Adalbert GYURIS – Interviu cu Elena GHEORGHE

Posted by Gabriela Petcu On May - 10 - 2013

5eg– născută pe 30 iulie 1985, este o „leoaică ambiţioasă, iubeşte oamenii, muzica şi dansul“ după cum mărturiseşte chiar ea

– urmează Facultatea particulară Hyperion – Secţia Jurnalism.

– Elena Gheorghe mai are un frate, fotbalist la Sportul Studenţesc, dar şi o soră cu care seamănă foarte bine. Potrivit propriilor spuse, s-a întâmplat destul de des ca să fie confundată sora ei şi să i se ceară autografe.

– pe tatăl său îl consideră cel mai mare critic dar şi un important sprijin în carieră.

– Câştigarea Selecţiei Naţionale Eurovision 2009 i-a dedicat-o acestuia, mai ales că ziua finalei, 31 ianuarie 2009, a coincis cu ziua lui de naştere.

– recunoaşterea calităţilor sale vine însă după ce intră în trupa Mandinga. Nu stă prea mult aici. În februarie 2006, nemulţumită de modul în care colegii din trupă și impresarul îi interziceau participarea în emisiuni TV şi totodată în presă fără restul formatiei, Elena a decis să pornească într-o carieră solo.

– în cele câteva luni cât a stat depate de lumina reflectoarelor, Elena a făcut o preselecţie riguroasă şi a ales şapte instrumentişti şi două dansatoare. Cu melodia ”Soarele meu” ea a revenit în atenţia tuturor sub numele de scenă Elena.

– a acceptat participarea la ”Dansez pentru tine” la Pro TV unde popularitatea i-a crescut şi mai mult.

– a avut posibilitatea să cânte în deschiderea recitalului pe care formaţia ”Vaya Con Dios” l-a susţinut în România, la Festivalul Callatis.

Cât am stat de vorbă cu Elena Gheorghe, în puţinele cuvinte schimbate a trecut ”examenul”. Este o fată bine crescută, fină şi educată, felicitări ei şi părinţilor !

Din păcate ea este legată de alţii, este ca o păpuşă de care unii ”trag sforile”…

 

,,Tinerii se modelează după fiecare gen de muzică…”

 

Adalbert  GYURIS: -Când ţi-ai dat seama că poţi deveni cântăreaţă şi că nu mai este cale de întoarcere?

 

1egElena  GHEORGHE: -Cred că exista o şansă la o sută să nu am posibilitatea să încep o carieră în muzică, dat fiind faptul că m-am născut dintr-o mamă cântăreaţă de muzică populară, cu un grai de aur şi un tată preot care încântă prin glasul şi harul divin. Am început să cânt pe la vârsta de trei anişori, când mama mă lua în spectacolele prezentate pe atunci, ca şi acum de doamna Mărioara Murărescu. Am crescut printre artişti adevăraţi, printre muzicieni de la care am ”furat” câte puţin. Am ales să fac liceul ”Dinu Lipati” pentru a aprofunda şi mai malt muzica, am ales chiar şi actoria, pentru că cele două s-ar împleti de minune într-un musical, la care visez pe viitor.

 

– Ce reprezintă muzica pentru tine ?

 

– Pentru mine muzica înseamnî viaţa mea, modul de a mă exprima, cred că este cel mai bun mod de a dialoga cu lumea.

 

Crezi că ajunge talentul sau e nevoie şi de şcoală sau chiar de altceva pentru a ajunge în ”vârf”?

 

– Bineînţeles că talentul cântăreşte foarte mult dar munca, perseverenţa, optimismul şi dorinţa de a te autodepăşi te urcă pe o scară mai înaltă, de unde îţi poţi privi experienţa acumulată iar publicul este cel care va aplauda progresul tău.

 

– Colaborarea cu un compozitor poate modela un cântăreţ?

– Atunci când vrei din ce în ce mai mult trebuie să lucrezi cu oameni experimentaţi, cu oameni care au o experienţă vastă de scenă, care ştiu ce înseamnă muzica cu adevărat. Dar mai importat este să lucrezi cu oameni care îşi dedică timpul muzicii. Laurenţiu Duţă cel care îmi compune majoritatea pieselor, este un bun exemplu în acest caz. Dar bineînţeles că sunt foarte multe persoane care m-au învăţat lucruri ce s-au dovedit a-mi fi de folos şi cărora nu le mulţumesc prin vorbe, ci prin muzica pe care o cânt şi succesul care vine ulterior.

 

– Crezi că tineretul are o cultură muzicală, azi când apar atâtea genuri? 

– Tineretul din ziua de azi are o cultură muzicală, sunt foarte sensibili atunci când ascultă o melodie care trezeşte sentimente, sunt receptivi la tot ce este de calitate dar de multe ori sunt şi influenţaţi. Mă încântă să-i văd bucurându-se atunci când ascultă o melodie mai veche, atunci când se regăsesc în melodiile cântate de Monica Anghel, Angela Similia, Dan Spătaru, Mihaela Runceanu şi alţi cântăreţi care lasă în urmă muzică bună. Tinerii se modelează după fiecare gen de muzică, şi nu-i putem acuza pentru că fiecare simţim altfel, suntem diferiţi şi acest lucru bucură artişti în ziua de azi, care au publicul lor.

 

– Cum a fost contactul cu ”Eurovision”? Care este povestea întreagă? 

2eg– Eurovisionul a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa mea, o experienţă de neuitat. Povestea este lungă şi plină de trăiri. Totul a început într o bună zi când am văzut anunţul pentru selecţia naţională. Mai erau două săptămâni şi am decis să-l sun pe Laurenţiu Duţă, care a fost receptiv şi în scurt timp s-a născut ”The Balkan Girls”. Bucuria câştigării selecţiei naţionale a fost una inefabilă, pe care nu o pot exprima în cuvinte iar despre câştigarea semifinalei de la Moscova, nu cred că pot găsi cuvinte în vreun dicţionar al oricărei limbi, care să exprime sentimentele. Mai ales că după cum s-a văzut a fost cea mai grea semifinală. Munca întregii echipe a fost grea, a fost solicitantă dar a meritat. Chiar dacă rezultatul nu a fost unul de excepţie, eu consider că am făcut tot posibilul pentru a-mi reprezenta ţara bine. Au fost emoţii explozive, o atmosferă tensionată, nu vroiam să dezamăgesc, vroiam să cânt impecabil şi să trezesc un dram de mândrie pe chipul fiecărui român. Eu sper că am reuşit şi le mulţumesc tuturor pentru susţinere!

 

– Ai încercat să cânţi şi alte genuri ?

– Sunt un artist care se reinventează de fiecare dată, care vrea să aducă câte o noutate. Şi chiar dacă schimbarea nu este bruscă şi opusă faţă de ceea ce cânt, vreau ca fanii mei sa simtă că vreau

să-i surprind. Nu mă dau în lături să cânt şi alte genuri dar muzica pe care o fac acum simt că mi se potriveşte şi o fac cu pasiune. Cânt cu drag muzică populară dar şi muzică aromâna,îmi place rock-ul dar îmi plac şi blues-urile.Îmi place să cânt orice gen pentru că aşa mă pot cunoaşte mai bine şi pot evolua.

 

– Este greu azi să răzbaţi în muzica uşoară românească când sunt atâţia solişti şi uneori se ”fabrică …artişti”?  

– Muzica uşoara românească este plină de artişti adevăraţi şi fabricaţi. Sunt voci deosebite şi avem muzică de calitate, bineînţeles există şi uscăciuni ca în oricare grădină. Dar există public pentru fiecare dintre noi.Pentru mine cel mai important lucru este să las în urma mea muzică bună,concerte reuşite şi mesaje puternice.

 

– Îţi mai rămâne timp liber? Ce pasiuni ai?

 

– Pentru mine este o problemă atunci când am prea mult timp liber, deşi în ultima perioadă nu mi s-a mai întâmplat. Dar am cu ce să-l umplu: mă uit la un film bun, ascult muzică bună şi diversificată, repet, învăţ piese noi, citesc o carte în hamacul de la Clinceni, la casa părintească şi gândesc pozitiv.

 

– Dragă Elena îţi mulţumesc pentru interviu !

Adalbert GYURIS

 

 

Interviu cu Adrian Stanca

Posted by Gabriela Petcu On December - 16 - 2012

Cunoscutul interpret de muzică populară din Banat Adrian STANCA şi familia sa ne primesc pe mine şi soţia ca pe nişte ”goşti”- oaspeţi de seamă.

Lia, soţia cântăreţului a copilărit ca şi mine în Izgar, sat de lângă Buziaş unde ei locuiesc, aşa se face că prietenia dintre noi să fie şi mai mare.

Adrian spune cu mândrie ca eu sunt prietenul său din Germania şi eu ”fălos” afirm că el împreună cu familia sa ocupă un loc important în sufletul şi inima mea.

Ascult cu mare drag melodiile interpretate de Adrian şi mă gândesc la satul copilăriei mele cu emoţie şi nostalgie.

Mă bucur că Adrian STANCA a avut amabilitatea de  a-mi acorda interviul care urmează.

 

 ,,Doina este cântecul de suflet al românilor”   

Adalbert GYURIS:-Cum ai ajuns să cânţi şi de unde izvoreşte dragostea pentru muzica populară?


Adrian STANCA:-Mai întâi vreau să salut toţi cititorii ziarului şi pe toţi iubitorii de muzică populară din Banatul meu drag. Sunt născut la ţară într-o familie de oameni simpli, iubitori de cântec şi de tradiţii, nu mi-a fost greu să mă apropii de acest gen muzical mult îndrăgit de toţi cei care simt româneşte. La noi la Hitiaş, în familia noastră, dragostea pentru cântecul popular ne-a fost sădită în suflet de către părinţii nostri. De fiecare dată participam împreună cu părinţii la rugile satului ori la alte manifestări împreună cu cei doi fraţi ai mei, unde se cânta şi se juca româneşte, ceea ce se mai întâmplă şi în ziua  de astăzi. Aşa că nu mi-a fost greu să mă apropii de cântecul nostru şi de al face, mai târziu cunoscut lumii întregi: “pentru că-i cântecul nostru de aici din Banat şi mi-s mândru că -s bănăţan”.

 

– De unde îţi culegi melodiile?

 

– La începuturile carierei mele de interpret am bătătorit cărările satelor bănăţene şi am reuşit să-mi fac un repertoriu care să mă reprezinte. Nu i-am uitat nici pe înaintaşii noştri, voci de aur ale melosului bănăţan: Mariana Drăghicesu, Aurelia Fătu Răduţu, Ana Pacatiuş, Tiberiu Ceia, Nicoleta Voica, Achim Nica şi pe mulţi alţii. Cu o asemenea ”armată” de artişti nu mi-am putut permite să ştirbesc cântecul nostru de aici, întotdeauna am căutat să aduc lucruri frumoase şi cât mai plăcute urechii celui care ascultă. Iată că anii au trecut şi acum pot spune cu mândrie că şi eu sunt ”poate” un creeator…anonim. De aceea, o parte din cântecele mele sunt inspirate din viaţa de zi cu zi a noastră a bănăţănilor. Toate cântecele mele sunt trecute prin filtrul sufletului meu pentru a putea să le daruiesc cu drag celor care îndrăgesc cântecul banăţan.
– Crezi că interpretul de muzică populară ajunge mai aproape de sufletul  omului decât un alt artist?

 

– Cu siguranţă reuşeşte să ajungă mai repede la sufletul omului. Eu cred şi susţin cu tărie că interpretul de muzică populară este cel mai apropiat de mintea şi inima omului datorită faptului că întotdeauna reuşeşte să scoată în evidenţă ce avem mai de preţ: dragostea,voia bună, obiceiurile, tradiţiile noastre  şi nu în ultimul rând cântecul. Un rol important în promovarea unui artist îl are radioul şi televiziunea. Aş putea spune că am fost unul dintre interpreţii care a avut parte de un ”tratament” aparte din partea Televiziunii Române şi a emisiunii “TEZAUR FOLCLORIC” realizată de doamna Mărioara Murărescu cea care de altfel m-a ,,crescut” ca interpret şi m-a pus în valoare la fiecare apariţie. Şi cu această ocazie doresc să îi mulţumesc pentru tot.
– Cu ce se deosebesc interpreţii de la şes cu cei de la munte?

 

– De regulă cântecele de la şes sunt mai lente unde întâlnim piese de largă circulaţie cum ar fi: sorocul, pă loc, hora, ardeleana, pe când cântecele de la munte sunt mai antrenante cum ar fi: brâul, ardeleana de la munte, jocul de doi, am dat doar câteva exemple.
– Ai două fete frumoase şi talentate care-ţi calcă pe urme în ale cântatului.Tu le-ai îndrumat şi încurajat să cânte?

 

– Da, într-adevăr am două fiice: Raluca şi Oana. Mă mândresc cu ele. Acum, la noi, în lumea muzicii populare este o modă ca interpreţii să-şi promoveze copiii. La mine nu s-a întâmplat aşa, dar la un moment dat m-am trezit că amândouă vor să cânte,eu am crezut că ele glumesc dar iată că ceea ce îşi doreau s-a concretizat prin înregistrarea câtorva piese în duet şi chiar individual. În momentul în care am început munca pot să spun că nu prea am avut multe bătăi de cap deoarece au o ureche muzicala foarte bună şi le place ceea ce fac. Nu sunt sigur că vor urma o carieră artistică însă ceea ce pot să spun este faptul că le place ceea ce fac. Eu am să le susţin cu mult drag. Pe viitorul album vor fi incluse şi câteva piese înregistarate alături de fiicele mele.
– Ce înseamnă doina pentru un interpret de muzică populară ?

 

– Totul, ”interpretul” care nu ştie să doinească, ar cam trebui să se lase de meserie. Doina este cântecul de suflet al românilor, iar doina banăţeană a fost una dintre acele cântări care a ajuns imediat la sufletul omului. Acest lucru s-a datorat şi marilor valori interpretative ale Banatului: Mariana Drăghicescu, Achim Nica, Iosif Ciocloda…De aceea cred că nu poate exista o nuntă, petrecere şi mai ales spectacol fără cel puţin o doină.
– Este răsplătită munca interpretului de muzică populară?

 

– Vorbind de răsplata materiala – aşa şi aşa. Cea mai mare răsplată pentru un interpret este recunoaşterea de către public, a eforturilor pe care un artist le face. Atunci când te afli în comunitate şi eşti recunoscut de către admiratori, de publicul telespectator, eu cred că este cea mai mare răsplată pe care o poate primi un artist.
– De ce crezi că muzica populară din Banat e iubită în toate zonele ţării?

 

– Cred că muzica din Banat are ceva special, indiferent că te afli în Moldova, Maramureş, Oltenia ori Dobrogea ritmul muzicii bănăţene se face cunoscut, pentru că în aceste cântece au fost puse toate trăirile sufleteşti ale omului. Însă ca interpret de muzică populară, pot să spun că  toată muzica populară din spaţiul românesc este la fel de frumoasă şi iubită de românii de pretutindeni.
– Ce transmiţi celor ce iubesc muzica populară?


Pentru toţi iubitorii cântecului popular, în general şi a celor care se regăsesc în muzica bănăţeană în special le doresc să aibă parte numai de dragoste, prosperitate şi îi aşteptăm prin Banat, să ne cunoască mai bine… la noi acasă !
– Dragă Adrian îţi mulţumesc tare mult pentru discuţia avută. Îţi doresc ţie şi fiicelor tale succese şi împliniri pe toate planurile.

 

Cu mare drag a consemnat

Adalbert  GYURIS

 

 

Interviu cu Mircea CĂRTĂRESCU

Posted by Gabriela Petcu On November - 26 - 2012

– s-a născut la 01 iunie 1956 în Bucureşti

– poet, prozator şi publicist român.

– este căsătorit cu poeta Ioana Nicolaie.

– considerat de critica literară drept cel mai important dintre poeţii generaţiei optzeciste.

– este conferenţiar universitar doctor la Catedra de literatură română a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti.

– ”Levantul” este un proiect unic în felul său, o epopee eroicomică dar şi un periplu prin istoria literaturii române. Scriitorul reciclează toate stilurile poetice, de la Dosoftei la Nichita Stanescu, performanţă unică, de nimeni atinsă şi apoi de nimeni repetată.

– este scriitorul român cu cota externă cea mai ridicată în acest moment, mulţi critici literari cred că ar putea fi primul laureat român al premiului Nobel pentru literatură.

 

Simt că îl cunosc pe Mircea Cărtărescu dintotdeauna, emană în jurul său o mare energie şi bunătate. Este fără îndoială o personalitate marcantă din cultura românească, de aceea mulţumesc Lui Dumnezeu că am putut realiza interviul care urmează.

 

,,Dacă este ceva de spus vine singur şi cu mare uşurinţă”

 

 

Adalbert GYURIS:-Nu pot să nu vă întreb pentru început: când şi cum aţi început să scrieţi ?

 

Mircea CĂRTĂRESCU:-Cred că scriu de când mă ştiu, nu-mi amintesc o dată precisă, pe la 8-9 ani scriam romane de aventuri, romane foarte bizare pentru mine acum  şi apoi în liceu am început să scriu mai serios,am început să scriu poezii din clasa a zecea şi în sfârşit profesional ca să spun aşa am început la 20 de ani. Cred că primul meu poem profesional pe care l-am publicat ulterior a fost un poem lung care se numea ”Căderea” şi l-am scris chiar după ce am terminat armata, chiar după ce am împlinit 20 de ani.

 

– Cântăriţi mult înainte de a aşterne pe hârtie gândurile dumneavoastră sau ele vin pur şi simplu?

 

– Eu am foarte multă încredere în mintea mea şi în puterea mea de a scrie literatură. E o chestiune de credinţă,literatura a fost întotdeauna o chestiune de credinţă. Şi sunt de principiu că dacă este ceva de spus vine singur  şi cu mare uşurinţă iar dacă nu este ceva de spus trebuie să tac. Sunt ca un cântăreţ care nu cântă când e răguşit,cântă doar când vocea  e limpede.

 

– Credeţi că poezia ţine de sentimente sau mai degrabă de construcţie ?

 

– Poezia profesională ţine seama de sentimente. Sentimentele sunt motorul, e cel mai ascuns, el nu este la vedere dar deasupra acestui mecanism se ridică un edificiu care este construit. Deci eu cred pentru ca acest edificiul sa fie cald, uman şi adevărat are nevoie de motorul sentimentelor în interior, dar un poet profesionist este şi un constructor.

 

– Cu ce se deosebesc sau aseamănă poeţii de scriitori?

 

– Eu cred că şi un prozator trebuie să fie în primul rând poet,eu nu caut personaje sau fapte, sau ştiu eu scene în romane ci caut tot poezie. Din cauza aceasta îmi plac romancierii care sunt poeţi, Dostoevski de pildă, sau Joyce, sau Proust sunt mari poeţi în primul rând. Şi eu încerc să scriu încontinuare poezie chiar dacă am renunţat la scrisul versurilor, însă scriu poezie în proză, în cărţile de proză pe care le scriu: în romane, în povestiri. Toate au în spate câte un poem de fapt, dar altfel proza este mai apropiata de o meserie decât de o artă, presupune ore întregi de rezistat la masa de scris, de truda literară,de consecvenţă,puterea de a rezista şi aşa mai departe. Este o meserie mai onorabilă într-un fel decât poezia ca meserie.

 

– Mie personal îmi place Mircea Cărtărescu care pare un noncomformist, de aceea va întreb cum e să trăieşti în afara unor tipare?

 

– Eu nu sunt un nonconformist, nici un conformist, eu sunt eu însumi, nu mă interesează dacă acţionezi conform cu dogma sau cu realitate prestabilită, încerc să fiu eu însumi, un om normal, un om care nu-i striveşte pe ceilalţi cu personalitatea lui, care ştie şi să asculte, nu doar să vorbească, un om care respiră acelaşi aer ca toţi oamenii. Nu port niciodată cravată, de asta nu m-am dus cu cravata la decorarea de la Cotroceni. Port haine de stradă cu mare plăcere şi oriunde. Nu cred că e cazul să mă pun la smoching chiar dacă iau un premiu internaţional. Mi se pare normal să fiu conform cu imaginea pe care o am eu despre mine, nu  cea pe care şi-o fac alţii.

 

– Ce are în plus Mircea Cărtărescu faţă de un…muritor ?

 

– Absolut nimic şi eu sunt un muritor fireşte ca toată lumea care poate are în plus o pasiune exagerată pentru lucrul pe care îl face, pentru literatură. Pasiunea asta nu este fireşte în primul rând pentru literatura pe care eu o fac ci pentru literatura în general, sunt în primul rând un mare cititor de literatură înainte de a fi un scriitor. De când mă ştiu singura mea adevărată bucurie este lectura, este cititul cărţilor mari şi extraordinare care slavă domnului există din abundenţă în jurul nostru.

 

– La vârsta pe care o aveţi vă permiteţi să priviţi în urmă, peste umăr, ce aţi schimba din trecutul dumneavoastră? Ce a fost frumos şi aţi pierdut sau ce n-aţi dori să se repete?

 

– Aş schimba multe lucruri dar mă tem că atunci toată construcţia s-ar nărui, aş schimba momentele în care am fost fără nici un motiv rău cu alţii, în care m-am purtat într-un mod care acum mi se pare meschin sau egoist şi aşa mai departe. Toţi oamenii au în trecutul lor lucruri pe care l-ar schimba cu mare plăcere dacă s-ar putea. Dar în linii mari în privinţa pasiunii mele pentru scris şi pentru citit, în privinţa sincerităţii lucrurilor şi oamenilor pe care i-am iubit n-aş schimba nimic. Dacă aş mai trăi odată m-ar place să fiu acelaşi, să fiu tot scriitor, să scriu poate alte cărţi, dar în orice caz să scriu mai departe.

 

– Soţia dumneavoastră Ioana Niculaie este poetă, acest lucru vă ajută sau o avantajează pe domnia sa ?

 

– Cu Ioana sunt împreună de aproape zece ani, avem împreuna un copil, un băiat minunat. Ne uneşte aceaşi pasiune pentru literatură dar mult mai mult în orice caz, dincolo de asta ne uneşte o prietenie foarte adâncă şi foarte sinceră. Eu cred că în privinţa Ioanei, eu personal mi-am găsit partenerul ideal şi altul nu-mi trebuie.

 

– Maestre parcă aveţi scris răspunsurile. Mi le spuneţi repede, bine şi inteligent.

 

– Pentru că îmi sunt clare în minte şi pentru că mă întrebaţi lucruri atât de frumoase, la care se poate răspunde .

 

– Ce pasiuni aveţi în puţinul timp liber care vă rămâne ?

 

– Într-adevăr am foarte puţin timp liber, extraordinar de puţin, abia mai pot să citesc câteva zeci de pagini în fiecare zi, în fiecare seară. Abia am timp să-mi rezolv toate obligaţiile de serviciu, din toate părţile pentru că şi predau la facultate, la litere, scriu şi articole în presă, fac şi alte lucruri ca să pot trăi, pentru că din literatură e mai greu. Apoi în foarte puţinul timp care îmi rămâne mai ascult din când în când puţină muzică, marea muzică rock a anilor 60 si 70 care pentru mine a rămas vârful muzicii rock Pink Floyd, Beatles, toate marile formaţii de atunci ca Led Zepelin şi mai fac o mulţime de alte lucruri mai navighez pe internet, ce ţine de realitatea virtuală, uneori chiar când mă răsfăţ mă mai şi joc pe computer sigur pentru destindere.

 

– Ce transmiteţi românilor care trăiesc în afara graniţelor ţării  noastre ?

 

– Bineînţeles numai lucruri bune, numai gânduri bune. Mă simt solidar cu ei, cred că ei sunt o parte bună, foarte bună a poporului român. Cred că ei n-au plecat de plăcere acolo unde au plecat şi trimis prin împrejurări, economice sau politice sau de altă natură şi cred că marea lor majoritate au rămas parte întreagă din poporul român şi una dintre cele mai bune. Le transmit numai bine.

 

– Eu vă mulţumesc în numele tuturor pentru că şi eu fac parte dintre ei, dintre cei care sunt departe de ţară.

Maestre Cărtărescu sunt bucuros că am avut fericita ocazie să stau de vorbă cu domnia voastră, sunteţi extraordinar şi vă doresc, eu ca bănăţean, să rămâneţi mereu fruncea.

          Cu mare respect şi mulţumire

Adalbert  GYURIS

 

Întâlniri cu destine

Posted by Gabriela Petcu On November - 16 - 2012

”Nu știu care va fi destinul tău, dar știu un singur lucru – cei dintre voi care vor fi cu adevărat fericiți sunt aceia care vor fi căutat și vor fi găsit cum să se pună în slujba unui ideal” Albert Schweitzer.

 

Adalbert Gyuris, este fericit de fiecare dată când aduce în lumina unei pagini scrise destine model, persoane cu merite deosebite pentru ceea ce sunt și vor rămâne. Rostul său este de a se face folositor prin faptul, că pune la îndemâna cititorului materiale cu valoare umanistică prin convorbiri directe, prin naturalețe și adevăr caracteristice modului său de exprimare.

Publicația noastră – Curentul Internațional, s-a bucurat de colaborarea strânsă cu A. Gyuris ca și rebusist sau scriitor, îi mulțumește și îl felicită pentru toată activitatea. Interviurile sale, ne-au adus aproape, români de care suntem mândri prin frumusețea gestului lor existențial mai presus de simpli cetățeni.

 

Volumul ”Întâlniri cu destine” a apărut sub tipar anul acesta la Editura Grinta din Cluj și a fost făcut public prin lansarea de carte din data de 11 septembrie 2012 la Librăria ”Mihai Eminescu” din Bucureşti și în 13 septembrie 2012 la Librăria ”Semn de Carte” din Reşiţa.

Regăsim în paginile acestei cărți nume mari precum Maia Morgenstern, Oana Pellea, Ana Blandiana, H.R Patapievici, Mircea Cărtărescu, Tudor Gheorghe, Horațiu Mălăiele, Mircea Diaconu, Dan Puric, Grigore Vieru, Doina Cornea, Andreea Esca, Pompilia Stoian, Ilinca Goia, Alexandrina Halic, Mircea Carp, George Vulturescu, Ioana Geier, Ion Petrică, Adrian Crânganu, Viorel Coțoiu, Erwin Josef Țigla, Liubița Raichici, Titus Suciu, Sorin Anca, Ioan Cristofor, Peter Kneipp, Părintele Matei Boilă, Andreea Voica, Vasile Tărâțeanu, Constantin Lucaci, Ioan Cărmăzan și nu în ultimul rând Lucian Spiru Iancu.

 

Adalbert Gyuris debutează în publicistică în 1970, în numărul din 20 aprilie al revistei Rebus. Activitatea sa publicistică acoperă o paletă largă, de la articole de presă, reportaje, rebus și enigmistică, la poezie și povești. Colaborează la ziare și reviste din România (peste 50 de publicații) și din străinătate (din: Danemarca, Anglia, Republica Moldova, Israel, Statele Unite ale Americii, Ungaria, și Germania). A fost corespondent al ziarului Timpul din Reșița și al ziarului Timișoara, redactor la ziarul Vasiova și a editat timp de șase ani revista școlară Amprente a Liceului nr. 1 din Bocșa. În 1999 debutează editorial cu volumul de versuri, intitulat Strigăt fără ecou, prefațat de poeta Ioana Cioancăș. În perioada 1990 – 2012 realizează 67 interviuri cu personalități marcante din cultura românească.

Activitatea rebusistică include numeroase careuri de rebus, integrame (peste 200) și enigmistică minoră, apărute de-a lungul anilor în publicațiile de profil. Este autorul unui careu rebus record de 10×10 (Fantezie cu X), în care toate cuvintele conțin litera X, careu publicat în numărul din decembrie 2001 al revistei Rebusache și apoi în Evenimentul zilei din 09-10 martie 2002.

În domeniul artelor plastice, opera sa cuprinde lucrări de pictură și de sculptură (xilogravură). Unele xilogravuri sunt realizate după caricaturi ale actorului Horațiu Mălăele. A avut expoziții personale de xilogravură în România (la Timișoara, Reșița, Vermeș și București) și în străinătate (la Graz, Nürnberg, Stuttgart, Budapesta, Praga, Gyula). De menționat că la Timișoara, Budapesta și Praga a fost prezent și actorul Horațiu Mălăele. A participat la expoziții de grup la Bocșa, Reșița și Macea. Are lucrări expuse în muzee (Macea, Timișoara), mănăstiri (Bocșa Vasiova, Augsburg) și colecții particulare din Germania, S.U.A., Canada, Elveția, Anglia și Romania. Este membru al Asociației Caricaturiștilor Profesioniști din România din anul 1996.

Dacă tot vorbim de soartă, am motive să scriu câteva rânduri despre omul  Adalbert Gyuris. Nu a fost o întâmplare faptul, că îi cunoșteam scrierile încă înainte de a mă stabili în Augsburg, orașul unde trăiește din 1997.  Destinul a ales ca drumurile noastre să se întâlnească la un timp potrivit pentru a împărtăși aceeași intenție – respectul față de artă, cultură, frumusețea românului cu aptitudini deosebite și mediatizarea acestora.

De câte ori avem ocazia să fim împreună, debordează de idei, amintiri, sursă inepuizabilă și entuziasm în arta comunicării. Doinița, soția sa, cu un zâmbet fermecător și o voce blândă, își dă acordul fără prea multe cuvinte. Privirea ei spune totul. E o femeie frumoasă și o soție care știe să aprecieze rezultatele muncii soțului său. De multe ori, la sfârșit de săptămână, Adalbert și Doinița își încarcă sufletele de bucurie alături de nepoțica Rafaela. Sunt activi, plănuiesc excursii în locuri exotice, istorice, merg în plimbări lungi cu bicicletele și savurează din plin natura, sursă inepuizabilă pentru un poem, un gând bun și frumos exprimat artistic. Iar din mijlocul oamenilor, Adalbert găsește întotdeauna motiv bun de a așterne pe hârtie un destin, o viață care merită adusă în atenție, cu un scop precis, acela de a nu se rătăci nimic din măreția și prestigiul celor intervievați.

 

Am plăcerea să răsfoiesc volumul lansat de curând și mă simt părtașă celor mai sus numiți de parcă aș fi una cu destinele și idealurile lor. Cu bucurie subtilă și mulțumire pentru aceși oameni din neamul nostru și care ne dau motiv de  mândrie și de recunoștință, recomand ”Întâlniri cu destine”, unde autorul a pus condei și mult suflet.

 

Gabriela Petcu

Curentul Internațional

Siegfried STILLER

Posted by Gabriela Petcu On October - 14 - 2012

 

– s-a născut la 29 ianuarie 1950 în Weiden,Bavaria,Germania

 

– 1978 Şcoala de Artă, în Augsburg
-1980 Universitatea de Arte din Berlin

 

– a avut peste 35 de expoziţii colective, chiar în România (Baia Mare, Hunedoara ) şi 12 personale (Augsburg, Bobingen, Fischach, Ingolstadt, Lindau, Neusäß )
– după moartea soţiei a făcut o pauză de 12 ani şi n-a mai pictat.

 

– îndeplineşte diferite funcţii de conducere în asociaţia pictorilor profesionişti din Schwaben – Bavaria.

 

L-am rugat pe pictor să-mi acorde un interviu şi artistul a acceptat cu plăcere in atelierul sau. Aici l-am descoperit pe omul şi pictorul Stiller în şi cu universul său.

 

 

 

Pictura este legătura dintre mine şi societatea din care fac parte“

 

 

 

Adalbert GYURIS: -De unde pasiunea pentru pictură? A fost cineva în familie cu aptitudini în această direcţie?

 

 

 

Siegfried STILLER: – Am pictat şi desenat de mic copil însă doar pe la 15-16 a fost clar pentru mine că vreau să fac artă, doar artă de studiu.
Nu era clar cum dar am vrut să fac şi am reuşit să realizez multe exerciţii în acest sens. Am umplut multe caiete cu desene în creion. Eram ca un mic artist, alţii au râs de mine, au crezut că fac doar aşa ca un moft. Însă eu mi-am luat munca în serios, am făcut multe fotografii ,am citit multe cărţi de specialitate ,am vizitat muzee şi desigur am desenat.
Părinţii mei nu au fost bogaţi. Am avut trei fraţi şi părinţii mei mi-au spus ca pot picta într-adevăr, pentru totdeauna însă să fiu conştient de toate riscurile şi că fratele şi surorile mele nu vor putea învăţa, să meargă la o şcoală superioară. Asta însemna să sacrific pe cei dragi şi am ales o altă cale, am studiat în Augsburg unde n-a fost aşa de costisitor. Nici azi nu regret acest fapt doar că sunt conştient că altul ar fi fost drumul meu dacă urmam o şcoală în München.
Moartea soţiei mele m-a făcut ca o perioadă să renunţ, a fost o cădere, un moment critic când n-am mai dorit să pictez şi chiar am vrut să renunţ de tot.

 

Însă totdeauna se iveşte o şansă, aşa s-a întâmplat şi la mine, am primit un studio şi oferte. Astăzi, după aceea perioadă pictez diferit, văd altfel lucrurile şi chiar mă simt liber în munca mea.
Creez o imagine din experienţele trăite de mine şi cred că am găsit adevărul pe care l- am căutat de fapt.
Pentru mine pictura este legătura dintre mine şi societatea din care fac parte.

 

Lucrările mele dau naştere efectiv la o comunicare esenţială de viaţă. Acum înţeleg mai bine noţiunea de dragoste între soţ şi soţie, între părinţi şi copii, astfel încât această relatie este împreună şi trebuie să rămână aşa.Fără dragoste nu se poate construi nimic bun. Dragostea este un dar de care trebuie să avem grijă, pentru că aşa vom putea construi o viaţă minunată.

 


– Crezi că arta în general şi pictura în special s-a îmbunătăţit în ultimul timp?

 


– Se poate spune deşi am văzut multe lucrări care s-au vândut scump şi nu reprezentau mare lucru. Sunt unii artişti preocupaţi doar de partea materială şi atunci latura calitativă lasă de dorit.

 

Eu mi-am luat această sarcină în serios de tânăr şi am rămas consecvent în arta mea. Motoul meu este ca arta să reprezinte locul în care trăieşti şi lucrările mele să rămână peste timp. Nu este uşor însă aşa mi-am propus să fac.

 

Mass media şi mai ales computerul joacă un rol foarte important pentru comunicare, cunoaştere şi aflare de noi exprimări. Sunt mari artişti care îşi pemit să facă experimente şi asta de multe ori din cauza banilor, din păcate.

 

– Ce inseamna arta pentru tine?

 

– Arta pentru mine conectează trecutul şi viitorul, combinând tot ce ţine de frumos. Arta este viaţa mea şi munca de liniştire. Munca mea de artist este devotamentul faţă de frumuseţea din viaţă, în naştere şi moarte, creaţie, evoluţie şi tot ce se dezvoltă.
Arta arată viziunea completă despre viaţă şi este reprezentativă pentru noi toţi oamenii,poate de aceea mă regasesc în lucrările mele.

 


– În ce direcţie va merge pictura în următorii câţiva ani?

– Nu am nici o idee, nu pot să cred că se poate depărta tare mult de ce există acum pentru că şi privitorul are o pretenţie şi o anume cultură în acest sens. Se vor face experimente, unele reuşite altele care vor duce la dezordine. Ştiu doar la mine că am încercat mai multe variante şi mereu m-am întors la stilul care mă caracterizează cel mai bine.

 

Mi s-a întamplat să las câteva zile lucrări aşa după care am început cu totul altceva şi a ieşit surprinzător de bine,am fost şi eu mulţumit şi cei care au privit lucrările mele mai târziu. Am în mine de multe ori ideei, viziuni care se transformă în realitate şi tot aşa altele necesită schimbări pe parcurs. A ajunge la perfecţiune este să-i împaci pe toţi:publicul, critica şi pe tine însuţi.

 

– Care este diferenţa dintre un profesionist şi un amator?

 

 

 

– Nu este o diferenţă mare pentru că fiecare pictează din dorinţa de a face ceva bun. Atât amatorul cât şi profesionistul au aceleaşi resurse pentru a vedea lucrurile. Ba chiar de multe ori un amator care persevereaza şi învaţă cu timpul ajunge mai bun ca un profesionist. Profesionistul ştie de la început foarte multe însă dacă nu experimentează bate pasul pe loc. În artă trebuie să fii în pas cu timpul şi cu lumea înconjurătoare.

 

 

– Este apreciată pictura în Germania? Este răsplătit pictorul pentru munca sa?

 

 

– Pictura este apreciată pentru că se poate observa câţi iubitori de artă sunt la expoziţii. Joacă un rol mare ziarele şi toate mediile de informare. Sunt şi mulţi artişti care lucrează doar pentru bani şi atunci arta are de suferit,arta devine comercială. Toată lumea lucrează pentru bani însă artiştii adevăraţi pun pe primul loc ARTA! Pe de altă parte sunt asociaţii, în aproape toate satele sunt cluburi unde se picteaza şi se organizează expoziţii. Din toate aceste locuri şi dintre toţi aceşti artişti care expun puţini sunt care reuşesc să facă artă adevărată şi cu atât mai puţini care reuşesc să devină artişti adevăraţi, autentici.

 

Cât priveşte răspata depinde de mai mulţi factori însă dacă eşti consecvent in arta ta şi recompensa este pe măsură.

– Sunt deosebiri între pictorii din Germania şi cei din România?

 

 

 

– Spre norocul meu prin intermediul doamnei Ioana Geier am avut expozitie în România şi m-am pregătit pentru asta. M-am uitat pe internet la pictorii şi sculptorii români. Am constatat că s-a făcut şi se promovează acum o artă de valoare. Artiştii adevăraţi n-au frontiere şi nu ţin seama de regimul politic din ţara lor. Artiştii români sunt foarte traditionali şi atenţi cu ce crează. Totuşi se poate spune că regimul comunist a lăsat o patină asupra lucrărilor executate în aceea perioada neagră sau cenuşie.

 

Toţi artiştii de pretutindeni sunt creatori şi aduc idei din universul lor.

 


– Dragă Siegfried mă bucur că te-am cunoscut, am fost pentru puţin timp în atelierul tău, în universul tău şi am văzut lucrările tale făcute cu multă dăruire şi însufleţire.

 

Îţi mulţumesc pentru interviu şi îţi doresc să ai parte de încă multe expoziţii şi realizări în drumul artei!

 

 

 

Cu mare drag a consemnat,

 

Adalbert GYURIS

 

 

Interviu cu Ionică STEPAN

Posted by Gabriela Petcu On July - 9 - 2012

 

Fiind ACASĂ, în România la Bocşa, judeţul Caraş-Severin, noi locuim în Germania, într-o zi soţia mi-a spus că ar dori să aibe un cârceag, adică ulcior de pământ pentru apă. Aşa se face că ne-am dus la Biniş.

 

Satul Biniş se află la 5 km de oraşul nostru. În perioada interbelică existau în acest sat aproape 300 de olari, care aveau nu mai puţin de 200 de cuptoare de ars, căci meşteşugul se moştenea din tată-n fiu. Din Biniş, oalele erau duse cu căruţele la târg, în întreg Banatul. În Izgar, satul copilăriei mele ţin minte cum veneau aceşti oameni în căruţe cu coviltir şi vindeau oalele.

 

La ora acuală în Biniş mai există doar un olar:

 

Ionică Stepan.

 

Domnia sa s-a născut la 15 mai 1923, în Biniş, judeţul Caraş-Severin.
Uica, adică nenea Ionică Stepan face de când se ştie tot felul de oale din lut. Această îndeletnicire a căpătat-o din moşi strămoşi, predecesorii săi îmbătrânind tot la roata de olărit. Se consideră norocos că a ajuns să fie cunoscut în mai multe tari din Europa datorită preocupărilor sale.

 

Am avut noroc, l-am găsit acasă şi încă singur. Am stat puţin de vorbă în faţa casei unde ne-a întâmpinat cu câinele său Rex, un şoricar de nouă ani.

 

Ultimele două cuptoare funcţionale din Biniş se găsesc în gospodăria lui Ionică Stepan. Oricum, artistul popular consideră că lasă un urmaş în ale olăritului, în persoana nepotului său. “Da, numai că şi el umblă toată ziua, ba încolo, ba încoace, că este medic veterinar şi are destul de lucru…”

 

Uica Ionica seamănă la stat cu ota, bunicul soţiei mele şi la cunoştinte cu Alexis Zorba, are o bogată experienţă din „şcoala vieţii”.

 

 

 

…mie olăritul îmi place şi o fac cu mare drag“

 


– Aţi fost şi angajat la stat ?

 


– În 1947 m-am angajat ca paznic la Intreprinderea Minieră Bocşa. Câţiva ani mai târziu, am ajuns în subteran, la Mina Ursoanea de la Ocna de Fier. Însă mie îmi plăcea să fac oale din lut, chiar cei de la cultura judeţului Caraş-Severin mi-au zis că ce-mi trebuie mie mină, să mă las şi să mă ţin numai de oale! Aşa am şi făcut.

 

– Cum aţi ajuns în străinătate ?

 

 

 

– Mulţi sunt curioşi să vadă cum se fac oalele astea. Aşa se face că m-au invitat pe la tot felul de târguri şi muzee.

 

În 1983 şi 1984 am fost trimis în Berlinul occidental pentru o lună şi m-au ţinut trei luni.Tot aşa în sudul Franţei, lângă Marea Mediterană,am fost trimis pentru opt zile şi am stat două săptămâni, am revenit acasă prin Paris.

 

În 1984 Ministerul Culturii m-a premiat cu 10.000 lei, o sumă mare de bani pe vremea aceea. Pe lânga Germania unde chiar am lucrat o vreme la un muzeu din Hamburg şi Franţa am mai fost în Spania şi Ungaria.

 

 

– Îi greu olăritul ? Poate să facă orişicine ?

 

 

 

– Este o îndeletnicire grea şi pretenţioasă, însă mie olăritul îmi place şi o fac cu mare drag. Olarul trebuie să sape după lut, uneori sapă până la câţiva metri adâncime, apoi să-l pregătească şi la urma să se apuce de făcut oale. E o treabă migăloasă.
Cred că poate să înveţe acest meşteşug doar un copil până la maturitate, apoi e tare greu, aproape imposibil.

 

 

 

– La ce lucraţi acum ?

 

 

 

– Fac câteva oale pentru muzeul din Oraviţa şi de asemenea fac tot felul de obiecte pentru oameni.

 

 

 

– Roata olarului s-ar putea face să se învârtă cu un motor electric ?

 

 

 

– De putut se poate, însă olarul simte mai bine când învârte roata cu piciorul.

 

 

 

– Aţi făcut şi altceva din lut în afară de oale?

 

 

 

– De obicei, fac totul după ideile mele, respect tradiţia populară aşa cum am învăţat de la strămoşii mei. Am făcut însă din lut nişte tauri, aşa cum am văzut în Spania, sau nişte porci cum am văzut la Hamburg.

 

 

 

– Ce oale se caută cel mai mult ?

Cele mai ales pentru sarmale. Oalele de lut sunt cele mai bune pentru păstrat sarmalele, mâncarea noastră tradiţională.

 

Uica Ionică STEPAN vă mulţumesc că prin intermediul dumneavoastră am făcut o scurtă călătorie în timp şi mi-am adus aminte de părinţii şi străbunii mei.Să trăiţi încă mulţi ani şi să aveţi parte şi de odihnă !

 

Cu respect şi admiraţie am stat de vorbă cu un autentic meşter popular.

 

Adalbert GYURIS

 

 

 


 

 

 

 

 

Maia MORGENSTERN

Posted by Gabriela Petcu On June - 10 - 2012

    

născută la 1 mai 1962, în Bucureşti

– a absolvit Academia de Film şi Teatru din Bucureşti în 1985.
– a jucat pe scena Teatrului Tineretului de la Piatra Neam
ţ până în 1988.
– între 1988-1990 joac
ă pe scena Teatrului Evreiesc de stat din Bucureşti.
– din 1990 se alătură echipei de la Teatrul Naţional Bucureşti
– este căsătorită ş
i are trei copii: Tudor Aaron, Eva Leea Cabiria şi Ana Isadora.
– a devenit celebr
ă în lume cu rolul Mariei” din filmul lui Mel Gibson Patimile lui Christos”. De menţionat faptul că în film actriţa vorbeşte limba aramaică.
– î
n România, numele actriţei devine foarte cunoscut cu rolul Nelei” din filmul Balanţa” (1992) – acest film a rulat în SUA sub titlul Oak.


Pentru mine a fost o zi de mare s
ărbătoare când am reuşit să vorbesc cu frumoasa şi atrăgătoarea actriţă Maia MORGENSTERN.

Mi s-a părut că are o anume reţinere, chiar frică, puţin rece şi că este o fire timidă. Cred că toate astea însă determină o personalitate aparte şi puternică, ascunde o femeie sensibilă, sentimente profunde şi cu calităţi deosebite.
A fost o mare mângâiere să pot dialoga cu domnia sa.

 

Arta este o nevoie a sufletului. 

 

 

Adalbert GYURIS:- Cine v-a îndemnat spre teatru şi ce v-a cucerit atât de mult să alegeţi această nobilă meserie? Dragostea pentru actorie a fost un impuls sau a venit pe parcurs ?

 

Maia MORGENSTERN:-Tata a fost cel care mi-a recomandat şi m-a făcut să înţeleg că asta îmi doresc de fapt. Pentru că n-aş fi avut curajul să mărturisesc mie, poate nici celorlalţi, sunt un om timid, dar tata a înteles din felul în care ascultam piesele la radio dragostea pentru teatru. Am ascultat mult teatru radiofonic, din felul în care mă comportam la spectacole, dragostea cu care urmăream şi îmi doream să merg la teatru, tata a înţeles acest lucru chiar fără să fie nevoie de o mărturisire. Se pare că el a văzut în mine ce trebuia.

 

– Fiind copil aţi ”visat” şi v-aţi văzut aşa cum aţi ajuns azi ?

 

– Nu…Visam” altceva, iar fiind copil visam” absolutul, pentru că n-aş fi ştiut să văd altfel. ”Visam” perfecţiunea prin diverse forme: imagini, culori…

 

– Care a fost drumul după terminarea institutului ?

 

Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Evreiesc şi Teatrul National. Pot să vă spun că meserie se poate face peste tot, doar să fii conştient de ceea ce trebuie să faci şi să fii conştiincios în munca ta. La Piatra Neamţ am pus în practică ceea ce am învăţat în institut. La teatrul Evreiesc am început să acumulez experienţă, este un teatru cu mare tradiţie pentru România şi acum sunt la cel mai prestigios teatru din ţară, cu mulţi colegi care sunt adevărat profesionişti ai scenei.

 

– Credeţi că trebuie un loc anume pentru realizarea idealurilor artistice sau arta se poate face oriunde?

 

Oriunde, aşa cum spuneam mai devreme, se poate face meserie peste tot. Arta este necesitatea spiritului, o nevoie sufletească. Sufletul este oriunde. Arta este o nevoie a sufletului.

 

– E grea meseria de actor? Familia joacă un rol?

 

– E frumoasă, e foarte frumoasă, intensă,incitantă şi constructivă. E grea, necesită mult efort şi este un imens consum de energie. Sigur că familia joacă un rol major, câteodata este factorul de susţinere, câteodată îmi arată cât am şi trebuie să sacrific, câteodată înseamnă şi sentimentul de nevinovăţie, înseamnă legătura dintre noi, înseamnă legătura cu pământul.

 

– Sunteţi o femeie frumoasă, credeţi că pentru un actor în general şi o actriţă în special şi frumuseţea joacă un rol?

 

Da, cred că da, femeia are ceva aparte. Multe lucruri stau în puterea noastră, a femeilor.

 

– Aveţi un actor model ?

 

Charles Chaplin. Am găsit la acest mare actor de perfecţiune, nevoia de nou pentru a desăvârşi lucrurile, pentru semnificaţii, pentru curajul de a aborda teme de ale noastre ce l-au costat pâna la urmă inderdicţia de a mai păşi în America. Totuşi până la urmă a fost recompensat, a avut curaj nebun de a înota împotriva curentului”, curajul de a-şi găsi propriul drum.

 

– E mare diferenţă dintre actorul de teatru şi de film și unde aveţi satisfacţia mai mare?

 

Nu este nici o diferenţă. Depinde de realizările pe care le am, cum se materializează ele şi cum se finalizează. Eu am satisfacţii atât în teatru cât şi în film.

 

– E recompensată bine acestă nobilă meserie în România ?

 

– Despre asta se poate discuta mai mult. E un subiect foarte complicat şi am să vă spun şi de ce pentru că până la urmă ce, cum, în ce fel este recompensat ceva în România?! Felul în care sunt recompensaţi artiştii în general peste tot în lume, prin asta se înţelege gradul de civilizaţie, gradul în ce fel şi cât au nevoie oamenii de artişti. Atunci se întâmplă să ai spectacole, proiecte culturale în diverse colţuri ale României, recompensa este foarte mică pentru că oamenii în multe cazuri nu-şi pot plăti preţul biletului şi atunci ar trebui susţinute prin alt fel de programe.

 

– Sunteţi o actriţă cu vastă experienţă, ați jucat şi afară, credeţi că teatrul s-a schimbat acum, ca limbaj şi tehnică de abordare faţă de când aţi debutat şi faţă de alte locuri din lume?

 

– Teatrul se schimbă în permanenţă. Este foarte bine şi normal, teatrul este oglinda realităţii într-un fel. Pe de altă parte oamenii, societatea îşi găşeste şi îşi caută modele în spectacole, în filme, în teatru, idealizând sau dimpotrivă, judecând, condamnând personaje şi atunci în funcţie de schimbările care au loc în lume, în societate, în viaţă, asta vedem reflectat şi în arta spectacolului, în teatru şi film. Se modelează una pe alta. Sunt de fapt necesităţi, oglindiri, de aceea se reactualizează uneori autorii clasici. Sunt capodopere care reactualizate se potrivesc de minune zilelor noastre, a realităţilor noastre de zi cu zi.

 

– Care a fost momentul cel mai frumos din cariera dumneavoastră?

 

– Au fost multe, foarte multe. Mă gândesc la premiul Academiei Europene de film de la Berlin,pentru cea mai buna interpretare de rol feminin de la Geneva, apoi mă gândesc la momente de mare emotie pe care le-am avut pe scenele teatrului evreiesc şi national

 

– Aţi jucat în ”Patimile lui Cristos”, sunteţi credincioasă? Aţi simţit ceva deosebit în rolul pe care l-aţi interpretat? Ce a însemnat acest film pentru cariera dumneavoastră ?

 

Da sunt o femeie credincioasă. Mă bucur că am primit acest rol într-un film aşa interesant. Filmul a fost o controversă la toate nivelurile pentru că atât filmul cât şi interpretarea mea au avut un impact asupra criticii şi au fost mulţi oameni care mi-au scris, s-au bucurat de acest film, au fost mulţumiţi de acest film şi tot aşa au fost alţii care bântuiţi de prejudecăţi care m-au condamnat, m-au întrebat cum am putut eu ca evreică să interpretez acest rol. Unii poate nici n-au văzut filmul şi s-au grăbit să arunce cu pietre…În concluzie au fost controverse la toate nivelurile.

 

– La ce lucraţi acum şi care sunt planurile de viitor ?

 

– Lucrez la Teatrul Evreiesc în Jocul regilor”, un spectacol de muzică şi poezie, un spectacol de confesiune, ce vorbeşte despre cântarea identităţii. Sunt întrebări pe care mi le pun eu actriţă evreică trăind aici în România, iubind aceste locuri, respectându-le, inspirându-mi gândurile, seva, energia din aceste locuri.

 

– Poate artistul să facă ce nu poate să facă politicianul?

 

Sigur că poate. Artistul prin nobila sa meserie are menirea de a face multe, important este ca cel ce vede şi ascultă să şi recepţioneze mesajul şi mai ales să-l înţeleagă.

 

– Ce transmiteţi românilor care trăiesc în afara ţării noastre?

 

– Fiecare să înveţe doar lucrurile bune acolo unde se află şi să le aplice în viaţa de zi cu zi şi chiar să împărtăşească aceste cunoştiinţe şi altora. Avem de învăţat de la fiecare popor, aşa cum şi alţii au de învăţat de la noi.

 

Stimată doamnă Morgenstern mã bucur cã ați avut încredere în mine și mi-ați acordat timp pentru o discuţie placută şi interesantă.

Vă doresc să aveţi roluri care să aducă doar bucurii şi multe satisfacţii dumneavoastra şi celor care vă iubesc.

Mulţumesc tare mult pentru interviu.

A consemnat,

 

Adalbert GYURIS

 

 

Interviu cu pictorul Victor BOLYACHEWSKIJ

Posted by Gabriela Petcu On May - 23 - 2012

 Un pictor bun trebuie să aibe tărie de caracter”

 

 

             Artistul s-a născut la 07 februarie 1941 în Kiev. Este căsătorit şi are un băiat.

             Între 1959-1963 urmează Academia de Arte, pictură şi teatru din Kiev.

             Între 1972-1977 este la Academia de Artă, secţia pictură din Moscova.

             În 1996 devine membru al Asociaţei Artiştilor Plastici din Ucraina.

             Înainte cu puţin timp de a-şi părăsi ţara, donează o parte din lucrările sale oraşului natal Kiev.

              În 1997 după scurt timp ce soseşte în Germania unde se stabileşte definitiv cu familia este primit în Asociaţia Plasticienilor din Bayern şi apoi din întreaga Germanie.

              De-a lungul anilor a avut numeroase expoziţii colective şi desigur personale.

              Lucrările sale se află în Colecţia Naţională de Istorie al Ucrainei şi în alte instituţii.Desenele şi tablourile sale se află de asemenea în colecţii particulare din foarte multe ţări ale lumii.

              L-am cunoscut în anul 1998, anul Bertolt Brecht    (1898-1956 ), când pictorul Victor Bolyachewskij a prezentat ilustraţiile la lucrările marelui scriitor german. De atunci ţinem legătura şi am rămas prieteni. Îl recomand cu căldură tuturor celor care iubesc arta în general şi pictura în special.

 

 Un pictor bun trebuie să aibe tărie de caracter”

Adalbert GYURIS: -A mai fost cineva în familia ta cu aptitudini la desen  şi cum a început pasiunea ta pentru pictură?

 

Victor BOLYACHEWSKIJ: -La noi în familie nu desena nimeni, însă acestă dorinţă mi-a venit încă din clasele primare.Nici acum după atâţia ani încă nu am reuşit să aflu de unde a izvorât această frumoasă pasiune.

 

– Când ai început să lucrezi în tehnica pe care o foloseşti azi,o lucrătură fină şi minuţioasă ?

 

– În maniera asta am început să lucrez încă din anul 1960.Mi-a plăcut oraşul în care m-am născut şi am început să desenez şi să pictez clădirile vechi din Kiev.Am fost inspirat pentru că această temă mai târziu, mi-a adus o mare bucurie şi anume am fost coptat în Uniunea Pictorilor din Ucraina.Recunosc că această tehnică de ,,filigran”este o muncă grea,obositoare care însă în final îmi aduce mari bucurii.

 

– Se deosebesc pictorii din fosta Uniune Sovietică de ceilalţi ?

 

– Cred că da, pentru că mentalitatea şi pregătirea este alta. S-a făcut şcoală serioasă şi asta a dus la calitate.Poate că nu s-a făcut destulă reclamă in această direcţie şi arta rusă sau mă rog din fosta uniune nu este aşa de cunoscută în lume.

 

– Tu eşti din Ucraina, ţară vecină cu România, cunoşti pictori din ţara mea şi arta creată de ei?

 

– Cu părere de rău trebuie să-ţi mărturisesc că ştiu despre pictorii români doar din ce am învăţat la şcoală.Pentru mine cel mai reprezentativ rămâne Nicolae Grigorescu pe care îl consider un mare maestru al penelului, însă pe lângă el ştiu că sunt mulţi alţii.

 

– Cât lucrezi la un tablou,depinde de tehnica folosită,mărime sau ţine şi de alte condiţii ?

 

– Când încep un nou tablou, am mari emoţii de fiecare dată, se va naşte ceva….Sunt atent la alegerea temei şi mă gândesc ce tehnică voi folosi. De multe ori se întâmplă că acelaşi tablou îl fac în tehnici diferite şi spre bucuria mea în final toate sunt reuşite, sau cel puţin aşa zic eu.

 

– Cum este receptată arta ta în occident în general şi în Germania în special ?

 

– Lucrările mele în occident şi mai ales în Germania sunt recunoscute şi apreciate.Cred că sunt preţuit pentru tot ce fac şi de aceea fac cu plăcere munca mea.Lucrările mele se găsesc îm muzee,diferite instituţii şi mai ales în multe colecţii particulare din întreaga lume.Cele mai multe tablouri sunt în Ucraina ţara în care m-am format ca artist plastic.

 

– Eşti profesor universitar, studenţii tăi au şanse să ajungă artişti şi să-şi întreacă maestrul ?

 

-Şansă are fiecare student, însă apare de multe ori ceva ce frânează acest proces şi mai ales progres.

           Un pictor bun trebuie să aibe tărie de caracter, dorinţă mare, multă fantezie pentru pictură şi susţinerea cu toată fiinţa în acestă direcţie.

           Cu părere de rău nu întotdeauna este posibilă şi de aceea de multe ori un talent se poate stinge şi pierde.

 

– Dragă Victor îţi mulţumesc pentru acest interviu şi îţi doresc realizări pe mai departe,de asemenea iţi mulţumesc pentru portretul meu care l-ai executat în acuarelă în stilul care te caracterizează.

              Adalbert  GYURIS

Preotul Ion PETRICĂ

Posted by Gabriela Petcu On March - 18 - 2012

Autor: Adalbert GYURIS

 

 

”Am ales teologia din dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu”

 

– s-a născut la 09 mai 1975 în Bocşa.

între 1994-1998 a urmat facultatea de teologie ”Universitatea de Vest” din Timişoara, devenind licenţiat în teologie ca preot şi profesor de religie

între 1999-2003, profesor de religie la liceul ”Traian Lalescu” din Reşiţa

între perioada 1998-2000 a fost diacon la Episcopia Caransebeşului

– din anul 2004 este preot slujitor şi vieţuitor al Mănăstirii Vasiova, din cadrul Episcopiei Caransebeşului

– vorbeste franceza bine

Cărţi publicate:

–  Meditaţii pentru contemporani, Ed. Marineasa, Timişoara; Pagini 100; tipar 700 buc.; 2006

– Conceputul sentimentului de comuniune socială la Alfred Adler; o părere şi completare teologică / o abordare speculativă constructivă, Ed. Marineasa, Timişoara; Pagini 166; tipar 700 buc.; 2008

În luna noiembrie 2008, cartea a fost premiată cu „premiul special al juriului“ la CONCURSUL NAŢIONAL DE PROZĂ „LIVIU REBREANU“ care a avut locîn judeţul Bistriţa-Năsăud;

–  Cuvinte vechi tâlcuite în timpuri noi, Ed. Agnos, Sibiu, 2009, pagini 152, tipar 1000 buc.2009

 

Ultimii şase ani cât am stat în România am lucrat ca dascăl la liceul din Bocşa II, în această perioada Ion PETRICĂ a fost elev şi a terminat această şcoală.

Îmi aduc aminte că de multe ori în pauză dicutam cu el diferite teme şi în afara şcolii ne-am întâlnit de multe ori, locuiam destul de aproape unul de celălat şi Ionică, cum îi spun eu este prieten cu fiul meu Claudio.

Ionică este un tânăr inteligent, plin de înţelepciune, cu mult bun simţ şi mai presus de toate un OM minunat.

Părintele Ioanichie cum este cunoscut în viaţa monahala a făcut din mănăstirea ”Sfântul Ilie” de la marginea Vasiovei lui Tata Oancea o bucăţică de rai. Aici la biserica din mănăstire dupa o slujbăţinută de părintele Petrică oamenii se înalţă spre ceruri şi Dumnezeu coboară pe pământ.

 

Adalbert GYURIS : – De ce ţi-ai ales teologia? De ce preot la mănăstire?

 

Preot Ion PETRICA: –Deşi am iubit matematica, fizica, chimia, mai precis, ştiinţele exacte, am ales ,sau mai bine zis Dumnezeu m-a ales să mă apropii şi să caut cunoaşterea şi chiar mai presus de cunoaştere, adică întâlnirea şi unirea tainică cu Dumnezeu, care se află în teologie. Când spun că se află în teologie, mă gândesc la viaţa în Dumnezeu şi nu la latura ei gnoseologică (ştiinţifică). Evagrie Ponticul în Filocalia volumul 1 (traducere, introducere şi note ale marelui teolog român părintele Dumitru Stăniloae) la Cuvânt despre rugăciune, poziţia 60, mărturisea următoarele: „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat: dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog.“. Aşadar, am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi cu El prin rugăciune adevărată. Însă nu este aşa de uşor, pentru că aceasta este calea care duce la cea mai mare şi la cea mai importantă comoară pentru om. Adevărata noastră comoară este Dumnezeu şi trăirea împreună cu El.

Am ales să fiu preot la mănăstire, pentru că nu m-am căsătorit şi, în viitor, doresc să îmbrăţişez monahismul în forma sa oficială, adică depunerea voturilor monahale: castitate, ascultare şi sărăcie de bunăvoie. Monahismul răsăritean oferă un alt mod de viaţă, diferit total de modul de viaţă al lumii contemporane. Monahul este o fiinţă eshatologică, adică o fiinţă a veşniciei, care în această viaţă pământească luptă cu Hristos spre a se înveşnici în Hristos. Taină mare este această cale a sfinţeniei!

 

– Eu sunt catolic, tu eşti ortodox, care este marea deosebire dintre cele două religii ?

 

– La întrebarea aceasta trebuie precizate câteva aspecte. Ortodoxia şi Catolicismul nu sunt două religii. Creştinismul este unul. Diferenţele sunt date pe latură dogmatică, liturgică etc. şi nu cred că este cazul de a începe expunerea unui paralelism între cele două Biserici. Important este un alt aspect: între mine şi tine există o împreună-vieţuire. Aşadar, avem un punct comun: Hristos Domnul. Când sunt/suntem în Hristos diferenţele confesionale devin probleme secundare. Sigur, este mai greu din punct de vedere dogmatic sau din punct de vedere liturgic. Aceste diferenţe există, însă există şi acea bucurie a iubirii…

 

– Există vreo speranţă privind unirea celor două biserici ?

 

– Acesta este un punct extrem de sensibil, la care răspunsul meu, dacă l-aş da, ar fi ori unul speculativ (înţelegând că voi prelucra sub formă matematică informaţiile pe care le deţin şi voi oferi un rezultat), ori unul total subiectiv (în care expun propria părere). În schimb, pot prezenta înţelegerea asupra Bisericii Creştine pe care am găsit-o de ceva timp în Dicţionarul Evului Mediu Occidental. În această carte este arătată diferenţa dintre „Biserica apostolică“ şi „Biserica imperială“ şi cred că am spus totul. Vom avea o unitate totală a credinţei atunci, când ne vom regăsi cu toţii în „Biserica apostolică“ şi nu în cea la nivel doar de instituţie. În Tratatul de sociologie al lui Raymond Boudon, în privinţa creştinismului, se arată foarte clar că procesul de industrializare a lumii (de fapt de la Revoluţia franceză şi până în zilele noastre) a „aruncat“ Biserica spre o formă doar instituţională. Laicizarea în mare parte a statelor din Occident a împins Biserica mai degrabă către o formă instituţională de existenţă, decât către una organică de vieţuire. Biserica era şi trebuie să rămână un organism care are în centru pe Hristos. La un asemenea nivel, în care vorbim de Biserici doar ca instituţii, e foarte greu să gândim unirea celor două şi implicit absorbţia protestantismului şi a neoprotestantismului, ca să ne reîntoarcem la timpul de dinaintea anului 1054, în care creştinismul să fie doar unul singur şi ca formă.

 

– Ce semnificaţie ar avea acest pas şi când s-ar putea înfăptui?

 

– Părerile sunt împărţite. Sunt unii care cred că nu ar fi un lucru bun ca acest pas al unirii dintre cele două Biserici să existe cândva, alţii consideră că ar fi necesar pentru o asemenea lume care se desacralizează şi, chiar mai mult, se dezumanizează. Nu aş da un răspuns categoric în această privinţă. Sunt prea multe aspecte de dezbătut şi sigur nu ne-ar ajunge timpul, iar, dacă ar fi să scriu o carte despre acest aspect, nu cred că aş termina-o prea curând. Dar voi pune pe gânduri pe toţi cei ce vor citi acest interviu. În cartea Enciclopedia dezvoltării sociale, coordonată de către profesorul universitar Cătălin Zamfir, la capitolul despre globalizare, punându-se problema dimensiunii socioculturale a globalizării, în privinţa unificării tuturor religiilor se spune că amalgamul religios ar putea fi realizat doar la nivelul altor religii decât cea creştină. Creştinismul iese din schema de unificare (aş putea spune demonică) pe care au „realizat-o“ la nivel de religii cei ce conduc lumea din umbră. Este foarte importantă, în aceste vremuri, unitatea de credinţă şi mărturisirea lui Hristos la unison de către toţi oamenii care cred în El. Ipotetic vorbind, o unire a creştinismului ar fi extrem de necesară, ca toţi să fim una, aşa, cum, de altfel, se ruga şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, însă e destul de greu. Ţin foarte mult la Ortodoxie, sunt apropiat şi de Biserica Romano-Catolică, însă am văzut şi grupări aşa-zis creştine, în care manifestarea lor pentru Dumnezeu este una care nu se potriveşte deloc cu mărturisirea în duh a Bisericii Ortodoxe în care eu slujesc. De aceea, cred că va fi extrem de greu să facem o predicţie în ceea ce priveşte unirea şi trăirea sub acelaşi acoperământ în creştinism.

 

– Ce înseamnă scrisul pentru tine ?

 

– Scrisul pentru mine înseamnă destul de mult. Am publicat până acum trei cărţi care — zic eu — în procentaj maxim mă reprezintă. Nu le-am publicat din dorinţa de a avea un nume, ci efectiv din bucuria de a-L mărturisi pe Hristos şi prin intermediul scrisului. Lucru, de altfel, mărturisit de mine în fiecare cuvânt lămuritor / cuvânt introductiv din fiecare carte a mea. Acum vreo zece ani (prin 2000) un domn îmi sugera să scriem o carte împreună şi, de bucurie, am început să visez cu ochii deschişi că voi publica o carte. Bucuria a fost mare prea devreme, deoarece nu s-a realizat acest lucru, chiar dacă eu îmi făcusem tema. La fel s-a întâmplat şi un an mai târziu, când patru persoane trebuia să muncim la o carte legată de învăţământul religios la nivel de liceu, însă şi de această dată mi-am făcut partea, ceilalţi nu, şi nu a mai apărut lucrarea. Acum patru ani (în ianuarie 2006) mi-a apărut prima carte şi am fost tare bucuros. Cartea, în general, este un moment de bucurie pentru mine. Unii se bucură de o maşină luxoasă, alţii de o vilă, alţii de realizări financiare spectaculoase, eu mă bucur de cărţi şi cu atât mai mult atunci, când pot să scriu şi să public despre Hristos.

 

– Biblia spune să nu ne închinăm la chip cioplit. Din această perspectivă, ce reprezintă icoanele ortodoxe şi statuetele catolice ?

 

– Porunca a II-a din Decalog menţionează acest aspect în Vechiul Testament, la cartea Ieşire 20, 4 şi urm., însă icoana nu este nici chip cioplit, nici idol, ci este o reprezentare care face trimitere la o realitate spirituală. Există trei modalităţi de închinare: adorarea, pe care o atribuim doar lui Dumnezeu întreit ca Persoane (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), preacinstirea, pe care o atribuim doar Maicii Domnului şi cinstirea, prin care îi venerăm pe semenii noştri care s-au desăvârşit în Hristos. Dacă stau bine să mă gândesc, nu ar fi corect să spun că mă închin icoanelor, ci îl cinstesc pe sfântul N, sărutându-i chipul zugrăvit în icoană. Aceasta este înţelegerea profundă atunci când rostim expresia „ne închinăm icoanelor“. Icoana este un obiect de cult, dar nu ne folosim de ea ca un simplu „instrument de lucru“, ci ea face o trimitere reală către lumea lui Dumnezeu. Ea este fereastra care ne face să fim în comuniune cu sfinţii, cu Maica Domnului, cu Mântuitorul Iisus Hristos. Sigur, există şi alte mijloace de întâlnire şi de unire cu Dumnezeu, cum e — spre exemplu — rugăciunea, însă, vorbind despre icoană, pot face o astfel de precizare fără a reduce experierea lui Dumnezeu doar la o reprezentare. În prima mea carte, Meditaţii pentru contemporani, am două articole despre icoană, unul l-am formulat folosind un limbaj dogmatic, iar celălalt folosind un limbaj catehetic care e mai accesibil omului de rând. Îmi aduc aminte că am tratat şi momentul apărut în veacul al VIII-lea al primului mileniu creştin cu privire la icoană. Considerată a fi un idol, icoana a fost scoasă din biserică de cei ce au căzut într-o asemenea erezie. Lucrurile sunt mult mai profunde şi toate pleacă de la prima erezie, arianismul, (combătută în anul 325 la primul Sinod ecumenic) prin care s-a „atacat“ dumnezeirea Fiului, deofiinţimea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl, dar aici dezbaterile sunt mult mai profunde şi nu intru în amănunte. Perioada legată de combaterea icoanei poartă numele de iconoclasm. Încercarea a fost mare şi a ţinut mult: o formă de iconoclasm există şi-n zilele noastre, chiar dacă la sinodul din 787 s-a stabilit adevărata învăţătură despre icoană. Aici s-a arătat rolul ei multiplu, şi anume:

celestetic – acela de a împodobi biserica şi de a crea un cadru anume pentru rugăciune; deşi părinţii spun că în rugăciune să nu-ţi imaginezi nimic, totuşi trebuie spus că imaginea bună şi sfântă este sădită de Dumnezeu în om şi ea ne este necesară alături de celelalte puteri ale sufletului, cum sunt: simţurile, opinia, înţelegerea, raţiunea. Aşadar imaginaţia nu trebuie înlăturată, ci trebuie curăţită, deoarece prin ea — după cum zice Părintele Stăniloae — avem puterea de a crea, asemănându-ne Creatorului nostru;

cel pedagogic – acela de a cunoaşte Sfânta Scriptură, învăţătura Bisericii, istoria Bisericii, vieţile sfinţilor;

cel latreutic – de a însoţi cultul Bisericii, de a-L avea pe Hristos în chip văzut alături de noi, de a o avea pe Maica Domnului, pe sfinţi;

cel haric – de a mijloci harul divin.

Va trebui să facem diferenţierea între o icoană şi un tablou religios. Icoana, în Biserica Ortodoxă, ia naştere în urma rugăciunii, a nevoinţei şi a stării interioare profunde a pictorului în relaţia cu Dumnezeu. Există rânduieli care trebuie respectate la pictarea unei icoane. Modelul icoanei este prestabilit, trebuie să fie modelul bizantin, în care chipul nu este unul realist, ci este unul transfigurat de nevoinţă, de sfinţenie, de lumină divină etc. Eu când mă închin — spre exemplu — icoanei lui Hristos, nu mă interesează icoana ca obiect, ci, sărutând picioarele Domnului din icoană, sărut picioarele lui Hristos din veşnicie, Cel ce poartă în veşnicie trup prin înomenire, dar transfigurat după înviere. Aşadar, eu nu sărut imagini ireale, fără corespondent în realitate, ci în virtutea dumnezeirii Fiului, pot trece în duh din lumea mea în lumea Domnului şi, sărutând picioarele Lui sfinte din icoana Sa, sărut în chip real picioarele Domnului meu, pentru că Dumnezeu mă poate face contemporan praznicului împărătesc pe care-l sărbătoresc indiferent care este el.

Voi încheia răspunsul la această întrebare, lăsându-l pe Sfântul Ioan Damaschin, un luptător împotriva iconoclasmului, dar şi un sfânt iubitor al Icoanei icoanelor, să ne mărturisească despre sfinţita icoană:Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui s-a făcut om, cu adevărat pentru mântuirea noastră — şi s-a făcut om nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real — a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat şi toate acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut între oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre aducere aminte de El. Acelaşi lucru ni-l dezvăluie şi o cântare bisericească:Negrăită şi dumnezeiască este rânduiala Ta cea către oameni, Cuvinte al Tatălui, căci Chipul cel nezugrăvit de mână, ci de Dumnezeu scris, nemincinoasă arată întruparea Ta. Pentru aceasta icoana Ta o cinstim sărutându-o.

 

– Eşti şi profesor de religie, ce este de făcut ca tinerii să-şi îndrepte paşii mai mult spre biserică ?

 

– Nu mai sunt profesor de religie! Am fost, dar nu profesor de religie titular, ci eram încadrat la plata cu ora. Aceasta se întâmpla în perioada anilor 1999-2003. Mi-a prins bine întâlnirea cu elevii de liceu, mai ales că, cei ce conduceau liceul din Reşiţa, unde predam, îmi dădeau la început de an şcolar doar clasele a XI-a şi a XII-a. Subiectele pe care le-am dezbătut la ore erau interesante: tot felul de preocupări legate de evoluţia ştiinţei, de relaţia ştiinţă-religie etc. Mai rar întâlneam tineri care se rugau, care deprinseseră din familie modul de viaţă creştin: rugăciunea, postul, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, duhovnicul etc. Ca tinerii să se apropie din ce în ce mai mult de biserică, ar fi necesar să schimb modul de viaţă al societăţii moderne. Deşi mă folosesc de foarte multe lucruri pe care societatea modernă le promovează, totuşi sunt valori în societatea tradiţionalistă care nu pot fi înlocuite niciodată.

În primul rând, cred că tinerilor trebuie să li se ofere accesul şi la alte informaţii decât cele prezentate azi de către mass-media. Ei trebuie să ajungă să cunoască Biserica şi în profunzimea ei, nu doar la nivel informaţional, ci experimental. Îmi aduc aminte că la o oră de religie, întristat că elevii mei cunoşteau doar nume ale artiştilor, ale sportivilor, ale maneliştilor etc. le-am prezentat pe marele Pavel Florenski — preot rus, matematician, fizician, filozof etc. care era catalogat drept „da Vinci“ al ruşilor. A murit în închisorile comuniste, după ce a fost ridicat de la domiciliu de către NKVD, strămoşul KGB-ului. Tinerii elevi, auzind de el, au fost profund mişcaţi şi m-au întrebat: „Dar noi de ce nu am ştiut de el?“ Şi pe seama acestei întrebări se pot spune multe. Am destulă experienţă ca să propun tot felul de lucruri folositoare pentru atragerea tinerilor la Biserică şi la unirea lor cu Hristos: promovarea unor proiecte de către Biserică în care să fie implicaţi tinerii; realizarea convenţiilor de colaborare între/dintre Biserică, şcoală, ONG-uri etc. Apropierea tinerilor de Biserică într-un mod masiv se va face atunci când noi, slujitorii, vom deveni modele de viaţă în Hristos. Harul lucrează în viaţa unui sfânt, iar liniştirea lui în Hristos, slujirea lui, tot ceea ce face el se transferă comunităţii / comunităţilor şi implicit tinerilor. În varianta aceasta cred mai mult.

 

– Cei ce nu cred în Dumnezeu se pot prăbuşi în absurd ?

 

– Trăim vremuri grele. Întotdeauna, orice perioadă a istoriei a avut greutăţile ei, însă acum, când cu toţii credem că trăim într-o lume emancipată (progresul ştiinţific, lejeritatea comunicării şi a mobilităţii locului de muncă), îmi pun multe semne de întrebare. Ateismul e la modă. Multe state occidentale sunt laicizate, iar oamenii din aceste ţări, dacă nu sunt atei declaraţi, sunt cel puţin indiferenţi din punct de vedere religios. Nu ştiu dacă ateii se prăbuşesc în absurd, însă absurditatea, adică ateismul, poate fi o normalitate într-o societate laicizată, în care creştinismul se regăseşte, ca trăire în adevărul dumnezeiesc, la tot mai puţini oameni. Unul din capitolele foarte importante ale sociologiei îl reprezintă devianţa. Odată cu Reforma lui Luther din 1517 are loc naşterea protestantismului. Acest fenomen, la începutul său, era socotit o devianţă. Ulterior, peste veacuri, pentru un sociolog care studiază fenomenul religios, protestantismul — datorită extinderii lui — nu mai este socotit o devianţă, ci o normalitate în societate. Ceea ce mă frământă este tocmai acest proces şi anume, ateismul ca o devianţă, iar apoi ateismul ca o normalitate. Nădăjduiesc că Dumnezeu nu ne va lăsa într-o asemenea nesimţire faţă de cele duhovniceşti şi faţă de viaţa în Dumnezeu. În România, potrivit recensământului din 2002, ateismul este cuprins alături de celelalte religii în afară de creştinism, însumând un procent de aproximativ 1,1%.

 

– Omul îşi poate alege singur destinul sau este predestinat încă de la naştere ?

 

– Mă feresc întotdeauna să folosesc cuvântul „destin“, cu atât mai mult cuvântul „predestinaţie“. Despre „predestinaţie“ vorbesc foarte mult cultele protestante. Tot omul este chemat de a se mântui în Hristos. Preferenţialitatea nu este un atribut al lui Dumnezeu. Sigur, o alegere există, dar aceasta este legată de neam şi de felul în care un neam se desăvârşeşte în urmaţii lui pentru că aceştia se sfinţesc în Hristos şi prin Hristos. Avem în Sfânta Scriptură genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos (vezi Evanghelia după Matei şi după Luca). Avem alegerea Maicii Domnului, avem şi alegerea Sfântului Ioan Botezătorul etc. Părintele Nicolae Steinhardt vorbea în cartea lui Dăruind vei dobândi tot de o alegere, dar nu de predestinaţie. Spre exemplu, părinţii Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, de asemenea părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta, s-au rugat ca Dumnezeu să le dăruiască prunci, şi le-a dăruit. Aceşti prunci născuţi cu şi în rugăciune, post, nevoinţă au primit anumite daruri. Aici vorbim de rânduieli profetice, nu de predestinaţie. Sunt două lucruri diferite.

Omul poate să-şi aleagă singur destinaţia, scopul, finalitatea în această viaţă. Este liber să o facă. Este liber să trăiască cu Hristos sau să aleagă să trăiască fără Hristos. Însă în aceste situaţii, poate să trăiască veşnic, sau să moară veşnic.

 

– Ce trebuie să ştim şi mai ales să facem în fiecare zi pentru a ne apropia de Bunul Dumnezeu ?

 

– Să iubim: pe Dumnezeu, pe oameni, animalele, natura etc. Un părinte a fost întrebat de un ucenic când vine sfârşitul lumii. La care părintele i-a răspuns că sfârşitul lumii vine atunci când nu va mai exista cărare de la semen la semen, adică când nu va mai fi dragoste între oameni. Asta trebuie să facem în fiecare zi: să-L iubim pe Dumnezeu, pe semen, creaţia întreagă. Desăvârşirea în iubire sfântă este lucrul bine plăcut lui Dumnezeu.

 

– Dragă părinte Ionică mă bucur că am reuşit să realizez acest interviu de mare sensibilitate şi îţi mulţumesc că te am printre prietenii mei, destul de puţini de altfel.

A consemnat cu mare bucurie,

Adalbert GYURIS

 

Interviu cu Niculina Stoican Stănescu

Posted by Gabriela Petcu On January - 8 - 2012

Adalbert  GYURIS:

 

– s-a născut la 9 decembrie 1970 în comuna Balta, judeţul Mehedinţi .

– primii ani de şcoală i-a făcut în Drobeta Tr-Severin, urmând apoi liceul şi facultatea de Etnomuzicologie şi Folclor în Bucureşti la clasa prof. Mărioara Murărescu.

– încă din această perioadă s-a făcut remarcată ca o voce de excepţie participând la primele spectacole alături de mama sa, interpreta Angelica Stoican.
– începând cu anul 1996 este angajată a Ansamblului Artistic Profesionist „Doina Gorjului” din Târgu – Jiu, unde are o bogată activitate artistică, participând la numeroase spectacole atât în ţară cât şi în străinătate, fiind de fiecare dată unul dintre capetele de afiş.

       Am văzut la televizor o emisiune în care era invitată  Niculina Stoican. Mi-a plăcut abordarea sa directă, sinceră şi la capitolul cântat este o adevărată profesionistă.

 

 ,, Cred că mă reprezintă munca şi naturaleţea. ”

Adalbert  GYURIS : – Care a fost momentul când v-aţi hotărât să deveniţi interpretă de muzică populară ?

 

Niculina  STOICAN : – Am cântat de mică, apoi am participat chiar la spectacole alături de mama. A venit însă o zi când mi-am spus că voi merge pe drumul meu. A fost ziua în care am dat examen pentru a mă angaja la ansamblul profesionist „Doina Gorjului” din Târgu-Jiu şi am fost primită cu bucurie în acest prestigios colectiv.

 

– Mama dumneavoastră Angelica Stoican, este un nume mare în muzica populară românească, o femeie frumoasă, sobră şi o emblemă, ce aţi moştenit de la domnia sa ?

 

– Talentul în primul rând şi mai apoi îmi place să cred că am luat de la ea câte un pic din fiecare trăsătură de caracter. Mă bucur că am reuşit să ies din umbra mamei mele şi să-mi găsesc propriul meu drum.
– Aţi lucrat în străinătate, implicit aţi locuit departe de ţara noastră, ce a însemnat acest capitol în viaţa dumneavoastră ?

 

– Am locuit o perioadă de trei ani în Grecia unde am lucrat ca baby-sitter, am gustat şi eu din pâinea emigrantului şi ştiu ce înseamnă să fii frustat de dorul ţării tale, să încerci să înţelegi oameni diferiţi de tine, a căror concepte poate nu le înţelegi dar trebuie să le adopţi, pentru că trăieşti în ţara lor şi este dreptul lor de a se impune.

        Dorul de-acasă care m-a făcut să înţeleg cât de important e să preţuieşti locul unde te-ai născut.
– Credeţi că fiecare dintre noi are un drum al său ?

 

– Nu doar un drum ci un destin pe care îl împlinim prin felul în care trăim. 

         Fiind interpretă de muzică populară eram catalogată  „de la ţară” aşa că a trebuit să mă exprim corect, să vorbesc, să demonstrez că nu sunt aici dintr-o pură coincidenţă, că am un mesaj ce doresc să-l transmit şi  chiar să-l impun. Am înţeles că trebuie să ai deschidere, să fii dispus să faci greşeli şi aşa să înveţi din ele, doar cine nu munceşte, nu greşeşte.Pentru reuşită e foarte multă muncă !

-Cântaţi şi în duet, este mai greu sau are doar avantaje ?

 

– Colaborarea mea cu Petrică Mâţu Stoian a fost de bun augur dar noi suntem personalităţi bine definite iar publicul ne iubeşte şi separat.
– Sunteţi o femeie frumoasă, cochetă şi inteligentă, care este secretul ce vă reprezintă ?

 

– Cred că mă reprezintă munca şi naturaleţea. Toată viaţa am avut norocul de a întâlni omul potrivit la locul potrivit, altfel nu cred că aş fi ajuns unde sunt. De unul singur nu poţi face nimic în lumea aceasta şi la mine nimic nu este întâmplător. Zona din care provin este minunată, Mehedinti este zona de interferenţă Banat-Oltenia. La noi graiul este bănăţean şi melodiile olteneşti, nu toate, sârba este un dans caracteristic oltenesc dar restul se aseamănă mai mult cu Banatul.
         Mama mea fiind mai mult plecată în turnee, până la vârsta de şapte ani eu am fost crescută de bunici, acolo am primit o educaţie curată, de la ţară şi cred că educaţia curată se defineşte prin echilibru. Oricât de greu mi-a fost în viaţă, mi-am găsit echilibru necesar să trec peste orice dificultate fără să îmi pierd încrederea. Şi chiar dacă am greşit, am conştientizat greşeala, am ştiut să reacţionez şi să o îndrept. Acesta este secretul vieţii, dacă nu recunoşti că ai greşit, nicodată nu vei putea să te îndrepţi, iar viaţa ta va merge în derivă. Am avut parte de o copilărie frumoasă, magică, la care mă gândesc cu drag.Aceeaşi copilărie mi-am dorit să o dăruiesc fiului meu.

 

– Sunteţi inteligenta şi modestă !

 

-Mulţumesc, încerc să fiu cât mai echilibrată.
– Ce pasiune aveţi şi dacă aveţi obiecte la care ţineti în mod deosebit ?

 

– Ador să-mi petrec timpul cu băiatul meu şi cu familia la Prejna în judeţul Mehedinţi, acolo unde m-am născut şi unde am o căsuţă frumoasă.

        Îmi doresc ca atunci când scena va deveni un compromis, să cobor cu demnitate şi să educ şi  să formez copiii, să îi învăţ să iubească cântecul popular românesc, tradiţia şi obiceiurile noastre, să fie români şi să iubeasca România. Îmi doresc să fiu o bună profesoară, sau realizatoare de emisiuni care să dea tinerilor şansa de a se afirma, însuflându-le mândria de a fi român.
– Colaboraţi şi cu un post de televiziune unde moderaţi emisiunea “Te vreau lângă mine!”. Este o încercare, provocare sau un nou mod de cunoaştere ?

 

– Este mai ales o provocare pentru că o emisiune de fiecare zi care se transmite în direct e destul de greu de moderat. Încerc să mă descurc sperând să nu-i dezamăgesc pe cei care ne privesc.
– Ce transmiteţi celor ce iubesc cântecul dumneavoastra ?

 

– Să dea Dumnezeu să le fie bine şi niciodată să nu le lipsească nimic.

 

– Dragă Niculina, mulţumesc că am reuşit să realizez acest interviu cu o persoană pe care o preţuiesc !

           Vă doresc să aveţi parte doar de bucurii şi realizări pe toate planurile !

 

           Adalbert  GYURIS

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors