Archive for the ‘Uncategorized’ Category

DIN COMOARA TA, PĂRINTE

Posted by Gabriela Petcu On February - 5 - 2014

Biserica Inaltarea Sfintei Cruci ClujGabriela Genţiana Groza   

 

Locaşul sfânt al bisericii  clujene ,,Înălţarea Sfintei Cruci’’ ne primeşte cu căldură  la slujbele  religioase orânduite după Pravila bisericii ortodoxe. După credinţa fiecăruia dintre noi, plecăm  la casele noastre îmbogăţiţi în speranţa că putem să menţinem  şi să răspândim flacăra iubirii  pentru Dumnezeu -Atotcreatorul în familiile noastre şi, atunci când e posibil, în societate. Situarea  bisericii aici, între blocurile de locuinţe din strada Plopilor Noi, este una dintre realizările cele mai frumoase ale Municipiului Cluj-Napoca. La 2 septembrie 2007 Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Anania, înconjurat de un  însemnat sobor de preoţi şi diaconi  a târnosit această Biserică Parohială. Pentru activitatea desfăşurată la edificarea  Sfântului locaş, Prea Cucernicul părinte Iulian Benche, ctitorul bisericii a fost distins cu rangul de Iconom Stavrofor. Înaltul Prelat Bartolomeu, în acelaşi timp cărturarul Valeriu Anania, este pictat pe unul dintre zidurile bisericii,  rămânând în amintirea enoriaşilor noştri. La mânăstirea Văratic unde a lucrat mai mulţi ani Î.P.S. scria în decembrie 1982: ,,Singurătatea mea este aceea a luminişului străjuit de lujere înalte, opt şi mai multe de opt, cu frunza veşnic foşnitoare. Când jos la mine e noapte, vârfurile ard împrejur şi freamătă, într-un amurg prelung, sub lună plină şi uneori, în aurorele polare. Amintirea e rugul cel nemistuit al omului răzleţ’’.

Părintele paroh arhidiacon Gavril Vârva, Părintele Iulian Benche şi Părintele Grigore SoporanComemorarea anul acesta a  trei ani de la trecerea la cele veşnice a Î.P.S.Mitropolit a fost un moment deosebit desfăşurat în prezenţa enoriaşilor Bisericii ,,Înălţarea Sfintei Cruci”. Slujba de parastas a fost  oficiată de către Părintele paroh Gavril Vârva, Părintele Iulian Benche şi Părintele Grigore Soporan. Am simţit apropierea de obştea bisericii a sufletului celui care, în unul dintre cele mai frumoase poeme intitulat ,,Axion” din volumul ,,Anamneze”( 1984), cu mult har duhovnicesc şi talent literar, scria, acordând  caracter divin feminităţii, referindu-se  la Fecioara Maria:

 

,,M-apropii de tine cu dulce sfială,

ca aburul gliei de slava domoală,

şi cumpăn văzduhul ca norul stingher,

uşor pentru humă, prea greu pentru cer.ips-bartolomeu-anania-mitropolitul-clujului

 

Mă bucur cu tine cu dulce cântare,

ca scoica-ntr-o undă, ca roua-ntr-o floare

că numai prin tine suflarea-mi scânteie

a opta lumină pe reci curcubeie.

 

Mă mântui prin tine cu dulce  minune,

cum gândul nu ştie, cum graiul nu spune,

cum numai oglinda făptură mi-o-ngână,

cu-o faţă-n lumină, cu alta-n ţărână.

 

Şi cântu-te, Doamnă, cu dulce uimire,

cu inima prinsă pe struna subţire,

ca stema-ntr-o rază, ca măru-n parfum,

cercând veşnicia pe clipe de-acum’’

 

Am avut ocazia să îi ascult predica  la mânăstirea Nicula, unde se află icoana făcătoare de minuni a Fecioarei cu pruncul. Era 15 august 2000, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Glasul Î.P.S. Bartolomeu Anania a răsunat cu fermitate în faţa a peste 300.000 de credincioşi sosiţi în pelerinaj cu o săptămână înainte.În cuvântul său  milita pentru libertatea  înţeleasă a omului; împotriva legiferării homosexualităţii la noi şi contra violenţei şi pornografiei în media românească. ,,Vrem să intrăm în Europa, nu în Sodoma!” afirma cu tărie Înaltul Prelat.

Aveam să îl întâlnesc în preajma copiilor la Biblioteca judeţeană ,,Octavian Goga” Cluj

vorbindu-le părinteşte, dându-le sfaturi şi acordând autografe  la cartea sa ,,Păhărelul cu nectar”

prilej cu care i-am dedicat madrigalul:

Din comoara ta, Părinte,

Dăruit-ai lucru rar:

Picăturile prea sfinte,

,,Păhărelul cu nectar’’.

 

Gabriela Genţiana Groza

 

 

„SIMBIOZE LIRICE – VOLUMUL IV”

Posted by Gabriela Petcu On January - 30 - 2014

SIMBIOZE LIRICE 4

George ROCA

 

– O NOUĂ ANTOLOGIE DE POEZIE PUBLICATĂ LA EDITURA „ANAMAROL”

DIN BUCUREŞTI

 

Comunicat/mesaj către cei care scriu versuri:

 

De curând, Editura ANAMAROL din Bucureşti, a terminat de editat şi trimis spre publicare, volumul IV de poezie „SIMBIOZE LIRICE – 20 de autori”, cu scrieri si poze inedite! Poeţii care doresc să apară în volumul V sunt rugaţi să ne contacteze (pentru mai multe amănunte) la adresa de mail:

 

edituraanamarol@gmail.com

 

Iată şi un text explicativ pe care l-am trimis celor interesaţi:

 

În prezent lucrăm împreună cu doamna Rodica Elena Lupu, la redactarea volumului 5 de poezie numit „SIBIOZE LIRICE” (20 de autori x 16 pagini fiecare = 320 de pagini în total) Va invităm să participaţi şi dvs. dacă vă face plăcere.

 

Orice poet consacrat sau debuntant poate să participe la proiect! Pentru a fi inclus în carte este nevoie sa trimiteţi pe adresa de e-mail a editurii:

 

• 20 de poezii (sau chiar 25) pentru a putea fi selecţionate (necesare pentru acoperirea celor 14 pagini A5 dedicate acestora).

 

• 2-3 fotografii bust sau portret (pentru a fi selecţionată cea mai bună din acestea). În cazul când aveţi poze în grup va rugăm să nu decupaţi imaginea dvs. – indicaţi doar care sunteţi! (Ex. A treia din dreapta)

 

• o mică fişă personală de autor (sau cv-ul)

 

Fotografia personală şi FIŞA DE AUTOR (de prezentare) vor ocupa două pagini separat. (deci fiecare autor va avea în carte un segment de 16 pagini). Imaginea autorului v-a fi transformată şi prelucrată grafic/artistic. (depinde de calitatea acesteia şi de rezoluţia la care a fost trimisă de autor)

 

Lansările primelor trei volume au fost făcute la Bucureşti, la Biblioteca Metropolitană, în prezenţa unor personalităţi literare cunoscute şi a unui auditoriu bogat:

 

 

De asemenea s-au făcut prezentări scrise despre carte (volum) care au apărut în diferite reviste de limbă română din jurul lumii.

 

Motivatia acestui proiect? Promovarea creatorilor de poezie românească.

 

Cartea este NON PROFIT, datorită tirajului redus! Costurile de tipografie trebuiesc plătite totuşi de autor. 20 de lei bucata. Minimum 5 cărţi. Adica 100 de lei! (dacă doriţi puteţi comanda mai multe exemplare, dar numai înainte de intrare la tipar a volumului, adică inainte de stabilirea tirajului şi a comenzii către tipografie). Dupa terminarea proiectului nu se mai poate comanda sau retipări volumul. Tirajul cărţi este fix, în funcţie de câte exemplare se comandă în avans de către fiecare autor.

 

Notă: Nu garantăm tipărirea poeziilor fără valoare literară. Nu publicăm poezii în limbi străine fără traducerea sau originalul acestora în limba română!

 

George ROCA

Rexlibris Media Gorup

24 ianuarie 2014

—————————————-

 

Până în prezent au fost publicaţi următorii autori:

 

VOLUMUL 1

1. ANTONACHE Ioana

2. ARMENESCU Elena

3. BUD Florica

4. CÂRNECI Radu

5. CERCEL Valeriu

6. CODREANU-TIRON Viorela

7. CUCEREAVII M. Ion

8. ERBICIEANU Adrian

9. GLODEAN Elena

10. LEU Eugenia

11. LUPU Elena Rodica

12. MOSCU Adela

13. NEAGU Cristian

14. OANA-PÂRÂU Ovidiu

15. OLARIU Sorin

16. RAŢIU Ioan

17. RESTEMAN Georgeta

18. ROCA George

19. SMART Geanina

20. TUDOR Dona

 

VOLUMUL 2

1. ARBID-STOICA Mihaela

2. BOTA Hanna

3. CALUGARU Geo

4. CROITORU Evelyne

5. CUC Melania

6. DUMITRESCU Ştefan

7. DUMITRU Marian

8. DURES Radu

9. KAPITZA Constantin

10. KLEIN Anton

11. LAURIAN Gim

12. LUNGEANU Emil

13. LUPU Elena Rodica

14. MUREŞAN Monica

15. MUSCA Oana Georgeta

16. PREDA Elisabeta

17. PREOTEASA Marilena

18. ROCA George

19. TOMA Robert

20. VOICILĂ-DOBRE Ioana

 

VOLUMUL 3

1. AŞTELIAN Raluca

2. BATOG-BUJENIŢĂ Mihai

2. BECART Valentina

3. CERNEA Rodica

4. CRĂCIUN Vera

5. CRISTESCU Mihaela

6. DEUTSCH Eugen

7. ELIA-VOICU Geta

8. FIERARU Anne-Marie

9. HANDRA Diana Paula

10. IONITA Daniel

11. LILĂ Ioan

12. LUPU Elena Rodica

13. MALCIU Marian

14. PREDA Elisabeta

15. ROCA George

16. SMARANDACHE George

17. STANCU Nicolae

18. STUPARU Ioana

19. VERDEŞ Constantin Florin

20. VOLCINSCHI Elena

 

VOLUMUL 4

1. ANDREI ANDOR

2. MIOARA ARDIELEANU

3. MIHAI GABRIEL BADEA

4. ANDANA CĂLINESCU

5. RODICA CERNEA

6. CORNELIA TURLEA CHIFU

7. IOANA VOICILĂ DOBRE

8. LARA DUMITRAŞCU

9. GABRIELA JANIK

10. RODICA ELENA LUPU

11. VICTORIA MILESCU

12. GAVRIL MOISA

13. LAURENŢIU ORĂŞANU

14. INES VANDA POPA

15. ELISABETA PREDA

16. GEORGE ROCA

17. ELIZA ROHA

18. GHEORGHE STROIA

19. VALERIA MIHAI ŞTEFAN

20. CAMELIA TRIPON

 

 

 

 

România – o țară cu istorie bogată dar fără prezent

Posted by Gabriela Petcu On January - 29 - 2014

Pustan VladimirVladimir PUSTAN

 

Sunt român și e destul. Cioran zicea că România e doar geografie și de asta nu suntem responsabili. Atunci cine a scufundat Ada Kaleh? Avem și istorie, domnule Cioran. Pe Burebista l-au trădat oamenii de lângă el, pe Vlad  Țepeș l-a bătut Ștefan cel Mare (și l-am făcut sfânt pentru asta), pe Mihai Viteazul l-am trădat și nici nu l-am îngropat după ce i-am tăiat capul. Au făcut-o niște sârbi cucernici. Pe Horea, Cloșca și Crișan i-au trădat țăranii frumoși ai lui Coșbuc pentru 300 de lei. Apoi s-au dus să vadă cum îi ciopârțesc cu securile. Și pe Brâncoveanu l-am vândut la Istanbul. Avem și istorie. Sabia lui Ștefan e la turci, tezaurul la Moscova, bogățiile bisericii la muntele Athos și intelectualii în America. Mai avem un președinte împușcat de Crăciun, vreo 25 de milioane de avorturi, 25 de litri de alcool pe cap de locuitor. Pe noi nu ne-a bătut nimeni, niciodată. Ne-am bătut singuri. Eminescu scria că la ”trecutu-ți mare, mare viitor”. Numai prezent nu avem. Dar îl avem pe Băsescu, Ponta, Crin, motanul Felix, Daniela Crudu și pe Gigi. Mai avem în București 200 de biserici. Cea mai bisericoasă capitală a Europei. Să aveți grijă la buzunar când coborâți din tren. Avem și sfinți? Nu. Poate Brâncoveanu. Pe ceilalți i-am importat, iar cei făcuți acum la apelul bocancilor sunt hilari. Îl avem însă pe Alexandru Marghiloman ce-a zis: ”Am intrat bogat în politică și ies sărac, dar cu mâinile curate”. Îl avem pe Gheorghe Ursu, omorât în bătaie de Securitate, ce nu a vrut să-și părăsească blocul pe care l-a proiectat în timpul cutremurului. O avem pe Elisabeta Rizea, spânzurată de păr de comuniști. Avem mii de români sfinți. Unii morți, alții în viață, trăitori cu 600 de lei. Avem oameni ce încă mai visează, mai creează, mai luptă. Lor, ”La mulți ani, România!” Celorlalți, le urez să ajungă unde a vrut Goga să trimită evreii din țară. În Madagascar. Avem relații deja acolo. Radu Mazăre are o bucată de pământ, doi palmieri și un vrăjitor. Duceți-vă cu manele cu tot… La mulți ani, România!

 

Vladimir Pustan

Ianuarie 2014

FUYU

Posted by Gabriela Petcu On January - 29 - 2014

DSC03709Gabriela Gențiana GROZA

 

Am aşteptat să se aştearnă neaua, să acopere cu poezia ei case, arbori şi uliţe. Am invocat-o în zilele Sărbătorilor Sfinte şi în clipele trecerii în Noul An care părea cuminte, fără eventuale fasoane. Ne-am fi bucurat poate mai mult de frumuseţea Sărbătorilor, să fi  văzut, aşa ca în alţi ani, natura purificată de albul fulgilor de nea…Să avem o iarnă adevărată, Fuyu, cum spune japonezul acestui anotimp. A sosit, e drept mai târziu  ca altădată, şi vremea zăpezilor!…De data aceasta, furibundă, iarna ne arată că poate să ne înfioreze cu umbletul ei apăsat, cu ciubotele pline de gheaţă, iar în unele părţi ale ţării, cu omătul cât casa!

M-am întâlnit la Colegiul Naţional clujean ,,George Coşbuc” cu membrii cenaclului ,,Poesis” şi mi-am amintit că, în iarna lui 1954, eram elevă ca şi ei, la o şcoală gimnazială din Ploieşti. A nins atât de mult încât zăpada a ajuns să măsoare un metru şi jumătate. Viscolul puternic a creat troiene de cinci metri înălţime. Nu aveam televizor, telefon fix iar de celulare şi tablete nici că se povestea…Radioul ne aducea veştile în casă…Oamenii s-au mobilizat imediat, fără să le spună cineva, de undeva, ce au de făcut!….Cu nişte simple lopeţi au săpat adevărate tranşee în omătul bogat. Noi, copiii, ne-am putut deplasa apoi prin ,,tunelurile” din care abia ni se vedeau fesurile, la Alimentara din centrul oraşului, să cumpărăm pâine şi parizer, fără E-uri, desigur…

Dar…viaţa îşi continuă ritmul iar eu îi îndemn pe copii să se apropie de arbori, de gâze, de flori. Să apere natura, să o respecte ca, la rândul ei să fie respectuasă cu noi. Mă bucur că au început să se familiarizeze cu modalitatea de compunere a poemelor haiku. Îi împart pe grupe cu nume de flori,  propuse de ei. Liderul fiecărei grupe are rolul de a-i coordona să răspundă la un chestionar  alcătuit din câteva întrebări din care să îmi dau seama dacă cunosc regulile de scriere a haiku-ului. Apoi au de creat un haiku colectiv. Şi cum priveliştea de afară e minunată, privim pe fereastră şi inspiraţia vine uşor. Iată poemele lor:

 

– grupa Lalea—DSC03714

            ***om de zăpadă-

            pe căciula lui şezând

            o vrăbiuţă

 

grupa Trandafir—

            ***un ied la stână-

            cu picioarele subţiri

            stând în zăpadă

 

– grupa Ghiocel—

***copiii în parc-

            printre bulgării de nea

            căciulă pe jos

 

– grupa Brânduşă—

            ***Stând la fereastră-

            printre roiuri de fluturi

            om de zăpadă

 

Gianina Zegreanu, dăscăliţa lor de limba română e alături de noi, şi are un haiku inspirat:

 

***Iarnă deplină-

            zi şi noapte ninsoarea

            covor de lumină

 

Mă alătur cenacliştilor cu haiku-ul:

 

***La casa nouă-

            cetina brăduţului

            albită de nea

 

În grupa Lalea elevii cu talent literar au compus încă un haiku, poem care mi-a plăcut şi pe care vă invit să-l apreciaţi, la fel ca şi pe celelalte, de altfel.

 

            ***Bufniţă albă-

            zboară peste troiene-

            în miezul iernii

 

Chipurile senine ale copiilor din poza de grup  confirmă, dacă mai era nevoie, bucuria  că a nins în sfârşit peste urbea de pe Someş. În vacanţa intersemestrială care urmează,  ei se vor bucura să patineze,  să schieze sau  să se dea cu săniuţa pe derdeluş. Şi  desigur, să se inspire în compunerea de  frumoase poeme haiku….

 

Gabriela Genţiana GROZA

                       

”Profesia de dascăl m-a ajutat să cunosc sufletul curat al copiilor”

Posted by Gabriela Petcu On January - 23 - 2014

gabriela gentiana grozaInterviu cu scriitoarea Genţiana Groza, membră a U.S.R., Filiala Cluj

 

Am cunoscut-o pe autoarea Genţiana Groza, anul trecut, la Cluj-Napoca cu ocazia Salonului de Carte Bookfest. La prima vedere, doamna Genţiana se remarcă prin plăcerea de a comunica fiind o persoană tonică, ce emană căldură sufletească şi poftă de viaţă. Membră a Uniunii Scriitorilor Români Filiala Cluj, doamna Genţiana Groza este autoarea unor volume de versuri, proză, epigrame, haiku şi a unor cărţi din domeniul literaturii pentru copii.

Născută la data de 14 septembrie 1942 în comuna Vadu Săpat, judeţul Prahova, Gabrila Groza (numele real al autoarei) a fost elevă la Liceul ,,Mihai Viteazul’’ (Ploieşti, 1960) şi a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Naturale şi Agricole (Institutul Pedagogic Bucureşti, 1965) şi cursurile Facultăţii de Biologie (Universitatea Bucureşti, 1973). A fost profesoară de biologie, gradul didactic I, inspector educativ la Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj şi  debutat relativ târziu, în 1994, cu volumul de versuri versuri ,,Pe punte…peste punţi’’ (Bucureşti, Imprimeria Filaret). 10 ani mai târziu este primită la USR, Filiala Cluj fiind afiliată şi la alte două asociaţii : Uniunea Epigramiştilor din România, Societatea Română de Haiku şi Societatea de Haiku Constanţa.

Este autoarea volumelor: „Pe punte…peste punţi: versuri”, Bucureşti, Imprimeria Filaret, 1994 ; „Jocul cu clipa: versuri”, Bucureşti, Filaret, 1995 ; „Rostiri: versuri”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997 ; „Murmurul sevei: haiku”, Ed.Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1999 ; „Măroaca: povestiri pentru copii”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000 ; „Papucul păpuşii, poezii pentru copii”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001 ; „Genţigrame, epigrame”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2002 ; „Brevi finietur…: versuri”, – Nicolae Martinescu şi Gabriela Genţiana Groza, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2002 ; Sfârşit de sezon, versuri şi proză, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2003 ; Păţaniile lui Boacănă şi „Prietenii lui Peştinel: proză”, Ed.Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004 ; „Fulga şi Fulger: proză”, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2005 ; „Amurg pe Someş: haiku şi tanka”, Ed. Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, „Sertanianul şi alte povestiri”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007 ; „Irundel şi Irundica ; proză”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008 ; „Lampioanele vii: proză şi versuri”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2009 ; „Fântâna cu sori: proză şi versuri”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011 ; „Marea copilăriei: versuri pentru copii”, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011 ; „La mâna lui Cronos: haibun, haiku şi tanka”, Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2012 ; „Sulfinică:  poezii pentru copii”, Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013.

A obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale:  Premiul pentru Debut în Epigramă, Cenaclul ,,Satiricon’’, Cluj,1996; Premiul al II-lea la Concursul Naţional de Poezie ,,Dor de dor’’,2008; Premiul al II-lea şi Premiul al III-lea pe ţară la Concursul de haiku, ,,Kukai’’, 2009 şi 2012;Diplomă acordată de Ministerul Cercetării, Tineretului şi Sportului pentru participare la proiectul judeţean ,,Ocrotind pădurea, ocrotim viaţa’’,2010;medalie de aur, medalie de argint şi medalie de bronz acordată de Societatea de Cruce Roşie a României pentru activitatea educativ-sanitară’’; Premiul al III-lea pe ţară la concursul ,,Sanitarii Pricepuţi”, 1997;Diplomă UNESCO pentru contribuţie adusă la realizarea Simpozionului Internaţional ,,Abordarea globală a toxicomaniilor’’,Diplomă de onoare ,,White Tiger Budokan’’ ca promotor al Culturii Japoneze şi al Artelor Marţiale, 2001 ; Premiul al II-lea la Concursul Internaţional ,,Kusamakura’’ de haiku din Japonia.

Gabriela Gentiana GrozaCreaţiile sale au fost apreciate de Irina Petraş, Constantin Cubleşan, Dumitru Cerna, Marcel Mureşeanu, Persida Rugu, Ioan Pop, Michaela Bocu.  În acest sens, merită semnalate concluziile Irinei Petraş care scria : ,,Să aduni într-o carte ,,urmele’’lăsate de tatăl tău, stihuitor în ceasuri de răgaz, nu-i decât un pios gest filial. Gabriela Genţiana Groza trece dincolo de sentimental pur şi simplu, îndrăznind un dialog peste ani cu textul părintesc. Îndrăzneala sa adaugă un fior în plus versurilor delicate, vag patinate şi adânc-cugetătoare ale preotului îndrăgostit de Cuvânt şi cuvinte, deopotrivă.’’

 

Liliana Moldovan (L.M.): -Sunteţi autoarea unor volume de versuri, proză, literatură pentru copii. Care dintre aceste genurile literare vi se pare mai fascinant şi unde vă regăsiţi mai uşor?

 

Gabriela Genţiana Groza (G.G.G.): -Am început să compun poezii în adolescenţă. L-am moştenit pe tatăl meu, preotul poet Nicolae Martinescu, născut la Constanţa. A fost absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi şi a trăit multă vreme ca preot paroh la Ploieşti. M-am format pentru scris în preajma lui. A fost un om cu o cultură solidă, dăruit de Dumnezeu cu adâncă dragoste de semeni, cu un spirit de sacrificiu rar întâlnit. Familia mea a traversat perioade dificile în viaţă. Cel mai greu a fost când noi, cei cinci copii ai tatălui meu şi ai bunei mele mame, învăţătoarea Anghelina, am fost consideraţi ca având ,,origine nesănătoasă” şi am întâmpinat piedici la admiterea la facultate. În ceea ce mă priveşte, am avut înclinaţie spre literatură dar a trebuit să mă orientez spre Institutul Pedagogic de 3 ani, facultatea de Ştiinţe Naturale şi Agricole şi am devenit profesoară. Mai târziu, când lucrurile s-au schimbat, mi-am completat studiile la Facultatea de Biologie. Aş putea afirma, cu siguranţă, că în ciuda tuturor vicisitudinilor, spre binele meu, am urmat o cale care mi-a asigurat un fundament favorabil pentru ce aveam să realizez ulterior în literatură. Pe de o parte, profesia de dascăl m-a ajutat să cunosc sufletul curat al copiilor pentru care scriu cu mult drag, iar cunoaşterea naturii ca biolog, în excursiile de studii, mi-a descoperit minunăţiile biocenozelor naturale atât de variate şi frumoase de la noi din ţară. Am avut, în plus, privilegiul să fiu remarcată că am talent literar de către profesorii mei de limba română, oameni datorită cărora – deşi mai târziu- la maturitate, am reuşit să îmi dezvolt mugurii aptitudinilor cu care am fost înzestrată.

Dintre dascălii care m-au încurajat să scriu în clasele liceale un loc special îl ocupă domnul profesor de limba română Enciu Constantin de la Colegiul Naţional ,,Mihai Viteazul” din Ploieşti, azi nonagenar, o personalitate complexă, jurnalist, meloman, apropiat de elevii săi dintre care s-au ridicat mulţi oameni de succes. Domnul profesor i-a avut elevi pe Nichita Stănescu, Eugen Simion, Vladimir Zamfirescu, Bujor Nedelcovici, Ioan Grigorescu, Corneliu Şerban,Toma Caragiu, George Genoiu şi pe mulţi alţii. M-a stimulat să compun poezii pe care le publicam în revista Liceului şi m-a îndreptat spre Cenaclul Literar de la Palatul Culturii unde am venit în apropierea unor condeieri cunoscuţi din lumea literară locală, de la care am avut de învăţat.

Profesiunea de dascăl de biologie mi-a dat mari satisfacţii de-a lungul vieţii. Abia în 1993 am revenit la pasiunea pentru literatură, scriind poezii ocazionale şi citindu-le colegilor şi elevilor de la Colegiul Naţional ,,George Coşbuc” Cluj-Napoca. Spre bucuria mea, creaţiile au fost primite de la început cu mare entuziasm. Am început să frecventez Cenaclul dascălilor clujeni ,,Octavian Goga” de la Palatul Copiilor din Cluj şi apoi Cenaclul de epigramă ,,Satiricon”, cunoscând alţi confraţi şi publicând în reviste literare. Am început să scriu povestiri cu teme inspirate din întâmplările reale ale şcolii sau ale familiei mele. Am avut norocul să fiu încurajată îndeosebi de soţul meu, primul cititor, destul de sever, al scrierilor mele. Deşi pot spune că poezia e mai curând cea care mi-a dat satisfacţie, nu pot totuşi să uit cu câtă plăcere am scris şi scriu povestiri pentru adulţi şi copii. Intrarea în Uniunea Scriitorilor în anul 2004 mi-a adăugat un plus de responsabilitate pentru ceea ce scriu, mai cu seamă că profesiunea de dascăl o am în sânge şi  doresc să contribui în continuare la educaţia copiilor. Am beneficiat de sprijinul discret şi nepreţuit al exigentului critic literar, doamna Irina Petraş, Preşedinte al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. Cărţile mele intră în şcoală, poeziile se recită la sebările şcolare şi cum: ,,verba volant, scripta manent” ştiu că există destui critici, mai mici sau mai mari, care mă pot aprecia şi acest lucru mă obligă să mă autocenzurez .

 

Gabriela G Groza _la mana lui cronosL.M.: -Care este sursa interesului dumneavoastră pentru literatura niponă şi când aţi început să scrieţi poezie haiku?

 

G.G.G.: -Printre poeţii care frecventau cenaclul dascălilor clujeni ne aflam câţiva care am format un cerc de haiku sub îndrumarea cunoscutului poet Aurel Rău de la care am luat primele lecţii de compunere în stilul liricii nipone. Am debutat apoi cu haiku în revista „Steaua ” coordonată de acest poet. Apoi Ioan Marinescu, poetul, a preluat coordonarea cercului nostru de haiku. Am participat împreună cu alţi poeţi clujeni la recitaluri de haiku organizate de cercul ,,Prietenii Japoniei” înfiinţat de japonezul Katsutaro Kawai stabilit la Cluj. Am devenit membră a Societăţii Române de Haiku înfiinţată de Florin Vasiliu, cunoscător al literaturii nipone, coordonator al revistei ,,Interferenţe lirice: Constelaţia Haiku” în care am publicat creaţii proprii. În anul 2000 am luat Premiul al doilea al concursului Internaţional de Haiku ,,Kusamakura’’de la Kumamoto din Japonia cu poemul:,,Sfârşit de sezon/ un nasture luceşte/ pe plajă-ntre scoici’’. Am creat cercul de Haiku ,,Poesis’’ la Colegiul Naţional ,,George Coşbuc” pe care îl coordonez alături de profesoara de limba română Gianina Zegreanu, în dorinţa de a transmite elevilor plăcerea de a compune haiku, tanka şi haibun. O înrâurire asupra scrisului meu a avut-o colaborarea cu Laura Văceanu şi Radu Patrichi de la Societatea de Haiku din Constanţa precum şi cu Ioan Găbudean, Preşedintele Clubului Naţional ,,Bucurii efemere’’ din Târgu Mureş.

 

L.M.: -Ce este un ,,haijin’’?

 

G.G.G.: -Haiku e un poem cu formă fixă alcătuit din 3 versuri de câte 5,7,5 silabe, în total 17 silabe. Poemul prezintă o pauză de gândire numită kireji, marcată printr-o liniuţă şi conţine un cuvânt sezonal numit kigo. E un poem al simplităţii, exprimă efemerul, patina vremii, e o creaţie aparent simplă, dar cu atât mai complexă, respectând anumite reguli. Sursa de inspiraţie este natura cu florile, gâzele, dar şi relaţia omului cu acestea, în succesiunea celor patru anotimpuri.

În compunerea acestui poem nu se folosesc figuri de stil. Poetul care scrie haiku se numeşte haijin. Cel mai cunoscut haijin este Matsuo Basho, care a trăit în Japonia între anii 1644-1694, şi a perfecţionat forma poetică haiku.

 

L.M.: -Aţi avut prilejul să călătoriţi în Japonia?

 

G.G.G.: -Cunosc această ţară numai din lecturile mele, din emisiunile TV sau de pe Internet, din contactele cu japonezii veniţi la cercul clujean ,,Prietenii Japoniei” dar şi din relatările fiului meu cel mare care a avut prilejul să o viziteze.

 

L.M.: -Există vreo punte de legătură între literatura epigramistică şi poezie?

 

G.G.G.: -Profesorul Vasile Langa a  înfiinţat cenaclul ,,Satiricon” al epigramiştilor clujeni în 1979 şi l-a coordonat ca preşedinte mulţi ani. Cu epigramişti apreciaţi, creatori de forţă, ,,Satiricon” este unul dintre cele mai bune cenacluri din ţară. Am fost atrasă între epigramiştii clujeni de poetul talentat Ioan Pop. Am scris epigramă când eram dăscăliţă de biologie la Colegiul Naţional ,,George Coşbuc” unde director a fost numit în 1973 Vasile Langa. I-am cunoscut activitatea după ce nu mai era în viaţă. Coincidenţă sau nu, am călcat pe urmele unui epigramist de seamă şi am respirat aerul aceleiaşi şcoli pe care a condus-o dumnaealui cândva. Am reuşit să formez epigramişti dintre elevi, de‑a lungul timpului, copii care au primit premii pentru creaţiile lor.

 

L.M.: -Care este personajul dumneavoastră preferat din cărţile pentru copii pe care le-aţi scris?

 

G.G.G.: -Mă entuziasmez când lansez în lume câte un personaj fie că e un extraterestru ca Serty, de pe planeta Iubirii sau Irundel şi Irundica, două rândunele simpatice pe care le aştept să sosească odată cu primăvara sau Fulga şi Fulger, o văcuţă şi viţelul ei…

Cărţile sunt publicate însă în tiraj redus şi ştiu că fără contactul meu cu cititorii sau cu membrii cenaclurilor ,,Traian Brad“ de la Biblioteca Judeţeană ,,Octavian Goga”, pe care l-am înfiinţat în 2002; a cenaclului ,,Iosif Vulcan” de la liceul Teoretic ,,Nicolae Jiga” din localitatea Tinca, Bihor; precum şi a Cenaclului ,,Poesis” de la Colegiul Naţional ,,George Coşbuc”, Cluj-Napoca, personajele mele rămâneau necunoscute. Recent l-am lansat pe motănelul Sulfinică şi sunt încă sub impresia favorabilă cu care a fost şi este primit de copii acest simpatic personaj.

 

Sulfanica-Gabriela Gentiana GrozaL.M.: -Succesul literaturii pentru copii e dat de mesajul educativ, de prezenţa personajelor fantastice şi a întâmplărilor ieşite din comun ori de mesajul estetic al cărţilor pentru copii?

 

G.G.G.: -Consider că literatura pentru copii trebuie să ţină seama de progresul ştiinţei, de noile mijloace de formare a personalităţii acestora, în pas cu vremea. Micii cititorii ai cărţilor noastre sunt mai inteligenţi decât am putea crede unii dintre noi, sunt mai ageri dar şi mai solicitaţi intelectual. Astfel că abundenţa de jucării, jocuri pentru ei, cărţi de colorat stridente, cu mesaje dubioase, cu greşeli de exprimare, le pot produce prejudicii care vor avea influenţă nefastă asupra personalităţii fiecăruia dintre ei. Autismul apare la unii copii poate şi din pricina lipsei de grijă faţă de intelectul lor, într-un moment sau altul al dezvoltării acestora. Cred că e bine să le lăsăm copiilor copilăria, să recite poezii frumoase, cu ritm şi rimă, cu mesaj adecvat vârstei lor, să asculte şi să citească poveşti bune scrise mai demult pentru ei dar şi noi basme, poveşti şi povestiri scrise în zilele noastre de autori români sau străini. Ca pedagog, ca autor de literatură pentru copii simt că trebuie să ne ocupăm cât nu e prea târziu de ce anume, cât şi cum citesc copiii şi nepoţii noştri.

 

L.M.: -Aţi găsit în cadrul literaturii universale sau române vreun personaj sau vreo poveste care v-a marcat copilăria?

 

G.G.G.: -Am citit când eram copil mai ales operele clasicilor români Mihail Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă. Fiind elevă la o şcoală de fete am jucat roluri în piese de teatru cum ar fi rolul lui Nicu din piesa ,,Piatra din casă” şi ,,mama Angheluşa doftoroaia” de Vasile Alecsandri. Am recitat pe scena şcolii poezii de George Coşbuc. Se punea pe atunci mare accent pe literatura română. Astfel că îmi aduc aminte cu plăcere versuri şi personaje din opera acestor scriitori de seamă. În liceu, mai apoi, am participat la un concurs ,,Drumeţii veseli” cu tema : ,,A.S. Puşkin în literatură şi muzică” concurs transmis la radio, concurs pentru care am aprofundat opera marelui poet rus. Am citit literatură română şi universală, lectura fiind pentru mine o pasiune. Mai târziu, când am avut proprii mei copii şi nepoţi m-am entuziasmat odată cu ei când le-am citit despre Pinochio, Tom Degeţelul etc. pe care nu i-am cunoscut în copilăria mea.

 

L.M.: -Aveţi vreun autor de literatură pentru copii preferat?

 

G.G.G.: -Sunt mai mulţi, dintre care îi pot menţiona pe : Cezar Petrescu, Petre Ispirescu, Wilhelm Hauff , Jules Verne.

 

L.M.: -Ce proiecte literare culturale sau educaţionale doriţi să realizaţi în anul care a început?

 

G.G.G.: -Am avut de curând întâlnire cu copiii de la Grădiniţa ,, Lumea copiilor  din Cluj-Napoca şi mă întâlnesc zilele următoare cu elevii de la Şcoala ,,Nicolae Titulescu” din Cluj, de ziua naşterii poetului nostru Nepereche, Mihail Eminescu. Coordonez în continuare activitatea cenaclului literar-artistic ,,Poesis” de la Colegiul Naţional ,,George Coşbuc” din Cluj-Napoca. Particip la şedinţele cenaclului ,,Satiricon” care a publicat de curând antologia ,,Secera şi barosul” în care am epigrame personale. Particip la activităţile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Public articole în reviste pe Internet din ţară şi din străinătate şi compun atunci când simt că pot să îi bucur pe cititorii mei cu câte o povestire, haiku, epigramă sau un poem.

 

A consemnat : Liliana Moldovan

logo-asiiromani

Cioran cel singur…

Posted by Gabriela Petcu On January - 22 - 2014

CIORAN WEB HEADING

 

 

SL2 ROCA GeorgeGeorge ROCA

 

Literatura exilului românesc se integrează într-o literatură fără graniţe sau separatisme.  Toţi cei care au scris şi publicat în afara graniţelor ţării au fost marcaţi profund de experienţa exilului, la fel cum cei rămaşi acasă au fost influenţaţi de problemele politice care afectau societatea din care făceau parte.

 

Consider că Emil Cioran a fost singurul, sau printre puţinii, care nu a fost clintit de evenimente, schimbări politice, geografice, lingvistice sau sociale. Trăind însingurat, atât în ţară cât şi în străinătate, şi-a creat acel „univers cioranian”, în care uşile se deschideau numai pentru cititorii sau consumatorii producţiilor sale, autorul  autosechestrându-se în bine cunoscuta-i izolare.

 

Scriitorul Nicolae Breban în volumul Confesiuni violente (Dialoguri cu Constantin Iftimie) (Editura Du Style, Bucureşti, 1994, pg. 322) ne spune urmatoarele: „…exilul lui Cioran în ’36, când a ajuns la Paris, era un exil de tip estetic, de tip individual… era o fugă individuală. El nu fugea de România sau de vre-un sistem politic din România… nu ştiu dacă spune undeva de ce-a fugit. Nu ştiu dacă el ştie de ce-a fugit.” Autorul „confesiunilor” îl cunoştea bine pe marele gânditor, vizitându-l de mai multe ori la Paris, în celebra sa mansardă de la etajul şapte, de pe rue de l’Odeon.

 

Mulţi l-au considerat, şi-l mai consideară încă, un rebel, un oportunist, un mare ascet sau un neînţeles. Cornel Ungureanu, în cartea sa Mircea Eliade şi literatura exilului  (Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995, pg.7) afirmă despre exil că este o dezrădăcinare şi o înfrângere, iar despre Cioran, un om care a pierdut războiul… Consider că autorul este informat greşit, permiţându-mi să-l contrazic deoarece, Cioran, a fost tot atât de neflexibil şi ciudat chiar şi în perioada când era în ţară. Românii plecaţi, cu precădere exilaţii, nu au fost niciodată dezrădăcinaţi, fiind legati de ţara, prin naştere, strămoşi, rude, prieteni, limbă, sentimente, etc. Deci şi Cioran ar trebui să se supuna acestei reguli, însă referitor la înfrângere, putem spune că acesta, chiar prin neflexibilitatea sa, a avut cea mai dreaptă coloană vertebrală dintre toţi.

 

Rebel cu limba ascuţită, mândru şi de-neînduplecat! Desigur experienţele triste pe care i le-a oferit  viaţa,  combinate cu felul lui de a reacţiona la tot ce se întâmplă şi îl înconjoară l-au făcut să devină sceptic, un lup singuratic şi chiar să afirme că „de mult nu mai aparţin nimănui!”(Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990). Dar oare trebuie crezut? Scrierile sale nu erau un contact permanent cu cititorii săi? Nu aparţinea oare acestora? Nu aceştia, erau oare, prietenii săi care îl iubeau şi preţuiau? Chiar credeţi că în (super) inteligenţa sa, el nu ştia acest lucru? Atunci? Poate brava, sau poate acesta era paradoxul său organic pe care îşi construise universul! Cât despre scepticismul acestuia, Petre Ţuţea, un alt mare filosof român, cu care, Cioran a avut o corespondenţă bogată, spune: „În ceea ce îl priveşte pe Cioran, îmi permit să-l înfăţisez în aceşti termeni: …sceptic de serviciu al unei lumi în declin” (Ţuţea Petre, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992, pg.54).

 

Monica Lovinescu ne povesteşte despre talentata poetă Ivonne Rossignon, o româncă stabilită de mulţi ani în Italia, care devenise mistică si se confesa unui preot de la Vatican. Acesta i-a interzis să mai publice versuri, deoarece sunt lucrătura diavolului. Însingurată spiritual, şi-a asumat riscul şi şi-a deschis mintea şi sufletul în continuare păcatului… Credeţi că omul Cioran, ar fi rezistat unei asemenea ispite? Bineînţeles că nu! Ne-o demonstrează pe tot parcursul vieţii sale, prin faptele şi conduita sa. Atunci dece să se rupă de cei care îl admirau, îl apreciau, îi citeau cu nesaţ scrierile ? Mai ales că acest fapt nu constituia nici un păcat! Oare chiar trebuie crezut în tot ceea ce zice?

 

Întradevăr, până în 1989, literatura exilului era prea puţin cunoscută în România, având acces la public numai pe căi ascunse sau uneori, chiar prin transmitere orală. Aceste producţii fiind declarate prohibite de comunişti, literatura scrisă era trecută cu mari riscuri peste graniţa naţională. Poate, Cornel  Ungureanu, să nu ştie că izolarea eseistului a devenit şi mai profundă atunci când a aflat de arestarea, după reintoarcera din Franţa, a regizoarei Sorana Coroamă, care îndrăznise să introducă în ţară o carte de-a sa.

 

Creaţia cioraniană, din perioada exilului, ar fi ramas practic necunoscută pentru cititorii români aflaţi între hotarele perimetrului naţional, dacă postul de radio Europa Libera nu ar fi făcut eforturi să ne-o prezinte şi să ne-o facă cunoscută.

 

Desigur, celebrul gânditor a produs literatură şi înainte de a părăsi România. Cunoscutele sale eseuri din publicaţiile autohtone, „Rampa” şi „Vremea”, au făcut să strălucească geniul acestuia pe firmamentul literaturii româneşti interbelice. Cărţile, studiile, cugetările, memoriile şi scrisorile sale întregesc opera autorului, oferindu-i un loc de seamă între personalităţile literaturii universale. Scriind în limba franceză, tot atat de bine ca şi limba română, se face cunoscut unei mase mai mari de cititori, fiind tradus şi comentat în mai multe limbi de circulaţie internaţională. Bineînţeles că după 1989, opera acestuia a devenit mult mai tangibilă în România.

 

Însingurat şi în vremea tinereţii, când încă mai trăia in Romania, Emil Cioran refuză într-o oarecare măsură să se integreze şi să colaboreze cu literaţii din aceeaşi generaţie, construindu-şi cu migală şi insistenţă acel binecunoscut clopot al izolării. Nici măcar, consăteanul său, Octavian Goga, nu a putut să se apropie de el. Singurul, Mircea Eliade, îl va implica într-o seamă de evenimente şi aventuri comune. Mai târziu, îl va accepta şi pe Constantin Noica, făcând împreună cu acesta şi cu Eliade acel cunoscut, invidiat, dar totuşi admirat „triunghi magic”. Bineinţeles nici aceştia nu au putut scăpa de radicalismul lui Cioran, care nu-şi ierta nici măcar prietenii apropiaţi, ajungând să-i muştruluiască şi să-i critice în articole uneori chiar vehemente. Totuşi acest fapt nu rupe sau fisurează relaţiile dintre cele trei genii, deseori dândui-se dreptate chiar de cei în cauză.

 

După o perioadă de şedere pe meleagurile copilăriei, la Sibiu, îl găsim încercând să-şi facă un nume, la Bucureşti, iar mai apoi prin 1933, la Berlin, student la universitate. După doi ani se intoarce din nou la „Antipodul său – Ardealul”, apoi iar la Bucureşti, până în 1937, când pleacă la Paris, unde se va stabili pentru restul vietii. Acolo va încerca să se integreze în viaţa literară schimbându-şi limba de comunicare, dar nu şi obiceiurile, modul de a gândi sau năravul.

 

Tot filosof, tot gânditor, tot critic, greu de rumegat, nesociabil, singuratic, este „aprochat” de alţi români importanţi care îi trec cu vederea înstrăinarea şi ciudăţeniile şi caută să îl atragă în domeniul creaţiei literare colective de acolo. Îl găsim, pentru o scurtă perioadă, alături de Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţii în coloanele revistei „Luceafărul” şi la cenaclul literar românesc de la cafeneaua „Korona”, “…acolo fiind pentru ultima oară când mai apare în public printre români”. (Cioran Emil, Razne, Cuvânt înainte de Monica Lovinescu, Editura Jurnal literar, Bucureşti, 1995).

 

Uneori negativist până în măduva oaselor, sau rupt total de realitatea materială care îl înconjoară, dar cu microscopul gândirii metafizice veşnic pregătit, observă analitic, utopic, sau chiar cinic, realitatea spirituală care îl înconjoară.

 

În postfaţa aceloraşi „Razne”, Nicolae Florescu spune: „…Adolescent întârziat până aproape de vârsta patriarhilor, Cioran şi-a repetat la nesfârşit chipul, iniţial fixat pe coordonatele limită şi în culori de doliu, ca în metafora mitica a şarpelui ouroboros, crescând din sine, hrănindu-se cu sine”. Ouroborosul (sau uroboros), animatorul universal, este reprezentat printr-un şarpe, străvechi simbol al unui zeu indian, gravat pe marginea primelor reprezentări ale lumii, fiind promotorul vieţii, cel care creează timpul, face să se rotească astrele, constituind fară îndoială o divinitate cosmografică şi geografică unde el se încolăceşte in jurul oceanelor primordiale care la rândul lor înlănţuiesc pătratul pământului.

 

Ca şi Janus, zeul ambivalent cu două feţe, Cioran se desparte în două, o parte rămânâd însingurată şi rebelă, alta comunicativă şi domestică, devenind odată cu trecerea timpului „zeul” tranziţiilor şi schimbărilor, marcând evoluţia trecutului spre viitor, de la o viziune la alta, de la o stare la alta şi de la un univers la altul.

 

Aceasta ambivalenţă se remarcă, în special, în corespondenţa purtată de acesta, în perioada 1933-1946. Volumul Mărturii ne este „martor” în această privinţă. Acesta însumează o parte din scrisorile sale, adresate unor personalităţi româneşti, oameni de litere, prieteni sau cunoştinţe ca Lucian Blaga, Lucian Boz, Mircea Eliade, Ion Chinezu, Octav Şuluţiu, Ecaterina Săndulescu, Arşavir şi Jeni Acterian, Bucur Tincu, George Bălan şîi alţii, având o tentă aforistică, confesivă, unele scrisori conţinând chiar date biografice.

 

Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greşesc oare?) mi-a povestit adeseori despre prietenia sa cu Emil Cioran şi despre ajutorul pe care acesta i l-a oferit în timpul celui de al doilea război mondial, mai ales în perioada când soţia sa, Carola era inchisă în lagărul de la Drancy din Paris. Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepţional. Iată ce scriam pe data de 8 august 2006, într-un articol din revista Agero (Stuttgart, Germania), purtând titlul „Boz, ultimul astru”: „[…] În timpul celui de al doilea razboi mondial, Lucian Boz, împreună cu soţia sa, Carola, fac parte din Rezistenţa Franceză, fapt pentru care sunt arestaţi de Gestapo şi încarceraţi până în 1944 în lagărul «La Cité de la Muette» (sau „Sammellager” în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului situată în apropierea gării Austerlitz. Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, nici unul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi, a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză drămuite şi economisite cu greu. Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei române de la Paris.

 

Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat, trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutati de prietenul Cioran, care deţinând funcţia de ataşat de presă al Germaniei în Franţa, a plecat de urgenţă la Vichy să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre «lumea liberă» să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute.”       

 

*

După 1946,  porţile de comunicare cu cei dragi din ţară, fiind închise, din cauza sistemului totalitar, gânditorul se retrage în carapacea sa „franţuzească” izolându-se şi mai mult de compatrioţi. Asta nu înseamnă că se va desprinde total de limbă şi obiceiurile strămoşeşti. Deseori va sări în picioare, parcă vrând să anunţe că el tot român a rămas în gândire şi obicei.

 

Ion Ianoşi, în lucrarea sa Idei inoportune, (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1995, pg.120-122) îl acuză pe Emil Cioran în mod eronat şi tendenţios că s-a rupt de limba română pentru a-şi şterge urmele şi a da uitării creaţiile sale „extrem de violente” scrise până aproape de sfârşitul perioadei mai sus-amintite. Ştiindu-şi valoarea, el singur putea să-şi modifice sau să-şi rectifice unele greşeli, în ediţiile următoare ale publicaţiilor sale, nefiind nevoie să-şi sacrifice românismul pentru aceasta. Un exemplu reiese din interviul dat de Petru Dimitriu lui George Pruteanu, în care acesta declară că Cioran l-ar fi admonestat verbal şi în scrieri, făcând afirmaţii tendenţioase despre originea sa etnică: „…dar în ediţia de după 1989 a carţii ‚Schimbarea la faţă’, acesta a scos pasajele violente de tinereţe” (Pruteanu George, Pactul cu diavolul, şase zile cu Petru Dumitriu, Editura Albatros şi Editura Universal DALSI, România, 1995, pg.117). 

 

Filozoful şi scriitorul Virgil Ierunca, stabilit la Paris în 1946, a fost unul care l-a cunoscut bine pe “marele singuratic”, cei doi colaborând la „revista scriitorilor români din exil”, „Luceafărul”, în scurta existenţa pe care aceasta a avut-o. Mai târziu, împreună cu Monica Lovinescu, l-au promovat şi făcut cunoscut pe calea undelor, la postul de radio  Europa Liberă.  În cartea sa Subiect şi predicat  (Editura Humanitas,  Bucureşti, 1993) acesta ne comunică în mai multe pagini, relaţiile pe care le-a avut Emil Cioran cu diferite personalităţi ale literaturii române aflate în exil.

 

Gabriel Liiceanu, este cel care prin interviuri separate – luate lui Cioran la Paris şi lui Constantin Noica la Păltiniş – reface şi mai mult legăturile spirituale ale acestora. Motivul răcirii relaţiilor dintre cei doi gânditori, a fost o scrisoare pe care Cioran i-a adresat-o lui Noica şi în care enumără o serie de intelectuali cunoscuţi, aflaţi în România la acea vreme, care apoi, datorită acestui fapt, au fost pedepsiţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Poate de aici i-se trag multe critici şi izolarea cu care a fost  înconjurat mai târziu, sau poate cauza la „…urmare a paginii dure la adresa poporului român, din La tentation d’exister Camil Mureşanu, Un joc al întâmplării..., „Apostrof”, revista a uniunii scriitorilor (anul VI, nr.9, Cluj, 1995, pg.5). În aceeaşi revistă, la pagina 6, scriitorul Ion Vartic, într-un interviu dat reporterei Dora Pavel, ne relatează: „Tipicul întâlnirilor cu Cioran era, altadată, foarte strict: nu trebuia să faci gafa de a i te adresa în română, căci refuza să vorbească româneşte. De ce refuza a spus-o şi de data asta: ca să ajungi să te poţi exprima într-un mod satisfăcător într-o altă limbă trebuie să treci printr-un fel de asceză… sau să înveţi să scrii într-o altă limbă trebuie să povoci o ruptură cu trecutul tău”. Ni se pare totuşi, aberant faptul, că Cioran nu a uitat nici o clipă să vorbească sau să scrie în limba română, fapt confirmat de cei care iau luat interviuri după 1989.

 

Emil Cioran, la fel ca şi admiratul său prieten, Mircea Eliade, va alimenta în continuare o serie de enigme, neinţelegeri şi dispute din parte celor care le citesc operele şi ii analizează. Este posibil, ca atunci când se vor stinge din viaţa toţi cei care l-au cunoscut, va dispare şi imaginea sa controversată. Poate atunci, rămânând pentru posteritate doar opera sa literară nudă, autorul va fi iertat şi înţeles, şi poate atunci va fi aşezat, acolo unde i-se cuvine,  pe unul din locurile de frunte ale culturii româneşti şi universale.

——————————————

George ROCA

Sydney, Australia

2008-2014

Stefania MagidsonViorel VINTILĂ

 

Ștefania Magidson, brașoveancă la origine, a părăsit România împreună cu familia ei, având destinația Statele Unite, la vârsta de 15 ani și cu doar 500 de dolari în buzunar. Aterizarea în State nu a fost una “soft landing”, impactul socio-cultural fiind foarte puternic, impact care a făcut ca acomodarea în “ţara făgăduinţei” să nu fie una deloc uşoară. Însă, a realizat că pentru a reuşi să se apropie de “the american dream”, este necesar să investească serios în educaţie.

Asfel, în anul 1990  a absolvit Universitatea din Utah obţinând o diplomă de specializare în Sănătate Publică, precum şi o diplomă de master în Psihologie Aplicată la Universitatea din Santa Monica.

La 23 de ani a decis să-şi încerce norocul în cel mai mare oraş al Californiei, în Los Angeles, unde şi-a aprofundat studiile cu un masterat în Psihologie.

 

O vizită la Braşov, la câteva orfelinate, a fost suficientă pentru a conştientiza că menirea ei şi sufletul său generos, caritabil este să-i ajute pe cei năpăstuiţi de soartă, să schimbe destinul celor născuţi sub o stea mai puţin norocoasă.  Ştefania a devenit un adevărat luceafăr pentru mii de copii marginalizaţi care au fost ajutaţi de către Fundaţia Blue Heron înfiinţată de Ştefania. Un program bine pus la punct acordă burse tinerilor abandonaţi sau orfani, dar dotaţi intelectual şi motivaţi să reuşească absolvirea unei facultăţi.

 

Programul Fundaţiei Blue Heron nu oferă doar bani copiilor, ci şi îndrumare şi susţinere morală alături de un mentor care le este alături pe tot parcursul şcolarizării.

Povestea unui suflet nobil care a schimbat destinele câtorva mii de copii pe parcursul celor 11 ani de existenţă a acestei fundaţii caritabile o citiţi în rândurile de mai jos…

 

Când a început odiseea americană? Cum a fost impactul cu “pământul făgăduinţei”?

 

Odiseea Americană a început în 1983, la vârsta de 15 ani, când am aterizat în Salt Lake City, împreuna cu familia. Eram ajunşi legal, dupa o oprire de 3 săptămâni la Roma, unde italienii ne-au trecut prin tot felul de fromalităţi. Aşa era pe atunci, pe vremea când România era, încă, sub regimul comunist, când statul român îţi confisca totul, inclusiv casa, cetăţenia, iar cale de întoarcere nu exista. Veneai cu mâna goală, fără speranţa de a-ţi mai revedea vreodată părinţii, bunicii…

Când sunt întrebată de americani despre experienţa copilăriei în România, adesea îşi imaginează  nişte ani gri şi bej cu multe neajunsuri şi suferinţă. Însă am crescut fără prea multe lipsuri, protejată de familie şi legănată în bogăţia şi frumuseţea unor locuri magice şi tradiţii bogate, copilărind la Tohanul Vechi şi Braşov.

Însă, duritatea Americii şi-a pus amprenta asupra evoluţiei mele şi adaptării mele, deoarece am pornit la drum cu  doar $500, alături de părinţii mei care nu vorbeau limba engleză şi am fost forţată să mă confrunt cu job-uri grele, de jos, de la frageda vârstă de 16 ani – aceasta fiind o  adevărată provocare din viaţa mea. A durat 10 ani, a fost un drum noroios, anevoios şi foarte abrupt pe care l-am străbătut cu foarte mare greutate. Am avut sentimentul, aproape continuu, că de-abia îmi puteam menţine capul la suprafaţă. Într-un fel am simţit că nu am voie să clachez şi că trebuie să mă realizez prin educaţie. Am obţinut o diplomă în Sănătate Publică de la Univeristy of Utah; în ’91 m-am mutat în Los Angeles unde am urmat un masterat în psihologie spirituală aplicată. Imediat după aceea m-am casatorit.

 

Bal Blue Heron Bucuresti 2012 Stefania cu bursieriiCum ţi-a venit ideea de a înfiinţa fundaţia Blue Heron?

 

Prin căsătorie viaţa mea s-a transformat mult, atât pe plan social cât şi material; adiţional, a trebuit să fac şi acel salt spiritual interior pentru a mă adapta noii trepte socio-economice: de la cea mai de jos la cea de sus. Schimbările sunt profunde, şi nu neapărat uşor de traversat. Au sosit şi copii şi, cu toate că o perioadă m-am simţit împlinită ca mamă, cu timpul, am avut sentimentul că vreau să mă folosesc de platforma socială şi materială şi să fac ceva şi pentru alţi copii, pentru cei rămaşi în urmă, în România.

Astfel, în 2002 am pus bazele fundaţiei Blue Heron, o fundaţie non-profit activă aici şi în România.

 

Care este scopul acestei organizaţii filantropice?

 

Misiunea acestei organizaţii este îmbunătaţirea calităţii vieţii tinerilor orfani şi abandonaţi din România pentru a le asigura un acces mai larg la oportunităţile pe care le oferă viaţa. De-a lungul anilor, am dezvoltat câteva programe. De exemplu: construirea unor terenuri pentru joacă şi sport în cadrul orfelinatelor, implementarea şi dezvoltarea programelor speciale pentru copii înregistraţi cu HIV sau alte boli paliative, etc dar, în ultimii 7 ani ne-am concentrat pe acordarea de burse universitare pentru tinerii care sunt în grija statului sau provin din situaţii extrem de precare.

 

De ce ai ales acest nume exotic? Blue Heron, adică cocostârcul albastru…

 

Da, este un nume exotic… În misticismul indian, nativ, este simbolul reflecţiei, al contemplării, al menirii noastre spirituale şi al transformării pe plan fizic. Este suma reprezentării viselor noastre interioare.

Cu timpul, simbolul a fost extins şi spre metafore: protejăm cu aripa noastră aceşti tineri şi “îi învăţăm să zboare”, le dăm aripi…

 

Te rog, spune-mi, cum este structurat programul unui copil bursier? Ce responsabilităţi au cei  care au şansa să beneficieze de o bursă din partea fundaţiei?

 

În fiecare an avem 90-100 de studenţi în programul nostru (dintre care 10 chiar şi la medicină!), tineri orfani sau abandonaţi care sunt îndeajuns de capabili şi ambiţioşi să urmeze o facultate. Noi le acoperim taxele universitare (aproximativ 2,200 de dolari/an pentru medicinişti şi 600 de dolari/an pentru restul bursierilor) şi le acordăm o sumă lunară (55 de dolari) care ajută la achitarea unor necesităţi zilnice. Cei care trec la buget, datorită notelor mari, li se acordă până la $400 pe an pentru cursuri de şofer, IT sau de engleză.

Bursieri graduandTinerilor din programul nostru li se cere să frecventeze cursurile universitare la care sunt înregistraţi, să nu figureze cu restanţe la începerea noului an universitar, să prezinte lunar, prin e-mail, inclusiv în vacanţă, un jurnal de activitate adresat Mentorului şi reprezentanţilor Fundaţiei.

De asemenea, studenţii efectuează, în timpul anului de studii, săptămânal, 5 ore de muncă voluntară în cadrul unui centru de plasament sau al unei instituţii caritabile sau din aria lor de studii. Ideea este aceea de a-i ajuta să se clădească şi în interior, în aşa fel încât, atunci când termină facultatea să poată fi capabili să navigheze printre succesele şi provocările vieţii.

 

Cine poate beneficia de aceste burse şi care este criteriul de selecţie? Care este rolul mentorului?

 

Tinerii care sunt sub tutela Direcţiei Generale de Protecţie a Copilului (deci abandonaţi fie la naştere, fie pe parcurs), orfanii crescuţi de bunici, sau de către alte rude aflate în situaţii foarte precare; ei sunt tineri lipsiţi de căldura şi îndrumarea părintească şi care aplică sau sunt deja la facultate (18-26 ani). Oficial, mentorii sunt persoane recomandate de către Fundaţia Blue Heron, membri şi/sau donatori ai acesteia, atât din România cât şi din Statele Unite ale Americii. Aceştia reprezintă un exemplu de succes personal, profesional şi social, constituind un sprijin moral şi o relaţie continuă a bursierilor cu Fundaţia de-a lungul anilor de studii. Ei menţin legătura cu buriserul lunar sau săptămânal, ajutându-l să gândească decizii, sprijinindu-l cu sfaturi şi încurajări. De obicei, mentorii sunt experţi în aceleaşi ramuri de studio ca ale bursierilor: doctorii iau sub aripa lor bursierii de la medicină, inginerii pe ingineri, etc. Adesea mentorii ne mărturisesc că simt, în urma acestei experienţe, că “primesc mai mult decât bursierii” ; iar bursierii ne spun ca “fără mentori ajutorul financiar nu ar însemna foarte mult”.

Deci, până la urmă, mentorul este “lipiciul” programului, felul în care noi putem maximaliza efectul acestor bănuţi strânşi, care sunt cheltuiţi cu multă grijă.

Mentorii conduc mai departe esenţa spirituală a programului, reprezintă sufletul organizaţiei, ceva care nu poate porni decât din inimă, aceştia sunt o energie care nu poate fi nici donată, nici cumpărată.

 

Bal de caritate BH cu HRH Principesa MargaretaDe unde provin donaţiile? Pe lângă români sunt şi personalităţi americane sau oameni de afaceri americani?

 

Donaţiile provin, în primul rând, de la persoane private din SUA (toate donaţiile sunt deductibile de la taxe dat fiind statutul 501 c 3 al fundaţiei), iar în acest an am primit şi un grant generos de la o fundaţie americană.

Legat de Blue Heron , remarcabil  este faptul că ÎNTOTDEAUNA 100% din donaţii sunt folosite direct pentru copii/tinerii din programele noastre.

Fondatorii acoperă TOATE cheltuielile fundaţiei.

Adiţional, aproape in fiecare an, organizăm baluri de binefacere în România.

 

De la înfiinţare până în prezent cât a investit fundaţia Blue Heron şi câţi români au fost norocoşii posesori ai unor burse?

 

Din 2002 şi până acum am strâns peste $1,250,000 de la peste 700 de donatori

români şi americani şi am transformat vieţile a aproape 3000 de copii şi tineri. Dintre aceştia, peste 200 au fost beneficiarii burselor universitare Blue Heron.

 

Cât de des mergi în România?

 

De doua ori pe an, aproximativ câte 7-10 zile. În fiecare an Organizăm o tabără de vară la Râşnov, iar primăvara călătoresc pentru evenimentul de fundraising din capitală şi pentru a vizita şi intervieva bursieri din întreaga ţară.

Tabara BH, RasnovÎntr-un alt articol am declarat “ţara din care mă trag este o sursă de putere, de bogăţie, un loc în care continuu revin atât pentru a ajuta tinerii care merită, cât şi pentru a continua să-mi trag seva dintr-un eter care încă îi este esenţial existenţei mele”… până la urmă…, vizitele mele în România au motive mult mai complexe!

 

 

Soţul tău este un cunoscut producător de  film …se implică şi el în fundaţia Blue Heron?

 

Faptul că mă susţine în munca aceasta este, de fapt, cea mai importantă contribuţie…pentru că salariu nu am şi, în esenţă, îmi folosesc propriul meu timp pentru a duce mai departe aceste eforturi – timp care ar putea fi dedicat lui, copiilor noştrii sau administrării casei.

Adiţional, bineînteles, faptul că pot acoperi 100% din cheltuielile fundaţiei se datorează soţului meu.

 

Ştiu că ai scris si o carte – În căutarea Magicianului Alb” – despre ce este vorba?

 

Magicianul Alb este o carte de dialoguri între mine şi scriitoarea Carmen Firan, o carte unde explorăm teme cu care ne confruntăm zilnic din unghiul psihologiei spiritual aplicate: de la misterul sufletului la frica de moarte, de la anxietate la păcat şi pedeapsă, de la sensul viselor la firele nevăzute care ne ţin conectaţi în roata vieţii în permanentă transformare.

Simbolul Magicianului Alb este descris ca fiind acel Eu mai înalt din interiorul nostru care înţelege legile subtile ale universului, care este în contact direct cu intuiţia noastră, acea parte care are acces la informaţii mai departe de cele cinci simţuri.

În carte spun: “El are ştiinţa de a cerceta şi curajul de a împlini ceea ce este lăsat a fi experimentat şi împlinit pentru a ne simţi împăcaţi cu rostul existenţei” și invit cititorul să mi se alăture într-o călătorie de explorare spre a-şi redescoperi acea parte interioară care deţine bagheta fermecată şi care poate transforma în realitate lumile interioare al căror potenţial doar îl intuim…

Şi nu în ultimul, rând vorbesc şi despre feminitate…care, în opinia mea este pe cale de dispariţie.

 

Ce îţi place cel mai mult în America? Este ceva care îţi displace?

 

Încep cu ce admir cel mai mult aici: Constituţia, şi tot ce au creat „părinţii fondatori” care au fost nişte capete luminate. Au creat un sistem care, în mare, a dat oportunitatea milioanelor de oameni să îşi manifeste potenţialul şi, în acelaşi timp, să servească omenirea într-un fel care ne-a elevat pe toţi.

Îmi place felul în care sunt organizate majoritatea domeniilor şi în special cele din domeniul serviciilor publice, unde adesea lucrurile merg ca pe roate, sunt bine organizate, şi atitudinea celor care te servesc este amabilă, cumsecade. Îmi place ideea că, teoretic, oricine poate ajunge să trăiască proverbialul vis american. Dar cel mai mult îmi place faptul că suntem un melting pot, cu oameni din toate naţiile, religiile, rasele, care se regăsesc în numitori comuni ce transcend graniţele care ne imaginăm că ne separă… Şi îmi place faptul că, dacă te afli într-un oraş cosmopolit poţi participa într-o singura zi la experienţe dintre cele mai diferite: restaurante cu bucătării din toate colţurile lumii, ritualuri în biserici ortodoxe, ashramuri hinduse, moschei şi temple budiste; în orice zi poţi avea experienţe într-o viaţă culturală extrem de bogata şi variată, cursuri în aproape tot şi toate care îţi trec prin cap…Nu îmi displace nimic anume care să fie american, dar mărturisesc că există anumite pericole ce ţin de existenţa umană universală a căror victime putem fi dacă nu suntem vigilenţi: tendinţa spre superficialitate, spre materialism, pericolul de a ne complace într-o existenţă confortabilă şi a renunţa la căile mai grele dar care pot duce la o viaţă mai autentică, mai înaltă.

 

Care este cheia succesului şi a visului american?

 

Curajul de a explora acele infinite posibilităţi care există în viaţa noastră. Cred că America, cu toate ce le are ea, bune şi mai puţin bune, este totuşi naţiunea unde şansele de a ne manifesta visurile sunt cele mai înalte.

Deci cred că este nevoie de curaj, creativitate, o intuiţie bine dezvoltată şi tenacitatea de a nu te da bătut oricât de greu şi anevoios pare drumul – atât timp cât simţi că e alineat cu interiorul!

 

Planuri de viitor…

 

În primul rând să îmi continuu pasiunea vieţii mele: mă consider un pasionat explorator al existenţei noastre spirituale. Trăiesc doar cu un picior pe pământ, jumătate din mine este întotdeauna în căutare de a fi unita cu Divinul. Să extind programul de burse din cele 23 de judeţe ale României în toate 40.

Adiţional, îmi doresc mult să ne extindem şi în Republica Moldova unde procentajul de trafic uman este cel mai ridicat din întreaga Europa: tinerii de vârstele 15-25 ani sunt exploataţi fie sexual, prin muncă silită, sau le sunt preluate organele. Aceasta populaţie care provine din medii precare sunt exact tinerii cu care lucram noi în programele Blue Heron. Prin oferta de burse universitare și educarea lor vom contribuii la prevenirea acestei tragedii. Profit de această oportunitate pentru a lansa un apel românilor care citesc acest articol de a contribui prin donaţii http://www.blueheronfoundation.org sau ca mentori: info@blueheronfoundation.org. Vă mulțumesc.

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

 

afisFilmBrancusi-page-001-800

 

Alex GREGORA

 

Poetul clujean Horia Muntenuş, încă tânăr al acestor vremi, talentat şi afirmat, cineast şi iubitoriu al vrednicului Brâncuşi, mărturisitor destoinic, în volum personal, de „Dincolo de Brâncuşi”, şi mai bogat, de acum câţiva ani, cu poemul cinematografic „Un arbore la mijloc de lumi: Constantin Brâncuşi” – astăzi, cu un film lung, de peste patru ore, „Calea eroilor – Istoria unei capodopere”, împlineşte, şi nu numai cu sufletul, doar o înaltă poruncă bizuită pe un talent boieresc şi pe o documentaţie câştigătoare.

Ori, tocmai justificarea faptului că, la Târgu-Jiu, marele sculptor gorjean s-ar afla acasă pentru totdeauna, datorită monumentalelor lucrări din componenţa Ansamblului „Calea Eroilor”, nu poate fi luată în calcul. De vreme ce, zi de zi, cu (de)plină ignoranţă şi prostie oficială, însuşi Constantin Brâncuşi – îmi îngădui să cred – este tulburat din starea sa de înger.

Cheia noutăţii de optică a filmului realizat de scriitorul Horia Muntenuş, dedicat memoriei brâncuşiologilor Barbu Brezianu, Ion Pogorilovschi, Dumitru Daba şi poetului gorjean Nicolae Diaconu, vine mai întâi dintr-un unghi drept de judecată. Ce cuprinde întâmplările proeminente de la începutul realizării Ansamblului Monumental până aproape de prezentul fluid. Iar toată chestiunea istoriografică tocmai întruneşte rezultatul studierii şi prezentării unui volum bogat de documente, cu mărturiile integratoare ale unor renumiţi specialişti de astăzi – Nina Stănculescu, Sorana Georgescu-Gorjan, Constantin Zărnescu, Zenovie Cârlugea, Ion Mocioi, Gabriela Popescu, Paul Popescu, Ion Popescu-Brădiceni – ca măsură ştiinţifică de aleasă ilustrare.

După toate izvoarele, Brâncuşi a fost chemat în 1935 la Târgu-Jiu de Arethia Tătărăscu, soţia primului-ministru de atunci al guvernului român, Gheorghe Tătărăscu, şi ca să i se spună, de către tot cuconetul „Ligii Femeilor Gorjene”, cam ce anume lucrare să ridice în memoria celor ce s-au jertfit în luptele împotriva armatelor cotropitoare de la Podul Jiului, în 1916. Fiind evidentă nu doar închiderea/deschiderea provincialistă a damelor cu pricina, faimosul sculptor cu barbă a dat să refuze ferm şi a ieşit din sală, nu înainte de a solicita libertate deplină în întreprinderea artistică viitoare.

În fond, după vizionarea părţii întâi – intitulată „Facerea” – a filmului realizat de Horia Muntenuş, spectatorul se poate întreba dacă hobiţeanul chiar a fost primit şi dorit de toată suflarea Târgu-Jiului acelor ani. De unde şi faptul că, în toamna anului 1938, Brâncuşi s-a grăbit să plece la Paris, înaintea inaugurării oficiale a Ansamblului Monumental „Calea Eroilor”.

În partea a doua – intitulată „Călăuza” – starea de fapt se complică, operele brâncuşiene de la Târgu-Jiu căzând pradă acelor roşii arătări comuniste ce au luat puterea în România. Imaginea din film a corturilor ţigăneşti, aşezate în Parcul Coloanei fără sfârşit, pândind orice însoţire de mare mirare şi închinăciune. Şi cu toate acestea, Coloana fără sfârşit a rămas înfiptă cerului şi atunci când un tembel – în film înregistrat la el acasă pentru o asemenea bravură! – a legat-o cu lanţuri şi a tras cu tractorul de ea ca s-o dea jos. Horia Muntenuş, chiar aşa, de ce nu s-a gândit împricinatul Tănăsie Lolescu să-i aprindă Coloanei dinamită la rădăcină, poate auzea şi Dumnezeu de fapta sa!

Însă una din cele mai bizare întâmplări ale existenţei Coloanei fără sfârşit are drept coordonate temporale anii ‘90. Când autorităţile locale – continuatoare în gândire celor (doar) deranjate de la putere de evenimentele revoluţionare din decembrie 1989 – cheamă de peste mări şi ţări un pistriţ-personaj, autor şi de carte brâncuşiană, însă alunecos precum un şarpe. Există mărturii potrivit cărora criticul de artă şi brâncuşiologul Radu Varia a beneficiat din plin şi de sprijinul preşedintelui de-atunci al României, Ion Iliescu, sub toate aspectele. Şi poate pentru ceva urzeli de etapă (deteriorări scaune de piatră, campanii de presă dirijate ş.a.) – mărturiile celor filmaţi lăsând să se înţeleagă bine asta – inclusiv pentru ca, în final, să trântească în iarbă Coloana fără sfârşit – crimă de artă înfăptuită în luna noiembrie a anului 1996. Aici, înregistrările luie Horia Muntenuş cu specialiştii în restaurare (Doina Frumuşelu, Iulian Cămui) şi oficialităţile de atunci (Toni Greblă, Viorel Gîrbaciu, Florin Cîrciumaru), fiind puse cap la cap, ca să fie îndosariate în multe file de investigaţie jurnalistică şi răsfoite audio/video pe îndelete.

calea-eroilor-istoria-unei-capodopere-3Tabloul părţii a treia – intitulată „Sacrilegiul” – n-ar vădi atâta demenţă dacă unul dintre cei intervievaţi – şeful Direcţiei de Cultură Gorj, Ion Sanda, tapiţer al comodei raduvariene, după debarcarea bravului scriitor Nicolae Diaconu – nu s-ar da în peticul unei stofe cu fire de halucinaţie de calitate cea mai proastă. Iar cu privire la starea de agregare a personajului amintit, doar presupun că dintotdeauna a luat forma plaiului, de vreme ce prea mulţi ani s-a aflat la cârma tuturor spoielilor culturale locale.

Dar, până la o vreme (noiembrie 2000), ca în poveştile noastre cu crai viteji, Coloana fără sfârşit este pusă la loc de un brav actor ministru, Ion Caramitru, ce nu s-a lăsat (se)dus de oculta asociere din jurul lui Radu Varia. Şi chiar nu vreau să ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă la instituţia ministerială a Culturii noastre naţionale s-ar fi aflat vreun personaj înfometat şi rănit de pionezele de pe scaunul cu pricina!

Interesul filmului realizat de Horia Muntenuş pentru destinul operelor brâncuşiene de la Târgu-Jiu poate fi socotit şi apreciat de cronicar, ca fiind de-al locului. Apoi, multe dintre urzelile rele ale anilor din urmă pe seama operelor lui Brâncuşi de la Târgu-Jiu îi sunt cunoscute şi trăite. Cum şi relatările ziaristului Sorin Călugăriţa, ale ziaristei Andra Dumitrescu, luările de poziţie ale ziaristului de investigaţie Narcis Daju, toate zbaterile, toate întemeierile.  Iar în părţile de final ale filmului – intitulate „Anul 2000 – În crucea mileniilor” şi „Între clipe” – este regăsit, cu acelaşi drag nouă, un om de altă dată, ce a plecat la cer, după o boală lungă şi necruţătoare, scriitorul Nicolae Diaconu: întâiul intelectual gorjean ce s-a opus proiectului aventurist al lui Radu Varia. Şi n-a făcut-o zadarnic…

La o aşa distanţă de evenimentele cu pricina, filmul documentar-artistic realizat de Horia Muntenuş recuperează ceea ce mulţi nici n-ar mai vrea să-şi amintească, autorul gândind doar mai departe, cu blândeţe şi progres. Poziţionarea filmului este una singulară, adăugându-se istoriografiei brâncuşiene ca o analiză unei dezbateri ale cărei ecouri nu se pot stinge vreodată. Iată de ce regizorul clujean pune în faţa spectatorului tocmai profunzimea şi grandoarea creaţiei majore a lui Constantin Brâncuşi de la Târgu-Jiu, cu un punct de vedere inedit, marcat de mărturii şi documente evidente, dar şi cu blândeţe ori cu patos.

calea-eroilor-istoria-unei-capodopere-2Producător al filmului – „Energobit”, muzica – Mircea Suchici, Cristian Ciomu, Nucu Pandrea, Constantin Istici (Ansamblul „Someşul Napoca”), Ştefan Popescu, Delia Crăciun; vocea naratorului aparţine lui Vasile Tomoiagă; aforismele lui Constantin Brâncuşi culese şi publicate de Sorana Georgescu-Gorjan sunt rostite de Nucu Pandrea; s-au folosit imagini video inedite din arhivele George Boban, Vasile Marinescu, Primăria municipiului Târgu-Jiu, operator Andi Popescu, „Gorj Tv”; de asemenea, fotografii inedite din colecţiile Sorana Georgescu-Gorjan, Micu Marcu (Gheorghe Pop), Doru Dădălău, Zenovie Cârlugea, Gabriel Ceauşescu, Vasile Pleşa, Gabriel Cârciumaru, Alex Gregora, Muzeul Judeţean Gorj, Fundaţia „Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu (Aurel Antonie), „Obiectiv Gorj” (Sorin Călugăriţa), „Gorj News” (Narcis Daju); interpretează actorii Nucu Pandrea, Cristian Naum, Cosmin Brehuţă, George Drăghescu, Viorela Grofu, Florin Raul Marian; director de producţie ing. Aurel Marian.

În fond, într-o aşa realitate a acestor zile, se poate spune că tocmai la locul ivirii lui Constantin Brâncuşi pe lume, în Gorj, operele sale sculpturale din componenţa Ansamblului Monumental “Calea Eroilor” sunt păstrate în vitregie şi restaurate stângaci, puse în valoare cu o şubrezenie în gândire de neînţeles. Cunoscut fiind şi recentul episod al scandalului din jurul agresării cu jet de apă a Porţii sărutului.

Să mai precizăm că memorabilul film-mărturie regizat de Horia Muntenuş – ce răspunde deplin unei perspective de receptare racordată la sensurile operei brâncuşiene – tocmai impresionează nu numai prin ineditul mărturisirilor, a imaginilor cuprinzătoare,  dar şi prin întindere şi prin consecvenţă. „Calea eroilor – Istoria unei capodopere” –  împlineşte o poruncă faţă de Constantin Brâncuşi al nostru, al tuturor românilor!

 

Alex GREGORA

JURNALISMUL DE TELEVIZIUNE, ÎNTRE MIT SI REALITATE

Posted by Gabriela Petcu On January - 17 - 2014

BOANTA-Dan-wbDan BOANTĂ

 

Asistăm în fiecare zi la degradarea a ceea ce numim jurnalism de televiziune. Şi când spun asta mă refer strict la televiziunile de ştiri. Fie ele şi afiliate la CNN! Mizeria din emisiunile acestora a atins cote maxime. În fiecare zi sunt atacaţi oameni din presă şi nu numai, iar deunăzi am asistat îngroziţi la ceea ce putem numi, linşajul basiştilor. Apelativul de băsist a ajuns un stigmat care aminteşte de vremea comunismului. Stigmat pus chiar de către moderatorii de televiziune.

 

Este incredibil cum aceştia se pretează să arunce cu invective în colegii de breaslă, la ore de maximă audienţă. Patronii unor astfel de televiziuni, care au o agendă politică ofensivă, sunt dublaţi în studiouri de nişte aşa zişi moderatori, care prelungesc aceasta agendă şi se îngrijesc de prostirea zilnică a cetăţeanului. Marea „calitate” a moderatorilor de televiziune de astăzi este răstălmăcirea lucrurilor, în direct şi la ore de maximă audienţă. Nu există mai mari duşmani ai educaţiei democratice decât aceşti jurnalişti de televizor, cei drept plătiţi regeste de patronii lor să-şi bată joc de dreptul nostru la informare corectă.

 

Din cauza acestora, nu ne mai uităm la televizor ca să ne informăm ori ca să ne lămurim, ci doar ca să aflăm cine pe cine mai înjura, cine cu care s-a mai bălăcărit şi cel mai grav vedem minciuna la rang de adevăr pe toate aceste posturi tv. Televiziunile de ştiri romaneşti care au fost lansate la vremea lor cu intenţia de a furniza ştiri din oră în oră, au devenit astăzi instrumente de propagandă jurnalistică. Au devenit fără doar şi poate instrumente ale puterii actuale, de demascare a duşmanului şi de mascare a prietenilor.

 

Moderatorii acestor emisiuni de ştiri, au decăzut atât de mult, urmărind umil agenda politică a patronului, încât au contribuit decisiv la impunerea pe piaţă, la „cote înalte”, unele dintre ele acoperite cu premii mai mult sau mai puţin naţionale, a jurnalistului care nu mai are nimic de-a face cu informaţia jurnalistică. Ei îşi câştigă pâinea din manipularea informării şi producerea dezinformării.

 

Astăzi, rating fac părtinirea, mistificarea, injuria, minciuna şi lista poate continua. Pe vremuri, ca să fii un bun jurnalist, (Vlad Petreanu mi-a spus odată asta) îţi trebuia talent. În actuala formula, una care premiază jurnalismul neprofesionist şi descurajează jurnalismul de calitate, ca să faci rating e suficient să fii cât mai lipsit de caracter şi de o mitocănie ieşită din comun. Noul profil moral al jurnalistului de instigare are efecte nocive, deoarece se măsoară în respectul din ce în ce mai mic pe care telespectatorul îl are faţă de democraţie, faţă de informaţia curată, faţă de decenţă, faţă de bun-simţ, sau faţă de buna-credinţă. Neamendând aceste derapaje, nu facem decât să câştigăm ura, vizionând seara de seară, emisiunile aşa zişilor „celebri oameni de televiziune”.

 

Sunt însă şi oameni care au făcut istorie în televiziune. Şi mă refer la cele de ştiri. Nu vreau să dau nume din dorinţa de a nu omite pe cineva. Oameni de la care am învăţat meseria de jurnalist. Oameni cărora le mulţumesc, uneori, în fiecare zi. Oameni care m-au învăţat că trebuie să ai coloana vertebrală. Din păcate în ziua de astăzi, acest privilegiu, nu este remunerat!

 

Dan BOANTĂ

Jurnalist (AmRoNews)

Chicago, Illinois, SUA

17 ianuarie 2013

Maria-Diana-PopescuDiana Maria POPESCU

 

Am primit prin poşta electronică de la distinsa doamnă prof.univ. dr. Angela Mamier un articol publicat în “Midi Libre”, cotidian regional din Montpellier, France, pe 6 ianuarie la rubrica “actualités régionales”,  pentru care îi mulţumesc şi îi rămîn îndatorată. Prima parte în ghilimele reprezintă traducerea textului din tăietura de ziar alăturată, iar partea a doua, punctul meu de vedere asupra gravelor ironii pe care îşi pune iscălitura ziaristul francez, de la care aştept cu drag o explicaţie, dacă are curaj şi răspunsuri convingătoare. De peste două decenii, francezii s-au întrecut prea mult cu gluma pe seama românilor. Ajunge!

 

„Ortodocşii sărbătoresc Crăciunul într-un mare spirit de deschidere. Un uşor aer rusesc pluteşte în Saint-Julien-des-Points. Această comună, aflată în apropierea Grand Combe, este reşedinţa schitului «Sfânta Credinţă» (o mică mânăstire). Ieri, călugărul ortodox Ioan i-a primit pe credincioşi pentru sărbătorirea Crăciunului. Această diferenţă de zile se explică prin decalajul de 15 zile dintre calendarul gregorian şi calendarul iulian, cel care normează credinţa ortodoxă. Slujba a semănat cu turnul Babel, devreme ce credincioşii se rugau în limbi diferite: slavonă (un limbaj liturgic de origine slavă), română, engleză, franceză… Slujba a atras şi non-ortodocşi, încântaţi de schit datorită măreţiei cântărilor sau datorită ornamentelor. Trebuie spus că ortodocşii favorizează un spirit de deschidere care seduce mai mult decât atracţia locului.”

Pentru derută, la sfîrşit, ziaristul aruncă, un pic de poleială, adică, ornamente şi seducţie. Domnule ziarist, nu la cele două elemente se reduce Ortodoxia! Vestul are probleme uriaşe cu minorităţile şi pe cît se prezintă el de democrat, pe atît e ros de ură şi de ipocrizie. E firesc să fie la fel şi pentru francezi: dacă te urci într-un autobuz în Tours, de exemplu, jumătate din călători sînt străini de neamul, de limba şi de credinţa francezilor. Prin urmare, putem înţelege de ce unii francezi, cetăţeni simpli sau ziarişti pot fi deranjaţi de auzul cuvintelor neînţelese. Deschiderea umanistă înţeleasă în sens eronat duce la tulburare în societăţile vestice şi continuînd, pare că va avea tot felul de consecinţe anti-umane pentru ambele părţi. Estul nu are această problemă, ba mai mult decît atît, ruşii, românii, ucrainenii, grecii, bulgarii şi restul ortodocşilor se închină aceluiaşi Dumnezeu. Entropia introdusă de caracterul multinaţional destabilizează societatea vestică, pe cînd în Biserica Ortodoxă toţi sînt una. Sfîntul Apostol Pavel a arătat acest lucru încă de la naşterea ortodoxiei: „Căci nu este deosebire între iudeu şi elin, pentru că Acelaşi este Domnul tuturor, Care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe El” (Romani X, 12). Faptul că un rus, un român, un englez şi un francez se roagă fiecare în limba lui, în acelaşi timp, şi aceluiaşi Dumnezeu, reprezintă normalitatea, nu un motiv de uimire şi cu atît mai puţin un motiv de ironie. Acest lucru devine evident dacă luăm în considerare unirea în care se află credincioşii ortodocşi: „Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe” (I Corinteni XII, 12-14). Motivul pentru care putem spune acestea este mărturisirea aceleiaşi credinţe, „căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci, cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni III, 26-28).

Faximil-ziarSă compari o biserică plină cu oameni de mai multe naţionalităţi, care sărbătoresc Crăciunul, cu Turnul Babel, este cel puţin o eroare logică vecină cu insulta. Aplicînd acelaşi raţionament, şi Uniunea Europeană este tot un turn Babel, mult mai mozaicat, şi haotic. Locuitorii şesului din ţara lui Senaar, prin construirea turnului, încercau în mîndria lor să reuşească fără Dumnezeu, să fie faimoşi, să înlocuiască frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu cu grămada lor de cărămizi şi smoală. În esenţă, este ceea ce face şi omul modern, la un nivel mult mai avansat, disimulat sub masca binelui, a progresului, a deschiderii minţii. Astfel, amestecarea limbilor din societatea de atunci şi de acum este consecinţa izgonirii lui Dumnezeu din viaţa omului, este expresia demersului ateu şi ignorant de a atinge fericirea, binele şi nemurirea. O astfel de gîndire este sortită eşecului şi este total iraţională. Duhul Sfînt a restabilit unitatea limbilor în Biserică, cînd la Cincizecime S-a pogorît peste apostoli, dîndu-le darul de a vorbi în limbile pămîntului. Aşadar, Babelul este prototipul dezbinării, pe cînd Biserica Ortodoxă este chipul unirii. Există un singur limbaj duhovnicesc, activ în mintea oricărui om, indiferent de limba prin care îl exprimă.

Deschiderea societăţii şi deschiderea Bisericii sînt două lucruri diferite, aşa cum se găsesc ele acum, nu trebuie confundate şi nici interpretate antitetic. Indiferent de etnie sau de naţiune, societatea primeşte cetăţeni, muncitori şi cumpărători, Biserica primeşte credincioşi, postitori şi milostivi; societatea cere paşaport, Biserica cere mărturisire de credinţă (botez). Hristos spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei XI, 28). Ziaristul francez mai notează că non-ortodocşii sînt atraşi de Biserica ortodoxă, însă nu înţeleg motivul atracţiei. Dacă oamenii ar fi vrut „cîntări măreţe” ar fi mers la operă; dacă oamenii ar fi vrut „ornamente” ar fi mers în palatele Loarei. Biserica Ortodoxă îi atrage din alt motiv şi anume că, mînaţi de conştiinţă, văd viaţa firească, iubirea adevărată, jertfa curată, iar sufletul lor rîvneşte după ele. Îi invităm pe neatenţii observatori francezi să vină şi la slujbele Bisericii Ortodoxe Române şi, ascultînd cîntările măreţe şi admirînd icoanele împodobite, să nu-şi oprească puterea înţelegătoare a minţii la acest nivel exterior, ci să pătrundă raţiunile lucrurilor care vin de la Dumnezeu. Mă văd nevoită, pentru prima dată, să dau dreptate afirmaţiilor senatorului Haralambie Vochiţoiu. Nu ştiu în ce partid este înregimentat şi ce politici practică, dar în mod sigur este iubitor al moralei creştine: „Asistam la atacuri fără precedent la adresa Bisericii Ortodoxe Române. Nu contează numele persoanelor şi nici partidul sau alianţa din care aceştia fac parte, pentru că, daca le pronunţăm numele, îi facem oameni. Iar ei nu sunt. Ei sunt doar Satana ajuns în Parlamentul României”.

 

Diana Maria POPESCU

header

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors