Vestigii în paragină – De la Porolissum la Drobeta

Posted by Stefan Strajer On June - 8 - 2016

Vestigii în paragină

De la Porolissum la Drobeta

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

De când pot veni liber în România, din 1990, am reînceput să-i străbat drumurile la fel ca înainte de a pleca din ţara neamului meu. Sunt un drumeţ printre drumeţi şi mi-a venit ideea să pun mâna pe un doctorat în peregrinaj pentru că e de unde plagia, sunt biblioteci întregi scrise de peregrini şi pelerini, iar în România celei de-a treia republici sunt zeci de universităţi particulare eliberatoare de doctorate la cerere sub îndemnul: „Ia doctoratul, neamule!” care, bineînţeles, îi pe bani sau ochi frumoşi (io n-am cum să intru la ochi frumoşi). În cadrul lucrării de doctorat am să strecor ce am citit prin istorii – istoria nu şi-a rezervat drepturile de autoare, prin urmare toţi putem să o plagiem şi deformăm – la care adaug ce am observat în peregrinările mele. Să am şi eu un doctorat, fiindcă-i la mare modă! „Am doctorat, deci exist”, se zice acum după Descartes. Pe urmă vine şi doctor humoris causa, fiindcă totul e o parodie în România!

Printre altele, tot venind în România, m-am hotărât să parcurg drumul imperial (via imperatorius) pe care l-au parcurs câţiva împăraţi romani în Dacia, devenită provincie romană între AD 106 şi 271. Am să încep cu cel mai nordic municipiu roman, Septimum Porolissum din Munţii Meseş, apoi am să mă opresc la Napoca (azi Cluj Napoca) şi Potaissa (Turda). Un popas mai mare la Apulum (Alba Iulia, capitala istorică a României Întregite) şi apoi din nou voi intra la Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei şi voi urca până la Sarmizegetusa Regia – Dacică, sperând că în atâţia ani de democraţie, tranziţie şi promisiuni să fie făcut un drum accesibil, din minimă consideraţie faţă de istoria României. După capitala Daciei din vremea lui Burebista şi Decebal următoarea oprire va fi la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, capitala ridicată de Traian după cele două războaie cu dacii. Apoi, prin Poarta de Fier a Transilvaniei, să cobor în Banat la Tibiscum pe râul Timiş. De aici, prin Defileul Cernei la Drobeta (Turnul Severin) până la piciorul podului lui Apolodor din Damasc, cea mai ambiţioasă construcţie militară realizată de Imperiul Roman.

 

Scurtă introducere de unde am plecat şi unde am ajuns

 

După ce oamenii s-au înmulţit şi răspândit prin lume căutându-şi hrană şi adăposturi, unii dintre ei s-au aşezat, stabilindu-se prin diferite părţi prielnice ale lumii şi au dat naştere la religii şi culturi după cum i-a dus capul şi capetele conducătorilor lor. Un asemenea loc de cultură, un leagăn de cultură timpurie, atestat de istorici şi arheologi, a fost şi în spaţiul carpato-balcano-danubian pentru că omul se aşezase aici de vreo douăzeci şi cinci de mii de ani, având condiţii prielnice de viaţă. Şi, în timp, au trecut de la piatra cioplită (paleolitic) la piatra şlefuită (neolitic) la folosirea lutului în mulaje şi olărit. Arheologii au probe uimitoare, pe teritoriul ţării noastre, ce sunt cunoscute în toată arheologia europeană, fiind catalogate Cultura de Cucuteni şi Cultura de Hamangia vechi de patru, cinci mii de ani dinaintea Fiului Domnului. A urmat apoi marele salt al folosirii bronzului, iar când au descoperit şi folosit fierul pentru armele timpului de atunci, nu le-a mai încăput nimic în piele şi tot dintr-un război în altul au dus-o. Aşa a fost şi în marele leagăn carpato-balcano-dunărean în care populaţia era numeroasă şi se numea tracică. Istoriici înşiră această populaţie stabilă de la Olbia pe Bug până în Tatra şi din stepele reci de miazănoapte până în Albania şi Macedonia. Nouă, celor de pe malul stâng al Dunării, ce făceam parte din marele şi statornicul neam tracic, ne-au spus geto-daci, iar de la romani am rămas numai daci. Aşa rămâne, dar e de adăugat ce a spus istoricul roman Florus „daco-geţii trăiesc nedezlipiţi de munţii lor”, adică de Carpaţi şi chiar şi peste Dunăre în Balcani, iar scriitorul antic Iordanes, autorul celebrei cărţi de istorie GETICA, face următoarea afirmaţie: „Geto-dacii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii”. Deci aşa eram cunoscuţi la acele vremuri, important era statornicia lor de mii de ani aici, trăind din vânătoare şi pescuit, din păstorit, aveau multe oi, se pricepeau la albinărit şi cultura pământului, e drept, agricultura era rudimentară, dar atunci toate erau simple, primitive. Au descoperit aur în albiile râurilor din Munţii Apuseni şi fier în Munţii Poiana Ruscăi şi Munţii Semenicului. Şi toate păreau aşezate până într-un timp, când, la vreo două mii de ani î.Hr., au apărut nişte triburi de păstori nomazi, pe care istoricii şi arheologii, mult mai târziu, i-au numit indo-europeni a căror origine a fost fixată în spaţiul geografic dinte Marea Neagră şi Marea Caspică şi stepele de deasupra lor, de unde s-au răspândit unii spre India şi alţii în Europa (Proto-indo-europenii). La vremea aceea erau mulţi nomazi, multe seminţii migratoare de ici colea, dar despre aceşti păstori nomazi, arheologi, istorici şi lingvişti susţin că ar fi adus o cultură specifică a olăritului („Corde ware culture”‚ „Ceramique corde” şi mai nou numită Cultura Kurgan) adică aveau ei nişte vase de lut specifice care la exterior, pe partea cea mai bombată, era reliefat şi încrustat un cordon, cu care ar fi impresionat pe toţi băştinaşii din India până în Europa. De mirare cum, dintr-odată şi dintr-un spaţiu aşa de mic au erupt atâţia nomazi cu oalele după ei! Dar cultura lor în olărit e auxiliară şi palidă pe lângă miraculoasa lor limbă proto-indo-europeană, pe care toţi vorbitorii din alte locuri şi de alte limbi, de cum o auzeau o învăţau cât ai zice peşte prăjit, renunţând la limba părinţilor lor. Cel mai mare miracol al tuturor timpurilor datorită oalelor cu cordon făcătoare de minuni lingvistice. Ajunşi aici, cu uluirea, trebuie spus că păstorii ăştia nomazi, cu oalele-n spate, au ajuns şi la geto-daci şi au început târgul că le dau oale cu cordon dacă învaţă indo-europeană.

La vremea aceea geto-dacii aveau un cuvânt rătăcire cu două înţelesuri rătăcirea drumului şi rătăcirea minţii. Pentru propunerea indo-europenilor, geto-dacii au făcut apel la vracii lor să-i vindece, fiindcă ziceau ei de atâtea rătăciri pe drumuri li s-au rătăcit şi minţile:

Cum vine asta să ne înveţe indo-europeană, când noi ne-am născut cu limba noastră?! Avem limba noastă de la începutul nostru, ce nevoie am avea de limba lor? Ne ajută la prins mai mult peşte sau ne fată oile mai mulţi mei? Cât despre oalele lor, să fiei ei sănătoşi cu ele cu tot, avem şi noi destule. Le dăm oale de Cucuteni, cărora li s-au dus vestea până la capătul lumii! Oare are lumea capăt, oare din ce capăt de lume or fi ieşit şi rătăciţii ăştia. Rugaţi-vă, mă, la zeii voştri să vă scoată rătăcirea din cap cu învăţatul indo-europenei, că vă faceţi de râs. Limba nu se învaţă, se suge de la mamă, stupides! În jurul nostru, toţi vorbesc o limbă de înţeles cu a noastră.

Cam aşa gândeau traco-geto-dacii în urma cu patru, cinci mii de ani. Nici nu înţelegeau sensul schimbării limbii materne. De ce să înveţe o altă limbă, de la străini, care nu le folosea la nimic, fiindcă aveau limba lor cu care s-au născut şi o foloseau toţii din jurul lor? Nebunia miracolului indo-european a izbucnit mult mai târziu, nici nu vă gândiţi din ce. Prin secolul XVI nişte călugări misionari au descoperit similitudine unor cuvinte din Europa până în India şi au fost impresionaţi, uimiţi, pe bună dreptate. Dacă ar fi rămas numai uimiţi ar fi fost sănătos, minunat, dar s-au apucat să facă prezumţii ce au dat naştere scânteii fabulatoare. Apoi, au venit marii călători cu alte observaţii de cuvinte asemănătoare, începând cu veneţianul Marco Polo, cu marele cărturar turc Evila Celebi şi mulţi alţii. S-au scris cărţi, s-au   incitat lingviştii în prezumţii şi teorii. În 1813, pentru prima dată englezul poliglot şi polymath, adică unul care ştie multe, Thomas Young a introdus termenul de limbă indo-europeană, altă văpaie! Ce minune, să priveşti nişte oale de lut nemaivăzute şi să-ţi schimbi limba vorbită de la părinţi pe indo-europeana unor nomazi în trecere! Ce uşor e să scrii bazaconii fără să te întrebi şi judeci de ce să-şi schimbe limba, la vremea aceea, în urmă cu mii de ani, când oamenii aşezaţi, statornici nu aveau ideea sau motivaţia să-şi schimbe limba maternă. Unde-s raţionamentele, forţele determinante, logica istorică?!? Nu au existat în calea răspândirii teoriei limbii indo-europeană ce a erupt din spaţiul dintre două mări şi o stepă ca un nor de cenuşă lingvistică acoperind două continente. Teoria a fost şi este contagioasă ca tusea măgărească şi astfel unii, tuşind, susţin că şi lumea tracică din spaţiul carpato-balcanic-dunărean ar fi renunţat la limba lor naturală în favoarea indo-europenei, dar nu au argumente ci doar prezumţii. Cei ce se îndoiesc de prezumţiile şi teoriile limbii indo-europene, printre care mă număr, sunt nişte analfabeţi, pentru că ofensăm o armadă de lingvişti ce au scris câteva biblioteci despre păstorii nomazi şi indo-europeana lor care, atenţie: a dispărut!! Nimeni, nicăieri în lume nu vorbeşte indo-europeana şi ce limbă miraculos plăsmuită a fost, la care s-au repezit oamenii de pe două continente să o înveţe! Păcat că s-au scris biblioteci întregi despre indo-europeană, cei ce au scris-o să se consoleze că nu sunt primele biblioteci greşite din lume.

Şi după ce scăpară traco-geto-dacii de păstorii nomazi cu limba şi oalele lor, numai iată că la orizont apăru un alt nor lingvistic: latina din Latium. Şi într-o zi, cred că o fost miercuri, ori poate vineri, trecu Dunărea la noi, dacii, Bădiţa Traian cu legiuni întregi de profesori de latină.

No, care-i baiu? Cine v-a chemat?

Ego, Nerva Traianus Marcus Ulpius Germanicus am venit la voi, trimis de Senatul Romei, cu ordin să vă învăţam latina, limba imperiului nostru.

Nu ne trebuie! Avem limba noastră, cu ea rămânem. Întoarceţi-vă la cine v-a trimis.

Dacă nu vreţi cu frumosul va fi rău de voi, fiindcă asta-i soarta voastră dată de zei, să vă tot schime limbă! Nu ştim de ce, dar noi musai trebuie să vă învăţăm degrabă latina, că după ce plecăm noi o să vină alţii să vă schimbe din nou limba. Soarta voastră e în mâna altora.

Poate‚ ’om vieţui şi ’om vedea sau cum o să ziceţi voi, de acum înainte în latina voastră la Râm: vivemus et videbimus! Noi limba noastră nu o schimbăm. Şi acum, cale uşoară către casele voastre.

Chiar aşa, cu toată soarta noastră hărăzită de tot felul de zei străini, nici romanii în 165 ani, nu au schimbat limba unui popor vechi şi statornic de mii de ani aici.

Şi acum pe drumul imperial, din vremea când o pătrime din Dacia era provincie romană.

 

Porolissum

 

Venise vremea să merg la castrul roman Porolissum din Munţii Meseş. De fapt, aici a fost un sistem întreg de apărare ridicat de cuceritorii Daciei, pe care l-au numit Limes Porolissensis adică limita, frontiera de Vest a noii provincii romane, Dacia Porolissensis şi unde arheologii români din vremea celei de doua republici române, cea socialistă a lui Ceauşescu, au primit sarcina de partid şi de stat – şi banii necesari – pentru ample lucrări de cercetare şi refacere a întregului sit roman de o mare valoare istorică. Şi arheologii au făcut o treabă minunată, dar ne terminată din cauza evenimentelor din Decembrie 1989, când s-a trecut la a treia republică română în care istoriei, arheologiei şi culturii româneşti nu li s-au mai dat bani decât pentru un covrig şi un iaurt! Şi nici acest covrig cu iaurt de subzistenţă nu s-a dat tuturor istoricilor şi arheologilor ci numai celor fără coloană vertebrală în faţa noilor preşedinţi şi guvernanţi.

La început, în AD 106 a ajuns aici o cohortă din Legiunea XIII – Gemina şi a început să ridice un mare castru rectangular (300 m x 230 m). În următorii ani au fost trimise aici cohorte de trupe auxiliare formate din iberici, din celţi aduşi din Gallia şi, nu la urmă, o cohortă auxiliară din Britania romană. Aceste cohorte auxiliare au fortificat limesul şi l-au aparat până la retragerea aureliană (271 AD). Să nu pierdem din vedere că în aceste cohorte străine numai ofiţerii lor vorbeau Limba Latină, restul limba lor de-acasă. Asta pentru cei ce sunt adepţii romanizării şi latinizării dacilor, să facă bine să reţină că aşa zişii lor latinizatori nu ştiau latina! În jurul castrului s-a   ridicat un zid de apărare pentru că se dezvoltase un oraş întreg, cu forum, amfiteatru de cinci mii de locuri, iniţial din pământ şi lemn, pe urma din piatră. În jurul marelui castru a apărut şi un vicus format din veteranii trupelor auxiliare ce au rămas în preajmă şi şi-au înfiripat familii. Astfel întreaga comunitate însuma o populaţie de 15.000 de suflete şi, în AD 214, împăratul Septimiu Sever a ridicat oraşul la rang de municipiu numit Septimum Porolissum. Câţiva ani mai târziu, după ce Septimiu Sever murise, fiul lui Caracalla, ajuns singurul împărat al imperiului prin uciderea fratelui său, a venit cu mama lui Iulia, până aici, la Porolissum, inspectând această provincie romană câştigată de Traian şi mult fortificată şi întărită de tatăl său, Septimiu Sever, datorită deselor ciocniri cu autohtonii.

1.Porolissum

Foto. Porolissum

Am venit împreună cu Virgil Septimiu şi pentru faptul că aranjaserăm telefonic să luăm un interviu unui domn despre Laszlo Tokes ce a fost adus la Mineu în Sălaj în decembrie 1989. Când am intrat în Judeţul Sălaj am dat un telefon domnului că sosim la timp. Şi domnul s-a scuzat că nu poate veni la Porolissum unde fixaserăm întâlnirea. Se eschiva, ştia ce vrem să-l întrebăm şi nu vroia să ne spună adevărul despre ce s-a întâmplat cu declaraţiile scrise atunci de falsul revoluţionar. (E vorba de 50-60 de pagini, care au dispărut misterios şi care, făcute public, ar arăta adevărata faţă şi preocupările falsului revoluţionar). Nu e o surpriză eschivarea românilor de la adevăr, dar e foarte neplăcut. Ne-am consolat cu o zi frumoasă şi că vom vizita vestigiile fostului municipiu roman. Aici am avut alte dezamăgiri de la ce am văzut şi de cele aflate de la ghidul local: „Dacă trăia Ceauşescu, altfel ar fi arătat acum Porolissum! După ce l-au împuşcat, nu au mai fost bani pentru continuarea lucrărilor arheologice şi amenajări corespunzătoare pentru vizitatori, vin mulţi, români şi străini, şi pleacă tare supăraţi de cum arată toate în paragină, chiar şi drumul până aici. De când Ministerul Culturii Româneşti e condus de unguri, ce decădere ruşinoasă, au fost bani numai pentru renovarea conacelor ungureşti din Ardeal şi nimic pentru românii noştri. Aşa, vor să ne şteargă şi din istorie.” Şi, cu năduf, a pomenit nişte sfinţi ungureşti, fiindcă ei, sălăjenii, au suferit cel mai mult când a intrat armata lui Horthy peste ei în 1940. Avea dreptate, anul acesta aprobarea continuării lucrărilor arheologice şi banii trebuiau să vină de la Kelemen Hunor, a doua oară ministrul culturii la români. Era sfârşitul luni iulie, aprobarea şi banii nu veniseră încă. Cum, normal, lucrările arheologice încep primăvara şi se încheie toamna, anul acesta, veterinarul ungur Kelemen Hunor a sabotat Porolissum. E fericit: încă un pas mic!

 

Napoca

 

De secole, peste ceea ce a fost Colonia Aurelia Napocensis, în timpul dominaţiei imperiului roman, s-a aşezat un oraş medieval modest al regatului ungar, apoi oraşul s-a mărit şi fortificat sub habsburgi ca acum să fie un modern oraş românesc. E cunoscut din arheologia europeană că peste vechi aşezări autohtone, armata cuceritoare a imperiului roman a ridicat castre de apărare dintre care unele s-au mărit foarte mult şi după retragerea cuceritorilor vremelnici, continuându-şi existenţa şi transformându-se în oraşe medievale, ce au acoperit în întregime vestigiile romane. Nici ungurii, nici habsburgii nu erau interesaţi de vestigiile trecute ci de impunerea lor peste populaţia majoritară, autonomă, de sorginte dacică. Odată ce Clujul a devenit românesc, arheologii în colaborare cu istoricii au reuşit să ridice la suprafaţă istoria Napocei ce a fost fondată pe drumul imperial ce ducea la Porolissum, drum care era deja pietruit în AD 108! Sub împăratul Traian aici s-a ridicat, la repezeală şi modest, primul castru militar, din pământ şi lemn. Împăratul Hadrian a transformat primul castru într-unul mult mai mare, pătrat cu latura de 500 m, din piatră şi în AD 118 a devenit municipiu făcând legătura principală între Porolissum şi Potaisa. Forul municipiului se află sub zona centrală a oraşului, sub patrulaterul Pieţii Unirii de azi. Primarul oraşului după 1990, Gheorghe Funar, a aprobat săpături arheologice aici pentru a descoperi vestigiile romane. UDMR-ul iredentist a declanşat o campanie furibundă împotriva primarului, denigrându-l în toate felurile şi acuzându-l de naţionalist ceauşist pe el şi formaţiunea naţional culturală Vatra Românească care-l susţinea în acest proiect arheologic. Mai mult UDMR-ul iredentist a şantajat pe Iliescu şi guvernele lui, ameninţându-i că îşi va retrage suportul electoral dacă nu iau măsuri împotriva primarului român şi a Vetrei Româneşti. Şi guvernele corupte şi intelectualitatea poltronă a cedat şi astfel descoperirea arheologică din Piaţa Unirii a fost acoperită la loc deasupra ei instalând nişte arteziene. Ruşine pentru români, fiindcă, la Viena de exemplu, în centru, vor vedea cât de frumos au expus vienezii vestigiile castrului roman ce fuseseră acoperite în timp tranformarea şi dezvoltarea capitalei habsburgice. Udemeriştii iredentişti clujeni, urmaşii amărâţilor revizionişti de la 1920, au jubilat pentru pasul mic făcut împotriva românilor, acoperind cu asfalt vestigiile romane din Cluj Napoca. Sărmanii de ei, cum se chinuiesc de secole să ne şteargă, să ne acopere cu îngâmfarea şi minciunile lor, vroind şi aici în centrul oraşului, în Piaţa Unirii, să domine numai statuia ecvestra a celui mai mare rege al ungurilor, de origine română şi bătut numai de români la Baia în 1467, când îmbătat de laudele ungurilor s-a ridicat împotriva neamului său. Curioasă istorie, urâtă manipularea ei şi ilară situaţie acum, în Secolul XXI, să vezi la Cluj Napoca unguri veniţi de pretutindeni rugându-se într-o biserică ridicată de saxoni şi venerând un român ce le-a fost cel mai mare rege. Îngâmfarea îi induce în ridicol cras.

2.Napoca

Foto. Napoca

Astăzi, arheologii prin săpăturile lor au fixat corect acest castru roman acoperit de clădirile oraşului, iar istoricii ne spun că în AD 170 a avut loc o nouă organizare administrativă a provinciei, ocazie cu care municipiul a devenit Colonia Aurelia Napocensis în care locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca şi cei din Roma.

 

Potaissa

 

Arheologii au evidenţe că în această parte a Daciei erau aşezări omeneşti încă din paleolitic, iar Ptolemeu – Claudius Ptolemsaeus – în monumentala sa Geografie în opt volume, menţionează aşezarea dacică Patreuissa căreia locuitori îi spuneau Patavissa sau Potaissa. Pe acesta din urmă au preluat-o şi romanii şi o găsim menţionată pe milliarum, o piatră ce se punea de-a lungul drumurilor romane, pentru măsurarea distanţelor între aşezări şi numele aşezărilor. Pe acest milliarum, aflat pe drumul imperial ce lega Potaissa de Napoca, sunt patru date foarte importante: AD 108, mai erau 10.000 paşi până la castrul Potaissa, numele şi distincţiile Împăratului Traian, care a ordonat construcţia drumului şi Cohorta I Hispanorum Milliaria care a executat drumul. Acest milliarum dovedeşte organizarea şi ordinea militară romană avansată, care a realizat cel mai mare imperiu dintre imperii, lăsând în urma lui construcţii ce uimesc lumea şi după douăzeci de secole.

Potaissa, o aşezare dacică foarte veche, după cucerirea romană devine castru roman din ordinul lui Traian. La început redus, din pământ şi lemn, care nu a putut face faţă repetatelor atacuri ale autohtonilor. Din aceste motive, plus ocnele de sare, Roma a decis în AD 167 să trimită aici Legiunea V Macedonica care a construit un castru foarte mare (573 m x 408 m, adică 23 de hectare) înconjurat de un zid de piatră gros şi înalt, înconjurat de fossa, şanţ cu apă lat de 12 m şi adânc de 3 m. O muncă uriaşă, înfăptuită de o legiune întreagă, ce în acelaşi timp trebuia să facă faţă deselor atacuri ale dacilor, care culmea, în loc să fie cuminţi şi să înveţe latina îşi agresau dascălii! Faptul că Legiunea V Macedonica a rămas la Potaissa până la retragerea aureliană, este cea mai bună dovadă a neîntreruptelor încăierări dintre dascălii romani de latină şi dacii recalcitranţi la învăţătura latinei! Ce altceva, afară de atacuri împotriva romanilor şi exploatarea tot mai mare a sării, ar fi fost cauza ca imperiul roman să ţină nemişcată, la Potaissa, o legiune militară timp de 110 ani?! Desigur, adepţii romanizării şi latinizării ne vor explica, doct, că legiunea a staţionat 110 ani pentru a-i învăţa latina pe daci şi când au crezut că şi-au îndeplinit rolul, le-au dat diplome magna cum laudae şi s-au retras în vârful sandalelor.

3. Castrul roman de la Potaissa

Foto. Castrul roman de la Potaissa

De la castrul roman iniţial, Potaissa a ajuns municipiu roman pe vremea lui Septimiu Sever iar Caracalla l-a declarat colonie romana, într-atât de mult s-a dezvoltat în timpul ocupaţiei romane a Daciei. Bellica laus, adică gloria militară, cea mai trecătoare dintre glorii, fiindcă praful şi pulberea s-a ales de municipiul roman. Azi petrele lui fasonate sunt temelii de biserici şi clădiri ale municipiului Turda, iar valori arhitectonice, sculpturi, monede şi bijuterii îmbogăţesc muzeele din Budapesta şi Viena!! Păi, cum altfel într-o lume creştină şi civilizată?!!

 

Apulum

 

În Geografia lui Ptolemeu – Claudius Ptolemaeus – există o hartă a Daciei pe care este însemnată o aşezare dacică, o davă, Apulom pe Mureş, lângă care cuceritorii romani au aşezat un castru în AD 106, pe care l-au numit Apulum, schimbând o literă să pară mai latin. Fiind un nod important de drumuri, unul la aurul din Munţii Apuseni, la Alburnus Maior (Roşia Montană, atât de râvnită şi astăzi de străini) romanii au stabilit aici Legiunea XIII Gemina ce imediat a început construcţia celui mai are castru din Dacia, (500 m x 750 m) în jurul căruia a apărut un vicus urban fiindcă devenise un centru comercial prosper între autohtonii şi cuceritori. Atât de mare încât arheologii vorbesc de Apulum I municipiul Aurelium Apulense şi Apulum II municipiul lui Septimius Severus. Împreuna au format o colonie în care Legiunea XIII-a Gemina a stat pe întreaga ocupaţie romană a Daciei, 167 de ani, având timp suficient să înveţe limba geto-dacilor, pentru că şi atunci, era precum acum: cei ce ajung în ţării străine învaţă limba autohtonilor!

4.Fragmente din castrul de la Apulum

Foto. Fragmente din castrul de la Apulum

Des cobor de la Nordicii României – maramureşeni, năsăudeni, bucovineni – la bănăţenii mei, la Timişoara prin Alba Iulia şi de fiecare dată, când nu sunt presat de timp, fac o pauză în Alba Iulia, capitala noastră istorică, de la Mihai Viteazul la Ferdinand Întregitorul. Aprind câte o lumânare pentru moţii moţilor – Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Ion Buteanu, Petru Dobra – cei care sub dominaţii străine au avut tăria de-a ne păstrat identitatea, limba si religia.

 

Cetăţile regatului dacic din Munţii Orăştiei

 

Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei sunt autentificarea istorică a unui vechi stat aşezat, unitar, avansat, bine organizat şi puternic în vremea regilor Burebista şi Decebal. În 1999, aceste atribute au calificat hotărârea UNESCO – United Nations Educational, Scientific and Cultural Oragnization – ca aceste cetăţi să fie înregistrate ca monumente istorico-culturale de valoare internaţională, conservate, păstrate şi mediatizate în scop educaţional şi turistic. A fost o hotărâre pertinentă care a bucurat românii. În această poziţie, România, prin guvernul său, avea anumite obligaţii printre care, drumuri de acces moderne şi facilităţile necesare la monumentul UNESCO. De aceste obligaţii nici un guvern român din 1999 nu a ţinut cont, nu le-a respectat. Sunt şase cetăţi dacice trecute ca monumente istorice, Sarmizegetusa Regia – Dacica, capitala regatului dac, Piatra Roşie ridicată în vârful unui munte înconjurat din trei părţi de prăpăstii, Blidaru şi Cetăţuie de la Costeşti, Căpâlna pe un vârf de deal pe Valea Sebeşului şi Băniţa pe la capătul Pârâului Băniţa afluent al Jiului Transilvan. Dintre acestea, patru din ele au nişte drumuri numite moartea maşinilor iar două nici nu au drumuri doar nişte poteci primitive: Blidaru şi Piatra Roşie. În această situaţie, UNESCO oricând are dreptul să le retragă de pe listele patrimoniului cultural mondial. Arheologi, istorici, oameni de cultură români au făcut repetate demersuri şi cereri la administraţia centrală şi judeţeană pentru îndeplinirea condiţiilor obligatorii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură fără nici un rezultat. Faţă de educaţie, ştiinţă şi cultură preşedintele, guvernul, parlamentul au o atitudine de indiferenţă totală, cu excepţia clişeelor ipocrite din campanile electorale. Sunt mărginiţi, reduşi şi limitaţi doar la interesele lor personale, cultivând politic cel mai abject sistem ipocrit şi impostor.

***

Prima dată, când am vrut să mergem, cu maşina, la cetatea de scaun a lui Burebista şi Decebal, la Sarmizegetusa Regia – Dacică, a fost în 1975, împreună cu colegii din Timişoara. Noi veneam din Nord, ei veneau din Sud şi ne-am întâlnit cu bucurie tinerească în Orăştie de unde, împreună, am luat-o spre cetăţile dacice. Era un drum bun asfaltat, care abrupt s-a terminat în Costeşti, în faţa unui han turistic nou, modern, frumos. Ne-au primit ospitalier, ne-am aşezat confortabil, dar ne-au decepţionat când le-am mărturisit că a doua zi dimineaţă vrem să urcăm până la sanctuarele dacilor.

Poate pă gios!”

„Cum pă gios, am întors-o şi noi, doar avem maşini!”

„No, îi bine că aveţi, dar de ’oţ mere cu ele pe vale în sus, ’aţi veni pă gios!”

Cu umor ardelenesc, simplu şi deschis fără reţineri, ne-a spus că numai tractoarele pot face faţă gropilor şi bolovanilor de pe drum, că mulţi domni s-au încumetat şi or rămas cu maşinile prin gropi că, doar îs 18 km până sus la Sarmizegetusa Regia. Nu eram pregătiţi să mergem pe jos, ne trebuiau două zile, ori noi, toţi, trebuia luni dimineaţă, să fim la îndeplinirea sarcinilor de partid şi stat (întotdeauna trebuia să punem partidul înaintea statului).

Ne-am înecat supărarea în palincă cu pită şi slană ardelenească, restul aproape nu a mai contat, până târziu în noapte. A doua zi, dimineaţa, frumoasă dimineaţă, am urcat pă gios sus la Cetăţuie, prima cetate dacică de pe Valea Grădiştei, iar după masă am luat cei peste trei sute de kilometri sub anvelope până acasă. A rămas un sfârşit de săptămână de neuitat; eram noi trei, împreună cu colegii dragi de studenţie şi am văzut o cetate dacică impunătoare, ce ne-a uimit prin aşezarea strategică şi prin soliditate, fiind construită din blocuri de piatră fasonate şi imense, ceea ce denotă determinare, forţă unită şi avans în construcţia cetăţilor, mult înainte de a veni romanii pe aici. Impresionant!

Eram tineri, plini de energii şi optimism fiindcă trăiam într-o epocă de aur, în care viitorul era o tinereţe fără bătrâneţe iar viaţa o fericire închinată iubiţilor noştri conducători… Amin.

***

Am revenit la Cetăţile Dacice, douăzeci de ani mai târziu, şi totul ni se părea sărac şi trist, dar nefiindu-ne străin, ne înduioşa umezindu-ne ochii. Şoselele naţionale erau atât de degradate încât te cuprindea groaza să şofezi şi milă de maşină. Şi am ajuns din nou la Costeşti. Hanul veseliei tinereţii noastre era închis şi în paragină. Totul era dezolant, afară de apa râului ce trecea la fel peste aceleaşi pietre şi foşnetul pădurii. Cât despre drumul spre Sarmisegetuza Regia – Dacica „nu-i de maşina dumneavoastră, mereţi pă gios ca şi alţi domni, ori veniţi la anu, că ’l’or tocmi” Ani la rând am auzit veniţi la anu că ’l’or tocmi şi când întrebam de ce nu l-au tocmit, primeam acelaşi răspuns: no fo’ bani.

În România nu sunt bani pentru România.

Am încercat după zece ani. Drumul tot nu s-o tocmit parcă era şi mai rău de când cu răririle din păduri. Apăruseră câteva pensiuni modeste dar cu proprietari ospitalieri, binevoitori şi povestitori la un pahar de palincă, singurul lucru care nu se stricase pe aici. Ar fi fost cel mai mare păcat! Şi stând de vorbă am auzit pentru prima dată despre braconajul arheologic!

Aşa-i zice acum, braconaj arheologic şi a apărut sub patronajul guvernelor lui Iliescu. Ajuns aici gazda şi-a întrerupt naraţiunea cu nişte sudalme grele la adresa tovarăşului Iliescu, după care, am închinat o gură de palincă, pentru continuarea naraţiunii despre braconieri. De când mă ştiu am auzit multe despre căutătorii de comori în jurul Cetăţilor Dacice, ascunse de dacii de atunci, când s-au apropiat cuceritorii romani de cetăţile lor. Primii care or găsit bani de aur, cosoni cum le spun, au fost nişte oameni de aici, tăietori de lemne şi de la ei a mers vestea că munţii-s plini de comori de aur! Şi aşa au apărut şi aici la noi, ca peste tot în lume, căutători de aur prin pădurile din jurul cetăţilor, săpând gropi pe unde li se năzăreau lor că ar putea fi ascunse comorile. La început, după întregirea României, erau mai puţini neobişnuiţi, ciudaţi, parcă duşi pe o lătură, vorbeau de daci ca despre sfinţii acestui pământ, or apărut alţii, altfel pe vremea comuniştilor, nu mai aveau treaba dacilor ci doar a aurului lor. Miliţia o prins de veste şi dracu’ le-a fost nănaş, pe vremea lu’ Ceauşescu. Acum e haram şi jaf! Nici nu vă vine a crede ce mafie guvernamentală în toată regula, organizată, este aici după comorile dacilor. Le împart între ei, se apără între ei. Vin cu nişte gipanuri mari şi puternice ce urcă oriunde şi au nişte detectoare puternice de metal, cu care umblă până detectează orice-i de metal îngropat. Cică, detectoarele le spun şi la ce adâncime se află, le-au adus din America. Cu tehnica asta curăţă totul şi nu pentru patrimoniul naţional ci pentru ei, pentru oamenii lor de la judeţeană şi din guvern. Jaf arheologic ocrotit de cei de sus.

Am fost surprins să aud aşa ceva şi, vorba gazdei, nu-mi venea a crede. Auzisem că cetăţile dacice sunt în paragină, ştiam ca arheologii nu primesc bani pentru continuarea cercetărilor, dar despre jaful şi braconajul arheologic, nu auzisem, nu ştiam nimic deşi, gazda mea din Costeşti, mi-a spus că au fost procese şi s-a scris în ziare. Avea dreptate, Internetul le ştia pe toate cu amănuntele despre traficanţii de comori dacice! O reţea piramidală ce îl avea în vârf pe Iulian Ceia, zis Pionul, patronul unei firme de pază, formată din foşti sportivi ai Clubului Dinamo, curios aranjament, ce se numeau locotenenţi şi care aveau sub comandă plutoane de soldaţi în teren: informatori, santinele, detectori de comori, adică braconierii din Munţii Orăştiei. Relaţiile piramidei lui Iulian Ceia cu guvernul s-au făcut prin Dan Iosif, revoluţionarul de pe baricadă, ajuns consilierul prezidenţial a lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi parlamentarul pe viaţă al FSN-ului, care a aranjat la Ministerul Culturii, ca firma lui Iulian Ceia să fie singura firmă de pază a Cetăţilor Dacilor care, după 1990, au fost năpădite de căutători de aur din ţară, dar mai ales din străinătate. Şi astfel lupii au devenit ciobani la oi, prin numire guvernamentală. Bine organizaţi, cu gipanuri puternice, detectoare de metal de mare performanţă şi hărţi militare, firma de pază a lui Iulian Ceia a desfăşurat între 1995 şi 2005 cel mai intensiv braconaj arheologic în preajma Cetăţilor Dacice. Ca să nu fie prea mult deranjaţi, au mai aranjat ca drumurile de acces spre cetăţi, îndeosebi spre Sarmizegetusa Regia – Dacica să devină adevărate obstacole în calea turiştilor români şi străini, iar arheologilor li s-a subţiat aproape de tot bugetul necesar.

Cu toate acestea, o anchetă insistentă de câţiva ani a reuşit în 2005 să trimită în instanţă piramida infracţională a lui Iulian Ceia. După ani de zile, abia în 2012, procesul s-a judecat la Hunedoara şi Iulian Ceia a fost condamnat la doisprezece ani de închisoare cu executare pentru şantaj, asociere la săvârşire de infracţiuni, trafic de bunuri patrimoniale, reţineri de persoane, toate pe baza dovezilor din dosar. Iulian Ceia a făcut recurs, dreptul lui, iar Curtea de Apel din Alba Iulia în 2013 i-a redus pedeapsa, dintr-un condei de la 12 ani la 7 ani. Nici de data aceasta inculpatul nu a fost mulţumit, şi s-a adresat mai sus, acolo unde ştia că sunt guvernanţii cei mari ce în România pot muşamaliza şi adevărurile lui Dumnezeu! Şi aşa a fost, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a decis ca Iulian Ceia să execute doar doi ani de închisoare! E de crucit! La Dosarul Aurul Dacilor s-a muncit ani şi ani de zile, ajungându-se la estimarea unui prejudiciu din patrimoniul naţional în valoare de 6.500.000 euro şi capului reţelei i se reduc pedepsele de 12 ani la 2 ani, în câteva luni. Culmea injustiţiei în UE-2014! Profund nemulţumit că nu a fost achitat, Iulian Ceia a plecat din România fluierând a pagubă-n ciuperci! Acum, Poliţia Municipiului Capitalei se face că îl caută, ba chiar a pus şi Interpolul pe urmele lui. Ce mascaradă românească manipulată de guvernanţii care au fost atraşi şi mituiţi cu aurul dacilor. În dosarul Aurul Dacilor se vorbeşte de 55 kilograme aur în monede şi bijuterii, de 15 brăţări spirale dintre care, se spune că, prin Dan Iosif, ar fi ajuns şi la Ioan Talpeş, consilierul personal a lui Ion Iliescu şi la Adrian Năstase, prim-ministrul preferat a lui Ion Iliescu. Toţi neagă, toţi sunt tăinuiţi. Despre astfel de oameni, dacii ziceau „corb la corb nu scoate ochii”. Acest proverb le-a plăcut şi legionarilor romani şi l-au luat la Roma, stâlcit rău, în: corvus corvo oculum non eruet.

Corbii lui Ion Iliescu încearcă să scoată ochii poporului român. Dan Iosif a persiflat jaful din Munţii Orăştiei şi în ultimul său interviu înainte de a muri în 2007. Cât priveşte pe Adrian Năstase pe dată a afirmat că le are de la Matuşa Tamara ce le avea moştenire de la Decebal. În ce-l priveşte Ioan Talpeş, el este istoric şi lui i se cuvin…

Marele Jaf continuă în toată România, în toate domeniile, pentru că în 25 de ani, clasa politică, condusă dinafară, şi-a format un sistem ipocrit prin care poate profesa impostură efectivă şi în acelaşi timp, între ei, funcţioneze o protecţie reciprocă în toate situaţiile. Cazul Iulian Ceia este unul edificator, dintre miile de cazuri asemănătoare, ce spoliază România în Secolul XXI.

***

Cu toate câte am aflat şi m-au indignat, cu toate ca mi s-a spus, a nu ştiu câta oară, drumu’ s-a tocmi la anu’, într-o zi m-am hotărât să nu mai amân urcarea la Sarmizegetusa Regia – Dacica, pentru că e o dorinţă de suflet foarte veche şi drumul sub această ochlocraţie de ipocriţi şi impostori nu se va asfalta niciodată. A doua zi, zi senină, mi-am pus sacoşa de drum în maşină şi am plecat spre Cetăţile Dacice, pe drum i-am spus Pisicii Negre că ne ducem în pelerinaj istoric, la strămoşii mei de acum două mii de ani. A rămas indiferentă, maşină nemţească, ea execută comenzile, atâta tot! De la Bistriţa la Dej şosea de două benzi foarte bună şi nu prea aglomerată, apoi urmează o porţiune expres şi toate maşinile merg tare pentru că s-a scăpat de trecerea prin Gherla, Apahida şi mai ales de pierderile de timp prin Cluj Napoca pentru cei ce merg direct spre Alba Iulia. De curând s-a terminat, după lupte seculare ce au durat vreo zece ani, o variantă ocolitoare prin care se ajunge direct la Vâlcele sub Dealul Feleacului, la o aruncătură de băţ, pe patru benzi, de Turda. Din Turda la Sebeş, începe marele calvar rutier; şosea de două benzi, ce de mult nu mai face faţă traficului! Nu sunt bani! Ba da, sunt bani dar e mai uşor să-i furăm decât să muncim la construcţia unei autostrăzi. Toată lumea ştie, toată lumea înjură şi claxonează. Prin Aiud şi Teiuş, pietonii ce merg paralel cu maşinile ajung la capătul celălalt al oraşului, în timp ce maşinile nici nu apucă să ajungă în centru. Alba Iulia şi-a făcut o centură, de mântuială, de-a noastră, românească, dar tot e mai bine decât prin oraş. Aveau spaţiu să o facă de patru benzi, dar nu sunt bani! Până la Sebeş şoferii îşi dau duhul din ei, care au care nu mestecă gumă şi înjură. (Ei şi, nu vă place, treaba voastră, nu v-am chemat nimeni pe Şoseaua Naţională numarul UNU! Staţi acasă, la TV, la teletâmpeni!) Toate trec, îndată ce urcă pe autostradă spre Orăştie. Nu îmi vine să cred, sunt patru benzi, cu 120 km pe oră pentru noi provincialii, fiindcă capitaliştii lui Conu’ Iancu, nu au restricţii de viteză. De unde or fi având capitaliştii lui Conu’ Iancu maşini atât de scumpe, a strigat din mine curiozitatea, nu invidia. Dumnezeu m-a ferit de invidie, dar nu m-a ferit de trudă. Auzi tu, Dumitre, ai să fi un trudnic ca toţi ai tăi. Mare figură! Hop că am ajuns în Orăştie şi apoi în Orăştioara. Doamne, ce frumos mai sună! Cum să împrumutăm noi, urmaşii dacilor, cuvinte şi limbi de la străinii care nu au atâtea prefixe şi sufixe câte avem noi, care abia au sosit cu câteva sute de cuvinte pe meleagurile noastre? Orăştioara nu vă zice nimic dragi tovarăşi? Cei ce aţi întocmit la comandă DEX-ul în care scrieţi că românii au numai cuvinte de împrumut de la slavi şi turci? Ăştia au ajuns în spaţiul dacic cu mii de ani după traco-geto-daci, care îşi formaseră limba lor, deja!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Foto. Ulpia Traiana Sarmigetusa

Pe o poartă mare de lemn, tradiţională, la Costeşti intru în Parcul Natural Grădiştea Muncel. Stop cadru pentru două observaţii. Întâi, e de apreciat că ridicăm porţi mari tradiţionale prin care ne afişăm identitatea, dar parcului i se spune natural nu pentru a nu-l confunda cu unul artificial de plastic ci pentru a nu folosi atributul de naţional care, după guvernanţii noştri servi, de astăzi, nu este politic corect. Ce poltroni fără personalitate! Aceasta e situaţia în care am ajuns: până ce noi ridicăm o poartă tradiţională, elveţienii fac un tunel şi spaniolii o autostradă, iar în Nord America toate parcurile sunt naţionale nu artificiale ca la noi. După poarta de lemn, asfaltul se termină în faţa bolovănosului drum, la fel ca în urmă cu peste patruzeci de ani. Am în faţă 18 kilometri de bolovani şi gropi. Îmi iau inima-n dinţi şi închid ochii, iar când nu am să mai simt zguduituri, ca de cutremur de gradul 9, din ischione până în atlas şi occipital, înseamnă că am ieşit de pe drumul parcului natural şi intru în Râul Grădiştea pe dreapta sau în pădurea de fagi pe stânga. Pe această golgotă rutieră românească se încumetă şi alţi încăpăţânaţi să ajungă unde romanii au ajuns mult mai uşor, fiindcă pe vremea dacilor drumul era mult mai bun, se putea merge pe el şi în sandale. Unii dintre încăpăţânaţii care nu cedează pe drumul infernului se mai opresc să-şi tragă sufletul şi să vadă dacă maşinile, pline de praf, mai au numerele de înmatriculare, dacă nu au pierdut ţeava de eşapament şi dacă baia de ulei mai e întreagă!

Când nu mi-am mai simţit spatele şi ajunsesem la locul unde drumul părăseşte valea şi o ia pe panta Dealului Grădişte, spre cetatea dacilor şi a zeilor, am tras pe marginea zisului drum, am oprit şi i-am spus câteva cuvinte Pisicii Negre, ştiute de la amerindienii din prerie: nu putem ocoli răul din calea noastră, trebuie să-l înfruntăm! Şi am urcat pe gios, în pasul meu de septuagenar, în solitudinea mea de ani de zile, în praful pe care-l lăsau maşinile ce treceau pe lângă mine. Urcam continuu şi tot mai bucuros că mă apropiam de împlinirea unei vechi dorinţe, închipuindu-mi măreţia de piatră a sanctuarelor pe care le voi atinge. Când am ajuns bucuria mi s-a transformat în suferinţă strigătoare la cer. Când deja vedeam zidul de piatră al cetăţii, pe marginea drumului erau înşirate nişte closete din scânduri nevopsite, în clasică arhitectura de private rurale fără apă şi canalizare. La câţiva paşi mai sus un chioşc grosolan executat, bineînţeles nevopsit, să nu fie în contrast cu privatele rurale, total nepotrivit cu ambianţa naturală şi istorică, era casa de bilete de intrare în cel mai mare vestigiu istoric al neamului românesc: Sarmizegetusa Regia – Dacica! Afară de bilete pentru copii, adulţi şi pensionari, nu mai avea nimic în chioşc. Nu există vederi, pliante cu harţi explicative, broşuri cu date istorice sau albume despre monumentul din patrimoniul UNESCO, cum ar trebui să fie. Se poate aşa ceva? Sigur că se poate, doar se vede cu ochiul liber şi de pe lună, darămite de la trei paşi! De la chioşc, cu biletul în mână ca singura amintire de aici, se urcă un dâmb de pământ, fiecare pe unde apucă, intrare liberă la zidurile din faţă: unul vechi dacic şi altul făcut de romani. Săgeţi şi indicatoare vechi şi sumare, nici o alee asfaltată sau măcar bine pietruită. Sunt mulţi vizitatori, majoritatea români din toată ţara, dar şi străini. Oare ce or gândi străinii, comparând   cu prezentarea monumentelor din patrimoniul UNESCCO de la ei din ţară? Ce părere îşi fac despre noi, românii?!

Nu, nu pentru asemenea imagini şi gânduri am urcat cu emoţii până aici, ci pentru sanctuarele dacilor, pentru marele sanctuar circular, pe care o echipă de arheologi, arhitecţi şi constructori ar putea să îl refacă şi ar fi o grandoare dacică. Şi apoi, treptat, în jur refăcute şi alte temple şi altare şi câte altele din centru civic. În câţiva ani i s-ar duce faima în toată Europa, fiindcă asemenea vestigii antice, dacice, sunt unice în Europa, în lume. Cheltuielile şi efortul ar fi răsplătite în scurtă vreme, pentru că România are un potenţial turistic de mare anvergură în Europa, când mă gândesc la Maramureş şi Ţara Haţegului, la Bucovina şi Ţara Moţilor, Transfăgărăşanul şi Transalpina, Semenicul şi Bucegii, Mânăstirile Moldoveneşti şi Ceahlăul. O salbă carpatină de mine de aur turistic pe care guvernele post-decembriste, nesimţitoare la tot ce este românesc, le-au închis şi trebuie să urcam prin gropi şi bolovani până la cel mai măreţ sanctuar al neamului nostru. Istoria îi va acuza şi condamna pentru delicte anti-româneşti.

Stau pe o bancă rudimentară pe terasa de sus a cetăţii de unde se poate cuprinde, aici, panorama istorică a cerului românesc, mirificul peisaj montan împădurit şi cetatea dacică, regească. Ce împlinire minunată simt şi trăiesc, mulţumesc Cerului Mare că am ajuns să ating pietrele sanctuarelor primordialilor stăpâni ai acestui leagăn de neam şi cultură. Privesc şi aş vrea să opresc puţin timpul acestei dorinţe împlinite atât de tardiv, cu toată îndârjirea mea împotriva sorţii cu care m-am confruntat.

Zâmbesc cu nostalgie de îndârjirile mele din viaţă, oare cum de mi-a trecut prin minte acum, aici?! A, probabil, cetatea aceasta are şi asupra mea acea putere telurică, misterioasă, de care se vorbeşte şi pe moment mi-a dat o explicaţie ce mă consolează. Natural, îndârjirea împotriva sorţii mi se trage de la dacii lui Burebista şi Decebal, care au avut curajul să se îndârjească împotriva celui mai mare şi puternic imperiu. Îndârjiţii împotriva sorţii nu sunt învinşi, sunt numai luptători…

***

 

Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa

 

În fiecare an, când sunt în România, trec şi opresc în acest mare vestigiu roman, ce a fost capitala provinciei romane. Din nefericirea indolenţei intelectualităţii româneşti, de la Academie până la ziariştii bucureşteni şi provinciali, din desconsideraţia guvernanţilor corupţi a lui Iliescu şi Băseascu – Klaus W. Johannis calcă pe urmele lor – şi în Ulpia Traiană Sarmizegetusa domină marea nepăsare faţă de istorie şi arheologie. Sigur, romanii au fost duşmanii strămoşilor noştri daci, s-au războit cu ei şi i-au învins abia după patru războaie – două cu Împăratul Domiţian şi două cu Împăratul Traian – au cucerit o parte din Dacia şi au rămas un timp aici. Timp în care Imperiul Roman a lăsat o puternică amprentă istorică în piatra pe care lumea de astăzi o păstrează şi o expune cu prestanţă. Nu noi. Din 1991 şi până 2015, deşi se percepe o taxă de intrare în vestigiul roman, nu s-au mai continuat lucrările arheologice, s-au pus doar câteva noi indicatoare şi un gard de-a lungul drumului să nu mai intre ciurda satului să pască şi să balege vestigiile Împăratului Traian. Doar atât în 25 de ani, iar drumul între amfiteatru şi forum este acelaşi de pământ cu gropi cât nişte mari creuzete de făcut noroi când plouă.

Explicaţia? „Nu sunt bani”, mi-a spus primarul comunei, când am stat de vorbă cu el.

„Cum nu sunt bani, doar colectaţi bani zi de zi de la vizitatori? Puteaţi face un drum de marmură, în timpul acesta, doar marmura e aici la doi paşi, la Ruşchiţa!” Râde.

„Noi doar colectăm banii, consiliul judeţean de cultură ni-i ia pentru domnii de la Bucureşti! Şi dacă nu ştiţi, aflaţi acum, Ruşchiţa nu mai este a noastră, a fost din nou vândută!”

Cerule Mare, nu mai ai fulgere şi trăznete pentru vânzătorii de ţară românească!?!

Ce ghinioane! Am descoperit şi eu unul, vechi din AD 275, de la retragerea aureliană. Un foarte mare ghinion, după mine: dacă romanii nu s-ar fi retras înainte de AD 313, când Constantin cel Mare a declarat creştinismul religia oficială a Imperiului Roman, dacii şi urmaşii lor ar fi folosit de la început alfabetul latin. Din nefericire pentru daci, romanii s-au retras cu 38 de ani mai devreme de marele eveniment, lăsându-ne întru cu totul altă soartă, nici nu o comentez, doar aşa într-o doară, zic; singura naţiune latină care a trebuit să folosim chirilicele o mie de ani…

5.Ulpia Taiana Sarmigetusa

 

Tibiscum

 

Tibiscum a fost o veche aşezare dacică lângă râul Timiş, la ieşirea lui din munţi. După primul război daco-roman, o cohortă din Legiunea III Flavia Felix a ridicat aici primul castru roman rectangular din pământ şi lemn, ce în repetate rânduri a fost atacat de daci, cu toate că se încheiase pace între Traian şi Decebal. După al doilea război daco-roman, învingătorii au ridicat aici un al doilea castru, castrum auxiliare, la răscrucea drumului imperial, unul spre apus, la Diema şi altul spre răsărit la Lederata pe malul stâng al Dunării, unde a trecut prima dată Traian Dunărea cu legiunile sale pe un pod improvizat de bărci şi buşteni. Acest nou castru, mult mai mare a fost încredinţat unei cohorte auxiliare formată din arcaşi sirieni, ce în timpul şederii lor aici i-au învăţat pe daci siriana, că ei asta vorbeau, deşi trecuseră pe la ei şi păstori nomazi indo-europeni cu oalele lor! În timpul Împăratului Hadrian, castrul auxiliar se lărgeşte şi mai mult, e zidit din piatră cu fosă la exterior, adăpostind două formaţiuni auxiliare, de 500 de suliţaşi mauri călări (alae pentru călăreţi, cohortes pentru infanterişti). Datorită deselor atacuri ale autohtonilor, Împăratul Antoninus Pius lărgeşte castrul la 250m x 175m şi îl întăreşte cu încă două cohorte auxiliare, una celtică şi alta germanică. Deci, acum, dacii şi dacele din Banat învăţau, intensiv, latina de la sirieni, mauri, celţi şi germanici. Alături de castru s-a înfiinţat şi întins un vicus, adică o comunitate rurală ce se închega între veterani şi băştinaşe, fiindcă, oricum tot mai bine e să te iubeşti şi munceşti decât să te războieşti până ce eşti omorât. În timp, în jurul castrului se dezvoltă un oraş şi astfel Împăratul Septimiu Sever a ridicat castrul auxiliar la rang de municipium. Caracalla, fiul lui Septimius Sever, ajuns împărat, a inspectat municipiul Tibiscum în 214, ajuns la apogeu cu un forum impozant, cu templu pentru Jupiter, şi unul separat pentru Liber Pater – tatăl liber – venerat de toţi, dar în special de cetăţenii simpli. Municipiul avea un collegium fabrorum, unde se deprindeau meşteşugurile timpului: zidăria, dulgheria, olăritul, tăbăcăria şi fierăria. Pe lângă acest colegiu de meşteşuguri erau şi ateliere de sticlărie unde se făceau podoabe şi mai ales mărgele, mult apreciate şi diferit colorate, şi atelier de bronz pentru armament şi decoraţiuni. Era un univers antic organizat de romani şi înfăptuit de auxiliarii imperiului şi băştinaşii din Carpaţi şi câmpie, fiind cel mai mare vestigiu al antichităţii din Banat.

Descoperirea lui arheologică a avut cel mai mare avânt în epoca de aur a socialismului când s-a dezvelit, cercetat şi prezervat 5% din suprafaţa lui. De atunci, sub Iliescu, Băsescu şi Klaus Johannis totul a rămas în paragină. Anumiţi istorici şi arheologi, pe bună dreptate afirmă că este o paragină intenţionată, fals motivată cu nu sunt bani! În România nu sunt bani pentru România, doar pentru guvernanţii şi parlamentarii care îi jefuiesc şi ascund în străinătăţi. Ce scursori politice şi slugarnice fără de lege. La Tibiscus s-a găsit o piatră funerară pe care, în rezumat, scrie: trupul e al pământului, numele rămâne pe piatră iar sufletul e al aerului. După antichitate au rămas vestigii de muncă şi cultură în istorie, după marionetele şi slugile post decembriste rămâne ruşinea, sărăcia şi paragina.

 

Drobeta

 

Traian, un remarcabil tânăr general, a fost adoptat de Împăratul Nerva, care la moartea sa, în AD 98, l-a desemnat viitorul împărat al imperiului. Cu entuziasm a fost acceptat de legiuni şi confirmat de Senatul Roman. Traian, nu s-a grăbit să intre triumfal în Roma, ci, un an întreg, a rămas între legiunile sale pe frontiera nordică a imperiului, Rin şi Dunăre, unde aveau probleme cu triburile germanice, cu tot felul de hoarde războinice şi cu dacii. Observând şi informându-se atent de-a lungul frontierei despre atacatori, consolidând şi întărind castrele romane unde erau mai dese incursiunile, a reuşit să îmbunătăţească sistemele de apărare pe Rin şi Dunănăre. Cu această ocazie a cunoscut foarte bine incursiunile dacilor lui Decebal peste Dunăre în provincia romană Moesia. A aflat foarte multe despre daci, conducătorii lor, dar ceea ce istoricii omit şi nu ar trebui, despre bogăţiile Daciei, mai ales cele minerale: aur, argint, cupru, fier. Metale preţioase şi metale necesare imperiului. Cu toată pacea încheiată cu Împăratul Domiţian, incursiunile îndrăzneţului Decebal în Imperiul Roman s-au îndesit şi a fost motivul pentru Împăratul Traian ca, prin războaie strategic pregătite, să-l pedepsească pe Decebal, pe care-l ura fiindcă îl trăsese pe sfoară pe Domiţian. În socotelile lui Traian intra şi aurul Daciei, căruia i se dusese de mult vestea la Roma şi nu era în nici o criză din moment ce avea 30 de legiuni ce însumau aproximativ 150.000 de legionari, plus trupele auxiliare, cărora li se plătiseră la timp lefurile!

În acel an de inspecţii ale frontierei dunărene, Traian a adunat datele necesare pentru invazia Daciei şi apoi s-a dus la Roma, care îl aştepta ca pe un brav împărat. Este consemnat în istorie, că Traian nu a intrat călare în forum, ci pe jos. Toţi romanii l-au aclamat şi iubit pentru acest gest făcut, primind toate drepturile şi suportul Senatului pentru războiul cu dacii.

Primul război cu dacii a fost o jumătate de victorie pentru Traian şi o jumătate de înfrângere pentru Decebal. S-a încheiat o pace formală, nici unul nu avea încredere în celălalt şi astfel se pregăteau pentru al doilea război. Decebal şi-a refăcut cetăţile avariate şi a încercat o alianţă cu triburile germanice să se sprijine în caz de atac din partea romanilor. Nu a reuşit.

Pe partea dreaptă a Dunării, Traian, pentru următorul război a pregătit un pod fix trans-dunărean. Dunărea avea aici o lărgime de 1.200 m. Apolodor din Damasc a construit la ordinul împăratului un pod   de 1.300 m pe 20 de picioare de piatră, deci 60 de metri era deschizătura arcului de la un picior la altul, ceea ce, la vremea aceea şi mult după aceea, a fost un record în construcţii. Podul era la 18 m deasupra apei şi larg de 14 m. Colosală realizare la care, este menţionat, s-au folosit 200 de hectare de pădure de stejar. Închideţi ochi şi imaginaţi-l!! Apolodor din Damasc a avut soluţii uimitoare pentru acest pod îndrăzneţ, inegalat optsprezece secole pe această parte a Dunării. Să nu uit, pentru guvernele lui Iliescu, Băsescu şi acum pentru ale neamţului, podul a fost construit în doi ani (între 103 şi 105). În al doilea război romano-dacic, ştim cu toţii, zeii au fost de partea romanilor, pentru o sută şaptezeci de ani.

Podul lui Apolodor din Damasc a rămas intact şi după retragerea aureliană, fiindcă se mai făceau legături comerciale. Drobeta, pe care Septimius Sever a ridicat-o la nivel de colonie, ceea ce însemna că locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca romanii, avea 14.000 de locuitori, forum şi temple, port şi amfiteatru, vile şi vicus. Aveau viaţă economică dinamică, făceau schimburi comerciale cu romanii. În secolul V, au ajuns aici hunii, au devastat totul şi au dat foc la pod, ce retardaţi. Un secol mai târziu împăratul Flavius Iustinus (Justinian I) l-a refăcut. Ciudat, pentru că acest amănunt istoric e trecut cu vederea, deşi este un argument în plus împotriva teoriilor aberante ungureşti, ce susţin că odată cu retragerea aureliană, Dacia, provincia romană – Banatul şi Transilvania – s-a golit de populaţia autohtonă. Nimic mai fals decât această teorie. S-a retras numai armata şi administraţia, dacii nu s-au desprins de munţii lor, iar Drobeta a rămas secole de-a rândul un centru comercial între locuitorii Daciei şi Imperiul Roman…

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Nicolae Iorga – ambasador al românismului în America

Posted by Stefan Strajer On February - 12 - 2016

Nicolae Iorga – ambasador al românismului în America

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Mă încăpăţânez şi perseverez în evocarea unor secvenţe notabile din fascinanta noastră istorie, astăzi când în România, Istoria românilor a devenit o disciplină secundară, iar patriotismul continuă să sune fals şi să pară, pentru reprezentanţii media, mai mult retorică electorală, respectiv rating.

În perioada care a urmat încheierii primului război mondial, Nicolae Iorga, personalitate marcantă a neamului românesc, a fost un adevărat purtător de cuvânt, un remarcabil ambasador al tânărului stat român întregit, pentru românii stabiliţi în Statele Unite ale Americii. Profesor specializat în istorie universală, recunoscut ca valoare internaţională, s-a implicat profund în problemele diasporei americane de cea mai diferită natură, avansând abordări originale şi sugerând, deseori, maniere proprii de rezolvare care antrenau şi angajau participarea activă a românilor emigranţi la soluţionarea lor.

Prezenţa savantului pe pământul american este captivantă, atât prin amplul itinerar, cât şi prin contactele şi conferinţele sale, relevând ţelul său constant şi apărat: promovarea energică a unei realiste propagande pentru o mai bună cunoşatere şi o obiectivă apreciere a României în străinătate, accentuând cu precădere asupra rolului important al emigraţiei în acţiunea conştientă de informare a opiniei publice americane despre aspiraţiile sociale, culturale şi naţionale ale României.

La 27 ianuarie 1927, istoricul a ajuns la New York, invitat fiind de clubul „Nicolae Iorga” al românilor americani din Indiana Harbor cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de la înfiinţare. A fost primit cu multă căldură şi deosebit entuziasm de românii din marele oraş american şi împrejurimi, precum şi de reprezentanţii unor însemnate instituţii: „Uniunea & Liga S.R.A.”, ziarul „America”, aşezămintele „Fiii României” şi „Prietenii României”, din New York, clubul „Nicolae Iorga”, „Uniunea Societăţilor Române Greco-Catolice din America”, „Uniunea Evreilor Români din America”, comitetul de recepţie, avându-l în frunte pe ministrul României la Washington.

Sejurul în marea metropolă americană s-a soldat cu un interviu publicat de celebrul cotidian „New York Times”, ziar care a oferit un dejun în onoarea apreciatului oaspete român la care directorul renumitei publicaţii şi-a exprimat intenţia antamării unei mai strânse colaborari cu presa românească. Trebuie menţionată şi împrejurarea că preşedintele „Uniunii Evreilor Români din America”, Leo Wolfson, într-o convorbire cu redactorul-şef al ziarului „America”, a elogiat contribuţia benefică pe care prezenţa în Statele Unite a renumitului savant român o aducea în vederea apropierii celor două grupuri etnice şi a apreciat ca excepţional aportul personal al cărturarului la cunoaşterea justă şi reală a României în Statele Unite.

Traseul istoricului român a inclus în continuare capitala Statelor Unite, Washington, unde a fost primit la Casa Albă de preşedintele Hoover, a vizitat Universitatea, muzeul, casa şi mormântul lui George Washington, după care a plecat la Chicago. A vizitat colonia românească de la Indiana Harbor,  comunitate pe care o considera „un mic Ardeal” şi s-a întâlnit cu români din oraşele Cleveland, Aurora, Canton, Akron, Gary, Youngstown, Warren, Pittsburg, Detroit, Witland, Campbell, Newcastle, Niles, Farrell, Sharon, aparţinând statelor Ohio, Michigan, Indiana, Illinois şi Pennsylvania. I-a vizitat apoi pe românii din Canada şi, traversând America, a ajuns în California, la San Francisco şi Los Angeles. În continuare, a străbătut statele din sud, revenind pe Coasta de Est, oprindu-se în oraşele supraîncărcate de istorie Baltimore şi Philadelphia, despre aceasta din urmă afirmând că deţine „căsuţa unde pe ascuns s-a cusut primul steag al libertţii americane”.

2.16.2.Nicolae Iorga la Detroit

Foto. Nicolae Iorga la Detroit in 1926 cu primarul orasului, John W. Smith si reprezentanti ai Societatii “Unirea Romanilor”

În timpul impresionantei sale călătorii, Nicolae Iorga a susţinut un ciclu de 15 conferinţe la Universitatea Columbia din New York, la Universitatea din Los Angeles, la Universitatea Statului Michigan din Ann Arbor, la Universitatea din Chicago, la Harvard, la Princeton şi Yale, conferinţe în limba engleză, publicate ulterior în România, titlurile lor, diverse, relevând opiniile sale originale în probleme majore de maxim interes pentru acea vreme: „Bisericile de Răsărit şi de Apus”, „Protestanţii în România”, „Sinteza Danubiană”, „Orientări actuale în Balcani”, „Democraţia rurală în sud-estul Europei”, „Influenţa franceză în Răsărit”, „Orientul, Bizanţul şi democraţia ţărănească” etc.

Contribuţia ilustrului istoric la cunoaşterea vieţii sociale, culturale şi economice a românilor emigraţi peste Ocean a fost inclusă în lucrările sale, demne de reală apreciere: „America şi românii din America. Note de drum şi conferinţe”, volum ce înglobează, pe lângă impresiile sale de călătorie, şi textele unui număr de şapte conferinţe relative la Statele Unite ţinute la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu temele Pamântul, Naţiile, Istoria, Literatura şi arta, Românii, Anglia şi America: viaţa materială, Cultura; „Scrisori către românii din America”, constituind o adevărată frescă cotidiană a vieţii româneşti, cu valoroase aprecieri asupra stării de lucruri social-economice şi culturale, trădând preocuparea permanentă a autorului pentru menţinerea şi dezvoltarea unui dialog avantajos cu ţara natală, şi „Pe drumuri depărtate”.

Merită  consemnat şi că un eveniment important a fost anunţat de către organul de presă al centralei etnice româno-americane, care contribuise în anul 1921 cu o apreciabilă subscripţie publică la crearea aşezământului de cultură şi învăţământ românesc din comuna natală a celebrului cărturar, anume, acordarea de  către Nicolae Iorga a unui număr de 15 burse pentru tineri americani de origine română la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte şi la Universitatea din Bucureşti.

În fine, amplul voiaj american al lui Nicolae Iorga, sub toate aspectele şi cu considerarea detaliată a tuturor consecinţelor, merită evocat şi ca o altă dovadă incontestabilă a uluitoarei sale individualităţi care l-a făcut să se bucure printre contemporani de o strălucită preţuire internaţională. Trebuie recunoscut că pentru români, prin scrisul său şi-au câştigat istoria, atât literatura, arta, presa, biserica, cât şi comerţul, industria, viaţa rurală.

În ansamblul admirabilelor aprecieri de care s-a bucurat în ţară şi în străinătate, un loc aparte aparte îl ocupă cele ale românilor americani care l-au îndrăgit şi admirat, considerându-l, după cum menţionează publicaţia politică şi cultural-naţională a „Asociaţiei culturale a americanilor de origine română”, „The New Pioneer” (vol.3, nr.3, iulie 1945) din Cleveland, Ohio, „una din figurile intelectuale proeminente nu numai ale României, dar şi ale lumii întregi”.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Emigranţi români consemnaţi de istoria Americii până la sfârşitul primului Război Mondial

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

 

Atât literatura izvorâtă din interesul celor preocupaţi de diaspora, precum şi relatările scrise şi orale ale americanilor de origine română (în majoritatea lor, urmaşi ai foştilor imigranţi plecaţi din provinciile Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina) sunt cvasiunanime în a considera că începuturile emigrării românilor în S.U.A. datează din perioada imediat următoare anului 1850. Oficial, statisticile nord-americane menţionează pentru prima oară, la rubrica privind naţionalitatea, abia în 1881, prezenţa a 11 imigranţi români. Cu toate acestea, informaţiile ulterioare furnizate de statisticile oficiale, precum şi documentele private din România şi America ale românilor americani atestă că emigrarea în S.U.A. a românilor a început cu mult înainte.

Astfel, către jumătatea secolului al XVIII-lea, a fost consemnată cu certitudine prezenţa unui vrednic român în Lumea Nouă: în luna martie a anului 1775 ilustrul om de ştiinţă, diplomat şi luptător pentru independenţa americană Benjamin Franklin, semnala într-o corespondenţă relaţia sa cu Samuel Damian, preot ortodox român din Transilvania, precum şi prezenţa acestuia în America. Profund interesat de un domeniu nou al fizicii, electrostatica, în care se iniţiase în Europa, prin contactul cu savantul american, el îşi adânceşte cunoştinţele în acest domeniu. Samuel Damian şi-a câştigat existenţa cu demonstraţii şi experienţe efectuate cu aparate electrostatice proprii în mari oraşe ale Americii coloniale, ca Philadelphia, Charleston ş.a. Susţinută şi animată de pasiunea comună pentru ştiinţă, relaţia celor doi se constituie într-un episod incontestabil al relaţiilor timpurii româno-americane, având o evidentă semnificaţie simbolică.

Lucrările de specialitate apeciază că prima etapă a imigrărilor româneşti în S.U.A., constând din câteva zeci de persoane, s-a înscris într-un proces european general, anume refugierea unei părţi a revoluţionarilor din Europa în America după înăbuşirea Revoluţiei de la 1848, în contextul indubitabil al declanşării prigoanei antirevoluţionare în toate colţurile vechiului continent aprinse de flacăra revoluţiei.

Din punct de vedere al evaluării corecte a prezenţei româneşti pe pământ american, se poate afirma cu convingere că secolul al XIX-le este secolul Pomutz. Născut în anul 1818 în oraşul Gyula din imediata apropiere a graniţei Ungariei cu România, George Pomutz provenea dintr-o familie română ortodoxă, aflată ea însăşi în pribegie. A urmat cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Pesta şi a practicat pentru puţin timp magistratura. În 1848, din motive încă neelucidate, se înrolează în armata naţională ungară, având gradul de căpitan, decizie care îi va scimba, cu consecinţe imprevizibile, tot restul vieţii.

După înfrângerea revoluţiei maghiare, împreună cu alţi douăzeci de camarazi pleacă la Paris, de aici la Londra, iar apoi, în februarie 1850, în Statele Unite unde cere azil politic. George Pomutz primeşte în 1855 cetăţenia americană „cu toate drepturile şi privilegiile” şi în 1861 se înrolează ca sublocotenent în Regimentul de Voluntari 15 Infanterie, Iowa (stat admis în  Uniune în 1846). Guvernatorul statului Iowa îl considera în anul 1865 „printre cei mai capabili şi mai merituoşi ofiţeri”. Participă la Războiul Civil cu rezultate remarcabile datorate unor memorabile fapte de arme, iar în anul 1862 este grav rănit în luptele de la Shiloh, fiind avansat în anul 1863 la gradul de maior, apoi la gradul de colonel, iar în 1865, iar prin ordinul din 22 Iunie 1867, la general de brigadă, grad acordat începând cu 1867 pentru merite deosebite. Preluând comanda Regimentului 15 Infanterie, Iowa, participă la cinci campanii decisive împreună cu celebrul general William Tecumseh Sherman, alături de care defilează la 24 Mai 1865, la încheierea ostilităţilor, pe Bulevardul Pennsylvania din Washington în faţa preşedintelui Andrew Johnson şi a membrilor cabinetului american. Merită menţionat că bătălia pentru Atlanta, la care George Pomutz a luat de asemenea parte, este considerată în unanimitate de istorici „o confruntare a uriaşilor”. A fost numit consul în 1866, apoi consul general al Statelor Unite la St. Petersburg n anul 1874, rămânând în funcţie până în anul 1878 când este înlocuit de succesorul său, William H. Edwards. A murit în 1882 în împrejurări rămase neclare, în oraşul nopţilor albe.

Mai trebuie precizat că George Pomutz n-a fost doar militarul probând cu prisosinţă bravură, inegrutate şi abilitate de comandant, ci a fost şi un mare diplomat şi om de cultură, autor al cel puţin două lucrări remarcabile, dintre care una merită menţionată, şi anume, istoria, apreciată ca cea mai exactă până astăzi, a Regimentului 15 Infanterie, Iowa. Contemporanii l-au preţuit ca pe un „om de cultură universal” care părăsind Europa după înfrângerea unei revoluţii, cea din 1848, a contribuit decisiv la la victoria altei revoluţii, cea împotriva sclaviei, peste Ocean.

În Iowa, George Pomutz s-a aflat în tovarăşia mai multor camarazi de arme din timpul revoluţiei transilvane, dintre care cel mai apropiat îi era un anume Dragoş. Un alt român participant la Războiul Civil american a fost moldoveanulă Eugen Alcaz, despre care se crede că a căzut în lupta de la Bull Run din 18-21 Iulie1861. Într-o alta variantă, Eugen Alcaz, rudă cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a urmat cursurile Şcolii Superioare de Aplicaţii Militare din Metz, Franţa, s-a înrolat apoi în armata preşedintelui Abraham Lincoln şi a fodt numai grav rănit la Bull Run, după care, revenit în Moldova, a fost colonel în armata română şi a murit în anul 1892. Căpitanul Nicolae Dunca, ucis în Războiul Civil în 1862 şi Constantin Teodorescu, mort în explozia unui vas de război în portul Havana, în 1892, sunt alţi doi militari români în armata americană.

George-Pomutz

Foto. Generalul George Pomutz

În fine, se cuvine subliniate atitudinea întregii comunităţi românilor din America acelor ani faţă de opţiunile politice majore ale naţiunii americane, precum şi angajarea morală şi materială în efortul de război general al Americii din anii 1917-1918. Astfel, situaţia internaţională deosebit de dificilă de la încheierea celui de-al doilea an de război, orientarea tot mai vădită a opiniei publice şi a politicii guvernului american către Puterile Aliate europene, a generat afirmarea poziţiei românilor din S.U.A. în primul schimb de mesaje dintre Uniunea Societăţilor Româneşti din America (U.S.R.A.) şi Casa Albă. Răspunsul primit de la Washington relevă aprecierea pozitivă a şefului puterii executive americane faţă de atitudinea loială şi de angajare politică a grupului românilor americani.

Declaraţia de război a Statelor Unite împotriva Germaniei de la 7 Aprilie 1917 a găsit mişcarea de organizare a voluntarilor români gata pregătită, astfel că la apelul preşedintelui Wilson de la 20 Aprilie 1917 de înrolare voluntară în armatele S.U.A. au răspuns peste 6000 de români cu vârste cuprinse între 21 şi 24 de ani. Trebuie să mai menţionăm faptul că, după intrarea S.U.A. în războiul mpotriva Germaniei şi Austro-Ungariei nici un român transilvănean din America nu a făcut uz de cetăţenia austro-ungară pentru a refuza serviciul în armata americană, U.S.R.A. desfăşurând în acest sens o susţinută activitate mobilizatoare pe lângă recruţii români din diferite unităţi militare.

Efortul material şi uman al românilor din America a constituit în anii războiului şi în cei următori obiectul unor aprecieri elogioase atât în Congresul american, cât şi în coloanele presei americane. Semnificativă pentru sacrificiile emigraţiei româneşti este o declaraţie făcută la acea vreme de John Cooper, membru al Congresului Statelor Unite, care cu ocazia adunării naţionale a românilor din Youngstown, Ohio din 9 Martie 1918 omagia astfel comportamentul exemplar al românilor transilvăneni înrolaţi în armata americană: „Românii din America, în proporţie cu numărul lor, au dat armatei Statelor Unite mai mulţi soldaţi decât orice alt popor din America. Mă simt dator a elogia îndeosebi pe românii din Youngstown care au întrecut toate celelalte colonii (…)”.

Dorin-Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Ziua României sărbătorită la Detroit

Posted by Stefan Strajer On December - 16 - 2015

„Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie, ţara mea de cântec, ţara mea de dor…”

Ziua României sărbătorită la Detroit

Autor: Doina Popa (West Bloomefield, Michigan)

Cu dorul în suflet au plecat românii în lumea largă, stabilindu-se prin ţări îndepartate, cu dor aprins trăiesc, muncesc, îşi cresc copiii, păstrându-şi limba, religia, educaţia şi obiceiurile strămoşeşti. Dincolo de activităţile diurne, pe care le desfăşoară, leagă prietenii, altele decât cele rămase în ţară, cu români veniţi din toate colţurile ei. Un prilej de întâlniri de suflet îl oferă Ziua de 1 Decembrie – Ziua Naţională a României, pe care comunităţile de români din America şi Canada o aşteaptă cu nerăbdare an de an. Anul acesta, evenimentul s-a sărbătorit şi la Catedrala „Sfântul Gheorghe” din Southfield, statul Michigan. Acţiunea a fost gândită, organizată şi anunţată prin toate formele, cu multă vreme înaintea datei fixate, prin rezervări din timp, organizatorii pregătind cu meticulozitate şi căldură sufletească un program artistic pe măsura importanţei naţionale a acestei zile, cea mai marcantă din istoria zbuciumată a neamului românesc.

Direct implicată în organizarea evenimentului este Societatea Culturală Româno-Americană „Avram Iancu” dintre ai cărei membri îmi face mare bucurie să îi amintesc pe: Ion Coman, Ştefan Străjeri, Irina Coman, Maria Ionescu, Delia Mancoci, Ion Mancoci, Ovidiu Popescu, Gheorghe Chindriş, Nick Barbu, Andreea Bordeianu, Florin Ţîmpău.

O parte din membrii Avram Iancu

Oaspeţii au avut plăcerea de a admira expoziţia personală a pictoriţei Gabriela Orza din Michigan iar Laura Garner a surprins plăcut cu o atrăgătoare expunere de bijuterii confecţionate personal. Sala socială a Catedralei a devenit aproape neîncăpătoare prin numărul impresionant de participanţi, atingându-se cifra de 400 de persoane.

O minunată paradă a costumelor populare din toate zonele ţării ne-a fost oferită cu mândrie de către oaspeţii locali dar şi de invitaţii de onoare: artişti, solişti vocali şi instrumentişti, membrii formaţilor de dansuri populare din Michigan precum şi din alte zone ale Americii, Canadei si României.

Pe întreg parcursul serii, programul a fost moderat de unul dintre fondatorii Societăţii „Avram Iancu” din Michigan, d-l Gheorghe Chindriş, iniţiator al programului de organizare al „Satului Românesc” la Mănăstirea   Ortodoxă Română „Înălţarea Domnului” din Clinton, Michigan.

În deschidere, s-au intonat cele două imnuri naţionale ale României şi Statelor Unite ale Americii după care s-a dat binecuvântarea preoţilor: Laurenţiu Lazar (ort.), Sabin Pop (ort.), Radu Roman (ort.), Christian Laszlo (gr.-cat.). În memoria victimelor tragediei de la Clubul „Colectiv” din Bucureşti s-au păstrat câteva momente de reculegere după care copiii Vinnie Capizzi şi Cristina Daraban au recitat frumos, expresiv, poezii patriotice. Profesoara Doina Popa a readus în memoria invitaţilor câteva etape importante din perioada istorică premergătoare zilei de 1 Decembrie 1918, zi în care s-a înfăptuit Unirea cea Mare şi firească.

Preoti

 

S-a dat ascultare câtorva cântece patriotice care au emoţionat auditoriul. Pe fondul atmosferei create şi a sonorizării asigurate de DJ Doru Dragomir, s-au desfăşurat, într-un iureş voios de cânt şi joc, ansamblul de dansuri „Tricolorul” (instructor Odette Miholca) şi ansamblul de dansuri „Grupul Bucovina” din Atlanta (Irina şi Garofaş Milici; Iulia şi Ovidiu Babici) cu un program de dansuri din zonele: Bucovima, Codru şi Banat. Muzică din Maramureş şi Ardeal, au interpretat soliştii Oana Tomoioagă şi Şerban Horj; iar Ancuţa Georgeta Corlăţan cu  muzică din Bucovina, Ionică Ardelean cu muzică din Banat şi Rafila Barbos cu muzică populară din zona Maramureşului. Programul încântător al obiceiurilor de iarnă: colinde, jocul măştilor, jocul ursului, capra, urătura şi ţărăneasca gazdelor, a fost oferit sub ropote prelungite de aplauze de dansatorii „Grupului Bucovina”.

Ancuta cu Oana

Foto. Ancuta Georgeta Corlatan si Oana Tomoiaga

Grupul Bucovina

Foto. Grupul “Bucovina” din Atlanta

Invitată de onoare, celebra solistă de muzică uşoara/pop, compozitoare şi textieră, Elena Cârstea, a susţinut recitaluri de neuitat din compoziţiile proprii şi nu numai, dar şi de muzică populară şi de petreceri. Cântul, dansul, voia bună i-au antrenat pe invitaţi în ringul de dans pe tot parcursul serii, până târziu, în noapte. Nici cei mici nu au fost uitaţi, căci prin bunăvoinţa IPS Irineu Duvlea, Stareţul Mănăstirii Ortodoxe „Înălţarea Domnului” din Clinton, Michigan, s-au împărţit daruri copiilor prezenţi, simboluri ale Sfintelor Sărbători de iarnă.

Elena Carstea

Foto. Elena Carstea

În cadrul acestei acestei manifestări s-a sărbătorit şi Ziua Bucovinei – fiind exact pe data de 28 noiembrie. Se ştie că Bucovina a fost cea de-a doua provincie românească care s-a reunit cu România, pe 28 noiembrie 1918, după Basarabia – reunită pe 27 martie 1918. În acest sens câţiva bucovineni inimoşi din Michigan au amenajat un frumos stand cu produse tradiţionale din Bucovina (covoare, ştergare, ceramică, icoane, ouă încondeiate, ş.a.).

Bucovineni la stand

Foto. Bucovineni in spatiul arondat “Zilei Bucovinei”

A fost o seară minunată, de neuitat, aşa cum a fost şi cea de la 1 Decembrie 2012 dar şi altele, din fiecare an, pe care sufletiştii organizatori o oferă an de an românilor stabiliţi pe pământ nord-american, ca un preţios omagiu adus Ţării Mamă şi însemnătăţii Zilei României.

Gânduri de mulţumire aducem şi sponsorilor: Rocan Transport, Inc. Windsor, Canada (Ovidiu Popescu); Corpore Sano – Home Health Care, Inc.; Vasile Şutac; Silence Lines (Sebastian Cean); Gina’s Caffe (Levi şi Gina); GCB Service (Călin George Băloi); Adam Socarda, DDS; Remedica LLC, Dinasty Tile (Ion Mancoci); K&F Granite & Marble Corp. (Liviu Feurdean).

Partenerii Media care au contribuit la promovarea acestui eveniment au fost: „Curentul Internaţional” (Ştefan Străjeri), „Radio Ro” (Mircea Vişan) şi „RomaniaVipPress” (Ana Moroşanu Magdin).

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…” Iată sintagma ce cuprinde atâtea semnificaţii: întrebare, dorinţă, urare, mirare, năzuinţe, toate acestea aflându-se sub semnul timpului, de veacuri, cu speranţa românilor de pretutindeni într-o viaţă mai bună, de linişte şi pace, bunăstare şi credinţă, înmănuncheate în buchetul tricolorului, învaluit în aromele casei părinteşti.

La mulţi ani, România! La mulţi ani tuturor românilor, oriunde s-ar afla!

Poza de ansamblu 2

 

Romanian-American Open Forum. Luare de pozitie impotriva Legii 217

Posted by Stefan Strajer On September - 16 - 2015

Romanian-American Open Forum

Luare de poziţie

Forumul Romano-American se alătură altor organizaţii şi persoane din ţară şi din străinătate şi îşi exprimă nedumerirea faţă de promulgarea unei legi arbitrare referitoare la anumite „activităţi extremiste”. Redăm mai jos un fragment care în opinia noastră exprimă confuzia noii legi:

„…Fapta de a promova, în public, idei, concepţii cu doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi…“

Cum se definesc „faptele” menţionate mai sus? Prin ce miracol lipsesc comuniştii din această listă? Cum se explică toleranţa faţă de hortiştii din mijlocul ţării? Şi la ce se referă legea? La ceea ce gândesc şi exprimă oamenii? Numai Dumnezeu judecă ce este în sufletul omului;  Legea judecă faptele!

Marturisitorii-Mucenicii-si-Sfintii-Inchisorilor-Parintele-Justin-Parvu-Posta-Moldovei-16-Iunie-2015

Legea 217 din 2015, votată orbeşte în unanimitate, seamănă leit cu legile comuniste în care toate organizaţiile erau libere afară de… şi urmau toate organizaţiile nedorite de regim. Stalin ar fi fost mândru de o asemenea lege!

* Votând şi promulgând noua lege, autorii au dovedit că nu înţeleg democraţia.

* Un stat democrat trebuie să aibă curajul să accepte toate opiniile, toate organizaţiile şi toate orientările politice care respectă ordinea socială. În America, de exemplu, sunt recunoscute toate organizaţiile, inclusiv partidul comunist, şi acest lucru nu slăbeşte democraţia ţării.

* România trebuie să-şi asume istoria şi să înveţe din experienţele anterioare. Acolo unde s-au comis greşeli sau abuzuri acestea trebue tratate individual, nu într-un bloc nebulos în care pe lângă cei vinovaţi pot fi adăugaţi în mod arbitrar mii şi mii de cetăţeni oneşti.

* În vederea refacerii ţării statul are datoria să angajeze toate forţele naţiunii, inclusiv cele cu sentimente naţionaliste. Legionarii au fost naţionalişti, dar nu s-au confundat cu fasciştii. Cu excepţia unui număr regretabil de indivizi care au comis crime, majoritatea lor au fost victime. Închisorile au fost pline cu Români etichetaţi drept legionari. Se doreşte cumva repetarea istoriei? Reamintim că Mişcarea Legionară nu a fost trimisă în judecată ca organizaţie fascistă la sfârşitul războiului. În realitate, legionarii aflaţi în Germania erau toţi internaţi de Hitler în lagăre de concentrare şi au fost eliberaţi de Aliaţi.

* Noua lege pune semnul egalităţii între fascism, legionarism şi naţionalism. Atenţie însă! Prin suprimarea naţionalismului se poate ajunge la dizolvarea cimentului naţional şi chiar la lichidarea naţiunii. Unele puteri străine doresc distrugerea României. Vor şi legislatorii noştri acest lucru?

* Românii demni şi conştienţi au datoria să ia atitudine. Altfel ne vor condamna generaţiile viitoare şi ne va acuza toată lumea de laşitate. Vor fi condamnaţi nu numai cei vii, dar vor fi scoşi din istorie toate marile noastre personalităţi de la Mihai Eminescu şi Mircea Eliade până la părintele Gheorghe Calciu şi părintele Niculae Steinhardt.

* Dezbaterile pe seama noii legi dovedesc totuşi că mulţi români îşi dau seama de gravitatea ei. Legea a fost deja criticată de mai multe personalităţi şi instituţii importante. Dacă această lege anti-românească nu va fi abrogată, ea trebuie supusă judecăţii Curţii Constituţionale şi în ultim caz Tribunalului Internaţional pentru Drepturile Omului. Altfel, ne merităm soarta!

Nota Bene: Istoria e în continuă mişcare şi nu poate fi sugrumată! Autorii noii legi şi-au imaginat probabil că istoria se încheie odată cu ei! Ar fi bine să nu-şi facă nimeni iluzii! Iar noi autorii acestei declaraţii, semnăm mai jos ca să nu susţină istoria că toţi Românii au fost laşi!

În numele Forumului:  Cristian Balan, Grigore Culian, Nicholas Dima, Ion Manta, Petru Marzea, Nicolae Moisidis, Serban Olaru, Gabriel Plesea, Anca Popa, Neculai Popa, Valentin Tepordei, Alexandru Tomescu, Ştefan Străjeri… (Lista semnatarilor rămâne deschisă)

(USA, 18 August 2015)

Povestea românilor din Michigan de la „mia şi drumul” la „loteria vizelor”

– O lansare de carte la Cleveland, Ohio, SUA –

Autor: prof. univ. dr. Anca Sîrghie (Universitatea Alma Mater, Sibiu)

 

Orice carte adevărată își urmează traiectul ei în lume, având un destin singular. Nu am în vedere tonele de maculatură pe care le scot pe piață mulți nechemați, ci mă refer la cărțile binecuvântate care sintetizează esențele existenței umane, experiențele plenare, ce merită să fie preluate de generațiile viitorului, care au nevoie mai mult sau mai puțin conștient de povața trecutului.

Sunt de o viață om al literei așternute cu grijă pe hârtie și am încredințat tiparului 30 de volume, ca autor unic, ca prefațator sau ca îngrijitor de ediție. Am semnat peste 400 articole de presă, fie recenzii de carte, eseuri, reportaje, interviuri sau cronici de spectacole, atât cele de teatru cât și cele muzicale. Iată de ce consider că am căderea să afirm fără rezerve că în ultimul timp am participat la ieșirea în lume a unei lucrări deosebite, Românii americani de la Marile Lacuri, carte semnată de Ștefan Străjeri. Structurată monografic, cartea aceasta de 630 pagini conține povestea românilor stabiliți în statul american Michigan în ultimul secol, așa cum ne înștiințează, de altfel, și subtitlul volumului: Peste 100 de ani de prezență românească în statul american Michigan. Este o acoladă uriașă de la valul imigranților veniți în Lumea Nouă cu „mia și drumul” și până la recenta strategie aplicată de S.U.A. pentru completarea dirijată a forței de muncă, realizată ca și în trecut cu o mare eficiență, acum numită ademenitor „loteria vizelor”.

Prima monografie a comunității conaționalilor noștri din Michigan a fost realizată de economistul bucovinean Ștefan Străjeri, care a activat ca redactor și a sponsorizat de ani buni, ziarul „Curentul internațional”, cea mai prestigioasă publicație în zonă. Când afirm că eu am participat activ la nașterea monografiei Michiganului românesc al Americii, mă gândesc la emoția pe care am trăit-o citind rând pe rând cele 6 capitole ale cărții, ca să fac apoi prefața solicitată de autor. Am realizat că nu a fost deloc simplu să cuprinzi într-o asemenea sinteză caleidoscopică prezentarea a 23 biserici românești de diferite confesiuni, 19 organizații, 57 ziare și 78 personalități. O muncă de Sisif, care merită toată prețuirea cititorilor de pretutindeni, întrucât mesajul acestei lucrări se adresează atât românilor din țară, cât și celor de pe oricare meridian al diasporei. Modul cum a expus Ștefan Străjeri datele selectate la capătul unei documentări vaste, structura limpede și riguroasă a volumului, susținând impresia de simplitate expresivă, stilul concis dar nu lipsit de căldură, ilustrarea edificatoare, toate se constituie într-un model, ce așteaptă replica de la celelalte comunități românești din afara granițelor țării. Dar sarcina autorului, ca și cea a mea de prefațator, nu s-a încheiat în momentul când am văzut cartea scoasă de la tipar, frumos copertată, strălucind în splendoarea ei de a fi prima monografie a românilor din Michigan. Nu!

Datorită importanței sale pilduitoare, consider că la fel de importantă ca însăși crearea monografiei este prezentarea ei atât în fața cititorilor din țară cât și din America. Punctul de plecare al maratonului abia început nu putea fi altul decât Pojorâta, satul natal al autorului, unde la 1 iunie 2014, abia sosit din America, Ștefan Străjeri,   și-a lansat cartea, el fiind declarat cetățean de onoare al localității. Evenimentul a fost surprins de mai multe echipe de televiziune și de câteva publicații. La București, am fost invitată să prezint monografia lui Ștefan Străjeri în fața societății scriitoricești de la Biblioteca Metropolitană, iar la Sibiu studenții Universității „Alma Mater” au fost cei mai entuziasmați să ia aminte la semnificația unui asemenea eveniment cultural major.

După momentul cel mai așteptat, cel al lansării monografiei chiar în comunitatea românilor din Michigan, unde periplul a început la Biserica Sf. Treime din Troy, continuând la alte biserici și mânăstiri din regiune, unde autorul locuiește, eu am participat în 31 mai 2015 la o nouă prezentare, cea de la Biserica greco-catolică Sf. Elena din Cleveland, Ohio, unde în 1906 s-a construit prima instituție religioasă a românilor din America. Lansarea s-a încadrat într-un program aniversar onorat de prezența unor înalți prelați, cum a fost episcopul greco-catolic al românilor din America, John Michael Botean.

0334

Evenimentul lansării noii apariții editoriale a fost moderat de Dr. Petru Stinea Mihalțanu, preot paroh la Biserica Sf. Elena, care a dat pentru început cuvântul pictorului Josef Balaș, care și-a exprimat încântarea de a fi citit o asemenea carte importantă. Participanții la eveniment au înțeles fericita întâmplare ca în orașul lor să participe la lansarea unei cărți semnificative, ca aceasta, atât autorul sosit dintr-un alt stat american, cât și prefațatoarea venită din România. Publicului, mai numeros și mai receptiv decât m-aș fi așteptat, i-am explicat într-o atmosferă de   deplină liniște emoționantă că istoria românilor din cele două state vecine este aceeași în esența ei, chiar dacă autorul monografiei a particularizat Michiganul atunci când a consemnat creșterea meteorică a industriei automobilului la Detroit în perioada interbelică. După invenția „trăsurii fără cai” de la 1890 s-a ajuns ca tot la Detroit Henry Ford „să pună pe roți” America.

În 1935 în metropola statului Michigan se formase cea mai puternică comunitate de români din America, grupați în 86 societăți, slujite de 4 publicații. Într-o asemenea ascensiune economică, românii aveau un cuvânt de spus, ei fiind implicați în toate sectoarele uriașului angrenaj industrial. Astfel îi prezintă Ștefan Străjeri într-un capitol incitant, cel al personalităților comunității românești de-a lungul epocii moderne. Sub titlul Români reprezentativi din Michigan autorul etalează din punct de vedere tipologic un spectru uman și profesional de o mare diversitate. Un inovator ca John De Lorean, al cărui nume este purtat până azi de un anumit prototip de automobil, și-a făcut loc în cinematografia americană a epocii, așa cum el s-a înălțat de la sărăcie lucie la glorie, ca să-și sfârșească viața în procese zgomotoase, în care a fost implicat pentru droguri. Lui i se alătură din punct de vedere profesional proiectantul Joe Oros, care devenise „creierul” companiei la care lucra. Episcopul Policarp Morușca rămâne un martir al credinței. La polul eroismului militar, în al Doilea Război Mondial s-a afirmat exemplar Alexandru Vraciu, care a doborât 41 avioane japoneze, 6 dintre ele în aceeași zi. Faptele lui l-au trasformat pe aviatorul român în „Vulturul Pacificului” sau „Șoimul Carpaților”, cum s-a consemnat în presa timpului.

Dar nu numai oamenii de cele mai diferite profesii, de la muncitori și comercianți la medici, profesori, artiști și scriitori, au avut destinele lor, ci și instituțiile, organizațiile și bisericile ridicate prin osârdia enoriașilor cu vie credință în Dumnezeu, ele găsindu-și locul mai spațios în măsura în care situația financiară o permitea. În 1988 s-a terminat edificarea Bisericii Pogorârea Duhului Sfânt din Warren Detroit, cu imboldul preotului Ioan Mihuț, acest lăcaș sfânt având să fie socotit de Aristide Buhoiu „cel mai mare lăcaș din afara țării de pe toate continentele.”

Între instituțiile cele mai reprezentative, „Vatra Românească” s-a impus ca un centru al credinței și al spiritualității naționale. Atmosfera ei de liniște și biblioteca plină de valori inestimabile a atras personalități de prestigiu. Un țel urmărit continuu a fost reacționarea ei seismografică la istoria politică a țării-mame. Nu întâmplător, la „Vatra Românească” s-a ridicat în 1964 monumentul închinat deportaților în Siberia, autorul acestei inițiative fiind tocmai un asemenea român bucovinean, care trăise teribila experiență.

În marele concert al vieții imigranților stabiliți în Michigan din diferite țări ale lumii, Sala etnică de la Wayne State University a pus din nou la încercare spiritul de inițiativă a comunității conaționalilor noștri, ea fiind și în prezent o emblemă a românismului în expresia lui cea mai autentică.

Am evidențiat în fața participanților la lansare rolul important pe care l-au jucat în istoria Michiganului românesc societățile și organizațiile care veneau în ajutorul proaspeților sosiți din țară, ele susținând deseori inițiativele de interes obștesc sau religios. Dacă în 1906 Uniunea Societăților Române din America se organiza în statul Pennsylvania, trei ani mai târziu în Michigan se înființa societatea „Deșteaptă-te române”. Pentru ca Uniunea și Liga Societăților Române din America să activeze la parametrii ei optimi, Eugen Popescu a făcut naveta săptămânală de la Cleveland la Detroit spre a coordona 60 de societăți cu cei 5.000 de membri ai lor. Ridicată în 1912, Catedrala „Sf. Gheorghe” din Michigan avea să fie pictată cu cei 65.000 dolari donați de această societate, care a mai oferit 15.000 dolari pentru edificarea sălii sociale. Reuniunile doamnelor au susținut activitatea dobândirii drepturilor egale cu ale bărbaților. Pentru a înțelege prestigiul pe care societățile românilor americani le aveau în perioada interbelică, ar fi suficient să recompunem imaginea paradelor locale la care ele participau cu entuziasm național, astfel că nașul steagului american și al celui românesc plăteau sume importante spre a se bucura de o asemenea cinste. Activitatea voluntară era făcută cu dăruire, fără vreun gând de beneficiu pecuniar. Președintele Societății Române Nicolae Dragoș, la centenar, în 1992 a fost felicitat printr-o simplă scrisoare și i s-a oferit modica sumă de 100 dolari.

Din cele 150 de organizații românești ale Americii cu 200.000 membri, în 1929 s-au ales 300 de delegați, care au trecut Atlanticul sosind la Alba Iulia, unde au fost întâmpinați de Primul Ministru Iuliu Maniu, spre a sărbători împlinirea celor 10 ani de la Marea Unire, în prezența Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria. Activitatea organizațiilor românești din Michigan era constant axată pe ajutorarea conaționalilor din țară, în caz de calamități naturale sau de situații politice de mare cumpănă.

În cartea lui Ștefan Străjeri este consemnat cu o necruțătoare obiectivitate declinul societăților românești din statul Michigan, care s-au redus numeric în mod drastic. Astăzi mai sunt identificate doar două societăți, dar și acelea au o activitate anemică, deloc ritmică. De ce? Pentru că ele nu-și mai găsesc utilitatea în epoca prezentă, când ajutarea noilor veniți nu mai este resimțită ca o responsabilitate a obștii întregi, iar comunicarea cu țara și cea dintre membrii comunităților diasporei se face direct, pe alte coordonate, datorită tehnicii avansate și mass-mediei foarte pertinente.

IMG_0302

Prezentarea monografiei a fost urmată de o sesiune de autografe pe care autorul le-a dat cu multă emoție, la gândul că în curând cartea sa va încălzi sufletele și va îmbogăți mințile românilor din Ohio. Nu m-am îndepărtat de vechea vatră a românismului de la Cleveland înainte de a mă asigura că pr. Petre Stinea Mihălțanu, gazda noastră la acest eveniment livresc cu adevărat vibrant, ca intelectual entuziast, îndrăgostit de istorie, și distinsa lui soție, de formație filologică, nu vor întârzia să proiecteze, în replică, o similară oglindă a vieții românilor din statul lor.

Relaţiile bilaterale româno-americane – 135 de ani

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2015

Relaţiile bilaterale româno-americane – 135 de ani

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Despre o relaţie între România şi America se poate vorbi din a doua parte a secolului al XIX-lea când aceasta capătă o oarecare consistenţă, mai ales datorită faptului că tot mai mulţi români, atât din Regat, cât şi din Transilvania, vor alege, unii dintre ei determinaţi de conjucturile politice extrem de nefavorabile şi chiar ostile, să emigreze în Statele Unite. În acea perioadă, motivaţi de prigoana politică şi religioasă la care erau supuşi, de oprimarea şi deznaţionalizarea la care erau forţaţi, zeci de români transilvăneni şi bucovineni au luat calea exilului.

În aceste condiţii, în mod firesc, autorităţile de la Washington manifestă un interes crescând justificat pentru antamarea şi stabilirea unor relaţii diplomatice permanente şi mai strânse cu noul principat de la gurile Dunării.

Punctul de plecare al istoricului relaţiilor româno-americane îl reprezintă luna iunie a anului 1880, când este numit primul diplomat american de carieră, Eugen Schuyler, considerat în acel moment, cel mai faimos şi prestigios diplomat american în Europa; istoria diplomaţiei din România, Serbia, Turcia şi Grecia menţionîndu-i rolul important pe care l-a avut în privinţa legăturilor cu America. La 2/14 iunie 1880, secretarul de stat al Statelor Unite W. M. Evarts a consacrat nivelul de reprezentare a Americii la Bucureşti la rangul de legaţie, numindu-l pe Eugen Schuyler agent diplomatic şi consul general. La data de 18 noiembrie 1880, la Washington, în faţa preşedintelui S.U.A. Rutherford B. Hayes a fost notificată dobândirea şi recunoaşterea internaţională a independenţei României, de către trimisul special al principelui Carol, colonelul Sergiu Voinescu. Misiunea trimisului a însemnat, în fapt, prima misiune diplomatică a unui român în S.U.A. Sergiu Voinescu fiind primul român primit oficial de preşedintele S.U.A.

Treptat, relaţia directă România-Statele Unite ale Americii capătă noi valenţe şi o importanţă aparte, concretizată în contacte şi consultări permanente între principele (iar apoi, regele) României şi preşedintele american, prin mijlocirea incontestabilă a  diplomaţilor nord americani.

Legăturile au fost întrerupte la 12 decembrie 1941 şi au fost apoi reluate la 7 februarie 1946 la nivel de legaţie. Încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a dus la o răcire a legăturilor între cele două state determinată de diverse raţiuni de natură ideologică şi doctrinară, putându-se constata că România, intrată (urmare şi a laşităţii de care au dat dovadă unii politicieni occidentali în relaţiile cu Stalin) în imperiul comunist sovietic după instalarea la 6 martie 1945 a guvernului condus de dr. Petru Groza, îşi va reduce substanţial relaţiile cu S.U.A.

Trebuie să remarcăm că începând cu anii 1960-1970 diplomaţii americani vor urmări cu consecvenţă dizidenţa regimului lui Nicolae Ceauşescu adoptând o nouă poziţie faţă de România. Ca urmare, relaţiile cu America au cunoscut o considerabilă dezvoltare, evenimentele de o importanţă deosebită inregistrate fiind vizita istorică a preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti şi, mai ales, acordarea unui statut mai aparte României în cadrul politicii geostrategice americane în Europa Centrală şi de Sud-Est. Nu trebuie înţeles însă că cercurile politice de la Washington au închis ochii şi au tolerat abuzurile şi excesele regimului totalitar al lui Ceauşescu.

Trebuie menţionat că cu scurt timp înainte de răsturnarea regimului Ceauşescu, relaţiile româno-americane erau practic îngheţate, urmare a unui grav proces de deteriorare întins pe parcursul unui întreg deceniu. Punctul culminant al acestui proces l-a constituit renunţarea de către N. Ceauşescu, la 5 februarie 1988, la clauza naţiunii celei mai favorizate, în consecinţă Departamentul de Stat al S.U.A. facând publică decizia României şi notificând oficial expirarea clauzei la 3 iulie 1988. În plus, România a devenit, începând cu aceeaşi dată, inelegibilă pentru credite de export acordate de Administraţia S.U.A., precum şi pentru programele de facilităţi de credit.

Această împrejurare a afectat dramatic schimburile româno-americane. Conform datelor publicate în studiile referitoare la relaţiile româno-americane, dacă în 1988 valoarea schimburilor dintre cele două ţari se ridica la cca. 940 de milioane de dolari, în anul imediat următor aceasta va scădea cu peste 400 de milioane de dolari; şi aceasta doar în plan economic, pentru că pe plan politic lucrurile au înregistrat o evoluţie şi mai drastică.

Dovezi neîndoielnice ale importanţei pe care le acordă S.U.A. regimului instaurat în România după decembrie 1989 le constituie fără îndoială vizitele oficiale făcute la Bucureşti de preşedinţii S.U.A. Bill Clinton, în 1997 şi George W. Bush, în 2002, dar mai ales sprijinul substanţial acordat pentru accederea şi intrarea României în NATO.

O trecere în revistă a principalelor evenimente care marchează stadiul actual de dezvoltare a relaţiilor bilaterale dintre România şi S.U.A. se impune cu necesitate.

La 8 noiembrie 1993, România a redobândit „clauza naţiunii celei mai favorizate”, iar în august 1996, Congresul S.U.A. a aprobat permanentizarea clauzei. La 11 iulie 1997, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui S.U.A. Bill Clinton, a fost lansat Parteneriatul Strategic Bilateral, iar la 11 iulie 1997 s-a deschis la Bucureşti Biroul FBI în România.

În anul 2002, România a devenit, practic, fruntaşa plutonului de şapte ţări care la 21 noiembrie 2002, cu prilejul reuniunii NATO la Praga, au fost invitate să se alăture Alianţei Nord Atlantice. La întoarcerea sa spre casă, preşedintele S.U.A. George W. Bush s-a oprit la Bucureşti şi la 23 noiembrie a ţinut o cuvântare în Piaţa Revoluţiei, cosacrând noua relaţie strategică dintre America şi România. Cei mai renumiţi analişti politici consideră că acesta a fost momentul în care parteneriatul dintre cele două ţări a intrat într-o nouă etapă. Contactele bilaterale pe multiple planuri (politic, economic, cultural, militar) s-a intensificat considerabil, „rolul strategic al României fiind redefinit”.

La 10 martie 2003, autoritaţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar la 6 decembrie 2005 s-a parafat Acordul privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României („Acordul de acces”), intrat în vigoare la 21 iulie 2006.

Este demn de amintit că în anul 2010 cele două state au celebrat împlinirea a 130 de ani de relaţii diplomatice bilaterale. La 17 iunie 2010, o dată cu vizita la Bucureşti a subsecretarului de stat Ellen Tausher, au început negocierile privind cadrul juridic care va reglementa amplasarea pe teritoriul României a unor componente ale sistemului american de apărare antirachetă. În anul următor, la 13 septembrie 2011, la Washington D.C., a fost adoptată Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii. În contextul adoptării declaraţiei comune, s-a decis constituirea unui Grup de lucru („Task Force”) pentru implementarea principiilor convenite în cadrul acestui document (prima reuniune a Task Force-ului româno-american a avut loc la 31 octombrie 2012). În aceeaşi zi de 13 septembrie 2011 a fost semnat la Washington D.C. Acordul între România şi Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite în România, acord care a intrat în vigoare la 23 decembrie 2011.

Actualmente este într-o stare avansată procesul pentru desemnarea unui ambasador al Statelor Unite la Bucureşti, fostul ambasador Mark Gitenstein încheindu-şi mandatul în 2012. Sistemul american de numire a ambasadorilor comportă o procedură specifică mai complexă statuată de o decizie a Statelor Unite luată în urmă cu 30-40 de ani. De altfel, actualul şef la misiunii americane de la Bucureşti şi echipa lui fac o treabă remarcabilă în România, ţară în care Statele Unite urmează să-şi intensifice prezenţa, mai ales în contextul în care România se află într-o poziţie puternică de aliat al S.U.A.

Potrivit informaţiilor Mediafax, cu ocazia celebrării a 135 de ani de la stabilirea relaţiilor româno-americane, în Municipiul Ploieşti va fi amplasată o statuie a preşedintelui american Ronald Regan (un bust de bronz ce va cântări în jur de 300 de kilograme şi va avea o înălţime de circa un metru).

Concluzionând, se cuvine să apreciez că în prezent relaţiile româno-americane sunt extrem de complexe, diverse şi profunde, România beneficiind pe multiple planuri de bunele relaţii pe care le are cu S.U.A. şi fiind totodata puternic implicată în managementul securităţii globale.
Dorin Nadrau
Foto.Dorin Nadrau

Alte însemnări

Posted by Stefan Strajer On November - 19 - 2014

Alte însemnări

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan)

Inevitabilele comentarii iscate de publicarea articolului meu „Din însemnările unui (alt fel de) imigrant” mi-au consolidat dorinţa de a continua relatarea impresiilor pe care mi le-am format în perioada de susţinută preocupare de integrare în sistemul american.
După cum am promis, voi destăinui în cele ce urmează câte ceva despre patriotism şi America, de fapt câteva gânduri fundamentate pe ceea ce simt acum, după patru ani de la aterizarea mea pe tărâm american.
Mă simt obligat să precizez de la început că sunt conştient că nu e chiar uşor să vorbeşti despre patriotism atâta timp cât în ţară cuvântul „patriot” a fost politizat şi, din păcate, este deseori agasant, făcând parte din categoria de noţiuni compromise în conştiinţa oamenilor de propaganda dictaturii ceauşiste. Dar, cu toate că subiectul este destul de contondent, voi risca, subliniind că mă voi referi doar la ceea ce cred eu astăzi despre această nobilă trăsătură de caracter a majorităţii românilor.
Eu nu pot să mă consider un mare patriot şi nici nu mă pot lăuda că sunt un adept conştient al naţionalismului, dar pot afirma cu tărie că nu ştiu cum se face dar simt că mi se ridică sângele în cap când aud pe cineva că spune ceva rău despre România şi atunci fac eforturi să fiu calm şi mă îndârjesc să demonstrez că lucrurile nu stau tocmai aşa.
În opinia mea, patriotismul înseamnă mult mai mult decât ceea ce înţeleg unii care obişnuiesc să şi-l manifeste fluturând tricolorul în faţa casei sau postându-l mereu pe facebook sau răstindu-se la lume că sunt români. Cred, de asemenea, că nu eşti patriot doar uitându-te urât la vecinul de altă naţie sau afişând cu orice ocazie dragostea nemarginită pentru sarmale, mici, cozonaci şi pălincă.
Eu ţin legătura permanent cu ţara, cu prietenii şi rudele, prin internet, citesc zilnic presa din România şi, nu în ultimul rând, iubesc să fac cumpărături la magazinele care comercializează produse româneşti. În familie, păstrăm tradiţiile din România, ţinem sărbătorile religioase şi nu renunţăm la gastronomia românească, „ca pe la noi”. În treacăt fie spus, am observat că gastronomia românească este foarte apreciată de cei care au avut prilejul să guste mâncăruri româneşti.
Îmi creşte inima de bucurie să constat că majoritatea românilor din America sunt oameni serioşi, foarte laborioşi şi devotaţi meseriei sau profesiei şi să descopăr că mulţi români au o mentalitate superioară unora născuţi aici, mentalitate lipsită de pretenţii exagerate şi de obsedante prejudecăţi. Sunt mândru ori de câte ori aud despre români care sunt mai calificaţi şi mai întreprinzători decât unii dintre colegii lor americani, în contextul muncii lor.
Mulţi americani nu ştiu prea multe despre România, dar un lucru deosebit de important ce merită a fi semnalat este că aici în Statele Unite românul nu este identificat cu hoţ şi cerşetor ca în multe ţări din Europa. Cunoştinţele americanilor sunt destul de reduse atât despre România, cât şi despre alte ţări. Este îmbucurător totuşi că în ultima perioadă, datorită vizitelor unor personalităţi politice, precum şi ale studenţilor americani în România, interesul pentru ţară şi turismul românesc este în creştere. Sunt fericit să constat că americanii care au avut contact cu români din America au o părere bună despre români, apreciindu-i în general ca fiind competenţi din punct de vedere profesional, muncitori, ospitalieri şi generoşi, străluciţi în informatică. Este de apreciat că de multe ori poţi constata că faţă de multi americani, românii au cunoştinţe generale mai vaste şi cunosc şi vorbesc fluent mai multe limbi.
Nu agreez atitudinea multora care confundă patriotismul cu festivismul sau cu a acelora care pun semnul egalităţii între patriotism şi naţionalism. De asemenea, detest părerea unora care cred că este suficient să menţii legătura cu România, să te lauzi cu tradiţiile culturale şi să consideri că tot ce e românesc e superior.
Eu cred că înainte de toate pentru un imigrant, a fi patriot înseamnă să fii o persoană apreciată, remarcabilă, atât în ce priveşte activitatea profesională, cât şi viaţa personală, viaţa de familie. Este indiscutabil că reuşitele imigrantului, întregul său comportament, fac parte din imaginea României.
Din observaţiile acumulate în perioada scursă pot afirma cu certitudine că într-o covârşitoare majoritate a fi român se suprapune cu a fi o persoană dedicată şi, mai ales, deosebit de responsabilă în îndeplinirea jobului.
Se impune să remarc şi faptul că am descoperit, nu fără uimire, ca dificultăţile pe care incontestabil le comportă emigrarea, terapia emigrării care nu exclude deseori unele traume, distanţa faţă de România, îi fac pe mulţi români să devină aici mai patrioţi, înţelegând prin patrioţi pe cei care au o afinitate profundă şi consecventă faţă de ţara natală.
Cât despre manifestarea patriotismului în ţară în perioada actuală, nu pot să ascund faptul că pe mine mă revoltă că acesta este serios afectat de o reală şi evidentă pendulare, de multe ori, între complexe de inferioritate şi de superioritate. Consider că obsesia unor necesare evaluări, validări şi aprobări din partea vestului atotputernic diminuează mult dimensiunea acestui simţământ al românilor care de-a lungul istoriei au dat patrioţi adevăraţi.
Se cade evident să menţionez că precedentele opinii exprimate sunt strict personale, sincere şi desigur influenţate de nostalgia pe care orice imigrant o poartă mereu în el pentru că ea reprezintă tot ce a lăsat în urmă… Sunt sigur că ele vor fi mult mai bine înţelese de un imigrant, adică de unul dintre românii din ce în ce mai numeroşi a căror viaţă în străinătate face parte şi din istoria actuală a României, fiind de necontestat că românii din diaspora reprezintă astăzi o forţă ce creşte de la o zi la alta…
Considerentele mele despre America au ca punct de plecare convingerea că adaptarea la sistemul american impune de la început conştientizarea redefinirii identităţii dictate de necesitatea absolută de a exista şi funcţiona într-o nouă societate, practic, într-o cultură nouă şi un mediu nou şi total diferit.
Ceea ce m-a impresionat de la început la americani a fost spiritul lor pozitiv. Americanii te primesc bine, sunt neconvenţionali, prietenoşi, deosebit de pragmatici, fiecare îşi face treaba, iar tu eşti obligat să ţi-o faci pe a ta.
În totală contradicţie cu mentalitatea fatalistă a comunităţii din care veneam, potrivit careia „se poate şi mai rău”, am descoperit o abordare senină şi, mai ales, optimistă: „don’t worry, be happy”. Şi în America au oamenii probleme, dar îţi zâmbesc pe stradă.
M-a impresionat de la început acel „how are you” cu care eram întâmpinat peste tot atât de cunoscuţi, cât şi de necunoscuţi, precum şi acel „take care” spus la despărţire. Compasiunea, tristeţea falsă şi neîmplinirea, invocate reflexiv în ţară sunt în totală contradicţie cu ceea ce am întâlnit aici. Dacă pe un american, chiar dacă este cu un picior în groapă, îl întrebi ce mai face, invariabil îţi va răspunde automat „great”. Explicaţia este pe cât de simplă, pe atât de decenta: grija de a evita a te face părtaş la necazurile şi greutăţile lui.
Nu mi-a fost uşor multă vreme să mă obişnuiesc cu spiritul locului fundamentat pe economia de limbaj, comunicarea cu care eram obişnuit înainte fiind profund marcată aici de un strict formalism şi de o exagerată politeţe.
În altă ordine de idei, mă conving pe zi ce trece că America este un loc care îţi oferă multe, dar îţi cere pe măsură. Este un spaţiu care stimulează şi încurajează creativitatea şi recompensează în consecinţă.
Nici aici nu e totul în roz, nimic nu pică din cer, nimeni nu vine la tine. Tu trebuie să ştii ce vrei clar, practic şi transparent. Şi cred că mai trebuie să fii şi un pic diplomat, fiind evident că un eşec te marginalizează. Adaptarea la mentalitatea muncii, corectitudinii, punctualităţii, precum şi adaptarea la respectarea regulilor şi legilor (multe dintre ele foarte severe) sunt fără îndoială condiţia „sine qua non” a integrării în sistemul american.
Trăiesc în interiorul unui mecanism extrem de performant şi totodată exigent, bazat pe eficienţă şi competiţie, sistem care, le place unora sau nu, asigură Americii continuarea marşului triumfal prin istorie şi prin lume. Societatea americană este una care apreciază partea raţională mai mult decât pe cea emoţională, ceea ce îl poate face vulnerabil pe un om cu un temperament latin emotiv.
Fiecare român care emigrează are propria sa experienţă. Unii sunt extrem de adaptabili, indiferent de schimbările cu care se confruntă în viaţă, în timp ce alţii sunt în permanenţă urmăriţi de nostalgia şi regretul pentru locurile părăsite. În ce mă priveşte, eu fac parte din prima categorie. Nu pot să nu amintesc totuşi că adaptarea şi viaţa de aici m-au schimbat mult. Îmi place să ascult, să observ şi să respect toate diferenţele care dau culoare şi nuanţe „melting-pot”-ului american. Mă conving tot mai energic că m-a molipsit atitudinea pozitivă a americanilor, în sensul că văd mai mereu schimbările în bine şi ignor cu uşurinţă ce mă deranjează.
În fine, pot să afirm că nu regret stabilirea mea în Statele Unite şi că sunt mulţumit de condiţia mea socială, ceea ce nu înseamnă totuşi că fac baie în şampanie… Sunt împăcat cu mine, Dumnezeu le-a aranjat pe toate. Mă gândesc adesea la România, dar când sunt acolo mi-e dor să revin aici şi abia aştept să cobor din avion şi să mă întâmpine vameşul cu „Welcome home!”….

Dorin Nadrau

 

 

 

 

 

 

Foto. Dorin Nadrau

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2014

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Cineva spunea cândva că destinului nu-i place să facă retuşuri. Aserţiunea cu valoare de maximă am putut-o deseori verifica de-a lungul anilor, gândindu-mă în urmă, acum mai conştient ca oricând că am trecut de jumătatea firului pe care mi l-a tors ursitoarea.
Convins că nimic nu este absolut întâmplător pe lumea asta, îmi amintesc astăzi cu nostalgie şi înţelegere un moment din tinereţea mea fragedă care putea să-mi schimbe radical drumul prin această viaţă efemeră.
Bunicii mei din partea mamei au aparţinut generaţiei de români „Mia şi drumul” de la începutul secolului trecut, emigrând în America. Asemenea multor ardeleni, după mai bine de zece ani, s-au întors în România unde după puţin timp s-a născut mama mea, cea mai mare dintre cei trei copii pe care i-au avut. Nu o dată m-am întrebat ce parcurs ar fi avut viaţa mea dacă mama mea s-ar fi născut în America…

Dorin NadrauFoto. Dorin Nadrau

Dar iată o întâmplare petrecută după mulţi ani de la repatrierea bunicilor ce îmi induce un motiv justificat de a mă convinge tot mai mult că, structural cel puţin, totuşi, America mă atrăgea în mod inconştient şi involuntar. Mătuşa mea din partea mamei, sora bunicii, care s-a născut şi trăia în America, într-una din vizitele pe care le făcea la interval de doi-trei ani în România pentru a-şi vedea rudele de sânge, a fost cea care a iniţiat şi declanşat un proces psihic ce m-a surprins profund şi m-a pus la grea încercare datorită urmărilor majore pe care le implica. Într-o seară, după un moment de vădită chibzuială, mătuşa mi-a propus să mă ducă definitv în America, ţara ei natală, fiind foarte documentată în demersurile pe care trebuia să le facă, concluzionând că ea mă poate cumpăra „cum cumperi un animal la târg…”. O admiram mult în acei ani pe cea care voia să-mi schimbe viaţa: energică, mare familistă, stăpânită de o făţişă veneraţie pentru neamul românesc, credincioasă (era fondatoare a unei biserici româneşti în America). Ea mă îndrăgea nespus de mult, cu toate că avea trei copii puţin mai vârstnici decât mine. Eu, care pe atunci eram proaspăt inginer, abia licenţiat după cei cinci ani de facultate petrecuţi în Bucureşti, aveam părinţii în putere şi o mulţime de prieteni şi nu puteam concepe să purced la un astfel de drum. Propunerea, care la început, având în vedere avantajele prezentate, mi s-a părut extraordinară, mi-a lăsat un gust amar şi mi-a produs o reală dezamăgire. Cu mare strângere de inimă, poate chiar cu regret, am refuzat-o sfios, dar convingător pe mătuşa mea.
În decursul anilor, verişori necunoscuţi până atunci de mine, născuţi pe pământ american, s-au perindat prin România cu dorinţa de a-şi cunoaşte rădăcinile. Nu m-au impresionat niciodată nici maşinile performante închiriate din Europa occidentală cu care se deplasau în ţară, nici hainele lor şi nici modul deosebit în care se comportau.
După căderea comunismului, în România aveam, cel puţin, libertate. Libertatea de a călători, de a comunica, de a studia şi cunoaşte realmente adevărata istorie şi civilizaţie. Am avut prilejul să călătoresc în multe ţări din Europa, cele mai importante contacte fiind pentru mine cele cu Germania şi Franţa. Am putut lua pulsul Europei nu doar de pe poziţia unui simplu turist, ci şi vizitând imigranţi români în Europa. Am întâlnit pe aceeaşi paralelă oameni fericiţi şi împliniţi, dar şi imigranţi care nu-şi vor găsi locul nicăieri, niciunde, niciodată.
În general, oamenii îşi părăsesc ţara din motive politice, economice, sociale. În condiţiile actuale, datorită globalizării, uşurinţei de comunicare şi deplasare, au apărut şi alte categorii de emigranţi, cum ar fi cea a celor care vor să urce pe o altă treaptă, superioară, de civilizaţie. În fine, mai există şi categoria celor care (cred că acum sunt un sentimental…) îşi găsesc liniştea şi fericirea în altă parte, adică a celor pentru care „acasă” înseamnă locul unde ţi-e inima…
Despre America ştiam multe şi pot să afirm cu tărie că niciodată nu am fost influenţat în opiniile mele despre această ţară de mulţi dintre cei care după ce ajung în State devin musafiri de profesie în România şi care cum au apucat să treacă Oceanul se uită la români de sus şi îi socotesc, în sinea lor, drept proşti. Cunoşteam despre America şi părerile unora care duceau la concluzia că reprezintă o cultură unde doar cel tare supravieţuieşte şi unde lamentările şi slăbiciunile sunt privite cu dispreţ. Naţiune de învingători, nu de visători. De asemenea, că aici piaţa dictează şi totul se realizează prin iniţiativă privată, nimeni neriscând un cent dacă nu se întrevede un profit.
Profesiile mele (inginer şi avocat), dintre cele pentru care la ora actuală în ţară tinerii care păşesc pe porţile facultăţilor fac cele mai lungi cozi, mi-au permis să cunosc şi alte aspecte despre America, lucruri cu adevărat minunate, nemaipomenite. Astăzi pot să afirm că America este mult mai mult decât mi-am putut eu închipui…
Paradoxal totuşi este faptul că până acum aproape patru ani nici în cele mai ciudate vise nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge în America. Tot paradoxal este că atunci, în 2010, destinul meu a decis să facă retuşuri…, povestea vieţii mele devenind foarte simplă şi uşor de relatat: în mai puţin de o lună am primit viza de SUA, în ciuda unor posibile impedimente, având în vedere că eram singur şi cu o situaţie materială superioară mediei, peste aproape două luni m-am (re)căsătorit, iar în următoarele trei luni mi s-a eliberat autorizaţia de muncă şi Green Card-ul.
Eu nu am părăsit România nici din raţiuni politice şi nici economico-sociale. Plecarea mea a fost, pur şi simplu, o alegere. Este incontestabil că nu am fost obligat să iau calea exilului. De fapt, trebuie spus că eu mă situez alături de cei care consideră, pe bună dreptate, că termenul a devenit caduc în lumea globală în care trăim şi că la un anumit nivel suntem cu toţii călători pe acest pământ, în această viaţă.
Pentru cineva care se gândeşte că practic am luat viaţa de la capăt, vreau să spun că secretul ţine de personalitatea mea. Firea mea de ardelean m-a obligat toată viaţa mea să nu mă dau bătut… Pe „Titanic” au fost 13 transilvăneni: unul a supravieţuit. Îmi persista în minte scena din film cu orchestra care, pe puntea vasului, a cântat până în ultima clipă, pierind cu toţii, înghiţiţi de apele Atlanticului, „Mai aproape de Tine, Doamne!”…
Integrarea în sistemul american înseamnă în primul rând promovarea redefinirii identităţii, necesităţii vitale de a exista şi funcţiona într-o alta lume, adică într-o nouă cultură şi într-un nou context. Pot să spun acum că de la început am fost fascinat de americani, de atitudinea „I can” şi spiritul pozitiv. Sunt entuziasmat că aici lucrurile au sens, că există reguli bine gândite care se aplică şi chiar funcţionează. Îmi place şi că societatea americană te învaţă să nu închizi uşa… În sfârşit, nu regret nici o clipă că, vorba unui bun prieten, „am dat porcul pe curcan că-i mai corect politic şi nici n-are colesterol”.
Desigur, îmi lipseşte România natală, nu cea abtractă sau conceptuală. Ca român, astăzi gândul mă duce la ceea ce scria Caragiale în 1899, înca o indubitabilă proba a actualităţii lui Nenea Iancu: „Când ar fi să dau vreo povaţă unui tânăr român, iată pe care i-aş da-o: Tinere, să-ţi fie patria scumpă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respecteţi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă sau paradă. Ba, ai dreptul să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, cari, în loc s-o iubească şi s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună bună de tocat!”.
Dar, despre patriotism şi America, într-o altă serie de însemnări…
(4 Octombrie 2014, Grand Rapids, Michigan)

Răzvan Cojanu, un român fericit în patria boxului-America!

Posted by Gabriela Petcu On April - 11 - 2014

R cojan

De 7 ori campion naţional în România, nenumărate turnee internaţionale câştigate şi bronz la campionatul European din Danemarca 2009( la amatori). 8 meciuri câstigate la profesionişti, din care, 4 prin KO. Obiectivul lui fiind ca într-un an de zile să lupte pentru o centură!

 

Ana Magdin: Cine este şi ce face Răzvan Cojanu în America?

 

Răzvan Cojanu: Mă numesc Răzvan Cojanu şi profesia mea e de boxeur profesionist. Fac box de la vârsta de 15 ani. La doar un an de când m-am apucat de box,  am reuşit să câştig campionatul naţional şi am intrat în lotul României format din campionii de la toate categoriile. Atunci am avut plăcerea să-l cunosc şi să lucrez cu Titi Tudor ( sau Titi prosop) antrenorul lui Leonard Dotoftei. Tot timpul am visat de atunci să pot ajunge sa boxez în cele mai mari gale, respectiv patria boxului, America. Visul mi s-a îndeplinit iar în 2011 am primit o ofertă de nerefuzat în SUA.

 

Ana Magdin: Eşti unul dintre românii cu care ne mândrim în ţara tuturor posibilităţilor! Cum este viaţa ta acolo?

 

razvan si davidRăzvan Cojanu: Viaţa mea, acum s-a liniştit, la începuturi a fost mai grea, dar aşa cred ca sunt toate începuturile (asta o spun ca să mă auto încurajez) :)))!  Pot spune că am ajuns unde am ajuns, datorită familiei mele, în special soţiei, care îmi este cel mai bun prieten şi un om de nădejde pe care mă pot baza. Un alt personaj din viaţa mea care mă stimulează şi-mi dă energie, este baiatul meu, David, care mă face să trag la antrenamente şi efectiv mă încarcă pozitiv. Viaţa mea e simplă aici, două antrenamente pe zi, cel puţin. În rest, acasă, odihnă şi-mi petrec tot timpul liber cu familia.

 

Ana Magdin: Care sunt visele unui campion?

 

Răzvan Cojanu: Cred ca visele unui campion sunt de a rămâne cât mai mult campion, adică să fie cât mai mult timp neţnvins. Visul meu este sa ajung cel mai bun din lume, respectiv, world champion. Acum, am toate şansele, calităţile şi o echipă minunată în spatele meu care mă ajută să-mi îndeplinesc visul. Echipa mea se numeşte “Journeyman” şi este condusă de Andy Zack.

 

cojanAna Magdin: Ce sfaturi dai tinerilor români care nu mai doresc să trăiască în România?

 

Răzvan Cojanu: Nu ştiu dacă mă pricep prea bine la sfaturi dar le-aş spune tuturor tinerilor să facă tot ce le stă în putinţă să-şi îndeplinescă visele. În acelaşi timp, îmi iubesc foarte mult ţara şi tot încerc să înţeleg că la ora actuală, România nu îmi poate oferi ce-mi oferă America şi din cauza asta sunt aici. Respect America, dar România este şi va fi în inima mea indiferent cum e ca ţara, bună, sau mai puţin bună, e ţara mea şi nimeni nu-mi poate schimba originea şi sentimentele.

 

Ana Magdin: Să presupunem că un român doreşte să se stabilească în America, dar nu are bani, vrea să-şi înceapă viaţa de la zero, ce face statul american pentru a sprijinii această categorie de oameni?

 

Răzvan Cojanu: Când vrei să te stabileşti aici în SUA şi o iei de la zero, trebuie să te înarmerzi cu multă răbdare şi putere. O să fie greu, dar satisfacţia e pe măsură. Sistemul american e bine pus la punct şi te poate ajuta, ideea e doar să fii bun şi serios în ceea ce faci.

 

cojan rAna Magdin: Cum ai ajuns să trăieşti în America? Eşti un om fericit şi împlinit acolo?

 

Razvan Cojanu: Am ajuns sa trăiesc în SUA, datorită jobului meu, respectiv boxului şi a ofertei pe care am primit-o de aici. Da, sunt un om fericit şi chiar foarte fericit. Sunt aici cu familia mea, soţia şi băiatul meu în vârsta de 7 ani. Soţia mea este acum insărcinată si vom avea tot băieţel! Sunt fericit pentru că am o familie atât de bună şi de frumoasă! Sunt fericit, aici mi-am făcut şi prieteni adevăraţi, suntem ca o familie şi aici ţin să-i mulţumesc în mod special unui bun prieten de-al meu de aici, care mă mai ajută şi mă sfatuieşte, Ady Simion. În schimb, ce mă face să lupt ca să fiu fericit e familia mea şi când spun familie, mă referer la mama mea, sora şi fratele meu care mă susţin şi au fost langa mine când mi-a fost greu.

 

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

 

Răzvan Cojanu: Suntem o naţiune foarte puternică şi inteligentă, trebuie doar să vrem şi vom reuşi, asta am realizat pe pielea mea. Le transmit romanilor de peste tot, multă sănătate, putere de muncă şi nu uitaţi, România e ţara noastră! Am încredere că România se va schimba în bine şi oamenii se vor gândi cu plăcere la ţara lor.

God bless România & America!

 

ana morosanu magdinAna Morosanu Magdin

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors