Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Declaraţia de la Budapesta – 16 iunie 1989

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2019

Declaraţia de la Budapesta – 16 iunie 1989

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Sforăitoare declaraţie ungurească urmată de grave fapte antiromâneşti

Un grup de 12 unguri naționaliști, iredentiști și revanșarzi și cinci români regățeni, un basarabean și un evreu comunist, toți bătuți de vânturile vremurilor printre străini, au semnat la Budapesta o declarație antiromânească ignobilă, adică ticăloasă.

Neagu Juvara – aromân, diplomat, rămas în străinătate după 1944

Paul Goma – român basarabean, scriitor, deținut politic, exilat după 1977

Virgil Ierunca – român vâlcean, literat, s-a autoexilat la Paris în 1947

Monica Lovinescu – bucureșteancă, pariziană din 1947, comentatoare la REL

Bujor Nedelcovici – avocat bârlădean, scriitor, ajuns în străinătate în 1987

Vladimir Tismăneanu – comunist, fiul nomenclaturistului evreu Tismeninski

Doru Braia – bucureștean, plecat din România în 1987 la REL, ziarist

Nici un român ardelean, nici o analiză temeinică a declarației întocmită de unguri. Nici faptele istorice ale Unio Trium Nationum din 1437, care a impus monstruoasa subjugare a românilor ardeleni, ce a durat și s-a amplificat timp de cinci sute de ani – ei fiind nemeși, românii iobagi și slugi – nici intențiile revoluționarilor lui Kossuth din 1848-1849 de alipirea Ardealului la Ungaria, nici agresiunea comunistului evreu, Bela Kun, împotriva unirii neamului românesc, nici ocupația ungurească și atrocitățile lor barbare împotriva românilor ardeleni în Nord-Vestul transilvan din 1940-1944, nu le-a dat nici cea mai mică tresărire în cuget, sau să gândească analitic ce semnează, cu cine semnează.

La 4 iulie 1989, ungurii și românii semnatari îmbrăcați de sărbătoare, cu protocolul regal buchisit și cu bune maniere, de circumstanță, până în vârful urechilor, s-au prezentat la reședința ex-rex-ului Mihai de Hohenzollern din Elveția, să-i ceară și majestății sale înalta sa semnătură. Ex-rex-ul care și-a semnat, contra avantaje, și propria demisie, semnează și această declarație antiromânească. Ce mai conta, pentru ex-rex încă o semnătură, după ce l-a arestat pe Mareșalul Ion Antonescu, și-a lăsat, fără remușcări, 120.000 de militari români prizonieri la aliatul sovietic, iar restul armatei a pus-o la dispoziția glorioasei armatei sovietice, care ne-a ciuntit națiunea, a ocupat și a jefuit țara prin dictatura comunistă impusă cu forța. Ex-rex-ul, un alt josnic trădător al românilor din Secolul XX, semnează orișice, fie și împotriva identității și integrității României, chiar și numai, pentru o tinichea de agățat în piept. De data aceasta a semnat Declarația de la Budapesta: „Noi, români și unguri, considerăm că libertatea și propășirea celor două popoare pot fi realizate și garantate numai într-un cadru politic pluralist de respectare integrală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.” Înălțător de supra democratic pe hârtie! „… dictatura ceaușistă a creat o situație de criză acută, care împiedecă comunicarea dintre români și maghiari.” Criză acută?! Eu, sub dictatura ceaușistă am trăit și profesat 17 ani în Ardeal și nu am simțit nici o criză acută; am comunicat lejer, și eficient, cu maghiarii. Știam că mulți nu ne iubesc, dar public nu-și manifestau resentimente, ura. „Dialogul început astăzi între noi dorește să învingă aceste piedeci și să stabilească bazele unor relații normale între cele două națiuni care s-au format în același spațiu geografic.” Semnatarii români, de dragul adevărului istoric, puteau cere semnatarilor maghiari să evite această frază falsă, contrafăcută, perfid introdusă, dar ei, săraci cu duhul și simțire patriotică, au semnat din toleranță prost înțeleasă. Știind cu ce ignoranți ai istoriei și probleme ardelenești au de-a face, maghiarii au mers mai departe, și așa, doar de reamintire a trecutului, le-a spus că „soluționarea conflictelor (care conflicte?, cine le-a generat?) nu pot veni de la revizuirea frontierelor”. Bine țintită, reamintirea revizuirii frontierelor de către semnatarii unguri, care prin criza acută au adus declarația la conflicte și mai departe, la ce este cu adevărat în mintea și voința lor: revizuirea frontierelor! Dar, nici de data asta, în mintea semnatarilor români nu s-a aprins vreun beculeț, beznă! În această situație semnatarii maghiari au mai făcut un pus strategic pentru scopul lor secular: „Transilvania a fost și este un spațiu de complementaritate și trebuie să devină un model de pluralism”. Semnatarii români au rămas cu gura căscată, habar nu aveau de complementaritatea ungurească și au luat-o drept glazura democratică a declarației, au aplaudat și au semnat în turmă, în frunte cu ex-rex-ul, după care s-au alăturat și alții turmei. Ungurii au câștigat din nou, au mai făcut pasul iredentist, revizionist mimând democrația acelui moment istoric.

3-harta

Trec peste reacțiile și ripostele ardelenilor ce au suferit cumplit istorica complementaritate ungurească între 1940-1944, au motive întemeiate de neîncredere în declarațiile ungurilor, trec și peste replicile apărute în articolele specialiștilor și a bine cunoscătorilor maghiarizării și iredentismului unguresc și mă opresc la realitatea istorică din Decembrie 1989, în Ardeal. Nu trecuseră nici șase luni de la semnarea mult trâmbițatei declarații democratice, prin care ungurii semnatari erau plini de arzător pluralism, de respectarea integrală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în Transilvania numai pentru ei. În fapt, în spațiul lor de complementaritate, în 22 decembrie 1989, a izbucnit barbar ura lor antiromânească; segregația, revizionismul, purificarea etnică prin izgonirea românilor! Faptele:

În secuimea maghiarizată, dintr-odată românii au devenit din nou, budos olah și vor fi uciși cei care vor manifesta opoziție față de revoluția secuiască. Și revoluția secuiască a ucis pe: Coman Dumitru, locotenent colonel, lovindu-l în cap cu ranga, apoi l-au linșat în stradă. Mort fiind, a fost aruncat în curtea spitalului. Pe Gabor Szekely subofițer de miliție l-au omorât în bătăi pentru că a vrut să-și ajute nașul, care era român. Uciderea bestială a maiorului Agachi Aurel, a făcut înconjurul lumii. L-au ucis cu bestialitate și i-au profanat cadavrul în stradă, băgându-i în gură un șobolan. Soția sa și frații ei, de etnie secuiască, au vrut să-i ridice cadavrul din stradă dar au fost amenințați, pentru că s-a organizat un marș al victoriei secuiești împotriva românului, în care ei, învingătorii, treceau scuipând și lovind cadavrul. Secolul XX, al pluralismului unguresc în spațiul secuiesc de complementaritate. În comuna Dealul, șeful de post, Cheuchișan Liviu, a fost bătut groaznic, muribund fiind au început să-l belească și să-i dea foc. Soția sa cu cele două fetițe au rămas în casă, căreia i s-a dat foc, le-a salvat, în ultimul moment, un OM, un SECUI. Șeful de post din Zetea, Dănilă Gabriel, a fost hărțuit de o gloată revoluționară, bătut, înjunghiat și la urmă un maghiar complementar i-a scos pistolul din toc și l-a împușcat în cap; era căsătorit cu o unguroaică, aveau o fetiță. În Cristurul Secuiesc, plutonierul major Ferencz Emeric și-a pus la adăpost colegii români, pentru care a plătit cu viața, fiind înjunghiat mortal de către etnicii săi. Iată faptele cadrului pluralist, iată dialogul și nici o reacție din partea semnatarilor unguri, nici un protest din partea semnatarilor români, nici o retragere de semnătură. În Decembrie 1989, în secuimea maghiarizată au fost distruse, parțial sau total, 38 sedii de Miliție și Securitate, vandalizate, jefuite, distruse 200 de locuințe ale românilor, ce au lăsat totul refugiindu-se îngroziți, 100 de ofițeri și subofițeri au fost agresați, bătuți, spitalizați, conform Raportului Comisiei Parlamentare. În acea iarnă, 4.000 de români au fost forțați să plece imediat; începea exodul românilor din România în România. Revoluția secuiască ucisese și complementaritatea pe hârtie a mult trâmbițatei Declarații de la Budapesta.

Ion Marcel Ilici Iliescu și Petre Roman-Neulander erau ocupați cu mușamalizarea ucișilor de la București, nu aveau vreme și de complementaritatea din Ardeal, cu epicentrul în secuimea de mult maghiarizată. Conducătorii uniunii ungurilor din România, și-au zis imediat democrați (UDMR) și au pus placa suferințelor etnice datorită lui Ceaușescu și-a Securității sale. De asemenea și-au apărat ferm, cu mult tupeu coetnicii pentru agresivitatea, bestialitatea, uciderile comise cu: „omorurile intră în sfera actelor revoluționare.” E drept, istoria revoluțiilor e plină de morți, de uciși din furia oarbă a momentului, dar după zilele înfocate ale revoltelor, răzvrătirilor apar schimbări cumpănite, rezonabile, chibzuite, reparatorii. Nu în complementaritate pluralistă democrată a secuilor maghiarizați, care au hotărât continuarea discriminării, segregației și purificării etnice: „Aici, în Odorhei, trebuie să se vorbească numai ungurește!!” Pentru acest scop de complementaritate ungaro-secuiască au hotărât: „dacă nu plecați în 24 de ore vă linșăm!” Și au început cu insulte și injurii directe în public și instituții, amenințări prin orice mijloace, molestări, segregație la toate nivelurile, scoaterea limbii române din administrație, iradierea a tot ce era românesc din viața publică. „Să nu vă mai vedem aici!” Astfel au declanșat exodul populației românești din secuimea maghiarizată în următorii ani. Au plecat 30.000 de romani, datorită terorii intensive și susținute, lăsându-și bunurile personale în urmă.

Ca urmare a acestei situații ce a determinat exodul românilor din spațiul majoritar ungaro-secuiesc a apărut Asociația românilor alungați din Covasna, Harghita, Mureș care prin delegații s-a adresat, justificat și argumentat, președințiilor (Ion Marcel Ilici Iliescu, Emil Constantinescu)   guvernului (Petre Roman, Văcăroiu, Ciorbea) parlamentului (Bârlădeanu, Năstase) fără nici un rezultat, repet fără nici un rezultat scontat, doar audiențe sterile și proiecte moarte. Toți cei de mai sus, enumerați, deveniseră dependenți de pachetul de voturi al UDMR, trădând statul național unitar român, trădând românii ardeleni. Nici o deosebire între ei și cei ce au semnat Declarația de la Budapesta.

S-au scris multe articole și studii pertinente, adevărate, s-au scris cărți întregi despre tragedia românilor din Ardeal, au fost boicotate, obstrucționate, excluse din actuala mass media românească dominantă de politicul corect; un zid în fața adevărului! În schimb, în 1996, la Târgu Mureș, la Casa de Editura „Mureș” a părut „Revendicările ungurești”, scrisă de președintele Ungariei, în exercițiu, Arpad Gonez, care știa bine despre Declarația, – complementaritate pe hârtie – de la Budapesta, așa că a scris și semnat: „…Națiunea ungară ține în modul cel mai ferm la dreptul ei de proprietate asupra întregii Transilvanii. Nu va exista niciodată o generație de unguri dispusă să renunțe la acest sfânt drept istoric. Națiunea ungară este gata ca în orice clipă să ia arma în mână pentru a-și exercita acest drept, sacrificându-și chiar viața în luptă.” (pag.86) „Într-o singură problemă nu putem face concesii: Transilvania în întregimea ei – ca o unitate intangibilă – trebuie pusă sub stăpânirea Sfintei Coroane ungare” (pag.110). Emil Constantinescu a fost entuziasmat de Arpad Gonez, l-a primit la Cotroceni în 1997, între timp citise, pe nerăsuflate, revendicările ungurești pentru care, recunoscător, i-a oferit cea mai mare distincție a statului: Steaua României!   Comentariile-s de prisos pentru ardelenii români ce trăiesc ipocrizia ungurească de la Marea Unire din 1918 și nu se așteaptă la altceva din partea lor în viitor. Cât privește criticele și acuzațiile pertinente la adresa   guvernanților României din 1990 sunt inutile, nu le penetrează carcasa nesimțirii, ei nu știu decât să aservească tot ce este străin și-s puși să prade, vândă și trădeze țara și națiunea. În concluzie, de ce să ne luăm după declarațiile ungurilor când vedem și trăim realitatea faptelor lor, chiar și acum, în Anul Centenarului Unirii Neamului Nostru.

(Corneliu Florea, August 2018, Casa cu Flori – România)

Incursiunile sentimentale ale unui româno-american

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

Incursiunile sentimentale ale unui româno-american

Autor: Menuţ Maximinian

 

Stabilit de câţiva ani pe tărâmul făgăduinţei, Dorin Nădrău nu şi-a uitat nicio clipă rădăcinile, vorbind şi scriind cu ardoare şi patriotism despre ţara natală şi despre reperele cultural istorice ale acesteia în publicaţii de largă circulaţie peste Ocean, cum sunt „Curentul internaţional” şi „New York Magazin”. Astfel, ca un firesc, textele publicate de acesta au văzut, în 2017, lumina tiparului în cadrul volumului „Incursiuni sentimentale”.

Deşi ne atrage încă de la început atenţia că nu avem de-a face cu literatura în această carte, Dorin Nădrău reuşeşte, totuşi, să aducă în faţa noastră adevărate pagini de jurnal „rezultatul parcurgerii unui drum bătătorit al rememorării, un drum intim, care îmi stârneşte invariabil sufletul, readucându-mi în minte o lume trecută care în mine n-a vrut să moară şi oferindu-mi farmecul tonic al aducerilor aminte” (p.7).

De la aşternerea pe hârtie ale unor poveşti personale legate de statutul de imigrant, pornind pe urmele bunicilor ce au locuit o perioadă în America, până la evocarea unor mari personalităţi ale istoriei şi culturii noastre, autorul ne prezintă, în carte, dorinţa de libertate, dar şi sentimentul celor plecaţi „de a nu fi acasă”, estompat printr-un „antidot probat în ultimii ani”, acela al scrisului.

Poate, unul dintre cele mai interesante texte ale cărţii este „Din însemnările unui (alt fel de imigrant)”, în care autorul îşi descrie propria poveste a drumului american, unul poate nedorit la început, dar care i-a adus mai apoi o serie de împliniri într-o etapă a vieţii în care se gândea că nu mai poate relua viaţa de la capăt. Cineva spunea cândva că destinului nu-i place să facă retuşuri.

Incursiuni Sentimentale.Dorin Nadrau

„Aserţiunea cu valoare de maximă am putut-o deseori verifica de-a lungul anilor, gândindu-mă în urmă, acum mai conştient ca oricând că am trecut de jumătatea firului pe care mi l-a tors ursitoarea. Convins că nimic nu este absolut întâmplător pe lumea asta, îmi amintesc astăzi cu nostalgie şi înţelegere un moment din tinereţea mea fragedă care putea să-mi schimbe radical drumul prin această viaţă efemeră. Bunicii mei din partea mamei au aparţinut generaţiei de români „Mia şi drumul” de la începutul secolului trecut, emigrând în America. Asemenea multor ardeleni, după mai bine de zece ani, s-au întors în România unde după puţin timp s-a născut mama mea, cea mai mare dintre cei trei copii pe care i-au avut. Nu o dată m-am întrebat ce parcurs ar fi avut viaţa mea dacă mama mea s-ar fi născut în America… Dar iată o întâmplare petrecută după mulţi ani de la repatrierea bunicilor ce îmi induce un motiv justificat de a mă convinge tot mai mult că, structural cel puţin, totuşi, America mă atrăgea în mod inconştient şi involuntar… Despre America ştiam multe şi pot să afirm cu tărie că niciodată nu am fost influenţat în opiniile mele despre această ţară de mulţi dintre cei care după ce ajung în State devin musafiri de profesie în România şi care cum au apucat să treacă Oceanul se uită la români de sus şi îi socotesc, în sinea lor, drept proşti. Cunoşteam despre America şi părerile unora care duceau la concluzia că reprezintă o cultură unde doar cel tare supravieţuieşte şi unde lamentările şi slăbiciunile sunt privite cu dispreţ. Naţiune de învingători, nu de visători. De asemenea, că aici piaţa dictează şi totul se realizează prin iniţiativă privată, nimeni neriscând un cent dacă nu se întrevede un profit. Profesiile mele (inginer şi avocat), dintre cele pentru care la ora actuală în ţară tinerii care păşesc pe porţile facultăţilor fac cele mai lungi cozi, mi-au permis să cunosc şi alte aspecte despre America, lucruri cu adevărat minunate, nemaipomenite. Astăzi pot să afirm că America este mult mai mult decât mi-am putut eu închipui… Nici în cele mai ciudate vise nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge în America. Tot paradoxal este că atunci, în 2010, destinul meu a decis să facă retuşuri…, povestea vieţii mele devenind foarte simplă şi uşor de relatat: în mai puţin de o lună am primit viza de SUA, în ciuda unor posibile impedimente, având în vedere că eram singur şi cu o situaţie materială superioară mediei, peste aproape două luni m-am (re)căsătorit, iar în următoarele trei luni mi s-a eliberat autorizaţia de muncă şi Green Card-ul. Eu nu am părăsit România nici din raţiuni politice şi nici economico-sociale. Plecarea mea a fost, pur şi simplu, o alegere. Este incontestabil că nu am fost obligat să iau calea exilului. De fapt, trebuie spus că eu mă situez alături de cei care consideră, pe bună dreptate, că termenul a devenit caduc în lumea globală în care trăim şi că la un anumit nivel suntem cu toţii călători pe acest pământ, în această viaţă.Pentru cineva care se gândeşte că practic am luat viaţa de la capăt, vreau să spun că secretul ţine de personalitatea mea. Firea mea de ardelean m-a obligat toată viaţa mea să nu mă dau bătut… Pe „Titanic” au fost 13 transilvăneni: unul a supravieţuit. Îmi persista în minte scena din film cu orchestra care, pe puntea vasului, a cântat până în ultima clipă, pierind cu toţii, înghiţiţi de apele Atlanticului, „Mai aproape de Tine, Doamne!”… Integrarea în sistemul american înseamnă în primul rând promovarea redefinirii identităţii, necesităţii vitale de a exista şi funcţiona într-o alta lume, adică într-o nouă cultură şi într-un nou context. Pot să spun acum că de la început am fost fascinat de americani, de atitudinea „I can” şi spiritul pozitiv. Sunt entuziasmat că aici lucrurile au sens, că există reguli bine gândite care se aplică şi chiar funcţionează. Îmi place şi că societatea americană te învaţă să nu închizi uşa… În sfârşit, nu regret nici o clipă că, vorba unui bun prieten, „am dat porcul pe curcan că-i mai corect politic şi nici n-are colesterol”.Desigur, îmi lipseşte România natală, nu cea abtractă sau conceptuală” spune autorul cărţii.

Însemnările din paginile 9-12 sunt completate cu altele, la paginile 13-17, astfel încât avem o relatare amănunţită a prezenţei românului nostru în spaţiul american. Despre Eugen Doga, cel care a compus cântecele celebrului film „Şatra”, despre Ilie Stepan, valoros muzician al rock-ului românesc, generalul american de origine română Simeon G. Trombitas, comandant al Armatei de Sud a SUA, despre laureaţii premiului Oscar – Jean Negulesco şi Edward G. Robinson, şi mulţi alţi români ce ne-au făcut cinste în America, găsim date în această carte. Nu sunt omişi  nici cei care au scris istorie, începând cu Avram Iancu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, fiecare poveste este trecută prin filtrul propriului suflet, astfel încât scriitorul este prins în această horă a respectării valorilor. În textul „False ipoteze, calomnii şi neadevăruri care dor”, de la pag. 161, trăgând un semnal de alarmă asupra falselor poveşti ce circulă despre oameni precum  Mihai Viteazul,  Avram Iancu, Mihai Eminescu. „Calitatea articolelor sale, temele abordate şi excelenta documentare probează o cunoaştere profundă a istoriei şi tradiţiilor româneşti pe care le promovează în ţara de adopţie, Statele Unite, ca un adevărat patriot trăitor la mii de kilometri de ţara natală, România. Dorin Nădrău este un bun exemplu pentru românii care nu au uitat că vectorul principal în recunoaşterea unui popor, în străinătate, este cultura sa fără de care naţiunile lumii ar însemna nimic în America”, spune Grigore L. Culian, fondatorul New York Magazin.

La rândul lui, directorul „Curentul internaţional”, Ştefan Străjeri, scrie în Postfaţa cărţii: „Textele lui Dorin Nădrău, prin spectrul larg al subiectelor tratate, îmbie la reflecţii spre cultura şi istoria românilor, sociologia românilor, atât a celor din ţară, cât şi a celor răzleţi pe mai multe continente. Dorin Nădrău, în mod cert, este şi va rămâne un nume cunoscut în corpul viu şi activ al comunităţii româno-americane”.

Dincolo de faptul că apără istoria neamului, că o spune răspicat şi tare că nu a mers din propria ţară din cauza unor nevoi, ci aşa a fost destinul, Dorin Nădrău este şi un apărător al bisericii străbune.

Cartea lui este ca o oglindă a unui intelectual care promovează în America cultura poporului său, declarând răspicat, prin textele lui, că este mândru de originile sale. Şi nu e puţin lucru.

,,Lideri în film”, o carte ca la cinema scrisă de Paul Polidor

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

,,Lideri în film”, o carte ca la cinema scrisă de Paul Polidor

Autor: Corina Diamanta Lupu (Bucureşti)

 

Nu este nimic neobișnuit să se facă un film după o carte. Așa cum spunea Jean Cocteau, filmul este tot o scriere, însă “o scriere în imagini”. Numeroase pelicule celebre au fost mai întâi, cărți celebre, iar ecranizările doar le-au pus și mai mult în valoare și le-au popularizat. Special este procesul invers, atunci când filmografia servește ca bază pentru carte, când vizualul din film își păstrează valențele spectaculare, rămânând la fel de atractiv, chiar dacă este transpus în scris. Acesta este cazul volumului scris de Paul Polidor, “Lideri în film: curs opțional de jurnalism vizual și psihosociologie politică”. Volum de referință, despre care Dan Matei Agathon afirma că este “o capodoperă a genului…, un tratat complex…, ce descrie ascensiunea și rezultatele, de multe ori odioase, ale celor care au condus națiuni și care au trasat istoria în dramaticul secol XX și la începutul secolului XXI ”.

1

Necenzurat, spectacular, performativ, interzis minorilor, cursul lui Paul Polidor a fost o provocare pentru mine. Pe de o parte, mi-a stârnit curiozitatea, pe de altă parte, m-a făcut să mă îndoiesc că mai poate fi spus ceva nou pe tema liderului-dictator. Am început deci, prin a răsfoi volumul, am citit puțin aici, puțin dincolo și ceeace citeam a început să mă captiveze. Așa că m-am întors la pagina de pornire și am parcurs cartea din scoarță în scoarță cu un interes crescând.

Folosind o colecție de filme, Paul Polidor realizează o galerie de portrete-studiu ale unor dictatori precum Nicolae Ceaușescu, Fidel Castro, Stalin, Nixon, Henry Kissinger, Slobodan Miloșevici, Saddam Hussein, Troțki, Trujillo. Creativă, condimentată, închegată, cartea semnată de Paul Polidor oferă o abordare inedită și provocatoare a culiselor vieții și planurilor unor lideri ce au hotărât soarta popoarelor, pe care le conduceau în funcție de interesul personal ori de capriciu, de preferințele sexuale sau de zodia în care se născuseră. De la Troțki, fostul lider care îi trimite Fridei Kahlo răvașe de dragoste în cărțile pe care i le împrumută, la Stalin, “groparul soldaților sovietici” ori la J. F. Kennedy care pierde Cuba în favoarea rușilor, cursul semnat de Paul Polidor este împănat cu detalii picante, cu scene extravagante și cu dezvăluiri neașteptate.

Cursul are un ritm alert, iar impactul puternic asupra cititorului este sporit și de elementul enigmatic al prezențelor feminine: Jackie Kennedy, dar și femeile mafiei – Marilyn Monroe, Ellen Rometsch ori Judith Campbell. De la Leon Troțki la Che Guevara, de la Gheorghiu-Dej la Bashar al-Assad, volumul lui Paul Polidor ne poartă într-o lume a conspirației, în care grotescul, cinismul și maladivul devin suprapersonaje.

Se spune că viața bate filmul. “Lideri în film: curs opțional de jurnalism vizual și psihosociologie politică” demonstrează cu prisosință că nu doar viața bate, ci și cartea bate filmul. Iar, cine citește această carte (și vede DVD-ul interzis minorilor, scenariul și regia ,,analizelor” de scene șocante: Paul Polidor), o dată ajuns la final, va spune că a fost ca-n filme!

(București, 10 noiembrie 2018)

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (I)

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (I)

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

 

Autor: George Petrovai

 

Cum evoluționismul tot este la modă în știința contemporană, iar prin ea în cam toate sferele de activitate umană (de la înfulecat și până la cea mai abstractă gândire), intenționez ca în câteva articole/episoade să ilustrez catastrofalele progrese (!) înregistrate de politica românească într-un veac și jumătate (din remarcabila perioadă cuzistă și până la actuala deșănțare pesedisto-aldistă), fapt pentru care – ne spune cu tristețe Poetul național – e cu neputință ca „biet român săracul” să nu dea îndărăt ca racul.

Da, căci ăsta-i ruinătorul preț social-economic plătit de o națiune resemnată până la apatie, cu tot mai depreciata monedă moral-spirituală din pricina necontenitelor sforării ale aleșilor și ciracilor lor, atunci când „evoluează” de la domnitorul ce afirmă ritos în Mesajul adresat Parlamentului pe data de 5/17 decembrie 1865, cum că „niciodată persoana mea nu va fi nicio împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui” (Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, București 1991), la jalnicele caricaturi bolșevice, apoi la otrepele postdecembriste. Ăștia din urmă, cel puțin, nu doar că-s necalificați (a se vedea și revedea prestația de pomină a Cabinetului Dăncilă), nu numai că-i mint cu nerușinare pe cetățeni și fură cu sacii din banii publici, dar țin morțiș să-și salveze pieile nelegiuite și averile necinstite prin, vorba lui Băsescu, legi anume făcute „de hoți pentru hoți”, adică prin punerea Justiției în slujba marilor infractori.

Și când te gândești că taman în aceste zile unui parlamentar din Slovenia (țărișoara desprinsă din fosta Iugoslavie) i-a fost cerută demisia de către șeful partidului, iar cel în cauză de îndată s-a conformat, după ce a recunoscut public că a furat un sandwich (mai exact, a sancționat neglijența angajaților unui magazin din Ljubljana)! Nu știu dacă-i un capriciu, ce se dorește o   obligatorie lecție de demnitate publică pentru toți aleșii (negreșit că slovenii își au dragnienii, tăricenii și vâlcovii lor), dar știu că este o diferență ca de la cer la pământ între gestul parlamentarului sloven și înfricoșătoarea nedemnitate din Parlamentul României, unde nimeni până în clipa de față (au trecut, iată, aproape 30 de ani) nu și-a recunoscut faptele de corupție (de ce ar face-o, când pe aceste meleaguri funcționează ca la cartea lichelismului spiritul de gașcă și prezumția de nevinovăție, iar la o adică insulta, calomnia și „abuzurile” săvârșite de procurori împotriva aleșilor cu putere decizională), prin urmare, niciunul dintre aflătorii în treabă din această sfidătoare instituție nu și-a dat demisia, fie pentru a se pune la dispoziția organelor de anchetă ca să-și dovedească nevinovăția de zor clamată la televiziunile aservite, fie din lehamite față de detestabilul joc la care, de regulă, se pretează majoritatea și anumite grupuri parlamentare (Uniunea Democrată Maghiară din România, dubioșii reprezentanți ai celorlate minorități).

 

  1. Alexandru Ioan Cuza, artizanul modernizării României

 

            Cu o domnie de numai șapte ani (ianuarie 1859-februarie 1866), colonelul Al. Ioan Cuza, primul domnitor al României apărută pe harta lumii după unirea Moldovei cu Țara Românească, va rămâne de-a pururi în istoria și conștiința neamului românesc nu doar ca marele bărbat de stat ce-și impune reformele spre binele țării și în dauna sa, ci și ca un veritabil personaj de legendă. Căci iată ce ne spune reputatul istoric Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București 1990): „Cuza vodă era un om inteligent și vioi. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii de jos și se spune că adesea obișnuia să umble cu haine schimbate ca să poată surprinde mai ușor abuzurile și nedreptățile”, precum – adaug eu – cel cu ocaua statornicită prin lege (ocaua lui Cuza) și ocaua mai mică la care recurgeau negustorii necinstiți.

Alexandru Ioan Cuza

            Cât privește obârșia, studiile și caracterul viitorului domn, iată ce aflăm de la același istoric: „Alexandru Cuza făcea parte dintr-o veche familie boierească din județul Fălciu, înrudită cu familia cronicarului Miron Costin. Făcuse studii în Franța și luase parte la mișcarea de la 1848, alături de tinerii naționaliști. În vremea lui Vogoridi (Nicolae Vogoridi, domnitorul Moldovei de origine bulgară și adversarul unirii – nota mea, G.P.) fusese numit ispravnic (prefect) al județului Covurlui, dar își dăduse demisia, nevoind să-l ajute pe caimacam la falsificarea alegerilor”.

Îndeosebi după reforma agrară, precizează Ioan Scurtu în opul mai sus menționat, reformă „în urma căreia au fost împroprietărite 463.554 de familii cu 1.810.311 ha” (Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu avansează în Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi o suprafață de 2.038.640,2697 ha ce a revenit la 511.896 familii țărănești, cifre la care se oprește și Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor – „S-au împărțit atunci vreo 2 milioane de hectare la peste 500.000 de familii de plugari”), după reforma agrară din august 1864, vasăzică, popularitatea lui Cuza a fost așa de mare în rândul sătenilor/poporenilor, încât – după detronarea și înlocuirea lui cu principele Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen – „Radu Rosetti nota că țăranii din comuna Căiuți (jud. Bacău) au declarat că ei «nu au niciun temei de nemulțumire împotriva lui Cuza care le-a dat pământurile și i-a scăpat de boieresc și nu vor să aleagă pe Hopînțol, un neamț pe care nu-l cunoaște nimenea»”.

După secularizarea averilor mănăstirilor închinate grecilor (Petre P. Panaitescu ne face cunoscut în cartea sa: „Aceste moșii erau așa de întinse, încât alcătuiau cam a cincea parte din totalul României de atunci”!), lege dusă la îndeplinire în 1863 cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu, principalul său sfetnic, Al. Ioan Cuza nu ezită ca, în urma plebiscitului din 3 mai 1864, să dizolve Camera doldora de mari latifundiari și să instaureze un gen de dictatură personală prin Statutul ce-i permitea împroprietărirea țăranilor, fapt care – treptat, dar inevitabil – „a provocat împotrivirea tot mai energică, atât a conservatorilor, afectați mai ales de reforma agrară, cât și a burgheziei radicale („roșii”) care-l acuza pe domnitor de tendințe autocratice” (Ioan Scurtu).

Întrucât la începutul anului 1863 s-a reactivat ideea aducerii unui domn străin, același I. Scurtu ne înștiințează că „În cursul anului 1865 îndemnurile la detronarea lui Cuza deveniseră tot mai frecvente”!

Și astfel, neluând Cuza nicio măsură de apărare împotriva complotului asupra căruia fusese avertizat, în noaptea de 11/12 februarie are loc ceea ce Nicolae Iorga numește „o murdară conspirație de politicieni” și P.P. Panaitescu taxează drept „o faptă urâtă, care rămâne ca o pată în istoria noastră” (Neagu Djuvara este convins că „monstruoasa coaliție” anticuzistă „a fost realizată de masoni”), asta după ce Mihail Kogălniceanu apreciase cu mâhnire că „nu greșelile l-au răsturnat, ci faptele lui cele bune”: complotiștii (ofițeri și civili) forțează ușa camerei în care dormea domnitorul, cu pistoalele în mâini îi cer să abdice, acesta nu protestează, ci semnează decretul de abdicare pe spatele căpitanului Pilat, după care este scos din palat „printre două rânduri de soldați întorși cu spatele” ca să nu-l vadă pe fostul domn („Așa de mare era teama de o eventual reacție a ostașilor”, comentează generalul Al. Candiano-Popescu în Amintiri din viață-mi), este suit la iuțeală într-o trăsură cu coșul ridicat, dus în casa unui devotat al lui C.A. Rosetti și, în noaptea de 14/15 februarie, expediat peste graniță.

S-a stabilit în Germania, refuzând să se mai amestece în disputele politice din țară, ba chiar „respingând propunerile celor care voiau să-l aducă înapoi în domnie” (P.P. Panaitescu). De-abia după moartea survenită în anul 1873, corpul lui a fost adus în țară și îngropat pe moșia sa Ruginoasa, loc de pelerinaj pentru zecile de mii de țărani, ce veneau de pretutindeni ca „să se închine la mormântul aceluia care le dăduse o soartă mai bună”…

De reținut ultimele cuvinte ale lui Cuza la părăsirea Bucureștiului: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”, cuvinte care seamănă izbitor cu cele rostite de mareșalul Ion Antonescu înaintea execuției sale. Ce vreți, eroii și martirii neamului se înfrățesc în eternitate și neuitare, pe când mișeii și găunoșii se încumetresc în vremelnicie și opulență!

Care sunt „faptele bune” ale lui Cuza? Păi sunt cele două mari reforme menționate mai sus, plus legea instrucțiunii publice (pentru prima dată învățământul primar românesc devine gratuit și obligatoriu), legea comunală, legea Consiliilor județene, legea Curții de Conturi, legea contabilității publice, legea Consiliului de Stat, legea introducerii sistemului de măsuri și greutăți metrice, autocefalia Bisericii române, înființarea Universității din Iași în anul 1860 (cea mai veche universitate românească) și a aceleia din București în 1864, gândul nobil și statornic de-a uni toți românii în nou înființatul stat România (acest nume referențial datează din 1862), trecerea din anul 1863 de la alfabetul de tranziție la cel cu caractere latine.

N.B.: În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă cârmuire din istoria noastră), regele Carol I a dus mai departe procesul modernizării României, așa cum fusese el conceput și pus în practică de Alexandru Ioan Cuza și valoroșii săi sfetnici.

(Sighetu Marmației, 17 feb. 2019)

Petrovai-4-1

Foto autor. George Petrovai

Ce bogăţie v-a dat America?

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

Ce bogăţie v-a dat America?

Interviu cu Didi Alexe

 

Destinul a voit ca pe doamna Ruxandra Didi Alexe să o întâlnesc la câteva ediții ale Simpozionului Eminescu de la Consulatul general al României din New York, unde George Alexe, soțul dânsei, „un interdisciplinar de calibru și redutabil enciclopedic, un reprezentant, acum rarisim, din generațiile marilor profesori enciclopedici de altădată”, cum îl creionase Th. Damian, se număra între comunicanți. Nu uit că soții Alexe au venit la conferințele mele din statul Michigan, alt prilej de bucurie. După înmormântarea lui George, de acum 4 ani, când întâmplarea a făcut să fiu lângă dânsa, doamna Didi a rămas singură, fără familie, dar căutată de prietenii temeinici pe care îi are. Am regăsit-o la început de primăvară 2017 senină, lucidă, optimistă.

Anca Sîrghie: Care este secretul?

Didi Alexe: Nu pot să mulțumesc destul lui Dumnezeu, pentru că mi-a dat mai mult decât meritam. Plus că noi am venit aici ca misionari cu activitatea la Arhiepiscopia Misionară Română din America și Canada cu sediul la Detroit, Michigan, nu ca să ne îmbogățim, că modești am fost toată viața.

A.S.: Privind-o mai de aproape, viața dumneavoastră nu a fost deloc simplă. Atât ca româncă, plecată din țara de origine, cât și ca artist plastic, format în România, fără să vă împliniți acolo, apoi ca femeie căsătorită, dar nu și mamă de copii, ați avut un destin special. Soarta v-a supus la o repetată dizlocare. Acum, la 89 de ani, trăiți singură într-un hotel american de vârstnici din statul Michigan. Poposită în apartamentul plăcut, vegheat din tabloul mare de imaginea soțului, vă propun să pornim cu începutul. Care vă sunt cele mai dragi amintiri din copilărie?

D.A.: M-am născut în 22 mai 1928 la Galați, fiind a treia fiică a familiei lui Mihai Ursu și a Ecaterinei, născută Lepădatu. Părinții erau oameni evlavioși, foarte harnici și înțelepți. Tataia, ca și ceilalți 3 frați ai lui, a fost dat la armată. Ca infanterist și subofițer, el a fost trimis în 1916 pe front, căzând prizonier la nemți, dar a reușit să evadeze, ajungând cu greu acasă, rănit fiind , cu vreo 3 schije în tot corpul. Pentru bravura dovedită, a fost decorat cu „Virtutea Militară”, decorație care i-a înlesnit gratuitate în toate călătoriile cu C.F.R-ul la clasa I. Așa se face că după pensionare, călătorea în toată țara, contractând produse alimentare sau de uz casnic pentru diferiți patroni ai magazinelor de desfacere din Galați. Apoi tata a intrat într-o afacere cu încă doi parteneri, luând pescăria din Galați, aducându-ne câte o cegă, știucă cu icre sau morun afumat, aduse de pescarii marini, care pregăteau pentru export și consum în țară. Mama, țărancă, avusese mulți pretendenți, unii chiar înstăriți, dar l-a ales pe bărbatul bălan cu ochi albaștri, pentru că el putea să o ducă la oraș, mai ales că fiind cea mai mare, părinții o țineau acasă, spre a le fi de ajutor în gospodărie.Tataia a primit după Război loc de casă în cartierul demobilizaților. Acolo a ridicat o casă frumoasă și s-a așezat cu soția lui. În familie s-au născut 5 fete în 7 ani. Casa nu a fost electrificată decât când am împlinit 9 ani, așa că până atunci ne făceam lecțiile la o lampă cu petrol. Îmi amintesc că toate eram îmbrăcate la fel, fie în roz, fie în roșu, și aveam funde mari, ca avioanele. Intram în biserică, după înălțime. Mama ținea o gospodărie mare, cu vite, cu stupi, bordei cu ciuperci, orătănii, așa că toți lucram din greu. Noi, fetele, pliveam, tăiam și fierbeam la rațe, făceam pene, udam zarzavaturile din grădină. Părinții au avut ambiția să ne dea la școală. În vacanțe eram duse cu trenul în satele de obârșie ale părinților, unde locuiam la preot, la învățători. Ne întâlneam cu 30 de verișori primari și ne distram la iarmaroace, mergeam la nunți, îmbrăcate în rochii de voal. Bunicul ne dădea câte un creițat cu care luam de la iarmaroc câte ceva dulce. Hrăneam curcile. Odată, am dansat cu un ofițer, care nu credea că sunt liceană, așa micuță cum eram. De aceea, la următoarea nuntă m-am îmbrăcat în uniforma de școală. Când am ajuns liceană, familia mea avea 2 ha de teren agricol și o livadă cu mai mulți pomi fructiferi. Tataia altoia pomii din grădină. Aveam bordei cu ciuperci și stupi, o sută de butuci cu viță de vie americană, tămâioasă. Era raiul pe pământ! Băteam semințele de floarea soarelui sau treieram grâul urcată pe cal. Părinții noștri erau extraordinari ca gospodari, astfel că iarna aveam brânză în putină, murături în poloboace, vin în butoaie mari. Pentru biserică mi se cumpăra o rochie bună și aveam, desigur, uniforma de școală. Acasă purtam haine rămase de la surorile mai mari. Vânzând peștele cu spor, aceea fiind cea mai bună perioadă din punct de vedere financiar. Într-un an părinții ne-au cumpărat 5 paltoane, confecționate la comandă și ne-au laut 5 perechi de ghete. Purtam vara sandale cu talpa de sfoară împletită în formă de melc. Apoi a venit moda sandalelor cu talpa înaltă de plută și chiar de lemn, sandale care mă deranjau cum pocneau în mers. Eu eram cam băiețoasă, așa că eu înhămam calul la treierat. Pe părinți i-am iubit și respectat, asfel că de câte ori venam sau plecam, le sărutam mâna.

scan0001

A.S.: Cum era învățământul pe atunci?

D.A.: Am avut profesori buni, dedicați, pe care nu-i uit nici acum. Doamna Leonte, profesoara de română, ne sfătuia să purtăm părul împletit în codițe, cordeluța cu fundițe, căci nu vom mai fi niciodată fetițe ca atunci. La religie aveam pe părintele Georgescu, care era solid, serios, mi-a rămas figura lui. Întorcându-ne la anii mei de școală, foarte frumoasă era d-na Stamate, profesoara de muzică. Ea m-a îndemnat să mă pregătesc pentru Conservator și m-am pomenit pe o scenă cântând solo. Pentru că, emotivă cum eram, nu s-a auzit bine în sala aceea de cinema, dezolantă, am decis să mă îndrept spre Belearte, pentru că tabloul se vede, iar artistul se ascunde după el. Părinții socoteau că am ales o facultate neserioasă, așa că am dat admitere la Politehnică. Eram 9 pe un loc și am picat la oral, ceea ce a fost, până la urmă, foarte bine, pentru că aș fi lucrat cu coloranți chimici, cu războaie și mai puțin cu desenul.

A.S: Spre ce profesii v-au îndemnat părinții?

D.A.: Aurelia, sora cea mai mare, a urmat Școala Normală din Brăila, ca elevă eminentă. Cânta la pian și la acordeon. Era cea mai talentată, ea ne-a adus în casă revista „Gândirea” lui Nichifor Crainic și a rugat părinții să cumpere un radio, ca să asculte pe Maria Callas și pe alți soliști de operă. Ea a urmat Conservatorul din București și Facultatea de Filozofie, cu bursă. După doi ani, a fost arestată, pe motiv că numele ei fusese găsit în carnetul unui student condamnat, și dusă la Jilava. După 3 luni a fost eliberată, dar la Facultate nu mai putea fi primită, așa că a dat din nou admitere, dar fără viitor. S-a specializat în canto și a fost angajată la Filarmonică, unde era solistă de lieduri, având la pian pe profesoara Teișanu. Noi toate am moștenit ambițiile și talentele părinților. Tataia când era fecior își construise o vioară. Mama cânta toată ziua, să-i facă plăcere ascultând muzică, mai ales valsuri. Aurelia a făcut sculptură, a îmbrăcat păpuși, a realizat 3 expoziții și a publicat un volum de versuri. Aurelia s-a căsătorit cu un arheolog, Petre Diaconu. De 3 ori a avut chemare în S.U.A., dar a fost refuzată. A cântat în Corala Patriarhiei, numai profesioniști. Acum are 92 de ani. Următoarea fiică a fost Vasilica Suzana, care a urmat Farmacia la Iași, căsătorindu-se cu un agronom. Eu am făcut Beleartele la București. Paraschiva s-a stabilit la București unde a lucrat în construcții, iar Eugenia a urmat Piscicultura la Constanța, căsătorindu-se cu un piscicultor brăilean care activa în Delta Dunării și a murit din cauza accidentului nuclear de la Cernobâl. Toate l-am iubit pe tataie, care mai târziu a rămas fără pensie, ca fost militar, iar noi, cele cinci fete, am pus câte 100 de lei, ca să-i asigurăm pensia. Eu în liceu desenam, în loc să citesc pentru istorie, așa că tataie exasperat s-a dus la școală să reclame, că profesorii de desen dau prea multe teme pentru acasă. Doream să urmez Politehnica, la secția Textile, unde se prezentaseră 9 candidați pe un loc și am picat la oral. M-am angajat suplinitoare în învățământul primar din Galați, făcând un curs de contabilitate la seral. M-am angajat economistă la Centrofarm, pentru că așa eram educată, să nu fiu povară pentru părinți.

A.S.: Cum ați decis să vă urmați vocația artistică?

D.A.: Un evreu mi-a cerut să-i fac un desen ca reclamă pentru vitrina dughenei lui și văzând desenul meu m-a îndemnat să plec la București la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, unde am dat admitere în 1950. Acolo am studiat 7 ani arta decorativă. Vara urcam pe schele și pictam la Biserică, drept care, după absolvirea Beleartelor, am învățat la Școala de pictură bisericească. Atunci când am văzut ce puțin câștig ca angajată la Fabrica de textile din Galați, m-am întors la Belearte să dau diploma înapoi. Decanul Ioanide m-a sfătuit să nu renunț la diplomă, așa că am considerat că trebuie să-mi duc crucea. Dar nu aveam buletin de București. Făceam draperii pentru Comitetul Central P.C.R., pentru litoral. Eram zilieră și locuiam în chirie la o bătrânică, unde trebuia să ajung numai seara târziu, ca să nu mă vadă vecinii ei. Așadar, eram o chiriașă clandestină.

A.S.: Cum v-a cucerit teologul George Alexe?

D.A: George Alexe lucra la Biblioteca Sinodului Patriarhiei. O cunoștea pe sora mea. Cânta în corul Patriarhiei, dirijat de maestrul Nicolae Lungu, unde a întâlnit pe sora mea. Când m-a văzut zugrăvind baia cu niște culori rămase de la o biserică, sora mea m-a anunțat că trebuie să mă schimb, pentru că vine George. El m-a invitat la plimbare. Nu-mi făcea declarații, ci m-a întrebat ce preferințe am. Răspunsul meu a fost: Lapte cu orez și alune americane. Ne-am logodit în ziua de Sf. Gheorghe, așa cum am aflat când el a citit scrisoarea tatălui, unde se menționa logodna noastră. Atunci am alergat la croitoreasă, ca să-mi facă un costum alb. Am anunțat familia mea la Galași. Au venit ai lui de la Smârdan Buzău, așa că ne-am adunat la logodnă 50 de rude. Cununia civilă s-a oficiat pe 1 iunie 1960, mai restrâns. Așa ne-am cunoscut și în 1960 ne-am căsătorit. Nași ne-au fost familia profesorului Lungu, iar la nuntă Valetin Teodorian a compus un vals „Vino din Liban, mireasă”. Căsătoria a avut loc în 19 iunie 1960. Când mi-a spus că are salariu de 400 lei, eu am înțeles că aceea este chenzina. Părinții mei nu au avut nicio obiecție, cum procedaseră cu fiecare dintre fiice. Am trăit nedespărțiți 52 ani și jumătate. Peste tot mergeam împreună. Nu m-a mai lăsat în ruptul capului să activez la fabrica unde lucrasem până la căsătorie. M-am angajat la Fondul plastic și locuiam într-un bloc al teologilor, având o singură cameră. Eu beam acasă cafeluța de dimineață la ora când Gică era servit la Patriarhie de către secretară. Pentru Fondul plastic lucram baticuri, rochii de mătase și atunci când mi se dădea suma vânzărilor realizate, era de 3 ori cât salariul soțului. Am făcut totdeauna ce mi-a plăcut. Pictorul bisericesc Nicolae Stoica m-a chemat să-l ajut la pictarea bisericilor deja în lucru peste tot în țară. Condiția era să ni se asigure casă, masă și 25 lei pe zi. Nu lucrasem la Biserici, dar știam că pot învăța. Așa, am plecat la Măzăceni, lângă Ploiești, am lucrat în București, Iași, Gura Humorului. Stoica nu m-a plătit niciodată și atunci când suma datorată ajunsese la 3.000 de lei, am deschis gură. Rezultatul a fost că el nu m-a mai luat pe schelă unde eu lucram câte 16 ore pe zi. În București, am participat la 3 expoziții de grup la Muzeul de Artă Populară de la Palatul Regal, care mi-a luat o piesă -imprimat pe mătase naturală cu elemente folclorice. Mare mi-a fost surpriza ca studentă, că trecând pe str. Victoriei, colț cu Lipscani, se descărcau dintr-un camion baloturi de material textil cu unul dintre desenele mele lucrate cu profesoara de specialitate din facultate.

A.S.: Cum ați ajuns în Lumea Nouă?

D.A.: Se știe că episcopul Policarp Morușca fusese reținut în țară în 1935. Contrar minciunii care s-a proliferat, nu comuniștii l-au oprit în țară, ci românii din America nu l-au mai vrut, ca să facă mânăstiri. Patriarhul și regele au dat curs acestei solicitări. Se cerea făcută ordine în exilul nostru american. Episcopul Andrei Moldovan a fost izgonit de la Vatra Românească în 1952 de enoriași, la picnic. A fost alungat pentru că se spunea că era comunist. Bartolomeu Anania fusese trimis de Patriarhie în 1965 în America, prin transfer. Gicu îi trimitea cu regularitate lui Anania texte pregătite pentru tipar la „Almanahul Episcopiei Misionare Române”. Când a murit fostul episcop Andrei Moldovan în 1963, a rămas postul vacant și i s-a propus lui Bartolomeu Anania să-l ocupe. El a refuzat, așa că în presă apare titlul Unul care refuză să fie episcop. Preasfințitul Victorin, care fusese 10 ani la Sfântul Mormânt și în 1965 era profesor la Seminarul ortodox din Pennsylvania, a devenit episcop pentru S.U.A și Canada. George a venit în 1965 singur în America, însoțindu-l pe mitropolitul Corneanu să participe la sfințirea lui Victorin. Într-o zi a plecat cu avionul mitropolitul, iar a doua zi a călătorit Alexe, ducând cârja uitată, dar nu putea să treacă la frontiera aeroportului și valuta de diurnă primită oficial. După 3 luni, cât a stat în Americă făcând „Almanahul Credința” pe anul 1966, Gicu a fost amendat că ținuse valută în casă. Plecând în America, Anania i-a lăsat lui Gicu în grijă publicarea operelor lui personale, care se cereau corectate, urmărite îndeaproape la tipar. De câte ori revenea în țară, Anania insista, făcându-ne invitația de a veni și noi în America, unde urma ca ei doi să scoată un ziar românesc etc., etc., etc. Insistențele acestea s-au repetat timp de 4 ani.

Anca Sirghie si Didi Ruxandra Alexe

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sirghie cu Didi Alexe

A.S.: Multe și tulburi s-au scris despre sejurul american al lui Bartolomeu Anania. Ce ne spuneți din experiența dumneavoastră directă?

D.A.: Din 1965 lui Gicu i se cerea să vină în America, unde să facă un ziar cultural-religios, la care să lucreze, tipărit de George Alexe și Bartolomeu Anania. Dar s-a ivit altă ocazie, oferită de biserica veche de 100 de ani în 1969, ruptă de luterani, numiți Noii apostolici. În România se făceau niște încercări, dar apostolicii aveau sediul la Kitchener în Canada, șef fiind Kraus, plecat din România. În țară au descins Kraus și Kroitner, cu intenția de a-l convinge pe Alexe să vadă la Kitchener cum se organizează ei. De cealaltă parte, părintele Bartolomeu Anania ne cerea să acceptăm să intrăm într-un lagăr în Italia, de unde el urma să ne ceară pentru Michigan, ceea ce, evident, nu avea nicio șansă reală. În acest context, apostolicii i-au dat lui Gicu al meu noaptea, când i-a luat de la aeroport și i-a dus la Hotel Ambasador, un plic cu 500 lei, cu care el a ajuns acasă. L-am certat și l-am obligat să-i dea înapoi, pentru că nu sunt bani munciți. Așa s-a întâmplat. Canadienii și-au dat seama ce oameni de caracter suntem noi. Le-am pus întrebarea: Dacă sunteți convinși că Anania ne păcălește, atunci voi ce doriți de la noi? Voi ne vreți? Ne-au răspuns: În Canada oricând este nevoie de oameni ca voi. Una peste alta, am cerut Patriarhului să-i dea voie soțului meu să vină în Canada, ca să vadă cum sunt organizați ca biserică. Patriarhul le-a spus că Gicu este căsătorit și nu pleacă fără soție. Ca atare, am fost învitată și eu. Astfel am ajuns în 14 iunie 1969 la Toronto, cu destinația Ontario, așteptați de 8 Cadilacuri. Ne-am plimbat de la Montreal la Vancouver, oprindu-ne în orașe de pe traseu, vizitând biserici, locuințe cu luxul lor, care ne-au impresionat, însă văzând și sărăcia lor spirituală. Ne-au luat actele, au făcut traducerea, ne-au plătit drumul și școala de engleză, curs intensiv timp de 6 luni, ne-au dat apartament. În ce mă privește, ajunsă în Kitchener, m-am interesat de culori și pensule și am început să pictez icoane. Am căutat pe românii noștri, biserica, instituție în sine, dar… fără o clădire de biserică. Slujbele se făceau într-o casă pentru care se plătea chirie, unde exista un altar cu iconostas pliant. Preotul era trimis de la Episcopia din Detroit sau din Windsor, prin rotație. Gicu a început să scoată „Vestitorul român-canadian”.

A.S.: Cum ați ajuns în S.U.A?

D.A.: Amărâți, ne-am întors la Kitchener de la Windsor și ne-am dus la Emigrația canadiană. Ei ne-au întrebat: Cine sunt cei care vă cheamă în S.U.A., pentru că așa cum vă fac actele, nu vă vor. La care Gicu a aruncat o vorbă: Dar Dumneavoastră ne vreți? Dar noi nu doream să rămânem în Canada și din Windsor făceam navetă la Detroit. Plăteam chirie în Canada și făceam treaba lui Anania la Detroit, pentru că el dorise să plece fără plată în Hawai, unde a stat 6 luni. Faimosul ziar cultural românesc, pe care urma să-l facă amândoi, când venim în America, s-a transformat într-o fițuică mai mică decât „Biletele de papagal” ale lui Tudor Arghezi, intitulat „Noi”, în care a publicat doar el singur. Anania scotea ziarul „Noi” în Hawai. A continuat și în Detroit câteva numere. Era nevoie la Episcopie de un teolog ca Gicu. Tocmai când canadienii apostolici făceau shower pentru noi, am decis să ne mutăm în S.U.A. Zis și făcut! La Episcopie în Detroit pe Riopelle str. stăteam claie peste grămadă. Am dus o viață chinuită. Timp de 11 ani Gicu a scos împreună cu colaboratorii lui publicația „Comunitatea românească“. Se tipărea la linotip. Acolo tipăreau diferite materiale, invitații de nuntă și altele, ca să sporească venitul tipografiei. Abia când s-a întors Anania, s-a plătit mașina electronică de tipărit IBM. Anania a făcut o ședință la care nu l-a invitat și pe Gicu, dar acolo a stabilit că soțul meu va avea salariu de 100 $, iar el 400 $. Nu era drept, pentru că soțul meu avea licență și doctorat în Teologie. Eu m-am revoltat și pe mine Anania nu m-a mai suferit. Sigur că Anania era o forță intelectuală, dar avea o dublă personalitate, era ascet și Făt-Frumos, purtând ciorapi de mătase colorați și costum alb. Circula cu un automobil cum nici Ceaușescu nu avea pe atunci. Pe mine mă persecuta, căci eu găteam pentru toți, iar episcopul venea cu musafiri și eu trebuia să fac față. În schimb, noi nu eram lăsați să conducem autoturismul. Anania a trăit ca un laic, care la masă aducea băutură cu destinație. Îmi era foarte greu, dar m-am supus. Corespondența lui Bartolomeu Anania de la Mânăstirea Nicula a fost lăsată în grija lui Aurel Sasu, care a scos cărți unde apar și scrisorile lui Gicu. În schimb, răspunsurile epistolare ale lui Anania au rămas în țară.

A.S.: Ce v-a ajutat să suportați regimul de misionari în America?

D.A.: În Canada, unde am stat la Kitchner de la 14 iunie 1969 până în decembrie 1970 și apoi în Windsor până în noiembre 1971, am cunoscut pe pictorița De Silaghi Sirag Helen din Burlington Ontario, care era și graficiană, cu studii la București, unde, înainte de a pleca din țară, lucrase la restaurarea a două biserici. A ajuns în Canada în 1949 și avea galeria ei personală, unde ne dădea și nouă posibilitatea să ne prezentăm lucrările. Ca mine mai erau șapte tineri, cu care realizam icoane, ouă încondeiate pentru Paști etc. Eu am fost educată să muncesc. La București lucrasem pe schele de biserici 16 ore pe zi, ca să prindem toată lumina bună pentru pictare. La Detroit s-a întâmplat să schimb de 3 ori într-o zi așternutul unui pat. Lucram continuu, ca să pregătesc materiale textile și pentru expoziții, specialitatea mea artistică. La Winnipeg anual se organiza Festivalul grupelor etnice Folclorama, care la Windsor se numește Carusel.

A.S.: Am fost invitată în anii din urmă la câteva ediții ale Caruselului și am văzut indienii, slovenii, grecii, maghiarii. Cum se petreceau momentele festivalului Folclorama la Winnipeg?

D.A.: Erau 30 grupuri naționale care realizau expoziții cu obiecte artizanale specifice, standuri cu produse alimentare. Aveau scenă pentru spectacole folclorice tradiționale. George era ghid, care prezenta geografia și istoria României. Eu expuneam de la ora 3 la 12 PM produsele artistice pregătite și făceam demonstrație de încondeiere a ouălor. Eu desenam cocarde pe metal, cu steag românesc și canadian sau cu horă stilizată. Pictam pe sac, făceam panouri decorative, care se mai folosesc chiar și acum la noile ediții, ouă spledide. Costa 20 $ unul, pentru că erau unicate. Lumea rămânea uimită, căci prin desen și combinație de culori era altceva decât la ouăle expuse de ruși. La Detroit a venit mitropolitul Mladin, apoi episcopul Antim, la care i-am pregătit mic dejun cu cireașă pusă ca decor. A fost plăcut impresionat și m-a întrebat cum am procedat. I-am răspuns că pentru asemenea idee trebuia să facă belearte… Aveam și eu secretele mele profesionale, nu?

A.S.: Ce alte manifestări culturale v-au lăsat urme adânci în amintire?

D.A.: Prima dată în 18-19 noiembrie 1977 Gicu a fost invitat la Kent University în Indiana, unde profesorul Glee Willson, care vorbea și românește, organiza periodic expoziții naționale în muzeul lor etnic. Am văzut acolo icoane, ouă, dar cel mai mult m-au impesionat hainele Reginei Maria, păstrate în pungi speciale de custozii muzeului. Anual am participat la Simpozionul Eminescu de la New York. Mai exact, eram invitați de părintele profesor Th. Damian de la Crăciun și rămâneam găzduiți de el până după 24 ianuarie, ca să sărbătorim și Mica Unire. Soțul meu ținea conferințe și cum era îndrăgostit de muzica psaltică, organiza ansambluri corale în care cântam și eu, astfel evenimentele de iarnă având mai multă strălucire.

A.S.: Am participat și eu la asemenea demonstrații de profesionalism muzical la Biserica „Sf. Petru și Pavel” din Astoria newyorkeză. Eu am studiat 8 ani pianul și sunt notistă, așa că m-a impresionat faptul că se cânta la liturghie după partituri, iar melodiile psaltice propuse acolo de George Alexe nu le mai auzisem nicăieri. Ce alte evenimente v-au rămas în amintire?

D.A: Altădată ne-a invitat la San Francisco un Cavaler de Malta, Șerban Andronescu, care se îmbrăca în uniformă. Nu pot uita că am făcut cu Grey Hound-ul 3 zile și 4 nopți până acolo, iar hotelul era așa de scump, încât nu am rămas decât o noapte. Am plecat mai departe spre Los Angeles. În 1970 Gicu a înființat Corala „România”, în amintirea celei pe care o organizase cu ani în urmă Nicolae Lungu la București și cu care maestrul a putut susține concerte și peste graniță. Acum nu era deloc ușor să dirijezi un cor cu unii oameni care nu au cântat niciodată. Dar cu răbdare, Gicu a reușit. Eu mă ocupam cu scrisul partiturilor. Cu Corala „România” ne prezentam și la Crăciunul cu cântări autentice. În 1972, când am dat primul concert de colinde într-o sală de cinematograf a românului Tatu, corul avea 30 de membri. La concert au venit și niște români care nu aparțineau de Patriarhia din București, dar care auziseră de noi. Am avut un mare succes. În Windsor locuia și un frate al maestrului Lungu, căsătorit cu o nemțoaică. Nu uitasem că atunci când ne-am stabilit în acel oraș, am dorit să-i dăm binețe domnului Lungu, cu un mesaj din parte maestrului și ea, soția nemțoaică, nu ne-a primit. Hei bine, la concert ea a fost prezentă și nu numai că i-a plăcut, dar a scris și maestrului că „băiatul acesta a făcut o treabă bună și poate că asta este calea de-a se face unirea între români.“

A.S.: Desigur că acesta era doar începutul. Ce a urmat?

D.A. În 1973 am urcat în avion 35 de coriști și am plecat în vestul Canadei la Congresul anual bisericesc de la Edmonton-Alberta, găzduit anual în mereu altă parohie. Nu mai știu câți cozonaci am frământat la întoarcere, câte ouă am încondeiat, câte murături am pus la borcan ca să achităm cheltuielile de drum, deși 1000 $ aveam din fondul coralei, 2000 $ ne dăduse biserica, dar tot mai rămăsese să plătim alți 2000 $. În Windsor, de 25 decembrie, Biblioteca locală instaurase obiceiul manifestărilor tradiționale, intitulat „Crăciunul în diferite limbi”. Erau prezente 14, chiar 15 naționalități, fiecare cu programul ei de colinde. Într-un an, am dus acolo și pe sârbi, care erau îmbrăcați în alb și negru, pe când românii cântau vestimentați românește. Abia ieșită din programul grupului românesc, eu nu am mai avut timp să mă schimb, așa că în grupul coral al sârbilor am apărut și eu, dar vestimentată în costum național românesc. Pentru că era în zile de post, prin mâncărurile servite la standul nostru dovedeam ce gustoase produse pot fi făcute fără carne. Îmi amintesc că la Biserica „Sf. Gheorghe“ din Windsor am prezentat într-un an un concert cu 22 colinde din diferite regiuni ale țării, cântate pe 4 voci. Am făcut și programe de sală, iar colindele erau comentate de un prezentator, nu altul decât Anania.

A.S.: Sunt sincer impresionată de memoria intactă pe care o aveți la vârsta dumneavoastră, căci ceea ce relatați acum completează istoria culturală a acelor comunități de români și nu numai. Ce ați mai realizat pe atunci, în ideea misionarismului cultural căruia v-ați dedicat?

D.A.: În Canada multiculturalismul era mult susținut, încât în august erau festivalurile folclorice: cel din Winnipeg se intitula Folclorama, la Windsor era Caruselul, iar la Toronto el se desfășura sub numele de Carnaval. Noi am mers la Winnipeg 9 ani la rând, când era paroh părintele Ignătescu cu preoteasa Adelina, iar apoi pr. Malanca. Se ajunsese la 36 grupuri de participanți. Totul era foarte bine organizat, căci fiecare vizitator avea un pașaport, ce se ștampila la intrarea în „țara respectivă”. În sală se prezentau exponatele de artizanat, țesături, icoane, fotografii cu locurile cele mai minunate din țara de proveniență a grupului. Un ghid arăta harta țării, dădea explicații și răspundea la întrebările puse de vizitatori. Aici Gheorghe Alexe și-a găsit locul potrivit. La o masă, eu făceam demonstrații de încondeiere a ouălor de Paști și uneori și de pictat icoane. În fundal erau panourile decorative pe pânză de sac, baticurile pe mătase naturală, șaluri bărbătești pe cașmir pictate sau imprimate manual. Apoi treceau pe la bufetul cu specialități românești, cu care intrau în sala de spectacol, unde se prezenta un program de coruri, dansuri, muzică instrumentală și multă voie bună. Era deschis zilnic de la ora 12.00 și programul dura până la miezul nopții. Timp de o săptămână ne vizitau până la 15.000 de interesați.

A.S.: Dar dumneavoastră, ca actanți, cu ce vă alegeați?

D.A.: Noi ajungeam la Winnipeg cu o săptămână înainte, ca să aranjăm totul, și ne întorceam după o săptămână, ca să participăm la ședința plenară de închidere a festivalului, care se desfășura într-o sală imensă, ca să ne odihnim. Atunci gazdele ne duceau la spectacole, la „dinner” servit pe vapor într-o cursă pe râu. Într-un an, după închiderea „Folcloramei”, toate lucrările mele au fost expuse pentru 3 luni la Muzeul de arte din oraș. La Whasington D.C., vara era de obicei un festival folkloric, care dura cam două săptămâni. În 1976, când în Statele Unite în toate marile centre se organiza sărbătorirea bicentenarului Independenței, a durat 3 luni. Selectată să reprezinte pe românii Americii, Corala „România” a fost invitată la Washington, selectată de o profesoară cehoaică de 76 ani, care activa la Institutul Smithsonian. Totul era plătit de institut. Corala România a reprezentat țara noastră, de unde a sosit Sofia Vicoveanca, Dumitru Fărcaș și Gheorghe Turda, alături de grupul de dansatori „Călușarii”. Corala „România” venise cu doar 16 persoane, 4 la fiecare voce. Interpretam și unele piese compuse de românii veniți în America cu ani în urmă: „Ce folos că ai dolarul, dacă n-ai boii și carul” etc. Organizatorii luau interviuri despre tradițiile fiecărei țări. Oricare grup etnic avea scena la dispoziție timp de o săptămână. Am aranjat stand românesc unde eu demonstram cum se pictează ouăle ornamentale și icoanele pe sticlă. Pe scenă s-a desfășurat programul artistic de 4-5 ori, ca lumea să ne cunoască. În afara momentelor de program artistic, eu stăteam în „cușca” mea, făcând demonstrații de pictare a icoanelor și de încondeiat ouă, având pe peretele din spate și exponatele tradiționale românești. Apoi la Philadelphia unde se desfășura Congresul bisericesc anual, găzduit de Biserica „Sf. Treime”, pe vremea preotului Bodale, în 4 iulie 1976 noi am dus Corala „România”, care a evoluat chiar pe scena rămasă de la spectacolele bicentenarului și am dat un splendid program. Era lume multă. Doi africani s-au așezat pe scaunele rezervate de noi pentru episcop și însoțitorul lui. Noi am vorbit între noi de această impolitețe, așa că mare ne-a fost mirarea când, la sosirea delegației episcopului, cei doi africani ni s-au adresat în limba română, spunând: „Uite că v-au venit episcopii.“ Studiaseră în România și noi eram consternați să-i vedem vorbind atât de bine limba noastră. Să vezi cu ce însuflețire cântam Treceți batalioane române Carpații! A fost un mare succes.

A.S.: Unde ați expus obiecte artistice realizate de dumneavoastră ca plasticiană?

D.A.: Eu expuneam peste tot unde călătoream, în Canada la Windsor, Hamilton, Burlington, în S.U.A. la New York. Washington sau Kalamazoo, dar nimic în cadrul Bisericii „Sf. Treime” din Detroit, de unde am fost îndepărtați de două ori, o dată trimițându-ne scrisoare, cu explicația că „nu îndeplinim prevederile statutare, cu deosebire la obligațiile morale față de Biserică.“ (semnau pr. paroh Nicolae Bârsan și președintele consiliului Vasile Barna, sept. 1977, Detroit) și returnându-ne banii de membrie. Atunci „ne-am scuturat sandalele” și am mers la o biserică sârbească unde cântam la liturghie în slavă veche și unde am scris 4 seturi de partituri de-a lungul a 18 ani și jumătate. Ei ne plăteau cu 250 $ pe lună, nu cu 100 $ ca la Biserica „Sf. Treime”. Dar noi nu ne duseserăm acolo pentru bani. Este drept că s-au ținut conferințe în aria orașului Detroit despre Eminescu, Voiculescu, Sadoveanu, Arghezi. Este drept că după 18 ani, corul Bisericii „Sf. Gheorghe” din Windsor rămăsese fără dirijor; ne-au chemat, dar nu a durat mult, căci plecând în țară într-o vacanță, la întoarcere am găsit o altă dirijoare, angajată de preot cu motivația că studiase   muzică la Conservator în Timișoara, dar într-o biserică ortodoxă, după cum chiar ea ne-a mărturisit, intrase de vreo 5 ori în toată viața ei. Și atunci domnul Ștefan Feraru, un stâlp al Bisericii de totdeauna (l-am vizitat acum o lună într-un azil particular foarte curat, unde el este bine îngrijit la împlinirea a 95 de ani) ne-a trimis o scrisoare, cerându-și scuze pentru cele întâmplate și rugându-ne să ne întoarcem la Biserica „Sf. Treime”, mutată acum la Troy. Ne-au făcut și membri de onoare în mai 1997. Acolo s-a oficiat slujba de înmormântare a soțului meu decedat după 52 ani de căsnicie.

A.S.: Ce alte oportunități de prezentare a operei dumneavoastră ați mai avut?

D.A.: O pictoriță ardeleancă Helen, din familia de Silaghi Șirag, care organiza în Canada Galeriile Sila, mă invita alături de vreo 8 pictori să prezint icoane pe sticlă, ouă încondeiate etc. Am apărut   alături de ceilalți artiști în cartea Icoana în Canada scoasă în 1996 în limba engleză de Robert B.Klymasz, în care Paula Vachon în capitolul Romanian Religious and Iconographers in Canada prezintă peste 30 de artiști români care s-au ocupat cu pictarea icoanelor în stil bizantin. La mine menționează icoana celor trei sfinți români: Visarion, Oprea și Sofronie. La Biserica „Sf. Treime”, care atunci era în orașul Detroit, iar acum este la 19 Mile, am cântat în Corala „România”. Este o poveste a acestei corale. În România la București profesorul Nicolae Lungu înființase Corala „România” în care cântase și sora mea, căci nu acceptau decât profesioniști. Lui Gicu i-a dat atestare de specialist în muzică psaltică. Singurul! La ce a folosit acel certificat? În Canada la consulatul american, prima întrebare pusă soțului meu fusese să dea o listă cu compozitori români, dovadă că nu era politruc, necunoscător al muzicii, căci fusese turnat de o preoteasă care pierdea salariul în momentul când Gicu ar fi înființat corala. Așa că la Detroit soțul meu a dus mai departe inițiativa profesorului său de la București. Altădată, în Indiana am participat la un hram la Biserica „Sf. Gheorghe” sau la Pontiac în Michigan. La Edmonton am ajuns cu avionul într-un ansamblu de 35 coriști, ca să participăm la un congres bisericesc. A fost extraordinar, căci într-o singură zi am cântat de 6 ori, la sfințirea Bisericii „Sf. Constantin și Elena”, la liturghie, la vecernie etc. De 6 ori! Eram găzduiți fie în familii, fie la hotel. Acolo am avut o expoziție de farfurii decorative.

A.S.: Ce personalități v-au vizitat la Detroit?

D.A.: Cred că prin anii ’70 a venit la Episcopia din Detroit scriitoarea Ioana Postelnicu. Eu o cunoscusem la Belearte în studenție când prin 1952 prof. Petre Dumitrescu a adus-o în anul nostru să facă un interviu cu el. În Statele Unite, ea a fost primită de Prea Sfințitul Victorin, care a prezentat-o în Biserica „Sf. Treime” din Detroit. Mi-o amintesc îmbrăcată decent, așa cum a intrat în casa episcopală plină de călugări. Ea dorea să scrie despre românii din America. A ajuns și la Montreal, unde avea pretenția să i se plătească o călătorie la Vancouver, cum va scrie apoi în cartea Roată gândului, roată pământului, publicată în 1977. Venită în altă lume, era tentată să facă aici cumpărături. Zoe Dumitrescu Bușulenga a dorit să se împărtășească la Biserica „Sf. Treime” în secret și a cumpărat un costumaș. Mi-i amintesc pe Ioan Alexandru și Marin Sorescu. Pe George Muntean cu Adela lui, pe Mircea Malița. Membrii delegației cu care venise profesoara erau găzduiți la familii de români. I-am văzut pe prof.univ. Șt Pascu, pe arheologul Emil Condurachi, bătrân atunci. Nu uit pe profesorii Virgil Cândea, venit la Detroit cu acea delegație și Vesa, care avea regim de visiting professor la Wayne State University. Și istoricul Constantin Giurescu a fost la Wayne State University, făcând schimburi cu alte cadre didactice. Cu Ilie Ceaușescu, venit împreună cu doamna Bușulenga, soțul meu a făcut o emisiune la Televiziune. Gicu afirmă la un moment dat că hotarele noastre încă sângerează la Răsărit. Între cei 6-7 musafiri prezenți la emisiune, Virgil Cândea a cerut să fie ștearsă afirmația aceea, dar nu se mai putea, pentru că redactorii eminiunii plecaseră deja. Prof. Maior de la Cluj a fost lăsat să asculte emisiunea, dar nu a făcut-o, așa că nu s-a întâmplat nimic. Realitatea este că George Alexe vorbea la „Ora românească” de la Detoit la fiecare eveniment național important, adică de 1 Decembrie, de Ziua lui Eminescu, în 24 ianuarie etc.

A.S.: Într-un fel erau percepuți de dumneata în țară profesorii celebri de care mi-ați vorbit și altfel vă apăreau la Detroit, unde jucați rolul de gazdă. Care musafir sosit din țară v-a impresionat cel mai mult?

D.A.: Dintre toți românii care ne-au vizitat, cel mai mult m-au impresionat Ana Blandiana și Romulus Rusan, la care le-am oferit 100 $, dar ei nu acceptau să-i primească. Au fost nevoiți de situația precară în care ei călătoreau prin America, sărăcie evidentă și în cartea America ogarului cenușiu, dar nu au uitat de darul nostru și când ne-am întâlnit în România, mi-au cumpărat un costum, la rândul lor. Dar după atâta timp, eu regret că nu rețin pe musafirii noștri nici cronologic, nici în ce grup au sosit, cu atât mai puțin pentru ce activități anume, căci unii au fost la universități, alții au fost prezenți la un post românesc de televiziune, plus că, fără să vreau, pe foarte mulți i-am omis.

A.S.: Este cel mai normal lucru, ca dumneavoastră, ca om al inspirației picturale, să nu aveți cum reține asemenea detalii, în bună parte chiar neinteresante pentru dumneavoastră. În schimb, v-aș întreba care a fost cea mai spectaculoasă comandă care vi s-a făcut ca artistă a penelului în America?

D.A.: La Biserica „Sf. Treime”, când era pe str. State Fair din Detroit, a fost un incendiu într-o noapte către ziuă. Apoi mie mi s-a dat însărcinarea de a picta icoanele distruse: Sfinții Petru și Pavel din rândul icoanelor împărătești, arhanghelul Mihail de pe ușa diaconească și în rândul portretelor până la talie pe sfinții Andrei și Filip, care trebuiau repictați, pentru că fuseseră distruse de foc. Când l-am pictat, pe Sf. Andrei l-am îmbrăcat în cojoc românesc și cu brâu tricolor. Vernisajul lucrărilor mi-l făcuse Prea Sfințitul Victorin și părintele Ștefan Slevoacă, parohul bisericii pe atunci. Președintele consiliului, Vasile Borka (de loc din satul Uzdin-Iugoslavia) s-a împotrivit, dar opunera lui n-a avut răsunet. Când ne-a vizitat Mitropolitul Moldovei Teoctist, la intrarea în biserică a fost plăcut impresionat de icoana Sfântului Andrei, încât și-a început predica precizând că nu știa ce să le vorbească astăzi, dar văzând icoana Sf. Andrei de pe catapeteasmă îmbrăcat românește, s-a decis să le vorbească tocmai despre cel care, atunci când apostolii au fost trimiși de Mântuitorul nostru să predice în toată lumea, a ajuns la noi pe unde-i Dobrogea de azi. În 1999, când părintele Costică Popa din Caracas, Venezuela, isprăvise instalarea și pictarea bisericii de lemn pe care o adusese din România, o altă întâmplare de neuitat s-a petrecut. Părintele l-a invitat pe Preafericitul (de data aceasta) Teoctist, Patriarhul României, ca să oficieze sfințirea. Ne-a invitat și pe noi doi și ne-am dus cu partiturile, ca să dăm „o gură” de ajutor la sfințire. Biserica este undeva pe un deal, cu reflectoare, astfel că mai ales noaptea se vede din toate părțile orașului Caracas. A fost un eveniment de neuitat, căci noi eram în delegația Patriarhului și călătoream din loc în loc numai cu automobile albe și dirijați de polițiști pe motociclete. După Sfințirea Bisericii, Prea Fericitul Patriarh a oficiat o nuntă, ca apoi recepția să se petreacă la un restaurant, a cărui terasă era înconjurată de arbuști de cafea. Nu voi uita niciodată acel eveniment de la Caracas.

A.S.: Ce vi s-a părut greu de suportat în America?

D.A.: Cel mai greu a fost dorul de familia rămasă în urmă și dorul de țară. În România toate erau mai aproape, puteam merge pe jos oriunde doream. Aici nu puteam să mergem să ne luăm ziarul sau pâinea, dacă nu aveam o mașină. Și noi n-am avut, ceea ce-i miră pe mulți, când află acest lucru. Am avut o foarte bună prietenă de origine română, o credincioasă născută aici, care ne spunea mereu: „Mă rog la Dumnezeu să vă trimită oameni buni în cărare”. Și se pare că rugăciunile i-au fost ascultate, pentru că totdeauna s-a găsit câte cineva lângă noi. Chiar povesteam cuiva că, după o sfântă slujbă, am avut 4 oferte de-a mă duce acasă. Până la urmă, m-a tranportat o a cincea persoană, care era chiar în drumul meu. De aceea, am spus că Dumnezeu ne-a purtat mie și lui Gicu multă grijă, pe care o resimt și acum când sunt văduvă. Soțul meu și-a dat seama de la începutul activității lui profesionale ce viață specială duce un preot adevărat și i-a fost frică, probabil, să se hirotonisească. Să știți că nu este deloc simplu să fii preot, cum cred unii. Atunci când se plângea în tinerețe ce sărac este, i se spunea de către pr. Gagiu de la Patriarhie să se facă popă și într-un an va avea casă și autoturism. Gicu nu a acceptat. A fost inspector general la Patriarhie, dar nu a conceput să primească nici o sticlă cu vin pe nemuncite. Nici în America nu i-a fost mai ușor. Gicu era al doilea pe listă după Mircea Malița, amenințat cu moartea. Se insinua că este colonel de securitate, de către unii, și că fusese legionar, de către alții. Aurel Sasu explică această situație absolut ingrată într-un articol recent apărut în „Lumină lină”. Am fost alungați, după cum v-am povestit deja, de trei ori, prima dată de la Catedrala „Sf. Gheorghe” din Windsor și de două ori de la Biserica „Sf. Treime” din Michigan, așa că timp de 18 ani, cântând în slavă veche, soțul meu a dirijat corul Bisericii sârbe „Sf. Ștefan”, unde mitropolitul Irinei a afirmat că „nu știe ce a făcut dirijorul acesta, dar că orice catedrală s-ar mândri cu un asemenea cor.” Soțul meu scria în presa românilor americani. În ziarul „Tricolorul” scos de Dima Drăgan, (cel asasinat la Toronto, dar niciodată nu s-a mai descoperit de cine), a publicat și George, ca să dau doar un singur exemplu.

A.S.: Ce bogăție v-a oferit America? Ce vă supără astăzi la românii americani?

D.A.: Da, America, unde noi am făcut misionariat, ne-a dat posibilitatea să ne păstrăm limba și să ne practică religia. În ciuda tuturor stavilelor, sper că am putut demonstra cine suntem noi, ca români, patrioți, iubitori de tradiție și de Dumnezeu. Mă supără faptul că românii care sosesc acum din țară în America se îndepărtează de comunitate, de evenimente, de tradiția națională. De ce? Pentru că lipsesc liderii! Apoi, ați văzut ce mulți credincioși sunt în bisericile noastre din America de Florii, la Paști și la Crăciun? Mă întreb unde se află acești români în restul anului? Nu-i mai interesează decât să câștige bani, ca să mănânce bine. Dar viață spirituală nu mai există pentru ei? Vreau să vă mărturisesc că este pentru prima dată când am acceptat să dezvălui cum a fost viața mea, căci mulți m-au iscodit, dar am refuzat constant să vorbesc despre mine. Nici să scriu nu voi accepta, pentru că socotesc că nu am talent să mânuiesc condeiul.

A.S.: Sunteți o autentică enciclopedie a vieții românilor americani în Michigan, nu numai ca martor, ci ca actant decent și echilibrat, perfect busolat. Pentru mine, ca interlocutor, ați fost o prezență stenică, un model de existență asumată cu responsabilitate patriotică departe de țară. Vă mulțumesc pentru povestea vieții dumneavoastră, cu întâmplări păstrate ca o zestre de spirit românesc exemplar, pe care le purtați cu dumneavoastră în drum spre centenar! Este o urare pe care simt nevoia să v-o fac, văzându-vă atât de vioaie și optimistă. De ce nu?

(A consemnat prof.univ.dr. Anca Sîrghie la Auburn Hills, Michian, 8 aprilie 2017)

Cine apără demnitatea României?

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

Cine apără demnitatea României?

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Răspunsul ar trebui să fie simplu: fiecare cetățean al țării. Dar se întâmplă oare așa?

La Paris, cu câțiva ani buni în urmă, în apărarea demnității României a sărit cetățeanul francez Eugen Ionesco, în cunoscutul (poate nu de ajuns) dialog cu Ellie Wiesel, la o conferință a acestuia. Când Ellie Wiesel descria cum în gara din Sighetul Marmației, în iulie 1944, a fost împins în vagonul de marfă cu destinația lagărul de exterminare Auschwitz de către jandarmii români, Eugen Ionesco s-a ridicat și a spus că jandarmii nu puteau fi români din moment ce, la vremea   respectivă, Sighetul Marmației se afla sub administrația maghiară. Ellie Wiesel a spus că pentru el nu contează dacă jandarmii erau unguri sau români. Eugen Ionesco a ripostat: „Da, dar pentru mine contează”

Asemenea cazuri se pot număra pe degetele unei singure mâini. Dar nu despre ele vom scrie!

Ce m-a determinat să abordez subiectul este emisiunea de pe TVR3 de duminică 4 oct. 2018, întitulată „Caravana România Israel”. La un moment dat reporterița lua interviu unui doctor stomatolog, evreu român emigrat în Israel, care povestea cum familia lui din Oradea a fost deportată în iulie 1944 în lagărul de exterminare de la Auschwitz, pierind acolo toți cu excepția tatălui său care a supraviețuit, s-a recăsătorit și l-a avut pe el. Reporterița asculta impertubabilă. Normal ar fi trebuit să-l întrebe care autorități au dispus deportarea astfel încât adevărul să fie scos la lumină, adică Oradea în iulie 1944 se sfla sub administrația maghiară, conform Dictatului de la Viena din 1940. Dar n-a făcut-o! De ce? Pentru că la școală a fost doar instruită nu și educată în spirit patriotic. Fiind un post national de televiziune poate ne răspund șefii ei. Sau poate se autosesizează Consiul Național al Audiovizualului. Toate sunt tardive, primul apărător n-a reacțonat atunci când trebuia. Poate în viitor.

Aici este vorba despre apărarea demnității românilor din trecut, dar oare în prezent se mai pune problema? Da, zi de zi, fără reacții de apărare. Tot dumnică, 4 nov., în emisiunea lui Carmen Avram, În premieră, de la Antena 3, care trata legea off shore, la un moment dat se prezenta cazul unei comune prin care trece conducta BRUA și cetățenii nu vor avea acces la gazul metan. Este vorba de conducta care v-a transporta gaz metan românesc din Marea Neagră în Bulgaria, Ungaria și Austria, prin sudul României, străbătând 10 județe. Deci gaz românesc, trece prin conducta construită pe banii românilor ca vodă prin lobodă pe lângă cei care sperau să se poată racorda la el. Nu este aceasta o încălcare în picioare a demnității românilor care văd bulgarii, ungurii și austriecii se vor bucura de acest gaz iar ei nu? Nu cu mult timp l-am auzit pe Călin Popescu-Tăriceanu lamentându-se la un post de televiziune că românii au cel mai mic procent din UE de gospodării racordate la gaz. Păi nu era momentul ca din conducta BRUA să se prevadă și posibilitatea de racordare pentru comunitățile pe unde trece? Guvernul calcă Constituția ca să permită accesul constructorilor pe terenul cetățenilor fără acordul lor, dar nu se gândește la proprii cetățeni ca să profite de oportunitatea de a le asigura accesul la gaz metan.

Încolțit de reporter primarul se lamenta că a încercat la județ să rezolve problema racordării la gaz, dar i-au spus că nu se poate face nimic. Apoi mai în glumă, mai în serios, că nu le rămâne decât să găurească ei conducta pentru a lua gaz. Dar nu aceasta este soluția domnule primar! Când cei aleși la județ, Camera Deputaților, Senat, nu mișcă un deget pentru a rezolva o problemă legitimă a celor care i-au ales, nu le rămâne sătenilor decât să tragă clopotul în dungă, să pună mâna pe furci și topoare și în frunte cu liderul lor să oprească lucrările la conductă. Evident guvernul în loc să încerce a găsi o soluție va face ce știe el cel mai bine, călcând în picioare demnitatea sătenilor în continuare, adică va trimite jandarmii să-i bată pe țărani și desigur să le aplice niște amenzi usturătoare, să nu mai îndrăznească să ridice capul din pământ altădată.

Încălcarea demnității românilor se face cu nonșalanță în Parlamentul României, de exemplu, când în legea care permitea controlul fiscal al ONG-urilor se introduce excepția ONG-urilor minoritarilor! A fost de ajuns ca un lider minoritar să-și mormăie nemulțumirea ca liderul majoritar „să găsească soluția”, negândindu-se nicio clipă că așa încalcă demnitatea românilor.

Reportărița n-a recționat atunci, dar aici avem un lider de partid, Liviu Dragnea, care propune chiar el încălcarea demității românilor. Cine să mai apere atunci demnitatea României? Poate președintele! Nicio speranță din moment ce o calcă chiar el atunci când afirmă senin că România nu este pregătită să preia președenția rotativă a UE! Dar poate Președintele României Klaus Ioahannis are circumstanțe atenuante!

Preoții ortodocși se roagă în timpul Liturghiei și pentru cei căzuți pentru apărarea demnității poporului român. Nouă nu ne rămâne decât să ne rugăm ca liderii partidelor naționaliste să treacă peste orgoliile personale și să formeze o coaliție pentru a intra în parlament. De acolo să lupte prin toate mijloacele legale împotriva încercărilor de încălcare a demnității românilor.

(Noembrie 2018, Wilmington, Delaware, SUA)

Foto.Ioan-Ispas

Foto autor. Ioan Ispas

Mă urmărește-un gând: o biografie Dumitru Ichim

Posted by Dorin Nadrau On April - 16 - 2019

Mă urmărește-un gând: o biografie Dumitru Ichim

Autor: Dorin Nadrau

Preotul și poetul Dumitru Ichim aparține acelei categorii de oameni care te captivează din primul moment, simțind în privirea lui profunzimea gândurilor sale și o conștiință vie care te inspiră, simpla sa prezență emanând în jur o incontestabilă energie pozitivă.

 

Traseul vieții lui, impresionant prin evenimentele majore care l-au marcat, îndreptățește cu prisosință un demers hotărât de a i se elabora o biografie. În opinia mea, susținerea poate fi întărită și de faptul că despre această complexă personalitate s-a scris totuși destul de puțin și, cu certitudine, nu suficient. Gen literar deosebit de apreciat, biografia narează viața și activitatea subiectului în ordine cronologică prin înșiruirea evenimentelor debutând cu nașterea și se apropie de perioada recentă. Aceasta consolidează desigur necesitatea antamării unei atari lucrări.

În pragul împlinirii vârstei de 75 de ani, părintele Ichim continuă să fie foarte activ. Pe lângă faptul că este conducătorul unui cenaclu literar, organizează la Câmpul Românesc de la Hamilton „Săptămâna Internațională a Culturii Române”, manifestare anuală ce a depășit 50 de ediții, în acest spațiu românesc autentic, îngrijit și păstrat de peste cinci decenii într-o pitoreasca zonă canadiană a provinciei Ontario. Se mai cuvine adăugat că și actualmente părintele desfășoară o intensă activitate de creație, probând o surprinzătoare forță în mânuirea artei poetice, caracteristică unui adevărat maestru, precum și o admirabilă dispoziție de a îmbogăți literatura română cu noi valori lirice.

Urmând regulile nescrise ale întocmirii unei biografii, se impune, ca prim pas, precizarea datelor biografice proprii, continuând cu anii de formare, studiile și specializările, unice în cazul oricărui titular al unei astfel de scrieri.

Părintele Dumitru Ichim s-a născut la 14 august 1944, cu un ceas înainte de sărbătorirea Adormirii Maicii Domnului (Sfânta Mărie), în localitatea Dărmănești (astăzi, oraș), așezată la extremitatea vestică a județului Bacău, la limita cu județul Harghita, la poalele Munților Nemira, pe malurile râului Trotuș și bazinul hidrografic al afluentului acestuia, râul Uz. Părinții săi, Dumitru Ichim, cântăreț al bisericii de acolo, și Elena Ichim (născută Cămară) au dat fiului lor numele tatălui, Dumitru, nume de sfânt în credința ortodoxă, cea care a apărat și asigurat continuitatea neamului românesc, respectiv Sfântul Mare Mucenic Dumitru izvorâtorul de mir și făcătorul de minuni. Despre locul natal și România, după aproape o jumătate de secol de când trăiește peste Ocean, părintele mărturisește cu franchețe: „Dărmăneștiul eu îl am în sufletul meu tot timpul și peste tot unde mă aflu. Dărmăneștiul și țara mea le port cu mine”. De asemenea, ca o dezarmantă confidență, afirmă cu o tulburătoare convingere: „Eu am rămas țăranul acela din Dărmănești, omul cu bun simț, omul care-și vede lungul nasului, deci țăran de la talpa țării…”.

scan0030Vestitorul Roman Canadian.1974.Ichim.Arhiva Strajeri

Foto. Publicatii ale parintelui Dumitru Ichim

După absolvirea a opt clase elementare, între anii 1958-1964, urmează cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț și Liceul teoretic, fără frecvență, la Moinești. În 1969 devine licențiat al Institutului Teologic de grad universitar din București, teza de licență fiind susținută cu profesorul Petru Rezuș. Între anii 1968-1970, urmează cursuri de doctorat la Secția Teologie sistematică a Catedrei Teologie dogmatică sub îndrumarea profesorului Dumitru Stăniloaie.

În perioada 1970-1972, studiază la Seabury-Western Theological Seminary și Garett Methodist Seminary, ambele din Evanston, statul Illinois (SUA), precum și la McCormik Presbyterian Seminary din Chicago (SUA). Continuă apoi studiile ca bursier al Consiliului Mondial al Bisericilor la Princeton Presbyterian Seminary din Princeton, New Jersey (SUA). În 1973, susține doctoratul cu teza „The Orthodox Liturgy and the World”, avându-l ca îndrumător pe teologul american James McCord.

Cariera teologică, dublată de o intensă preocupare pentru activități culturale, și-a început-o în anul 1974 când a fost hirotonit preot al parohiei „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Kitchener, Ontario (Canada), biserică de la care în 1978 se transferă la parohia „Sfântul Ioan Botezătorul” din acelaşi oraș.

Între anii 1975-1985, împreună cu soția sa, conduce emisiunea bilunară de cultură și spiritualitate românească, „Romanian Kaleidoscope”, transmisă pe canalul de televiziune 4 din Kitchener. Din 1979, face parte din Colegiul redacțional al Cuvântului românesc din Hamilton, Ontario, unde publică eseuri de teologie și filosofie, poezii și cronici literare. Desfășoară o consecventă și rodnică activitate în rândul comunității românești din Kitchener și contribuie esențial la înființarea Centrului Cultural Român. Eforturile sale teologice și de aplecare apostolică au fost întregite de reușita zidirii unei noi biserici ortodoxe române, sfințită la 14 august 1994, dată la care împlinea cinci decenii de viață.

Dumitru Ichim

 

Fără îndoială, colaborarea preotului-poet la reviste din România și din alte țări comportă o prezentare amplă, impusă de numărul mare de publicații la care și-a pus semnătura, o enumerare succintă fiind binevenită: Amfiteatru, Gazeta literară, Studii teologice, Telegraful român, Luceafărul, Vatra (Germania),Revista Scriitorilor Români (Germania), Comuniunea românească (Statele Unite), Solia (Statele Unite), Luceafărul (Canada), Drum (Statele Unite), ș.a.

În ce privește opera literară, creația poetică a părintelui Ichim este, indubitabil, una destul de vastă. Volumul de debut se intitulează „De unde începe omul” și a apărut în 1970. Regretatul Aurel Sasu aprecia, referindu-se la acesta, că, la momentul apariției, cartea „anunța un poet bântuit de neliniști existențiale și de blagienele suspinuri lăuntrice, puse toate sub semnul luminii (…), iar căutarea, tăgada, întrebările privesc regăsirea de sine în veșnica esență a omului ca templu (Sfântul Duh)”. Exilul nu a alterat viziunea sa de aspirații teandrice, ci dimpotrivă, tot ce a scris ulterior stă sub semnul nostalgiei sacrului: trei volume de poeme haiku, poeme tanka, un epistolar, un poem istoric, sonete, proză (în special, eseuri). Poetul-preot își sprijină invariabil creația lirică pe texte biblice, privirea fiindu-i fixată constant pe chipul prea omenesc și divin al lui Iisus. O strălucită analiză a operei literare a părintelui a publicat în anul 2017 Maria-Daniela Pănăzan: „Poezia lui Dumitru Ichim. Eseu monografic” în care consemnează importante aprecieri critice despre creația acestuia. Autoarea prezintă o interpretare originală și frământările lirice izvorâte din dragoste față de poezie și față de frumusețea și sensibilitatea versurilor aflate în fiecare volum.

Nu se poate concepe o biografie Dumitru Ichim fără ample referiri la soția sa, poeta de sânge aromân (tatăl său, aromân originar din Albania). Florica Bațu-Ichim s-a născut la 13 Aprilie 1945 în București, fiind al șaptelea copil al familiei. A urmat cursurile liceale la Liceul „Gheorghe Șincai” din capitală, după care a absolvit Academia de Studii Economice, Secția Finanțe și credite, în 1968. A debutat pe tărâm literar cu placheta „Mesagerul alb” (1970), după câștigarea concursului de poezie „Prima verba”. Au urmat alte volume de versuri, dar a scris și proză. S-au căsătorit în 1974, împărtășind o iubire „cum nici în telenovele nu găsești”. Înainte de mariaj, au fost foarte buni prieteni, bucurându-se, ca poeți, unul de succesul celuilalt, într-o perioadă în care frecventau aceleași cenacluri literare. Părintele susține și în prezent că în cazul lor s-a adeverit vorba neaoș românească „a tunat și i-a adunat…”. Copleșiți parcă de confesiunea lui Sofocle „eu m-am născut să iubesc, nu să urăsc…”, au fost hărăziți de Dumnezeu cu șase copii. „Am fost săraci, dar bogați în fericire – copiii și poezia”, spune părintele. În tandemul lor, singurele „dispute” surveneau, arareori, doar în planul poeziei, fiecare dintre ei încercând să evite influența celuilalt. Cu 23 de ani înainte de a-și găsi sfârșitul pe un pat al spitalului din Kitchener (4 septembie 2010), a fost diagnosticată cu leucemie. A fost o femeie de o rară modestie, dovedind, ca preoteasă, o vocație de excepție: a ținut o rubrică permanentă în revista „Solia”, publicație în care cu smerenia ce o caracteriza semna cu pseudonimul „Maica preoteasă”. S-a preocupat asiduu de educația creștină și s-a dovedit a fi un prieten apropiat al celor suferinzi, un atent ascultător și un sfătuitor plin de blândețe și dragoste. A publicat numeroase cărți pentru copii și a avut o contribuție de seamă, de-a lungul vremii, la organizarea „Săptămânii Internaționale a Culturii Române” de la Câmpul Românesc.

Alte considerații despre preotul-poet, despre familia sa, inclusiv despre cei șase copii (Toma, Matei, Cristina, Iulian, Gloria și Christopher), precum și o serie de aspecte ce merită menționate (referințe critice asupra operei literare, cuvinte de apreciere și prețuire, amintiri, predici la praznice împărătești) le voi relata într-un eseu viitor, consemnările și comentariile mele constituind modeste contribuții la elaborarea unei cât mai complete biografii Dumitru Ichim.

Dorin-Nadrau.Poza-noua-201x300

 

 

 

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Succesurile dăncilești te fac pe Țepeș să-l dorești…

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2019

Succesurile dăncilești te fac pe Țepeș să-l dorești…

Autor: George Petrovai

 

În ianuarie s-a împlinit un an de la instalarea Guvernului Viorica Dăncilă. Și tot cam de atunci ni se împuie zilnic capul cu performanțele acestui mătăhălos Cabinet, compus din sculele cele mai de nădejde ale făcăturii PSD – ALDE (a nu se confunda apelativul „de nădejde” cu competența sau demnitatea, ci cu supușenia politrucianistă!), ulterior cârpit/reșapat/remaniat cu atâta chichirez gășcăresc, încât taman miniștrii excluși de către Sorin Grindeanu și Mihai Tudose din guvernele lor, au fost chemați de nostima și neperechea noastră premieriță să facă degeaba umbră pământului în cel mai feminist, nu neaparat și feminin, guvern din istoria României (evident, prin păgubitoarea densitate pentru țară a hoaștelor unse cu toate alifiile detestabilului).

Mai înainte de-a vedea cum stă treaba cu succesurile dăncilești, cuvine-se să fac două precizări:

1) Sensurile dicționărești ale verbului a exclude sunt: a înlătura, a da afară, a elimina, a îndepărta, a excepta, a nu admite. Dacă este de înțeles că un demnitar al statului poate să-și piardă funcția din diverse motive (citeam pe undeva că un ministru dintr-o țară occidentală și-a dat demisia după ce presa l-a acuzat că a folosit telefonul instituției în scop personal!), devine total de neînțeles pentru oamenii cu scaun la cap cum un fost ministru, îndepărtat din echipa guvernamentală pentru incompetență, are atari calități în ochii de șoimană ai premieriței Dăncilă, încât la iuțeală este cooptat în echipa sa reșapată. Ca și cum în câteva luni, respectivul ipochimen ar fi făcut dovada irefutabilă a schimbării lui într-un element indispensabil pentru minister, țară și popor.

2) Tot o performanță, dar á rebours, constituie isprava unui prost ce aruncă o piatră în fântână, iar zece înțelepți nu izbutesc s-o scoată…

Potrivit goarnelor pesedisto-aldiste și statisticilor oficiale (I. Kant spunea că există trei categorii de minciuni: mari, mici și statistici), marea performanță dăncilească, din care au rezultat firimiturile azvârlite grosului salariaților și pensionarilor, se cheamă creșterea economică, cică cea mai gogonată din Europa și printre cele mai vijelioase din lume. Mă rog, propaganda oficială își proptește demagogia agresivă cu cifre umflate…

Atâta doar că întreaga retorică pesedisto-aldistă cu creșterea economică, se bazează în exclusivitate pe consum, nicidecum pe creșterea reală și solidă a unei economii sănătoase, creștere generată de triada investiții – productivitatea muncii – comerț dinamic și reflectată în sporul prosperității tuturor cetățenilor acestei țări, nu doar a aleșilor ticăloșiți și a privilegiaților fără obraz.

CristianSt Art.

Foto. CristianSt Art.

O economie bazată în principal pe consum nu este numai extrem de fragilă și – ca atare – periculoasă pentru țară (economiștii au tras semnalul de alarmă de nenumărate ori), dar acționează și ca un bumerang – se întoarce nimicitor împotriva ocârmuirii care a moșit-o și a nației care i-a trecut cu vederea capriciile începutului! Adică taman ce se întâmplă acuma în România: cea mai mare inflație din Uniunea Europeană, lanțul tot mai greu (pentru omul de rând) al scumpirilor, noi taxe și impozite.

Nota 1: Dragnea și ai lui o lasă mult mai moale cu uriașa idioțenie numită „taxa pe lăcomie”, acuma când constată că ea contribuie la creșterea coeficientului de risc (raitingul de țară), fapt care le îngreunează enorm sarcina împrumutării banilor pentru pensii și lefuri…

În categoria succesurilor dăncilești mai trebuie incluse dovezile neîncetate de subcultură ale tuturor cârmuitorilor actuali, gafele comise tot acuși-acuși, lamentabilele prestații în politica europeană și mondială, starea deplorabilă a sistemului de sănătate și de educație, poziția codașă între țările din Uniune la toate tipurile de transporturi (la autostrăzi în mod special), neobositele răfuieli ale lui Tudorel Toader (Tetelu, cum este „alintat” de presă) cu Justiția și anumiți magistrați, sfidătoarea fraternizare a politrucilor necușeri cu nelegiuiții.

Nota 2: Doamna Dăncilă, vă înștiințez pe această cale că știu în zona Maramureșului Voievodal câțiva bătrâni care trăiesc fără ajutoare sociale, fără curent electric și chiar fără lampă cu petrol (de unde și cu ce să cumpere petrol lampant?). Și numai bunul Dumnezeu are știre câți ca ei își duc astfel destinele pe întinsul acestei țări! Ei bine, îmbunătățiți cu o câtime viața acestor compatrioți, și fiți convinsă că gestul dumneavoastră de omenoasă cârmuire va rămâne în conștiința românilor și în istoria lor ca o veritabilă performanță a Cabinetului pe care cu încrâncenată vrednicie politrucianistă îl păstoriți în prezent.

(Sighetu Marmației, 11 martie 2019)

Ultimul popas al unui maraton literar american

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2019

Ultimul popas al unui maraton literar american

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Atunci când am traversat Atlanticul, spre a fi „participant de onoare” la cele două simpozioane newyorkeze, intrate de 26 de ani în fiecare lună ianuarie în tradiția culturală a comunității românilor din metropolă, nu bănuiam că invitațiile vor curge pe toată perioada celor nici 50 de zile cât aveam să rămân în America. Așa se face că am parcurs cu avionul distanțele dintre New York și Denver, Colorado, ajungând apoi în Michigan și de acolo am făcut o străpungere în Canada la Windsor și tot pornind din Michigan am intrat în statul vecin Ohio, la Cleveland, ca în final să accept o întâlnire cu românii enoriași la Biserica „Înălțarea Domnului” de la Canton, Michigan, păstorită cu dăruire de pr. Radu Roman, un intelectual deschis spre cultură.

Realitatea este că nicio reuniune literară dintre cele șase nu a semănat celorlalte și nici eu nu am prezentat în același mod conferința Iubirea în poezia Anei Blandiana, cu care m-am anunțat în 4 comunități diferite. Tema nu era întâmplător aleasă pentru luna februarie când americanii sărbătoresc cu mare emfază comercială Valentin’s Day, iar românii își amintesc 10 zile mai apoi de Dragobete, fiul Dochiei, care fusese la daci un zeu al iubirii, precum Cupidon la romani. În plus, simțeam nevoia să explic românilor americani ce noutate metafizică aduce recentul volum al poetei Ana Blandiana, intitulat semnificativ Variațiuni pe o temă dată, pe care tocmai îl comparasem cu lirica erotică anterioară, cea din Persoana întâia plural (1964) afișând o feminitate manifestată debordant sau Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), unde viziunea autoarei devenise inconfundabilă. Acum constatam că „marea trecere” blagiană se conjuga după plecarea la ceruri a sufletului – pereche, care i-a fost Romulus Rusan, cu o redimensionare a iubirii, gândită în construcțiile onirice ale poetei gata să înfrunte moartea.

Am aflat de când se concepea afișul pentru evenimentul literar din 24 februarie 2019 că nu numai pasionații de literatură adulți se pregătesc în Canton, Michigan cu recitări, ci și copiii înscriși la Cursul de limba română, condus cu multă dăruire de profesoara Mariana Mitrea, program-recital pentru care s-au selectat din creația Anei Blandiana versuri adecvate vârstei lor. O temă eternă ca iubirea, care a traversat axial marea poezie a lumii de la Sapho la Esenin și de la Petrarca la Eminescu, interesează îndeobște un public larg. Și reuniunea de la sala socială a Bisericii „Înălțarea Domnului” din Michigan a dovedit-o din plin.

Participanții la reuniunea literară dornici să asculte conferința mea despre Iubirea în poezia Anei Blandiana erau, mai mult decât oriunde în periplul meu american, de toate vârstele, de la elevii în clase primare la bunici pensionari, sosiți în America să-și îngrijească nepoțeii. Celor care au venit și în anii precedenți la asemenea evenimente literare românești, le-am citit pe chip nerăbdarea și entuziasmul. Zicerea mea a fost ascultată cu interes, mai ales că fiecare idee era exemplificată bogat cu versuri edificatoare. Imaginile proiectate pe ecran au punctat viața unei creatoare de mare talent, trecută pe sub furcile caudine ale socialismului românesc. Este regimul care a obstrucționat-o în răstimpuri, când a fost interzisă publicarea versurilor sale într-un total de vreo 8 ani, ceea ce nu este deloc puțin. Dar o asemenea cenzurare nu a putut opri ascensiunea Anei Blandiana, marcată prin distincții internaționale, începând cu Premiul Gottfried von Herder conferit de Universitatea din Viena în 1982, și sosind la primirea ca membru corespondent în Academia Română și în Academia de Poezie Europeană. Astăzi Ana Blandiana este Cetățean de onoare al orașului Timișoara, în care s-a născut. Este și Doctor Honoris Causa al Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, al Universității „Dunărea de Jos” din Galați a și nu mai puțin al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. La două dintre aceste evenimente festive participasem direct și am povestit românilor americani ce fast academic a fost etalat la fiecare dintre ele. Așadar, astăzi Ana Blandiana este o prezență strălucită pe meridianele mapamondului, pretutindeni unde răspunde invitației de a vorbi, ea făcând cinste țării sale.

1

Cei mai grăbiți să recite au fost, bineînțeles, copiii. Le-am dat prioritate și i-am ascultat cu interes, pentru că la școala de limba română în fiecare lună se învață versuri din câte un alt poet român. Astfel, după ce în ianuarie s-a recitat poezia lui Mihai Eminescu și Anei Blandiana i s-a consacrat luna februarie 2019, cu cele 4 ședințe de studiu al limbii române, urmează George Coșbuc în luna martie. Și așa mai departe.

Copiii, între care s-au remarcat Ana Maria Brăzdău, Ana Vicol, David Szocs, Andrada Adam, Teodora Andreica, Sebastian și Octavian Joița, au recitat sau au citit, fiecare după puterea memoriei sale, versuri din creația Anei Blandiana. Între adulți, ca de obicei, doctorul Adrian Andreica deține capul de afiș cu recitarea sa în care pasiunea pentru marea poezie românească este dublată de un exercițiu al memoriei la care își îndeamnă și pe fiica Teodora, valorificând până și răgazul creat când o transportă cu autoturismul spre diferite destinații cotidiene. Iată un bun model pentru toți părinții copiilor din comunitatea lor de români americani.

A urmat lansarea cărților cu care eu sosisem anume din România, moment de obicei foarte așteptat de cei interesați de noutățile editoriale din țară. Cartea de proză Biserica fantomă a Anei Blandiana a fost prezentată de mine, iar Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire de memorandistul transilvănean Nicolae Cristea (1834-1902), o carte de certă valoare documentară pentru viața românilor din imperiul austro-ungar la fine de secol al XIX-lea și Întâlnire pe calea undelor. Interviuri despre scriitori români, vol. 1 și 2, cu emisiunile literare „Gaudeamus” pe care le-am realizat în intervalul 2002-2011 la Radio Eveniment din Sibiu împreună cu prof. Alexandru Brașovean, au revenit profesoarei Doina Popa, care a decelat cu autoritatea știută aspectele de conținut de cele ale stilului abordării.

Am oferit celor dornici de lectură în limba română exemplarele de cărți aduse din țară și revista academică sibiană „Lumina slovei scrise”, alături de publicația „Miorița USA” care apare la Sacramento în California sub directoratul publicistului Viorel Nicula. Din bucuria cu care le-au primit am dedus că mai există lectori dornici să citească ziare și reviste pe hârtie, preferate celor pe ecran, care sunt atât de frecvente astăzi.

DSC03323

M-am despărțit de conaționalii mei din Michigan ca de obicei cu dragoste și tristețe, promițând nu doar că voi reveni, ci și că voi face o invitație poetei Ana Blandiana, pe care ei ar dori-o prezentă în comunitatea lor pentru o viitoare reuniune literară.

Drumul spre România l-am făcut într-un avion care m-a purtat peste Atlantic. Fusesem preocupată să aleg un loc la fereastră, singurul care îmi asigura șansa de a-mi stabili niște repere vizuale între cer și pământ. Înainte de a se lăsa întunericul, la înălțimea de 12.000 m am admirat relieful norilor rămași jos, departe, cu munții diafani, cu păduri albe și mări sau lacuri imaginare.

La geamul hubloului, am stat trează să admir stelele clare și luna care acum mi se arăta aproape, ea muza atâtor poeți romantici. Acum cerul îmi oferea un spectacol unic, pentru că secera lunii se proiecta luminoasă pe aripa avionului, așa cum de atâtea ori admirasem în plimările mele europene munții Austriei sau Elveției oglindiți în lamura lacurilor. De data aceasta era incredibilă imaginea lunii răsfrântă pe luciul metalic al aripii de avion, care părea că o poartă cu noi, ore bune de zbor. Chiar și atunci când spre dimineață stelele au fost stârpite de griul luminii, ce făcea ca exact avionul să devină acum negru, silueta lunii continua să se distingă agățată temeinic de aripa avionului. Ce imprimeu celest inedit!

DSC03329

Apoi am lăsat în urmă bezna, descompusă în trei straturi distincte cromatic, de la negru la bleumarin și roșiatic. În fine, orizontul întreg a devenit rozaliu și silueta avionului se smulgea din mistuitoare negură ca să gliseze spre griuri tot mai clare. Norii se luptau să iasă din șalopetele lor întunecate spre a se scălda în lumina albului pur. Ce bucurie a privirii această victorie a Soarelui în disputa cu noaptea. Da, ne-am desprins din conul beznei înaintând spre lumină. Se apropia 1 Martie și eu mi-am promis, ca un răsfăț, că voi aduce primăvara în țara mea. De aceea purtam pe piept și primul mărțișor, unul confecționat și dăruit mie de românii americani, unii care nu vroiau să uite tradiția țării lor de origine, tocmai pentru că trăiau departe de ea, acolo, peste Ocean.

Interviu cu Cosmin Dumitrescu, Consulul General al României din Los Angeles

Autor: Viorel Vintila (San Francisco)

 

Am avut plăcerea şi onoarea să stau de vorba cu Consulul General al Romaniei din Los Angeles, domnul Cosmin Dumitrescu, în speranţa că vom reuşi să aducem la cunoştinţă informaţii cât mai utile pentru românii din State, în general, şi din California în special. Domnia sa, Consulul Cosmin Dumitrescu, a avut amabilitatea să stea de vorbă cu mine şi să îmi acorde acest interviu care, sper, să fie de ajutor celor care vor să-şi rezolve anumite probleme prin Consulatul General al României de la Los Angeles. Aria de competenţă a Consulatului de la Los Angeles Angeles cuprinde unsprezece state americane: California, Oregon, Washington, Idaho, Montana, Wyoming, Nevada, Utah, Colorado, Arizona şi New Mexico, unde locuiesc mai bine de 170.000 de romani…

*

Domnule Consul, când v-ați început activitatea consulara în Los Angeles? Şi, v-aș ruga , în câteva cuvinte, să va prezentați cititorilor noștri…

Misiunea mea de consul general, șef al Consulatului General al României la Los Angeles, a început în luna martie 2017. Sunt diplomat de carieră și această misiune urmează celor îndeplinite anterior la Trieste, în Italia, unde am condus oficiul consular din poziția de consul general, la Castellon de la Plana, în Spania, unde, de asemenea, am condus oficiul consular al României care acoperă estul și sud-estul Regatului Spaniei, la Roma, în Italia, unde am condus Secția Consulară a Ambasadei României și după alte poziții ocupate la București în cadrul Ministerului Afacerilor Externe la Departamentul Consular și la Institutul Diplomatic Român. De fapt, cred că este bine să știți că, în prezent, la Consulatul General al României la Los Angeles lucrează numai diplomați, consuli și funcționari consulari de carieră.

Aș dori să profit de posibilitatea pe care mi-o oferiți acum pentru a recomanda tinerilor români, care sunt absolvenți de studii superioare de lungă durată, s-au pregătit temeinic, cu seriozitate în timpul studiilor, iubesc România, cunosc cel puțin două limbi în afară de română și doresc să își construiască o carieră caracterizată de excelență, plină de satisfacții, dar și cu sacrificii personale, să se îndrepte către Ministerul Afacerilor Externe și să se prezinte la examenele de admitere în corpul diplomatic și consular al României pe care M.A.E. le organizează în fiecare an. Informațiile relevante se găsesc cu ușurință pe pagina oficială de internet a Ministerului Afacerilor Externe www.mae.ro.

1

Care este aria de competență a Consulatului General al României la Los Angeles?

Teritoriul de competență consulară Consulatului General al României la Los Angeles cuprinde unsprezece state americane: California, Oregon, Washington, Idaho, Montana, Wyoming, Nevada, Utah, Colorado, Arizona si New Mexico.

Întotdeauna am susținut că nu există o altă onoare mai mare, pe care un român o poate avea în timpul vieții, decât aceea de a-și reprezenta patria sa, România. Statele Unite ale Americii este cel mai important partener strategic al României. Acest aspect face ca onoarea de a-mi reprezenta patria, în cele 11 state pe care le-am amintit, să fie și mai mare.

Ca diplomat de carieră cu experiența profesională dobândită în țări cu un înalt grad de complexitate din punct de vedere consular, urmăresc să implementez la oficiul consular al României din Los Angeles standardele profesionale și de management diplomatic și consular impuse la misiunile anterioare, cu obținerea unor rezultate proporțional similare. Obiectivul final vizează consolidarea profilului de țară al României, prin obținerea unor rezultate optimizate atât prin intensificarea relațiilor bilaterale de natură politico-strategică între România și Statele Unite ale Americii, cât mai ales prin amplificarea cooperării economice, comerciale, culturale și de educație, activități de bază care s-au regăsit întotdeauna între responsabilitățile tuturor oficiilor consulare.

La consolidarea cooperării bilaterale se adaugă și o altă prioritate deosebit de importantă: atingerea obiectivului de optimizare a procesului și procedurilor de acordare a asistenței și protecției consulare pentru românii din zona de competență consulară. Acest lucru Consulatul General al României la Los Angeles îl realizează prin contribuția sa la modernizarea și implementarea sistemului integrat de asistență și protecție pentru românii din străinătate, dar și prin modernizarea și îmbunătățirea condițiilor de la consulat, care se cumulează cu dublarea numărului de români care au beneficiat de asistență consulară, în fiecare an în ultimii doi ani față de anii 2015-2016, deși personalul consular s-a diminuat din punct de vedere numeric.

Cum vi se pare comunitatea românească din Statele Unite, în general, și din California, în special?

Am întâlnit oameni minunați. Membrii comunității româno-americane sunt, în marea majoritate, profesioniști și antreprenori foarte buni, foarte serioși și foarte respectați pentru realizările pe care le au în domeniile lor de activitate. Rezultatele lor profesionale și antreprenoriale sunt de multe ori extraordinare și fac cinste poporului român și României. Sunt foarte mândru de românii noștri din Statele Unite ale Americii. În jumătatea vestică, avem comunități bine conturate și active nu numai în California la Los Angeles, în Orange County, la Sacramento și în Bay Area, dar și la Phoenix, Portland, Las Vegas, Denver, Boulder, Salt Lake City și Seattle. În evaluarea noastră vorbim de peste 170.000 de români. Sper ca la următorul recensământ să își declare cât mai mulți originea română. Pentru aceasta aveți și dumneavoastră, mass-media, un rol foarte important. Dacă își vor declara originea română la recensământ (census), vor beneficia și comunitățile noastre de drepturi de care deja beneficiază alte comunități în America.

Consulatul General al României la Los Angeles colaborează foarte bine cu reprezentanții tuturor comunităților românești. De altfel, am avut relații de colaborare excelente cu toate comunitățile de români din țările unde am avut onoarea să reprezint România. Cu mulți dintre românii din Italia și Spania corespondez și acum, la multă vreme după ce am încheiat activitatea consulară în acele țări. La început am fost numai colaboratori, însă s-au legat prietenii sincere și trainice, care trec și peste timp și peste distanțe.

Eu, unul, mi-aș dori ca românii să se implice și să participe mai mult și în număr mai mare la activitățile organizate de comunitățile din California… Cum se implică Consulatul din Los Angeles în activitățile comunității românești?

Membrii comunităților românești și româno-americane de pe Coasta de Vest a Statelor Unite participă în număr relativ mare la evenimentele și activitățile semnificative organizate fie de Consulatul General al României la Los Angeles cu sprijinul comunităților, fie de către comunitățile românești împreună sau cu sprijinul oficiului consular.

Când reprezentanții comunităților românești și româno-americane informează din timp oficiul consular cu privire la intenția de organizare de activități care au ca scop promovarea culturii, limbii și a tradițiilor românești pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, în interiorul sau chiar în exteriorul comunităților noastre, Consulatul General al României la Los Angeles acordă sprijin pe mai multe direcții, în funcție de activitate: de la popularizarea în cadrul tuturor comunităților românești și româno-americane din cele 11 state care formează circumscripția consulară (mesaje tip email blast și informări la rubrica Actualitatea misiunii de la pagina internet oficială a oficiului consular http://losangeles.mae.ro), până la implicare de tip partenerial în organizare pe componente logistice și de intermediere a atragerii de sprijin instituțional din partea unor parteneri americani și din România, întotdeauna cu respectarea strictă a normelor speciale care reglementează activitatea oficiilor consulare și a misiunilor diplomatice și consulare.

2

Activitățile și evenimentele importante care promovează limba, cultura și tradițiile românești pot fi urmărite cu ușurință prin consultarea periodică a rubricii Actualitatea misiunii de la pagina internet oficială a Consulatului General al României la Los Angeles. Aș dori să adresez mulțumiri instituțiilor mass-media de limbă română din Statele Unite ale Americii, dar și din România, care au popularizat foarte bine în ultimii doi ani aceste activități și evenimente.

Sunteți la curent cu activitățile comunității românești din California? Cum este conectat Consulatul General al României din Los Angeles cu comunitatea românească?

Afirm cu convingere că oficiul consular al României la Los Angeles este foarte bine conectat la viața comunităților românești și româno-americane din circumscripția consulară. Sigur, vorbim de cele care, de obicei, doresc să aibă instituția noastră alături în eforturile de consolidare identitară pe care le fac. Oficiul consular al României la Los Angeles încurajează participarea românilor la toate activitățile care au ca obiectiv consolidarea elementelor identitare românești și transmiterea acestora noilor generații născute pe teritoriul american, chiar dacă oficiul consular nu a primit informații de la organizatori.

Am observat că există acum în societatea americană o preocupare profundă pentru identificarea, prin mijloace științifice, a originilor celor care trăiesc în prezent în această frumoasă țară. Ei bine, românii noștri nu trebuie să aibă astfel de preocupări pentru că noi știm de unde venim. Suntem un popor mândru cu mai multe mii de ani de istorie, care vine dintr-o țară frumoasă și bogată ce dăinuie de multe mii de ani în același spațiu cuprinzător al Carpaților, Dunării și Mării Negre. Avem cu toții datoria față de fiii și fiicele noastre de a menține vie această conștiință identitară de apartenență a românilor din America la marea națiune română. Totul începe prin educația și învățarea limbii române de la cea mai fragedă vârstă în familie.

Ce servicii oferă Consulatul din Los Angeles?

Dacă întrebarea dumneavoastră se referă la serviciile consulare prestate la cererea cetățenilor români și în competența materială și legală codificată de prevederile Convenției internaționale de la Viena din 1963 privind relațiile consulare, cele mai solicitate servicii consulare la oficiul consular al României la Los Angeles sunt cele din categoriile documentelor de călătorie, actelor de stare civilă și procedurii notariale. Pentru cetățenii străini rezidenți în circumscripția consulară, care călătoresc în România și care nu beneficiază de scutirea de la obligația deținerii vizei de intrare în România, Consulatul General al României la Los Angeles primește și procesează cererile de acordare a vizei române, conform legislației în vigoare.

Pentru ca dumneavoastră și cititorii dumneavoastră să aflați informațiile detaliate privitoare la cele mai solicitate servicii consulare la oficiul consular al României la Los Angeles, vă adresez rugămintea să accesați și să popularizați prin intermediul publicației dumneavoastră pagina internet oficială a Consulatului General la https://losangeles.mae.ro – rubricile Informații pentru cetățenii români – Asistență consulară – Servicii consulare.

De altfel, de la pagina internet oficială a Consulatului General al României la Los Angeles pot fi obținute și alte informații precise care sunt de foarte mare interes pentru membrii comunităților românești și româno-americane din cele 11 state care formează circumscripția consulară: program de acces, date de contact, modalități de comunicare directă cu oficiul consular, modalități, instrucțiuni și tutoriale pentru utilizarea aplicațiilor informatice în vederea obținerii programărilor pentru efectuarea de servicii consulare, alerte de călătorie, activități ale comunităților, activități ale oficiului consular care fac obiectul comunicării publice și multe altele.

Am citit – și chiar mi s-a adus la cunoștință – că unii români au oarece probleme, atunci când contacteza Consulatul de la Los Angeles, dar am auzit că, în general, lumea este destul de mulțumită de felul cum problemele românilor sunt rezolvate de către Consulatul de la Los Angeles… cum ați putea fi mai eficienți în rezolvarea problemelor românilor din California?

Vă mulțumesc pentru această întrebare. Eforturile care sunt făcute în ultimii zece ani atât de Ministerul Afacerilor Externe, cât și de misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României pentru modernizarea și optimizarea instrumentelor utilizate în cadrul proceselor de asistență și protecție consulară au început să aibă rezultate remarcabile deja de mai bine de doi ani.

În prezent, întregul serviciu consular al României profită din plin de avantajele oferite de tehnologia informației, sistemele informatice integrate utilizate de consulii români pentru a acorda asistență consulară cetățenilor poziționând România în fruntea Statelor Membre ale Uniunii Europene din puctul de vedere al modernității, eficienței și a standardelor înalte de calitate. Un număr foarte restrâns de persoane din comunitatea româno-americană arată o oarecare rezistență la schimbările intervenite prin informatizarea activității. Însă aceste schimbări sunt absolut necesare pentru îmbunătățirea standardelor și pentru eficientizarea activității consulare.

Volumul de asistență și de servicii consulare prestate de Consulatul General al României la Los Angeles în anul 2018 este cu 250% mai mare decât cel din anul 2015, deși numărul consulilor și funcționarilor consulari din cadrul oficiului consular a fost sensibil mai mic. Deși numărul de solicitanți este cu mult mai mare, sistemul de programări online a făcut să dispară aglomerația și cozile de la ghișee, cetățenii beneficiind acum de asistență consulară în condiții foarte civilizate. La numeroasele întâlniri pe care le am cu comunitățile de români, cetățenii mi-au comunicat că au observat gradul maxim de profesionalizare a activității consulare și domnia legii generalizată în toate procedurile consulare.

Consulatul General al României la Los Angeles se confruntă cu un număr din ce în ce mai mare de solicitări din partea românilor din comunitate. Din acest motiv, deja se depun eforturi pentru identificarea unui alt sediu mai încăpător, care va permite primirea și procesarea în timp real a unui număr mai mare de persoane și de cereri.

Solicitanții de servicii consulare, care nu se confruntă cu o situație reală de urgență (accidente cu victime, sunt victime ale unor infracțiuni sau calamități naturale, decese ale celor apropiați, arestări, întoarcere urgentă în țară sau continuarea călătoriei către alt stat), sunt primiți la toate misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României din lume cu programare obținută prin intermediul portalului www.econsulat.ro, un sistem informatic integrat pus la dispoziția tuturor cetățenilor români din afara țării de către Ministerul Afacerilor Externe. Sistemul informatic funcționează foarte bine, fiind foarte apreciat de covârșitoarea majoritate a membrilor comunităților româno-americane.

De altfel, acest portal consular, www.econsulat.ro permite tuturor cetățenilor care solicită efectuarea de servicii consulare să își transmită către consulat cererile folosind calculatorul de la ei de acasă, să încarce la propria cerere din portal documentele scanate pe care legile și normele române le prevăd ca necesare pentru efectuarea serviciului consular solicitat și să dialogheze în scris cu funcționarii consulari de la consulat, dacă aceștia constată că cererea și documentele anexate sunt fie incomplete, fie necorespunzătoare. Cererea se validează de către consuli numai după ce se constată că respectă prevederile legilor și actelor normative care reglementează spețele respective. După validarea cererii, cetățeanul poate să își aleagă singur din lista disponibilă oferită de sistemul informatic data și ora la care se programează pentru vizita la consulat, în vederea efectuării serviciului consular, aducând și documentele originale pe care le-a scanat și trimis cu cererea sa din portalul www.econsulat.ro. Practic, consulatul se mută parțial la solicitant acasă utilizând portalul informatic. Cele mai mari beneficii a acestor instrumente sunt faptul că, dacă solicitanții spun adevărul în cererea lor, odată ajunși la consulat cu documentele originale au certitudinea că serviciul consular va fi efectuat, că nu vor fi respinși la ghișeu de către funcționari și că astfel dispar deplasările inutile care pot costa foarte mulți bani și timp pe cei care vin de la distanțe foarte mari.

La toate apelurile telefonice la numerele indicate la pagina internet a Consulatului General pentru informații consulare se răspunde în Centrala M.A.E. la call-center-ul consular integrat aflat la București. În mod similar, la toate mesajele de poștă electronică se răspunde atât din e-mail-center-ul aflat în Centrala M.A.E., cât și de la oficiul consular de la Los Angeles în maxim 24 de ore, cu excepția mesajelor primite în zilele nelucrătoare, la care se răspunde în prima zi lucrătoare care urmează. Preocuparea pentru optimizarea procedurilor rămâne constantă și suntem deschiși oricăror propuneri constructive. De altfel, unele dintre propunerile primite de la români, specialiști în tehnologia informației care lucrează pe Coasta de Vest, le-am trimis la București și au fost deja implementate în programele informatice pe care le rulează portalul www.econsulat.ro. În același timp, trebuie să înțelegem că funcționarii consulari și consulii sunt responsabili pentru respectarea și aplicarea legii române în toate procedurile desfășurate în procesul de acordare a asistenței consulare și de efectuare a serviciilor consulare. Cele mai mari nemulțumiri sunt provocate unora dintre solicitanți de faptul că lucrătorii consulari refuză să accepte nerespectarea legii române în unele spețe în care solicitanții nu au documentele în bună regulă.

Mulți m-au întrebat care este procedura de reinoire a pașaportului românesc prin Consulat… din ce am citit pe pagina Consulatului se pare ca totul se poate face on line?

Această întrebare poate genera un răspuns atât de lung, încât poate fi foarte bine publicat episodic în ziarul dumneavoastră, având în vedere că materialul detaliat este relativ extins în funcție de tipul pașaportului și de vârsta și de situația în care se află solicitanții.

Toate aceste informații se regăsesc descrise în detaliu la pagina internet oficială a Consulatului General al României la Los Angeles și îi îndemn pe toți cititorii dumneavoastră, care au nevoie de informații asupra procedurii de obținere și de schimbare a pașaportului românesc să consulte rubrica Servicii consulare şi să acceseze portalul www.econsulat.ro.

DOCUMENTE DE CĂLĂTORIE ȘI IDENTITATE. Cred că va fi foarte bine primită de către cititorii dumneavoastră inițiativa de a publica periodic aceste informații, iar noi v-am fi foarte recunoscători pentru ajutorul acordat în primul rând cetățenilor români.

În baza pașaportului românesc cetățenii români beneficiază de toate drepturile unui cetățean al Uniunii Europene. Cele mai importante sunt cele legate de posibilitatea de ședere pe teritoriul oricărui stat al Uniunii Europene fără viză și pe perioadă care nu este limitată la 90 de zile, așa cum se întâmplă pentru cetățenii care călătoresc cu pașapoarte emise de state care nu sunt membre ale Uniunii Europene. Efectele sunt importante dacă luăm în calcul și existența dreptului de muncă, de a studia și de a dezvolta și desfășura afaceri fără îndeplinirea de formalități specifice străinilor.

Există un interes evident din partea familiilor româno-americane care doresc să își trimită copiii la studii în statele membre ale Uniunii Europene și la cele care au proprietăți în aceste state și unde doresc să locuiască în fiecare an pentru perioade care depășesc 90 de zile într-un interval de șase luni.

Un alt element esențial este legat de dreptul la a alege și a fi ales în România și, nu în ultimul rând, de apropierea pe care orice român dorește să o simtă față de țara sa de origine, chiar și la nivel de legătură juridică. Cetățenii români beneficiază de protecția statului român în străinătate, conform prevederilor art. 17 din Constituția României.

Se tot vorbește de un posibil Centru Românesc Cultural în Los Angeles. Ce perspective ar avea? Ce condiții ar trebui să îndeplinească un astlfe de Centru Romanesc Cultural?

Vă mulțumesc pentru această întrebare. Este un efort comun pe care Consulatul General al României la Los Angeles îl depune împreună cu comunitățile românești și româno-americane pentru îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 86/2016 privind instituirea centrelelor comunitare românești în străinătate, cu modificările și completările ulterioare. Textul legii este disponibil pe pagina internet oficială a Consulatului General al României la Los Angeles (Legea nr. 86/2016). Imediat ce vom avea depuse la Consulatul General cele minim cinci mii de cereri de înscriere, acestea fiind astfel cumulate încât să poată fi utilizate și în dosarul pentru înfințarea unui centru comunitar pentru românii din străinătate, oficiul consular va transmite materialele către Ministerul pentru Românii de Pretutindeni. Ar fi primul astfel de centru înființat pentru românii din străinătate în baza legii pe care am menționat-o. Rolul dumneavoastră, al mass-media, este foarte important în eforturile de popularizare a existenței acestei legi și a posibilităților de înființare a unor astfel de centre care pot fi mai multe în aceeași țară. Avantajele oferite de un astfel de centru comunitar sunt mari și foarte atractive pentru comunitățile de români din afara țării.

Va mulțumesc pentru amabilitate și va doresc mult succes în activitiatea d-voastră și o colaborare și o implicare cât mai fructuoasă în activitățile românilor din California și nu numai.

În primul rând vă adresez mulțumiri pentru deschiderea pe care o arătați dumneavoastră și publicația dumneavoastră pentru colaborarea cu Consulatul General al României la Los Angeles, în beneficiul membrilor comunităților româno-americane din jumătatea de vest a Statelor Unite ale Americii.

Atât pentru mine personal, cât și pentru toți membrii corpului consular acreditați la Consulatul General al României la Los Angeles este important să întreținem o comunicare publică bună, precisă, transparentă și corectă, pentru informarea membrilor comunităților româno-americane din Statele Unite ale Americii, în special în mass-media de limbă română. Numai o comunicare de acest fel poate permite oficiului consular al României la Los Angeles să consolideze și să optimizeze constant procesul de acordare de asistență și protecție consulară mai eficientă pentru românii aflați în circumscripția consulară, urmând strategii și politici publice determinate de necesitatea de adaptare la noile condiții impuse de progresul social și tehnologic.

De asemenea, am convingerea că o cooperare pentru comunicare publică eficientă între oficiul consular și mass-media este la fel de importantă pentru dezvoltarea dimensiunilor comercial-economice și cultural-academice ale Parteneriatului Strategic aflat în derulare între România și Statele Unite ale Americii, parteneriat care, după cum bine cunoașteți, împlinește 22 de ani în acest an. Vă multumesc pentru disponibilitatea dovedită pentru sprijinirea activității de informare a membrilor comunităților românești și româno-americane cu privire la schimbările intervenite în procesul de acordare a asistenței consulare. De asemenea, vă mulțumesc pentru participarea la eforturile autorităților române depuse pentru păstrarea identității românești, a limbi române, a culturii precum și a valorilor tradiționale românești în comunitățile de români din Statele Unite ale Americii.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors