Archive for the ‘Uncategorized’ Category

tête à tête, NIG și ziaristul Tiberiu Lovin. Despre femei

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 3 - 2015

377042_296908140328340_1859822703_n

 

 

 

Ladies and gents, stau de vorbă astăzi, despre femei bineînțeles, cu un gentleman care lucrează în presă de 20 de ani, fostul Reporter Virtual, actualul în construcție ,,ȘtiriExclusive.ro., un gentleman inteligent, singur și very good looking.

,,…sunt un bărbat aproximativ neîmplinit, spune Tiberiu Lovin, am fentat armata cu ajutorul a două facultăți (drept și managementul firmei), nu mi-am dat licența, pentru că scopul a fost să scap de încorporare, nu să-mi pun diplomele pe perete, n-am carnet pentru că-mi place să am șofer și nici nu-s electrician-instalator-tâmplar, nici măcar soț.
Daca voi nu ma vreți, atunci veți fi obligați prin lege”.

Și cum eu sunt o foarte conștiincioasă ,,respectatoare,, de lege, l-am vrut pe TL, pentru un sincer și (in)discret tete-a-tete.

 

NIG: Nu contează femeile pe care le dansezi toată seara, ci doar aceea pe  care o vrei pentru ultimul dans sau pentru micul dejun a doua zi. Ce fel de femeie ai invita la ultimul dans?
TL: O femeie inteligentă, cu simţul umorului şi care nu mi-ar provoca greaţă prin ţinuta şi fizicul ei.

 
NIG: De la ochi, buze, picioare până la felul în care te priveşte atunci când e furioasă, ce adori la o femeie?
TL: Întotdeauna ochii. Aş prefera totuşi să nu mă privească furioasă, pentru că-mi displac persoanele care nu-şi pot controla nervii. Înseamnă lipsa de educaţie, în primul rând.

 
NIG: Ce deteşti?
TL: Minciuna, prostia şi ipocrizia. Ah, să nu uit impostura. Trăim într-o lume foarte sigură pe ea, dar absolut nesigură în sufletul ei. Mulţi au impresia că pot face mai bine ceva la care nu se pricep. Prefer sinceritatea.

 
NIG: Care este în opinia ta acel Je ne se quoi la o femeie?
TL: Te referi la quelque chose? Nu cred că poate fi descris cumva. E doar un sentiment, o senzaţie pe care o simţi. Şi deodată nu-ţi poţi lua privirea. Un fel de magnetism. Nu contează foarte mult fizicul. Cred că din privirea porneşte totul.

 
NIG: Dacă am aşeza două femeie frumoase față în faţă şi le-am cere să se analizeze una pe cealaltă,  probabil vor începe cu pantofii, apoi rochia, poşeta… Părul.Cu ce ar începe un bărbat când este vorba doar despre ,,analiza,, fizică? Cum vezi diferențele dintre două femei frumoase?
TL: Probabil aici va ieşi la suprafaţă partea mea feminină:) . Îmi plac femeile cochete începând de la aranjarea părului, la manichiură şi pedichiură, dar nu sar peste accesorii, iar aici mă gândesc la lanţuri, medalioane, inele, brăţări, ceasuri, curele, pantofi şi chiar ciorapi. Aş diferenţia cele două femei în funcţie de cât de îngrijite sunt, de ţinuta lor, iar aici nu mă refer la haine, apoi aş poposi asupra  stilului discursiv. În mod sigur, una dintre ele va fi peste cealaltă. Un bărbat cu experienţa se poate prinde repede. Şi el preferă femeile îngrijite şi inteligente, nu neapărat pe cele îmbrăcate în haine de firmă.

 
NIG: Defineşte-mi singurătatea unui bărbat inteligent şi good looking.
TL: Se simte ca un iepure într-un lan de morcovi, fără să fie decis cu care va începe şi cu care va termina. Şi de obicei rămâne singur, pentru că morcovii n-au picioare, nici oferte promoţionale, ci aşteaptă. Şi iepurele riscă să devină cumva totuna cu morcovii, un fel de statuie neputincioasă.

 
NIG: Hai să vorbim despre dimineţile unui bărbat singur.
TL: Depinde de profesie (eu citesc presă la cafele, vreo două-trei). Sunt plictisitoare, în general. Mai exact: este vorba despre o rutină din care e greu să evadeze.

 
NIG: Şi despre nopţile lui?
TL: Aici iar depinde de ceva: de cultură lui. Un bărbat inteligent nu va merge în cluburi, nu-l vei vedea la bere cu băieţii şi nici agăţând pe stradă. Nopţile fac şi ele parte dintr-o rutină, indiferent dacă o petrece cu o femeie sau citeşte o carte/ se uită la un film/scrie/ ascultă muzica/meditează. Diferenţa dintre un bărbat singur şi unul căsătorit este că primul poate face ce vrea.

 
NIG: Considerând că femeia româncă îşi răsfaţă copios-culinar soţul sau partenerul, se descurcă mai bine în bucătărie un bărbat singur decât unul căsătorit?

TL: Aici e vorba de abilităţi şi de hobby. Un bărbat poate găti excepţional indiferent dacă e căsătorit sau nu. Cred că amândoi se descurcă la fel de bine. Şi-n general bărbaţii ştiu să gătească. Majoritatea celor pe care-i ştiu sunt chiar pricepuţi. Răsfăţul soţiei are legătură cu dragostea şi comoditatea. Sigur, e de preferat să gătească partenerul care se pricepe mai bine. Din fericire, multe femei încă gătesc în România.

 
NIG: Dar în pat, ţinând cont de faptul că varietatea alungă plictiseala care are toate şansele să se instaleze în dormitorul unui cuplu mai puţin creativ?

TL: Depinde de talentul lui de bărbat

 

NIG: Cum arată femeia singură la 40 de ani?
TL: Cele care au avut grijă de ele arată încă bine, au o profesie şi sunt mai degrabă atractive în comparaţie cu femeile sub 30 de ani, care, surprinzător, arată mai rău şi nici n-au prea multe în cap, să fiu brutal în exprimare.

 
NIG: Sunt femeile divorţate mai dornice de aventură decât cele care nu au fost căsătorite niciodată?
TL: Depinde de femeie. Nu putem să la catalogăm nicicum la acest capitol. Sunt femei căsătorite care preferă aventurile mai mult ca doamnele abia divorţate. Şi sunt femei singure care-s mai serioas ca ambele categorii la capitolul fidelitate. Surprinzător din nou, ştiu. E vorba de ceea ce îşi doreşte o femeie. Şi cred că majoritatea îşi doresc un singur bărbat, nu aventuri.

 
NIG: Cum vezi femeia care acceptă propunerile indecente ale unui bărbat a doua zi după ce s-au cunoscut?
TL: Aici sunt multe de spus. Depinde ce înţelegem prin indecență. A discuta despre o posibilă aventură sexuală nu pare mare lucru în zilele noastre. E ca un chef din adolescenţă, indiferent de vârstă. Şi mai toată lumea doreşte să se simtă liber, să se distreze şi să nu-i pese că a doua zi se va trezi mahmur. Poate fi de condamnat dacă femeia este căsătorită sau într-o relaţie. Altfel, e firesc să accepte ce îşi doreşte sau, la fel de normal, să refuze.

 
NIG: Poate fi disperare sau dorință acută. Dar nu prea știi.
TL: Unele/unii ajung la disperare din cauza singurătăţii, dar este inutilă această senzaţie. Nu ajută la nimic.

 

NIG: Garantez că nu duci lipsă de ,,propuneri indecente,, Când spui NU?
TL: Sigur. Unii oameni n-au toate doagele la locul lor. Nu vor să accepte un refuz, în general. Şi la fel procedează bărbaţii, dar şi femeile. Tot încearcă. Este înjositor şi stârneşte milă, dar nimeni nu acceptă din aceste motive, dacă este sănătos la cap.

 
NIG: Când spui Da?:)
TL: Când simt că poate fi ceva, când îmi dau seama că pot face şi altceva în afară de sex cu acea femeie, când există atracţie, curiozitate sau pur şi simplu mi se pare că n-am nimic de pierdut. E greu să înşir un număr de factori care te îndeamnă să zici da.

 
NIG: Care este diferenţa majoră dintre femeile pe care le-ai curtat când aveai 25-30 de ani şi cele de acum?
TL: Eu nu curtez femeile, pentru că nu mă pricep să o fac. De aceea le las pe ele să facă primul pas. Nu vreau să par cumva special, dar sunt încă un bărbat timid la acest capitol. Mai bine aştept decât să devin penibil cumva printr-o abordare nefericită. Tocmai pentru că nu-s priceput în arta de a seduce din două-trei vorbe: bună! bla-bla-bla…

 

 

NIG: De obicei eşti atras de acelaşi gen de femeie care te-a atras iniţial la 20 ?
TL: Da, femeile frumoase şi inteligente

 
NIG: Mai bine singur şi liniştit decât într-o relaţie fără iubire?
TL: Total de acord. E boring într-o relaţie fără sentimente. De ce să stai cu o singură femeie, când poţi avea multe? Doar pentru a merge la petreceri cu cineva sau pentru ce?

 
NIG: Singurătatea: furie sau resemnare? Sau doar o simplă stare de fapt?
TL: O stare de fapt. Cred că majoritatea persoanelor sunt singure, indiferent dacă au sau nu o relaţie. N-ai de ce să fii furios şi nici să te resemnezi. Toţi visăm, am impresia. Sigur, până la urmă, majoritatea pică în păcatul unei relaţii de formă, pentru a evită singurătatea.

 
NIG: În societatea românească, spre deosebire de cea americană, să zicem, încă avem prejudecăţi privind copiii aduşi într-o relaţie din relaţiile anterioare. Fie că eşti tatăl, fie că eşti mama. Ce crezi despre acest aspect?
TL: Sincer, pe mine nu m-ar deranja. Îmi plac copiii foarte mult. Există însă această piedică. Eu nu ştiu cum e că nu am copilul cu mine, dar ar fi bine, pentru că testarea potenţialei partenere ar începe de aici. Şi abia atunci îi observi sufletul. Am avut o relaţie cu o femeie care mi-a reproşat ca pentru mine fetiţa mea va fi mereu pe primul loc şi că nu se simte confortabil pe locul doi. Mi s-a părut aşa o prostie că iniţial am ezitat să-i răspund pentru a nu o jigni. I-am explicat ca la idioţi ca niciodată nu poţi compara dragostea pentru copii, pentru rude sau prieteni cu cea pentru persoana iubită. Şi la scurt timp s-a terminat povestea noastră. Mi-a dovedit astfel că este un om extraordinar de egoist. Şi cred că mulţi gândesc atât de prost.

 
NIG: Bărbaţii care nu au fost căsătoriţi niciodată încă ezită să intre într-o relaţie cu o femeie divorţată.
TL: Nu ştiu asta. Eu n-am ezitat niciodată. Important este ceea ce simţi, nu trecutul amoros al unei persoane.
NIG: Unde crezi că ar trebui să se situeze echilibrul?
TL: Dragostea este singurul răspuns. Doar aşa găseşti echilibrul.

 

NIG: Noi femeile, avem tendinţa să credem uneori că putem fi fericite numai dacă avem un bărbat alături.
Cât de mult depinde fericirea unui bărbat de o femeie?
TL: Este banal de acum: fericirea vine din interior, nu dintr-o relaţie. O relaţie îţi poate da o stare de bine, îţi poate asigura un confort, dar nu te poate face fericit dacă tu nu vrei asta.
***

 

 

,,…sper că până dau colțul să termin de scris măcar o carte din cele trei începute,,. mai spune Tiberiu Lovin.

298795_265994960086325_3906089_n

Ladies, nu vă luați după aparențe și după faptul că ,,eu nu curtez  femeile pentru că nu mă pricep să o fac,,. Eu sunt deja cucerită. Prin învăluire,,
Succes multiplu, Tiberiu, cel puțin triplu; și într-o zi vom vorbi și despre aceste cărți care își așteaptă finalul.

tête à tête, NIG și Constantin Ciucă. Despre femei

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 31 - 2015

10433148_1431550847160388_243935307712578838_n

 

 

 

Domnelor și domnilor, pentru o vreme, tete-a-tete-urile mele se vor concentra puțin asupra unui subiect fierbinte : Femeia.
Femeia așa cum este vazută ea de bărbații care vor avea curajul să deschidă Cutia Pandorei.
Astăzi, scriitorul Constantin Ciucă, Domnul www.Kuppi.ro.

Constantin Ciucă:,,Există, din păcate, în lumea asta femei atât de frumoase încât simpla lor apariție are un efect ginecocid. Altfel spus, unde apare o femeie ca asta, celelalte femei din jurul ei dispar brusc. În locul lor lumea rămâne populată de această femeie unică iar tu rămâi cu ea în minte, vrăjit, săptămâni sau luni de zile ca într-o pușcărie în care singuru vizitator care îţi este permis este această femeie.,,

O sancțiune severă, cu executare, asta este o femeie frumoasă.

O sancțiune pe care o primești fără să fi făcut de fapt nimic rău sau nepermis. Sigur că este nedrept.

 

 


NIG: Stiu foarte putine lucruri despre scriitorul Constantin Ciucă. Ce ar trebui sa stiu?

CC: Ar trebui să știi că de mic mi s-a părut că ceva e în neregulă cu lumea asta.

Pentru mine, tot ce am învățat la școală, a fost un delir decorativ care încerca să traducă logic lumea din jur. Adică pentru mine școala nu a însemnat niciodată formule, texte, cifre, figuri. Nu. Pentru mine școala a fost o succesiune nesfârșite de pictograme desenate pe tablă sau în manuale prin care ochii mei încercau să pătrund înțelesul lucrurilor care mă înconjurau, să mă facă să mă obișnuiesc cu ele ca să mă simt confortabil în mijlocul lor.

Doar că mereu ceva lipsea. Ceva lipsea întotdeauna. Iar lipsa aceasta, deși eu nu eram decât un copil, cam neastâmpărat, ce-i drept, mă făcea să mă culc seara neliniștit și mă trezesc la fel de neliniștit dimineața. De parcă încă de pe atunci aveam nevoie de o cană de ceai de tei și un Xanax.

Prin urmare, pe la zece ani am început să mâzgălesc poezii într-un carnețel în care îmi țineam poza unei femei frumoase cu țâțele goale decupată dintr-o revistă. Am observat că făcând lucrul ăsta mă simțeam mai bine. Apoi am avansat și prin clasa a noua, ca să scap de poluțiile nocturne din ce în ce mai dese, am început un roman plicticos despre cum îi dădeam bomboane fondante și îi făceam declarații mincinoase unei colege de la Casa Pionierului. Am observat că scriind,mă simțeam și mai bine.

Adică, ce lipsea pictogramelor de la școală, era un dressing de emoție și fierbințeală turnat peste înțelesurile lor seci. Trecerea pictogramelor lumii prin suflet.

Și uite așa am ajuns de tânăr să cred că literatura are nevoie de mine în aceeaşi măsură în care eu aveam nevoie de ea.

 

 

NIG: Ce ar trebui să NU stiu?

CC: Această întrebare conține răspunsul în ea însăși.

NIG: Ne place sa spunem ca nu există femei urate. Exista?

CC: Aveam în facultate o profesoară de literatură monstruos de urâtă. Era deșirată și ciolănoasă, scheletică și noduroasă, cu un gât subțire de un alb nesănătos sub care, când venea cu bluze mai decoltate, i se vedeau, reliefate, claviculele și oasele sternului exact ca în planșele de anatomie. Avea niște buze extrem de mobile și de aceea, când vorbea, dezveleau niște dinți apocaliptici, cât niște lopeți de infanterie, îngălbeniți de nicotină și încălecați unul peste altul pe vecie. Părul îi era rar și tuns băiețește iar prin el i se vedea pe alocuri pielea capului de parcă tocmai începuse să ia citostatice și să facă radioterapie. Dar ceea ce era cel mai horror la ea, era râsul. Slabă și puțină cum era, te-ai fi așteptat abia să o auzi când vorbește. Nicidecum! Avea o voce îngrozitor de groasă și puternică iar când râdea te speriai pentru că era exact răsul ăla hăhăit și sinistru din filmele cu Dracula, care răsună îndelung și înspăimântător în adâncul întunecat al nopții.

Ce mai tura vura, era monstruoasă! În sinea mea, atunci când se întâmpla să mă gândesc la ea, o compătimeam.

În schimb, era extrem de inteligentă. Dezinhibată și spirituală.

Acum s-a întâmplat că într-o vară eram la Costinești, și nu mă refer la Costineștiul de acum care a devenit o stațiune anonimă ci la satul acela ușor suprarealist din alte vremuri, și, peste cine dau pe plaja de nudiști? Peste profesoara de literatură cu pricina, desigur, care, de pe un cearceaf îngust, la fel cum era și ea de îngustă, fuma una din țigările proaste care nu îi lipseau niciodată și se uita peste mare.

În seara aceea am invitat-o pe o terasă la o bere. Nu știu cât am stat și câte beri am băut. Știu doar că am vorbit despre literatură, despre scriitori și cărți, despre cultură și umanitate în general iar femeia aceasta, pe măsură ce ea vorbea iar eu beam bere, se transforma încet încet în altceva . Era atâta spirit în ceea ce spunea și atâta farmec, atâta informație culturală și atâta inteligență, atâta umanitate în râsul ei sinistru și atâta delicatețe în mâinile ei scheletice cu care își aprindea țigară după țigară că la un moment dat femeia din fața mea nu mai semăna deloc cu profesoara pe care o vedeam pe holurile facultății. Devenea sub ochii mei o altă ființă, cu o alta feminitate, cu o altă definiție.

După câteva ore de expunere la radiația ei culturală, la aplombul captivant cu care vorbea și la stilul pitoresc în care lega între ele idei complicate, femeia aceea din fața mea, care fuma neîncetat și râdea sinistru dezvelindu-și dinții apocaliptici, devenise cea mai frumoasă femeie din lume.

Dacă există sau nu femei frumoase și femei urâte? Da, există! Doar că ceea ce scapă de obicei înțelegerii este că femeile urâte pot deveni femei minunat de frumoase iar femeile frumoase pot deveni femei asfixiant de urâte.

NIG: Când o femeie este frumoasa?

CC: Cu cât se simte mai frumoasă, cu atât este mai frumoasă o femeie. Iar atunci când e mai frumoasă chiar decât se simte, ea devine orbitor de frumoasă.

 

 

NIG: Ca orice alt bun român(smile), chiar credeți ca româncele sunt cele mai frumoase femei din lume?

CC: Asta fără îndoială este o aiureală naționalistă născută ca să facă în ciudă masculilor din alte popoare și să încurajeze turismul matrimonial în România. Eu personal am alte gusturi. Mie îmi place privirea melancolică din ochii mistici ai rusoaicelor, îmi plac fețele copilărești ale filipinezelor și vietnamezelor, fundurile braziliencelor și felul subtil, submisiv, în care fac dragoste japonezele.

 

 

NIG: Sunt diferite femeile de pe net față de cele din viața reală?

CC: Totalmente. Pe net toate au pretenția să fie tratate cel puțin ca moștenitoarea la tron a Marii Britanii. În lumea reală se mulțumesc și cu o prăjitură cu frișcă și cu puțină conversație de bun gust, presărată cu obscenități suportabile, pe o terasă cu zorele.

 

 

NIG: Glezne, genunchi si încheieturi.

Aș mai adauga curbura gatului. Si degetul mic. Doar pentru ca unele femei au țn degetul lor mic mai multă feminitate decât au altele în întreg corpul.

Ce altceva atrage?

Sculptural, într-adevăr elementele anatomice deja enumerate sunt cele care dau în mare măsură calitatea feminității. Nu trebuie uitat nici gradul de împrăștiere al sânilor în cădere liberă, scoși adică din sutien. Uneori mă uit însă cu mare plăcere și la brațul dezgolit al unei femei, din umăr până în vârful degetelor. Sau mai bine zis al unghiilor, deoarece uneori aceste distanțe pot fi semnificativ diferite.

Și, desigur fesele.

Iar apropo de fese, mă văd obligat să fac aici o mărturisire care mă plasează foarte corect în zodia de care aparțin: mie îmi plac femeile mai plinuțe! Sunt Taur. Sunt de pământ și de carne.

Adică mie să NU îmi dai femei de pe Fashion TV sau anorectice din alea care prezintă colecțiile de vară ale nu știu cărui homosexual italian. Nu că aș avea ceva cu homosexualii, ei sunt printre puținii oameni care știu să aprecieze valoarea unei clisme de calitate, dar mie să îmi dai femei care au carne pe ele. Si care au cur. Adică buci rotunjite ca pepenii între care, mai ales dacă au abonament la sală, când ai de gând să pui ceva, să fii conștient că o faci pe riscul tău.

NIG: Halucinația de a fi bărbat.Am găsit expresia aceasta la tine.

Ce înseamna să fii bărbat?

CC: NIG, mi-ai pus o întrebare la care, ca să răspund, chiar și dacă numai parțial, a trebuit să scriu un roman. Dar ca să nu las totuși întrebarea asta în aer, aș zice că să fii bărbat înseamnă cel puțin să te joci cu mașinuțele și să îți transformi poluțiile nocturne în nenumărate orgasme diurne.

Ah, era să uit: în timpul liber, să construiești ceva monumental, util, fascinant. Și să îți înveți copiii să cum să nu moară niciodată.

NIG: Scrisul acesta ne exorcizează. Ne purifică dar ne și lasă cu pieptul deschis. Devenim vulnerabili în fața cititorilor.

Domule CC, ai avut vreodată impresia de vulnerabilitate acută după ce te-ai văzut cu o femeie care te-a citit?

CC: Trebuie să te contrazic. Sau, cum zice englezul, I beg to differ. Pe mine scrisul nu am simțit niciodată că m-ar vulnerabiliza într-un fel. Dimpotrivă, cărțile mele sunt o memorie externă la care apelez de fiecare dată când trebuie să dau vreo explicație savantă despre mine. Pe raft, pe net, în librărie sau pe vreun cearceaf de plajă, indiferent unde s-ar afla, cărțile mele conțin împachetate frumos, la fel ca bomboanele de ciocolată, emoții și trăiri care vorbesc în locul meu. Am avut, așa cum spui, câteva întâlniri interesante cu femei care m-au citit dar cărțile scrise mi-au fost de mare ajutor în cazurile astea. Ele pur și simplu m-au scutit de explicații. De lungi și întortocheate confesiuni. De întrebări și răspunsuri mari consumatoare de timp. În varianta extremă, nici nu trebuia să vorbesc. Ea citea din carte și alături avea trupul.

NIG: Pentru un rotund, avem nevoie de două emisfere, de două vulnerabilități, două… siguranțe sau de o vulnerabilitate si o siguranță prinse intr-un puzzle rotund?

CC: Nuța, sincer să fiu, pe mine nu mă deranjează dacă e rotund, pătrat, trapez, triunghi sau mai știu eu ce altă formă atâta timp cât mă include și e înconjurat de ziduri impenetrabile între care pot să îmi dospesc iubirea, plăcerea, armonia și nevoia de a fi cu cineva.

NIG: Iubim când nu mai putem respira sau când în sfârșit reușim să prindem o gură de aer indelungă si intensă?

Cand iubim într-adevăr?

CC: Iubim cu adevărat atunci când intrăm în spital după ce ne despărțim.

NIG: ,,Veneam cu mașina de la mare și undeva într-un sat din ăsta dobrogean în care bălăriile sunt mai înalte decât casele, am văzut din depărtare pe marginea șoselei o țigancă grasă și jegoasă, înfofolită în tot felul de șaluri și cârpe care se pregătea să facă autostopul. De când am luat odată un cuplu de ”homeleși” pe lângă Nazarcea după care vreo două săptămâni nu am mai putut să mă urc în mașină din cauza mirosului lăsat de ei, hotărâsem că nu mai iau pe nimeni la autostop. Deci văzând țiganca, ieșită până aproape de mijlocul șoselei și făcând cu mâna, am încetinit iar când am ajuns în dreptul ei, am ocolit-o cu grijă și am trecut mai departe. Totuși, dintr-o curiozitate morbidă am întors o clipă capul să o mai văd o dată. Și atunci, prin parbrizul lateral, deși nu puteam auzi nimic, i-am vazut gura și i-am putut citi pe buze ce spunea cu ură uitându-se după noi: ”Alege-s-ar praful de voi”!

Eram în mașină cu dragostea vieții mele.

La câteva luni ne-am despărțit. Ea a plecat în Italia pentru totdeauna iar eu în spitalul de psihiatrie pentru un an de zile. Am pierdut iubirea, am pierdut afacerea pe care o aveam, am pierdut casa. He he, și am pierdut inclusiv mașina de care vorbesc!

Tot!

S-a ales praful!

A mai rămas cartea asta, citită de câțiva oameni,,(CC)

Există iubire dupa marea iubire, aceea care nu a fost să fie?

CC: Mai există ciocolată după ce ai mâncat ciocolată?

Da, mai există ciocolată amăruie.

NIG: Domnul CC, ce întrebare nu ți-am pus și ți-ai fi dorit să-ți pun?

CC: Mi-ar fi plăcut întrebarea ce este pentru mine femeia iubită. Și ți-aș fi spus că cel mai de necrezut şi în același timp cel mai de speriat lucru care mi se întâmplă atunci când mă îndrăgostesc este extincția. Femeia iubită se transformă într-o vietate iremediabil singulară, nedescrisă de niciun tratat de antropologie, zoologie sau patristică și nu seamănă cu nimic altceva de dinaintea ei şi cu nimic de după ea. Ea devine o ființă cosmogenetică aruncată pese cer şi peste clădirile orașului fără de care lumea ar dispărea în secunda următoare şi fără de care eu, nemaiavând niciun rost pe pământ, aș deveni o gelatină scursă într-un canal menajer. Brațele ei, surâsul ei, ochii ei, atingerea ei, degetele ei, totul devine altceva. Din organe de simț sau de locomoție, devin obiecte de cult. Ea însăşi devine un cult căruia îi devin un adept fanatic. Dar spre deosebire de alte religii, pentru a supraviețui, eu trebuie să fiu şi să rămân singurul adept şi singurul practicant al acestui cult. Oricine altcineva care ar vrea să o atingă, să îi arunce ochiade cu subînțelesuri, să îi facă avansuri sau să se gândească la ea altfel decât ca la o icoană, devine pentru mine o amenințare imediată cu erezia și extincția. O amenințare reală cu sfârşitul lumii! Pentru că femeia aceasta este însăşi lumea, în totalitatea ei. De aceea, pentru mine, zilnic, sfârşitul lumii este o chestiune reală, practică, o apocalipsă la îndemână, repetabilă, pe care o trăiesc în avans chiar şi la cele mai mici bănuieli sau îndoieli.

Însă lucrurile acestea despre mine nu le știe nimeni.

Mi-e atât de frică!

Mi-e îngrozitor de frică de sfârşitul lumii!

CONSTANTIN CIUCĂ

Frica Domnului Al Kuppi – roman

Regele cu pene – roman

Alehar și glonțul de argint – roman

Cele mai frumoase poezii – poezie

Femei pe net – povestiri

10409538_10203644085397522_9100302034546816688_n (2)

Interviu cu Domnul Cristinel Petrescu, Șeful Sectiei Consulare a Ambasadei Romaniei la Washington

Pentru trei zile, în Hollywood, a fost organizat un Consulat itinerant, unde unii români floridieni au reușit să își rezolve problemele consulare, care altminteri ar fi putut fi rezolvate doar printr-o călătorie la Washington. Acțiunea a fost posibilă prin eforturile comune ale Ligii Româno-Americane și ale Ambasadei României la Washington, DC. Domnul John Banu, președintele Romanian-American League, începuse de ceva vreme demersurile inițiale de deschiderea unui Consulat General in Florida. Cum stabilirea unui consulat permanent cere mult mai multe eforturi, aprobări si alocări de fonduri, Domnul Cristinel Petrescu a propus organizarea unui Consulat itinerant, ca un pas mai ușor de realizat într-un timp mai scurt, iar actualul ambasador, Excelența Sa Iulian Buga, a susținut și aprobat această inițiativă. RAL (Romanian American League) a pus fără ezitare la dispoziția domnului Consul spatiul necesar desfășurării lucrului pentru acest eveniment, domnul John Banu preluînd integral toate cheltuielile de deplasare și ședere, implicându-se personal in organizarea si buna desfășurare a evenimentului (citiți si articolul pe același subiect, “Am văzut si români fericiți”)
Domnule Consul, aţi fost o persoană extrem de ocupată în timpul vizitei în Sudul Floridei. Cu ce a fost mai altfel o zi de muncă în Florida în comparaţie cu una în Washington?
Diferenţă majoră a fost “one man show”, adică nu am beneficiat de asistența colegelor mele de la ambasadă, cu care împart în mod normal sarcinile în cursul zilelor obişnuite la Washington. Oricum însă, ele mă ajută în finalizarea procedurilor începute în Florida, nu toate acestea fiind posibil a fi soluţionate integral, pe loc, pe parcursul consulatului itinerant. De aceea, serviciile oferite de noi sunt tot “în echipa”, chiar dacă am fost numai eu prezent în Florida.
Deja deveniţi popular pe meleagurile noastre. Oamenii au fost impresionaţi de faptul că aţi vrut să lucraţi ore lungi. Unii se întrebau dacă aţi reuşiţi să mâncaţi ceva, dacă cineva v-a adus măcar o cafea. Vineri aţi început la 9am şi aţi terminat târziu, după miezul nopţii. Ce v-a determinat să daţi o mână de ajutor românilor floridieni? (în afară de insistenţele Ligii Româno-Americane)
Întotdeauna ne ghidăm după nevoile comunităţii române, acesta fiind şi motivul pentru care am organizat consulatul itinerant. De aceea, dorinţa noastră a fost să putem soluţiona cât mai multe cereri, chiar dacă timpul alocat tuturor persoanelor programate a fost sensibil peste normalul unei zile de lucru. N-am avut probleme cu şederea prelungită şi organizatorii au avut grijă să nu-mi lipsească nimic, iar eu m-am simţit în regulă şi cu “fast food”-ul local, al cărui gust chiar îl apreciez.
Aţi întâlnit şi alt fel de probleme în rândul românilor imigranţi din Florida, şi cazuri mai diferite de cazurile la care lucraţi zilnic la Washington?
Nu, problematica este aceeaşi pentru românii din multe colţuri ale SUA, doar circumstanţele pot să nu fie întotdeauna identice. Însă elementul de noutate în deplasările consulului în teritoriu, faţă de alte evenimente de acest fel petrecute cu ceva timp în urmă, îl constituie posibilitatea încheierii pe loc a unor proceduri care necesită un complex de aparatura specifică, cum ar fi cererile de paşapoarte sau titluri de călătorie.
Am văzut oameni fericiţi părăsind biroul dumneavoastră. Râzând, mulţumind şi  felicitându-i pe cei de la RAL pentru idee. Până la urma urmei, le-aţi “salvat” avionul, hotelul şi timpul liber de la serviciu. Dar am văzut şi oameni dezamăgiţi. Cum aţi încercat să le rezolvaţi nemulţumirile?
Mă aşteptăm şi eu la cele două situaţii descrise. Şi eu aş dori să-i ajut pe toţi să obţină ceea ce vor, însă legea nu admite abateri de la prevederile ei, iar noi toţi suntem datori să o respectăm, chiar dacă ne aflăm la multe mii de kilometri faţă de România. Am încercat să mă erijez în astfel de situaţii într-un consilier personal, care să le expună cadrul legal în integralitatea lui, privind cazul fiecăruia în parte, pentru a şti să-şi găsească “portiţă” legală de ieşire din situaţia lui. Optarea pentru o soluţie sau alta este însă strict de natură personală şi îl priveşte pe fiecare în parte.
Sunt români care nu au un statut clar în State şi nu mai au nici un act românesc valabil. Oameni prinşi între risc şi imposibilitate.
Rezolvarea depinde de la caz la caz, sau aceasta este o problemă care este imposibil de rezolvat folosind doar serviciile consulare din SUA?
Este o întrebare pe care mulţi români ar trebui să şi-o pună înainte de a ajunge în situaţii dificile. Întotdeauna acestea sunt generate de ignorarea valabilitaţii actelor româneşti, respectiv cărţii de identitate şi paşaportului. Constat cu părere de rău că această situaţie este endemica în SUA, mai multă atenţie pentru aceste acte fiind acordată de românii din Europa, chiar dacă aceştia sunt mult mai aproape de România şi pot să-şi refacă actele româneşti mult mai uşor.
Legea româna face diferenţa între un român care rezidă în mod legal în ţara de reşedinţa şi unul care se află ilegal pe teritoriul acestei ţări. O diferenţă normală, am putea spune, dacă ne gândim că prevederile legii române nu trebuie să încurajeze încălcarea legii ţării de reşedinţă. De aceea, un român care nu mai are niciun act românesc valabil, dar poate face dovada şederii legale în SUA, poate reintra, treptat, în legalitate, şi cu actele româneşti. În timp ce, fără confirmarea legalităţii şederii sau dovada că s-a încercat măcar intrarea în legalitate (prin apelarea la autorităţile americane competente), singura alternativă rămâne emiterea unui document de călătorie de urgenţă, care să permită reîntoarcerea în România şi rezolvarea tuturor actelor restante acolo.
Evident că fiecare are situaţia lui specifică, dar nu trebuie uitată nici o clipă importanta valabilitaţii actelor româneşti, ele neputând fi înlocuite ca putere doveditoare de acte americane, precum DL-ul (pentru cei care conduc autovehicule) sau ID-ul (pentru cei care nu conduc). Acest lucru a dorit să fie punctat corespunzător şi în informaţia pusă la dispoziţia cetăţenilor romani pe site-ul ambasadei, la secţiunea privind serviciile consulare, subliniind că efortul de reintrare în legalitate este mult mai costisitor în timp şi bani decât a avea grijă ca documentele româneşti să nu expire.
Să te întorci este dificil, să rămâi se pare că a devenit din ce în ce mai greu, ce sfaturi le daţi dumneavoastră acestor oameni?
Nu trebuie uitat că Europa este un “organism” dinamic, din care România nu face excepţie. “Teama” de întoarcere nu este justificată. Dacă treceţi în revistă datele statistice referitoare la şomaj, deficit economic, creştere economică şi altele, veţi vedea că România este printre primele ţări din Uniunea Europeană. Tot aşa de adevărat este că decalajul între veniturile medii din România şi ţările din Vestul Europei sau SUA este încă unul mare. De aceea înţeleg de ce unii concetăţeni nu consideră reîntoarcerea în România că o soluţie pentru ei, dar, conform unei afirmaţii anterioare, fiecare este stăpân pe deciziile sale, cu implicaţiile care decurg din acestea…
În alt plan, am întâlnit multe persoane din SUA, oameni de afaceri, care au lansat afaceri în România. Nu am auzit până acum niciun reproş că afacerea începută ar fi intrat în faliment şi asta s-ar fi datorat condiţiilor din România.Deci este un teren prielnic pentru oricine…
Aţi lucrat de dimineaţă până seara şi foarte puţini au fost aceia care au aflat de existenţa unui Consulat Itinerant de trei zile în Sudul Floridei. Mulţi oameni au sunat când era prea târziu pentru o programare sau pentru un “walk-in” Au fost oameni din Naples şi Jacksonvile, adică din vestul şi din nordul Floridei. Sunt şi mulţi oameni pentru care o eventuală călătorie  cu avionul la Washington sau în alte oraşe unde operează Consulate Româneşti ar fi mult prea riscantă. În opinia dumneavoastră, este necesar un Consulat permanent în Florida?
Răspunsul meu este clar afirmativ, nu numai din perspectiva persoanelor pe care am avut ocazia să le întâlnesc acum, în cele trei zile, ci din perspectiva tuturor persoanelor din Florida care se adresează Ambasadei pentru servicii consulare.
Cunosc foarte bine faptul că doar o parte din persoanele doritoare au putut fi deservite, dar, aşa cum am indicat de la bun început, consulatul itinerant este doar un mijloc de a veni în întâmpinarea solicitărilor colectivităţilor româneşti, atunci când acele persoane au dificultăţi în a se prezenta pentru servicii consulare al sediul Ambasadei. Nu va înlocui niciodată un consulat de carieră, dar este o etapă către acesta. Pentru cei cu care nu am avut ocazia să mă întâlnesc le transmit că, în funcţie de solicitări şi posibilitatea organizării în cadrul colectivităţii a unei alte acţiuni de acest gen, această primă deplasare a consulului se va reitera, evident, cu acordul conducerii Ambasadei.
Ce alte dovezi ar fi necesare pentru a obţine un DA?
Nu sunt necesare alte dovezi decât interesul colectivităţilor locale romane (şi aici mă refer la întregul Stat Florida, ca şi la state învecinate), care să fundamenteze atât la nivelul conducerii Ambasadei, dar, mai ales, la nivelul conducerii Ministerului Afacerilor Externe, necesitatea înfiinţării unui Consulat General de carieră în Florida.
Cine ar avea ultimul cuvânt?
Tocmai am răspuns la întrebarea precedentă. Înfiinţarea unui oficiu consular este întotdeauna legată de mărimea comunităţii române pe care o deserveşte şi de resursele disponibile la nivelul ministerului.
Îmi puteți spune câteva cuvinte despre dumneavoastră?
Nu îmi face niciodată plăcere să vorbesc despre mine, cu toate că aş avea destule de spus, atât pe plan personal, cât şi profesional. Prefer însă ca faptele pe care le fac să vorbească în numele meu, fiind izvorâte întotdeauna din dorinţa de a-mi ajuta aproapele.
Transmit tuturor românilor din Florida gândurile mele cele mai bune şi îndemnul pe care îl voi reitera de oricâte ori va fi nevoie: aveţi grijă de valabilitatea actelor româneşti înainte de a deveni o problemă!
(interviu realizat de Nuța Istrate Gangan, in exclusivitate pentru Romanian Link)
(2014)

 

Chinezii zburdă şi gonesc, românii doar nădăjduiesc

Posted by Stefan Strajer On July - 30 - 2015

Chinezii zburdă şi gonesc, românii doar nădăjduiesc

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Un popor îşi îndeplineşte menirea sa istorică atunci când nu se resemnează în faţa ostilităţii prezentului, astfel conştientizând că-i jalnic să trăiască cu firimituri căzute de la masa înaintaşilor (cam aşa cum se screm grecii zilelor noastre), ci – chiar învins, dar niciodată îngenuncheat! – el are puterea morală şi spirituală, alimentată de măreţia trecutului, să-şi înfrângă slăbiciunile de moment, pentru că numai astfel poate să-şi vadă de rosturile lui fixate de Creator în structura sa intimă cu sute, ba în unele cazuri chiar cu mii de ani în urmă.

Această introducere, aşa cum se vede chiar din titlu, îi vizează deopotrivă pe români şi pe chinezi, două popoare situate la mare distanţă în spaţiu, dar care în timp sunt aproape, şi – cine ştie – poate că în negurile începuturilor omeneşti chiar se înrudesc prin formidabilele lor civilizaţii şi culturi plăsmuite de tainicul sincronism al fiorului divin, ce pulsează etern neliniştitor pentru scormonitorii în existenţele pământeşti multimilenare.

Fireşte, în lumina noilor cercetări care obligă omenirea să-şi reformuleze cunoştinţele şi să-şi rescrie istoria, cu un plus de greutate în ceea ce priveşte vechimea, fineţea, diversitatea şi bogăţia mărturiilor arheologice despre îndeletnicirile paşnice (tăbliţele de la Tărtăria, ceramica, meşteşugurile, artele) şi războinice (arme, echipamente de luptă) ale pelasgilor, tracilor şi geto-dacilor – străbunii românilor de astăzi…

Dar iată că de vreo câteva decenii, chinezii şi-au revenit spectaculos după lungul declin înregistrat la sfârşitul dinastiei Ming (1368-1644), ultima dinastie condusă de etnici chinezi şi, aşa cum corect se afirmă, „Una din cele mai mari epoci de guvernare ordonată şi de stabilitate socială”, astfel încât China zilelor noastre, în pofida cârmuirii marxiste în plan politic, se impune în economia mondială drept cea mai dinamică şi surprinzătoare forţă (unii analişti nu ezită să prognezeze că, dacă-şi menţine actualul ritm, în câţiva ani va surclasa economia americană!), pe când România, deşi înzestrată de Dumnezeu cu apreciabile avantaje absolute şi relative (pământ bun de uns pe pâine, uriaşe şi variate rezerve ale subsolului, dealuri mănoase, munţi prietenoşi, densă reţea hidrografică, ieşire la mare, popor paradoxal prin înzestrarea sa moral-spirituală şi uluitoarea răbdare în care se complace, pildă şi surpriză în istorie prin îndârjirea de-a se menţine la poarta furtunilor, adică la intersecţia tuturor rutelor comerciale însemnate dintre Orient şi Occident, respectiv a confruntării intereselor economico-financiare şi politico-strategice dintre imperiile de mai aproape şi de mai departe), România, prin urmare, îşi continuă bătuta pe loc, specialitatea folclorică a întregului spaţiu mioritic din ultimul sfert de veac, şi continuă să spere într-un destin mai bun, timp în care grosul românilor ajunşi la sapă de lemn se mângâie cu neeroismul găzduit în spusa Speranţa moare ultima

Cu ceva timp în urmă am primit pe internet o galerie foto cu „cele mai impresionante 43 de proiecte de infrastructură începute de chinezi”, cu certitudine unele dintre ele deja finalizate, costul acestor megaproiecte (telescopul Pingtang, laboratorul din Shanghai pentru radiaţii de sincrotron, reţele scufundate de transport a energiei electrice, metrou pe pernă magnetică, gări, porturi, aeroporturi, uriaşe centrale nucleare şi amenajări hidroelectrice, zgârie nori, poduri peste fluvii şi golfuri, megapolisuri, refacerea drumului mătăsii, superautostrada care va porni din sud-estul Asiei şi va ajunge până în Europa etc.) ridicându-se la sute de miliarde de dolari şi având ca dată de finalizare anul 2050 pentru cele mai ambiţioase dintre ele.

CHINA-ECONOMY-INFLATION-PROPERTY-STATISTICS

 

Foto. Shangai

            Fireşte că după asta m-am întrebat: Cum e posibil ca ei să înfăptuiască ceea ce pe la noi este doar de domeniul fanteziei ori, în cel mai bun caz, se concretizeză în proiecte cu scop şi iz pur electoral?!

Iată un elocvent exemplu în acest sens. Încă din regimul bolşevic se bate apa-n piuă cu necesitatea străpungerii muntelui Gutin printr-un tunel rutier, lucrare care nu numai că s-ar amortiza în doar câţiva ani prin plata unei taxe modice de către toţi conducătorii auto ce beneficiază de ea, dar chiar se impune într-un mod stringent prin avantajele pe care le incumbă, îndeosebi pe perioada de iarnă: scurtarea drumului dintre Maramureşul Voievodal şi Baia-Mare cu minimum 15 kilometri, economie de carburanţi, reducerea până la zero a riscului închiderii drumului din pricina zăpezii (oricum deszăpezirile sunt o mare problemă chiar pe şoselele de la şes!), respectiv a frecventelor accidente din pricina derapajelor. În felul acesta drumul cu serpentine ar fi mai uşor de întreţinut (ar costa mai puţin) pentru toţi căutătorii de delicii montane…

Dar de zeci de ani doar se pălăvrăgeşte la nesfârşit pe această temă, îndeosebi în campaniile electorale postdecembriste, ocazie cu care câte un cantindat mai flutură pe sub nasul alegătorilor această adevărată Fata Morgana din colecţia proiectelor româneşti himerice.

Asta în timp ce japonezii şi-au unit insulele austerului lor arhipelag prin tuneluri submarine, îşi extind oraşele în mare (atât din lipsă acută de spaţiu, cât şi din dorinţa de a-i scuti de zgomotul asurzitor al aeronavelor, edilii oraşului Tokyo au construit aeroportul pe o amenajare în…largul mării), ba chiar îşi pun mintea şi banii la bătaie pentru conceperea într-un viitor nu prea îndepărtat a oraşelor subacvatice! Şi este sigur că vor izbuti, pentru că ei, în calitate de neîntrecuţi avangardişti ai fanteziei planetare, nu-şi permit în arhipelagul lor capricios să facă risipă de cele patru elemente, care – în unirea lor perseverentă şi inteligentă după binecunoscuta reţetă niponă – se constituie în punctul de sprijin pe care-l căuta Arhimede pentru răsturnarea lumii: minte-dăruire-timp-bani!

De altminteri, se ştie că unii profesori japonezi, mai ales cei de geografie, îşi încep lecţiile cu binecunoscutul laitmotiv: „Copii, avem o ţară săracă. Singura noastră bogăţie este mintea. Să ne-o folosim cu toţii!” şi că toţi profesorii se străduiesc să-i educe pe elevi şi studenţi în spiritul acestui laitmotiv, veritabil apel la resursele inepuizabile ale minţii umane! Altfel spus, ca învăţăceii să poată mânca peşte proaspăt toată viaţa, ei nu le dau peştele pescuit de alţii (nu-i pun să memoreze lucruri inutile), ci-i învaţă să pescuiască (să gândească cu mintea lor). Dimpotrivă, până nu demult profesori români de geografie le băgau în cap elevilor că avem o ţară frumoasă şi bogată…

N.B. În Sighetu Marmaţiei se lucrează de câteva luni, mai exact din toamnă, la refacerea reţelei de canalizare. Dar străzile care deja au scăpat de acest calvar nu sunt nici acum reasfaltate, deoarece se aude că urmează alte săpături pentru racordarea la noua reţea de apă potabilă. Cine ştie, pe urmă vor veni cei de la Electrica şi de la alimentarea cu gaz metan. Că doar toate trebuie făcute rând pe rând şi de mântuială, altfel spus ca la noi la nimenea. Iar până la încheierea tuturor lucrărilor (habar n-are nimeni când va fi asta!), oamenii şi maşinile fac slalom printre hârtoape şi în zilele călduroase maşinile ridică nori de praf pe care-i înghit pietonii şi locuitorii din zonă, iar în zilele ploioase se bălăcesc cu toţii prin noroaie.

Aşa ceva este realmente de neimaginat pe acele meleaguri unde se învederează prin fapte respectul faţă de cetăţenii plătitori de taxe şi impozite (la noi cu mult mai multe ca în alte părţi). Căci iată ce relatează profesorul Costin Murgescu în cartea sa Japonia în economia mondială: Într-o zi s-a anunţat că pe una dintre cele mai circulate şi aglomerate străzi din Tokyo (metropola are circa 30 de milioane de locuitori) urmează să se facă nişte reparaţii urgente. Ei bine, lucrările au pornit seara în trombă, au durat toată noaptea, iar dimineaţa era la fel de curat ca înainte de efectuarea lucrărilor!

Revin acum la întrebările pe care mi le-am pus după parcurgerea cu uimire atentă (sau poate că invers) a celor 43 de megaproiecte chinezeşti.

„Deci, îmi ziceam eu, chinezii nici vorbă să-şi abandoneze transporturile feroviare, fluviale şi maritime, aşa cum au procedat tâlharii postdecembrişti căţăraţi la putere în România, deoarece ei ştiu prea bine că la tonă-kilometru sunt cele mai rentabile transporturi. Dovadă că-şi dezvoltă şi modernizează reţeaua de căi ferate pentru transport de călători şi de mărfuri, extinzându-şi reţeaua actuală, modernizându-şi gările şi introducând în circulaţie trenurile pe pernă magnetică – cele mai rapide trenuri din lume.

În schimb, în România postdecembristă toată circulaţia a fost mutată pe nişte biete străzi înguste (incapabile să absoarbă numărul în necontenită creştere al maşinilor de diverse tipuri şi gabarite) şi cu o infrastructură deplorabilă, motiv pentru care acestea iau cu asalt oraşele lipsite de parcări subterane şi supraterane, ocupă trotuarele şi puţinele spaţii verzi rămase în viaţă, atentează la viaţa pietonilor chiar pe trecerile de pietoni şi le intoxică aerul, pentru ca în final, un final din ce în ce mai alarmant, să-i condamne la grele suferinţe, ba chiar la moarte prin poluarea excesivă a atmosferei”.

Nu în ultimul rând m-am întrebat de unde au chinezii atâţia bani pentru asemenea proiecte gigantice şi pentru a-i împrumuta pe alţii. Este lesne de dedus că sunt trei canale principale prin care curg banii în bugetul Chinei:

1.Ţinerea corupţiei sub control (marii hoţi, la fel ca în Singapore, sunt pur şi simplu puşi la zid şi împuşcaţi).

  1. Enormele investiţii făcute în economie, infrastructură şi cercetare, căci ei ştiu prea bine ceea ce politicienii şi economiştii români de doi bani refuză să înţeleagă – cum că fără investiţii, economia respectivei ţări este condamnată la moarte!
  2. Productivitatea în creşterea a muncii prestate.

Locul procurorului de şedinţǎ

Posted by Stefan Strajer On July - 30 - 2015

Locul procurorului de şedinţǎ

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Reprezentant al Ministerului Public, procurorul are atribuții bine determinate prin lege, statuată fiind fără echivoc și poziția sa procesuală în cursul procesului de judecată.

Procurorul are un rol primordial în faza de urmărire penală pe care o efectuează personal sau o supraveghează.

Ȋn ce privește faza de judecată, procurorul se află pe o poziție de egalitate cu părțile și de subordonare faă de instanța de judecată, exercitând funcția de învinuire (acuzare). Ȋn desfășurarea judecății, de pe această bine determinată poziție, procurorul exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului și a respectării normelor legale.

Un principiu fundamental al actului de justitie este cel al egalităţii de arme, esențial în asigurarea echilibrului dintre apărare și acuzare. Acest principiu trebuie să se regăsească în toate împrejurările pe care le implică faza judecăţii, inclusiv în locul pe care îl ocupă procurorul în sala de judecată.

O situație improprie, în totală contradicție cu principiul precizat anterior, o constituie poziționarea actualmente a procurorului pe un podium la un nivel superior celui al apărării. Cu toate că problema este în discuție de mai multă vreme, plasarea procurorului pe o poziție privilegiată este menținută în mod nejustificat. Cu stupoare am aflat că o decizie relativ recentă a Consiliului Superior al Magistraturii (2012) chiar reglementează riguros poziția procurorului în sala de judecată: procurorul va sta pe un podium cu înalțimea de 40-50 de centimetri, iar podiumul avocatului va fi de cel mult 20-30 de centimetri.

Este regretabil, dar se impune să constatăm că situația probează neîndoielnic percepția politicului despre egalitatea dintre apărare și acuzare. Această egalitate trebuie să se concretizeze cât mai curând și în arhitectura sălii de judecată, renunțându-se urgent la situarea actuală a biroului procurorului de ședință la un nivel „mai sus”.

justitie

Este inexplicabil că această chestiune ramâne nesoluționată, persistând din primii ani ai comunismului, perioadă în care procurorul avea un rol specific regimului.

Ion Turcu a fost magistrat 40 de ani și recent și-a publicat memoriile – „O viață de judecător” (2014). Citez din acest volum: „Parterul era ocupat de Procuratură (…), iar la etaj, într-un spațiu și mai redus, din cauza scărilor, se află Tribunalul. Să nu ne lăsăm derutați de poziții. Tribunalul nu era, nici măcar la nivel de aparențe, „mai sus” de Procuratură. Dimpotrivă, până și ultimul individ de pe stradă știa că „procuror” înseamnă o funcție deasupra celei de judecător și, mai ales, știa că funcția de procuror este mai mult temută decât respectată. Aparențele, întreținute chiar de procuror, erau create, printre altele, de permanenta încruntare și chiar de portul pistolului (inclusiv în anul 1966! când se abandonase doctrina stalinistă, conform căreia, pe măsura avansării spre comunism, lupta de clasă se ascute). Persoanele care mă cunoșteau și știau că sunt judecător, în dorința de a mă promova în rang, mi se adresau cu formula „tovarășe procuror”. Las la aprecierea cititorului în ce măsură lucrurile sunt astăzi schimbate”.

Ca orice act de autoritate, actul de justiție obligă la o doza de solemnitate care să garanteze atât evitarea oricăror manifestari și aspecte ce ar putea induce stări proprii regimului inchizitorial al fricii, cât și asigurarea unui climat adecvat găsirii adevărului doar prin dovezi și convingere.

Ȋnainte de orice, dreptatea este o chestiune de conştiință, iar la ea trebuie să-și dorească să ajungă, pe aceleași căi, nu numai oamenii care o solicită prin reprezentanții (avocații) lor, ci și procurorii și judecătorii. Ca și avocatul, procurorul trebuie să aibă legea ca unic argument, fiind de notorietate că valoarea și profesionalismul nu țin de înălțimea podiumului, ci numai de utilitatea, pertinența si concludența probelor propuse și administrate.

Principiul procesual fundamental al egalității de arme nu poate fi redus la un simplu enunț, ci el trebuie să se concretizeze în practică şi prin plasarea procurorului la acelaşi nivel cu apărarea în spațiul în care se desfășoară ședința de judecată.

Consulat itinerant la Detroit, Michigan, 12 Septembrie 2015

Posted by Stefan Strajer On July - 30 - 2015

Consulat itinerant la Detroit, Michigan, 12 Septembrie 2015

12 septembrie 2015

Consulatul General al României la Chicago anunţă organizarea de consulat itinerant (oferire de servicii consulare) la Detroit, Michigan, în ziua de sâmbătă, 12 septembrie 2015.

Adresa:

777 Woodward Avenue, Suite 300, Detroit, Michigan 48226 (sediul Consulatului Onorific al Romaniei la Detroit)

 

Data şi programul de lucru:
12 septembrie 2015 (sambata), orar: 9.00 am – 5.00 pm

Servicii consulare:

Acte notariale (procuri si declaratii), cereri de reinnoire carte de identitate, cereri de obtinere duplicate de acte de stare civila (certificate de nastere, casatorie, deces), cereri de clarificare de cetatenie romana, cereri de procurare din Romania de acte de studii si certificate de cazier judiciar si legalizari de copii de pe inscrisuri romanesti originale.

Acte necesare:

In vederea autentificarii procurilor/declaratiilor, persoanele interesate trebuie sa prezinte:

Pasaport romanesc sau american valabil original si/sau carte de identitate romaneasca valabila originala, photo ID american original si/sau permis de conducere american original si copia actului de identitate al persoanei imputernicite (mandatarul din Romania).

Totodata, in functie de specificul actului notarial, va fi nevoie de copia actului de deces (succesiuni), copia actului de vanzare-cumparare/donatie (imobiliare), copia actului de nastere minor (declaratie acord parinti pentru calatorie minor) etc.

 

Toti solicitantii sunt rugati sa prezinte un plic postal pre-platit si auto-adresat (FedEx sau UPS), in vederea primirii actului/documentului solicitat.

Prezentarea documentelor în original, semnarea formularelor şi achitarea taxelor consulare se vor face la momentul prezentării în faţa consulului, conform legii.

Taxele consulare:

Taxele consulare se vor percepe in numerar (cash) sau money order. Nu se accepta cec personal sau carte de credit/debit.

Pentru a evita aglomeraţia şi pentru a putea procesa un număr cât mai mare de cereri, serviciile consulare vor fi prestate in ordinea sosirii.

Persoanele interesate sunt rugate să se informeze cu privire la actele necesare, cerinţele legale specifice serviciilor consulare mentionate si taxele consulare, consultând site-ul Consulatului General al Romaniei la Chicago: www.chicago.mae.ro

*

Recomandări de la Consulatul Onorific din Detroit: Este bine să ştiţi că în faţa clădirii sunt construcţii, deci va trebui să parcaţi undeva mai departe, sau la subsolul clădirii, unde parcarea costă între 4-12 $, depinde cât staţi.

Detroit

„Anotimpuri Istorice”

Posted by Stefan Strajer On July - 22 - 2015

„Anotimpuri Istorice”

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Aceasta este a 14-a carte pe care am publicat-o la Editura Aletheia din Bistriţa, celelalte fiind publicate la alte edituri. Începând din 2001, colaborarea cu editorul Virgil Septimiu Raţiu   este un record de conlucrare eficientă si statornică, atât pentru editor cât mai ales pentru mine, cu toate diferenţele de opinii şi ideologice dintre noi.

Aletheia este spiritul şi zeiţa adevărului. Filosoful grec Parmenides a forjat termenul, cu 500 de ani înaintea creştinismului, din cuvântul letheia ce înseamnă uitare şi care, cu prefixul „a”, devine antonim: neuitare, adevăr, Aletheia! Apoi a demonstrat raţional şi filosofic că realitatea, adevărul, cele petrecute nu se pot schimba, nu trebuie uitate, fiind istorie din care avem de învăţat! Dar, nefast este că adevărul este ascuns, falsificat de către cei cărora nu le convine sau le stă în calea ticăloşeniilor şi infamiilor. Fărădelegile astea sunt sub ocrotirea zeităţilor rele: Dolos = perfidia, ipocrizia, Apate = înşelătoria, făţărnicia, iar cei ce li se-nchină sunt Pseudogoi = mincinoşii, defăimătorii, dezinformatorii de toate speţele. Mitologie, mitologie, dar plină de adevăr de peste 2500 de ani.

Corectura

Ceea ce scriu eu necesită o corectură riguroasă pentru că nu sunt literat, sunt medic (6 ani facultatea, 17 ani practică în România şi 23 ani în Canada). Nu sunt scriitor, am început să scriu abia la 41 de ani, în 1980, în lagărul de refugiaţi din Austria, din revoltă şi protest anti-comunist. Nu am talent literar, dar scriu liber ceea ce trăiesc, observ şi cunosc. A devenit o deprindere, ca atâtea altele. Am o puternică libertate intrinsecă şi sunt autonom. Recunosc că am probleme în folosirea limbii române literare pentru că, la început, o amestecam cu frateliana – după numele cartierului timişorean în care m-am născut şi în care noi, copiii cartierului, amestecam cuvintele româneşti, şvăbeşti, ungureşti şi sârbeşti când ne jucam împreună, iar asta a lăsat o amprentă greu de şters. Apoi, în facultate, am luat notiţe şi am tocit numai în limba medicală, prescurtând-o fără gramatică. De 35 de ani trăiesc în anglofonie, folosind o limbă cu structuri gramaticale inverse celor din limba română şi cu puţine articulaţii între cuvinte.

Noi obstacole

Până în 1989 am scris şi am fost publicat numai în presa românească din străinatate, liberă, pro-românească şi anti-comunistă, iar cei ce o scriau erau intens supravegheaţi, hărţuiţi şi ameninţaţi de Securitate. După 1990 am început să public şi în România. Am fost acceptat şi m-am bucurat, vroiam să fiu şi eu de folos, aveam un deceniu de experienţă de societate liberă şi gazetărie voluntară. Nu aveam niciun fel de interese personale în România post-decembristă, îmi câştigam o bună existenţă ca medic în Canada. Urmărind atent cum se desfăşoară situaţia socială şi politică am devenit un critic al regimurilor Iliescu, Constantinescu, Băsescu, ceea ce a fost punctul de plecare al marginalizării mele, dându-se prioritate celor ce pretindeau că au mâncat salam cu soia, rezistând prin cultură şi care au trecut sub ordinele lui Iliescu şi urmaşii. Au urmat criticile directe. Mai intâi Adrian Marino, apărătorul GDS-22-lui, calibanul C. Stănescu şi fostul secretar de partid comunist Alex Ştefănescu, iar mai apoi noii mercenari ai lui Patapievici, asmuţiţi de faptul că l-am denunţat penal pe idolul lor pentru ceea ce a scris şi semnat în volumul „Politice”. Patibularul, între timp, a oprit cursul denunţului meu şi a accelerat acţiunea „ruşinea de-a fi român”! De la un timp, tot mai tare, mi se strigă în urechi că sunt incorect politic, după noua formă de cenzură instalată de globalism, ajunsă şi în România, şi care imediat şi-a găsit servii. Complet absurd, fiindcă realitatea, adevărul din punct de vedere raţional, nu intră sub acest con politic ilogic prin care globaliştii îndoctrinează şi manipulează omenirea spre depersonalizare şi robotizare, neţinând cont de legile fireşti ale schimbării şi dezvoltării societăţii. Servii globalismului, înrolaţi în urmărirea celor incorecţi politic, comit o mare ilegalitate nerespectând Declaraţia Universală a Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, semnată la ONU în 1948, care la Articolul 19, hotărăşte: „Fiecare are dreptul la libertate de opinie şi expresie; acest drept include libertatea de a deţine opinii fără amestec şi să caute, să primească şi să împartă informaţii sau idei în orice mass-media, fără a ţine seama de frontiere”. Articolul asigură libertatea extrinsecă fiecăruia, orice acţiune împotriva lui fiind ilegală!

coperta

 

Foto. Coperta cartii…

„Anotimpuri Istorice” este o scriitură grea, condensată cu adevăruri istorice, ce trebuie citită pe îndelete… sau deloc. Cartea e plină de istorii aşa cum au fost, dintre care unele sunt ţinute sub preşul politicului corect de către cei ce conduc lumea cum vor ei, fără să ţină seama de istorie, definită de Cicero drept conducătoarea vieţii. Globaliştii şi subglobaliştii, prin servii lor, vor să conducă fără ca omenirea să cunoască învăţăturile istoriei, fără a face deosebirea între ce a fost rău sau bine şi dacă e bine încotro sunt mânaţi. Intuind adevăratele feţe şi intenţii ale globaliştilor, un istoric american de obârşie japoneză, Francis Fukuyama, a scris o lucrare elocventă în acest sens: „Sfârşitul Istoriei”. Înaintea acestui sfârşit, am apucat să scriu prezentul volum de patru anotimpuri istorice: unul polinezian şi trei româneşti. Însă, când am ajuns la editare, au apărut refuzurile din partea celor fără personalitate, fără libertate interioară dar marcaţi genetic de servaj. Un editor bucureştean, după lectură, mi-a apreciat frumos scriitura dar mi-a spus că nu o poate publica pentru că ar avea neplăceri cu USR-ul! Stupid, eu nu am nimic comun cu boierii minţii bucureşteni sau provinciali, eu sunt autonom şi scriu pentru cititorii liberi şi luminoşi. Apoi, editarea mi-a fost refuzată şi de un clujan care, după lectură, şi-a băgat capul în nisip şi probabil încă îl mai ţine acolo ne mai dând vreun semn de viaţă. În sfârşit, prietenul la nevoie se cunoaşte, Virgil Septimiu Raţiu a editat-o, după care, repede, a şters-o în Anglia. Mulţumesc Aletheia, pentru tine am scris. Urmează o succintă prezentare a celor patru anotimpuri istorice:

Primăvară Polinesiană

A fost cadoul fiului meu când am împlinit 75 de ani de viaţă. Am călătorit de trei ori în Polinezia: o dată cu Ica, o dată singur în Rapa Nui şi acum cu fiul meu. Pentru mine polinezienii sunt cei mai cutezători, neânfricaţi, demni şi frumoşi oameni pe care i-am întâlnit în peregrinările mele. De la ei am aflat şi învăţat despre   mana, acea forţă neuropsihică extraordinară de origine divină cu care suntem înzestraţi dar nu o prea cunoaştem, cea care ne ajută a fi îndrăzneţi, curajoşi, determinaţi să reuşim în ceea ce ne propunem să realizăm în viaţă. Aceşti oameni au plecat din Micronezia în urmă cu aproximativ cincisprezece secole cu nişte catamarane sau canoe cu platforme, ce păreau doar cât nişte capete de paie în imensitatea oceanului pe care l-au cucerit, l-au populat şi au dezvoltat mitologii la fel de cuprinzătoare şi captivante precum cea greacă sau celtică. În mijlocul Oceanului Pacific şi-au format o cultură şi artă proprie, culminând cu moaii din Rapa Nui (Insula Paştelui) şi trăind în concordie cu Natura şi cu oamenii binevoitori. În Arhipelagul Hawaii, am aterizat pe Insula Oahu, la Honolulu, oraş care în ultimii douăzeci de ani s-a triplat pe orizontală şi verticală, semănând leit cu marile metropole americane continentale. Am stat într-un hotel nou din Waikiki, aşezat la marginea celebrei plaje, mult mai aglomerată acum ca în trecut, dar am preferat să vizitez insula, în locul plajei. Întâi, am fost la Pearl Harbor, la complexul muzeal, apoi cu o şalupă am fost la Memorialul Arizona, construit perpendicular deasupra navei militare americane scufundată de japonezi, devenită astfel sicriul subacvatic a 1.177 de combatanţi americani în acea duminică din decembrie 1941. Acum se ştie adevărul: nu a fost un atac surpriză, preşedintele Roosevelt era informat precis că parte a flotei japoneze se îndrepta spre Pearl Harbor, dar a hotărât şi ordonat lăsaţi japonezii să atace! Casa Albă a sacrificat intenţionat Pearl Harbor – o parte din flotă, toată aviaţia militară staţionată acolo şi 2.400 de combatanţi – pentru a putea declanşa un război, un mare război în Pacific, început aici şi terminat cu bombe atomice la Hiroşima şi Nagasaki. Ce josnicie, ce conspiraţie a Casei Albe împotiva propriului popor american, a întregii omeniri! Experţii militari au demonstrat că în cazul unui ordin expres de atac de la Casa Albă, chiar numai cu 12 ore înaintea sosirii inamicilor, flota japoneză şi-ar fi găsit sfârşitul pe fundul oceanului şi nu ar mai fi încercat vreodată. Dar conducătorii americani, loviţi de Morbul lui Alexandru (cel Mare), susţinuţi de militari, bancheri şi intriganţi belicoşi, căutau cu lumânarea aprinsă un mare război. Şi l-au avut. Aici, pe Insula Oahu, în craterul unui vulcan stins de mult, se află National Memorial Cemetery of Pacific, un cimitir ce cuprinde 13.000 de combatanţi americani, o dovadă cât de mare a fost războiul din Pacific. Dorm, înainte de-a le fi venit vremea, străjuiţi de monumentala statuie a simbolului Statelor Unite, a libertăţii şi justiţiei, Lady Columbia. E drept, libertatea şi justiţia Statelor Unite sunt mult mai mari decât în alte ţări, dar nu sunt la nivelul pe care îl pretind politicienii americani şi, în faţa intereselor dominante ale marilor bancheri, ele devin palide, şterse. Citiţi istoria havaienilor de la sosirea americanilor în arhipelag, citiţi istoria amerindienilor şi a sclavilor africani din Statele Unite. Am petrecut o altă zi, ca într-o altă lume, în Polynesian Cultural Center, o lume simplă, deschisă, bună şi frumoasă, reprezentată de toate arhipelagurile polineziene într-o amenajare grandioasă, ca spaţiu şi specificitate, pe versantul opus americanizatului Honolulu. Câtă diferenţă! Dar adâncul specificului polinezian, natural şi fantastic, l-am simţit în altă insulă, când am aterizat la Kona, în marea insulă havaiană sau The Big Island. Am stat la Kailua Village şi închiriând o maşină am cutreierat insula în lung şi-n lat. Am fost copleşiţi de Hawaii Volcanoes National Park şi de celelalte parcuri naturale, de aşezările istorice încărcate de naraţiuni despre unificatorul arhipelagului, Kamehameha cel Mare, şi despre Tutu Pele, zeiţa vulcanilor, ce locuieşte în cel mai mare vulcan din lume, Kilauea Caldera, crater ce fumegă molcom, în somn, sub privirile uimite ale sutelor de vizitatori din toată lumea.

Vara Războaielor Mari

În anul 2014 s-au împlinit 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial şi 75 de ani de la cel de-al Doilea Război Mondial, evenimente istorice abominabile, pe care le-am evocat concis şi real. Am scris după o lungă şi variată documentaţie, am scris în memoria bunicilor mei, ţărani români, unul bănăţean şi altul oltean, care au luptat în primul război: primul a fost cătană la împăratul Austriei, iar al doilea, fiind soldatul regelui Ferdinand, a luptat pentru întregirea neamului românesc. Am scris şi în memoria tatălui meu care, în cel de-al doilea război, a făcut şi campania antibolşevică în Est şi campania antifascistă în Vest. Ce manipulări ale conducătorilor dominanţi, ce aberaţii şi câtă lipsă de chibzuinţă, câtă tragedie umană fără de sfârşit şi ce consecinţe peste generaţii. Marile adevăruri istorice despre aceste războaie au fost torsionate, falsificate, încarcerate de către conducătorii lumii, cei care au împărţit lumea după câtă putere economică şi militară   aveau, după cât erau de loviţi de Morbul lui Alexandu (cel Mare). În urma acestor împărţiri, România a fost dezmembrată, cotropită, înlănţuită, jefuită. Toate le-am documentat în acest anotimp şi, pentru adevărurile istorice, unii conaţionali, m-au etichetat politic incorect şi au evitat să mă editeze. Şi nu sunt numai adevărurile despre războaie ci şi cele despre viaţa politică românească interbelică şi influenţa regală, care au ruinat naţiunea şi patria. Eu le-am scris cum au fost, în timp ce alţii, la comandă, încă mai falsifică sau îngroapă istoria.

Toamna Studenţilor Protestatari

Cu un an în urmă, împlinind 50 de ani de la absolvirea Facultăţii de Medicină, am fost la întâlnirile colegiale la Timişoara. Am rememorat vremea liceului şi studenţiei, vremea sărăciei şi a cartelelor, vremea când eram sub şenilele tancurilor ruseşti şi trebuia să slăvim şi să ovaţionăm tirania comunistă a Kremlinului şi a NKVD-lui. În acea vreme studenţimea timişoreană a avut curajul protestului anticomunist, cerând îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, plecarea armatei ruseşti din România, scoaterea limbii ruse din programa de studii. Timişoara, în data de 30 octombrie 1956, a devenit Tribuna Libertăţii României. Pentru acei studenţi îndrăzneţi ai generaţiei noastre, care au suferit deportarea, interogatorii brutale, exmatriculări, procese şi ani grei de puşcărie comunistă, am scris acest capitol de cunoaştere şi recunoştinţă datorată. Gratitudine şi mulţumire, deplin meritate, trebuie să le adresăm tot timpul; mai ales pentru că azi sunt unii care umbresc, care diminuează curajul şi acţiunea acelei generaţii, evenimentele istorice in urma cărora viaţa studenţilor români s-a îmbunătăţit foarte mult. Protestul şi Memoriul studenţilor timişoreni au fost discutate serios în CC al PCR şi tovarăşii au admis, cu stupefacţie şi mare îngrijorare, că noua intelectualitate, pe care voiau să o formeze dupa normă comunistă, este împotriva lor de la început! „Semn rău, trebuiesc îmbunătăţiri, tovarăşi”. Imediat, mămăliga din cantinele studenţilor a fost înlocuită cu pâine la discreţie, iar în anul următor limba rusă era scoasă de la admiterea în universităţi devenind facultativă în programă. În 1958, armata rusă părăsea România. Începutul eliberării! Singurul lucru ce nu s-a înfăptuit din Memoriul Studenţilor Timişoreni a fost schimbarea comunismului în democraţie. Pentru aceasta au luptat mulţi dar au mai suferit încă 33 de ani până când tot timişorenii au fost primii care au năruit un sistem, cum a spus revoluţionarul timişorean Ion Savu.

Solstiţiul iernii în Timişoara liberă

În 2014 s-au împlinit 25 de ani de când revoluţionarii timişoreni au năruit sistemul dictatorial comunist. Ei sunt primii din România care au făcut o breşă în dictatura comunistă, către libertate, către democraţie, breşă care nu a mai putut fi închisă de dictatură. La Timişoara a fost cu adevărat o revoluţie. Punctum! Pe cei ce nu cred sau sunt rău intenţionaţi, un martor al evenimentelor din decembrie 1989, scriitorul Titus Suciu, îi trimite la dicţionar, să citească cel puţin acea definiţie şi vor vedea potrivirea, echivalenţa, adevărul. Am fost la Timişoara să mă documentez, să citesc şi să întreb. A fost o adevărată revoluţie, proprie, românească, în spiritul anului 1989, când lagărul comunist s-a năruit precum pietrele de domino aşezate vertical una în spatele alteia şi ultimei i se dă impulsul de cădere. Impulsul l-a dat preşedintele Ronald Reagan în celebrul discurs de la Zidul Berlinului: „Mister Gorbaciov, tear down this wall!” şi Mister Gorbaciov a fost de acord. Omenirea a rămas uluită de această năruire neaşteptată şi aproape fulgerătoare a comunismului. Românii erau disperaţi să scape de Ceauşeşti, dar nu aveau niciun program înlocuitor şi astfel totul a fost la întâmplare. La Timişoara, nişte enoriaşi reformaţi, adunaţi în faţa casei unui pastor ce refuza o decizie judecătorească, au atras trecătorii curioşi ce s-au revoltat, deşi nu au fost informaţi corect. Dintre ei s-a format nucleul revoluţionar care, văzând laşitatea pastorului de-a li se alătura, l-au lăsat în plata Domnului şi-a Securităţii, au trecut podul şi au început revoluţia. Au învins într-o sătămână. S-a scris şi vorbit mult despre săptămâna timişoreană şi încet-încet, după 25 de ani, lucrurile încep să se limpezească, adevărurile ieşind la suprafaţă. Amarnice adevăruri. Dintre foştii revoluţionari, mulţi sunt dezamăgiţi de situaţia din ţară şi, pentru prima oară în istoria noastră, emigrează lăsând în paragină, datorită politicienilor, una dintre cele mai frumoase ţări din lume.

(Casa cu flori, Bistriţa, iunie 2015)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Piața Obedienței din Timșoara

Posted by Stefan Strajer On July - 22 - 2015

Piața Obedienței din Timșoara

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, USA)

Dacă veți căuta pe harta municipiului Timișoara nu veți găsi nicio piață cu acest nume. Numele oficial este Piața Libertății. Acest loc era o oază de verdeață și liniște unde pe bănci, la umbra copacilor se odihneau pensionarii, discutând, citind sau admirând covorul de flori multicolore, copiii alergau după porumbeii, care după ce primeau ceva de mâncare se adăpau la fântâna arteziană amenajată special pentru ei.

Nimic din toate acestea nu mai există. Copacii au fost tăiați fără milă, fântâna a fost demolată, băncile au dispărut, iar porumbeii privesc peisajul arid al pieții pietruite de pe acoperișul primăriei vechi. Dintr-un loc de recreere și odihnă a devenit doar un loc de trecere pe care simți nevoia să-l părăsești cât mai repede.

02.piata-obedientei

Foto. 01. Așa arată Piața Libertății după „reabilitare”

Toate acestea le datorăm aleșilor locali, care au dovedit cu această ocazie o gravă lipsă de cultură ecologică. Peste tot în lumea civilizată copacii sunt respectați, se adaptează proiectele pentru a-i încadra în construcția arhitectonică și nu invers, în numele unui proiect se rade tot. În locul copacilor se pare că vom avea arbuști în ghivece. Cum să numim această operație de a tăia copacii verzi și a pune în locul lor ghivece cu arbuști?

Dar nici cu istoria nu stau prea bine, pentru că obiectivul central al pieței, de la care converg cercuri concentrice de dale roșii, este monumentul Sfântului Ioan de Nepomuk, care nu are nicio legătură cu istoria Timișoarei sau a României. El a fost preot catolic vicar în Boemia. Pentru că nu a vrut să divulge regelui taina spovedaniei (regina era bănuită de infidelitate), el a fost aruncat în Vistula, nu în Bega.

Sfântul Ioan de Nepomuk nu are nicio semnificație pentru ortodocși și nici sfinții Rochus, Carol Boromeu și Sebastian plasați pe celelalte trei laturi ale monumentului. Nici statuia Sfintei Fecioare Maria, amplasată la partea superioară a monumentului nu are semnificație pentru ortodocși. Creștinii ortodocși nu se închină la statui, numai la icoane, iar Maica Domnului este reprezentată întotdeauna împreună cu Pruncul Isus. Deci nici măcar prezența Sfintei Fecioare Maria nu se poate invoca în sensul confiscării pieței de către monumentul respectiv.

În perspectiva candidaturii Timișoarei pentru Capitala Culturală Europeană în 2021 situația prezentării pieții axată pe acest monument, ca ceva deosebit, este jenantă pentru că în Arad, Oradea și Sibiu mai sunt statui ale sfântului Ioan de Nepomuk. În plus monumentul din Piața Unirii este aproape identic cu cel pus în valoare din Piața Libertății. Nu este penibilă lipsa de imaginație a edililor Timișoarei?

Despre patriotismul aleșilor locali ce să mai spunem decât că lipsește cu desăvârșire. Bustul regelui Decebal a rămas amplasat ca un satelit la marginea ultimului cerc care radiază de la grupul statuar al Sfântului Ioan de Nepomuk. Cele două tunuri, fabricate la Reșița, din apropierea bustului au dispărut. Timișoara nu are nicio statuie a unor personalități ale istoriei românilor. Nici un primar cu nume românesc care s-a perindat pe la conducerea Timișoarei din 1919 și până astăzi n-a reușit să ridice o statuie. Pe la începutul mandatului, domnul primar Nicolae Robu anunțase că va ridica o statuie ecvestră a lui Iancu de Hunedoara. A prezentat chiar și o machetă la primărie, dar se pare că au apărut „alte priorități”. Dacă nu sunt bani pentru o statuie românească, haideți să amplasăm bustul lui Decebal în mijlocul cercului, iar statuia Sfântului Ioan de Nepomuk să fie amplasată în fața unei catedrale catolice, fiind patronul catolicilor din Banat. Ioan de Nepomuk a avut, conform legendei, o moarte de martir apărând o dogmă religioasă, dar în realitate el a fost omorât pentru că a fost amestecat în intrigi bisericești împotriva regelui. Decebal a murit ca martir apărând țara în care trăim noi astăzi.

Recent primarul Nicolae Robu a anunțat că în afară de statuia ecvestră a lui Iancu de Hunedoara mai are intenția să ridice o statuie lui Eugen de Savoia care are o măreață statuie ecvestră și la Budapesta. Dacă pentru grofii maghiari Eugen de Savoia era un eliberator, pentru țăranii români din Banat el n-a fost decât un cuceritor care a înlocuit jugul de lemn otoman cu jugul de fier austriac (de fier, pentru că administrația austriacă era mai eficientă în colectarea dărilor, în plus față de impozitele imperiale românii erau obligați să presteze anumite servituții și pentru grofi maghiari).

Dar dacă nu găsim cultură ecologică, istorică, religioasă și patriotism la primarul nostru liberal, cu obediența față de minorități stă bine. Pe vremea primarului țărănist Gheorghe Ciuhandu la intrările în municipiu s-au montat plăci cu numele Timișoarei în trei limbi străine (maghiară, germană și sârbă) plus limba română. Asta, în interpretarea legii care permite montarea de plăci indicatoare și în limba unei minorități dacă are o pondere de peste 20%, ar însemna că ungurii, germanii și sârbii reprezintă 60% din populația Timișoarei, restul fiind țigani, evrei, arabi, bulgari, slovaci, italieni și poate câțiva români. Aceste plăci sunt la locul lor și astăzi.

Pe primar nu-l deranjează că-n orașul pe care-l păstorește limba română este tratată ca limbă second hand de către instituții publice. Toate afișele Teatrului German de Stat și ale Teatrului Maghiar de Stat au înscrisurile mai întâi în limba germană sau maghiară. Nu se respectă limba oficială a statului și se sugerează că aceste teatre ar fi ale Germaniei sau Ungariei, ceea ce nu este adevărat, ambele teatre fiind finanțate în totalitate de la buget.

Anual în Timișoara are loc un festival internațional al teatrelor de limbă maghiară, subvenționat de la bugetul local. Festivalul respectiv este popularizat printr-o prezentare în care prima limbă este maghiara, apoi româna și engleza. Aceasta sugerează că Timișoara s-ar afla în Ungaria, ceea ce pe domnul primar nu-l deranjează.

03.indicatoare-intrare-timisoara

Foto. 02. Așa arată plăcile indicatoare de la intrările în municipiul Timișoara

Dacă acestea le-a moștenit de la vechiul primar, iată un exemplu din timpul mandatului domniei sale. Este vorba de Monumentul pentru deportații în fosta URSS, amplasat în fața casei „Adam Muller-Guttenbrunn” din Timișoara, dezvelit în 8 martie 2015 în prezența unor înalte oficialități române și germane. Pe acest obelisc există un text scris mai întâi în limba germană și apoi în limba română. La câțiva metri distanță este placa pe care scrie sus CASA, jos Adam Muller-Guttenburg și dedesupt HAUS, pusă prin anii ’90. Atunci încă mai era respectată limba română.

Mi-am pus mereu întrebarea de unde atâta obediență față de minoritari și lipsă de mândrie națională la primarii Timișoarei, fie ei țărăniști sau liberali. Singura explicație este că atât de gustos este osul de la primărie încât ei fac orice ca să-l obțină și apoi să-l păstreze. Electoratul minoritarilor este disciplinat și votează cu cei pe care-i indică liderii lor.

Monumentul Sfântului Ioan de Nepomuk, bustul regelui Decebal și cele două tunuri au conviețuit în armonie, fără a se eclipsa unul pe altul, zeci de ani într-o piață bine echilibrată, prietenoasă și plăcută. Această armonie a fost distrusă prin ambiția bolnăvicioasă a unor capete înfierbântate care vor să-și arate disprețul față de românii majoritari și simbolurile lor, profitând de grețoasa obediență a oficialităților locale față de străinătate.

Acum răul a fost făcut. Oficialii se vor scuza că proiectul putea fi consultat la primărie. În alte țări nu cetățenii trebuie să meargă la primărie ci primăria vine la cetățeni. Adică se afișează planul proiectului pe un panou amplasat pe locul unde se va aplica cu mult timp înainte. Astfel cetățenii afectați văd ce-i așteaptă și pot să trimită la primărie obiecțiile lor. Sunt convins că oficialii locali au văzut pe unde au umblat asemenea panouri, dar pentru interesele lor este mai bine ca cetățenii să fie puși în fața faptului împlinit.

Pentru faptul că un loc plăcut, cum a fost Piața Libertății, a fost distrus, timișorenilor nu le rămâne decât să-și dea pumni în cap că n-au reacționat când a început tăierea primului copac. Lipsa de reacție, apatia, dezinteresul, încrederea oarbă în aleși, lipsa de solidaritate și de patriotism, lipsa de mândrie națională și de simț civic, toate acestea plus altele se răzbună și în final toți avem de suferit mai devreme sau mai târziu.

(Timișoara, 31 martie 2015)

De vorbă cu George Popescu, liderul trupei R.U.S.T.

Posted by Stefan Strajer On July - 22 - 2015

De vorbă cu George Popescu, liderul trupei R.U.S.T.

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

„Anul acesta, am primit o invitație de suflet, de a participa la un eveniment extrem de interesant Happy Birthday Bucharest, în luna septembrie, la Viena”

Ana Magdin: George Popescu, ești arhitect în România. Cum stau lucrurile la acest capitol şi cât de bine se câștigă în acest domeniu?

George Popescu: Ca şi orice alt domeniu de activitate, arhitectura se supune regulilor economiei de piață, în funcție de efortul depus, de cererea şi oferta momentului, rezultă un beneficiu final. Avantajul acestei profesii, comparativ cu altele este că poate fi exercitată în mod individual, ceea ce implică mai multă responsabilitate, dar şi mai multă libertate.

Ana Magdin: Ești liderul trupei „R.U.S.T.”, una dintre cele mai bune trupe rock din România! Cum se îmbină rockul cu arhitectura?

George Popescu: Libertatea despre care spuneam anterior, îmi permite să îmi împart timpul între arhitectură şi muzică, fără să fie nevoie să stabilesc o ordine de priorităţi, acordând ambelor domenii în care activez, atenția cuvenită.

Ana Magdin: Ce piese de rezistenţă aveți până acum, albume, concerte…?

George Popescu: Deși activăm de 10 ani, din cauza numeroaselor schimbări de componenţă prin care am trecut, nu ne putem „lăuda” cu un palmares prea bogat. Avem un demo, lansat în 2007, un EP în 2009, iar primul LP, intitulat „LEGENDS”, produs şi distribuit de către casa de discuri germană, Puresteel Records, a fost lansat în 2011. Concerte avem în mod constant, pentru că asta ne place cel mai mult, să cântam live. Am avut ocazia de-a lungul timpului să urcăm pe scenă în foarte multe locuri din România, atât la concerte mari cât şi la concerte de club. Anul trecut, am avut primul concert în afara ţării, în Bulgaria, iar anul acesta, am primit o invitație de suflet, de a participa la un eveniment extrem de interesant „Happy Birthday Bucharest” în luna septembrie, la Viena.

Ana Magdin: Cum este anul 2015, pentru trupa R.U.S.T.?

George Popescu: Pentru noi, anul 2015, se arată extrem de interesant şi decisiv pentru viitorul trupei. Chiar acum, ne pregătim să începem înregistrările pentru cel de-al doilea album, după care vom începe promovarea acestuia. Avem în plan şi filmarea primului videoclip al trupei R.U.S.T. Nu aş vrea să vorbesc despre planuri de viitor, dar sigur vom fi mult mai „prezenți” în public (audio, video, live) față de cât am fost până acum.

Ana Magdin: Când ai început să simți că trebuie să fii rocker şi de ce?

George Popescu: De mic copil am fost atras de muzică, fiind fascinat la vârsta de șase ani de „Eine kleine Nachtmusik”, a lui Mozart şi de „Primavera” lui Vivaldi. Pornind cu acest background, am fost în permanenţă deschis către tot ceea ce însemna muzică. Rock-ul, a apărut firesc, în lista de opțiuni şi a reprezentat genul muzical în care eu m-am regăsit imediat. Se întâmpla pe la vârsta de 14 sau 15 ani.

Ana Magdin: Care sunt cele mai frumoase amintiri, din sufletul tău de rocker adolescent?

George Popescu: Îmi amintesc cu mare plăcere emisiunea săptămânală de muzică rock, de la Radio Vocea Americii (marțea, de la ora 21, dacă îmi amintesc corect), la finele anilor ’80, iar după revoluția din ’89, când lucrurile s-au schimbat radical şi pentru rockerii din România, rememorez cu mare plăcere, fenomenul Piața Romană şi emisiunile TV, realizate de către Petre Magdin, la TVR; Teletop şi Întâlnirea de la Miezul Nopții, unde, absolut toate trupele de rock care activau la acea vreme în Romania, au avut ocazia să apară şi să îşi promoveze muzica.

Ana Magdin: Ce lipsește rockului în România?

George Popescu: Nu cred că rock-ului în sine, îi lipseşte ceva în România. Există trupe şi există fani, restul, ține de „showbusiness” care are foarte multe lipsuri, dacă e să judecăm prin prisma profesionalismului necesar pentru a fi manager, producător sau promoter.

4

Ana Magdin: Cum stă România la capitolul concerte rock, emisiuni pentru trupe rock…?

George Popescu: La capitolul concerte, putem spune că ne confruntăm cu o inflație. Toate trupele din toata lumea, vin şi cântă în România, în special în București, astfel că, dacă mai punem la socoteală şi talentele locale, care se luptă pe viața şi pe moarte pentru un loc în concertele de club, avem anual sute de concerte. În privința prezenţei în mass-media, rock-ul, nu are din păcate, un loc prea cald. Televiziunile şi radiourile comerciale, sunt interesate exclusiv de a atrage consumatori din mainstream (dance, pop, manele, muzică populară). Rock-ul, a fost mereu din perspectiva comercială, un produs de nișă, neinteresant în ziua de azi, pentru departamentele de marketing din media.

Ana Magdin: George, ce îți bucură sufletul şi viața?

George Popescu: Oamenii care nu renunță niciodată la luptă.

Ana Magdin: Ce iubești mai mult, răsăritul sau apusul şi de ce?

George Popescu: Depinde cu cine mi le petrec!

Ana Magdin: Cum îți dorești să fie România, pentru ca oamenii să fie mai liniștiți şi mai fericiți? Ce le lipsește românilor pentru a avea o viață mai tihnită?

George Popescu: Liniștea şi fericirea şi le găsește fiecare în felul lui şi fiecare este dator să lupte pentru ce îşi dorește. Românii, în particular, cred că ar trebui să acorde mult mai multă atenție celor din jurul lor, iar în momentul în care toți vor înțelege că a nu face rău altora, este la fel de important cu a-ţi fi ție bine, putem spune că am făcut un mare pas înainte în devenirea noastră ca națiune şi ca parte integrantă a civilizației europene.

Ana Magdin: Gândul tău pentru românii de pretutindeni!

George Popescu: Să nu uite niciodată de unde au plecat, şi să nu facă niciodată, acolo unde sunt, ce nu ar face la ei acasă.

Cât din România mai este a românilor?

Posted by Stefan Strajer On July - 16 - 2015

Cât din România mai este a românilor?

Autor: George Petrovai

Aidoma omului, orice ţară este formată din corp (componenta statică sau fizico-geografică din interiorul graniţelor stabilite de istorie sau de tratatele internaţionale) şi din spirit (componenta dinamică, constituită din limbă, cultură şi tradiţii, care – în zilele noastre – cunoaşte o necontenită revigorare prin turism şi marile migraţii dinspre Est spre Vest şi dinspre Sud spre Nord, dar mai ales prin intensificarea fără precedent a legăturilor diplomatice şi a schimburilor informatice, respectiv a produselor destinate consumului imediat şi a celor cultural-spirituale care intră în patrimoniul universal).

Până la Decembriada din 1989 (fireşte, din cauza neroadei politici comuniste de închidere ermetică a graniţelor ţării), românii – siliţi de acele cumplite decenii de constrângere până la depersonalizare şi de sterilizare spirituală până la deplina uniformizare – şi-au prelungit în arta de-a supravieţui seculara îndatorire exprimată clar şi concluziv de Eminescu prin „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”…

Cine s-ar fi gândit la vremea respectivă că, împinşi de nevoi mai presante ca ale înaintaşilor şi de cinicul îndemn băsescian-prezidenţial – „Cui nu-i place, n-are decât să plece!”, românii faimoşi prin strânsele lor legături cu glia străbună, vor împânzi lumea în căutarea a ceea ce borfaşii cârmuitori postdecembrişti refuză să le dea (locuri de muncă, siguranţa zilei de mâine, trai decent, certitudini în ceea ce-i priveşte pe urmaşi, mai multă linişte şi armonie lăuntrică, democraţie faptică, nu numai demagogie), ducând cu ei atât dorurile nestinse după ţara-mamă, cât şi statornicia legăturilor cu fraţii din ţară prin intermediul românismului mereu viu şi activ.

Iar acest lucru, evidenţiat în campaniile electorale prin prezenţa masivă în favoarea votului raţional, iar între campanii prin diverse manifestări dedicate românismului, respectiv prin promptele şi responsabilele luări de atitudine (petiţii online, intervenţii la marile cancelarii occidentale) atunci când nevrednicii cârmuitori postdecembrişti se pregătesc să dea şi mai zdravăn cu băţul în balta puturoasă a politicii dâmboviţene, acest lucru, deci, nu doar că este deopotrivă încurajator şi reconfortant pentru românii din ţară („Iată, îşi spun ei, că nu suntem singuri în lupta inegală cu nesăţiosul balaur multicefal al corupţiei, minciunii şi trădării”), ci face ca spiritul României să călătorească pretutindeni în lume şi să fie cunoscut până la marginile Pământului.

Că dacă se lasă doar în seama românilor din interiorul graniţelor, spiritul României (potrivit distincţiei operată în perioada interbelică de filosoful Nae Ionescu) poate conta numai pe sinceritatea şi devotamentul adevăraţilor români (românii neaoşi, pe ai căror cioareci, vorba lui Petre Ţuţea, se sprijină statul român), nu şi pe sentimentele zgomotos afişate de bunii români (alogenii care fac pe dracu-n patru să se achite de toate obligaţiunile cetăţeneşti, dar care cu toate astea nu ajung nici măcar la degetul mic al ţăranului demn în ceea ce priveşte firescul, frumuseţea, bogăţia şi trăinicia simţămintelor româneşti).

E drept că bunii români, chiar împreună cu simplii trăitori pe aceste meleaguri, încă nu sunt majoritari. Dar să nu pierdem din vedere faptul că, aidoma evreilor din România proaspăt bolşevizată după încheierea celui de-al doilea război mondial, deja unii dintre aceştia deţin pârghii însemnate în stat şi că scopul lor tainic nu este să ajute milioanele de alegători aduşi în pragul disperării, ci să-şi facă făcutele lor nelegiuite, astfel contribuind din plin la înfăptuirea planurilor antiromâneşti ale străinilor care le-au pus în mâini însemnele puterii.

Iar consecinţele nefaste ale acestei politici murdare se vădesc la tot pasul: de la punerea pe butuci a întregii economii româneşti (peste 1200 de mari întreprinderi, agricultura, transporturile) şi de la criminala înstrăinare a circa 20% din pământul ţării, până la măcelărirea pădurilor spre folosul companiilor din străinătate, înţesarea străzilor cu maşini străine, a tuturor oraşelor cu bănci, farmacii şi supermagazine, a minţilor fragede cu dorul de ducă în dauna învăţăturii, respectului şi bunei purtări, a inimilor şi minţilor adulte cu goana nebună după plăceri şi bunuri dobândite pe căi suspecte („Cine munceşte n-are timp să facă bani”, afirmă cu cinism o spusă a timpului) şi mai departe până la colapsul total al României prin alarmanta creştere a ratei analfabetismului mascat cu diplome cumpărate, imbecilizarea în masă cu largul concurs al televiziunii şi, desigur, uriaşul tribut în suferinţe şi vieţi omeneşti pe care, cu binecuvântarea unor medici şi farmacişti, românii îl depun an de an la picioarele poluării tot mai agresive şi a alimentelor impecabil ambalate, dar tot mai toxice.

Nici măcar limba, acest strălucit vehicul al dorurilor şi al legăturilor românilor din totdeauna şi de pretutindeni cu Cerul, Pământul şi timpul, nu mai este integral românească. Căci înafară de invazia stupidelor anglicisme (ok, locaţie, brand, hi etc.), pe care – aşa cum, de pildă, se întâmplă în Franţa – nimeni la noi nu-şi bate capul să le zăgăzuiască, citesc pe internet cum Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), apărut sub patronajul Academiei, contribuie după puterile sale, în egală măsură neştiinţifice şi lipsite de cel mai elementar bun simţ, la deposedarea limbii noastre derivată din cea a traco-geţilor de ceea ce, în lumina noilor mărturii istorice (documente, dovezi arheologice), tot mai mulţi cercetători străini consideră că-i un drept al ei.

Aşa se face că după mai sus-amintitul dicţionar, niciunul din termenii folosiţi de noi azi pentru desemnarea părţilor componente ale multimilenarului port ţărănesc (nici măcar ie, catrinţă, căciulă, cojoc, suman, opincă sau cioareci) nu a fost preluat din limba dacilor, deşi Columna lui Traian confirmă într-un mod copios această evidentă continuitate, ci toate, dar absolut toate respectivele cuvinte referenţiale pentru istoria noastră, fie îşi descoperă originile în limba latină şi în limbile unor popoare megieşe (albaneza, neogreaca, slava, sîrba, turca, bulgara, maghiara), cu toate că bulgara şi maghiara erau la acea vreme limbile în formare ale unor popoare migratoare venite mult mai târziu, fie – atunci când găselniţele cu pretenţii ştiinţifice nu-s cu putinţă – se recurge la sintagma salvatoare (sic!) „etimologie necunoscută”…

În aceste condiţii de accentuată înstrăinare faţă de România şi românism, ce să ne mai mire (potrivit unui halucinant filmuleţ de pe you tube) că mulţi români (şi cine ştie câţi or mai fi ca ei) habar n-au cum se numeşte ţara în care s-au născut şi trăiesc!

(Sighetu Marmaţiei, 30 iunie 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors