Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Ilie Stepan – un valoros muzician al rock-ului românesc

Posted by Stefan Strajer On February - 4 - 2015

Ilie Stepan – un valoros muzician al rock-ului românesc

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan)

Vreau să spun pentru început că nu e uşor lucru să scrii despre Ilie Stepan, un muzician român „de rasă”, special, în peisajul muzicii noastre rock. Mă voi strădui însă cu cerbicie să-i dezvălui parcursul, motivat de convingerea profundă că merită. Dificultatea în a vorbi despre cariera artistului rezidă și din faptul că celebritatea sa, una dintre condiţiile ce definesc ascensiunea artistică, este, cred eu, sub cea care ar trebui să fie, modestia lui și lipsa unui advertising mult mai agresiv susținandu-mi fără îndoială această opinie. Aș dori, o recunosc cu toată tăria, ca și aprecierile din cele ce urmează să contribuie la o cȃt mai reală poziționare a muzicianului în ierarhia muzicii româneşti.

Atât în vremurile vechiului regim, cât și în perioada agitată urmatoare, Stepan a demonstrat că a fost și a rămas un rob al chitarei, știind, cu multă dibăcie, să transpună realitatea în muzică, cântul și poezia fiind preocupările sale primordiale. Creația sa muzicală, în ciuda influenţelor inevitabile, evidențiaza o notă caracteristică aparte ce îşi pune în mod viguros amprenta, atât pe sistemul său, cât și pe procedeele și tehnica muzicală adoptate. Compozitor expresiv, chitarist, instrumentist, dar și producator radio, televiziune, muzică de teatru și film, este un creator foarte personal, dar care, în același timp, nu poate fi conceput decât ca un autor care cunoaște bine folclorul românesc pe care îl prelucreaza cu mare măiestrie în multe piese ale sale.

Prima remarcă în evaluarea sumară a carierei artistice este indubitabil meritul de a fi simbolul trupei rock Pro Musica, formaţie ce s-a impus de multă vreme pe un loc din partea superioară a oricărui top al band-urilor rock din România și care a trecut de 40 de ani. Începuturile formaţiei se identifică cu superba creaţie “Glossă” pe versurile poetului-nepereche, cosiderată de mulți, critici sau melomani, drept piesa de referinţă a folk-ului nostru “clasic”. Piesele de început ale Pro Musicii, cântece din perioada 1973-1975 (“Glossă”, “Creanga de cireș”, “Menestrel”, “Copilul care a coborât din cer”), sunt piese folk, constituind o muzică preponderent lirică. Valoarea formației a fost recunoscută in martie 1974 la Festivalul “Primăvara Baladelor”, unde Pro Musica a obținut Premiul de Popularitate și Premiul pentru cea mai bună formație folk.

Ilie Stepan.web

Foto. Ilie Stepan

Între 1975 si 1978, Ilie Stepan a fost membru activ (chitară acustică si bas) al cunoscutei formații Progresiv TM (inițial, Clasic XX), iar în anul 1978 a reorganizat Pro Musica, orientând-o spre rock. Poezia lui Eminescu este una din obsesiile sacre ale formației care, în afară de “Glossă”, mai are în repertoriul de succes “Dintre sute de catarge” și “Și dacă…”
Un reper de însemnătate majoră al carierei lui Ilie Stepan este piesa “Timişoara”, cântec dedicat Revoluţiei române de la 1989 pentru care semnează muzica, devenită adevărat imn al oraşului de pe Bega. Piesa este deosebit de impresionantă, expresia voinţei, suferinţei și idealului de dreptate fiind dublata video de imagini dramatice din acel decembrie insângerat filmate atât in Timisoara, cât si in București.

O dată cu anul 1996 când apare albumul “Stepan Project. Sensul vieții”, incepe o nouă perioadă de creație reprezentată de o muncă tenace si asiduuă, trădând ulterior hotărârea sa incontestabilă de a crea un stil deosebit de complex în care se întâlnesc instrumente dintre cele mai diferite  (chitare electrice, instrumente clasice, instrumente specifice populare, dar și sintetizatoare), efectele contopindu-se într-o muzică de o frumuseţe expresivă desfășurată pe ample spații de folclor, muzică clasică, jazz, muzică sacră, rock, în care toate genurile fraternizează degajând parfumul unei specii noi de muzică, pe cât de naturală, pe atât de originală.

Stăpânit evident de crezul său că pentru un muzician “dincolo de corectitudinea interpretării contează enorm ceea ce transmiți”, Ilie Stepan lansează în anul 2001 albumul “Undeva în Europa” constituit din două CD-uri a câte unsprezece melodii fiecare, în total, douăzeci și două de piese.

Apogeul viziunii muzicale a lui Ilie Stepan îl reprezintă fără îndoială triplul album “Lumina” alcătuit din trei CD-uri a câte unsprezece melodii fiecare, treizeci si trei de cântece, în total, o lucrare absolut monumentală care a apărut după 11 ani de la precedentul album, constituindu-se într-o reuşită mostră de îmbinare fericită a unor genuri, ca rock, folk, jazz, muzică clasică, folclor autentic, fiind o adevărată demonstrație de forţă a interpretării, virtuozității și complexității muzicale.

Fascinant din toate punctele de vedere, proiectul a fost realizat desigur cu concursul unor oameni a caror aport a fost deosebit de important: ingineri de sunet, muzicieni, scriitori, designeri, pictori, fotografi, operatori, artiști din alte domenii. Proiectul include personalităţi din lumea poeziei, coruri religioase, cântăreți de operă, muzicieni de rock, folk, jazz, specialiști în electronică și muzică computerizată.

Lansarea albumului s-a făcut într-un loc încărcat cu o profundă nostalgie emoţională, Club A din București, o adevărată citadelă a rock-ului românesc ce proiectează oricând in imaginar figurile altor promotori ai muzicii atât de apreciate de români, ca Dorin Liviu Zaharia, Florian Pittiș, Nicu Vladimir, Anda Călugăreanu, la eveniment fiind prezenți mulți colegi de breaslă printre care Mircea Florian, Mircea Baniciu, Doru Stănculescu. “Lumina” constituie cu certitudine albumul în jurul căruia gravitează întreaga producţie discografică a acestui veteran al rock-ului românesc.

Concertul susţinut în seara zilei de 5 octombrie 2014 in Sala Capitol a Filarmonicii Banatul din Timişoara, sugestiv intitulat “Pro Musica 41”, relevă cu prisosinţă cariera acestui valoros muzician al rock-ului românesc, personalitate artistică de primă mână dăruită cu talent, modestie și voinţă excepţională, calităţi ce îl fac neîndoielnic remarcabil.

În opinia mea și muzica lui Stepan face parte din acel soi de muzică aptă nu doar să-i ofere ascultătorului satisfacții inteligente, dar și să-i dea satisfacția de a se simți oarecum mai inteligent el insuși…

Pe Ilie Stepan l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, pe atunci neputându-ne închipui că el va deveni cetăţean de onoare al Timişoarei şi/sau că eu voi ajunge să scriu aceste rânduri în America…

Dorin Nadrau
Foto. Dorin Nadrau

Vremuri şi amintiri cu haiduci

Posted by Stefan Strajer On February - 3 - 2015

Vremuri şi amintiri cu haiduci

Autor: Pr.dr. Ilie Rusu

„Infractorul dovedit e un exemplu pentru toţi ticăloşii; nevinovatul condamnat e o problemă de conştiinţă pentru toţi oamenii cinstiţi” (Jean de Labruyer, scriitor francez din secolul al XVII-lea).

Meleagurile dintre râurile Bistriţa, Moldova şi Şiret, cu un cadru natural atât de variat şi de generos, au fost martore ale unor evenimente care au făcut vâlvă pe la începutul veacului trecut. Oameni care, răzvrătindu-se împotriva celor care îi asupreau, fie din armată sau din administraţiile locale, nevoiţi fiind, îşi părăseau casa, familia şi trăiau în păduri, în munţi, în locuri mai ferite, căutând o dreptate pierdută sau un trai mai egal. De unii singuri sau în cete, jefuiau pe cei mai bogaţi şi ajutau pe cei mai săraci, încercând prin efortul lor să echilibreze neajunsurile timpului. Urâţi sau bravaţi, uitaţi sau ajunşi în legende sau creaţii artistice, haiducii, tipici pentru ţările române şi cele din Balcani, au constituit şi un sprijin moral pentru cei mulţi sau o îngăduinţă ideologică pentru unii care se succedau la conducerea statului. Niculiţă, Macovei, Pantelimon, Coroi, sunt doar numele câtorva haiduci care pribegeau în ţinuturile din Nordul Moldovei şi a Bucovinei, şi pe care istoricul de azi le poate aduce aminte cetăţii, individului, care prea des şi patologic îşi uită frumosul şi demnul trecut.
Actele de curaj şi de generozitate ale vestiţilor haiduci Pantelimon şi Coroi, evocate mai jos ne invită la o lecţie de istorie curată, simplă dar şi ca trimitere curajoasă în actualitate.
Documentele de arhivă – multe din ele inedite – şi presa vremii consemnează momente în care „primejdiosul bandit” Pantelimon reţine atenţia autorităţilor vremii şi a opiniei publice. Legendele care s-au creat în jurul lui – în multe din satele judeţului Neamţ s-a cântat şi se mai cântă „un cântec a lui Pantelimon” – şi arată procedând întocmai ca haiducii din alte vremuri; ţine cu cei săraci, le cerceta nevoile şi le da o mână de ajutor în toate împrejurările.
Născut în anul „una mie opt sute şapte zeci, în douăzeci şi două ale lunii Ianuarie” aşa cum rezultă din registrul de născuţi pe anul 1870 al comunei Răuceşti, judeţul Neamţ, aflat în păstrare la Arhivele Statului din Piatra Neamţ – a intrat în conflict cu autorităţile timpului. În anul 1900, când este arestat şi acuzat de „tâlhărie”, tâmplar de meserie, „ştiind bine să scrie şi să cetească”, deşi avea doar două clase primare absolvite – îşi ispăşeşte pedeapsa în închisoarea Pângăreaţi şi mai apoi la Mărgineni. Fiind condamnat în mai multe rânduri pentru „crime de tâlhărie” sau „evadare şi revoltă”, va mai fi deţinut în închisorile din Botoşani, Doftana şi Piatra Neamţ (între anii 1900-1914, va fi condamnat în total la 10 ani, 10 luni şi 20 de zile închisoare).
Ştirile senzaţionale publicate în ziarele bucureştene Dimineaţa, Adevărul, Minerva, Universul etc., ca şi în cele din provincie, atestă pe de o parte simpatia de care se bucura Pantelimon în rândul ţărănimii, al celor nevoiaşi, iar pe de altă parte neliniştea şi teama stăpânirii faţă de amploarea şi urmările faptelor lui. Tot din presă, aflăm că Toader Pantelimon a rămas „cinstit până la moarte”, a haiducit „fără vărsare de sânge” şi a ţinut seama de vechea pravilă haiducească: „ia de la bogat şi dă la sărac!”.

Pantelimon.Web

Foto: Pantelimon
Cazul haiducului de la Răuceşti a făcut senzaţie şi pentru că a fost apărat în cele din urmă de N.D. Cocea – care l-a întâlnit chiar în timpul cât era haiduc – în proces dovedindu-i dreptatea faţă de vremile în care trăia. În urma achitării, în toamna anului 1914, fostul haiduc devine gospodar, căsătorindu-se în anul 1916, la vârsta de 46 de ani. Va muri la 30 mai 1929.
Documentele pe care le reproducem în continuare prezintă, unul, un moment de haiducie al lui Pantelimon – după ce evadează din închisoarea din Piatra Neamţ, în august 1913 — iar al doilea, prinderea acestuia, la sfârşitul lui noiembrie 1913.
„Declaraţie,
Subsemnatul funcţionar în Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie, domiciliat în Bucureşti, str. Acvila nr. 21.
Profitând de un concediu de 20 zile şi de timpul splendid al acestei toamne târzii, m-am decis să-mi petrec vacanţa, odihnindu-mă, la prietenul meu intim, D-l Traian Vîrgolici, casierul moşiei Regale Broşteni din judeţul Suceava (…).
Începând urcuşul Stânişoarei mă simţeam fermecat de priveliştea încântătoare a pădurii. Cu cât mergeam însă singurătatea absolută în care călătoream începu să mă neliniştească. Presimţirea vagă pe care am avut-o din Bucureşti chiar, că pe Stânişoara îmi va ieşi Pantelimon înainte, se accentua din nou cu tărie şi avui siguranţa absolută că îmi va fi dat să-l cunosc.
Drumul se întindea înainte ca o fâşie albă, caii abia înaintau pe gheaţa şoselei, pădurea se făcea din ce în ce mai deasă şi o singurătate profundă, înfricoşătoare se întindea peste toate. Era ora 2,30 p.m. şi prin dreptul kilometrului 33, de odată auzii o voce puternică… – Stai!. Caii se opriră şi ne apăru în faţă chiar Pantelimon care cu puşca cu cocoaşele ridicate întinsă spre noi, ne strigă pentru a doua oară: Nu mişcaţi! (…)
Ne-a apărut în faţă chiar de lângă trăsură ieşind din dosul unor brazi tineri. După ce ne-a spus că nu e singur, ne-a cerut repede paralele, am scos portofelul şi i-am dat un pol (mai aveam 3 hârtii în buzunarul căptuşelii vestei) apoi i-am dat şi punga în care erau vreo 12 lei, spunându-i să mi-o lase căci rămân fără nici un ban, ceea ce a şi făcut. Apoi mi-a răspuns că un pol se dă numai unui cerşetor şi că nu crede să am numai atât căci mulţi i-au zis că n-au şi pe urmă au râs de el. I-am răspuns că tocmai pe mine s-a găsit să mă jefuiască care vin din Bucureşti, şi sunt prieten cu Cocea, de ce nu atacă vreun (…) bogat, iar nu pe mine student sărac (şi i-am arătat cartea de student la care s-a uitat cu atenţie). Imediat după aceste cuvinte, a schimbat atitudinea cruntă care a avut-o până atunci şi a devenit mai bine voitor, răspunzându-mi că nu e năzdrăvan să ştie cu cine are de-a face şi că dacă eu spun că-s prieten cu Dl. Cocea apoi îmi dă bună pace. După aceia i-a cerut conductorului Ştefan banii, acesta i-a răspuns că n-are decât 25 de bani dar că are să-i dea câteva pâini din sac. El însă a răspuns că n-are nevoie. După aceia i-a spus că să-i dea banii Poştei, căci poşta o aşteaptă, a văzut el ieri trecând poşta cu cai albi. Ştefan i-a răspuns că azi n-are nici o scrisoare de valoare, el n-a crezut şi i-a cerut să-i dea geanta să caute el. În acest timp, Ştefan cu o mişcare repede a aruncat la spatele meu singurele două scrisori de valoare care întâmplător se aflau deasupra în geantă şi apoi i-a dat lui ca să caute. Pantelimon cu un cuţit a desfăcut un pachet în care era un guler, apoi a răscolit şi celelalte scrisori şi negăsind nimic i-a dat geanta înapoi. Tot acolo se aflau 10 pachete de ţigări speciale din care a luat şapte, chibrituri n-a voit să ia, i-am mai dat nişte prăjituri vreo 6 bucăţi din care a luat două. În răstimp am vorbit mai îndelung cu el, spunându-i că de ce nu fuge în Bucovina căci are să-l împuşte Jandarmii de l-or prinde. El mi-a răspuns că nu crede să-l prindă. L-am sfătuit să se facă om cinstit şi mi-a răspuns că deşi dl. Cocea l-a ajutat şi juraţii l-au achitat, totuşi procurorul s-a ţinut de capul lui şi a trebuit să facă ce a făcut. Apoi la plecare am dat mâna, adăugându-ne că crede că pentru atâta lucru nu vom face caz.
Apoi a apucat-o domol la vale, spre Suha, cu puşca la spinare fără nici o teamă.
De remarcat că atât la suire, cât şi la coborâre nu era nimeni pe toată Stânişoara (…). În ceia ce mă priveşte declar că în tot ceia ce mi s-a întâmplat n-am nici un fel de pretenţie împotriva lui Pantelimon (…)
Că a fost chiar Pantelimon numai încape nici o îndoială. Prima mea vorbă după ce mi-a spus să nu mişc a fost dacă el este într-adevăr Pantelimon, la care el mi-a răspuns: la dracu! Afară de aceasta l-am recunoscut imediat după fotografie. Asupra posibilităţi, ce a-şi fi avut-o de a-l împuşca recunosc că ea nu mi-a lipsit şi că poate m-aş fi încumetat s-o fac dacă a-şi fi avut un revolver (browing) şi a-şi fi ştiut sigur că nu mai are alţi tovarăşi în pădure, mai ales că în tot timpul curajul nu m-a părăsit.
Chiar în cazul acesta mă îndoiesc însă că aşi fi făcut-o pentru că îmi repugnă omorul fie el chiar al unui bandit care însă s-a purtat atâta de gentil.
Am scris această declaraţiune spre a-i servi D-lui Administrator de Plasă Turtureanu la formarea actelor constatatoare ale acestei întâmplări.
Ilie P. Brăneanu, Broşteni, 26 noiembrie 1913.”
*
Iată cum descrie capturarea lui Pantelimon – în seara zilei de 30 noiembrie – comandantul plutonului 2 grăniceri Broşteni:
„Proces-verbal nr. 679 Astăzi 1 Decembrie 1913.
Noi plutonier-major Chiuarlu Ioan comandantul plutonului 2 grăniceri Broşteni conform ordinului telegrafic No. 1138 din 30 august al Companiei grăniceri Fălticeni şi ordinul No. 1269 din 10 septembrie 1913, precum şi a ordinelor verbale date de Domnul Comandant al Companiei 5 de grăniceri cu ocazia inspecţiilor, prin care se ordona să luăm măsuri serioase pentru prinderea banditului Pantelimon chiar în afară de zona de frontieră, am format patrule de grăniceri şi santinele fixe pe la târle, colibe şi pe la încrucişări de poteci pe care bănuiam că ar trece banditul (…)
Fiind informat că banditul Pantelimon a ieşit înaintea Delegenţei pe Muntele Stânişoara mi-am închipuit că e posibil să treacă spre Dorna şi pare că o presimţire m-a îndemnat să mă duc şi eu spre Mănăstirea Rarău, căci terminasem de făcut inspecţiile şi cu încheierea actelor băneşti şi aveam niţel timp. Am plecat de la pluton în ziua de 30 Noiembrie pe la orele 2,30 fiind însoţit de soldatul Scarlat Cristache şi am ajuns la pichetul Cruce pe la orele 4,30 p.m. După ce am mai vorbit cu soldaţii m-am dus la o Dugheniţă, cam la 200 metri de pichet ca să caut ceva de mâncare. În acel timp aud vorbind nişte oameni care veneau din spre podul de peste Bistriţa, că un om care pare a fi străin îmbrăcat în negru cu armă şi cu toporaş în mână a fost văzut de către frânarii care veneau cu vagoane cu buşteni de brad, că mergea pe pârăul Bărnărel. Mi-am închipuit numai de cât că o să fie banditul Pantelimon şi chiar atunci am trimis de la pichet pe Caporalul Teodorescu Neculai însoţit de soldaţii Vieru Teodor, Măriuţă Petru şi Avram Radu dându-le instrucţiuni le-am spus că eu mă duc să vorbesc la telefon pentru a trimite şi Plutonul Dorna patrule spre fundul Bărnărelului, pentru a se întâlni cu patrula ce am trimis de la Cruce, ceea ce am şi făcut. Ducându-mă spre Administraţia Moşiei Regale unde este telefon, am întâlnit pe fiul Domnului Săndescu de la administraţia Moşiei Regale pe care întrebându-l mi-a spus că a auzit despre omul suspect şi că şeful de post de jandarmi de la Cruce a plecat chiar însoţit de câţiva pădurari în urmărire. Subsemnatul după ce am vorbit la telefon cu primăria Dorna şi am rugat să trimită pe cineva la plutonul de grăniceri să spună să trimită o patrulă spre fundul Bărnărelului, dând şi detalii asupra individului, m-am înapoiat la pichetul Cruce de unde am luat pe soldatul Scarlat Cristache şi am pornit pe jos spre pichetul Cojoci unde am ajuns la ora 1 noaptea. Am dat ordin şefului de pichet Caporal Dinu Ioan să pregătească 2 patrule şi să trimită la M-rea Rarău pentru a observa să nu treacă pe acolo banditul, voind astfel să-i închid drumul, dacă ar voi să schimbe direcţia în care plecase.
Pe la orele 2 am plecat spre Cruce şi pe la mijlocul distanţei între Cojoci şi Cruce văd că vine repede un soldat, mi-am închipuit de cât a prins pe bandit şi aşa se întâmplase, căci soldatul Dascălu Ianoş când s-a apropiat de subsemnatul abia mi-a putut raporta de emoţiune, că patrula care am trimis-o a prins pe Pantelimon. Nici nu ştiu cum am mers până la pichet unde am găsit pe Pantelimon legat lângă sobă bând ceaiul cu pâine de la soldaţi şi lumea nu mai încăpea pe la poarta pichetului, dorind să vadă pe Pantelimon. I-am făcut percheziţie şi am confiscat armătura şi banii şi tot ce s-a găsit asupra sa, dresând un proces-verbal.
Banditul a fost prins astfel.
Patrula ducându-se după instrucţiunile subsemnatului a controlat toate locurile ascunse umblând cu cea mai mare precauţiune, mergând răspândiţi ca nişte cercetaşi: în calea soldatului Vieru Theodor a fost o colibă pe care trebuia s-o cerceteze ceea ce a şi făcut, mergând încet în faţa colibei cu arma gata, a zărit pe cineva, era banditul care stătea cu spinarea la foc şi arma alături, însă nu dormea. Caporalul Teodorescu Neculai era în apropierea soldatului Vieru Teodor şi s-a îndreptat şi e1 spre acea colibă. Când soldatul Vieru Teodor l-a somat puternic cu: „Sus mâinile” banditul a făcut o mişcare să pună mâna pe armă, caporalul Teodorescu Neculai care se afla acum acolo a şi tras un foc de armă în foc, alături cu banditul, căruia i-a sărit tăciunii în faţă şi intimidându-se a ridicat mâinile în sus zicând „Nu mai trageţi mă predau”. Tot atunci a zis să-i dea drumul căci le dă 200 lei. În acel timp s-a adunat întreaga patrulă de 4 soldaţi (oameni) a înconjurat coliba, i-a făcut percheziţie, l-au legat şi adus la pichetul Cruce. Prinderea banditului a avut loc la orele 1 noaptea, sosirea la pichet cu el la orele 2 noaptea (…)
Pentru prinderea banditului am raportat telegrafic Regimentului 1 grăniceri de la Cruce şi Compania 5 Cornul Luncii la orele 4 noaptea.”
*
Dar ultimul şi cel mai popular haiduc din România nu a fost Pantelimon, ci un altul, Gheorghe Coroiu, aşa cum este menţionat şi în articolele de prin anii 1975, semnate de Radu Gheorghe sau Marin Radu Mocanu.

Începând cu anii ’30, un nume era nelipsit din primele pagini ale ziarelor: Coroiu, sau Gheorghe Coroiu, un haiduc întârziat.
Numele acesta devenise sinonim cu cel de „tâlhar de drumul mare”. Şi totuşi, câteva informaţii ne-au făcut să credem că „afacerea Coroiu” a fost mult mai complexă. S-a mers la „urmele” de arhivă. Din păcate, din cele 13.000 file de dosar, nu mai sunt, nu se ştie de ce, decât circa 300, dar şi acestea de natură instructivă.
Terenul acestor investigaţii ne-au redat şi un alt Coroiu, un Coroiu căruia sătenii din ţinutul său îl respectau – aidoma unui haiduc din alte vremuri:
„Să trăieşti, Gheorghe Coroi,
Că ai grijă şi de noi,
Că iei bani de la ciocoi
Şi ne-ajuţi azi la nevoi”.
La 1 aprilie 1935, a fost prins, în târgul Suliţa, vestitul bandit Coroiu. Pe urmele lui alergaseră ani de zile sute de jandarmi, agenţi şi informatori. Zadarnic însă. Dar la 1 aprilie 1935, pe când Coroiu se afla în casa Lenuţei lui Dodoi – o fostă cunoştinţă apropiată a lui, tentată de valoarea premiului pus pe capul celui urmărit, – aceasta a sesizat jandarmii. La faţa locului, au sosit mai toate oficialităţile judeţului Botoşani: şefii poliţiei, jandarmeriei, parchetului — în frunte cu colonelul Manoil, şeful Legiunii de jandarmi.
Coroiu a fost transportat, între baionete, într-un automobil închis, de la Suliţa la Botoşani, în mai puţin de două ore. La marginea oraşului, la „bariera Suliţei”, o mare de oameni, electrizată de ştirea arestării, invadase străzile şi locurile virane. Coroiu a cerut ca maşina să oprească, a coborât şi a spus ca să audă toţi: „Eu sunt Coroiu, în carne şi oase. N-am făcut nici un rău! Cu bine.”
În timp ce Coroiu era „cazat” în faimoasa „cameră de fier”, construită în 1907, special, pentru haiducul Pantelimon, ziarele centrale şi locale anunţau cu litere mari şi groase: „Prinderea banditului Coroiu”, „Arestarea vestitului bandit Coroiu”…
Dar cine era acesta? Şi, într-adevăr, nu făcuse el „nici un rău”?
În primăvara anului 1930, un tânăr de 19 ani din comuna Durneşti, judeţul Botoşani, pe numele său Gheorghe Coroiu, se căsătorea cu o fată frumoasă: Hareta. Mirele – spuneau cei care-l cunoscuseră – era o fire iute, energică şi o minte foarte inventivă. Călca des drumurile ce duceau la târguri, iarmaroace şi pieţe, pentru procurarea celor necesare traiului zilnic.
La puţin timp după căsătorie, şeful postului din Durneşti a început să-i aţină drumul tinerei neveste. Bărbatul a aflat şi a discutat cu jandarmul, rugându-l s-o lase în pace. Rezultatul discuţiilor n-a fost cel scontat. Pentru Gheorghe Coroiu au urmat zile şi nopţi de nelinişte, de zbucium. Era aproape zilnic chemat la postul de jandarmi, pentru a i se administra un „tratament special”. În cele din urmă, ajuns la capătul răbdării, şi ne mai vrând să îndure umilinţele la care-l supuneau cei de la post, Coroiu a luat drumul codrului… Dar nu simplu. Nu înainte de a-şi achita… poliţele. A purtat şi el „discuţii” aparte cu fiecare dintre jandarmii comunei, în urma cărora unul a trebuit să ocupe un pat de spital vreo două luni.
Pentru a-l alunga definitiv din stima satului, s-au căutat şi s-au găsit motive de urmărire: moartea firească a unei mătuşi a fost taxată drept omor şi pusă în sarcina lui Coroiu. S-a emis urgent cuvenitul mandat de arestare, dar la proces, în 1932, probele şi argumentele acuzării s-au dovedit false, împricinatul a fost achitat.
Urma să se reintegreze vieţii satului. Ar fi fost firesc, în drum spre casă însă, în pădurea Guranda, Coroiu a dat peste nişte indivizi care, ca şi el, luaseră drumul codrului. Unii dintre ei erau cruzi, lipsiţi de scrupule, dar Coroiu s-a simţit mai în siguranţă cu ei. Gândindu-se probabil la noile conflicte şi incidente cu jandarmii, renunţase la gândul de a se întoarce în sat şi a preferat să rămână în codru. Au urmat câteva fapte de pomină…
„Vizitele” făcute de Coroiu şi de oamenii lui, diverselor persoane avute din judeţul Botoşani şi din alte părţi au produs mare vâlvă. Numele haiducului a început să circule cu insistenţă pe buzele oamenilor şi în paginile ziarelor. În perioada 1932-1935, Coroiu a efectuat peste 70 asemenea „vizite”, la Botoşani, Iaşi, Suceava, Focşani şi alte oraşe moldoveneşti, în cursul cărora şi-a însuşit mari sume de bani şi numeroase obiecte de valoare.
Deosebit de inventiv şi perspicace, el intra în posesia prăzii cu destulă uşurinţă, folosind mereu alte şiretlicuri; în conacul boierului Miclescu, a pătruns deghizat în preot; în faţa boierului Capri, din Vereşti, a apărut în postură de colonel de jandarmi; în spitalul unui doctor – moşier din Focşani — în calitate de părinte al unui copil aflat, chipurile, în ghearele morţii…
Cazul Coroiu şi-a căpătat însă adevăratul relief abia la proces.
Pregătirea dosarului pentru judecare a durat nu mai puţin de un an şi jumătate. Aşa se explică de ce el a cuprins 14 volume legate, însumând circa 13.000 de pagini!
În proces au fost antrenate peste cinci sute de persoane (acuzare, apărare, martori, judecători). Ministerul de Justiţie a dispus ca procesul să se judece în sesiune specială, în faţa Curţii cu Juri, la Bacău. Aşa a devenit Bacăul, peste noapte, gazda unui eveniment cu iz senzaţional. Era cel mai mare proces care se judeca în acest oraş. Rareori avea Bacăul, pe atunci, prilejul să scoată capul din anonimatul provincial.
În seara zilei de 19 noiembrie 1936, în gara Bacău a sosit un tren special, cu cinci vagoane pline cu martori aduşi cu mandat, sub paza jandarmilor; ei au fost cazaţi în cazărmile regimentelor 27 Infanterie şi 4 Artilerie din localitate. Priviţi în afara procesului, păreau ţărani plecaţi în bejenie cu traista cu merinde şi cu schimburi.
S-a stabilit ca judecata să aibă loc în sala cea mai încăpătoare a secţiei întâi a tribunalului. În fine, în dimineaţa zilei de 20 noiembrie 1936, a început mult pregătitul şi discutatul proces.

Coroiu.Web
Foto. Coroiu
Sala gemea de lume, iar aprodul sta parcă proptit în duşumea pentru a opri năvala. Circula în mulţime şi un cântec:
„Frunză verde baraboi,
La procesul lui Coroi
Au venit şi mulţi ciocoi.”
Lângă peretele din fund, în trei fotolii verzi, a luat loc instanţa. Mai jos, grefierul sta aproape acoperit de dosare. Lectura actului de acuzare a durat patru ore, timp în care s-au enumerat peste şaptezeci de capete de acuzare: omucideri, tâlhării şi alte nelegiuiri. La toate şi pentru toate, autor şi responsabil, Coroiu…
Depoziţia principalului acuzat, un om subţirel, de statură mijlocie, cu faţa ovală şi trasă, cu părul negru şi o frunte bombată, s-a terminat repede, simplu: „Am fost nevoit să iau drumul codrului. Oamenii… de ordine m-au tulburat, m-au înjurat, mi-au risipit familia şi m-au aruncat în codru. Trebuia să fac ceva…” „Ai vrut să faci pe haiducul?!” l-a întrebat ironic procurorul. „Am făcut ce-am putut. Dumneata, ca om citit, ştii mai multe despre haiduci; eu, numai din legende.” „Te-ai gândit vreodată să renunţi la tâlhării?” „De multe ori, mai ales la început, după ce procesul în care fusesem acuzat de crimă asupra mătuşii mele a căzut. Dar nu s-a mai putut: şicanele şi pumnii jandarmilor abia mă aşteptau, familia m-i se destrămase asemenea unui fir de bumbac în bătaia vântului…”
Audierea complicilor a decurs mai repede decât era de aşteptat, după care a început defilarea martorilor acuzării. În primul rând, cei care fuseseră păgubiţi de Coroiu. Au cerut condamnarea tâlharului la ocnă şi despăgubiri. Acuzarea părea consolidată. Dar pe parcurs, edificiul construit de ea a început să se clatine chiar prin depoziţiile martorilor ei.
Moşneagul Amarandei, un om uscăţiv, dar cu voce încă puternică a spus: „O dată am întâlnit un necunoscut care s-a dat drept Jean Cornel, negustor de cereale. Din vorbă-n vorbă, aflând că nu am bani pentru a ieşi din nevoia unei vaci care-mi murise, mi-a dat nişte gologani ca să-mi fac treaba. Acuma ştiu că a fost Gheorghe Coroiu…” Alte câteva depoziţii de acelaşi fel au determinat instanţa să sisteze audierile. Era însă cam târziu; publicul începuse să-şi pună unele întrebări ce urmau să se contureze şi mai vizibil în urma replicii apărării.
Rechizitoriul procurorului ar fi putut stârni, prin retorica sa, invidia celui mai nepăsător avocat. El a făcut din Coroiu tot ceea ce putea fi mai rău şi mai inuman la vremea aceea.
A început „contraatacul” apărării. O dată cu el, a apărut un element nou în proces. Erau „martorii lui Coroiu”, ţăranii cu vorbă frumoasă, pe faţa cărora se putea citi fără efort sărăcia şi obida. Glasurile tremurânde evocau păsurile, viaţa lor plină de necazuri şi nevoi. Veniseră cale lungă, de prin părţile Botoşanilor, Dorohoiului şi Iaşului. Au depus fără reţineri, menajamente şi sfială, povestind cum îl bătuseră jandarmii şi-l umiliseră pe Coroiu, şi cum acesta nu o dată-i ajutase cu bani şi cu vorba bună.
„Era iarnă, a spus Gheorghe Gheorghe din satul Guranda. Mi-am înjugat vitele să mă duc după lemne. Nu mai aveam băţ în casă şi nepoţii tremurau. Dar vitele le-au mâncat lupii. Eu am scăpat ca prin farmec… Am ieşit în prag de primăvară fără vite de muncă. M-am milogit vreme lungă pe lângă preotul din sat să-mi împrumute ceva bani pentru a cumpăra vitǎ de muncă. N-am reuşit să-l înduplec pe prea-sfântul şi norocul mi l-a scos în cale pe Coroiu, care mi-a dat şi pe deasupra ceva bani.”
Sistarea audierilor a provocat un duel violent între băncile acuzării şi apărării. Apoi, au fost auzite pledoariile avocaţilor apărării: „Ivirea lui Coroiu constituie un fenomen social, nu un accident penal. Pentru cine cunoaşte mizeria oraşelor moldovene, sărăcia în care se zbate populaţia rurală, nu sânt surprize asemenea reacţii. Această ambianţă l-a dat pe Coroiu şi această sărăcie a Botoşanilor, pe tovarăşii săi.”
Verdictul se apropia, dar era imposibil de prevăzut. După şaptesprezece zile de depoziţii şi pledoarii, când sentinţa era aşteptată cu respiraţia tăiată, în mecanismul procesului s-a ivit o defecţiune: s-a îmbolnăvit cel de-al treilea jurat, apărând astfel pericolul de a se întrerupe procesul.
„Procesul Coroiu a deraiat”, „Defecţiune tehnică în procesul Coroiu” etc. erau titlurile cu care presa anunţa faptul neaşteptat. O fierbere generală cuprinsese pe cei care urmăreau procesul în întreaga ţară. Şi tot timpul acestei pauze, se înmulţeau scrisorile sosite pe adresa tribunalului, prin care fel de fel de oameni şi grupuri cereau achitarea lui Coroiu. Noaptea de 9 spre 10 decembrie a fost o noapte albă. Abia în zori, juraţii, închişi într-o cameră, au terminat redactarea răspunsurilor la cele 404 întrebări puse lor. Pentru Coroiu, se răspunsese Da, la cele referitoare la tâlhării, şi Nu, la cele privitoare la omucideri. Ȋn baza verdictului juraţilor, Curtea a pronunţat sentinţa: Gheorghe Coroiu – cinci ani închisoare. Ceilalţi – mai puţin.
Publicarea sentinţei a produs o adevărată lovitură de teatru în cercurile politice, juridice şi administrative: juraţii din Bacău nu satisfăcuseră aşteptările puternicilor zilei, nu hotărâseră o pedeapsă grea.
După o vreme, mulţimea a dispărut de pe străzi. Bacăul şi-a reluat viaţa de modest oraş provincial, iar ediţiile speciale au amuţit.
Coroiu n-a fost criminal, n-a ucis nici măcar pe jandarmul care-i destrămase familia. A ajutat pe cei nevoiaşi. Coroiu a jefuit în „Stil mare”, de fiecare dată, bogătaşi.
Aşadar, ce a fost Coroiu? Cum anume îl pot califica faptele sale săvârşite într-o perioadă când contradicţiile şi conflictele sociale îşi căutau rezolvarea în atâtea forme de luptă? Este clar că oricât de bine intenţionate ar fi putut fi, faptele sale n-au curs pe firul apei ce colecta, în acei ani, firul glasurilor şi gândurilor răzvrătite ce se luptau cu negura timpului.
Dacă individul Coroiu poate rămâne „un caz”, procesul Coroiu a avut însă un alt caracter. Nu întâmplător, în acest proces au fost implicate circa cinci sute de persoane, nu întâmplător au figurat – ca martori şi acuzaţi – ţărani săraci, pădurari, vizitii, sărăcimea oraşelor. Numărul mare de ţărani care veniseră în Bacău cu acest prilej nu era un fapt obişnuit, cotidian. De asemenea, nu întâmplător ziarele timpului scriau: „…ţărani în lanţuri…”, „ţărani pe banca acuzaţilor…”.
Prin aria sa socială, procesul a depăşit limitele persoanei Coroiu. A fost, în fapt, un proces intentat ţărănimii sărace şi păturilor sociale nevoiaşe de la oraşe, care „îşi permiseseră” să aibă un Coroiu.
Ilie Rusu
Foto. Dr. pr. Ilie Rusu

Omagiul soldaţilor români din jurnalul ofiţerului Vasile Scârneci

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2015

Omagiul soldaţilor români din jurnalul ofiţerului Vasile Scârneci

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

În Editura Militară a fost publicată în anul 2012 lucrarea cu titlul Viaţa şi moartea în linia întâi, având subtitlul Jurnal şi însemnări de război 1916-1920, 1941-1943 al colonelului Vasile Scârneci. Este o lucrare voluminoasă, are 616 pagini din care 115 cu fotografii inedite şi conţine însemnările zilnice ale autorului, comandant al Batalionului 3 Vânători de Munte. Vasile Scârneci notează zilnic, cu durere, numele celor ucişi sau răniţi din rândurile batalionului său, în ce împrejurări, cartea fiind un document valoros pentru cei care vor să afle ce s-a întâmplat cu rudele lor căzute pe front.

După ce am citit cartea mi-am pus problema care este cea mai pregnantă idee care rezultă din ea. Răspunsul este grija impresionantă a ofiţerului Vasile Scârneci faţă de cei din subordinea sa. Aceasta este evidenţiată de unul din comandanţii săi, locotenent-colonelul Nicolae Strat, care notează în una din caracterizările anuale: „Iubeşte soldatul şi-l apără”. Ea este în contrast puternic cu dispreţul comandanţilor ruşi faţă de soarta soldaţilor pe care-i comandau: dacă un plan de cucerire a unui obiectiv care pe hărţile statului major al diviziei părea simplu, dar care în urma cercetărilor de pe teren din linia întâi rezulta că implica pierderi mari, Vasile Scârneci avea curajul să-i înfrunte pe comandanţii săi pentru a face schimbări în plan astfel încât pierderile să fie minime. Ruşii în schimb atacau de cinci, şase ori mânaţi din spate de comisarii politici cu pistoalele în mână gata să-i împuşte pe cei care ezită sau se retrag. Desigur că şi-n rândurile ofiţerilor români de la diverse comandamente se aflau persoane ambiţioase care pentru a-şi îmbogăţi panoplia de victorii erau în stare să ordone atacuri de cucerire cu orice preţ. Vasile Scârneci îi încondeiază cu cuvinte aspre pe aceşti ofiţeri. Noroc că-n linia întâi majoritatea ofiţerilor erau de caracter şi experimentaţi reuşind să găsească soluţii pentru corectarea erorilor celor de la statele majore şi a proteja viaţa soldaţilor.

vasile-scarneci

Vasile Scârneci a fost şi sportiv participând la Jocurile Olimpice de Iarnă din 1928 de la St. Moritz, ca membru al echipei de patrulă militară a României. În calitate de schior renumit şi instructor de schi iscusit a venit în contact cu multe personalităţi ale timpului. Ca ofiţer în trupele de vânători de munte de asemenea a cunoscut direct personalităţi de vârf ale vremii. De exemplu după bătălia de la Mărăşeşti din 1917, rănit fiind într-un spital din Bârlad este decorat cu „Virtutea Militară” de însuşi regele Ferdinand. Evenimentul pe care-l evocă cu profundă emoţie în 1925, când fiind de gardă la Castelul Peleş, regele Ferdinand care se plimba împreună cu Constantin Stere îşi aduce aminte de el şi poartă un dialog pe această temă. De asemenea prinţul Carol (viitorul rege Carol al II-lea) i-a fost comandant de regiment în Primul Război Mondial. Din mâna lui a primit patru premii obţinute la competiţii sportive. În 1937 când Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia, (viitorul rege Mihai) a efectuat stagiul de instrucţie, instructor i-a fost căpitanul Vasile Scârneci.

Aşadar ca toţi ofiţerii români şi Vasile Scârneci avea un respect deosebit faţă de rege.Totuşi un episod de pe front îi va produce o mare deziluzie şi-l va determina să facă aspre aprecieri la adresa regalităţii. În 2 septembrie 1943 autorul se pregătea să plece în concediu şi începuse operaţiunea de predare a comenzii batalionului maiorului Nicolae Grecescu, locţiitorul său de drept. A doua zi dimineaţa primeşte ordin telefonic de la generalul Vasiliu-Răşcanu, comandantul diviziei, să predea comanda maiorului Anton Dumitrescu. Acesta era ofiţer de ordonanţă al regelui Mihai şi venise pe front, să-şi facă stagiul de trei luni conform reglementărilor impuse de mareşalul Antonescu, cu o săptămână înainte de evacuarea Crimeiei, cu gradul de căpitan. Vasile Scârneci l-a repartizat în spatele frontului, la trenul regimentar, „ca un fel de băgător de seamă pe lângă maiorul Grecescu, căci în plezirişti nu mi-am pus niciodată nădejdea. Am primit ordin să-l propun pentru decorare. Mi-am călcat pe inimă şi l-am propus pentru Coroana României, cavaler (cea mai mică decoraţie pentru ofiţeri). Cei de la divizie s-au burzuluit” (pag.449). Voiau să-l decoreze cu ordinul Mihai Viteazul, dar era prea de oaie să facă erou pe cineva care tăia frunze la câini în spatele frontului. Pe înserate, maiorul Dumitrescu, oarecum speriat, fără bagaje şi fără ordonanţă, se prezintă la punctul de comandă al batalionului, ceea ce întăreşte bănuiala că nu va face mulţi purici pe aici. Scârneci îl întreabă direct ce are de gând să facă, acesta promite solemn că va rămâne la comndă pe perioada celor douăzeci de zile de concediu, apoi după cină, începe să-l pună în temă cu problemele liniei întâi, urmând ca a doua zi să meargă pe teren să-i predea grupă cu grupă, pluton cu pluton, companie cu companie, apoi îi promite că va mai sta cu el 24 de ore. La ora 24 sună cei de la divizie care ordonă ca maiorul Dumitrescu să se prezinte urgent la divizie pentru că trebuie să plece urgent în ţară din ordinul Stăpânului (regele). Deci maiorul Anton Dumitrescu a stat în linia întâi câteva ore în timp ce locotenent-colonelul Vasile Scârneci era de peste doi ani în linia întâi fără întrerupere. Autorul îl deplângea pe rege că se înconjoară de asemenea lepre.

Maiorul Anton Dumitrescu se va dovedi însă foarte util regelui la 23 august 1944 când va comanda garda care-l va aresta pe mareşalul Antonescu. Contrastul este deplin. Un laş arestează un mare patriot. De atunci şi până astăzi lucrurile merg prost pentru români. Încă nu s-a selectat grâul de neghină. Încă neghina este la vârf. Este de remarcat şi obedienţa unui general (Vasiliu-Răşcanu) şi a altor ofiţeri superiori de la comanda diviziei faţă de rege. Dar obedienţa faţă de stăpâni este echilibrată de dispreţ şi cruzime faţă de subalterni. „Proaspătul comandant al brigăzii, generalul Vasiliu-Răşcanu (venit aici pe front de abia de o săptămână) a spus nemţilor că ostaşii brigăzii lui refuză concediul! Câtă neomenie, câtă cruzime” (pag.295) (nemţii oferiseră 1.500 de bilete pentru 20 de zile de concediu, cu subzistenţă, pentru ostaşii brigăzii ca o recompensă pentru eroismul cu care au luptat).

În 19 decembrie 1941 batalionul maiorului Scârneci primeşte un ordin de a cuceri cota 76. Când cercetează direcţia de atac constată că nemţii nu fuseseră anunţaţi şi că ei tocmai plantaseră 1.500 de mine tocmai pe direcţia respectivă. Scârneci raportează telefonic la divizie. Iată reacţia comandantului diviziei, generalul Lascăr (viitorul complotist de la 23 august): „Atacaţi imediat, treceţi peste nemţi, peste mine, nu vreau să ştiu nimic, că de nu, vă împuşc pe toţi, etc. etc.” Maiorul Scârneci cere un ordin scris, apoi întrerupe legătura. Lucrurile se lămuresc cu ajutorul ofiţerului de legătură neamţ de la divizie.

În ajunul intrării României în Primul Război Mondial Vasile Scârneci, ardelean fiind (născut la Rupea) şi cunoscând limba maghiară, a îndeplinit 14 misiuni de cercetare din partea Statului Major General în Transilvania ocupată de unguri. În una din ele este descoperit de agenţii secreţi maghiari dar reuşeşte să scape sărind din tren, apoi cu ajutorul unor tineri ţărani români demontează câteva şine, trenul deraiază la întoarcere fiind apoi capturat de armata română. Într-o altă misiune când era deghizat în honved este demascat de un ungur, reţinut în curtea primăriei, este salvat practic de primarul român Ticuşan din satul vecin care-i averizeză pe sătenii unguri vecini veniţi să caute ajutoare militare, că armata română se apropie şi s-ar putea să aibă probleme dacă sunt prea duri cu spionul român. Primarul maghiar, după ce se sfătuieşte cu sătenii săi, devine foarte mieros, îl ospătează copios pe reţinut, apoiîl lasă să plece. Pe drumul spre Regat, într-un alt sat apelează la doi liceeni români (despre care află că sunt băieţii preotului Hamzea), pentru a culege informaţii şi a găsi un culcuş pentru noapte, dar spre dezamăgirea sa aceştia nu numai că nu-l ajută, dar erau pe punctul să-l demaşte. Deziluzia sa va fi mai mare când, la câţiva ani după război, îi va întâlni pe cei doi mari dregători în Ardealul dezrobit. Va fi ajutat de o tânără ţărăncuţă româncă, slujnică la o unguroaică bătrână, care-l va găzdui în noaptea respectivă. Raportează informaţiile culese în adâncime până la Racoş, generalului Constantin Tănăsescu, comandantul Corpului 3 Armată, plus informaţia culeasă de la nişte ţărani saşi care au văzut în gara Archita (lângă Sighişoara) debarcând trupe din Divizia 189 germană (Regimentul 333). „La auzul acestei din urmă informaţii, generalul a sărit în sus şi, foarte sever, aş putea spune necuviincios, m-a ameninţat că va da ordin să fiu arestat dacă mai continui să spun cuiva astfel de baliverne (cuvântul este al generalului)” (pag.36). Citind acestea mi-am amintit de reacţia lui Beria care la informaţia dată de pilotul unui avion de recunoaştere sovietic că o coloană de tancuri germane lungă de 15 kilometri se îndreaptă spre Moscova a cerut executarea pilotului respectiv. Salvarea pilotului şi a Moscovei a venit de la Stalin care a luat de bună informaţia şi a dispus luarea măsurilor corespunzătoare. Din păcate generalul nostru a ignorat informaţia, nici măcar n-a dispus verificarea ei (nici el şi nici alţii cărora le-a fost raportată informaţia), şi-n consecinţă nu peste mult timp Armata 1 română a pierdut o bătălie la Sibiu în faţa Armatei 9 germane.

Vasile Scârneci demisionează din serviciul de informaţii şi continuă războiul în calitate de sublocotenent comandant de pluton. Consemnează cu amărăciune atacul unui regiment de bosniaci chiar în ajunul Crăciunului din 1916. Îi scuză pe nemţi că i-a pus pe păgâni să le strice sărbătoarea. În aprilie 1944 după bombardamentul de Paşti al anglo-americanilor de la Braşov, Radio Londra anunţa că le-a trimis ouă roşii românilor. Peste ani, în 1992, americanii ignoră apelul Papei Ioan Paul al II–lea de a opri bombardamentul Iugoslavei pe perioada sărbătoarei Naşterii Domnului. No comment! În 2013 am trecut prin centrul Belgradului şi am văzut ruinele a două clădiri în care se putea vedea cum bombele au traversat plafoanele a şase etaje până la parter. Mi-am amintit că nicio televiziune din România n-a arătat asemenea imagini la vremea respectivă. Cenzura funcţiona perfect. Iată că sârbii nici după mai bine de zece nu au demolat aceste dovezi ale democraţiei americane. Felicitări pentru această lecţie de demnitate naţională!

După Pacea de la Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918 impusă României de Puterile Centrale, Vasile Scârneci este nevoit să-şi schimbe numele (ca şi ceilalţi 60.000 de români ardeleni voluntari în armata română) pentru a nu fi predat, aşa cum ceruseră ungurii, spre a fi judecat pentru trădarea patriei. Privind în urmă să ne reamintim că şi Traian îi ceruse lui Decebal, la pacea după războiul daco-roman din 101-102, predarea dezertorilor din armata romană, ceea ce evident era o condiţie care nu putea fi respectată. Pentru că dezertorii din armata romană erau dacii legionari care atunci când s-a pus problema să lupte contra fraţilor lor au preferat să părăsească poziţia sigură din armata celui mai puternic stat al momentului pentru a se alătura voluntar armatei statului atacat. Au avut conştiinţă naţională aceşti dezertori cu 1500 de ani înainte de Mihai Viteazul?

Clişeul cu care ne-am obişnuit este că în perioada ofensivei Axei ruşii au opus o slabă rezistenţă. Viteza cu care au înaintat panzerele germane în zona de câmpie întăreşte această viziune. În realitate, în zona de operaţii a vânătorilor de munte români şi germani, ruşii au opus o crâncenă rezistenţă. Fiecare vale şi înălţime a fost cucerită cu mari sacrificii. Vasile Scârneci notează în jurnalul său în 24 august 1943: „Din cei 1.200 ostaşi cu care am trecut Nistrul la 17 iulie 1941, nu au mai rămas astăzi decât 432. Din aceştia, mulţi foşti răniţi, unii chiar de patru ori. Efectivul batalionului a fost completat, treptat cu oameni de adunătură, vărsaţi din jandarmi, grăniceri, aviaţie, marină, cavalerie. Apoi mulţi trimişi aici pentru reabilitare (dezertări repetate, jaf şi furt, indisciplină, automutilare etc). Unii chiar condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Numai prin portul băştilor se cheamă că sunt vânători de munte. Cu astfel de oameni îţi trebuie multă, multă răbdare şi nervi de oţel, mai cu seamă în vâltoarea luptelor. Comandamentele nu controlează ostaşii cu care ne completează pierderile” (pag.443)

Una din preocupările ofiţerului Vasile Scârneci era ca ostaşii căzuţi să fie îngropaţi creştineşte, în cimitire bine îngrijite, pe care le vizita periodic. De asemenea, ca o consolare pentru rudele celor căzuţi la datorie, odată cu efectele personale şi decoraţii, trimitea şi o scrisoare în care elogia faptele acestuia.

În 14 mai 1942 cu prilejul praznicului Înălţarea Domnului şi Zilei Eroilor, când a avut loc o slujbă de pomenire la Kucika în prezenţa generalului comandant de divizie şi a unui grup de ofiţeri germani, locotenent-colonelul Vasile Scârneci a ţinut o emoţionantă cuvântare în care arăta că „nu am venit să-i plângem pe cei plecaţi dintre noi în lumea veşniciei, am venit aici să-i slăvim, să le aducem prinosul nostru de recunoştinţă, să le cântăm imn de slavă celor mai bravi din Batalionul 3 Vânători de Munte” (pag.329). Autorul aminteşte bătăliile purtate la trecere Prutului, Nistrului, în câmpia Ucrainei şi Stepa Nogai, la Ţibulevka, la şanţul anticar de la Timoşevka,   în istmul Mării Azov şi la Ghenicesk-Salkov în Crimea, la Karasubazar, apoi cele de pe crestele colţuroase ale Munţilor Iaila. Au fost primii care au atins Marea Neagră în Crimea. Apoi, fără pic de răgaz, au străbătut terenul stâncos prin Tuak – Kuciuk – Uzen – Kuru – Aluşta – Livadia – Ialta, apoi Alupka – Simeiz – Baidarî din Munţii Sevastopolului până la Urkusta. După numai două zile de odihnă au cucerit satul Alsu şi înălţimile stâncoase din faţa Dealului Capelei. „Cu ei (referindu-se la cei căzuţi), prin lupte grele, am cucerit satul Karlovka la 19 decembrie 1941. Şi la 20 decembrie 1941, cotele 70-81 le-am recucerit, după ce camarazii germani au fost siliţi să le părăsescă cu două zile înainte. Aici, în vâltoarea celor mai aprige lupte, au căzut vitejeşte sublocotenentul (r) Bolându Iosif; sublocotenentul (r) Pitiş şi mulţi alţii, înscriind una din cele strălucite pagini pentru Batalionul 3 Vânători de Munte. Pe aceste două înălţimi stâncoase, luate în piept, am luat 178 de prizonieri, mult armament de la inamic, am îngropat mulţi inamici şi camarazi germani căzuţi aici la 18 decembrie.” (pag.329).

Vasile Scârneci referindu-se la comportamentul soldaţilor şi al ofiţerilor răniţi notează: „Răniţii din spitale se întorc grupuri, grupuri. Unii nevindecaţi complet… Sunt stoici, hotărâţi să-şi facă mai departe datoria. Dintre ofiţerii răniţi, unii chiar foarte uşor, nu se mai întoarce niciunul. Ofiţerii activi şi cu grade mari, de prin comandamente, unde sunt feriţi de pericole şi sunt îmbuibaţi cu tot felul de bunătăţi, o şterg unul câte unul spre casă simulând fel de fel de metehne. Ţăranii aceştia, ostaşi simpli, chiar după ce au văzut şi au simţit pe pielea lor grozăvia războiului, se întorc acum între noi, aici, la datorie” (pag.296). Aici trebuie să menţionăm pe învăţătorii şi profesorii mobilizaţi ca ofiţeri rezervişti în linia a I-a care au dus greul războiului alături de ţăranii şi meseriaşii ostaşi.

Iată şi părerea unui general german despre soldaţii români. Generalul Hans Speidel răspunzând la întrebarea ziaristului Cyrus Sulzberger: Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii? a răspuns: Nici unul dintre aceştia. Românii. Daţi-le şefi buni, şi nu veţi găsi trupe mai bune”.

Ofiţerul Vasile Scârneci a fost unul dintre acei şefi buni de care România de astăzi ar avea atâta nevoie.

In Memoriam: ION ȘIUGARIU

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2015

In Memoriam: ION ȘIUGARIU

(*6 iunie 1914, Băița, jud. Maramureș — † 1 februarie 1945, Brezno, Cehoslovacia)

Autor: Ion Dumitru (München, Germania)

Îmi revine îndatorirea de onoare, de a vă reaminti, celor interesați, că la 1 februarie a.c. se împlinesc 70 de ani de la moartea lui Ion Șiugariu, poetul erou al cărui centenar a fost consemnat anul trecut!

În urmă cu 30 de ani, din inițiativa soției sale, Lucia Soreanu, domiciliată la Aachen, Germania, care și-a consacrat cu o neobișnuită dăruire viața și eforturile pentru a-i păstra curată și vie amintirea, în colecția Pașii lui Orfeu, Jon Dumitru Verlag, München, a apărut volumul antologic de poezii: Ion Șiugariu, Sete de ceruri, despre care, în prefața sa, Vintilă Horia, consemna:

„Cetindu-l, am reavut dinainte drama întreagă a generației mele. Idealul universal, proiectarea României către ceea ce îi semăna și către ceea ce o aștepta, adunarea într’o revistă și într’o grupare a voinței noastre de putere spirituală, războiul, separările, morțile, exilurile. Decenii de deșerturi și sânge între acea imagine pură, voitoare de mai bine pentru toți oamenii pământului, împrospătați în românism, adică în cunoaștere, și teribilul destin care a făptuit contrariul. Ură, lupte de clase, materialism absurd, plin de molii și de răutate, patru decenii de proză întunecată și neomenească, de durere românească, definitoare și ea, într’un fel, deoarece a fost poporul român punctul în spațiu și în timp în care s’a concentrat suferința și nedreptatea. Poate că și asta înseamnă ceva, deși noi am fi vrut concentrarea pe alte valori și pe alte recorduri. Oricum, poesia lui Ion Șiugariu, atât de legată de acea intenție, stă mărturie în aceste pagini de ceea ce ar fi putut fi și n’a fost decât în sacrificiu și în moarte. În această nedorită dar acceptată grandoare de a fi, generația dela 1939 se reîntâlnește cu Ion Șiugariu într’un moment în care întunericul care l-a ucis pare a face loc luminii care din Soare începuse să curgă peste noi.” (Vintilă Horia, „Ion Șiugariu dela Meșterul Manole“ Madrid, 21 I. 1985).
Ion Siugariu
Foto. Ion Șiugariu
Născut la 6 iunie 1914, Ion Șugar(iu) este primul dintre cei șase copii ai familiei minerului aurar Ion Șugar și Floarea Șugar (n. Griga), de confesiune greco-catolică, din satul Băița, comitatul Maramureș (Máramoros), administrat de maghiari, sub dubla monarhie austro-ungară. Ca urmare a politicii de maghiarizare, în certificatul de botez, eliberat de autorități, este înregistrat sub numele de Sugár János, pe care-l va schimba, la 24 iunie 1936, printr-o decizie a Ministerului de Justiție din România, în Ion Soreanu. „dar scriitorul va semna: Ion Șiugariu, Ionel Șiugar, folosind și pseudonime ca Sonia Mugur, Sergiu Băițan, Ion Sorescu“ (L.S.-Ș)

Conform notei biografice alcătuită de Lucia Soreanu-Șiugariu, „școala primară o urmează târziu, la Băița și Valea Borcutului (1924-1928), cu mari întreruperi“,„Nevoit să lucreze de timpuriu, în mina de aur, alături de tatăl său“. „Copilăria și-o împarte între hoinăreli prin pădurile misterioase, șteampuri umede și școală, unde mintea lui ageră, iscoditoare și sârguința la învățătură impresionează pe cei ce-i sunt dascăli și mai ales pe preotul-dascăl Victor Băcilă din Valea Borcutului“.

„După absolvirea clasei a IV-a primară (1928), la sfatul și cu sprijinul preotului Băcilă, reușește, în urma unui concurs, să intre la Școala Normală din Oradea. Trei ani mai târziu, tot în urma unui concurs, trece la liceul „Emanoil Gojdu“ din Oradea, fiind bursier până la sfârșitul studiilor (1936). Înclinațiile lui vădite sunt pentru literatură, pentru poezia românească, dar are aplicații și pentru matematică. Aceasta este perioada de formare intelectuală temeinică a poetului sub îndrumarea unor profesori ca Teodor Neș și mai ales Octav Șuluțiu. Citește mult, visează, scrie. În anul 1934, încă elev fiind, debutează la revista Observatorul din Beiuș cu versuri pe care le semnează Ionel Șiugariu. Mai târziu devine colaborator al revistei Familia, din Oradea, apoi va publica și la revisteie Veac Nou, din Baia Mare, Afirmarea, din Satu Mare, Lanuri, din Mediaș, Cronica, din Baia Mare, ș.a. În 1936 își ia examenul de bacalaureat reușind în fruntea promoției“.

„Îndrumat de criticul literar al revistei Familia – Octav Șuluțiu-, poetul înclină să plece spre Capitală. Mai întâi își efectuiază stagiul militar la Școala de Ofițeri de Rezervă din Ploiești (1936-1937) de unde iese cu gradul de sublocotenent“.

„Atras de centrul vieții literare tinere românești, intră în București în toamna anului 1937 și se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, specialitatea Filologia modernă. Din primii ani se face remarcat și apreciat pentru pregătirea lui de către profesorii de înaltă cultură: Mihail Ralea, Tudor Vianu și Ion Petrovici. Viața lui este însă poezia, scrisul… Desfășoară o activitate prodigioasă colaborând la diferite publicații din Capitală și din Ardeal, semnând poezii, critică literară sau eseuri, cronici de orientare artistică, însuflețit de dorința de a ridica cultura tânără românească.“(L.S.-Ș).

În eseul Țara crinilor din Decalog, (dec. 1937) enunța, între altele: „Purtăm în noi setea de lumină ca pe un stigmat al veacului“… „Niciodată foamea de cer n‘a bântuit mai puternic inimile, niciodată țipătul pentru realizarea deplină n‘a pătruns mai neînfricat întunericul, decât foamea și țipătul nostru.“ (Ion Șiugariu, Țara crinilor, în Decalog, dec. 1937, anul II, nr. 56).

În Martie 1938 îi apare volumul Trecerea prin alba poartă, Editura Librăriei Pavel Suru, Tipografia Cărților Bisericești, considerat un debut promițător și, despre care, Octav Șuluțiu, în Familia, scrie: „E o țâșnire vulcanică, un clocot de pasiune, o tinerețe neastâmpărată care irumpe, dornică de viață și de avânt, e o izbucnire sinceră și nestăpânită, așa cum îi șade mai bine adolescenței să fie. Sufletul poetului se revarsă direct, ca o apă umflată peste malurile constrângătoare ale oricăror reguli“. În Viața Românească, Lazăr Iliescu: „Domnul Ion Șiugariu este un însetat de viață. Poesia Domniei Sale e un strigăt de bucurie, de dragoste, de amintiri avântate. Un panteism covârșitor stăpânește culegerea Domniei Sale de versuri, dela prima poesie Cântec de pornire la drum și până la ultimul vers din Incantații. Versificator abil, Domnul Ion Șiugariu nu cade în păcatul atâtor poeți tineri, de a-și clădi poezia numai pe vers. Ideea rămâne predominantă. Și domnia Sa o îmbracă într‘o haină strălucitoare, vie, gâlgâitoare de viață“. În Sfarmă Piatră, Ovidiu Caledoniu: „Ceea ce-mi place mai mult în poesia Dlui Șiugariu este acel cult și respect deosebit al imaginei în care se simte vibrând tot temperamentul poetului“. În Pagini Literare, Romulus Demetrescu: „Frăgezimea sentimentului tumultos e trecută în muzica domoală a versurilor pline, prin mijlocul înflorit al imaginilor din natura care le împrumută uni iz pastoral oarecum, primăvăratic“. Horia Nițulescu, în Porunca Vremii: „Domnul Ion Șiugariu este un poet al vârstei lui: simplu și curat. Poesia lui este poesia unei adolescențe tumultoase care se revarsă firesc în slavă. Ea este pentru el o cale aleasă care se străbate cu sufletul întinerit de sărbătoare“…

În 1939 începe colaborarea la revista Meșterul Manole deținând rubrica de critică, Poezia tânără, și „creindu-și un limbaj critic propriu, distinct“. În articolul Poezia/ Poezia tânără, scria: „Credem din tot sufletul nostru într‘o literatură românească mare, unică, universală. O literatură fără compromisuri, fără resemnări minore“ (Ion Șiugariu, Poezia tânără, în Meșterul Manole, nr. 7-10, sept.-dec. 1939, p. 58)

După Dictatul de la Viena (august 1940), Ion Șiugariu, aflat în refugiu, cu fratele său George, despărțiți de părinți și de ceilalți frați —Vasile, Mărioara, Augustin și Zaharia, rămași sub ocupația maghiară, scrie scurta mărturisire Am venirt din Ardeal. Citez:

„—Da, am plecat în pribegie. Ne-am lăsat casa, părinții, amintirile, totul. N‘am avut răgaz nici cel puțin să ne uităm în urmă. A venit așa de pe neașteptate, atât de surprinzător, cu atâta brutalitate. Ne-am zguduit din temelii, ni s‘au tulburat toate credințele. Am visat, am scris, am așteptat o Românie mai mare, mai deplină, mai veșnică. Atâta vreme și cu atâta suflet! Am ascultat șoaptele strămoșilor, am descifrat sensul vieții lui Horia, nebunia lui Iancu… În naivitatea noastră am crezută că toți sunt ca noi, că nu se poate să fie altfel. Cu câtă pasiune am poposit lângă cărțile sfinte și cât de mult am crezut că generația noastră este la fel de eroică. Ne-am căutat prieteni, am crezut în Meșterul Manole și ne-am închipuit că avem dreptul să începem lupta cea mare, munca de zi cu zi pentru a ne depăși propriile granițe, pentru a bate la poarta unei universalități românești. Cât de mulți au crezut la fel ca noi! Astăzi privim o Românie nouă, ciuntită, strâmbă. Asta nu poate fi România noastră. Cine ne-a trădat, ne-a întins o cursă, a vrut să ne arunce în prăpastie. Generația asta n‘a fost înțeleasă. Am vrut să fim ofensivi, mândri, demni, am vrut să fim eroici, dar nu ni s‘a dat voie. Acum avem în fața noastră o ruină, o monstruozitate“… “Am vrut să fim catedrală dar nu ni s‘a dat voie să fim nici măcar bisericuță. Da. Am venit din Ardeal. Și am adus Ardealul aici cu toate credințele, hotărîrile și dârzeniile lui.“ (Ion Șiugariu, Am venit din Ardeal, în Meșterul Manole,   aug.-nov. 1940, p. 63).

În noiembrie 1941, Ion Soreanu, este ales președinte al Asociației Studenților Refugiați din România (adică din toate teritoriile răpite Regatului României Mari: Ardealul de Nord, Basarabia, Bucovina, Cadrilater, ținutul Herța) și desfășoară o bogată activitate publicistică, încercând să suplinească publicațiile din Ardeal, suprimate. Colaborează cu poezii sau critică literară la revistele: Universul literar, Meșterul Manole, Revista Fundațiilor Regale, Decalog, Curentul Literar, Vremea.

În iarna aceluiași an pregătește teza de licență cu titlul „Aspectul jurnalistic în literatura modernă“, pe care o susține în februarie 1942 și este calificat cu foarte bine— magna cum laudae.

La patru ani după debutul cu Trecerea prin alba poartă, apare și volumul Ion Șiugariu, Paradisul peregrinar, Colecția „Meșterul Manole“, București, Martie 1942, despre care s-a scris:

Nicolae Roșu, în Gândirea: „În aceste versuri se definește toată poesia d-lui Ion Șiugariu. Avânturile, mirajele, ispitele, năzuințele, nepotolita sete de evadare în spații metafizice, fulgurata întruchipare într’o identitate umanistă, duc poesia d-lui Ion Șiugariu către o dumnezeească desprindere a omului de humă. Desigur, un temperament poetic de un remarcabil dinamism, și nu mai puțin, o trudnică năzuință spre purificare“; Petru P. Ionescu în Revista Fundațiilor Regale: „remarcăm dela început această constatare îmbucurătoare că d. Ion Șiugariu aduce în poesia noastră tânără un suflu sănătos de viață, o atitudine în fața marilor probleme și o încercare de tehnică, oarecum nouă, personală“; Pericle Martinescu în Dacia Rediviva: „Paradisul peregrinar este, în concepția poetului, acea stare de căutare continuă, de nostalgie a realizării interioare, singura care garantează o satisfacție deplină a existenței. Dar cum această realizare este greu de atins, poetul este mereu în căutarea ei, paradisul său este întotdeauna peregrinar. Acesta este miezul concepțiilor pe axa cărora d. Ion Șiugariu își alcătuiește, cu un deplin simț al construcției, volumul său de versuri“; Mihai Niculescu în Universul literar: „Reținem din această poezie, ca din lectura întregei cărți, vibrația unui elan sufletesc de o puritate cum rareori am întâlnit, dornic de idealitate și de tot ce depășește mărginirea impusă condiției noastre pământești“; Aurel Marin în Gazeta Transilvaniei: „Poesie de atmosferă, de suavități ca și de fericite ecouri folclorice, Paradisul peregrinar este lumea cu minunile ei nedeslușite, văzute cu un ochi avid de toate puritățile și uimit de puterile elementare ale naturii“; Gherghinescu Vania în Tribuna: „D. Ion Șiugariu este tânăr și la primul volum. Nu s’ar părea. Căci el a trecut dincolo de preocupările poetice ale primei tinereți și dincolo de exprimările în carii plutesc impurități inerente începutului. Versul său e cristalizat ca expresie și scuturat de orice banalitate“; Vasile Damaschin în Seara: „Paradisul peregrinar, culegerea de poesii a tânărului scriitor Ion Șiugariu, este o excepție. Ea ne amintește de victoriile de odinioară ale versului tânăr“;

Apollonius în Preocupări literare: „Poetul este de reținut. O anumită tehnică muzicală răspândește o plăcută atmosferă lirică, în care cuvintele devin adesea vibrații și adieri“; George Drumu în Revista Bucovinei: „Poesia d-lui Ion Șiugariu e o litanie liniștită cu mici umbre de tristețe pentru un orizont care se îndepărtează într’una. Prezența omului nu tulbură nimic. E o risipire de imagini bine închegate, printre cari se împletește ca un vis nesfârșit, ca o făclie în nopțile luminate de toamnă“.

În Iulie1942, Ion Soreanu, obține pașaport și pleacă la Băița, aflată sub ocupația maghiară, unde își vede părinții și frații pentru ultima oară. Reîntors în România ciuntită, pregătește poemul Țara de foc, care apare în aprilie, în Colecția „Meșterul Manole“, București, 1943, cu dedicația: „Acest poem a fost scris pe marginea unui episod din viața marelui meu prieten Laurențiu Fulga. Deaceea, acolo unde se află, în lumină sau în întuneric, cu dragoste de frate i-l închin“, apariție urmată de pertinente aprecieri critice semnate de: Ovidiu Papadima în Revista Fundațiilor Regale, nr.8, 1943; Pompiliu Constantinescu în Vremea, nr. 717, 26 sept. 1943; Traian Stoica în Bacăul, 6 iulie 1943, nr. 2166.

Încă din Ianuarie (1943), Ion Șiugariu este concentrat ca ofițer de rezervă la o școală de instrucție, din Ploiești și, mai târziu, repartizat la un regiment de infanterie din Bacău, împreună cu un bun prieten și coleg de breslă. Puținele clipe libere ce le rămân după instrucție sunt dăruite scrisului. Colaborează la publicația locală Bacăul, continuând să se ocupe frecvent polemic și critic față de deficiențele fenomenului literar contemporan, în articole precum: Literatura războiului actual, în Bacăul, nr. 2152, 22 iunie 1943; Ceva despre noi, în Bacăul, nr. 2166, 6 iulie 1943; Muncă și literatură, în Bacăul, nr. 2222, 31 august 1943, etc.

La 29 iulie 1943, în timpul unei permisii, Ion Soreanu, se căsătorește la Râmnicu Vâlcea cu Lucia Stroescu, studentă la farmacie. În septembrie 1943, este, pentru o scurtă perioadă, deconcentrat, dar, la 2 iunie 1944, este din nou concentrat la Bacău“, iar în iunie-august 1944 este mobilizat și se află cu regimentul la Mogoșești-Jitaru, lângă Slatina.

Imediat, după 23 august 1944, sublocotenentul Ion Soreanu, mobilizat, „ia parte la luptele pentru apărarea Bucureștiului“. El îi scrie soției: „Nu ți-am scris pt. că am fost la Buc. cu Reg. Am luptat cu Reg. la Băneasa și Otopeni. Avem morți și răniți. Mie nu mi s-a întâmplat nimic. Acum plecăm la Mediaș pentru Ardeal. La Buc. e jale. Rușii își fac de cap. Te rog să fii cu băgare de seamă dacă vor veni în Râmnic, să stai rezervată și ascunsă. Să eviți să fi văzută de ei și să nu stai unde sunt ei. S-au întâmplat lucruri groaznice. Cred că ai auzit.“ Continuă să-i scrie tot timpul. La 12 septembrie 1944: „Mi-a fost frică tot timpul să nu alergi prea mult .. Știam apoi că vor veni Rușii la Rm. Vâlcea și sufeream numai la gândul că ți s‘ar putea întâmpla ceva. Acum știu că au venit f. mulți peste tot locul, deci și acolo. Îmi place să cred, și tu m‘ai asigurat în scrisoare, că te vei ști păzi, chiar trebuind uneori să te ascunzi. Nu risca absolut nimic“… „Tu ești femeie, să te păzești cât poți mai bine. Mâine Regimentul nostru începe atacul cel mare. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom intra în Ardealul ocupat“… „Din toată durerea asta va izvorî în curând și o mare bucurie: aceea că voi putea merge acasă la Băița. Te voi duce imediat și pe tine acolo și te voi lăsa până trec toate valurile. Mama va fi așa de fericită și tu veii fi în siguranță absolută. Casa noastră este între munți, ferită de toate vânturile trecătoare“… La 25 septembrie 1944, din Tirimia, jud. Mureș, scrie: „Eu stau aici în mijlocul iadului, înconjurat din toate părțile de foc și gloanțe și totuși găsesc în mine destul curaj pentru a-ți da și ție“… La 3 octombrie 1944: „Eu mă aflu undeva în Ardeal, cu gândul și inima împărțită între tine și plaiurile natale. Peste greutățile de fiecare zi trec cu destul curaj și nu am nici un motiv să mă plâng“… “Dintre prietenii noștri de la Jitaru mai sunt aici Dobrescu și doctorul. Santău a plecat la spital cu icter. Alții au murit, alții sunt răniți, ca la război. Populația românească de pe aici ne primește ca pe niște salvatori. Pe mine asta mă mișcă f. mult. Știu că mama ne așteaptă pe amândoi cu nerăbdare și că va fi fericită să te cunoască“… La 5 octombrie 1944, din Cristești, jud. Mureș: „Am început să ne îngropăm în noroi. Suntem plini de murdărie, ne mănâncă păduchii. Pe poziții mai sunt 150 de oameni. Când am plecat de la Jitaru eram 1000. Pe unde am trecut am lăsat numai morminte și țărână amestecată cu sânge. Tare am plătit scump Ardealul! Am văzut cum plâng soldații când pleacă la atac, am auzite strigătele disperate ale răniților rămași între linii. Nu s‘a dus nimeni să-i ridice. O! Cărțile frumoase, care vorbesc de eroism, de vitejie! Câte minciuni împodobite. Am văzut la Otopeni un camion de eroi. Erau aruncați unul peste altul, cu capetele sfârmate, murdari, plini de sânge. Li se luaseră bocancii. Unii miroseau a hoit putred. Erau morți de mai multe zile. Un elev adjutant era complet gol. Nimei n-a știut vreodată cine și de unde este. Poate îl mai așteaptă acasă cineva să se întoarcă. Alături de el erau doi nemți: unul avea falca de jos zdrobită; celălalt —un copil frumos, blond —era lovit în inimă. Îi înfrățise moartea. Mergem, mai departe. Câți vor ajunge până la capăt? Suntem atât de singuri, de uitați în tragedia noastră“… „În stânga a început azi dimineață să bată tunul. Ai noștri încearcă să ajungă la creastă (am sângerat și vom sângera pentru toate crestele Ardealului). Câți vor ajunge sus? Și cei care vor ajunge cât vor sta acolo? Câteodată mi se par atât de inutile jertfele noastre. Tunul bate mereu, sinistru, monoton, în ritmul morții. Oare mai există oameni fericiți în lume? Fericire înseamnă: un somn bun și o mâncare caldă“. La10 octombrie 1944, din Căpușul de Câmpie, jud. Cluj, îi scrie: „Am început să mă obijnuiesc cu războiul. Sunt totdeauna f. obosit, dar gândul că mă voi întoarce la tine și la ocupațiunile mele obișnuite îmi dă puteri să rezist la toate“… Continuă să-i scrie soției, ori să-și noteze în jurnalul pe care-l ține, toate etapele frontului, până la eliberarea Ardealului și în continuare. La 10 .XI. la Tisza-Eszlár, în Ungaria, notează: „Nu cred în rostul meu aici. Noi am terminat când am depășit granița. Mai departe am intrat în aventură. Tot așa am făcut când am trecut Nistru“… „Toți care vin din țară aduc numai vești proaste. Guvernul nu poate stăpâni situația…Țara este prădată, jefuită ostil, sistematic. Pe de altă parte însuși jefuitorii instigă poporul să pretindă mai mult decât se poate da, să mărească starea de nemulțumire generală. E o manevră diabolică, inumană. O cunoaște toată lumea. Biata Românie! Ieri am fost slugi Nemților, astăzi ni se cere să fim slugii Rușilor. Nici aici pe front nu suntem cruțați. Nu ne putem opune. Nu putem face nimic“./…/. Urmează Prügy (22.XI.), Taktaharkány (23. XI.), Ujvilag (26-29 XI.), Csobad (15.XII.), Novajidrány (18.XII.), Péreny (21-28 XII.), Buzita (30.XII, 1944- 2,I. 1945), Debréte (3.I.6.I. 1945), Jablonca (18.I. 1945) ș.m.d.

La 1 februarie 1945, la ora 11 dimineața, sublocotenentul de rezervă Soreanu Șiugariu Ion cade grav rănit în bătălia pentru orașul Brezno, din Cehoslovacia, și se stinge după câteva minute. Este îngropat în cimitirul de la Polhora pri Brezno, Cehoslovacia. La 28 februarie 1945, prin Decretul nr. 641, sublocotenentul de rezervă Soreanu Șiugariu Ion este decorat postmortem cu „Coroana României cu spade în gradul de Cavaler și cu panglica de Virtutea Militară“. În 1956, osemintele îi sunt reînhumate în cimitirul militar român de la Zvolen, lângă Banská Bystrica, Cehoslovacia.

În 1968, într’o ediție îngrijită de Laurențiu Fulga, apar Carnetele unui poet căzut în război — care conțin și ciclul Elegii pentru Ardeal. Urmează apoi o totală tăcere de peste 29 de ani, până când, după răsturnările din țară, sub îngrijirea și prin eforturile Luciei Soreanu și cu sprijinul profesorului universitar Alexandru Husar, de la Universitatea din Iași, încep să apără și operelor sale postume, care au putut fi recuperate.

Alexandru Husar, unul dintre bunii amici, din tinerețe, în prefața „Locul lui Ion Șiugariu“ din volumul „Țara Crinilor“ -o culegere de eseuri și articole-, Editura Agora, Iași, 1997, considerată „cartea unui om și a unei generații“, îi face, cu pietate, una dintre cele mai succinte și pertinente prezentări, cu nenumărate citate din propriile-i mărturii.

Volumul Ion Șiugariu „Ceva despre noi, Eseuri“, publicat în 2013 de Doamna Soreanu la Fundația Culturală Memoria, București, reunește scurte „tablete“ cu mărturisirile, observațiile și opiniile critice publicate de autor în contextul evenimentelor sau preocupărilor curente care ni-l releveă în toată complexitatea caracterului, talentului, viziunilor și opțiunilor sale. Alexandru Husar, în prefața pe care o semnează și la acest volum, conchide: „Se gândea, hotărît, la o operă mare, la eternitate, la ceva durabil, – opera lui mare, pe care o purta în suflet“… „Misiunea mea în lumea aceasta e – poezia, afirma în scrisoarea din 10- februarie 1942 adresată soției. „Ardoarea cu care poetul se dăruia celui mai curat dintre vise, credinței în Umanitate și Poezie“, cum spun prietenii săi, o confirmă“… „Volumul grupează… o suită de pagini, oferind în ansamblu o nouă imagine a preocupărilor multiple ale poetului – eseist și critic literar deopotrivă“… reprezentând „cartea unui om și, implicit, cartea unei generații. Cartea unui om despre care s-a spus: Era în Ion Șiugariu un permanent izvor de optimism, visul unei plenare realizări într-un viitor cât mai apropiat. Cartea unui om care în 19 noiembrie 1944, pe front, scria despre sine: Și oricât de mare gol voi găsi în preajma mea la întoarcere și oricât viața mea va fi mers înainte fără mine, și oricât voi avea de suferit dintr-o cauză ori alta – știu la fel de bine că mă voi bate să devin omul întreg pe care-l presimt încă de pe acum în mine...“, „Cartea unei generații – în ochii săi – „adevărata generație, torturată de setea de a se găsi pe ea însăși, de a se realiza în cadrele virtualităților de care dispune, fără să admită nici-un compromis cu viața de toate zilele și care ridică standardul întoarcerii spre lumină, luptă pentru reîntronarea sufletescului din om și pentru reabilitarea menirii lui adevărate“, „generația cerului“ cum o numea el“… „În pagini de o rară sinceritate, încredințând hărtiei un zbucium interior pe care nu-l putea mărturisi „nici ființelor cele mai dragi și mai apropiate“, Ion Șiugariu ascunde un om de o noblețe morală impresionantă prin verticalitatea unei poziții poate examplare în generația sa.“

Omul și poetul Ion Șiugariu, noblețea devotamentului cu care Lucia Soreanu s-a dedicat cu atâta pietate readucerii în atenția publică a operei sale, a fost mobilul care m-a determinat – în prezența și de acord cu dânsa, să anunț la încheierea festivității jubiliare -care a marcat în octombrie 1996, 20 de ani de existență a editurii Jon Dumitru Verlag, München-, instituirea concursului și Premiului de poezie „Ion Șiugariu, (în valoare de 2000 DM și publicarea în volum a laureatului, pe care dna Soreanu le-a finanțat integral) și ale căror trei ediții s-au desfășurat la București, sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din România, începând cu concursul președintelui acesteia, Laurențiu Ulici. Câștigătoarea premiului primei ediție, 1998, a fost poeta Aura Christi, cu ciclul „Sonete crepusculare“, juriul fiind format din: Alexandru Husar, Nicolae Prelipceanu, Nelu Oancea, Lucia Soreanu și Ion Dumitru. Premiul ediției a II-a, 2000 a fost câștigat de poetul Radu Cristian Rădoi, pentru ciclul „La marginea satului“ și s-au acordat mențiuni speciale poetelor Claudia Muther, pentru ciclul „Despre singurătate“ și Irina Raluca Moraru, pentru ciclul “Descântece“. Juriul a fost format din Eugen Uricaru –președintele U.S.R.-, Lucia Soreanu, Nicolae Boghian, Liviu Vișan, Gheorghe Bulgăr, Alexandru Husar, Ion Dumitru. Premiul ediției a III-a, 2002, a revenit lui Gabriel Berceanu, elev în clasa a X-a, liceul „Mihai Eminescu“ Călărași. S-au acordat mențiuni speciale poetei Gabriela Cucu pentru ciclul „Silabisire de sine“, poetei Andrea Gabriela Șarcani, pentru ciclul „Pietre de altar“ și poetului Marius Valeriu Cârmaci, pentru ciclul „Îngerul care cioplea“. Juriul a fost format din Eugen Uricaru, Lucia Soreanu, Ion Dumitru, Liviu Vișan, Vasile Preda, Ioan Flora și Alexandru Husar. Din motive obiective, continuarea concursului și acordarea premiilor nemafiind posibile, mi-a revenit onoarea să alcătuiesc „Antologia participanților la concursurile premiului pentru poezie Ion Șiugariu“, ediția I, II și III. apărut la Editura „Fundația Culturală Memoria“, București, 2005, 254 p., cuprinzând o selecție din poemele laureaților, câștigătorilor mențiunilor speciale și a altor participanți.

Inițiativa – deși nu a putut fi continuată – a fost de succes, atât întru cinstirea memoriei poetului cât și în spiritul dragostei și angajamentului său pentru poezia tânără, un imbold pentru tinerele talente care au concurat, din tot cuprinsul țării, pentru care sufletul i-a vibrat și i s-a dăruit, fără veleități provinciale.

La începutul anului 2013, Doamna Soreanu, m-a întrebat dacă, în întâmpinarea centenarului nașterii lui Ion Șiugariu (6 iunie 2014) ași putea-o ajuta la redactarea și îngrijirea unei noi ediții, mai complete, a poeziilor antume și postume ale poetului. Noul volum, Ion Șiugariu, Poeme, a apărut în vara anului trecut, la Editura Fundației Culturale Memoria, București, unde în anii din urmă au mai fost publicate și alte cărți cuprinzând opera sau scrieri consacrate poetului, precum; Ion Șiugariu, Bacovia, studiu critic, cuvânt înainte de Titu Popescu, ediție îngrijită de Lucia Soreanu, București, 2001; Al. Husar, Meșterul Manole, antologie literară, cu numeroase și ample referiri și la viața, opera și activitatea lui Ion Șiugariu, București, 2004; Ion Șiugariu, Scrieri (Poeme, Critică literară, Varia), cu o prefață de Alexandru Husar, ediție îngijită și postfațată de Lucia Soreanu, București, 2006; Ion Șiugariu, Iluzie și destin (Scrisori, Album, Jurnal pentru Lucia (Jurnal de Front), ediție deasemeni îngrijită cu o evocare și postfață de Lucia Soreanu, București, 2006. Deasemeni, au mai apărut: Ion Șiugariu, Țara crinilor, ediție îngrijită de Prof. Al. Husar, cuprinzând o culegere de eseuri și artcole, Editura Agora, Iași, 1997 și Ion Șiugariu, Viața poeziei, critică literară, ediție îngrijită și tabel cronologic de Marcel Crihană (la recomandarea lui Alexandru Husar),   Editura Marineasa, Timișoara, 1999.

Volumul Poeme, preia cuprinsul din Sete de ceruri, JDV, la care sunt adăugate ciclurile: Culori de toamnă cu 27 de poezii; cinci poeme în Traduceri și 29 în ciclul „Selecționate din primele creații”. La dorința Luciei Soreanu, volumul cuprinde și „O prefață întârziată”, de subsemnatul.

Tot datorită Luciei Soreanu-Șiugariu, anul trecut a apărut și volumul Ion Șiugariu, Însemnări din război – 1944-1945, Editura Gutinul, Baia Mare, 2014, o carte excepțională, în care poetul erou   zugrăvește, cum puțini alții, trăirile sale și ale camarazilor, momentele de cumpănă, speranțe, înfrângeri și disperări, mizeria și oribilul chip al războiului, în care am fost antrenați, ca urmare a ciopârțirii țării în 1940, ș.a.m.d.

Cum am afirmat și cu alte ocazii, cred că este datoria cercetătorilor, criticilor și istoricilor literari, să zăbovească mai mult asupra scrierilor sale, pentru a-i redefini, cum se cuvine, locul în cadrul literaturii române și pentru al dărui atenției publice în adevărata lumină. Acesta este dealtfel și motivul evocării centenarului nașterii poetului la 6 iunie 1914, în Rotonda Muzeului Literaturii Române, Bd. Dacia Nr.12, unde cca 2 săptămâni s-a putut vizita o expoziție foto-documentară din Arhiva Bibliotecii Academiei Române și unde poetul a fost evocat de amfitrionul Lucian Chișu, critic și istoric literar, de subsemnatul, de redactorul șef-adjunct al revistei „Viața Românească“ Marian Drăghici, de poetul Lt. Colonel Liviu Vișan din partea Bibliotecii și Editurii Militare din București, și de tânărul critic și istoric literar George Neagoe, și de alți participanți. Tot acesta a fost și motivul evocării pe care am făcut-o la finele lunii iunie 1914 în cenaclul Societății Culturale Româno-Germane „Apoziția“, e.V., din München, ca și evocarea susținută în octombrie, anul trecut, cu prilejul reuniunii științifice anuale dela Biblioteca și Institutul Român de Cercetări de la Freiburg, i.Br. și, implicit, a celei din 17 ianuarie a.c. făcută la invitația Asociației Românilor din Rin-Main pentru Cultură și Artă (ARO), la Offenbach, Germania.

(Ion Dumitru, München, 26 ianuarie 2015)

 

 

 

„DEPARTE DE ŢARA CU DOR”

Posted by Gabriela Petcu On February - 1 - 2015

MUNTEANU-Milena---DEPART-DE-TARA-CU-DORElena BUICĂ

 

LANSARE DE CARTE: „DEPARTE DE ŢARA CU DOR” DE MILENA MUNTEANU

 

În ziua de 15 ianuarie 2015, românii aflaţi în toate colţurile lumii au sărbătorit 165 de ani de la naşterea poetului nostru naţional, Mihai Eminescu şi în acelaşi timp, Ziua Naţionala a Culturii noastre. În Toronto, Consulatul Român, aşa cum obişnueşte să pună umărul la toate problemele şi manifesările românilor, a organizat şi a găzduit acest eveniment cultural şi a încredinţat desfăşurarea acestui act de cultură directorului publicaţiei „Observatorul”, domnului Dumitru Puiu Popescu.

 

Din bogatul program, sub lumina cuvântului genialului nostru poet, Mihai Eminescu, am despris anume, pentru a prezenta separat, lansarea unui debut editorial „Departe de ţara cu dor”, apărut la Editura Napoca Nova, decembrie 2014, datorat scriitoarei Milena Munteanu. Debutul este numai editorial, căci preocuparea pentru scris pare să o fi însoţit dintotdeauna pe autoare. Milena Munteanu a publicat în diverse reviste, a fost premiată la diverse concursuri şi a fost inclusă în multiple antologii şi culegeri de texte. Ea are o rubrică permanentă în publicaţiile „Observatorul” şi „Candela de Montreal”.

 

Având mereu condeiul în mână, a făcut ca numeroasele sale scrieri să nu mai încapă în sertare, ba chiar să dea pe răscoale. Cartea de faţă se pare că a sărit singură din sertar, luând calea editurii şi datorită efervescenţei vieţii adunate în paginile ei. Chiar titlul sugerează încărcătura afectivă. Cartea nu e voluminoasă, dar e densă în conţinut. Autoarea reface imagini din câteva creionări, creând inefabila iluzie a eternităţii, asemenea unui abur prin care poţi zări veşnicia.

 

Prima parte cuprinde impresii de călătorie. Poetul Liviu Jianu, referindu-se la această carte, afirmă cu admiraţie: „Există oameni care transmit prin cuvânt o simfonie a simţurilor, şi nu numai, a memoriei, istoriei, geografiei, artei, culturii, intuiţiei, a extrasimţurilor, a conştiinţei, a magmei care le aparţine, dar la care suntem şi noi toţi conectaţi, fie şi numai prin cuvântul comunicat”. Sub pana autoarei, lumea largă devine “Omenirea Pitorească”, parafrazându-l pe Vlahuţă. Ceea ce spune Milena Munteanu este fundamentat pe o observalie subtilă şi o gândire profundă. Fiecare călătorie este un act creativ, ceea ce îl îndreptăţeşte pe criticul literar Dr. Dan Ionescu să facă următoarea remarcă: “Informaţiile sunt copleşitoare şi deschid ochii asupra lumii oricărui cititor mofluz”. Într-adevăr, comentariile făcute la descoperirea minunăţiilor întâlnite parcă dezvăluie povestea adâncită în negura vremurilor, căci fiecare realizare are un Manole al ei şi o Ană a sa, ca jertfă a creaţiei.

 

Oriunde s-ar găsi, autoarea raportează ceea ce întâlneşte în peregrinările sale la ceea ce dăinuie pe tărâmul nostru. Ea gândeşte la valorile de acasă şi „în termeni absoluţi, dar şi în termeni relativi”. Remarcabilă scriitoare Cezarina Adamescu, apreciindu-i scrisul, subliniază: „Cine nu ştie să prefacă Departele în Aproape, nu va putea să prindă rădăcini nicăierea… Pentru Milena Munteanu nici timpul, nici spaţiul nu mai au semnificaţia lor ancestrală. Ea le-a modelat astfel încât să-i aducă sub ochi mirajul întoarcerii. E ca şi când ar vorbi despre lumi paralele, care, printr-un mister încă nedesluşit, se unesc într-un punct inefabil”.

 

În partea a doua a cărţii, Milena Munteanu ne aduce înainte lumea mult mai apropiată sufletului său, cea din care îşi trage originile, lumea Săliştei, a Mărginimii Sibiului. Autoarea îşi aşterne rândurile asemenea nonagenarului săliştean, Nicolae Stan Petruţiu, autorul unei o radiografii a sufletului românesc în care vorbeşte despre memoria colectivă a obştei: „Scriu cu reculegere, cu evlavie, cu respect pentru acest trecut pe care, dacă nu-l cinstim, nu vom avea nici viitor”.

 

Criză de identitate naţională manifestată în ţara noastră în ultimii ani a făcut ca patriotismul să fie evacuat din tabloul sentimentelor noastre, dar Milena Munteanu, în cartea sa, îi redă viaţa şi dă naştere unor emoţii scăpate din dimensiunile obişnuite, emoţii despre care nici nu credeam că se pot trăi la o asemenea intensitate. Înţelegând că există ceva mult mai adânc decât noi înşine, ceva ce s-a clădit din timpuri ancestrale, autoarea mărturiseşte: „Am avut nevoie de rădăcini, de stabilitate şi repere, ca să pot vedea mai departe”. Curăţenia şi frumuseţea vieţii săliştenilor o citeşti în carte cu ochiul şi sufletul curat, cu respiraţia adâncă. Frumuseţea portului ne aminteşte cuvintele remarcabilului sculptor Nicăpetre, care spunea că şi-ar dori că artă să să aibă „Cuviinţa costumului din ţara Săliştei”.

 

Evocarea zilelor petrecute sub bolta viţei de vie, în curtea bunicii, formează pagini de o frumuseţe tulburătoare la care puţini scriitori consacraţi au putut ajunge. Adunaţi în jurul bunicii în ziua de Sfânta Maria, nepoţii şi strănepoţii mâncau din bunătăţile pregătite de dânsa, intonau cu emoţie cântările ce dădeau farmec acelor vremuri, recitau versuri, şi-şi onorau moştenirea. “Simţeai astfel că făceai parte din ceva mult mai mare decât tine însuţi: o familie? O naţie? O tradiţie? O istorie? Simţeai că eşti o fiinţă umană demnă, care e respectată şi respectă, o persoană invitată să aducă ce e mai bun în ea. Iar noi, copiii, ne formăm în acea atmosferă, învăţând să preţuim valoarea cugetului şi să rezonăm la frumuseţea lumii. Învăţam să ne punem întrebări şi să găsim răspunsuri, devenind mici trestii gânditoare.

 

Participăm cu mândrie la aventura cunoaşterii, care abia începea pentru noi şi uite aşa învăţam să fim noi înşine, parte a unui întreg mult mai mare şi mult mai important decât oricare dintre noi”. „Totul făcea parte dintr-un tabiet, o reţetă de trai frumos şi cumpătat. Nu la întâmplare, ci cu chiverniseală, cu băgare de seamă şi recunoştinţă. Totul părea să fie conform unui ritm ancestral. Tu doar intrai într-un rol ce-ţi era destinat dintotdeauna. Repetai aceleaşi obiceiuri în ritmuri predefinite, transmise de bunici şi părinţi”. Cartea cucereşte prin vibraţia calităţii de martor dornic să pătrundă esenţa, miracolul vieţii, prin efortul de a prinde palpabilul şi chiar inefabilul, prin migala de bijutier cu care a dat întrupare gândului înaripat. E un imn în proză închinat omenirii, e un spectacol al minţii. Textul are forţă, e dinamic, efervescent. În timpul lecturii, lenea nu-şi găseşte cale să se strecoare printre cutele gândului. Lectura este plăcută şi pentru scrisul său limpede, şlefuit, pentru stilul rafinat, subtil, cu sclipiri de gând şi de emoţii trăite.

 

Cartea „Departe de ţara cu dor”, privită ca un întreg, se remarcă prin distincţie şi prestanţă intelectuală aparte. Ea dă pulsaţie gândului frumos şi naşte boabă de speranţă că nu ne vom desprinde de ceea ce are omenirea de preţ. Nici că ne vom desprinde de frumuseţile şi valorile ţării noastre, de care suntem legaţi prin rădăcini ancestrale.

—————————————

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

ianuarie 2015

LUMINIŢA DIN FLOAREA OCHIULUI

Posted by Gabriela Petcu On January - 31 - 2015

GROZA-GentianaGabriela Genţiana GROZA

 

O urmă de vis

 licărind între pleoape

– nicio lacrimă

 

Revenim la Staţiunea cu Băi Termale după o pauză de zece ani. Îl reîntâlnim pe maseurul care îmi liniştise în urmă cu ani, durerile reumatismale. Orb din naştere, la cei patruzeci şi cinci de ani, este cunoscut şi apreciat atât pentru energia binefăcătoare a mâinilor cât şi pentru istorisirile din viaţa lui, depănate în timpul şedinţelor de tratament. Povestite de el, întâmplările capătă o aură aparte, stârnind interesul interlocutorului. Mi-a recunoscut vocea şi m-a întâmpinat ca pe o veche cunoştinţă.

– N-aţi mai fost de mult pe la Băi, remarcă el.

– Aşa e, au trecut ceva ani. N-am avut răgaz să mă mai gândesc la ce mă mai doare… Am venit  acuma, de mare nevoie. Mi-a zis medicul să am grijă că am un  început de coxartroză. Trebuie să fac  tratament, până când nu-i prea târziu. Data trecută, după ce am fost aici, la Băi, m-am simţit  bine, o perioadă. Să ştii că masajul făcut de dumneata m-a ajutat.

 

Şi, în timp ce mă pregătesc pentru masaj îl întreb cum îşi mai petrece zilele. Ştiu că-i place să comunice cu oaspeţii veniţi la tratament. Îmi vorbeşte despre grindina care a căzut în localitate zilele trecute şi a afectat culturile din grădini şi de pe câmp. Îmi spune apoi cum mai merge piaţa din Oradea, bogată anul acesta ca şi altădată. Vin oamenii cu legume, carne şi fructe din satele din jur. Preţurile sunt potrivite pentru buzunarul fiecăruia. Vorbeşte cumpănit, făcându-şi în acelaşi timp datoria cu silinţă. Discutăm şi despre articolele din revistele editate în alfabetul Braille pe care ştiu că le citeşte. Conversaţia curge de la sine. Îi place să se ştie la curent cu multe lucruri. Cum ar putea vieţui altfel, ca om cu mintea întreagă, în lumea lui în care lumina lipseşte cu desăvârşire?

– Aveţi copii? Îl întreb.

– Nu avem, ar fi prea riscant să facem vreunul. La noi în familie, se naşte un copil orb, tot la a doua generaţie. Nu ştii niciodată când vine necazul. Am citit undeva că asta se transmite ereditar, continuă el, vădit resemnat. E greu de trăit şi pentru cei cu vedere, darmite pentru cei care se nasc fără lumina ochilor… Avem însă o nepoată pe care am îndrăgit-o de mititică. Ţine mult la noi, e ca şi cum ar fi fetiţa noastră. La toamnă va fi şcolăriţă, e tare drăguţă… Are voce frumoasă, cântă şi spune poezioare, ca să ne bucure, măcar că eu n-o pot vedea.

 

Şi în vreme ce mâinile lui îmi împrăştie răul din încheieturile oaselor, continuă să vorbească aşezat şi calm, ca un ardelean autentic ce este. Degetele lui pricepute înaintează de-a lungul şirei spinării mele ca într-un dans, cu alunecări meşteşugite şi apăsări ondulate, rapid repetate şi dintr-odată încetinindu-şi înaintarea, în mişcări leneşe. Palmele fac scurte popasuri, pentru ca să reînceapă uşoare pendulări, comunicând nebănuit de subtil cu muşchii şi nervii, după un cod transmis parcă de undeva din neant.

 

Prin geamul transparent aflat în faţa maseurului pătrund razele minunate ale soarelui dintr-o amiază de iunie. Lumina inundă încăperea. Bănuiesc numai, că percepe  căldura astrului. Îşi dezbracă  vesta. Sau  poate o fi oboseala lucrului său?… Are mulţi doritori să intre în cabină pentru masaj, iar el nu refuză pe nimeni… Ridică ochii

spre tavan. În locul irisului colorat, prezent în ochiul sănătos, este o pată alburie care opreşte pătrunderea luminii spre retină. Fereastra ochilor lui e închisă pe veci!…

 

Cum e, oare, să nu vezi toată viaţa, culorile obiectelor, ale fiinţelor din preajma ta? În cabina maseurului, pe pervazul ferestrei se află câteva ghivece cu muşcate înflorite, splendide, cu corole bogate, albe şi mov.

– Cine îngrijeşte florile? întreb curioasă.

– Eu le am grija, doar sunt aici cu mine, în tot ceasul. Cum aş putea să le las altcuiva? Avem şi acasă ghivece cu flori. Dar de acelea se ocupă soţia mea.

 

Femeia cu care îşi duce traiul e mulţumită că ea vede puţin, în comparaţie cu soţul ei. Poartă ochelari cu multe dioptrii. E şi ea maseuză, lucrează în cabina alăturată celei în care mă aflu acum. Desigur, soţia e mai mereu în preajma lui. Vin şi pleacă  de la serviciu spre casă,  numai împreună. Locuiesc într-un apartament de bloc la câţiva kilometri de Staţiune.

– Ce mai fac părinţii dumneavoastră? îl întreb, amintindu-mi că îmi vorbise altădată şi despre dânşii.

– Ai mei s-au strămutat dincolo, în urmă cu patru ani. S-au dus amândoi, unul după celălalt, în acelaşi an, la interval de cinci luni. S-a stins mai întâi maica, deşi era mai sănătoasă. Tătuca era la pat de un an. Rămăsese prea mare greutate pe maica mea. Luaseră şi ei pământul înapoi. Au gândit că îl mai pot munci, că mai sunt tineri, în putere, ca altădată… Ştiţi cum e acum la ţară, n-au vrut să se lase la alţii… Acum  că ei nu mai sunt, am vândut şi noi iosagul şi am pus lacăt la casă. Ne mai ducem  când putem pe acolo… Că de lucrat pământul, nu-i cine…

 

Şi omul continuă să glăsuiască cumpănit, ca un înţelept, despre ai lui, de aici şi de dincolo, ca şi cum nicio graniţă nu i-ar putea despărţi vreodată.

– Acum un an a decedat şi tatăl soţiei care locuia tot la ţară, spuse omul. A trebuit să plece în sat unde a stat câteva zile pentru ca să-şi înmormânteze părintele. Am rămas în timpul acesta singur acasă. M-am descurcat şi eu cum am putut. M-a condus la serviciu o colegă de-a mea. Apartamentul nostru e la etajul nouă, de aceea nu mă încumet să umblu fără însoţitor. Trebuie să ajung la timp aici, şi de aceea pornesc de-acasă înainte de  ora şapte. Dar să vedeţi ce s-a întâmplat luni dimineaţa, în ziua în care soţia mea s-a întors de la înmormântarea socrului meu. Eu ajunsesem deja la autobuz cu colega mea care mă însoţea în dimineaţa aceea. Soţia  intră direct în bucătărie ca să lase nişte sacoşe cu ce adusese de la ţară. Se îndreaptă spre dormitor şi ce crezi dumneata, aude un zgomot aşa, ca un hârşâit… Ea îşi încordează auzul. „Poate că mi s-a părut, îşi zice în sinea ei, o fi din cauza oboselii”, şi îşi vede mai departe de treabă.

 

În timp ce povesteşte, omul îşi îndreaptă capul în sus. Zăresc o luminiţă în irisul şters, de parcă persoana din faţa mea şi vede aievea! Simt că acum comunică cu bunul Dumnezeu, cel care desigur, are grija lor, a orbilor, să nu li se întâmple vreun rău, la fiece pas… Îl privesc cu mirare, mă impresionează forţa de supravieţuire care se desprinde din spusele lui. 80% din amintirile noastre provin din imaginile formate pe retină, un strat de celule uşor sensibile la lumină. Iar ei, orbii din naştere, sunt privaţi de posibilitatea cunoaşterii lumii înconjurătoare cu ajutorul acestui minunat aparat viu de fotografiat!

 

Ascult mai departe cu interes, cuvintele lui…

– Şi cum vă spuneam, intră soţia mea în baie, se duce iar în dormitor şi iar în bucătărie. Aici rămâne pentru câteva secunde fără grai, în faţa unei namile de bărbat. Nenorocitul îşi dezlega, tocmai atunci, o funie cu care era încins peste mijloc. Funia venea de undeva de pe acoperişul blocului, deasupra apartamentului nostru. Nici nu ştiu ce-ar fi putut fura de la noi, că n-am strâns cine ştie ce lucruri care să merite deranjul hoţomanului… Dar putea, doamnă, s-o lovească pe soţia mea, asta-i mai mult ca sigur! Ea începe să strige după ajutor dar în acelaşi timp animalul dispare prin fereastra bucătăriei, de parcă ceva l-a aspirat cu iuţeală…

– Poate că era mai bine să fugă din casă, îmi dau eu cu părerea.

– Oricum, bine că a scăpat ea întreagă…Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă eram eu singur în bucătărie, în clipa aceea… După vizita nemernicului, ne-am pus gratii la fereastra bucătăriei ca să nu ne pomenim că ne înjunghie careva în somn, cum am mai auzit despre unii. Viaţa, aşa cum ne-a lăsat-o Domnul  fiecăruia dintre noi, merită să fie trăită, îmi spuse.

 

Cel din faţa mea avea glasul omului care a primit darul vieţuirii cu mulţumire, trăind între semenii cu sau fără lumina din floarea ochiului, nepreţuită fereastră a sufletului.

Gabriela Genţiana GROZA

Cluj-Napoca

20 ianuarie 2015

Un român de excepţie: Eugen Doga

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2015

Un român de excepţie: Eugen Doga

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan)

După cum am mai scris, mă încearcă un sentiment de o aparte mândrie ori de cate ori iau cunoștință despre români bine înzestrați de Dumnezeu cu talent, har, minte sau aptitudini excepționale, români performanți ce fac cinste nației noastre.

Sunt întotdeauna fascinat de oamenii care prin strădania și viata lor îți transmit în jur lumină, te fac să fii mai bun și îți deschid larg ușa speranței, aducând, incontestabil, bucurie și bine celor din jur.

Un exemplu de român predestinat să încânte oamenii și să-i uimească prin performanța sa este basarabeanul nostru Eugen Doga, despre care se spune că este unul dintre cei mai mari compozitori ai planetei.

Eugen Doga este cel care a compus cântecele din celebrul film „Șatra”, film la care aflu că la Paris încă se mai fac considerabile cozi pentru cumpărarea unui bilet spre vizionare. De asemenea, el este cunoscut și pentru că este autorul coloanei sonore a filmului „Maria Mirabela”.

Valoros și remarcabil a devenit compozitorul basarabean și prin producția filmului „Gingașa și tandra fiară” pentru care a compus celebrul său vals, apreciat în întreaga lume. Potrivit unei decizii speciale a UNESCO, celebrul vals este calificat ca fiind unul dintre primele patru faimoase bijuterii muzicale ale secolului al XX-lea. Este demn de precizat că apreciatul președinte al Americii, Ronald Reagan, afirma că valsul compozitorului cu sânge românesc este cel mai frumos vals pe care l-a auzit vreodată.
Eugen-Doga-Foto

 

Foto. Eugen Doga

Creațiile maestrului Eugen Doga se constituie într-o operă vastă, cuprinzând cântece și melodii lirice, lucrări muzicale de balet şi cvartete, muzică pentru piese de teatru și producție muzicală pentru peste 200 de filme. Această bogată operă îi justifică cu prisosință aprecierea de neprețuit concretizată în numeroase distincții, premii naționale și internaționale, includerea sa în primele personalitați ale lumii, precum și în calificarea sa ca „maestru al artei, artist al poporului şi om al mileniului”.

Se mai impune remarcat că în topul internațional al site-ului „History Rundown” cu cele mai bune opere muzicale din toate timpurile, Eugen Doga este menționat cu două lucrări. „Top 200 Classical Music Pieces” include „Gramofon” la poziția 83 și „Dulcea și tandra fiară” la poziția 94.

În fine, trebuie să reținem și o recentă recunoaștere a farmecului pieselor sale excepționale ce poartă ascultătorul spre sferele cerești: Uniunea Astronomică Internatională a Academiei de Stiințe din Rusia a acordat numele „Doga” unei planete mici, mai exact planetei cu numărul 10504 descoperită în toamna anului 1987.

Emoțiile profunde pe care mi le declanșează de fiecare dată o sumară analiză a personalității unui astfel de compatriot îmi consolidează cu tărie resursele de încredere și de bine, resursele de toleranță și înțelepciune și, mai ales, convingerea că aceste resurse ale noastre nu pot fi înfrânte de nimeni şi de nimic.

Doamne, ocrotește-i pe români!

Dorin Nadrau
Foto. Dorin Nadrau

Filovrăgeala, filosofarea împinsă de mediocritate pe centura cugetării

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2015

Filovrăgeala, filosofarea împinsă de mediocritate pe centura cugetării

Petrovai-4_opt

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Aristotel spunea cu aproape două milenii şi jumătate în urmă: „Există două posibilităţi: să ai o poziţie filosofică sau să nu ai o poziţie filosofică. Oricare dintre premise ai accepta-o, concluzia logică este, inevitabil, aceeaşi: faci filosofie!”.

Făcând această afirmaţie, se subînţelege că Aristotel avea în vedere nevoia de filosofare a omului, adică ceea ce Karl Jaspers va explicita în Originile filosofiei: „Orice filosofare este o depăşire a lumii, un analogon al mântuirii”.

(Constantin Noica va spune la timpul lui cam la fel de sugestiv că „prin om, filosofia gândeşte umanul dincolo de el, dar în jurul omului pivotează totul…”)

Însă putem fi convinşi că marele gânditor antic grec, chiar dacă nu a precizat acest lucru, viza în silogismul mai sus amintit nu doar pe cei puţini şi înzestraţi care se dedică filosofării, ci şi pe aceia mulţi ca frunza şi iarba, care, incapabili să acceadă la actul pur al filosofării, se dedau la filovrăgeală – filosofarea vlăguită şi împopoţonată în pălăvrăgeală.

Căci numai după prostituarea ei pe centura gândirii, aceştia (că sunt canalii de sus sau de jos, respectiv politruci sau manelişti, dar cu toţii, vorba lui Petre Ţuţea „contraindicaţi la cugetare”) se pot folosi în orice timp, în orice loc şi-n orice împrejurare de filovrăgeală, sora decăzută a filosofării în continuare neatinsă de păcatul trufiei, subculturii sau al interesului material.

Dar iată patru mostre elocvente de filovrăgeală, să le spunem de ultima oră:

1) Noul drum al politicii româneşti după alegerile din noiembrie 2014, mai precis speranţele pe care şi le pun în preşedintele Klaus Iohannis nu doar milioanele de români care l-au votat, astfel condamnându-l la cea mai înaltă şi mai ingrată funcţie în stat, ci cam toţi românii, inclusiv aceia mulţi ce, atunci ca şi altădată, nu s-au dus la vot. Ba chiar şi aceia care i-au dat voturile lui Victor Ponta, acuma tot spre Iohannis privesc ţintă, că, de, a vrut să fie preşedinte, vrem să vedem dacă-l ţin curelele.

Iar curelele nu prea-l ţin pe preşedinte, întrucât nu-i permite Constituţia, bat-o vina! Prin urmare, pentru ca preşedintele să se facă auzit şi băgat în seamă de tot ce mişcă-n ţara asta, ar trebui ca printr-un referendum să fie schimbată nenorocita asta de Constituţie, care face din România un soi de struţo-cămilă – nici tu republică parlamentară, nici tu republică prezidenţială, adică ceva numai bun ca preşedintele să fie jucăria parlamentarilor, îndeosebi a acelora corupţi şi grozavi de nemulţumiţi când acesta îşi permite să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala.

Referendumul, însă, trebuie să fie aprobat de Parlament. S-o creadă mutu’ că bravii parlamentari ai zilelor noastre, zilele lui „Trăieşte-ţi clipa!” şi „Ce-i în mână nu-i minciună”, vor vota împotriva intereselor lor prezente şi viitoare. Pe meleagurile româneşti, o singură dată s-a văzut o atare minune: La sfârşitul primului război mondial, când parlamentarii latifundiari din România întregită au votat la unison (din respect faţă de măreţia evenimentelor şi faţă de promisiunea regelui Ferdinand) reforma agrară, adică împroprietărirea ţăranilor-soldaţi cu pământ luat din propriile lor moşii…

Şi iac-aşa se cheltuiesc bani cu campania electorală şi nenumărate energii cu filovrăgeala pentru un preşedinte legat de mâini şi de picioare, mai cu seamă atunci când nu provine din arcul guvernamental. Iar dacă provine din el, ceea ce automat înseamnă majoritate parlamentară, este tot un captiv, doar că de data asta este captivul intereselor nelegiuite ale camarilei care-l susţine şi-i creează iluzia că l-a făcut preşedinte…

Asta fiind starea de drept şi de fapt a preşedintelui României, lui Klaus Iohannis nu-i rămân decât următoarele două alternative: ori stă cuminte în banca lui la Cotroceni, uitând ca mort de promisiunile făcute şi lăsând ţara pe mâna lichelelor din Parlament şi Guvern, lucru pentru care va fi răsplătit de toţi politrucii cu un mandat fără bătăi de cap şi cu calificativul de preşedinte bun, rampă sigură de lansare spre cel de-al doilea mandat, ori va căuta cu curaj şi abilitate (are aceste calităţi?) să-şi asigure sprijinul parlamentar în vederea realizării obiectivelor clamate în campania electorală, ceea ce inevitabil îl va pune în conflict deschis cu hoarda dezlănţuită a parlamentarilor penali şi va atrage după sine lesniciosul pericol al suspendării cu prezenţa a doar 30% din cetăţenii cu drept de vot.

Cale de mijloc nu există. Ea a fost încercată de Traian Băsescu, cu consecinţele bine ştiute – circ prelungit, plus două suspendări…

N.B.Paradoxal, dar ajutorul lui Klaus Iohannis va veni de la PSD! Semne încurajatoare în acest ajutor nesperat deja se întrevăd în interiorul PSD: critici dure la adresa lui Ponta şi a acoliţilor lui (în principal Liviu Dragnea) pentru pierderea Cotroceniului, excluderi spectaculoase din partid (Mircea Geoană, Marian Vanghelie, Dan Şova), străduinţa lui Geoană de a şubrezi şi mai mult partidul-mamut prin formarea unui partid-alternativă din pesediştii nemulţumiţi de actuala conducere.

Congresul extraordinar din luna februarie va avea de soluţionat marea dilemă: Rămâne în continuare Ponta la timona partidului (de fapt tandemul Ponta-Dragnea), ceea ce indiscutabil că va spori nemulţumirile şi va genera sciziuni, ori campionii improvizaţiilor şi eşecurilor (i-am numit pe cei doi) vor fi mătrăşiţi, guvernul va cădea, iar PSD va trece în opoziţie cu o altă conducere şi cu strategia adecvată în vederea câştigării alegerilor generale din 2016?

Ultimul şi cel mai greu cuvânt în această chestiune de viaţă şi de moarte nu doar pentru unii lideri, ci chiar pentru PSD, îl va avea Ion Iliescu, care – sunt convins – nu va ezita să taie în carne vie în încercarea de a-şi salva de la fărâmiţare şi pieire singura bucurie a sufletului său liber-cugetător…

2) Tot omul cu scaun la cap constată că sărbătorile de iarnă nu numai că nu sunt ce-ar trebui să fie (prilej de împăcare cu Domnul, cu sine însuşi şi cu semenii prin cumpătare şi armonie lăuntrică), ci – pe filiera occidentală eminamente comercială şi aproape deloc creştină – parcă de la un an la altul devin tot mai agresive din pricina îmbrâncelilor unei adevărate armate de ahtiaţi după zorzoane şi de-ale gurii cu mult peste trebuinţele fireşti, încât ajungi să te întrebi cu îngrijorare: Oare necumpătarea asta grosolană până la îngreţoşare o aşteaptă Mântuitorul de la noi în aceste zile de mare sărbătoare moral-spirituală?…

Atunci când pentru tot mai mulţi creştini de diverse vârste, diferenţa dintre Naşterea şi Învierea Mântuitorului se face doar cu stomacul („De Crăciun mâncăm cârnaţi şi sarmale, iar de Paşti ne ospătăm cu cozonac, ouă roşii şi miel”, răspund standard intervievaţii), consider că pentru toţi aceştia credinţa este de faţadă, iar creştinismul lor se reduce la o tainică şi interminabilă filovrăgeală.

3) „Uneori când n-ai ce face îţi dai foc la casă”, spune un proverb românesc. Taman asta au făcut apusenii cu deschiderea graniţelor pentru neomigratorii veniţi nu numai din fostele colonii, ci şi din Turcia şi alte multe ţări musulmane, încât pe bună dreptate se vorbeşte tot mai insistent de pericolul islamizării Europei şi a Rusiei. În paranteză fie spus, românii au apărat secole la rând Europa apuseană de turci, astfel dându-i şansa să-şi dezvolte cultura şi civilizaţia, pentru ca astăzi, cu consimţământul iresponsabil al oficialilor, ei să aibă comunităţi consistente în cam toate ţările occidentale. În Germania, de pildă, comunitatea turcă este de ordinul milioanelor…

Taman asta a făcut şi revista franceză de caricaturi Charlie Hebdo: N-a jignit niciodată mozaismul şi sentimentele religioase ale evreilor, în schimb şi-a făcut un scop în viaţă din batjocorirea sistematică a creştinismului apusean şi din ofensarea islamismului prin înfăţişarea caricaturală a profetului Mohamed.

Dacă ierarhii bisericii catolice n-au protestat dintr-o îngăduinţă care teamă mi-e că merge până la totala nepăsare în faţa blasfemiei repetate, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu mahomedanii fanatici. Drept urmare, nechibzuinţa încăpăţânată a revistei şi redactorilor ei a fost înecată în baia de sânge a celor 12 persoane asasinate cu sânge rece.

Două concluzii trebuie îndată desprinse din această tragedie:

a) Cum nu te joci cu focul, tot aşa nu-i pentru nimeni recomandabil să se joace cu fanatismul islamicilor;

b) Poate că ceea ce s-a întmplat în Franţa nu este decât avertismentul lui Dumnezeu pentru întreaga Europă, dar mai ales pentru Occident, având în vedere faptul că porunca divină Crescite et multiplicamini (Creşteţi şi vă înmulţiţi) este de mulţi ani dispreţuită cu precădere prin împerecheri împotriva firii şi că sporul natural al acestor popoare aservite sodomiei se datorează doar formidabilei fertilităţi a neomigratorilor mahomedani.

4) Tam-tam-ul ce se face în legătură cu victimele creşterii francului elveţian este o altă veritabilă filovrăgeală izvodită de români. (Maestrul Corneliu Leu o numeşte dramoletă. Mă rog, fiecare cu gusturile lui…Important este faptul că noul născut nu a rămas cu buricul netăiat, aşa cum îndeobşte se întâmplă în cazul plozilor cu mai multe moaşe.)

Fireşte, este cât se poate de regretabil că vreo câteva zeci de mii de români au fost din nou ţepuiţi de bănci. Eu unul stau şi mă minunez că, după atâtea dezastre provocate de bănci României, persoanelor juridice şi fizice, încă mai sunt naivi care au încredere în ele.

Dar iarăşi zic: Deşi politrucii plâng cu lacrimi de crocodil de mila ţepuiţilor, ce reprezintă durerea lor strigată în gura mare pe lângă durerile înăbuşite în minciună şi tâlhărie ale milioanelor de români striviţi de nevoi, adevărata tragedie naţională pasată cu incalificabil cinism de la o campanie electorală la alta, de la un guvern incapabil la altul?!

Un sfat gratuit pentru politrucii solidari cu înşelaţii: Dacă vreţi cu adevărat să faceţi un pustiu de bine României şi românilor, atunci maziliţi-l odată pe Mugur Isărescu, acest dezgustător lacheu al Grupului Bilderberg.

(25 ian. 2015)

O succintă prezentare „Pas cu pas” a unei scrieri autobiografice

Posted by Stefan Strajer On January - 11 - 2015

O succintă prezentare „Pas cu pas” a unei scrieri autobiografice

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan)

Surprinzătoarea victorie a lui Klaus Iohannis la recentele alegeri prezidenţiale din România s-a datorat printre altele şi unor elemente care au avut o contribuţie importantă, cum ar fi măsurile nepotrivite şi păguboase pentru organizatori împotriva diasporei române, protestele înregistrate la Londra, Paris, Munchen şi în alte mari oraşe europene reclamând scandaloasa manipulare prin blocarea votului românilor trăind în străinătate, unde preşedintele actual a câştigat cu un procent de peste 90 la sută din voturi, precum şi proiectul oficial de graţiere şi amnistiere a parlamentarilor şi a unor capi ai lumii financiare.
Astăzi este de notorietate că Iohannis a devenit un simbol al unei adevărate revoluţii (nesângeroase) ce s-a finalizat pe 16 noiembrie 2014, precum şi al unei arzătoare şi justificate speranţe a tuturor românilor în omul ales pe care nimic nu pare a-l împiedica să-şi deruleze aplicarea modelului său privind o Românie a normalităţii.
La finele anului trecut a apărut la Editura Curtea Veche cartea „Pas cu pas” de Klaus Iohannis, scriere cu caracter autobiografic asupra căreia, încă din preambul, autorul ne avertizează că este „un decupaj care să dea seama de împlinirea mea personală, de ideile pe care m-am sprijinit şi de modelul de conduită pe care mi-aş dori să-l inspir”.
Oamenii politici obişnuiesc în Occident să publice cărţi autobiografice, acestea putându-se distinge ca fiind aparţinătoare uneia din cele două categorii fundamentale constatate: memoriile ulterioare, constituite ca restrospective ale vieţii şi reuşitelor (capodopere ale genului sunt recunoscute memoriile lui Chateaubriand şi memoriile generalului De Gaulle) şi memoriile anterioare, scrieri cu caracter autobiografic publicate înaintea alegerilor (în special, pentru preşedinte). În acest al doilea tip de scriere, candidatul îşi declara convingerile care pot influenţa decisiv masa alegătorilor şi relevă aspecte importante vizând viaţa sa de familie şi probitatea profesională şi conturând sugestii şi acţiuni pe care le va realiza cu bună credinţă în cazul că va fi ales (capodoperă a acestei categorii de scrieri este „The Audacity of Hope: Thoughts of Reclaiming the American Dream” de Barrack Obama). Cartea „Pas cu pas” de Klaus Iohannis se încadrează în cea de-a doua categorie, volumul fiind structurat pe cinci capitole, apropriindu-se incontestabil de consistenţa unui roman autobiografic.

Pas-cu-pas_Klaus-Iohannis
În scurtă prezentare pe care mi-o propun, voi adopta stilul de a-l lăsa mai mult pe scriitor să vorbească prin citate mai mult sau mai puţin masive şi aceasta nu pentru a-i da un farmec incantatoriu, ci pentru că socotesc această opţiune a mea un mod simplu şi sigur de a evita riscul de a fi calificat ca părtinitor, aprecierile pe care le voi face considerându-le realmente echidistante.
O recenzie cât de succintă impune o trecere în revistă a capitolelor ce compun volumul autobiografic.
Capitolul I, intitulat „Anii de formare”, ne poartă prin anii copilăriei şi adolescenţei, perioade nelipsite de „camaraderii, escapade, mici puseuri de rebeliune”, cu menţiunea că autorul a fost „un cititor înrăit, un devorator de carte”. Ni se relevă apoi primii ani ca dascal cu referiri ce subliniază convingerea exprimată concis: „educaţia: cea mai preţioasă şansă”. Ni se dezvăluie şi o pasiune a autorului, în acest capitol: „…îmi place să lucrez în grădină. Există două zone în grădina mea de care mă ocup în mod deosebit: gazonul şi trandafirii”. Caracterul stilistic (amuzant?) al unor rânduri cum sunt cele ce urmează se constituie într-un veritabil garant al sincerităţii şi autenticităţii: „În prima parte a vieţii mele, de exemplu, am mers mult pe bicicletă, lucru pe care îl fac tot mai rar în ultima vreme. Până la 30 de ani am mers numai cu bicicleta. Pe jos nu, cu autobuzul nu. Doar cu bicicleta. Însă dupa aceea, tot mai rar cu bicicleta şi tot mai mult cu maşina. Pe jos, prea puţin”.
Capitolul continuă cu „ucenicia într-ale politicii” realizată in Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR) şi se încheie cu „Faţă în faţă cu presa: respect pentru curiozitatea genuină”.
Interesantă şi demnă de reţinut este o mărturisire făcută în acest capitol şi anume: „Acum, sunt un fanatic al organizării, inclusiv la nivel personal: îmi organizez şi viaţa cotidiană, şi parcursul public, orice ar însemna acest lucru. Într-o zi, într-o lună, într-un an, într-o viaţă. Cred că sunt un pic perfecţionist din acest punct de vedere, iar cei din jurul meu se adaptează, fiecare cum poate, la această exigenţă”.
Capitolul II al cărţii, cel mai amplu, este „Comunitatea aleasă”. Referirile esenţiale vizează „administraţia din pasiune”. De reţinut mi se par două menţiuni definitorii privind stilul propriu de muncă în acest plin de succese domenii: „N-am întâlnit niciodată un cetăţean pe stradă ca să-mi reproşeze ceva. Chiar şi atunci când vor să-mi transmită că ceva nu merge, o fac cu un soi de grijă politicoasă, fără reproşuri” şi „Nu am dat niciodată pe cineva afară. Niciodată. Doar i-am rugat să rămână sau să plece”.
Secţiunile următoare ţintesc să ne clarifice rezultatele atinse şi realizările sale şi ale comunităţii, simpla lor enumerare relevând incontestabil performanţele autorului: „Primii paşi către proiecte de proporţii. Investiţia în Sibiu”, „Despre farmecul baroc al Sibiului”, „Oraşul care le răspunde oamenilor”, „Armonia urbană: fântâni şi spaţii deschise”, „Un oraş pentru biciclete”, „Tradiţii sibiene: plăcerea bunului gust”, „Sibiul şi criza economică. O excepţie fericită”, „Cultura ca mod(el) de viaţă”, „Sibiu, oraşul fără graniţe”, „Cum devine cunoscut un loc frumos”, „Despre Sibiu, în America”, „Alai de sărbătoare. Sibiul festiv”, „Ce înseamnă un oraş primitor”, „Cartierele: ofensiva modernizării”, „Priorităţile din totdeauna: spitale şi şcoli performante”.
Capitolul se încheie cu o concluzie ce se impune a fi reţinută: „Dacă aş da timpul înapoi, aş avea deja trei prorităţi, înainte de a mă apuca de lucru: analiza pe resurse si posibilităţi, importanţa unei abordări integrate şi importanţa unei viziuni. Uitându-mă în urmă, aş putea spune că sunt chiar trei principii câştigătoare, indiferent ce vrei să construieşti”.
În partea a III-a a volumului („Cea mai frumoasă capitală”) descoperim mândria pe deplin meritată a autorului privind triumful acţiunii de o deosebită complexitate „Sibiu, Capitala Culturală Europeană 2007”, precum şi eforturile răsplătite de incontestabile reale aprecieri vizând „cum s-a construit o capitală” şi „un concept pentru ca totul să meargă ceas”, totul finalizându-se cu un „Sibiu renăscut”.
Capitolul IV, denumit lapidar „Decizii pentru viitor”, este unul de o importanţă primordială pentru cariera preşedintelui Klaus Iohannis. Ni se relevă „primii paşi în politica mare”, autorul detaliind relaţia cu liberalismul şi cu Partidul Naţional Liberal, „ele nefiind acelaşi lucru”, în accepţiunea sa. De asemenea, este descris cu lux de amănunte drumul său către prima funcţie în stat ca exponent al modelului pe care îl defineşte astfel: „Noul model de politică pe care îl propunem pentru insituţia prezidenţială presupune exact valorile care mi-au garantat reuşita în munca de până acum: respect, seriozitate, competenţă şi rezultate”.
Se cuvine să remarcăm şi să reţinem crezul autorului privind „un preşedinte mediator şi echidistant şi un nou model de conduită politică: „Preşedintele trebuie să acţioneze politic, dar corect politic: înţelegând problemele şi căutând, împreună cu cei care sunt responsabili de domeniu, soluţii pentru România, soluţii pe termen lung. Pentru a găsi o soluţie corectă din punct de vedere politic nu trebuie să fii apolitic. Trebuie să fii politic, dar să înţelegi problema şi nevoia soluţiei”.
Capitolul mai reflectă şi poziţia împotriva migraţiei politice, precum şi referiri la priorităţile autorului privind urgentarea reformei de educaţie, promovarea unor practici curate şi lupta pentru viabilitatea unor instituţii depolitizate.
În fine, „Idei în acţiune. Despre lucrul bine făcut” conturează fără echivoc intenţiile bazate pe reale convingeri ale preşedintelui României privind reformarea întregii societăţi româneşti, acestea fiind în viziunea sa: respectul pentru individ, domnia legii, descentralizare şi regionalizare pentru o administraţie performantă, consolidarea axelor de referinţă în politica externă, asigurarea securităţii energetice.
Mi se pare important să închei sumara mea prezentare imparţială a cărţii cu confesiunea de credinţă a autorului, astăzi preşedintele României, cu care finalizează ultimul subcapitol al volumului, intitulat „România lucrului bine făcut”: „A venit timpul ca valorile performanţei să fie puse în acţiune tocmai pentru ca aspiraţiile de atâta amar de timp să se transforme, în sfârşit, în realităţi palpabile: stabilitate economică, bunăstare şi certitudinea că ne-am înscris, pas cu pas, pe drumul care trebuie”.

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Laszlo Tokes – fals revoluţionar

Posted by Stefan Strajer On January - 11 - 2015

Laszlo Tokes – fals revoluţionar

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Scriitorul Titus Suciu este cel mai autorizat scriitor român să vorbească despre Revoluţia de la Timişoara din Decembrie 1989. Îmi permit această afirmaţie pe următoarele argumente. Întâi de toate, la Timişoara a fost o adevărată revoluţie în Decembrie 1989. Cei ce se mai îndoiesc, nu acceptă sau dezavuează acest eveniment istoric de la Timişoara, fără nici o legătură de ce a făcut Ion Ilici Iliescu şi Petre Roman la televizor, trebuie să deschidă DEX-ul la cuvântul revoluţie, să citească, compare, judece şi pe urmă să vorbească şi să scrie. Al doilea, Titus Suciu a participat la revoluţia timişoreană şi a fost primul care a publicat Reportaj cu sufletul la gură, un reportaj de 269 (douăsuteşaizecişinouă) de pagini a acelor şapte zile timişorene. Acest reportaj a apărut în mai multe ediţii, primul în 1990. Titus Suciu a continuat să cerceteze în amănunţime revoluţia timişoreană şi pe lângă articole a mai publicat Revoluţia pe înţelesul detractorilor şi recent Candelă împotriva timpului, în colaborare cu Vasile Bogdan.
Sătui, cum suntem cu toţii, de ipocrizia lui Laszlo Tokes şi-a acoliţilor săi, Titus Suciu a deschis DEX-ul la cuvântul revoluţionar şi a realizat că decoratul lui Băsescu cu „Steaua României” ca scânteia revoluţiei, a fost, de fapt, absent la revoluţia timişoreană, s-a ascuns în spatele perdelelor! Atunci, când dintre cei adunaţi, în faţa casei parohiale de la Maria, s-au desprins primii revoluţionari şi l-au chemat să meargă cu ei, să înfrunte dictatura comunistă, a refuzat categoric, trimiţându-i acasă, cu: „totul s-a rezolvat bine, mergeţi acasă!” Revoluţionarii au plecat, Laszlo Tokes a tras chiulul de la revoluţie!
El nu a fost scânteia revoluţiei, ci cel ce a vrut să o stingă: mergeţi acasă! Pe urmă Securitatea l-a ambalat şi la trimis cadou, de Crăciun, reformaţilor din Meniu, ce aveau nevoie de un pastor. Mare greşeală a făcut Securitatea, pentru că odată începută revoluţia nici nu ar mai fi trebuit păzit Laszlo Tokes care, pe cât e de murdar ca individ şi agent informator, pe atât e de poltron, singur s-ar fi baricadat în casă, o săptămână întreagă!
Am deschis DEX-ul la revoluţionar: care ţine de revoluţie… în legătură cu revoluţia… care aderă la revoluţie… adept al revoluţiei… participant la revoluţie (sublinierea îmi aparţine) Nimic din toate acestea nu au nici-o legătură cu acest Laszlo Tokes. Titus Suciu are perfectă dreptate. În paranteză, mulţi cetăţeni unguri au participat activ la revoluţia din oraşul lor şi au rămas anonimi acum, pe când acest oportunist, care a făcut revoluţia la fără frecvenţă, a parvenit mai mult decât toţi cei de la televiziunea revoluţionară din capitală, cu excepţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu. În Canada, fratele lui din Montreal dădea interviu la televiziune afirmând că Securitatea i-a rupt mâna în bătăi în timp ce, de fapt, el dădea mâna cu tovarăşul Iliescu, care-l primea în noua lui ochlocraţie şi-l ungea episcop reformat la Oradea. Apoi mass-media l-a gonflat, mai ales cea nouă a UDMR-ului, a colindat în Europa şi Statele Unite, i-a dus pe români, de urechi, la Centrul Carter că nu le dau dreptul la limba maternă, deşi el a făcut tot învăţământul în ungureşte. Apoi, încet, încet a început să de-a în clocot din el şovinismul şi iredentismul.
La Timişoara, am avut o deschisă discuţie cu domnul Radu Tinu, adjunctul Securităţii din Timişoara la acea vreme, care a preluat dosarul de urmărire a pastorului de la Securitatea din Cluj şi printre o mie şi una câte am vorbit despre Laszlo Tokes mi-a spus esenţialul: „Tokes nu a luptat împotriva lui Ceauşescu, el luptă împotriva României Întregite’’. Exact aşa este, un mare adevăr pe care Radu Tinu l-a concentrat cel mai bine într-o singură propoziţie. Laszlo Tokes, crescut în feroce spirit antiromânesc a început cu limba maternă, a trecut la 1001 de drepturi, mai departe la autonomia secuilor şi ca, europarlamentar aranjat al lui Băsescu, a cerut la Bruxelss protectoratul Transilvaniei! Abia în acest moment a mârâit mass-media din Ardeal după care a cârâit un pic şi cea din Capitală. Nu mult însă, pentru că Viorel Ponta are mai mult nevoie de voturile UDMR-ului decât de Transilvania. E o poveste subţire, pentru debili mintali, cât e Ponta de mândru că e român, el e mândru ca prim-ministru şi va fi şi mai mândru dacă ajunge preşedinte. Ponta e la fel ca Tokes, diferite naţionalităţi, aceeaşi lipsă de caracter.
Se pare că, lucrurile, cu Laszlo Tokes şi ai lui iredentişti, au mers prea departe şi Consiliul de Onoare a Ordinului „Steaua României” a cerut retragerea acestei decoraţii, pe care Băsescu i-a acordat-o, nu după merite, fiindcă nu sunt, doar după interese lor. Cu această decernare Traian Băsescu ne-a mai făcut încă odată greaţă printr-un scurt discurs, pe cât de sforăitor pe atât de mistificat. Iar acum, când i s-a cerut să retragă decoraţia, a sărit ca ars în vârful catargului, şi nu se mai dă jos de acolo fără documentaţie şi avizul Justiţiei.
Când le-a primit pe toate, a amânat şi amânat până ce a plecat definitiv de la Cotroceni, pupând Tricolorul. Şi în ultimul moment tot farsor. Vă rugăm să daţi acel drapel la curăţat.
(Decembrie, 2014, Winnipeg – Canada)

florea-corneliu-frx-wb

Foto. Corneliu Florea

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors