Semicentenarul unei promoţi prestigioase de filologi la Cluj-Napoca

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

Semicentenarul unei promoţi prestigioase de filologi la Cluj-Napoca

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

 

Revederea la semicentenar a promoției 1967, specialitatea Limba și Literatura Română, de la Filologia clujeană a avut o semnificație cu totul specială, ca summum emoțional, provocat de bucuria de a ne întâlni voioși, sentiment încercat la unison de toți colegii prezenți. Desfășurat pe parcursul a trei zile, evenimentul a fost conceput larg și esențializant, pe măsura importanței lui unice. O întâlnire de poveste! O revedere cu multe povești! Nota comună a fost exuberanța trăirii noastre, parcă dovedindu-ne chiar nouă, ca actanți, că sufletul nu îmbătrânește în același ritm cu trupul. Adică, ceea ce am simțit este că sufletește suntem tineri, da, exact ca în anii studenției!

Și cum nimic nu este întâmplător în viață, începutul aniversării noastre semicentenare s-a petrecut la Sighetul Marmației, unde microbuzul ne-a lăsat la Memorial într-un moment de mare sărbătoare, Ziua Eroilor. Acolo am aflat că s-a temeinicit tradiția ca la acest eveniment din toate colțurile țării să sosească membri ai unor asociații care cinstesc memoria vechilor deținuți, alături de rude și prieteni ai familiilor lor. Se știe că în închisoarea de la Sighet fusese decimată elita intelectualității române și imaginea completă pe care muzeul o oferă vizitatorilor este copleșitoare cu adevărat. În interviul pe care l-am dat instantaneu unei televiziuni locale am explicat că acest muzeu care ilustrează ororile comunismului și rezistența organizată în țară și în lume împotriva lui, trebuie perceput ca un loc de pelerinaj. El se cuvine vizitat în egală măsură de români și de străinii vizitatori, întrucât aici, mai bine ca oriunde, poate fi înțeleasă tragedia țării noastre care în mod samavolnic a fost supusă comunismului de tip stalinist. Mărturiseam în fața camerei de filmat că fac parte din generațiile care au crescut odată cu instaurarea dictaturii proletare și mulțumesc lui Dumnezeu că am avut șansa să văd abolită această holeră a istoriei noastre contemporane. În muzeu am descoperit – ce surpriză! – figura unei persoane din familia mea, pe speakerul la BBC dr. Liviu Cristea, care ani la rând a transmis mesaje de îmbărbătare la emisiunilor postului românesc din Londra către românii din țară.

Evenimentul comemorativ organizat la Sighet de Ziua Eroilor s-a desfășurat în câțiva timpi distincți, pornind cu dezvelirea plăcii dedicate lui Romulus Rusan, alături de Ana Blandiana, soția lui, ctitori ai muzeului. A urmat o sesiune evocativă consacrată lui Romulus Rusan, care, plecat la Ceruri de curând, lipsea fizic, dar era simțit aproape, păstrat în amintirea celor care au avut șansa de a-l cunoaște, ca intelectual de inițiativă, scriitor, publicist și distins prieten. La Cimitirul Săracilor s-a oficiat slujba de pomenire și nu a lipsit din program o masă bogată pentru toți participanții. Ne-am propus să revenim la Sighet anual de Ziua Eroilor, aducând mai ales tineri și copii, care să afle, vizitând Memorialul, prin ce perioade tragice au trecut înaintașii noștri în istoria contemporană, drept care le datorăm toată prețuirea.

Următoarea zi a fost consacrată la Mânăstirea Nicula pomenirii celor 37 colegi plecați la Bunul Dumnezeu și a profesorilor noștri de la facultate, exact același număr de 37, printr-o coincidență de-a dreptul simbolică. A fost un moment de neuitat, căci amfiteatrul natural în care este așezată mânăstirea, atmosfera de evlavie a sălașului sfânt și slujba preoților ne-au copleșit sufletele. Cu sentimetul unei comuniuni de spirit cu poetul senator Ioan Alexandru și cu scriitorul Vasile Avram, care a murit cu 15 ani în urmă exact în această mânăstire, ne-am întors la Cluj-Napoca în preziua aniversării propriu-zise.

La Facultatea de Litere, cu grilaje metalice arcuite și cu clădiri solide, ne-am adunat în cea de-a treia zi cu mare încântare noi, absolvenții specialității Limba și literatura română de acum 50 de ani. Împlinirea acestei jumătăți de secol ne-a motivat emoția și sala Ovidiu s-a umplut de râsetele amintirilor noastre de studenție.

Nu m-aș încumeta să apreciez că noi am fost generația de aur a facultății, pentru că în fiecare promoție printr-o ierarhizare naturală se afirmă personalități creatoare, chiar de talie națională și europeană, precum scriitoarea Ana Blandiana, în cazul promoției noastre, alături de care se cuvine să așezăm alți poeți, ca Gh. Pituț, Matei Gavril, prozatori și dramaturgi ca   Mariana Vartic, Cornel Nistea, și Vasile Avram, critici și istorici literari ca Ion Vartic, Anca Sîrghie, Antonia Bodea, regizori ca Mircea Cornișteanu, cadre didactice universitare, ca Mircea Muthu, Gligor Gruiță și cercetători științifici ca Ion Cuceu, Rodica Marian, Ion Faiciuc și alții. Dar cei mai mulți colegi au fost profesori, care în sate și orașe au format generații de tineri, misiune nobilă, asumată responsabil, cu riscul de a nu fi fost retribuiți pe măsura efortului lor. Realitatea este că promoția 1967 a dat țării într-un spectru larg umanist personalități de marcă în toate domeniile în care s-au afirmat și aceasta tocmai pentru că pregătirea cu care au plecat din facultate a fost exemplară. Merită pentru aceasta să mulțumim cu toată sincera noastră recunoștință profesorilor care ne-au format. Suntem siguri că nu i-am făcut de rușine pe Liviu Rusu, și pe academicienii Emil Petrovici și Dimitrie Macrea, pe Octavian Schiau, pe Ion Vlad, Dumitru Drașoveanu și Gavril Scridon, pe Ștefan Bitan, Maria Protase, Georgeta Antonescu, Elena Dragoș, Silvia Tomuș și alții, căci la absolvire, părăsind facultatea, am dus cu noi pilda unor specialiști ai domenului absolut remarcabili, ca dascăli devotați misiunii lor didactice, în primul rând.

La semicentenar, fiecare dintre noi venea cu povestea lui, care s-ar fi cuvenit ascultată de colegi. Pot afirma cu satisfacție că m-am întors ca profesor exact în Colegiul Național „Gh. Lazăr” din Sibiu, unde fusesem liceană, iar astăzi mărturisesc studenților universității unde încă activez că am slujit învățământul românesc peste 50 de ani printr-o activitate neîntreruptă. Ca scriitor și publicist, am semnat sute de articole, studii de istorie și critică literară, reportaje și interviuri, atât în presa culturală din țară cât și din străinătate. Pe lângă activitatea la catedră, am lucrat ca autor unic ori în volume colective, ca îngrijitor de ediție sau ca prefațator la mai mult de 30 volume publicate ori cursuri universitare pentru studenți. Dar nu despre roadele scriitoricești sau cele ale carierei didactice doream să vorbesc colegilor în acest moment al raportului la semicentenar. Fiecare dintre noi a avut modul propriu de a se realiza, unul particular și inconfundabil.

IMG_3616

Prima mărturie a fost făcută de Lucia Chirmigiu-Voicu: „Să dea Dumnezeu să ne întâlnim mulți, mulți ani de acum înainte. Sunt fericită că trăiesc, sunt chiar foarte fericită că sunt în viață. Vă doresc să găsiți puterea să depășiți orice boală. Sper să fiu un exemplu. Eu am o boală absolut cumplită, care ne-a răpit mulți dintre foștii noștri colegi. Sper să o mai duc mulți ani înainte, ca să vă văd pe voi, pentru că, probabil, dragostea pentru voi și pentru tot ceea ce mă înconjoară, mă ajută să trăiesc. Vă doresc din toată inima să vă gândiți la voi. E momentul să vă gândiți și la voi, nu numai la alții”. Cutremurător de adevărat și emoționant mesajul tonic al colegei noastre, care luptă de mult timp cu o boală nemiloasă.

Eram uimită de o repetare fatidică a unei cifre, căci în sala Ovidiu ne aflam 37 colegi, după cum la Mânăstirea Nicula fuseseră pomeniți 37 profesori și tot 37 sunt absolvenții decedați din promoția noastră. Ce se cuvine făcut cât mai suntem în putere și chiar entuziaști? Cei ce scriu, să nu-și irosească niciun efort pentru a-și încheia operele. Felicia Avram, care ne-a emoționat intrând în sală cu un imens buchet de spice de grâu și maci, culeși de la Mânăstirea Nicula parcă spre a-i aduce astfel alături de noi pe colegii care nu mai sunt, rămâne pentru noi model de generos devotament prin felul cum a publicat lucrările netipărite ale soțului ei, Vasile Avram, colegul de care mă leagă neșterse amintiri la Sibiu. Misiunea promoției noastre nu se poate limita la orizontul imediatului temporal și spațial. Așa cum am relatat colegilor mei, în America an de an țin conferințe despre marii noștri scriitori, chiar și despre cei ridicați cu brio din generația noastră, precum Ioan Alexandru, spre exemplu, despre care am vorbit în anul 2016. Desigur că vor urma și alții, în conferințele mele viitoare. Am propus pentru edițiile anuale care vor urma un maraton al cărților noastre reprezentative, ca mod de a cunoaște mai bine ce a realizat fiecare dintre noi. De altfel, ca semn al generoasei camaraderii profesionale, semnalez excelenta colaborare pe care o realizez de ani buni cu Antonia Bodea, foarte aplicat critic literar, recenzent al cărților mele, și care conduce un cenaclu activ în inima Clujului. Urmărind inițiativele și realizările ei, însumate de curând într-un volum premiat, Gravuri pe obrazul clipei. Profiluri literare, consider că pasiunea pentru literatură nu are vârstă. Poetul Raul Constantinescu de la Hațeg, ținut căruia i-a închinat o monografie tocmai acum terminată, a dorit să ne citească din versurile lui, producându-ne o reală bucurie. Semnificativ mi s-a părut faptul că cei mai mulți colegi ne-au vorbit despre responsabilitatea majoră, deloc ușoară, dar și încântătoare, aceea de a fi bunici, unii chiar cu realizări excepționale, ca profesoara Ileana Jurca, al cărei nepot este olimpic internațional. Regizorul Mircea Cornișteanu, fostul director al Teatrului Național din Craiova, are cinci nepoți, trei la Londra, doi la Viena. Îi vede destul de rar. Așadar, o generație a excelenței, transmise și urmașilor. Nu au lipsit din evocările colegilor, copleșiți de amintirile studenției, nici momente de tensiune politică, soldată, ca în relatarea lui Octavian Cadia, renumit cantautor în tinerețe, cu exmatriculări din facultate și cu alte forme de prigoană ideologică aplicate nonconformiștilor.

În cuvântul meu, am mărturisit că eu consider că misiunea noastră nu s-a încheiat odată cu pensionarea, ci țin să semnalez nevoia atavică a unui ajutor cultural de care are nevoie diaspora noastră de pretutindeni, drept care în călătoriile pe care le facem în străinătate, putem susține conferințe despre scriitorii români și să încurajăm lansări de carte interesantă la cenaclurile românești care activează în străinătate. Ele se află nu oriunde, ci numai acolo unde oameni cu minți luminate reușesc să-i mobilizeze pe conaționalii noștri, anume pe cei ce simt nevoie dialogului cu literatura țării-mamă.

Am plecat de la revederea din facultate cu convingerea că, în plan creator, generația Anei Blandiana mai are multe de realizat. Chiar ei, admiratei noastre colege, i-aș putea răspunde, mai edificată ca oricând, la o întrebare pe care cândva mi-o pusese, anume „dacă ea, neavând copii biologici, oare poate să considere că volumele pe care le creează cu atâta efort ar conta ca niște prunci?” Acum, când Ana Blandiana a scris 45 de cărți, eu socotesc că este cea mai dăruită de Dumnezeu dintre noi, toți colegii ei de facultate. După o întreagă viață în care nu avusese nicio altă prioritate în fața creației, ea este cea mai bogată dintre noi, devenind nu doar emblema promoției 1967, ci și o voce a țării noastre ascultată în lumea întreagă. Totuși, nu despre propria creație avea să ne vorbească poeta, ci din mărturisirea Anei a reieșit că după decesul soțului ei, singura preocupare a fost să selecteze din textele lui rămase nepublicate, cu care a pregătit pentru lansare, la o librărie centrală din Cluj, cartea Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, eveniment la care am participat cu mare interes cei mai mulți dintre colegi.

Era un mod de a închide simbolic un circuit al evenimentului nostru aniversar, atât de solid ancorat în ritmul vieții culturale actuale, căci noua carte ilustra felul cum s-a înfăptuit „minunea” de la Sighet, Memorialul care a animat viața orașului de pe Tisa. Și acest Memorial este unul dintre copiii miraculoși ai scriitorilor Ana Blandiana și Romulus Rusan. Convinsă că mai presus de toate creația perenizează, Ana Blandiana spunea, parcă spre a ne îndemna la meditație și la faptă: „Deci, nu există dispariție totală. Cei care nu mai sunt continuă să existe în măsura în care noi ne gândim la ei”. Ce altceva am făcut noi, ca profesori sau ca istorici literari, decât „să ne gândim” activ la mânuitorii de geniu ai condeiului?

Ştefan Străjeri – promotorul de valori şi tradiţii naţionale româneşti

Autor: Galina Martea

Este un proverb „sângele apă nu se face!”. În consecinţă, oriunde nu s-ar afla omul pe acest pământ, oricum rădăcinile îşi simt mereu originea. Aceasta este o realitate care există independent de orice lucru şi nu poate fi înlocuită sau remodelată cu nimic în astă lume. Provenienţa, prin naştere, îşi urmează existenţa în mod autonom, fiind liberă în decizii. Astfel, omul devine dependent de rădăcinile sale, purtându-le mereu cu sine până la ultima suflare. Deci, cât omul nu ar călători prin lume, cât de mult nu s-ar îndepărta de ţara natală, oricum sufletul acestuia se regăseşte necontenit prin procesele afective umane, prin procesele care exprimă sentimente/credinţă/devotament faţă de propria origine/naţiune. În asa mod, prin procesele afective se regăseşte nemijlocit fiinta umană care dă viaţă şi continuitate existenţei. Într-un asemenea proces real se regăseşte omul şi scriitorul Ştefan Străjeri care îşi menţine cu demnitate existenţa prin valorile identitare ale originii.

Scriitorul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fiind parte componentă a naţiunii române (născut în România, Bucovina, judeţul Suceava, satul Pojorâta), este acea expresie în existenţa umană care, prin sentimente autentice, demonstrează atitudinea sa creştinească şi civilizată față de propriul popor şi ţara de origine. Plecat departe de meleagurile natale (Statele Unite ale Americii) Domnia Sa este maestrul care cu multă inteligenţă/înţelepciune/dragoste şi bunătate sufletească ştie cum să promoveze prin lume valorile naţiunii române; ştie cum să păstreze dorul de ţărâna natală şi casa părintească; ştie cum să transmită mesajul identitar prin vibraţiile sufletului iubitor de valori şi tradiţii naţionale. Fiind persoana cu o cultură aparte, cu sentimente curate şi pline de tandreţe/nobleţe faţă de poporul român, propriul popor, dl Ştefan Străjeri a conştientizat în modul cel mai uman care sunt valorile prioritare în existenţa omului din acest univers. Astfel, Domnia sa, prin inteligenţa şi cultura ereditară, a reuşit, în timp, să realizeze acţiuni de preţ care, la rândul lor, au promovat cultura şi nivelul de dezvoltare a poporului român în spaţiul universal, totodată, promovându-se pe sine ca personalitate şi identitate integră în viaţa socială, culturală şi creativă. Deloc uşor de a te promova în această viaţă pe meleaguri străine, dânsul a reuşit să obţină şi să cuprindă acele acţiuni cu efecte pozitive care i-au creat o existenţă decentă, având la bază o activitate spirituală distinsă care-l stimulează şi îl motivează continuu. Toate acestea s-au obţinut prin muncă asiduă şi devotament real faţă de valorile naţionale/intelectuale/individuale, fundamentate pe un comportament uman adecvat. Fiind stabilit cu traiul în SUA, statul Michigan, Ştefan Străjeri, prin intelectul său, s-a implicat în jurnalism (necătând la faptul că este licenţiat în economie şi cu studii postuniversitare de masterat în domeniul auditului şi managementului contabil), astfel preluând activitatea de editor al ziarului “Curentul Internaţional”. Între timp, devine un bun organizator de manifestări culturale româneşti şi anume: de a sărbatori anual Ziua Naţională a României de 1 decembrie la Detroit, SUA, cu începere din 2008. Este membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi membru fondator al Asociatiei Jurnalistilor Romani din America de Nord (NARPA – North-American Romanian Press Association). Nemijlocit, este parte componentă printre membrii fondatori ai Forumului Românilor de Pretutindeni ale cărui baze au fost puse la Câmpul Românesc de la Hamilton, Canada, 14 iulie 2011. Rezultat al acestora, în 2006 din partea postului de radio “Vocea Basarabiei” din Chişinău i se decernează Premiul de Excelenţă pentru promovarea românismului. Iar în mai 2011 la Gala Celebrităţilor Româno-Americane i se înmânează o Diplomă de apreciere, acţiune organizată la Las Vegas de Consulatul Onorific al României în Las Vegas împreună cu postul de televiziune TVR Internaţional. În acelaşi timp, Ştefan Străjeri este un publicist activ cu lucrări de istorie şi despre românii imigraţi în SUA şi, nu în ultimul rând, este autorul inegalabilei şi valoroasei monografii “Românii americani de la Marile Lacuri”.

Coperta2

 

Monografia “Românii americani de la Marile Lacuri” (autor Ştefan Străjeri, Editura Anamarol, Bucureşti, 2014, pagini 600), cu o prefaţă de Anca Sirghie (prof. univ. dr., Universitarea Alma Mater Sibiu, România), este o lucrare cu cele mai speciale efecte în evoluţia umană şi anume: despre valoarea şi importanţa unui popor stabilit pe meleaguri străine. Prin intermediul acestei monografii, realizată cu multă capacitate de Ştefan Străjeri, aflăm adevărul ce reliefează şi demonstrează, cu certitudine, nivelul de inteligenţă şi cultură a naţiunii române care este capabilă de lucruri frumoase şi nobile. Respectiv, se conturează latura despre acţiunile exercitate şi modul de comportare în viaţa socială a diasporei române, ca factor migrator aflat în afara graniţelor ţării de origine, care s-a identificat de a fi exemplară cu adevărat în fapte, totodată, fiind capabilă de a promova valorile naţionale româneşti la cel mai înalt   nivel. La acest capitol, Ştefan Străjeri vine cu un şir de argumente care demonstrează prin fapte reale atât identitatea poporului român, ca factor pozitiv în existenţă, cât şi capacitatea intelectuală a naţiunii române, ca factor în evoluţie. Argumentele prezente în lucrare sunt fundamentate pe fenomene reale şi anume: prezenţa comunităţii româneşti în statul american Michigan mai mult de peste o sută de ani. Aici autorul spune cu încredere, că pe parcursul unui secol diaspora română s-a prezentat în statul Michigan, SUA, ca o comunitate demnă şi integră de a fi, astfel contribuind esenţial în dezvoltarea diverselor domenii de activitate din acest stat, în acelaşi timp, promovând cultura şi valorile naţionale româneşti. Autorul concretizează în nenumărate rânduri, că majoritatea românilor nu numai că au muncit cu onestitate în diverse sectoare ale economiei naţionale americane, dar, în mod onorabil, au realizat activităţi care au încurajat şi promovat viaţa românilor din zonă. Începând cu anul 1904, intelectualitatea şi oamenii dornici de valori spirituale organizează sistematic activităţi culturale cu caracter naţional românesc, în aşa mod, păstrând şi ocrotind cu credinţă tradiţiile naţionale pentru a fi transmise din generaţie în generaţie, indiferent de faptul ca sunt pe meleaguri străine. Astfel, unitatea naţiunii române este bine integrată spiritual în SUA, având la bază cultura, obiceiurile şi credinţa proprie natională. Monografia respectivă, fiind cu adevărat de o valoare exceptională, cuprinde şase capitole prin care sunt descrise minuţios şi cu multă atenţie procesele despre migraţia românilor în Statele Unite ale Americii, inclusiv în statul Michigan; procesul de existenţă şi istoria comunităţilor româneşti, inclusiv instituţiile creştinismului (bisericile şi mănăstirile româneşti); activitatea culturală, socială şi ştiinţifică a românilor din diasporă (societăţi ştiinţifice, culturale, mass-media, religioase, etc.); şi, nu în ultimul rând, despre geografia şi istoria statului Michigan, ca element component în existenţa acestora. Nemijlocit, un capitol aparte îl ocupă în lucrare activitatea şi acţiunile întreprinse de pătura cea mai reprezentativă a comunităţii româneşti, şi anume: despre personalităţi marcante din viaţa socială care s-au evidenţiat cu merite deosebite prin artă, cultură, creaţie, ştiinţă, etc. Dintre aceştea sunt actori, scriitori, pictori şi savanţi cu renume de origine română care au contribuit enorm la dezvoltarea şi promovarea culturii naţionale în spaţiul american. Printre ei, convingător, este şi contribuţia dlui Ştefan Străjeri care valorizează la cel mai înalt nivel identitatea poporului român în S.U.A. şi, în special, în statul Michigan. Referitor la aceasta, în prefaţa cărţii, doamna Anca Sirghie (prof. univ, dr., Universitatea Alma Mater din Sibiu) ne concretizează următoarele: “Citind cartea cu un titlul inspirat, Românii Americani de la Marile Lacuri, a lui Ştefan Străjeri şi cu documentatul comentariu privind activitatea organizaţiilor, a presei româneşti şi a instituţiilor religioase ce poartă semnele identităţii noastre naţionale, a personalităţilor care s-au remarcat de-a lungul deceniilor, totul raportat la istoria generală a Americii de Nord, rămâi uimit, gândind la efortul de Sisif al celui care a agonisit atâtea date, cu constiinţă că un asemenea studiu monografic va dăinui peste timp ca o carte de vizită onorantă pentru întreaga comunitate a românilor. Şi nu mă refer numai la românii americani despre care dorise să scrie economistul publicist Ştefan Străjeri în monografia lui, ci şi la cei din ţară care în egală măsură au multe, foarte multe noutăţi de aflat şi de înţeles din cartea aceasta”. Totodată, dna Anca Sirghie mai spune: “Între atâtea volume editate azi, monografia comunităţii românilor americani din Michigan, scrisă de Ştefan Străjeri, este, cu certitudine, o carte-eveniment. O carte dorită, o carte necesară…”.

Scriitorul, economistul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fire de o sensibilitate rară şi mărinimoasă, cucereşte în permanenţă publicul român din diasporă, şi nu numai, prin acţiuni şi creaţii care promovează cu mândrie importanţa şi rolul naţiunii române în cultura şi viaţa universală. Astfel, evenimentele organizate în statul Michigan, nemijlocit prin Societatea Culturală Româno-Americană „Avram Iancu” (fondator Ştefan Străjeri), sunt ca un mijloc de intersecţie culturală dintre spiritul românesc cu spiritul american, care, în rezultat, formează câmpul magnetic al spiritualităţii dintre popoare. În respectivul proces al valorilor spirituale, în special al valorilor spirituale româneşti, rolul distins, cu siguranţă, îl ocupă şi dl Ştefan Străjeri, fiind maestrul ce conştientizează şi reglează corect comunicarea dintre viaţă-existenţă-cultură-identitate naţională. Cred, că poporul român trebuie să fie mândru de faptul că printre ei se regăseşte o asemenea personalitate precum Ştefan Străjeri – omul care nu-şi uită ţara natală, indiferent de faptul unde nu s-ar afla pe acest pământ.

(Galina Martea, dr., academician de onoare al învăţământului universitar din R.Moldova, scriitoare, poetă)

G.Martea,foto 45,ag,jpeg

Foto. Galina Martea

Din saga unui remarcabil român canadian

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2017

Din saga unui remarcabil român canadian

Autor interviu: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Dacă vă uitaţi în „Larousse” ori în „Robert”, fizicianului român Wladimir Paskievici, stabilit din 1959 în Canada, îi veți găsi un strămoş feldmareşal rus, (1782-1856), distins în luptele cu francezii, cu turcii, la Braila. Cu așa o ascendență, ar fi fost mare păcat, ca Wladimir să nu pășească falnic prin viață, mai ales că destinul l-a purtat din România, părăsită în 1947, puțin înaintea alungării Regelui Mihai, spre Italia și de acolo în Argentina. Pentru studii specializate în domeniul fizicii nucleare, a ales Franța, unde a obţinut un doctorat în 1957, iar oportunitatea de a fi aproape de mama sa, ajunsă în Canada, l-a dus pe el și pe soția lui, franțuzoaica Suzanne, spre Montreal unde avea loc, în 1958, un congres de fizicǎ nuclearǎ. Acolo a fost angajat ca profesor la Şcoala Politehnică în 1959, simțindu-se primit bine.

„Wladimir a avut o viaţă fabuloasă!” suna exclamația Mihaelei Pasat, profesor la Universitatea din Timișoara, care ne-a făcut legătura și l-a surprins pe fizicianul Paskievici cu afirmația că noi două suntem prietene… de 60 de ani. Or, prietenul prietenei mele îmi este prieten! Eram la fel de dornici să ne întâlnim, după ce fiecare dintre noi culesese informații despre celălalt, spre a face mai interesantă conversația, pe care ab initio eram deciși să o și publicăm.

Nu mi-a fost deloc greu să-l recunosc pe Wladimir apărând jovial, suplu, cu o privire tinerească la cei peste 85 de ani ai săi. El a venit la Cenaclul „M. Eminescu” din Montreal, unde fusesem invitată la reuniunea din 16 martie 2017, desfășurată la Centrul cultural multinațional din Côte-des-Neiges. Aduceam cu mine noua carte „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”, 2016 și un film „Amintiri despre Lucian Blaga”, partea a 2-a, proaspăt realizat. Moderatorul seratei a fost scriitorul Leonard Ionuț Voicu, președintele Cenaclului, care îmi făcuse invitația, drept care țin să-i mulțumesc și pe această cale.

Decum ne-am eliberat, dialogul și-a urmat cursul firesc.

 

-Anca Sîrghie: Ați realizat la postul Nașul Tv Canada în ultimele 3 luni 6 emisiuni O viață într-o oră cu inteligenta doamnă redactor Felicia Popa. Sunt încântată să vă mărturisesc că ați strălucit povestindu-vă saga unei vieți de profesor universitar emerit în domeniul energiei nucleare. Aș împărți evoluția dumneavoastră în anii dinainte de stabilirea în Lumea Nouă și în perioada de după 1959 cu experiența universitară canadiană. S-o pornim de pe… linia mediană. Care sunt primele impresii pe care vi le-a făcut Canada?

-Wladimir Paskievici: Când m-am apropiat prima dată de Canada, din avion nu vedeam nimic fertil, doar munți și lacuri. Am coborât în plină vară din avion la Montreal, unde mama și soțul ei m-au condus pe străzi largi, cu multe benzinării și mașini de prost gust, pe lângă magazine oribile din bulevardele St. Laurent și Ste. Catherine. Veneam din Europa, în special din Milano, unde femeile erau elegante, magazinele de blănuri străluceau, luxul era la el acasă. La Montreal vedeam bărbați în negru și femei în alb, adică erau mulți seminarişti și preoți, pe de o parte şi surori, pe de altǎ parte, într-o țară dominată de biserică. Autoritatea religioasă era suverană, dominând viața politică, școlile, mai ales spitalele, într-o vreme când nu existau asigurări medicale.

wladimirjpg

Foto. Wladimir Paskievici

-A.S.: Eu vin acum din România, unde avem o tradiție religioasă temeinică în istorie, nu? Totuși, consider că noi doi ne deosebim prin faptul că dumneavoastră ați plecat din țară înainte de impunerea ideologiei comuniste care era profund ateistă. În schimb, generația mea a trăit toate contorsionările provocate de dictatura proletariatului, care ne-a opturat dreptul la gândire liberă și la credință religioasă. Despre aberațiile la care s-a ajuns în școala și în viața socială din România unei jumătăți de secol socialist vom vorbi altădată, căci este o temă greu de epuizat. Cum ați resimțit dumneavoastră personal la Montreal prin anii ’60 acea dictatură a religiei, de care vorbiți?

-W.P.: Am fost numit profesor la Universitatea din Montreal, unde la prima petrecere colegială mi s-a pus întrebarea „Ce religie ai?” Am răspuns că părinții mei sunt ortodocși, dar că în Argentina dădusem examen de catolicism. Rectorul, Monseigneurul Lussier, care era preot catolic, mi-a mărturisit că sunt între primii necatolici angajați în Universitate. Observația aceasta îmi semnala o mentalitate și o stare de lucruri cu totul specifică societății canadiene franceze. După mai mulți ani, un student al meu termina facultatea și l-am sfătuit să continue studiul ingineriei nucleare cu un masterat. Mi-a răspuns că părinții lui se opuneau unui asemenea proiect de viitor pentru că preotul la biserică le spusese că știința este opera diavolului. Mi-a trebuit o adevărată strategie, când i-am întâlnit pe acei părinți să-i conving că, după ce băiatul lor va termina și doctoratul, va deveni coleg cu mine la catedră, ceea ce s-a și întâmplat. Așadar, era o problemă de filozofie, un mod de viață în Quebecul acelei perioade, când societatea era în alb și în negru. Preoții conduceau învățământul, colegiile erau religioase, multe localități şi strǎzi aveau nume de sfinți. În viața politică domina un partid conservator, iar la biserică preotul le spunea credincioșilor că cerul este albastru și iadul este roșu, dirijându-i prin cele două culori din alegerile apropiate spre cel ce trebuia să câștige, albastrul fiind culoarea partidului conservator, roşul fiind cea a partidului liberal.

-A.S.: Cum ați înțeles dumneavoastră, ca universitar prestigios, cu o formație profesională solidă, cu care ați venit din universitatea franceză, să vă implicați în viața orașului?

-W.P.: Ca profesori universitari, noi eram solicitați să propunem niște teme, colectate de un organism de popularizarea culturii la liceele din oraș. Eu, cu subiecte de fizică modernă, nucleară, cu teoria relativității, și un coleg, care preda biologie și prezenta teorii cu extratereștri, eram cei mai căutați. Niciodată nu știam exact cum este publicul la care urma să vorbesc. După fiecare conferință mi se puneau întrebări și nu plecam decât după ce se terminau toate întrebările, uneori întregul dialog cu liceeni și profesorii lor durând un ceas. La un liceu unde sala fusese plină de tineri îmbrăcați în negru, eu le-am vorbit de fizica modernă, un subiect incitant, presărat cu istorie, cu anecdote. La momentul întrebărilor, văd că se ridică un seminarist care mă privise tot timpul cu o anumită răceală neîncrezătoare. S-a ridicat să-mi spună că cele prezentate de mine erau în contradicție cu ce învățau elevii în acel liceu. Îl contrazisesem pe Sf. Toma! Ce să-i răspund? Spre uluirea întregii săli, am afirmat că “Sf. Toma este depășit.” M-am grăbit să adaug că tot depășit este Newton, la fel ca Einstein. Aceasta este legea progresului. Şi cǎ e bine să fie aşa, pentru cǎ va mai rǎmâne ceva de descoperit! Publicul a aplaudat. Era prima dată când cineva îndrăznise să afirme că “Sf. Toma este deposit”. Așteptam ca profesorii să nu suporte un asemenea afront, dar la plecare ei mi-au pus întrebarea: “Vii și anul viitor?”

-A.S.: Vă mărturisesc că nicăieri în Canada nu mă simt atât de bine ca în orașul Montreal, unde engleza este dublată cu brio de limba franceză, rostită – este drept – cu accente specifice Quebecului. Dumneavoastră ați fost un martor al devenirii orașului Montreal. Cum s-a metamorfozat el, ca să devină din orașul provincial anost al anilor ‘60 cea mai europeană metropolă a Canadei de acum?

-W.P.: Soarta a făcut din mine un spectator privilegiat al unei perioade cu totul deosebite din istoria Quebecului. Orașul Montreal s-a modernizat în perioada 1960-1980, când a avut o dezvoltare excepțională. Societatea cerea schimbare. Școlile, fie catolice, fie protestante, au început să aibă directori laici, se modernizau ca spirit. Cardinalul s-a retras, ca să nu se declanșeze o luptă cu efecte nefaste. Primarul Jean Drapeau a curățat afacerile canadiene de mafioții americani. Atunci s-au construit Bulevardul Metropolitan, Metroul și clădirea Expoziției din 1967, care a galvanizat energiile orașului și ale întreprinderilor independente. Au fost cinci ani în care orașul s-a transformat într-un gigantic șantier, unde s-au ridicat blocuri de locuințe, edificii pentru birouri, hoteluri moderne, insule artificiale pe fluviu, magazine de lux. A urmat complexul unde în 1976 gimnasta româncă Nadia Comăneci a dobândit uimitoarea ei victorie sportivă, cu care noi ne-am mândrit. Canada însăși ieșea dintr-un con de umbră și se făcea cunoscută, devenind mai vizibilă. Este adevărat că politica de imigrare încurajase popularea Vestului, nicidecum partea atlantică a țării, dar Quebecul avea personalitatea și modul lui particular de evoluție.

-A.S.: În popasurile mele aici, am observat că la Montreal comunitatea română este cea mai productivă cultural, ca și când mai fiecare membru al ei, prezent în Cenaclul “M. Eminescu”, este talentat, fie literar, fie ca pictor, ori manifestându-se chiar în amândouă domeniile. Am citit cu interes cartea dumneavoastră L’Arc en ciel de ma vie, care m-a ajutat să înțeleg ce personalitate fascinantă aveți. Cum s-a constituit comunitatea română din Montreal?

-W.P.: Primul val de imigraţi a sosit în Canada prin anii 1900, dar după Primul Război Mondial trăiau aici nu mai mult de 1000 de români. De ce doar atâția? Pentru că nu aveau de ce să vină. În Quebec începând de prin 1950 a sosit al doilea val de români, cei ieșiți deja din țară, ca medicul Sorin Sonea, care se specializase în microbiologie la Institutul Pasteur din Paris și a slujit Facultatea de Medicină din Montreal timp de 40 de ani. A avut o viață matusalemică, el murind la 96 de ani. Cu același vapor soseau alături de medicul Sonea și alți intelectuali români bine pregătiți, dintre care unii studiaseră în Germania. Dar în timp ce inginerii erau ușor angajați, medicii nu. Totuși, profesorul universitar emerit Sonea a fost medic remarcabil, a făcut cercetǎri în structura geneticǎ a bacteriilor, a ținut cursuri la facultate, devenind o celebritate. Avocatul Nicu Mateescu-Matte împreună cu soția sa, Monica Matte, au devenit vedete naţionale. Preotul dr. Petre Popescu a edificat noul lăcaş al Bisericii Sf. Vestire, care pe atunci era singura biserică românească, pe când astăzi sunt în orașul nostru vreo 14 biserici ortodoxe. Aceasta, pentru că numărul imigranților români a crescut considerabil.

Doctorul Jean Țăranu a avut inițiativa organizării în 1954 a primei asociații române din Canada, ARC. Interesantă este și o altă personalitate, inginerul Mitescu, fost vicepreședinte la Compania de petrol Petrofina, ceea ce dovedea că avea un înat nivel de intelectualitate, era plasat bine în societate, era capabil să comunice cu autoritățile, iar soția sa, doamna Dany, o adevărată enciclopedie, ajuta românii să se descurce. Comunitatea s-a strâns în jurul bisericii, preotul fiind un portparol în lupta anticomunistă. Cum acest grup devenise puternic, autoritățile din țară au trimis agenți care s-au infiltrat, dezbinându-ne. S-au produs astfel două fracturi, una între religioși și laici, alta între anticomuniști și comuniști. Doctorul Țăranu organiza evenimente culturale. Dar unde, în biserică sau în afara ei? Conducerea era disputată între preot și doctorul inițiator. Noul venit avea de ales, să treacă de o parte sau de cealaltă ori să rămână la mijloc. Pe măsură ce veneau noi imigranți români, din cel de al treilea val, cel de dupǎ Revoluţie, fracturile s-au accentuat, apărând noi biserici, alte asociații, societatea românească fiind transformată astăzi într-un mozaic caledoscopic. Animozitățile au devenit dramatice, la un moment dat preotul Popescu fiind bătut în cap, apoi îngrijit tocmai de dr. Sonea. O comunitate nu poate fi puternică fără unire. Deci, nu mai putem prezenta un front comun în dialogurile noastre cu autoritǎţile locale.

-A.S.: Am găsit sloganul “Să fim uniți!“ la emisiunea Nașul Tv Canada, ca dovadă că perspectiva nu este a fracturărilor pătimașe, așa cum în plan literar s-a produs acum vreo 9 ani când militarul de profesie Adrian Erbiceanu s-a separat de Societatea Canadiană a Scriitorilor Români, care avea abia 8 ani de activitate, ea fiind condusă de Alex Cetățeanu, inginer de profesie, dar poet, prozator, eseist, editor și redactorul revistei “Destine Literare”, deschisă mânuitorilor de condei din lumea întreagă. Astfel s-a constituit Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. Ambii conducători au preocupări literare, dar scriitorii români la Montreal sunt aceiași, iar dezbinarea nu le aduce niciun avantaj în plan creator. Înțeleg că în frumosul dumneavoastră oraș sunt 3 cenacluri în limba română. Mă întreb dacă nu ar fi benefică o unire a lor, astfel ca cenaclul românesc să devină mai puternic și mai valoros. Întorcându-ne la firul principal al dialogului nostru, v-aș întreba: Ce s-a întâmplat în plan universitar începând de la mijlocul secolului trecut?

-W.P.: În anii’50, Quebecul era foarte înapoiat etnic şi cultural față de România și față de Europa, în general. Când am ajuns aici, Școala Politehnică era tradiţionalǎ, având profesori buni care 9 luni propuneau cursuri, ca ingineri clasici, adică ei dădeau rețete pentru construirea de clǎdiri, poduri, mine etc. În celelalte 2-3 luni, ei activau în birouri de ingineri. În general, când am intrat eu în Universitate, nu se fǎceau cercetǎri, cu excepţia câtorva profesori în domeniul hidraulicii, al rezistenţei materialelor, al metalurgiei şi al geologiei, în care se făceau primii pași, eu venind ca al cincilea cercetător, anume în fizică nucleară. Era foarte puțin! Se simțea nevoia inovării. Programele de învățământ se cereau schimbate, era necesară o adevǎratǎ revoluție, așa că au fost angajați ingineri tineri pentru noi profiluri. Am lansat Ingineria nucleară în anul 1967, în cadrul departamentului de inginerie fizicǎ, de care ne-am separat dupǎ aceea, iar în 1970 am înființat Institutul de Energie Nucleară care oferea întâi un masterat, apoi un doctorat. Aveam studenţi din lumea întreagǎ şi absolvenţii noştri au fost toţi angajaţi de industriile şi de organismele lucrând în domeniul nuclear.

Colaboram cu Franţa, China, Mexic, atrǎgând studenți care se specializau la noi în tehnologia canadianǎ. În cadrul Institutului,   am dat cursuri de fizica reactoarelor, de controlul reactoarelor şi de aspectele de securitate. În domeniul cercetǎrilor, m-am specializat în riscurile asociate producţiei de energie nuclearǎ. Marea satisfacţie din acea fazǎ a vieţii mele profesionale a rǎmas faptul cǎ Institutul de inginerie nuclearǎ de la Şcoala Politehnicǎ din Montreal funcţioneazǎ şi e recunoscut şi azi în lumea întreagǎ.

-A.S.: Dupǎ ce aţi creat şi dezvoltat ingineria nuclearǎ, aţi intrat în administraţie…Cum au decurs lucrurile?

-W.P.: Într-adevǎr, în anul 1982 am fost ales sǎ conduc Direcţia de Cercetǎri a Şcolii Politehnice, la care s-a adǎugat, în 1985, Direcţia Studiilor Avansate. În Direcția de Cercetări, aveam ca mandat dezvoltarea tuturor cercetărilor din Politehnică; în Direcția de Studii Avansate răspundeam de dezvoltarea tuturor programelor de masterat și de doctorat. În plus, aveam și responsabilitatea legăturilor cu industria, pentru realizarea unei strânse colaborări cu aceasta – la toate nivelurile imaginabile. Din aceastǎ perioadǎ intensă și fecundǎ, aş vrea sǎ precizez numai trei lucruri. Întâi, cǎ am promovat cercetǎrile în domeniul prioritar al ingineriei materialelor şi al ingineriei informaticii. Apoi, cǎ am promovat studiile de doctorat. În sfârşit, cǎ am creat proiecte comune cu industria în materie de formaţie, de cercetǎri şi de inovaţie. Menţionez, în trecere, cǎ marile şcoli de inginerie din Franţa nu acordau în acea epocǎ doctorate, nici chiar masterate, şi cǎ nu întreţineau legǎturi cu industria… Pentru a pune în aplicaţie acest program ambiţios, dispuneam de un fond discreţionar ce a atins cu timpul un milion de dolari – practic egal cu cel disponibil în întreaga Universitate din Montreal – care provenea la început numai din surplusurile acumulate de instituţie, iar apoi şi din fonduri guvernamentale; acestea erau în funcţie de mǎrirea numǎrului de înscrişi şi de nivelul la care se înscriau (licenţǎ, masterat sau doctorat). Lor li se adăugau sume din subvenţii instituţionale acordate de organisme federale sau provinciale, şi din contractele cu industria. Acest fond discreţionar l-am întrebuinţat pentru a crea grupuri sau centre de cercetǎri, pentru angajarea cercetǎtorilor, specialişti cu doctorat care sprijineau cercetǎrile corpului didactic, pentru burse acordate studenţilor, pentru angajarea de tehnicieni specializaţi şi pentru cheltuielile de infrastructurǎ. Şi, ca suport administrativ, aveam sub conducerea mea cca. 20 de persoane care mǎ secondau.

-A.S.: Apreciez logica practică a distribuirii banilor alocați cercetării, căci mărturisirea dumneavoastră ar putea să dea de gândit colegilor mei din Universitatea sibiană, unde sunt la ora aceasta încă multe de clarificat în domeniul respectiv. M-aș bucura să concretizați relatarea dumneavoastră.

-W.P: În Canada, profesorii nou angajaţi primesc practic automat o anumitǎ sumǎ de bani pentru cercetǎrile lor, pe o duratǎ de trei ani de zile. Dacǎ sunt performanţi, primesc apoi, prin concurs, sume mai importante. Rolul meu era tocmai sǎ-i ajut sǎ fie performanţi. De fapt, acționam ca o “pompǎ virtuoasǎ”: cu cât profesorii erau mai performanţi, cu atât obţineau mai multe fonduri pentru cercetǎri, sume cu care puteau atrage mai mulţi studenți. Cu cât instituţia obţinea mai multe fonduri, cu atât fondul meu discreţionar creştea, etc. Şi la fel cu sumele obţinute prin contracte. Vǎ dau acum câteva cifre pentru a vǎ arǎta progresul Şcolii Politehnice în perioada 1980-1990. În anul 1982, când am preluat Direcţia de Cercetǎri, Şcoala Politehnicǎ a acordat 6 doctorate; în 1990, anul în care am ieşit la pensie, se acordau 45! Subvenţiile şi contractele au trecut în aceşti 8 ani, de la cca. 6 milioane la 16 milioane de dolari canadieni! Dar cea mai mare satisfacţie a mea a fost când, în urma unui studiu comparativ asupra tuturor universitǎţilor canadiene, Consiliul ştiinţific al Canadei a desemnat Şcoala Politehnicǎ din Montreal ca universitatea tehnologicǎ cel mai bine pregǎtitǎ sǎ înfrunte problemele societǎţii de mâine.

-A.S.: Ceea ce ați făcut dumneavoastră, stimate domnule profesor, a fost o muncă de pionier ca cercetător în energia nuclearǎ şi o activitate de innovator în domeniul cercetǎrii instituţionale. Imi amintesc de o vizită făcută în 1970 într-o fabrică din Zurich, unde elvețienii ne-au demonstrat că 60% din spațiul acelei întreprinderi era ocupat de cercetare și doar 40% era destinat producției. Eram uluită, dat fiind faptul că pe atunci în România soarta cercetării era cea din comedia satirică Mielul turbat de Aurel Baranga, care imagina pe inovatorul Spiridon Biserică, preocupat să îmbunătățească cheia franceză, dar era împiedecat de birocrație să o aplice. Vă dați seama ce simțeam când mi se relata că în America inovatorii sunt plătiți în centre de cercetare ani buni numai ca să le vină idei noi, care să sporească productivitatea. Este exact ceea ce ați augmentat dumneavoastră acum. Așa mi-a răspuns și ghidul nostru la uzinele din Zurich, anume că degeaba încerci să produci mult, dacă alții au rezultate mai bune pe bază de inovații și obțin produse mai ieftine, superioare calitativ. Era greu de înțeles în socialism acest principiu de bază al eficienței tehnice în producția industrială. Ce satisfacții ați avut ca director al Institutului de Energie Nucleară?

-W.P.: Roland Doré, directorul Şcolii Politehnice şi prefațatorul cărții mele La volonte de partir, în care eu dezvolt partea profesională a vieții mele, a subliniat toate trăsăturile principale ale personalității mele și a evidențiat contribuția adusă la Politehnicǎ. În domeniul energiei nucleare, am reuşit, cu echipa mea, sǎ achiziţionǎm un reactor nuclear care – în parantezǎ, zicând – este condus astăzi de o româncă. De asemeni, devenisem consultant pe Quebec și pe Ontario, fapt care – tot în parantezǎ – m-a ajutat să cumpăr un apartament la Nisa, pe Coasta de Azur a Franței, unde după pensionare ne duceam de douǎ ori pe an câte trei luni de fiecare dată și unde mi-am scris memoriile. De acolo, ne-am plimbat în toatǎ Europa, de la Gibraltar la Istanbul şi din valea Moselei în Germania la Taormina în Sicilia. În afarǎ de pasiunea ce o aveam în a îndeplini cele propuse, secretul succesului meu a constat în temeinicia familiei pe care mi-am făcut-o.

-A.S.: Iată că este timpul să părăsim profesia atât de interesantă în rodnicie a fizicianului Wladimir Paskievici, ca să vă rog să trecem la viața de familie.

-W.P.: Pe Suzanne am cunoscut-o în 1955 la Strasburg și în următorii doi ani am avut un voiaj de prenuntă, plimbându-ne cu trenul în cele mai splendide locuri ale Italiei, vizitând Florența, Veneția, Roma şi Napoli, locuri din care păstrez amintiri neșterse. Ajunși la Napoli, am urcat pe craterul vulcanului Vezuviu, iar, când am poposit la Pompei, am constatat că era închis în ziua respectivă. Suzanne, cu îndârjirea ei de franțuzoaică, nu concepea “că există ceva ce nu se poate”, așa că ne-am strecurat printr-o deschidere ascunsǎ și o zi întreagă am vizitat netulburați acel oraș antic extaordinar. Ce frumoase erau vremurile tinereții noastre, când am văzut Alsacia şi Elveţia călătorind pe un scuter!

-A.S.: Rămâne ca pentru apogeul care este finalul dialogului nostru să-mi povestiți ceva despre viața personală a dumneavoastră, unde ați avut parte de împliniri strălucite, din câte ați relatat la emisiunile de la Nașul Tv Canada. Mi-a rămas ideea că în absolut toate manifestările științifice la care ați fost invitat în străinătate, Suzanne v-a însoțit. Dar nu ar fi lipsit de interes să știm ce v-a adus nou anotimpul de după pensionare în comunitatea românească montrealeză.

-W.P.: Vă voi spune doar două cuvinte despre implicarea mea în sânul comunitǎţii române din Montreal, dupǎ ce am ieşit la pensie în 1990. Câţiva ani de zile am fost foarte activ, inclusiv preşedinte al asociaţiei Mouvement de Solidarité Québec Roumanie care ajuta noii veniţi sǎ se integreze cât mai bine în societatea canadianǎ. Apoi am ținut o serie de conferinţe cu scopul de a reabilita memoria scriitorului român Vintilǎ Horia, pe nedrept ostracizat, căci timp de 5 ani la Buenos Aires în Argentina avusesem cu acest intelectual român de excepție o comunicare intensă și foarte rodnică. Dupǎ aceea, am participat la o serie de manifestări având scopul de a face cunoscutǎ prezenţa şi contribuţia comunitǎţii române în sânul societǎţii quebecheze. În fine, am scris o lungǎ serie de articole în revista “Candela de Montreal” dintre care 24 de articole de popularizare ştiinţificǎ.

Acum, revin la întrebarea pusă cu referire la viața personală. Atunci când ai de înfruntat soarta unui exilat, cine crezi dumneata că te ajută? Familia! Ea este baza indispensabilă, atunci când ieși din țară. La 17 ani iubeam o fată adorabilă din România, pe Luminița, dar plecând din țară, Cortina de fier ne-a despărțit pentru totdeauna. Zece ani mai târziu, în 1957, m-am căsătorit cu Suzanne, care mi-a adus în viață o fericire intensă, jovialitate și spirit creator. Lângă ea am simțit că îmi pot realiza potențialul intelectual la parametri maximi. În Canada s-a născut prima noastră fetiță, Mira, care a apărut intempestiv și ne-a încântat din prima clipă cu sprâncenele expresive și părul ei bogat. Dormea, sugea, era o imensă bucurie pentru noi. Dar în curând s-a anunțat o nouă sarcină, de data aceasta născându-se gemenele Anca și Dominique. Așadar, în 14 luni m-am pomenit tată a trei copii, iar mama mea, crescută cu bonă, nu era în coardele ei să ne ajute.

-A.S.: Oricine înțelege că îngrijirea unor copii gemeni presupune un efort deosebit. La dumneavoastră în familie ce au adus cele două fetițe gemene?

-W.P.: Ne-a fost greu, desigur, dar caracterul gemenelor ne-a ajutat. Sunt convins că ele comunicaseră în stare intrauterină, fiecare simțind în sora ei pe „celălalt eu”. Se căutau din priviri decum se trezeau în cărucioarele în care le plimbam. Nu plângeau, iar când se priveau începeau să râdă, așa cum fac și astăzi, după 50 de ani, având caractere jubilatorii. Erau o entitate dublă, vorbind între ele o limbă necunoscută, arătând cu exact același deget, având simultan nevoie de mâncare. Când au început să vorbească mai coerent, articulau enunțul la plural, “ Nous voulons”, pentru că se simțeau perfect unite. Nu le îmbrăcam la fel, dar eu nu le puteam deosebi uşor. Doar soția le distingea după forma capului. Crescând mai mari, ele își schimbau între ele rochițele și ne păcăleau. Când ieșea pe stradă mama lor cu cele 3 fetițe, problema era pe care dintre ele să le țină de mână. La școală, când li se dădea un subiect anume, ele făceau aceleași eseuri, iar pe la 14-15 ani, noaptea vorbeau în somn despre școală, spunând aceleași cuvinte. Când soseam acasă de la Institutul de Energie Nucleară unde eram pe atunci director, cu începere de la ora 19 verificam temele și discutam subiecte de istorie sau despre anumiți autori de literatură. Pentru familia mea vacanțele erau sfinte. La Oceanul Atlantic în zona Boston (la Cape Cod) le-am învățat pe fete să înoate. Ca adulte, la rândul lor, fetele mele și-au dus copiii la același hotel de la Ocean, unde mâncaseră în copilăria lor pește-spadă, făcând și ele plimbări și excursii ca altădată. Cu timpul, ne-am dus din ce în ce mai departe, în New Jersey, în Virginia, în Carolina de Sud şi chiar în Florida, unde ne simțeam excelent, vizitând parcurile şi profitând de frumoasele plaje din regiune.

Când ele au terminat liceul şi înainte de a intra la universitate, le-am dus sǎ cunoascǎ Europa, în decursul unui voiaj de şase sǎptǎmâni, când le-am purtat prin Franţa, Germania, Elveţia, Italia şi Spania. În fine, le-am dus, relativ recent, pe ele şi pe membrii familiilor lor, într-o minunatǎ excursie, de neuitat, pe Marea Caraibelor, cu ocazia celei de-a 55-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre! A fost rǎscumpǎrarea mea tardivǎ a celor 12 ore de lucru pe zi, când am ocupat ultimul meu post la Şcoala Politehnicǎ…

-A.S.: Vă ascult și sunt încântată să constat că vorbiți despre fetele dumneavoastră ca despre un miracol, care v-a fascinat la fel de mult în toate etapele vieții. Mi-ați stârnit o amintire dragă. Tatăl meu, păstrând mentalitatea tradițională a familiei clasice românești, a considerat că mama nu trebuie să se ocupe singură de cei trei copii pe care îi avea și în toți anii copilăriei noastre, activând la Spitalul Mârzescu din Brașov, unde el era director administrativ, adică managerul din zilele noastre, și apoi la Sibiu, unde eu trăiesc până astăzi, am avut în casă câte o fată tânără, angajată spre a fi de ajutor. Și tatăl meu venea, ca dumneavoastră, numai seara acasă, când noi, copiii, ne întreceam să dăm raportul despre cum am învățat pentru ziua următoare și ce note noi au mai apărut în cataloage. Era un fel de competiție, eu fiind sora mai mare, cu doi frați mai mici. Vă mărturisesc că eu am simțit totdeauna adorația tatălui meu, sentiment care s-a păstrat până la capătul vieții lui. Parcă îl aud spunând mamei mele: ”Mică dragă, oare noi am făcut pe fata aceasta frumoasă?” Nu mai eram de mult timp o fetiță, cum ați fi îndemnat să credeți, ci devenisem, la rândul meu, mămică și tocmai duceam în cărucior bebelușul, eu mergând câțiva pași înaintea părinților mei. Eu cred că tații au un sentiment special pentru fetele lor. Realitatea este că tot ce mi-ați povestit despre familia dumneavoastră mi s-a părut absolut încântător. V-ați trăit viața în familia cu trei fete, amintindu-mi “Casa cu trei fete” a lui Schubert, ca pe un miracol binecuvântat, nu-i așa?

-W.P.: Nu vă spun decât că eu, românul care am avut o copilărie fericită la Dobrosloveni, sat lângă Caracal, în Oltenia, unde părinții își aveau moșia, apoi o tinerețe de exilat, formându-mă în Argentina, Italia și Franța, stabilit în Canada, ei bine!, în anul 1960 eram tată, în 1990 devenisem bunic, bucuros să am ca nepoți trei băieți și trei fete, iar în 2020 sper să ajung… străbunic. În plus, la sfârşitul anului 2017 avem intenţia de a sǎrbǎtori cum se cuvine cea de a 60-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre.

-A.S.: Așa să dea Bunul Dumnezeu!

(Dialog din 16.03. 2017 la Montreal, Canada, consemnat de Anca Sîrghie)

 

 

Ziua îndrăgostiţilor la „Graiul Românesc” din Windsor – Canada

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2017

Ziua îndrăgostiţilor la „Graiul Românesc” din Windsor – Canada

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, USA)

 

În acest început de primăvară îndelung așteptată, Asociația Culturală „Graiul Românesc” din Windsor, Ontario, Canada vine din nou cu inițiativa de a organiza un cenaclu literar. De data aceasta, este aleasă o zi frumoasă de duminică cu o semnificație potrivită temei și structurii cenaclului „Mihai Eminescu, poet al iubirii” și anume, ziua de Valentine’s Day, această sărbătoare nord-americană ce s-a răspândit în întreaga lume, prinzând mlădițe pe rădăcinile Dragobetelui nostru strămoșesc. Locația aleasă, ambianța plăcută oferită de cei doi tineri români amfitrioni ai cafenelei, pe care de acum înainte o putem numi „literară”, colectivul primitor al „Graiului Românesc” și invitații speciali ai reuniunii, au contribuit la crearea unei atmosfere de comunicare călduroasă și a unui spirit poetic atât de necesar întâlnirii. Doamna Emilia Matei, președinta asociației, deschide programul cenaclului prezentând auditoriului tema întâlnirii cât și pe d-na conf.univ.dr. Anca Sîrghie de la   Universitatea „Alma Mater“ din Sibiu care a venit, ca de obicei, pregătită cu un material foarte frumos, o expunere nuanțată original a poeziei de dragoste eminesciene. Conferința dânsei s-a intitulat L’amor che move il sole e l’altre stele în poezia lui Mihai Eminescu. Trimiterea din titlu se face la versul cu care Dante Alighieri încheia capodopera sa Divina comedie, iubirea fiind definită ca forță ce guvernează întregul Univers. Reproducem aici câteva fragmente din expunere: „De la Sapho în antichitatea elină la Petrarca divinizându-și iubita la fel de intangibilă, ca și aceea a trubadurilor în Evul Mediu francez, în sonete intitulate Il canzoniere, cu poezii scrise în timpul vieții donei Laura, dar și după moartea ei, dragostea a constituit o dimensiune perenă a literaturii universale. Așa cum o regăsim apoi la Shakespeare, cu doamna în negru cea misterioasă din sonete, iubirea a înflăcărat sufletele multor creatori. În veacul său sensibil la vibrația frumosului, Goethe, care a fost inspirat de Lotte și de alte vreo 10 muze, convins că „etern femininul ne-nalță-n tării”, sau Schiller și Lenau, până la Byron, Pușkin și Lermontov, romanticii au considerat iubirea o temă fundamentală.

1

Mihai Eminescu, care luase în stăpânire tot ce creaseră esențial înaintașii lui din țară și din străinătate, a realizat prima adevărată revoluție a viziunii asupra modului cum se exprimă iubirea în versuri și totodată asupra metaforei. El va ajunge la complexa formulă metaforică de „farmec dureros”, o nuanțare nemaiîntâlnită până la el în poezia românească, exprimată printr-un atât de concis oximoron. „Ea privi atunci în jos,/ Trece mâna pe la tâmple,/ Iară inima-i se umple/ De un farmec dureros.” (Povestea teiului). Poetul concentrează la extrem formularea definitorie a iubirii, redusă la doar două cuvinte, fie „suferință dulce” sau “dulci otrăvuri”, dar aceste cuvinte spun totul.” Conferențiara a răspuns întrebării Cum portretizează poetul Eminescu femeia iubită?, o întrebare-cheie, pentru care a luat un reper antitetic îndepărtat, pe Francesco Petrarca, poetul Renașterii italiene care a modernizat modul de a privi iubirea în lirica europeană. „Chipul alesei lui este superlativizat prin comparația cu zeițele cele ascunse privirii umane și astfel Laura cea smerită, făptură unică între pământeni, întrece orice închipuire: „nu le-am văzut zeițele cum umblă/ dar ea, mergând, pășește doar pe lut./ Și totuși, jur pe cer, făptura-i rară/ cu nimeni și nimic nu se compară…”. Romanticul român, își găsește termenii comparației mai ales în peisajul naturii plaiului mioritic. În frumoasa elegie Atât de fragedă albul imaculat al florii cireșului devine simbolul sensibilității iubitei: „Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș,”. Poetul simte nevoia să o înalțe pe femeia visurilor sale, sacralizând-o aidoma trubadurilor medievali: „Și ca un înger dintre oameni/ În calea vieții mele ieși.” Delicata ei ivire lasă bărbatului impresia unei apariții onirice: „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet până-n poale/ Plutești ca visul de ușor.” În mod evident, Mihai Eminescu dispunea de un întreg arsenal de instrumente poetice ale portretizării, căci el trimite la splendoarea sculpturală a frumuseții feminine întruchipate de antici, portretul adoratei completându-se la fiecare strofă cu noi elemente: „Din încrețirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc/ S-atârnă sufletu-mi de ochii /Cei plini de lacrimi și noroc.” Apariția ei aduce în viața bărbatului“noroc”, un concept suculent ca semnificație, însemnând fericirea hărăzită pământenilor, căci în existența lor trecătoare „Norocul vă petrece” cum se preciza concluziv în Luceafărul. Nu putea lipsi din spectrul domeniilor explorate de Eminescu nici basmul folclorului românesc, în care mireasa este simbolul frumuseții feminine: „O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blândă din povești,/ Nu mai zâmbi! A ta zâmbire/ Mi-arată cât de dulce ești,” Idealul eminescian de frumusețe feminină este Ileana Cosânzeana hărăzită a fi mireasa lui Făt Frumos, erou pe care poetul îl invocă în balade ca Făt Frumos din tei. Metaforic, fata adorată este „Mireasa sufletului meu!”, ea învăluindu-l cu farmecul seducător, „Cu-a gurii tale calde șoapte, /Cu-mbrățișări de brațe reci.” Antiteza între cele două epitete „calde/reci” produce un efect emoțional puternic. Portretizarea culminează cu invocarea sacralizantă a Fecioarei: „Și-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii.”

Femeia iubită este o „floare albastră” cu păr de aur, adusă probabil din romantismul german, dar adaptată la natura românească unde floarea de nu-mă-uita are această culoare. Spre mirificul decor, cu „codri de verdeață” unde „izvoare plâng în vale”, își cheamă poetul aleasa sufletului și atunci când titlul poeziei este el însuși un îndemn, Lasă-ți lumea ta uitată, în care portretul feminin se completează cu o altă podoabă, menită să-i sublinieze frumusețea, anume părul, prezent în Cântarea cântărilor, sublimul poem al dragostei lăsat de antichitate, de la care aș avansa până la frumoasa Tamara din poemul Demonul, unde părul se revarsă în plin dans într-o imagine magistral conturată de Lermontov. La Eminescu descrierea podoabei capilare se face în termeni familiari, pe un ton de șăgălnicie, menit, ca și în Floare albastră, de altfel, să-i evidențieze în treacăt rolul e a fascina. „Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde, /Nime-n lume nu ne vede.” Ferestre ale sufletului, ochii vor completa portretul feminin eminescian, iar efectul este unul angelizant: „Ochii tăi sunt plini de milă,/ Chip de înger drăgălaş.” Epitetul „drăgălaș“ estompează aura sacralizantă a imaginii în favoarea tumultului de viață pe care ea, fata îndrăgită, îl poartă. Privirea adoratoare a bărbatului se identifică cu oglindirea chipului ei în lamura apei: „Ce priveşti zâmbind în unde?/ Eşti frumoasă, se-nţelege. (Lasă-ți lumea ta uitată)

DSC_0644(4)

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sirghie 

El, bărbatul versurilor erotice eminesciene, este mai întâi portretizat spiritual în Floare albastră, nu fizic, întrucât ea, „Mititica”, îl percepe ca spirit gânditor, preocupat de tainele cosmosului și ale istoriei. În poezia Făt Frumos din tei apare și conturul fizic al eroului masculin, care se conformează prototipului folcloric: „De murmur duios de ape/ Ea trezită-atunci tresare,/ Vede-un tânăr, ce alături / Pe-un cal negru stă călare.// Cu ochi mari la ea se uită,/ Plini de vis, duioşi plutind,/ Flori de tei în păru-i negru/ Şi la şold un corn de-argint.// Şi-ncepu încet să sune,/ Fermecat şi dureros -/ Inima-i creştea de dorul/ Al străinului frumos.” Un interesant prototip erotic masculin este acel „Zburător cu negre plete”, așteptat cu ardoare de prințesa îndrăgostită, rostind ritualic chemarea: „vin la noapte de mă fură”. (Călin-file din poveste)

Peisajul eminescian al iubirii are componente inedite, particularizante, căci nici în viziunea lui D. Anghel, Bacovia, Blaga sau a lui Arghezi ele nu se regăsesc cu o asemenea picturalitate romantică. O constantă a versurilor erotice eminesciene este codrul, protector al îndrăgostiților. Deschis hiperbolizărilor de tip romantic, Eminescu atribuie codrului însemnele unei suveranități împărătești în Povestea codrului, în care nu lipsește nimic din grandoarea și strălucirea ritualică a vieții la curtea Măriei Sale: „Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale.” Chemarea la dragoste conturează un ideal de puritate, identificat cu însăși vârsta de aur a vieții omului, copilăria:” Hai şi noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul şi iubirea/ Să ne pară jucării.” Motivul norocului, identificat cu fericirea pământeană, se regăsește în multe versuri erotice eminesciene, inclusiv în finalul poemului Luceafărul, cu funcție identificantă pentru condiția de ființă trecătoare a Cătălinei: „În cercul vostru strâmt de legi/ Norocul vă petrece”. Cu alte cuvinte, norocul este căldura sufletească, hărăzită dosr oamenilor și refuzată altora.

Dintre arborii peisajului poetic eminescian, cel mai încărcat de sacralitate este „teiul sfânt”, care ocrotește în poezia Dorința cu mireasma lui învăluitoare pe îndrăgostiți: „Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ or să cadă rânduri, rânduri.” Poetul închipuie florile de tei troienindu-se deasupra iubiților fericiți. Nelipsit în scenariile eminesciene, teiul personificat este simțit ca o pavăză ospitalieră de către îndrăgostiți abia sosiți:”Și pe teiul nostru întreabă,/ Cine suntem? stau la sfaturi;/ Eară gazda noastră zice/ Dându-şi ramurile -n lături:/ O priviţi-i, cum visează/ Visul codrului de fagi,/ Amândoi ca într-o poveste…/Ei îşi sunt aşa de dragi!” Teiul veghează primii pași făcuți de cei doi tineri prin împărăția silvestră necunoscută lor, în care ei intră ca într-un eden terestru purificant. Din universul acvatic, izvoarelor și râurilor li se adaugă lacul, ca marea să-l fascineze pe poet în perspectiva morții din Mai am un singur dor. În erotica eminesciană, iubirea este arar un fapt împlinit, ci se proiectează ca vis ori ca visare, cum se întâmplă în poezia Lacul, cu un debut optimist, speranța având un corespondent în cromatica decorului: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.”

Chemarea la dragoste va fi urmată de un întreg ritual al iubirii, proiectat de îndrăgostit: „Vom sări în luntrea mică/ Îngânați de   glas de ape/ Vom lăsa din mână cârma/ Și lopețile să-mi scape” sau “Şi mi-i spune-atunci poveşti/ Şi minciuni cu-a ta guriţă,/ Eu pe-un fir de romaniţă/ Voi cerca de mă iubeşti.. Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul,/ Ți-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura”… Există o sfială a trecerii peste pragul platonismului, marcată prin modul condițional-optativ al formulării, ca semn al decenței, care sigila relațiile între îndrăgostiți: „De mi-i da o sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o ştie,/ Căci va fi sub pălărie -/Ş-apoi cine treabă are!” Manifestarea iubirii în viziune lui Eminescu rămâne o taină, dezvăluită numai naturii, nu unor martori curioși. Înflăcărarea iubirii crește odată cu evoluția în viața naturii, unde se înnoptează: „Când prin crengi s-a fi ivit/Luna-n noaptea cea de vară,/ Mi-i ţinea de subsuoară,/ Te-oi ţinea de după gât”. Ca regină a nopții și a dragostei, Luna îi conduce din înaltul cerului spre sat. Este o tipică idilă eminesciană în care crengile copacilor se întind ocrotitoare spre cei ce se iubesc: „Pe cărare-n bolţi de frunze,/Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse. // Şi sosind l-al porţii prag,/ Vom vorbi-n întunecime:/ Grija noastră n-aib-o nime, /Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?// Înc-o gură – şi dispare…//Ca un stâlp eu stam în lună!/ Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!” Iată apogeul erotic visat de poet, regăsit și în finalul poeziei Sara pe deal: „Ne-om răzima capetele unul de altul/ Și surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată”. Există în erotica eminesciană o măsură temporală, evoluând de la clipă la oră („O oră să fi fost amici / să ne iubim cu dor/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră și să mor”) și ajungând la “o noapte bogată”.

Ce ars amandi fără egal în creația eminesciană apare în dialogul Cătălin-Cătălina din Luceafărul prea puțin realizăm astăzi: „Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie…/ De te înalţ de subsuori/ Te-nalţă din călcâie;// Când faţa mea se pleacă-n jos,/ În sus rămâi cu faţa,/ Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată viaţa;// Şi ca să-ţi fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăşi mă sărută.” Și nu întâmplător, idila în decor sepulcral din finalul poemului rezonează perfect cu decenta exprimare a sentimentului specifică poeziei din secolul al XIX-lea românesc, în care latura sexuală a iubirii era eludată, ca astăzi să fie supralicitată. Mărturisirea lui Cătălin înalță sentimentul iubirii pe culmile absolutului omenesc: „- O, lasă-mi capul meu pe sân,/Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de dulce; //Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patimi.//Şi de asupra mea rămâi /Durerea mea de-o curmă,/ Căci eşti iubirea mea dentâi/ Şi visul meu din urmă.”Nu am găsit nicăieri în literatura română un asemenea punct înalt al exprimării idealului erotic, dragostea fiind sentimentul care poate alunga durerea, identificată cu însăși existența omenească, părând metaforizată ca „noapte a patimilor”. O acoladă deschisă între prima iubire și visul din urmă cuprinde în ea împlinirea sufletului uman în speță. Iată absolutul pe care Dante Alighieri îl formula în versul final al Divinei Comedii, dar pe care Eminescu îl raportează la existența omului. Interesant este că până și în elegiile sale erotice, mult mai numeroase și mai   izbutite artistic decât idilele, Eminescu are aceeași perspectivă a absolutului. Iubirea poate izbăvi ființa umană de uitare, de moarte. În atât de populara elegie Mai am un singur dor meditația poetului sfârșește cu un reproș făcut femeii care nu i-a împărtășit sentimentul: „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, /Și noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pământ.” Definiția dragostei ca „farmec sfânt” nu conduce spre ideea religioasă, exprimată în versurile din Rugăciune, ci ea este susținută de puterea ancestrală a trăirii, venind spre el de la moși și strămoși, așadar configurându-se astfel o altă dimensiune a absolutului:” Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți.” Numai o iubire de o asemenea forță poate eterniza chipul muzei sale, trecând triumfală peste umbrele secolelor viitoare: „Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;//Ai fi trăit în veci de veci/ Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci/ Inmărmureai măreț.” Poezia are forța transfiguratoare a sculpturii în marmură, chiar depășind-o pe aceasta, dacă amintim motivul tratat de Shakespeare în Sonete. Puterea dragostei pure este atât de mare, încât ea sporește frumusețea Cosmosului, unde se nasc prin iubire noi astre. Spre deosebire de Dante, care vedea în dragoste o putere dinamică a Universului, ultimul romantic european, românul Eminescu, concepea o iubire absolută, în stare să-l regenereze pe acesta.”

Invitată la cuvânt, doamna prof. Doina Popa vorbește auditoriului despre tema iubirii atât de des întâlnită în literatura universală, mai ales în poezia lirică, subliniind faptul că poeții romantici, visători, căutători ai absolutului în plan sentimental au nuanțat poezia iubirii în toate aspectele ei. Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un mit fundamental al poeziei orale și culte. Elogiul iubirii și al naturii, aceste două teme se împletesc, definind sentimente, senzatii, exprimând eul liric. Doina Popa scoate în evidență   etapele creației eminesciene marcate de cele trei perioade ale vieții sale.   In prima perioadă, Eminescu cânta iubirea împărtășită. Eul liric își cheamă iubita în mijlocul naturii. Cadrul este senin și fericit (Sara pe deal). În a doua perioadă a vieții sale, poeziile capătă o tonalitate tristă, apropiindu-se de elegia erotică, de romanță, de cântec. Natura e mai sărăcăcioasă, urbană. Chipul iubitei se schimbă( Pe lângă plopii fără soț). În a treia etapă a vieții, Eminescu își îndreaptă gândurile spre iubirea celestă, dedicând versuri sublime Fecioarei Maria: “Asculta-a noastre plângeri, /Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară,/ Marie!”

În recitalul interactiv propus de doamna Matei, ca moderatoare a reuniunii, Andreea Filip a recitat cu însuflețire poezia La mijloc de codru și Dana Mânecuț a lecturat Lasă-ți lumea ta uitată. Corul Catedralei Sf. Gheorghe, condus de d-na Daniela Burghelea din Windsor, a interpretat duios versurile poetului puse pe note muzicale, ca dirijoarea să recite apoi și versurile cele mai îndrăgite din creația poetului. Exemplificări cu recitări în volute interpretative de înalt talent au continuat, susținute de membrii „Graiului Românesc”, români canadieni, ce-l poartă pe Eminescu în sufletele lor, cu dorul nemărginit de plaiurile din țara mama. S-au remarcat prin interpretări: Emilia Matei, Ștefan Popescu, Cristina Stamate, care a citit Pajul Cupidon, iar Darius Popescu ne-a surprins plăcut lecturând poezia lui Marin Sorescu Trebuiau să poarte un nume, precum și creațiile eminesciene Floare albastră și De-or trece anii.

DSC_0689(2)

Ca invitată de onoare a seratei, d-na conferențiar Anca Sîrghie a primit un buchet mare de trandafiri roz și a fost surprinsă plăcut atunci când întreaga asistență i-a cântat Mulți ani trăiască, pentru că tocmai fusese ziua ei de naștere. În prag de Valentine’s Day, universitara sosită de la Sibiu a răspuns la gestul iubitorilor de poezie din Windsor cu afirmația că dragostea este frumoasă la orice vârstă și că de ea se cuvine să ne bucurăm în fiecare zi a vieții noastre, ca de cel mai minunat dar pe care Dumnezeu ni l-a destinat. Nu este mai puțin adevărat că, alături de o persoană adorată, în ritmul existenței noaste cotidiene, atât de tensionate prea adesea, ne pot încânta cerul senin și însorit, râsul copiilor jucându-se, frumsețea unui chip de fată trecând pe lângă noi, buchetele florilor și ramurile abia înverzite ale copacilor sau o ținută vestimentară perfect armonizată. Îndemnul de a iubi se poate extinde la tot ce întrupează frumosul în infinita lui diversitate, pe care cu o sintagmă poetică blagiană bine cunoscută am putea-o numi „corola de minuni a lumii”.

Am plecat de la Cafeneaua Literară de pe Walker Road din Windsor, mulțumită de prezența caldă a participanților, mai numeroși ca oricând la asemenea evenimente adresate elitei românești printr-o activitate de cenaclu. Sentimentul plenitudinii sufletești pe care îl încercam era o stare pe care ți-o dă numai o acțiune de puternică trăire emoțională. Da, aceste sentimente nu le poți trăi decât atunci când te reînvigorezi spiritual prin cultură, cea care departe de țara-mamă ne asigură păstrarea identității naționale.

O vedetă a scenei de teatru, Dorina Stanca

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2017

O vedetă a scenei de teatru, Dorina Stanca

Interviu realizat de prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Trăind la Cluj în același apartament din Piața Mihai Viteazul nr.6, care mai poartă inscripția „Radu Stanca, regizor”, Dorina Stanca a împlinit în 27 noiembrie 2015 vârsta puținilor privilegiați ai soartei, care izbutesc să atingă 88 de ani. Am promis să-i fac o vizită specială, spre a marca această aniversare, așa că spre emoția mea, pe când intram, am observat sticla cu șampanie fină și paharele care ne așteptau, actrița dovedind că s-a pregătit nu numai sufletește, cum adesea îmi mărturisea că are nevoie de mult timp, ci și în cel mai mic detaliu organizatoric. Darul meu s-a compus din 10 afișe ale spectacolelor de altădată, în care ea jucase la Teatrul de Stat din Sibiu, alături de poze și caiete – program, cu care eu doresc să sporesc numărul exponatelor viitorului muzeu, care va fi organizat în apartamentul ei, unde ea veghease, ca o preoteasă într-un templu, întreaga ei viață, ostenind să sporească numărul edițiilor operei lui Radu Stanca. Nu, despre ea nu accepta să mărturisească nimic, deși pozele din arhiva familiei trădau splendida evoluție a ei ca actriță a scenei de teatru din Cluj, pe care s-a întors, după ce a strălucit timp de un deceniu, respectiv între 1951-1961, la teatrul   sibian care astăzi, nu întâmplător, poartă numele soțului ei.

-Dorina Stanca: Mă întrebi de ce nu accept să povestesc nimic despre mine? Nu am putut să mă gândesc la succesele mele scenice, pentru că viața mea nu a lăsat loc la așa ceva. După moartea lui Radu și imediat apoi a fiului nostru Barbu, durerea mea era atât de copleșitoare, încât singura soluție mi s-a părut sinuciderea, pentru că nu mai găseam nicio rațiune de a continua viața fără ei. Nu știu dacă mă poți înțelege. Într-un rând, am chiar trecut la fapte, dar am fost salvată de un vecin, care auzise spărgându-se geamul de la baia mea, unde încercam să-mi iau viața.

-Anca Sîrghie: Eu știu că familia Stanca, de la preotul Sebastian și continuând cu fiii și nepoții lui, este de credință ortodoxă adevărată. Religia ortodoxă explică faptul că cel ce se sinucide niciodată nu se va mai întâlni în lumea de apoi cu cei dragi lui. Nu ați conștientizat cât de greșită a fost o asemenea alegere?

-D.S.: Tocmai de aceea, mi-am stabilit o anume formă de penitență în care toate gândurile și proiectele mele de viață se întorceau spre cei dragi ai mei muriți, nelăsând loc pentru succesele mele scenice de altădată, care nu au fost nici puține, nici lipsite de valoare. Vedeți pentru ce doresc ca muzeul de aici să poarte numele lui Radu Stanca. Dar condiția mea fizică s-a deteriorat grav, după atacul cerebral din 2003, apoi după suferința provocată de afecțiunea brațelor, a genunchilor. Vezi bine ce greu mai cobor din pat în ultimul timp. Dumneata care mă vizitezi din anii 1975-80, când pregăteai doctoratul cu primul studiu monografic dedicat lui Radu Stanca și eu ți-am pus la dispoziție atâtea documente din arhiva familiei, îți amintești cum eram eu pe atunci.

-A.S.: Da, nici pe atunci nu părea că faceți loc amintirilor despre propria carieră actoricească. Le refuzați pur și simplu, în mod sistematic. În schimb, vă păstrez în minte așezată între pernele acestui pat în care vă regăsesc și acum, dar având în față mașina de scris, la care multiplicați cu toată râvna filă cu filă, opera soțului dumneavoastră, căci multe poezii și întreaga operă dramaturgică a lui Radu Stanca rămăseseră nepublicate la moartea lui. De aceea, nu este o exagerare să considerăm astăzi că tot ce a apărut până în prezent, este direct și indirect rodul strădaniilor dumneavoastră, pentru că neobosit ați oferit arhiva Stanca cercetătorilor creației lui. Cum a fost începutul carierei de actriță a Dorinei Ghibu la Cluj?

-D.S.: Eram solicitată de mulți regizori. La un moment dat, în fața Teatrului de Stat din Cluj figurau trei afișe și în toate apăream și eu. În Othello era unul dintre roluri, anume Emilia, care devenise la fel de proeminent ca și Desdemona. O afirma Marietta Sadova, nu eu.

-A.S.: Era spectacolul pus în scenă la Cluj de Marietta Sadova, cu decorurile lui Liviu Ciulei, iar traducerea din engleză a textului tragediei shakespeariene o făcuse Florian Nicolau. Pe Desdemona o interpreta actrița Emilia Hodiș Croitoru. Surpriza mea aniversară de astăzi este cadoul cu cele 10 afișe: Hangița, cu premiera din 24 nov. 1953, Mireasa desculță din stagiunea 1951-52 la care Radu avea ca asistent pe Ion Hândoreanu, (1.75m), Cetatea de foc, 1951-52, ca a 4-a premieră, Lupii, cu spectacolul din 29 ianuarie 1953, asistent de regie acelaşi Ion Hândoreanu, Citadela sfărâmată, Suflete tari, alături de un tandem cu Viața începe din nou 6-8 dec. 1952 și Hangița, 9-10 dec 1952. Priviţi afişul la piesa Trei surori, 29 octombrie1953,pe textul lui A.Cehov, ca a șasea premieră Gaiţele din stagiunea 1955-1956, ca al 200-lea spectacol, în 3 martie 1956, unde se menţionează că   Dorina Stanca interpreta rolul Vandei. Iată şi Împărătița lui Michidon, din stagiunea 1955-56, pe textul Ioanei Postelnicu. În goana superficialităţii zilelor noastre, sunt unii care au luat doctoratul pe teme din Radu Stanca şi în cărţile lor scriu Împărăţia lui Machidon în loc de „împărătiţa”. Să-i mai întrebi dacă au citit piesa?

-D.S.: În rolul iubitei lui Chopin, George Sand, țin minte că aveam un păr roșu. Cu Marietta Sadova   ca regizoare în 1948 am avut un mare succes în spectacolul Cei din urmă, pe textul lui Maxim Gorki, în traducerea Emmei Beniuc, spectacol cu care am luat un mare premiu, care nu mai țin minte cum se intitula. Vezi dumneata că memoria mea a suferit după atacul cerebral din 2003. Nu-mi mai amintesc titlul. În orice caz, încă nu se instituise Premiul de Stat și numele lui era altul. Jucam rolul Verei, iar personajul Alexandru era interpretat de Dominic Stanca, despre care pe atunci nu bănuiam că îmi va deveni cât de curând văr prin căsătoria cu Radu Stanca. Adevărul este că aveam talent și eram foarte solicitată de mulți regizori. Am jucat rolul principal în Liubov Iarovaia, în tandem cu Florica Pop.

Dorina Stanca

Foto. Dorina Stancu (Doti) şi Radu Stanca împreună cu fiul lor, Barbu (1956) 

-A.S.: Da, Liubov Iarovaia este piesa lui Konstantin Andreevici Treniov, tradusă în limba română de Radu Donici. Regizorul spectacolului la Cluj era Panait Victor Cottescu. Premiera a avut loc în noiembrie 1949. Mahora era interpretată de Olimpia Arghir, iar Dominic Stanca juca în rolul lui Grigore, el fiind foarte solicitat ca actor, de asemenea .Nu veți putea crede că zilele trecute vorbind cu Dorli Blaga despre imaginea divei care erați în tinerețe, stimată doamnă Doti, mi-a confirmat adevărul că erați foarte aplaudată și adorată de mulți bărbați. Așa își amintește de dumneata.

-D.S.: Am realizat în 1948 rolul Lidia în Viața din citadelă de August Jacobson, text tradus de Horia Deleanu. În creația scenic Domnul Director General de Alexandru Șahighian regizorul Ion Dinescu m-a ales pentru rolul Doamna Cristodorescu, iar Otto Rappaport mi-a dat rolul Tretaieva, împărțit cu Maria Comșa în piesa Burghezii de Maxim Gorki, spectacol care a avut premiera la teatrul clujean în primăvara anului 1950. Am jucat pe Calughina în spectacolul Cui i se supune vremea de Lev Seinin Tur, în regia lui Otto Rappaport.

-A.S.: Ceea ce țin să observ este faptul că la Cluj erați distribuită în roluri diverse de mai mulți regizori, adică de Ion Dinescu, Panait Victor Cottescu, Otto Rappaport, chiar de Marietta Sadova și alții, în timp ce o actriță ca Liana Simionescu, care jucase, cum îmi amintesc, rolul Ziței în O noapte furtunoasă, părăsea Clujul, pentru că nu era deloc mulțumită de prea inconsistenta ei activitate scenică, ea stabilindu-se la Teatrul din Turda. Iată de ce vă întreb cum se explică mutarea actriței Dorina Ghibu în plină glorie actoricească de la Teatrul Național din Cluj, unde era titulară, la Sibiu?

-D.S.: Nu era vorba de vreun calcul practic al unei actrițe care se apropia din interes de un regizor. Nu!   Era o iubire care m-a copleșit și care ne-a legat până la sfârșitul vieții. De fapt, Radu Stanca a auzit de succesul meu scenic înainte de a mă fi cunoscut direct jucând.

-A.S.: O cronică de spectacol semnată în „Contemporanul” de criticul Simion Alterescu   evidenția în turneul la București al Teatrului Național din Cluj interpretarea dumneavoastră în rolul Emiliei din Othello și în cel al Oliei din piesa sovietică Cei din urmă, despre care tocmai am vorbit. Dar cum a reușit Radu Stanca să vă cucerească?

-D.S.: Când am poposit la Sibiu în turneu, Radu m-a făcut să iubesc orașul acela cu farmecul său istoric. M-a plimbat pe sub bolţile stradelor şi pieţelor, pe scările Fingerling, prin piațetele cetății, pe sub ziduri masive de burg. M-a oprit în biserici să ascult concerte de orgă, m-a urcat în saloanele din Palatul Brukenthal, astfel că ceea ce am descoperit alături de el nu avea echivalent la Cluj sau în vreun alt oraș. Eram vrăjită de el, care mă socotea în scrisorile trimise mai apoi „anima” lui. Eram încântată de Sibiu, de el, de tot…

-A.S.: Nu numai pe dumneavoastră v-a fermecat cu frumusețea orașului Sibiu, ci și pe prietenii lui cerchiști în anii studenției. O mărturisea Ovidiu Cotruș, care considera că o plimbare cu Radu Stanca prin cetate „echivalează cu o inițiere”. Din anii studenției, el împreună cu Ion Negoițescu, chiar dacă era vreme grea de război, colinda noaptea parcurile, intrând în turnuri vechi, parcurgând stradelele ce „mă urcă și coboară”, cum sună poezia sa, pregătiți să dea ochi cu mortul care „se plimbă prin cetate”, cum avea să fantazeze în versuri, mai apoi. Pentru cel venit din Cluj, desigur că Sibiul oferă o cu totul altă atmosferă, de o vrajă medievală nestricată. Ce v-a mai atras atenția la poetul și omul de teatru care era Radu Stanca?

-D.S.: Desigur că m-a impresionat felul cum îmi vorbea și îmi scria, dovedindu-mi ce sens împlinitor dădea iubirii lui pentru mine, dar bineînțeles că erau și alți bărbați care mă adorau pe atunci. Până la urmă, am făcut alegerea pe care o dorea și el. Ne-am căsătorit în 1951, când m-am și mutat cu postul de actriță la Teatrul de Stat din Sibiu.

-A.S.: Este adevărat că atunci când v-ați îndrăgostit și, desigur, ați decis să-l acceptați ca soț pe Radu, ați venit pe bicicletă de la Cluj la Sibiu? Îmi amintesc că actorul Avram Besoiu povestea că el se afla în curtea Teatrului și a asistat la scena aceea uluitoare…

-D.S.: Eu eram deja   căsătorită cu Radu din 9 iunie 1951 și prin august m-am decis să-i fac o surpriză. Eram în Cluj și trebuia să semnez un act important pentru situația mea, așa că în loc să plec de dimineață, cum proiectasem eu în speranța că până seara voi ajunge la soțul meu, am pornit după ora 12.00 pe bicicletă de la Cluj spre Sibiu. O distanță de 180 km nu putea fi parcursă într-o singură jumătate de zi. Era exclus. De aceea, m-am văzut nevoită să poposesc noaptea la Răhău, în satul tatălui meu, unde am ajuns pe la ora 21.00. A doua zi am mai făcut vreo 50 km pe bicicletă de la Răhău până la Sibiu. Sunt sigură că dacă aș fi plecat dis de dimineață, cum proiectasem eu, eram lângă Radu în aceeași seară. Vezi ce poate face iubirea? Și tinerețea! Noi suntem tineri, mult timp tineri, până la un moment dat, când constatăm cât de mult am îmbătrânit. În momentele acelea eram preocupați cu mutarea mobilei mele de la Cluj la Sibiu. Desigur că am lăsat bicicleta la Sibiu și am revenit la Cluj cu avionul, în doar o jumătate de oră, nu o zi și jumătate cum parcursesem eu drumul pe bicicletă.

A.S.: Despre această escapadă, așezată sub sigiliul triumfului dragostei, i-a povestit Radu celui mai bun prieten, Ion Negoițescu, care ar fi trebuit să vă însoțească în acest periplu ciclistic, dar n-a făcut-o, spre regretul lui Radu. Este o întâmplare extraordinară, chiar incredibilă pentru mine astăzi, reluată de soțul dumneavoastră într-o scrisoare din 27 august 1951: „În săptămâna ce a trecut am fost fericit, căci am avut-o din nou pe Doti lângă mine. A venit, cum știi, ca o amazoană medievală la mine, și apariția sa a luminat împrejurul meu tot. (s.n.) De cum e lângă mine, totul primește o aură cerească și exult. Acum, iarăși singur, cu nervii încordați de așteptare, fără entuziasmul muncii-numai cu dorul de ea, mereu cu dorul de ea: să fie lângă mine, aproape, să fie aici ca să pot fi și eu.“ Evident Negoițescu participase la nuntă, căci în același Roman epistolar, din care tocmai am citat, apare următoarea apreciere de sinteză, formulată în 17 iunie 1951, adică în prima lui epistolă de după evenimentul matrimonial: „Mi-am adus aminte de figura ta ireală din zilele nunții și mi-am reconfirmat că dragostea ta e de-a dreptul înspăimântătoare. Văzându-te că iubești atât de mult, mi-e de-a dreptul teamă de tine: o teamă magică: știindu-te posedat de un demon teribil, care consumă și reaprinde fără încetare. Tu ești în marele foc al vieții tale…inima ta e crucificată.“ Erați așteptată cu ardoare la Sibiu ca femeie a unicei iubiri adevărate a lui Radu și nu mai puțin ca actriță, sosită cu trena succeselor de la Cluj. Care a fost primul rol jucat pe scena teatrului la Sibiu?

-D.S.: Cel dintâi rol a fost Mirandolina, rolul principal din Hangița lui Goldoni, în regia lui Radu Stanca, cu scenografia Olgăi Muțiu. Primele reprezentații au fost la Tălmaciu, și alte comune din jurul orașului. Au urmat apoi vreo 10 reprezentații la Sibiu, cu un succes enorm. Apoi alte spectacole.

-A.S.: Pe scenă vă adoram. De aceea, vă admiram de câte ori se întâmpla să vă vedem pe stradă. Dar cine nu era încântat să vă vadă? Foarte curând, aţi devenit o primadonă pentru sibienii acelui timp. Erați elegantă. Aveați o siluetă impecabilă și un păr negru care se revărsa pe umeri. Când v-aţi schimbat culoarea părului? De ce ați devenit blondă la un moment dat?

-D.S.: Îmi amintesc perfect când pentru rolul Monei din Steaua fără nume de Mihai Sebastian, am decis să-mi schimb culoarea părului, pentru că îl jucasem în prima versiune având părul negru ca pana corbului, iar la reluarea spectacolului după doi ani vroiam să fiu diferită. Era prin 1956, când veneam de la coafor spre casă și mă speria gândul că băiețelul meu Barbu ar putea să se sperie văzându-și mama cu o altă culoare a părului. Nu a fost așa. El nu a avut nicio reacție, ca dovadă că pentru un copil nu contează un asemenea amănunt, căci mama este mamă, indiferent de culoarea părului.

A.S.: Deși mă tem să nu vă obosesc cu asemenea întrebări, stimată Doti Stanca, imediat după Hangița, de care alte spectacole vă aduceți aminte acum?

-D.S.: O altă premieră a fost Viața începe din nou de scriitorul sovietic V. Subco, spectacol în care jucam rolul unei cântărețe de local cu misiune de spioană. Orașul s-a umplut cu afișe și imagini cu mine dansând într-o rochie șic, cu crăpătură laterală. Acțiunea se petrecea după Al Doilea Război Mondial și în local apăreau și niște ofițeri sovietici. Este tot ce mai știu din el. (Spunând aceste cuvinte, am văzut-o pe Doti Stanca făcând un efort spre a coborî din pat cu grijă și deschizând un sertar unde erau plicuri cu poze de diferite mărimi, cele mai multe îndoite la margini, poze alb-negru din vremea aceea. Mi-a scos cu gesturi sigure câteva imagini cu ea superb de tânără, dansând cu partenerul din acel spectacol în poziţii ușor senzuale, ținuta ei vestimentară subliniind linia unui corp ideal.)

-A.S.: Privindu-vă, îmi dau seama că așa erați pe când noi, elevele de liceu, vă admiram, pline de visuri, căci erați o întruchipare a frumuseții aduse la cote absolute. Suplă, înaltă, cu o înfățișare caldă și cu părul acela revărsat, care vă sublinia misterul, erați o întruchipare a ceea ce înțelegea Goethe afirmând că „etern-femininul te-nalță-n tării”. Ce alte roluri au urmat?

-D.S.: Am jucat și în spectacolul Trei surori de A.P. Cehov, alături de actori talentaţi ca Maud Mary, Vasile Brezeanu, Ion Besoiu, Nicu Niculescu. Spectacolele erau bine structurate și succesul ne bucura pe toți. După nașterea fiului nostru Barbu în 1954, am jucat nu numai pe Mona din Steaua fără nume, ci și pe Irina din Citadela sfărâmată a lui Horia Lovinescu, în regia lui Radu Stanca. Apoi am jucat rolul Mariei Stuart, în piesa lui Fr. Schiller, pe care a tradus-o chiar Radu din limba germană în română.

-A.S.: Ce vă amintiți de travaliul acelei traduceri? Știu că spectacolul Maria Stuart a avut o montare grea și a atins un record al repetițiilor, parcă 56 la număr. Un frumos succes l-a repurtat Radu Stanca și atunci când a pus în scenă prima piesă a lui George Bernard Shaw, Casa inimilor sfărâmate. Ce amintiri vă leagă de acel moment?

-D.S.: Să înţelegi, te rog, că pentru mine este un efort enorm să-mi amintesc de spectacolele de atunci. Este prea obositor la vârsta mea să reconstitui anumite detalii.

-A.S.: Sincer, eu sunt uimită de câte date şi nume exacte puteţi să-mi spuneţi. Nu intenţionez să vă obosesc şi nici nu cer amănunte, ci numai ceea ce vă vine firesc în memorie. Nu doresc să faceţi un efort, ci doar brain storming… Acum, pentru că v-am dăruit afișul cu spectacolul din deschiderea stagiunii 1958-59 cu Suflete tari, pe textul lui Camil Petrescu și în regia lui Radu Stanca, care l-a pus în scenă la Sibiu, spuneți-mi ce amintiri vă leagă de acest moment artistic?

-D.S.: Eu interpretam rolul Ioanei Boiu și intram în scenă cu un câine mare. Am avut parteneri actori buni și spectacolul s-a bucurat de un mare succes, ca tot ce punea în scenă Radu. Am avut un turneu de o lună prin țară cu Suflete tari. A venit cu noi și câinele acela imens, pentru care a fost angajat un om, care să-i poarte de grijă și la tren era un vagon special pentru câine. Dar eu lipseam prea mult de acasă, unde îmi lăsasem băiatul, pe Barbu, cu mama mea. Ce crezi? Într-o zi ei, bunica și nepoțelul au ieșit la plimbare prin centrul Sibiului și s-au întâlnit cu Nicu Albani, directorul Teatrului de Stat pe atunci. Barbu a dedus că dacă acela este directorul, înseamnă că el este de vină pentru absența mamei lui de acasă, în turneul acela ce cuprinsese întreaga țară. Așa că l-a apostrofat, cerându-i să dea voie grabnic mamei lui să se întoarcă la Sibiu, pentru că el nu mai poate sta fără ea. Îţi dai seama ce scenă a fost aceea?

-A.S.: Aveți în mine pe unul dintre spectatorii tineri de atunci. Cred că am văzut de mai multe ori acel spectacol, care mi-a rămas foarte puternic imprimat în gând. Vă văd suplă, înaltă, cu părul bogat revărstat pe spate și plină de mister. Graseiați cuvintele, ceea ce pentru un actor putea să fie o deficiență majoră. Dar dumneavoastră ați avut harul de a transforma deficiența aceasta de pronunție într-o calitate, care sporea farmecul personal. Erați minunată! Dar cum în rolul Ioanei treceați de la iubire la disprețul boieroaicei, eu mă simțeam solidară cu Andrei Pietraru și sufeream alături de el. Acum realizez că viața dumneavoastră de actriță s-a constituit din trei momente distincte, căci după prima tinerețe, cu succesul debutantei splendide la Cluj, a urmat pasul spre Sibiu, unde v-ați maturizat, dobândind o nouă siguranță în joc scenic timp de un deceniu, când ați fost o divă inconfundabilă. Cu această experiență scenică decisivă, bine acumulată sub îndrumarea lui Radu, care v-a modelat, ați revenit la Teatrul Național din Cluj, unde ați continuat să urcați pe scenă. Cum a fost primită actrița Dorina Stanca la Teatrul Național din Cluj după întoarcerea din 1961?

-D.S.: Ți-aș arăta numai textul din 1965 al prestigioasei regizoare Marietta Sadova, care mă felicita pentru un nou rol interpretat în spectacolul ei: „Îți urez și pe viitor succese și te sărut pentru măreața creație din Undina.“ Eu jucam rolul Berta în spectacolul Undina, pe textul lui Jean Giraudoux, un text tradus de Otilia Cazimir. Desigur că nu am lipsit de la premierele pieselor soţului meu. Am fost la Timişoara când a fost premiera absolută a lui Oedip salvat, la Iaşi la Dona Juana, la Sibiu la Povestea dulgherului şi a frumoasei lui soţii.

-A.S.: Ca femeie strălucită prin frumusețe și talent, destinul v-a ales o linie ascendentă, căci   în anii ’75-’80 eu am citit   scrisorile de dragoste pe care Radu vi le trimitea din orice turneu, care vă despărțea fie și numai pentru câteva zile. Eram uluită de adâncimea gândirii lui, căci nici măcar Eminescu nu scrisese ceva atât de înalt iubitei lui Veronica Micle. Vă spuneam atunci că de departe, sunt cele mai frumoase scrisori de iubire pe care eu le citisem vreodată. Vă îndemnam și chiar v-am implorat să mi le încredințați spre a le publica într-un volum de sine stătător. Mai țineți minte ce răspuns îmi dădeați atunci? Anume că asemenea mărturisiri sunt prea intime ca să fie date publicului larg. Repet acum și aici concluzia mea de atunci, anume că dumneavoastră vă privați în felul acesta de o dreaptă mulțumire, cea de a vedea că cititorii vă vor admira nu doar ca actriță, ci și ca muza nedetronată a celui mai înflăcărat și inteligent trubadur al întregii noastre literaturi. Poate că Ion Vartic, colegul meu, care a publicat în revista „Apostrof” , Cluj, an XXIII, nr.12 (271), 2012 o bună selecție din epistole,   va împlini la timp acest vis al meu, ca dumneavoastră să vă bucurați de satisfacția meritată, iar publicul să dobândească un model înalt, unic, de trăire a sentimentului dragostei. Nu am folosit deloc întâmplător cuvântul „model”, pentru că la început de secol XXI, când valul libertinajului pare de nestăvilit, scrisorile de iubire înaltă, monadică și “monoteistă” ale lui Radu Stanca ar putea contribui la o redresare morală, constituindu-se ca borna unui reviriment indispensabil revenirii la o normalitate, ce pare compromisă în acest ceas.

Anca_edited-2

Foto. Anca Sîrghie

Interviu cu pictoriţa Alexandra Iulia Stoenescu

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2017

Per aspera ad astra

Interviu cu pictoriţa Alexandra Iulia Stoenescu

Autor: prof.dr.univ. Anca Sîrghie

 

  1. Cred cu toată convingerea că oriunde ar poposi de-a lungul vieții, adevărații artiști nu uită care le sunt rădăcinile.

De când datează, stimată Alexandra Iulia Stoenescu, pasiunea matale pentru pictură și ce persoane din domeniul artei, cu care în mod programat sau cu totul întâmplător ai intrat în contact, te-au stimulat  la început, ca astfel să devii pictoriță?

 

Alexandra Iulia Stoenescu: Născută la București, România, am studiat de copil, sub îndrumarea renumitului pictor Semproniu Iclozan, în atelierul acestuia din cartierul Patriarhiei. Au fost ani frumoși când în fiecare duminică desenam sau pictam, până cădea amurgul, și când anticipam cu mare emoție momentul corecturii. De multe ori învățam privind pe Maestru la lucru, în atelierul împodobit cu fructe uscate și obiecte vechi din aramă sau lemn așezate cu grijă pe pianul cu coadă. Ele stârneau în mintea mea de copil și mai apoi de adolescentă dorința de a le descrie cât mai amănunțit pe pânză sau hârtie. Astfel, socot că am fost privilegiată, căci am fost martora creării multor opere de artă ale Maestrului Semproniu Iclozan, într-un ambient aparte, când în atmosfera atelierului pluteau lumina de nord și muzica preclasică. In paralel, am absolvit Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București, promoția 1984.

 

  1. Atunci când Emile Zola afirma că „o operă de artă este un colț al creațiunii văzută prin prisma unui temperament” dădea una dintre cele mai cuprinzătoare definiții formulate cu referire la plămădirile minții umane în plan estetic. Cum se intitulează prima lucrare a matale care ți-a dat certitudinea că poate fi socotită o operă de artă? Câți ani aveai atunci?

 

A.S.: Poate că certitudine n-am avut niciodată. M-am dezvoltat târziu ca artist plastic, deși învățasem alfabetul cu mult timp înainte.   Desprinderea s-a produs, cred, tot în atelierul Maestrului Iclozan când imediat, respectiv a doua zi după un eșec la examenul-concurs de la Institutul Grigorescu, am refuzat să-mi „iau liber” și am început să desenez pe o planșetă o natură statică de mai mare anvergură, care cuprindea trei planuri suprapuse, legate între ele de o draperie. Nu i-am dat niciodată un titlu, dar am descoperit cu acea ocazie că o natură statică poate depăși cu mult constrângerile cerințelor academice, deloc de lepădat, de altfel.

3. Indiferent de aparențele pașnice ale vieții sociale și familiale, există o luptă lăuntrică a artistului cu sine însuși, luând uneori chiar forme violente. „Per aspera ad astra” afirma anticul Seneca. Ce a urmat în perfecționarea artistică a matale?

P1010298

Foto. Metamorfoza – portret elenistic (2016)

A.S.: După bacalaureat, am continuat să mă perfecționez. Maestrul Iclozan a plecat în străinătate. Eu mi-am continuat drumul lucrând în cadrul câtorva ateliere de artiști, precum cele ale pictorilor Vasile Chinschi și Aurel Nedel, în vederea pregătirii pentru examenul –concurs de admitere la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București.

 

  1. 4. Înseamnă că ai dobândit o bază solidă pentru vocația matale, în sensul că ai făcut conștiincios liceul și facultatea de profil. Care a fost următorul pas spre cariera artistică visată?

 

A.S.: După stabilirea în Statele Unite, am absolvit cu titlul BFA (de licență în Artele frumoase) Colegiul de Arhitectură, Arte plastice și Proiectare Urbanistică din cadrul Universității Cornell din Ithaca NY sub îndrumarea artistului profesor Willard Stanley Taft. Semestrul de toamnă al anului 1993 l-am petrecut în Italia, în cadrul programului „Cornell in Rome”. În acea ambianță, mi s-a conturat interesul pentru arhitectură (mai ales pentru cea ecleziastică) și relația acesteia cu pictura. Sejurul italian îmi va marca multe dintre lucrările de mai târziu.

 

  1. Așadar, ai urmat exemplul maestrului tău și ai avut șansa unor studii înalte, cum puțini colegi cu care ai pornit la drum s-au putut bucura. Înțeleg că rezultatele tale au fost excelente. Ce ți-a dat sentimentul că ai fost o studentă apreciată a promoției matale de la Universitatea Cornell din Ithaca New York?

 

A.S.: Faptul că la absolvire am primit distincția „Medal of Art”, acordată de Corpul profesoral, precum și titlul „Merrill Presidential Scholar” a fost încurajator pentru mine.

 

  1. Înțeleg că nu ai rămas la Ithaca, ci te-ai mutat împreună cu fratele matale în New York City. În ce împrejurări ai ajuns la New York, capitala lumii, care poate fi un mare stimulent pentru oricare artist?

 

A.S.: Înainte de-a deveni un „acasa”, m-am mutat la New York City venind de la Universitatea Cornell din Ithaca NY, unde am dobândit titlul de BFA (Bachelor of Fine Arts) pentru a urma studiile din cadrul Secției de Arte Plastice ale Colegiului Brooklyn, NY. Aici m-am confruntat cu un alt tip de experiență, unică în felul ei, având acces la o mulțime de muzee și galerii de primă mână, o sursă de inspirație inestimabilă pentru travaliul oricărui artist.

 

  1. Îmi lași impresia unei anumite pedanterii în ascensiunea artistică, dacă am în vedere impresionantul traseu urmat în pregătire, rară șansă pentru un tânăr român stabilit în America. Care este titlul cu care ai ieșit din Colegiul newyorkez?

 

A.S.: De la Brooklyn College sub îndrumarea artistului profesor Lennart Anderson – din cadrul Complexului universitar CUNY al megapolisului newyorkez – am dobândit în 1997 titlul magisterial MFA (Master of Fine Arts).

P1010309

Foto. Omagiu lui Masolino (2016)

  1. O metropolă a artei moderne, cum este orașul New York, oferă tinerilor artiști cadrul unei băi artistice continue, care te ține conectată cu mișcarea cea mai avansată în domeniu pe mapamond. Care sunt lucrările admirate în muzeele newyorkeze la care te întorci cu plăcere, nu numai ca să le revezi, ci chiar spre a le studia?

 

A.S.: Aș aminti Pasărea în văzduh și Mademoiselle Pogany expuse la Muzeul MoMA (Muzeul de Arta Modernă), aparținând marelui sculptor Constantin Brâncuși, și, de asemenea, Portretul unui bărbat de Frans Hals sau St. Jerome de El Greco, ambele picturi fiind expuse la Muzeul Frick.

 

  1. De data aceasta am venit la New York ca să-l sărbătorim cum se cuvine de „poetul nepereche” Mihai Eminescu și astfel ne-am cunoscut. Data viitoare sper să ne facem timp ca să revedem împreună   aceste lucrări splendide. La prima noastră întâlnire, apropiindu-mă de numai câteva dintre creațiile matale , admir la Sanctum, Devotional, La figlia che piange, Guardian Angel, Deicide in My Native Land, Da sotto in Su, No Exit, Ecclesiastical raportul compozițiilor obiectuale cu figurile simbolice, fie că este vorba de îngeri sau de statui, imagini pe care le-am remarcat și în pictura Adinei Romanescu, puternic influențată, și dânsa, de experiența italiană a contactului cu statuile lui Bernini din Piața Catedralei Sf. Petru la Roma. Tot astfel, așezarea în spațiu din Homage to Marino Marini și Mater dolorosa ale tale, mi-i amintește pe Constantin Ilea și Nicolae Barcan, dar nu numai pe acești pictori români, pe care nu știu dacă îi cunoști, trăind în America.   Care sunt temele tratate în lucrările tale cele mai reprezentative, amintindu-ți de România? Ce titluri poartă acelea?

 

A.S.: Sunt lucrări legate de momente trăite în a doua jumătate a lunii decembrie 1989 în România. Dintre titluri amintesc seria Timișoara, Sibiu, București.

 Venere si Madona 2017

Foto. Venere si Madona (2017)

  1. Sunt convinsă că modelele începutului tău sunt artiștii pe care i-ai studiat în țară. Ce pictori români și, apoi, pe care dintre cei străini îi admiri în mod deosebit?

 

A.S.: Pictorii români pe care-i simt de mult timp foarte aproape sunt: Ion Andreescu, Theodor Pallady și Semproniu Iclozan. Din galeria universală ar fi mulți de remarcat, dar aș menționa acum: Giotto, Pierro della Francesca, Vermeer, Jackson Pollock.

 

  1. În ce mod a influențat stabilirea în „capitala lumii” viața ta de artistă româncă?

 

A.S.: M-a eliberat de academism, lucru care este și bun și rău, dar această desprindere ar fi putut să nu fi survenit vreodată și ar fi fost cred, pentru mine, un mare neajuns.

 

  1. 13. Care sunt curentele sau direcțiile picturii americane cele mai reprezentative, după opinia matale?

A.S.: Cele mai reprezentative curentele americane în opinia mea sunt Expresionismul Abstract al lui Jackson Pollock și Minimalismul lui Richard Serra.

 

  1. Spre ce teme te îndrepți în prezent?

 

A.S.: În ceea ce mă privește, trăiesc experiența revenirii la perioada italiană, numai că o abordez din punctul de vedere al acuarelei și al celei de tehnică mixtă, totodată, dar încercând să recurg la dimensiuni mai reduse.

 

  1. Așadar, pui în dialog Europa cu America. Este privilegiul drumului pe care l-ai urmat și cel al permanentei căutări pe care îl incumbă „per aspera ad astra”. Ce lucrări sunt acum pe șevaletul matale?

 

A.S.: Deocamdată este o compoziție în ulei pe care o abandonasem. Își așteaptă acum o variantă în culori de apă.

 

  1. 16. Care sunt sursele de inspirație în activitatea ta de artistă a culorii?

 

A.S.: Paradoxal, ceea ce mă incită și ceea ce structurează lucrările mele de-o bună bucată de vreme este sculptura.

 

  1. Interesant. Din nou îmi amintești de pictura Adinei Romanescu, care își trage sevele tot dintr-un contact rodnic cu Italia, patria artelor. Ai reușit în țară și în America să te încadrezi într-o grupare, mișcare sau curent al pictorilor contemporani?

 

A.S.: Acest lucru nu s-a produs încă. Poate că se va petrece cândva, în viitor.

 

  1. Ținta oricărui creator de frumos este comunicarea cu publicul. Ce expoziții personale sau de grup ai realizat?

 

A.S.: Voi enumera în ordine cronologică:

– Expoziția afiliată celui de-al 20-lea Congres ARA (American Romanian Academy), University of Nevada, Reno, NV, 1996,

„Preludes to Felicity / Shapes of Consciousness”, Expoziție pentru doi artiști, organizată la Institutul Cultural Român, New York (Manhattan), NY între 03/24/97 și 04/04/97,

– MFA Thesis Exhibition | Chuck Levitan Gallery | New York, NY, între 06/10/97 și 06/15/97,

– Expoziție Personală, la Ozone Gallery, New York (Manhattan), NY, 1998,

– „New York Centennial” – Group Show | Gallery @ 49 |  New York, NY, între 12/09/98 –și 12/30/98,

– Employees’ Annual Art Show /Expozitii ale personalului Muzeului de Artă Metropolitan din New York/, 1999 si 2000,

– Recent am participat în 2015, 2016 și 2017 la expozițiile de grup din cadrul Galeriei Spiritus, afiliată Simpozionului Mihai Eminescu, organizat anual în Queens, NY.

Totodată, la finele anului 2016 am participat cu lucrarea Omagiu lui Masolino la o expoziție de grup din cadrul aceleiași galerii, Galeria Spiritus, condusă de doamna Viorica Colpacci la Simpozionul Ecumenic afiliat Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din New York, al cărui președinte este părintele profesor doctor Theodor Damian.

 

  1. Modul cum te exprimi, comunicându-te pentru un public al prezentului și, mai ales, pentru cel al viitorului, va depinde de originalitatea imaginilor picturale care să rezoneze cu simțirea privitorului. Căutarea   curajoasă a acelei note proprii, inconfundabile este cheia succesului, pe care ți-l doresc din plin în viitorul apropiat. Curaj, deci, mult curaj!

 

Interviu realizat de Anca Sîrghie în 15 ianuarie 2017, la sărbătoarea Culturii Naționale Române de la New York.

Aniversarea Cenaclului Românesc „Mircea Eliade” din Denver, Colorado

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2017

Aniversarea Cenaclului Românesc „Mircea Eliade” din Denver, Colorado

 

Abia s-au stins acordurile Periniței cu care s-a încheiat elegantul revelion organizat în sala socială a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” de lângă capitala statului Colorado al Americii, că forfota pregătirilor anunța în 8 ianuarie 2017 prima reuniune culturală a Cenaclului „Mircea Eliade” în noul an. Ing. dr. Răzvan Sîrghie a pregătit o prezentare în power point a activității Cenaclului, acum când tocmai se împlinesc cinci ani de când profesorii Sebastian Doreanu și Simona Sîrghie, împreună   cu preotul Ioan Bogdan, au pus bazele noii structuri culturale din dorința de a întreține interesul pentru literatura, istoria și, în general,   pentru cultura și arta noastră națională. Așa cum anunța afișul manifestării, invitatul special era doamna conf. univ. dr. Anca Sîrghie, sosită de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu și care tocmai povestea cu încântare cât de frumoase au fost Sfintele Sărbători de Iarnă în această comunitate a conaționalilor noștri, care, vestimentați în costume naționale, timp de câteva zile, au trecut cu colindul pe la casele celor dornici să-i primească, așa cum cere tradiția. Fără precedent a fost și spectacolul artistic al copiilor de la Școala duminicală în ziua de Crăciun când doamnele Bianca Bogdan, Lavinia Ball, Simona Sîrghie și Geta Popa au pregătit în detaliu sceneta susținută de vreo 30 de copii, actanți cărora Moș Crăciun le-a adus daruri desfătate.

Tot de la Școala duminicală la primul cenaclu al noului an copiii Sabrina Miklos, Paula Maxim și Daniel Bogdan au recitat versuri din poeziile lui Mihai Eminescu, spre emoția asistenței. Tema conferinței anunțate a fost „Mihai Eminescu și fratele lui mai mic, Lucian Blaga”, titlu care a stârnit curiozitatea participanților prin ineditul ideii, după cum remarcase directorul Sebastian Doreanu, dând cuvântul oaspetelui sibian. Anca Sîrghie a atribuit sintagma „fratele mai mic”, Lucian Blaga, tocmai poetului de la Lancrăm, care atunci când era întrebat de prieteni de ce nu se consideră o personalitate mai valoroasă decât Mihai Eminescu, pentru că a creat un sistem filosofic bine structurat, este cel mai mare dramaturg expresionist al culturii române și a publicat numeroase cicluri de poezie, el răspundea imperturbabil că se socotește nu altceva, ci doar „fratele mai mic al lui Eminescu”.

IMG_2905

Foto. Scriitoarea Anca Sîrghie conferențiind la Denver Colorado

Conferențiarul a precizat că între Eminescu și Blaga, cei doi poeți-filosofi, există niște apropieri de biografie artistică, de la copilăria rustică la paradigma germană a formării lor și atracția pentru mitul autohton, cronotopul eminescian fiind Dacia, iar Blaga pivotând pe conceptul de „țară”. După ce au debutat amândoi la vârsta de 15 ani, atât Eminescu cât și Blaga au întocmit câte o culegere de folclor pentru uz personal, semn al înțelegerii tezaurului de frumuseți pe care îl cuprinde lirica populară.

Admirația mai tânărului Blaga față de personalitatea lui Eminescu nu s-a manifestat ca o atitudine abstractă de prețuire. Dimpotrivă! Putem afirma că nimic nu a lipsit din arsenalul blagian al admirației față de „fratele său mai mare” în ale poeziei românești, Mihai Eminescu, pe care l-a editat, l-a tradus în limba germană, gest artistic pentru care în 1935 i se oferă Premiul Hamangiu din partea Academiei Române. Blaga l-a apărat polemic pe Eminescu împotriva primului denigrator, Alexandru Grama de la Blaj, așa cum în timp nu au făcut decât Șerban Cioculescu și D.R.Popescu. Nu mai puțin, Blaga l-a apreciat pe Poetul-Luceafăr în studiile sale, ca și la date calendaristice sărbătorești ori în discursuri solemne. Atunci când răspunde la discursul de recepție al lui N. Crainic primit în Academia Română în 22 mai 1941, Blaga apreciază că „legăturile gândirismului, zic, cu trecutul, se trag de la marele copac: Eminescu”. Tot în acel discurs revine asupra ideii, trimițând la versul „povești și doine, ghicitori, eresuri”. Este o dovadă că Lucian Blaga îl purta pe Eminescu în suflet, ca permanent reper. În concluzia conferențiarei sibiene, Lucian Blaga a adus o contribuție substantială la susținerea lui Eminescu, apărat cu instrumentele fabulei-pamflet și promovat într-o diversitate impresionantă de forme, cum prea puțini dintre urmașii lui au făcut-o.

Intrând pe un teren al speculației ideatice, Anca Sîrghie a apreciat că succesiunea Eminescu-Blaga și continuitatea lor era una legică. Dacă finalul secolului al XIX-lea este așezat sub strălucitul triumf eminescian, atunci Blaga va strălumineze anul 1919 cu dublul lui debut, cel poetic cu Poemele luminii și ca filosof cu aforismele intitulate Pietre pentru templul meu, admirabil primit de presa culturală a momentului, care vede în el un tânăr ardelean care „înalță brațe de energie spre tainele lumii”.

Eminescu și Blaga au fost doi excepționali creatori de limbă românească, tocmai pentru că au înțeles importanța ei. Despre această zestre încredințată de înaintași, respectiv de poeții „ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, Eminescu va aprecia că ea este „măsurariul civilizației unui popor”, socotind că „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, ea dezvoltând cugetarea neamului care o vorbește. La rându-i, L. Blaga definea limba drept „întâiul mare poem al unui popor”. Plămădind-o, fiecare dintre cei doi poeți a zămislit universul lui liric inconfundabil, pentru că ei au fost înzestrați cu o vocație creatoare, au avut sensibilitate la misterul cosmic, la esențele de adevăr ale mitului, iar saltul pe care l-au marcat, glisând de la sensul propriu la cel figurat, metaforic, al cuvântului românesc, susține revoluția la care au supus ei graiul strămoșesc. De acolo de unde îşi trimite razele spre noi, românii de pe diferite meridiane ale Terrei la început de secol XXI, Eminescu ne priveşte îngăduitor, ştiind că versul său ne poate oblădui rănile sufletului, ne este imbold în luptele cotidiene, iar cuvântul său de publicist al secolului al XIX-lea este şi astăzi mai actual ca niciodată. Călin Georgescu, director executiv ONU, într-un interviu recent nu ezită să-l considere pe Eminescu „cel mai mare om politic al națiunii române.”

P1110738

Foto. Un grup de participanți la aniversarea Cenaclului

Dacă întoarcem faţa de la marele Emin, avem numai de pierdut, pentru că ne vom lipsi de o pildă sublimă, cea mai înaltă în slovă românească, de a trăi pentru un ideal de nobilă demnitate. Aşa este admiraţia pentru natura izvoarelor și a lacurilor cu nuferi din Povestea codrului, Lacul, Freamăt de codru şi a malului de mare din Mai am un singur dor. Eminescu a pictat în cuvânt poezia codrilor de aramă în Călin-file de poveste şi a cerului cu luna-regină și cu luceferi din elegia Melancolie, alături de iubirea ca „floare albastră”, înţeleasă în complexa ei accepţie de „dulce durere”. Nimeni nu ne-a apropiat ca Eminescu de patria identificată cu limba „ca un fagure de miere” şi nu a cultivat în conştiinţele celor tineri admiraţia pentru un trecut dramatic, în care el vedea înaintând „falnic armia română” în înfruntările cu cotropitorii de veacuri din Scrisoarea III. Lecţia existenţială a versului eminescian din Scrisoarea I și din Luceafărul te îndeamnă şi astăzi să rămâi „privitor ca la teatru” din Glossă în faţa degringoladei groteşti a politicului şi să trăieşti având în faţă „de-a pururi ziua cea de azi”, care este în orice timp şi indiferent de generaţie pivotul tuturor împlinirilor tale.

În mod cert, posteritatea a așezat altfel valoric pe cei doi creatori de geniu, căci ceea ce a însemnat Mihai Eminescu pentru lirica românească a secolului al XIX-lea, va fi Lucian Blaga pentru secolul XX. Ca două entități distincte și creatori singulari care au ridicat prin forță metaforică spiritualitatea românească la nivelul valorilor universale, ei au avut clare apropieri elective, iar „frate mai mic” a fost Lucian Blaga numai ca așezare calendaristică. Ei s-au născut poeți, cultura fiind mediul lor de viață. Despre Eminescu, G. Călinescu afirma că este „cel mai cult dintre poeții noștri, cu cea mai ridicată putere de folosire (creatoare) a tuturor factorilor de cultură”. Ei au provocat o revoluție metaforică, făcând posibilă, prin deschiderea creată, evoluția ulterioară a lirismului românesc. În marea trecere spre eternitate, romanticul Eminescu, acel „fulger neîntrerupt” luminând „calea timpilor ce vin” și expresionistul Blaga, căutătorul de „stele-n apă”, stau cu cinste alături, frați legitimi ai aceleiași mame, marea Poezie.

După o conferință densă ca documentare, susținută de 25 note bibliografice, conferință ascultată cu o atenție încordată și aplaudată de asistență, a venit momentul recitalului interactiv, care a pus în lumină preferințele membrilor cenaclului pentru versurile celor doi poeți. S-a cântat Sara pe deal cu întreaga asistență, s-au recitat versuri din memorie, căci doamna profesoară Elena Vasiliu știe și la vârsta înaintată pe care a împlinit-o, chiar trăind departe de țară, textul poeziei „Veniți după mine, tovarăși” de L.Blaga, poezie pe care a și interpretat-o pentru a atrage atenția participanților asupra frumuseții ei. Participanții de toate vârstele au citit versurile lor preferate, vârstnicii dovedind o pasiune ce pare că nu s-a clintit întreaga lor viață pentru poeziile eminesciene, care le pot alina și astăzi nostalgiile și neliniștile. Recitalul de poezie a fost susținut de Georgeta Popa,  Natalia Maxim, Pr. Ioan Bogdan, Monica Doreanu, Simona Sîrghie și Patricia Bratulescu.

Domnul Mircea Fotino și-a amintit răstimpul celor aproape cinci decenii, când el cu soția erau singurii români din Denver și se bucură să vadă ce oază de cultură s-a creat în ultimii 5 ani prin activitatea cenaclului, la care sunt invitați scriitori locali sau sosiți din țară. Directorul Cenaclului, Sebastian Doreanu, intervenind ca mare iubitor și cititor împătimit de carte, a ținut să menționeze că Anca Sîrghie, căreia i se datorește ideea înființării acestui cenaclu, a lansat în cei 5 ani volume foarte interesante, ca Aurel Cioran, fratele fiului risipitor și Dăltuiri, de Radu Stanca, ambele îngrijite ca ediții împreună cu Marin Diaconu și publicate în 2012. Au urmat cele două volume intitulate „Radu Stanca. Profil spiritual”, editate în aceeași colaborare după 3 ani, iar în 2016 Anca Sîrghie a semnat noua carte „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”. Cenaclul se mândrește cu faptul că a găzduit toate aceste lansări.

Autoarea însăși a luat cuvântul spre a explica de ce primele lansări ale cărților ei recente s-au făcut la Cenaclul Românesc „Mircea Eliade” din Denver și nu în țară, cum ar fi fost firesc. Efortul repetatelor corecturi ale unei noi cărți, suprapus peste examene cu studenții de la facultate și cu scoaterea revistei academice „Lumina slovei scrise”, ajunsă în prezent la al XVIII-lea volum, unde este singurul redactor („one man show”, cum spunea Nicu Băciuț despre revista lui scoasă la Tg. Mureș în aceleași condiții) făceau ca editorul să-i aducă prima tranșă exact în preziua plecării spre Denver. Bucuria de a vedea noua carte a determinat-o pe Anca Sîrghie, de fiecare dată, să accepte ca lansarea să înceapă tocmai la Munții Stâncoși, nu acasă, la Sibiu. Cea mai mare surpriză s-a produs tocmai în primăvara trecută, când Anca Sîrghie se afla în America, dar a aflat că „Lucian Blaga și ultima lui muză”, apărută în 2015, obținuse Premiul „Octavian Goga” la filiala sibiană a Uniunii Scriitorilor din România, ceremonie la care autoarea nu a avut cum să participe. Din păcate!

Florina Opran și-a amintit cum a lansat cartea ei memorialistică Sub cortina de fier și după căderea ei, iar acum a evocat anii ei de carieră biblioteconomică la București, când a contribuit la stucturarea unor volume ale ediției de “Opere” ale lui Mihai Eminescu.

În calitatea ei de director al Cenaclului, profesoara Simona Sîrghie a amintit alte evenimente importante din cei 5 ani de activitate aniversați, ea referindu-se la cele susținute de autori ca pr. Aurel cu cărți teologice, Horia Ion Groza cu, „Ochiul diasporei” – eseuri, Cătălin Pavel – Operation „Purple Four” sau Mircea Hortensiu Tomuș, care a prezentat într-o reuniune cartea „Printre tristeți și bucurii”, apărută în 2013, „Călător prin amintiri”, ajuns la al 3-lea volum, „Idei , Dezbateri, idealuri”, după ce vol. 2 s-a intitulat „Locuri, oameni, frământări”, 2015. Cu emoție au fost menționate și numele unor soliști vocali, cum a fost   tenorul Costel Busuioc, invitat recent la Cenaclu, unde a dat un recital de neuitat. Demne de apreciere au fost și reuniunile tip șezătoare sau cele dedicate fiecărui anotimp ilustrat în poezie și pictură. Observând că la reuniunile Cenaclului nu participă decât o mică parte a membrilor comunității, anume cei care iubesc cultura, cei ce înțeleg rostul lecturii, așadar, cei mai cultivați, parcă mereu aceiași, doamna Simona Sîrghie a ținut să citeze opinia lui Nicolae Manolescu despre rostul lecturii: „La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută.” Există în comunitatea românilor de la Denver chiar absolvente de filologie, care declară că, fiind nevoite să activeze într-un domeniu practic, cum este cofetăria, nu mai sunt în stare să se apropie de o carte, oricât ar fi ea de interesantă. În realitate, este o problemă de filozofie personală și de rigoare a distribuirii timpului, căci hrana spiritului este la fel de necesară ca și cea biologică, iar pierderile pe care le înregistrezi astăzi, sub apăsarea ignoranței și inerțiilor de tot felul, se recuperează extrem de greu în viitor și se resimt la generațiile de tineri, care nu au în familie un model de preocupare intelectuală.

Luând cuvântul pentru final, universitara de la Sibiu a simțit nevoia să atragă atenția asupra importanței pe care trebuie să o dea colectivitatea românilor de la Denver copiilor, generația de mâine, exemplificarea ei plecând de la cuvintele adresate în aprilie 1986 de filozoful Constantin Noica liceenilor cu care dialoga:”Lumea oamenilor se împarte în două: în subiecte umane și obiecte umane. Sunteți la vârsta la care trebuie să vă hotărâți să încercați să ajungeți subiecte umane. Dacă vreți să rămâneți obiecte umane n-aveți decât. Vă folosește realitatea într-un fel sau altul… Astăzi, tineretul de pretutindeni nu mai este valabil prin ceea ce este, ci prin ceea ce știe (s.n.) Merită să încercați. Este vârsta la care încercarea trebuie făcută.“ Anca Sîrghie a sfătuit părinții să valorifice aptitudinile și talentele copiilor lor, cărora să le asigure o bază culturală temeinică, astfel ca să nu pățească rușinea unor studenți la Universitatea Harvard, care, oricât ar fi de inteligenți, nu știu prin ce se desparte America de Europa. În încheiere, dânsa a mulțumit profesorului Doreanu pentru semnalarea revistei „Buletinul Bibliotecii Române. Studii și documente române”, care apare într-o nouă serie la Freiburg în Germania, unde comunitatea conaționalilor noștri este puternică. Iată o altă parte a diasporei române care are inițiative importante, ce merită cunoscute.

În tot răstimpul celor două ceasuri, cât a durat emoționanta reuniune aniversară, pe ecranul sălii sociale s-au proiectat imagini ilustrative, care au susținut trăirea participanților, încântați să rememoreze atâtea momente de curată trăire românească și de necesară îmbogățire spirituală din cei 5 ani de activitate culturală la Denver.

Dana Anadan

Din nou în Canada, la Câmpul Românesc din Hamilton

Posted by Stefan Strajer On August - 24 - 2016

Din nou în Canada, la Câmpul Românesc din Hamilton

Interviu cu ing. Dumitru Rachitean

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

Invitată la Săptămâna Internaţională a Culturii Române, eveniment ajuns la a 49-a ediţie şi desfăşurat între 11 şi 16 iulie 2016 printr-o temeinică tradiţie la Câmpul Românesc, Hamilton, din Canada, am solicitat domnului Răchitan un interviu, nu numai ca român desţărat ci şi ca preşedinte al Asociaţiei Culturale Române. Pericolul absorbţiei comunităţilor naţionale în străinătate unde se integrează primind limba şi tradiţiile altui stat de pe mapamond, este evident, dacă singura preocupare a imigranţilor români este cea a sporului bunăstării materiale. Există oameni care binecuvântă locul pe care îl calcă şi prezenţa lor este o chezăşie a reuşitei. Orice întâlnire în diaspora americană cu asemenea români, care au darul de a aduna pe ceilalţi îmi întăreşte încrederea că viaţa culturală în comunităţile conaţionalilor noştri are un viitor. Şi aceasta datorită abnegaţiei lor în urmărirea unui proiect, a ideii în care ei cred nestămutat, muncind cu râvnă pentru ca prezenţa românilor să se facă simţită în concertul naţiunilor cu ceea ce ei au mai reprezentativ.

Nelipsit de la evenimentele Câmpului Românesc din Hamilton de când a călcat pe pământ canadian, inginerul Dumitru Răchitan, ca preşedinte al Asociaţiei Culturale Române în ultimul deceniu asigură evenimentelor de acolo o izbândă reală. Cu experienţa şi entuziasmul său de bun român, domnul preşedinte ştie cu exactitate când se cere să acţioneze discret cu întreaga lui echipă de prieteni voluntari, mereu aceiaşi, şi când este cuvenit să apară în faţă, întâmpinându-şi musafirii, coordonând pas cu pas tot ce se întâmplă în acea gură de rai îndepărtată de ţară, plasată în inima Canadei, ţara cu 1 milion de lacuri şi cu la fel de multe oportunităţi pentru locuitorii ei.

*

Anca Sîrghie: Sunteţi absolvent al Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Timişoara şi soţia are studii economice. Aveţi o fată frumoasă, pe Cristina, formând o familie minunată. Chiar cu riscul de a vă stârni amintiri răscolitoare, vă întreb: Cum aţi ajuns în Canada?

Dumitru Răchitan: În România nu am dus o viaţă grea şi nu avusesem de gând să părăsesc ţara, dar atunci când s-a născut Cristina, laptele praf se aducea din Germania şi se procura numai pe bază de reţetă de la medic. Când mi-am dat seama că ajusesem să duc benzină medicului ca să-mi dea mai mult de o cutie din ceea ce era hrana de bază a copilului meu şi aceasta se producea în defavoarea altor părinţi, la fel de disperaţi ca mine că le mor bebeluşii de foame, hei bine, atunci m-am decis să emigrez cu orice risc. Făceam exerciţii de înot pe lacul de la Cernica şi în săli de gimnastică, pentru că nu primisem viza solicitată legal spre a-mi vizita fratele, medic stabilit la New York, şi intenţionam să trec clandestin Dunărea. Am reuşit să ajung în Austria, unde lângă Viena am fost primit în lagărul de la Transchkirchen în august 1987. Acolo primeam „Cuvântul românesc”, ziarul care se citea pe toate meridianele globului, din Australia şi Noua Zeelandă şi sudul Africii, până în cele două Americi şi Europa. Eu care citisem până atunci în ţară „Scânteia”, am făcut un adevărat şoc, aflând cât de diferit se interpreta realitatea românească dincolo de graniţe. M-am blocat cu totul. Citeam fiecare număr din „Cuvântul românesc”, de câte 3 ori, mă impresiona şi rubrica religioasă pe care o semna părintele Dumitru Ichim. Aşa, am decis să mă îndrept spre ţara frunzei de arţar. Ţin minte ca astăzi prima manifestare culturală la care am participat la Câmpul Românesc, când se omagia unirea Basarabiei cu România. Norocul meu fusese că am întâlnit la biserică un român care avea maşină. El m-a dus acolo, la Câmpul Românesc. Trebuie să precizez că eu la acea dată încă nici nu găsesem serviciu, familia mea se afla în ţară, unde soţia era persecutată, fiica mea nu era primită la grădiniţă pentru că avea un tată trădător, iar socrul meu, căpitan de navă pe Dunăre, nu mai putea activa, luând curse spre Germania, ca înainte, şi era dărâmat. Cum m-a dus românul acela la Câmp rămâne o amintire de pomină. El avea o maşină cu 7 locuri, care erau complet ocupate pentru deplasarea de la Toronto la Câmp, aşa că am acceptat să ocup locul din… portbagaj, fapt posibil pentru că pe atunci aveam 60 kg, eram subţirel şi nu a fost nicio problemă, mai ales că ardeam de nerăbdare să ajung şi eu acolo. Am ascultat vorbind pe cei care la ocuparea Basarabiei de către ruşi au fugit în România, dar cum şi acolo au fost vânaţi, mulţi au reuşit să plece în Occident şi de acolo unii să ajungă în Canada. M-au impresionat extraordinar unele mărturisiri ale lor. Se povestea de ocuparea Basarabiei, pământ românesc înstrăinat. Participanţii plângeau, cutremuraţi de emoţie. Am făcut cunoştinţă la biserică cu mai mulţi conaţionali, care mă duceau la evenimentele de la Câmpul Românesc. Ei, după ce am găsit serviciu şi mi-am cumpărat maşină, am fost nelipsit la evenimentele de acolo. Mi-a sosit şi familia din România şi când se desfăşura Săptămâna Internaţională a Culturii Române plecam într-acolo direct de la serviciu. Sau, când eram în tura de noapte, stăteam acolo întreaga zi până în ultima clipă. Şi de acolo goneam spre serviciu.

IMG_5183

Foto. Dumitru Rachitean

A.S.: Ce vă atrăgea într-o asemenea măsură acolo?

D.R.: Nu concepeam să lipsim la evenimentele importante ale Câmpului, care devenise pentru noi o oază a adevăratului românism. Mai exact, din 1994 am început să ne luăm concediu exact când se desfăşura Săptămâna şi dormeam în cort, ca cei mai mulţi participanţi. Am devenit membru al Asociaţiei Culturale Române. M-a atras acolo calitatea oamenilor, care făcuseră ceva pentru ţara noastră, luptând împotriva comunismului, riscând enorm. Unii ieşiseră din închisori, alţii înfruntaseră pe sovietici în Basarabia, acţionând pentru unirea cu România. Petru mine ei erau adevărate modele umane. Era acolo un conglomerat de patrioţi români. Unii îşi dedicaseră viaţa luptei pentru un ţel înalt şi spiritul lor de luptă mă încânta pe mine care sosisem din România socialistă cu congrese ale Partidului Comunist Român, unde aplaudacii ovaţionau îndelung pe Ceauşescu. Înţelegeam că am ce învăţa de la aceşti oameni veniţi din alte colţuri ale Americii sau din Europa ca să dialogheze între ei şi nu mai puţin cu noi, cei care simţeam acolo să inima bătea în ritmul mai alert al adevăratului românism.

P1100880

Ca să nu se facă vreo confuzie, trebuie să precizez că la Câmp există Centrul „Nae Ionescu”, având un muzeu, o bibliotecă cu peste 10.000 de volume, o cameră muzicală, bucătărie, dependinţe moderne şi, bineînţeles, o sală mare cu capacitate de 300 persoane, unde organizăm şi în prezent revelioane, discoteci pentru tineri, evenimentul Basarabia, campionate de tenis de masă. De Ziua copilului, la 1 iunie vin elevi şi profesori din şcolile de limba română învecinate, adică din Toronto, Hamilton, Berlington, Okville, cu clasele I-VIII. Se desfăşoară activităţi de istorie, geografie, de limbă şi literatură română. Sunt 150-180 de copii, pentru care un întreg week-end fac voluntariat părinţi şi profesori. Atrăgător este pentru toţi participanţii faptul că se vorbeşte numai româneşte, că părinţii au prilejul să se cunoască între ei şi elevii se împrietenesc. Faţă de evenimentele organizate la şcolile candiene, unde elevii sunt separaţi de părinţii lor, aici vin împreună copii şi aparţinători, fapt mult dorit de toţi. Este un eveniment de familie, aşadar. Aţi participat chiar dumneavoastră în acest an la banchetul de deschidere din luna mai a sezonului de vară la Câmpul Românesc şi aţi văzut ce veselie şi cât dans a fost acolo, unde se serveşte o mâncare foarte gustoasă şi proaspătă. În octombrie, simetric, se face balul de închidere a sezonului estival. Sunt găzduite felurite spectacole, petrecerea de Holloween, care aici are nota specială de a alătura părinţi şi copii, cum nu este permis în şcolile unde ei învaţă. Toţi se costumează, fiecare după propria fantezie, iar concursul care se organizează are un juriu imparţial, astfel stabilindu-se costumele care vor fi premiate. S-a pierdut cu totul tradiţia diavolului care trebuie alungat. Aici românii găsesc unicul loc unde părinţi şi copii iau parte la o petrecere de familie. Costumele sunt confecţionate de participanţi şi latura estetică este cea mai importantă, căci tocmai ea este evaluată prin premii. Aici place decorul românesc, inclusiv figuri istorice dintre cele mai reprezentative de pe pereţii sălii celei mari. Atunci când nu avem propriile evenimente, închiriem sala altor comunităţi, adică la cetăţeni uruguaieni, ruşi, portughezi, turci, spanioli, care nu au propriul lor spaţiu de manifestare. Sunt weekenduri când se organizează nunţi, botezuri sau picnicul privat al dobrogenilor, spre exemplu. Altfel, cheltuielile de întreţinere sunt greu de suportat. Toată activitatea este desfăşurată de un team pe bază de voluntariat. Astfel, Mihaela Moisin este vicepeşedintă, Emilia Răchitan şi Florin Săndulescu activează ca trustee, Olivia Colceriu este casieră, Neli Cornea este secretară A.C.R., Alexandru Colceriu-membru al comitetului de organizare. Activi sunt şi Anca, Aurel şi Daniel Olteanu, Dan Manolescu, Marian Dincov şi Florin Burdujan, George Popa şi mulţi alţii.

P1100909

Foto. Conferentiaza prof.univ.dr. Anca Sirghie

A.S.:Trăiţi într-o ţară a oportunităţilor în plan economic, căci în Canada oamenii activează numai din interes, sperând să agonisească bogăţii, să ducă un trai mai bun decât în România postdecembristă, spre exemplu. Cum a fost posibilă înfiinţarea în această ţară a multiculturalismului a unei structuri deschise manifestărilor româneşti pentru care statul canadian şi-a adus un aport financiar, din câte mi s-a spus?

D.R.: La început, prin 1956, cred, 17 români au ctitorit acest spaţiu, făcând documentaţia împropietăririi şi depunând banii necesari. Câmpul Românesc are o suprafaţă de 25 ha… S-a construit o cabană, care s-a dovedit în timp neîncăpătoare. De aceea, în 1987 a început edificarea unei săli moderne cu complexul ei, cum o vedeţi şi dumnevoastră acum. S-au solicitat donaţii de la românii de pretutindeni, adică de la emigraţia română din toată lumea. Cum s-a produs concret acest anunţ? În 1975 apăruse la Câmp, unde era un centru important al luptei anticomuniste, ziarul „Cuvântul Românesc”. Farmacistul George Bălaşu, implicat cu hotărâre în această activitate, mai are şi acum   cecul banilor trimişi pentru abonamentul lui Mircea Eliade care, bineînţeles că şi scria în paginile ziarului. Difuzat în întreaga lume, din Australia şi Noua Zeelandă, în Europa, în sudul Africii, „Cuvântul Românesc” era introdus clandestin şi în România. Prin acest ziar s-a făcut apel la românii din toată lumea să trimită bani pentru edificarea noii săli la Câmpul Românesc. Astfel s-au strâns 75.000$ CAD, dar era insuficient. S-a făcut un împrumut la bancă şi datoria s-a lichidat în timp.

A.S.: Ce se organiza în deceniile acelea tensionate aici ca luptă anticomunistă?

D.R.: La Câmpul Românesc se făceau manifestări intense. De aici plecau spre Washington la ambasade când veneau acolo importanţi şefi de state sau se pleca la New York la întâlnirile unor personalităţi. Din ziarul de aici se făcea mobilizarea să se meargă la Naţiunile Unite sau spre Ambasada României din Ottawa. La ediţiile anuale ale Săptămânii Culturale veneau nişte oameni deosebiţi, precum pr. Gheorghe Calciu, Zahu Pană, Aurel Sergiu Marinescu, un scriitor şi istoric care păstra corespondenţa Ambasadei Române din Lisabona până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Participa la dezbaterile de aici şi preotul. Dr. Nicolae Dima, realizator de emisiuni şi corespondent la Radio Vocea Amercii sau John Halmaghi, un enciclopedist, şi Claudiu Matase. Despre fiecare dintre aceşti s-ar putea vorbi îndelung. Aici a fost găzduit vreo 2 ani sculptorul Nicăpetre, considerat a fi un Brâncuşi al românilor americani. Brăileanul Nicăpetre a realizat statuile Rotondei Scriitorilor Români în exil, care este singura lui expoziţie în aer liber din America. După ce-l realizase pe Eminescu, pe Nae Ionescu, au urmat ziaristul Donev din America, unde activase în Florida, apoi Horia Stamatu, Horia Vintilă, Mircea Eliade şi Vasile Posteucă şi Aron Cotruş. Cam la doi ani era o nouă dezvelire de bust, pentru aşezarea căruia se consultau îndelung. Acest artist a dat astfel o şi mai puternică tentă naţională spaţiului binecuvântat al Câmpului. Meşterul epigramist Cercel a ridicat şi o troiţă lui Aron Cotruş. S-a constatat că aceşti oameni nu puteau fi opriţi de sistemul comunist din ţară şi de aceea, se trimiteau securişti, care să se infiltreze. Când aceştia erau descoperiţi, ieşea câte un mare scandal.

A.S.: Cum aţi ajuns preşedintele Asociaţiei?

D.R.: Asociaţia Culturală Română are alegeri la fiecare doi ani. Fuseseră preşedinţi George Bălaşu şi Florin Săndulescu, apoi George Donison şi Mihaela Moisin. Eu şi soţia mea, Emilia, eram activi. Eu am venit cu propunerea de a organiza un eveniment de anvergură, în colaborare cu ziarul „Faptu Divers”. Eu mi-am luat responsabilitatea să creez grupul de lucru, stabilind cum să colaborez cu redactorii spre a stabili programul celor 3 zile ale evenimentului. Câmpul Românesc răspundea de cazare, de masa participanţilor, de distracţia lor, care se întindea până în zorii zilei următoare. Era vorba de un eveniment sportiv, căci Cupa Faptul Divers   se disputa pe terenurile de fotbal din vecinătate. Veneau echipe de fotbalişti amatori din oraşele americane şi canadiene, astfel că erau câte 3000 de participanţi. Vă daţi seama că aveam nevoie de 40-50 de oameni de serviciu, care să-mi fie de ajutor. Competiţia aceasta s-a organizat timp de 10 ani şi eu am dovedit că ştiu să organizez un eveniment de anvergură, pentru că reuşesc să comunic cu oamenii, să-i responsabilizez, să-i motivez. Eram recomandat, de acum, ca liedership. La viitoarele alegeri am fost propus ca vicepreşedinte. În această calitate am activat 4-5 ani, ca apoi să fiu ales preşedintele Asociaţiei Culturale Române. Era în anul 2005. Conform statutului, se interzice înstrăinarea prin vindere a acestei proprietăţi, care, dacă nu mai poate fi menţinută în actuala structură, poate fi donată altei organizaţii tip ONG, adică nonprofit. Securitatea comunistă a Republicii Socialiste România nu a reuşit să corupă şi să dezbine membrii A.C.R., pentru că imediat ce erau descoperiţi, ei erau eliminaţi şi Asociaţia devenea mai puternică, folosind metode mai dure de luptă anticomunistă. Deconspirându-i ca persoane, se vedea clar că Securitatea era prezentă în mod continuu. Ea a trecut la acuze: antisemitism, ultranaţionalism etc. Nu există aşa ceva. Eu am programele Săptămânii Internaţionale a Culturii Române din ultimii 10 ani şi le pun la dispoziţia oricui, ca să vadă că   nu există teme de istorie legionară sau legate de ororile împotriva evreilor. Noi, românii, avem propriile noastre tragedii în epoca ultimei sute de ani şi de acestea ne ocupăm. Nu se face nici un fel de politică, decât o politică a culturii române. Asta da! După 1990, când libertatea României fusese dobândită, desigur că temele politice dezbătute până atunci nu-şi mai găseau rostul. Viaţa printre străini este aspră şi ceea ce ne propunem an de an este să revitalizăm interesul pentru tradiţia noastră culturală, care are valori inestimabile, iar copiii noştri născuţi în America riscă să le uite.

A.S.: Ce personalităţi oficiale şi ce oameni de cultură v-au vizitat la Câmpul Românesc, mai ales în ultimul deceniu de când dumneavoastră conduceţi Asociaţia, dar nu numai?

D.R.: La Câmpul Românesc din Hamilton au venit ambasadori, consuli, liederi de partide. Aş enumera pe Elena Ştefoi şi Maria Ligor, dintre ambasadori, pe consulii Valentin Naumescu şi Doru Liciu, pe Victor Ciorbea, pe acad. Nicolae Dabija, pe prof. univ. Anatol Petrenco, pe ministrul Culturii Ion Caramitru, sosit cu actorii Valeria Seciu şi Iuliu Moldovan sau poeta Doina Uricariu ca directoare a I.C.R. de la New York. Excelenta actriţă Olga Tudorache a venit jucând un rol de neuitat în spectacolul „Gaiţele”. Eu cred că actorul Mihai Horaţiu Mălăele a fost de peste 20 de ori la Câmpul Românesc de la Hamilton. Prin anii ’90 ne-a vizitat „Divertis”, apoi Formaţia „Colibri”, Mircea Vintilă şi Vasile Socaciu. Ne-au onorat cu prezenţa solişti ai muzicii populare de primă mărime ca Benone Sinulescu, Sofia Vicoveanca, Ştefania Rareş, Irina Loghin, Veta Biriş, Angelica Stoican. Dar nu numai muzica populară a fost reprezentată aici, în această oază de românitate. A fost aici Paula Seling şi Narcisa Suciu. Vin profesori universitari, cum sunteţi chiar dumneavoastră în ultimii 4-5 ani şi nu uit că zilele trecute poetul Mircea Ştefan afirma în plen că sunteţi o „Doamnă a literaturii române”. Suntem cu totul onoraţi de prezenţa dumneavoastră şi ţin să vă fac de pe acuma invitaţie pentru ediţia jubiliară din anul viitor, a 50-a ediţie. Au fost prezente cadre universitare de la New York, precum prof. univ.dr. Theodor Damian, iar pentru prima dată a venit la ediţia a 49-a prof. univ. dr. Toma Roman de la A.S.E. Bucureşti. Sunt prezenţi publicişti prestigioşi, cineaşti etc.

A.S.: Ce proiecte de viitor apropiat şi de perspectivă aveţi?

D.R.: Dorim să ne integrăm cât mai bine în viaţa social-culturală canadiană, continuând ceea ce facem, ca structură a evenimentelor. Va trebui să creăm noi manifestări, atractive pentru tineri, ca să înscriem noi membri în Asociaţie, cei care vor duce mai departe munca noastră bazată pe voluntariat. Ei, tinerii, pot să asigure viitorul Asociaţiei. Se cere să ne implicăm mai puternic în evenimentele canadiene, aşa cum sunt festivalurile multiculturale din Ontario, la care să avem standuri cu artizanat şi mâncăruri româneşti, să facem expoziţii de carte, de pictură cu însemne identitare. Românii sosiţi în Canada cu gândul orientat numai spre câştig nu se implică în genul acesta de activităţi. Procesul cu care ne confruntăm este dezinteresul conaţionalilor noştri. Oamenii comunităţii noastre nu se implică. Scopul nostru este să evidenţiem personalităţile care se remarcă în diferite demenii între români. Există în Canada multe grupări, asociaţii, dar eu realizez că numai uniţi putem face ceva semnificativ. A activat doamna consul Antonela Marinescu în Canada şi dânsa ne aduna pe toţi reprezentanţii unor societăţi şi asociaţii ale românilor. Simţeam că vom face un pas înainte. Dar dânsa nu mai este aici. Acum tocmai înfiinţăm la Câmpul Românesc Cenaclul literar “Aron Cotruş”, ca şansă de a atrage noi membri şi de a crea un nou cadru de activitate. Apoi, anunţăm pe această cale că dăm o bursă unui profesionist al cărţii care să vină pentru 3-4 luni în timp de vară la Câmpul Românesc, unde să aranjeze şi să clasifice preţiosul fond de carte, care însumează 10.000 de volume, unele inexistente în bibliotecile din ţară. Specialiştii în problemele diasporei române americane ar avea o bază serioasă de studiu, tot astfel cum este şi fondul de carte de la Vatra Românească în Michigan S.U.A., dar acela cred eu că este mult mai frecventat ca al nostru. Aşadar, pe lângă bază de loisir touristic şi de manifestări culturale, Câmpul Românesc este deschis cercetării istorice şi literare. Un obiectiv imediat este să mărim cu câteva căşuţe baza de cazare pentru anul viitor, când la început de lună iulie 2017 vom desfăşura cea de-a 50 a ediţie a Săptămânii Internaţionale a Culturii Române, la care ne-am bucura să ne fiţi, ca şi acum şi în anii pecedenţi un moderator avizat al sesiunilor ştiinţifice.

A.S.: Vă doresc succes în tot ce întreprindeţi şi un spor considerabil în înscrierea de membri tineri.

(A consemnat, astăzi, 18 iulie 2016, la Toronto, Canada, Anca Sîrghie.)

„Lucian Blaga şi ultima lui muză” – O carte premiată

Posted by Stefan Strajer On August - 22 - 2016

„Lucian Blaga şi ultima lui muză” – O carte premiată

 

Recenzie: Doina Popa (Dexter, Michigan)

 

Scriitoarea Anca Sîrghie, conferenţiar dr. la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi în prezent la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu, istoric şi critic literar, membră a Uniunii Scriitorilor din România, precum şi a altor asociaţii şi ligi culturale din ţară şi de peste hotare, a publicat până în prezent şase cărţi şi 13 cursuri universitare, ca unic autor, fiind prezentă în numeroase volume colective. Este semnatara a peste 400 de articole dar şi redactor coordonator al publicaţiei academice „Lumina Slovei Scrise”. A redactat 12 prefeţe la operele altor scriitori, a îngrijit 4 ediţii de cărţi, a scris numeroase recenzii de carte, cronici de teatru, a dat şi a luat interviuri, fiind constant prezentă la manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale. A fost onorată cu titlul de „Cavaler” pentru merite culturale în Franţa (2000) şi cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în România (2007). I s-au conferit premiile “Radu Stanca” la Sibiu şi “Biblios” la Alba Iulia.

Lucian-Blaga-si-ultima-lui-muza

Iată doar câteva menţionări din palmaresul literar al scriitoarei, care ne-a surprins anul trecut cu un nou volum, publicat la Editura “Techno Media” din Sibiu, Lucian Blaga şi ultima lui muză. Este cartea care recent a fost onorată cu Premiul “Octavian Goga” al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu, pe anul 2015. Volumul constituie rodul unei sincere şi trainice prietenii care s-a legat între scriitoare şi cea din urmă muză a lui Lucian Blaga, Elena Daniello. Cartea este alcătuită din trei capitole: „Greieruşa” versurilor lui Lucian Blaga – Dialog în trepte I, Într-o vară de noiembrie – Dialog în trepte II şi Un dialog imaginar – Dialog în trepte III. În Cuvântul înainte intitulatCum am cunoscut-o eu pe Elena Daniello, renumitul profesor universitar Ovidiu Drimba face câteva confesiuni, surprinzătore ca inedit, legate de doamna Elena Daniello, care prin naştere este o membră a nobilei întru spirit românesc familii Puşcariu. Ca un preludiu al destinului viitoarei iubiri, academicianul Sextil Puşcariu, cel înrudit cu Elena, a marcat în 1919 cu încurajarea sa debutul poetului din Lancrăm – satul care “poartă în nume sunetele lacrimei”şi i-a stimulat tânărului Lucian Blaga evoluţia ulterioară. Aflăm din cartea Ancăi Sîrghie că, personajul ei central, medicul stomatolog Elena Daniello era o profesionistă remarcabilă, o femeie frumuşică, inteligentă şi modestă, fără aere de mare cucoană… Relaţia ei de iubire cu Lucian Blaga s-a stabilit prin anul 1950, ca o afecţiune discretă. Precum poveştile celorlalte patru muze anterioare ale lui Lucian Blaga, de la Cornelia şi Domniţa, până la Eugenia, Coca, şi această idilă din urmă,pentru Elena Daniello, a fost bazată pe o dragoste completă, în care iubirea s-a îmbinat cu inspiraţia creatoare.

În preambulul dialogului din care se constituie cartea, scriitoarea Anca Sîrghie dezvăluie împrejurarea care a facilitat apropierea sa de Elena Daniello. Este vorba de Sesiunea Ştiinţifică a Festivalului Internaţional „Zilele Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, desfăşurată într-o sală a Bibliotecii Universitare, care astăzi poartă numele poetului-filosof, între 6 şi 8 mai 1996. Iată cum îşi aminteşte Anca Sîrghie momentul primului lor contact vizual, iniţiat de Elena Danielo: “Am întors uimită capul şi m-au întâmpinat doi ochi puternici ai unei făpturi firave de femeie vârstnică, dar care nu-şi trăda greul celor 86 de ani, pe care mai apoi aveam să aflu că îi purta”. Distinsa doamnă urma să-i mărturisească la fel de intempestiv, cum tocmai i se şi adresase, faptul că pentru ea scrisese poetul versurile: „Din amintiri beau cu nesaţiu/Boccadel Rio/rană în spaţiu”. O memorabilă vizită rămâne pentru autoare aceea din mai 1996, când a intrat prin intermediul Elenei Daniello nu numai în casa ei din str. Eminescu,nr.3, ci   într-un spectacol total al universului poetic blagian. Au urmat apoi întâlniri la Sibiu şi Cluj-Napoca, firul basmului depănat de Elena Daniello continuându-se sub semnul dezvăluirilor uluitoare. În ciuda diferenţei de vârstă, între Anca Sîrghie şi Elena Daniello se statorniceşte o prietenie sinceră, timp de vreo 13 ani, în care aceasta din urmă îi prezintă texte în manuscris cu poezii blagiene deja publicate, pe care ea le inspirase poetului, precum şi epistole inedite de o superbă încărcătură metaforică, vădind o tainică iubire, alături de traduceri, texte filosofice, cugetări. Blaga trăise încă din 1948 umilinţa de a se vedea scos din Academia Română, din Universitatea clujeană, chiar şi din literatura şi filozofia ţării lui, în care figura pe lista scriitorilor interzişi de regimul comunist, atunci instalat. Şi aşa a şi rămas până la stingerea sa din luna mai 1961. În mod cert, se dovedeşte în carte adevărul că Elena era o veritabilă cunoscătoare a spaţiului material şi sufletesc în care se mişca Lucian Blaga în cea mai cruntă perioadă a vieţii sale. Este vorba de deceniul al VI-lea, supranumit în întreaga literatură română “obsedantul deceniu”, când a fost decimată crema intelectualităţii noastre interbelice.

Autoarea cărţii notează esenţa dialogurilor purtate cu distinsa ei prietenă din Cluj-Napoca şi chiar filmează în două rânduri mărturisirile Elenei Daniello, totalizând 4 ore de peliculă. O situaţie cu totul inedită pentru Anca Sîrghie ca scriitoare este faptul că înainte de a aşterne pe hârtie conţinutul dialogului lor, ea a realizat un film documentar, intitulat Amintiri despre Lucian Blaga şi apoi ataşat noii sale cărţi. Se pare că acesta nu va rămâne singurul film al scriitoarei pe această temă, căci în prezent tocmai finalizează lucrul la un al doilea. Urmând cronologia biografiei poetului, aflăm din recentul volum că Elena a fost în 1951 naşa de cununie a fiicei poetului, Dorli. Cum era de aşteptat, Elena va deveni în timp ţinta denigrărilor acesteia… tocmai datorită faptului că era muza adorată a tatălui său. Nemulţumită de situaţia creată, Dorli va afirma că tot Clujul cunoştea relaţia lor de “amitie amoureuse”.

Un incontestabil merit al muzei din urmă este faptul că Elena Daniello a făcut din păstrarea amintirilor şi a textelor încredinţate ei de poetul interzis o datorie sacră şi o menire, un sens al dăinuirii ei într-un anume loc sub Soare, anume în vila ei de pe str. Eminescu, nr. 3 din Cluj-Napoca, unde ea va trăi până la 100 de ani. Astfel, transcriind fragmente din dialogul desfăşurat între Anca Sîrghie şi Elena Daniello, se naşte acest sens evocativ, textul-document cuprinzând cele trei trepte ale volumului. Dialogul dintre cele două interlocutoare este viu şi bogat în date documentare, unele de un sfâşietor dramatism, căci dezvăluirile Elenei Daniello sunt incitante, trezind curiozitatea şi atracţia spre lectură pasionată, ea plimbându-ne prin “împărăţia amintirilor” sale. O formă paroxistică a umilinţei la care scriitorul a fost supus de comunişti rămâne episodul în care, după ce atinsese cele mai înalte piscuri ale recunoaşterii ca personalitate complex afirmată pe plan naţional şi chiar peste hotare, ajuns bibliotecar, Lucian Blaga se vede obligat să dea la moara de hârtie propriile sale cărţi intrate în patrimoniul prestigioasei instituţii clujene.

În capitolul Dialog în trepte II se dezvăluie acea „vară de noiembrie” a iubirii lor, despre care Elena are bucuria să povestească în întâlnirile cu convorbirile lor vesperale din vara, când universitara sibiană activa ca preşedintă de comisie la o sesiune de bacalaureat clujean. Anca Sîrghie mărturiseşte cât de norocoasă a fost, aleasă fiind de Elena pentru acest „festin spiritual” care completa tot ce citise până atunci despre poetul şi omul Lucian Blaga. Treisprezece ani a durat această prietenie, iar ultima întâlnire a avut loc la Cluj-Napoca, atunci când muza lui Lucian Blaga ajunsese la venerabila vârstă de 99 de ani.

În cel de-al treilea capitol, unde dexteritatea de scriitor a autoarei îşi dovedeşte calitatea înaltă, asistăm la un dialog imaginar pe care Anca Sîrghie îl realizează în decembrie 2014 la Sibiu cu condeiul în mână, găsind cuvenit să afle şi… opinia poetului. Nu ştiu să fi citit undeva o mărturisire atât de copleşitoare ca emoţie a iubirii la anii deplinei maturităţi, ca aceasta: ”Pentru a iubi cu adevărat, -considera Lucian Blaga – trebuie să ai în urmă aproape o viaţă întreagă. Anume alesături de melancolie ale „vârstei” dau iubirii o violenţă şi o luciditate fără de care ea rămâne uşor în penumbră… Că şi vârsta poate fi o calitat încep s-o învăţ acum, dureros câteodată, dar şi îmbucurător. Aceasta nu e bătrâneţea, ci adolescenţa triumfătoare, păstrată prin voia destinului în mine, timp de decenii, pentru clipa singurei întâlniri cu iubirea. “Aşadar, iubirea elenică se constituia drept apogeu al erosului blagian, o sinteză a lui, şi   trebuie înţeleasă în unicitatea ei.

Autoarea recurge pentru acest capitol la cugetările din Elanul insulei şi la paginile memorialistice ale lui Blaga, pivotând îndeosebi pe Luntrea lui Caron. Tipologic, cartea câştigă în diversitatea profilelor conturate, rememorările venind nu numai din partea Elenei, ci şi din cea a autoarei, cu momente din istoria familiei, a colegilor evocaţi. Aşa trebuie înţeleasă diferenţa dintre interviu şi dialog, care se deschide spre multiplicarea planurilor confesive.   Este semnalată astfel în recenta carte şiprezenţa constantă a soţiei poetului, Cornelia, care a fost “biciul lui Dumnezeu“pentru opera sa, a unor intelectuali prieteni care îl admiraseră pe Lucian Blaga fără rezerve şi nu în ultimul rând a fiicei sale, Dorli.

Se ştie că Elena Daniello i-a inspirat poetului ciclul Vară de noiembrie, atât de diferit faţă de cele precedente ca stare sufletească. Poetul însuşi mărturiseşte: „viaţa izbucneşte în mine ca un murmur năvalnic de ape, parcă aş da spre o vară cât patru anotimpuri. Atari avânturi au darul să-mi apropie, prin contrast, gândul morţii. In stări de exuberanţă şi turmentare, gândul nefiinţei îmi este insuportabil. El nu mă atinge decât cu melancolii de natură lirică, stinse ca subt surdină. Iar asemenea melancolii dau relief însăşi stărilor mele de beatitudine.” Iubirea poate fi o forţă regeneratoare, indiferent la ce vârstă îţi infloreşte sufletul. Blaga este convins de acest adevăr. Pentru poet, iubirea târzie este nu numai un ferment al reînvigorării omeneşti, ci şi al celei creatoare. Elena Daniello i-a mărturisit prietenei sale, Anca Sîrghie, cu nedisimulată mândrie şi mulţumire, că oricare altă femeie l-ar fi inspirat pe Lucian Blaga în anii anteriori, în mod cert,după ea nu a mai existat altă muză care să-l stimuleze creator.

Valoroasă este descinderea făcută de autoare cu instrumentele criticului literar în ciclul Vară de noiembrie, punându-se în   lumină poeziile cele mai semnificative, de la Boccadel Rio la Risipei se deda florarul,cu strofele: “ Polenul cade peste noi,/ în preajmă galbene troiene/alcătuieşte-n aur fin./Pe umeri cade-ne şi-n gene/Ne cade-n gură când vorbim,/şi-n ochi când nu găsim cuvântul/şi nu ştim ce păreri de rău/ ne tulbură, pieziş, avântul.”precum şi Cântecul focului, Portret, În lumea lui Heraclit, Cântec de noapte, Andante, Solstiţiul grădinilor, Descântec, Primăvara, Caut nume, Anotimpurietc., cu versuri ce sunt dedicate indubitabil Elenei Daniello. Recenta carte a Ancăi Sîrghie dovedeşte cât de rodnică în plan creator a fost iubirea lor…Acest fapt va fi atestat şi de către Dorli, fiica poetului, care după ce a renunţat la atitudinea belicoasă, în capitolul Muzele…tatălui meu, ea a publicat o scrisoare adresată de poet Elenei Daniello, apărută   şi în revista „Apostrof”: „O inteligenţă atât de vie precum este a ta… Tu ai ştiut să o menţii în slujba celor 100 de procente de feminitate ce le porţi în fiinţa ta. Aceasta este o condiţie să-ţi dezvolţi, fără a şti,darul cel mai frumos ce-l poate avea o femeie pe plan istoric. Darul de a stimula.” Cu Elena purtată mereu în gând, dar având alături pe soţia lui devotată, Blaga a trecut prin purgatoriul silniciilor de tot felul în ultimii săi ani de creaţie. În mare taină, Elenei i-a încredinţat, între multe altele, şi cele trei caiete mari în format A4, cu textul în manuscris al romanului Luntrea lui Caron, ea copiindu-l cu stoicism, ca astfel să rămână posterităţii un exemplar sigur, în cazul în care, scriitorul ar fi fost arestat, iar manuscrisele, confiscate spre a fi distruse. Prin gestul onorant al doamnei Rodica Daniello, medic în Germania, care ca fiică a Elenei, a donat Bibliotecii Universitare “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca un adevărat tezaur de documente blagiene, totalizând vreo 26 repertorii cartonate, în prezent este posibilă cercetarea lor de către exegeţi. Majoritatea lor poartă pe coperte dedicaţii făcute “Pentru Elen” de către genialul ei admirator.

V-am prezentat acum doar câteva aspecte din această carte densă ca informaţie literară, minunată ca scriitură, un document ce ridică vălul de pe viaţa privată a uneia dintre cele mai importante personalităţi din literatura noastră contemporană: poet, prozator, dramaturg, filozof, jurnalist, diplomat, academician, traducător, profesor universitar, Lucian Blaga, cel căruia istoricul literar Anca Sîrghie i-a dedicat ani întregi de muncă şi cercetare. O dovedeşte neprecupeţit sinteza cuprinsă la capitolul final al Anexelor, unde enumerarea variatelor forme în care scriitoarea a înţeles să valorifice universul blagian este susţinută de imagini fotografice edificatoare. Cartea Lucian Blaga şi ultima lui muză, premiată recent de Uniunea Scriitorilor din România la Sibiu constituie un document de o reală valoare. Citind-o, ne înălţăm pe alte culmi ale cunoaşterii poeziei din noi înşine, căci fiecare dintre noi ascundem în profunzimile inimii şi sufletului nebănuite unde lirice.

O carte de învăţătură despre Japonia

Posted by Stefan Strajer On June - 10 - 2016

O carte de învăţătură despre Japonia

Autor: Anca Sîrghie

 

Anul trecut am citit prima lucrare publicată a Milenei Munteanu, Dincolo de Ţara cu Dor, oferită de autoare la Câmpul Românesc de la Hamilton, în Canada, carte pe care am şi prezentat-o cu multă bucurie la Sibiu, alături de alţi colegi universitari. Acum autoarea memorialistă m-a surprins, la fel de plăcut, cu o a doua apariţie editorială, de data aceasta focalizată pe un anume punct geografic, aşa cum anunţă titlul metaforic Din Ţara Soarelui Răsare (Editura Singur, 2016). Alăturându-se soţului, Marin, cum este menţionat în carte universitarul canadian invitat la sesiunea ştiinţifică din Shonan Village Centre, Milena Munteanu a făcut o vizită în mai multe oraşe nipone, începându-şi experienţa de turistă cu un cutremur şi terminând cu un taifun. Cum altfel, din moment ce este vorba, desigur, despre Japonia?

Textul confesiunii memorialistice este precedat de Prefaţa entuziastă a lui Ştefan Dumitrescu şi susţinut în final de Postfaţa scriitoarei Cezarina Adamescu, la fel de bucuroşi să salute noua apariţie editorială. Proverbele japoneze care preludiază fiecare dintre capitolele jurnalului ar putea constitui în sine un filon de meditaţie propus cititorului, ca adevărat festin al spiritului.

Aşa cum autoarea ţine să-şi împărtăşească filosofia de globe-trotter împătimit de frumuseţea autentică a specificului nipon, ea mărturiseşte: „Mi-aş dori să mă pot de-occidentaliza, să reuşesc să îmi încetinesc ritmurile, să îmi îngădui liniştea de a intra în atmosfera Zen a templelor, să încerc să le înţeleg semnificaţia şi să mă bucur de pacea ce-o degajă. Deşi eu am făcut un maraton din vizita Japoniei, ea de fapt se gustă cel mai bine dacă-i îngădui să îţi vorbească în ritmurile proprii.” Oricâte profiluri japoneze prind contur în tipologia variată a noului ei jurnal de călătorie, de la profesionistul impecabil, plin de condescendenţă, care este taxatorul de bilete din tren şi ghidul estet, îndrăgostit chiar şi de picturile de pe armele de foc prezentate turiştilor, la   funcţionarul public care nu poate concepe să beneficieze de un bacşiş sau taximetristul care dă bomboane pasagerilor lui, cel mai puternic personaj rămâne autoarea însăşi, care urcă pe Muntele Fuji, nemulţumindu-se să-i privească din trenul rapid de departe, vizitează temple nenumărate în speranţa că va pătrunde secretul meditaţiilor Ajikan, prin care japonezii vor să comunice cu Universul, energizându-se. Destinaţiile speciale pe care şi le alege, meniurile   rafinate selectate la restaurante, traseele urmate cu abonamente care pot acoperi întreaga zi de vizitare   neobosită trădează un spirit iscoditor, dublat de o putere a observaţiei şi de analiză cu totul remarcabile. Ceea ce relatează Milena acum este “o experienţă japoneză cvasi-completă”, ea conducându-şi cititorii prin ţara plină de contradicţii ale unui popor ce luptă în egală măsură cu complexe de inferioritate şi de superioritate, între mândria unei demnităţi din care se născuse tradiţia samurailor, devotaţi până la sacrificiul suprem unei idei, şi generozitatea cu care în prezent oferă servicii turistice impecabile musafirilor de oriunde. Edificator pentru înţelegerea mentalităţii nipone, mult îndepărtată de spiritul european, este episodul Olimpiadei de la Tokio din 1964, când ţara gazdă a   dobândit 16 Medalii de Aur, un palmares cu totul remarcabil. Totuşi, un alergător japonez, plasat pe locul 2 înaintea ultimului tur de stadion, a fost întrecut la finish de un englez şi a coborât pe locul 3, obţinând Medalia de Bronz. Surprins de întorsătura situaţiei, atletul japonez s-a socotit umilit de neatingerea ţintei propuse de el şi nimic nu l-a mai oprit de la sinuciderea, înţeleasă ca gest de onoare. Şi pentru ca să facă înţeles raportul Japoniei cu Vestul Europei, de care Ţara Soarelui Răsare s-a simţit mult timp obsedată, ea luându-l la modul propriu ca exemplu, autoarea evocă un alt caz de reacţie sportivă din timpul aceleiaşi competiţii. Atunci când întreaga ţară îşi pusese nădejdea într-un luptător japonez care avea ca adversar pe olandezul Gaesing, meciul lor a fost urmărit în direct de toţi iubitorii niponi ai sportului. Stupoare! A învins olandezul Gaesing, care înainte de a se lăsa omagiat însă, a făcut un gest reparator, închinându-se în faţa japonezului învins. Raportat la complexul de inferioritate al japonezilor,   acel gest a fost un semn de recunoaştere a demnităţii lor naţionale. Ca atare, ei l-au declarat pe luptătorul Gaesing erou naţional al Japoniei, pentru că prin atitudinea lui s-a văzut apreciată demnitatea poporului lor de către Occident.

Milena Munteanu.coperta.corecta

Cu intuiţii sigure în măsurarea puterii de atenţie a cititorului, Milena Munteanu construieşte capitole, identificate cu o succesiune de flash-uri, adevărate pilule de frumuseţe inedită, care ţin mereu vie curiozitatea lectorului, nicicum lăsat să cadă în capcana plictisului, a oboselii. Prinse într-o carte cuceritoare prin totala şi dezarmanta sinceritate a confesiunii, notaţii dintre cele mai variate se succed în ordinea vie a cursului vizitei, fără vreo focalizare ori structurare tematică, fără vreo intenţie de autoidealizare, căci modestia şi buna dispoziţie umoristică asigură autenticitatea reflectării. Există două repere inconfundabile ale comentariului, anume peisajul natural românesc, la care uneori se raportează, poate nu destul de explicit, ci abia presimţit în formularea „ca pe la noi”, şi experienţa canadiană, cu care autoarea se mândreşte în egală măsură.

Aş fi dorit ca impresionantul capitol Hiroshima să încheie cartea. Aceasta nu numai de dragul cronologiei evenimenţiale şi a trăirii ce atinge cotele cele mai înalte, ci şi pentru că problema celei mai dramatice înfruntări cu America în cel de-al Doilea Război Mondial continuă şi în prezent să fie o rană deschisă, la care   autoarea se referă cu obiectivitate convingătoare. Milena Munteanu face procesul războiului, cu atrocităţile lui imprescriptibile, vizitând Memorialul de la Hiroshima, când notează cifre impresionante ca cei 150.000 sau chiar 200.000 japonezi victime, menţionează pe mama alăptând copilul sau pe fetiţa care a murit de leucemie ca atâţi alţii, dar nuanţează ideea vinovăţiei când trece prin cel mai mare cimitir al Japoniei, unde au fost îngropaţi şi cei ce fuseseră închişi pentru atrocităţile comise în al Doilea Război Mondial. Faptul că americanii şterseseră de pe lista localităţilor ţintă oraşul Kyoto, capitală a Japoniei timp de 1100 ani, cu tezaurul istoric şi cultural care trebuia protejat de bombardament, dovedea   că beligeranţii adversari nu erau ignoranţi, raţiunea subtilă şi ultimă a atacului atomic fiind oprirea imperialismului japonez, care periclita întreaga zonă.

Memorialista se fereşte de locurile comune, ce sunt pentru specificul japonez ikebana, ca artă a florilor, banzai –grădinăritul pitic, mangra- arta animaţiei, haiku– ca tehnică a versului, şi origami, practica plierii hârtiei etc.. Tocmai pentru că sunt prea mult vehiculate în întreaga lume, acestea vor fi numai tangent prezente în comentariu. În schimb, ca turistă interesată de specificitatea ţării vizitate, Milena Munteanu stăruie prin exemple clarificante asupra a ceea ce sunt şi astăzi gheişele, trenurile cele mai rapide, numite Shinkansen, sau practica sinuciderii prin hara-kiri, pentru care castelele prevedeau cândva încăperi speciale. Mai surprinzător este faptul că alăturea în castelul vizitat la Matsumoto sunt şi săli de admirat luna, cu balcoane largi. Ca notă proprie a sensibilităţii nipone, în explicaţia ghidului, astrul se reflectă nu numai pe întunericul cerului, ci şi pe luciul apei canalelor ce ocolesc castelul. Vraja se amplifică atunci când se admiră o a treia lună, cea din paharul cu sake, băutura naţională a Japoniei. Cu o încredere puritană în forţa expresivă a cuvântului, autoarea îi rezervă   acestuia misiunea absolută de a comunica, aşa cum ea singură le defineşte, „minunăţiile ce mi s-au relevat pe drumuri nipone”. Pentru genul memorialistic ilustrat în carte, de folos ar fi putut fi şi nişte imagini fotografice realizate de ea pe traseu, poze care să augmenteze pitorescul particular al lumii nipone, ce i-a oferit călătoarei „o experienţă unică, de poveste”. Într-o epocă a dominării stimulilor imagistici în comunicare, cum este începutul secolului XXI, ilustrarea este o sursă certă a captării interesului unei cărţi memorialistice, de bogăţia celei la care ne referim. Iată un aspect la care pe viitor ar trebui să reflecteze memorialista.

În fapt, autoarea se adresează în primul rând cititorilor cultivaţi, trimiţând spre repere livreşti ale temei (precum romanele Deşertul tătarilor de Dino Buzatti, care a luat Premiul Nobel, şi mai ales Shogun de James Clavell) sau alternând cu simţul măsurii termeni japonezi cu alţii din limba engleză, într-un melanj care menţine trează atenţia lectorului, tocmai pentru că ei devin sarea şi piperul textului, îndeosebi în dialogul plin de haz rafinat cu Marin, partenerul de călătorie. Poate că în capitolul Conferinţa merita să aflăm modul cum s-a desfăşurat o asemenea manifestare ştiinţifică universitară „de ţinută într-un domeniu inovativ”, la care Marin fusese invitat, eveniment care în carte nu depăşeşte rolul unui pretext pentru întregul demers memorialistic. Mânuind condeiul cu toată priceperea spre a consemna succint câteva momente istorice nipone semnificative, descrieri esenţializante de pagode sau grădini şi Poarta Torii ori monumente artistice, cu pivotare îndeosebi pe statuile gigantice ale lui Buddha, memorialista compune spectrul specificităţii arhitecturale şi artistice a unei civilizaţii străvechi din Asia extrem răsăriteană. Ceea ce descoperi în noua carte a Milenei nu este Japonia dicţionarelor şi tratatelor ştiinţifice, care neîndoios i-ar fi venit în ajutor, ci Ţara Soarelui Răsare colindată de ea, călătoarea mereu deschisă misterelor şi pitorescului unui spaţiu bogat în frumuseţi. Şi pe acesta ea îl oferă cititorului român cu densitatea binecuvântată a conţinutului triat inteligent şi cu perspicacitatea observaţiei treze care face din jurnalul ei o adevărată carte de învăţătură despre Japonia, aşa cum ea este în zilele noastre şi, nu mai puţin, cum dăinuie de milenii.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors