Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Genocidul legionarilor

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2015

Genocidul legionarilor

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Regele a creat un haos politic, la umbra căruia corupţia a fost catalizată din anturajul Elenei de Grumberg, despre care Iuliu Maniu le-a spus vinţenilor, în 1936: „Elena Lupescu a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc regelui vise dictatoriale”. Aşa era şi aşa va fi! Alegerile din 1937 au demonstrat în ce confuzie a adus regele şi camarila lui electoratul: liberali 35%, ţărănişti 20% şi legionarii 15%. În situaţia aceasta, Regele a fost de fapt câştigătorul alegerilor, putând numi la guvernare pe cine dorea şi dorea numai supuşi docili. Corneliu Zelea Codreanu l-a refuzat categoric, legionarismul său, ordonat şi determinat, era în ascendenţă, impunându-se ca fenomen spiritual specific, reprezentativ românesc, dispreţuind şi acuzând Lupeascocraţia. Carol nu vroia prim-ministru nici liberal nici ţărănist, deci l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga, al cărui partid câştigase numai 9% din voturi! Deja făcea ce vroia. În februarie 1938 a suspendat Constituţia lui Ferdinand, cea mai democrată Constituţie din toată istoria României, venind el cu una în care îşi aroga prerogative executive şi legislative, cât putea căra, mirându-ne cum de nu a pus-o şi pe metresa lui în vreo douăzeci de înalte poziţii în stat. În martie 1938 printr-o lege-decret dizolvă asociaţiile, grupările şi partidele, instalând dictatura regală printr-un Consiliu de Coroană ales de el. Toate s-au desfăşurat halucinant pentru poporul român ce s-a văzut la discreţia unui dictator. Spusele lui Iuliu Maniu vinţenilor s-au adeverit.

Corneliu Zelea Codreanu - 1

 

Foto. Corneliu Zelea Codreanu

În aprilie 1938, se aranjează o arestare a lui Corneliu Zelea Codreanu pentru o scrisoare considerată ofensatoare la adresa lui Nicolae Iorga şi i se dă o condamnare de şase luni, pentru calomnie. În timpul executării acestei pedepse i se deschide un al doilea proces pentru trădare învinuit fiind de deţinerea şi publicarea de acte secrete interesând Siguranţa Statului! O înscenare odioasă ce este respinsă cu argumente de Căpitan şi avocaţii săi din lipsă de probe reale ale procurorului. Degeaba, dictatura regală tronează, procurorul militar e pus la treabă şi justiţia care nu mai e justiţie, îl condamnă la zece ani de muncă silnică. Opinia publică protestează, se fac şi alte arestări politice, ameninţări. Regelui dictator nici nu-i pasă, dă ordin lui Armand Câlinescu, ministru de interne, să-l lichideze pe Căpitan. Armand Călinescu îşi foloseşte şi de data aceasta inteligenţa într-un plan mârşav, regizând o evadare de sub escortă în timpul transferului de la o închisoare la alta. În noaptea Sfântului Andrei 1938, treisprezece legionari sunt urcaţi în două maşini deschise, unde sunt legaţi de mâini şi de picioare de băncile pe care stăteau, fiecare legionar având în spate câte un jandarm instruit să-i stranguleze cu nişte laţuri în momentul când li se va ordona. În plină noapte, cu 30 de kilometri înainte de Bucureşti, în dreptul Pădurii Tâncăbeşti, maşinile se opresc, comandanţii jandarmilor cu pistoalele în mână au strigat executarea şi jandarmii i-au strangulat pe cei treisprezece legionari ce erau strâns legaţi de bănci. Amin. S-au tras nişte focuri în aer pentru a simula fuga de sub escortă şi au plecat spre închisoarea Jilava. Aici era deja o groapă comună săpată, cadavrele au fost date jos, puse cu faţa în jos şi împuşcate de la spate, apoi aruncate în groapă şi turnat vitriol şi pământ peste ei. Acesta a fost sfârşitul lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor şi-a Decemvrilor: strangulaţi şi cadavrele lor împuşcate de la spate, să fie dovadă de evadare de sub escortă. Din Comunicatul oficial din 30 Noiembrie 1938, spicuim: „În noaptea de 29-30 noiembrie s-a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea Râmnicu Sărat la Bucureşti – Jilava. În dreptul pădurii (…) automobilele au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi, (…) transferaţii profitând că transportul se făcea în automobile Brek deschise, (…) că era noapte cu ceaţă deasă, (…) au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de-a dispare în pădure. Jandarmii după somaţiile legale, au făcut uz de arme (…) parchetul militar şi civil au fost înştiinţate”. Se dau numele celor treisprezece legionari executaţi, începând cu Corneliu Zelea Codreanu. Fals comunicat, praf în ochii lumii, dar în mintea multora lucrurile erau clare: de când se transportă asemenea deţinuţi importanţi noaptea cu automobile deschise, fără să fie încătuşaţi sau legaţi …iar dacă era aşa o noapte neagră şi ceţoasă cum de nu a scăpat nici un deţinut …toţi au fost împuşcaţi mortal în noaptea cu ceaţa deasă ….necunoscuţii nu au ripostat în apărarea legionarilor …nici un semn nici o urmă din partea lor … totul e cusut cu aţă albă. Regele şi Lupeascocraţia au jubilat pentru că au decapitat Mişcarea Legionară, iar Armand Călinescu a fost răsplătit cu postul de prim-ministru. Ticăloşii înving numai prin mârşăvii, opinia publică cea lucidă a fost şi mai dezamăgită de rege şi anturajul său iar Mişcarea Legionară, profund rănită şi îndurerată, fiind scoasă în afara legii, ca şi celelalte partide, s-a retras, mulţi legionari au luat calea Germaniei.

Ideea răzbunării Căpitanului era serios dezbătură în mijlocul legionarilor. Judecând situaţia, a trebuit să pună în balanţa hotărârii şi faptul că închisorile şi lagărele dictaturii regale erau pline de legionari, care în cazul unui atentat ar fi fost exterminaţi în revanşă, deci momentul nu era oportun, numai în cazul lichidării deodată atât a regelui cât şi a lui Armand Călinescu. Ori amândoi deodată, ori nici unul deocamdată. În plus, peste legionari s-a abătut pacostea de Horia Sima, care a luat locul lui Corneliu Zelea Codreanu, când în Mişcarea Legionară erau foarte multe personalităţi mult superioare acestui ins, ce nu a ţinut seama de sfatul înţelepţilor legionari, ci de sfaturile Gestapoului, organizând comandoul care l-a ucis pe Armand Călinescu şi dezastrul cel mare pentru legiune s-a produs, a fost decimată. Acum se ştie precis că Armand Călinescu era omul serviciilor britanice de spionaj, iar Gestapoul a aflat acest fapt şi, conform inteligenţei şi metodelor serviciilor de spionaj ultrarafinate, în cazul lui Armand Călinescu s-a folosit scosul castanelor din foc cu mâna altuia, ceea ce se pare să fi fost, de asemenea, şi în cazul lui Nicolae Iorga, din partea maşinaţiunile NKVD-ului. Cei ce acceptă să scoată castanele din foc pentru alţii se ard. În cazul lui Nicolae Iorga opinia publică a condamnat Mişcarea Legionară şi de atunci este unul dintre asasinatele cu care e pusă la stâlpul infamiei tot timpul. Cât priveşte consecinţele ce au urmat după asasinarea lui Admand Călinescu, Regele Carol şi-a găsit imediat oamenii represiunilor murdare. Prim-ministru a devenit „Ghiţă ostaşul” (generalul Argeşeanu) iar ca ministru de interne, devenit instrument al represiunilor dictatoriale a treburilor murdare, l-a numit pe Gavrilă Marinescu. De data aceasta furibunzii defăimători ai Mişcării Legionare, ce nu mai conteneau să-i acuze de toate păcatele lumii, au trecut cu nepăsare, poate chiar cu bucurie, peste genocidul legionarilor fără cea mai mică sinchisire omenească, când în alte cazuri, să zicem asemănătoare, vărsau ură şi condamnări la adresa legionarilor, fără cea mai mică decenţă de etică profesională de jurnalişti sau scriitori, fără să prezinte cadrul social care a determinat asasinarea în masă a legionarilor, acoperind totul cu detractări numai la adresa legionarilor. Această ştafetă contrafăcută, preluată de la trepăduşii malignului triumvirat: duduia, murdăreanu, dictatorul, se poartă la fel de atunci şi până în zilele noastre, spre ruşinea majorităţii istoricilor, jurnaliştilor şi-a scriitorilor. Trebuie ca şi acest genocid, în care au fost asasinaţi în masă legionarii, să fie cunoscut aşa cum a fost, determinat de dictatura lui Carol, care în fapt era o troică de scandaluri, jaf naţional şi nelegiuiri. Cunoscând întreg tabloul istoric, cu toate personajele şi acţiunile lor, abia atunci, fiecare va fi liber să interpreteze cum îi dictează raţiunea şi sufletul.

Să desfăşurăm datele: întâi, executarea echipei de 9 persoane care l-au asasinat pe Armand Călinescu ca răzbunare pentru asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, echipa fiind condusă de Miti Dumitrescu, ce avea 20 de ani şi era student la drept. Au fost bestial maltrataţi, împuşcaţi imediat fără judecată şi lăsaţi trei zile în stradă sub o placardă „Aşa se pedepsesc trădătorii de ţară”. Care trădare de ţară? Tot la Bucureşti, cu această ocazie, a fost ars de viu în crematoriu inginerul Victor Dragomirescu, şeful corpului studenţesc legionar, Nicoleta Nicolaescu, ce nu a avut nici o legătură cu echipa lui Miti Dumitrescu, licenţiată în matematică, şefa Cetăţuilor, a fost maltratată bestial şi arsă în crematoriu, iar profesorul universitar Vasile Cristescu a fost împuşcat, fiind comandant legionar. Alţi trei. În închisoarea de la Râmnicul Sărat dintre condamnaţii legionari au fost împuşcaţi treisprezece legionari, toţi licenţiaţi universitari, comandanţi legionari. La Spitalul Militar Braşov erau şapte legionari internaţi pentru tratamente, au fost luaţi de pe paturile de spital şi împuşcaţi, doar pentru că erau legionari. În lagărul de concentrare de la Miercurea Ciuc au fot împuşcaţi patruzeci şi patru de legionari, o adevărată elită tânără de studenţi, licenţiaţi, artişti, muncitori, ofiţeri. În lagărul de concentrare de la Vaslui, acelaşi genocid a treizeci şi doi de studenţi, licenţiaţi, muncitori legionari. Pe deasupra s-a dat ordin ca în fiecare reşedinţă de judeţ, cincizeci şi patru la număr în acea vreme, să fie împuşcaţi câte trei legionari, apoi expuşi în piaţa publică trei zile, iar fiecare şcoală trebuia să-şi ducă elevii să vadă ce se întâmplă cu trădătorii de ţară, să le fie de învăţătură.În total, legat numai de asasinarea lui Armand Călinescu au plătit cu viaţa 257 de legionari.

 

RTEmagicC_04-ucigasii.jpg

Oare, genocidul celor 257 de legionari din septembrie 1939 nu trebuie cunoscut, aşa cum a fost, discutat şi interpretat liber, precum altele de atunci, până în zilele noastre, când se trâmbiţă de la ONU până în Parlamentul României, drepturile libertăţii de a avea idei şi opinii pe care să le exprimăm în public, fără ca cineva, de undeva, să intervină sau să împiedice comunicarea lor, direct sau prin mass-media, regardless of frontieres. Drepturile acestea există şi nu pot fi negate sau abrogate prin ordonanţe de urgenţă în ţările ce sunt, sau se consideră, democratice, numai în dictaturile lumii se folosesc metode de dezinformare, frânare, manipulare în dezbaterea şi judecarea unor fapte antiumane comise. Conducători incorecţi şi abuzivi, dictatori de orice speţă, prin lefegii lor, pot defăima, încorseta şi oprima pe cei ce au curajul să dezbată anumite adevăruri. Din nefericire, raportul între curajoşi şi poltroni nu este în favoarea dreptăţi sociale, fiindcă încă ne aflăm sub aceeaşi dominantă maximă a lui Baruch Spinoza: fiecare are atâta dreptate câtă putere are! Deci, puterea se situează deasupra dreptului, a libertăţilor de exprimare a tuturor faptelor istorice, nimic mai adevărat în vremurile noastre, când puterea se măsoară numai în bani, bombe şi rachete nucleare.

Era septembrie 1939 când dictatorul Carol, contrazicând legile internaţionale în vigoare, a dat ordin de represalii maxime împotriva legionarilor, prim-ministrului „Ghiţă ostaşul” care, după nouă zile de represalii sălbatice împotriva tineretului român, a rămas în istorie drept „Ghiţă Sângerosul”, dictatorul schimbându-l ca pe un ciorap murdar, cu tot cu ministrul treburilor murdare. Dar, e clar, prin acest ordin Carol al Doilea a devenit un criminal împotriva umanităţii!! Citiţi, comparaţi şi veţi afla că actul criminal se ia în considerare după fapte, întâi de toate, în judecarea crimelor împotriva umanităţii. Să ne amintim, ca exemplu, Gavrilo Princip a asasinat pe Arhiducele Franz Ferdinad, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, dar asemenea măsuri barbarice habsburgii nu au comis împotriva slavilor anti-monarhici. S-a judecat, s-a condamnat, dar nu s-au împuşcat oameni nevinovaţi în pieţele publice. S-a iscat un război mondial, dar nu se compară cu fărădelegea la care a fost împins dictatorul Carol. Vorbind de război, s-a găsit o altă scânteie pentru începutul altui război, ce va deveni la fel de repede mondial ca primul. Acum, în această lună în care dictatorul Carol era preocupat numai de lichidarea Mişcării Legionare, sacrificându-şi concetăţenii pe altare străine, în Polonia, vecina noastră, începuse Al Doilea Război Mondial.

(Fragment din volumul Anotimpuri istorice)
florea-corneliu-frx-wb
Foto.Corneliu Florea

Ion Iftimie: Gazul ca instrument al puterii rusești – Recenzie

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2015

Ion Iftimie: Gazul ca instrument al puterii rusești – Recenzie

 

Recomandare: „Această carte remarcabilă deconspiră procesul Federației Ruse de adoptare a deciziilor de politică externă care contrazice intuiția cititorilor occidentali. O carte foarte valoroasă din acest punct de vedere.” (Vladimir Lefebvre, părintele teoriei reflexivității în viziunea sovietică)

Coperta Gazul rusesc

Strategul militar american Ion-Alexandru Iftimie s-a născul la 12 octombrie anul 1982, în municipiul București. Fost ofițer de informații și comandant de detașament în cadrul Forțelor pentru Operaţii Speciale din Statele Unite, a participat la misiuni, acţiuni şi operaţiuni complexe derulate în special pe profil antiterorist, în cooperare cu trupele române și alți parteneri ai Alianței Nord-Atlantice. Absolvent al Facultății George Washington din Washington D.C., Secția de Relații Economice Internationale. A obţinut două titluri de Master în Relaţii Internaţionale şi Studii de Securitate ale universităților naționale de apărare din Washington D.C. și Munchen. Absolvent al mai multor cursuri de pregătire pe profil antiterorist şi de psihologie-informații desfăşurate în Statele Unite, Germania, şi Marea Britanie, inclusiv al cursului PASS (Program in Advanced Security Studies), Centrul European pentru Studii de Securitate George C. Marshall.

Activitatea publicistică: „Gazul ca instrument al puterii rusești”, prima ediție, Institutul de Studii Strategice, Carlisle Barracks, Pennsylvania, 2011; o lectură recomandată de Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Autor al numeroase studii și articole pe teme de securitate regională în reviste românești și străine.

A doua ediție a acestei cărți remarcabile, aflată pe lista de lecturi recomandate de Alianța Nord-Atlantică, destăinuie una dintre cele mai întunecate enigme de la sfârșitul Războiului Rece încoace: o federație “democrată” rusă condusă de foști ofițeri KGB. Aceștia au reinstaurat imnul sovietic din timpul lui Stalin, au reinterpretat dezintegrarea Uniunii Sovietice ca fiind “cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”, și au transformat rezervele imense de petrol și gaze ale Rusiei în instrumente de realizare a intereselor personale.

Noua clasă conducatoare mafiotă a înlocuit vechii oligarhi ai Rusiei. Potrivit respectatului ziar britanic Gardianul, fostul ofițer KGB Vladimir Putin, acum președintele Federației Ruse, a acumulat în secret peste 40 de miliarde de dolari, devenind cel mai bogat om din Europa. Pricinașul deține 37 la sută din stocul de Surgutneftegs (în valoare de 18 miliarde de dolari), al treilea producător de petrol din Rusia; 4,5 la sută din stocul de Gazprom (în valoare de 13 miliarde de dolari), cel mai mare extractor de gaze din lume; și 75 la sută din Gunvor (în valoare de 10 miliarde de dolari), un misterios broker de petrol cu sediul la Geneva.

„L-am privit în ochi [și] mi s-a părut foarte sincer si demn de încredere”, a rostit în 2001 la Ljubljana, Slovenia, președintele american George W. Bush la adresa omologului rus Vladimir Putin. Fostul director al CIA, Robert Gates, pe de altă parte, a declarat că și el “l-a privit în ochi pe Putin și […] a văzut un ucigaș cu sânge rece.” Ion-Alexandru Iftimie relevă în această nouă ediție un tezaur prețios de noi informații despre structura mafiotă a Federației Ruse, condusă de lideri care pretind că sunt altcineva sau altceva decât ceea ce sunt. KGB-ul kremlinului, care a ucis peste 20 de milioane de ruși și a instrumentat atrocitățile Războiului Rece, nu numai că a rămas la putere cu noi plăcuțe gravate pe ușă; acum îl ajută pe Președintele Putin să transforme Rusia în prima dictatură informațională din istorie.

În timpul Războiului Rece Rusia a fost o samoderzhaviye secretă, o formă învechită a totalitarismului autocratic al lui Ivan cel Groaznic, unde, în spatele unei fațade de marxism, se ascundea un lord feudal care conducea țara cu ajutorul poliției politice și a strategiilor de dezinformare. Astăzi, KGB-ul (rebotezat FSB) a devenit stat de drept. Potrivit unui studiu publicat în bine-cunoscuta gazetă rusească Novaia Gazeta, “clanul” de ofițeri FSB stau la baza autorității regimului Putin. La numai două decenii după colapsul imperiului sovietic, peste șase mii de foști ofițeri KGB au infiltrat guvernele federale și locale ale Federației Ruse. Autorul acestei cărți, Ion-Alexandru Iftimie, un expert cu renume internațional în domeniul securității energetice, dovedeşte o bună cunoaştere şi înţelegere a KGB-ului contemporan. După aproape 10 ani de cercetare ştiinţifică și analiză logică a politicii companiei Gazprom, acest fost ofițer de informații deconspiră o companie energetică din Rusia controlată de statul rus cu puterea de a șantaja Ucraina și state membre ale Uniunii Europene.

După cum indică și titlul, această carte adresează doar una din principalele arme folosite de KGB-ul Kremlinului – gazul rusesc – spre a transforma Rusia în prima dictatură informațională din istorie. Astfel, gazoductul Nord Stream recent construit între Federația Rusă și Germania ne amintește de infamul pact sovieto-nazist de la 1939 care a i-a permis lui Stalin să anexeze părți din România, Polonia, Lituania, Letonia, și Estonia. Întrucât Europa depinde periculos de gazul rusesc, Ucraina și fostii sateliți ai blocului sovietic (cu excepția Poloniei și României) rămân azi supuse Moscovei.

Politicienii și presa occidentală promovează azi impunerea unor sancțiuni economice asupra Rusiei. Acest tip de sancțiuni nu au fost eficiante niciodată cu adevărat. ADEVĂRUL, însă, a fost eficient întotdeauna. Iar adevărul este ceea ce această carte ne oferă. Vestul a câștigat Războiul Rece cu ajutorul unei campanii a adevărului lansată de președintele SUA Harry Truman. Truman a susținut că propaganda imperialismului sovietic ar putea fi depășită doar de “adevărul pur, simplu, și curat”. Această carte foarte bine documentată va dezlănțui o nouă „campanie a adevărului.”

Locotenent General Ion Mihai Pacepa

*

Photo Ion Iftimie.Gazul Rusesc.2015
Foto.Ion Alexandru Iftimie
A doua ediţie, Editura „Westfalia”, Washington D.C., 2015, 235 pagini, ISBN: 9781633911390

Carte poate fi găsită la: http://westphaliapress.org/2015/01/01/natural-gas/.

Martin Heidegger şi Karl Jaspers – ultimii mohicani ai marii cugetări într-o lume cu spiritul tot mai mic

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

I. Martin Heidegger, filosoful fiinţei în timp şi întru moarte

Din capul locului, ceea ce înseamnă deodată limpezirea titlului şi netezirea drumului înţelegerii către miezul acestui text, mă văd silit să fac două precizări:

1) Înţeleg prin marea cugetare acel soi de abordare sistemică şi animată de tendinţa cunoaşterii totalizatoare, din care – potrivit diferenţierii lui R. Rorty – rezultă fie o filosofie predominant sistematizatoare, fie una predominant edificatoare, altfel spus o filosofie constructivă şi una critică, fapt care l-a determinat pe Lucian Blaga să-i împartă pe cugetătorii însemnaţi ai lumii în vizionari-constructivi (Thales, Spinoza, Leibniz, Hegel) şi analitici-critici (Socrate, David Hume, I. Kant, Edmund Husserl). Cu completarea că Platon şi Aristotel reprezintă asemenea piscuri ale cugetării umane, încât este de la sine înţeles că îşi au locul lor de onoare în ambele categorii de filosofi. Spre exemplificare, iată părerea avizată a strălucitului logician Alfred North Whitehead despre Platon: „Toată filosofia de după Platon constituie simple note de subsol la dialogurile sale”…

Foto. Martin Heidegger
2) Cu spiritul lucrurile nu sunt chiar aşa de simple cum par la prima vedere. Mai întâi că Biblia face o distincţie netă între suflet şi spirit. Pentru desemnarea sufletului se întrebuinţează termenul grecesc psyché şi ebraicul néphesh, iar pentru spirit se foloseşte grecescul pneúma, respectiv ebraicul rúach. Apoi că spiritul individual, colectiv şi universal i-a dat multă bătaie de cap lui Nikolai Berdiaev, acest adversar neîmpăcat al gândirii sistematice („Sistemele filosofice nu sunt nici posibile şi nici de dorit”, se apăra el), după unii filosof existenţialist, după alţii un mistic şi cam după toţi un romantic, dacă nu cu totul indecent (sic!), atunci cu totul străin de discursul filosofic impersonal.

Căci în Spirit şi Realitate el este de părere că spiritul nu trebuie confundat cu sufletul, întrucât spiritul aparţine unui plan diferit, mai bine spus unei alte realităţi. Spiritul nu doar că „se uneşte interior cu sufletul şi-l transfigurează” (Spiritul şi Libertatea), dar „În viziunea spiritualistă a lui Berdiaev, lumea, spaţiul şi timpul sunt creaţii ale spiritului şi nu desemnează decât stări ale lumii spirituale ( Ilie Gyurcsik în Studiu introductiv la cartea Sensul istoriei, Editura Polirom, 1996). Spiritul fiind pentru Berdiaev „o mişcare de îmbrăţişare”, Dumnezeu Însuşi este spirit, nicidecum substanţă.

Şi totuşi, se vor întreba unii, de unde graba de-a înghesui într-un singur text doi gânditori, când mult mai rezonabil şi mai cuviincios era să fie trataţi separat?Martin Heidegger

Iată de unde. Sunt întru totul de acord cu eminentul filosof şi cărturar P.P.Negulescu cum că „Nu putem zice astăzi că avem o filosofie, cum putem zice că avem o matematică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci trebuie să ne mulţumim să constatăm că avem atâtea filosofii diferite câţi cugetători, după vremuri, s-au îndeletnicit cu problemele generale ale naturii şi ale vieţii, dezlegându-le fiecare, fireşte, în felul său”.

De unde adevărul nu prea plăcut al celor două concluzii care se impun:

a) Faptul că filosofia nu are un corp de principii admise de toată lumea (obiect bine determinat, metodă riguros definită, legi clar stabilite), plus caracterul discutabil al absolut tuturor rezultatelor ei, duce cu necesitate la studiul fiecărui filosof în parte;

b) Dacă ştiinţele particulare pot fi studiate în mod dogmatic, filosofia nu poate fi studiată decât în mod istoric.

Doar prin găzduirea celor doi gânditori în interiorul aceluiaşi text, că doar au trăit în aceeaşi perioadă şi au scris în aceeaşi limbă (Heidegger ca profesor şi, pentru aproximativ un an, rector al Universităţii din Freiburg, Jaspers profesor la Universitatea din Heidelberg şi din 1948 la cea din Basel), aveam şansa să scot în evidenţă nu doar deosebirile asemănătorului concept Dasein (la Heidegger este aproape sinonim cu om, la Jaspers – subiectul vital) şi asemănarea abordărilor filosofice fundamentale (transcendenţă, timp, existenţă, iluminare, adevăr, libertate etc.) tratate în mod distinct, inclusiv punctele de contact cu filosofia nonsistemică a lui Berdiaev (Dumnezeu, spirit, libertate, apofatism etc.), ci şi faptul că prin ei amândoi se încheie un mod de filosofare, după cum suntem înştiinţaţi: Jaspers în textul Filosofia în viitor: „Totuşi, în viitor nu va fi posibilă o adevărată dezvoltare a filosofiei fără înţelegerea acestor doi mari gânditori (Kirkegaard şi Nietsche, nota mea, G.P.) până în profunzimea originilor. Căci în destrămarea propriei lor opere şi în sacrificiul propriei lor vieţi, ei ne-au dezvăluit ceva de neînlocuit.”; Heidegger în Sfârşitul filosofiei şi sarcina gândirii: „Filosofia a ajuns la sfârşitul ei. Orice tentativă de a mai gândi filosofic nu dă naştere decât la renaşteri epigonice cu diferite variaţiuni”, respectiv: „Sarcina gândirii ar fi atunci aceasta: abandonarea gândirii de până acum, în vederea determinării lucrului ce trebuie gândit – a mizei pe care gândirea o poate avea”.

În paranteză fie spus, compatriotul nostru Emil Cioran, „acest sceptic de serviciu al unei lumi în declin”, cum obişnuia să-l alinte prietenul său Petre Ţuţea, nu acelaşi lucru îl avea în minte atunci când afirma că simte nevoia să se deparaziteze de filosofie?

De la Jeanne Hersch (cartea Mirarea filosofică, Editura Humanitas, 1994) aflăm noua formă în care trebuie să se pună mai departe problemele ce ţin de philosophia perennis: „Aşadar, o sarcină fundamentală a filosofiei în zilele noastre constă în a reflecta asupra metodelor şi conceptelor ştiinţelor care studiază natura sau omul. Trebuie ca filosofia să ajungă la o înţelegere a lor suficient de avansată ca să exercite o influenţă clarificatoare asupra modului în care ştiinţele se înţeleg ele înseşi, ca şi asupra ideii pe care şi-o fac despre ele nespecialiştii”.

Ori la acest capitol Jaspers stă mult mai bine decât Heidegger, ca unul care venea în filosofie din afară – la început câteva semestre de drept, apoi medicina şi prin ea psihiatria.

Tocmai de aceea afirmă tranşant în Filosofia în viitor: „Ştiinţa este o condiţie indispensabilă pentru filosofare”. Şi puţin mai departe: „Filosofia se leagă de ştiinţă şi gândeşte în mediul tuturor ştiinţelor. Fără puritatea adevărului ştiinţific, propriul ei adevăr este de fapt inaccesibil”. Pentru ca în scrierea Originea şi sensul istoriei să-i acuze pe unii filosofi moderni că „vorbesc despre ştiinţă ca şi cum ar cunoaşte-o” şi să deplângă faptul că „Până şi filosofi de talia lui Hegel ştiu prea puţin despre ştiinţă”.

Jeanne Hersch este de părere că „fondul cel mai autentic şi mai asiduu al gândirii lui Heidegger este mirarea filosofică: „De ce există mai degrabă ceva decât nimic?” se întrebau cam în acelaşi timp Parmenide şi chinezii antici, o întrebare reluată care-l plasează pe filosoful german la polul opus celui în care se situează Henri Bergson, şi asta deoarece ea (întrebarea) nu vizează neantul ci fiinţa.

Plecând de la această întrebare, Heidegger ajunge la fiinţa fiinţării, sintagmă care are menirea să reveleze subtila distincţie dintre fiinţare şi fiinţă: fiinţarea „ascunde” fiinţa şi ei îşi datorează existenţa, iar fiinţa nu există decât ca fiinţare!

De precizat, ne avertizează J. Hersch, cea care timp de un semestru a audiat cursurile lui Heidegger, că „fiinţa trebuie înţeleasă aici ca verb, nu ca substantiv”, fiinţarea dovedindu-şi prezenţa numai întrucât în fiinţă există un fel de acţiune.,

Dar, taman ca Sfântul Ioan al Crucii care cerea să fie dat totul la o parte ca să poată vedea, Heidegger constată că obiectivitatea constituie întotdeauna un obstacol în căutarea fiinţei. Drept aceea, problema cheie pentru gânditorul în discuţie era de-a şti ce se dezvăluie ca fiinţă dincolo de obiectivitate. Ori pentru asta avea mare şi stringentă nevoie de noi „unelte” care să vină în ajutorul raţiunii, ştiut fiind faptul că din triada observaţie-experiment-raţionament, filosoful întrebuinţează doar raţionamentul. Se simţea cu atât mai îndemnat la aşa ceva, cu cât un filosof de talia lui Henri Bergson resimţea fixitatea cuvintelor (el care gândea întregul într-o devenire fluidă) ca una din dificultăţile majore ale exprimării filosofice.

Iată de ce Heidegger, „dincolo de fiinţarea utilă care ascunde fiinţa” (J. Hersch), descoperă limba şi noile sensuri atribuite cuvintelor cu ajutorul unor prefixe sau sufixe, cuvinte despre care cu îndreptăţire se afirmă că până la el „păreau adormite în vocabularul grec sau german”.

Care este principala explicaţie a raportului atât de special al lui Heidegger cu limbajul, încât cugetările lui fundamentale nu pot fi reproduse fidel decât în termenii săi, acele cuvinte elaborate de el, respectiv acele cuvinte vechi altfel întrebuinţate decât în vorbirea curentă sau potrivit tradiţiei şi care nu numai că „nu pot fi separate nicicum de mişcarea filosofică ce se efectuează în şi prin ele” (J.Hersch), dar nici nu se lasă traduse prin altele? Ea (explicaţia) constă din influenţele venite pe de o parte dinspre presocratici, pe de altă parte dinspre doi compatrioţi: poetul romantic Friedrich Hölderlin şi gânditorul în manieră artistică Friedrich Nietzsche, amândoi având o deosebită preţuire faţă de presocratici.

Înarmat cu acest set redutabil de „unelte” puse la dispoziţia raţionamentului, fireşte că Heidegger a putut purcede la explorarea în manieră proprie a trei dintre categoriile nodale şi mereu inepuizabile ale filosofiei: adevărul, existenţa şi timpul.

De ce adevărul? Pentru că, ne înştiinţează aceeaşi J.Hersch, „Întrebarea fundamentală cu privire la fiinţa fiinţării este, în alţi termeni, întrebarea cu privire la adevăr, şi ea este în fond singura pe care a vrut s-o pună Heidegger”. El formulează trei cerinţe în legătură cu adevărul: rigoarea gândirii, preocuparea pentru exprimare şi economia de limbaj.

Dar ce este existenţa, această categorie filosofică ce l-a preocupat pe Kirkegaard până la obsesie şi în legătură cu care atât Heidegger, cât şi Jaspers au elaborat (fiecare în stil personal) câte o filosofie, deşi, în ceea ce-i priveşte, au refuzat etichetele de existenţialişti?

Termenul existenţă este explicat de filosoful nostru prin rădăcina cuvântului existere, cu înţelesul de „a ieşi dincolo de…” Prin urmare, existenţa heideggeriană este o smulgere din obişnuit, adică din relaţia care camuflează întrebarea primordială cu privire la fiinţa fiinţării. Totodată, prin smulgere existenţa trezeşte posibilitatea, o categorie cu rol de prim rang în filosofia hideggeriană.

În concluzie, tot ce există conţine în sine posibilităţi, iar printre acestea esenţială este posibilitatea morţii sale, posibilitate devenită în final certitudine. Cu alte cuvinte, cel ce există îşi descoperă „fiinţa întru moarte”, adică tocmai ceea ce-i dă existentului posibilităţile sale. Altminteri, acesta ar aparţine în întregime fiinţării şi pentru el n-ar mai fi nici posibilităţi, nici existenţă.

Deşi scrisă în tinereţe (anul 1927), opera principală a lui Martin Heidegger este Fiinţă şi Timp (Sein und Zeit), lucrare în care cele două categorii se raportează atât de strâns una la cealaltă, încât formează o unitate îmbucată.

Explicaţii suplimentare în legătură cu acest concubinaj filosofic ne oferă însuşi autorul în conferinţa Timp şi Fiinţă, conferinţă ţinută pe data de 31 ianuarie 1962 la Universitatea din Freiburg şi care, tradusă în româneşte, a apărut la Editura Humanitas (împreună cu scrierile Sfârşitul filosofiei şi sarcina gândirii şi Drumul meu spre fenomenologie) în cartea intitulată Despre miza gândirii (miza gândirii – experienţa lucrului însuşi pe care ea îl gândeşte şi care nu se lasă exprimată printr-un cuvânt sau altul, ci prin limba în întregul ei).

N.B.Despre fenomenologie doar atât: Este filosofia lui Edmund Husserl, fostul profesor al lui Heidegger, prin care nu trebuie vizate lucrurile în lume, ci modul în care ne sunt date lucrurile ca fenomene. Fenomenologia, vasăzică, avea ca scop analiza activităţii conştiinţei intenţionale.

Din conferinţa Timp şi Fiinţă se desprind următoarele idei călăuzitoare:

a) „Fiinţa înseamnă, încă de la începuturile gândirii occidental-europene şi până astăzi, ajungere-la-prezenţă”, care are rolul ontologic al liniuţei de unire dintre timp şi fiinţă;

b) „Fiinţa şi timpul se determină reciproc, însă în aşa fel încât nici fiinţa nu poate fi numită drept ceva temporal, nici timpul drept ceva ce fiinţează”;

c) „A lăsa să ajungă la prezenţă” înseamnă a scoate din ascundere, a aduce în deschis;

d) „Timpul autentic este cel al oferirii luminatoare a ajungerii-la-prezenţă din trei direcţii diferite – din prezent, trecut esenţial şi viitor -, pe care apropierea vine să le unifice”. Căci timpul înţeles ca o scurgere succesivă a „acum”-urilor (trecutul înseamnă „acum-nu-mai, prezentul este prezenţă, iar viitorul „acum-încă-nu”), timpul, deci, „nu e ceva făcut de om, omul nu e ceva făcut de timp. Nu există, aici, un <a face>. Există un <a da>, în sensul amintitei oferiri, care vine să lumineze deschiderea de spaţiu-timp”.

(Notă: La rândul lui Jaspers va vorbi de luminarea existenţei!)

Voi încheia această primă parte a eseului cu o constatare dacă nu şocantă, măcar surprinzătoare în legătură cu părerea Jeannei Hersch vizavi de omul şi filosoful Heidegger. Căci, deşi îl consideră „un filosof veritabil”, ea îi reproşează omului Heidegger „rătăcirea în mişcarea naţional-socialistă, când devine în 1933 rectorul noului regim, sub autoritatea căruia maestrul său Husserl este eliminat ca evreu din Universitate şi bibliotecă – Husserl, căruia îi dedicase lucrarea Fiinţă şi Timp în semn de respect şi prietenie”.

Iar ca filosof, susţine Hersch, în pofida unei lungi prietenii cu Heidegger, Jaspers „a perceput întotdeauna în gândirea sa un anumit vid, o inconsistenţă, o anemiere a responsabilităţii”.

*

II. Jaspers, omul de ştiinţă convertit în filosof

Venind în filosofie dinspre psihiatrie (în anul 1913 a scris Psihopatologia generală, iar în 1919 Psihologia concepţiilor despre lume) şi apoi rămânând fidel filosofiei până la moarte (deşi bolnăvicios, a trăit 86 de ani, lăsând în urmă o vastă operă filosofică), mai că-ţi vine să crezi că Bertrand Russell l-a avut pe Karl Jaspers model atunci când şi-a ticluit celebra butadă: „Omul de ştiinţă ştie la limită totul despre nimic, iar filosoful ştie nimic despre totul”.

Cum în prima parte a prezentului eseu am făcut mai multe referiri la Jaspers (fie pentru a scoate în evidenţă asemănările cu gândirea lui Heidegger, fie deosebirile dintre cei doi), în aceasta a doua parte voi căuta să înfăţişez ceea ce a făcut din el un cugetător referenţial în filosofia secolului XX şi, totodată, unul distinct şi de calibru în filosofia universală.

Trebuie spus că din cauza poziţiei filosofice adoptate şi a căsătoriei cu o evreică, în anul 1937 guvernul naţional-socialist i-a retras lui Karl Jaspers dreptul de a mai preda în vreo universitate din Germania, fapt care îl va decide în 1948 să accepte invitaţia Universităţii din Basel (universitate unde predase şi Nietzsche), iar pe Jeanne Hersch o îndeamnă să sublinieze în studiul închinat filosofului că „Opera şi omul formează în cazul lui o unitate”.

Principala operă filosofică jasperiană, scrisă în anul 1932, se intitulează Filosofie, la drept vorbind o meditaţie raţională asupra limitelor condiţiei umane, căci – ne înştiinţează aceeaşi Hersch – „Jaspers îşi conduce reflecţia până la limitele ei, mai întâi pentru a explora situaţia în lume a subiectului gânditor, apoi pentru a înţelege care este prezenţa sa printre ceilalţi oameni şi, în sfârşit, posibila sa libertate în faţa transcendenţei”.

Întâlnim în această frază mai multe concepte: condiţie umană, lume, subiect gânditor, libertate şi transcendenţă, care împreună cu existenţa, adevărul, fiinţa, timpul, limbajul şi comunicarea ne dau însăşi coloana vertebrală a gândirii jasperiene.

Mai repede sau mai târziu, prin nefericita condiţie sau zbatere umană înţelegem următoarele: Omul cată negăsind în al vieţii cerc gonind! Cam asta-i şi părerea scriitorului suedez Pär Lagerkvist în celebrul roman Piticul: „La ce folosesc aripile dacă nu avem voie să zburăm cu adevărat? Ne sunt povară în loc de slobozenie. Sunt grele, ne apasă. Le tragem după noi. În cele din urmă ne devin nesuferite. Şi simţim ca un fel de uşurare când îmblânzitorul de şoimi, plictisit de joaca lui crudă, ne trage scufia peste ochi şi ne scuteşte cu totul de a mai vedea ceva”.

Omul lui Jaspers este subiectul a cărui conştiinţă se trezeşte atunci când el se descoperă în mijlocul unei realităţi numită lume sau fiinţă. De ce fiinţă? Deoarece nu depinde de el, ci se constituie în obiect, adică se prezintă subiectului aşa cum este ea.

Aşa se face că subiectul gânditor, captiv pentru vecie în interiorul tensiunii kantiene subiect-obiect, ţinteşte cu disperare să cunoască o lume care pentru el nu va avea niciodată nici unitate şi nici totalitate, căci – concluzionează filosoful – cunoaşterea totalităţii îi este inaccesibilă!

Este adevărat că prin efort şi străduinţă putem merge dincolo de ceea ce deja ştim, astfel mărind raza cercului în care ne mişcăm. Dar nu putem emite pretenţia cunoaşterii totalităţii, deoarece aceasta ne este refuzată prin însăşi încercarea de a cunoaşte.

Dar iată ce spune Jaspers despre condiţia umană în textul Originile filosofiei, după ce câteva rânduri mai sus numeşte situaţii-limită “situaţiile fundamentale ale fiinţării noastre factice (Dasein): trebuie să mor, să sufăr, să lupt, sunt supus întâmplării, mă încurc inevitabil în hăţişul vinei”: „Un alt mod de-a sesiza condiţia noastră umană este conştientizarea nesiguranţei pe care ne-o inspiră tot ce fiinţează în lume”.

Un alt concept nodal al filosofiei jasperiene este adevărul. În studiul Ideea de universitate din anul 1946 („Termenul de idee, opinează J.Hersch, trebuie aici înţeles în sens kantian, ba chiar platonician”), Jaspers nu are în vedere universitatea reală, ci modelul care ar trebui să stimuleze necontenit spiritele profesorilor şi studenţilor, adică acel loc unde se dezvoltă simţul filosofic al adevărului şi sensul transcendent al adevărului vizat de credinţa filosofică.

Prin urmare, universitatea în întregul ei fiind un refugiu al libertăţii de gândire, nicidecum un instrument de propagandă, ea trebuie să se dedice cercetării fără compromisuri, căci nu are de dat socoteală decât în faţa raţiunii şi a criteriilor adevărului.

De unde, ne asigură gânditorul, rolul important ce revine comunicării autentice dintre două fiinţe omeneşti, comunicarea dobândind înţelesul de perspectivă comună înspre adevăr pentru cei care vorbesc şi cercetează împreună.

Iată de ce universitatea, acest loc deopotrivă al libertăţii ca şi al cercetării şi învăţământului, trebuie să ofere „posibilitatea unei comunicări autentice între profesori şi studenţi, ca şi între studenţi, şi – dacă se poate – între profesori”.

Dar suntem avertizaţi să nu confundăm comunicarea cu transmiterea. Transmiterea are loc atât în ştiinţă la nivelul conştiinţei în genere, cum o numeşte Jaspers, cât (asta în primul rând!) şi la nivelul Dasein-ului, nivel al condiţiei umane la care transmiterea le permite oamenilor să-şi coordoneze activităţile în lumea în care-şi desfăşoară experienţa comună, în care până la urmă luptă pentru supravieţuire.

Comunicarea, însă, se face de la existenţă la existenţă, ceea ce înseamnă că existenţa nu cunoaşte decât convingeri, pe când conştiinţa în genere se ocupă de realităţi obiective. Cu completarea că aceste convingeri au sens şi sunt purtătoare de adevăr doar pentru existenţa în totală şi deplină libertate, căci impuse printr-o realitate constrângătoare, ele îşi pierd de îndată adevărul existenţial.

Convingerile prin care existenţa se leagă pe viaţă şi pe moarte cu absolutul, nu pot fi comunicate decât în cadrul unui schimb în care libertatea, respectiv rezistenţa celeilalte existenţe constituie deodată un obstacol permanent şi o condiţie indispensabilă. Acest proces este numit de Jaspers luptă din iubire. De ce din iubire? Pentru că existenţa nu urmăreşte victoria, ci adevărul pentru sine şi pentru celălalt.

La originea existenţei se află transcendenţa (Dumnezeu), la care noi, ca existenţă, ne raportăm prin limbajul lucrurilor. Vasăzică, deşi transcendenţa nu poate fi arătată sau demonstrată, întrucât nimic nu poate fi spus despre ea în limbaj direct, totuşi, existenţa găseşte în realitatea empirică, mai precis în situaţiile ei limită, acele semne care-i vorbesc despre transcendenţă şi pe care cugetătorul nostru le numeşte „cifruri” sau „scriere cifrată” a transcendenţei.

Cu cifrurile lucrurile stau cam aşa:

1) Nimic nu este cifru, totul poate să fie cifru;

2) Cifrurile posibile sunt fără de număr;

3) Cifrurile nu „vorbesc” despre transcendenţă decât pentru existenţă, mai bine spus pentru libertate, iar ea nu doar că elaborează cifruri ale transcendenţei, dar chiar le descifrează;

4) Pentru absolutul „lecturii” existenţiale, caracterul ambiguu al cifrurilor este inevitabil şi indispensabil în acelaşi timp.

Luptând împotriva idolatriei şi superstiţiei, Jaspers ne atrage atenţia că nici cifrul, nici chiar interpretarea acestuia nu reprezintă transcendenţa: „Pentru ca omul să pună mâna pe divinitate şi pentru a fi el însuşi cel care trebuie să fie, este necesar ca el să păstreze puritatea transcendendeţei, ascunsă, depărtată sau străină”.

Notă: În textul Cuprinzătorul, Jaspers spune în legătură cu acest concept: „Cuprinzătorul este, aşadar, ceea ce doar se anunţă în gândire. El însuşi nu apare niciodată, ci tot ceea ce ne apare se iveşte înăuntrul lui”. Pentru ca două pagini mai departe să ni-l prezinte ca pe un Ianus al subtilităţii cugetării existenţialiste: „Este suficient dacă voi menţiona că atunci când cuprinzătorul este conceput ca fiinţa însăşi, el este numit transcendenţă (Dumnezeu) şi lume; atunci când este gândit ca ceea ce suntem noi înşine, el ia numele de fiinţare factică, conştiinţă în genere, spirit şi existenţă”.

Părerea lui Jaspers este că tocmai eşecul în lume constituie cifrul decisiv al transcendenţei şi că în omul empiric există acest senzaţional cifru: condiţia lui este simultan natură şi libertate! Cu precizarea că libertatea nu este posibilă decât prin natură.

Deoarece transcendenţa nu se află numai în libertate, ci – prin intermediul acesteia – apare şi în natură, iată că ajungem la antinomia libertăţii: unindu-se cu natura, ea se distruge ca libertate; contrazicând natura, ea eşuează ca Dasein empiric.

Dasein-ul sau subiectul vital vrea să dureze în natură, iar existenţa doreşte absolutul. Cum ambele tendinţe se reflectă în condiţia umană, iată cauza pentru care în lume există două forme de morală: una a măsurii, pentru care eşecul nu are nici un sens, ea cultivând prudenţa şi abilitatea, cealaltă – marcată de absolutul libertăţii, consideră că totul e posibil şi sfârşeşte prin a accepta cifrul eşecului.

Tot despre adevăr se ocupă Jaspers şi în prima parte a Logicii filosofice, carte apărută în anul 1947. După ce pune în evidenţă paradoxul fundamental al filosofiei (dacă în ştiinţă există întotdeauna un obiect de cercetare, în filosofie, datorită faptului că ea studiază însăşi fiinţa, nu există aşa ceva!) şi după ce ilustrează caracterul precar al filosofiei (poate fi oricând respinsă, pentru că nu este cu adevărat ştiinţifică şi pentru că filosoful nu poate să demonstreze ceea ce afirmă), Jaspers recunoaşte că pentru gândirea filosofică condiţiile logice rămân indispensabile şi, ca atare, se supune consecvent lor, însă prelungeşte această gândire până la limitele ei, adică până acolo unde resursele intelectuale se epuizează şi inevitabil eşuează în „greşeli logice”, mai exact în erori de felul tautologiilor, contradicţiilor şi cercurilor vicioase.

Dar Dumitru Ghişe şi George Purdea, semnatarii Prefeţei la Texte filosofice, carte apărută în anul 1986 la Editura Politică, nu sunt de acord cu maniera lui Jaspers de-a scrie „doar aluziv, în nota ştiută”, aşa că, neimpresionaţi de faima autorului, taxează Logica filosofică drept o agreabilă mediocritate: „(…) <logica> sa constituie o tratare existenţial-filosofică a câtorva categorii gnoseologice (adevăr, intelect, raţiune, judecăţi existenţiale şi evaluative etc.) prin raportarea lor continuă la problematica accederii la fiinţă şi la autenticitatea fiinţării proprii. Nu este, deci, de mirare că logica modernă nu i-a reţinut în niciun fel aportul şi că numele său nu figurează la indicele de nume al lucrărilor de specialitate”.

Optimismul lui Karl Jaspers în viitorul omenirii răzbate din Originile şi sensul istoriei, principala lucrare de filosofia istoriei, el descoperind în istoria omenirii perioada axială, intervalul dintre anii 800-200 î.e.n., când gânditori din China, India, Iran şi Palestina au întemeiat, concomitent şi independent, marile filosofii şi religii, astfel punându-se bazele gândirii sistematice întru dobândirea primei forme a conştiinţei de sine.

Precedată de epoca preistorică şi pregătită de epoca prometeică a unor progrese tehnico-materiale, Jaspers crede că urme ale acelei antice axe spirituale s-ar resimţi până în zilele noastre, în acest mod percepându-se semnele vagi şi nesigure ale unei noi perioade axiale, ce poate culmina într-o nouă comunitate spirituală a omenirii, caracterizată printr-un nivel superior al conştiinţei de sine şi, evident, printr-o mai înaltă conduită morală.

Prezentul pare a fi o cumpănă a vremurilor, timp suspendat între „nu-mai” şi „nu-încă”, cu el închizându-se uriaşul arc al civilizaţiilor şi de la el începând istoria propriu-zisă a omenirii – istoria înţelegerii şi solidarizării universale.

Închei acest lung expozeu cu câteva cuvinte despre Psihopatologia generală, care – ne asigură J.Hersch – „a rămas o operă clasică, folosită încă şi astăzi”, lucrare în care K.Jaspers face o netă distincţie între psihologia explicativă (o stare psihică sau anumite tulburări psihice pot fi explicate atunci când se descoperă cauzele psihice sau fiziologice) şi psihologia comprehensivă (comportamentul unui subiect este înţeles atunci când se stabileşte o legătură între procesele lui psihice şi anumite motive).
Petrovai-4_opt
Foto. George Petrovai

(Sighetu Marmaţiei, 5 feb. 2015)

„Duduia” şi Elena „Gură de Aur”

Posted by Stefan Strajer On February - 6 - 2015

„Duduia” şi Elena „Gură de Aur”

Autor: general br. (r) Aurel I. Rogojan

Vreme de un deceniu, Traian Băsescu s-a folosit de o portavoce feminină pentru a-şi testa intenţiile sale şi a anticipa cele mai importante mişcări pe scena politică. Poate că, din acest motiv, portavocei i s-a spus Elena „Gură de Aur“. Nu ştim dacă utilizatorul porta-vocii o fi cunoscut zicala: „Poţi să scoţi ţiganca din mahala, nu poţi să scoţi mahalaua din ţigancă“.

O paralelă şi asemănările între tarele regimurilor politice ale regelui dictator Carol al II-lea şi preşedintelui jucător Băsescu nu pot rămâne neobservate.

ElenaLupescuUdrea-CarolBasescu

Grafica – Ion Măldărescu

Şi sub „carlism“, ca şi sub „băsism“, axa în jurul căreia gravita politica de la Bucureşti, ca să-l cităm pe Argetoianu, avea un pol sub centura capului statului şi celălalt în poala unei Elene. „Duduia“ Elena Lupescu (Tâmpeanu, Magda Wolf, Duta Grunberg) în prima ipostază a istoriei şi Elena „Gură de Aur“, în cea de-a doua.

Ambele dudui s-au dovedit piese de mare rezistenţă. Prima în ierarhia camarilei regale, a doua în Administraţia Prezidenţială. Şi una, şi cealaltă tronau ca „regine“ ale unei triade mafiote a puterii (Politică-Bani-Servicii Secrete)

După cum relata revista Time, Elena Lupescu „este cea mai şireată făcătoare de bani din România. Se spune că ea şi-a format capitalul de la oamenii care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea. Favorurile economice şi protecţia regală acordate de cuplul Carol al II-lea-Elena Lupescu veneau proporțional cu sumele de bani încasate de la oamenii de afaceri veroşi, recomandaţi de către roşcovana Elena“.

După cum ne dezvăluie scurgerile de informaţii, adevărate bombe informaţionale teleghidate, Elena „Gură de Aur“ şi-a folosit poziţia în Administraţia Prezidenţială în aceleaşi scopuri ca şi „Duduca“. Un serviciu de informaţii, încă neîngenunchiat de noua camarilă, a crezut că-l va proteja pe preşedinte, determinând publicarea transcriptului unei convorbiri telefonice (octombrie 2005 ), care atestă indubitabil îndeletnicirile oneroase ilicite ale şefei Cancelariei Prezidenţiale. Se vede însă că, în afara plecării ei oficiale din serviciul preşedintelui, nu s-a obţinut un alt rezultat.

Duduca a avut un „serviciu“ secret privat de informaţii şi influenţare. Mijloacele prin care funcţiona acest „serviciu“ erau inspirate din cele mai clasice metode informative, de la ascultarea convorbirilor telefonice la interceptarea corespondenţei. Bineînţeles că, pentru a desfăşura asemenea activităţi, „Duduia“ a trebuit să-şi asigure colaborarea unor profesionişti ai spionajului.

Acestea sunt şi concluziile la care ajunge şi Raportul întocmit, la 29 iunie 1935, de către „Corpul Detectivilor“ din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei („Notă referitoare la Elena Lupescu – influenţa sa asupra unor personalităţi politice“).

Una dintre concluziile raportului este că Elena Lupescu „regiza specula pe spinarea ţării“. Se face afirmaţia deosebit de gravă după care Carol al II-lea, prin mijlocirea Elenei Lupescu, a devenit o „unealtă oarbă a Internaţionalei a III-a“.

Trezită din adormire, vigilenţa publică ne semnalează că Elena „Gură de Aur“ a avut un traseu politic ghidonat, fiind plasată în mediile politice (P.S.D., P.N.L., P.D.L., P.M.P.), infiltrată pe lângă primul demnitar al statului şi… Mai departe ar trebui să ne lumineze concluziile controlului intern, servit ca pretext de amânare a audierii conducerii interimare a S.R.I. de către Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii S.R.I. Simplul fapt al iniţiativei acestei amânări şi acceptarea ei sunt cât se poate de simptomatice în privinţa raporturilor dintre „controlor“ şi „controlat“.

Printre scopurile şi „curiozităţile“ Elenei Lupescu, satisfăcute cu ajutorul serviciului secret personal, erau controlul Siguranţei Generale, obţinerea de informaţii din interiorul armatei, dar mai cu seamă despre chestiunile financiare şi economice.

Despre un serviciu privat de informaţii al Elenei „Gură de Aur“ au existat palide referiri în presă, în contextul premergător campaniei prezidenţiale din anul 2009. Interesul ei pentru domeniul securităţii, rezervat Armatei şi Serviciilor, era de notorietate. Ca să-şi motiveze interesul şi preocupările de informare i-a „venit“ ideea unui doctorat în domeniu, cu o temă şi plan de cercetare în politica regională de securitate în arealul geostrategic al Mării Negre. Credem că nu cu acest gen de informaţii a concurat Comunitatea Naţională de Informaţii despre care, oare cu gura aurită” (?!), a lăsat să se înţeleagă că-l mai şi dezinforma pe idolul şi protectorul ei, ex-preşedintele Traian Băsescu. E bine să ne aducem aminte că şi preşedintele S.U.A., F. D. Roosevelt, a mai fost dezinformat, în unele chestiuni, când F.B.I.-ul a stabilit că mai tânărul amant al primei doamne, Anna Eleanor Roosevelt, avea curiozităţi politice stârnite de ofiţerii spionajului sovietic din Ambasada URSS la Washington.

În perioada dictaturii carliste, apucăturile de „Mata Hari“ ale metresei regale au fost dezaprobate de clasa politică. Printre cei mai puternici critici s-au aflat Alexandru Averescu şi C. I. Brătianu. Ei au avut grijă ca un pamflet care demasca spionajul practicat de Elena Lupescu să fie tipărit în Italia şi introdus în ţară prin intermediul Legaţiei acestei ţări. Elena „Gură de Aur“ a fost sfătuită să se autodemaşte, fiind meticulos pregătit întreg scenariul, inclusiv mise en scene.

Pentru cei vizaţi de dezvăluirile de vineri seara nu a fost nimic senzaţie sau ceva neaşteptat. Monitorizată complet, cu toate mijloacele „Big Brother“, introduse în art. 14 alin. (2) al Legii nr. 51/1991 (modificată şi republicată în M.O. nr.190 din 18 martie 2014), purtătoarea gurii „aurite“, atât de frecvent folosită de Traian Băsescu pentru adecvarea agendei publice, a ieşit doar la o repetiţie înainte de premiera oficială.

Ce nu ştiam din lista relativ bogată a matrapazlâcurilor maleficei combinaţii „politică- bani-servicii secrete“, obţinută cu „inteligenţă şi trudă jurnalistică“ de către Dan Tăpălagă şi Cristian Pantazi? Câteva detalii. Din categoria „cheii de boltă“. Cum vor fi valorizate detaliile ţine, pe de o parte, de profesionalismul şi probitatea anchetatorilor, iar, pe de altă parte, de presiunea opiniei publice şi probitatea care mai există în presă. Cei care puteau opri evoluţiile letale spiritului statului de drept, şi chiar mai mult şi mai rău, sunt arătaţi cu degetul de dincolo de gratii, sunt obligaţi să se abţină. Bine ar face să şi elibereze societatea de stresul prezenţei lor, de bunăvoie, din motive personale nespecificabile.

În timpul lui Carol al II-lea, un individ cu ascendent în francmasoneria de rit Memphis era sponsorizat, cu ştiinţa regelui, ca să le denigreze pe regina Elisabeta şi regina mamă, dar să „promoveze imaginea luminoasă şi inteligentă a Elenei Lupescu“.

În zilele noastre, alţi slujitori ai aceluiaşi rit, cu ştiinţa „Marii Umbre“, varsă bani negri pentru potolirea foamei gurilor mari şi spurcate ale oficinelor de propagandă televizată şi ale institutelor de sondare şi manipulare a opiniei publice.

Cele ce se întâmplă, cred artizanii spectacolului, „o să dea satisfacţie revendicărilor justiţiare ale poporului“. Dar socotelile sunt greşite, dacă nu se atacă frontal şi din rădăcini întreg răul. Elena „Gură de Aur“ este doar emblema caracatiţei corupţiei care s-a consolidat şi dezvoltat în România, într-un deceniu de continuare a guvernărilor cleptocraţilor.

Stadiul în care se află lupta împotriva corupţiei, trădării şi spionajului care au carotat fundamentele economice ale statului de drept şi decredibilizat Parlamentul, Justiţia şi guvernele este doar incipient, fără ca de partea legii să se afle şi conducători ai luptei temerari, dedicaţi înălţimii cauzei.

Serviciile naţionale de informaţii nu au conducători. Competenţa managerială în alte structuri speciale este contaminată de bolile ultimului deceniu.

Oricât de voinică şi hotărâtă ne-ar fi oastea, fără anvergura comandanţilor, onestitatea şi competenţa strategilor, în faţa inamicilor dezlănţuiţi va fi doar o pradă lupilor, precum turma fără ciobani şi fără câini.

În contextul geostrategic grav şi complicat, subminarea prin scandaluri a componentelor informative ale securităţii naţionale ar însemna un pericol major, motiv ca undeva, cineva să se felicite şi să-şi râdă în barbă de cât de bine i-au ieşit socotelile.

„Naşa mafiei”

Posted by Stefan Strajer On February - 5 - 2015

„Naşa mafiei”

Maria Diana POpescu

Autor: Maria Diana Popescu

Cu toate că în Europa miroase a praf de puşcă şi toate statele membre trebuie să beneficieze de un tratament corect şi echitabil, Comisia Europeană nu permite mărirea bugetului pentru Apărarea Ţării, respingînd solicitarea României de a suplimenta bugetul Apărării cu 0,3% din P.I.B. Americanii insistă ca toţi aliaţii să-şi asume angajamentul semnat la summit-ul N.A.T.O. din Ţara Galilor, de a aloca cel puţin 2% din P.I.B. pentru Apărare. Aşadar, ordine din toate părţile, unul hăis, altul, cea, iar boii carului naţional s-au oprit în drumul mare şi stau nemişcaţi în ameninţarea biciului, pentru că şefii atelajului, în mod absolut iresponsabil şi condamnabil, au transferat competenţele lor în afara Ţării. Dintotdeauna saltimbancii s-au bucurat de simpatia norodului, dar a venit vremea să înţelegem că nu ne putem scălda de două ori în aceeaşi apă – ca să-l cităm pe Heraclit. Batalioanele de politicieni de la centru şi din teritoriu, aceiaşi burtoşi de un sfert de veac, scrobiţi mai puţin la manşete şi mai abitir la minte, aceleaşi cucoane sastisite, bomboane pe colivă,  comic de avare, care au instaurat drept politică de stat pornografia dezastrelor economico-sociale, trebuie să plece pînă la ultimul de la cîrma Ţării. Toţi aceia care au adunat averi cît munţii noştri, jefuind România şi pe cetăţenii ei, distrugînd tot ce au construit părinţii noştri în vechiul regim, să bată de bunăvoie şi cu adâncă smerenie la porţile D.N.A., să restituie bogăţiile Ţării şi cetăţenilor ei.

 

Boabele din guşa cocoşului

 

Sistemul politic capitalist, de o ticăloşenie hidoasă, a permis escrocilor pe care îi vedem duşi cu dubele la D.N.A şi celor încă liberi, dar plini de bube, să prospere prin furt de înaltă clasă. Caracatiţa a confiscat toate instituţiile statului, devorînd, pe bucăţi, scena politică, Justiţia şi Parchetul. Chiar dacă D.N.A. ar lucra în trei schimburi, cu personal suplimentar, tot nu ar putea ţine pasul cu depistarea haitelor hămesite care au furat România şi norodul. Preşedintele Ţării şi Parlamentul ar trebui să ia act de faptul că împiedicarea justiţiei prin braţul imunităţii, reprezintă un truc politic şi antisocial extrem de murdar. Pînă nu se va trezi conştiinţa civică din somnul manipulării, pînă nu vom putea vorbi de o mişcare populară anticorupţie, lupii în blană de oaie, protejaţi de hienele din desişurile Puterii,  vor acapara prin furt tot ce prind şi vor continua să vîndă ceea ce a mai rămas. În cazul în care, unii dintre ei pierd Puterea, fraţii din clan o vor prelua, menţinîndu-se pe aceleaşi fundături. Cum Elena Udrea, care, pînă mai ieri, învîrtea cam toată lumea politică românească pe degete, a căzut din şa (scriam în 2012 în editorialul „Căderea din şa”) şi a fost transportată cu duba la  D.N.A.- e momentul să fie scuturată acum, nu numai de boabele din guşa cocoşului, ci şi de  afacerea necurată  „Gala Bute”, prin care, scriu jurnaliştii de investigaţii, ar fi deturnat anumite sume de bani publici în poşetele sale Vuitton. Abia atunci, mult prea oropsitul nostru norod va considera că D.N.A. este imparţială şi nu mai este folosită în interesul fostului preşedinte. Pentru un timp, vor dispărea de pe radarul Puterii parada opulentă, fustele scurte şi strâmte ale candidatei la preşedinţie, datul cu sania, cu scrînciobul, datul în petec,mersul pe bicicletă, călăritul pe cai mari, tăiatul panglicilor la inutilele săli de sport şi stadioane pe terenuri în pantă din sate uitate de lume. Doamna a căzut din şa, iar colegii de trupă o plîng în batistă pe favorita rămasă fără căluţ şi fără jucăriile Puterii. Nu m-am înşelat în datul cu părerea de-a lungul timpului, deşi nu-mi vine să cred că, în sfîrşit, Elena Udrea a ajuns scînteia care va produce deflagraţia şandramalei politice româneşti, unde, în cazane corupte, tîlhari ştiuţi şi neştiuţi încă fierbeau multe hoţii de rang înalt! Panacodarii, pîrîndu-se între ei, sînt săltaţi unul cîte unul, încătuşaţi şi duşi în arest! Aştept cu sufletul la gură să-l văd şi pe dirijor – „capo di tutti capi” – defilînd spre D.N.A., cu steagurile personale în bernă. Altminteri, nu putem eradica în totul epidemia naţională!

 

Cel mai ticălos şi mai mare jaf pus la cale de sforari prin R.M.G.C.

 

Dragi români, fiţi cu ochii pe preşedintele în exerciţiu, căci doreşte renegocierea şi rediscutarea afacerii penale Roşia Montană, cel mai abominabil plan şi dezastru ecologic care ni s-a pregătit, cel mai ticălos şi mai mare jaf pus la cale de sforari odioşi, prin R.M.G.C., fiind şi unul dintre motivele pentru care a fost asasinat Ceauşescu. Reprezentanţii clanurilor financiare mondiale nu mai au răbdare. Trag cu dinţii şi cu ghearele de o pradă atît de mare, ştiind că în România, cei care conduc sectoarele cheie suferă cu toţii de aprosexie – convenabilă lor, sînt mînjiţi pînă în creştet şi acceptă uşor şpagă fără număr. Nicio lege, niciun principiu moral nu-i opreşte de la săvîrşirea acestor crime economice. Să mai spunem aici că aurul de la Roşia Montana este cel mai pur aur din lume? Să mai spunem că, prin darea în exploatare a acestui complex aurifer, exploatatorul străin (care va acorda statului român o redevenţă batjocoritoare de numai 4% din veniturile rezultate) va distruge şi mediul şi patrimoniul vestigiilor arheologice de 2000 de ani – unicat în lume, intrate în atenţia UNESCO?

 

Naşa mafiei indică un declin al moralei politice europene

 

Cum fiecare naş îşi găseşte naşul, se pare că doamna care a năşit politicile de austeritate din Europa şi-a găsit nănaşa. Pe piaţa internaţională circulă de ceva vreme o carte cu trei sute de pagini,  cu un titlu foarte drăgălaş: „Naşa – Merkel, şefa Mafiei”, care cuprinde dezvăluiri şocante despre cancelarul german în exerciţiu. Autoarea, publicista Gertrud Höhler, fostă membră a partidului conservator al Doamnei Merkel, fostă consilieră a lui Helmut Kohl, aduce prin scris cele mai vehemente critici de pînă acum „la adresa cramponării de putere a cancelarului Angela Merkel”, criticată de mai multe ori şi foarte dur de Curtea Constituţională Federală, pusă la zid în Bundestag de deputata Sahra Wagenknecht, beştelită chiar şi în Parlamentul European. Gertrud Höhler o descrie pe Angela Merkel „drept un pericol la adresa democraţiei în Germania, care face ca puterile Parlamentului să se reducă; o personalitate care restricţionează libertăţile şi promovează valori de esenţă est-germană, pe care mulţi dintre occidentali nu le pricep.” La lansarea cărţii, autoarea a atacat-o din nou pe Merkel pentru modul cum gestionează criza euro şi retragerea din „era centralelor nucleare”, potrivit publicaţiei „The Local de.” „Avem din ce în ce mai multă putere a statului şi din ce în ce mai puţină putere a Parlamentului”, a declarat publicista. Extrase ale cărţii au fost publicate în ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung. Unele zvonuri spun că, indignată, Angela Merkel n-a putut citit decît vreo cîteva rînduri. În Berlinul politic, cartea anti-Merkel, semnată de  consiliera fostului cancelar Helmut Kohl, are statut de bestseller. Poreclită „Mutti” (Mami) în cercurile politice, Merkel este prezentată în cartea Gertrudei Höhler drept o „naşă” care indică un declin al moralei politice, o personalitate care stabileşte o „variantă tăcută a puterii autoritare pe care Germania o are încă de experimentat”.

 

Un „costum croit în stil german”

 

Autoarea vorbeşte despre furtul de idei de la rivalii politici, despre nivelarea sistemului de partid la o stare eclectică şi tratarea neglijentă a normelor legale şi standardelor etice, iar cartea depăşeşte cu mult afirmaţii perimate de genul: „Merkel îi elimină din calea sa pe toţi rivalii bărbaţi şi ia decizii numai atunci cînd ştie în ce direcţie se va înclina balanţa”. În opinia autoarei, europenii ar trebui să fie atenţi la setea de putere a Cancelarului german, în contextul în care Merkel oferă cu de-a sila Europei un „costum croit în stil german”. Oricum, pentru „naşa” de la Poarta Brandemburg a Berlinului, cartea este doar o înţepătură de ţîntar. Căutaţi „Naşa – Merkel, şefa Mafiei”! În contextul în care în Europa miroase a praf de puşcă, aceasta este o carte pe cinste! Chiar şi dedicaţia autoarei mi se pare inspirată: „pentru cei care încă îşi muşcă limba”.

 

Maria Diana Popescu, Agero

Ilie Stepan – un valoros muzician al rock-ului românesc

Posted by Stefan Strajer On February - 4 - 2015

Ilie Stepan – un valoros muzician al rock-ului românesc

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan)

Vreau să spun pentru început că nu e uşor lucru să scrii despre Ilie Stepan, un muzician român „de rasă”, special, în peisajul muzicii noastre rock. Mă voi strădui însă cu cerbicie să-i dezvălui parcursul, motivat de convingerea profundă că merită. Dificultatea în a vorbi despre cariera artistului rezidă și din faptul că celebritatea sa, una dintre condiţiile ce definesc ascensiunea artistică, este, cred eu, sub cea care ar trebui să fie, modestia lui și lipsa unui advertising mult mai agresiv susținandu-mi fără îndoială această opinie. Aș dori, o recunosc cu toată tăria, ca și aprecierile din cele ce urmează să contribuie la o cȃt mai reală poziționare a muzicianului în ierarhia muzicii româneşti.

Atât în vremurile vechiului regim, cât și în perioada agitată urmatoare, Stepan a demonstrat că a fost și a rămas un rob al chitarei, știind, cu multă dibăcie, să transpună realitatea în muzică, cântul și poezia fiind preocupările sale primordiale. Creația sa muzicală, în ciuda influenţelor inevitabile, evidențiaza o notă caracteristică aparte ce îşi pune în mod viguros amprenta, atât pe sistemul său, cât și pe procedeele și tehnica muzicală adoptate. Compozitor expresiv, chitarist, instrumentist, dar și producator radio, televiziune, muzică de teatru și film, este un creator foarte personal, dar care, în același timp, nu poate fi conceput decât ca un autor care cunoaște bine folclorul românesc pe care îl prelucreaza cu mare măiestrie în multe piese ale sale.

Prima remarcă în evaluarea sumară a carierei artistice este indubitabil meritul de a fi simbolul trupei rock Pro Musica, formaţie ce s-a impus de multă vreme pe un loc din partea superioară a oricărui top al band-urilor rock din România și care a trecut de 40 de ani. Începuturile formaţiei se identifică cu superba creaţie “Glossă” pe versurile poetului-nepereche, cosiderată de mulți, critici sau melomani, drept piesa de referinţă a folk-ului nostru “clasic”. Piesele de început ale Pro Musicii, cântece din perioada 1973-1975 (“Glossă”, “Creanga de cireș”, “Menestrel”, “Copilul care a coborât din cer”), sunt piese folk, constituind o muzică preponderent lirică. Valoarea formației a fost recunoscută in martie 1974 la Festivalul “Primăvara Baladelor”, unde Pro Musica a obținut Premiul de Popularitate și Premiul pentru cea mai bună formație folk.

Ilie Stepan.web

Foto. Ilie Stepan

Între 1975 si 1978, Ilie Stepan a fost membru activ (chitară acustică si bas) al cunoscutei formații Progresiv TM (inițial, Clasic XX), iar în anul 1978 a reorganizat Pro Musica, orientând-o spre rock. Poezia lui Eminescu este una din obsesiile sacre ale formației care, în afară de “Glossă”, mai are în repertoriul de succes “Dintre sute de catarge” și “Și dacă…”
Un reper de însemnătate majoră al carierei lui Ilie Stepan este piesa “Timişoara”, cântec dedicat Revoluţiei române de la 1989 pentru care semnează muzica, devenită adevărat imn al oraşului de pe Bega. Piesa este deosebit de impresionantă, expresia voinţei, suferinţei și idealului de dreptate fiind dublata video de imagini dramatice din acel decembrie insângerat filmate atât in Timisoara, cât si in București.

O dată cu anul 1996 când apare albumul “Stepan Project. Sensul vieții”, incepe o nouă perioadă de creație reprezentată de o muncă tenace si asiduuă, trădând ulterior hotărârea sa incontestabilă de a crea un stil deosebit de complex în care se întâlnesc instrumente dintre cele mai diferite  (chitare electrice, instrumente clasice, instrumente specifice populare, dar și sintetizatoare), efectele contopindu-se într-o muzică de o frumuseţe expresivă desfășurată pe ample spații de folclor, muzică clasică, jazz, muzică sacră, rock, în care toate genurile fraternizează degajând parfumul unei specii noi de muzică, pe cât de naturală, pe atât de originală.

Stăpânit evident de crezul său că pentru un muzician “dincolo de corectitudinea interpretării contează enorm ceea ce transmiți”, Ilie Stepan lansează în anul 2001 albumul “Undeva în Europa” constituit din două CD-uri a câte unsprezece melodii fiecare, în total, douăzeci și două de piese.

Apogeul viziunii muzicale a lui Ilie Stepan îl reprezintă fără îndoială triplul album “Lumina” alcătuit din trei CD-uri a câte unsprezece melodii fiecare, treizeci si trei de cântece, în total, o lucrare absolut monumentală care a apărut după 11 ani de la precedentul album, constituindu-se într-o reuşită mostră de îmbinare fericită a unor genuri, ca rock, folk, jazz, muzică clasică, folclor autentic, fiind o adevărată demonstrație de forţă a interpretării, virtuozității și complexității muzicale.

Fascinant din toate punctele de vedere, proiectul a fost realizat desigur cu concursul unor oameni a caror aport a fost deosebit de important: ingineri de sunet, muzicieni, scriitori, designeri, pictori, fotografi, operatori, artiști din alte domenii. Proiectul include personalităţi din lumea poeziei, coruri religioase, cântăreți de operă, muzicieni de rock, folk, jazz, specialiști în electronică și muzică computerizată.

Lansarea albumului s-a făcut într-un loc încărcat cu o profundă nostalgie emoţională, Club A din București, o adevărată citadelă a rock-ului românesc ce proiectează oricând in imaginar figurile altor promotori ai muzicii atât de apreciate de români, ca Dorin Liviu Zaharia, Florian Pittiș, Nicu Vladimir, Anda Călugăreanu, la eveniment fiind prezenți mulți colegi de breaslă printre care Mircea Florian, Mircea Baniciu, Doru Stănculescu. “Lumina” constituie cu certitudine albumul în jurul căruia gravitează întreaga producţie discografică a acestui veteran al rock-ului românesc.

Concertul susţinut în seara zilei de 5 octombrie 2014 in Sala Capitol a Filarmonicii Banatul din Timişoara, sugestiv intitulat “Pro Musica 41”, relevă cu prisosinţă cariera acestui valoros muzician al rock-ului românesc, personalitate artistică de primă mână dăruită cu talent, modestie și voinţă excepţională, calităţi ce îl fac neîndoielnic remarcabil.

În opinia mea și muzica lui Stepan face parte din acel soi de muzică aptă nu doar să-i ofere ascultătorului satisfacții inteligente, dar și să-i dea satisfacția de a se simți oarecum mai inteligent el insuși…

Pe Ilie Stepan l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, pe atunci neputându-ne închipui că el va deveni cetăţean de onoare al Timişoarei şi/sau că eu voi ajunge să scriu aceste rânduri în America…

Dorin Nadrau
Foto. Dorin Nadrau

Vremuri şi amintiri cu haiduci

Posted by Stefan Strajer On February - 3 - 2015

Vremuri şi amintiri cu haiduci

Autor: Pr.dr. Ilie Rusu

„Infractorul dovedit e un exemplu pentru toţi ticăloşii; nevinovatul condamnat e o problemă de conştiinţă pentru toţi oamenii cinstiţi” (Jean de Labruyer, scriitor francez din secolul al XVII-lea).

Meleagurile dintre râurile Bistriţa, Moldova şi Şiret, cu un cadru natural atât de variat şi de generos, au fost martore ale unor evenimente care au făcut vâlvă pe la începutul veacului trecut. Oameni care, răzvrătindu-se împotriva celor care îi asupreau, fie din armată sau din administraţiile locale, nevoiţi fiind, îşi părăseau casa, familia şi trăiau în păduri, în munţi, în locuri mai ferite, căutând o dreptate pierdută sau un trai mai egal. De unii singuri sau în cete, jefuiau pe cei mai bogaţi şi ajutau pe cei mai săraci, încercând prin efortul lor să echilibreze neajunsurile timpului. Urâţi sau bravaţi, uitaţi sau ajunşi în legende sau creaţii artistice, haiducii, tipici pentru ţările române şi cele din Balcani, au constituit şi un sprijin moral pentru cei mulţi sau o îngăduinţă ideologică pentru unii care se succedau la conducerea statului. Niculiţă, Macovei, Pantelimon, Coroi, sunt doar numele câtorva haiduci care pribegeau în ţinuturile din Nordul Moldovei şi a Bucovinei, şi pe care istoricul de azi le poate aduce aminte cetăţii, individului, care prea des şi patologic îşi uită frumosul şi demnul trecut.
Actele de curaj şi de generozitate ale vestiţilor haiduci Pantelimon şi Coroi, evocate mai jos ne invită la o lecţie de istorie curată, simplă dar şi ca trimitere curajoasă în actualitate.
Documentele de arhivă – multe din ele inedite – şi presa vremii consemnează momente în care „primejdiosul bandit” Pantelimon reţine atenţia autorităţilor vremii şi a opiniei publice. Legendele care s-au creat în jurul lui – în multe din satele judeţului Neamţ s-a cântat şi se mai cântă „un cântec a lui Pantelimon” – şi arată procedând întocmai ca haiducii din alte vremuri; ţine cu cei săraci, le cerceta nevoile şi le da o mână de ajutor în toate împrejurările.
Născut în anul „una mie opt sute şapte zeci, în douăzeci şi două ale lunii Ianuarie” aşa cum rezultă din registrul de născuţi pe anul 1870 al comunei Răuceşti, judeţul Neamţ, aflat în păstrare la Arhivele Statului din Piatra Neamţ – a intrat în conflict cu autorităţile timpului. În anul 1900, când este arestat şi acuzat de „tâlhărie”, tâmplar de meserie, „ştiind bine să scrie şi să cetească”, deşi avea doar două clase primare absolvite – îşi ispăşeşte pedeapsa în închisoarea Pângăreaţi şi mai apoi la Mărgineni. Fiind condamnat în mai multe rânduri pentru „crime de tâlhărie” sau „evadare şi revoltă”, va mai fi deţinut în închisorile din Botoşani, Doftana şi Piatra Neamţ (între anii 1900-1914, va fi condamnat în total la 10 ani, 10 luni şi 20 de zile închisoare).
Ştirile senzaţionale publicate în ziarele bucureştene Dimineaţa, Adevărul, Minerva, Universul etc., ca şi în cele din provincie, atestă pe de o parte simpatia de care se bucura Pantelimon în rândul ţărănimii, al celor nevoiaşi, iar pe de altă parte neliniştea şi teama stăpânirii faţă de amploarea şi urmările faptelor lui. Tot din presă, aflăm că Toader Pantelimon a rămas „cinstit până la moarte”, a haiducit „fără vărsare de sânge” şi a ţinut seama de vechea pravilă haiducească: „ia de la bogat şi dă la sărac!”.

Pantelimon.Web

Foto: Pantelimon
Cazul haiducului de la Răuceşti a făcut senzaţie şi pentru că a fost apărat în cele din urmă de N.D. Cocea – care l-a întâlnit chiar în timpul cât era haiduc – în proces dovedindu-i dreptatea faţă de vremile în care trăia. În urma achitării, în toamna anului 1914, fostul haiduc devine gospodar, căsătorindu-se în anul 1916, la vârsta de 46 de ani. Va muri la 30 mai 1929.
Documentele pe care le reproducem în continuare prezintă, unul, un moment de haiducie al lui Pantelimon – după ce evadează din închisoarea din Piatra Neamţ, în august 1913 — iar al doilea, prinderea acestuia, la sfârşitul lui noiembrie 1913.
„Declaraţie,
Subsemnatul funcţionar în Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie, domiciliat în Bucureşti, str. Acvila nr. 21.
Profitând de un concediu de 20 zile şi de timpul splendid al acestei toamne târzii, m-am decis să-mi petrec vacanţa, odihnindu-mă, la prietenul meu intim, D-l Traian Vîrgolici, casierul moşiei Regale Broşteni din judeţul Suceava (…).
Începând urcuşul Stânişoarei mă simţeam fermecat de priveliştea încântătoare a pădurii. Cu cât mergeam însă singurătatea absolută în care călătoream începu să mă neliniştească. Presimţirea vagă pe care am avut-o din Bucureşti chiar, că pe Stânişoara îmi va ieşi Pantelimon înainte, se accentua din nou cu tărie şi avui siguranţa absolută că îmi va fi dat să-l cunosc.
Drumul se întindea înainte ca o fâşie albă, caii abia înaintau pe gheaţa şoselei, pădurea se făcea din ce în ce mai deasă şi o singurătate profundă, înfricoşătoare se întindea peste toate. Era ora 2,30 p.m. şi prin dreptul kilometrului 33, de odată auzii o voce puternică… – Stai!. Caii se opriră şi ne apăru în faţă chiar Pantelimon care cu puşca cu cocoaşele ridicate întinsă spre noi, ne strigă pentru a doua oară: Nu mişcaţi! (…)
Ne-a apărut în faţă chiar de lângă trăsură ieşind din dosul unor brazi tineri. După ce ne-a spus că nu e singur, ne-a cerut repede paralele, am scos portofelul şi i-am dat un pol (mai aveam 3 hârtii în buzunarul căptuşelii vestei) apoi i-am dat şi punga în care erau vreo 12 lei, spunându-i să mi-o lase căci rămân fără nici un ban, ceea ce a şi făcut. Apoi mi-a răspuns că un pol se dă numai unui cerşetor şi că nu crede să am numai atât căci mulţi i-au zis că n-au şi pe urmă au râs de el. I-am răspuns că tocmai pe mine s-a găsit să mă jefuiască care vin din Bucureşti, şi sunt prieten cu Cocea, de ce nu atacă vreun (…) bogat, iar nu pe mine student sărac (şi i-am arătat cartea de student la care s-a uitat cu atenţie). Imediat după aceste cuvinte, a schimbat atitudinea cruntă care a avut-o până atunci şi a devenit mai bine voitor, răspunzându-mi că nu e năzdrăvan să ştie cu cine are de-a face şi că dacă eu spun că-s prieten cu Dl. Cocea apoi îmi dă bună pace. După aceia i-a cerut conductorului Ştefan banii, acesta i-a răspuns că n-are decât 25 de bani dar că are să-i dea câteva pâini din sac. El însă a răspuns că n-are nevoie. După aceia i-a spus că să-i dea banii Poştei, căci poşta o aşteaptă, a văzut el ieri trecând poşta cu cai albi. Ştefan i-a răspuns că azi n-are nici o scrisoare de valoare, el n-a crezut şi i-a cerut să-i dea geanta să caute el. În acest timp, Ştefan cu o mişcare repede a aruncat la spatele meu singurele două scrisori de valoare care întâmplător se aflau deasupra în geantă şi apoi i-a dat lui ca să caute. Pantelimon cu un cuţit a desfăcut un pachet în care era un guler, apoi a răscolit şi celelalte scrisori şi negăsind nimic i-a dat geanta înapoi. Tot acolo se aflau 10 pachete de ţigări speciale din care a luat şapte, chibrituri n-a voit să ia, i-am mai dat nişte prăjituri vreo 6 bucăţi din care a luat două. În răstimp am vorbit mai îndelung cu el, spunându-i că de ce nu fuge în Bucovina căci are să-l împuşte Jandarmii de l-or prinde. El mi-a răspuns că nu crede să-l prindă. L-am sfătuit să se facă om cinstit şi mi-a răspuns că deşi dl. Cocea l-a ajutat şi juraţii l-au achitat, totuşi procurorul s-a ţinut de capul lui şi a trebuit să facă ce a făcut. Apoi la plecare am dat mâna, adăugându-ne că crede că pentru atâta lucru nu vom face caz.
Apoi a apucat-o domol la vale, spre Suha, cu puşca la spinare fără nici o teamă.
De remarcat că atât la suire, cât şi la coborâre nu era nimeni pe toată Stânişoara (…). În ceia ce mă priveşte declar că în tot ceia ce mi s-a întâmplat n-am nici un fel de pretenţie împotriva lui Pantelimon (…)
Că a fost chiar Pantelimon numai încape nici o îndoială. Prima mea vorbă după ce mi-a spus să nu mişc a fost dacă el este într-adevăr Pantelimon, la care el mi-a răspuns: la dracu! Afară de aceasta l-am recunoscut imediat după fotografie. Asupra posibilităţi, ce a-şi fi avut-o de a-l împuşca recunosc că ea nu mi-a lipsit şi că poate m-aş fi încumetat s-o fac dacă a-şi fi avut un revolver (browing) şi a-şi fi ştiut sigur că nu mai are alţi tovarăşi în pădure, mai ales că în tot timpul curajul nu m-a părăsit.
Chiar în cazul acesta mă îndoiesc însă că aşi fi făcut-o pentru că îmi repugnă omorul fie el chiar al unui bandit care însă s-a purtat atâta de gentil.
Am scris această declaraţiune spre a-i servi D-lui Administrator de Plasă Turtureanu la formarea actelor constatatoare ale acestei întâmplări.
Ilie P. Brăneanu, Broşteni, 26 noiembrie 1913.”
*
Iată cum descrie capturarea lui Pantelimon – în seara zilei de 30 noiembrie – comandantul plutonului 2 grăniceri Broşteni:
„Proces-verbal nr. 679 Astăzi 1 Decembrie 1913.
Noi plutonier-major Chiuarlu Ioan comandantul plutonului 2 grăniceri Broşteni conform ordinului telegrafic No. 1138 din 30 august al Companiei grăniceri Fălticeni şi ordinul No. 1269 din 10 septembrie 1913, precum şi a ordinelor verbale date de Domnul Comandant al Companiei 5 de grăniceri cu ocazia inspecţiilor, prin care se ordona să luăm măsuri serioase pentru prinderea banditului Pantelimon chiar în afară de zona de frontieră, am format patrule de grăniceri şi santinele fixe pe la târle, colibe şi pe la încrucişări de poteci pe care bănuiam că ar trece banditul (…)
Fiind informat că banditul Pantelimon a ieşit înaintea Delegenţei pe Muntele Stânişoara mi-am închipuit că e posibil să treacă spre Dorna şi pare că o presimţire m-a îndemnat să mă duc şi eu spre Mănăstirea Rarău, căci terminasem de făcut inspecţiile şi cu încheierea actelor băneşti şi aveam niţel timp. Am plecat de la pluton în ziua de 30 Noiembrie pe la orele 2,30 fiind însoţit de soldatul Scarlat Cristache şi am ajuns la pichetul Cruce pe la orele 4,30 p.m. După ce am mai vorbit cu soldaţii m-am dus la o Dugheniţă, cam la 200 metri de pichet ca să caut ceva de mâncare. În acel timp aud vorbind nişte oameni care veneau din spre podul de peste Bistriţa, că un om care pare a fi străin îmbrăcat în negru cu armă şi cu toporaş în mână a fost văzut de către frânarii care veneau cu vagoane cu buşteni de brad, că mergea pe pârăul Bărnărel. Mi-am închipuit numai de cât că o să fie banditul Pantelimon şi chiar atunci am trimis de la pichet pe Caporalul Teodorescu Neculai însoţit de soldaţii Vieru Teodor, Măriuţă Petru şi Avram Radu dându-le instrucţiuni le-am spus că eu mă duc să vorbesc la telefon pentru a trimite şi Plutonul Dorna patrule spre fundul Bărnărelului, pentru a se întâlni cu patrula ce am trimis de la Cruce, ceea ce am şi făcut. Ducându-mă spre Administraţia Moşiei Regale unde este telefon, am întâlnit pe fiul Domnului Săndescu de la administraţia Moşiei Regale pe care întrebându-l mi-a spus că a auzit despre omul suspect şi că şeful de post de jandarmi de la Cruce a plecat chiar însoţit de câţiva pădurari în urmărire. Subsemnatul după ce am vorbit la telefon cu primăria Dorna şi am rugat să trimită pe cineva la plutonul de grăniceri să spună să trimită o patrulă spre fundul Bărnărelului, dând şi detalii asupra individului, m-am înapoiat la pichetul Cruce de unde am luat pe soldatul Scarlat Cristache şi am pornit pe jos spre pichetul Cojoci unde am ajuns la ora 1 noaptea. Am dat ordin şefului de pichet Caporal Dinu Ioan să pregătească 2 patrule şi să trimită la M-rea Rarău pentru a observa să nu treacă pe acolo banditul, voind astfel să-i închid drumul, dacă ar voi să schimbe direcţia în care plecase.
Pe la orele 2 am plecat spre Cruce şi pe la mijlocul distanţei între Cojoci şi Cruce văd că vine repede un soldat, mi-am închipuit de cât a prins pe bandit şi aşa se întâmplase, căci soldatul Dascălu Ianoş când s-a apropiat de subsemnatul abia mi-a putut raporta de emoţiune, că patrula care am trimis-o a prins pe Pantelimon. Nici nu ştiu cum am mers până la pichet unde am găsit pe Pantelimon legat lângă sobă bând ceaiul cu pâine de la soldaţi şi lumea nu mai încăpea pe la poarta pichetului, dorind să vadă pe Pantelimon. I-am făcut percheziţie şi am confiscat armătura şi banii şi tot ce s-a găsit asupra sa, dresând un proces-verbal.
Banditul a fost prins astfel.
Patrula ducându-se după instrucţiunile subsemnatului a controlat toate locurile ascunse umblând cu cea mai mare precauţiune, mergând răspândiţi ca nişte cercetaşi: în calea soldatului Vieru Theodor a fost o colibă pe care trebuia s-o cerceteze ceea ce a şi făcut, mergând încet în faţa colibei cu arma gata, a zărit pe cineva, era banditul care stătea cu spinarea la foc şi arma alături, însă nu dormea. Caporalul Teodorescu Neculai era în apropierea soldatului Vieru Teodor şi s-a îndreptat şi e1 spre acea colibă. Când soldatul Vieru Teodor l-a somat puternic cu: „Sus mâinile” banditul a făcut o mişcare să pună mâna pe armă, caporalul Teodorescu Neculai care se afla acum acolo a şi tras un foc de armă în foc, alături cu banditul, căruia i-a sărit tăciunii în faţă şi intimidându-se a ridicat mâinile în sus zicând „Nu mai trageţi mă predau”. Tot atunci a zis să-i dea drumul căci le dă 200 lei. În acel timp s-a adunat întreaga patrulă de 4 soldaţi (oameni) a înconjurat coliba, i-a făcut percheziţie, l-au legat şi adus la pichetul Cruce. Prinderea banditului a avut loc la orele 1 noaptea, sosirea la pichet cu el la orele 2 noaptea (…)
Pentru prinderea banditului am raportat telegrafic Regimentului 1 grăniceri de la Cruce şi Compania 5 Cornul Luncii la orele 4 noaptea.”
*
Dar ultimul şi cel mai popular haiduc din România nu a fost Pantelimon, ci un altul, Gheorghe Coroiu, aşa cum este menţionat şi în articolele de prin anii 1975, semnate de Radu Gheorghe sau Marin Radu Mocanu.

Începând cu anii ’30, un nume era nelipsit din primele pagini ale ziarelor: Coroiu, sau Gheorghe Coroiu, un haiduc întârziat.
Numele acesta devenise sinonim cu cel de „tâlhar de drumul mare”. Şi totuşi, câteva informaţii ne-au făcut să credem că „afacerea Coroiu” a fost mult mai complexă. S-a mers la „urmele” de arhivă. Din păcate, din cele 13.000 file de dosar, nu mai sunt, nu se ştie de ce, decât circa 300, dar şi acestea de natură instructivă.
Terenul acestor investigaţii ne-au redat şi un alt Coroiu, un Coroiu căruia sătenii din ţinutul său îl respectau – aidoma unui haiduc din alte vremuri:
„Să trăieşti, Gheorghe Coroi,
Că ai grijă şi de noi,
Că iei bani de la ciocoi
Şi ne-ajuţi azi la nevoi”.
La 1 aprilie 1935, a fost prins, în târgul Suliţa, vestitul bandit Coroiu. Pe urmele lui alergaseră ani de zile sute de jandarmi, agenţi şi informatori. Zadarnic însă. Dar la 1 aprilie 1935, pe când Coroiu se afla în casa Lenuţei lui Dodoi – o fostă cunoştinţă apropiată a lui, tentată de valoarea premiului pus pe capul celui urmărit, – aceasta a sesizat jandarmii. La faţa locului, au sosit mai toate oficialităţile judeţului Botoşani: şefii poliţiei, jandarmeriei, parchetului — în frunte cu colonelul Manoil, şeful Legiunii de jandarmi.
Coroiu a fost transportat, între baionete, într-un automobil închis, de la Suliţa la Botoşani, în mai puţin de două ore. La marginea oraşului, la „bariera Suliţei”, o mare de oameni, electrizată de ştirea arestării, invadase străzile şi locurile virane. Coroiu a cerut ca maşina să oprească, a coborât şi a spus ca să audă toţi: „Eu sunt Coroiu, în carne şi oase. N-am făcut nici un rău! Cu bine.”
În timp ce Coroiu era „cazat” în faimoasa „cameră de fier”, construită în 1907, special, pentru haiducul Pantelimon, ziarele centrale şi locale anunţau cu litere mari şi groase: „Prinderea banditului Coroiu”, „Arestarea vestitului bandit Coroiu”…
Dar cine era acesta? Şi, într-adevăr, nu făcuse el „nici un rău”?
În primăvara anului 1930, un tânăr de 19 ani din comuna Durneşti, judeţul Botoşani, pe numele său Gheorghe Coroiu, se căsătorea cu o fată frumoasă: Hareta. Mirele – spuneau cei care-l cunoscuseră – era o fire iute, energică şi o minte foarte inventivă. Călca des drumurile ce duceau la târguri, iarmaroace şi pieţe, pentru procurarea celor necesare traiului zilnic.
La puţin timp după căsătorie, şeful postului din Durneşti a început să-i aţină drumul tinerei neveste. Bărbatul a aflat şi a discutat cu jandarmul, rugându-l s-o lase în pace. Rezultatul discuţiilor n-a fost cel scontat. Pentru Gheorghe Coroiu au urmat zile şi nopţi de nelinişte, de zbucium. Era aproape zilnic chemat la postul de jandarmi, pentru a i se administra un „tratament special”. În cele din urmă, ajuns la capătul răbdării, şi ne mai vrând să îndure umilinţele la care-l supuneau cei de la post, Coroiu a luat drumul codrului… Dar nu simplu. Nu înainte de a-şi achita… poliţele. A purtat şi el „discuţii” aparte cu fiecare dintre jandarmii comunei, în urma cărora unul a trebuit să ocupe un pat de spital vreo două luni.
Pentru a-l alunga definitiv din stima satului, s-au căutat şi s-au găsit motive de urmărire: moartea firească a unei mătuşi a fost taxată drept omor şi pusă în sarcina lui Coroiu. S-a emis urgent cuvenitul mandat de arestare, dar la proces, în 1932, probele şi argumentele acuzării s-au dovedit false, împricinatul a fost achitat.
Urma să se reintegreze vieţii satului. Ar fi fost firesc, în drum spre casă însă, în pădurea Guranda, Coroiu a dat peste nişte indivizi care, ca şi el, luaseră drumul codrului. Unii dintre ei erau cruzi, lipsiţi de scrupule, dar Coroiu s-a simţit mai în siguranţă cu ei. Gândindu-se probabil la noile conflicte şi incidente cu jandarmii, renunţase la gândul de a se întoarce în sat şi a preferat să rămână în codru. Au urmat câteva fapte de pomină…
„Vizitele” făcute de Coroiu şi de oamenii lui, diverselor persoane avute din judeţul Botoşani şi din alte părţi au produs mare vâlvă. Numele haiducului a început să circule cu insistenţă pe buzele oamenilor şi în paginile ziarelor. În perioada 1932-1935, Coroiu a efectuat peste 70 asemenea „vizite”, la Botoşani, Iaşi, Suceava, Focşani şi alte oraşe moldoveneşti, în cursul cărora şi-a însuşit mari sume de bani şi numeroase obiecte de valoare.
Deosebit de inventiv şi perspicace, el intra în posesia prăzii cu destulă uşurinţă, folosind mereu alte şiretlicuri; în conacul boierului Miclescu, a pătruns deghizat în preot; în faţa boierului Capri, din Vereşti, a apărut în postură de colonel de jandarmi; în spitalul unui doctor – moşier din Focşani — în calitate de părinte al unui copil aflat, chipurile, în ghearele morţii…
Cazul Coroiu şi-a căpătat însă adevăratul relief abia la proces.
Pregătirea dosarului pentru judecare a durat nu mai puţin de un an şi jumătate. Aşa se explică de ce el a cuprins 14 volume legate, însumând circa 13.000 de pagini!
În proces au fost antrenate peste cinci sute de persoane (acuzare, apărare, martori, judecători). Ministerul de Justiţie a dispus ca procesul să se judece în sesiune specială, în faţa Curţii cu Juri, la Bacău. Aşa a devenit Bacăul, peste noapte, gazda unui eveniment cu iz senzaţional. Era cel mai mare proces care se judeca în acest oraş. Rareori avea Bacăul, pe atunci, prilejul să scoată capul din anonimatul provincial.
În seara zilei de 19 noiembrie 1936, în gara Bacău a sosit un tren special, cu cinci vagoane pline cu martori aduşi cu mandat, sub paza jandarmilor; ei au fost cazaţi în cazărmile regimentelor 27 Infanterie şi 4 Artilerie din localitate. Priviţi în afara procesului, păreau ţărani plecaţi în bejenie cu traista cu merinde şi cu schimburi.
S-a stabilit ca judecata să aibă loc în sala cea mai încăpătoare a secţiei întâi a tribunalului. În fine, în dimineaţa zilei de 20 noiembrie 1936, a început mult pregătitul şi discutatul proces.

Coroiu.Web
Foto. Coroiu
Sala gemea de lume, iar aprodul sta parcă proptit în duşumea pentru a opri năvala. Circula în mulţime şi un cântec:
„Frunză verde baraboi,
La procesul lui Coroi
Au venit şi mulţi ciocoi.”
Lângă peretele din fund, în trei fotolii verzi, a luat loc instanţa. Mai jos, grefierul sta aproape acoperit de dosare. Lectura actului de acuzare a durat patru ore, timp în care s-au enumerat peste şaptezeci de capete de acuzare: omucideri, tâlhării şi alte nelegiuiri. La toate şi pentru toate, autor şi responsabil, Coroiu…
Depoziţia principalului acuzat, un om subţirel, de statură mijlocie, cu faţa ovală şi trasă, cu părul negru şi o frunte bombată, s-a terminat repede, simplu: „Am fost nevoit să iau drumul codrului. Oamenii… de ordine m-au tulburat, m-au înjurat, mi-au risipit familia şi m-au aruncat în codru. Trebuia să fac ceva…” „Ai vrut să faci pe haiducul?!” l-a întrebat ironic procurorul. „Am făcut ce-am putut. Dumneata, ca om citit, ştii mai multe despre haiduci; eu, numai din legende.” „Te-ai gândit vreodată să renunţi la tâlhării?” „De multe ori, mai ales la început, după ce procesul în care fusesem acuzat de crimă asupra mătuşii mele a căzut. Dar nu s-a mai putut: şicanele şi pumnii jandarmilor abia mă aşteptau, familia m-i se destrămase asemenea unui fir de bumbac în bătaia vântului…”
Audierea complicilor a decurs mai repede decât era de aşteptat, după care a început defilarea martorilor acuzării. În primul rând, cei care fuseseră păgubiţi de Coroiu. Au cerut condamnarea tâlharului la ocnă şi despăgubiri. Acuzarea părea consolidată. Dar pe parcurs, edificiul construit de ea a început să se clatine chiar prin depoziţiile martorilor ei.
Moşneagul Amarandei, un om uscăţiv, dar cu voce încă puternică a spus: „O dată am întâlnit un necunoscut care s-a dat drept Jean Cornel, negustor de cereale. Din vorbă-n vorbă, aflând că nu am bani pentru a ieşi din nevoia unei vaci care-mi murise, mi-a dat nişte gologani ca să-mi fac treaba. Acuma ştiu că a fost Gheorghe Coroiu…” Alte câteva depoziţii de acelaşi fel au determinat instanţa să sisteze audierile. Era însă cam târziu; publicul începuse să-şi pună unele întrebări ce urmau să se contureze şi mai vizibil în urma replicii apărării.
Rechizitoriul procurorului ar fi putut stârni, prin retorica sa, invidia celui mai nepăsător avocat. El a făcut din Coroiu tot ceea ce putea fi mai rău şi mai inuman la vremea aceea.
A început „contraatacul” apărării. O dată cu el, a apărut un element nou în proces. Erau „martorii lui Coroiu”, ţăranii cu vorbă frumoasă, pe faţa cărora se putea citi fără efort sărăcia şi obida. Glasurile tremurânde evocau păsurile, viaţa lor plină de necazuri şi nevoi. Veniseră cale lungă, de prin părţile Botoşanilor, Dorohoiului şi Iaşului. Au depus fără reţineri, menajamente şi sfială, povestind cum îl bătuseră jandarmii şi-l umiliseră pe Coroiu, şi cum acesta nu o dată-i ajutase cu bani şi cu vorba bună.
„Era iarnă, a spus Gheorghe Gheorghe din satul Guranda. Mi-am înjugat vitele să mă duc după lemne. Nu mai aveam băţ în casă şi nepoţii tremurau. Dar vitele le-au mâncat lupii. Eu am scăpat ca prin farmec… Am ieşit în prag de primăvară fără vite de muncă. M-am milogit vreme lungă pe lângă preotul din sat să-mi împrumute ceva bani pentru a cumpăra vitǎ de muncă. N-am reuşit să-l înduplec pe prea-sfântul şi norocul mi l-a scos în cale pe Coroiu, care mi-a dat şi pe deasupra ceva bani.”
Sistarea audierilor a provocat un duel violent între băncile acuzării şi apărării. Apoi, au fost auzite pledoariile avocaţilor apărării: „Ivirea lui Coroiu constituie un fenomen social, nu un accident penal. Pentru cine cunoaşte mizeria oraşelor moldovene, sărăcia în care se zbate populaţia rurală, nu sânt surprize asemenea reacţii. Această ambianţă l-a dat pe Coroiu şi această sărăcie a Botoşanilor, pe tovarăşii săi.”
Verdictul se apropia, dar era imposibil de prevăzut. După şaptesprezece zile de depoziţii şi pledoarii, când sentinţa era aşteptată cu respiraţia tăiată, în mecanismul procesului s-a ivit o defecţiune: s-a îmbolnăvit cel de-al treilea jurat, apărând astfel pericolul de a se întrerupe procesul.
„Procesul Coroiu a deraiat”, „Defecţiune tehnică în procesul Coroiu” etc. erau titlurile cu care presa anunţa faptul neaşteptat. O fierbere generală cuprinsese pe cei care urmăreau procesul în întreaga ţară. Şi tot timpul acestei pauze, se înmulţeau scrisorile sosite pe adresa tribunalului, prin care fel de fel de oameni şi grupuri cereau achitarea lui Coroiu. Noaptea de 9 spre 10 decembrie a fost o noapte albă. Abia în zori, juraţii, închişi într-o cameră, au terminat redactarea răspunsurilor la cele 404 întrebări puse lor. Pentru Coroiu, se răspunsese Da, la cele referitoare la tâlhării, şi Nu, la cele privitoare la omucideri. Ȋn baza verdictului juraţilor, Curtea a pronunţat sentinţa: Gheorghe Coroiu – cinci ani închisoare. Ceilalţi – mai puţin.
Publicarea sentinţei a produs o adevărată lovitură de teatru în cercurile politice, juridice şi administrative: juraţii din Bacău nu satisfăcuseră aşteptările puternicilor zilei, nu hotărâseră o pedeapsă grea.
După o vreme, mulţimea a dispărut de pe străzi. Bacăul şi-a reluat viaţa de modest oraş provincial, iar ediţiile speciale au amuţit.
Coroiu n-a fost criminal, n-a ucis nici măcar pe jandarmul care-i destrămase familia. A ajutat pe cei nevoiaşi. Coroiu a jefuit în „Stil mare”, de fiecare dată, bogătaşi.
Aşadar, ce a fost Coroiu? Cum anume îl pot califica faptele sale săvârşite într-o perioadă când contradicţiile şi conflictele sociale îşi căutau rezolvarea în atâtea forme de luptă? Este clar că oricât de bine intenţionate ar fi putut fi, faptele sale n-au curs pe firul apei ce colecta, în acei ani, firul glasurilor şi gândurilor răzvrătite ce se luptau cu negura timpului.
Dacă individul Coroiu poate rămâne „un caz”, procesul Coroiu a avut însă un alt caracter. Nu întâmplător, în acest proces au fost implicate circa cinci sute de persoane, nu întâmplător au figurat – ca martori şi acuzaţi – ţărani săraci, pădurari, vizitii, sărăcimea oraşelor. Numărul mare de ţărani care veniseră în Bacău cu acest prilej nu era un fapt obişnuit, cotidian. De asemenea, nu întâmplător ziarele timpului scriau: „…ţărani în lanţuri…”, „ţărani pe banca acuzaţilor…”.
Prin aria sa socială, procesul a depăşit limitele persoanei Coroiu. A fost, în fapt, un proces intentat ţărănimii sărace şi păturilor sociale nevoiaşe de la oraşe, care „îşi permiseseră” să aibă un Coroiu.
Ilie Rusu
Foto. Dr. pr. Ilie Rusu

Omagiul soldaţilor români din jurnalul ofiţerului Vasile Scârneci

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2015

Omagiul soldaţilor români din jurnalul ofiţerului Vasile Scârneci

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

În Editura Militară a fost publicată în anul 2012 lucrarea cu titlul Viaţa şi moartea în linia întâi, având subtitlul Jurnal şi însemnări de război 1916-1920, 1941-1943 al colonelului Vasile Scârneci. Este o lucrare voluminoasă, are 616 pagini din care 115 cu fotografii inedite şi conţine însemnările zilnice ale autorului, comandant al Batalionului 3 Vânători de Munte. Vasile Scârneci notează zilnic, cu durere, numele celor ucişi sau răniţi din rândurile batalionului său, în ce împrejurări, cartea fiind un document valoros pentru cei care vor să afle ce s-a întâmplat cu rudele lor căzute pe front.

După ce am citit cartea mi-am pus problema care este cea mai pregnantă idee care rezultă din ea. Răspunsul este grija impresionantă a ofiţerului Vasile Scârneci faţă de cei din subordinea sa. Aceasta este evidenţiată de unul din comandanţii săi, locotenent-colonelul Nicolae Strat, care notează în una din caracterizările anuale: „Iubeşte soldatul şi-l apără”. Ea este în contrast puternic cu dispreţul comandanţilor ruşi faţă de soarta soldaţilor pe care-i comandau: dacă un plan de cucerire a unui obiectiv care pe hărţile statului major al diviziei părea simplu, dar care în urma cercetărilor de pe teren din linia întâi rezulta că implica pierderi mari, Vasile Scârneci avea curajul să-i înfrunte pe comandanţii săi pentru a face schimbări în plan astfel încât pierderile să fie minime. Ruşii în schimb atacau de cinci, şase ori mânaţi din spate de comisarii politici cu pistoalele în mână gata să-i împuşte pe cei care ezită sau se retrag. Desigur că şi-n rândurile ofiţerilor români de la diverse comandamente se aflau persoane ambiţioase care pentru a-şi îmbogăţi panoplia de victorii erau în stare să ordone atacuri de cucerire cu orice preţ. Vasile Scârneci îi încondeiază cu cuvinte aspre pe aceşti ofiţeri. Noroc că-n linia întâi majoritatea ofiţerilor erau de caracter şi experimentaţi reuşind să găsească soluţii pentru corectarea erorilor celor de la statele majore şi a proteja viaţa soldaţilor.

vasile-scarneci

Vasile Scârneci a fost şi sportiv participând la Jocurile Olimpice de Iarnă din 1928 de la St. Moritz, ca membru al echipei de patrulă militară a României. În calitate de schior renumit şi instructor de schi iscusit a venit în contact cu multe personalităţi ale timpului. Ca ofiţer în trupele de vânători de munte de asemenea a cunoscut direct personalităţi de vârf ale vremii. De exemplu după bătălia de la Mărăşeşti din 1917, rănit fiind într-un spital din Bârlad este decorat cu „Virtutea Militară” de însuşi regele Ferdinand. Evenimentul pe care-l evocă cu profundă emoţie în 1925, când fiind de gardă la Castelul Peleş, regele Ferdinand care se plimba împreună cu Constantin Stere îşi aduce aminte de el şi poartă un dialog pe această temă. De asemenea prinţul Carol (viitorul rege Carol al II-lea) i-a fost comandant de regiment în Primul Război Mondial. Din mâna lui a primit patru premii obţinute la competiţii sportive. În 1937 când Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia, (viitorul rege Mihai) a efectuat stagiul de instrucţie, instructor i-a fost căpitanul Vasile Scârneci.

Aşadar ca toţi ofiţerii români şi Vasile Scârneci avea un respect deosebit faţă de rege.Totuşi un episod de pe front îi va produce o mare deziluzie şi-l va determina să facă aspre aprecieri la adresa regalităţii. În 2 septembrie 1943 autorul se pregătea să plece în concediu şi începuse operaţiunea de predare a comenzii batalionului maiorului Nicolae Grecescu, locţiitorul său de drept. A doua zi dimineaţa primeşte ordin telefonic de la generalul Vasiliu-Răşcanu, comandantul diviziei, să predea comanda maiorului Anton Dumitrescu. Acesta era ofiţer de ordonanţă al regelui Mihai şi venise pe front, să-şi facă stagiul de trei luni conform reglementărilor impuse de mareşalul Antonescu, cu o săptămână înainte de evacuarea Crimeiei, cu gradul de căpitan. Vasile Scârneci l-a repartizat în spatele frontului, la trenul regimentar, „ca un fel de băgător de seamă pe lângă maiorul Grecescu, căci în plezirişti nu mi-am pus niciodată nădejdea. Am primit ordin să-l propun pentru decorare. Mi-am călcat pe inimă şi l-am propus pentru Coroana României, cavaler (cea mai mică decoraţie pentru ofiţeri). Cei de la divizie s-au burzuluit” (pag.449). Voiau să-l decoreze cu ordinul Mihai Viteazul, dar era prea de oaie să facă erou pe cineva care tăia frunze la câini în spatele frontului. Pe înserate, maiorul Dumitrescu, oarecum speriat, fără bagaje şi fără ordonanţă, se prezintă la punctul de comandă al batalionului, ceea ce întăreşte bănuiala că nu va face mulţi purici pe aici. Scârneci îl întreabă direct ce are de gând să facă, acesta promite solemn că va rămâne la comndă pe perioada celor douăzeci de zile de concediu, apoi după cină, începe să-l pună în temă cu problemele liniei întâi, urmând ca a doua zi să meargă pe teren să-i predea grupă cu grupă, pluton cu pluton, companie cu companie, apoi îi promite că va mai sta cu el 24 de ore. La ora 24 sună cei de la divizie care ordonă ca maiorul Dumitrescu să se prezinte urgent la divizie pentru că trebuie să plece urgent în ţară din ordinul Stăpânului (regele). Deci maiorul Anton Dumitrescu a stat în linia întâi câteva ore în timp ce locotenent-colonelul Vasile Scârneci era de peste doi ani în linia întâi fără întrerupere. Autorul îl deplângea pe rege că se înconjoară de asemenea lepre.

Maiorul Anton Dumitrescu se va dovedi însă foarte util regelui la 23 august 1944 când va comanda garda care-l va aresta pe mareşalul Antonescu. Contrastul este deplin. Un laş arestează un mare patriot. De atunci şi până astăzi lucrurile merg prost pentru români. Încă nu s-a selectat grâul de neghină. Încă neghina este la vârf. Este de remarcat şi obedienţa unui general (Vasiliu-Răşcanu) şi a altor ofiţeri superiori de la comanda diviziei faţă de rege. Dar obedienţa faţă de stăpâni este echilibrată de dispreţ şi cruzime faţă de subalterni. „Proaspătul comandant al brigăzii, generalul Vasiliu-Răşcanu (venit aici pe front de abia de o săptămână) a spus nemţilor că ostaşii brigăzii lui refuză concediul! Câtă neomenie, câtă cruzime” (pag.295) (nemţii oferiseră 1.500 de bilete pentru 20 de zile de concediu, cu subzistenţă, pentru ostaşii brigăzii ca o recompensă pentru eroismul cu care au luptat).

În 19 decembrie 1941 batalionul maiorului Scârneci primeşte un ordin de a cuceri cota 76. Când cercetează direcţia de atac constată că nemţii nu fuseseră anunţaţi şi că ei tocmai plantaseră 1.500 de mine tocmai pe direcţia respectivă. Scârneci raportează telefonic la divizie. Iată reacţia comandantului diviziei, generalul Lascăr (viitorul complotist de la 23 august): „Atacaţi imediat, treceţi peste nemţi, peste mine, nu vreau să ştiu nimic, că de nu, vă împuşc pe toţi, etc. etc.” Maiorul Scârneci cere un ordin scris, apoi întrerupe legătura. Lucrurile se lămuresc cu ajutorul ofiţerului de legătură neamţ de la divizie.

În ajunul intrării României în Primul Război Mondial Vasile Scârneci, ardelean fiind (născut la Rupea) şi cunoscând limba maghiară, a îndeplinit 14 misiuni de cercetare din partea Statului Major General în Transilvania ocupată de unguri. În una din ele este descoperit de agenţii secreţi maghiari dar reuşeşte să scape sărind din tren, apoi cu ajutorul unor tineri ţărani români demontează câteva şine, trenul deraiază la întoarcere fiind apoi capturat de armata română. Într-o altă misiune când era deghizat în honved este demascat de un ungur, reţinut în curtea primăriei, este salvat practic de primarul român Ticuşan din satul vecin care-i averizeză pe sătenii unguri vecini veniţi să caute ajutoare militare, că armata română se apropie şi s-ar putea să aibă probleme dacă sunt prea duri cu spionul român. Primarul maghiar, după ce se sfătuieşte cu sătenii săi, devine foarte mieros, îl ospătează copios pe reţinut, apoiîl lasă să plece. Pe drumul spre Regat, într-un alt sat apelează la doi liceeni români (despre care află că sunt băieţii preotului Hamzea), pentru a culege informaţii şi a găsi un culcuş pentru noapte, dar spre dezamăgirea sa aceştia nu numai că nu-l ajută, dar erau pe punctul să-l demaşte. Deziluzia sa va fi mai mare când, la câţiva ani după război, îi va întâlni pe cei doi mari dregători în Ardealul dezrobit. Va fi ajutat de o tânără ţărăncuţă româncă, slujnică la o unguroaică bătrână, care-l va găzdui în noaptea respectivă. Raportează informaţiile culese în adâncime până la Racoş, generalului Constantin Tănăsescu, comandantul Corpului 3 Armată, plus informaţia culeasă de la nişte ţărani saşi care au văzut în gara Archita (lângă Sighişoara) debarcând trupe din Divizia 189 germană (Regimentul 333). „La auzul acestei din urmă informaţii, generalul a sărit în sus şi, foarte sever, aş putea spune necuviincios, m-a ameninţat că va da ordin să fiu arestat dacă mai continui să spun cuiva astfel de baliverne (cuvântul este al generalului)” (pag.36). Citind acestea mi-am amintit de reacţia lui Beria care la informaţia dată de pilotul unui avion de recunoaştere sovietic că o coloană de tancuri germane lungă de 15 kilometri se îndreaptă spre Moscova a cerut executarea pilotului respectiv. Salvarea pilotului şi a Moscovei a venit de la Stalin care a luat de bună informaţia şi a dispus luarea măsurilor corespunzătoare. Din păcate generalul nostru a ignorat informaţia, nici măcar n-a dispus verificarea ei (nici el şi nici alţii cărora le-a fost raportată informaţia), şi-n consecinţă nu peste mult timp Armata 1 română a pierdut o bătălie la Sibiu în faţa Armatei 9 germane.

Vasile Scârneci demisionează din serviciul de informaţii şi continuă războiul în calitate de sublocotenent comandant de pluton. Consemnează cu amărăciune atacul unui regiment de bosniaci chiar în ajunul Crăciunului din 1916. Îi scuză pe nemţi că i-a pus pe păgâni să le strice sărbătoarea. În aprilie 1944 după bombardamentul de Paşti al anglo-americanilor de la Braşov, Radio Londra anunţa că le-a trimis ouă roşii românilor. Peste ani, în 1992, americanii ignoră apelul Papei Ioan Paul al II–lea de a opri bombardamentul Iugoslavei pe perioada sărbătoarei Naşterii Domnului. No comment! În 2013 am trecut prin centrul Belgradului şi am văzut ruinele a două clădiri în care se putea vedea cum bombele au traversat plafoanele a şase etaje până la parter. Mi-am amintit că nicio televiziune din România n-a arătat asemenea imagini la vremea respectivă. Cenzura funcţiona perfect. Iată că sârbii nici după mai bine de zece nu au demolat aceste dovezi ale democraţiei americane. Felicitări pentru această lecţie de demnitate naţională!

După Pacea de la Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918 impusă României de Puterile Centrale, Vasile Scârneci este nevoit să-şi schimbe numele (ca şi ceilalţi 60.000 de români ardeleni voluntari în armata română) pentru a nu fi predat, aşa cum ceruseră ungurii, spre a fi judecat pentru trădarea patriei. Privind în urmă să ne reamintim că şi Traian îi ceruse lui Decebal, la pacea după războiul daco-roman din 101-102, predarea dezertorilor din armata romană, ceea ce evident era o condiţie care nu putea fi respectată. Pentru că dezertorii din armata romană erau dacii legionari care atunci când s-a pus problema să lupte contra fraţilor lor au preferat să părăsească poziţia sigură din armata celui mai puternic stat al momentului pentru a se alătura voluntar armatei statului atacat. Au avut conştiinţă naţională aceşti dezertori cu 1500 de ani înainte de Mihai Viteazul?

Clişeul cu care ne-am obişnuit este că în perioada ofensivei Axei ruşii au opus o slabă rezistenţă. Viteza cu care au înaintat panzerele germane în zona de câmpie întăreşte această viziune. În realitate, în zona de operaţii a vânătorilor de munte români şi germani, ruşii au opus o crâncenă rezistenţă. Fiecare vale şi înălţime a fost cucerită cu mari sacrificii. Vasile Scârneci notează în jurnalul său în 24 august 1943: „Din cei 1.200 ostaşi cu care am trecut Nistrul la 17 iulie 1941, nu au mai rămas astăzi decât 432. Din aceştia, mulţi foşti răniţi, unii chiar de patru ori. Efectivul batalionului a fost completat, treptat cu oameni de adunătură, vărsaţi din jandarmi, grăniceri, aviaţie, marină, cavalerie. Apoi mulţi trimişi aici pentru reabilitare (dezertări repetate, jaf şi furt, indisciplină, automutilare etc). Unii chiar condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Numai prin portul băştilor se cheamă că sunt vânători de munte. Cu astfel de oameni îţi trebuie multă, multă răbdare şi nervi de oţel, mai cu seamă în vâltoarea luptelor. Comandamentele nu controlează ostaşii cu care ne completează pierderile” (pag.443)

Una din preocupările ofiţerului Vasile Scârneci era ca ostaşii căzuţi să fie îngropaţi creştineşte, în cimitire bine îngrijite, pe care le vizita periodic. De asemenea, ca o consolare pentru rudele celor căzuţi la datorie, odată cu efectele personale şi decoraţii, trimitea şi o scrisoare în care elogia faptele acestuia.

În 14 mai 1942 cu prilejul praznicului Înălţarea Domnului şi Zilei Eroilor, când a avut loc o slujbă de pomenire la Kucika în prezenţa generalului comandant de divizie şi a unui grup de ofiţeri germani, locotenent-colonelul Vasile Scârneci a ţinut o emoţionantă cuvântare în care arăta că „nu am venit să-i plângem pe cei plecaţi dintre noi în lumea veşniciei, am venit aici să-i slăvim, să le aducem prinosul nostru de recunoştinţă, să le cântăm imn de slavă celor mai bravi din Batalionul 3 Vânători de Munte” (pag.329). Autorul aminteşte bătăliile purtate la trecere Prutului, Nistrului, în câmpia Ucrainei şi Stepa Nogai, la Ţibulevka, la şanţul anticar de la Timoşevka,   în istmul Mării Azov şi la Ghenicesk-Salkov în Crimea, la Karasubazar, apoi cele de pe crestele colţuroase ale Munţilor Iaila. Au fost primii care au atins Marea Neagră în Crimea. Apoi, fără pic de răgaz, au străbătut terenul stâncos prin Tuak – Kuciuk – Uzen – Kuru – Aluşta – Livadia – Ialta, apoi Alupka – Simeiz – Baidarî din Munţii Sevastopolului până la Urkusta. După numai două zile de odihnă au cucerit satul Alsu şi înălţimile stâncoase din faţa Dealului Capelei. „Cu ei (referindu-se la cei căzuţi), prin lupte grele, am cucerit satul Karlovka la 19 decembrie 1941. Şi la 20 decembrie 1941, cotele 70-81 le-am recucerit, după ce camarazii germani au fost siliţi să le părăsescă cu două zile înainte. Aici, în vâltoarea celor mai aprige lupte, au căzut vitejeşte sublocotenentul (r) Bolându Iosif; sublocotenentul (r) Pitiş şi mulţi alţii, înscriind una din cele strălucite pagini pentru Batalionul 3 Vânători de Munte. Pe aceste două înălţimi stâncoase, luate în piept, am luat 178 de prizonieri, mult armament de la inamic, am îngropat mulţi inamici şi camarazi germani căzuţi aici la 18 decembrie.” (pag.329).

Vasile Scârneci referindu-se la comportamentul soldaţilor şi al ofiţerilor răniţi notează: „Răniţii din spitale se întorc grupuri, grupuri. Unii nevindecaţi complet… Sunt stoici, hotărâţi să-şi facă mai departe datoria. Dintre ofiţerii răniţi, unii chiar foarte uşor, nu se mai întoarce niciunul. Ofiţerii activi şi cu grade mari, de prin comandamente, unde sunt feriţi de pericole şi sunt îmbuibaţi cu tot felul de bunătăţi, o şterg unul câte unul spre casă simulând fel de fel de metehne. Ţăranii aceştia, ostaşi simpli, chiar după ce au văzut şi au simţit pe pielea lor grozăvia războiului, se întorc acum între noi, aici, la datorie” (pag.296). Aici trebuie să menţionăm pe învăţătorii şi profesorii mobilizaţi ca ofiţeri rezervişti în linia a I-a care au dus greul războiului alături de ţăranii şi meseriaşii ostaşi.

Iată şi părerea unui general german despre soldaţii români. Generalul Hans Speidel răspunzând la întrebarea ziaristului Cyrus Sulzberger: Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii? a răspuns: Nici unul dintre aceştia. Românii. Daţi-le şefi buni, şi nu veţi găsi trupe mai bune”.

Ofiţerul Vasile Scârneci a fost unul dintre acei şefi buni de care România de astăzi ar avea atâta nevoie.

In Memoriam: ION ȘIUGARIU

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2015

In Memoriam: ION ȘIUGARIU

(*6 iunie 1914, Băița, jud. Maramureș — † 1 februarie 1945, Brezno, Cehoslovacia)

Autor: Ion Dumitru (München, Germania)

Îmi revine îndatorirea de onoare, de a vă reaminti, celor interesați, că la 1 februarie a.c. se împlinesc 70 de ani de la moartea lui Ion Șiugariu, poetul erou al cărui centenar a fost consemnat anul trecut!

În urmă cu 30 de ani, din inițiativa soției sale, Lucia Soreanu, domiciliată la Aachen, Germania, care și-a consacrat cu o neobișnuită dăruire viața și eforturile pentru a-i păstra curată și vie amintirea, în colecția Pașii lui Orfeu, Jon Dumitru Verlag, München, a apărut volumul antologic de poezii: Ion Șiugariu, Sete de ceruri, despre care, în prefața sa, Vintilă Horia, consemna:

„Cetindu-l, am reavut dinainte drama întreagă a generației mele. Idealul universal, proiectarea României către ceea ce îi semăna și către ceea ce o aștepta, adunarea într’o revistă și într’o grupare a voinței noastre de putere spirituală, războiul, separările, morțile, exilurile. Decenii de deșerturi și sânge între acea imagine pură, voitoare de mai bine pentru toți oamenii pământului, împrospătați în românism, adică în cunoaștere, și teribilul destin care a făptuit contrariul. Ură, lupte de clase, materialism absurd, plin de molii și de răutate, patru decenii de proză întunecată și neomenească, de durere românească, definitoare și ea, într’un fel, deoarece a fost poporul român punctul în spațiu și în timp în care s’a concentrat suferința și nedreptatea. Poate că și asta înseamnă ceva, deși noi am fi vrut concentrarea pe alte valori și pe alte recorduri. Oricum, poesia lui Ion Șiugariu, atât de legată de acea intenție, stă mărturie în aceste pagini de ceea ce ar fi putut fi și n’a fost decât în sacrificiu și în moarte. În această nedorită dar acceptată grandoare de a fi, generația dela 1939 se reîntâlnește cu Ion Șiugariu într’un moment în care întunericul care l-a ucis pare a face loc luminii care din Soare începuse să curgă peste noi.” (Vintilă Horia, „Ion Șiugariu dela Meșterul Manole“ Madrid, 21 I. 1985).
Ion Siugariu
Foto. Ion Șiugariu
Născut la 6 iunie 1914, Ion Șugar(iu) este primul dintre cei șase copii ai familiei minerului aurar Ion Șugar și Floarea Șugar (n. Griga), de confesiune greco-catolică, din satul Băița, comitatul Maramureș (Máramoros), administrat de maghiari, sub dubla monarhie austro-ungară. Ca urmare a politicii de maghiarizare, în certificatul de botez, eliberat de autorități, este înregistrat sub numele de Sugár János, pe care-l va schimba, la 24 iunie 1936, printr-o decizie a Ministerului de Justiție din România, în Ion Soreanu. „dar scriitorul va semna: Ion Șiugariu, Ionel Șiugar, folosind și pseudonime ca Sonia Mugur, Sergiu Băițan, Ion Sorescu“ (L.S.-Ș)

Conform notei biografice alcătuită de Lucia Soreanu-Șiugariu, „școala primară o urmează târziu, la Băița și Valea Borcutului (1924-1928), cu mari întreruperi“,„Nevoit să lucreze de timpuriu, în mina de aur, alături de tatăl său“. „Copilăria și-o împarte între hoinăreli prin pădurile misterioase, șteampuri umede și școală, unde mintea lui ageră, iscoditoare și sârguința la învățătură impresionează pe cei ce-i sunt dascăli și mai ales pe preotul-dascăl Victor Băcilă din Valea Borcutului“.

„După absolvirea clasei a IV-a primară (1928), la sfatul și cu sprijinul preotului Băcilă, reușește, în urma unui concurs, să intre la Școala Normală din Oradea. Trei ani mai târziu, tot în urma unui concurs, trece la liceul „Emanoil Gojdu“ din Oradea, fiind bursier până la sfârșitul studiilor (1936). Înclinațiile lui vădite sunt pentru literatură, pentru poezia românească, dar are aplicații și pentru matematică. Aceasta este perioada de formare intelectuală temeinică a poetului sub îndrumarea unor profesori ca Teodor Neș și mai ales Octav Șuluțiu. Citește mult, visează, scrie. În anul 1934, încă elev fiind, debutează la revista Observatorul din Beiuș cu versuri pe care le semnează Ionel Șiugariu. Mai târziu devine colaborator al revistei Familia, din Oradea, apoi va publica și la revisteie Veac Nou, din Baia Mare, Afirmarea, din Satu Mare, Lanuri, din Mediaș, Cronica, din Baia Mare, ș.a. În 1936 își ia examenul de bacalaureat reușind în fruntea promoției“.

„Îndrumat de criticul literar al revistei Familia – Octav Șuluțiu-, poetul înclină să plece spre Capitală. Mai întâi își efectuiază stagiul militar la Școala de Ofițeri de Rezervă din Ploiești (1936-1937) de unde iese cu gradul de sublocotenent“.

„Atras de centrul vieții literare tinere românești, intră în București în toamna anului 1937 și se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, specialitatea Filologia modernă. Din primii ani se face remarcat și apreciat pentru pregătirea lui de către profesorii de înaltă cultură: Mihail Ralea, Tudor Vianu și Ion Petrovici. Viața lui este însă poezia, scrisul… Desfășoară o activitate prodigioasă colaborând la diferite publicații din Capitală și din Ardeal, semnând poezii, critică literară sau eseuri, cronici de orientare artistică, însuflețit de dorința de a ridica cultura tânără românească.“(L.S.-Ș).

În eseul Țara crinilor din Decalog, (dec. 1937) enunța, între altele: „Purtăm în noi setea de lumină ca pe un stigmat al veacului“… „Niciodată foamea de cer n‘a bântuit mai puternic inimile, niciodată țipătul pentru realizarea deplină n‘a pătruns mai neînfricat întunericul, decât foamea și țipătul nostru.“ (Ion Șiugariu, Țara crinilor, în Decalog, dec. 1937, anul II, nr. 56).

În Martie 1938 îi apare volumul Trecerea prin alba poartă, Editura Librăriei Pavel Suru, Tipografia Cărților Bisericești, considerat un debut promițător și, despre care, Octav Șuluțiu, în Familia, scrie: „E o țâșnire vulcanică, un clocot de pasiune, o tinerețe neastâmpărată care irumpe, dornică de viață și de avânt, e o izbucnire sinceră și nestăpânită, așa cum îi șade mai bine adolescenței să fie. Sufletul poetului se revarsă direct, ca o apă umflată peste malurile constrângătoare ale oricăror reguli“. În Viața Românească, Lazăr Iliescu: „Domnul Ion Șiugariu este un însetat de viață. Poesia Domniei Sale e un strigăt de bucurie, de dragoste, de amintiri avântate. Un panteism covârșitor stăpânește culegerea Domniei Sale de versuri, dela prima poesie Cântec de pornire la drum și până la ultimul vers din Incantații. Versificator abil, Domnul Ion Șiugariu nu cade în păcatul atâtor poeți tineri, de a-și clădi poezia numai pe vers. Ideea rămâne predominantă. Și domnia Sa o îmbracă într‘o haină strălucitoare, vie, gâlgâitoare de viață“. În Sfarmă Piatră, Ovidiu Caledoniu: „Ceea ce-mi place mai mult în poesia Dlui Șiugariu este acel cult și respect deosebit al imaginei în care se simte vibrând tot temperamentul poetului“. În Pagini Literare, Romulus Demetrescu: „Frăgezimea sentimentului tumultos e trecută în muzica domoală a versurilor pline, prin mijlocul înflorit al imaginilor din natura care le împrumută uni iz pastoral oarecum, primăvăratic“. Horia Nițulescu, în Porunca Vremii: „Domnul Ion Șiugariu este un poet al vârstei lui: simplu și curat. Poesia lui este poesia unei adolescențe tumultoase care se revarsă firesc în slavă. Ea este pentru el o cale aleasă care se străbate cu sufletul întinerit de sărbătoare“…

În 1939 începe colaborarea la revista Meșterul Manole deținând rubrica de critică, Poezia tânără, și „creindu-și un limbaj critic propriu, distinct“. În articolul Poezia/ Poezia tânără, scria: „Credem din tot sufletul nostru într‘o literatură românească mare, unică, universală. O literatură fără compromisuri, fără resemnări minore“ (Ion Șiugariu, Poezia tânără, în Meșterul Manole, nr. 7-10, sept.-dec. 1939, p. 58)

După Dictatul de la Viena (august 1940), Ion Șiugariu, aflat în refugiu, cu fratele său George, despărțiți de părinți și de ceilalți frați —Vasile, Mărioara, Augustin și Zaharia, rămași sub ocupația maghiară, scrie scurta mărturisire Am venirt din Ardeal. Citez:

„—Da, am plecat în pribegie. Ne-am lăsat casa, părinții, amintirile, totul. N‘am avut răgaz nici cel puțin să ne uităm în urmă. A venit așa de pe neașteptate, atât de surprinzător, cu atâta brutalitate. Ne-am zguduit din temelii, ni s‘au tulburat toate credințele. Am visat, am scris, am așteptat o Românie mai mare, mai deplină, mai veșnică. Atâta vreme și cu atâta suflet! Am ascultat șoaptele strămoșilor, am descifrat sensul vieții lui Horia, nebunia lui Iancu… În naivitatea noastră am crezută că toți sunt ca noi, că nu se poate să fie altfel. Cu câtă pasiune am poposit lângă cărțile sfinte și cât de mult am crezut că generația noastră este la fel de eroică. Ne-am căutat prieteni, am crezut în Meșterul Manole și ne-am închipuit că avem dreptul să începem lupta cea mare, munca de zi cu zi pentru a ne depăși propriile granițe, pentru a bate la poarta unei universalități românești. Cât de mulți au crezut la fel ca noi! Astăzi privim o Românie nouă, ciuntită, strâmbă. Asta nu poate fi România noastră. Cine ne-a trădat, ne-a întins o cursă, a vrut să ne arunce în prăpastie. Generația asta n‘a fost înțeleasă. Am vrut să fim ofensivi, mândri, demni, am vrut să fim eroici, dar nu ni s‘a dat voie. Acum avem în fața noastră o ruină, o monstruozitate“… “Am vrut să fim catedrală dar nu ni s‘a dat voie să fim nici măcar bisericuță. Da. Am venit din Ardeal. Și am adus Ardealul aici cu toate credințele, hotărîrile și dârzeniile lui.“ (Ion Șiugariu, Am venit din Ardeal, în Meșterul Manole,   aug.-nov. 1940, p. 63).

În noiembrie 1941, Ion Soreanu, este ales președinte al Asociației Studenților Refugiați din România (adică din toate teritoriile răpite Regatului României Mari: Ardealul de Nord, Basarabia, Bucovina, Cadrilater, ținutul Herța) și desfășoară o bogată activitate publicistică, încercând să suplinească publicațiile din Ardeal, suprimate. Colaborează cu poezii sau critică literară la revistele: Universul literar, Meșterul Manole, Revista Fundațiilor Regale, Decalog, Curentul Literar, Vremea.

În iarna aceluiași an pregătește teza de licență cu titlul „Aspectul jurnalistic în literatura modernă“, pe care o susține în februarie 1942 și este calificat cu foarte bine— magna cum laudae.

La patru ani după debutul cu Trecerea prin alba poartă, apare și volumul Ion Șiugariu, Paradisul peregrinar, Colecția „Meșterul Manole“, București, Martie 1942, despre care s-a scris:

Nicolae Roșu, în Gândirea: „În aceste versuri se definește toată poesia d-lui Ion Șiugariu. Avânturile, mirajele, ispitele, năzuințele, nepotolita sete de evadare în spații metafizice, fulgurata întruchipare într’o identitate umanistă, duc poesia d-lui Ion Șiugariu către o dumnezeească desprindere a omului de humă. Desigur, un temperament poetic de un remarcabil dinamism, și nu mai puțin, o trudnică năzuință spre purificare“; Petru P. Ionescu în Revista Fundațiilor Regale: „remarcăm dela început această constatare îmbucurătoare că d. Ion Șiugariu aduce în poesia noastră tânără un suflu sănătos de viață, o atitudine în fața marilor probleme și o încercare de tehnică, oarecum nouă, personală“; Pericle Martinescu în Dacia Rediviva: „Paradisul peregrinar este, în concepția poetului, acea stare de căutare continuă, de nostalgie a realizării interioare, singura care garantează o satisfacție deplină a existenței. Dar cum această realizare este greu de atins, poetul este mereu în căutarea ei, paradisul său este întotdeauna peregrinar. Acesta este miezul concepțiilor pe axa cărora d. Ion Șiugariu își alcătuiește, cu un deplin simț al construcției, volumul său de versuri“; Mihai Niculescu în Universul literar: „Reținem din această poezie, ca din lectura întregei cărți, vibrația unui elan sufletesc de o puritate cum rareori am întâlnit, dornic de idealitate și de tot ce depășește mărginirea impusă condiției noastre pământești“; Aurel Marin în Gazeta Transilvaniei: „Poesie de atmosferă, de suavități ca și de fericite ecouri folclorice, Paradisul peregrinar este lumea cu minunile ei nedeslușite, văzute cu un ochi avid de toate puritățile și uimit de puterile elementare ale naturii“; Gherghinescu Vania în Tribuna: „D. Ion Șiugariu este tânăr și la primul volum. Nu s’ar părea. Căci el a trecut dincolo de preocupările poetice ale primei tinereți și dincolo de exprimările în carii plutesc impurități inerente începutului. Versul său e cristalizat ca expresie și scuturat de orice banalitate“; Vasile Damaschin în Seara: „Paradisul peregrinar, culegerea de poesii a tânărului scriitor Ion Șiugariu, este o excepție. Ea ne amintește de victoriile de odinioară ale versului tânăr“;

Apollonius în Preocupări literare: „Poetul este de reținut. O anumită tehnică muzicală răspândește o plăcută atmosferă lirică, în care cuvintele devin adesea vibrații și adieri“; George Drumu în Revista Bucovinei: „Poesia d-lui Ion Șiugariu e o litanie liniștită cu mici umbre de tristețe pentru un orizont care se îndepărtează într’una. Prezența omului nu tulbură nimic. E o risipire de imagini bine închegate, printre cari se împletește ca un vis nesfârșit, ca o făclie în nopțile luminate de toamnă“.

În Iulie1942, Ion Soreanu, obține pașaport și pleacă la Băița, aflată sub ocupația maghiară, unde își vede părinții și frații pentru ultima oară. Reîntors în România ciuntită, pregătește poemul Țara de foc, care apare în aprilie, în Colecția „Meșterul Manole“, București, 1943, cu dedicația: „Acest poem a fost scris pe marginea unui episod din viața marelui meu prieten Laurențiu Fulga. Deaceea, acolo unde se află, în lumină sau în întuneric, cu dragoste de frate i-l închin“, apariție urmată de pertinente aprecieri critice semnate de: Ovidiu Papadima în Revista Fundațiilor Regale, nr.8, 1943; Pompiliu Constantinescu în Vremea, nr. 717, 26 sept. 1943; Traian Stoica în Bacăul, 6 iulie 1943, nr. 2166.

Încă din Ianuarie (1943), Ion Șiugariu este concentrat ca ofițer de rezervă la o școală de instrucție, din Ploiești și, mai târziu, repartizat la un regiment de infanterie din Bacău, împreună cu un bun prieten și coleg de breslă. Puținele clipe libere ce le rămân după instrucție sunt dăruite scrisului. Colaborează la publicația locală Bacăul, continuând să se ocupe frecvent polemic și critic față de deficiențele fenomenului literar contemporan, în articole precum: Literatura războiului actual, în Bacăul, nr. 2152, 22 iunie 1943; Ceva despre noi, în Bacăul, nr. 2166, 6 iulie 1943; Muncă și literatură, în Bacăul, nr. 2222, 31 august 1943, etc.

La 29 iulie 1943, în timpul unei permisii, Ion Soreanu, se căsătorește la Râmnicu Vâlcea cu Lucia Stroescu, studentă la farmacie. În septembrie 1943, este, pentru o scurtă perioadă, deconcentrat, dar, la 2 iunie 1944, este din nou concentrat la Bacău“, iar în iunie-august 1944 este mobilizat și se află cu regimentul la Mogoșești-Jitaru, lângă Slatina.

Imediat, după 23 august 1944, sublocotenentul Ion Soreanu, mobilizat, „ia parte la luptele pentru apărarea Bucureștiului“. El îi scrie soției: „Nu ți-am scris pt. că am fost la Buc. cu Reg. Am luptat cu Reg. la Băneasa și Otopeni. Avem morți și răniți. Mie nu mi s-a întâmplat nimic. Acum plecăm la Mediaș pentru Ardeal. La Buc. e jale. Rușii își fac de cap. Te rog să fii cu băgare de seamă dacă vor veni în Râmnic, să stai rezervată și ascunsă. Să eviți să fi văzută de ei și să nu stai unde sunt ei. S-au întâmplat lucruri groaznice. Cred că ai auzit.“ Continuă să-i scrie tot timpul. La 12 septembrie 1944: „Mi-a fost frică tot timpul să nu alergi prea mult .. Știam apoi că vor veni Rușii la Rm. Vâlcea și sufeream numai la gândul că ți s‘ar putea întâmpla ceva. Acum știu că au venit f. mulți peste tot locul, deci și acolo. Îmi place să cred, și tu m‘ai asigurat în scrisoare, că te vei ști păzi, chiar trebuind uneori să te ascunzi. Nu risca absolut nimic“… „Tu ești femeie, să te păzești cât poți mai bine. Mâine Regimentul nostru începe atacul cel mare. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom intra în Ardealul ocupat“… „Din toată durerea asta va izvorî în curând și o mare bucurie: aceea că voi putea merge acasă la Băița. Te voi duce imediat și pe tine acolo și te voi lăsa până trec toate valurile. Mama va fi așa de fericită și tu veii fi în siguranță absolută. Casa noastră este între munți, ferită de toate vânturile trecătoare“… La 25 septembrie 1944, din Tirimia, jud. Mureș, scrie: „Eu stau aici în mijlocul iadului, înconjurat din toate părțile de foc și gloanțe și totuși găsesc în mine destul curaj pentru a-ți da și ție“… La 3 octombrie 1944: „Eu mă aflu undeva în Ardeal, cu gândul și inima împărțită între tine și plaiurile natale. Peste greutățile de fiecare zi trec cu destul curaj și nu am nici un motiv să mă plâng“… “Dintre prietenii noștri de la Jitaru mai sunt aici Dobrescu și doctorul. Santău a plecat la spital cu icter. Alții au murit, alții sunt răniți, ca la război. Populația românească de pe aici ne primește ca pe niște salvatori. Pe mine asta mă mișcă f. mult. Știu că mama ne așteaptă pe amândoi cu nerăbdare și că va fi fericită să te cunoască“… La 5 octombrie 1944, din Cristești, jud. Mureș: „Am început să ne îngropăm în noroi. Suntem plini de murdărie, ne mănâncă păduchii. Pe poziții mai sunt 150 de oameni. Când am plecat de la Jitaru eram 1000. Pe unde am trecut am lăsat numai morminte și țărână amestecată cu sânge. Tare am plătit scump Ardealul! Am văzut cum plâng soldații când pleacă la atac, am auzite strigătele disperate ale răniților rămași între linii. Nu s‘a dus nimeni să-i ridice. O! Cărțile frumoase, care vorbesc de eroism, de vitejie! Câte minciuni împodobite. Am văzut la Otopeni un camion de eroi. Erau aruncați unul peste altul, cu capetele sfârmate, murdari, plini de sânge. Li se luaseră bocancii. Unii miroseau a hoit putred. Erau morți de mai multe zile. Un elev adjutant era complet gol. Nimei n-a știut vreodată cine și de unde este. Poate îl mai așteaptă acasă cineva să se întoarcă. Alături de el erau doi nemți: unul avea falca de jos zdrobită; celălalt —un copil frumos, blond —era lovit în inimă. Îi înfrățise moartea. Mergem, mai departe. Câți vor ajunge până la capăt? Suntem atât de singuri, de uitați în tragedia noastră“… „În stânga a început azi dimineață să bată tunul. Ai noștri încearcă să ajungă la creastă (am sângerat și vom sângera pentru toate crestele Ardealului). Câți vor ajunge sus? Și cei care vor ajunge cât vor sta acolo? Câteodată mi se par atât de inutile jertfele noastre. Tunul bate mereu, sinistru, monoton, în ritmul morții. Oare mai există oameni fericiți în lume? Fericire înseamnă: un somn bun și o mâncare caldă“. La10 octombrie 1944, din Căpușul de Câmpie, jud. Cluj, îi scrie: „Am început să mă obijnuiesc cu războiul. Sunt totdeauna f. obosit, dar gândul că mă voi întoarce la tine și la ocupațiunile mele obișnuite îmi dă puteri să rezist la toate“… Continuă să-i scrie soției, ori să-și noteze în jurnalul pe care-l ține, toate etapele frontului, până la eliberarea Ardealului și în continuare. La 10 .XI. la Tisza-Eszlár, în Ungaria, notează: „Nu cred în rostul meu aici. Noi am terminat când am depășit granița. Mai departe am intrat în aventură. Tot așa am făcut când am trecut Nistru“… „Toți care vin din țară aduc numai vești proaste. Guvernul nu poate stăpâni situația…Țara este prădată, jefuită ostil, sistematic. Pe de altă parte însuși jefuitorii instigă poporul să pretindă mai mult decât se poate da, să mărească starea de nemulțumire generală. E o manevră diabolică, inumană. O cunoaște toată lumea. Biata Românie! Ieri am fost slugi Nemților, astăzi ni se cere să fim slugii Rușilor. Nici aici pe front nu suntem cruțați. Nu ne putem opune. Nu putem face nimic“./…/. Urmează Prügy (22.XI.), Taktaharkány (23. XI.), Ujvilag (26-29 XI.), Csobad (15.XII.), Novajidrány (18.XII.), Péreny (21-28 XII.), Buzita (30.XII, 1944- 2,I. 1945), Debréte (3.I.6.I. 1945), Jablonca (18.I. 1945) ș.m.d.

La 1 februarie 1945, la ora 11 dimineața, sublocotenentul de rezervă Soreanu Șiugariu Ion cade grav rănit în bătălia pentru orașul Brezno, din Cehoslovacia, și se stinge după câteva minute. Este îngropat în cimitirul de la Polhora pri Brezno, Cehoslovacia. La 28 februarie 1945, prin Decretul nr. 641, sublocotenentul de rezervă Soreanu Șiugariu Ion este decorat postmortem cu „Coroana României cu spade în gradul de Cavaler și cu panglica de Virtutea Militară“. În 1956, osemintele îi sunt reînhumate în cimitirul militar român de la Zvolen, lângă Banská Bystrica, Cehoslovacia.

În 1968, într’o ediție îngrijită de Laurențiu Fulga, apar Carnetele unui poet căzut în război — care conțin și ciclul Elegii pentru Ardeal. Urmează apoi o totală tăcere de peste 29 de ani, până când, după răsturnările din țară, sub îngrijirea și prin eforturile Luciei Soreanu și cu sprijinul profesorului universitar Alexandru Husar, de la Universitatea din Iași, încep să apără și operelor sale postume, care au putut fi recuperate.

Alexandru Husar, unul dintre bunii amici, din tinerețe, în prefața „Locul lui Ion Șiugariu“ din volumul „Țara Crinilor“ -o culegere de eseuri și articole-, Editura Agora, Iași, 1997, considerată „cartea unui om și a unei generații“, îi face, cu pietate, una dintre cele mai succinte și pertinente prezentări, cu nenumărate citate din propriile-i mărturii.

Volumul Ion Șiugariu „Ceva despre noi, Eseuri“, publicat în 2013 de Doamna Soreanu la Fundația Culturală Memoria, București, reunește scurte „tablete“ cu mărturisirile, observațiile și opiniile critice publicate de autor în contextul evenimentelor sau preocupărilor curente care ni-l releveă în toată complexitatea caracterului, talentului, viziunilor și opțiunilor sale. Alexandru Husar, în prefața pe care o semnează și la acest volum, conchide: „Se gândea, hotărît, la o operă mare, la eternitate, la ceva durabil, – opera lui mare, pe care o purta în suflet“… „Misiunea mea în lumea aceasta e – poezia, afirma în scrisoarea din 10- februarie 1942 adresată soției. „Ardoarea cu care poetul se dăruia celui mai curat dintre vise, credinței în Umanitate și Poezie“, cum spun prietenii săi, o confirmă“… „Volumul grupează… o suită de pagini, oferind în ansamblu o nouă imagine a preocupărilor multiple ale poetului – eseist și critic literar deopotrivă“… reprezentând „cartea unui om și, implicit, cartea unei generații. Cartea unui om despre care s-a spus: Era în Ion Șiugariu un permanent izvor de optimism, visul unei plenare realizări într-un viitor cât mai apropiat. Cartea unui om care în 19 noiembrie 1944, pe front, scria despre sine: Și oricât de mare gol voi găsi în preajma mea la întoarcere și oricât viața mea va fi mers înainte fără mine, și oricât voi avea de suferit dintr-o cauză ori alta – știu la fel de bine că mă voi bate să devin omul întreg pe care-l presimt încă de pe acum în mine...“, „Cartea unei generații – în ochii săi – „adevărata generație, torturată de setea de a se găsi pe ea însăși, de a se realiza în cadrele virtualităților de care dispune, fără să admită nici-un compromis cu viața de toate zilele și care ridică standardul întoarcerii spre lumină, luptă pentru reîntronarea sufletescului din om și pentru reabilitarea menirii lui adevărate“, „generația cerului“ cum o numea el“… „În pagini de o rară sinceritate, încredințând hărtiei un zbucium interior pe care nu-l putea mărturisi „nici ființelor cele mai dragi și mai apropiate“, Ion Șiugariu ascunde un om de o noblețe morală impresionantă prin verticalitatea unei poziții poate examplare în generația sa.“

Omul și poetul Ion Șiugariu, noblețea devotamentului cu care Lucia Soreanu s-a dedicat cu atâta pietate readucerii în atenția publică a operei sale, a fost mobilul care m-a determinat – în prezența și de acord cu dânsa, să anunț la încheierea festivității jubiliare -care a marcat în octombrie 1996, 20 de ani de existență a editurii Jon Dumitru Verlag, München-, instituirea concursului și Premiului de poezie „Ion Șiugariu, (în valoare de 2000 DM și publicarea în volum a laureatului, pe care dna Soreanu le-a finanțat integral) și ale căror trei ediții s-au desfășurat la București, sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din România, începând cu concursul președintelui acesteia, Laurențiu Ulici. Câștigătoarea premiului primei ediție, 1998, a fost poeta Aura Christi, cu ciclul „Sonete crepusculare“, juriul fiind format din: Alexandru Husar, Nicolae Prelipceanu, Nelu Oancea, Lucia Soreanu și Ion Dumitru. Premiul ediției a II-a, 2000 a fost câștigat de poetul Radu Cristian Rădoi, pentru ciclul „La marginea satului“ și s-au acordat mențiuni speciale poetelor Claudia Muther, pentru ciclul „Despre singurătate“ și Irina Raluca Moraru, pentru ciclul “Descântece“. Juriul a fost format din Eugen Uricaru –președintele U.S.R.-, Lucia Soreanu, Nicolae Boghian, Liviu Vișan, Gheorghe Bulgăr, Alexandru Husar, Ion Dumitru. Premiul ediției a III-a, 2002, a revenit lui Gabriel Berceanu, elev în clasa a X-a, liceul „Mihai Eminescu“ Călărași. S-au acordat mențiuni speciale poetei Gabriela Cucu pentru ciclul „Silabisire de sine“, poetei Andrea Gabriela Șarcani, pentru ciclul „Pietre de altar“ și poetului Marius Valeriu Cârmaci, pentru ciclul „Îngerul care cioplea“. Juriul a fost format din Eugen Uricaru, Lucia Soreanu, Ion Dumitru, Liviu Vișan, Vasile Preda, Ioan Flora și Alexandru Husar. Din motive obiective, continuarea concursului și acordarea premiilor nemafiind posibile, mi-a revenit onoarea să alcătuiesc „Antologia participanților la concursurile premiului pentru poezie Ion Șiugariu“, ediția I, II și III. apărut la Editura „Fundația Culturală Memoria“, București, 2005, 254 p., cuprinzând o selecție din poemele laureaților, câștigătorilor mențiunilor speciale și a altor participanți.

Inițiativa – deși nu a putut fi continuată – a fost de succes, atât întru cinstirea memoriei poetului cât și în spiritul dragostei și angajamentului său pentru poezia tânără, un imbold pentru tinerele talente care au concurat, din tot cuprinsul țării, pentru care sufletul i-a vibrat și i s-a dăruit, fără veleități provinciale.

La începutul anului 2013, Doamna Soreanu, m-a întrebat dacă, în întâmpinarea centenarului nașterii lui Ion Șiugariu (6 iunie 2014) ași putea-o ajuta la redactarea și îngrijirea unei noi ediții, mai complete, a poeziilor antume și postume ale poetului. Noul volum, Ion Șiugariu, Poeme, a apărut în vara anului trecut, la Editura Fundației Culturale Memoria, București, unde în anii din urmă au mai fost publicate și alte cărți cuprinzând opera sau scrieri consacrate poetului, precum; Ion Șiugariu, Bacovia, studiu critic, cuvânt înainte de Titu Popescu, ediție îngrijită de Lucia Soreanu, București, 2001; Al. Husar, Meșterul Manole, antologie literară, cu numeroase și ample referiri și la viața, opera și activitatea lui Ion Șiugariu, București, 2004; Ion Șiugariu, Scrieri (Poeme, Critică literară, Varia), cu o prefață de Alexandru Husar, ediție îngijită și postfațată de Lucia Soreanu, București, 2006; Ion Șiugariu, Iluzie și destin (Scrisori, Album, Jurnal pentru Lucia (Jurnal de Front), ediție deasemeni îngrijită cu o evocare și postfață de Lucia Soreanu, București, 2006. Deasemeni, au mai apărut: Ion Șiugariu, Țara crinilor, ediție îngrijită de Prof. Al. Husar, cuprinzând o culegere de eseuri și artcole, Editura Agora, Iași, 1997 și Ion Șiugariu, Viața poeziei, critică literară, ediție îngrijită și tabel cronologic de Marcel Crihană (la recomandarea lui Alexandru Husar),   Editura Marineasa, Timișoara, 1999.

Volumul Poeme, preia cuprinsul din Sete de ceruri, JDV, la care sunt adăugate ciclurile: Culori de toamnă cu 27 de poezii; cinci poeme în Traduceri și 29 în ciclul „Selecționate din primele creații”. La dorința Luciei Soreanu, volumul cuprinde și „O prefață întârziată”, de subsemnatul.

Tot datorită Luciei Soreanu-Șiugariu, anul trecut a apărut și volumul Ion Șiugariu, Însemnări din război – 1944-1945, Editura Gutinul, Baia Mare, 2014, o carte excepțională, în care poetul erou   zugrăvește, cum puțini alții, trăirile sale și ale camarazilor, momentele de cumpănă, speranțe, înfrângeri și disperări, mizeria și oribilul chip al războiului, în care am fost antrenați, ca urmare a ciopârțirii țării în 1940, ș.a.m.d.

Cum am afirmat și cu alte ocazii, cred că este datoria cercetătorilor, criticilor și istoricilor literari, să zăbovească mai mult asupra scrierilor sale, pentru a-i redefini, cum se cuvine, locul în cadrul literaturii române și pentru al dărui atenției publice în adevărata lumină. Acesta este dealtfel și motivul evocării centenarului nașterii poetului la 6 iunie 1914, în Rotonda Muzeului Literaturii Române, Bd. Dacia Nr.12, unde cca 2 săptămâni s-a putut vizita o expoziție foto-documentară din Arhiva Bibliotecii Academiei Române și unde poetul a fost evocat de amfitrionul Lucian Chișu, critic și istoric literar, de subsemnatul, de redactorul șef-adjunct al revistei „Viața Românească“ Marian Drăghici, de poetul Lt. Colonel Liviu Vișan din partea Bibliotecii și Editurii Militare din București, și de tânărul critic și istoric literar George Neagoe, și de alți participanți. Tot acesta a fost și motivul evocării pe care am făcut-o la finele lunii iunie 1914 în cenaclul Societății Culturale Româno-Germane „Apoziția“, e.V., din München, ca și evocarea susținută în octombrie, anul trecut, cu prilejul reuniunii științifice anuale dela Biblioteca și Institutul Român de Cercetări de la Freiburg, i.Br. și, implicit, a celei din 17 ianuarie a.c. făcută la invitația Asociației Românilor din Rin-Main pentru Cultură și Artă (ARO), la Offenbach, Germania.

(Ion Dumitru, München, 26 ianuarie 2015)

 

 

 

„DEPARTE DE ŢARA CU DOR”

Posted by Gabriela Petcu On February - 1 - 2015

MUNTEANU-Milena---DEPART-DE-TARA-CU-DORElena BUICĂ

 

LANSARE DE CARTE: „DEPARTE DE ŢARA CU DOR” DE MILENA MUNTEANU

 

În ziua de 15 ianuarie 2015, românii aflaţi în toate colţurile lumii au sărbătorit 165 de ani de la naşterea poetului nostru naţional, Mihai Eminescu şi în acelaşi timp, Ziua Naţionala a Culturii noastre. În Toronto, Consulatul Român, aşa cum obişnueşte să pună umărul la toate problemele şi manifesările românilor, a organizat şi a găzduit acest eveniment cultural şi a încredinţat desfăşurarea acestui act de cultură directorului publicaţiei „Observatorul”, domnului Dumitru Puiu Popescu.

 

Din bogatul program, sub lumina cuvântului genialului nostru poet, Mihai Eminescu, am despris anume, pentru a prezenta separat, lansarea unui debut editorial „Departe de ţara cu dor”, apărut la Editura Napoca Nova, decembrie 2014, datorat scriitoarei Milena Munteanu. Debutul este numai editorial, căci preocuparea pentru scris pare să o fi însoţit dintotdeauna pe autoare. Milena Munteanu a publicat în diverse reviste, a fost premiată la diverse concursuri şi a fost inclusă în multiple antologii şi culegeri de texte. Ea are o rubrică permanentă în publicaţiile „Observatorul” şi „Candela de Montreal”.

 

Având mereu condeiul în mână, a făcut ca numeroasele sale scrieri să nu mai încapă în sertare, ba chiar să dea pe răscoale. Cartea de faţă se pare că a sărit singură din sertar, luând calea editurii şi datorită efervescenţei vieţii adunate în paginile ei. Chiar titlul sugerează încărcătura afectivă. Cartea nu e voluminoasă, dar e densă în conţinut. Autoarea reface imagini din câteva creionări, creând inefabila iluzie a eternităţii, asemenea unui abur prin care poţi zări veşnicia.

 

Prima parte cuprinde impresii de călătorie. Poetul Liviu Jianu, referindu-se la această carte, afirmă cu admiraţie: „Există oameni care transmit prin cuvânt o simfonie a simţurilor, şi nu numai, a memoriei, istoriei, geografiei, artei, culturii, intuiţiei, a extrasimţurilor, a conştiinţei, a magmei care le aparţine, dar la care suntem şi noi toţi conectaţi, fie şi numai prin cuvântul comunicat”. Sub pana autoarei, lumea largă devine “Omenirea Pitorească”, parafrazându-l pe Vlahuţă. Ceea ce spune Milena Munteanu este fundamentat pe o observalie subtilă şi o gândire profundă. Fiecare călătorie este un act creativ, ceea ce îl îndreptăţeşte pe criticul literar Dr. Dan Ionescu să facă următoarea remarcă: “Informaţiile sunt copleşitoare şi deschid ochii asupra lumii oricărui cititor mofluz”. Într-adevăr, comentariile făcute la descoperirea minunăţiilor întâlnite parcă dezvăluie povestea adâncită în negura vremurilor, căci fiecare realizare are un Manole al ei şi o Ană a sa, ca jertfă a creaţiei.

 

Oriunde s-ar găsi, autoarea raportează ceea ce întâlneşte în peregrinările sale la ceea ce dăinuie pe tărâmul nostru. Ea gândeşte la valorile de acasă şi „în termeni absoluţi, dar şi în termeni relativi”. Remarcabilă scriitoare Cezarina Adamescu, apreciindu-i scrisul, subliniază: „Cine nu ştie să prefacă Departele în Aproape, nu va putea să prindă rădăcini nicăierea… Pentru Milena Munteanu nici timpul, nici spaţiul nu mai au semnificaţia lor ancestrală. Ea le-a modelat astfel încât să-i aducă sub ochi mirajul întoarcerii. E ca şi când ar vorbi despre lumi paralele, care, printr-un mister încă nedesluşit, se unesc într-un punct inefabil”.

 

În partea a doua a cărţii, Milena Munteanu ne aduce înainte lumea mult mai apropiată sufletului său, cea din care îşi trage originile, lumea Săliştei, a Mărginimii Sibiului. Autoarea îşi aşterne rândurile asemenea nonagenarului săliştean, Nicolae Stan Petruţiu, autorul unei o radiografii a sufletului românesc în care vorbeşte despre memoria colectivă a obştei: „Scriu cu reculegere, cu evlavie, cu respect pentru acest trecut pe care, dacă nu-l cinstim, nu vom avea nici viitor”.

 

Criză de identitate naţională manifestată în ţara noastră în ultimii ani a făcut ca patriotismul să fie evacuat din tabloul sentimentelor noastre, dar Milena Munteanu, în cartea sa, îi redă viaţa şi dă naştere unor emoţii scăpate din dimensiunile obişnuite, emoţii despre care nici nu credeam că se pot trăi la o asemenea intensitate. Înţelegând că există ceva mult mai adânc decât noi înşine, ceva ce s-a clădit din timpuri ancestrale, autoarea mărturiseşte: „Am avut nevoie de rădăcini, de stabilitate şi repere, ca să pot vedea mai departe”. Curăţenia şi frumuseţea vieţii săliştenilor o citeşti în carte cu ochiul şi sufletul curat, cu respiraţia adâncă. Frumuseţea portului ne aminteşte cuvintele remarcabilului sculptor Nicăpetre, care spunea că şi-ar dori că artă să să aibă „Cuviinţa costumului din ţara Săliştei”.

 

Evocarea zilelor petrecute sub bolta viţei de vie, în curtea bunicii, formează pagini de o frumuseţe tulburătoare la care puţini scriitori consacraţi au putut ajunge. Adunaţi în jurul bunicii în ziua de Sfânta Maria, nepoţii şi strănepoţii mâncau din bunătăţile pregătite de dânsa, intonau cu emoţie cântările ce dădeau farmec acelor vremuri, recitau versuri, şi-şi onorau moştenirea. “Simţeai astfel că făceai parte din ceva mult mai mare decât tine însuţi: o familie? O naţie? O tradiţie? O istorie? Simţeai că eşti o fiinţă umană demnă, care e respectată şi respectă, o persoană invitată să aducă ce e mai bun în ea. Iar noi, copiii, ne formăm în acea atmosferă, învăţând să preţuim valoarea cugetului şi să rezonăm la frumuseţea lumii. Învăţam să ne punem întrebări şi să găsim răspunsuri, devenind mici trestii gânditoare.

 

Participăm cu mândrie la aventura cunoaşterii, care abia începea pentru noi şi uite aşa învăţam să fim noi înşine, parte a unui întreg mult mai mare şi mult mai important decât oricare dintre noi”. „Totul făcea parte dintr-un tabiet, o reţetă de trai frumos şi cumpătat. Nu la întâmplare, ci cu chiverniseală, cu băgare de seamă şi recunoştinţă. Totul părea să fie conform unui ritm ancestral. Tu doar intrai într-un rol ce-ţi era destinat dintotdeauna. Repetai aceleaşi obiceiuri în ritmuri predefinite, transmise de bunici şi părinţi”. Cartea cucereşte prin vibraţia calităţii de martor dornic să pătrundă esenţa, miracolul vieţii, prin efortul de a prinde palpabilul şi chiar inefabilul, prin migala de bijutier cu care a dat întrupare gândului înaripat. E un imn în proză închinat omenirii, e un spectacol al minţii. Textul are forţă, e dinamic, efervescent. În timpul lecturii, lenea nu-şi găseşte cale să se strecoare printre cutele gândului. Lectura este plăcută şi pentru scrisul său limpede, şlefuit, pentru stilul rafinat, subtil, cu sclipiri de gând şi de emoţii trăite.

 

Cartea „Departe de ţara cu dor”, privită ca un întreg, se remarcă prin distincţie şi prestanţă intelectuală aparte. Ea dă pulsaţie gândului frumos şi naşte boabă de speranţă că nu ne vom desprinde de ceea ce are omenirea de preţ. Nici că ne vom desprinde de frumuseţile şi valorile ţării noastre, de care suntem legaţi prin rădăcini ancestrale.

—————————————

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

ianuarie 2015

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors