FC Universitatea Craiova se va înscrie în competiţii, în Liga a II-a, şi a ajuns la un acord cu Ilie Balaci, care va ocupa funcţia de manager general al clubului, şi cu Aurel Ţicleanu, care va fi antrenor principal, se arată într-un comunicat al grupării oltene. “Având în vedere solicitarea şi intenţia clubului de reînscriere în competiţia sportivă, Fotbal Club Universitatea Craiova a ajuns la un acord de colaborare cu următoarele persoane: – Ilie Balaci – manager general al clubului; – Aurel Ţicleanu – antrenor principal. De asemenea, i s-a făcut o propunere pentru postul de director sportiv lui Ovidiu Stângă, urmând ca acesta să dea un răspuns până la sfârşitul lunii aprilie. Ilie Balaci şi Aurel Ţicleanu urmează să facă demersurile necesare în vederea închegării lotului de jucători şi cooptării altor persoane necesare derulării activităţii specifice”, se menţionează în comunicatul semnat de patronul Adrian Mititelu. Acesta a mai precizat că echipa se va înscrie în Liga a II-a.

La 20 februarie, Universitatea Craiova a cerut Federaţiei Române de Fotbal şi Ligii Profesioniste de Fotbal înscrierea în sezonul 2013/2014 al Ligii I şi a solicitat acestor foruri găsirea unei soluţii juridice în acest sens pentru a se încadra în condiţiile legale şi statutare. Forurile fotbalistice nu au dat răspunsunsul aşteptat de Mititelu, astfel că echipa va fi înscrisă în liga secundă.

Federaţia Română de Fotbal anunţa, în 20 iulie 2011, că gruparea Universitatea Craiova a încălcat grav statutul federaţiei, astfel că a fost exclusă provizoriu de Comitetul Executiv. Măsura a fost validată de Adunarea Generală a FRF, din 14 mai 2012.

Decizia de excludere se află în atenţia procurorilor DNA, în urma plângerii penale depuse de gruparea Universitatea Craiova, la 16 septembrie 2011. Clubul oltean a cerut începerea urmăririi penale faţă de membrii Comitetului Executiv al FRF care au votat excluderea Universităţii Craiova din FRF, acuzându-i de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Plângerea penală arată că gruparea craioveană a suferit un prejudiciu de peste 50 de milioane de euro, reprezentând drepturile federative ale celor 39 de jucători deveniţi liberi de contract şi preluaţi de alte cluburi în urma excluderii Universităţii Craiova.

Vara trecută, FRF a invitat, printr-o scrisoare oficială, clubul Universitatea Craiova să se înscrie în Liga a II-a, dar Mititelu a refuzat. (Adrian Petculescu)

Reprezentativa Argentinei va disputa un meci amical cu Italia, la o dată ce urmează să fie stabilită, evenimentul fiind organizat în onoarea Papei Francisc, informează presa italiană.

“Vom organiza această partidă amicală, lucrăm deja pentru stabilirea unei date”, a postat pe Twitter Guillermo Tofoni, responsabil al firmei ce organizează meciurile neoficiale ale naţionalei Argentinei.

Ideea unui astfel de amical a fost lansată de selecţionerul Italiei, Cesare Prandelli.

Potrivit unor surse din cadrul federaţiei argentiniene, cele două selecţionate s-ar putea întâlni la 14 august, deşi la acea dată este programat un amical cu Rusia, la Moscova. (de Leila Bolat)

Multiplul campion olimpic şi mondial la lupte greco romane, Nicolae Martinescu (73 de ani), cel care a cucerit medalia de aur la Jocurile Olimpice, ediţia 1972 de la Munchen, a încetat din viaţă luna trecută.

Nicolae Martinescu are în palmares două medalii olimpice, aur la JO de la Munchen (1972) la categoria grea şi argint la JO de la Ciudad de Mexico (1968) la semi-grea.

De asemenea, luptătorul, care în cariera sa a fost legitimat la cluburile Dunărea Galaţi şi Dinamo Bucureşti, a câştigat şi două medalii de argint la Campionatele Mondiale în 1963 la Helsinborg (categoria semi-grea) şi în 1971 la Sofia (categoria grea). (Romeo Chiriac, Marius Ţone)

 

Pugilistul român Lucian Bute şi canadianul Jean Pascal vor boxa, în data de 25 mai, la Montreal, pentru centura WBC Diamond, onoare rezervată confruntărilor de prestigiu, informează presa din Canada.

Centura, care are culoarea verde şi valorează cel puţin 50.000 de dolari, este ornată cu aur de 18 carate, 598 de diamante şi 196 de smaralde şi rubine.

Până în prezent, centura WBC Diamond a fost câştigată de Manny Pacquiao, Floyd Mayweather, Sergio Martinez, Nonito Donaire şi Bernard Hopkins. Acesta din urmă a obţinut-o chiar după o confruntare cu Jean Pascal, la 21 mai 2011.

Partida dintre pugilistul Lucian Bute şi canadianul de origine haitiană, Jean Pascal, se va disputa în sala Centre Bell din Montreal. (Leila Bolat)

Echipa națională de fotbal a României este prima reprezentativă a României și se află sub controlul Federației Române de Fotbal (FRF). România a fost una dintre cele patru țări care au participat la primele trei campionate mondiale de fotbal, alături de selecționatele Braziliei, Franței și Belgiei. Totuși între edițiile 1950 și 1986, România a reușit să se califice numai la un singur turneu final. Între 1990 și 2000, selecționata României s-a calificat în șaisprezecimile sau chiar optimile a trei campionate mondiale consecutive. Această perioadă prielnică și-a atins culmea în cadrul turneului final al Campionatul Mondial din 1994, când România, avându-l căpitan pe internaționalul Gheorghe Hagi, a ajuns în sferturile de finală învingând Argentina cu scorul de 3-2. Ulterior a pierdut cu Suedia la penaltiuri. România a făcut de asemenea o figură bună la Euro 2000, când a obținut un 1-1 cu Germania și a învins Anglia cu 3-2 în grupe, trecând mai departe în sferturile de finală.

Începând cu anul 2001, echipa a trecut printr-o perioadă nefastă, ratând calificările la Campionatul Mondial de Fotbal 2002 și cel din 2006, precum și pentru Campionatul European de Fotbal 2004.

Antrenată între 2003 și 2009 de Victor Pițurcă, România s-a calificat la turneul final al Campionatului European din 2008, din Austria și Elveția, terminând pe primul loc în grupa G a turneului de calificare, grupă din care au făcut parte echipa națională a Olandei și vecinii săi sud-est-europeni, Bulgaria, Slovenia și Albania. La acest campionat european, România a terminat grupa de calificare pe locul al treilea din patru echipe, după două remize cu Franța și Italia, și o înfrângere în fața Olandei.

Istoria

Primul meci jucat de reprezentativa României a avut loc la 8 iunie 1922, la Belgrad, împotriva Iugoslaviei. Sub conducerea antrenorului Teofil Moraru, România s-a impus cu 2-1, golul victoriei fiind marcat de capitanul echipei, Aurel Guga, jucator ce evolua la U Cluj.

Primele prezențe la Campionatul Mondial

În 1930, România se înscrie la Campionatul Mondial, competiție proaspăt înființată, și la turneul organizat în Uruguay, reușește o victorie, 3-1 cu Peru, goluri Adalbert Deșu, Constantin Stanciu și Nicolae Kovács, pentru a pierde cu 4-0 în fața viitoarei campioane mondiale, chiar țara gazdă, Uruguay.

Peste patru ani, România obține calificarea și la a doua ediție a Campionatului Mondial, după o victorie în barajul cu Iugoslavia. La turneul final organizat în Italia, reprezentativa pregătită de Josef Uridil a pierdut disputa cu Cehoslovacia, 1-2 la Trieste, golul României fiind marcat de Ștefan Dobay.

Pentru Mondialul din 1938, România trebuia să joace un baraj cu Egipt, dar africanii au declinat în cele din urmă participarea la competiție, și astfel, reprezentativa condusă de Alexandru Săvulescu mergea la al treilea turneu final consecutiv, care acum avea loc în Franța. În primul tur, echivalent cu optimile de finală, România a înfruntat Cuba. Primul joc, disputat la Toulouse, s-a încheiat la egalitate, 3-3, după ce România a condus cu 1-0, dar apoi a egalat în două rânduri, la 2 și la 3, ultima oară în prelungirile meciului. Golurile tricolorilor au fost marcate de Silviu Bindea, Iuliu Baratky și Ștefan Dobay. Meciul s-a rejucat patru zile mai târziu, tot la Toulouse, Cuba câștigând de această dată cu 2-1, deși din nou România a condus cu 1-0 după golul lui Dobay.

30 de ani de secetă până la Guadalajara

Între 1938 și 1970, România nu a mai obținut calificarea la Campionatele Mondiale, până la echipa construită de Angelo Niculescu la finalul anilor 1960. În Mexic 1970, România a fost repartizată în Grupa a 3-a, una de foc cu Anglia, campioana mondială, Brazilia, eterna favorită la victorie și Cehoslovacia. Debutul a fost împotriva englezilor care s-au impus la Guadalajara cu 1-0. A urmat duelul cu Cehoslovacia, și o victorie cu 2-1, goluri Alexandru Neagu și Florea Dumitrache, prin care România reintra în cărțile calificării. Însă pentru asta trupa lui Angelo Niculescu trebuia să învingă Brazilia. Pelé a deschis scorul, Jairzinho a dublat avantajul sud-americanilor, dar România a revenit în meci prin golul lui Florea Dumitrache. Pelé a marcat din nou, și în ciuda golului lui Emerich Dembrowski, Brazilia s-a impus cu 3-2, iar România a fost eliminată.

Prima prezență la EURO

România a ratat în continuare prezențele la turneele finale mondiale și la Campionatul European, dar în 1984, la competiția continentală, reprezentativa tricoloră a obținut calificarea, sub conducerea lui Mircea Lucescu. În turneul din Franța, România a început cu o remiză contra Spaniei, 1-1 la Saint Etienne, Ladislau Boloni egalând pentru tricolori. A urmat duelul cu Germania de Vest, în care Marcel Coraș a egalat în debutul reprizei secunde, după ce Rudi Voeller deschisese scorul, dar același atacant german a stabilit scorul final, 2-1. În ultimul meci din grupă, contra Portugaliei, România avea să piardă, deși doar victoria o califica în faza eliminatorie.

Generația de Aur

Au urmat alți șase ani fără prezențe la turneele finale, până la Italia 1990, unde România revenea la un Mondial după 20 de ani. Din echipa condusă de Emeric Ienei făceau parte tinerii Gheorghe Hagi, Florin Răducioiu sau Ilie Dumitrescu. Campionul european cu Steaua București, Marius Lăcătuș avea să fie eroul primului meci, marcând două goluri în poarta U.R.S.S., de care România a trecut cu 2-0 la Bari. Același oraș a găzduit și al doilea meci al tricolorilor, cu reprezentativa Camerunului, pierdut cu 2-1. Golul României a fost marcat de Gavril Balint. În ultimul meci din grupă, România a întâlnit Argentina, campioana mondială en-titre și echipa în rândul căreia evolua Diego Maradona. Ca un făcut, jocul a avut loc la Napoli, orașul în care Maradona evolua la echipa de club. Sud-americanii au marcat primii, dar Balint avea să egaleze și să ducă România în optimile de finală. Aici a urmat înfruntarea cu Irlanda, și după un 0-0 la capătul a 120 de minute, disputa s-a decis la executarea loviturilor de departajare, unde singura ratare i-a aparținut lui Daniel Timofte și România rata întâlnirea cu Italia, în sferturi.

După ratarea calificării la EURO 1992, România a fost aproape să rateze și accesul la Mondialul din 1994. La jumătatea preliminariilor a fost adus însă Anghel Iordănescu în postul de selecționer, și cu trei victorii în ultimele trei meciuri, între care un succes cu Belgia la București și unul în Țara Galilor, România avea să meargă la turneul final din Statele Unite.

Pe 18 iunie 1994, la Los Angeles, România a întâlnit Columbia, echipă considerată favorită la titlu de brazilianul Pelé. Florin Răducioiu a deschis scorul, iar Gheorghe Hagi l-a majorat cu un gol incredibil, un șut din din apropierea tușei din stânga a terenului, de la peste 30 de metri de poartă. Pe final, pe un contraatac, Răducioiu consfințea scorul final, 3-1, după ce columbienii reduseseră din handicap.

Patru zile mai târziu, la Detroit, într-un stadion acoperit, România a întâlnit Elveția în fața căreia avea să piardă cu 4-1. Doar un succes în fața Statelor Unite, organizatoarea competiției, ducea România în faza eliminatorie, și victoria a venit din nou pe stadionul Rose Bowl din Los Angeles. Dan Petrescu a marcat unicul gol al partidei.

În optimile de finală, adversar a fost Argentina, fără Diego Maradona care tocmai fusese suspendat pentru consum de droguri. La tricolori nu juca Răducioiu, din cauza cumului de cartonașe galbene, dar absența lui a fost suplinită perfect de Ilie Dumitrescu, autorul unei duble, iar Gheorghe Hagi a înscris și el într-o victorie cu 3-2 care a dus în premieră pe tricolori în sferturile de finală mondiale. Aici, tot loviturile de departajare aveau să oprească România, ca și în 1990. Împotriva Suediei, Răducioiu a împins meciul în prelungiri după ce scandinavii marcaseră primii, pentru ca din nou Răducioiu să înscrie pentru 2-1 în minutul 101. Însă cu cinci minute înainte de finalul jocului, Kennet Andersson a readus egalitatea, și la șuturile de la 11 metri Dan Petrescu și Miodrag Belodedici au ratat pentru tricolori după ce prima ratare aparținuse suedezilor.

În 1996, România a revenit și la Campionatul European, participând la EURO 1996 din Anglia, unde însă a pierdut toate meciurile din grupă: 0-1 cu Franța și Bulgaria și 1-2 cu Spania, golul României fiind marcat de Florin Răducioiu.

A treia prezență consecutivă la Campionatul Mondial a fost consemnată în Franța 1998, unde România a fost cap de serie la tragerea la sorți. În ciuda acestui avantaj, grupa a fost una dificilă, cu Columbia de care tricolorii au trecut cu 1-0, gol Adrian Ilie, și Anglia. La Toulouse, Viorel Moldovan a deschis scorul, Michael Owen a egalat, dar Dan Petrescu a adus victoria și calificarea în minutele de final. În ultimul meci, contra Tunisiei, echipa condusă de Anghel Iordănescu avea nevoie de un punct pentru a termina pe primul loc în grupă, și meciul se încheia 1-1, Viorel Moldovan egalând în repriza secundă. Însă în optimile de finală adversar a fost Croația care s-a impus la limită, 1-0, Davor Suker transformând un penalti înainte de pauză.

Ultimul turneu final al Generației de Aur a fost EURO 2000, în Olanda și Belgia. Anghel Iordănescu plecase după Franța 1998, Victor Pițurcă a calificat echipa dar a fost demis înainte de turneul final unde selecționer a fost Emeric Ienei. Dintr-o grupă imposibilă, România obținea calificarea după 1-1 cu Germania, gol Viorel Moldovan, 0-1 cu Portugalia și 3-2 în ultimul meci, contra Angliei. Disputa de la Charleroi a început cu golul lui Cristian Chivu, dar englezii au intrat în avantaj de un gol la cabine. Dorinel Munteanu a egalat la 2, iar Ionel Ganea a transformat un penalti în minutul 89, aducând victoria și calificarea.

Adversar în sferturile de finală a fost Italia, la Bruxelles. În minutul 35, Gheorghe Hagi a fost eliminat pentru proteste, iar cu un jucător în plus italienii s-au impus cu 2-0.

Anii recenți

Următoarea perioadă nu a mai adus calificări pentru România care a ratat prezența la Mondialul asiatic din 2002 în urma unui baraj pierdut cu Slovenia și apoi a încheiat în afara locurilor calificante pentru EURO 2004 și Mondialul german din 2006. Pentru partea finală a campaniei de calificare la acest turneu, selecționer fusese readus Victor Pițurcă. Cu el la timonă, România avea să revină la un turneu final, câștigând grupa de calificare pentru EURO cu Olanda și Bulgaria.

La EURO 2008, tricolorii au fost repartizați în “grupa morții”, dar au fost aproape de calificare după 0-0 cu vicecampioana mondială Franța și 1-1 contra campioanei lumii, Italia, meci în care Adrian Mutu a deschis scorul, dar apoi a ratat și un penalti. O victorie în ultimul meci, cu Olanda ducea România mai departe, dar olandezii s-au impus cu 2-0.

Campania pentru Mondialul din Africa de Sud a început dezastruos, cu un eșec, 0-3 cu Lituania la Cluj-Napoca, apoi remiză cu Franța la Constanța, înfrângeri cu Serbia tot la Constanța și cu Austria în deplasare, iar Victor Pițurcă a fost demis, locul său fiind luat de Răzvan Lucescu.

Ulterior, în vara anului 2011, România avea să piardă două meciuri amicale cu Brazilia (1-0) și Paraguay (2-0) în America de Sud.

Pe 15 iunie 2011, Victor Pițurcă a revenit la echipa națională în locul celui care îl înlocuia în urmă cu 2 ani, Răzvan Lucescu.

În data de 29.02.2012, România a disputat un meci amical împotriva selecționatei Uruguayului pe Arena Națională, meci care s-a terminat cu scorul de 1-1.Pentru naționala României marcând Bogdan Stancu(50′), iar pentru Uruguay a marcat Edison Cavani(2′).

Campionate mondiale

 

Campionate europene

• 1960 până în 1980 – nu s-a calificat
• 1984 – prima fază
• 1988 – nu s-a calificat
• 1992 – nu s-a calificat
• 1996 – prima fază
• 2000 – sferturi de finală
• 2004 – nu s-a calificat
• 2008 – prima fază
• 2012 – nu s-a calificat
  

  Actualmente

Pe 2013, Romania a inceput cu bine, obtinand o remiza norocoasa in Ungaria. Meciul s-a disputat fara spectatori (UEFA amendand nationala Ungariei pentru acte de huliganism) si a contat pentru grupa D a Campionatul Mondial de Fotbal, Brazilia 2014

La o saptamana diferenta, tricolorii nostri au fost tocati de olandezi, batavii impunandu-se cu un neverosimil 4-0.

Romania mai are de jucat cu Turcia si Ungaria, ambele partide jucandu-se acasa.

(Wikipedia, enciclopedia liberă – aprilie 2013)

 

De fiecare data, cand echipa nationala joaca modest si rezultatele sunt sub asteptari, apar opinii despre selectia facuta si tactica adoptata de selectioner. De la generatia de aur incoace, nu a existat selectioner sa nu fie tocat de opinia publica. A curs multa cerneala referitor la eventuala demisie a selectionerului dupa dubla Ungaria-Olanda. Ziarele de sport si suporterii i-au gasit pana si inlocuitor (Laurentiu Reghecampf). E foarte usor sa fac o selectie si o tactica de joc din tastatura si sa am impresia ca as fi batut cel putin Ungaria. Nu sunt in pozitia lui Victor Piturca asa ca selectia si tactica nu ma intereseaza. De fiecare data trag concluzii dupa rezultat.

Personal nu sunt nici pro nici contra optiunilor alese de Victor Piturca. Consider ca Victor Piturca ar trebui demis datorita caracterului flegmatic si a lipsei de respect aratat suporterului roman. Este singurul selectioner care a umilit prin comportamentul sau o natiune intreaga, dupa Olanda-Romania 2-0, la Euro 2008. Este singurul meu motiv concret in urma carui imi doresc demiterea acestui personaj.

Infrastructura problema reala a fotbalului romanesc

Nu selectionerul, indiferent de nume este adevarata problema a rezultatelor negative obtinute de ani buni de echipa nationala. Adevarata problema este administratia si gestiunea celor de la FRF si LPF. Incompetenta, nepasarea si interesele personajelor cu putere de decizie, se reflecta perfect in valoarea fotbalistului roman.

Speram sa obtinem rezultate bune pe plan international, dar inchidem ochii si ascundem sub pres mizeria din casa. Vinovatul de serviciu intotdeauna este selectionerul. In cazul de fata, Piturca este omul sistemului. Este selectionerul perfect pentru o selectionata pastorita de Mircea Sandu si Mitica Dragomir.

Sandor Egervari in 2009, a obtiunut medalia de bronz cu nationala de tineret a Ungariei la Campionatul Mondial U-21. Cu acelasi nucleu de jucatori obtine in aceste preliminarii, rezultate peste asteptari. Emil Sandoi este tinut in fuctie din 2006, fara nici un rezultat. In timp ce Sandoi rateaza calificari pe banda rulanta, anonima reprezentativa a Belarusului, spre exemplu a jucat doua campionate europene. Argumentul in apararea lui Sandoi ar fi ca nu are material. Asa se intampla cand Mircea Sandu si Mitica Dragomir inchid ochii in fata anomaliilor. Viitoarea campioana a Romaniei nu are centru de copii si juniori. Pentru Gigi Becali costa prea mult. Steaua nu este singura echipa in aceasta situatie. Viitorul Constanta in mare parte este Steaua II din 2010.

La Amsterdam au fost doua, trei cadre cu bancile tehnice. Van Gaal, nota de zor, un secunda dadea indicatii. Kluivert isi facea ucenicia in meseria de antrenor. Piturca avea expresia unui milog cu bratele-n sold. Eugen Neagoe se uita precum mata in calendar. Nu pricepea nimic din ce se intampla pe gazon. Cand antrena Pandurii era vazut un antrenor de viitor in fotbalul romanesc.
”Am vazut ce se preda la scoala de antrenori. Imi vine sa le plang de mila juniorilor care vor ajunge pe mana antrenorilor produsi de FRF” – cu aproximatie din Laszlo Boloni pe la inceputul anilor 2000. Din pacate am ajuns la vorba lui Boloni. Fotbalistul roman astazi cu 2-3 exceptii nu face fata fotbalului practicat in vest. Scoala romaneasca, astazi nu are nici un mijlocas, in primele 5 campionate ale Europei. Maxim este produs de fotbalul spaniol (Espanyol Barcelona). Tot mijlocul generatiei de aur juca in vest (maxim sfert de CM). Analizand primele 4 clasate a grupelor de calificare observam ca doar Georgia si Belarus sunt in aceiasi situatie.

Parcursul european al Stelei

Cand vine vorba de valoare internationala se bate moneda pe parcursul european foarte bun reusit de Steaua. Cu o floare nu se face primavara. La Amsterdam axul central al nationalei a fost format de Steaua. Galatasaray este in sferturile Champions League dar Turcia este mai jos decat Romania in grupa. Viktoria Plzen a fost echivalenta Stelei ca si performanta. FC Basel echipa invinsa tur-retur de CFR in toamna anului trecut este in sferturi.

Liga 1, competitia care cerne in momentul de fata valorile pentru echipa nationala este o competitie submediocra. Tinerii Stelei nu pot creste in valoare in meciuri cu Gloria Bistrita, Universitatea Cluj sau CSMS Iasi. Aceste echipe reusesc cu greu sa supravietuiasca si sa termine campionatul. Mitica Dragomir si Mircea Sandu nu vor sa reformeze si sa restructureze competitiile interne.

march 28, 2013 / www.cronicasportiva.com

Jos pălăria!

           

Autor: Prof.univ.Ion Coja

 

La Londra, dacă e să-i crezi pe oficialii noștri, sportivii români au repurtat un mare succes!… Nu-i ia nimeni în serios cu asemenea declarații! Dar mie mi-e teamă că au totuși ceva-ceva dreptate! Și mă întreb: nu cumva chiar este vorba de un succes, dacă comparăm aceste rezultate cu cele de peste 4 ani, de la Rio de Janeiro, când nu vom mai obține nici măcar locul 27, cât de cât încă onorabil?! Oficialii știu ei ce știu și, firește, nu ne spun și nouă tot ce știu! Or fi făcut ei niscai cercetări și analize ori sinteze, din care au dedus că, raportat la ce o să urmeze, la ce este probabil planificat(!) să urmeze, rezultatul de la Londra este mulțumitor! O să-i ducem dorul…

Pe mulți i-am auzit pomenind în aceste zile de peformanța echipei olimpice a Ungariei. Cu totul și cu totul remarcabilă: locul 9 pe națiuni, la Olimpiada cea mai disputată! Și, probabil, cea mai reușită de până acum! Bravo lor, maghiarilor! Bravo și englezilor!…

Firește, ca și-n alte ocazii, tentația de a compara între români și maghiari, între Budapesta și București, este greu de ocolit, de reprimat. Și cred că nu avem decât de câștigat dintr-o evaluare comparativă lucidă și bine intenționată. N-o voi face eu, acum, nu am nici datele necesare, nici competența, dar o părere cred că mi se îngăduie. Una singură: dacă e să legăm sportul de politică și dacă e să căutăm deci și pe plan politic o explicație a diferenței dintre rezultatele celor două echipe, adică dacă este să ne întrebăm care este diferența în plan politic dintre Ungaria și România, acea diferență care să explice cât de cât diferența în planul performanței sportive olimpice, ce am putea spune?

 

Un lucru simplu! Un lucru evident și pe care nu văd cine și cu ce argumente l-ar putea nega: după 1990 în România s-a instalat un regim politic tot mai anti-românesc, mai anti-național, care urmărește pe toate planurile decăderea și scăderea românilor, a României, a românismului în general. Un regim politic care încurajează orice formă de defetism românesc, orice abdicare de la ambiția și mândria națională! Politica demografică este una vădit anti-românească, politica economică a dus la distrugerea economiei românești în proporție de 85-90%, sănătatea și învățămîntul sunt acolo unde știm cu toții că au ajuns și așa mai departe!… Sabotaj instituționalizat! Decădere generalizată! Decădere asistată de guvern, de parlament, de președinte, de întreaga clasă politică! Care decădere nu putea să nu includă și sportul!

În fotbal nu mai existăm, iar în sporturile olimpice am văzut unde am ajuns!… E de mirare că am reușit și performanțele obținute! Și corect ar fi să ne mirăm că în contextul social, economic și politic din România, am obținut totuși niște rezultate încă meritorii!… Cum a fost posibil?! Cum a fost posibil să mai scoatem campioni olimpici atâta vreme cât avem președinții de țară pe care i-am avut, guvernele și partidele parlamentare de belea cu care ne-a pedepsit bunul Dumnezeu?!

Explicația este una singură: eroismul, capacitatea de sacrificiu a unor tineri de excepție, ale căror rezultate sunt mult peste nivelul la care ne dă voie să aspirăm starea generală a societății românești! Să ne înclinăm dinaintea acestor veritabili eroi, eroi moderni, și să le arătăm toată prețuirea noastră!…

În schimb, după 1990, Ungaria a avut parte de o guvernare tot mai naționalistă, mai ambițioasă, mai decisă să pună interesele Ungariei mai presus de strategiile mondializante. Blamată la Bruxelles pentru „excesele” ei, Budapesta și-a văzut de treabă și a cules acum roadele acestor excese! Nu sunt singurele! Să-i felicităm din toată inima pe vecinii și, îmi vine să zic, camarazii noștri maghiari! (…„Camarazii” am zis, dar am să mă explic altdată pentru folosirea acestui pretențios termen…)

Îmi face plăcere, mă simt chiar dator să semnalez, în contextul prestației ungurești excepționale de la Londra 2012, momentul care pe mine m-a impresionat cel mai mult. A trecut neobservat:

La Londra au fost invitați și foști campioni ori medaliați olimpici. Firește, unul dintre ei trebuia să fie cel mai în vârstă. S-a nimerit ca acesta să fie un ungur, component al echipei de polo a Ungariei la Olimpiada de la Berlin, din 1936. Îmi pare rău că nu i-am reținut numele afișat pe ecranul televizorului la începutul scurtului interviu care i s-a luat. Am aflat că are 96 de ani, că trăiește acum în Statele Unite și că se simte încă în putere. I s-a cerut să depene o amintire de la Olimpiada desfășurată în urmă cu 76 de ani. …Și acum urmează clipa de grație pe care ne-a oferit-o bătrânul poloist:

Pe vremea aceea nu se făceau schimbări de jucători, nici în pauză, nici în timpul meciului. Cei care intrau în bazin să înceapă partida o susțineau până la capătul minutelor regulamentare de joc… O vreme regula aceasta am apucat-o și eu, în fotbal, prin anii ’50!

În meciul dintre Ungaria și Malta, meci decisiv ca orice meci olimpic, unul dintre poloiștii maltezi s-a accidentat și a trebuit să iasă din bazin, echipa sa urmând să continue partida cu un om în minus! Și cu șanse de calificare serios diminuate! În acel moment, antrenorul ungur a avut o reacție absolut memorabilă, de un cavalerism și fair play sans tâche et sans reproche: a scos din bazin un poloist maghiar, din echipa sa, și meciul a continuat în aceste condiții de egalitate de șanse, refăcută printr-un gest a cărui frumusețe nu trebuie să pălească sau să fie uitată. Sper că în mentalul comunitar unguresc este bine conservată această ispravă, această mărturie de excelență a ființei umane în ipostaza ei maghiară. Și sper că aceste rânduri vor face un minim serviciu de propagandă printre români a acestui model de comportament sportiv, bărbătesc, cavaleresc, cum ziceam mai sus. Cu toții avem nevoie de astfel de modele!

Așadar, cine mă ajută să aflu cum se numește antrenorul echipei de polo a Ungariei de la Olimpiada din 1936? Ce alte isprăvi se mai pot lega de binecuvîntat numele său?

 

Crina COCO Popescu este prima alpinistă din lume care încheie circuitul Seven Volcanoes

Autor: Radu Teodorescu

Crina COCO Popescu este prima alpinista din lume care termină circuitul Seven Volcanoes – cei mai înalți vulcani de pe cele șapte continente!

 

Foto. Crina Coco Popescu pe Muntele Sidley – Antarctica

Alpinista româncă în vârstă de 16 ani, reprezentantă a Federației Române de Alpinism și Escaladă a încheiat luni, 24 ianuarie, circuitul Seven Volcanoes prin ascensiunea pe Mount Sidley – 4285 m – cel mai înalt vulcan al Antarcticii. Coco este totodată și prima alpinista din lume care a urcat pe Mount Sidley.

Coco Popescu a făcut parte din prima echipă de alpiniști care a urcat vreodată pe acest vulcan antarctic, alături de Alex Abramov, Mario Trimeri și Scott Woolams.

“Eram conștienți că suntem prima echipă ce urca pe acest munte și acest lucru l-am simțit când am căutat prin încercări repetate ruta către vârf. Am parcurs toată creasta, urmărind altimetrul, să vedem care e cel mai înalt punct al ei. Am găsit două vârfuri apropiate ca înălțime – cele mai înalte. Pe creastă eram legați în coardă și, în mod firesc, am fi ajuns într-o anumita ordine pe varf. Așa că ne-am așteptat unii pe alții și am pus piciorul pe vârf toți în același timp, împărțind bucuria premierei”, a declarat Coco la întoarcerea de pe vârf.

Coco Popescu a participat în perioada 24 Decembrie 2010 – 26 Ianuarie 2011 la expediția internațională organizată de Seven Summits Club și condusă de alpinistul rus Alex Abramov, expediție care a avut punctul de pornire în Punta Arenas – Patagonia chiliană.

Obiectivele alpinistei românce în cadru expediției au fost escaladarea celui mai înalt munte al continentului – Mount Vinson și a celui mai înalt vulcan – Mount Sidley.

Pe 4 ianuarie Crina COCO Popescu, alături de rușii Alex Abramov și Max Bogatyrev de la “7 Summits Club” și de italianul Mario Trimeri, atingea vârful lui Mt. Vinson, în Antarctica. Pentru COCO aceasta a reprezentat atingerea celui de-al șaselea vârf din circuitul 7 Summits (cele mai înalte vârfuri de

pe cele șapte continente).

“La ascensiunea pe Vinson eram fascinată de frumusețea Antarticii și totul a decurs foarte repede. Vedeam ruta și locurile pe care mi le-a descrises David Neacșu și încercam să îmi imaginez etapele și ritmul în care puteam ajunge pe vârf. Alex și Max de la “7 Summits Club”, după primele ture de aclimatizare și prima etapă de mers, au zis că putem face vârful în stil rusesc, profitând de vremea bună, astfel încât în cinci zile am fost înapoi în tabăra de bază de la Union Glecier, cu vârful atins și cunoscându-ne mai bine, pentru premiera din Sidley.”

Prin ascensiunea pe Mt. Vinson, COCO și-a înscris în palmares titlurile de cea mai tânără alpinistă care a urcat pe Mt. Vinson și prima româncă ce a urcat pe Mt. Vinson.

Foto. Crina Popescu pe Muntele Vinson

Alpinista din România care în urmă cu 2 ani devenea cea mai tânără sportivă care urca pe Aconcagua pe ruta Ghetarului Polonez, aduce țării sale la finalul expediției din Antarctica noi recorduri mondiale:

◗ Prima alpinistă din lume care a încheiat circuitul Seven Volcanoes;

◗ Cea mai tânăra alpinista din lume care a urcat Mt. Vinson;

◗ Prima alpinista din lume care a urcat Mt. Sidley.

Performanțele alpinistei românce au fost susținute de Federația Română de Alpinism și Escaladă, Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret, Apa Nova, BCR, Petrom, Romtelecom, RMGC, Fundația Alexandrion, ICCO, Rotary Club Craiova, Schaeffler Group, GMP Advertising, dar și de reprezentații unor mărci célèbre de echipamente sportive: Salomon – îmbrăcăminte și încălțăminte, Beal – corzi,

Explorer Sport – skiuri și Zeal – ochelari de ski.

　

 

- Crina Coco Popescu s-a născut în Râșnov, România și escaladeaza munți de la 6 ani;

- Coco este membră a ”Clubului Sportiv Montan Altitudine” afiliat “Federației Române de Alpinism și Escaladă”

-La 11 ani a urcat în Alpi, pe Dente del Giante, până la 4000 metri. Au urmat Olimp, Ararat și Mont Blanc;

- La 12 ani a urcat pe Kalapatar, în Nepal;

- La 13 ani urca varful Kazbek în Caucaz, Damavand și Alam Kuh in Iran;

- La sfârșitul anului 2008 a urcat pe Ojos de Salado în Atacama, cel mai înalt vulcan din lume;

-În ianuarie 2009 a urcat pe Aconcagua – gigantul Americii de Sud. Au urmat Kilimanjaro în Tanzania și Elbrus în Caucaz;

- În ianuarie 2010 a fost în expediție în Oceania, unde a urcat pe Kosciuszko, Giluwe și Carstensz Pyramid, iar în vara lui 2010 a escaladat Pico de Orizaba și McKinley în America de Nord;

- La 16 ani Coco Popescu are șase recorduri de vârstă în alpinism, cărora li se alătură cele doborâte în Antarctica, și un titlu de Maestru al Sportului;

-În 2010 Crina Coco Popescu a fost desemnată “Alpinista anului” la categoria alpinism de altitudine de către Federația Română de Alpinism și Escaladă.

 

Seven Volcanoes reprezintă circuitul celor mai înalți vulcani de pe fiecare continent:

◗ Elbrus – Europa

◗ Kilimanjaro – Africa

◗ Damavand – Asia

◗ Giluwe – Oceania

◗ Ojos del Salado – America de Sud

◗ Pico de Orizaba – America de Nord

◗ Sidley – Antarctica

Primii alpinisti care incheie circuitul Seven Volcanoes sunt romanca Crina COCO Popescu si italianul Mario Trimeri.

Radu Teodorescu, Bucuresti – 27 ianuarie 2011

To South Africa with love!

 

Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

N-aş fi crezut s-ajung în viaţă

De gura soacră-mii să scap…

De-o săptămână e-o dulceaţă,

Pe cât era de vorbăreaţă

În fiecare dimineaţă

Se scoală cu dureri de cap,

Fi’n’că microbu’ o lucrează,

Trei meciuri zilnic nu-i uşor,

O văd la fiecare fază

Cum se agită, comentează,

De mine…n-o interesează (!)

Cu ochii în televizor,

Că, socotind, de-ar fi să vreau

Pe viitor linişte-n casă,

Cum pân’ acum nu existau,

Trei meciuri zilnic n-am, să-i dau,

Dar ca să-i fac viaţa frumoasă

O vuvuzelă tot îmi iau !

Post-campionat de fotbal

(South Africa 2010)

După atâtea meciuri grele,

Cu faze, goluri berechet,

Acel ecou de vuvuzele

Mi-a pus în suflet un regret ;

Pe vremea când eram copil,

Lovind băşica pe maidane,

Ai mei părinţi, driblând subtil,

Câd mă vedeau făceau baloane,

Plin de talente, fiţe, fente,

De-atunci i-aveam la deştu’ mic

Pe Torres, Klose, pe Llorente,

Ronaldo…era mizilic,

Dar tata, sictirit de moarte,

Cînd eu aveam un viitor (!)

Dorea să pun mâna pe carte

Decât o minge la picior,

Că prin liceu, aveam o şcoalăăă,

Înaintaş, la un nivel

Că de-ajungeam în naţională,

Precis Kakà făcea pe el,

Pân’ a sărit mama la cap,

Însă la faultul lui tata,

C-am mers în ghips, fără ciorap,

De fotbal m-am lăsat şi gata,

Visând o diplomă, şi-apoi

Un titlu, printre-atâţi nerozi,

Ca ei, aşa cum e la noi,

Să se dea grande pe la cozi,

De am ajuns la o etate

Un terchea-berchea-n cartier,

Cu ani pierduţi prin facultate,

Un prăpădit de inginer,

Putând să joc la Barcelona

Că Messi-ăla-i un afon,

Sau antrenor, ca Maradona,

Ori ca portar, cum e Buffon,

Şi-n loc să trag şuturi la poartă,

Lovele,-aplauze, onor,

De coadă trag mâţa, şi moartă,

Şi-un sfert din pensile lor,

Că de-aia zic, mă ierte sfinţii

De fac păcate-n astă zi,         

Aşa se-ntâmplă când părinţii     

Nu vor s-asculte de copii.

Campionatul mondial de fotbal – Africa de Sud- 2010

 Autor: Viorel Baetu (Germania)

Prima zi (11 iunie 2010)

După o lună, una din cele 32 de echipe care au ajuns aici  va ridica spre cerul Africii Cupa Jules Rimet

 

Deschiderea, a fost o erupție de culoare, dans, veselie și muzică în versiune africană. Foarte frumos și impresionant.

Apoi vorbește Josef Blatter președintele FIFA, vorbește președintele Republicii Africa de Sud și Campionatul Mondial 2010 este declarat oficial deschis.

Africa 1 – 11 Iunie – (Grupa A)

Stadionul Soccer City, Johannesburg  / ora 16⁰⁰

Africa de sud (galben –verde) – Mexico (negru)

Carlos Alberto Parreira contra Javier Aguirre

Arbitru anului 2008 din Asia, uzbecul Rawschan Irmatow fluieră, mingea începe să se învârtă şi de acum totul e oficial.

Mexicanii pun stăpânire pe minge și în primele 15 minute nu o mai dau galben-verzilor.

Minutul 2: Un șut de la distanță, portarul Khune (AS) o bâlbâie și Dos Santos (M) nu nimerește poarta.

Partea stângă a galben –verzilor este ca și inexistentă, mexicanii fac ce vor, cum vor și când vor.

Au ocazii peste ocazii,  pe care le ratează cu non șalanță.

După primele 15 minute posesia mingii e de 80% pentru negri ceea ce ne spune totul.

În minutul 17 prima acțiune reușită a Bafana-Bafana (Africa de Sud), o combinație care amintește de fotbal și care se încheie printr-o lovitură liberă, pe care Steven Pienaar (SA) o trimite peste poartă.

În continuare mexicanii domină și nu nimeresc poarta, iar jucătorii Bafana-Bafana parcă încep să-și aducă aminte de ce sunt pe teren.

Minutul 23: Mphele (SA.) cu o pasă în fața porții, aduce prima ocazie de gol pentru Bafana-Bafana.

Dar totul revine apoi la normal:

Minutul 28: Marques (M), peste poartă

Minutul 32: Franco (M), o execuție tehnică de nota 10, dar portarul Khune (AS) se opune.

Minutul 34: Dos Santos (M) șutează puțin pe lângă poartă.

Apoi cade golul prin Vela (M), dar arbitrul de tușe arată, pe drept, ofsaid. Portarul, îmbrăcat în roșu al Africii de Sud, plutea undeva în careul de 16 metri.

Din minutul 40, începe Bafana-Bafana să arate că Parreira nu a lucrat degeaba cu ei, iar apărarea mexicană nu este cea mai sigură. Mphela (AS) în min 43 și 44 ratează din poziții foarte bune iar în min 45  Kagisho Dikgacoi (AS) trimite cu capul pe lângă bară.

Repriza se termină cu un 0:0 în favoarea Sud Africanilor.

Repriza a doua, este cu totul altă mâncare de pește.

Perreira a schimbat Fundașul de pe stânga și a trimis o altă echipă pe teren. Sunt aceeași jucători, numai că acum joacă fotbal și pe deasupra arată că știu cum se umblă cu obiectul muncii, balonul rotund.

Meciul e echilibrat, iar mexicanii care și-au luat-o în cap după primele 45 de minute, fac greșeli.

Minutul 55: O combinație la mijlocul terenului, un pas în adâncime, un șut cu stângul de nota 10 al lui Tshabalala (AS) și portarul Perez scoate mingea din plasă.

E 1:0 pentru Africa de Sud.

Mexicanii își revin greu din șoc.

Minutul 65: Din nou o bară, pentru Africa de Sud.

Timpul zboară, mingea de asemenea, de ici, colo.

E mai tot timpul în picioarele „negrilor”, dar nu iese nimic efectiv sau demn de semnalat.

Bafana Bafana se apără concentrat și bine.

Dar aşa e fotbalul, când crezi mai puţin..

Minutul 78: Lovitură liberă Dos Santos (M), mingea ajunge la Marquez (M) care de la 9 de metri o plasează în colţul din dreapta sus al porţii lui Kuhne (AS) şi deci…

E 1:1.

În minutul 89, Mphela (SA) are victoria în picior, dar mingea lovește bara.

Şi asta a fost.

Africa de Sud face 1:1 în meciul de deschidere cu  Mexico.

 

PS: Instrumentul de tortură se numește Vuvuzella și transformă stadionul  într-o încăpere închisă în care s-a dat drumul la un roi de albine ucigașe.

Este greu de suportat și zgomotul ăsta cu diverse intensități durează toate cele 90 de minute cât se joacă!!!

Asigurările plătesc timpanele care sunt afectate, asta spune tot.

Bun venit în Africa de Sud!

Stadionul Green Point  Cape Town / ora 20³⁰

Uruguay (albastru–negru) – Franța (alb)

Două foste campioane mondiale între ele.

Japonezul Nishimura Yuichi fluieră începutul celui de al doilea meci din această seară. Lumea rămâne la televizor, doar joacă echipa  lui Asterix și Obelix, unde lupta între fracțiunea Ribery și antrenorul Domenech e în plină desfășurare, contra echipei care în 1950 prin golul lui Ghiga din minutul 79 a adus fotbalul brazilian la marginea disperării.

Mingea zboară de colo colo, ba e la albi, ba e la albastru–negru.

Meciul e echilibrat.

Minutul 6: Ribery (F) centrează de pe linia de fund, dar Gouvu (F) ratează preluarea, la 2 m în fața porții.

Francezii încearcă să facă jocul iar Uruguayul joacă pe contra atac și îl caută permanent pe Forlan (U)

Minutul 16: Diego Forlan (U) șutează puternic de la 16m. Portarul Lloris (F) parează.

Minutul 18: Lovitură liberă Gourcuff (F) în colțul stâng al porții lui Muslera (U). Acesta scoate cu greu.

Meciul se joacă fără faulturi dar și fără ocazii mari în fața porții.

Cele două echipe se neutralizează perfect.

Spre sfârșitul reprizei,mai e o jumătate de ocazie pentru albi și asta a fost repriza întăi

Repriza a doua.

Nimic nou sub soare.

Uruguayul se apără bine, au preluat „betonul” de la italieni.

Francezii se străduiesc, încearcă, dar nu iese nimic grozav.

Minutul 63: Lovitură liberă Forlan (U) de la 21m în brațele lui Lloris (F)

Intră Thierry Henry la francezi.

Minutul 73: Aruncare de la margine, mingea ajunge la Suarez (U), dela el la Forlan (U) care o preia dintr-o bucată, foarte puțin pe lângă bară.

Intră și Malouda de la faimoasa Chelsea la francezi.

Francezii se străduiesc în continuare.

Uruguayul se apără.

Minutul 82: Lodeiro (U) faultează puțin peste limita sportivă și vede roșu.

Deci Franța 11, Uruguay 10.

Acum e acum.

Francezii se aruncă în atac și în curând numai sunt decât 3 minute de prelungiri.

Se „bate mingea” fără folos în continuare, până când japonezul se uită la ceas şi fluieră lung.

Meciul se termină cu un 0:0 care este plictisitor ca și cele 90 de minute.

Noroc cu Vuvuzella!

Clasament:

Group A
South Africa	1	0	1	0	1	1	0	1
Mexico	1	0	1	0	1	1	0	1
Uruguay	1	0	1	0	0	0	0	1
France	1	0	1	0	0	0	0	1

 

Concluzii:

Africa de Sud ca și Mexicul și-au păstrat șansele pentru a trece de grupe, dar de convins nu a convins nici una.

Franța și Uruguayul după jocul de azi nu sunt candidate la titlu, de nici o culoare.