Greşelile lui Take Ionescu şi actualii prădători ai bunurilor Academiei Române

Autor: Voicu Tudor

După o viaţă de muncă în slujba poporului român, pentru realizarea unităţii naţionale, Take Ionescu, la Conferinţa de Pace de la Paris in 1918, a avut o comportare care a indignat pe toţi românii din ţară şi din străinătate. Guvernul român, condus de Ionel I. C. Brătianu, obţinuse cu mare greutate încheierea Tratatului cu Rusia, Franţa, Anglia şi Italia, prin care Aliaţii admiseseră în scris revendicările noastre naţionale: Ardealul până la Tisa, Maramureşul şi Crişana până la Tisa,  întreaga Bucovină şi întreg Banatul.

            În ziua de 18 ianuarie 1919 s-a deschis la Paris Conferinţa de Pace, care trebuia să reglementeze problemele internaţionale după Primul Război Mondial (vezi şi Mircea Rusnac, „În ce mod a fost trasată graniţa româno-sârbă în 1919-1920“ pe http://www.vestul.ro/stiri/5534/in-ce-mod-a-fost-trasata-granita-romano-sarba-in-1919-1920.htm). Alcătuirea delegaţiei care să apere dreptul României la Conferinţa de Pace a suscitat vii controverse, mai ales prezenţa lui Take Ionescu în această delegaţie. Take Ionescu realizase o înţelegere cu Nicola Pasici (1843-1926), prim-ministru al guvernului sârb şi cu Ante Trumbici (1864-1938), delegat croat la Conferinţa de Pace, privind împărţirea Banatului între România şi Serbia, în timp ce Ion I. C. Brătianu cerea ca acest teritoriu să revină în întregime României. Aliaţii, la 17 august 1916, au semnat un tratat de alianţă între România, Franţa, Anglia, Rusia şi Italia, prin care Aliaţii acordau României dreptul de a alipi Bucovina, Banatul, Maramureşul şi toată Transilvania până la o linie care mergea de la Debreţin la Seghedin, bazându-se pe faptul că, până în secolul al XVIII-lea, populaţia majoritară la est de Tisa era populaţie românească. Încă înainte de înaintarea armatelor generalului francez Franchet d’Esperey prin Balcani spre Dunăre, Take Ionescu luase contact la Paris cu membrii Comitetului Naţional Iugoslav, Trumbici şi, mai ales, Pasici, care susţineau, în exil, drepturile ţării lor şi începuse tratative cu ei. Avem, astfel, dovada sigură că încă de atunci, în urma acestor convorbiri, el asigurase pe delegaţii iugoslavi de renunţarea României la revendicarea integrală a Banatului, înscrisă în tratatul de alianţă din 1916 şi că admisese ca partea occidentală a acestei provincii – Torontalul – să fie alipită Serbiei (vezi şi Mircea Rusnac, „Limitele istorice ale Banatului“, pe http://www.vestul.ro/stiri/5649/limitele-istorice-ale-banatului.htm). Ce calitate avea atunci Take Ionescu? Era membru al guvernului, avea vreun mandat din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, din partea regelui Ferdinand? NU! Incredibil! Atitudinea lui a lăsat consternată aproape toată lumea din Europa. Orice urmă de îndoială era acum înlăturată. Din acel moment, colaborarea cu Take Ionescu devenise imposibilă. Take Ionescu a avut o mare contribuţie în pierderea Sudului Banatului. Take Ionescu era foarte bun prieten cu Nicola Pasici, şeful delegaţiei sârbeşti la Conferinţa Păcii, căruia îi transmitea discret memorii şi îl încuraja în susţinerea pretenţiilor sârbilor asupra Banatului. Toţii românii s-au întrebat de unde atâta afinitate, dragoste a lui Take Ionescu pentru sârbi? Puţini ştiu, iar unii istorici au spus-o parţial, sau au ascuns-o, că Take Ionescu avea origine sârbească din partea mamei. Bunica dinspre mamă a lui Take Ionescu, născută Anastasia Andronicu, a fost căsătorită cu Delberovici, de origine sârbă, ofiţer de cavalerie în armata austriacă. Delberovici s-a stabilit în România şi din căsătoria cu  Anastasia Andronicu s-a născut un singur copil, Eufrosina, mama lui Take Ionescu. Mai târziu, când mama Eufrosinei a rămas văduvă, s-a retras la Mănăstirea Viforâta, comuna Aninoasa, lângă Târgovişte. După 20 de ani de călugărie a încetat din viaţă la 11 aprilie 1884 maica Athanasia Delberovici, născută Andronicu. În cimitirul Mănăstirii Viforâta se păstrează mormântul ei şi un mic monument funerar.

Provinciile istorice romanesti

            Fruntaşul liberal Ionel I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, era adeptul unei atitudini demne, intransigente pentru apărarea intereselor şi prestigiului României şi nu privea cu ochi buni politica de „sărut mâna“ adoptată de Take Ionescu în raporturile cu marile puteri. La 28 iunie 1918, Take Ionescu primise aprobarea oficială a plecării cu destinaţia Elveţia. I s-a zis „trenul Take Ionescu“. Traversând Elveţia, prima ţară liberă în care putea vorbi el, dădu o serie de interviuri şi, continuându-şi drumul, ajunse la Paris, la 22 iulie 1918. La Paris, Take Ionescu a căzut sub influenţa iudaismului mondial şi se împrietenise cu Edouard Rotschild, preşedintele Consistoriului Evreiesc din Franţa, şi cu Israel Levy, marele rabin al Comunităţii evreieşti din Franţa, cu care se întâlnea aproape zilnic. Pe aceşti doi evrei nu-i interesau soarta românilor, ci soarta evreilor din toată Europa şi doreau ca teritoriul României să fie colonizat cu evreii din toată Europa şi chiar din Asia. Chestiunea evreiască, transformată de sionişti într-o problemă internaţională, a îngreunat mult situaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris. Ostilitatea acestor cercuri evreieşti, strâns legate de marea finanţă a Europei şi a Americii, a avut cele mai grave consecinţe asupra revendicărilor teritoriale ale României înfăţişate Conferinţei şi aprobate prin Tratatul încheiat cu Rusia, Anglia, Franţa şi Italia la 17 august 1916. Chiar Charles J. Vopicka, ministrul Statelor Unite în România, începuse să facă propaganda pentru sârbi în contra României. Take Ionescu spera să parvină la minister prin ajutorul străinilor şi de atmosfera defavorabilă din Italia care, pentru a obţine Fiume ((azi Rijeka, în Croaţia), împingea pe sârbi în Banat.

Harta Banatului romanesc din Serbia

            La Paris, Take Ionescu a cunoscut o alogenă, Adina Olmazu (care o fi fost numele ei adevărat?), care mai târziu i-a devenit secretară. Această alogenă, Adina Olmazu, fusese căsătorită cu un individ, Cordescu, de care se despărţise (vezi articolul „Woroniecki“, semnat de Georgeta Filliti, în revista Biblioteca Bucureştilor, nr. 12, decembrie 2007, pag.10-12, editată de Biblioteca Metropolitană Bucureşti, str. Take Ionescu nr. 4, sector 1). Unii avansează ideea că Adina Olmazu a fost chiar căsătorită cu Take Ionescu – într-o biserică catolică din Franţa, iar această informaţie este frecvent colportată în presa on line. Alţii sunt mai rezervaţi şi mai expeditivi, dar zeflemitori, ca, de exemplu, Petre Pandrea: „Take Ionescu îşi văzuse idealul realizat: fusese prim-ministru 30 de zile. A plecat în Italia, cu noua şi tînăra sa soţie Adina Olmazu, şi a murit intoxicat de stridii şi amor. Adina fusese furată din gyneceul unui partizan politic“ (cf. Petre Pandrea, „Mentorul meu“, pe blogul http://blogulmaresaluluicrai.blogspot.ro/2012/10/mentorul-meu-de-petre-pandrea.html). Este evident că, aici, cuvîntul „furată“ nu are sensul pe care-l are în practica flăcăilor de la ţară, care-şi „furau“ viitoarele consoarte cu căruţa sau chiar cu calul. Apoi, cuvîntul „gyneceul“ este, la fel de evident, forma eufemistică de a spune că individa fusese pescuită din „haremul“ unui partizan politic, adică era o întreţinută, iar cuvîntul „soţie“ este folosit de complezenţă, spre a nu spune, frust, că Take Ionescu plecase cu o amantă, tot aşa cum unii mari „manageri“ pleacă azi în delegaţii cu o „escortă feminină“. În ţară nu este transcris un act de o asemenea importanţă: un certificat de căsătorie al unui personaj politic de o asemenea anvergură nu putea rămîne netranscris şi consemnat în arhivele oficiale; aşadar, nu s-a produs o asemenea căsătorie, deci afirmaţia nu are nici o valabilitate şi doar camuflează o posibilă relaţie de concubinaj cu o amantă de lux. Originea etnică a acestei femei este o enigmă. În anul 1928, Adina Olmazu s-a recăsătorit cu un refugiat evreu polon, Jean Korybut Woroniecki, care pretindea că este principe (vezi şi articolul Siminei Stan, „Vila prinţesei Woronieka“, în Jurnalul Naţional, 7 noiembrie 2009, pe http://jurnalul.ro/timp-liber/casa/vila-printesei-woronieka-de-la-sosea-526531.html). În realitate, era un sărăntoc, un evreu care murea de foame în Galiţia. Articolul regalistei Georgeta Filitti (decorată de trădătorul ex-rege Mihai şi prietenă de idei cu alt falsificator al istoriei, Neagu Djuvara) este plin de afirmaţii gratuite, fără nici un fel de acoperire documentară – ceea ce nu se cade pentru un „doctor în istorie“, care este, şi încă decorată de Mihai de Hopînţol. Această alogenă, Georgeta Filitti, o fostă umilă bibliotecară la Institutul „Nicolae Iorga“, s-a pretat la un lucru murdar: a distrus mormântul profesorului universitar Mihail Căputineanu (1834-1912) (fost director al Şcolii de Poduri, Şosele şi Mine în anii 1877-1878), din cimitirul Bellu Ortodox, fig. 16, loc. 6 şi şi-a construit un imens monument funerar. Alogenii vor să şteargă orice urmă de existenţă a românilor pe meleagurile lor strămoşeşti. Câtă nedreptate!!! Cine patronează şi încurajează asemenea acte de vandalism? Doctoriţa în istorie pretinde, în acest articol, că Dinu Zamfirescu este nepotul prof. dr. Toma Ionescu, fratele primului ministru Take Ionescu. Dacă ar fi fost adevărat, monarhistul s-ar fi îngrijit de mormântul profesorului, din Cimitirul Bellu Ortodox, fig. 20, loc 4, care a fost înstrăinat şi profanat de un alogen oarecare, Ilie Viţelaru, fost Weisman. De asemenea, Georgeta Filitti mai lasă să se înţeleagă, fără să aibă curajul să scrie acest lucru, că Dinu Zamfirescu ar fi nepotul generalului de divizie David Praporgescu, căzut în luptele de apărare de pe Valea Oltului (30 sept./16 oct.) în timpul contraofensivei germane. Generalul David Praporgescu este primul general român mort în războiul din 1916-1918. El este înmormântat în Cimitirul Bellu Ortodox, fig. 1 bis, loc 10. Nu trebuie uitat că Dinu Zamfirescu este fostul director al actualului Institut pentru memoria exilului românesc şi, mai ales, trebuie permanent relevat că el este iniţiatorul şi primul semnatar al infamanteiDeclaraţii de la Budapesta“ – declaraţie cu caracter profund antinaţional şi antiromânesc. El a fost portar, muncitor şi un timp îndelungat tehnician la Institutul Pasteur-Bucureşti. Câtă neruşinare şi cât tupeu la acest individ să revină în ţară şi să aibă şi pretenţia să fie demnitar! Pentru ce merite? Ce valoare are el? El a fost ostil statului şi poporului român în toată vremea cât a fost în străinătate şi a făcut propagandă duşmănoasă împotriva poporului român. Ce origine etnică o avea acest individ? Acest transfug antiromân îşi păstrează şi cetăţenia franceză, de teama unor eventuale represalii din partea Statului Român. Profesorul Constantin C. Giurescu a fost ministru al Informaţiilor şi al Propagandei în două guverne înainte de 1940 şi, după cinci ani de închisoare la penitenciarul de la Sighet, a revenit la Universitate şi, peste câţiva ani, avea să fie primit în Academia Română, ca membru titular. Şi ca profesorul Constantin C. Giurescu au fost şi alţi români adevăraţi, care au înţeles mersul Istoriei. Socialismul este sensul universal şi proxim al istoriei. Prin trăsătura sa, capitalismul (iudaic) este anti-uman, anti-social şi anti-creştin. Creştinismul, prin ideologia lui, reprezintă mai mult decât o religie. El rămâne singura soluţie de emancipare a omenirii, de umanizare a omului şi de salvare a planetei de un viitor sumbru. Ferească Dumnezeu să învingă iudaismul, pentru că pe Pământ nu va rămâne decât urma paşilor lui Iisus.

Limitele Banatului

            Poporul român a rămas consternat când a văzut atitudinea lui Take Ionescu la Conferinţa de Pace de la Paris. El se aliase cu italienii, care erau în conflict cu sârbii pentru Fiume şi Dalmaţia. Le promisese sârbilor Banatul, dacă nu integral, cel puţin jumătate, în schimbul renunţării la Fiume şi Dalmaţia. Atât le-a trebuit sârbilor, ungurilor, italienilor, bulgarilor, croaţilor, când au constatat că un diplomat şi om politic român atacă Tratatul încheiat în 1916 şi renunţă la teritorii româneşti. Culmea neruşinării, Ungaria pretindea Dalmaţia pentru sacrificiile făcute în timpul războiului! În consecinţă, Ion I. C. Brătianu a decis să renunţe la colaborarea cu liderul conservator Take Ionescu. Prezint mai jos un fragment din cartea lui Gheorghe Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919:

            „Într-o discuţie cu Alexandru Lepedatu, Ion I. C. Brătianu relata că regele l-a invitat pe Take Ionescu – aflat în capitala Franţei – să revină în ţară pentru a se pune de acord cu preşedintele Consiliului de Miniştrii în legătură cu problemele care urmau să fie dezbătute la Conferinţă, în special aceea a Banatului (cf. op. cit., Editura Corint, 2001, pag. 52 şi 53). Dar Take Ionescu n-a răspuns cererii regelui. „Aceasta e cauza că el nu este azi delegat al ţării la Conferinţa de Pace şi nu orgoliul meu sau rivalităţile de partid“ a explicat Ion I. C. Brătianu.

            Înainte de a pleca la Conferinţa de Pace, Ion I. C. Brătianu îi spunea lui I. G. Duca: „Să ştiţi că voi lupta la Paris pentru aplicarea integrală a tratatului [din 1916]. Sunt aproape sigur că Aliaţii nu-mi vor da tot Banatul. Dar puţin îmi pasă, nu mă duc acolo pentru succese vremelnice, vreau, oricare ar fi hotărârile de azi, să menţin pentru viitor neştirbită, măcar pe cale solemnă de protestare, integralitatea drepturilor noastre etnice. Ceea ce a făcut tatăl meu cu Basarabia la Berlin voi face eu acum la Paris cu revendicările noastre în Apus. Chiar dacă ţara nu mă va înţelege şi nu mă va aproba azi, am credinţa că odată va da dreptate atitudinii mele“.

Această situaţie a făcut ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii să apară primul ministru Brătianu – al doilea delegat, în locul lui Take Ionescu, fiind numit Mişu Nicolae, ministru plenipotenţiar al României la Londra. Brătianu adusese, totuşi, cu sine şi o plenipotenţă în alb, semnată de regele Ferdinand, pentru Take Ionescu, în cazul când acesta ar fi susţinut atitudinea sa (vezi articolul lui „Voi lupta ca niciodată“ de Vasile Netea, în revista Flacăra, nr. 19, 14 mai 1982, Bucureşti).

Take Ionescu a persistat în greşeala făcută şi astfel România a pierdut Sudul Banatului, cu populaţie românească compactă, între graniţele unui stat străin. În faţa refuzului conferinţei de a satisface cererile României, Ionel Brătianu repetă gestului tatălui său de la 1877. În timpul tratativelor care precedaseră Congresul de la Berlin, Imperiul ţarist ne cerea judeţele Basarabiei de miazăzi, iar Ion C. Brătianu menţinea cu intransigenţă convenţia încheiată cu Rusia la începutul războiului, care ne garanta integritatea teritoriului; sub nici un cuvânt nu admitea să renunţe de bunăvoie la dreptul nostru asupra părţii din Basarabia pe care Europa ne-o restituise după războiul Crimeii. Evenimentele din 1918 şi unirea Basarabiei întregi cu România dovediseră, tocmai atunci, dreptatea acestui punct de vedere. Fără rezistenţa hotărâtă din 1878, România ar fi pierdut dreptul moral de a revendica Basarabia, atunci când sorocul dreptăţii i-o aducea, după patru decenii, în ceasul prăbuşirii împărăţiei ţarilor. Crede că-i de datoria sa să păstreze neatinse, pentru viitor, printr-o protestare solemnă, „drepturile imprescriptibile ale României asupra Banatului“. De asemenea, Ion I. C. Brătianu găseşte inacceptabilă clauza minorităţilor, care era de natură să ştirbească demnitatea şi autonomia Statului Român.

La tratativele de pace lungi şi anevoioase, în ciuda convenţiilor semnate în 1916, Aliaţii i-au tratat pe români de parcă s-ar fi aflat în tabăra învinşilor. Şi de data aceasta chestiunea evreiască a contat mult în hotărârile luate. Cu toate că guvernul român s-a angajat să respecte toate drepturile minorităţilor naţionale, s-a încercat să se impună guvernului român să accepte pentru evrei drepturi care-i transformau în minoritate privilegiată.

În acest timp, de la Paris soseau ultimative prin care guvernul român era somat să semneze tratatul de pace cu Austria. Faţă de refuzul României, Consiliul Suprem a decis încheierea tratatului la 10 septembrie 1919, punând România în faţa faptului împlinit. Neacceptând să-şi pună semnătura statului român, Ion I. C. Brătianu a prezentat demisia guvernului. La 1 decembrie 1919 s-a constituit un guvern de coaliţie, prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, care avea, evident, atitudine antiliberală. La 10 decembrie 1919 acest guvern a semnat, cu mici modificări, tratatul de pace cu Austria fără să semneze art. 7 din Convenţia Specială din 9 decembrie a Marilor Puteri Aliate. Articolul 7 din Convenţia Specială din 9 decembrie 1919 prevedea colonizarea în România a 2 milioane de evrei (vezi Dr. Şerban Milcoveanu, Corneliu Z. Codreanu, vol. I, Editura Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric, Bucureşti 1996, pag. 15-23). Faptul că Ionel I. C. Brătianu, şeful primei delegaţii şi, apoi, dr. Alexandru Vaida-Voievod, şeful celei de-a doua delegaţii, n-au vrut să-şi pună semnătura în calitate de prim-miniştri, arată că acest articol 7 şi întreaga Convenţie specială n-au acordul Naţiunii, care a alcătuit statul şi care răspunde în Istorie. Această convenţie specială a fost semnată numai de Nicolae Titulescu, ministrul „străinătăţii“, cum era denumit de românii patrioţi şi naţionalişti. Reacţia de protest a naţiunii s-a produs spontan şi unanim în ziua de 10 decembrie 1922, prin Tineretul Universitar, care, în România, la fel ca în toate ţările, este seismograful devenirii şi viitorul Ţării: la 4 martie 1923, la Câmpulung, în Bucovina, s-a fondat Liga Apărării Naţionale Creştine, sub preşedinţia ilustrului profesor A. C. Cuza.

Localitati romanesti Banat sarbesc_opt

Unul din argumentele impresionante ale sârbilor era de ordin militar. Dacă întreg Banatul ar fi fost al României, Belgradul şi Valea Moraviţei erau descoperite şi la discreţia românilor. Drepturile românilor asupra Banatului se sprijineau pe considerente de ordin geografic, etnic şi economic, care nu se puteau contesta. Deşi în tratatul secret cu toate puterile Triplei Înţelegeri, încheiat la 17 august 1916, prin care ni se asigura la încheierea păcii dreptul de a alipi Bucovina, Banatul, Maramureşul, Crişana şi toată Transilvania, până la o linie care mergea de la Debreţin la Seghedin, pornind de la faptul că,. până în secolul al XVIII-lea, populaţia majoritară la est de Tisa era românească, Conferinţa a adoptat, la 23 mai 1918, o soluţie de compromis, care este în liniile ei mari cea de astăzi, care este şi nedreaptă şi rea. Ea are marele dezavantaj că nu ne-au fost acordate nici măcar judeţele Vârşeţ şi Alibunar cu o majoritate indiscutabilă românească. Graniţa a fost deplasată cu 20-30 km spre est, pe considerentul că Belgradul, capitala Iugoslaviei, se află prea aproape de hotarul românesc. Se punea problema mutării capitalei Serbiei. Alte popoare, în perioada interbelică, au realizat-o însă: turcii au mutat capitala de la Constantinopol la Ankara, în mijlocul podişului Anatolian; brazilienii au clădit o capitală nouă, tot pe un podiş, la Brazilia, în interiorul ţării; ruşii au mutat capitala de la Petrograd la Moscova.

Astfel au rămas pe teritoriul Serbiei peste 400.000 de mii de români, din care 100.000 de mii în Sudul Banatului, şi 300.000 în vechea Serbie, pe Valea Timocului şi Craina. Din cauza amplasării excentrice a Belgradului, jumătate din teritoriul Banatului, partea cea mai fertilă, a rămas pe nedrept în stăpânirea sârbilor.

În susţinerea revendicării integrale a acestui ţinut românesc, prezentată de Ion I. C. Brătianu, la Conferinţa Păcii, România s-a confruntat cu rezistenţa unor reprezentanţi ai Puterilor Aliate, care erau foarte puţin documentaţi în chestiunile româneşti şi pretindeau că Statul Român ar deveni prea puternic dacă i s-ar atribui întreg teritoriu al Banatului. Deosebit de ostil ne-a fost evreul LANSING, ministrul de externe al Statelor Unite la Conferinţa de Pace, care, invocând, argumente etnografice rău întrebuinţate, fiind puţin documentat, cerea chiar şi retrocedarea Cadrilaterului. Apariţia americanilor la Conferinţă a făcut ca hotarele promise României să sufere ştirbiri simţitoare şi foarte păgubitoare intereselor şi viitorului neamului românesc. Astfel, neamul românesc din Sudul Banatului a fost ameninţat să piară. Românii s-au bucurat de puţine libertăţi democratice, autorităţile sârbeşti determinându-i să părăsească ţara. În anii ’50-’60, românii din Sudul Banatului au emigrat în masă peste ocean. Astăzi numai în oraşele New York, Chicago, Detroit şi Hollywood, trăiesc peste 40.000 români din Iugoslavia. Ei se străduiesc să menţină comunităţile etnice, tradiţiile, folclorul, limba, să-şi crească copiii în cultura românească şi se gândesc la România. Sârbii au făcut o extraordinar de mare greşeală. Au alungat românii din Sudul Banatului şi în locul lor au adus sârbii din provincia Kosovo, acum culeg roadele. În Kosovo, acum populaţia majoritară este albaneză. Cum se ştie, provincia Kosovo şi-a declarat independenţa.

Experienţa trecutului ne învaţă să fim prudenţi, pentru că nu trebuie uitată atitudinea sârbilor din România, cât şi a sârbilor şi ungurilor din Sudul Banatului, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, care luptau pentru autonomia Banatului din România şi chiar desprinderea lui de Statul Român. Aşa a început baia de sânge românesc în decembrie 1989. 

În timpul conferinţei de pace (19 ianuarie 1918), baronul Eduard Rotschild şi soţia sa i-au invitat pe Take Ionescu şi pe Adina Ecaterina Olmazu să petreacă o vacanţă împreună în localitatea Chamonix din Munţii Alpi. Adina Olmazu, după moartea lui Take Ionescu s-a căsătorit cu evreul polon Woroniecki. Cine este această femeie? De unde venise? Ce origine etnică avea? studii, profesie? (vezi cartea Take Ionescu de Vasile Netea). Alexandra Ecaterina Olmazu s-a născut în Bucureşti la 18 septembrie 1891 şi a decedat la 3 august 1975 la Bucureşti. Este revoltător că acest evreu cumano-găgăuţ Călin Mircea Popescu Nasta a depus urna cu cenuşă a Adinei Alexandra Korybut Woroniecki în incinta Mausoleului lui Take Ionescu din Sinaia. Un lucru extrem de neplăcut şi chiar ofensator la adresa memoriei lui Take Ionescu este faptul că acest evreu găgăuţ a amplasat bustul Adinei Olmazu alături de bustul marelui politician în incinta mausoleului (vezi articolul „Profanarea Mausoleului lui Take Ionescu din incinta Mănăstirii Sinaia“ din ziarul Tricolorul, nr. 1061, 17 septembrie 2007). Adina Olmazu a fost căsătorita cu evreul polon Korybut Woroniecki timp de 47 de ani. Adina s-a căsătorit cu Woroniecki în anul 1928. Ea mai fusese măritată înainte, cu un anume Cordescu, fost Camburas, de care divorţase. Acest Cordescu este înmormântat alături de Florica Cordescu (1913-1965) – căsătorită cu Eugen Jebeleanu; Marcela Cordescu (1915-1984), căsătorita cu Vladimir Colin; Eugen Jebeleanu (1911-1991); Vladimir Colin (1921-1991) este fiul lui Ella Pauker; Maria Camburas (1877-1964) – figura 114 din parcela scriitorilor –, Cimitirul Bellu Ortodox. Culmea ironiei, mormântul scriitorului Mihai Ungheanu (1931-2009) este alături de mormintele acestor alogeni.

Şi acum a apărut un pretins descendent al Adinei Olmazu, un oarecare Călin Mircea Popescu Nasta, şi vrea să intre în posesia averilor lui Take Ionescu, individul neavând niciun drept. Din ce ţară a venit şi cine este, de fapt, acest individ? El este născut în Bucureşti în anul 1921. În prezent locuieşte în Bucureşti, str. Frederic Chopin nr. 13, scara A, apart. 2, parter, sector 1. Prin Hotărârea Curţii Europene pentru drepturile Omului din Strasbourg, din 7 ianuarie 2003, Călin Mircea Popescu Nasta a câştigat a) imobilul revendicat din str. Arh. Ion Mincu nr. 19, clădire care este proprietatea Academiei Române, unde a funcţionat o secţie a Muzeului Naţional de Artă; b) vila lui Take Ionescu din oraşul Sinaia, Aleea Molomăţ nr. 2 (la 200 m depărtare de Mănăstirea Sinaia), unde a funcţionat doi ani căminul de copii „30 Decembrie“ şi Muzeul Take Ionescu, a fost revendicată şi câştigată tot de Călin Mircea Popescu Nasta şi ginerele lui, Dan George Georgescu. În această vilă (de fapt, un castel cu o curte de 6.500 mp) erau două camere, cu biblioteca şi Muzeul familiei Take Ionescu, iar în restul camerelor, destul de numeroase, funcţiona căminul de copii „30 Decembrie“. La câteva zile după ce a câştigat acest imobil, Călin Mircea Popescu Nasta şi ginerele lui, Dan George Georgescu, au vândut întreg imobilul soţiei sportivului Rednic Mircea – vînzare care are un evident caracter penal. În limba bulgară cuvântul Rednic înseamnă un om obişnuit, simplu, prost. Copiii, în număr de aproape 70, au fost alungaţi în stradă. Incredibil! Ce ruşine pentru primarul oraşului Sinaia, care l-a ajutat pe acest individ, evreul găgăuţ Călin Mircea Popescu Nasta (ce nume neaoş românesc) să intre în posesia acestui imobil.

În prezent, acest individ, Călin Mircea Popescu Nasta, a revendicat şi câștigat şi imobilul din str. Take Ionescu (fostă str. Atenei) nr. 25, Bucureşti, unde funcţionează Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“, din cadrul Academiei Române. Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia Civilă irevocabilă, nr. 743 din 9 iunie 2011, atribuie reclamantului Popescu Nasta Calin Mircea, imobilul situat în Bucureşti, str. Take Ionescu, nr. 25, sector 1, fosta str. Atena nr. 25 – imobil care fusese vândut Statului Român, respectiv Ministerului Justiţiei, de Adina Ecaterina Woroniecki, la 16 iulie 1940, prin Decretul-Lege nr. 2103 (cf. Monitorul Oficial (partea II), nr. 163 din 19 iulie 1940). Urmează ca Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor să evacueze imobilul. Este incredibil! Academia Română s-a lăsat jefuită de aceşti indivizi alogeni. Care anume persoane din Academia Română sunt implicate în acest jaf? Nu cumva tot acelea implicate şi în alte escrocherii legate de vînzarea unor terenuri al Academiei? Înainte de moarte, Take Ionescu a făcut un testament în care este scris clar: „Las întreaga mea avere, mobilă şi imobilă, fără nici o rezervă, oriunde s-ar afla în ţară sau străinătate, Academiei Române“. Se va găsi vreodată vreun om care să aibă demnitatea, curajul, mândria să şteargă această ruşine a Neamului Românesc? Cine este acest individ, ce origine etnică are, de unde a venit, ce calitate procesuală are, cine este în spatele lui?! Călin Mircea Popescu Nasta nu are niciun grad de rudenie cu Adina Olmazu, ci doar a  îngrijit-o circa şase luni înainte de moarte. Este doar un „gigolo“ care a pus mana pe actele familiei Ionescu. În ziua de 21 martie 2013 la Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civila, va avea loc procesul pentru executarea silită şi evacuarea Institutului Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ din imobilul situat în str. Take Ionescu, nr. 25, Sector 1, Bucureşti – Dosar nr. 4206/3/2012.

Cum a intrat Adina Woroniecki în posesia averii lui Take Ionescu este un mister. Dar şi mai mare mister este cum a intrat acest anonim, Călin Mircea Popescu Nasta, în posesia averii Ecaterinei Woroniecki, cunoscută sub numele Adina! Nici nu era posibil, pentru ca Take Ionescu avea fraţi, avea nepoţi. Unul din nepoţii lui Take Ionescu, colonelul Victor V. Ionescu, medic militar, băiatul fratelui lui Take Ionescu, generalul Victor Ionescu, ambasador în Portugalia, înainte de deces a spus: „Nu am întâlnit în viaţa mea o mai mare hoaţă ca aceasta Adina!“ Ea a fost ajutată de mafia evreiască să intre în posesia tuturor bunurilor care au aparţinut familiei Ionescu. Aproape sigur ea avea origine evreiască!

            Ar fi o crimă şi o mare ruşine pentru Statul Roman ca imobilul care a aparţinut lui Take Ionescu şi unde funcţionează, încă, Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ să fie însuşit de un evreu cumano-găgăuţ, Călin Mircea Popescu Nasta, străin de Neamul Românesc, străin de orice urmă de respect faţă de patrimoniul material şi spiritual al ţării şi care, mai ales, nu are nici un drept de moştenire. Astfel vor dispărea România ca stat şi poporul roman ca naţiune. Vorba profesorului Petre Ţutea „Neam de tâmpiţi ce suntem. Am avut milă de alogeni. Ne merităm soarta!“ Profesorul Nicolae Iorga a fost mai precis şi mai categoric: „Un popor ridicol şi criminal de tolerant!“

5 martie 2013

Voicu TUDOR

Românii Americani la serbările Marii Uniri din 1929

Posted by Stefan Strajer On August - 18 - 2012

Din istoria românilor-americani

Românii Americani la serbările Marii Uniri din 1929

Autor: Ştefan Străjeri (Detroit, SUA)

 

În 1929, guvernul României, condus de către Iuliu Maniu, a făcut o invitaţie românilor-americani de a participa la serbările a zece ani de la Marea Unire. Din câte date deţin se pare că este cea mai amplă şi impresionantă participare a românilor-americani la o manifestare în România – în peste un secol de prezenţă românească în America de Nord. Aniversarea ar fi trebuit să se facă în anul precedent, 1928; nu se cunosc motivele pentru care aceasta nu a avut loc atunci şi s-a amânat pentru anul 1929, şi la o dată diferită de 1 Decembrie. Data oficială de deschidere a acestor serbări a fost aleasă 10 mai – ziua naţională a României în acea vreme, urmând a se desfăşura pe parcursul a 10 zile, culminând cu o manifestare la Alba-Iulia, în data de 20 mai.

Pe de o parte este lăudabilă iniţiativa guvernului naţional-ţărănist, prezidat de Iuliu Maniu, de a-i invita pe românii-americani la aceste manifestări, şi pe de altă parte este de apreciat şi consemnat istoriceşte efortul şi dorinţa românilor stabiliţi în America de a accepta această invitaţie; şi mai ales într-un număr impresionant, în acele vremuri când o călătorie în România cu vaporul dura în jur de 10 zile (minim 20 de zile dus-întors), la care se mai pot adăuga deplasarea cu trenul şi alte mijloace de transport.

*

Românii s-au stabilit în America de Nord la începutul secolului XX. Cei mai mulţi proveneau din teritoriile româneşti – de sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar – care s-au unit cu Ţara în 1918: Banat, Crişana, Maramureş, Ardeal, Bucovina. În perioada de la începutul anilor 1900 până la Primul Război Mondial au emigrat, după datele statistice în jur de 100.000 de români (cu exactitate e greu de stabilit numarul etnicilor români, deoarece în acea vreme era trecută ţara de origine, respectiv Austro-Ungaria. Astfel datele oferite de A.Egyad consemnează faptul că între 1899 şi 1913 au emigrat din Transilvania spre America 222.977 de locuitori, incluzându-i, pe lângă români, pe unguri, germani, evrei ş.a.). Cei mai mulţi proveneau din mediul rural şi au venit cu gândul să strângă minim 1000 de dolari plus banii necesari drumului de întoarcere acasă. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din „târg” (America). Au început să-şi aducă şi alţi membri din familie, prieteni etc. Au ridicat biserici. S-au organizat în societăţi culturale şi fraternale (de ajutor reciproc). Declanşarea Primului Război Mondial le-a blocat orice deplasare spre ţară. S-au înrolat în jur de 21.000 români în armata SUA, ajungând pe frontul din Franţa, unde şi-au dat, indirect, tributul de sânge pentru cauza românească, iar cei neînrolaţi au contribuit cu fonduri pentru cheltuielile de război ale SUA. După război, unii s-au întors acasă, în România întregită – dar într-un număr destul de mic, iar alţii au mai venit (dar mai mult pentru reîntregirea familiilor). Oricum marea imigraţie românească în SUA a încetat după legea din 1924, când România avea o cotă acceptată de imigranţi într-un număr extrem de mic (603 de persoane pe an). Până după al Doilea Război Mondial nu a mai existat un val mare de imigranţi – când, până în 1989, au venit imigranţii politici, anticomunişti, dar şi cei din cauze economice. Şi aici, în acest rezumat al emigraţiei româneşti în America de Nord, putem menţiona şi cel de-al treilea val imigraţionist de după 1989, în special după 1995, determinat de aplicarea programului guvernamental al SUA, „Loteria Vizelor”.

Aşadar în 1929, invitaţia adresată românilor-americani de a participa la serbările Marii Uniri i-a găsit pe aceştia stabiliţi în America de Nord de 20-30 de ani. Informaţiile despre această participare la aceste serbări le-am găsit în Calendarul ziarului „America” pentru anul 1930. („Calendar”-ul era un almanah publicat de o serie de publicaţii româneşti din America la sfârşitul unui an pentru anul următor.)

*

Astfel în debutul textului se menţiona că „neamul Românesc a sărbătorit la 10 Mai, 1929, zece ani de la Unirea provinciilor româneşti cu Ţara-mamă. Serbările care s’au desfăşurat cu această ocazie în Bucureşti, Alba-Iulia şi Iaşi, au fost cu adevărat grandioase. La ele au participat sufleteşte şi prin reprezentanţi nu numai cei optsprezece milioane Români din graniţele României Mari, dar şi ceilalţi fii ai neamului aflători pe meleaguri străine. Guvernul naţional-ţărănist, în frunte cu marele om politic Dr. Iuliu Maniu, din dragostea sa pentru toţi fii neamului, a invitat oficial la serbări şi pe Românii din America. D-nul Sever Bocu, ministru al Bănatului şi aranjatorul acestor mari serbări, a trimis în Statele Unite un emisar special, care să ne aducă personal invitaţia guvernului.

Emisarul acesta, delegat al comitetului pentru aranjarea serbărilor Unirei, a fost d-nul Victor Filip, preşedintele Societăţii Românilor Americani din Timişoara. D-sa a debarcat la New York în ziua de 15 Martie (1929), de unde apoi a luat trenul pentru Cleveland. Sosit în acest centru românesc, după ce avizase telegrafic ziarul „America” despre misiunea d-sale, d-nul Filip a luat imediat contact cu preşedintele Uniunei şi Ligei (în acei primi ani ai imigraţiei româneşti de la începutul secolului XX o parte dintre societăţile româneşti s-au grupat în Societatea Societăţilor Româneşti şi altă parte în Liga Societăţilor Româneşti, ambele contopindu-se mai târziu în „Uniunea şi Liga Societăilor Româneşti din America”, care a dăinuit până în anii 2000 n.m.), cu redactorii ziarului „America” şi cu preşedintele consiliului de administraţie al acestui ziar. În oficiul Uniunei şi Ligei s’a ţinut o mică întrunire la care au participat conducătorii mai susnumiţi şi alţi câţiva fruntaşi din localitate. Acolo d-sa ne-a cetit invitaţia adusă, invitaţie care mai târziu s’a publicat şi în ziare. Ea glăsuia astfel:

„În ziua marilor serbări ale Unirii tuturor Românilor, Guvernul ţării se gândeşte cu neţărmurită dragoste la fraţii de acelaş sânge din America şi socoteşte de a sa datorie, ca  în programul marilor serbări comemorative ce vor avea loc la Bucureşti, Alba-Iulia şi Iaşi, un loc de cinste să fie păstrat acelora – cari rupţi din trupul Patriei – au rămas şi acolo, peste ocean, vrednici fii ai acestui neam.

În Cehoslovacia, Jugoslavia, Polonia şi alte ţări s’a serbătorit anul trecut renaşterea sau unitatea naţională – precum ştiţi – fraţii lor de sânge emigraţi în America au răspuns cu însufleţire chemărilor fraţilor lor, participând în număr impozant la aceste serbări, dovedind lumii întregi că unirea înfăptuită cu lupte grele şi botezată cu sânge va rămâne neclintită pe vecie.

Iată dar, ziua a sosit şi voi sunteţi chemaţi la această mare sărbătoare; la 10 Maiu, 1929, tot Românul din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii va trebui să fie alături de fraţii lui rămaşi la vetrele strămoşeşti, mărturisind prin această prezenţă dragostea neţărmurită pentru fraţii cari vieţuiesc acum în graniţele lor naturale.

Pentru a vă uşura greutăţile călătoriei în ţară, comitetul de organizator al acestor serbări, a hotărât să vă trimită îndrumător pe d-nul Victor Filip. D-sa vă va aduce, odată cu salutul ţării întregi, toate lămuririle de cari aveţi nevoie.

Guvernul ţării regretă că, din pricina greutăţilor financiare prin care trece momentan, nu poate contribui în toată măsura la cheltuielile ce le veţi avea de suportat cu prilejul acestei sărbătoriri a hotărât să vi se pună la dispoziţie paşapoarte scutite de taxe, iar acelora dintre voi cari sunteţi cetăţeni americani, să vi se dea viza gratuită de către Legaţiunea sau Consulatele noastre din America, iar aci în ţară reduceri pe căile ferate.

Pe de altă parte s’au căpătat însemnate reduceri asupra cheltuielilor de călătorie.

În asemenea condiţiuni, Comitetul de organizare al Serbărilor Unirii crede şi e convins, că d-nii preşedinţi ai Societăţilor Culturale şi de Ajutor din America, preoţii bisericilor noastre, preşedinţii Parohiilor, Cluburilor, Reuniunilor, cât şi toţi Românii cărora li se dă oportunitatea, se vor îngriji pentru o cât mai întinsă participare, împreună cu drapelele respective, cu cari vor defila la Bucureşti şi Alba-Iulia.

Cu ferma convingere că această chemare va găsi în inimile voastre primirea călduroasă, pe care în vreme de grea cumpănă aţi dovedit-o cu prisosinţă, vă adresez în numele meu şi al Guvernului salutul frăţesc întovărăşit de cele mai bune urări, cari să vă călăuzească spre România.

ss. SEVER BOCU.

Ministru de Stat, Preşedintele Comitetului organizator al Serbărilor Unirii”.”

*

În curând după primirea invitaţiei, ziarul „America”, secondat de „Românul” (din Cleveland, Ohio) şi de „Tribuna Română” (din Detroit, Michigan), a adus la cunoştinţa românilor americani importanta veste care va rămâne un act istoric în analele vieţii noastre româneşti din Statele Unite. Au fost convocate adunări în diferite colonii româneşti, la care delegatul comitetului organizator al serbărilor s-a dus şi transmis invitaţia şi verbal.

În ziarul „America” din 28 Martie 1929, Adam A. Prie, preşedintele Uniunei şi Ligii, scria următoarele:

„După veacuri de suferinţă, de subjugare, Românii din toate părţile pământului se întrunesc la Alba-Iulia să participe la Serbările Naţionale Româneşti, să se bucure, cei liberi cu cei liberaţi, de marele eveniment, de marea zi de sărbătoare cântată de poeţi şi aşteptată, sute de ani, de românii subjugaţi din ţări străine.

Românii de pretutindenea se întrunesc la Alba-Iulia, unde vor juca hora Unirii, regăţeni cu ardeleni, bucovineni, sătmăreni, dobrogeni, Românii”.

Delegatul comitetului organizator al Serbărilor Unirii a vizitat mai multe colonii româneşti, printre care cele din oraşele Canton (Ohio), Detroit (Michigan), Indiana Harbor (Indiana), Gary (Indiana) şi împrejurimi, East Chicago (Indiana), Aurora (Illinois), Chicago (Illinois), Warren şi Niles (Ohio). Ca urmare a acţiunii desfăşurate de acest trimis şi de presa românească din America, precum şi de conducătorii organizaţiilor, s-a hotărât plecarea spre Ţară a unei numeroase delegaţii, cu reprezentanţi ai bisericilor româneşti ortodoxe, greco-catolice, baptiste, ai organizaţiilor şi societăţilor, din majoritatea localităţilor americane unde s-au aşezat românii (în textul menţionat a fost publicată lista integrală a membrilor delegaţiei, pe care din motive de spaţiu nu o putem publica).

Delegaţia a sosit la New York unde, înainte de îmbarcarea pentru Europa, William Nelson Cromwell, preşedintele organizaţiei „The Society of Friends of Roumania” a oferit o recepţie tuturor delegaţilor. A fost una dintre „cele mai calde manifestaţiuni din câte au avut loc în noul Continent, pentru ţara şi poporul nostru (…)”.

În 26 Aprilie 1929 românii americani din delegaţie, împreună cu drapelele celor de mai bine de 150 societăţi s-au îmbarcat pe vaporul „Statendahm”.

În timpul călătoriei lor spre Patrie, în ţară se făceau pregătiri intense pentru o primire caldă şi frăţească. Societatea „Amicii Statelor Unite ale Americei” îşi luase responsabilitatea acestei recepţii, sub directa conducere a ministrului Sever Bocu şi a lui Mihail Oromulu, preşedintele societăţii. Ministrul Sever Bocu, fiind în imposibilitate de a părăsi Capitala în preajma serbărilor pentru a întâmpina delegaţia la graniţă, trimite în întâmpinarea ei pe deputatul Aurel Leucuţia, senatorul Pascu şi consulul Dem. Dimăncescu, delegatul societăţii „Amicii Statelor Unite”.

Cele mai multe informaţii asupra călătoriei românilor americani prin ţară şi a primirii entuziaste ce li s-a făcut peste tot, au fost culese de către redacţia Calendarului America, din Cartea Serbările Unirii, care s-a tipărit la Bucureşti şi în care capitolul participării românilor din America de Nord ocupă un loc de mare cinste.

*

În dimineaţa zilei de 7 Mai 1929 trenul special care aducea pe românii americani ajunge la Jimbolia, în Banat, fiind primiţi de senatorul Pascu şi deputatul Leucuţia în numele guvernului, subprefectul Ionescu în numele judeţului Timiş Torontal, părintele proropop Cioroianu, în numele Bisericii, M. Conciatu, în numele „Societăţii românilor americani din Timişoara” şi inginerul Dem. Dimăncescu fost consul al României la Washington. La ora 7:50 trenul special a plecat către Timişoara. În gara Domniţa Elena la ora 8:40 peronul s-a dovedit neîncăpător pentru a primi mulţimea ieşită în întâmpinarea românilor din America. Intrarea trenului a fost întâmpinată cu „urale puternice ce abia s-au potolit”. În faţa peronului erau toţi reprezentanţii autorităţilor locale, senatori, deputaţi, studenţi, asociaţii culturale, etc. S-au ţinut câteva cuvântări. Între timp o companie de onoare cu muzică din Regimentul 5 Vânători a dat onorul. De la gară oaspeţii au defilat pe bulevardul Carol cu drapelele desfăşurate, cu muzică în frunte şi „în mijlocul celor mai calde manifestări de simpatie”, până la teatrul oraşului. La restaurantul „Ferdinand” li s-a oferit de către Prefectura judeţului şi primăria Timişoarei un banchet, iar la ora 14:30 s-a dat în sala teatrului o reprezentaţie de gală în cinstea lor, reprezentaţie organizată de Societatea românilor americani cu concursul corului Banatul, condus de maestrul Sabin Drăgoi. De aici, la ora 18 oaspeţii au plecat la gară, de unde însoţiţi de delegaţii guvernului au pornit către Bucureşti.

Ministrul Sever Bocu, adresa cu câteva zile înainte, bucureştenilor un manifest, prin care îi anunţa despre sosirea românilor americani la aceste serbări, făcând apel la bucureşteni de a-i primi cu sentimente frăţeşti.

Toate ziarele au publicat „elogioase articole de fond la adresa oaspeţilor de peste Ocean”, articole care au fost reproduse şi în ziarul „America”.

Românii din America au sosit în Capitală în dimineaţa de 8 Mai 1929, aşteptaţi de o mare mulţime de cetăţeni pe peronul Gării de Nord, în frunte cu o serie de reprezentanţi ai oficialităţilor şi ai unor organizaţii. La sosire, oaspeţii au fost salutaţi de primarul Bucureştiului, care a subliniat că „mulţumirea tuturor e sporită de această nouă dovadă a fraţilor din America”, şi de ministrul Sever Bocu. A răspuns părintele Opreanu, parohul bisericii românilor din Chicago, arătând că „românii din America au păstrat ca o comoară vie dorul nesfârşit al Patriei lor. Mulţi dintre cei veniţi au lăsat de o parte grijile materiale, pentru ca să trăiască clipele măreţe ale Unirii la Alba-Iulia”. „Iar în fâlfâitul solemn al sutelor de drapele simbol al iubirii de neam, grăieşte dorul de glia părintească a celor care n-au putut veni. În fiecare Român din America cultul Patriei e o însuşire care dă îndemn tuturor la muncă şi cinsitirea românismului.”

La ora 11 a avut loc, conform programului, primirea oficială în rotonda Ateneului Român, la care au asistat multe oficialităţi în frunte cu Iuliu Maniu, împreună cu un grup de o sută de membri ai societăţii „Joc şi cântec românesc”, îmbrăcaţi în costume naţionale, precum şi un foarte numeros public format din toată intelectualitatea Capitalei. În rotondă au fost aduse rând pe rând cele 169 drapele ale societăţilor româneşti din Statele Unite.

Iuliu Maniu a ţinut un discurs de bun venit, urmat de alţi reprezentanţi ai guvernului şi oraşului Bucureşti. Le-a răspuns M.T. Roman, vice-preşedintele „Uniunii şi Ligii S.R.A.”.

Părintele Stănilă, vorbind în numele Bisericii ortodoxe române din America, a spus că „această biserică ţine aprinsă făclia credinţei şi dragostei de neam. Bisericile americanilor sunt mari şi multe, dar nici bisericile noastre nu se lasă mai prejos. Ea are grijă şi de şcoală şi de suflete. America este o ţară mare, dar bogăţia uneori strică sufletele şi atunci datoria bisericii este de a păzi ca aceasta să nu se întâmple. Termină mulţumind Bisericii române că a dat voie preoţilor din America să păstorească poporul.”

Preotul Aurel Bungărdian, în numele Bisericii greco-catolice române din America, a declarat că aduce omagiul, simpatia şi dragostea de neam a acesteia. „Noi avem datoria de a veghea la păstrarea datinei româneşti. Am avut aceleaşi sentimente ca şi dv-oastră, suferind sau bucurându-ne odată cu d-voastră.”

N. Boeriu, directorul ziarului „America”, a vorbit în numele presei româneşti de peste Ocean, asigurând că „ea va fi pururi de veghe la păstrarea datinei şi limbii strămoşeşti.”

Părintele Leon I. Manu, reprezentantul societăţilor greco-catolice din America, a afirmat că „Românii din America au vrut să participe la a zecea aniversare a Unirii nu numai cu sufletul, ci în persoană.” (…) „Sunt o seamă de oameni, care vor să rupă pecetea această sfântă, sunt aşa numiţii revizionişti. Când am plecat de acasă, ai noştri, care n’au putut veni, ne-au spus ca să strigăm de aci din Capitala României întregite, ca să ne audă lumea întreagă că niciodată nu vom permite să se desfacă ceea ce odată s’a făcut. Anul trecut sute de Unguri au trecut Oceanul, făcând propagandă pentru revizuire. Dar jeluirile lor au rămas fără răsunet, pentru că dreptatea este cu noi. Căci scris este în cartea vremurilor că România Mare is here to stay forever”. (Din păcate peste 11 ani, în 1940, s-a „desfăcut ce odată s-a făcut”, prin ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa de către Rusia Sovietică, a Transilvaniei de Nord de către Ungaria lui Horthy şi cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în timpul regimului dezastruos al lui Carol al II-lea).

Nicolae Bruda, în numele „legionarilor români din America, foşti luptători în armata Statelor Unite pe frontul francez” (a nu se confunda cu membrii Mişcării Legionare, n.m.), a amintit de entuziasmul cu care s-au înrolat voluntarii români, care neputând să ajungă în ţară, pentru a lupta în armata română, „au fost fericiţi să aibe prilejul de a-şi da tributul de sânge, slujind drapelul armatei aliate a Statelor Unite”.

După această impresionantă solemnitate, grupul românilor din America s-a încolonat cu drapelele societăţilor din America – în frunte cu ministrul Sever Bocu, parcurgând un itinerariu stabilit până la Parcul Carol. Fiecare din aceste drapele îşi avea şi perechea americană. În total 169 bucăţi. (Vezi lista societăţilor româneşti care au avut drapele la Bucureşti, de la sfârşitul textului).

„La Mormântul Eroului Necunoscut, o delegaţiune compusă din d-ra Elena Cabas, reprezentând clubul domnişoarelor române din Cleveland Veritas”, d-nele Ludovica Micu şi Ana Crişan în numele Asociaţiei „Principesa Elena din Indiana Harbor, Ind.”, şi d-nii M.T.Roman, în numele legionarilor români din America, părintele Aurel Bungărdean, din partea bisericii române greco-catolice, părintele Ioan Stănilă, reprezentând biserica română ortodoxă şi N. Boeriu, reprezentând presa română din Statele Unite, au depus o frumoasă coroană de trandafiri, de o mărime neobişnuită, legată cu tricolorul român şi culorile Statelor Unite ale Americii. Pe cele două panglici era scris: „Românii din America, Eroului Necunoscut al României”.

În ziua de 9 Mai 1929, cu acelaşi tren special cu care sosiseră de la Jimbolia, purtând pe fiecare vagon inscripţia: tren special al Românilor din America, delegaţii au plecat la ora 6:30 dimineaţa la Mărăşeşti pentru a lua parte la parastasul pentru pomenirea morţilor pe acel câmp de luptă. La oprirea în gara Buzău, autorităţile oraşului au salutat în cuvinte calde trecerea prin acel oraş a Românilor veniţi de peste Ocean. Înainte de plecarea trenului, în sunetele fanfarei, s-a jucat hora Unirii. În gara Râmnicul Sărat, oaspeţii au fost salutaţi de autorităţile locale şi un numeros public. La sosirea în gara Mărăşeşti delegaţii români din America au fost salutaţi, de către prefectul judeţului Putna şi primarul oraşului. A răspuns M.T.Roman. Delegaţii s-au încolonat apoi şi, cu un grup de cercetaşi în frunte, au mers la Mausoleul Eroilor, trecând pe sub arcul de triumf, care purta inscripţia: „Prin jertfă la biruinţă”. Aici au depus o coroană de flori. După oficierea serviciului divin, la care au participat regenţii Patriarh Miron Cristea şi Gh. Buzdugan (la moartea regelui Ferdinand în 1927 s-a instituit o regenţă regală formată din trei membri, deoarece regele Mihai era minor; regenţa a fost înlăturată în 1930, la instaurarea regelui Carol II pe tronul României) precum şi membrii Guvernului şi ai Parlamentului. Delegaţii românilor au vizitat mausoleul, sub conducerea Alexandrinei Cantacuzino, care a amintit jertfele şi greutăţile cu care s-a ridicat acest edificiu – operă unei iniţiative particulare. Apoi s-au deplasat pe o colină, unde maiorul Emil Procopiescu din Marele Stat Major a explicat celor de faţă cum a decurs marea bătălie de la Mărăşeşti, precum şi însemnătatea pe care a avut-o această luptă în cadrul marelui război european. La ora 1 s-a servit la restaurantul gării Mărăşeşti un prânz, oferit de prefectura judeţului Putna. Primul ministru Iuliu Maniu a coborât din trenul ministerial la masa oaspeţilor români americani, întreţinându-se cu ei în chip foarte cordial. După prânz, în sunetele muzicii militare, s-a încins o horă în care s-au prins senatori şi deputaţi, în frunte cu Ştefan Cicio Pop, preşedintele Adunării Deputaţilor, precum şi veterani ai războiului de la 1877. La ora 3:30 delegaţii românilor din America s-au înapoiat cu acelaş tren la Bucureşti.

În ziua de 10 Mai 1929, oaspeţii au asistat la tradiţionala defilare a trupelor pe şoseaua Jianu, ocupând loc în tribuna ce le fusese rezervată anume de Primăria Bucureştiului. După amiază au asistat la meciul de fotbal dintre echipele naţionale ale României şi Jugoslaviei, care a avut loc pe frumosul stadion, – unul dintre cele mai mari şi bine amenajate din Europa, la acea vreme, – al Oficiului Naţional de Educaţie Fizică. Seara, o delegaţie restrânsă a asistat la reprezentaţia de gală de la Teatrul Naţional, când s-a reprezentat poemul etnografic muzical al lui Tiberiu Brediceanu: „România în port, joc şi cântare”.

În ziua de 11 Mai 1929, delegaţii preoţilor ortodocşi au asistat la solemnitatea punerii pietrii fundamentale a Catedralei Unirii, pe dealul Patriarhiei. La ora 11:30, oaspeţii au asistat la ceremonia deschiderii oficiale a Târgului Moşilor, care a fost onorată de prezenţa familiei regale în frunte cu regele Mihai. La ora 1 s-a servit o masă, oferită de Primăria Municipiului Bucureşti, la care au fost invitaţi şi conducătorii delegaţiei românilor din America. După amiază au vizitat expoziţia de artă românească de la Cercul Militar şi au asistat la reprezentarea poemului etnografic muzical al d-lui Tiberiu Brediceanu la Arenele Romane.

În ziua de 12 Mai 1929, la ora 10 dimineaţa, delegaţii s-au întrunit la Ministerul de Interne de unde, în coloană, au plecat la Palatul Cotroceni, defilând pe Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta şi Bulevardul Independenţei.

La ora 11, au fost primiţi în audienţă de familia regală în sala Albă a Palatului, de faţă fiind regenţii: principele Nicolae şi Patriarhul Miron Cristea, Curtea Regală şi miniştrii Vaida Voevod, G.G. Mironescu şi Sever Bocu. Regina Maria, regele Mihai, principesa mamă Elena, regina Elisabeta a Greciei, principele Nicolae şi principesa Ileana au trecut prin faţa fiecărui oaspete, întreţinându-se cu fiecare. În timp ce N.N. Boeriu oferea reginei Maria o insignă specială adusă de românii americani pentru comemorarea serbărilor Unirii, regele Mihai, care privea la bunica lui, a intervenit: „Vreau să-mi dee şi mie una!”, dorinţă care i-a fost satisfăcută. Adam Prie, preşedintele Uniunii şi Ligii S.R.A., a mulţumit în limba engleză reginei Maria, pentru cinstea făcută românilor din America. Aceasta adresându-se oaspeţilor, a spus că revede cu plăcere pe unii dintre români, pe care i-a mai întâlnit cu prilejul vizitei făcute în Statele Unite. După audienţă, delegaţii au coborât în curtea Palatului, aşezându-se pe două rânduri, purtând drapelele aduse de la acei ce n-au putut veni la marea sărbătoare a neamului.

Familia regală şi regenţa a coborât şi în timp ce o muzică intona imnul regal, a trecut printre drapele, care au fost plecate în semn de salut, formând o boltă de stindarde româneşti şi americane, pe sub care a trecut întreaga familie regală. După amiază la ora 4, a avut loc la Ateneu un concert simfonic, sub conducerea maestrului George Enescu, festival anume organizat în onoarea oaspeţilor români din America. În afară de cei sărbătoriţi, au mai asistat la acest concert, regentul Gh. Buzdugan, Iuliu Maniu, membrii guvernului, ambasadorul Statelor Unite, Charles S. Wilson şi înalţi demnitari ai statului.

În ziua de 13 Mai 1929, la ora 11 dimineaţa, a avut loc o recepţie la Legaţia Statelor Unite ale Americei, cu prilejul căreia s-a oferit o gustare, oaspeţii fotografiindu-se în grup cu Charles Wilson. După amiază la ora 4, delegaţii au fost primiţi în audienţă de ministrul Sever Bocu. Cu această ocazie Adam Prie a mulţumit Comitetului de organizare pentru felul cum au fost primiţi oaspeţii români din America. La ora 5, Alexandrina Cantacuzino a oferit delegaţiei un ceai la „Casa Femeii”. În seara aceleiaşi zile, au asistat la reprezentaţia piesei lui Nicolae Iorga, „Fratele păgân”, invitaţi de scriitorul Liviu Rebreanu, director al teatrelor naţionale.

14 Mai 1929

În dimineaţa acestei zile oaspeţii americani au plecat cu un tren special în pelerinaj la mormintele domneşti de la Curtea de Argeş. La Piteşti, trenul a fost întâmpinat de către primarul oraşului şi autorităţile civile şi militare. Muzica militară a intonat imnul american şi s-au rostit discursuri de către primarul oraşului şi M.T. Roman. Între Piteşti şi Curtea de Argeş, trenul a fost salutat în toate gările intermediare de către primarii localităţilor respective şi şcolile comunale, care au ieşit în întâmpinarea oaspeţilor cu flori. La sosirea în Curtea de Argeş, delegaţia a fost primită de către primarul oraşului, N. Gheorghiu, şeful poliţiei, Ioan Georgescu, căpitanul Florescu, pretor, şi profesorul Pompilian, precum şi de un foarte numeros public. La cuvântarea rostită de către primar a răspuns  Adam Prie, după care oaspeţii au mers cu automobilele la locul anume pregătit, unde primăria oraşului a oferit o masă vizitatorilor. După amiază au mers la mânăstire. Delegaţii au depus flori pe mormintele domneşti. S-a vizitat apoi palatul regal, explicându-li-se oaspeţilor scenele frescii din sala de mese, reprezentând legenda Meşterului Manole, ziditorul mănăstirii. A urmat vizitarea Bisericii Domneşti, monument din secolul XIV, unde se află înmormântate osemintele voevodului Radu Negru. La ora 3, după amiază, oaspeţii au părăsit Curtea de Argeş, plecând la Bucureşti. La ora 6 seara, o delegaţie compusă din Adam Prie, N.N. Boeriu, părintele Ştefan Opreanu şi Iosef Drugociu (din Detroit), însoţiţi de Severa Sihleanu, a fost primită în audienţă de către principesa mamă Elena şi regel Mihai, la palatul regal din Şoseaua Kiseleff. Audienţa a durat o oră şi 15 minute. Micul rege (avea 8 ani) a întrebat pe delegaţi dacă este adevărat „că în America sunt clădiri înalte până în nori”. Răspunzându-i-se afirmativ, regele Mihai a zis: „Eu nu aş vrea să locuiesc într-o asemenea casă”; deasemenea s-a interesat de copiii din Dayton, Ohio, care i-au trimis în dar o cutie cu culori.

15 Mai 1929

Trenul cu oaspeţii americani a părăsit capitala plecând la Sinaia. La Ploieşti delegaţia a fost salutată de către autorităţile civile şi militare, muzici militare, fanfare şi corurile şcolilor. La ora 12 au sosit la Sinaia, fiind întâmpinaţi în gară de autorităţile locale, o companie de onoare din batalionul I al Vânătorilor de Munte, cu muzică şi şcolile din oraş, în frunte cu directorul gimnaziului, profesorul Strelichovski. Cuvântul de bun venit a fost adresat delegaţilor de către colonelul Voicescu, primarul oraşului, cărui i-a răspuns M.T.Roman, după care oaspeţii au mers la masa aranjată în parcul oraşului de către primărie. În timpul prânzului au rostit cuvântări dr. Ştefan Popescu, prefectul judeţului, Ionescu şi părintele Ion Stănilă. După amiază au vizitat mănăstirea Sinaia, împreună cu muzeul ei, de sub conducerea ieromonahului Ermogen Ionescu, apoi Castelele Peleş şi Pelişor, unde au primit explicaţii de la arhitectul Casei Regale, D. Ernest. La ora 6 delegaţii au plecat la Braşov, unde au sosit la ora 8. Aici au fost salutaţi de către primarul oraşului şi reprezentanţii tuturor autorităţilor civile şi militare. Găzduirea s-a făcut la hotelul Coroana. La restaurantul Transilvania s-a servit o masă de către primăria oraşului, cu care prilej au vorbit primarul Voina, colonelul Popovici şi părintele Ioan Podea. Tuturor le-a răspuns, din partea delegaţilor din America, M.T.Roman.

16 Mai 1929

În cursul dimineţii, conduşi de părintele Ion Podea, au vizitat redacţia ziarului „Gazeta Transilvaniei”, arhiva oraşului, – unde li s-au arătat hrisoave vechi, Biserica Neagră şi liceul real român. După amiază au făcut o excursie pe muntele Tâmpa. Noaptea a fost petrecută în Braşov.

17 Mai 1929

La ora 5:40 dimineaţa, au plecat către Avrig, în pelerinaj la mormântul marelui cărturar Gheorghe Lazăr. Au ajuns în gara Avrig la ora 11 dimineaţa, primiţi fiind de către subprefectul judeţului Sibiu, pretorul, primarul, preoţii şi săteni. Cuvântări au rostit părintele protopop Ioan Cândea, subprefectul şi preotul Bologa, cărora le-a răspuns părintele Ştefan Opreanu. Corul şcolii normale Gheorghe Lazăr a cântat cântece patriotice, după care oaspeţii, în frunte cu o fanfară ţărănească, au mers la biserica ortodoxă unde s-a slujit un parastas, de către opt preoţi, în frunte cu Dr. Aurel Crăciunescu, trimisul Mitropoliei din Sibiu, pentru pomenirea lui Gheorghe Lazăr. Între preoţii care au oficiat au fost şi părintele arhimandrit Valeriu Molgan, reprezentantul românilor din Canada şi părintele Ştefan Opreanu, de la Chicago. De la biserică s-a format o procesiune, care a mers la mormântul lui Gheorghe Lazăr, unde s-a depus o mare coroană de flori naturale în numele Societăţii „Gheorghe Lazăr” din Detroit, Michigan. Adam Prie a rostit o scurtă şi emoţionantă cuvântare, din care o parte s-a publicat în cartea serbărilor Unirii. De la mormânt, oaspeţii şi sătenii au mers în piaţa primăriei unde corul şcolii normale a cântat mai multe cântece populare. La ora 1 s-a servit prânzul, oferit de către primărie, în tot timpul prânzului oaspeţii au fost întreţinuţi de către o muzică ţărănească şi un cor. La sfârşitul mesei s-au ţinut o serie de cuvântări, cel dintâi vorbind Schitea, un fruntaş din Avrig, şi un fost luptător al cauzei româneşti în Statele Unite. El a amintit felul cum românii de peste ocean şi-au făcut partea lor de datorie în timpul războiului. M.T. Roman a amintit de evenimentele istorice petrecute la Youngstown, Ohio, când în chip demonstrativ, după căderea oraşului Bucureşti în mâinile inamice, bisericile ortodoxe române din America, ca să arate încrederea în victoria finală a nădejdilor lor, a rupt legătura cu autorităţile bisericeşti de sub stăpânirea maghiară, închinându-se Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Acest fapt a fost adus la cunoştinţa preşedinte Woodrow Wilson printr-un memoriu, care a avut darul să impresioneze favorabil sentimentele preşedintelui faţă de România. Au mai vorbit apoi pretorul Florescu, primarul comunei Avrig, săteanul Nicolae David, părintele Traian Maxim, părintele Opreanu, Iosif Drugociu din Detroit, Grădinaru, notarul comunei Săcădate, Th. Teja, în numele românilor macedoneni (aromâni), părintele Molgan, în numele românilor din Canada, Vulcu în numele şcolii normale, N.N. Boeriu în numele presei româneşti din America, Elena Cabaş, în numele femeilor române din America, Gheorghe Artimon, în numele Societăţii Gheorghe Lazăr din Detroit, precum şi Bălteanu, consul Dem. Dimăncescu şi Diamantescu, în numele Societăţii Amicii Statelor Unite din Bucureşti, care au mulţumit autorităţilor pentru felul cum judeţul şi în special comuna Avrig au răspuns dorinţei românilor din America, făcând din această vizită o adevărată sărbătoare naţională. A produs o neştearsă şi mişcătoare impresie cuvântarea rostită de bătrânul Aurel Crăciun, unul din veteranii luptelor duse de românii din America pentru consolidarea legăturilor culturale. „Moş Crăciun” revenit de mai multă vreme în ţară a mulţumit lui Dumnezeu, care i-a ajutat să vadă venind pe pământul României întregite pe fruntaşii români din America. Institutorul macedonean Teodor Teja, a spus că fraţii săi din Munţii Pindului (Grecia) privesc cu inima strânsă de bucurie la sărbătoarea Unirii şi nădăjduiesc că nu vor fi uitaţi nici ei şi nici ceilalţi români, rămaşi printr-o soartă vitregă în afara hotarelor României Mari. Românii americani au făcut orfanului Ion Lotreanu o ofrandă în bani pentru modul duios cum a interpretat doinele româneşti. Deasemenea au dăruit o sumă însemnată pentru fondul monumentului lui Gheorghe Lazăr. După amiază au vizitat castelul şi parcul Bruckenthal. La ora 7 seara au plecat către Sibiu, unde au sosit la ora 10, fiind întâmpinaţi de Dr. Goritz, primarul Sibiului şi maiorul Gavrilescu, precum şi un numeros public.

 

18 Mai 1929

Sub conducerea personală a dr. Goritz, au vizitat în cursul dimineţii Muzeul Asociaţiei Culturale „Astra”, fiind primiţi în sala festivă de prefectul judeţului, Coriolan Ştefan, generalul Teodorescu şi dr. Gheorghe Preda, vice preşedintele asociaţiei, care au rostit cu acest prilej însufleţitoare cuvântări. Tuturora le-a răspuns M. T. Roman. La amiază s-a oficiat la Mitropolie un serviciu divin de către Mitropolitul Sibiului Bălan, slujindu-se liturghia pentru călători, răspunsurile fiind date de către corul metropolitan. După slujbă, Mitropolitul Bălan a rostit o cuvântare pe care a terminat-o cu cuvintele: „Vă asigur de toată grija ce v’o port. Mulţumindu-vă ca aţi venit în mijlocul nostru, spuneţi tuturor fraţilor de acolo ce aţi văzut aci. Vă împărtăşesc cu binecuvântarea mea şi rog pe Bunul Dumnezeu să vă ajute şi să trăiţi la mulţi ani”. După amiază au vizitat muzeul Bruckenthal, unde au primit explicaţii din partea dr. Goritz. La ora 5, cu două tramvaie speciale oaspeţii au mers la cazionoul din „Dumbrava” unde s-a servit un ceai de către Camera de Comerţ. O orchestră a cântat melodii naţionale.

19 Mai 1929

Au asistat dimineaţa la slujba sfintei liturghii oficiată la Mitropolie. La ora 11, cu autobuzele au plecat la Sălişte unde au fost primiţi de către autorităţi. În sala festivă a şcolii corul a intonat cântece naţionale după care părintele Dr. Borcea a rostit o cuvântare de bun sosit, la care a răspuns Adam Prie, amintind că românii din America au adoptat portul săliştenilor ca portul lor naţional de sărbătoare şi că un săliştean, Ilie Martin, este fondatorul celei mai puternice organizaţii româneşti din Statele Unite. Prânzul a fost servit în grădina hotelului comunal. Cu acest prilej a luat cuvântul Ilie Martin Sălişteanu, descriind condiţiile grele în care s-au organizat românii de peste ocean, scopul lor iniţial şi felul cum s-au dezvoltat. A ridicat paharul pentru preşdintele Hoover. Au mai vorbit Ioan Petri, care a locuit în America 21 de ani şi părintele protopop dr. Borcea, care a mulţumit oaspeţilor pentru cinstea făcută săliştenilor cu prilejul acestei vizite. La ora 3 s-au întors la Sibiu, de unde cu un tren special au plecat la Alba-Iulia.

20 Mai 1929, la Alba-Iulia

A fost punctul culminant al acestei călătorii.

Dintr-un sentiment de profundă abnegaţie oaspeţii români veniţi din America au refuzat locurile de onoare ce li se rezervaseră în tribunele oficiale, revendicând cinstea de a defila cu drapelele lor, în faţa familiei regale şi a acelora, care se adunaseră la Alba-Iulia, pentru a sărbători ziua Unirii. Imediat după sosirea trenului, delegaţii s-au încolonat mergând pe câmpia Unirii, unde s-a format uriaşul cortegiu al românilor de pretutindeni. Săteni şi ostaşi, laici şi preoţi, români de pe Nistru sau de pe valea Timocului (Serbia), în costume pitoreşti s-au înşiruit într-o sfântă procesiune din care, ca un simbol măreţ, drapelele americane, înfrăţite cu cele româneşti, se ridicau falnic deasupra mulţimii. Românii din America, femei şi copii, preoţi şi muncitori, au trăit ziua mare a sărbătorii dela Alba-Iulia. Serbarea s-a încheiat cu un prânz oferit de guvern, la care au luat cuvântul părintele protopop V. Urzică, în numele oraşului, amintind însemnătatea istorică a cetăţii Alba-Iulia; Dr. Ion Moldovan, un fost fruntaş al vieţii culturale a românilor din Statele Unite, care a relevat partea de contribuţie a românilor americani la triumful cauzei româneşti: cei 21.000 voluntari români înrolaţi în armata Statelor Unite, dintre care mulţi şi-au dat viaţa pe câmpiile Franţei, iar alţii „poartă şi astăzi urmele luptelor”. „Cei care n-au putut merge la luptă au contribuit cu averea lor subscriind peste 25.000.000 dolari la împrumutul american al libertăţii, cu care Statele Unite au făcut faţă primelor cheltuieli de război”. Au mai vorbit domnii Sever Vasilescu, Ilie Martin Sălişteanu şi Ioan Ionescu, tuturora răspunzându-le în numele oaspeţilor M.T. Roman şi N. Balindu. În seara aceleiaşi zile oaspeţii români din America s-au înapoiat la Bucureşti, o parte dintre ei răspândindu-se în ţară pe la familiile lor.

După serbări, scrisori de mulţumire pentru ospitalitate, au fost trimise de N.N.Boeriu lui Iuliu Maniu, ministrului Sever Bocu, tuturor prefecţilor din judeţele prin care au trecut românii-americani, precum şi tuturor primarilor care i-au întâmpinat cu drag în localităţile lor, primind de la toţi răspunsuri călduroase.

Astfel se încheie capitolul asupra participării românilor americani la istoricile serbări ale Unirii, desfăşurate în perioada 10-20 Mai 1929.

(Detroit, Mai 2012)

 

Lista societăţilor româneşti care au avut trimise drapelele lor la manifestările din România:

Akron, OH: „România Liberă a Neamului Românesc”.

Aurora, IL: Dr.Epaminonda Lucaciu „Treicolorul Român”.

Alliance, OH: 1.„Unirea Românilor Ardeleni şi Transilvăneni”; 2.„Transilvăneana şi Ardeleana”; 3.„Regele Ferdinand”.

Aliquippa, PA: „Lumina şi Progresul”.

Bridgeport, OH: „Prinţul Nicolae”.

Bretz, WV: (Massontown) „Glasul Românesc”.

Campbell, OH: (E. Youngstown) „Frăţia Română”.

Canton, OH: 1.„Traian”; 2.„Dr.Iuliu Maniu”; 3.„Credinţa”.

Chicago, IL: 1.„Speranţa”; 2.„Emigrantul Român”; 3.„Reun. Fem. Rom. Ort. Credinţa”; 4.„Corul Bisericesc Dr. Vasile Chiroiu”; 5.„Simion Bărnuţiu”.

East Chicago, IN: 1.„Societatea gr. Cat. De ajutor”; 2.„Raza Luminei”.

Clearing, IL: (Chicago) „Falnicul Zarand Român”.

Cleveland, OH: 1.„Carpatina”; 2.”Dr.C.Anghelescu”; 3.„Clubul Vasile Stroescu”; 4.„Carmen Sylva şi Luceafărul”; 5.„Sf. Maria”.

Columbus, OH: „Prinţul Carol”.

Cincinnati, OH: „Dacia Romană”.

Dayton, OH: „Arădana”.

Detroit, MI: 1.„Deşteaptă-te Române” (Hora Unirei); 2.„Bucovineana şi Sătmăreana”; 3.„Gheorghe Lazăr”.

Erie, PA: „Ulpia Traiană”.

Farrel, PA: „Transilvăneana şi Bistriţana”.

Garret, IN: „Ştefan cel Mare”.

Gary, IN: „Treicolorul şi Ind.Română”.

Hammond, IN: „Maior Liviu D. Teiuşanu”.

West Homestead, PA: „Vulturul”.

Indiana Harbor, IN: 1.„Transilvăneana”; 2.Clubul „Nicolae Iorga”.

Indianapolis, IN: „Steaua Română”.

Youngstown, OH: 1.„Unirea Română”; 2.„Plugarul Român”.

St.Joseph, MO: „Ana Vlad”.

Kokomo, IN: „Vasile Stoica”.

Lisbon, OH: „Libertatea”.

Logan, WV: (Wittman) „Minerii Români”.

Lorain, OH: „Patria Română”.

Los Angeles, CA: „Viitorul Român”.

St. Louis, MO: „Armonia şi Străinul Liber”.

Madison, IL: „Nicolae Filipescu”.

Martins Ferry, OH: „Învierea”.

Massillon, OH: „Cuza Vodă”.

McDonald, OH: „Ludoşana”.

Mc. Kees Rocks, PA: „Negru Vodă”.

Mt. Union, PA: „Iubirea Frăţească”.

Newark, OH: 1.„Lumina Zilei”; 2.„Dacia Traiană”.

New Castle, PA: „Albina”.

New Duluth, MN: „Câmpul Libertăţii”.

New Philadelphia, OH: „Ţara Oltului”.

Newport, KY: „Ardeleana”.

New York, NY: 1.„Avram Iancu”; 2.„Fârşărotul”.

Niles, OH: „Fraţii Români”.

Philadelphia, PA: 1.„Bănăţeana şi V. Alecsandri”; 2. „Dorobanţul Român”.

Roebling, NJ: 1.„Voluntarii României”; 2.„Parohia Română Ort. Sf. Archangheli”.

Salem, OH: „Leul”.

S. Omaha, Nebraska: „Dr. Alex. Vaida-Voevod”.

Struthers, OH: 1.„Drapelul Român”; 2.„Frăţia Română”.

Terre Haute, IN: „Crucea Română”.

Tonowanda, NY: „Eliberarea Neamului Românesc”.

Torrington, CT: „Târnoveana”.

Thorpe, WV: „Bucureşti”.

Wheatland, PA: „America”.

Warren, OH: „Biruinţa”.

Watertown, NY: „Sf.Gheorghe”.

Werton, WV: „Gloria Română.

 

PS. Pentru explicatie poze, dati “click” pe poza.

 

„Să nu se piardă rădăcinile!”- Erwin Josef ŢIGLA

Posted by Gabriela Petcu On September - 15 - 2011

- preşedinte al Forumului Democratic al Germanilor din judeţul Caraş-Severin şi al Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor din Reşiţa

- redactor-şef al revistei lunare „Echo der Vortragsreihe

- promotor al culturii germane în România, editor, bibliotecar

- s-a născut în 19 septembrie 1961 la Reşiţa, judeţul Caraş-Severin.

- studii postliceale de bibliotecar la Buşteni.                                                                     - căsătorit cu Ana Cătană în 20 iulie 1985, la Reşiţa,în 26 mai 1988 s-a născut unicul lor fiu Alexander Erwin Ţigla.

- din septembrie 2008 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara.

- este autorul mai multor volume de proză.

- pentru acrivitatea sa a fost recompensat cu numeroase medalii,ordine şi distincţii.

        Colaborez cu domnul Ţigla de mai mulţi ani la revista în limba germană ,”Echo” şi trebuie să mărturisesc că am un mare noroc pentru că domnia sa este serios, meticulos, disciplinat şi profesionist în tot ce face! Spre bucuria mea suntem pe acceşi „lungime de undă”.

       Pentru mine este o adevărată onoare că am reuşit să realizez acest interviu de suflet cu un om pe care-l respect şi preţuiesc tare mult.

 

„Să nu se piardă rădăcinile!”

Adalbert GYURIS: – Domnule Ţigla, cum e să lucrezi la revista în limba germană a Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa, „Echo der Vortragsreihe” („Ecoul Asociaţiei“)?

Erwin Josef ŢIGLA: - Totul a început la 1 februarie 1990, poate luând-o ca o joacă din partea mea, când a apărut primul număr, pe atunci cu caracter de buletin informativ al asociaţiei pe care am înfiinţat-o la 19 noiembrie 1987.

Joaca a devenit între timp realitate, şi acum mă aflu în faţa redactării numărului 9 / 2011, al 261-lea număr apărut de atunci.

Desigur că nu sunt singurul care este angrenat în această importantă activitate a etniei germane din Banatul Montan. Colegi precum ec. Waldemar Günter König, dar şi mulţi alţii îmi stau aproape, astfel ca, lună de lună, revista noastră de identitate, cultură, istorie şi spiritualitate să apară în ţară şi peste hotare cu informaţii şi comentarii la viaţa şi activitatea germanilor din Banatul Montan, menirea noastră de suflet în acest spaţiu!

Pe lângă publicaţia lunără, sub auspiciile aceleiaşi intreprinderi editoriale ale asociaţiei, au apărut de-a lungul anilor un număr important de ediţii speciale, dedicate evenimentele importante ale etniei germane din acest spaţiu sudestic al României. Până în prezent au apărut 77 de numere de ediţii speciale.

De la prima apariţie în 1 februarie 1990, activitatea editorială s-a amplificat în fiecare an, astfel că, în octombrie 1995 a apărut şi prima carte redactată de către asociaţia noastră. Până în prezent au fost editate un număr de 50 de titluri de cărţi care reunesc sub coperţilor lor literatură, istorie, artă, credinţă şi multe altele, în care se oglindesc în primul rând germanii din Banatul Montan.

Cumulând toate cele arătate mai înainte, consider că, revenind la întrebarea dumneavoastră iniţială, este bine, util şi plăcut să lucrezi la revista în limba germană a Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa, ,,Echo der Vortragsreihe“ („Ecoul Asociaţiei“). Din 1990 am învăţat foarte multe aici, am făcut cunoştinţă cu foarte mulţi oameni din ţară şi de peste hotare, într-un cuvânt, m-am împlinit!

 

- Aveţi structura de scriitor, lucraţi în cadrul Bibliotecii Judeţene „Paul Iorgovici” din Reşiţa, secţia germană „Alexander Tietz”: toate acestea sunt un avantaj! Vă ajută la editarea revistei?

- Indiscutabil că toate m-au ajutat de-a lungul anilor şi mă ajută şi astăzi la fiecare apariţie. Şi, ca să fiu sincer, nici nu aş putea face faţă altcumva…

- Care este ultimul pariu pe care l-aţi pus cu dumneavoastră?

- Să contribui la stabilitatea etniei germane în Banatul Montan!

- Ce perspectivă au germanii din România şi mai ales cei din Banatul Montan?

- În toamna acestui an, în octombrie, în România se va desfăşura un nou recensământ al populaţiei. Numărul cetăţenilor români, declaraţi ca aparţinători etniei germane pe aceste meleaguri este hotărâtor pentru perioada următoare de 10 ani. În funcţie de cifra care va ieşi, va trebui şi noi să ne realizăm o strategie, care să vină în întâmpinarea cerinţelor moderne ale acestei etnii, prin care însă să nu se piardă rădăcinile şi tot ceea ce s-a realizat în cei aproape 300 de ani de când s-au aşezat pe aceste locuri colonişti de limbă germană din zona Alpilor şi a Europei Centrale.

La recensământul oficial din anul 1992 s-au declarat aparţinători etniei germane în Banatul Montan (judeţul Caraş-Severin şi Drobeta Turnu-Severin împreună cu Orşova – astăzi judeţul Mehedinţi), un număr de 12.327 cetăţeni, 57% din cei înregistraţi în anul 1977 (21.676). În anul 1930 trăiau în Banatul Montan 36.793 germani. La ultimul recensământ, cel din anul 2002, s-a înregistrat un număr de 6.408 etnici germane.

Perspectiva etniei germane pe aceste meleaguri ne-o vom asuma, aşadar, la aflarea datelor finale ale recensământului din octombrie 2011!

- Credeţi că mai există astăzi interesul pentru literatură?

- Pentru mine personal, literatură înseamnă suflet! Nu cred că  ne-am pierdut cu toţii interesul pentru suflet. În aceste condiţii, suntem dependenţi de literatura bună, pe care trebuie să o căutăm ca un dar preţios de alintare sufletească, morală!

 

- Se poate vorbi şi azi despre condiţia scriitorului angajat social-politic?

- Cel puţin în scurta perioadă de când trăiesc în acestă lume, m-am confruntat cu diverse personalităţi literare angajate social-politic, care, în anumite conjuncturi şi situaţii date, au reuşit să profite din tot ce s-a putut. Şi astăzi trăim alături de astfel de oameni, care profită de anumite conjuncturi şi încearcă să iasă în evidenţă.

Istoria, în acest caz istoria literaturii, va cerne peste tot şi prin toţi, nimeni nu va fi uitat! Personal cred în dreptate, indiferent de unde vine ea, şi mă voi pune şi în continuare în slujba ei, căci aşa este felul meu de a fi…

 

- Care este soarta omului de cultură din România de astăzi?

- Un Don Quijote modern, care încearcă să schimbe lumea din jurul său!

 

 

 

Adalbert  GYURIS

     (august 2011)

 

 

La multi ani SCMD!

Posted by Stefan Strajer On August - 19 - 2011

La multi ani SCMD!

La 18 august 2009, prin hotararea definitiva si irevocabila a Judecatoriei Sector 1 Bucuresti, SCMD a dobandit personalitate juridica, incepandu-si existenta legala ca unic sindicat pe ramura, conform legii, al militarilor in rezerva si in retragere din toate structurile sistemului national de aparare.

S-a incercat, fara a se reusi, anularea acestei decizii.

S-a incercat, fara a se reusi, obtinerea unor modificari in structura organizatorica a SCMD, pentru a fi obligati sa ne intoarcem la judecatorie, unde ni s-ar fi comunicat, mai mult ca sigur, ca s-a produs o greseala si ni s-ar fi retras dreptul la existenta legala.

Nu s-a reusit si nu se va reusi!

Se va incerca demonstrarea indepartarii noastre de prevederile propriului Statut. Departamentul juridic analizeaza in acest moment, cu Statutul in mana, propunerile de ROF, instructiunile si alte reglementari de uz intern, pentru a inchide orice unghi de atac.

S-a incercat crearea unor alte sindicate ale rezervistilor cu personalitate juridica, dar legal nu se poate, pentru ca prin Statut noi am acoperit totul, si atunci s-a inventat o struto-camila ca suma de ONG-uri, dar folosind o terminologie sindicala. Este motivul pentru care, reamintim tuturor, cele spuse la intemeierea fiecarei filiale: sindicatul suntem toti la un loc, contul este al sindicatului, care a deschis subconturi filialelor, personalitatea juridica este a sindicatului in ansamblu, filialele neputand avea separat personalitate juridica, prin lege si prin Statut. Ele sunt parte a sindicatului, reprezentand sindicatul in teritoriu, adica in centrul de garnizoana (colegiul electoral) respectiv.

Sindicatul si-a intemeiat filialele pe centre de garnizoana si nu pe judete, iar in Bucuresti, pe cartiere militare si nu pe Sectoare sau pe oras. Toate primele filiale din Sectoare sau localitati au indicativul 1, spre exemplu Filiala 1 Craiova, deoarece orasul fiind mare si avand mii de militari in rezerva si in retragere din toate structurile, pot aparea oricand, ca si in Sectoarele Capitalei, filialele 2, 3, 4 Craiova.

Reamintim ca actuala gandire militara nu mai are nici o legatura cu perioada noastra de formare, Romania nemaiavand armate, corpuri de armata si divizii, ci brigazi si batalioane.

La intemeierea fiecarei filiale au fost anuntate nu numai legile care vor veni impotriva noastra (inclusiv legile lustratiei) si mijloacele noastre de actiune, in sensul contracararii, dar si faptul ca Romania va fi facuta bucati, printr-o reimpartire administrativa pe regiuni mai mult sau mai putin istorice, ca baza a federalizarii.

S-a convenit explicit si toti noii membri au aderat la aceasta idee, ca filialele pe localitati ale SCMD vor constitui structuri mai largi, conform statutului, dupa ce aceasta regretabila tradare a factorului politic se va produce, pentru ca, pe de o parte, din nici un colegiu electoral sa nu lipsesca o filiala SCMD, iar pe de alta, prin reorganizarea sa (fapt ce va impune intoarcerea la Judecatorie si precizari statutare in viitor), SCMD sa pastreze imaginea unitatii statului roman si a natiunii, in pofida vrerii factorului politic.

S-a precizat de la inceput, ca filialele SCMD trebuie sa fie organisme suple, puternice, care sa cunoasca si sa stapaneasca situatia din teritoriu (colegiile electorale respective), pentru ca misiunea noastra, constitutional, este aceea de a proteja, pe de o parte interesele noastre socioprofesionale, pe de alta, interesele natiunii intregi, in sensul apararii existentei unitare statale romanesti si al reinstaurarii democratiei constitutionale.

S-a precizat de la inceput, si toti cei care au aderat la sindicat au acceptat, ca filialele sa fie organisme puternice prin hotararea in actiune si coeziunea realizata intre membrii lor proveniti din structuri diferite.

S-a stipulat de la inceput si evenimentele din ultimul an au demonstrat acest adevar, ca o filiala cu peste 250 de membri nu este operationala, pentru ca niciodata nu va fi in stare sa ia decizii statutare, neputand aduna jumatate plus unu din membri.

La marile adunari ale filialelor, nemaivorbind de actiuni, au participat maxim 80–150 de membri, desi filialele respective au intre 400 si 1500 de membri. Filialele au crescut datorita disperarii din ianuarie a.c., noi incercand in acea nebunie, sa intemeiem noi filiale, dar valul de inscrieri si activitatile legate de procese ne-au stanjenit in buna masura.

Pentru ca o filiala sa fie operationala, presedintele si membrii biroului trebuie sa-i cunoasca personal pe toti membrii. Cam greu, cand este vorba de 1500 de persoane, cu perspectiva ca acest numar sa se dubleze din 15 septembrie a.c., dupa disponibilizarea cadrelor din MAI.

S-a precizat de la inceput ca sindicatul nu este o unitate militara, dar nici un partid care sa dispara in momentul in care organizatiile sale, grupand membri care nu se cunosc intre ei si adera doar din interese personale de moment, ar deveni pur formale.

S-a mai precizat ca, din punctul de vedere al actiunii, un sindicat este mai aproape de activitatea unui partid si ca, in calitate de coloana vertebrala a societatii civile, SCMD va reusi sa se impuna in fruntea acesteia, tocmai pentru ca va aplica, in lupta social-politica, principiile gandirii si artei militare.

S-a facut apel de la inceput la constientizarea faptului ca vechile noastre pozitii in structurile militare sunt moarte pentru totdeauna, ucise fiind de o Istorie potrivnica noua, ca nici unul dintre noi, indiferent de gradul avut in activitate, obtinut fie pe merit, fie prin servilism sau cumparare, nu si-a facut datoria cand a trebuit, pentru ca altfel nu am fi ajuns in halul in care am ajuns, ca armata, politie, servicii de informatii si contrainformatii, dar si ca Tara.

Toti cei care au aderat la sindicat, au fost rugati respectuos sa renunte pentru totdeauna la modalitatile de gandire de tip UTC sau de miriste, sa-si aleaga conducerile locale functie nu de iluzorii merite trecute, ci numai de capacitatile personale, sistemul de relatii personal (notorietatea), dar si de dorinta respectivilor alesi si timpul avut la dispozitie, spre a-l cheltui in interesul sindicatului.

S-a mai precizat ca, mai utila decat zece filiale cu cate o mie de membri pe hartie, dar care la o adunare sau o actiune nu pot mobiliza la un loc decat 200 de membri, este o filiala cu acest efectiv de 200 de membri, care-i poate mobiliza pe toti. In acest sens, s-a dat exemplul BO ale Filialelor 1 Craiova si 1 Deva, 1 Slobozia si 1 Calarasi care, lucrand cu abnegatie, au contribuit la construirea unor filiale noi, in acelasi judet sau in judete limitrofe.

Toata lumea a inteles importanta acestui mod de a vedea lucrurile, in momentul in care un exceptional presedinte de filiala, facand o confuzie in privinta numelui Filialei 1 Timisoara, pe care o cita ca Filiala 1 Timis, a inceput sa desfiinteze filialele noastre din respectivul judet, fara sa se intrebe cum, la adunarile generale, unde nu reusea sa stranga mai mult de o treime din membrii propriei filiale, avea sa-i aduca de la 40, 60 sau 100 Km pe sutele de membri ale fostelor filiale Lugoj si Jimbolia.

Filialele noastre sunt suverane in teritoriu, pentru ca dincolo de problemele generale, care cad in sarcina Comitetului Director, intre Consiliile Nationale, sunt problemele specifice, locale, care cad in sarcina propriilor BO-uri. In acest sens, filiale ca cele de la Iasi, Focsani, Constanta sau Deva au organizat independent actiuni de rasunet ce i-au inspaimantat pe reprezentantii dictaturii, sarcina Comitetului Director fiind aceea de a-si asuma raspunderea si de a face apel la solidaritate catre filialele limitrofe, indemnandu-le sa le ofere sprijin in actiune.

De la inceput, am solicitat ca, independent de granitele judetelor sau de “”granita carpatica””, filialele apropiate sa vina in sprijinul filialei care organizeaza o manifestare cu conotatii deosebite.

De la inceput s-a atras atentia ca suntem tara ocupata, razboiul caruia trebuie sa-i facem fata fiind atipic.

S-a atras atentia ca vom fi atacati, denigrati, manipulati, stimulandu-se interesele personale sau napoleonismul unora, spre a se destrama unitatea SCMD.

De la inceput s-a precizat ca avem in interior “”cartite””, dar si firi impresionabile, care vor fi santajate sau momite cu situatia copiilor, cu inutile grade in rezerva, cu promisiuni de functii politice si administrative, chiar cu reactivari.

Situatia noastra, la doi ani de la infiintare, este urmatoarea:

  • Avem peste 20.000 de membri (circa 15% corp activ de elita, in fiecare filiala);
  • Avem profesionisti exceptionali in toate domeniile, unii atat de plini de entuziasm incat cad in extremismul romanesc al omului de tip nou priceput la toate;
  • Avem circa 22.000 de procese, 2400 castigate si, recent, am depus prima plangere impotriva statului roman la Bruxelles;
  • Ne-am demonstrat forta si coeziunea reusind, impotriva tuturor adversitatilor, mitingul de la Cotroceni din 25 octombrie 2010 si marsurile din 24 ianuarie si 1 martie a.c., in urma carora ne-am recuperat (nelegal) cuantumul pensiilor din decembrie. Drept pentru care, adversarul a schimbat tactica pentru opt luni: n-am mai fost “”nesimtitii cu pensii nesimtite de 20 de milioane”” ci niste cetateni demni, carora li s-a facut “”dreptate”” in interiorul sistemului. Toate maririle de pensii, de la 1 leu la sute de milioane, se datoreaza exclusiv fricii fata de noi. Astazi insa, cu ocazia “”plafonarii”” tuturor pensiilor la 2487 lei sau … 1500 lei, am redevenit “”nesimtiti””, tradatori, spioni, masoni, etc;
  • Prostita sa ne urasca, masa dezorientata de civili, in contextul distrugerii sindicatelor, s-a intors insa, astazi, spre noi, percepandu-ne ca pe ultima speranta. Sa n-o dezamagim!
  • SCMD este, sub aspect indrumare juridica si nu numai, singurul sprijin al miilor de cadre disponibilizate ilegal din MAI si al militarilor angajati pe baza de contract;
  • Toate partidele ne curteaza. In mod firesc, filialele si doar filialele, individual ca filiale si nu pe grupuri de filiale, incheie protocoale de colaborare in alegerile locale, dar… conditionat;
  • Ne-am demonstrat forta, rasturnand alegerile, in ciuda banilor bagati de catre Putere si a fraudelor, in mai multe colegii din tara si din Capitala, unde ramasesera locuri vacante de parlamentari.

 

Misiunea Centrului este de a incheia protocoale de colaborare pe actiune sindicala, doar cu sindicatele care mai functioneaza real si de a sustine in fata liderilor USL, toate conditionarile (revendicarile) punctuale ale fiecarei filiale din fiecare localitate (colegiu), in schimbul sprijinului.

Acordam intregul sprijin, la scara nationala, Comitetului de Initiativa Civica, in vederea revizuirii Constitutiei, pentru ca noi suntem segmentul organizat si constient al societatii civile.

Suntem singura forta, dincolo de spectrul politic, de care se teme actuala Putere, dovada ca o banala transmisie a Realitatii TV, de 5 minute, in direct, din fata Ministerului Muncii, in care presedintele SCMD urma sa apere interesele tuturor pensionarilor (civili si militari) iar domnul Dragne de la FSLI, pe ale salariatilor bugetari, a fost interpretata de Putere ca un asalt organizat al SCMD impotriva Ministerului Muncii, provocand deplasarea de forte de interventie si baricadarea politrucului Lazaroiu in minister. Mai mult decat atat, intens pregatita, prin deplasarea in civil a tuturor cadrelor militare din judetul Constanta, cu sotii si copii pe post de aplaudaci, participarea Presedintelui la manifestarile prilejuite de Ziua Marinei a fost anulata, in momentul in care s-a aflat ca vor fi prezenti acolo si membrii filialelor si grupurilor noastre de sprijin din judet.

Inca nu suntem ceea ce am fi putut fi, dar promitem. Am anuntat Opozitia ca, daca intre alegerile locale si cele parlamentare nu vom vedea actiuni concrete, adica initiative legislative depuse, in sensul abrogarii legilor antieuropene si anticonstitutionale care ne lovesc, vom organiza societatea civila pe criteriul Alternativei Nationale, creind si sprijinind logistic un Consiliu National de Salvare a Romaniei, in care sa intre, indiferent de culoare, marile personalitati reale romanesti ale momentului. Batalia ajungand la punctul extrem in care Puterea apeleaza la mari profesionisti in ale diversiunii, spre a ne sparge unitatea de actiune, reamintim ceea ce am supus acceptarii viitorilor membri, la intemeierea fiecarei filiale: faptul ca elita politica romaneasca a reusit sa invinga blestemul national si sa actioneze unitar doar 8 ani, intre 1855-1863, dar a fost suficient pentru a infrange intreaga Europa politica si a impune planul unirii si Statul cu numele care a trezit si trezeste furie , nu numai adversitate, de Romania. Imi ingadui sa va reamintesc mijloacele prin care s-a reusit atunci, parafrazandu-l pe Mihail Kogalniceanu, in celebrul raport catre Ion Ghica: am discutat cu fiecare (candidat la calitatea de membru de sindicat) in parte, si sper sa-i fi convins pe toti sa renuntam la orice meschinarie, la orice ambitiune personala, la orice interes de mana a doua (si sper sa fi reusit) si sa ne mentinem hotarati si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii. In cazul nostru, sub marele si nobilul steag al unitatii SCMD, ultima speranta si forta de reactie profesionista si constienta a Natiunii.

Atragem atentia ca, la ora actuala suntem supusi tirului actiunii diversionistilor profesionisti, multi veniti din afara, care incearca sa ne manipuleze, cunoscandu-ne sentimentele si profilul psihologic colectiv, asa cum au manipulat clasa noastra politica. Reamintim, la inceputul anilor 90, PDSR-ul a fost manipulat sub lozinca “”Nu poti merge inainte cu fata intoarsa spre trecut”” iar CDR-ul, sub aceea, identica, “”Trecutul nu tine de foame”” si, orbiti de aparenta logica, politicienii nostri au pus umarul la distrugerea in favoarea strainilor, a identitatii romanesti. Putini au inteles atunci ca, stergand trecutul, ii repeti greselile, nu poti gestiona prezentul si construi viitorul, iti pierzi identitatea si devii rob intereselor straine. Astazi se flutura prin fata liderilor nostri de filiale sloganul “”in unire sta puterea””. Nu este insa vorba despre unire productiva in interiorul filialei sau in interiorul sindicatului in ansamblu, ci despre unire…regionala. Regionalizarea Romaniei pe criterii istorice o vrea Soros, o vrea Tokes, o vrea Marko Bela care a recomandat anul trecut la Tusnad, crearea de structuri pe fostele provincii istorice, ca baza pentru dezmembrarea statului roman.

Intr-o Romanie impartita pe judete, un sindicat construit pe criteriul teritorial al centrelor de garnizoana sau al aglomerarilor de cartier, oricat de seducatoare ar parea ideea, nu poate construi megastructuri pe criteriul unor provincii istorice care nu mai exista, pentru ca ar insemna sa faca jocul celor care vad in acest tip de unire nu puterea, ci … dezmembrarea.

Stimati camarazi,

Muntenia, Oltenia, Moldova neocupata, au disparut intr-un tot unitar impartit administrativ pe judete si numit Romania, la 11 decembrie 1861. La 14 noiembrie 1878, in acest tot unitar a disparut Dobrogea. La 27 martie 1918 s-a topit Moldova de Rasarit, botezata de ocupant Basarabia. Iar de la 15/28 noiembrie/1 decembrie s-au topit definitiv, disparand in istorie, Moldova de Nord, botezata de ocupant Bucovina, Transilvania, Banatul intreg, Maramuresul  si Crisana. Regiunile istorice au fost reinventate pe parti, in scopul distrugerii Romaniei, de catre Stalin, in 1924 si 1952, de catre Soros si Basescu, astazi. Ca sa izbandim, nu avem nevoie de o Divizie SCMD Bucuresti, de o Divizie SCMD Oltenia sau Banat, spre exemplu, pentru ca razboiul cu divizii apartine istoriei, ci de cate o companie bine inchegata, omogena, cu membri solidari, in fiecare colegiu electoral, pentru a putea duce batalia democratiei cu mijloacele specifice artei militare si pentru a castiga razboiul per ansamblu, chiar daca mai pierdem ici colo cate o batalie.

Stimati camarazi,

Informatiile interne si externe, inclusiv cele din tabara inamica, afluiesc dinspre dumneavoastra spre centru, unde se sintetizeaza si unde se elaboreaza strategia, ca directii si puncte de reper. Ea se completeaza cu datele si cerintele specifice fiecarei zone de actiune, a fiecarei filiale. Rezultatele se analizeaza de catre fiecare filiala si sunt expuse de catre fiecare presedinte de filiala, in Consiliul National al Reprezentantilor, unde se definitiveaza strategia pe termen lung si se da girul, prin vot, Comitetului Director.

Stimati camarazi,

La implinirea a doi ani a tinerei noastre structuri unicat de lupta, va multumim tuturor pentru ca ati indraznit sa va alaturati SCMD. Multumim, in mod deosebit, tuturor celor care s-au implicat in mod activ, dezinteresat si hotarat, dovedind initiativa, imaginatie, cunostinte profunde si abnegatie in activitatea sindicatului.

Uram fiecarui membru in parte si sindicatului in ansamblu “La multi ani!”

Reafirmam ideea ca sindicatul actioneaza deja perfect organizat, pe domenii, pe multiple planuri, avand in vedere usurarea vietii membrilor sai, pe directiile pe care ni le interzice Statul.

Ca membri de sindicat, ne mentinem angajamentul asumat si preluat de la acea generatie pasoptista care a reusit: in fruntea dumneavoastra sau alaturi de dumneavoastra, NOI vom fi intotdeauna cu sindicatul, pentru sindicat, neavand alte interese de slujit decat cele ale sindicatului si ale Romaniei.

Dumnezeu sa ne ocroteasca pe toti! 

Dumnezeu sa-i pazeasca pe oprimatorii nostri, pentru ca timpul marilor noastre infaptuiri se apropie.

LA MULTI ANI! MULTUMIM!

 

HONOR ET PATRIA! VAE VICTIS!

 

Presedintele SCMD,

Col. (r) dr. Mircea DOGARU

 

Festivalul “Ziua României pe Broadway” – New York 2011

Posted by Stefan Strajer On May - 10 - 2011

Festivalul “Ziua României pe Broadway” – New York 2011

Autor: Lia LUNGU (New York)

DUMINICĂ, 1MAI 2011, S-A DESFĂŞURAT CEA DE-A XII-A EDIŢIE A ZILEI ROMÂNIEI PE BROADWAY

 

Occidentalismul românesc, se manifestă de peste două decenii, după ieşirea din marasmul comunist, sub diverse forme, în diverse spaţii geografice unde trăiesc românii. În „micile  Românii” risipite în lume, romanii dinafara graniţelor, reuşesc de cele mai multe ori prin eforturi colective să se prezinte lumii frumos şi  demn.

Unul dintre cele mă grăitoare exemple este „Ziua României pe Broadway”- New York. Ajuns la cea de a XII-a ediţie, festivalul se desfăşoară în fiecare an în primul weekend din mai.  Duminică, 1 Mai 2011, oraşul New York, în aria recunoscută sub numele – Districtul Finaciar, a găzduit pentru o zi România în prezentarea sa cultural-artistică. Binecunoscuta arteră Broadway, coloana vertebrală a marelui oraş, s-a închis pentru traficul obişnuit între strada Fulton şi Battery Park, pe o lungime de peste zece străzi şi a fost decorată cu drapelele celor două ţări, baloane în culorile tricolorului românesc, standuri şi o scenă postată în faţa somptuosului Muzeu Ameridian. Timpul a ţinut cu noi, o zi frumoasă de primăvară, ne-a adus împreună în număr mare. Românii au venind chiar şi din îndepărtatul Detroit, sau din Washington DC, Boston, Connecticut, precum şi din statul vecin New Jersey. Au venit şi oaspeţi de acasă, care au ţinut prin propriul efort să fie aproape de fraţii lor trăitori pe continentul  american.

Aşadar, din ţara au venit atât artişti cât şi oameni politici. Au fost prezenţi: Excelenţa Sa Simona Miculescu, ambasadorea României la ONU, Ministrul Mediului Laszlo Borbely, consulul general al României la New York, domnul Marian Pârjol, deputalul PDL Mircea Toader, deputatul în Camera Reprezentanţilor pentru românii de pretutindeni, Mircea Lubanovici.  Artişti îndrăgiţi din ţară sau alăturat artiştilor şi cântăreţilor români care trăiesc în New York. Este vorba despre duetul pop-opera, Romeo & Iulia Solero şi prezentatoarea Mihaela Şerban, creatoarea proiectelor „Gale pentru România”. Cei deja amintiţi, împreună  cu  interpreta de folclor Lia Lungu,  cântăreaţă  Natalia Sandu,  Duo Internaţionale – Mirela & Niki, cântăreaţă Ani Stânciu, clarinetistul Mihai Donca, solistul Tony Cortez, au făcut din Ziua României, un moment memorabil al acestei ediţii.

Spectacolul s-a desfăşurat pe parcursul a şapte ore, cuprinzând atât momente folclorice cât  şi muzica veche românească şi muzica clasică, în formă modernă de pop opera. Mihaela Şerban a fost liantul care a rotunjit spectacolul scenic, atât  prin apritia să decorativa, cât şi prin ineditul  prezentării. Show-ul a avut momente foarte înalte prin executarea impecabilă a repertoriului classic de către duetul  Romeo & Julia Soleno, aplaudaţi şi bisaţi îndelung, sau prin cântecele din deschiderea  spectacolului-intitulat „Cântece de Neam şi Ţară” unde, fiecare dintre  artiştii prezenţi, a interpretat un fragment muzical dedicat României:

  • Lia Lungu – De la Dunăre la Sena,  Ce noroc să fim romani
  • Mirela & Niki – Eminescu 
  • Romeo & Iulia – De la Nistru pân’ la Prut
  • Natalia Sandu – Noi suntem Români

 

În final, vocile reunite ale artiştilor prezenţi au interpretat faimosul cântec „Aşa-I Românul”. Recitalurile susţinute de fiecare dintre  interpreţi ne-au purtat prin toate zonele ţării, din Banat, Oltenia, Ardeal, Moldova, până în Dobrogea. Un moment inedit a fost cel al prezenţei  în public a cunoscutei interprete de folclor Florica Bradu, care a fost invitată în scenă de către subsemnata şi care a susţinut un recital surpriză, dar şi un  duet  Florica Bradu-Lia Lungu, cu o suită de hore în care au jucat mulţi dintre cei prezenţi. Ansamblul de copii şi tineret al Clubului „Banatul” din New York au adus la festival frumuseţea  jocului românesc, păstrat aici la mii de kilometrii de ţară prin respectul acordat folclorului de către  bănăţenii din America. Instructorul ansamblului este Ani Stânciu. Dintre oaspeţii din ţară a fost prezentă şi scriitoarea Rodica Lupu, invitata Festivalului American de Poezie (în limba engleză!) de la Los Angeles.

Cuvântul de salut al organizatorului, domnul  Ştefan  Minovici, a fost o scurtă  trecere în revistă a celor douăsprezece ediţii, şi o prezentarea a greutăţilor financiare pe care acest festival le comportă.  Ştefan Minovici împreună  cu prezentatoarea  acestei  ediţii,  Mihaela Şerban, au invitat în scena  oficialităţile prezente: Excelenţa sa, Ambasadorul României la ONU, doamna Simona Miculescu, domnul Consul General al României Marian Pârjol şi    viceprimarul New Yorkului, Elisabeth Daly. Aceştia au adresat salutul lor campatrioţilor noştri… şi prin noi României.

Preşedintele festivalului, domnul Ştefan Minovici şi soţia Cristina Minovici, organizează  acest eveniment, în memoria înaintaşilor lor, vestita familie – Mina Minovici şi din respect şi dragoste pentru neamul şi ţara în care s-au născut  – România. 

 

Lia LUNGU

New York

Mai 2011

Dezastrul militar de la Caransebeş din anul 1788

Posted by Stefan Strajer On January - 26 - 2011

Dezastrul militar de la Caransebeş din anul 1788

Prin librăriile americane

 

Autor: Ioan Ispas (Delaware, USA)

De-a lungul istoriei au fost numeroase confruntări militare în care victoria strălucitoare a unei armate însemna dezastru pentru cealaltă. Un dezastru militar mai puţin cunoscut, la care inamicul nu era de faţă, este cel de la Caransebeş, din anul 1788. El este descris în cartea “Great Military Disasters“, editor general Michael E. Haskew, editura Perragon, 2009, alături de alte 23, începând cu cel de la Cannae (216 î.H) unde Hanibal zdrobeşte o armată romană şi terminând cu cel de la Mogadiscio (1993) unde americanii obţin o victorie cu pierderi inacceptabile, 18 morţi şi 79 răniţi din 200 de militari. Mai amintim retragerea lui Napoleon din Moscova (1812), dezastrul trupelor aliate din peninsula Galipoli (1915), dezastrul flotei americane de la Pearl Harbour (1941).

În anul 1787 a izbucnit războiul dintre Imperiul Austriac şi Imperiul Otoman. A intervenit şi Rusia care avea un tratat de alianţă cu Austria. Operaţiunile au mers prost pentru beligeranţi, turcii având probleme cu aprovizionarea iar austriecii au fost afectaţi de câteva epidemii, astfel că anul 1787 s-a încheiat nedecis pentru cele două părţi.

Armata Imperiului Austriac era formată din soldaţi adunaţi din toate teritoriile sale, ceea ce crea probleme de comunicare între ofiţeri, majoritatea austrieci, şi trupă. În unele unităţi ofiţerii aveau interpreţi, care cunoşteau cât de cât limbile diferite vorbite de soldaţi. Erau şi anumite probleme politice. Ofiţerii superiori aveau puţine în comun cu trupa, iar bariera lingvistică făcea divizarea şi mai mare. Ofiţerii superiori nu erau interesaţi de starea trupei, ceea ce era o greşeală. De asemenea, deşi erau de aceeaşi parte, grupurile entice nu se agreau între ele, ba unele chiar se urau. Vechi dispute avute în timp a făcut ca unele grupuri etnice să nu fie prea dispuse să se ajute cu adevărat unele pe altele când era nevoie. Conducătorul lor n-a făcut nimic să rezolve această situaţie periculoasă. În plus, chiar dacă toţi aveau de făcut faţă aceluiaşi pericol, ofiţerii superiori erau mai mult preocupaţi de statutul lor în societate, decât să rezolve problemele acestei armate atât de pestriţe. Comandantul suprem al armatei austriece era Împăratul Iosif al-II-lea (1741 – 1790). În vara anului 1788 armata austriacă a reluat ostilităţile pornind în marş către cetatea Vidin cu intenţia de a o cuceri. Turcii pornesc şi ei în întâmpinarea austriecilor. În avangarda armatei austriece erau husarii, cavaleria uşoară imperială. Când armata austriacă a ajuns în 17 septembrie la râul Timiş, lângă Caransebeş, o parte a husarilor a fost trimisă peste pod, în Caransebeş, să vadă dacă turcii sunt acolo sau nu. Ei n-au găsit nici o urmă de turci, aceştia se aflau la două zile de marş depărtare, dar au dat peste o şatră de ţigani, care le-au oferit ţuică spre vânzare. Husarii au acceptat şi în scurt timp s-au îmbătat. În timp ce petreceau cu ţiganii i-au ajuns din urmă un grup de infanterişti. Între cavalerişti şi infanterişti erau rivalităţi. Infanteriştii voiau şi ei să bea ceva, dar cavaleriştii nu i-au lăsat. La insistenţele infanteriştilor, cavaleriştii beţi au tras cu puştile în ei, iar aceştia au răspuns la fel. Alte grupe de infanterişti s-au apropiat şi au început să tragă crezând că sunt atacaţi de turci. Zgomotul împuşcăturilor i-a alarmat şi pe ceilalţi infanterişti. Era deja întuneric. Un ofiţer austriac a încercat să facă ordine strigând de mai multe ori “Halt“ în germană, dar acest sunet semăna cu “Allah“, care le-a sugerat, celor din spate, că forţele din faţă sunt sub atacul turcilor. Au continuat să tragă, pe întuneric, unii în alţii, în cei care se retrăgeau vorbind în diverse limbi pe care nu-i înţelegeau. Văzând caii alergând pe câmp un ofiţer a ordonat artileriei să tragă, crezând că este vorba de un atac al cavaleriei. Individual, sau în mici grupuri, oamenii au încercat să se salveze, trăgând unii în alţii când se apropiau. În întuneric nu se distingea cine sunt ceilalţi, inamici sau de-ai lor. S-a instalat haosul. Chiar împăratul a fost împins jos de pe cal. Soldaţii au început să jefuiască satele vecine, dând foc la case. Abia dimineaţa s-a văzut dezastrul.

La Caransebeş a sosit o armata de 100.000 de oameni. Într-o noapte a pierdut 10.000 de oameni, morţi, răniţi sau dispăruţi. Au pierdut şi materialele de aprovizionare. Peste două zile au sosit turcii, dar austriecii cu moralul căzut s-au retras. Caransebeşul a fost capturat fără să se opună rezistenţă din partea armatei austriece.

Asemenea incidente se pot întâmpla în orice armată, dar lipsa de încredere între ofiţeri şi trupă, dintre unităţile de diferite naţionalităţi, plus indiscipline şi problemele de limbă, au făcut imposibilă restabilirea ordinei la timp. În armata austriacă se găseau înrolaţi şi români din Banat şi Ardeal, probabil ca infanterişti. O mare parte din husari erau unguri. Având în vedere că armata trecea printr-o regiune locuită de români, logic era ca infanteriştii din avangardă să fie dintre cunoscătorii locurilor. În memoria românilor era destul de proaspătă Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan din 1784 şi cruzimea cu care a fost înăbuşită de grofii maghiari.

Un alt dezastru militar în care au fost implicaţi românii este cel suferit de trupele Axei  la Stalingrad, amintit şi el în lucrarea menţionată.

De obicei sunt marcate cu monumente sau alte semne locurile în care s-au obţinut victorii. Locurile în care au fost înfrângeri sau dezastre se încearcă să fie uitate, deşi se pot trage învăţăminte şi din asemenea evenimente. De exemplu la Caransebeş s-ar putea pune un semn, o troiţă de exemplu, având în vedere că oastea era creştină, cu o inscripţie care să arate cam aşa: În acest loc, în 17 septembrie 1788, armata imperială austriacă a pierdut 10.000 de oameni în lipsa inamicului, din cauza indisciplinei şi aroganţei  husarilor, a lipei de comunicare dintre ofiţeri şi trupă, a dezinteresului ofiţerilor superiori faţă de trupă şi a animozităţilor dintre etniile înrolate. Prezenţa Caransebeşului alături de locuri celebre cum ar fi Cannae, Pearl Harbour sau Stalingrad, cred că este onorabilă şi merită scoasă în evidenţă având în vedere şi faptul că lucrarea este scrisă într-o limbă de circulaţie internaţională.

(Delaware, oct. 2010, Ioan Ispas)

Apel la Unirea Episcopiilor Ortodoxe din America

Posted by Stefan Strajer On June - 12 - 2010

APEL CATRE TOTI PREOTII SI CREDINCIOSII ORTODOCSI ROMANI DE PE CONTINENTUL NORD AMERICAN LA UNIREA INTR-O MITROPOLIE ROMANO-AMERICANA

Autor: Pr.Remus Bleahu

Apelul este NUMAI pentru cei care au credinta sincera in Dumnzeu, sunt romani adevarati, simt romaneste, si doresc, din tot sufletul, BINELE  romanilor .
“Eu pentru acestia Ma rog… ca sa fie UNA precum suntem si NOI (Ioan 17: 10) Dar nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru cei ce cred in Mine, prin cuvantul lor, ca toti sa fie una dupa cum Tu, Parinte, Intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie UNA, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis. ( Ioan 17: 20-22) … ca iubirea cu care M-ai iubit Tu sa fie in ei, si Eu in ei. (Ioan 17: 26) Porunca noua Va dau voua sa va iubiti unii pe altii (Ioan 13: 34-35) De Ma iubiti paziti poruncile Mele.(Ioan 14: 15) De va uraste pe voi lumea pe Mine Ma uraste. (Ioan 15: 18) Dar indrazniti Eu am biruit lumea” (Ioan 16: 17). – zice Domnul Hristos in rugaciunea  din Gradina Ghetsimani catre Tatalui Ceresc si in acelasi timp este si porunca pentru noi romanii de aici din America si Canada si din intreaga lume.

Iubiti frati intru Domnul Hristos, de-o credinta, de un neam si de un sange;

A venit ziua cea mare a dezlantuirii din tirania ne-ortodocsa si ne-romaneasca de aici din America si Canada si momentul de-a ne conduce singuri destinele noastre ortodocse romanesti pe acest continent al Americii, odata pentru totdeauna!

Ne-am saturat de cei ce nu ne reprezinta, ne sug sangele si banii, ne-au facut si ne fac de rusine credinta si neamul nostru romanesc in aceasta parte a lumii si in restul lumii care ne cunoaste!

ISTORIC

Miscarea de unire intr-o unitate romana a inceput din timpul ruperii ei, de dupa plecarea primului episcop al romanilor POLICARP MORUSCA la sinodul Patriarhiei Romane de la Bucuresti, la sfarsitul anilor 1930. Atunci era o singura episcopie romaneasca, un singur episcop, “Un singur Domn, o credinta si un botez” care a fost rupta de interesele personale si politice ale celor de atunci Pr. Truta si acolitii lui, care au trimis o scrisoare falsa partriarhului ca oamenii si “congresul” din America nu-l mai vor ca episcop pe Prea Sfintitul Policarp. Fara sa cerceteze, Prea Fericitul a crezut cele scrise si false si la intalnirea cu Prea Sfintitul Policarp la Manastirea Neamt, dupa sosirea in tara, primul lucru il intreaba:”Ce-ai facut ma, de te-au dat afara cei din America” (Maturisire facuta verbal si personal in fata mea de catre  Prea Sfintitul Victorin Ursache, la o intalnire ce am avut-o cu dansul la Detroit prin anii 1982. (Pe atunci (1936) el (Victorin) era staretul Manastiri Neamt. Nota personala).
Stupefiat de cele auzite Prea Sfintitul Policarp inmarmureaza si nu stie ce sa raspunda, nu se astepta la “bomba” aruncata de oamenii “lui” de peste ocean. Mai tarziu se afla motivul lui Truta de-a controla episcopia cum vroia el si pentru suma de $ 250 de dolari pe luna sa o si administreze. Revolta preotilor care cunosteau situatia de atunci aduce la ruperea episcopiei in doua grupuri care mai tarziu se creaza situatia ce exista si azi. Tragic si strigator la cer !!!. (Desigur ca s-au adaugat si alti factori care au contribuit nefast la rupere, dar… istoria ii va aduce la suprafata la timpul potrivit si prin oamenii sai alesi, nu prin “cozi de topor”, care scriu carti tendentioase, ascuzand adevarul.

Durerea ruperii a ramas in sufletele celor care au simtit romaneste pana la moarte , iar dorita re-unirii au dus-o cu ei in mormant, nu fara speranta ca intr-o zi randuita de Dumnezeu, se va implini.

In anul 1983, luna lui Septembrie, prin 16 pana prin 22, cand eram preot la Woonsocket, Rhode Island, fostul preot, pe atunci pensionar, Pr. Ioan Popescu  trece la cele vesnice si Inaltul Valerian vine la inmormantare. Cu aceasta ocazie, cand a stat aproape o saptamana la Woonsocket, singur, fara diaconi sau insotitori -pentruca venise cu avionul – am avut ocazia unica de-a vorbi personal cu dansul zile intregi, timp in care nu am fost deranjati de nimeni si nici sub presiunea de-a nu fi deschisi. Ca si preot, si din Ardeal, cu respect fata de ierarhul care m-a primit in episcopia de la Vatra si in situatia in care eram, venit pentru tratament medical la Spitalul Mount Sinai de la New York si fara familie, m-am spovedit la dansul si mai tarziu mi-a marturisit anumite lucruri pe care noi cei veniti din tara nu le cunosteam. Insa cel mai mare lucru a fost ca i-am castigat increderea.

Parinte Remus, mi-a zis, noi cei de aici nu putem avea incredere in ierarhii din tara, mai ales cei originari din afara Transilvaniei si a Banatului. Numai Inaltul Nicolae de la Banat a fost onest si a tinut o corespondenta sincera cu mine. Cand  ma intalneam prin Europa de west, cu ierarhii din Romania, la diferite conferinte sau ocazii, fugeau de mine ca de satana.  …Formarea Bisericii Ortodoxe Americane, OCA si aderarea la ea e numai temporara, pana se restabilesc relatiile cu patriarhia mama de la Bucuresti. O sa vezi aceasta intr-un interviu de-al meu de la ziarul “America“ si in intelegerea pe care am facut-o in scris cu ei. Vine timpul cand Bunul Dumnezeu ne va deschide usile si ne vom uni cu fratii nostri de acolo. Cucernicia ta, daca traiesti sa nu uiti si sa luptati pentru aceasta. Noi va suspectam pe toti cei veniti din tara ca agenti comunisti insa sunt printre preotii veniti din Ardeal  preoti care n-au fost trimisi  de ei; ca Pr. Viorel Sasu , m-atale si altii, o sa-i vedeti voi prin faptele lor”. Si intr-adevar sau vazut si se vad si azi. (nota mea). “Va va spune Dumenzeu cand sa incepeti aceasta miscare”. Am ramas apropiat de dansul cat a trait, iar la primul congres de la Vatra de dupa aceasta intrevedre parca si Parintele Hategan, Pr. Tocanita si Parintele Grabowski  vorbeau altfel cu mine, erau mai apropiati si mai primitori. Am ramas prieteni cu ei pana la moartea lor. Dumnezeu sa-i odihneasca!  La venirea  tatalui Inaltului din Romania, m-a chemat sa vorbesc personal cu dansul. Aveam cateva cunostinte comune din zona Campeni-ului.

Dupa “Revolutia din Romania” prin 1990 i-am spus aceste lucruri Prea Sfintitului Nathaniel propunandu-i sa incepem miscarea de unire a celor doua episcopii intr-o mitropolie romana in America si Canada.

Cu binecuvantarea lui am inceput actiunea si am format comitetul “ad-hoc” de “Initiativa Formarii Mitropoliei Romane din America si Canada” format din prezentul, Pr. Casian Fetea si Pr. Cornel Todeasa. La apelul nostru s-au inscris pe lista de formare 13 preoti, printre care 5 din cei 6 protopopi de atunci. N-au semnat Pr. Laurence Lazar, Pr. Remus Grama; Pr. Ian Pacurar si cei nascuti in America, care erau si sunt si azi putini. Majoritatea romanilor au semnat si au fost de acord. La un termen de doua saptamani i-am prezentat lista si i-am promis ca intr-o luna avem unirea.

La aceasta stire “ne-asteptata“, mi s-a spus la telefon sa ne oprim ca se va continua pe o cale oficiala intre ierarhii din ambele episcopii. Bucurosi de reusita am asteptat ca miscarea sa continue si sa incepem a vedea rezultatele. Partea pozitiva a fost ca s-a inceput dialogul dintre cele doua episcopii si s-a ajuns la ceea ce este si azi. Insa de la bun inceput niciunul dintre cei care au semnat pentru unire n-au fost alesi in comisia de dialog. Culmea si surpriza mare a noastra a celor din comisia ad-hoc a fost ca ne-am trezit cu o scrisoare prin care ne ameninta cu caterisirea daca mai continuam. A doua zi am fost la Vatra eu si – fie iertatul – Parintele Casian Fetea, iar Parintele Todeasa a lipsit pentru ca avusese o problema de urgenta.

Confruntat de noi si in fata consiliului episcopesc, PS Nathaniel a recunoscut ca toate au fost facute cu binecuvantarea lui, scrisoarea trimisa noua a fost o greseala, si-a cerut scuze si noi am plecat. Insa lucrurile nu s-au oprit aici. Noi am continuat presiunile asupra lui de-a se continua dialogul si el a inceput subminarile si diferite insinuari  de-a ne da afara din parohii si a ne crea motive de caterisire. N-a reusit cu niciunul dintre noi desi ni s-au creat probleme mari dar continua si azi cu Pr. Todeasa. Eu m-am retras din episcopie si din OCA pentru a putea vorbi, dupa ce s-a ridicat orisice impediment de-a sluji, puse de el fara motiv, insa ridicate de Sinodul de la OCA carora le-am cerut sa-mi judece cazul. Nu mai aveam incredere in El.

Parintele Richard Grabowski imi spunea odata despre PS Nathaniel, “Nu te uita si nici nu te iarta si se razbuna, ai grija ! Pe noi cei ai lui Valerian ne-a marginit si daca ar putea ne-ar inmormanta pe toti! O sa vedeti voi pe cine ati ales!” Si asa a fost!.

CANONICITATE

Din momentul separarii Episcopiei Romane de la Vatra de Patriarhia Romana a devenit NECANONICA = NELEGALA din punct de vedere al legilor Bisericii Ortodoxe. Si astazi este la fel.

1.   NU EXISTA BISERICA ORTODOXA INDEPENDENTA IN TOATA LUMEA;
2. TOATE BISERICILE ORTODOXE TREBUIE SA APARTINA UNEI PATRIARHII, indiferent unde sunt pe glob;
3.   “TOMOSUL” (Hartia) DE AUTOCEFALIE al Bisericii Ortodoxe Americane (OCA) este NELEGAL si NU este RECUNOSCUT DE NIMENI. Nici chiar de Rusii de la Patriarhia Moscovei, care l-au dat, nu-l mai recunosc. Tomosul de Autocefalie se da NUMAI de catre Patriarhia Constantinopolului (Ecumenica) la bisericile autocefale din lume. A fost dat acest document la Romani, Rusi, Sarbi, Bulgari etc. etc.. Nici o mitropolie sau episcopie care nu se ridica la rangul de patriarhie nu poate primi statut de autocefalie. Statutul de autocefalie al OCA-ului a fost dat de Patriarhia Rusa de la Moscova care nu are dreptul sa-l dea, de aceea nu este recunoscut de nimeni.
4.  La ultima sedinta de la SCOBA din luna lui  26-28 Mai 2010, New York, NY, li s-a spus celor de la Vatra sa-si restabileasca relatiile cu Patriarhia Mama, Romana, care i-a infiintat si de care apartin, conform cu Art. 16 de la Primul Sinod Ecumenic, 325 DH. .
5.  Nici o patriarhie nu poate primi sub omoforul ei pe romanii de la Vatra.
6.  Canonic OCA-ul, fosta mitropolie rusa pana in 1971, cand si-a schimbat numele in OCA (Biserica Ortodoxa in America),  a fost si este canonic sub omoforul Patriarhiei Moscovei. Deci Episcopia de la Vatra este canonic sub Patriarhia Rusa de la Moscova, lucru ne normal .
7.  Din motive politice situatia Episcopiei de la Vatra si a OCA-ului au fost tolerate de patriarhiile lumii, insa nu o mai fac si toti trebuie sa revina la forma canonica normala. Ordin de la Patriarhia Ecumenica si de la celelalte patriarhii.

APEL CATRE CEI CARE SUNT ROMANI ADEVARATI!

Au trecut aproape 20 de ani de atunci si tot se mai scarpina in cap (Nathaniel si acolitii lui)  cum sa ne pacaleasca si sa-si bata joc de noi ca sa nu se faca unirea.
“DE CE LE E FRICA NU SCAPA“ spune proverbul romanesc, insa acum e momentul continuarii miscarii de unire. E momentul ADEVARULUI; e momentul ca sa ONORAM sacrificiul Parintelui Protopop de la New York CASIAN STEFAN FETEA, care a murit cu aceasta dorinta in suflet. E momentul sa ne ELIBERAM !!! Nu se mai poate trai sub tiranie greco-catholica; ne-romaneasca, ne-morala.

Nu se mai poate suporta ca cei ne-educati in Ortodoxie sa ne fie calauze; ca cei care nu simt romaneste si nici nu ne cunosc limba si cultura sa conduca si sa ne manance banii si sudoarea noastra.

CINE ESTE NATHANIEL POPP?

S-a nascut in Aurora, Illinois, la data de 12 Iunie 1940, dintr-o familie de romani greco-catholici maghiarizati. A se  lua seama la nume: In loc de numele original romanesc: GHEORGHE VASILE POPA a fost schimbat in: GEORGE WILLIAMS POPP. In Ardeal acest fel de oameni erau desconsiderati de romanii ortodocsi si socotiti filo-unguri, tradatori de credinta si de neam. De destia avem noi nevoie???
A studiat la Roma 4 ani, 1962-1966 si nu stie limba Italiana. Ce fel de studiu e acela? Si ce fel de teologie ortodoxa stie???
A trecut la biserica romana din america si s-a afiliat la Vatra in 15 Noiembrie 1969, adica acum 41 de ani si nu stie romaneste!!!???
Avem noi nevoie de asa ceva???
Vrea sa-l puna urmas al lui ca episcop pe Calinic Burger. Interesati-va cine e acesta si ce hram poarta. Ce legatura are cu noi romanii???
E DESTUL!

Cei interesati in aceasta miscare de formare a Mitropoliei Romanesti din America si Canada sub obladuirea Patriarhiei Romane raspundeti apelului nostru printr-o scrisoare trimisa la adresa de corespondenta. Biserica noastra romaneasca de pe acest continent are nevoie de ajutorul si actiunea fiecaruia dintre noi. Si fara obolul si contributia orisicaruia dintre noi nu ne putem asigura viitorul.

E STRIGATUL DE APEL LA CONSTIINTA OMULUI CE SIMTE , E ORTODOX, E SINCER SI-SI DORESTE UN VIITOR FERICIT, CONSTRUIT DE EL SI PENTRU EL CA SI PENTRU COPIII COPIILOR LUI.

Puteti trimite reactii la acest apel la adresa urmatoare de e-mail: prremus@gmail.com

Reportaj cu lacrimi și admirație

Posted by Stefan Strajer On March - 23 - 2010

Reportaj cu lacrimi și admirație

 

Autor: Cornel Cotutiu

Asociația pensionarilor din Beclean a organizat, pentru a treia oară, un drum la  Odorheiu Secuiesc, pentru Casa ”Sf. Iosif” a Congregației Inimii Neprihănite. Deci, acum, nu pentru a constata în ce măsură județul Harghita e sau nu un ținut secuiesc sau de ce unii îmbuibați ai zonei latră pe motiv de autonomie administrativă.

Înainte de a înșira câteva impresii despre acest institut călugăresc greco-catolic (căci ziaristul Menuț Maximinian a scos recent o carte despre calvarul acestor ani de pe dealul străzii Stejarului), m-am gândit să notez, la cald, câteva gânduri și impresii ale călătoriei.

Cu excepția șoferului (pe care de mult timp l-am poreclit Harap Alb), ceilalți pasageri din microbuz sunt pensionari, venerabile doamne și domni – cu state ”vechi” în vârsta a treia sau abia intrați în pensie.

Atmosfera e de stare sufletească senină. Se conversează ba potolit, ba pe tonuri mai ridicate. Sunt câțiva bătrânei sfătoși, care știu tot despre orice și acceptă greu părerea altora. Se dialoghează cu nostalgie, se evocă momente comune din anii de serviciu, se fac aprecieri pe seama unor cunoștințe comune, mai ales asupra celor care avuseseră putere de decizie și control. Se emit păreri pe durata a zeci de minute despre aceeași temă. De pildă, se vorbește în fel și chip despre… mămăligă și, din intervenții, se conturează – ca într-un puzzle – imaginea duioasă ori amară a  acestui preparat strămoșesc.

La Reghin se face o colectă de bancnote, rezultă o sumă generos de bunicică, încât, de la un magazin alimentar, să se cumpere cantități considerabile de ulei, orez, zahăr și făină (Se știa că la Casa ”Sf. Iosif” sunt 125 de copii, adolescenți și tineri, iar statul și autoritățile locale nu subvenționează în nici un fel acest institut; cineva a încercat o explicație: pentru că este greco-catolic și, pe de altă parte, pentru că este românesc).

La Corund – localitatea cu celebra ceramică și mulțimea de obiecte artizanale executate mai ales din lemn și lână – se face popas pentru mâncare: ”Să nu ajungem acolo flămânzi” – comentează hâtru cineva, deși se știa că măicuțele își vor pofti oaspeții și în sala de mese, pentru o supă caldă și o tocăniță de cartofi nemaipomenită. Deși ne aflam într-un ținut cu o populație majoritar secuiască (atenție! nu maghiară), nu există nici o dificultate de dialog în limba română, nici la restaurant, nici în buticuri.

Dificil est, oarecum – apropo de limbă – la Odorheiu Secuiesc unde, căutând și întrebând despre direcția spre clădirile Casei ”Sf. Iosif”, răspunsurile sunt fie în doi peri, fie nevinovate (gen: ”Nem tudom”).

Totuși, cei din microbuz sunt veseli; lumea se simte ca într-o orbecăială hazoasă de labirint. Când ni se spunea ”la stânga” eram tentați s-o luăm la dreapta (Nu degeaba, în dimineața plecării din Beclean, cineva glumea: ”V-ați luat pașaportul?”)

În sfârșit, de la o benzinărie dezlegăm misterul și o luăm sigur spre dealul din marginea orașului unde, pe strada Stejarului, se află ridicat așezământul caritativ-educativ, donat în 1996, Congregației Inimii Neprihănite de către Fundația Elvețiană Umanitară ”Basel Hilft”, prin reprezentantul său Dr. Cyril Burgel. Habar n-avea această Fundație câte mârâieli, câtă tensiune va provoca guvernanților români, pentru acest institut uluitor, greco-catolic, și Primăriei din Odorheiu Secuiesc, pe motiv că este românesc.

            Trebuie să explic două cuvinte din titlu.

Nu poți să nu fi înduioșat, până la a-ți simți ochii umezi, că institutul greco-catolic Casa ”Sf. Iosif” al Congregației Inimii Neprihănite există acolo unde e și că rezistă.

Am tentația unei similitudini (păstrând, desigur, proporțiile) între această minune de pe un deal al Odorheiului Secuiesc și Mănăstirea ortodoxă de la Dobric, cu hramul Sfinții Constantin și Elena (județul Bistrița-Năsăud). Ca apartanență la un cult creștin, cele două diferă. Dar se aseamănă prin câteva aspecte importante.

Și Casa ”Sf. Iosif” și Mănăstirea de la Dobric au trecut prin încercări grele pentru a-și afirma și a-și apăra identitatea. Institutul greco-catolic de la Odorheiul Secuiesc e de mai bine de 10 ani într-o continuă hărțuire din partea administrației precumpănitor maghiare a județului Harghita (două componente ale acestui asalt: etnic și confesional). Mănăstirea de la Dobric a avut de suferit opresiuni josnice din partea populației penticostale de acolo (se pare că atmosfera e mai potolită acum).

Deopotrivă, constat o asemănare admirabilă între maica stareță Veronica, de la Dobric, și sora Emilia Trif, conducătoarea Casei. Amândouă sunt niște luptătoare. Eram tentat să scriu ”luptătoare îndârjite”. E mai potrivit, cred astfel: luptătoare perseverente, lucide, iscusite, neînfricate în fața caninilor unor forțe ostile.

Ce am înțeles, privitor la Casa ”Sf. Iosif”: Ea are o activitate apostolică, prin faptul că familia călugărească de aici ”participă la vitalitatea Trupului mistic al lui Cristos” prin două imperative asumate: rugăciune și apostolat. De ce e considerată ”casă pentru copii în dificultate”? E vorba de copii (de la 3 la 18 ani) proveniți din familii destrămate sau copleșite de sărăcie. De pretutindeni, din arealul românesc. De aceea am întâlnit tinere vlăstare, indiferent de etnie și religie, provenite din Dobrogea, Moldova, Maramureș ori Banat.

Pentru cei (încă) nedumeriți, reproduc un segment din pliantul oferit nouă, oaspeților, de către surorile amfitrioane:

”O structură modernă cu standarde europene de viață și ocrotire a copiilor Casa și serviciile promovate și acordate de Congregație corespund atât cerințelor din legislația română cât și celor din legislația internațională la care România a aderat, din domeniul protecției copilului și al familiei. Este o structură modernă destinată copiilor în dificultate, indiferent de etnie și religie și copiilor de pe întreg teritoriul țării.”

Am vizitat etaje, saloane. Îți taie respirația curățenia (întreținută de copii!) și confortul din camere, comportamentul civilizat, cumpătat, fie că e vorba de o fetiță de 7 ani sau un băiat de 14, am intrat în sala de pictură, de muzică, internet, de meditație, am participat, în Capelă, la o Adorație în cinstea Sfintei Fecioare Maria, am intrat într-o toaletă, am străbătut coridoare: totul e impresionant de neașteptat; se văd, se simt ordinea, armonia, naturalețea, bunacuviință, căldura sufletească.

Am stat de vorbă cu Sora Emilia Trif, cu fetițele Maria (din Ieud) și Mădălina (din Bacău), cu sora Rita Petruț, profesoară de limba și literatura română (născută în Dobrogea) și aproape că îți vine să exclami (cum i s-a întâmplat Ritei, când a venit aici): ”Aici îmi e locul!” Noi, laici, exclamăm mai degrabă interogativ: Doamne e chiar adevărat?

Cum acest ”dar ceresc” – Casa ”Sf. Iosif” de la Odorheiu Secuiesc – trăiește nu numai din dragoste frățească, ci și din donații, nu cred că ar fi nepotrivit să-mi închei demersul de acum cu precizarea unor detalii ale adresei: Casa ”Sf. Iosif”, Odorheiu Secuiesc, Str. Stejarului fn, cod 535600, jud Harghita, tel./fax: 0266/218205.

Peter KNEIPP

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

 Peter  KNEIPP

 

- născut la 24 iunie 1939 la Jebel,Arte Plastice,Bocsa,Resita,picturii,grafice, judeţul Timiş

-studii: absolvent al Facultăţii de Arte Plastice din Timişoara clasa S.Krzyzanowska şi G.Popa 1962-1965.

-profesor de desen la Liceul teoretic din Bocşa şi Şcoala populară de Arte din Reşiţa cu activitate în domeniul picturii, graficii şi artistice (organizări de tabere, expoziţii, cronici plastice, vernisaje, jurizări etc.)

      ACTIVITATEA ARTISTICĂ ŞI EXPOZIŢIONALĂ

 

-membru fondator al Asociaţiei artiştilor plastici din judeţul Caraş-Severin

-membru al cenaclului Uniunii Artiştilor plastici din România, filiala Reşiţa.

-membru fondator al cenaclului „Tiberiu Bottlik“ al artiştilor plastici din Bocşa, 1976, al cărui preşedinte a fost de la înfinţare până în 1995.

-1965 participă la expoziţia de grafică a studenţilor din Timişoara.

-1968-69 participă la salonul anual de grafică şi pictură al profesorilor de desen din Bucureşti.

-1967 participă cu întreruperi la expoziţiile anuale ale cenaclului UAP, filiala Reşiţa (1967, ’68, ’69, ’74, ’75, ’76, ’77, ’81, ’82, ’84).

-1974-95 participă începând cu 1974 la toate expoziţiile de grup ale cenaclului „Tiberiu Bottlik“ organizate la Bocşa, Ocna de Fier, Oţelu Roşu, Oraviţa, Reşiţa, fiind zilele culturii, Saloane de toamnă sau primavară, tabere de creaţie).

-1984 – Participă la taberele de creaţie organizate în Bocşa, Ocna de Fier, Dognecea, Crivaia cu invitaţi din Reşiţa, Timişoara, etc.),  în 1992 au fost invitaţi si din Graz artişti membri ai grupului 77.

- 1984-92 expoziţie personală de pictură şi grafică la Bocşa

- 1996 participă la expoziţia colectivă de artă plastică în Tuttlingen

- 1997 expoziţie personală de pictură şi grafică la Spaichingen

                   Activitatea artistică în străinătate

- 1956 participă la expoziţia internaţională a elevilor din Paris

- 1991 participă la expoziţia cenaclului „Tiberiu Bottlik“ deschisă la La Vallette du Var din Franţa

- 1992 invitat în R.F.G de Societatea de Cultură „A.I.Cuza“ din Heidelberg

- 1995 participă la epoziţia cenaclului „Tiberiu Bottlik“ deschisă la Hartberg din Austria

Lucrări în colecţii particulare din ţară şi străinătate    (Anglia, Franţa, Austria, R.F.G.)

Lucrări expuse permanent la sediul Forumului Democrat al Germanilor de la Bocşa.

„Desenul face parte din eul meu …“

Îl cunosc pe domnul Peter Kneipp din anul 1965, domnia sa fiindu-mi profesor de desen la şcoala generală din Bocşa Română. Mai târziu mi-a fost din nou dascăl la Şcoala Populară de Artă din Reşiţa unde eu am urmat cursurile de pictură.

Domnia sa este un adevărat profesionist cu o vastă cultură şi mă bucur că am avut norocul să cunosc un asemenea OM.

De aceea îl recomand cu căldura tuturor celor care iubesc arta şi faşcinaţia ei făcând cunoştinţă cu pictorul  Kneipp prin interviul care urmează.

Adalbert GYURIS: – Cum şi când aţi descoperit desenul şi ce importanţă are pictura pentru dumneavoastră?

Peter KNEIPP: – Ar fi foarte greu să dau un răspuns precis,îmi amintesc doar că la şcoală,la desen,am avut mereu nota maximă,probabil ca mulţi alţii.,,Pasul în faţă” l-am făcut însă prin clasa a şasea,cu un caiet de teme la geografie.Fiind una din disciplinele mele favorite,desenarea hărţilor îmi făcea o deosebită plăcere,mai ales că eram singurul care aveam vreo patru-cinci peniţe ,,Redis”

     Vizitând după mulţi ani şcoala unde am învăţat,în cancelarie,     într-un dulap în vitrină,caietul meu supraveţuia,fiind deschis la ,,Bazinul Dunării”. Cu adevărat însa ,,m-am descoperit” mai târziu,la Şcoala pedagogică,când unul din desenele mele a fost selecţionat şi trimis la o expoziţie internaţională a elevilor ( Paris) şi tot atunci am făcut grafica-copertă şi ilustraţie-pentru o carte: ,,Excursii şi drumeţii prin Banat” scrisă de profesorul meu de geografie Vasile Ghibedea.

Despre importanţa desenului? Probabil ar trebui un interviu aparte pe această temă.Mărturisesc doar că desenul face parte din eul meu,că mă însoţeşte mereu.

-Cât timp lucraţi la un tablou ?

-Până când sunt mulţumit de el. Tabloul în sine, ca lucrare, este ultima etapă. Elaborarea unei lucrări o fac în ,,extenso”, fac schiţe, stabilesc proporţii, mărimi, tehnici, colorez, o revăd, după care de cele mai multe ori aştept un timp până mă aşez în faţa şevaletului. Multe subiecte stau în mapele mele de câţiva ani buni.

-Şi ce tehnici de lucru folosiţi?

-Trebuie să spun că, în general,aleg acea tehnică de lucru care o consider că este cea mai potrivită modului de exprimare a subiectului la care lucrez. Dar şi invers,tehnica de lucru devine pentru mine de multe ori o solicitare, o provocare;am lucrări în care acelaşi subiect este tratat în tehnici diferite: tuş, laxiu, acuarelă, pastel sau tempera, etc.

-Cine stabileşte succesul unui pictor?

-Chiar dacă aş şti, cum spunea Picasso, aş ţine secretul pentru mine. Unii pictori, au fost descoperiţi şi au devenit celebri după  ce demult erau trecuţi în veşnicie. Alţii erau „la modă” în timpul vieţii după care urma lor s-a pierdut. Consider că succesul unui pictor este legat, pe de o parte de ce lucrează, cum lucrează şi cât lucrează iar pe de altă parte mediul artistic în care se manifestă şi nivelul de cunoştinţe al publicului consumator de artă.

-Credeţi că talentul are un rol?

-Clar că are, chiar foarte mare, dar asta numai dacă este permanent explorat şi cultivat. Altfel spus, fără muncă asiduă şi acumulare continuă de experienţă, talentul singur nu va folosi nici unui artist, indiferent de domeniul de activitate.

-Care ar fi diferenţa între un artist profesionist şi un amator?

-Foarte pe scurt nivelul de calitate al produsului artistic. De fapt pentru a răspunde la o asemenea întrebare ar trebui să cunoastem statutul pe care îl are fiecare dintre aceşti artişti, sau mai exact ce anume dă dreptul la eticheta, de „profesionist“. Nu cred că pentru aceasta se pot stabili reguli sau elabora instructiuni şi baremuri, eventual în mod cu totul arbitrar. Ce poate să facă de exemplu un juriu, care are în faţă lucrări prezentate de „profesionişti şi amatori” pentru o expoziţie de pictură? Să aleagă lucrările de cea mai bună calitate şi astfel să promoveze aceleaşi criterii atât pentru unii cât şi pentru alţii,punând automat semnul de egalitate în faţa tuturor lucrărilor şi autorilor. Dar şi invers există arte, mă gândesc la arhitectură, unde noţiunea de amator este neavenită. Revenind la întrebare, trebuie să spun, că atât nivelul de pregătire al artiştilor, fie profesionişti, fie amatori, cât şi domeniul artistic în care ei se manifestă pot duce la diferenţe mai mari,mai mici sau chiar să le elimine.

-Soţia dumneavoastră este pictorita, a fost un avantaj pentru dumneavoastră?

-Aş dori să fac o precizare că soţia mea a pictat puţină vreme după absolvirea facultăţii, apoi a lăsat pictura în seama mea. Trebuie totuşi să spun că avantajele au fost două; A manifestat întotdeauna înţelegere şi mi-a lăsat timpul necesar pentru creaţia plastică, iar în elaborarea şi discutarea lucrărilor am avut mereu un partener autorizat.

- Ca profesor dacă aţi descoperit copii talentaţi ?

- Dacă mă gândesc la un grup de copii,respectiv la o clasă de elevi,e normal să găsim unul-doi care să se remarce şi astfel să ocupe în formaţia respectivă locul de „talentat”. Cu adevărat însă numai cuprinşi în cercuri de artă plastică şi ulterior o parte din ei, urmind licee de artă sau şcoli populare de artă, aceştia s-au perfecţionat, ajungând chiar să profeseze în acest domeniu. Un număr restrâns, şase-şapte, au frecventat institutele superioare de artă şi lucrează astăzi ca artişti plastici sau profesori de desen. Nu pot să spun dacă asta, pentru cariera mea de profesor, a fost mult sau puţin, dacă pregătirea şi îndrumarea făcută cu mine a fost sau nu hotărâtoare. Pot să afirm însă, că în anii mei de dăscălie, n-am rămas dator faţă de cei care mi-au cerut ajutorul.

-Câteva gânduri despre Tiberiu Bottlik, în comparaţie cu generaţia mai tânără de pictori.

-L-am cunoscut pe Tiberiu Bottlik în ultimii săi zece ani de viaţă. O întâlnire directă cu „artistul” mi-a oferit-o expoziţia omagială de pictură şi grafică care a fost organizată la Casa de cultură din Bocşa Montană, cred că prin anul 1967, iar pentru multele sale sculpturi, pentru mine, măsura talentului său o reprezintă cele două lucrări aflate în cimitirul romano-catolic din aceeaşi localitate.

Format ca artist la începutul secolului trecut la Budapesta, Viena şi Paris, a urmat permanent linia clasică care era promovată la aceste academii de artă. N-a avut modele de mari artişti pe care să-i urmeze nici în sculptură, nici în pictură,mai mult până în ultimul an al vieţii, a făcut portrete după model, a ieşit la peisaj, a fost să zic aşa un pictor şi sculptor al „ochiului”. Cu generaţia mai veche sau mai tânără de pictori din Bocşa, care în general promova o pictură realistă a întreţinut relaţii de bună înţelegere. Prima expoziţie a cenaclului artiştilor plastici din Bocşa a fost deschisă, ce coincidenţă, chiar în toamna anului în care T.Bottlik ne-a părăsit pentru totdeauna (1974). După doi ani, ca omagiu adus celui dispărut,cenaclul a hotărât să-i poarte numele. Desigur îmi amintesc clar că avea rezerve pentru diferite curente ale artei moderne. Mai ales când imaginile din pictura contemporană, „rod al minţii” erau vădit non-figurative, el le apostrofa ca fiind „pictura ghicitoare”. Curios pentru mine, fiindcă el ca artist, a trăit în paralel cu apariţia tuturor curentelor artistice din secolul al  XX-lea.

-Credeţi în viitorul pictorului şi cum vedeţi evoluţia artei în următorii ani?

-După cum ai pus întrebarea pot răspunde inver-sându-le; viitorul pictorului este legat direct de evoluţia artei. Oricum, societatea fără artă nu cred că se poate, dimpotrivă şi astfel viitorul fiecărui artist  pare a fi asigurat,dar cum şi în ce direcţie vor evolua manifestările artistice rămâne de văzut. Aici chiar esteticienii dau răspunsuri diferite, fie mai pesimiste, fie mai optimiste. De la ei aş reţine ideea că civilizaţia viitorului mai mult va consuma frumosul decât îl va crea.

-Vă mulţumesc pentru acest interviu şi vă doresc mulţi ani cu realizări deosebite pe toate planurile.

Adalbert  GYURIS

Foto. Adalbert Gyuris cu pictorul Peter Kneipp

 

Monarhia Romana – Inceput frumos, final rusinos (1)

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Istorie Regala
Inceput frumos, final rusinos. Monarhia romåna


 In „Carol und Mme Lupescu”, Joachim von Kürenberg, incearca in realitate, sub un titlu frivol, sa faca opera istorica, evocånd momentele principale din viata politica a Romåniei sub dinastia de Hohenzollern.
 Venirea pe tronul Romåniei a printului Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, dupa ce fratele sau mai in vårsta Leopold si contele de Flandra refuzasera oferta din Bucuresti, a fost fara indoiala un act de curaj. Austro-Ungaria era categoric ostila instaurarii unei dinastii germane la gurile Dunarii. Rusia si Turcia nu erau mai favorabile, si chiar regele Wilhelm I al Prusiei considera nedemn pentru un Hohenzollern sa devina vasalul sultanului.
 Dar mai ales dupa sosirea in tara, noul domnitor s-a vazut pus in fata unor probleme insolvabile.
 Pretutindeni domneau stari de lucruri jalnice: saracie, mizerie, primitivism si epidemii. Patura conducatoare levantina, de atunci, nu era cu mult mai vrednica decåt cea pe care au cunoscut-o generatiile urmatoare påna azi, 2007. Coruptia si abuzurile subminau embrionarul aparat de stat.
 Fara a fi exceptionale calitatile printului Carol, erau insa cele mai potrivite pentru indreptarea relelor gasite. Metodic, tenace, cu un deosebit simt al datoriei si un instinct sigur in recunoasterea realitatilor vietii de stat, fostul elev al Academiei Militare de la Potsdam era predestinat pentru o opera administrativa sanatoasa. Nu a reusit insa sa stabileasca contactul sufletesc necesar cu colaboratorii sai si masa poporului. Desi insufletit de dorinta de a-si servi tara, a ramas påna la sfårsit fidel amintirii patriei de origine.
 E greu de spus, in ce masura acest atasament pentru Germania a influentat asupra rezultatelor politicii externe. Un stat mic si vasal Turciei, nu cåntarea mult in planurile marilor puteri. Oricum, in actiunea de eliberare a peninsulei balcanice, principatul romån a avut un avans fata de popoarele sud-slave, care insa nu s-a soldat cu succese proportionale importantei, de atunci, al elementului romånesc in Balcani.
 Bismark a elogiat in memoriile sale intelepciunea politica a domnitorului Carol, cu care s-a intålnit de mai multe ori la Bad Ems. La Congresul de la Berlin (1878) insa, cancelarul Bismark a tinut sa multumeasca pretentiile rusesti, acceptånd cedarea sudului Basarabiei, in schimbul unei compensatii mult prea insuficiente in Balcani. In politica de mentinere a prieteniei germano-ruse, drepturile cuvenite tånarului stat romån au servit numai ca obiect de tårguiala.
 In preajma primului razboi mondial, dualismul loialitatii Regelui Carol I s-a vazut pus intr-un conflict dramatic cu aspiratiile poporului romån, care nu puteau fi realizate decåt alaturi de puterile Antantei. Singura iesire nu o vedea decåt in mentinerea unei stricte neutralitati. Contelui Csernin i-a dat asigurari ca „atåt timp cåt voi trai, armata romåna nu va lupta contra Austro-Ungariei”. Dar, in zadar a incercat sa-si apere punctul de vedere in Consiliul de Coroana de la 3 august 1914. Tache Ionescu s-a ridicat si a declarat: „Nu vad nici o dificultate sa facem razboiul alaturi de Franta si fara Majestatea Sa Regele!”. Doua luni dupa aceasta scena, Carol I era mort. Nepotul sau Ferdinand a devenit Regele Romåniei.
 Problema de constiinta care a omoråt ultimele clipe ale Regelui Carol I, apasa si asupra inceputului domniei lui Ferdinand I. Convingerea lui era ca trebuie sa tina regatul impotriva tuturor presiunilor, in afara de conflict. „Neutralitate?” il infrunta Regina Maria. „In mijlocul unui astfel de razboi, neutralitatea inseamna demoralizarea poporului nostru!”. Ezitarea il expune atacurilor voalate ale presei din capitala care il compara cu Cunactor Fabius Maximus. Cånd insa plenipotentiarul german ii aminteste ca nu trebuie sa uite ca e un Hohenzollern, ii raspunde cu demnitate: „N-am uitat acest lucru, dar nici ceea ce am invatat ca german – sa fiu loial. Am jurat credinta poporului meu si nu ma gåndesc sa-mi calc juramåntul!”
 Trimisului Frantei, Robert de Fleures, i-a marturisit: „De la inceputul domniei mele mi-am pus problema de constiinta: Am datoria sa tiu seama de originea si de familia mea? Nu! Numai Romånia importa!”
 Intre Ionel Bratianu, ultimul reprezentant de marca al dinastiei guvernamentale liberale si Regina Maria, personalitatea stearsa a Regelui se afirma anevoie. Autorul trece ingaduitor peste extravagantele, aventurile amoroase si setea nestinsa de viata a Reginei Maria. Pentru inalta societate a capitalei pe care Kiderlen-Wächter o descrie ca necunoscånd nici un fel de bariere morale, libertatile suverane nu apar socante.
 Interventiile Reginei in luarea hotarårilor politice decisive nu sunt intotdeauna fericite. Un lucru nu se poate contesta nepoatei Reginei Victoria a Angliei: pasiunea cu care si-a insusit revendicarile nationale majore.
 Dupa inceperea Conferintei de Pace pleaca la Paris pentru a pleda in persoana cauza Romåniei. Clemenceau se arata inaccesibil la inceput: „Multumesc pentru onoare, Majestate, dar nu pot suferi pe primul Dvs. ministru!” si i-a enumerat cererile teritoariale ale Romåniei: Transilvania, Banatul, Crisana si Maramures, Bucovina si Basarabia.
 Lui Loyd George ii spune pe un ton care nu suporta contrazicere: „Romånia e recunoscatoare armatelor aliate. Prin victoria lor, de care nu m-am indoit niciodata, s-a asigurat triumful justitiei care impune unirea tuturor Romånilor!”.
 Pacea de la Buftea (1918) si aversiunea care se acumulase impotriva Romåniei, in urma atitudinii violente a lui Ionel Bratianu, au zadarnicit satisfacerea revendicarilor nationale, asa cum au fost fixate in acordul secret din 1916. Totusi, noua Romånie si-a dublat suprafata si populatia. Pentru consolidarea unitatii astfel realizate, raspunderi grele se impuneau deopotriva guvernelor si dinastiei. Viitorul dinastiei era insa intunecat de evolutia nenorocita a caracterului printului mostenitor – Carol (viitorul rege Carol II)– destrabalat, fara simtul onoarei si total inconstient de misiunea pe care trebuie sa o indeplineasca un monarh. De la fuga de pe front ca sa sfårseasca cu aventura grotesca de la Odessa, påna la final, dupa ce adusee tara pe marginea prapastiei, Joachim Kürenberg ii urmareste pas cu pas viata presarata cu crime, desfrånare si lovituri politice si financiare, de gangster. O bogata documentatie romåna si straina, plus conversatii personale cu mai toti membrii fostei familii regale si personalitati bine initiate in scandalurile de la palat, da la iveala multe fapte cunoscute si tot atåtea pe care cenzura le-a acoperit cu grija. Singura scuza pentru faradelegile nemaipomenite este explicatia pe care i-a dat-o doctorul Mamulea, generalului Averescu: „Ca medic il consider un tip patologic. Nu uitati ca in vinele printului mostenitor curg cinci feluri de sånge cu tendinte ereditare in contradictie una cu alta”.
 In loc sa fie bagat in casa de nebuni, naivitatea si oportunismul politicienilor romåni i-au pregatit, dupa ce renuntase de patru ori la tron, cei zece ani de orgie sångeroasa si afaceri oneroase”.


 Coruptia si abuzurile inaugurate de domnia cuplului Carol II – Magda Lupescu (Wolf), a adus pe primul plan al rezistentei contra tiraniei, organizatia nationalista Garda de Fier. Påna atunci Miscarea Legionara se manifestase politic prin o sustinuta atitudine anticomunista, dublata pe antisemitism in primul rånd „pentru ca mai toti conducatorii comunisti erau evrei. Dar „spre deosebire de antisemitismul national-socialismului german, nu era motivat rasial ci cultural-national si religios”.

Foto.Carol I
 Intre national-socialism si legionarism, autorul nu descopera nicio identitate, nicio asemanare. Garda de Fier s-a nascut inaintea national-socialismului si cu totul din alte cauze. Mai mult, totalitarismul care a fost deseori reprosat Miscarii Legionare e numai consacrarea principiului de autoritate, absent in viata politica romåneasca. „Pentru cine analizeaza temeinic directivele fixate de Corneliu Codreanu, rezulta ca Miscarea nu e totalitara, ci autoritara, nu e agresiv-nationalista ci conservativ-nationala, nu extremista de dreapta ci social reformatoare. In timp ce national-socialismul s-a sprijinit in Germania, pe mica burghezie, femei si soldati, dar si pe aventurieri, – asa zisele naturi de mercenari – in spatele lui Codreanu stateau studentii, taranimea si generatia tånara a clerului si teologii”. Prigonirile si procesele impotriva Miscarii se termina toate cu intarirea ei. Atentatele puse la cale de oamenii de casa ai Elenei Lupescu sunt denuntate in timp. Incercarile Regelui de a capta tineretul in organizatia Straja Tarii esueaza, din cauza ca „ideile proaspete si naturale ale lui Codreanu gaseau mai mult rasunet in inima lui, decåt tiradele desarte ale regelui”.

Foto.Corneliu Zelea Codreanu
 Dupa victoria Garzii de Fier in alegerile din 1937, singura salvare pe care banda din fruntea tarii o mai vede, e instaurarea dictaturii absolute si savårsirea crimei din noaptea Sfåntului Andrei (uciderea lui C.Codreanu si a unui numar de legionari fruntasi, n.n.), cu participarea activa sau aprobarea tacita a intregii clase de politicieni. „Oamenii nostri politici” a spus odata C.Codreanu, „sunt fideli numai cåta vreme nu le ceri o dovada de credinta”.
 Lasånd in urma numai nenorociri, Regele asasin e fortat, doi ani mai tårziu (1940) sa plece din tara pentru a carui inflorire se straduisera cinstitii sai inaintasi, Corol I si Ferdinand I. E a cincea renuntare la tron pe care Carol II a semnat-o.
 La 30 decembrie 1947, fiul sau Mihai, ultimul rege din dinastia de Hohenzollern abdica la cererea comunistilor, semnånd urmatoarea declaratie (contra filodorma): Mihai I Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala Rege al Romåniei.
La toti de fata si viitor sanatate.
In viata Statului romån s-au produs in ultimii ani adånci prefaceri politice, economice si sociale, cari au creiat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de Stat.
Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiilor stabilite de Pactul fundamental – Constitutia Tarii – ele cerånd o grabnica si fundamentala schimbare.
In fata acestei situatiuni, in deplina intelegere cu factorii de raspundere ai Tarii, constient si de raspunderea ce-mi revine, consider ca institutia monarhica nu mai corespunde actualelor conditiuni ale vietii noastre de Stat, ea reprezentånd o piedica serioasa in calea dezvoltarii Romåniei. In consecinta, pe deplin constient de importanta actului ce fac in interesul poporului romån, ABDIC pentru mine si pentru urmasii mei de la Tron, renuntånd pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Romåniei.
Las poporului romån libertatea de a-si alege noua forma de Stat.
Dat la Bucuresti, astazi 30 Decembrie 1947. ss Mihai.
 Autorul e german si de origine nobiliara. Simpatia pe care o marturiseste mereu pentru casa de Hohenzollern izvoraste deci dintr-un dublu sentiment de solidaritate nationala si de casta. Ajungånd la sfårsitul pasionatei sale expuneri, simtul de obiectivitate il obliga insa sa constate ca bilantul domniei Hihenzollern-ilor in Romånia nu s-a soldat cu rezultate impunatoare. De ce s-a terminat era initiata de Carol II in imprejurari atåt de umilitoare? „Poate a fost de la inceput fals ca Romånii si-au adus domnitorul lor din Sigmaringen. Ar fi fost mai bine poate, daca boierii s-ar fi inteles intre ei si lasånd la o parte gelozia si discordia, ar fi ales un print din mijlocul lor” (pentru conformitate Aurel.S.Marinescu).
 Cåteva observatii.
 Insasi Declaratia de abdicare de pe tron a regelui Carol II este un model de viclenie, minciuna, demagogie, planuri ascunse. Iat-o:
Romåni, vremuri de adånca tulburare si ingrijorare trec peste scumpa mea Tara. De acum 10 ani, cånd am luat locul de adånca raspundere de a fi cårmuitorul Patriei mele, fara preget, fara odihna si cu cea mai desavårsita dragoste, m-am straduit de a face tot ce constiinta imi poruncea pentru binele Romåniei.
Azi, zile de vitregie nespusa indurereaza Tara, care se gaseste in fata unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pamånt in care am fost nascut si crescut, sa le indur, trecånd astazi fiului meu, ce stiu cåt de mult il iubiti, grele sarcini ale domniei.
Fara aceasta jertfa pentru salvarea Patriei, inalt cea mai calda rugaciune ca ea sa-i fie cåt mai folositoare. Lasånd poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toti romånii sa-l inconjoare cu cea mai calda si desavårsita credinta si dragoste, ca sa-si poata gasi in ele reazemul de care are atåta nevoie greaua-i raspundere ce de azi apasa asupra umerilor sai fragezi.
Tara mea sa fie pazita de Dumnezeul parintilor nostri, care sa-i harazeasca cu cåt mai falnic viitor. Traiasca Romånia!
6 septembrie 1940. (ss) Carol.
 Cu alte cuvinte, fiul sau scump, viitorul Rege Mihai domnea temporar, printr-o „delegatie”, ceea ce se confirma prin faptul ca in tot timpul exilului sau, fostul rege Carol, a lucrat neobosit spre a reveni pe tronul Romåniei, atåt de banos. El a cheltuit multi bani subventionånd un preot ortodox excroc din SUA, Glicherie Moraru care a infiintat o organizatie procarlista „Comitetul National al Romåniei Libere” si a editat si un ziar; a subventionat un fost diplomat falit si admirator al sau din SUA, Citta Davila care si el e creat o organizatie pro-Carol „Free Romania”. S-a intålnit cu unii cu care a avut in tara diferite „combinatii”: Leon Fischer, Radu Irimescu s.a. Dar si cu multi diplomati sovietici. Si-a oferit „ajutorul” Angliei si Statelot Unite in lupta de eliberare a Romåniei, care nu numai ca l-au refuzat dar nici nu l-au acceptat sa se stabileasca pe teritoriile lor. A avut in Mexic numeroase contacte cu ambasadorul sovietic din Mexic, C.Umanski, cu scopul unei eventuale intoarceri pe Tronul Romåniei cu ajutorul Moscovei, adica a URSS-ului cel mai mare dusman al tarii romånesti, asa cum s-a dovedit din 1918 la zi. Cåt de departe au mers promisiunile sovietice si aranjamentele lui Carol se va cunoaste numai cånd arhivele sovietice vor fi facute publice.
 In orice caz, diplomatia sovietica a avut in vedere si varianta aducerii pe tronul Romåniei a lui Carol; urma sa aleaga care dintre tata si fiu ar fi mai slugarnic, mai lichea colaborationista.
 Ca proba, simplii soldati si ofiteri sovietici, probabil cei ce apartineau serviciilor lor secrete, in inaintarea lor in Moldova in 1944, au facut propaganda in favoarea ex-regelui Carol II. De exemplu, adresa nr.5595 a Prefectului Roman catre MAI (Ministerul Afacerilor Interne), cu data de 8 mai 1944, prin care colonelul V.Maescu raporteaza pe långa binecunoscutele si obisnuitele furturi, jafuri, violuri savårsite de sovietici in judetele Iasi si Baia si un fapt deosebit: „Sovieticii fac propaganda printre locuitori contra M.S.Regelui Mihai si guvernului si le arata fotografia fostului rege Carol, spunåndu-le locuitorilor ca ei il vor aduce pe regele Carol in Romånia”.
 In adresa nr.5617 a Prefecturii judetului Roman catre MI-Cabinet, datata 8 mai 1944, raspuns la ordinul telegrafic cifrat nr.939 din 2 mai 1944, se raporteaza ceea ce au declarat romånii veniti din nordul Moldovei (militari si civili), din zona deja ocupata de bolsevici. Pe långa tot felul de samavolnicii, munca fortata, furturi, rechizitionari, jafuri, se raporteaza un fapt uluitor: „Locuitorilor li se aratau fotografiile M.S.Regelui Mihai I si ale fostului rege Carol II si erau intrebati de catre militarii sovietici care din aceste doua personaje le place mai mult. Cei care raspundeau ca Regele Mihai este regele tarii erau amenintati cu bataia, pe cånd cei care spuneau ca fostul rege Carol le place mai mult, li se raspundea haraso”, semneaza prefect – colonel V.Maescu.
 Vasile Haralambie Bårzu din satul Barbatesti, comuna Baiceni, judetul Iasi, aflat doua saptamåni sub ocupatie ruseasca a declarat la 6 mai 1944, in fata autoritatilor: „Soldatii rusi beau mult, se imbatau si ne aratau fotografia fostului rege Carol si ne spuneau despre el haraso”.
 Ion Neculai Ciobanu, din aceeasi comuna, la aceeasi data, a declarat in fata preotului: „Veneau soldatii rusi, dintre care unii stiau romåneste. Ei ne aratau fotografii de-ale MS.Regelui Mihai si ale Dlui Maresal Antonescu, pe care le zgåriau, zicånd ca le vor veni de hac. Mai ziceau ca vor izbavi Romånia care, de acum inainte va fi una cu Rusia, aratåndu-ne ca va veni fostul rege Carol al II-lea”.
 Sunt zeci de probe de acest fel care arata ca astfel se executa un sondaj primitiv printre romåni si se demonstreaza ca aceasta actiune nu era deloc intåmplatoare; fostul rege era tinut de sovietici in rezerva ca o posibila alternativa la guvernare, desigur, pe baza unei intelegeri. Deci påna acolo mergea tradarea acestui infect fost rege, care vorbea in actul abdicarii sale de „scumpa mea tara”, „binele Romåniei”, „marea mea dragoste pentru acest pamånt”, Tara mea sa fie pazita de Dumnezeu” si alte asemenea afirmatii demagogice lansate de aceasta comedie tradatoare. (Va urma)
 Aurel Sergiu Marinescu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors