nu ştiau lucra nimic, darămite în agricultură, cea mai veche şi nobilă cultură a omenirii. Au fost satisfăcuţi să slugărească inconştienţi conducătorilor noului regim democrat, Made in URSS.

Să consemnăm şi evenimentele istorice, reliefate în acest volum de câţiva martori oculari şi în mod extins de Alexandru Pintelei; că după război, se întorc în Ardealul eliberat o parte dintre evreii ardeleni, ce fuseseră deportaţi de autorităţile ungureşti în lagărele de muncă forţată din Germania. S-au întors şi imediat au luat parte, cu multă competenţă comunistă, la conducerea noului regim democratic al tovarăşului locotenent Serbacov, care de data aceasta e menţionat drept colonel, avansat probabil pentru meritele deosebite ale capturii de război. Pe lângă evreii ardeleni, în drept total de-a se repatria, vin în sprijinul conducerii noii orânduiri impuse şi evrei de la Moscova şi Chişinău, ce primesc imediat cetăţenie română, funcţii de conducere în partidul comunist şi unii chiar locuinţe săseşti. Tot acum încep să se întoarcă din ordin sovietic de data aceasta şi saşii ardeleni din refugiul în care au plecat tot la ordin! Ce soartă nenorocită le-a făcut războiul, înlănţuindu-i şi subjugându-i între două ordine, probabil pentru că iubeau pacea, care, acum ar fi trebuit să le dea şi lor aceleaşi drepturi ca şi celorlalţi. Nu a fost aşa, drama saşilor continuă, pentru ei nu există nici pace nici drepturi cetăţeneşti ci duşmănia şi ura unora şi altora, iar asigurările date din partea învingătorilor sovietici făcute în zonele lor de ocupaţie din Austria şi Germania au dispărut, tipic ruseşte, bolşevic, sovietic: mari în vorbe frumoase şi neîntrecuţi în fapte urâte, odioase, cumplite. Ajunşi înapoi în patria lor seculară, saşii au fost deposedaţi de toate bunurile personale cu care s-au întors, băgaţi în lagăre şi detaşamente de muncă, plătind chirie în fostele lor case şi muncind, ca slugi, pe fostele lor pământuri pentru pâinea cea de toate zilele. La ora aceea, un kilogram de pâine făcea 3.200 de lei, iar cei din lagăr pentru o zi muncă primeau 1.800 lei din care automat li se retrăgea o mie de lei pentru întreţinerea lagărului în care erau ţinuţi, intenţionat „întreţinut” în cea mai cruntă mizerie. Şi toate acestea au fost doar începutul. A urmat marea vânătoare a saşilor care au făcut parte din   Wafen SS, în trupele combatante sau auxiliare şi a celor din fosta „Uniunea populară a germanilor din Ungaria” organizaţie pro-nazistă. Cum practic, într-un fel sau altul, saşii, în majoritate, făcuseră parte din cele două formaţiuni au avut mult de suferit, prin condamnări, înjosire şi prigoană, hotărâte de tovarăşii din conducerea comunistă şi sprijiniţi cu devotament neţărmurit de evreii întorşi din lagărele germane. Drept este că şi evreii deportaţi au suferit o mare tragedie, motiv pentru care acum urau tot ce era german, chiar şi pe aceşti saşi nenorociţi de două ordine contradictorii. Să punctăm adevărul; nu aceşti saşi, simpli şi muncitori, i-au trimis în lagăre pe evrei ci guvernele de la Budapesta, să facă pe placul nazismului care le-a dat teritorii nemeritate de la vecini. Acele guverne au fost ajutate cu entuziasm de ungurii locali care, după retragerea armatei ungureşti s-au transformat cameleonic peste noapte; din revanşarzi verzi cu săgeţi în roşii comunişti cu stea în frunte, urcându-se în căruţa partidului comunist şi participând ca slugi ticăloase la conducerea asupritoare a României urându-i deopotrivă pe saşi şi români, etichetându-i duşmani ai poporului muncitor, acuzându-i de fascism şi reacţionarism dacă se împotriveau nedreptăţilor şi abuzurilor   comuniste.

Saşii întorşi din ordin sovietic, de data aceasta, în fostul lor Nosnerland, ajunseseră după război într-o situaţie neasemuită în altă parte a lumii europene, civilizate: fără identitate, fără drepturi, fără proprietăţi, fără apărare din partea statului, la discreţia tuturor persecuţiilor pricinuite de oricine se dădea şi făcea pe comunistul. Nu compar, dar cred că evenimentele din Mai 1946 sunt edificatoare. Saşii autohtoni şi-au cerut drepturile de cetăţenie şi un judecător de ocol, cum se numea atunci funcţionarul statului ce avea acest drept, a început să le acorde cetăţenia, cum era firesc. Şi din acest fapt, absolut legal, tovarăşul secretar de partid comunist, Ioan Negrea, sprijinit de tovarăşul avocat Brimberg şi tovarăşul comerciant Gluck, au declanşat o campanie de ură şi prigoană împotriva saşilor, începută cu o adunare bine orchestrată la Bistriţa şi încheiată cu „Duşmanii poporului vor tremura în faţa naţiunii”. Totul a dus la o mare confuzie şi agitaţie printre participanţi, neştiindu-se care sunt duşmanii, fiindcă nenorociţii de saşi nu aveau timp de aşa ceva, ei cu munca, munceau de dimineaţa până seara să-şi câştige o existenţă de limită, cât priveşte naţiunea nu se ştia despre care e vorba fiindcă, cu tot respectul, chiar că nu putea fi reprezentată de Brimberg şi Gluck. Dar aranjamentul murdar al comuniştilor, ce pretindeau că reprezentau naţiunea, s-a văzut la nivelul comunelor unde s-au dezlănţuit violenţe împotriva saşilor de la injurii, ameninţări şi bătăi până la izgoniri din comune. Dictatură comunistă impusă, ură evreiască şi prostie românească după război, când, toată lumea era încă traumatizată şi vindicativă, fără să realizeze adevăratele consecinţe ce vor urma datorită unei păci de mântuială.

 

Rugămintea unui sas, sincer naţiunii române

 

Saşii nemai putând suporta persecuţia şi mizeria în care erau ţinuţi, maltrataţi şi disperaţi şi-au pus nădejdea în vechii lor reprezentanţi, dintre cei ce în toţi anii alienatului război nu se apropiaseră politic de nazism. Aceştia nici nu plecaseră la ordin în refugiu, rămăseseră şi nici nu alergaseră în întâmpinarea „eliberatorilor”. Acum la întoarcerea saşilor tot din ordin, de data asta sovietic injust, ei, cei rămaşi cunoscând drama celor plecaţi, o adevărată odisee în infernul războiului, i-au înţeles şi au început să-i reorganizeze în vechiul lor spirit săsesc şi să ceară drepturile lor legale peste tot, adresând petiţii „guvernului de largă concentrare democratică” de la Bucureşti şi Comisiei Aliate de Control ce avea un sediu chiar la Dej. Dar, vae victis, întreaga comisie era formată numai din comunişti sovietici!

Dintre cei ce s-au străduit foarte mult pentru drepturile saşilor întorşi în România „eliberată”, a fost marea personalitate, avocatul sas Rudolf Schuler care, din 1918 făcea parte din Istoria Românilor, pentru că a alăturat poporul săsesc unirii celei mari şi fireşti a României în acele vremuri esenţiale pentru poporul român. Pentru a-i cunoaşte cu adevărat personalitatea, consider că este potrivit şi elocvent să reproducem întocmai pasaje din Memoriul său, din 1945, vremuri de restricţie nelegiuită poporului sas, adresat Consiliului de Miniştri al României în acele vremuri de restricţii nelegiuită a poporului sas, pe care l-am găsit anexat în Wir Nosner , fiind important de ştiut şi pentru români:

„Înalt Consiliu de Miniştri,

Subsemnatul, în anul 1930, pentru purtarea mea loială faţă de ideile românismului, am fost decorat cu ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer. În anul 1919, la 8 ianuarie, împreună cu colegul meu Rudolf Brandsch am putut conduce poporul săsesc la hotărârea de la Mediaş, prin care acest popor s-a alipit în mod benevol, conform ideilor de atunci ale preşedintelui Willson, la România Mare. Deputăţia noastră a fost primită la gara din Bucureşti de cinci miniştri, iar eu am avut cinstea de a preda personal Majestăţii Sale Regele Ferdinand Întâiul hotărârea poporului săsesc luată prin reprezentanţă generală.

Pentru această purtare, numele colegului Brandsch şi al meu au fost răspândite în toată presa maghiară, cu cruce neagră, ameninţându-ne cu moartea, aşa că ani de zile nu am putut călători prin Budapesta. Consecinţa acestei purtări a fost că regimul ungar restabilit prin hotărârea de la Viena, nu mi-a permis să fac practică avocăţească. În anul 1919, într-un moment istoric, m-am decis pentru drepturile istorice şi naturale ale poporului român de a crea statul său pe aceste teritorii. Am rămas fidel hotărârilor mele (din 1918, nota mea) nefăcând nici un pas pentru a schimba hotărârea ministrului ungur de justiţie (după cedarea din 1940 – nota mea).

Cu ideile hitleriste prin care se trecea la conducerea autocratică şi nedemocratică a poporului n-am consimţit şi m-am distanţat de această mişcare (faptul că nu s-a refugiat în Reich la ordin, demonstrează această distanţare – nota mea).

Având acest trecut simţesc nimicirea morală şi materială a poporului săsesc, ce ar fi programată, cu mare durere. Este general ştiut şi dl. prof. Iorga constată însuşi în Istoria Românilor, că cultura sătească românească nu este nicăieri aşa dezvoltată, ca acolo unde românii locuiesc în vecinătate cu saşii. Pe teren cultural şi literar amintesc faptul că prima tipăritură românească pe teritoriul Transilvaniei, Cathechismul, s-a făcut în anul 1542 la Sibiu, prin îndrumarea consiliului orăşenesc.

Recunosc faptul că purtarea poporului săsesc a fost în ultimii 5 ani provocatoare şi cu tot greşită, contrară purtării noastre din trecut şi contra ţinutei pe care un popor conlocuitor trebuie să o poarte faţă de celelalte popoare ale statului. Totuşi, simţim ca o rea răsplată a tuturor serviciilor pe care le-am făcut culturii acestei ţări, în decursul a multor sute de ani, dispoziţiunile programate. Istoricul Iorga a constatat că poporul român are o inimă bună şi cu toate că a fost sărac în trecutul său, este un popor cu gândire nobilă.

Apelez la gândirea nobilă a poporului român, reprezentată în acest moment istoric pentru noi de Înaltul Guvern, să nu nimicească un popor care a putut fi dus pe o cale greşită prin conducătorii săi vinovaţi, care popor însă, în masele sale, este un popor de lucru, de hărnicie, de folos şi nu de pagubă pentru ţară.

Bistriţa, 25 iulie 1945

Cu deosebită stimă Dr. Rudolf Schuller”

Am citit cu multă luare aminte această scrisoare, fiind impresionat de ţinuta morală a avocatului sas Rudolf Schuller, ce nu a făcut compromisuri nici în faţa guvernului hortist, nici în faţa Fuhrerprincip, dar s-a aplecat, datorită durerii avută în suflet pentru conaţionalii săi, în faţă înaltului guvern instalat de eliberatorul sovietic cu rugămintea de-a nu nimici acest popor care benevol s-a alipit României Unite. Avea dreptate, apăra o cauză umană, din nefericire înaltul guvern nu gândea nobil cum gândea poporul român, nu gândea deloc, executa ce i se ordona. Rudolf Schuller îşi dădea bine seama ce viitor vor avea ţările din zona comunistă, de aceia în memoriul său a şi propus o alternativă împotriva nimicirii saşilor din România: „Retrocedarea noastră acolo de unde am venit cu veacuri înainte, ar fi o soluţie naturală a sorţii noastre”. Frumoasă şi dreaptă ca speranţă, utopie sub dictatura comunistă. Nu li s-a dat drumul, dar în următorii ani şi-au primit cu greu drepturi, cetăţenia, proprietatea limitată, şi alături de români, care constrânşi de teroarea comunistă puteau gândi nobil cât vroiau, totul era să nu spună ce gândesc, au trecut cu toţi, conlocuitori şi neconlocuitori, la construcţia cincinalelor, unul după altul, până ce au ajuns din nou la cartele pentru alimente, intraseră în epoca de aur.

Saşii, odată cu noile relaţii diplomatice dintre   RFG şi RSR din 1967, au început să plece definitiv, la cererea lor de data aceasta, dar era coadă mare la aşteptare, în faţa lor încă mai erau nişte evrei care ne-au instalat comunismul cu tenacitate şi autoritate de la Kremlin, dar acum nu le mai plăcea ce făcuseră în România. Aşa se face că pe mulţi saşi Anno Domini 1989 i-a mai prins în victoriosul nostru lagăr comunist, o adevărată închisoare a fricii, foamei şi frigului, închisoare din care, odată porţile deschise, saşii şi-au luat zborul, urmaţi de mulţi, foarte mulţi, milioane de români. Ei, românii, nici după un sfert de veac, încă nu au un Rudolf Schuller care să vină cu o alternativă la nimicirea poporului român, a României.

În această speranţă, au ales de preşedinte un sas, dar au ales unul greşit…

(Corneliu Florea – fragment din volumul în pregătire „Vara pisicilor negre”)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

O naţiune în două state separate

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

O naţiune în două state separate

Galina Martea

 

Un zid, un perete de beton mare şi înalt despărţea un neam, un popor, o naţiune. Un zid care după câteva decenii de ani de rezistenţă şi prezenţă în viaţa unui popor a fost demolat prin ironia sorţii, prin destinul istoriei. La căderea zidului (Zidul Berlinului sau Cortina de Fier) au contribuit mulţi factori, însă factorul cel mai important al acestuia au fost prezenţa teoriilor şi reformelor ale lui M. Gorbaciov prin aşa-numita „Perestroica” şi, totodată, prin comportamentul echilibrat şi paşnic al Uniunii Sovietice, condusă în acea perioadă de acelaşi M.Gorbaciov (distins cu Premiul Nobel pentru Pace, 1990). Totodată, destinul şi acţiunile „Perestroicii” au reformat şi au reuşit să schimbe o lume întreagă, o Europă, un sistem comunist, o Uniune Sovietică.

Schimbările şi reformele istorice ale omenirii, care se produc şi au loc în viaţa tuturor ţărilor şi statelor de pe mapamond, reprezintă o realitate şi un adevăr care, la rândul lor, sunt într-o permanentă mişcare şi evoluţie atât prin destinul ființei umane, cât şi prin destinul istoriei oricărei naţiuni.

Reformele, ce au loc şi se produc într-o societate sau într-un stat, toate, la rândul lor, işi fac prezenţa prin viaţa omului, parte din societatea sau statul respectiv. Societatea, formă de existenţă socială pentru fiinţa umană, este terenul în care au loc acele reforme şi schimbări de ordin social, cultural, politic şi economic. Prin această formă a existenţei sale, societatea este un spaţiu prin care omul reuşeşte să se afirme, să-şi producă şi să-şi reproducă existenţa, să-şi satisfacă propriile necesităţi şi dorinţe, caracteristice proceselor ce decurg între viaţă – om – societate. Ţinând cont de aceste afirmaţii, atunci omul (societatea) urmează a fi stăpân în propria viaţă şi propriul destin pe care trebuie să-l trăiască prin trecut, prezent şi viitor.

Un zid de beton între două state cu acelaşi grai, dar cu destine diferite pe parcursul dezvoltării factorului uman şi a acţiunilor istorice ale timpului. Două state cu acelaşi nume, separate de o construcţie, creată de un sistem sovietic invaziv şi abuziv, care, în timp, a afectat milioane de vieţi omeneşti atât spiritual, cât şi moral. În cele din urmă, prin marea dorinţă, aceste state prin cultura şi mentalitatea lor au reuşit să se reunească, iar acel zid de beton al vremurilor şi-a pierdut valoarea, fiind demolat şi trecut în pagina istoriei. În timp, Germania reunită a reuşit să-şi reformeze structura, forma, şi conţinutul societăţii, având la bază o limbă, un grai, o cultură. Aceste valori de o importanţă inegalabilă au reunit în timp un popor, o naţiune…

Un exemplu remarcabil…

O situaţie, poate identică, este, a fost şi mai rămâne, cu regret, încă în Sud-Estul Europei. Un factor regăsit în aceleaşi valori ale omului, având la bază o limbă de comunicare, o tradiţie, o cultură, o naţiune. O situaţie, poate neidentică, doar prin neexistenţa acelui zid de beton. Dar, după părerea mea, cred, ar fi fost mai bine cazul să fie acelaşi perete de beton pentru ca „azi” sau „ieri” putându-l demola şi păstra doar în amintiri şi pagini ale istoriei.

Două ţări, care încă mai sunt la o răscruce de a-şi decide soarta reunirii.

Anul 1918, 27 martie, unirea Republicii Democrate Moldoveneşti cu Regatul României – 02 august 1940; cu excepţia, iunie 1941 (stare de razboi mondial) – martie 1944. Ulterior, acelaşi sistem sovietic abuziv, creatorul zidului între Germania de Est şi Germania de Vest, a construit acelaşi perete de beton, la figurat, între România şi Basarabia, dar cu o conotaţie mai dură şi mai rezistentă în timp.

basarabia-pamant-romanesc

Sistemul sovietic a reuşit să dezbine şi să despartă un popor, o naţiune cu aceeaşi limbă, cu aceeaşi cultură şi tradiţii. Pe parcursul câtorva decenii naţiunea română divizată continuă să-şi trăiască viaţa. În timp, schimbările şi modificările ce au avut loc în cadrul Europei după anii 1989 şi-au spus cuvântul şi s-au reflectat şi în cadrul R.Moldova, ca rezultat, obţinerea independenţei din 27 august 1991 şi recunoscută ca stat-membru al ONU. Acest eveniment istoric a pus capăt unui regim şi unui sistem politic totalitar, dar nu a soluţionat în deplină măsură problema ce ţine de identitatea poporului român. În cazul dat, teoriile „Perestroicii” nu şi-au făcut efectul şi nu au funcţionat până la sfârşit, precum în cazul Germaniei. R.Moldova, prin formele sale de guvernare, cu conţinutul şi comportamentul factorului uman este un model mai dificil şi cu mult mai complex al desideratului. Omul, factorul uman al societăţii, parte componentă a R.Moldova, este dezechilibrat şi nu cunoaşte esenţa valorii adevărate prin care se regăseşte. Populaţia ţării, cât şi însuşi statul, este influenţată în mod direct şi indirect de mulţi factori interni şi externi (dinspre răsărit), care dezorientează şi împiedică luarea deciziilor de reîntregire a neamului românesc. Aceşti curenţi străini prin gândire şi ideologie afectează o mare parte a populaţiei băstinaşe, cât şi pe unii oameni de ştiinţă/intelectuali, care argumentează contrariul adevărului istoric…

Un factor destul de evident, care mai împiedică în luarea deciziilor pentru o eventuală reunire cu România, se frofilează prin faptul că R.Moldova este o ţară peste măsură de rusificată (limba rusă, fiind limba de comunicare interetnică atât pentru minorităţile naţionale de etnie ucraineană, rusă, găgăuză, bulgară, alţii, cât şi pentru o mare parte din băştinaşii consideraţi moldoveni; doar 16,5% din locuitorii statului au declarat că limba română este limba lor maternă). Totodată, prin nivelul culturii şi al mentalităţii omului, care s-a format pe parcursul deceniilor, luarea deciziilor şi realizarea în practică a evenimentului istoric de reunire, cred, că mai rămâne o problemă de viitor. Urmează să mai curgă ceva din timp, urmează ca factorul uman-poporul să mediteze şi să decidă cu luciditate, urmează să mediteze şi să decidă, în acelaşi rând, şi clasa politică, şi toţi acei ce guvernează ţara, reformând în timp structura şi conţinutul mentalităţii. În această ordine de idei, la cele susmenţionate, aş completa că, conform datelor statistice elaborate prin recensământul din 2004, se consideră „vorbitori de limbă română declaraţi etnici Români” doar 2% din populaţia ţării, astfel considerându-se ca minoritate naţională în propriul stat („Recensământul populaţiei. Caracteristici demografice, naţionale, lingvistice, culturale”. (ZIP). Biroul Naţional de Statistică, Chişinău), iar conform Constituţiei, articolul 13, limba de stat se numeşte „moldovenească”. Cu regret, dar aceasta este o realitate.

  1. Moldova, fiind o ţară destul de slab dezvoltată economic şi săracă social (ultimul loc în clasamentul european şi printre ultimele locuri clasament mondial), declinul luându-şi startul din anii 1990, totodată, are o multitudine de probleme de ordin social, politic, financiar care afectează imaginea ţării atât în plan naţional, cât şi mondial, inclusiv, cu multe datorii interne şi externe, etc. Toate acestea sunt o povară pentru societate, o povară enormă pentru popor. Pe lângă problemele de ordin economic şi social, ţara mai are de soluţionat şi conflictul politic cu Republica Moldovenească Nistreană (parte din R.Moldova), declanşat odată cu proclamarea independenţei din 27 august 1991. Acest conflict, care durează de mulţi ani, urmează a fi soluţionat prin negocieri paşnice cu factorii de decizie interni şi externi, cu implicarea la masa tratativelor atât a Uniunii Europene, atât a organismelor internaţionale competente în domeniu, cât şi a Rusiei, care este implicată în acest conflict. Prin soluționarea   acestuia, unde ar urma să fie respectate drepturile omului, cât şi integritatea statului, totodată, sperăm că vor fi soluţionate şi restul problemelor ce ţin de identitatea poporului şi a naţiunii. Aici, ar fi cazul de menţionat că în cadrul celei de a 19-a reuniune anuală a OSCE din 6-10 iulie 2010, la OSLO (cu participarea a 56 ţări, inclusiv R.Moldova, Italia, Germania, Franţa, România, Turcia, Rusia, etc.,), au fost abordate şi problemele R. Moldova, precum „Crima organizată şi corupţia” şi „conflictul transnistrean”. Tot aici, dna Walburga Habsburg Douglas, raportor pentru Moldova, a accentuat faptul că: „Criza pe care o parcurge R. Moldova nu este una politică, ci una constituţională. Pe de altă parte, concluzia este că avem prieteni şi duşmani în toată lumea, dar cel mai mare duşman al nostru este neunirea noastră.” (Iurie Colesnic. „Moldova a obtinut o mare victorie la OSCE”, Timpul.md, Accesat 14.07.2010, ora 05:29. Disponibil: http://www.timpul.md/articol/iurie-colesnic-%E2%80%9Emoldova-a-obtinut-o-mare-victorie-la-osce%E2%80%9D-13271.html).

Un lucru este cert, că atât România, cât şi o parte din populaţia R.Moldova recunoaşte adevărul istoric al evenimentelor, recunoaşte şi înţelege esenţa lucrurilor prezente.

În cazul reunirii întregului popor român, atunci nici pentru România (dacă să abordăm o realitate) nu ar fi uşor de preluat în componenţa sa un stat falimentar la toate nivelele şi treptele de existenţă socială, cu datorii interne şi externe de milioane de euro şi dolari, nemaivorbind de o altă valută. Însă, cu siguranţă, atât România, cât şi R.Moldova sunt conştiente de acest lucru. Dar, indiferent de toate acestea, un lucru este cert, că reîntregirea naţiunii trebuie să fie realizată în termeni de adevăr şi necesitate istorică pe care nu o putem nega, necătând la faptul care este bogăţia sau sarăcia ambelor state româneşti.

Bogăţia şi valoarea unui stat și a unui popor se recunoaşte prin nivelul culturii și al identității naționale, prin intelectul uman, prin nivelul mentalităţii, prin cuvântul exprimat pentru o unică dorinţă. Prin marea dorinţă, cred, că se va reuşi în cele din urmă, indiferent de criza politică, economică și socială destul de evidentă şi prezentă în viaţa omului şi a societăţii.

Viaţa umană este creată și se bazează pe sistemul de valori şi idealuri sacre. Iar dacă aceste valori/idealuri nu sunt respectate în procesul existenţial, atunci fiinţa umană – omul – societatea devin victime ale acestor idealuri și acestor realităţi…

G. Martea, foto 45,jpg

(Galina Martea, dr., membru al Uniunii Jurnaliştilor Profesionişti din România, membru al Uniunii Scriitorilor Europeni)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors