Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Ion Pena – scriitorul interzis

Posted by Stefan Strajer On October - 21 - 2015

Ion Pena – scriitorul interzis

Autor: Marin Scarlat

(Ion Pena, n. 25 august 1911, comuna Belitori, azi Troianul, Teleorman – d. 29 iulie 1944, Alba Iulia. Perceptorul-scriitor, alături de fiul lui Sadoveanu, îngropat în Cimitirul Eroilor)

Ion Pena a scris și s-a impus într-o perioadă tulbure a istoriei noastre, urmată de epoca devastatoare a regimului comunist, care a dus la scoaterea sa în afara circuitului public prin includerea de cǎtre ciracii cenzurii în „fondul special interziși – (S)”, între 1945 și 1989. Viața lui s-a desfǎșurat sub zodia tragicului, ca sǎ nu spun a blestemului. Ca prim nǎscut, a avut parte de un destin frânt la doar 33 de ani, fiind al cincelea copil, din cei șapte, pe care pǎrinții l-au pierdut in timpul vieții.

Trebuind să-si onoreze funcția de perceptor, nu tocmai populară, Ion Pena a fost scriitor cu normă redusă, scria printre picături. Mai mult, fiind iubitor de oameni, s-a implicat și în activitatea de culturalizare a sătenilor în Banat, la Sichevița și în Domnești, județul Mușcel, actualmente Argeș. În puținul timp rămas Ion Pena a scris, totusi, câteva sute de poezii şi epigrame. Oricum, „Non multa sed multum” spunea domnul Peter Sragher. Ca și cum parcă părintii nu ar fi suferit destul, prietenia sa cu Gheorghe Șuța, liderul Partidului Național Țǎrǎnesc din Domnești, unchiul Elisabetei Rizea din Nucșoara, participantǎ activǎ la „Rezistența anticomunistǎ din Munții Fǎgǎraș – Haiducii Muscelului”, și apartenența sa țǎrǎnistǎ aveau sǎ-i condamne familia la supravegherea Miliției și Securitǎții dupǎ rǎzboi, pânǎ prin anii ’70.

Ion Pena n-a fost căsătorit, hotǎrâse s-o facǎ dupǎ rǎzboi, dar n-a mai apucat, și n-a avut copii. Totul se pierdea, așa cǎ am decis sǎ mǎ implic în scoaterea sa la luminǎ. În demersul meu am bătut la multe uşi literare şi publicistice care nu s-au deschis. Este un arc în timp, el poate exista din nou prin dumneavoastrǎ, citindu-l.

Ion Pena

Foto. Poetul Ion Pena (1911-1944)

În studiul sǎu despre Ion Pena, cunoscutul publicist și istoric literar, Stan V. Cristea, membru al Uniunii Scriitorilor, consemnează că „surprinzător, prin 1943-1944, acesta pare că evolua spre un nou fel de poezie, îi întrezărim – incredibil, cumva – pe Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Este important de spus cǎ Pena a scris și prozǎ. Astfel, astăzi, noi putem să judecăm firul epic din proza utopică „Moneda fantazienilor”, scrisă în Banat între 1937-1938, în care merge cu anticipația pânǎ în 1 ianuarie 2000. În povestire, previziunile autorului au mari analogii cu colectivizarea și cooperativizarea, Ion Pena dovedindu-se un bun analist social de anticipație. Prozatorul și publicistul Constantin Stan (1951-2011) scrie despre faptul că „Pena, prin povestirea sa, îl devansează pe George Orwell”, autorul faimosului roman „Ferma animalelor”, scris în 1945. Iar profesorul, ziaristul și prozatorul Victor Marin Basarab afirma tot în 2001 în cartea pe care începuse s-o scrie despre Pena: „Moneda fantazienilor” ar trebui pusǎ în circulație și așezatǎ într-o exactǎ comparație cu proza urmuzianǎ, într-o corectǎ înțelegere a vizionarismului sud-est european și, de ce nu, la baza teatrului absurdului ionescian.” Acum, în 2015, citind și cumpǎnind, putem afirma că scriitorul teleormanean a fost un vizionar.

În prezent, dupǎ documetǎrile fǎcute, este o certitudine cǎ Ion Pena a publicat și era apreciat în marile publicații bucureștene „Universul literar”, „Pǎcalǎ”, „Prepoem”, „Vremea”, „Epigrama”, în revista buzoianǎ „Zarathustra”, redactată de Ion Caraion şsi Alexandru Lungu, cât și în cele teleormǎnene „Oltul”, „Drum”, „SO4H2”, „Graiul tineretului țǎrǎnist”…

În „Universul literar”, suplimentul celui mai popular și influent ziar din perioada interbelicǎ, „Universul”, Ion Pena era catalogat „Un poet plin, de un talent robust, original și format, care face o figură cu totul aparte în corul celorlalți.”, „Astăzi Ion Pena vine între noi cu o liră cu totul înnoită, aşezându-se dintr’odată pe primul plan al poeziei tinere”, „Versurile lui trebuiesc citite cu toată atenţia, în miezul lor se sbate un poet de rasă, care semnează simplu şi desluşit: Ion Pena”.

În 2011 a apǎrut cartea „Scrieri” de Ion Pena, care include poezii, epigrame, precum și proză, dovedind talentul multilateral al autorului. Consider cǎ scrierile sale pot vorbi cel mai bine despre perceptorul – scriitor. Iată una din poeziile care-i defineşte creaţia: Opriţi-vă// În drumul meu opriţi-vă fierbinţi,/ În carnea mea cu târnăcoape./ Am să vă dau mistere şi arginţi,/ Ca fumul, bogăţia să vă’ngroape.// Mi-e inima de fulgere ocean./ Mi-e palma năzdrăvană şi haiducă./ Opriţi-vă cu sufletul ochean/ Să beţi înfiorarea hăbăucă.// Pe steiul ars de foc şi’nchipuiri/ Să vă înalţ o clipă, să vă doară./ Crepuscul de altare şi zefiri/ Şi vorba peste moarte să vă moară.// Nu închinaţi cu mine rugăciuni/ Ci treceţi, ca barbarii, mai departe,/ Mă jefuiţi de grâne şi tăciuni./ Deschis îmi e pătulul ca o carte.// Eu voi rămâne singur, vagabond,/ Un cerşetor de soare şi de vise./ Voi ocoli destinul rubicond/ Cu porţile de marmură, închise.

Personalitatea managerului scolar în societatea contemporană

Posted by Stefan Strajer On October - 21 - 2015

Personalitatea managerului scolar în societatea contemporană

 Autor: Galina MARTEA (doctor în științe economice, academician de onoare al învățământului universitar din R.Moldova, scriitoare stabilită în Olanda)

Prin calitatea managerială se subînțelege rolul managementului, activitatea căruia este măiestria conducerii, care are drept scop menținerea și dezvoltarea unui sistem social, exprimat prin forme de organizare instituțională de micro și macro nivel. Managementul, fiind știința care organizează și conduce existența unităților instituționale, având la bază resursele umane și materiale respective, este nemijlocit procesul de producere a valorilor sociale. În acest proces social în cadrul căruia ființa umană (fiind și resursa umană corespunzătoare) acționează în scopul muncii pentru a crea bunuri materiale este atribuția care întreprinde acțiuni într-un regim organizat de lucru   coordonat de una sau mai multe persoane, astfel formând ierarhia funcțiilor ca sistem de subordonare a elementelor funcționale. În ierarhia funcțiilor și a regimului de organizare a muncii umane vine inclusă și activitatea managerului, care îndeplinește toate cerințele de administrare a instituției într-o anumită ordine evolutivă. Pe scara acestei ierarhii funcția managerului este în corelație cu complexitatea fenomenelor de remodelare permanentă a proceselor ce formează conținutul determinat de noțiunea generală a managementului. Respectiv, managementul (proces, funcție și rol în activitatea de organizare și conducere a unei instituții) a format funcția managerului, care valorifică la nesfârșit resursele umane, materiale și financiare în cadrul diverselor instituții și întreprinderi a unui mediu social. Mediul social, la rândul lui, format dintr-o gamă vastă de instituții și întreprinderi cu orientări multiple, oferă managerului posibilitatea de a-și valorifica personalitatea și importanța în diverse domenii de activitate cu scopul de a obține un rezultat cât mai bun în acțiunile realizate.

Managerul este personalitatea care își acumulează capacitățile de conducator în raport cu cerințele impuse de dezvoltarea intelectului uman și necesitățile evolutive ale vieții sociale. Viața socială, schimbătoare în conținut sub influența proceselor educative și instructive, impune managerului, respectiv managerului școlar, condiții și obligații în raport cu desfășurarea acțiunilor dependente de existența fenomenelor umane. Managerul, fiind persoana care reglează și stumulează funcționarea unui sistem, are nevoie să-și modifice neîntrerupt aptitudinile în dependență de necesitățile factorului uman (resursă umană în procesele de producție) și nivelul dezvoltării mediului social. Pe măsura acestor necesități sociale și umane managerul este acel care trebuie să-și valorifice propriul intelect în toate aspectele teoretice și practice integrate în funcția propriului domeniu de activitate. Modelul și rolul său de conducător trebuie să activeze în baza unor principii fundamentale pe care se întemeiază o cauză nobilă formată din normele proprii de conduită și a capacităților dezvoltate conform teoriilor științifice cu privire la această funcție. Îmbunătățirea permanentă a propriului model de conducător operează în termeni de responsabilitate față de sine și instituția pe care o administrează. Acesta este un proces prin care managerul, în timp, se formează pe sine însuși ca personalitate și acesta, la rândul lui, formează nemijlocit personalitatea unității instituționale, axată pe valori, astfel influențând dezvoltarea umană în raport cu necesitățile socio-umane. Necesitățile socio-umane, generate de procesele cunoașterii, își actualizează prezența prin domeniul științei a cărei funcție sistematizează în mod concret medodele de instruire și educație necesare omului și societății acestuia. Metodele respective de educație și instruire se realizează în cadrul unităților de învățământ, iar conducătorul acestora este managerul școlar care valorifică neîntrerupt conținutul complex al acțiunilor.

Managerul școlar, cu multiple obligațiuni și roluri, este personalitatea care reprezintă prin forme concrete realitatea unității de învățământ. Diversitatea obligațiunilor unui manager școlar se manifestă prin interacțiunea serviciilor educaționale realizate prin intermediul celor mai noi tehnici de organizare și administrare instituțională. Complexitatea administrării se înscrie prin participarea directă a managerului școlar la formarea și perfecționarea benefică a proceselor educaționale; la acțiunea adecvată de comunicare cu subalternii, elevii, părinții elevilor și alți membri ai comunității; la proiectarea și gestionarea calitativă a managementului educațional și financiar al instituției; la formarea unui mediu psiho-social sănătos în cadrul unității școlare și, nu în ultimul rând, fiind actorul care trebuie să-și îndeplinească rolul de prieten și dascăl adevărat al elevului. Prin acțiunea managerială reală unitatea de învățământ își asigură nivelul respectiv de cultură care întrunește, în același timp, totalitatea valorilor intelectuale și spirituale necesare comunicării instituționale. Comunicarea instituțională, în funcție de necesități și exigențe, formează acel sistem al valorilor educaționale prin care managerul școlar devine un stimulator de energie pozitivă care dezvoltă și crează tabloul perfect al unui management educațional. Eventual, prin logica acțiunilor, managerul orientează elevii, cadrele didactice și alt personal educativ și tehnic către acele activități de valoare care unesc rolul distins al procesului de învățământ, făcându-l mai calitativ și competitiv. Un proces de instruire de calitate se afirmă cu certitudine doar printr-un comportament remarcabil al managerului școlar exprimat prin calități de valoare, respectiv, fiind un model propriu personalității sale care se răsfrânge pozitiv în comportamentul copiilor și subalternilor. Un manager școlar, conștient de acțiunile sale, își promovează cu demnitate personalitatea sa în cadrul instituției școlare, iar imaginea școlii, la rândul ei, nu face altceva decât să completeze (sau să dubleze) personalitatea managerului și rolul unității de învățământ în societate.

Managerul școlar, fiind mereu în pas cu societatea modernă, este urmat de mari responsabilități cu caracter de a reforma în continuu metodele de educație și instruire, astfel formând omul în dimensiunea personalității autentice. Acest rol major în formarea omului managerul școlar îl concepe cu ajutorul politicilor și tehnicilor educaționale (cele tradiționale fiind completate cu cele contemporane) centrate pe conținutul motivației al identității și personalității, care cuprinde totalitatea de factori ce contribuie la formarea unui comportament autentic al elevului. Managerul școlar, fiind în același timp și cadru didactic, trebuie să se prezinte ca un factor de producție al programelor școlare, care să cunoască explicit și clar noțiunea reală a instruirii, fiind un model al cunoașterii atât pentru sine cât și pentru elevi și întregul colectiv didactic. Fiind persoana cu un intelect ridicat și cu cunoștințe vaste în diverse materii și domenii de activitate, managerul contribuie substanțial la formarea unei culturi instituționale și la formarea unui echilibru intelectual care motivează și dezvoltă randamentul școlar prin toate formele și acțiunile realizate. Manifestarea pozitivă a activităților școlare este rezultatul care determină capacitatea intelectuală a managerului, având ca suport sistemul de decizii care stabilește corect direcția de administrare a instituției. Cu ajutorul deciziilor adecvate managerul cu propria personalitate oferă garanții sigure în realizarea obiectivelor ce stabilesc soliditatea și evoluția școlii. Astfel prin capacitatea managerială unitatea de învățământ devine un centru deschis pentru formarea personalității și un centru cultural competitiv atât pentru persoana managerului cât și pentru întreaga unitate de învățământ.

Relația autentică dintre managerul școlar, cadru didactic și elev sincronizează multitudinea de acțiuni cu efecte pozitive, care devine o condiție indispensabilă pentru a influența administrarea și instrurea unei personalități adevărate. Managerul școlar, fiind persoana care condiționează realitatea mediului școlar, este, în același timp, procesul social prin care se contopesc relațiile umane cu acțiunea de a produce valori, efecte, impresii. Toate, la rândul lor, exprimă și întrunesc conduita managerului școlar în raport cu elementele fundamentale ale managementului, a modalităților specifice de exprimare a funcției administrative. Pentru a exercita o influență pozitivă asupra întregului mediu social managerul școlar este obligat să corespundă unor cerințe și condiții prin facultatea logică a gândirii, calitatea însușirilor psihice-morale, nivelul corespunzător de cunoștințe, capacitatea de întreprinzător și moderator cu decizii adecvate, calitatea absolută și condiționată de a fi competent în toate acțiunile realizate. Pentru a produce un exemplu real în gestionarea procesului didactic managerul școlar este obligat să stăpânească perfect teoria și practica proceselor fundamentale de instruire și educație, caracteristice managementului educațional. Cu calitățile intelectuale, profesionale, antreprenoriale, interumane, managerul este acel care promovează calitatea proceselor educative, imaginea unității de învățământ, individualitatea elevului și a cadrului didactic. În esență, acțiunea de succes a managerului este rezultatul capacității de a conduce, orienta și motiva elevul și întregul personal didactic al școlii. Prin propriul model de comportare managerul școlar se formează și își promovează propria personalitate, și, nemijlocit, contribuie la crearea unor noi personalități necesare mediului social.

Atmosfera sănătoasă a unui mediu social, inclusiv a unui mediu școlar, poate fi creată doar pe criterii de transparență, realizate de persoane ce administrează instituția, societatea, omul. Acești oameni de conducere, fiind numiți manageri, inclusiv manageri școlari cu capacități organizatorice, sunt responsabili de gestionarea resurselor umane, materiale și financiare din cadrul instituției. Fiind motivați de rolul acestei funcții de conducere, managerii școlari prin competențele manageriale asigură funcționarea activităților educaționale, astfel satisfăcând necesitățile sociale în procesul de dezvoltare umană. Fiind un exponent al comunității educative, managerul școlar este acel care trebuie să demonstreze și devotamentul respectiv față de funcția pe care o deține în corelație cu poziția socială. Prin poziția sa socială managerul școlar urmează a fi persoana care să întrunească toate calitățile pozitive pentru a putea fi imitat ca un model al serviciilor sociale și, totodată, constituind un model demn de urmat pentru generațiile următoare. Poziția socială pe care o deține managerul școlar include în sine integritatea morală, demnitatea, respectarea angajamentelor față de sine și față de instituția școlară, astfel fiind nucleul societății. Integritatea morală în sens pozitiv urmărește acțiunea favorabilă în numele binelui, în așa mod formând personalitatea managerului școlar în societate. Funcția managerială activând în baza formulei de a organiza și coordona activități cu scop bine definit reprezintă strategia științei de a conduce, utilizând în acest proces toate mijloacele disponibile în vederea asigurării unui rezultat cu succes sigur. Punerea în aplicare a tuturor mijloacelor disponibile include în sine, în mod prioritar, stabilirea unor relații bune de colaborare cu colectivul pedagogic și colectivul de elevi, astfel formând tehnica eficientă de comunicare între indivizi. În acest mod se formează influența pozitivă a comunicării care dezvoltă nivelul educației în cadrul instituției și în afara ei, definit de modelul individual al managerului în raport cu individualitatea fiecărui elev și profesor. Elevul ca și profesorul și managerul, parte componentă a instituției școlare, este acel element care trebuie privit ca un obiect și partener strategic în acțiunea de conducere. Respectiv, acțiunea eficientă de conducere a unei instituții vine proiectată cu caracter complet prin dimensiunea personalității managerului școlar, axată pe calități umane și capacități intelectuale. Anume, cu calitățile umane bune și capacitățile intelectuale deosebite este determinată individualitatea managerului școlar în interacțiune cu individualitatea unității de învățământ și a societății.

A fi un manager școlar înseamnă a fi un bun om al societății, o personalitate a școlii si a întregului sistem public. Funcția managerială trebuie să fie creată pe realitatea prin care se dezvoltă unitatea de învățământ și societatea. Activând pe principii de transparență, corectitudine și criterii de concurență (sistemul economiei de piață bazat pe cerere și ofertă) vor fi realizate mereu noi obiective în modernizarea procesului de instruire și promovarea individului ca personalitate a societății. Acțiunea de promovare a individului ca personalitate a societății se poate forma doar pe modelul managerului, având la bază comportamentul adecvat, viziunea distinsă prin modul de gândire și modul de a vedea real lucrurile din lumea care-l înconjoară, modul de comunicare cu publicul (angajații, elevii). Cu alte aspecte și calități negative precum orgoliul, aroganța și incompetența un manager școlar nu poate activa în cadrul unei instituții de învățământ, deoarece acesta nu va mai fi niciodată în pas cu cerințele impuse de societatea contemporană. Nemijlocit, un manager școlar de calitate trebuie să fie preocupat în totalitate de problemele comunității pe care o administrează, iar interesele personale să fie inferioare față de cele publice și cu siguranță să fie plasate în afara funcției manageriale. Un manager școlar de calitate trebuie să fie omul al unei ținute corecte în toate acțiunile   întreprinse; un bun pedagog și un   conducător competent calificat; un bun prieten al elevilor prin care să dea dovadă de respect reciproc, astfel formând echilibrul etic și echitabil dintre manager-pedagog-elev și corelația obiectivă dintre cultură-valoare-educație-personalitate-identitate.

G.Martea.Foto

Foto. Galina Martea

tête-à-tête, NIG și Kozma Simon, artist

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 13 - 2015

223738_1591944090157_6665941_n

,,Pensionar dar şi un tânăr mereu pus pe studiu şi munca creatoare, un personaj cel puţin interesant, prieten al multor scriitori, poeţi, critici de artă sau artişti, pictori sau cântăreţi, mereu un visător plin de întâmplări ciudate, paranormale, un restaurator al frumosului şi al utilului, şi, nu în ultimul rând, un restaurator de suflete,,(KS)

 

Stau de vorbă astăzi cu sculptorul Kozma Simon, un artist clujean stabilit de foarte multă vreme în Pecs, Ungaria 

NIG: Domnule Kozma, sculptaţi în ceară folosind o combinaţie specială care face ca lucrările dumnevoastră să reziste la 70*C.

Mi se pare extrem de interesantă procedura. Cred a mi-ar plăcea să vă văd lucrând. Să văd cum reuşiţi să transformaţi o masă amorfă în splendoare.

Când a început această pasiune?

 

KS: În 1968, la şcoală Postliceală de Tehnică Dentară, profesoara a numit doi băieţi să pregătească ceara cu diferitele calităţi pentru modelare. Unul eram eu. A venit ora 10, pauza mare. La această oră, zilnic, mergeam  la un bar vecin, la o cafea. ,,Dar ce să facem cu ceară topită??? N-o putem lăsa aşa,dar, nici cafeaua nu o putem pierde.( Ce fete faine au fost şi ieri acolo…)Ştii ce, eu las apA rece să curgă peste ea,,. Cu frică şi de la distanţă, am pornit şuvoiul de apă. Ceara…, cearA a înflorit superb în forme diafane. Am exclamat: ,,Doamne, ce lucruri faine se pot face aşa,,..

 

NIG: Aceste lucrări sunt adevărate poezii sculptate. Uneori îmi închipui că poţi picta sau sculpta un vis, un gest, o amintire. Uneori o întreagă iubire poate reînvia sub mintea şi mâna creatoare.

Îmi citiţi poezia de foarte multă vreme şi nu de puţine ori mi-aţi lăsat comentarii extrem de interesante. Zilele trecute treceam prin pozele pe care mi le-aţi trimis pentru publicare şi am văzut o poezie în fiecare dintre ele.

Ce va inspiră?

 

KS: “În spatele întâmplării Dumnezeu zâmbeşte” zice o vorbă. Ei bine, inspiraţia e mereu Divină, şi la propriu şi la figurat. După răspunsul de la prima întrebare se deduce uşor că factorul determinant al creaţia a fost apa. Torn ceară topită (pe care prealabil am colorat-o după preferinţă), deci torn ceară topită în apă (şi azi ”vrăjitoarele” folosesc metoda pentru ghicit).Apa şi ceara creează nişte forme mai mult decât interesante, combinaţia de culori a cerii şi ea amplifică rezultatul. Din aşa zisa “plăcintă” decupez inspiraţia cerească. Pare o rezolvare facilă, dar rezultatul e de-a dreptul uimitor. Aceasta rezultantă prelucrată artistic devine apoi relieful tabloului.

După prepararea ramei (se creează un fel de cutie în care se toarnă ceară (de mai multe culori) şi în mijlocul ei (sau după felul exprimării artistice, în diferite locuri) se pune relieful. Credeţi-mă, o şi mai misterioasă reacţie se întâmplă. Amestecul de culori începe să creeze şi el.Şi culmea culmilor chiar portrete sau autoportrete. Apoi, pentru a crea profunzime, se toarnă o altă culoare de ceară peste tabloul format(prim planul), pe care-l stropesc cu un şuvoi de apă. În concluzie, o metamorfoză mirifică în care eşti mereu la cheremul creaţiei şi al Domnului. Apropo, această clipă de creaţie cere să ai un suflet curat. Rugăciunea pregăteşte organismul şi implicit, creaţia.

 

NIG: Sunteţi astăzi la expoziţia personală cu numărul 58!.

Aveţi la activ zeci de articole, prezentări la televiziune şi radio. Trei premii internaţionale şi expoziţii în Italia, USA, Franţa, Germania, Ungaria şi România. Peste 700 de lucrări în 23 de ţări, printre care SUA, Italia, Germania, Peru, Coreea, Australia și Vatican.

Sunteţi un artist complet. Munca dumneavoastră este cunoscută şi apreciată. Se poate trăi numai din asta în Ungaria?

 

KS: Şi da, şi nu. A trăi , nu înseamnă numai trăi material, din acest punct de vedere categoric Nu. Dar există o trăire mult mai puternică, cea spirituală; ori din această privinţă Da. Creaţia obţinută după foarte multă muncă, efectuată însă cu plăcere, îţi dă puteri inimaginabile. Puteri cunoscute doar de creatori, şi dacă mai ştii că şi Dumnezeu e mereu lângă tine, ai o putere colosală de a trăi şi implicit de a trece de toate mocirlele vieţii cotidiene. Aceasta e valabilă nu numai în Ungaria, ci în toată lumea.

 

NIG: În 1978 la prima expoziţie Bucureşteană la Galeria Amfiteatru, Nichita Stănescu a participat şi prezentat.

Apoi Maestrul v-a prezentat şi la o altă expoziţie, la Teatrul Naţional. A scris patru articole despre dumneavoastră.

Cum era Nichita cel pe care l-aţi cunoscut?

 

KS: Numai citind întrebarea şi mi-au dat lacrimile. E foarte rar să găseşti un Om inocent, inteligent, empatic şi vizionar, un suflet cald… Puţin ştiu că suferea de o boală incurabilă de la naştere. Să trăieşti cu ea o viaţă şi să o birui, înseamnă o putere pe care doar Divinitatea ţi-o poate da.

Dacă va mai amintiţi, odată, într-un interviu, a fost întrebat: – Care e cel mai frumos vers al literaturii romane? Răspunsul său a fost: “ Nu credeam să învăţ a muri vreodată” (Eminescu)….

Faceţi vă rog, legătura între vers şi viaţa reală….

Nu pot să trec peste alte trei idei frumoase care-i aparţin. Prima, pare banală, dar trăind-o, i-am simţit adâncimea spirituală. L-am întrebat odată :

-Ce e talentul?

Răspunsul său: Plăcerea de a munci în ceea ce faci,,…..

A doua: – Ce e poezia?

Răspunsul său: –Vezi bătrâne, cuvintele sunt cărămizile cu care clădim un castel cât se poate de frumos. Aerul din castel, e poezia…..

Odată i-am cerut o explicaţia asupra poeziei cu patul puştii, răspunsul său de atunci mi-a creat multe nopţi de insomnii şi deschideri spirituale:

“Se datorează neînţelesului”…

Doamne, câte lucruri sunt de neînţeles şi cât de mari şi multe sunt cele care i se datorează….

 

NIG: În 91 v-aţi mutat în Ungaria. În perioada în care mulţi cetăţeni români de etnie maghiară s-au mutat în Ungaria. Vă întreb din punctul de vedere al unui cetăţean român care şi-a părăsit ţara în 1998:

Aţi găsit ceea ce căutaţi sau, aşa cum se întâmplă de obicei, pentru români sunteţi ungur, pentru unguri sunteţi român şi parcă singurul loc în care te simţi acasă este în mijlocul familiei sau închis într-o pasiune transformată în artă?

 

KS: Întrebarea e retorică. Ca şi o mare poetă şi o bună înţelegătoare a vieţii ce sunteţi, aţi văzut foarte clar clipele vieţii mele. De fapt această mentalitate naţionalistă, nu numai că am cunoscut-o din copilărie, ci ea îşi are rădăcini mai adânci nu numai familiale ci şi sociale. Drama intelectualului maghiar în România şi cea a intelectualului român în Ungaria. Pentru a supravieţui te refulezi în pasiunea creaţiei şi în dragostea familială. La un moment dat mama îmi spunea:

 – Pot să mor liniştită, deoarece am creat Oameni.

Azi repet cuvintele ei,: – Am fost rădăcina unui pom cu roade superbe. Copiii şi nepoţii.

 

NIG: Lucrările dumnevoastră au fost criticate şi apreciate de eseişti de marcă din USA, Italia, Egipt, de mulţi ziarişti, poeţi sau critici, printre care amintiţi pe Dan Grigorescu, Grigore Arbore, Horia Medeleanu, scriitorul Gheorghe Schwartz şi mulţi alţii. Şi să nu-l uit pe Nichita…

De multe ori îţi spui că arta ta este pentru sufletul tău, dar cât de mult înseamnă pentru un artist critică constructivă?

 

KS: Când oameni de marcă apreciază munca ta, e ca o măgulire şi o confirmare a faptului  că faci bine ceea ce faci. Odată un mare pictor român, mai apoi rectorul univesitații de Arte Plastice din Bucureşti, văzându-mi lucrările, a recunoscut zicându-mi:

 -Am venit să te distrug. Prea îmi păreai un fanfaron îmbrăcat în costum alb, plin de sine. Recunosc, am greşit. Eşti super şi faci bine cea ce faci…

Dar cea mai frumoasă apreciere vine din partea omului de rând, care-ţi zice:-“ Tare-mi plac lucrările dumneavoastră şi nu ştiu de ce”…sau “ Vă mulţumesc că existaţi”…

Ieri am vândut un mic tablou unei doamne, un suflet  extraordinar; Mi-a zis: -“ Mi-aţi făcut , nu numai ziua, ci şi viaţa mai fericită”….

Nu cred, că există recompensă mai mare…

12047182_10206656745208947_1599897339351263502_n (1) Plasztika 5 Élet a tengerben 12036871_10206636785269961_6139880180437603533_n (1)Kozma Simon - vízesés12002940_1643132085964181_5749425317199070876_n (1)

 

10524718_10203763684244231_8328793863185227450_n 10524718_10203763684364234_6937994528315626641_n 10615455_10203763752805945_1344443897264650597_n

 un articol scris de Nuța Istrate Gangan

Elogiul nebuniei

Posted by Stefan Strajer On October - 7 - 2015

Elogiul nebuniei

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

În fiecare an, când mă întorc la Casa cu Flori din România, privesc cu luare aminte ce a mai rămas din vechea noastră bibliotecă după plecarea din ţară, în 1980. Anul acesta, dintr-o samă de motive, mi-a făcut cu ochiul o carte veche, Elogiul Nebuniei – în original titlul este în latină Stultitiae Laus, adică lauda prostiei, scris de marele umanist al secolului XVI, Erasmus din Rotterdam. După patruzeci de ani, am recitit-o cu aceiaşi ochi, dar cu altă minte şi mi-am dat seama că prostia a rămas neştirbită de timp, de evoluţia societăţii.

Prima ediţie a apărut în 1511 la Paris şi până la sfârşitul secolului a atins 58 de ediţii (Ediţia din 1522 a apărut în 24.000 de exemplare şi s-a vândut în câteva luni. Realizare uimitoare, absolută pentru acel secol!). De atunci, în decursul celor 500 de ani, a apărut în peste 200 de ediţii în toate limbile europenilor. Este un eseu unic, performant datorită valorii observaţiilor erudite despre societate, despre firea şi comportamentul omenesc, neschimbat când e vorba de prostia omenească. Erasmus elogiază prostia glumeţ, când vorbeşte de prostia oamenilor comuni şi foarte aspru, ironic, sarcastic, cinic la adresa prinţilor şi clerului, de la episcopi la papi, motiv pentru care, tot la Paris, va fi condamnat ca eretic şi blasfemator, dar după moarte. În timpul vieţii fiind unul din promontorii umanismului Renaşterii timpurii, numit vir incomparabilis et doctorum universalis. Citindu-i biografia, acum în secolul XXI, rămâi impresionat de cât s-a educat prin marile universităţi europene ale vremii sale, cât a educat pe cei interesaţi de cultura latină şi umanism, de cât a scris şi ce a scris, de cât a călătorit pe jos, călare sau cu diligenţele vremii. Puţini se pot compara, de-a lungul celor cinci secole, cu Erasmus. Prietenul său, Botzheim din Konstanz, scrie: „Cu toată sănătatea lui delicată, el străbătu cu tenacitate de câteva ori Europa în lung şi-n lat, mergând călare pe drumuri proaste şi nesigure, împins de instinctul lui vagabond şi de dorinţa de a cunoaşte.” Instinctul lui vagabond, în cazul marelui umanist peregrin, are sensuri preeminente, unice. Iată, notez lapidar un vagabondaj al său: În 1507 era în Veneţia, oaspetele unui mare tipograf, admirând palatele patricienilor şi atelierele de pictură ale lui Tizian, Carapaccio, Belini, dar datorită izbucnirii unui război, pleacă la universitatea din Padova, atras de studia humana – ştiinţă, filozofie, literatură – în memoria lui Dante şi Petrarca care au studiat aici, pe vremea când această universitate era cea mai liberă şi avansată din Europa. Îi citeşte biblioteca şi predă latina un timp, apoi pleacă la Roma. Cetatea Eternă îi deschide larg biblioteca Vaticanului, cunoaşte cărturari luminaţi şi îl admiră pe Michelangelo care picta Capela Sixtina, dar la iscarea altui război al papei, părăseşte Roma (ura războaiele, va scrie un alt redutabil eseu, Dulce bellum inexpertis – războiul e plăcut celor ce nu l-au încercat). Pleacă la Florenţa, de unde, împreună cu un grup de călători traversează Apeninii şi din Bolonia îşi continuă drumul călare spre Elveţia la Konstanz unde nu zăboveşte prea mult. Pleacă, mai departe, la Strasburg de unde cu un şlep coboară pe Rin la Anvers şi de aici pe o corabie ajunge în Anglia la bunul lui prieten Thomas Morus, care îl găzduieşte. Aici scrie Stultitiae Laus – Laudă Prostiei pe care o dedică „celui mai scump dintre amici”, adică gazdei sale. Era anul 1509. Iată unul din vagabondajele sale ce s-a terminat cu un mare eseu original tradus în zeci de limbi, apărut în sute de ediţii, însumând milioane de exemplare! Fără egal în istoria literaturii libere. 

Erasmus

Ediţia, pe care o am eu şi am recitit-o în vara aceasta, este din 1959 apărută la Editura Ştiinţifică-Bucureşti, cu o excelentă prefaţă semnată de Constantin I. Botez. Prin autenticitatea şi valabilitatea neschimbată de-a lungul secolelor a observaţiilor şi ideilor sale, eseul parcă nu ar fi fost scris acum cinci secole, ci în secolul care-l trăim. Prostia omenească, de la toate nivelurile societăţii, pe care Erasmus o elogiază exemplificând-o abundent, excedent, luxuriant, a rămas aceeaşi! Se pare că prostia omenirii e statornică, doar erudiţia o poate învinge, dar numai vremelnic.

Erasmus, amplu şi profund observator, cu vervă satirică vrea să critice întreaga specie umană, cu predilecţie pe cei ce stăpânesc omenirea şi clerul catolic, explicând că nu are nimic împotriva oamenilor ci numai împotriva defectelor lor, dintre care Prostia este primordială. Prostia a fost întotdeauna de capul ei, nu a fost închisă în Cutia Pandorei (Erasmus a introdus termenul de cutie, dintr-o eroare de traducere din greacă în latină, până la el toate suferinţele lumii, cu excepţia prostiei, grecii le-au închis într-o amforă). Prostia în concepţia lui are dimensiunile şi încărcăturile din care pornesc toate marile greşeli sociale, relele şi resentimentele omenirii ce duc la violenţe şi războaie. Ca etalon umanist, Erasmus a urât războiul şi a iubit pacea, concordia şi mai ales libertatea. A fost gigant şi prin libertatea sa, nu a făcut compromisuri. S-a stins la Basel în 1536, lăsând omenirii o mare cultură şi luminoasă cale renascentistă. Pictorul vremii sale, Hans Hlbein, ni-l înfăţişează fin, cu ochi albaştri ce emană precauţie şi faţă liniştită cu o tentă de teamă cuminte cum i-a fost şi firea, în spatele căruia domina cultura şi înţelepciunea superlativă.

În Elogiul Nebuniei sau Cuvântare spre lauda Prostiei, Erasmus scrie prostia cu P mare şi îşi începe elogiul ei cu Grăieşte Prostia: „Oricât m-ar defăima muritorii – ştiu bine cât de rău e încondeiată Prostia chiar în ochii celor mai proşti – susţin, totuşi, că eu, asta, sunt singura care, prin purtarea mea, înveselesc şi pe zei şi pe oameni. Apoi e sinceră spunând că nu trebuie să se ascundă pentru că o dă de gol chiar înfăţişarea ei. Se prezintă drept fiica lui Plutus, zeul avuţiei, şi al nimfei Neotes cea nurlie, având drept soaţe: iubirea de sine, linguşeala, trândăvia, plăcerea, pofta, sminteala! Tot Prostia ne povăţuieşte că: dacă, nu ne laudă nimeni, suntem slobozi să ne lăudăm singuri şi începe a se lăuda cum l-a povăţuit pe Jupiter să-i dea bărbatului femeie, adică o vietate proastă şi absurdă, dar nostimă şi plăcută… şi fără Prostie căsnicia e nefericită. Punct. Apoi Prostia se dă la înţelepţi care nu sunt de nici-un folos, ba chiar dăunează şi dă de exemplu pe înţeleptul înţelepţilor, pe Socrate, târât prin proces şi obligat să bea cucută, deci înţelepţii nu sunt buni la nimic… dar ea, Prostia îi face să dăinuiască. Punct. Prostia se laudă tot timpul, este cea mai lăudăroasă de pe pământ, ajungând să spună că ea a născocit artele şi demonstrează după mintea ei.

Erasmus lasă Prostia să-şi facă de cap, proslăvindu-se cât vrea şi ea ajunge să afirme că: pe culmele înţelepciunii nu se ajunge decât prin prostie, persiflând raţiunea lor. Dar, câteodată, fără să-şi dea seama, autorul o pune şi pe ea să chibzuiască: Două lucruri ne stau în cale, când e vorba să ne dăm seama cum trebuie să înfruntăm greutăţile vieţii: ruşinea din suflet şi teama de-a întreprinde o faptă îndrăzneaţă. Aşa a fost atunci, dar după cinci secole de dezvoltare aglomerată, haotică a societăţii, ruşinea s-a dus mai ales în ultima sută de ani, iar teama de-a întreprinde fapte îndrăzneţe e dominată de panică şi anxietatea ce ne este infuzată prin mass-media de către proşti sau proştii proştilor. A fost doar o poticnire a Prostiei care, apoi, se repede înainte: Învăţătura e lipsită de folos şi aducătoare de pagubă. Aici, Prostia se pune la picioarele stăpânitorilor din toate tipurile, care ştiu că proştii se pot stăpâni, educaţii cu demnitate nu. Şi, pentru un moment, conchide: proştii sunt dintre toţi cei mai fericiţi! De îndată ce a trecut momentul face o altă afirmaţie indubitabilă: Capetelor încoronate le plac mai mult proştii decât înţelepţii. Istoria ne dovedeşte cu prisosinţă acest enunţ, care, s-a potrivit de minune şi recenţilor conducători fascişti, nazişti şi comunişti, precum şi aşa zişilor democraţi contemporani cu ei, iar acum seria nefastă se continuă cu tot felul de preşedinţi de state. Degeaba, Homo Sapiens şi Homo Faber vor să schimbe în mai bine societatea că Prostia rămâne de neclintit în faţa lor!

Erasmus a fost şi a rămas toată viaţa un credincios catolic, dar cunoscând câtă ipocrizie, imoralitate, parvenire şi depravare a năpădit catolicismul, de la călugării şarlatani, vânzători de tot felul de falsuri şi minuni, până la indulgenţele Sfântul Scaun, a încercat să aducă schimbări corecte, reforme necesare. Nu a reuşit nici prin acest eseu, în care aduce Prostia până la Sfântul Scaun, să-i ţină o predică chiar papei despre credinţa prostească. Degeaba. În schimb, eseul a fost folositor reformatorilor, lui Martin Luther în primul rând, care a vrut să-l ia partener pe Erasmus la reforma sa, protestantă, dar marele umanist l-a refuzat categoric, ducându-şi mai departe obsesia sa reformatoare devenind necruţător câteodată: Religia creştină ţine casă bună cu Prostia. Toate religiile-s la fel, dar credinţa cea simplă şi adevărată e divină. Erasmus simţea şi ştia asta, de aceea îl ia pe David în ajutor, care a zis: Doamne, şterge păcatele robului tău, fiindcă am făcut-o din prostie şi-şi mai aduce aminte că în Eclesiast e scris: Stultorum infinitus est numerus – Numărul proştilor e infinit.

Nu mai e cazul să continuu, pentru că şi Erasmus după ce îi judecă aspru, în trei paragrafe consecutive, pe: Episcopi proşti, Cardinali proşti, Papi proşti încheie cu un Epilog: Dar, uitându-mi de mine, iată că am trecut dincolo de limită. Daca vi se pare că am vorbit prea pe şleau şi m-am întins ca o peltea, gândiţi-vă că sunt… femeie şi că sunt Prostia. Totodată, însă, aduceţi-vă aminte şi de vorba aceea grecească: „Adesea şi un nerod vorbeşte cuminte”.

Erasmus a vorbit cuminte ca un mare înţelept liber al vremurilor sale. Dar, dacă aşa ar fi vorbit în vremea timpurilor noastre, nu ar fi fost publicat fiind indexat ca politic incorect, pentru că discriminează proştii faţă de cei educaţi, raţionali şi corecţi!

(August 2015, Casa cu Flori, Bistriţa)

Paul Goma la 80 de ani

Posted by Stefan Strajer On October - 7 - 2015

Paul Goma la 80 de ani

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, USA)

(Text trimis spre publicare în data de 19 septembrie 2015)

Disidentul și scriitorul român Paul Goma născut în 2 octombrie 1935 va împlini 80 de ani peste puțin timp. Tăcerea din mass media românească în legătură cu acest eveniment este jennantă. Încă odată se confirmă că nu știm să prețuim valorile autentice ale neamului nostru.

Din partea Uniunii Scriitorilor și a României Literare nu există nicio speranță că va întreprinde ceva pentru a aduce un omagiu lui Paul Goma, atâta timp cât în fruntea acestor instituții rămâne cocoțat Nicolae Manolescu. Prietenii știu de ce!

Televiziunea națională n-ar trebui să rateze momentul și să ia un amplu interviu lui Paul Goma, cel puțin pentru posteritate, chiar dacă acum n-ar primi acordul de difuzare de la gedesistul de la vârf.

Guvernul ar trebui să facă gestul minim de a anula decretul prin care s-a retras cetățenia lui Paul Goma, când a fost silit să plece în exil.

Președinția, foarte darnică în acordarea de ordine și medalii clientelei politice, ar trebui să facă o excepție și să-l onoreze pe autenticul disident Paul Goma, acum, nu postmortem.

Am auzit de multe ori lamentări de genul de ce n-am avut și noi un Havel ca cehii. De ce a trebuit să ajungă președinți din fosta nomenclatură comunistă (Ion Iliescu), din aspiranții la nomenclatură (secretar BOB Emil Constatinescu), foști comandanți de nave și agenții navale, oameni de încredere ai Securității (Traian Băsescu) sau un neamț iubitor de trai pe picior mare?

Pentru că în 1996 când Paul Goma a apărut ca un candidat potențial la președinție, opoziția nu l-a susținut preferând un fost secretar BOB. De ce? Deoarece Paul Goma dovedise că nu poate fi manipulat, că este intransigent și că lichelele n-au nicio șansă. Așa că lichelele au strâns rândurile și l-au izolat. N-aveau nevoie de un asemenea președinte! S-au folosit și de politica de denigrare dusă de Securitate înainte de 1989. De exemplu s-a spus că Paul Goma este evreu rus. Nu conta că în biografiile celorlalți candidați nu se spunea un cuvânt despre cine au fost părinții sau bunicii. Ca-n orice manipulare se amestecă adevărul cu minciuna și se omite ce nu corespunde scopului. Așa că deși numele Goma, destul de rar, fiind întâlnit în zona Lugojului, Brașovului și în Basarabia, n-a fost rusificat (bulgarii l-ar fi făcut Gomov, iar ungurii Gomffy), rușii l-au făcut Eufimovici pe tatăl său Eufimie. Mama sa fost Maria Popescu. Deci indiferent de originea tatălui e clar că mama fiind româncă și fiul e român. (Această regulă se aplică la evrei). Și prenumele Paul se pretează la interpretări. De ce Paul și nu Pavel (pe fratele lui îl chema Petru), pentru că părinții lui l-au admirat pe un Paul Goma, consilier regal renumit din zona Banatului. Opoziția nu numai că n-a făcut nimic pentru a demonta această diversiune, dimpotrivă a făcut în așa fel încât la alegători să nu ajungă acest nume. Așa se face că un alegător ca mine (cu studii superioare) n-a aflat despre această candidatură decât abia acum câțiva ani (din una din cărțile sale).

PaulGomaEC

Mai apăruse problema celor care s-au autointitulat disidenți. Distanța dintre ei și Paul Goma era uriașă. Falșii disidenți au încercat la început să defileze alături de disidentul adevărat dar au fost demascați. Ca vocea lui Paul Goma să nu mai fie auzită s-au unit cu restul lichelelor.

Intransigența lui Paul Goma i-a deranjat pe mulți. Prin anii ’80 când Ceaușescu era curtat de occidentali și plimbat în călești regale alături de capete încoronate, americanii i-au oprit accesul la posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii și Deutsche Welle pentru că el continua să critice starea de lucruri din România. După 1990 când prietenii (sau cei care se declaraseră prieteni) au greșit au fost criticați fără menajamente. La majoritatea nu le-a plăcut, nu l-au înțeles și l-au ținut minte.

Când acum câțiva ani Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova l-a propus pentru Premiul Nobel, presa evreiască l-a catalogat drept antisemit. Evident că alarma a pornit din România, de la vigilenții cățeii de pază a lui Catz și a fost trimisă presei internaționale. Textul incriminat este descrierea unor fapte din iunie 1940 când rușii au invadat Basarabia și o parte din evreii basarabeni i-au atacat cu cruzime pe români. N-a contat faptul că Paul Goma este căsătorit cu o evreică și în consecință fiul său este considerat evreu. Antisemit cu doi evrei în casă!

Paul Goma a fost pe punctul să fie lichidat fizic de Securitate, dar a scăpat și iată-l la o vârstă venerabilă. Din moment ce a fost expulzat din țară putea să nu-l mai preocupe ce se întâmplă în România și să se ocupe doar de cărțile sale (peste 40, unele traduse în 4-5 limbi străine). Soarta României însă l-a urmărit ca o obsesie toată viața. El face parte din bărbații acestui neam care, de-a lungul istoriei, au ales calea spinoasă a luptei pentru libertate, dreptate și demnitate, în locul unui trai comod dar plin de compromisuri. Într-o istorie a disidenței din România Paul Goma are asigurată o poziție de frunte.

Faptul că Paul Goma nu este onorat astăzi corespunzător este încă o dovadă că-n România nu s-a cristalizat o elită intelectuală patriotică românească. Avem doar fripturiști la conducere.

(Wilmington, Delaware, 19 septembrie 2015)

Brâncuşi, femeile şi americanii

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Brâncuşi, femeile şi americanii

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Despre Constantin Brâncuşi, unul dintre cei mai influenţi sculptori ai secolului al XX-lea, supranumit „patriarhul sculpturii moderne”, s-a scris multă literatură, dar subiectul rămâne desigur inepuizabil datorită personalităţii geniale ale românului nostru, personaj emblematic, celebru, o adevărată mândrie naţională. Sentimentul de tristeţe că, din păcate, românii nu sunt conştienţi de importanţa lui Brâncuşi pentru cultura naţională ne impune datoria morală de a-l readuce mai puternic în atenţia lumii pe strălucitul sculptor.

Brâncuşi a creat cea mai mare parte a operelor sale la Paris, acolo unde a trăit şi a murit la vârsta de 81 de ani fiind înmormântat la Cimitirul Montparnasse. A fost repede adoptat de lumea artistică din Franţa, ţară care i-a devenit a doua patrie, francezii calificându-l „sculptor francez de origine română”. Cercul său de prieteni din lumea culturală de la Paris cuprindea nume sonore: Amedeo Modigliani, Ezra Pound, Henri Pierre Roche, Guillaume Apollinaire, Louise Bourgeois, Pablo Picasso, Man Ray, Marcel Duchamp, Henri Rousseau şi Fernand Leger. Printre românii care trăiau la Paris şi îi erau apropiaţi se numărau: George Enescu, Camil Ressu, Traian Vuia, Eugene Ionesco, Theodor Pallady, Panait Istrate şi Emil Cioran.

Sunt puţine în România sculpturile dovedite a fi creaţii ale lui Brâncuşi, capodopera cea mai însemnată fiind „Ansamblul sculptural-arhitectonic de la Târgu-Jiu”, prestigioasă pentru arta românească, complex supus de-a lungul anilor mai multor intenţii şi încercări dramatice şi nesăbuite şi demente de dezmembrare sau chiar de demolare, manifestări stupide probând o inconştienţă crasă şi o evidentă iresponsabilitate. La această măreaţă operă aflată în ţara natală, se adaugă şi cele câteva opere importante deţinute de Muzeul Naţional de Artă şi de Muzeul de Artă din Craiova. Trebuie să constatăm cu multă satisfacţie că în întreaga lume Brâncuşi a fost apreciat la imensa sa valoare, creaţia sa găsindu-se în peste patruzeci de ţări, pe toate continentele.

Ţările care au manifestat interesul cel mai profund pentru creaţiile românului, lucrări ale sale fiind achiziţionate de cele mai vestite muzee şi colecţii de artă private, sunt Statele Unite ale Americii şi Franţa, aceasta din urmă devenită patria sa de adopţie. Se cuvine să remarcăm faptul că Franţa, în semn de incontestabilă preţuire, a îmbrăţişat ideea avansată de cele mai luminate spirite ale Parisului de a i se reface atelierul din Montparnasse, unde a trăit şi a lucrat în ultimii zece ani şi astfel a fost construit şi amenajat atelierul de lângă Centrul Cultural Pompidou din Paris („Atelier Brâncuși – Musee national d’art moderne”). Am vizitat cu multă plăcere acest atelier care păstrează întreaga donaţie făcută de Brâncuşi statului francez atunci când s-a convins că România nu este interesată de inestimabila avuţie pe care o lasă artei universale. Atelierul este vizitat zilnic de un public larg, cuprinzând artişti, critici de artă, studenţi la facultăţi de artă, numeroşi turişti. M-a impresionat profund cartea de la ieşirea din atelier în care sunt consemnate în cele mai diverse limbi gândurile de apreciere şi admiraţie faţa de operele genialului sculptor.

Constantin Brâncuşi a iubit şi el câteva femei, pe unele imortalizându-le în creaţiile sale: Domnişoara Pogany, Prinţesa Marie Bonaparte, Eileen Lane, Baroneasa Rene Frachon. A iubit-o neaoş şi pe Maria Tănase cu care chiar a stat împreună la New York, dar nu se ştie să-i fi dedicat vreo sculptură. Primele trei şi-au pus neîndoielnic amprenta asupra artei sale, activitatea de creaţie fiind inspirată şi vădit influenţată de amorurile pe care le-a avut cu fiecare dintre ele.

 

203654 - Constantin Brancusi la New York in 1939

             Foto. Suzana Doicescu, Constantin Brancusi si Maria Tanase la Expozitia Universala de la New York din 1939 (Sursa: Arh. Octav Doicescu)

             Margit Pogany, o pictoriţă unguroaică pe care a cunoscut-o la Paris în 1911, a constituit modelul pentru mai multe busturi, nu mai puţin de 19 lucrări purtând titlul „Domnişoara Pogany”, cu una remarcându-se în mod spectaculos la Expoziţia de la New York. Este de netăgăduit că legătura dintre ei a fost una puternică, în ciuda faptului că se cunosc puţine amănunte despre această relaţie.

Prinţesa Marie Bonaparte, descendenta directă a fratelui mai tânăr a lui Napoleon Bonaparte (fiica Prinţului Roland Bonaparte) i-a fost de asemenea model lui Constantin Brâncuşi. Privitor la relaţia lor, aceasta a fost destul de complicată şi delicată datorită frigidităţii acesteia, slăbiciune care necesita eforturi continue de încurajare şi admiraţie suplimentară a fizicului ei. Sculptura pentru care Marie i-a fost muză, inspirându-l pe Brâncuşi în realizarea sa, se intitulează „Prinţesa X”. Lucrarea a fost expusă în anul 1920 la Salonul Artiştilor Independenţi de la Paris şi a provocat un adevărat scandal „sexual”. Se spune că Picasso (după unii, Matisse), când a văzut lucrarea a exclamat: „Iată un falus”. Urmarea imediată a fost că sculptura a fost scoasă din expoziţie, iar printr-un ordin al prefectului a fost eliminată definitiv din salon. Protestele hotărâte şi chiar vehemente ale unor artişti cu nume grele, ca Braque, Cocteau, Picasso ş.a., au avut însă câștig de cauză împotriva reacţiei pudibonde a organizatorilor Salonului Artiştilor Independenţi, astfel că aceştia s-au văzut nevoiţi să readucă în expoziţie sculptura lui Brâncuşi „Prinţesa X”.

Eileen Lane l-a inspirat şi ea pe Brâncuşi, dovada fiind lucrarea care îi poartă numele. Ea a fost o americancă de origine irlandeză venită în Europa să uite de o iubire eşuata şi pentru a-l cunoaşte pe artistul care o fascina. Fără îndoială că Eileen îşi dorea să încheie o căsătorie cu sculptorul, cu toată diferenţa de vârstă de aproape 20 de ani dintre ei. Brâncuşi a dus-o în România, a plimbat-o prin Peştişani, dar în cele din urmă, pentru că nu avea de gând să se căsătorească cu ea, americanca l-a părăsit dezamagită, din relaţia lor amoroasă rămânând lucrarea „Eileen Lane”.

Este de necontestat faptul că nici Franţa, nici România nu au apreciat la adevărata valoare, neînţelegându-i specificul, arta lui Constantin Brâncuşi. Cei care l-au simţit ca pe un veritabil pionier al modernismului, iar apoi l-au adulat şi venerat au fost americanii.

În anul 1912 la New York se afla în pregătiri o expoziţie internaţională de mare anvergură care peste un an avea să devină cea mai valoroasă expoziţie de la începutul secolului al XX-lea.

În prima jumătate a anului 1913, Brâncuşi avea deja câteva creaţii care constituiau reale repere ale unui gen nou de artă: „Rugăciunea”, „Sărutul”, Cuminţenia Pământului”, „Măiastra”, lucrări la care câţiva colecţionari şi critici de artă constată cu evident interes spiritul deosebit al artistului, noutatea incitantă a operelor sale. Walter Pach, un artist american ce îşi avea atelierul în imediata apropiere a atelierului lui Brâncuşi, a avut un rol decisiv în lansarea operei brâncuşiene în America. În vederea colectării de exponate care să reprezinte arta europeană, au venit la Paris conducătorii Asociaţiei Pictorilor şi Sculptorilor Americani Arthur B. Davis, preşedinte şi Walt Kuhn, secretar şi au selecţionat şi preluat câteva sute de lucrări în scopul expunerii lor la grandiosul salon pe care îl pregăteau. Prin intermediul lui Pach, cei doi au ajuns în atelierul lui Brâncuşi şi sunt uluiţi de creaţiile acestuia. Davis îi cumpără pe loc lucrarea „Tors (III)”, dar lucrul cel mai important este că îl convinge pe Brâncuşi să participe la marea expoziţie cu încă patru lucrări: „Domnişoara Pogany”, „O muză”, „Muza” şi „Sărutul”.

Expoziţia a fost organizată într-o sală imensă a Regimentului de Infanterie 69 („69th Inf’ty Regt Armory”), împrejurare datorită căreia a rămas în istoria artei sub numele de „Armory Show” deschizându-se la 15 februarie 1913 şi a găzduit în jur de 1600 de lucrări, dintre care peste1000 erau din Europa, majoritatea de la Paris. Este lesne de înţeles că prezenţa lui Brâncuşi a însemnat pentru el un eveniment major, având în vedere că lucrările sale au fost expuse alături de lucrările celor mai celebre nume ale artei universale, menţionate şi pe coperta catalogului expoziţiei (Ingres, Delacroix, Courbet, Cezanne, Gauguin, Manet, Van Gogh, Degas, Brancusi, Lautrec, Matisse, Renoir, Bourdelle, Dufy, Kandinsky, Maillol, Pryde, Lehmbruck, Bernard, Archipenko, Du Champ-Villon) şi că avut fericita şansă de a putea fi evaluat de cei mai renumiţi critici de artă, precum şi de mari colecţionari. Se spune ca avocatul John Quin, colecţionar celebru şi, totodata, unul dintre organizatorii expoziţiei, apreciind manifestarea ca „cea mai complexă expoziţie de artă deschisă în lume”, s-a arătat vrăjit de creaţia brâncuşiana, a ţinut să-l cunoască personal şi a cumpărat câteva din operele sale.

Fabuloasa galerie americană a avut un succes uriaş, devenind itinerantă şi ajungând astfel la Chicago şi Boston. Nu au lipsit însă nici atitudinile potrivnice, inerente oricărei apariţii de noutate absolută. Astfel, la New York, din iniţiativa profesorilor „academişti” adepţi ai stilului clasic, studenţii au protestat cu vehemenţă îimpotriva acestui nou gen de artă. Astăzi putem afirma cu certitudine că tocmai aceste proteste antimoderniste au suscitat şi mai mult interesul pentru operele aparţinând noului stil al pictorilor şi sculptorilor europeni.

Pentru Brâncuşi, faimoasa expoziţie „Armory Show” a constituit evenimentul crucial care i-a deschis calea în America. Unele dintre lucrările sale au fost cumpărate imediat. Este semnificativă pentru succesul artistului constatarea lui Pach care i transmitea de la New York: „Un luminat colecţionar vrea să cumpere versiunea în marmură a Domnişoarei Pogany. Ești un uriaş succes, oamenilor le plac lucrările tale, iar ziarele sunt pline de ele”. În America se află cele mai multe dintre operele sale, Brâncuşi devenind un nume românesc prezent în mari muzee de artă, cele mai importante fiind „The Museum of Modern Art” (New York) şi „The Philadelphia Museum of Art” care gazduieşte cea mai mare colecţie de sculpturi ale lui Brâncuşi din Statele Unite ale Americii.

În anul 1965, la opt ani de la moartea sculptorului, renumitul critic american James Farrel scria următoarele: „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu: acesta este românul Constantin Brâncuşi”. Cred cu tărie că se impune să studiem mai mult personalitatea, viața şi opera marelui nostru artist, revigorând în memoria lumii locul său în sculptura universală.

Imaginea reală a Basarabiei prin definiţia dezastrului

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Imaginea reală a Basarabiei prin definiţia dezastrului

Autor: Galina Martea (Olanda, originară din Basarabia)

O societate, o țară cu forma de guvernământ obișnuită ca și în alte țări ale lumii, însă cu accente speciale în dezvoltare și existență, și în derularea evenimentelor sociale, politice, economice. Totul are loc într-o conjuctură aparte, specifică tradițiilor destul de complexe, formate în mod intenționat de-a lungul ultimului deceniu. O poziție destul de evidentă și în acțiunile promovate de clasa dominantă care asigură o activitate permanentă în dezmembrarea societății, în distrugerea totală a tuturor ramurilor economiei naționale, în sărăcirea poporului și a societății, și, în mod special, în ruinarea identității naționale, ca factor esențial în dezvoltarea unei națiuni. În timp, totul devine o regulă, o normă a existenței, având la bază cadrul legislativ și normativ al administrării, elaborat pe pricipii neautentice ce contravine proceselor de bunăstare a omului în societate.

Acțiunea evenimentelor are loc într-o epocă când întreaga omenire tinde spre modernizare și o dezvoltare cât mai superioară în obținerea celor mai sigure obiective care să favorizeze procesele evoluției umane. Pe când în Basarabia lucrurile se produc în direcții opuse timpului și epocii moderne. În aceste procese societatea basarabeană devine tot mai subjugată tendințelor personale ale guvernanților, iar omul societății devine tot mai subjugat/sărac/ și dependent față de autoritatea publică și statală. Procesul de instabilitate socială se aprofundează tot mai mult și se dezvoltă cu o rapiditate enormă, cu conotație negativă, care deviază întreaga valoare a normalității. Succesele în dezvoltarea economică sunt și mai dezastruoase care nu dau semne de viață nici pentru următorii 20-30 ani, fiind la ziua de azi un faliment total. Întreaga diversitate a sistemelor și subsistemelor din societate sunt năruite de greutatea propriului corp și greutatea administrării statale, care nici nu asigură și nici nu oferă ajutorul necesar în revendicarea situației. Societatea civilă, de asemenea, este invadată de conflicte și nedreptate socială care dărâmă orice relație omenească dintre persoanele fizice și juridice din stat. O imagine și o realitate socială care înspăimântă și pune în pericol cu adevărat existența oricărui cetățean din societate.

Existența omului în societatea basarabeană și existența societății în statul basarabean este o realitate destul de dură ce contravine regulilor normale de conviețuire umană-socială. Aceasta este o realitate care există în afara normelor morale, juridice și sociale privind modul de comportare a omului în societate, în special, comportamentul clasei dominante față de societatea pe care o administrează. Totul s-a distrus, fiind la limită, și nu mai există nicio regulă de conduită cu caracter uman pentru clasa politică și de guvernare, care ar urma să manifeste dragoste/compasiune și responasabilitate față de oamenii societății ce sunt în suferință și deznădejde, fără ajutor social. Nu mai există conexiunea autentică între lucruri, procese, fapte și relațiile dintre oameni. În timp, modul anormal de viață și existență a transformat omul din societate într-un robot care doar muncește și se zbate din greu pentru a supraviețui, fără să înțeleagă rostul muncii și rostul existenței sale. În schimb, clasa dominantă s-a transformat într-un conținut care depășește orice limită umană în comportament și acțiuni. Acțiunile și comportamentul inuman al clasei dominante, de proporții neobișnuite, există doar pentru a satisface propriile necesități, astfel ignorând de a soluționa și necesitățile poporului. Poporul în viziunea acestora este doar pentru a completa societatea, ca aceștia din urmă să fie un teren confortabil pentru oamenii puterii, unde să-și poată interpreta rolul de guvernant într-o societate.

Poporul basarabean adus la limita sărăciei și a deznădejdei din cauza clasei politice și de guvernare își trăiește viața doar pentru a supraviețui ca ființă umană, dar nu pentru a exista în condiții sociale decente. Acest proces anormal de dezvoltare și de existență socială a ruinat nu numai omul, dar și întreaga societate. Societatea, în aceeași măsură, există doar pentru a fi ca orânduire social-economică pentru oamenii puterii din stat și nu pentru individul din acest sistem social. Omul este doar membru al societății, însă nu este partea autentică a corelației dintre om-societate-omul puterii din stat, care ultimul ar urma să-i fie protectorul în toate, asigurându-i și favorizându-i traiul și existența socială în bunăstare. Coordonarea activităților sociale, bazate pe principii neadecvate unei societăți moderne, sunt elemente care constituie o abatere de la normalitate și denotă faptul care este realitatea și capacitatea unui stat în a administra o comunitate. În acest tablou, societatea basarabeană își regăsește imaginea print-o etapă a dezvoltării evolutive similară cu epoca evului mediu, unde omul puterii este preocupat doar de conceptul materialismului, fiindu-i ca factor prioritar în existență. Omul puterii din societatea basarabeană este dominat în totalitate de ideea de a fi mereu în supremație și de a ține sub stăpânirea sa masele de oameni care suferă și suportă consecințele administrării. Administrarea, factor component al puterii, este aceeași formă care reflectă capacitatea de a conduce un stat, o societate. Astfel, apare în evidență și conținutul administrării la care este supusă societatea basarabeană. Aici își face locul de frunte situația socială actuală care reprezintă nivelul de trai și de viață al poporului basarabean, dezvoltarea economică a țării, nivelul de cultură și educație al societății, nedreptatea și intransparența socială, încălcarea drepturilor omului, constrângere la libertatea cuvântului, etc. În rezultat, apare în evidență o realitate socială plină de neajunsuri și dificultăți, fără verticalitate în existență. O realitate prin care abuzul de putere subminează sub orice formă omul și societatea. Cu atât mai mult, abuzul de putere admite în mod conștient dezvoltarea birocrației și a corupției în stat sub o formă aparte și neîntalnită în evoluția omului și în procesele de administrare a unei societăți. Birocrația și corupția ajunsă la limită, ca formă de existență în stat, este terenul monopolizat în totalitate de acest proces al administrării. În condițiile prin care se manifestă nedreptatea socială, plină de corupție și birocrație, societatea devine tot mai tolerantă în aceste fenomene, iar clasa de guvernare devine tot mai încrezută în acțiunile sale. Pe când poporul, fiind într-o presiune morală constantă, devine tot mai izolat în propriul mediu social. Teama de a-și exprima opinia proprie, sărăcia care îl determină de a fi supus regimului existent, situația socială și politică dezastruoasă îl descurajează și mai mult pe om de a fi prezent în acțiunile ce au loc în societate. Astfel, omul necăjit rămâne pasiv față de acțiunile realizate de oamenii puterii din stat, însă devine activ în ideea de a părăsi sub orice preț țara natală. Sub acest component sau gând al migrațiunii, actualmente se regăsește majoritatea populației apte de muncă. Conform sondajelor sociale 80-85% din persoanele apte de muncă vor să abandoneze țara, iar majoritatea tinerilor vor acest lucru, considerând țara natală ca cel mai nefericit mediu social, luând în considerație indicatorii progresului social și al politicilor publice existente. La acest capitol, Basarabia-Republica Moldova în plan mondial este considerată „ca cel mai nefericit stat din lume”. Respectiv din acest motiv sau alte motive, R.Moldova este considerată „ca cea mai puțin vizitată țară din lume” (Financial Times, publicație britanică, „Moldova nu pare cel mai nefericit stat din lume. E destinația perfectă unde scapi de turiști”. Adevărul.md, 22.05.2015, Accesat ora 20:03. Disponibil: http://adevarul.ro/moldova/social/financial-times-moldova-nu-pare-mai-nefericit-loc-lume-e-destinatia-perfecta-scapi-turisti-1_555f58c4cfbe376e357b0ee7/index.html). Migrația în masă a poporului basarabean este determinată de factorii sociali, economici, politici, morali, care le face viața insuportabilă în propria țară. În special, nivelul de trai redus la minimum, rata exagerată a șomajului, inflația excesivă și mereu în creștere, dezindustrializarea economică a țării, produsul intern brut pe cap de locuitor destul de mic, dezvoltarea socială și umană sunt componente care au eșuat de sub control și nu mai pot fi revitalizate într-un viitor apropiat, fiind doar în defavoarea omului ce îl afectează în permanență.

Poporul basarabean încearcă să supraviețuiască și să îndure orice curent care vine și este prezent în viața lor. Dorința acestora, o mare parte, nu mai este atât de activă în lupta pentru valorile naționale, identitatea personală și națională, ci doar pentru a avea ființă de la o zi la alta pentru a înfrunta dificultățile vitale sociale și personale. Dar la acest capitol omul nu poartă nicio vină, vinovăția și păcatul este al persoanelor de conducere din stat care au adus poporul în asemenea condiții. Spre exemplu, dacă în mediul urban condițiile de viață ale populației sunt, să zicem, cu mult mai bune din punct de vedere al serviciilor sociale, atunci în mediul rural condițiile sociale și de viață ale cetățenilor sunt îngrozitoare. Omul de la sate nu este asigurat nici măcar cu serviciile comunale elementare – apă, încălzire termică, gaz, transport. Lipsește rețeaua centralizată cu apă potabilă și nu numai, care este cel mai necesar continut in viata omului pentru a exista in conditii normale de sănătate și de igienă. Da, nu exclud cazul că sunt și familii care print-un efort enorm și-au creat aceste condiții comode pentru viață (pentru a avea apă potabilă în propria casă prin rețeaua serviciilor sociale), însă majoritatea cetățenilor nu dispun de asemenea comodități. Poporul din mediul rural, fiind parte a secolului XXI, este nevoit să existe doar în condițiile create de natură. Aceasta presupune, că igiena personală omul trebuie să-și o facă într-o cadă portabilă, fiind nevoit, în același timp, să-și asigure apa necesară de la o fântână din afara casei. Respectiv, și apa potabilă este asigurată de la aceeași fântână din afara casei. În acest caz, dacă omul de la sate nu are condițiile minime de a fi asigurat cu apă potabilă în propria casă, atunci nici nu mai este cazul să mai abordăm și alte nuanțe precum asigurarea cu căldură termică, gaz sau altele. Spre norocul basarabeanului, harnic și curat, omul de la sate oricum are grijă să fie spălat și îngrijit în ciuda tuturor greutăților ce-i stau în cale. În aceleași condiții ale naturii, omul de la sate știe cum să se încălzească și pe perioada iernii, făcându-și focul într-o sobă cu lemne și cărbuni. Dar necătând și la aceste metode arhivechi, o mare parte din populația de la sate nu-și poate încălzi propria casă pe parcursul iernii din motivul că materialul necesar (lemnul, cărbunele) costă foarte mult. Costul acestora este foarte costisitor în raport cu veniturile financiare lunare și, în rezultat, omul este nevoit să existe și în frig pe tot parcursul iernii. Spre exemplu, dacă pensia minimă lunară este de 750 lei (salariul minim lunar de 1100 lei), iar un metru cub de lemne tăiate costă în medie la fel 750 lei, atunci ne întrebăm: câți bani îi rămâne omului pentru alimentație și alte necesități vitale? Să nu uităm, că pentru încălzirea unei case pe parcursul iernii omul are nevoie de cel puțin 5 cubi de lemne.   Deci, pe lângă frigul din casă și de afară omul mai îndură și foamea care, la fel, depinde de mărimea pensiei sau a venitului lunar. Pentru naivitate, să facem niște calcule pentru a vedea câte zile în lună ar putea mânca omul din societatea basarabeană.   Deci, costuri medii: 1 kg de carne porc-vită 70-80 lei, 1 kg de cartofi 8 lei, 1 kg de zahăr 14 lei, o pâine 4 lei, 1 kg de făină 10-12 lei, 1 litru de ulei floarea soarelui 24 lei, 1 litru de lapte 8-10 lei, 10 ouă de găină 14-16 lei, 1 kg de ceapă 8 lei, 1 kg de morcov 10 lei, 1 kg de mere 10 lei, etc. (Natalia Ciubarov. “Moldova – țara prețurilor europene”, Venituri-Costuri. Revista Profit, Nr._7_8_2015(231), iulie-august 2015. Disponibil: http://www.profit.md/articles-ro/number_01_02_2011/547992/). Astfel putem spune, că ori omul basarabean din mediul rural se încălzește iarna fără să mai mănânce, ori nu se mai încălzește și mănâncă nu mai mult de o săptămână în lună. Un fenomen ieșit din comun în legea supraviețuirii. Dezvoltarea umană în epoca modernă își are succesele sale, însă ea încă nu a ajuns la omul din societatea basarabeană, în special din mediul rural. Pe când cetățenii din mediul urban dacă și sunt mai avantajați în problema serviciilor sociale (transport, apă, gaz, încălzire termică, etc.) și a tehnologiilor moderne, atunci la capitolul venituri financiare și cheltuieli pentru alimentație și alte necesități vitale situația rămâne la fel de catastrofală. Dezechilibru dintre venituri și cheltuieli este nemaipomenit de mare. În acest caz doar ne rămâne să ne întrebăm: cum se face că în țările dezvoltate ale Occidentului diferența dintre sate și orase (mediul urban și rural) nu mai există de aproape 50 ani, iar omul este protejat în totalitate de către stat și societatea acestuia? Clasa dominantă din țările dezvoltate ale Occidentului este oare formată dintr-o altă specie de oameni, ce pot administra în mod pozitiv și civilizat statul și societatea lor? Unde este magul care să aducă și în Basarabia asemenea conducători pentru a face ordine în haosul dezastrului social și economic, pentru a readuce la normalitate valorile autentice naționale, pentru a instaura o existență și un trai cât mai decent poporului?

Tabloul real al societății basarabene (Republica Moldova) rămâne destul de trist în continuare, deoarece clasa privilegiată (clasa politică și de guvernare) devine tot mai bogată, iar poporul în totalitate devine tot mai sărac. Decalajul, la extrem, dintre nivelul de trai al maselor și al clasei dominante își spune cuvântul în toate și oglindește cu fermitate realitatea efectivă. Disproporția excesivă dintre mărimea veniturilor și nivelul de trai ale acestora ruinează și mai mult societatea, iar lipsa de armonie și interese comune dintre om-om putere devine o tragedie natională ce distruge definitiv identitatea statului basarabean. Statul nu mai este capabil să asigure o administrare civilizată și un trai cât de cât mai decent poporului și societății. Intransparența metodelor de administrare a societății este elementul forte care pune piedici în dezvoltarea economică, socială, culturală și umană, și în conștientizarea/identificarea autentică a valorilor naționale cu accent pe unitatea națiunii. Incapacitatea de a conduce o societate este rezultatul ce dublează/multiplică criza, dezastrul și haosul social. Un episod real ce contravine dezvoltării umane, fiind, în același timp, o abatere gravă de la legile de conviețuire socială, juridică și morală dintre om – societate – om putere în stat.

*

G.Martea.Foto

Foto. Galina Martea

Galina MARTEA, doctor în științe economice, academician de onoare al învățământului superior universitar din R.Moldova, scriitoare, Olanda.

Despre o campanie anti droguri…

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Despre o campanie anti droguri…

Interviu cu Gigel Lazăr

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

Ana Magdin: Gigel Lazăr, se pare că visul tău a devenit realitate, datorită domnului primar al Sectorului 2 din București, Neculai Onțanu. Te rog să povestești cum ai început această colaborare, pe ce perioadă și cum decurg lucrurile?

Gigel Lazăr: Așa cum cititorii voștri stiu deja, la CIADO (Centrul Internaţional Antidrog şi pentru Drepturile Omului), totul este atipic, și în acest context, colaborarea mea cu dl Neculai Onțanu și Primăria Sectorului 2, a început interesant. L-am abordat pe dl primar pe facebook, pe pagina dânsului, propunându-i un program comunitar de prevenire antidrog. Spre marea mea surpriză, nu a stat pe gânduri, mi-a zis „vă aștept la Primărie”. În 36 de  zile, programul a fost deja pus în practică. Programul este unul foarte complex. Prima parte, a cuprins o campanie de 7 zile, cu grup țintă, tinerii, dar și părinții, cărora le-am distribuit materialele de informare asupra riscurilor asociate consumului de droguri dar și date privind simptomatologia consumatorului. A doua parte a programului, are ca scop, partea de educație civică prin ciclul de Conferințe: „Tinerii și propriile lor valori”, „Educația culturală extrașcolară”, „Teatrul-activitate extracurriculară” la care vor fi cuprinși peste 12.000 de elevi, profesori, părinți și nu în ultimul rând, un „Centru de Voluntariat Antidrog” care va avea ca scop, tocmai informarea și conștientizarea locuitorilor sectotului 2, asupra riscurilor asociate consumului de droguri.

Ana Magdin: Cât de receptivi sunt locuitorii acestui sector și care sunt granițele unde trebuie să te oprești? Proiectele sunt numai pentru acest sector sau te extinzi în toată Capitala?

Gigel Lazăr: Toată echipa CIADO, a fost surprinsă de reacția populației. Și cum noi, la CIADO, nu suntem obișnuiți cu hârtie ca raportare, ne face plăcere să vă oferim din arhiva noastră câteva imagini pentru a ințelege de ce am zis că am fost surprinși. În 7 zile, am informat om cu om, peste 13.000 persoane. Campania a putut fi văzută, out-door, de peste 200.000 locuitori. Pe rețelele de socializare, opinăm că peste 250.000 de persoane, au citit știrile despre campanie în mass media, fie că vorbim de ProTV, România TV, Prima TV, Radio România Actualități, Puterea, RomâniaPress, Etno TV, au difuzat știri care au ajuns la peste 3.000.000 de oameni. Asta demonstrează că cele două echipe ale CIADO și Primăria sectorului 2, au fost performante. Dar nimic nu se putea face fără voluntari și pot zice că tinerii de la Consiliul Municipal al Elevilor, Parlamentul Tinerilor și Guvernul Tinerilor din sectorul 2, au dat o lecție de implicare în problemele sociale ale comunității pentru mulți locuitori, care doar proclamă ideea de voluntariat. Acești tineri au muncit 7 zile, să ducă mesajul antidrog la mii de oameni și asta din om în om. Respect și multă considerație pentru ei.

gigel 5

Ana Magdin: Ce îți dorești să aduci nou în proiectele tale, odată cu începerea noului an școlar?

Gigel Lazăr: Programele CIADO, vor fi complexe și în toamnă/iarnă. Avem multe conferințe, seminarii, programe de educație civică și evenimente culturale. Văzând deschiderea primarului sectorului 2, domnul Neculai Onțanu, îmi doresc să dezvolt această relație cu Administrația Publică Locală și Societatea Civilă, la cel mai înalt nivel de performanță. Am observat că și dânsului îi plac provocările, care aduc un plus în comunitate, unde are o echipă foarte bună cu care lucrează și le-aș aminti aici, pe doamna Mariana Georgescu – Director de Comunicare și Relații Internaționale iar doamna Hurjui Isabela – Directorul General al DGASPC. Am convingerea că această colaborare poate fi un exemplu în politicile locale de prevenire antidrog, nu doar pentru alte primării din România ci chiar un exemplu pentru multe entități administrativ- teritoriale, din Estul Europei.

Ana Magdin: Ce faci in acest moment, unde te pot gasi oamenii, în ce locuri ai evenimente?

Gigel Lazăr: CIADO, poate fi contactat pe www.ciado.ro sau pe pagina noastră pe facebook,  „Arta Contra Drog”. Evenimentele noastre încep din luna octombrie, în toată țara. Unde văd cititorii voștri sigla „CIADO și Arta Contra Drog”, să știe că suntem noi. Vom fi în Brașov, Cluj, Mureș, Timișoara, Arad, Iași, Galați, Bacău, Constanța, Craiova și multe alte localități.

Ana Magdin: Cum ai decis să-i convingi pe consumatori că nu este bună alegerea morții albe?

Gigel Lazăr: CIADO nu dorește să convingă, cred că asta și este rețeta succesului programelor noastre. Noi, prin ceea ce facem, arătăm partea „bună” a consmului de droguri și partea dureroasă a consumului de droguri. Lăsăm pe fiecare să decidă. Drogurile la început dau plăcere și tinerii sunt încântați, doar că urmează partea dureroasă, aceea a sevrajului, durerilor fizice etc. Și asta le spunem tinerilor, cu multe exemple video și audio… Nu doar un consumator suferă, ci toți de lângă el, fie că vorbim de familie, prieteni etc. Campaniile noastre sunt adaptate secolului XXI, profilului psihologic al tânărului acestui secol, pentru care, drogurile sintetice reprezintă risc și amenințare.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Gigel Lazăr: Așa cum știți de atâția ani, inima mea, sufletul meu, au fost dedicate României, indiferent că sunt la Consiliul Europei, la Strasbourg sau la Comisia Europeană, la Bruxelles. Nu am moment din viață, în care să nu mă gândesc, ce pot face pentru români, din domeniul meu de activitate. N-am cerut și n-am să cer nimic, vreau doar ca românii să înțeleagă, că nu facem nimic dacă ura ne va domina. Toți ne pricepem la politică și la fotbal, ăsta este motivul pentru care nu suntem performanți nici în politică și nici în fotbal, așa că, m-aș gândi să fim performanți în umanitate, socializare și mândria de a fi români. Și nu uitați, peste Prut, sunt tot români, mulți dintre ei, poate că sunt mai români decât mulți dintre românii de dincoace de Prut.

De ce scriu la „Curentul Internaţional”

Posted by Stefan Strajer On September - 16 - 2015

De ce scriu la „Curentul Internaţional”

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Ţin să precizez pentru început că rândurile ce urmează se constituie în răspunsul meu deschis şi dezinteresat la întrebarea din titlu ce mi se pune în mod repetat de aproape un an de zile de când am început să public la „Curentul Internaţional”; curiozitatea celor care mi-o adresează fiind mai mult sau mai puţin justificată. Asemenea întrebării, care, după cum se poate lesne observa, comportă doua întrebari componente, voi structura ansamblul opiniilor mele pe două răspunsuri subsecvente. În primul rând, vreau să explic „de ce scriu”. O majoritate covârşitoare a celor chestionaţi despre ce înseamnă scrisul pentru ei ne face să constatăm că nu se răspunde sincer la întrebare, răspunsurile des întâlnite fiind de o mare varietate, de la „scriu pentru că pentru mine scrisul este o manifestare a dragostei faţă de oameni” până la „scriu pentru că n-aş putea trăi fără să scriu”.

În ce mă priveşte, scriu pentru că încă din adolescenţă am fost fascinat de descoperirea unui fenomen de-a dreptul magic: aşezând şi combinând într-un anumit fel cuvintele (de cele mai multe ori banale, uzuale şi inofensive) îi poţi „vrăji” pe cei din anturajul tău, astfel încât cu mijloace simple, la îndemâna oricui, poţi să-i faci pe oameni să se bucure sau să se întristeze, să râdă sau să plângă, să viseze sau să fie cu picioarele pe pământ, să fie fericiţi sau necăjiţi. Este unul din motivele majore care m-au determinat să scriu. Pentru un jurnalist sau scriitor, ca şi pentru un avocat, viaţa sufletească a semenilor este un mecanism complex acţionat cu ajutorul unei tastaturi. Succesul în exercitarea acestor profesii îl asigură dibăcia de a şti pe ce taste să apeşi. Eu scriu şi pentru simplul motiv că îmi place să scriu. Scrisul înseamnă pentru mine cea mai elocventă materializare a nevoii şi dorinţei de a comunica. Mă străduiesc să o fac cât mai bine pentru că aşa am fost educat, să fac orice bine. Ca toţi cei care au îmbrăţişat preocuparea de a scrie, scriu cu intenţia declarată de a place şi nu pot ascunde acest lucru, ca mulţi care nu recunosc că scriu pentru asta. Dorinţa de a plăcea te determină să-ţi valorifici şi să-ţi perfecţionezi formele şi mijloacele de exprimare şi cred cu convingere că dorinţa de a provoca, de a atrage atenţia, de a produce admiraţie, de a convinge şi de a câştiga afecţiune constituie surse de energie morală care conduc la performanţă în acest domeniu complex şi capabil să-ţi confere mari satisfacţii. Sincer să fiu, scriu şi în speranţa de a supravieţui propriei mele ursite, adică de a dura ceva care să depăşească viaţa biologică, dorinţă pe care o au foarte mulţi oameni, dar, este de notorietate, nu toţi recunosc.

De aproape un an de zile am publicat la doua-trei săptămâni câte un gând, o frământare, o recenzie sau un comentariu. De ce la „Curentul Internaţional”? Pentru că mă simt bine aici, scriu ce-mi trece prin cap, fără ca redacţia ziarului să-mi „ajusteze” textele pe motiv de inadecvare politică. Poate că uneori nu am fost în acord cu linia editorială ori cu simpatiile celor care păstoresc ziarul, dar niciodată nimeni nu mi-a reproşat ceva, nici măcar să schimb o virgulă.

Îmi place aici şi pentru că publicaţia scoate din adâncurile românismului valori pe nedrept uitate sau minimalizate sau chiar batjocorite şi le şterge de praful uitării împrospătându-ne memoria cu strălucirea lor de odinioară. Admir totodată încăpăţânarea de a crede cu cerbicie în originile noastre astăzi când multora le este ruşine să-şi mai spună români. În contextul contemporan în care modelul clasic de business din presă, de care multe ziare se agăţau până mai ieri, nu mai funcţionează, fără îndoială. „Curentul Internaţional” reuşeşte să-şi atingă scopul de a livra cititorilor un jurnalism de calitate.

Condiţiile promovate actualmente în presa zilelor noastre impun a se ţine cont, în primul rând, că orice comentariu în mediul virtual este destinat unui spaţiu public, cei care scriu sunt citiţi, mesajul lor se difuzează. Ziarul nu publică comentarii din categoria celor care îndeamnă la ură etnică, religioasă, sexuală sau care fac apologia crimei sau scuză manifestări criminale. De la început am constatat cu plăcere că ziarul cultivă standarde de decenţă şi urbanitate, constituind un spaţiu al dezbaterii argumentate, fără atacuri la persoană sau manifestări rasiste şi oferind totodată cititorului o mare diversitate de opinii, idei şi reflecţii din care să-şi aleagă cea pe care o consideră benefică şi pe care o împărtăşeşte din propria-i convingere. Inevitabil o analiză a motivelor care mă determină să scriu la „Curentul Internaţional” mă duce cu gândul la presa din ţară.

Curentul

Un studiu recent al Centrului pentru Transparenţă Media relevă faptul că presa din Romania „este bântuită de comunism şi dominată de capitalism”. Doi academicieni care au cercetat peisajul media din Estul Europei au ajuns la concluzia că instituţiile democratice şi cele de media din regiune „au apărut simultan şi interdependent într-o perioadă de reformă rapidă şi deseori haotică”, după cum se menţionează într-un articol din „The Guardian”. Autorul articolului susţine că urmărirea dezvoltării presei din regimurile postcomuniste din Estul Europei a fost un proces fascinant, dar chiar şi în ţările care au căutat să îmbrăţişeze democraţia de tip occidental s-a dovedit evident că o libertate a presei de tipul celei occidentale a fost oarecum fragilă. Conform aceleiaşi surse, motivul cel mai important este, fără dubiu, faptul că în cea în cea mai mare parte a Europei Centrale şi Estice dictatura monarhică a fost înlocuită cu dictatura comunistă, nepermiţându-i democraţiei niciodată până acum să înflorească, astfel că tipul de democraţie din Occident nu a existat înainte de prăbuşirea comunismului şi încă se mai află într-un stadiu timpuriu în mai multe state. Revenind, vreau să mai spun că apreciez „Curentul Internaţional” şi pentru că stârnește interes şi provoacă emoţie, fiind complet diferit de ziarele, destul de numeroase, contaminate de cancerul corporatist de care nu mai reuşesc să scape. Avantajul de a mă afla alături de mulţi condeieri remarcabili care prin eseurile lor consolidează fără îndoială valoarea publicaţiei îmi induce o stare de satisfacţie aparte, sentiment benefic care, evident, obligă, preocupările mele adăugându-se acelor colaboratori care involuntar demonstrează că gazeta nu este doar o culegere de semnături întâmplâtoare şi vremelnice, ci chiar un act de cultură. În fine, scriu pentru că iubesc limba maternă, strălucit definită de unul dintre cei mai apeciaţi prozatori români contemporani drept „casa melcului” şi „refugiu al supravieţuirii”.

Scrisul pentru mine reprezintă un mijloc realmente eficient de conservare a limbii pe care am folosit-o în viaţă în mod preponderent. De altfel, trebuie să mai adaug că detest amestecul caraghios şi trist de română şi engleză (sau franceză, sau italiană) rezultând întotdeauna un ghiveci lingvistic care îngreunează incontestabil desluşirea mesajului, împrejurare ce probează neîndoielnic că cei care practică acest soi de „comunicare” ori nu ştiu bine nici una dintre cele două limbi ori sunt „orbiţi” de acest „modernism” încât acceptă, îmbrăţişează şi imită orice stupiditate, indiferent cât de mare şi nocivă ar fi. Ataşamentul fără echivoc pe care îl am pentru limba noastră, mai ales acum când a ajuns să fie chinuită, maltratată şi schingiuită în nişte tipare străine de originea şi modul ei firesc de evoluţie, este puternic susţinut de faptul că descopăr că numeroase personalităţi plecate din România de mulţi ani vorbesc o ireproşabilă şi superbă limbă română, nu doar corect gramatical, dar şi bogată, elegantă, subtilă şi plastică, folosind adesea cuvinte pe care unii dintre noi se pare ca am cam uitat să le folosim. Şi rămân uluit gândindu-mă cum au reuşit mulţi români plecaţi din ţara natală în anii grei de după război să-şi păstreze o limbă română atât de curată (Eugen Ionesco, Neagu Djuvara ş.a.) încât, la revenirea în ţară, să pară că nici nu au părăsit-o vreodata…

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nădrău

Ăştia sunt aleşii noştri

Posted by Stefan Strajer On September - 16 - 2015

Ăştia sunt aleşii noştri

 Autor: George Petrovai

Aflu de pe internet că circa 100 dintre şparlamentari sunt penali cu acte în regulă – unii deja condamnaţi, alţii foarte aproape de ceea ce se pare că a devenit o cutumă printre politrucii dâmboviţeni ai ultimului sfert de veac: Eşti respectat ca as printre borfaşi, cu ochii-n soare juzii dacă-i laşi!

Şi cine ştie câţi or mai fi printre aleşii neamului (în inima putregaiului naţional şi mai departe în teritoriu), că tot acuşi-acuşi auzim cum alţi miniştri, făcători de legi, şefi de consilii judeţene şi primari sunt săltaţi de mascaţi, încât nu poţi să nu le dai dreptate guvernanţilor că puşcăriile româneşti postdecembriste lucrează la capacitatea maximă şi că prioritatea priorităţilor nici vorbă să fie educaţia, sănătatea, cultura şi cercetarea, ci ea se cheamă procurarea fondurilor necesare pentru construirea de noi puşcării la standarde europene.

Altfel spus, în primul rând pentru actualii şi viitorii cârmuitori, potrivit următoarei anecdote, doldora de învăţăminte pentru unii ca aceştia:

Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer vizitează câteva cămine studenţeşti, unde află (fireşte, pe ocolite şi cu o jumătate de gură) că studenţii sunt nemulţumiţi atât de hrană, cât şi de cazare. Generos, Gheorghiu-Dej dă dispoziţie ca pe viitor studenţimii să i se aloce o cotă suplimentară de 10%.

De-acolo, cei doi şi suita o iau către puşcării, unde – înştiinţat fiind de nemulţumirile la hrană şi condiţii de detenţie – Gheorghiu-Dej ordonă ca puşcăriaşilor să li se aloce pe viitor o cotă suplimentară de 20%.

Surprins, Ion Gheorghe Maurer îi şopteşte superiorului:

– Cum naiba, puşcăriaşii să se bucure de mai multă atenţie din partea conducerii superioare de partid decât cei care reprezintă viitorul ţării?!

– Lasă-mă, măi Ioane, că ştiu eu ce fac! răspunde cu parapon prim satrapul bolşevic. Studenţi n-avem cum să fim, dar puşcăriaşi nu se ştie niciodată…

Ei bine, ăia n-au mai ajuns la mititica, pe când ăştia de-acuma, mai nocivi ca tot ce s-a zămislit vreodată pe aceste meleaguri, se simt irezistibil atraşi de atari stabilimente, mai ceva ca fluturii de noapte de flacăra lumânării. Şi nu numai ei, făcătorii legilor de mare trebuinţă pentru uriaşa tagmă a hoţilor, ci şi mulţi, tot mai mulţi dintre aceia care sunt plătiţi regeşte (unde-s lefuri confidenţiale, ceva e putred în Danemarca!) ca să le aplice cum vor muşchii lor, adică aşa cum cer interesele lor nesăţioase şi fundamental nelegiuite – judecători, procurori, poliţişti.

Tocmai de-aceea, ştiind prea bine că temniţa este mult necesara haltă a dreptei ispăşiri de dinaintea staţiei finale cu numele de Judecata de Apoi, ei – mai înainte de recuperarea enormului prejudiciu cauzat României (dar când va fi asta?) – ar trebui să facă din proprie iniţiativă donaţii consistente pentru grabnica ridicare la standarde europene a viitoarelor sanatorii ale fărădelegii. Că doar pentru ei ar face-o şi pentru neuitarea lor…

(Sighetu Marmaţiei, 15 septembrie 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors