Archive for the ‘Uncategorized’ Category

De vorbă cu Nicholas Buda, despre viaţă şi despre călătoria sa iniţiatică în Tibet!
Autor: Ana Magdin

Ana Magdin: Cine este şi ce face Nicholas Buda în acest Univers?
Nicholas Buda: Iată o întrebare care mă pune pe gânduri. Deşi pare, la prima vedere, extrem de simplă din punct de vedere lexical, această întrebare este foarte complexă şi ascunde profunde semnificaţii ontologice. Mă refer îndeosebi la ontologia abisului care ne absoarbe pe toţi în incomensurabilitatea universului. Raportat la acest univers pe care îl evocaţi în întrebare, eu sunt o persoană extrem de simplă, născută sub zodia balanţei în Câmpenii lui Avram Iancu din Ţara Moţilor. Am crescut printre moţi pe albia frematoare a Ariesului, bucurându-mă de universul copilariei colorat incandescent de verdele brazilor seculari, de albastrul crepuscular al cerului, de galbenul fânului uscat de pe coastele domoale ale Apusenilor şi de roşul trandafirilor sălbatici. În acea lume a culorilor am învăţat iubirea de glia strămoşească, de natură şi de frumos, calităţi pe care le păstrez cu sfinţenie în cămara sufletului. Acolo au încolţit primele idealuri menite să transforme copilul din mine în bărbatul de mai târziu. Inocenţa şi bucuria nedisimulată a copilariei au constituit de fapt poarta către timpurile trecute prin care am intrat ori de câte ori am simţit nevoia de linişte, reculegere şi inspiraţie. Da, inspiraţie, pentru că aşa după cum probabil v-aţi imaginat, scriu. Iar răspunsul la întrebarea iniţiala vine acum de la sine: Nicholas Buda scrie în acest univers, ca cei ce se tem de ceea ce speră, teama fiind aici un motiv al incertitudinii, al nesiguranţei zilei de mâine în spatele cărora se ascunde tacit speranţa. Este teama de mine însumi, de exigenţele mele personale, dar şi teama de abis unde cuvintele cad în neştire asemeni stelelor atrase fatal de gaura neagră. Dincolo de această teamă, scrisul meu face un tandem perfect cu călătoria. Nu cred că există un sentiment mai nobil, după dragoste, decât cel al libertăţii. Şi parafrazând versetul biblic „iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8. 32), aş puncta „călătoriţi, deoarece călătoria vă dăruieşte senzaţia absolută a libertăţii”! Am călătorit mult în ţară în perioada adolescentină, apoi, student fiind la Cluj, am călătorit în Europa, iar după ce am imigrat în Statele Unite, în 1999, am călătorit în Asia, America Centrală şi în Africa. Şi, în contextul acestei întrebări, mă gândesc din nou: ce este mai frumos dacât un apus de soare peste Delta Gangelui? Ce este mai impresionant decât un răsărit de soare peste crestele veşnic înzăpezite şi maiestuos de impresionante ale Himalaiei?
Ana Magdin: Ce înseamnă Tibetul pentru sufletul dumneavoastră?
Nicholas Buda: Pentru a afla ce a însemnat şi înseamnă Tibetul pentru sufletul meu recomand citirea cărţii mele „Între Hristos şi Buddha, pe munţii de care se sprijină cerul” (Cluj-Napoca, 2009). Încerc totuşi să vă răspund, bineştiind că de fiecare dată când sunt întrebat acest lucru, răspunsul este diferit, în sensul că, de fiecare dată, descopar noi şi noi detalii despre ceea ce Tibetul, ca locaţie geografică pe de-o parte, înseamnă pentru mine, dar şi despre cum Tibetul, ca motiv filosofico-religios pe de altă parte, cumulează noi valenţe menite să transforme banalitatea geografică într-o veritabilă ibi patria. Am ajuns în extrema sudică a Tibetului în tomna anului 1999 printr-un ricoşeu determinant al destinului. Iniţial aveam alte gânduri, eram într-adevăr preocupat de cultura şi filosofia mitologică a Indiei şi de aceea am pornit dintr-un imbold pur interior, pe urmele lui Mircea Eliade la Calcutta. Studiasem cu pasiune cărtile sale despre India, cărţi pe care le-am privit prin prisma realismului dincolo de clişeele standardizante ale exotismului. Volume precum „Caietele maharajului”, „India”, sau „Alchimia asiatică”, etc. au fost ancorele unor perspective directe, nealterate, asupra conceptului de viaţă dimensionată şi plurisocială a Indiei, precum şi asupra adevărurilor ascunse în bogata ei mitologie religioasă. Tangenţial drumului meu spre Himalaia, am ajuns şi la Spitalul Maicii Teresa din Calcutta, unde am făcut voluntariat social. Mă atrăgeau însă munţii, o chemare inexplicabilă, pe care trebuia cu orice preţ să o ating. De aceea, odată ajuns în India, călătorind de la Londra via New Delhi la Calcutta şi de aici la Darjeeling – un orăşel minuscul adăpostit de văile adânci dintre dealurile care premerg munţilor din Principatul Sikkim cunoscut mai ales datorită faimosului ceai cultivat cu grijă pe culmile terasate ale dealurilor – am bătut de fapt la poarta Tibetului. Intrarea aveam să o fac însă mai târziu, aproape de masivul Kanchenjunga (8.586 m), cel de al treilea munte ca marime din lume, în vraja mânăstirii budiste Rumtek. Aproape zece ani mai târziu, când scriam volumul meu de călătorie, am numit Darjeelingul drept „prima mea dragoste din munţi”, iar Principatul Sikkim drept „Micul Tibet”.
Ana Magdin: Care este cea mai apropiată religie de Dumnezeu, din punctul dumneavoastră de vedere şi de ce?
Nicholas Buda: Este o întrebare derutantă, ca să nu spun capcană. În acceptul general al expresiei, toate religiile au menirea de a-l apropia pe om de Creatorul său, de Dumnezeu. De aceea este îndeobşte cunoscut că religia, indiferent de nuanţele dogmatice şi filosofice pe care le poartă, indiferent de locul şi modul sacertodal sub care se practică, are rolul de a reconecta fiinţial creaţia de Creator. De aceea stau acum şi mă gândesc, întrebandu-vă retoric, care biserici, temple, sau case de rugăciune şi altare sunt mai aproape de Divinitate: cele de pe vârfurile munţilor sau cele răsfirate pe imensitatea câmpiilor? Se ridică omul către Dumnezeu sau se pogoară Dumnezeu către om? În ultimă instanţă raportul de apropiere dintre uman şi divin este determinat nu de altitudine sau de latitudine, ci de atitudinea umanului vis-a-vis de realitatea divină. Iar dacă mergem pe firul istoriei religioase a omului, dincolo de originea Religiilor Avraamice, găsim la un moment dat un punct de convergenţă care ne sugerează că toate religiile au avut iniţial acelaşi izvor al revelaţiei. Toţi suntem fii ai lui Dumnezeu şi indiferent de modul cum definim Dumnezeirea, indiferent de locul unde trăim şi ne practicăm credinţa, suntem părtaşi ai unui plan divin aplicabil fiecărei realităţi religioase în parte. Religia trebuie să ofere omului fereastra către absolut, către devenire, către iubire, şi nu o înrobire dogmatica greu de înţeles sau un fanatism care împinge fiinţa umană dincolo de limitele extreme. În esenţă toate religiile majore ale omenirii au o mulţime de lucruri care-l apropie pe om de Dumnezeu. În acelaşi timp însă, pe lângă acestea mai au şi o anumită normă procustiană aplicabilă procesului credinţei, care obstrucţionează – în opinia mea – apropierea de Divin.

Nicholas BUda
Ana Magdin: Cum credeţi că trebuie să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să ne audă?
Nicholas Buda: La această întrebare cu un subtil substrat religios ar trebui să vă răspundă un preot, sau un om înduhovnicit, un călugăr dedicat vieţii de rugăciune, departe de fremătul extenuant al lumii în continuuă mişcare. Nu cred că am abilitatea spirituală de a da sfaturi de acest gen, cred totuşi că rugăciunea poate fi înţeleasă şi practicată în nenumărate forme… de la gândul bun şi simpla răsuflare cum făceau isihaştii din trecut în tăcerea şi goliciunea munţilor, la zâmbetul încurajator, vorba bună şi iubirea celor din jurul tău inclusiv a naturii; la rugăciunea comună din biserici şi la formele cântante aflate în uzanţa ritual-bisericească de astăzi. Dumnezeu nu caută la faţa omului ci la inima sa, cu alte cuvinte dacă îl privim pe Dumnezeu ca pe o realitate onmiprezentă, trebuie să întelegem că Acesta ne aude indiferent de modul în care ne rugăm sa nu. Nu agreez ideea potrivit căreia Dumnezeu vrea penitenţa absolută din partea oamenilor, un lucru de altfel foarte greu de realizat, dacă nu imposibil. Este indeajunsă credinţa grăuntelui de muştar, după cum spune parabola biblică. Nu mulţimea rugăciunilor este cuantumul decisiv ci sinceritatea cu care acestea sunt făcute. Rugăciunea trebuie să pornească din adâncul inimii, tainică, neştiută de cei din jur, pentru ca astfel să devină dialogul tău intim cu Dumnezeu.
Ana Magdin: Ce trebuie să facă oamenii şi nu fac, din punct de vedere spiritual?
Nicholas Buda: Aici răspunsul este stric vizat de conştiinţa fiecăruia, iar exemple de comportament spiritual, precum şi comportament religios, găsim în toate religiile mari ale lumii. Probabil că mulţi se întreabă de ce spiritual şi nu religios sau invers? Există o deosebire între spiritualitate şi religiozitate? Într-un accept general, spiritualitatea defineşte un ansamblu de idei şi de sentimente care caracterizează o fiinţă umană, sau o colectivitate umană, în ultimă instanţă un popor, din punctul de vedere al vieţii spirituale şi culturale. Cu alte cuvinte, spiritualitarea nu este un cod de legi, nici doctrină religioasă. Nu este un ritual şi nici credinţă. Este ataşamentul faţă de tot ceea ce se referă la viaţa sufletului unui individ. Comparativ, religiozitatea este ataşamentul la tot ceea ce ţine de universul credinţei unui individ, unei societăţi sau unui popor. Pornind de la aceste premize, oamenii ar trebui să fie conştienti de faptul că fiecare individ are un suflet prin intermediul căruia accede la transcendetul spiritual. Din păcate însă, asistăm azi la conflicte etnico-religioase violente şi războaie interminabile duse în numele unui crez religios, dezavuat până la paroxism. Creştini marginalizaţi social şi maltrataţi în Egipt, ascensiunea grupării religioase fanatice Statul Islamic din Irak şi Siria care a declanşat jihadul împotriva lumii civilizate, confruntări armate între budişti şi hinduişti în Tailanda, Burma şi Sri Lanka, conflicte între hinduişti şi musulmani în provincia Kaşmir, etc. Probabil că toate aceste frământări sociale care generează dimensiunea beligeranta, ar fi fost aplanate dacă în prealabil actorii implicaţi ar fi făcut apel la valorile spirituale umane.
Ana Magdin: Povestiţi-ne vă rog, câte ceva despre cărţile dvs şi unde poti fi ele comandate?
Nicholas Buda: Activitatea jurnalistică am început-o în anul 1994 la ziarul „Curierul Primăriei Cluj-Napoca” alături de poetul clujean Dumitru Cerna, iar cea editorială în anul 2009 când mi-a fost publicată, la editura Eminescu, prima carte intitulată „Constantin Aronescu şi ultima Boemă a Micului Paris”. Pare oarecum distonant după ce am vorbit de Tibet, de mitologie şi rugăciune, să ajungem la fenomenul boemei literare româneşti. Aşa a fost însă linia destinului meu literar, un destin eclectic din care au răsărit 8 volume, dintre care două au fost re-editate: „Constantin Aronesc şi ultima Boemă a Micului Paris” publicat în 2 ediţii, „Între Hristos şi Buddha, pe munţii de care se sprijină cerul” publicat în 2 ediţii, „Timpul din trupul meu/Time Within my Body” poeme – ediţie bilingvă rom-engl., „2012 A.D. Sfârşitul violenţei sau timpul unui violent sfârşit?”, „Mitropolitul Antonie Plămădeală, rugul aprins al conştiinţei neamului”, co-autor Maica Anastasia, „Amurgul şoaptelor târzii” poeme extrase din corespondenţa mea cu poetul Dumitru Cerna, „Ziarist la New York” vol. 1 şi „International Relations” ediţie în lb engleză. Am în plan editorial viitor încă trei volume care sper să vadă lumina tiparului în anul 2015: „O istorie sentimentală a Boemei”, „Ziarist la New York” vol. 2 şi „Mitropolitul Antonie Plămădeală, rugul aprins al conştiinţei neamului” editia 2. Cărţile pot fi comandate online de la editura Casa Cărtii de Ştiinţă din Cluj-Napoca (www.casacartii.ro) sau în caz că editura a epuizat stocul, direct de la autor (la adresa de email nycreactive@gmail.com).
Ana Magdin: Cum este viaţa pentru Nicholas Buda, după plecarea din Tibet?
Nicholas Buda: Viaţa îşi urmează cursul ei firesc… dar deşi au trecut ceva ani de când am plecat din Tibet, practic nu am părăsit Tibetul niciodată. Există în mine ceva tainic, dincolo de percepţia lutnică, o legătură cu valenţe mistice care mă leagă de călătoria mea în India şi Tibet de la sfârşitul mileniului al doilea. Mental mă reântorc în Tibet aproape zilnic, este un drum ideatic pe care îl parcurg din inerţia realităţii experienţelor trăite acolo. Uneori gândurile mele curg înspre Tibetul cel drag mie, aşa cum râurile legendarului Euripide se întorc înapoi spre izvoarele ce le-au zămislit. Mă consider un privilegiat care a avut şansa de a păşi pe străzile Calcuttei lui Mircea Eliade şi de a urca povârnişul îndoielilor atingând răsăritul de soare la marginea cerului.
Ana Magdin: Ce experienţe aveti din Tibet?
Nicholas Buda: Să nu vă aşteptaţi la experienţe yoghine de genul celor practicate de Eliade. Mai întâi de toate este experienţa călătoriei în sine, pe care am împărtăşit-o în mare parte în paginile cărtii mele „Între Hristos şi Buddha, pe munţii de care se sprijină cerul”. Călătoria peste Orientul Mijlociu, până la New Delhi, peste faimosul Pamir, are farmecul ei aparte. Survolarea Calcuttei şi Deltei Gangelui pare asemănătoare cu o aterizare în pădurile amazoniene. Străzile Calcuttei şi coloristica socială extrem de variată sunt un alt capitol al experienţei mele în India. Călătoria cu trenul peste Gange spre munţii Himalaia, dar mai ales modul în care am convieţuit cu călugării budişti la Mânăstirea Rumtek sunt experientele capitale pe care le port încă în suflet după această aventură a cunoaşterii din sudul Tibetului. Călătoria mea în Tibet a fost una iniţiatică, unică în felul ei. Aveam senzaţia că, cu cât urcam mai sus pe munţii de care se sprijină cerul, cu atât coboram mai adânc în mine însumi, în abisul fiinţial pe care toţi îl avem dar puţini îl conştientizăm. O experienţă aparte a fost descoperirea unui templu budist vechi, aproape în ruină, în pădurile sălbatice din Sikkim unde spre surpinderea mea tinerii studenţi budişti, de la Mânăstirea Rumtek, mergeau pentru a medita în izolare înainte de a se reîntoarce la viaţa comunitară din satele lor.
Ana Magdin: Spuneţi-ne ceva, orice, din ce doriţi să spuneţi şi nu aţi spus niciodată.
Nicholas Buda: Viaţa uneori e plină de dificultăţi şi suferinţe. Cu toate acestea nu dispreţuiţi darul vieţii, deoarece acesta este o ocazie unică de a învăţa şi a creşte. Bucuraţi-vă de viaţă. Opriţi-vă din mers şi uitaţi-vă atent la o floare, studiaţi-i forma şi culorile… Atingeţi cu palmele un copac, îmbraţişaţi-l ca şi cum ar fi un prieten drag. Uitaţi-vă seara la cerul înstelat şi lăsaţi-vă ochii să rătăcească printre aştrii arzând tainic lumina. Iubiţi, fiţi darnici şi buni! Trăiţi prezentul continuu al fiecărei zi, fără regrete, ca şi cum ar fi ultima din calendarul vieţii.
Ana Magdin: Cum trebuie să fie oamenii, ce să aleagă pentru a avea un suflet liniştit şi cum trebuie să trăim pe acest Pământ?
Nicholas Buda: Îmi vin acum în minte cuvintele lui Elbert Hubbard, un artist, scriitor şi filosof american de la începutul sec. al XX-lea: sculptorul produce o statuie frumoasă după ce îndepartează cu dalta părţile de marmură care nu sunt necesare: este un proces de eliminare. Probabil că acelaşi lucru e nevoie şi pentru noi, în viaţa de fiecare zi: să eliminăm din bagajul genetic excesiv care ne apasă asemeni bolovanului lui Sisif. Pentru a avea un suflet liniştit, oamenii trebuie să înveţe modul de detaşare conştientă de lucrurile care îi împiedică să atingă nivelul unei vieţi evoluate. În primul rând trebuie să stopeze procesul de complicare inutilă a vieţii. Confucius spunea că viaţa este într-adevăr foarte simplă, dar oamenii insistă din diferite motive să o facă complicată. Debarasaţi-vă de conglomeratul gândurilor negative, ocoliţi situaţiile stresante şi căutaţi oazele de linişte spirituală ca remediu imediat. Învăţaţi să nu mai spuneţi NU AM TIMP ACUM. Un suflet generos are timp pentru toţi şi pentru toate… Să nu vă fie frică de ziua de mâine, chiar dacă vă aflaţi într-un noian de incertitudini. Aveţi curaj şi urmaţi-vă idealurile. Nu aşteptaţi pentru un timp potrivit când credeţi că sunteţi pregătiţi de schimbări majore în viaţa. Nu aşteptaţi să vină alţii să vă dea fericirea pentru că nu este niciodată un anumit timp special dedicat obţinerii acesteia. Gândiţi-vă la cei din jurul vostru şi fie că faceţi o vizită unui prieten la spital, sau bateţi la uşa unei rude înaintată în vârstă, daţi din timpul vostru pentru ca aceasta va cimenta esenţa valorilor umane în voi.
Ana Magdin: Gândul dvs pentru românii de pretutindeni!
Nicholas Buda: Fiţi uniţi, pentru că în unire stă puterea. Fiţi mândri de moştenirea istorică, religioasă şi culturală pe care o aveţi. În oricare colţ de lume aţi fi, citiţi-l pe Eminescu, nu vă uitaţi limba şi obiceiurile strămoşeşti, păstraţi-vă armonios identitatea culturală epurată de tendinţele divergenţelor etnice.
NOTA:
Nicholas BUDA alias Neculae PRUND este jurnalist și scriitor american de origine română. Debutează în presa scrisă la foaia volantă „ALO”, apărută imediat după evenimentele din decembrie `89, cu un articol despre eroii revoltei anticomuniste. Activitatea sa jurnalistică începe la „Curierul Primăriei” Cluj-Napoca (1995), fiind și unul dintre membrii fondatori, alături de poetul Dumitru Cerna. Publică primele sale poezii (Credo, Imensitate, Simplu Om) în anul 2001, sub pseudonimul Neculae Prund, în ziarul România Culturală din New York. Călătorește intens în Europa, între anii 1992-1998, ca invitat al International Ecumenical Fellowship participând la conferințe ecumenice internaționale în cadrul cărora prezintă aspecte din viața socială, culturală și religioasă din România. Este inițiatorul grupului ecumenic de la Cluj-Napoca, „IEF Regiunea România”, alături de profesorul de religie Vasile Lazăr. Face călătorii de studii istorice, culturale și religioase în Asia: Xi’an, Shanghai (China), Kuala-Lumpur (Malaysia), Bangkok, Phuket (Tailanda), Bandung-Borobudur (Java-Indonesia), Tokyo (Japonia), Taipei (Taiwan), Hong-Kong, Singapore; America Centrală: Teotihuacán, Cozumel (Mexico), Guatemala, Belize, Honduras și în Africa la Nairobi (Kenia). Jurnalist și editor al publicațiilor româno-americane „Gândacul de Colorado” (Colorado), „New York Magazin” (New York), „Curentul International” (Detroit, Michigan). Volume publicate: Constantin Aronescu și ultima Boemă a Micului Paris (Ed. Mihai Eminescu, București 2009 / ediția 1), carte de debut. Între Hristos și Buddha pe munții de care se sprijină cerul, (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2009), ediție retipărită în 2010. Constantin Aronescu și ultima Boemă a Micului Paris (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2010 / ediția 2). Timpul din trupul meu / Time within my body (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2011). 2012 A. D. Sfârșitul violenței sau timpul unui violent sfârșit? (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2012). Mitropolitul Antonie al Ardealului, Rugul aprins al conștiinței neamului – co-autor Maica Anastasia (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2012). Amurgul șoaptelor târzii, (Editura Armonii Culturale, 2014), Ziarist la New York – vol. 1 (Editura Armonii Culturale, 2014).Traduceri: Peștera din pom / The Cave Within the Tree, poeme de Dumitru Cerna (2012). Traducere din română în engleză. Premii: Diploma de Excelență – din partea Instituției Primarului orașului Câmpeni, pentru întreaga activitate de scriitor, poet, ziarist și promotor cultural desfășurată în țară și străinătate (2011). Diploma de Onoare – din partea Bibliotecii „Avram Iancu” din Câmpeni, pentru cărțile și articolele publicate (2011). Premiul II, cu distincția Jurnalist al anului 2011, acordat de Forumul Presei Române din America, desfășurat sub egida North American Romanian Press Association (NARPA), Chicago (17-18 iunie, 2011). Premiul I, Cultură – acordat de NARPA, Chicago (27 iunie, 2012). Prezent în volumul „Poeții 2” de Dumitru Cerna, (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2010). Membru fondator al North American Romanian Press Association (NARPA – Chicago 2010), Nicholas Buda scrie și locuiește în orașele New York și Tampa, Statele Unite ale Americii.

Ana Moroşanu Magdin

 

Diaspora – vârful de lance al schimbării României în bine

Posted by Stefan Strajer On November - 7 - 2014

Diaspora – vârful de lance al schimbării României în bine

Autor: George Petrovai

Rezultatele primului tur al prezidenţialelor n-au constituit o surpriză, fie şi pentru aceea că toţi oamenii cu scaun la cap din ţară şi străinătate i-au văzut pe Ponta şi Iohannis în turul doi, la mare distanţă de ceilalţi catindaţi. Mai departe. Având în vedere divizarea dreptei, treabă la finalizarea căreia Traian Băsescu a avut o importantă contribuţie, precum şi deruta premeditată creată de cei doi falşi liberali (licheaua de Tăriceanu şi bătrânul securist Meleşcanu), nu-i o surpriză nici diferenţa de 10 procente dintre „greii” calificaţi pentru turul doi. Căci la o adică, prin însumarea voturilor smulse cu intenţii bune şi mai puţin bune de la electoratul de dreapta, nu numai că se reface de îndată echilibrul (poate că gândul ăsta îl rodea pe Pontaur, încât a afirmat că turul secund începe de la scorul de zero la zero!), dar Iohannis chiar devine câştigătorul primului tur de scrutin. Doar astfel de calcule la rece explică atât marea îngrijorare a lui Ion Ilici Iliescu, cât şi rapida deplasare a acestuia la sediul PSD, unde fosila bolşevică i-a făcut cu ou şi cu oţet pe discipolii Ponta şi Dragnea pentru faptul că au atras prin fel de fel de maşinaţiuni peste 500 de primari („Fără aceştia ce scor aţi fi obţinut?” a tunat el), după care a plecat în trombă, nu înainte de-a proroci că PSD riscă să dispară dacă nu va fi câştigată preşedinţia…
Nu-i o surpriză nici măcar divizarea clară şi categorică a României după acest tur. Ea în fond este o realitate, care-i onorează pe locuitorii spaţiului românesc intracarpatic (Ardealul şi Banatul), în aceeaşi măsură în care locuitorii provinciilor extracarpatice ar trebui să se simtă dezonoraţi pentru îndârjirea cu care ţin morţiş să taie craca de sub picioarele tuturor generaţiilor actuale cu secera roşie a obişnuinţelor, nostalgiilor şi prejudecăţilor.
Călăuziţi fără greş de un admirabil instinct al alegerii juste, ardelenii şi bănăţenii demonstrează de fiecare dată în astfel de situaţii că s-au îndepărtat într-atât de mult de uniformitatea sterilizantă a bolşevismului, încât au ajuns să-şi trăiască prezentul gândindu-se neîncetat la viitorul ţării şi al urmaşilor.
Totuşi, au fost şi surprize plăcute, precum acelea că pentru prima dată de la Decembriadă, un candidat nemaghiar (l-am numit pe Klaus Iohannis) izbuteşte să adune cele mai multe voturi în judeţul Mureş, iar în judeţul Covasna reuşeşte să se situeze între cei doi candidaţi ai maghiarilor!
De aici se desprind două semnale: unul mai mult decât încurajator pentru Iohannis în turul următor, celălalt mai mult decât dispreţuitor la adresa alianţelor încheiate, alianţe conjuncturale dictate de interese personale ori de grup restrâns şi pe care grosul alegătorilor are posibilitatea să le calce în picioare. Păi ce cred ipochimenii fără caracter de teapa lui VC Tudor, Tăriceanu şi Meleşcanu, că voturile primite sunt proprietatea lor exclusivă, cu care pot negocia şi pe care le pot vinde pentru a-şi satisface lăcomia şi setea de putere?
Că ăsta sau altul o fi motivul, cert este că Iohannis a anunţat îndată după încheierea scrutinului că el nu negociază cu nimeni pentru turul următor, ci se bazează numai şi numai pe votul românilor! Ceea ce nu înseamnă că va fi lipsit de ajutoare în confruntarea viitoare. În mesajul său, preşedintele Partidului Popular European (PPE) solicită ca toate formaţiunile politice româneşti afiliate (PNL, PDL, PMP, UDMR şi PNŢCD) să-l sprijine în turul doi pe Iohannis…

imag0584_41671100
Dar marea surpriză vine dinspre diaspora românească. Sigur, nu dinspre toată diaspora (aici intră de-a valma românii fugiţi din ţară înainte de Decembriadă, milioanele de români plecaţi la muncă în lumea largă după această dată, basarabenii, bucovinenii, românii din Ungaria şi Serbia, dar şi românii, aromânii, meglenoromânii şi istroromânii din sudul Dunării), ci acele sute de mii de români din Europa occidentală (Italia, Spania, Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie etc.), din America de Nord (SUA, Canada), din Australia şi Noua Zeelandă, ba chiar şi din Orientul Îndepărtat (China, Coreea), care înţeleg să stea ore în şir la rând ca să-şi dea votul pentru „România lucrului bine făcut”, deşi atâţia români din ţară (sau, poate, tocmai de aceea) votează taman pe dos în virtutea unei inerţii alimentată cu promisiuni deşarte şi pomene electorale, iar autorităţile la rândul lor fac tot ce le stă în putinţă ca exercitarea dreptului la vot de către foarte mulţi dintre aceştia să fie un obiectiv greu de atins, ba chiar de neatins de către alţii.
Însă ei trăiesc de ani şi ani în medii sociale unde drepturile general umane şi cele constituţionale sunt sfinte pentru toată suflarea. În plus, de la distanţă şi prin neîncetată comparaţie cu ceea ce au sub ochi zi de zi şi ceas de ceas, neroziile, stângăciile şi relele intenţii ale cârmuitorilor români ies şi mai pregnant în evidenţă.
Fireşte că ei protestează şi strigă cu scârbă „Jos Ponta!” atunci când uşile secţiilor de votare se deschid greu, iar mai la urmă se închid în nasul celor care încă n-au apucat să voteze, spunându-li-se cu impertinenţă „asta este, ne pare rău, poate cu altă ocazie veţi avea mai mult noroc…”
Căci ei, românii din diasporă, sunt cu adevărat vârful de lance al schimbării îndelung aşteptată, sunt acul busolei sociale care poate să orienteze România pe direcţia bună şi mai sunt santinelele care veghează la prestigiul ţării-mamă şi la firavul bine al compatrioţilor rămaşi acasă, şi asta deoarece ei sunt primii dintre români care aderă la celebra parabolă antică chineză: „Dacă îi dai un peşte unui om, el îl va mânca îndată; dar dacă-l înveţi să pescuiască, el va mânca peşte întreaga viaţă”, cam aşa cum ea (parabola) îi călăuzeşte pe japonezi încă de la Restauraţia Meiji (1867), iar pe chinezi în aceste ultime două decenii de dezvoltare exponenţială.
Cinste tuturor românilor din diasporă care luptă cu armele democraţiei pentru binele României, ruşine acelora mulţi români din ţară, care – fie din apatie, fie din inerţie – caută să le slăbească eforturile depuse, prin încrederea acordată impostorilor, pungaşilor şi trădătorilor! Bunul Dumnezeu să facă într-un asemenea chip, încât mulţi dintre aceştia să nu fie nevoiţi să exclame cu năduf peste puţin timp: „Dă, Doamne, mintea românului de pe urmă!” Deoarece avem atâtea pilde vrednice şi responsabile sub ochi, pe care ruginita seceră roşie se străduieşte din răsputeri să nu le urmeze, lamentările tardive sunt numai bune să alimenteze politeţea rece şi distantă a străinilor exasperaţi de bătuta noastră pe loc: „Aveţi conducătorii pe care-i meritaţi”.
Din păcate, alături de catâri şi indolenţi, trag ponoasele unui mandat din start ticăloşit toţi românii, şi iaca aşa amarnica fatalitate (sic!) se simte pe meleagurile româneşti mai ceva ca-n sânul lui Avraam.

Petrovai-4_opt

Foto. George Petrovai

(Sighetu Marmaţiei, 5 nov. 2014)

Prefer neamţul

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2014

Prefer neamţul
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Sunt român, cetăţean român şi urmăresc cu atenţie România şi Românitatea din 1980, când am avut şansa de a scăpa de lagărul comunismului sovietic, de socialismul românesc. Am scris şi voi continua să scriu liber despre acele vremuri şi cele care au venit după 23 decembrie 1989. Din 1990 vin în fiecare an în patria mea, a părinţilor mei, a neamului meu. Observ, mă informez, citesc şi analizez situaţia din ţară, încerc să fiu cât mai obiectiv, corect. Sunt un om liber, nu am interese, sunt autonom, niciodată nu am făcut parte din nici un fel de formaţiuni politice. Singura formaţiune politică românească, din trecutul nostru istoric, faţă de care am o deosebită consideraţie este Mişcarea Legionară, datorită nedreptăţii istorice în care este aruncată, încarcerată. În prezent simpatizez, cu speranţe, ecologiştii din întreaga lume.
Nu numai că nu am făcut parte din formaţiuni politice, dar nici nu am votat pentru ele. Pardon, în viaţa mea am fost trimis la urnă, pot zice forţat, de Tata după o contradicţie cu el. Mi-a ordonat: mergi la secţia de votare, te văd cei ce trebuie să te vadă, îţi dau buletinul cu care intri în cabină, îl împachetezi fără să-l citeşti, îl depui în urnă şi pleci! Şi ca să execut fără alte discuţii, mi-a dat o palmă răsunătoare (două palme mi-a dat Tata în toată viaţa lui, una în copilărie şi una student fiind). A doua oară, nu mai era Tata în viaţă, iar Mama m-a implorat cu lacrimi în ochi şi m-am dus din nou la urnă, ca şi prima dată. De unde atâta repulsie faţă de politicieni? Dintr-o minimă demnitate faţă de mine însumi; nu pot să votez pe cei ce mă vor minţi şi înşela când vor ajunge la putere. De unde această minimă demnitate? De la auzul unei povestiri din Fierăria lui Staricu, când eram copil, povestită şi re-povestită de Alde Bâtu. Pe scurt: un hoţ s-a însurat cu o curvă şi după un timp au avut o fetiţă pe care au numit-o Politica. Asta era întotdeauna concluzia lui Alde Bâtu când ajungeau ei cu vorbele lor la politicieni, asta mi s-a lipit mie în minte atunci şi numai asta am constatat eu în viaţa mea. Etalonul fiind comuniştii din România, dominanţii fiind ne-români, iar după 23 decembrie 1989 alte etaloane: Iliescu – Năstase, Constantinescu – Ciorbea zis tunel, Băsescu cu Boc şi Ponta o reală ochlocraţia jefuitoare, lefegistă, incultă şi fără caracter, oportunistă, înconjurată de linge-blide şi trepăduşi.
Şi iarăşi vin votările în România! Le zic votări nu alegeri, pentru că la fel ca-n vremea când părinţii mei mă trimeteau să fac act de prezenţă la votare, nici acum nu e nimic de ales; atunci era doar unul, care oricum ieşea, iar acum în 2014, am auzit de la românii din România nu avem ce alege!! Cerule Mare, au dreptate, politicienii de azi sunt fiii şi nepoţii hoţului şi curvei din alegoria lui Alde Bâtu din copilăria mea. Nu comentez, dar ascult comentatorii din România, citesc ziarele româneşti, urmăresc ecranele: nemulţumire, confuzie până în braţele panicii, dezinformare prin atacuri din toate poziţiile şi veşnica manipulare a celor puternici sau vânduţi.
Am fost întrebat şi eu, cum se întreabă românii de rând între ei:
„Tu pe cine ai alege?!”
„Eu nu aleg, dar dintre toţi, eu prefer neamţul, pe Klaus Joannis”
„De ce, mă?!”
„Întâi de toate, e sas ardelean şi saşii sunt liniştiţi şi harnici, se ţin de cuvânt când promit ceva, duc la capăt ordonat şi bine ce încep, sunt realizatori. Îi caracterizează modestia şi tradiţia, nu sunt încrezuţi, îngâmfaţi ca ungurii sau românii de pe Dâmboviţa, care le ştiu pe toate, toate.”
„Ce ai tu, mă, cu dâmboviţenii, uite-te la bănăţenii şi ardelenii tăi.”
„Mă uit şi ai dreptate, sunt şi printre aceştia destule loaze. Dar eu am avut destul să tot vad şi aud, din 1944, la conducerea României numai ruşi cu tancuri şi divizii de politruci cu pistol, de evrei ce ne-au îndoctrinat cu comunism şi pe urma au şters putina, făcându-ne antisemiţi, de unguri iredentişti ce uneltesc necontenit la fundamentul nostru naţional, de oportunişti români, care slugăresc orice fel de străinii, pe care-i văd ca pe nişte extratereştri mântuitori, aşa că doar pe ei îi ascultă şi se roagă, rămânând surzi, nepăsători la suferinţele noastre. Din aceste motive prefer neamţul care candidează la preşedinţia României. În plus, mi-a venit în minte Carol Întâi, cel ce-a pus regatul pe roate şi a luptat pentru independenţa românilor şi Ferdinand care nu ne-a lăsat la greul războiului ci a fost alături de români până la victoria întregirii naţionale. Aşa că din aceste motive, cred mai mult în NEAMŢUL care va jură credinţă ROMÂNIEI, decât în ceilalţi homunculuşi români de astăzi ce se reped la scaunul de la Cotroceni numai din egotism şi egoism rapace, cu preţul de-a deveni marionetele extratereştrilor mântuitori.”
„Adică, după tine în toată România, nu există un român mai ales decât neamţul tău?!”
„O nu, sunt mulţi români de talia neamţului, dar nu au curajul, sunt slabi în faţa hienelor politice pentru că e foarte greu să reuşeşti fără o platformă puternică, adevărat românească, ce nu s-a format în România în 25 de ani. În schimb s-au format false elite şi partide fără programe naţionale supuse total dictonului divide et impera de către extratereştri mântuitori ce au năpădit România din 1989 şi se amestecă cu interesele lor şi flagrant în alegerile româneşti.”

florea-corneliu-frx-wb

Corneliu Florea (Septembrie 2014, Winnipeg, Canada)

Victor Ponta – un impostor care are de dat socoteală pentru fărădelegile comise
Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Fiecare popor cu faliţii săi, în cazul de faţă cu impostorii săi: Franţa l-a avut pe presupusul frate geamăn al lui Ludovic al XIV-lea („Masca de Fier”), pe care Alexandre Dumas, în romanul Vicontele de Bragelonne, îl scoate din Bastilia şi-l aşază pe tronul Franţei pentru câteva ore printr-o senzaţională rocadă gândită şi înfăptuită de îndrăgitul lui erou Aramis, ruşii l-au avut pe falsul Dimitrie I (călugărul Grişka Otrepiev) şi pe nefericita prinţesă Tarakanova, aceasta din urmă înfăţişată cu multă simţire artistică de către scriitorul G.P. Danilevski în romanul omonim, iar noi, prin specificul istoriei noastre, l-am avut în vremurile medievale pe interesantul aventurier grec Despot din Samos, cel care chiar domneşte în Moldova timp de doi ani sub numele de Despot Vodă, şi azi avem o puzderie de şarlatani, în rândul cărora – prin incompetenţă, minciună, fraudă şi neruşinare – se detaşează premierul Victor Ponta.
Ajuns preşedintele Partidului Social Democrat prin sforării de culise, apoi luând cu asalt funcţia de premier, după ce Traian Băsescu refuzase să-l numească prim ministru pe Klaus Iohannis (deci, pe vremea când Uniunea Social Liberală era atotputernică, prin însăşi poziţia adoptată, Ponta recunoaşte că Iohannis este mai vrednic ca el!), pentru ca acuma – fără ca în cei doi ani şi jumătate de când conduce jenantele guverne doldora de incapabili, penali şi plagiatori să-şi dovedească măcar bunele intenţii, ci dimpotrivă – iată că acuma el se dă de ceasul morţii, doar-doar va înşfăca funcţia supremă în stat, de parcă pentru o atare meserie este îndeajuns să devii faimos peste mări şi ţări prin găunoşenie, potlogării şi trădări.
Păi, bine, nenicule! Oi fi tu un alogen gros de obraz şi, cel mai probabil, fără niciun Dumnezeu, adică după chipul şi asemănarea cu ilustra secătură bolşevică Ion Ilici Iliescu, cel care se mândreşte cu faptul că-i ateu (el îşi spune liber cugetător), dar chiar aşa de proşti îi crezi pe români, încât tu, nici măcar umbra unui adevărat om de stat, îţi permiţi să joci la cacealma într-o treabă atât de serioasă pentru ţară?
Chiar crezi că i-ai dat gata pe toţi românii cu pomenile tale electorale şi cu hazoasa promisiune că după ce vei ajunge preşedinte o să faci tot posibilul ca România să revină la monarhie? Nu că ar fi rău (mă număr printre românii care cred cu tărie că monarhia reprezintă calea cea mai sigură şi mai rapidă pentru scoaterea ţării din actuala fundătură), dar mă întreb dacă mai sunt naivi care cred în promisiunile tale, când ştie cam tot omul că la o adică te-ai dezis de ele (ai întors-o mai ceva ca la Ploieşti cu Roşia Montana, gazele de şist şi ungurii) şi că în continuare, cu monumentala ta nedemnitate, te vei dezice de tot ce stă în calea ambiţiilor tale de ins fără caracter.
Şi încă ceva, cetăţene Ponta. Cum prin jocul întâmplării norocoase ai ajuns preşedintele celui mai corupt partid postdecembrist şi mai apoi prim ministru, logica nestatornică a hazardului te-a desemnat mai la urmă candidatul stângii la prezidenţiale. Dar asta nu presupune automat că eşti cel mai bun din această parte a eşichierului politic. (Sau – mai ştii? – poate că aşa stau lucrurile, şi atunci vai şi amar de lichelele ce-şi spun baroni, de izmănarii lui Oprea şi de năpârstocii lui Dan Voiculescu…)
Prin urmare, partea asta a politicii româneşti postdecembriste, demnă urmaşă a unanimităţii bolşevice, funcţionează ca la carte prin întovărăşirea disciplinei de partid (disciplina celor care ar trebui să scandeze „Noi nu muncim şi nu gândim”) cu lipsa de discernământ a alegătorilor apatici sau sfătuiţi de preoţi, ceea ce înseamnă că numărul voturilor adunate (fireşte, cu inerentele furtişaguri, îndeosebi când te afli la guvernare) este aproximativ acelaşi, indiferent de numele catindatului.
Indiscutabil că în asemenea condiţii otova, cetăţeanul Victor Ponta ar fi avut numai de câştigat dacă făcea un mic pas înapoi, astfel luându-şi o necesară vacanţă politică pentru a-şi revedea trecutul greu de păcate (te cutremuri când citeşti mulţimea, felurimea şi gravitatea fărădelegilor sale în scrisorile deschise pe care i le-a adresat senatorul Valer Marian, fost pesedist şi de profesie procuror) şi pentru a cunoaşte dulceaţa căinţei.
Căci căinţa sinceră este singurul leac ce reuşeşte să pună pe picioare o conştiinţă muribundă. Iar omul astfel renăscut moral-spiritual, nu numai că nu se va teme pentru păcatele săvârşite cu voie sau fără de voie, ci – aidoma lui Rodion Raskolnikov, celebrul personaj dostoievskian din romanul Crimă şi pedeapsă – el o va dori din toată inimă, şi asta deoarece numai ispăşirea este capabilă să-l purifice şi să-l pregătească pe păcătos pentru urcuşul anevoios spre mântuire.

Petrovai-4_opt

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. George Petrovai

 

 

De vorba cu Marie Jeanne Ion

Posted by Stefan Strajer On October - 26 - 2014

De vorba cu Marie Jeanne Ion
Interviu realizat de Ana Moroşan Magdin

„Românii se chinuie să treacă printr-o criză al cărei final nu e clar nici pentru liderii europeni, d-apoi pentru cei de la Bucureşti!”

Ana Magdin: Ce mai face Marie Jeanne Ion?

Marie Jeanne Ion: Bine v-am găsit şi mulţumesc pentru invitaţia la această discuţie!

Ana Magdin: Cu mare drag!

Marie Jeanne Ion: Păi tocmai am împlinit nişte ani (care nu sunt puţini) şi mă gândesc foarte serios la planurile de viaţă pentru perioada viitoare. Pentru că lumea, societatea sunt în schimbare şi meseria mea este în prima linie atunci când vine vorba despre astfel de metamorfoze. Nu vreau să spun vorbe mari dar revoluţia internetului are consecinţe importante şi televiziunea va trebui să înveţe, în curând, să existe în simbioză cu mediul online. În România, trecerea asta se face mai greu şi sunt multe obstacole în dezvoltarea media. Nici campanile astea politice nu ajută foarte mult. Deci, ce pot să spun că fac, pe scurt? Încerc să conving oamenii că trebuie să se adapteze unor vremuri noi.

Ana Magdin: Cum vezi lucrurile uitându-te în urmă, la perioada destul de grea, pentru toţi românii, care sufereau alături de voi şi pentru voi, românii noştri răpiţi în Irak?

Marie Jeanne Ion: Se spune că nimic nu e întâmplător în viaţă. Nu ştiu cât de mult cred în ideea de destin dar dacă ţi-a fost dat să treci printr-o „cumpănă” ca aceea din 2005, cu siguranţă ai foarte multe de învăţat. În primul rând am învăţat să văd oamenii altfel. Jurnalist fiind, percepeam publicul, audienţa; asta eşti antrenat să faci: să duci informaţii calde acestui public, să prezinţi realitatea aşa cum este ea, fără invenţii sau cosmetizări. Aşa am şi ajuns în situaţia aceea de război. Am vrut să văd cu ochii mei şi să aduc acasă poveştile adevărate din acea regiune. Am reuşit să facem atunci şi ultimul interviu realizat de vreo televiziune din lumea asta cu premierul interimar al Irak-ului (Ayad Allawi), chiar înainte de finalul mandatului său. Din păcate, lucrurile s-au terminat rău şi era cât pe ce să se termine de tot… Şi, dacă până în momentul ăla credeam că oamenii sunt tot oameni oriunde s-ar afla pe pământul ăsta, am aflat atunci pe pielea mea că există o mare diferenţă între diversele comunităţi. Diferenţă dată de cultură, de obişnuinţă, de percepţie a vieţii, de educaţie (ori, mai bine zis, de lipsa ei) şi de interese. Există oameni învăţaţi încă din fragedă copilărie şi prin exemplul persoanelor de succes din jurul lor, că viaţa înseamnă să trăieşti după regulile tale şi orice concesie e o trădare. Zic reguli şi nu dogme pentru că ceea ce se petrece în Orientul Mijlociu nu cred că are prea mult de-a face cu religia şi cu Dumnezeu (ori Allah, cum vreţi să-l numiţi). Cred că aceste argumente servesc doar ca faţadă, ca scut, pentru scopurile reale ale celor care comit acte de terorism. Şi aceştia sunt nişte oameni care încearcă, prin orice mijloace, să obţină putere şi influenţă fie şi într-o societate underground, paralelă, aşa cum este cea pe care o construiesc. În lumea asta a lor, ierarhiile sunt foarte clare şi persoanele aflate la baza piramidei sunt pioni de care te poţi dispensa oricând. Carne de tun. Unii ca noi, cu atât mai mult pentru că noi eram eram şi outsiders – nu trăiam după regulile lor pe care susţin că le-au extras din scrierile sfinte. Cred că şocul cultural este major în zona aceea şi nu cred că situaţia se va calma prea curând. Până când nu va exista educaţie reală şi de calitate, disponibilă pentru fiecare persoană din ţările Orientului Mijlociu, lucrurile nu se vor linişti. Şi nu ştiu câţi dintre conducătorii lor au interesul să implementeze vreodată un asemenea sistem. Din contra, e mult mai simplu să faci şcoli religioase prin care să îndoctrinezi tinerii şi să le induci ideea că ei sunt puri şi tot restul lumii duce un război împotriva lor ca să îi subjuge. Şi, desigur, că sunt săraci pentru că lumea are ceva cu ei şi le-a declarat război, nu fiindcă liderii lor sunt corupţi şi dezinteresaţi de soarta poporului. E o metodă extrem de eficientă de manipulare şi nu ştiu cum se va putea vreodată găsi o soluţie pacifistă pentru un fenomen de o asemenea amploare.
Spuneam că am învăţat că unii oameni sunt aşa cum i-am descris mai sus însă am învăţat şi altceva: că românii sunt capabili de solidaritate. Îmi amintesc că în ziua în care am ajuns în ambasada din Bagdad, după eliberare, am văzut la televizor jurnalele de ştiri din ţară. Nu ne venea să credem că lumea a ieşit în stradă pentru că oamenilor le-a păsat de soarta noastră. Pentru mine, acel „public” s-a personalizat dintr-o dată, s-a transformat într-o mare de oameni cărora de atunci le tot spun „mulumesc”!

Ana Magdin: Cum ai reuşit să treci peste perioada aceea atât de grea pentru sufletul tău?

Marie Jeanne Ion: Sunt o persoană cu un psihic destul de tare. Diferenţa dintre sănătate mentală şi nebunie cred că este dată de speranţă. Şi ştiţi vorba aceea: speranţa moare ultima. Pot să vă spun că e foarte adevărat. Atâta vreme cât speri, cât insişti să crezi că vei supravieţui, că vei reuşi, rămâi întreg. M-a afectat, desigur, toată întâmplarea asta. Am înţeles că e atât de simplu să dispari fără urmă şi că tot ceea ce ai făcut în viaţă se poate să nu valoreze mai nimic. Am înţeles că singura urmă reală pe care o laşi în urma ta pe lume este un copil, aşa că foarte repede după aceea s-a născut fiul meu, Alexandru – care împlineşte 8 ani în decembrie. Am revenit la muncă şi am făcut foarte multe multe lucruri – şi televiziune şi public relations şi campanii. Am adunat experienţe diverse dar tot la jurnalism m-am întors de fiecare dată pentru că asta e ceea ce iubesc. Dar, în România presa e din ce în ce mai controlată de anumite grupuri de interese care au profund de-a face cu politicul şi asta e toxic pentru esenţa acestei meserii. Gândiţi-vă: Antena la Voiculescu (nu trebuie să mai dezvolt, îi ştiţi biografia), RTV la Sebastian Ghiţă (senator PSD), B1 la fraţii Păunescu, Realitatea între Sorin Ovidiu Vântu (în detenţie acum) şi creditorii săi, TVR profund politizată printr-o lege care nu se mai schimbă. Doar Pro TV şi Kanal D sunt business-uri de media reale, care concurează pe piaţă şi nu le este uşor.
Lucrez din 2000-2001 şi cu Euronews – colaborez la realizarea unor reportaje mai extinse – şi pot spune că simt cum iau „o gură de aer” atunci când sunt la filmări cu ei. Principiile etice se respectă întocmai şi asta e extrem de important. Am vorbit despre fiul meu şi despre meseria mea pentru că acestea sunt cele două aspecte ale vieţii mele care m-au echilibrat.

1

Foto. Marie Jeanne Ion

Ana Magdin: Eşti mulţumită de politica din România, de starea socială şi de cum decurg lucrurile pentru români şi pentru România?

Marie Jeanne Ion: Aş minţi să spun că da. Am spus mai sus că am adunat experienţe diverse dar să ştiţi că nu toate au fost plăcute. Calculele politice sunt întotdeauna extrem de cinice şi de prea puţine ori scopul guvernării şi al politicienilor este să îmbunătăţească viaţa oamenilor din ţara asta. Nu spun că nu există politicieni corecţi, spun doar că sunt prea puţini. Şi raţiunile de campanie politică şi electorală conduc la războaie dure, cu înscenări şi cu minciuni, cu tot felul de mizerii. În tot timpul ăsta, românii se chinuie să treacă printr-o criză al cărei final nu e clar nici pentru liderii europeni, d-apoi pentru cei de la Bucureşti. Strategiile se schimbă de la un mandat la altul şi nu văd în niciun domeniu un proiect „de ţară”, durabil şi constant. Cine câştigă alegerile decretează că tot ceea ce au făcut predecesorii este prost şi eronat, aşa că la fiecare 4 ani o luăm de la capăt. Progresul vine în pas de melc în România şi asta e o problemă. Cred că integrarea în Uniunea Europeană a fost un lucru bun pentru ţara asta fiindcă Bruxelles-ul ne obligă să respectă nişte reguli stricte. Corupţia s-a mai diminuat ca o consecinţă a monitorizării de la Bruxelles. Orice tranziţie e dificilă dar în cazul României parcă lucrurile au mers mult prea încet şi de prea multe ori am făcut doi paşi înapoi şi unul înainte. Însă (cum spuneam – speranţa!) trecem acum printr-o perioadă în care atenţia cancelariilor occidentale se concentrează şi în această zonă, din cauza evoluţiilor din Ucraina. Orice criză e o oportunitate de dezvoltare şi cred că acum România îşi poate juca în mod corect cartea şi poate negocia o poziţionare mai bună decât a avut în trecut. Deocamdată nu s-au făcut greşeli majore pe „frontul” ăsta, rămâne de văzut ce se va întâmpla după alegerile prezidenţiale din noiembrie. Nu se va modifica radical strategia de până acum dar în funcţie de câştigător, vor fi cu siguranţă nuanţe.

Ana Magdin: Dacă ai avea o putere, ce ai şterge, ce ai păstra şi ce ai adăuga pentru o viaţă mai bună pentru români?

Marie Jeanne Ion: Nu e deloc democratic ceea ce îmi cereţi! Eu sunt balanţă ca zodie şi pentru mine e important ca totul să fie corect – nu corect pentru mine, ci corect din punct de vedere social. Eu, una, aş încerca să scot politicul din tot şi toate. L-aş limita la adevărata lui menire şi l-aş pune la treabă: să facă legi corecte, votate în Parlament şi nu decretate din Guvern (celebrele ordonanţe pe care toată lumea le arată cu degetul dar fiecare le foloseşte din plin când ajunge la guvernare), să facă strategii (să ceară experţilor să le realizeze, adică) pe domeniile importante – sănătate, educaţie, piaţa muncii, să guverneze cu bună credinţă şi să ţină cont de interesul naţional (ştiu că e o vorbă mare dar e o necesitate reală). Nu mi se pare în regulă ca fiul meu de clasa I să înceapă şcoala fără manual pe bancă pentru că ministerul educaţiei nu a calculat bine timpul în care se face o achiziţie publică (potrivit legii), nu mi se pare normal să plătim aiurea accize în plus la benzină – chipurile pentru cofinanţări la autostră care nu se vor mai face, căci banii merg în alte părţi după cum aflăm acum -, nu mi se pare în regulă ca românii să nu-şi mai găsească de lucru în ţara lor şi să fie nevoiţi să plece în masă peste graniţe pentru a câştiga o pâine, nu mi se pare ok ca medici buni, cu ani de experienţă, să câştige 700 de euro pe lună iar statul să aibă o gândire de tipul „lasă că se descurcă, oricum primesc şpăgi”. Valoarea nu este recompensată în România decât foarte rar şi caracteristica apeciată este capacitatea de a te „descurca”. Ştiu că nu există nicăieri în lume o societate perfectă însă bine ar fi să tindem, măcar, spre normalitate. Perioada comunistă nu a dispărut de tot din mentalul public, pentru că atunci „descurcăreţii” erau la mare preţ. Cred că dacă aş avea o baghetă magică aş scurta brusc tranziţia asta interminabilă, cu toate modelele ei sociale şi comportamentale.

Ana Magdin: Cum decurge o zi din viaţa ta?

Marie Jeanne Ion: Ziua mea începe şi se termină cu copilul meu. Ne sculăm devreme ca să ajungem la timp la şcoală, după care începe „malaxorul”: ştirile la zi, coordonarea reporterilor, citit foarte mult şi scris analize (pentru Zig Zag Roman-Canadian, un ziar al românilor din Canada), mă rog, o zi la birou normală. Am şi altfel de zile, atunci când merg pe teren. Anul acesta am filmat de două ori cu Euronews în Republica Moldova, a doua oară chiar în Transnistria. Interviul cu preşedintele autoproclamatei Republici Transnistrene a fost foarte interesant, aşa cum a fost şi scurta „întâlnire” în stradă cu un lucrător al serviciului lor de securitate (ştiaţi că încă se cheamă KGB?) care ne-a întrebat ce facem noi acolo cu camera de filmat şi ne-a legitimat. Mai ţineţi minte, şi pe la noi se întâmpla aşa odată… Zilele astea de deplasare sunt extrem de pline, filmările încep la 8 dimineaţa şi se termină cel mai devreme la 8 seara.

Ana Magdin: Ce îţi bucură sufletul?

Marie Jeanne Ion: Prietenii şi familia – ei mă fac întotdeauna să simt că trăiesc. O carte bună, un film – întotdeauna dramă sau comedie, niciodată acţiune, filmele de acţiune mă plictisesc. O ieşire în natură – nimic nu se compară cu gustul unui strugure cules din vie cu mâna ta – sau o excursie în care pot vedea locuri frumoase. Nu sunt o persoană pretenţioasă şi ştiu că starea de bine e în tine, nu în exterior.

Ana Magdin: Cum îţi menţii sănătatea, starea fizică şi starea de spirit, ca să funcţionezi atât de frumos?

Marie Jeanne Ion: Părinţii mei sunt medici şi ştiu din copilărie că lucrul cel mai important este să fii sănătos. Aşa că mai bine gătesc eu o mâncare bună decât să cumpăr fast food sau semi-preparate. Dacă mâncăm de trei ori pe an de la MacDonalds, e mult. Şi atunci, o facem pentru jucăria din meniul de copii… Până la naşterea fiului meu recunosc că nu aveam un program de viaţă sau o dietă alimentară fixă dar a fost nevoie să mă adaptez pentru sănătatea lui. Mâncăm foarte multe legume şi fructe pentru că ne plac, ciocolată cam o dată pe săptămână, cu porţia, bem multă apă (sucurile nici nu sunt pe gustul nostru) şi trebuie să mai lucră la capitolul „sport” pentru că nu avem întotdeauna timp pentru mişcare. Alex ia cursuri de tenis aşa cum am luat şi eu în copilărie. Trebuie să ştiţi că în România tenisul a revenit în forţă de când cu performanţele excepţionale ale Simonei Halep, ceea ce e un lucru tare bun pentru că e un sport frumos şi nobil. Am şi eu în plan ca acum, din octombrie, să joc tenis în paralel cu orele lui Alex. În rest, patinăm uneori – pe gheaţă sau cu rolele – ori mergem cu bicicleta. Şi fiindcă am vorbit despre sănătate, trebuie să spun şi ceva despre produsele cosmetice româneşti care sunt foarte bune şi sănătoase. Personal, nu mai cheltuiesc de multă vreme pe creme produse în străinătate şi vă sfătuiesc să faceţi la fel: cumpăraţi produsele cosmetice româneşti, fac toţi banii!

3

Foto. Marie Jeanne Ion

Ana Magdin: Ce ai vrea să spui public şi nu ai spus niciodată?

Marie Jeanne Ion: O să spun încă o dată că le mulţumesc tuturor celor care au fost lângă mine în momente grele şi o să mai spun că în 2015 se împlinesc 10 ani de atunci. În tot timpul ăsta am încercat de multe ori să scriu o carte, am început-o dar n-am reuşit să o termin pentru că anumite lucruri nu mi se „legau”. N-am putut şi nu voi putea niciodată să public iluzii ori scenarii, sunt jurnalist şi îmi trebuie probe dacă spun ceva. În spaţiul public din România s-au vehiculat tot felul de ipoteze, aruncate chiar de persoane implicate, dar care n-au suport cu totul în realitate şi care, îmi pare rău să spun, au fost mereu direcţionate politic. Ce s-a întâmplat în 2005 nu are atât legătură cu politica din România cât are legătură cu acea lume underground despre care vorbeam mai sus şi care depăşeşte graniţele ţării acesteia. Dar sper să reuşesc să finalizez proiectul cărţii anul viitor. Vă asigur că va fi interesantă.

Ana Magdin: Gândul tău pentru românii de pretutindeni!

Marie Jeanne Ion: Asta e partea care îmi place cel mai mult din acest interviu pentru că eu cred că România nu are doar câteva zeci de ambasadori trimişi oficial la misiune. Avem peste 3,5 milioane de ambasadori şi aceştia sunt toţi românii plecaţi şi stabiliţi în străinătate. Multă vreme autorităţile acestei ţări nu au vrut să ştie de diaspora pentru că e aşa, ceva îndepă, care nici la vot nu prea contează. Cred însă că numărul vostru mare reprezintă, dejà, un argument că trebuie să fiţi luaţi în seamă. Eu am pledat întotdeauna pentru utilizarea experienţelor pe care le aveţi, a cunoştinţelor pe care le-aţi acumulat pentru a însănătoşi valorile sociale din România. Un român care trăieşte în Statele Unite ori în Canada, în Marea Britanie sau în Franţa, în Elveţia îşi plăteşte taxele pentru că aşa este normal. Se comportă civilizat în societate pentru că aşa este normal. Cred că diaspora ne-ar putea ajuta să importăm cumva normalitatea asta. Şi diaspora înseamnă oameni, mulţi dintre ei vârfuri care s-au evidenţiat în domeniile lor de activitate şi de la care statul român ar avea multe de învăţat. Trebuie doar ca statul român să vă şi asculte!

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2014

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Cineva spunea cândva că destinului nu-i place să facă retuşuri. Aserţiunea cu valoare de maximă am putut-o deseori verifica de-a lungul anilor, gândindu-mă în urmă, acum mai conştient ca oricând că am trecut de jumătatea firului pe care mi l-a tors ursitoarea.
Convins că nimic nu este absolut întâmplător pe lumea asta, îmi amintesc astăzi cu nostalgie şi înţelegere un moment din tinereţea mea fragedă care putea să-mi schimbe radical drumul prin această viaţă efemeră.
Bunicii mei din partea mamei au aparţinut generaţiei de români „Mia şi drumul” de la începutul secolului trecut, emigrând în America. Asemenea multor ardeleni, după mai bine de zece ani, s-au întors în România unde după puţin timp s-a născut mama mea, cea mai mare dintre cei trei copii pe care i-au avut. Nu o dată m-am întrebat ce parcurs ar fi avut viaţa mea dacă mama mea s-ar fi născut în America…

Dorin NadrauFoto. Dorin Nadrau

Dar iată o întâmplare petrecută după mulţi ani de la repatrierea bunicilor ce îmi induce un motiv justificat de a mă convinge tot mai mult că, structural cel puţin, totuşi, America mă atrăgea în mod inconştient şi involuntar. Mătuşa mea din partea mamei, sora bunicii, care s-a născut şi trăia în America, într-una din vizitele pe care le făcea la interval de doi-trei ani în România pentru a-şi vedea rudele de sânge, a fost cea care a iniţiat şi declanşat un proces psihic ce m-a surprins profund şi m-a pus la grea încercare datorită urmărilor majore pe care le implica. Într-o seară, după un moment de vădită chibzuială, mătuşa mi-a propus să mă ducă definitv în America, ţara ei natală, fiind foarte documentată în demersurile pe care trebuia să le facă, concluzionând că ea mă poate cumpăra „cum cumperi un animal la târg…”. O admiram mult în acei ani pe cea care voia să-mi schimbe viaţa: energică, mare familistă, stăpânită de o făţişă veneraţie pentru neamul românesc, credincioasă (era fondatoare a unei biserici româneşti în America). Ea mă îndrăgea nespus de mult, cu toate că avea trei copii puţin mai vârstnici decât mine. Eu, care pe atunci eram proaspăt inginer, abia licenţiat după cei cinci ani de facultate petrecuţi în Bucureşti, aveam părinţii în putere şi o mulţime de prieteni şi nu puteam concepe să purced la un astfel de drum. Propunerea, care la început, având în vedere avantajele prezentate, mi s-a părut extraordinară, mi-a lăsat un gust amar şi mi-a produs o reală dezamăgire. Cu mare strângere de inimă, poate chiar cu regret, am refuzat-o sfios, dar convingător pe mătuşa mea.
În decursul anilor, verişori necunoscuţi până atunci de mine, născuţi pe pământ american, s-au perindat prin România cu dorinţa de a-şi cunoaşte rădăcinile. Nu m-au impresionat niciodată nici maşinile performante închiriate din Europa occidentală cu care se deplasau în ţară, nici hainele lor şi nici modul deosebit în care se comportau.
După căderea comunismului, în România aveam, cel puţin, libertate. Libertatea de a călători, de a comunica, de a studia şi cunoaşte realmente adevărata istorie şi civilizaţie. Am avut prilejul să călătoresc în multe ţări din Europa, cele mai importante contacte fiind pentru mine cele cu Germania şi Franţa. Am putut lua pulsul Europei nu doar de pe poziţia unui simplu turist, ci şi vizitând imigranţi români în Europa. Am întâlnit pe aceeaşi paralelă oameni fericiţi şi împliniţi, dar şi imigranţi care nu-şi vor găsi locul nicăieri, niciunde, niciodată.
În general, oamenii îşi părăsesc ţara din motive politice, economice, sociale. În condiţiile actuale, datorită globalizării, uşurinţei de comunicare şi deplasare, au apărut şi alte categorii de emigranţi, cum ar fi cea a celor care vor să urce pe o altă treaptă, superioară, de civilizaţie. În fine, mai există şi categoria celor care (cred că acum sunt un sentimental…) îşi găsesc liniştea şi fericirea în altă parte, adică a celor pentru care „acasă” înseamnă locul unde ţi-e inima…
Despre America ştiam multe şi pot să afirm cu tărie că niciodată nu am fost influenţat în opiniile mele despre această ţară de mulţi dintre cei care după ce ajung în State devin musafiri de profesie în România şi care cum au apucat să treacă Oceanul se uită la români de sus şi îi socotesc, în sinea lor, drept proşti. Cunoşteam despre America şi părerile unora care duceau la concluzia că reprezintă o cultură unde doar cel tare supravieţuieşte şi unde lamentările şi slăbiciunile sunt privite cu dispreţ. Naţiune de învingători, nu de visători. De asemenea, că aici piaţa dictează şi totul se realizează prin iniţiativă privată, nimeni neriscând un cent dacă nu se întrevede un profit.
Profesiile mele (inginer şi avocat), dintre cele pentru care la ora actuală în ţară tinerii care păşesc pe porţile facultăţilor fac cele mai lungi cozi, mi-au permis să cunosc şi alte aspecte despre America, lucruri cu adevărat minunate, nemaipomenite. Astăzi pot să afirm că America este mult mai mult decât mi-am putut eu închipui…
Paradoxal totuşi este faptul că până acum aproape patru ani nici în cele mai ciudate vise nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge în America. Tot paradoxal este că atunci, în 2010, destinul meu a decis să facă retuşuri…, povestea vieţii mele devenind foarte simplă şi uşor de relatat: în mai puţin de o lună am primit viza de SUA, în ciuda unor posibile impedimente, având în vedere că eram singur şi cu o situaţie materială superioară mediei, peste aproape două luni m-am (re)căsătorit, iar în următoarele trei luni mi s-a eliberat autorizaţia de muncă şi Green Card-ul.
Eu nu am părăsit România nici din raţiuni politice şi nici economico-sociale. Plecarea mea a fost, pur şi simplu, o alegere. Este incontestabil că nu am fost obligat să iau calea exilului. De fapt, trebuie spus că eu mă situez alături de cei care consideră, pe bună dreptate, că termenul a devenit caduc în lumea globală în care trăim şi că la un anumit nivel suntem cu toţii călători pe acest pământ, în această viaţă.
Pentru cineva care se gândeşte că practic am luat viaţa de la capăt, vreau să spun că secretul ţine de personalitatea mea. Firea mea de ardelean m-a obligat toată viaţa mea să nu mă dau bătut… Pe „Titanic” au fost 13 transilvăneni: unul a supravieţuit. Îmi persista în minte scena din film cu orchestra care, pe puntea vasului, a cântat până în ultima clipă, pierind cu toţii, înghiţiţi de apele Atlanticului, „Mai aproape de Tine, Doamne!”…
Integrarea în sistemul american înseamnă în primul rând promovarea redefinirii identităţii, necesităţii vitale de a exista şi funcţiona într-o alta lume, adică într-o nouă cultură şi într-un nou context. Pot să spun acum că de la început am fost fascinat de americani, de atitudinea „I can” şi spiritul pozitiv. Sunt entuziasmat că aici lucrurile au sens, că există reguli bine gândite care se aplică şi chiar funcţionează. Îmi place şi că societatea americană te învaţă să nu închizi uşa… În sfârşit, nu regret nici o clipă că, vorba unui bun prieten, „am dat porcul pe curcan că-i mai corect politic şi nici n-are colesterol”.
Desigur, îmi lipseşte România natală, nu cea abtractă sau conceptuală. Ca român, astăzi gândul mă duce la ceea ce scria Caragiale în 1899, înca o indubitabilă proba a actualităţii lui Nenea Iancu: „Când ar fi să dau vreo povaţă unui tânăr român, iată pe care i-aş da-o: Tinere, să-ţi fie patria scumpă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respecteţi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă sau paradă. Ba, ai dreptul să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, cari, în loc s-o iubească şi s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună bună de tocat!”.
Dar, despre patriotism şi America, într-o altă serie de însemnări…
(4 Octombrie 2014, Grand Rapids, Michigan)

PENTRU CAIET

Posted by Gabriela Petcu On October - 7 - 2014

gentiana grozaEPIGRAME – Gabriela Gențiana GROZA

 

1.Celularu-i pretutindeni

Fie el tramvaiul plin,

E de-acum meteahnă veche,

Toți vorbesc când pleacă, vin

…Și se țin de o ureche!

 

2.Caragiale-i actual

Nenea Iancu-a creionat

,,Cetățeanul turmentat,,

Astăzi ne-ar fi dăruit

,,Cetățeanul uluit!,,

 

3.După BAC

Vă spun sincer, acum vreau

Oricum, o profesie,

Să iau bani…mai mult să stau…

Și s-ajung la pensie.

 

4.Unii politicieni versați

Găști mai mici sau găști mai mari,

Democrați sau populari,

Liberali, conservatori

…Tocmai buni să tragă sfori.

 

5.Descurcărețul

A pierdut la păcănele

Și mașina, și-alte cele,

Cum nu mai avea nimica

…Și-a amanetat pisica.

 

6.Proiect de ordonanță de urgență

Soții fericiți ar fi

-Altă situație-

Dacă ar pleca-ntr-o zi

Soacrele-n migrație.

 

7.Turnarea apei cu gheață pe cap

Diva nu se dă învinsă

Și nu stă cu mintea-ncinsă,

De ,,pitici pe creier,, scapă

Cu-un lighean de gheață-n apă.

 

8.Copil la 5 ani, orientat

– Ce te faci când vei fi mare?

Îmi răspunde la-ntrebare

Cu un aer de artist:

-Vreau să fiu epigramist!

 

9.În anotimpul alegerilor

Nu știu ce-o mai fi la noi,

Norii parcă sunt turbați,

Că în loc să cadă ploi,

Curg, șiroaie,candidați!

 

10.Proiect pentru trenuri de mare viteză

Ca să-alerge mult mai tare

A promis că face China,

C-o condiție, se pare,

Să nu fure hoții șina.

 

 

Cartea eveniment a românilor de la Marile Lacuri

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2014

Cartea eveniment a românilor de la Marile Lacuri

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

Frumoase zile de vară indiană s-au aşternut peste întinsul ţinut al statului Michigan. Preajma îşi schimbă straiele în cromatică de vis, de la nuanţele mierii până la cele sângerii. Vegetaţia ne întâmpină cu frunze foşnitoare sub paşii ce se îndreaptă spre un alt sfârşit de an. Este 27 septembrie, un final luminos şi călduros al lunii ce ne oferă, ca o deschidere spre serbări şi acţiuni, o activitate culturală de excepţie, amintindu-ne de zicerea noastră românească: „Toamna se numără bobocii”.
Cele două drapele, român şi american, flutură în adierea vântului de toamnă, chemându-ne sub cupola Bisericii Ortodoxe „Sfânta Treime” din Troy, Michigan care, în colaborare cu Agora Club International Detroit Ladies şi American Romanian Cultural Center, a organizat o memorabilă zi, lansarea cărţii eveniment, monografia Românii Americani de la Marile Lacuri, aparţinând economistului publicist Ştefan Străjeri. Cartea a văzut lumina tiparului la Editura Anamarol din Bucureşti şi s-a bucurat de încă două lansări, la Pojorâta pe plaiurile natale ale autorului şi în Bucureşti la Biblioteca Metropolitană. Volumul este un studiu detailat al celor aproximativ 100 de ani pe care românii emigraţi în Michigan îi parcurg prin curbele sinuoase ale istoriei Americii, contribuind valoros la ridicarea nivelului economic, social, cultural, politic al statului.

September 2014 210.Poza.art Doina Popa

Economistul Ştefan Străjeri îşi primeşte oaspeţii la intrarea în sala festivă a Bisericii cu faţa zâmbitoare, dar vizibil emoţionat. Treptat, sala devine aproape neîncăpătoare. Reclama bogată a simpozionului, care după opinia mea constituie evenimentul cultural al anului pe pamânt american, îşi spune cuvântul. Pentru organizarea acţunii s-a implicat un număr impresionant de români. Inserez doar câteva nume ale celor care au contribuit organizatoric şi administrativ: inginerul Călin Cutean, Andreea Bordeianu, Doina Chertic, dr. Anca Năstasă, Ella Meluta, familia Puiu, familia Fermaş, Adrian Motoc şi mulţi alţii.
Cuvântul de deschidere al simpozionului a aparţinut lui Călin Barbulovici, preotul frumoasei şi primitoarei biserici, gazdă a numeroase acţiuni culturale şi de obşte, exprimând în numele întregii comunităţi, bucuria prilejuită de apariţia cărţii, rod al efortului depus de Ştefan Străjeri de a realiza o monografie inedită şi de o valoare istorică inestimabilă. Doamna Andreea Bordeianu a prezentat o introducere sufletistă a acţiunii, a subliniat aportul celor implicaţi în organizare, invitând apoi la cuvânt pe doamna Silvia Jinga care a pregătit un material vast şi foarte bine conceput al studiului monografic.
Silvia Jinga, doctor în filologie, scriitoare şi colaboratoare a ziarului Curentul Internaţional a relevat abordarea de către autorul tratatului a fenomenului imigraţionist românesc sub aspectele lui economice, culturale, spirituale de la început şi până în prezent pe teritoriul statului american Michigan. S-a subliniat pasiunea cercetării de care este cuprins autorul pentru a corela dinamica demografică cu dezvoltarea diferitelor ramuri economice ale statului, începând cu exploatarea primitivă a bogăţiilor până la explozia industriei automobilistice.
S-au punctat cele cinci perioade imigraţioniste ale românilor în Lumea Nouă, cuprinse în tratatul autorului, precum şi condiţiile imigrării contemporane, trecând în revistă momentele importante ale diverselor forme de expresie culturală, politică a românilor. Silvia Jinga a scos în evidenţă atitudinea anticomunistă şi calitatea de seismograf a publicaţiilor româneşti din America, demascând caracterul imperialist al Uniunii Sovietice care a confiscat abuziv teritoriile româneşti.
În continuare, profesoara Doina Popa l-a prezentat în partea de început a prelegerii pe economistul publicist Ştefan Străjeri, performanţele profesionale şi culturale atinse în Romania şi America, prestigiul de care se bucură în rândul românilor din diaspora şi din ţara natală, efortul depus pentru realizarea studiului, o muncă de Sisif, de zile şi nopţi de cercetare şi documentare. Este prezentat aportul românilor la succesele economice ale statului Michigan, drumul greu parcurs pentru a atinge realizări materiale decente şi foarte bune. Doina Popa aminteşte rolul important acordat de către autor instituţiilor religioase, efortul depus de a menţine aspiraţiile românilor, evidenţiind adevărata poziţie a parohiilor ortodoxe din America care nu a fost doar religioasă, ci şi culturală, pentru că ele au devenit centre focale ale aspiraţiei culturale şi naţionale.
Despre importanţa monografiei si aportul domnului Ştefan Străjeri la menţinerea spiritului national în rândul românilor din America şi nu numai au vorbit pe rând inginerul Călin Cutean şi poetul/epigramist Sorin Olariu, iar preşedinta clubului Agora, Doina Chertic a adus mulţmiri membrilor implicaţi în organizarea simpozionului. Seria prelegerilor a fost încheiată de către autorul impresionantei monografii cu cuvinte alese de mulţumire adresate tuturor celor ce i-au stat alături.
Gustările, micii, fructele alese, langoşii tradiţionali, stropite cu bere şi vin tămâios de casă, au încălzit atmosfera bogată în conversaţii, schimb de impresii şi adrese, fotografii, petrecute pe fondul muzical oferit cu generozitate şi căldură sufletească de talentata interpretă de muzică uşoară, Diana Pantea.
Am plecat în noapte spre casă cu sentimente de recunoştinţă pentru toţi Românii Americani de la Marile Lacuri, care au avut curajul să înfrunte necunoscutele căi ale vieţii din diaspora, dar şi pentru cei care, cu drag faţă de neamul românesc, ne reprezintă prin spaţiu şi timp pe oriunde s-ar afla.

O remarcabilă seară culturală

Posted by Stefan Strajer On October - 1 - 2014

O remarcabilă seară culturală

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

Monografia Românii Americani de la Marile Lacuri, autor, Ştefan Străjeri a prilejuit comunităţii noastre un simpozion de neuitat care a mers la inimă unei asistenţe numeroase, dornică să primească o carte cu autograf în seara zilei de 27 septembrie în sala socială a Bisericii „Sfânta Treime” din Troy. A fost impresionantă manifestarea de solidaritate a publicului cu un act de cultură perceput la adevărata lui dimensiune şi importanţă nu doar pentru autor, ci pentru întreaga suflare românească. De ramarcat prezenţa numeroasă la o astfel de manifestare: peste 200 de participanţi.
Colaborarea dintre Agora Club Internaţional – Detroit Ladies, Biserica „Sfânta Treime” şi American Romanian Cultural Center a demonstrat încă o dată că unirea face putere. Acesta este un adevăr comun, dar trebuie subliniat ori de câte ori avem prilejul pentru că naţia noastră, o ştim cu toţii, este înclinată spre dezbinare, fărâmiţarea eforturilor, ajungându-se uneori până la conflicte între fraţi din cauza unor interese de grup, orgolii supradimensionate, lipsă de viziune. De data aceasta însă, doamnele de la Agora, preotul Călin Barbulovici, enoriaşi voluntari de la biserica pe care o păstoreşte, Călin Cutean, preşedintele Centrului Cultural Româno-American, colaboratori de la publicaţia Curentul Internaţional, familia autorului au concurat pentru a face o faptă de ispravă. Nu este puţin lucru lansarea unei cărţi, dimpotrivă reprezintă un ideal demn de toată mândria unei comunităţi.
În deschiderea simpozionului părintele Călin Barbulovici şi-a exprimat bucuria de a găzdui un eveniment cultural cu multiple semnificaţii, subliniind valoarea monografiei pentru cunoaşterea unui secol de prezenţă a românilor în statul Michigan, truda şi sacrificiul lui Ştefan Străjeri timp de un deceniu pentru a realiza cercetarea, precum şi faptul că întreaga comunitate se împărtăşeşte din izbânda autorului.

Poza articol Silvia Jinga

                                                             Foto. De la stanga la dreapta: Doina Popa, Silvia Jinga, Stefan Strajeri, Doina Chertic, Andreea Bordeianu si pr. Calin Barbolovici.
În acelaşi consens Silvia Jinga, doctor în filologie, autoare de cărţi şi colaboratoare la Curentul Internaţional a schiţat liniile de forţă ale monografiei care se vrea exaustivă, însumând un tenace efort de cercetare arhivistică, bibliografică, de selectare şi sistematizare în cele şase capitole ale acestei cărţi voluminoase. Ştefan Străjeri a urmărit cu spirit de discernământ istoria valurilor imigraţioniste ale românilor în corelaţie cu dinamica generală a fenomenului imigraţionist, încadrându-l în vasta panoramă a evenimentelor istorice pe parcursul unui secol. Silvia Jinga a subliniat că din demersul lui Ştefan Străjeri se desprinde ideea esenţială a capacităţii românilor pe pâmânt american de a crea instituţii proprii viabile, implicate nu doar în rezolvarea unor aspecte practice de viaţă, ci şi în înfăptuirile istorice de anvergură ale României. Societăţile fraternale, culturale, presa, bisericile, emisiunile de radio au fost un seismograf atent al aspiraţiilor concretizate în Marea Unire de la 1918, aspiraţii pe care le-au făcut cunoscute pe continentul american, au luptat împotriva samavolniciilor comuniste, au denunţat deportările de români în Siberia în timpul stalinismului, au combătut totalitarismul, ajutând nu doar verbal, ci şi financiar ţara de baştină. Păstrându-şi specificul lor etnografic, românii americani din statul Michigan s-au dovedit, în majoritatea lor, de-a lungul unui secol nişte cetăţeni vrednici, cu respect pentru patria de adopţie şi cu ataşament viu pentru România, ale cărei dureri nu le-au uitat niciodată.
Cu implicare afectivă Doina Popa, autoare ea însăşi a două volume de versuri, activistă culturală constantă în Canada şi în SUA/Michigan, colaboratoare la revista mai sus amintită a circumscris activitatea lui Ştefan Străjeri ca editor al Curentului Internaţional (2005-2012), publicaţia continuând on line. Autoarea comentariului a relevat grija editorului pentru calitatea materialelor publicate, diversitatea lor, ancorarea lor profundă în luptele de opinii din România de azi, din Republica Moldova, caracterul patriotic al articolelor. D-na Popa a insistat de asemenea asupra celor câtorva distincţii pe care le-a primit Ştefan Străjeri ca semn al recunoaşterii şi aprecierii activităţii sale. Ea a arătat că lansarea de carte de la Troy a fost precedată de alte două lansări în România, la Biblioteca Metropolitană de la Bucureşti, unde cartea a fost elogios prezentată de Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie în prezenţa talentatei editoare, Rodica Elena Lupu, precum şi în comuna natală a autorului, Pojorâta, înconjurat de dragostea părinţilor, a foştilor profesori, sătenilor, prietenilor şi a unor colaboratori ai Curentului. Ambele lansări din România au fost televizate la TVR Internaţional. Doina Popa a apreciat tenacitatea muncii încununate de apariţia acestei cărţi, care va fi una de referinţă pentru toţi câţi se vor apleca asupra fenomenului imigraţionist românesc din statul Michigan.
Sorin Olariu, poet, autor de cărţi, membru al Uniunii Epigramiştilor din România a rostit câteva cuvinte de suflet despre Românii Americani de la Marile Lacuri, mărturisind despre încordarea lui Ştefan Străjeri în lupta de supunere a imensului material documentar şi structurare în această carte. Dl. Olariu a ţinut să cinstească evenimentul cu o savuroasă epigramă.
Dl. Călin Cutean a rostit cuvinte însufleţitoare despre carte şi despre eveniment.
În succintul său discurs autorul a mulţumit asistenţei pentru prezenţă şi organizatorilor pentru elanul şi generozitatea lor în punerea la punct a întregii acţiuni. Apoi a semnat autografe pentru mulţimea doritorilor care s-au aliniat să cumpere cartea.
Datorăm foarte mult organizatorilor pentru reuşita calitativă a seratei. Este un debut al Clubului Agora în organizarea unei acţiuni specific culturale şi, judecând după reuşită, noi dorim implicarea pe mai departe a grupului de doamne în acest sens. Preşedinta organizaţiei, Doina Chertic a prezentat succint profilul caritabil al activităţii grupului, care s-a concentrat până acum pe ajutorarea materială a unor categorii defavorizate din România, copiii orfani, în primul rând. Ea a introdus pe fiecare membră a clubului pentru a face cunoştinţă cu asistenţa. Numele lor sunt: Stela Borcea (nu a fost prezentă), Andreea Bordeianu, Doina Chertic, Dana Diliţă (nu a fost prezentă), Cecilia Dobaşu, Corina Hatzis, Monica Leitner, Mirela Luchian, Ella Meluţă, dr. Anca Nastasa, Luminiţa Pop.
Sub îndrumarea plină de entuziasm a administraţiei Bisericii „Sfânta Treime” şi a d-nei Andreea Bordeianu sala a fost frumos decorată de Ella Meluţa, spaţiul bine divizat pentru speach-uri şi pentru dans, a fost întocmit un program al serii inspirat, oaspeţii au fost întâmpinaţi călduros. Toate doamnele de la Agora merită muţumirile noastre pentru pregătirea mulţimii gustărilor cu aspect atrăgător şi pentru toate detaliile puse de ele la punct cu un minunat devotament pentru lucrul bine făcut.
Se cuvine o menţiune specială pentru solista de muzică uşoară şi populară Diana Pantea, care a voluntariat să dea serii un plus de frumuseţe cu vocea ei deosebită.
Dl. Călin Cutean împreună cu d-na Andreea Bordeianu, iniţiatoarea acţiunii, au avut un rol deosebit în mobilizarea publicului, trimiţând numeroase e-mailuri cu aprecieri la adresa cărţii, ceea ce a captat atenţia oamenilor. Tuturor celor menţionaţi li s-au alăturat familia Puiu, familia Fermaş şi Adrian Motoc, voluntari de la Biserica „Sfânta Treime” care au contribuit, fiecare în felul lui, la buna desfăşurare a acestei acţiunii.
Tuturor le mulţumim pentru râvna şi dedicaţia lor, slujind unui ţel nobil, care a prilejuit o mare bucurie, schimburi de impresii, revederi de prieteni, pe scurt a creat o ambianţă emoţională pozitivă de apropiere umană.

Ce nu se spune în campania electorală

Posted by Stefan Strajer On September - 11 - 2014

Ce nu se spune în campania electorală

virgil_ratiu.2

 

 

 

 

Autor: Virgil Raţiu

În 4 august 2014, în Canada a avut loc un eveniment catastrofal. Barajul iazului de decantare al exploatării de aur şi cupru al companieie Imperial Metals de la Muntele Polley a cedat. Deşi barajul construit din arocamente a fost ridicat la cele mai înalte standarde de siguranţă s-a prăbuşit şi cinci milioane de metri cubi de deşeuri toxice s-au revărsat în valea Hazeltine Creek şi în lacurile Quesnel şi Polley, iar urmările dezastrului încă nici nu sunt calculate. Ceea ce se ştie e faptul că proiectanţii barajului iazului de decantare din Muntele Polley au lucrat şi pentru Gabriel Resources în vederea ridicării barajului de decantare de la Roşia Montană pentru exploatarea metalelor preţioase din Munţii Apuseni, lucrare în favoarea proiectului Roşia Montană Gold Corporation. Astăzi cred că toată lumea cunoaşte deja proiectul şi cazul Roşia Montană Gold Corporation atât de dezbătut în România.
Se ştie foarte bine că în proiectul Roşia Montană Gold Corporaţion au fost implicate guverne şi preşedinţia ţării. Prima semnătură pe proiectul de colaborare canadiano-românesc a fost pusă de fostul prim-ministru de atunci, Adrian Năstase. Apoi proiectul a fost susţinut şi de Traian Băsescu şi, la începutul mandatului său de prim-ministru, în 2012, toamna, Victor Ponta era hotărât să pună în aplicare acest proiect la Roşia Montană cu toată opoziţia care a fost stârnită atunci în întreaga ţară.
De catastrofa petrecută în Canada la 4 august a.c. aţi auzit relatări prin mass-media cu privire la acel accident nedorit? Televiziunile au tăcut, ziarele au dat o informaţie pitită prin vreun colţ de pagină. Purtătorul de cuvânt al Guvernului nu a pomenit nimic despre catastrofa din Canada, nici Preşedintele Traian Băsescu, s-au făcut că plouă.
Păi sigur că nimeni a mai suflat o vorbă fiindcă mulţi au încasat atât de mulţi bani pe publicitate în favoarea Roşia Montană Gold Corporation încât acum le este târşeală să le pomenească numele în astfel de momente dificile şi nedorite!
În campania electorală pentru alegerile prezidenţiale aţi auzit vreun candidat care să pomenească de cazul Roşia Montană şi maşina de exploatat aur canadiană? Nu, desigur! Doar nu-s atât de neghiobi să îşi de-a la ţurloaie şi să o încurce politic, fiindcă în astfel de cazuri niciun politician nu are replică. Nici un politician nu are ce explicaţii să ofere alegătorilor.
De o bună bucată de vreme, la Mirecurea Ciuc şi la Sfântu Gheorghe, Uniunea Democrată a Ungurilor din România (UDMR) agită spiritele în vederea realizării autonomiei teritoriale a aşa-numitului Ţinut secuiesc. Uniunea ungurilor din România organizează adunări populare ale ungurilor, întocmesc programe şi proiecte pentru dobândirea în mijlocul Transilvaniei a unui stat în stat al minorităţii din România. Toţi strigă lozinci antistatale şi antinaţionale, solicită ca în România limba ungurească să fie recunoscută ca limbă oficială de stat. Acolo ungurii luptă pe faţă, ajutaţi şi de lideri din Ungaria, împotriva actualelor prevederi constituţionale. Cer schimbarea Constituţiei.
Ati auzit prin posturile TV sau aţi citit în ziare vreo luare de atitudine faţă de aceste manifestări din partea vreunui candidat la preşediţia României? Eu nu am auzit, nici nu am văzut, nici nu am întâlnit. Toţi candidaţii pentru fotoliul de la Cotroceni vorbesc despre prosperitatea ţării, de crearea de noi locuri de mună, sunt îngrijoraţi de soarta Ucrainei şi de incisivitatea lui Putin. Toţi propun cam cât de repede ar trebui să ajungă pe teritoriul ţării noastre trupepele de supraveghere NATO. La fel, în Marea Neagră. Despre situaţia gravă de la Miercurea Ciuc şi Sfântu Gheorghe nimeni nici un candidat nu vorbeşte. Şi dacă ar declara vreunul ceva, oare ce ar putea să declare? Care candidat la preşedinţia României îşi permite să le spună ungurilor să încheie agitaţia pentru că aduc un afront clar intetigrărţii teritoriale ale României şi statului unitar român? Îndrăzneşte vreun candidat „să-i jignească” pe udemerişti şi pe Kelemen Hunor? Nu îndrăzneşte nici unul. Îndrăzneşte Victor Ponta o astfel de atitudine? Şi Victor Ponta şi toţi candidaţii pentru Cotroceni numără voturile ungurilor din România. Astea, în primul rând. Ha, ha!
Aşa că treaba nu este chiar atât de simplă. Săracă ţară rămânescă, în ce situaţie delicată te pun şacalii!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors