Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Vara războaielor mari (4)

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2015

Vara războaielor mari (4)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pacea şi reântregirea firilor româneşti diferite

Împlinirea reîntregirii naţionale a fost o dorinţă de veacuri, a celor de aceeaşi limbă şi credinţă de pe vatra noastră comună, cu centrul în mijlocul coroanei carpatine având ca margini râurile ce izvorăsc din această coroană şi se varsă în Dunăre de care, noi cei de astăzi, ne bucurăm şi beneficiem. Dar odată întregirea realizată au ieşit la iveală marile diferenţe ce s-au creat de-a lungul timpului între provinciile reunite acum, după ce sute de ani au stat sub stăpâniri străine diferite. Istoricii nu au pus accentul necesar pe aceste modificări în firile celor ce s-au unit în 1918, scriitorimea şi mai puţin iar politicienii au luat diferenţele de gândire şi comportament ale românilor drept capital de propagandă în folosul lor. Aceste diferenţe, destul de vizibile, aproape specifice de la provincie la provincie, nu au avut parte de analize şi de soluţii care să le estompeze în beneficiul reîntregiri ce ar fi dus mai repede la o uniformizare şi progres. Încă şi astăzi, unele diferenţe erup în mod negativ. Peste ardeleni s-a aşezat o amprentă ungurească vremelnică de asuprire şi cea habsburgică târzie de relaxare, de zorile iluminismului, în timp ce muntenii sute de ani au simţit oprimarea iataganele otomane, iar moldovenii de la o vreme trăiau sub disputa belicoasă de acaparare a ruşilor şi-a otomanilor. La aceste firi diferite, gândiri diferite, comportamente diferite, Regele Ferdinand şi bunii lui sfetnici, a încercat, şi în mare măsură a reuşit, să-i adune sub nişte numitori comuni de existenţă, păstrând identitatea şi tradiţiile strămoşeşti şi în acelaşi timp să se contopească progresiv şi armonios în reîntregire.

alba-iulia-1918

Încoronarea Reîntregirii de la Alba Iulia

Guvernul a hotărât şi Regele Ferdinand a acceptat ca să se celebreze unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu fostele Principate ale Domnitorului Ioan Alexandru Cuza şi Regatul Constituţional al Regelui Carol I, la Alba Iulia care să devină capitala istorică a Marii Întregiri. În acest scop, sus pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului, în care a stat Legiunea romană a 13-a „Gemina”, s-a ridicat Catedrala Reîntregirii Românilor în mai puţin de doi ani, un edificiu corespunzător evenimentului. Evenimentul a fost minuţios pregătit de către guvern, condus de Ionel Brătianu, ce îşi trăia zilele lui de împlinire astrală, şi-a oficialităţilor albaiuliene.
Trenul regal a sosit dimineaţa la ora nouă la Alba Iulia întâmpinat cu urale şi lacrimi de bucurie. Regele Ferdinand, întregitorul cel loial, şi Regina Maria, sufletul rezistenţei şi unirii, au fost primiţi cu pâine şi sare, un vechi obicei românesc în toate provinciile românilor, unite acum. Regina Maria purta bijuteriile Reginei Angliei, care i le-a împrumutat cu această istorică ocazie, fiindcă ale ei erau confiscate de tovarăşul Lenin, împreună cu întregul Tezaur al României, semnalment caracteristic rusesc. A urmat un serviciu religios în Catedrala Reîntregirii, unde s-au sfinţit coroanele viitorilor regi ai unirii celei mari şi fireşti. Pe o estradă amenajată, pe aleea dintre Catedrală şi Clopotniţă, a avut loc încoronarea. Coroana Regelui Ferdinand era cea pe care a purtat-o şi Regele Carol I, făcută din oţelul unei ţevi de tun de la Plevna, din timpul Războiului de Independenţă, independenţă pe care au câştigat-o cu multe jertfe pe câmpurile de luptă şi greu în marile cancelarii ale imperiilor europene. Pe acea coroană, transmisă Regelui Ferdinand acum, aici s-a adăugat Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Regele a primit coroana şi şi-a aşezat-o singur pe cap, după care i-a aşezat o coroană de aur Reginei Maria. Salve de tun au făcut cunoscut împlinirea încoronării. Bucuria şi aplauzele au fost mai mari decât cuvântările. Apoi suveranii au semnat împlinirea naţiuni într-un palat devenit al întregirii. Au urmat două dejunuri, unul de trei sute de persoane cel al oaspeţilor de peste hotare, al doilea de şapte sute de persoane pentru reprezentanţii naţiunii şi marele ospăţ popular pentru 20.000 de persoane. Merită sărbătorit cu prisosinţă acest eveniment, ce este în acelaşi timp şi primul numitor comun dat celor ce, secole de-a rândul, au fost pe nedrept despărţiţi de imperiile europene.

Constituţia României întregite din 1923

Această Constituţie promulgată de Regele Ferdinand în 23 Martie 1923, este cea mai democratică constituţie a românilor din toate timpurile ei. Este continuarea Constituţiei Regelui Carol I din 1866, la care s-au adăugat modificările necesare întregirii naţionale şi are ca model cele mai bune constituţii pentru un stat din acele vremuri. Este cel mai important numitor comun legal dat românilor din toate provinciile României Întregite, care începe cu: Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil şi continuă, la Articolul 4 cu: „Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în judeţe, judeţele în comune”. Cât privesc drepturile cetăţeneşti sunt clare, la cel mai înalt spirit umanitar înscrise: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea asociaţiei şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi (Articolul 5). Sunt 27 de articole despre drepturile cetăţeneşti cuprinzând între ele întreg mănunchiul libertăţilor şi drepturilor aspirate de omenire în evoluţia ei. Mare constituţie, drept judecată şi aplicată.
Cei ce primesc toate aceste drepturi, automat au şi datorii de conştiinţă, de drept faţă de statul român şi de drept social, respect egal între cetăţeni, în constituţie numiţi cu toţii români pentru că trăiesc în România. În timpul domniei lui Ferdinand această constituţie a fost acceptată, respectată de majoritatea oneştilor, înzestraţi moral şi cinstiţi, încălcată, dispreţuită de alţii în cel mai fanariotic stil împământenit. Peste această tardife roumaine „La Belle Epoque” vremurile au început să-şi piardă strălucirea întregirii naţionale, apoi din seninătatea ei şi au apărut semnele crizei economice mondiale, ca rezultat al neînţelegerilor între marii bancheri ai lumii în exploatare financiară mondială şi împărţirea profiturilor, pentru că, crizele economice nu cad din cer, ele sunt fabricate de elita financiară a lumii şi pot duce la mari perturbări sociale şi chiar la războaie, fiind o permanentă tendinţă a marilor bancheri. Germania s-a refăcut rapid după războiul mondial datorită marelui randament constructiv şi economic de care este capabil poporul german, a scăpat de infestarea comunismului, a format o nouă structură politică, extremistă, revanşardă ce propaga nemulţumirea şi revizuirea Tratatului de pace de la Versailles, chiar şi pe calea armelor, la care imediat s-au raliat şi ungurii împotriva Tratatului de la Trianon. Nazismul lui Hitler, pe de o parte turuia propaganda nedreptăţii ce i s-a făcut, iar pe altă parte făcea nedreptate altor ţări. Să ne amintim acel 23 August 1939, când prin pactul de neagresiune dintre Germania şi URSS, semnat de miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov, prin care marii uniuni comuniste i se dădea mână liberă să atenteze, când doreşte, la statul unitar şi indivizibil român, pentru a recotropi Basarabia, care până în 1812 a fost parte a Moldovei. Un an mai târziu, e drept din vina guvernanţilor români, se duc la Înalta Poartă a Berlinului să-l roage pe Hitler să arbitreze revanşismul unguresc asupra Transilvaniei şi revanşarzii nazişti au dat câştig revanşarzilor unguri şi astfel o altă parte, vestică din statul unitar şi indivizibil român este la discreţia ultimilor aşezaţi în Europa. Şi cum o criză nu vine singură niciodată, în România i s-au alăturat timpuriu alte două; una monarhică şi a doua politică.

„Cărluţă” şi „Lupeascocraţia”

Aceste două denumiri nu-mi aparţin, dar îmi plac pentru că exprimă esenţialul despre cele mai nefaste personaje istorice din România interbelică. Le-am găsit în compendiul „O istorie sinceră a poporului român” a academicianului Florin Constantiniu, istorie pe care alături de „Istoria Românilor” a lui Vlad Georgescu, o recomand ca fiind de bază în cunoaşterea adevăratei istorii româneşti, aflându-se la polul opus graforeelor ipocrite ale lui Mihail Roller şi ai demnilor lui urmaşi: Lucian Boia şi Valentin Stan.
Cărluţă, de la Carol, fiul lui Ferdinand de Hohenzollern şi al Mariei de Edinburgh a văzut lumina zilei, cu ochii lui albaştri, la Sinaia în 1893 şi aşa a fost cunoscut în oborul capitalei, unde s-a forjat celebra maximă vox populi, vox derbedei. Cărluţă a urmat o şcoală militară la Bucureşti pe urmă o academie militară la Potsdam, şi aşa bine şcolit militar la 15 ani era sublocotenent iar la 30 era general, caz obişnuit dacă erai prinţ moştenitor. Ceea ce a fost paradoxal la acest prinţ moştenitor, a fost că în timpul războiului de întregire naţională, fiind ofiţer superior şi conducătorul onorific al unităţii militare din Târgu-Neamţ, dezbracă uniforma militară românească, ia una rusească şi pleacă cu Ioana Lambrino, zisă Zizi printre amicii de petreceri, la Odessa, unde într-o biserică ortodoxă se căsătoreşte în faţa lui Dumnezeu, făcându-şi cruce şi lăsându-se tămâiaţi, era sfârşit de august 1918. După regulamentele militare ale acelor vremuri de război, aceasta se numeşte dezertare şi în caz de război se pedepsea cu moartea. Punct. Au fost voci care au cerut această aplicare de regulament, mai ales printre generalii de carieră şi de vitejie pe front, dar fiind prinţ moştenitor, guvernul şi marele stat major a decis că numai regele are dreptul să-i hotărască pedeapsa fiului lui. Ce păcat, ce spălare pe mâini, când de fapt trebuia să se respecte regulamentele şi soarta României ar fi fost alta, mult mai bună fără el. Deştept şi viteaz cum se credea i-a scris regelui o scrisoare că renunţă la calitatea de moştenitor al tronului, dar nu renunţă la Zizi, care nu era de os domnesc, deci era o căsătorie morganatică. Cu această ocazie Cărluţă a făcut o mare şi nefastă profeţie: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republică, atunci de ce să fiu împiedecat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau”. Dacă, în loc de 20 ar fi zis 30 ar fi fost exact, dar şi aşa nefasta republică s-a adeverit. Îmi pare rău că nu a rămas la Odessa atunci, nu mai trebuia să aştepte 20 de ani, în următoarele 2 luni ar fi fost într-una dintre republicile socialiste şi îşi trăia viaţa cum vroia sovietul local. Merita viaţa aceea, pentru că a fost un dezertor ordinar! Întors în ţară, nu a renunţat la Zizi deşi un tribunal de Ilfov a găsit ceva chichiţe şi au desfăcut căsătoria. Regele Ferdinand hotărăşte să-l trimită la o mănăstire, dar, anecdota spune, Cărluţă a refuzat fiind o mănăstire de călugări, aşa că este trimis cu unitatea sa pe front în Munţii Apuseni împotriva unităţilor lui Bela Kun ce se porniseră să mărească republica sovietică ungară în Ardealul Românesc. Se spune că iniţial ar fi refuzat, atunci Regele Ferdinand i-a dat să aleagă între executarea ordinului sau îl va da pe mâna tribunalului militar ca fost dezertor. Se pare că blândului rege i se terminase răbdarea şi l-a cuprins mânia amărăciunii sufleteşti. Cărluţă a înţeles situaţia şi a plecat spre front, nu înainte de-a scrie două scrisori. Una către Zizi prin care: „se recunoaşte soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece”. Sărace noţiuni şi vocabular avea prinţul moştenitor, care cu această ocazie mai scrie odată că renunţă la moştenirea tronului. A doua renunţare la tron! După terminarea campaniei în Ungaria, în care Cărluţă şi-a luat, de la sine putere, misiunea de-a da iama în unguroaice, Regele Ferdinand i-a hotărât domiciliu obligatoriu la Bistriţa, de care cei din vechiul regat nici nu auziseră, darămite să ştie pe unde este. Aici, la poalele Munţilor Bârgăului şi-a Călimanilor pline de vânat negru şi cocoşi de munte, în apropierea renumitelor podgorii săseşti, i s-au creat toate condiţiile de a-şi trăi viaţa aşa cum vrea ca să se despartă de Zizi. Pentru prinţul moştenitor s-a făcut un nesfârşit program de întâlniri şi petreceri, excursii şi cavalcade, partide de vânătoare de pomină într-un areal montan maiestuos şi foarte bogat în vânat, de femei nu ducea lipsă şi în mod special de la Bucureşti i-a fost adusă Maria Martini, o elevă de la Azilul „Elena Doamnă” cu care Carluţă avusese o relaţie anterioară, dar de data aceasta a lăsat-o cu ceva în pântece. Când Marie Martini a născut pe Silviu, Cărluţă l-a recunoscut imediat, iar colonelul Nicolae Condeescu s-a ocupat în continuare de rodul pântecului ei, căsătorind-o pe Marie cu un şef de gară, dându-le o mare dotă să-şi ţină gurile închise, ca să aibă o viaţă liniştită. A venit şi vremea doamnei Zizi să nască, alt rod al lui Cărluţă, numit Mircea Grigore, frumos nume şi din nou Casa Regală prin oamenii ei, au aranjat-o confortabil pe mama Zizi şi Mircea Grigorie la Paris cu o rentă viajeră. Cărluţă a avut un moment de reculegere şi i-a scris lui Nando, aşa i se spunea în anturajul regal, regelui, că el de acum înainte „se va devota serviciului ţării şi Majestăţi Sale”. Cine să-l creadă, doar babele l-au scuipat sa nu-i fie de deochi. Ştia de acum tot oborul capitalei că al lor Cărluţă era priapic şi fără femei era ca peştele pe uscat, deci s-au gândit cu toţii cum să-l ajute. Ca în basme; tocmai în acele vremuri, principesa Elena a Greciei era în căutare de soţ prin Elveţia, unde ca din întâmplare, aranjată, s-a întâlnit cu Cărluţă. Cum s-au văzut au şi fost cuprinşi de dragostea nerăbdării, s-au căsătorit în 10 martie 1921 şi în 25 octombrie 1921 s-a născut alt rod Cărluţă, Mihai, de data asta principe cu pedigriu. Cum trec, câteodată de repede nouă luni doar în şapte luni, cazuri care de obicei se numesc imaturitate! Numai că imaturul Mihai avea la naştere peste patru kilograme, ceea ce din punct de vedere morfofiziologic însemnau nouă luni. Treaba lor şi vorba oborului capitalei: gura lumii slobodă/ să mănânce lobodă! Dar, oborul capitalei întâi vedea şi pe urmă vorbea, şi tot privind-o ei pe mama lui Mihăiţă, în special femeile cele pline de nuri, au conchis că grecoaica asta e rea ca muma pădurii, rece ca un sloi de gheaţă şi sigur la pat nu e nimic de capul şi curul ei! Se repetă o altă variantă de obor perenă: vox populi, vox hormoni. Nişte psihologi de astăzi, cu masterate englezeşti, privind fotografiile Reginei Elena i-au făcut un profil psihic şi nu numai atât, zic, răii de ei, că ar fi fost frigiditatea întruchipată, exact ce nu se potrivea cu priapismul lui Cărluţă care, era în permanentă căutare de partenere. Bucureştiul, ca toate capitalele lumii, nu ducea lipsă de nimfomane, ce era o uşurare a priapicului Cărluţă. Şi aşa din nimfă în nimfă până într-o fatală zi, a înlănţuirii iremediabile, a întâlnit-o pe Magda Elena, fiica unor evrei convertiţi la creştinism, el la ortodoxism şi soţia lui la catolicism, conform principiului de bază cel mai bine se păstrează iudaismul camuflându-te în creştinism. Treburi personale să se descurce cu creatorii lor de prin cărţile vechi. De educat s-a educat, din plin, într-un aşezământ catolic, Diaconesele, bine cunoscut în Bucureşti. Educată gata, s-a apucat să-şi trăiască viaţa conform celor învăţate. Era căsătorită cu Tempeanu, căpitan de Vânători de Munte, când s-a luat cu Cărluţă, căsătorit şi el, dar cu educaţie militară, nu catolică. Ce s-a spus şi scris despre această nimfă ortodoxo-catolică se umple un raft mare de bibliotecă. Mă opresc la Pamfil Şeicaru, faţă de care eu am consideraţii deosebite şi repet aceasta de fiecare dată când îi pronunţ numele, în romanul său Vulpea Roşcată, scrie „… aducea o vastă experienţă cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcov …” Nu e timp de mai multe, cert este, că odată ce l-a prins în lesa pelvisului pe Cărluţă îl dresa cum vroia ea, istoric dovedit cu prisosinţă între 1930-1940. Să nu ni se mai tot vorbească de inteligenţa şi cultura lui Carol al 2-lea, când faptele vieţii sale nu au nici cea mai mică câtime de inteligenţă şi voinţă, de comportament regal, de dăruire temeinică pentru România, fiindcă de fiecare dată când găsea femeia vieţii sale – Ella Filitti, Ioana Lambrino, Maria Martini, Elena Wolf-Lupeasca – întorcea spatele datoriei faţă de Ţară. Relaţia lui cu Lupeasca a dus la a treia renunţare la tron, de data aceasta în favoarea fiului său Mihai, la separarea de soţia lui, la o nouă dezertare pentru o altă femeie, plecând, împreună cu Duduia lui şi-a târgului la Paris în 1925, declanşând în urma lor o criză monarhică şi guvernamentală. Pentru Regele Ferdinand, probabil aceasta a fost ultima picătură a suportabilităţi a tuturor necazurilor şi relelor ce s-au însumat din toamna anului 1914, când s-a urcat pe tronul unchiului său. Probabil, toate aceste însumări negative l-au slăbit atât de mult, încât, această ultimă picătură să-i fi declanşat procesul neoplazic, ce-i va grăbi sfârşitul.
Oare, după ce canoane se face dreptatea cerească?
După canoanele nedreptăţilor lumeşti!

carol__duduia1

Foto. Fuga lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu in 1925 (sursa pozei: www.historia.ro)

Marea criză politică, sfârşitul monarhiei constituţionale

„Principele Carol este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana” a hotărât Regele Ferdinand şi Adunarea Naţională Constituantă l-a dezmoştenit iar în locul rămas vacant l-au proclamat pe Mihai principe moştenitor al tronului şi a constituit Regenţa pentru el. Era ianuarie 1926 şi noul moştenitor al tronului, Mihăiţă, baby king cum l-a numit Regina Maria, avea doar patru ani iar Cărluţă, mai imatur decât fiu-său la naştere, avea 32 de ani, a primit un paşaport diplomatic cu numele de Carol Caraiman şi harta Europei. Unele, din oborul capitalei, au plâns altele i-au cântat „Drum bun şi nu uita sa-ţi iei săpun/ Că frânghia o ai de-a cum/ Drum bun!” De frânghie îl ducea Duduia la Paris, precum Zizi la Odessa.
Regenţa a fost slabă, formată dintr-un unchi, preot şi un profesor, imatură la fel ca baby king, iar politicienii români au găsit un bun motiv de discordie, de interminabile contradicţii sterile, pierzând din vedere marile probleme ale Ţării, erau rupţi de realităţile ei, de evoluţia europeană şi mai ales de pizma şi duşmănia vecinilor. În această atmosferă de gâlceavă politică, în 1927, s-a stins Regele Ferdinand, Întregitorul şi Loialul Naţiunii Noastre. Au bătut clopotele a despărţire, atunci nimeni nu a bănuit că, odată cu el a murit şi adevărata monarhie a românilor, din ea mai rămânând doar Regina Maria, al cărei merit la înfăptuirea întregirii neamului nostru este incontestabil, restul nu contează. Nu a trecut mult şi a căzut şi unul din pilonii importanţi ai întregirii, apropiatul sfătuitor cinstit al regelui, prim-ministrul I.C. Brătianu. După aceste momente de doliu naţional, politicienii celor două mari partide, s-au încrâncenat în lupta pentru puterea politică, având ca măr al discordiei, unul putred, pe Cărluţă. Ţărăniştii sentimentali, în frunte cu Iuliu Maniu, vroiau să-l aducă de rege, pe Carol Caraiman, pe când liberalii se opuneau aprig, cu argumentele cunoscute, împotriva acestui dezertor şi mereu renunţător la tronul regatului, care pentru el conta mai puţin decât ultima femeie cu care se culca.
În această atmosferă viciată, dăunătoare viitorului ţării se naşte o nouă mişcare naţională a tineretului român sub conducerea bucovineanului Corneliu Zelea Codreanu. Despre el, de-a lungul anilor şi al vremurilor politice s-au scris sute de mii de pagini, în articole, eseuri, istorii, care adunate şi studiate se împart în trei categorii: de omagiere, de adevăr, de denigrare. Cele de denigrare depăşesc, cu vârf şi îndesat, pe cele de sincere omagiale, cele reale, analizate corect în cadrul vremurilor istorice, deci cele adevărate au fost puternic blocate, prin manipulare de cei ce au comandat asasinarea Căpitanului, de Cărluţă şi Lupeascocraţie. A urmat apoi dictatura comunistă de import, care a obstruat şi distrus tot ce ne caracteriza identitatea şi idealurile de naţiune independentă. Sub Ceauşescu au fost restrânse la maximum circulaţia acelor evenimente, numai propaganda de partid era singura în măsură să spună că tot răul din România se datora Mişcării Legionare. Ochlocraţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman – Neulander, imediat şi-au demonstrat nerespectul faţă de drepturile de liberă circulaţie a ideilor, a adevărului istoric, dându-i afară din ţară pe primii legionari ce au aterizat la Bucureşti, etichetându-i extremişti antisemiţi, dar în acelaşi timp au dat liber, cât s-a vrut, denigrărilor la adresa legionarilor. Foarte bine, aţi procedat tovarăşi paleocomunişti şi-ai voştri fii, altfel, dacă s-ar fi creat o opoziţie asemănătoare cu cea a tineretului legionar, nu ar fi apucat ochlocraţia voastră atâtea mandate la conducerea României. Ştim, celor ce le e frică de adevărul istoric sunt infami ordinari, făcuţi să continue fărădelegile istoriei.
Mergem mai departe cu istoria noastră. Principesa Elena a Greciei ce adresează Curţii de Apel cu o petiţie prin care cere desfacerea căsătoriei deoarece soţul a părăsit-o şi trăieşte în străinătate. Curtea de Apel pronunţă divorţul în baza părăsirii domiciliului conjugal, ce este o insultă gravă la adresa soţiei. Document. În acest moment PNŢ-ul promite răsturnarea PNL-ului fiindcă acesta a determinat-o pe Elena Greciei să divorţeze. Şi în timp ce partidele naţionale se confruntă furios pe malul bucureştean al Dâmboviţei, Carol şi Elena de Grumberg plimbându-se pe malul parizian al Senei au o revelaţie; să se întoarcă în România el ca rege şi ea cu farmecele ei să tragă sforile pentru îmbogăţirea lor. Chibzuiesc mare plan şi Cărluţă pleacă la atac, să cucerească tronul pe care stătea fiu-său, cu avionul până la Băneasa iar Elena de Grumberg, în urma lui, este strecurată în ţară cu un paşaport fals. Restul a fost apă de ploaie, păcat de Iuliu Maniu care i-a sprijinit reîntoarcerea punându-i trei condiţii de bun simţ: să intre, la început în regenţa fiului său, deci practic era rege, să se împace cu Elena de Grecia şi să o uite pe Elena de Grumberg. Nimic mai uşor de promis de pe Sena, nimic mai uşor de-a nu te ţine de promisiune pe Dâmboviţa, când te cheamă Cărluţă. Săracul Iuliu Maniu, cât a luptat el şi Vaida Voievod pentru Unirea Ardealului cu Regatul Român, ca acum să ajungă ei doi la ceartă politică pentru acest individ erotic fără caracter. Târziu. Cărluţă a fost proclamat rege, Carol al Doilea, în data de 8 iunie 1930, Mihăiţă detronat de tătic, dar compensator i-au dat un titlu, ca o nuca în perete, Mare Voievod de Alba Iulia! Această situaţie Nicolae Titulescu a fixat-o incisiv în istoria noastră: „România este ţara în care tronul se moşteneşte din tată în fiu şi din fiu în tată”. Încă nu comentaţi, fiindcă suntem la început, Elena de Grecia a primit un picior în fund până-n străinătate, în timp ce Elena de Grumberg a pus piciorul într-o somptuoasă vilă pe Aleea Vulpache de unde a început a ţese intrigi politice, influenţe nefaste, nenorociri după nenorociri celor ce nu erau de partea lor. Şi-a creat un anturaj ales cu Max Auschnitt, Aristide Blank, Oskar Kaufman şi alţii. Ernest Urdăreanu, şofer de curse automobilistice, devine şoferul personal al Duduiei, şi nu numai după vocea oborului, iar la insistenţele Duduii este săltat în cea de Mareşal al Palatului Regal, ajuns în această poziţie, repeta în diferite ocazii: „Regele ascultă de Duduia, Duduia ascultă de mine, deci io conduc România”. Aşa era, Urdăreanu era etichetat Murdăreanu pentru că iniţia şi manevra corupţia şi delapidările Lupeascocraţiei. Urlă târgu’, stimabile! Şi Regina Maria îi antipatiza pe cei doi ce îl duceau de nas pe fiul ei cum vroiau, motivatele sale riposte au avut ca rezultat interzicerea, de către Carol, să mai desfăşoare acţiuni politice, nici discuţii politice, ceea ce a determinat-o să se auto exileze la Castelul Bran, primit cadou din partea saşilor braşoveni după Unire, sau la marginea mării, la Balcic unde s-a ocupat de grădină şi, descumpănită sufleteşte de modul cum o trata copilul ei, s-a refugiat în Religia Baha’i. Cât priveşte pe Barbu Ştirbei, prietenul intim al reginei, i-a fost interzis accesul în preajma palatului. Ce impertinent să se atingă de mama lui care pentru naţiunea română era piatra de boltă a Unirii celei Mari. Să amintim că şi pe unicul lui frate, principele Nicolae, care l-a sprijinit să urce pe tron, l-a eliminat din membrii familiei regale fiindcă se căsătorise cu cine a vrut.
Imoralul, ajuns rege, dădea lecţii de morală. Semne premonitorii de urcarea puterii la cap, cu manifestări de satrap trecut la metoda divide et impera! (Va urma ep.5)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

A fi sărac nu e ruşine, a fi mizer e grozăvie

Posted by Stefan Strajer On October - 21 - 2015

A fi sărac nu e ruşine, a fi mizer e grozăvie

Autor: George Petrovai

Sărăcia exterioară nu numai că nu-i o ruşine, dar nu-i nici un fapt endemic pentru o ţară sau un popor, chiar atunci când (cazul României postdecembriste) ea s-a generalizat într-atât de mult, încât nu mai surprinde pe nimeni – nici pe aceia mulţi ca frunza şi iarba care-i suportă hachiţele, nici pe canaliile înciocoite la care-i pâine şi cuţitul şi care, pentru a-şi prelungi tirania dosită sub aparenţe democratice, fac tot ceea ce-i neomeneşte posibil să adâncească inegalitatea socială prin tirania sărăciei.

Dimpotrivă, toate religiile universaliste îndeamnă la sărăcia exterioară, cu adevărat calea garantată pentru îmbogăţirea lăuntrică, iar creştinismul în primul rând prin nemuritoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură” (Matei 6/19,20).

Deosebim, prin urmare, sărăcia impusă de lăcomia, demagogia, nepriceperea sau impostura căţăraţilor la putere, o sărăcie care afectează grosul cetăţenilor şi primejduieşte viitorul ţării (din nou cazul României postdecembriste), de privaţiunile pe care şi le impun firile deosebite, fie prin renunţarea spre folosul nevoiaşilor la cea mai mare parte din averea moştenită (celebrul caz al marelui Lev Tolstoi şi al câtorva dintre eroii scrierilor sale târzii), fie prin totala renunţare la deşertăciunea celor lumeşti şi intrarea hotărâtă în lumea meditaţiei şi rugăciunii, cu sau fără rasă monahală (modul pilduitor în care şi-a încheiat viaţa Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

Mai mult de-atâta. Spre deosebire de prosperitatea comodă şi călduţă, care cel mai adesea favorizează trândăvia şi risipa (fireşte, atunci când nu se întăreşte spusa cu „banul la ban trage” prin agonisirea ajunsă scop în sine), de cele mai multe ori sărăcia devine motorul progresului social în general, al celui spiritual în special: nemţii şi japonezii au demonstrat pe viu cum prin muncă fără preget şi de calitate, o ţară poate să renască aidoma păsării Phoenix din cenuşa provocată de al doilea război mondial, după cum artiştii săraci dovedesc din totdeauna că, îmboldiţi de nevoi, izbutesc să îmbogăţească patrimoniul universal cu noi şi noi capodopere.

Exemple în acest sens sunt cu duiumul. Iată-l pe mult încercatul de soartă François Villon, cel care a pus bazele poeziei franceze moderne, pe mult umilitul şi nedreptăţitul Miguel de Cervantes, corifeu între corifeii culturii spaniole şi universale, pe îndelung oropsitul Vincent van Gogh, cel care întreaga viaţă a fost întreţinut de fratele lui Theo, căci – din cele circa 1000 de tablouri şi cam tot pe atâtea schiţe şi desene, care îndată după moartea lui i-au făcut multimilionari pe urmaşi – a reuşit să vândă pe preţuri derizorii doar două, şi, nu în ultimul rând, pe foarte bolnavul de epilepsie şi mereu strâmtoratul Feodor Mihailovici Dostoievski, genialul rus care şi-a scris partea cea mai consistentă din operă (Amintiri din casa morţilor, Crimă şi pedeapsă, Demonii, Fraţii Karamazov) sub uriaşa presiune a creditorilor.

De altminteri, un nobil francez contemporan cu Cervantes, a făcut următoarea afirmaţie adevărată cu tot cinismul ei: „Dacă ceea ce-l constrânge să scrie este nevoia de bani, atunci deie Domnul să nu ajungă niciodată bogat, pentru ca, prin operele sale, el, care este sărac, să îmbogăţească lumea”!..

Baiul mare este atunci când omul devine mizer, adică atunci când sărăcia a pus stăpânire pe mintea şi inima lui, deoarece mizerabilismul este concomitent doctrina disperării şi filosofia resemnării. Căci, spre deosebire de conştienţa şi de voinţa renunţării, inconştienţa resemnării împinge disperarea până în vecinătatea fatalităţii de felul „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, respectiv „Capul plecat sabia nu-l taie”.

Şi încă ceva. Dacă renunţarea denotă curaj şi are vocaţia demnităţii verticalului, resemnarea este plină ochi de laşitate şi are vocaţia orizontalului nedemn, cenuşiu şi sterp.

Din păcate, după atâta minciună şi înşelăciune postdecembristă, foarte mulţi dintre români au ajuns resemnaţi până în măduva oaselor – sceptici, blazaţi şi apatici.

„Românii sceptici şi blazaţi, vor protesta neîncrezătorii, când în România sunt atâtea de făcut pentru prezent şi viitor, ba chiar şi pentru trecutul ei lamentabil valorificat, şi când se ştie prea bine că astfel de însuşiri sunt inerente doar unui popor atât de îngreunat de măreţia istoriei sale, încât îl plictiseşte până peste cap estetismul spumos al propriei culturi, bunăoară aşa ca pe francezi, englezi sau chinezi?!”

Da, căci întreg sistemul postdecembrist este putred şi mizer prin minciuna ridicată la rangul de adevăr şi prin nelegiuirea ajunsă cârmuitoare în stat, fapt pentru care elementele componente (indivizii), dar mai ales relaţiile statornicite între aceste părţi (instituţiile statului), n-au cum să nu fie infestate de ticăloasa politică a aflătorilor în treabă şi să nu fie croite, ca aproape tot tot ce mişcă-n ţara asta, după chipul lor hâd.

Tocmai de aceea românii cu scaun la cap din ţară şi din străinătate au datoria faţă de înaintaşi şi urmaşi să nu se mai lase călcaţi în picioare de aceste jigodii, ci – uniţi în cuget şi aspiraţii – să le dea peste bot când le-o fi mai drag de lume. Adică cel mai târziu la alegerile de anul viitor: Ori apar pe buletinele de vot oameni competenţi şi necompromişi, ori se trece la greva electorală generală!

(Sighetu Marmaţiei, 21 aug. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Mănăstirea ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” din Michigan – Un aşezământ monahal mirific

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Pentru mine, Mănăstirea Ortodoxă de Maici „Adormirea Maicii Domnului” din Michigan este un loc ce-mi conferă o încărcătură spirituală aparte, un aşezământ monahal care incontestabil însufleţeşte întru adevăr şi dragoste mulţime de oameni căutători de Dumnezeu care o vizitează şi i se alătură.

Mănăstirea este situată la 7 mile de Jackson, MI, în mica comunitate fermieră Rives Junction, MI, pe un teren pe alocuri împadurit, ceea ce îi adaugă un surplus de mirifică frumuseţe.

Se cuvine să mărturisesc că încă din adolescenţă am fost fascinat de viaţa monahală, atracţia pentru viaţa călugărilor, a acelor suflete care s-au dăruit lui Dumnezeu sub chipul smerit al isihasmului, provocându-mă să aflu cât mai mult despre delicatele aspecte pe care le implică trăirea mistico-ascetică. Dorinţa de cunoaştere mi-a fost puternic susţinută şi de faptul că am auzit păreri şi convingeri autorizate, riguros exprimate, privind vocaţia monahală şi destinul isihast ale poporului român, care în vremurile de restrişte, numeroase de-a lungul istoriei noastre, recurgea invariabil la efortul miraculos de unire a sufletului cu Dumnezeu prin rugăciune.

Pentru unii, problema vieţii monahale este privită adesea cu un zâmbet ce afişează o semnificativă indulgenţă dublat deseori de o şoaptă generatoare de înţelesuri de compătimire, rândurile ce urmează adresându-li-se şi lor pentru o posibilă necesară reevaluare.

Monahismul este răspunsul cel mai înălţător al omului la jertfa lui Hristos, în centrul slujirii monahale regăsindu-se rugăciunile şi darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, maica monahilor.

La originea vieţii monahale creştine stă ca ţel spiritual primordial atingerea desăvârşirii, în acest sens înţelegându-se în primul rând împlinirea datoriei de a păzi toate poruncile lui Dumnezeu. La noi, la români, monahismul a fost prezent de la începuturile vieţii creştine, fiind şi astăzi o mărturie de înălţătoare ţinută duhovnicească, monahii având şi reputaţia de a fi gospodari de frunte şi filantropi de o adâncă generozitate. Ei înfăţişează atât bucuria, cât şi tristeţea, respectiv fericirea de a fi aproape de Domnul şi nefericirea de a te şti alungat din paradisul Său.

Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, MI  a fost fondată de trei maici din România în anul 1987, constituindu-se într-un locaş sfânt, binecuvântat de Dumnezeu, o adevărată „mană cerească” pentru comunitatea ortodoxă. Ea reprezintă, fără îndoială, o dovadă grăitoare a continuităţii şi unităţii creştinismului ortodox.

 

MAMD0706B

Foto. Manastirea “Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan

Serviciile religioase zilnice, ţinute în biserică şi deschise permanent publicului, reflectă îndeplinirea intensă şi neabătută a scopului esnţial al activităţii monastice exprimat în mod strălucit de Sfântul Pavel: „rugăciunea fără încetare”.

Este de admirat drumul parcurs în evoluţia frumosului aşezământ monahal de la dobândirea proprietăţii în anul 1987 şi până la ceea ce există din punct de vedere material astăzi, cale anevoioasă care demonstrează cu prisosinţă că mănăstirea creşte încet, dar constant şi sigur. Proprietatea consta într-un teren parţial împădurit în suprafaţă de circa 120 de acri şi o cladire, iniţial având destinaţia de locuinţă pentru maici, devenită după scurt timp capela ce avea să servească timp de 25 de ani drept biserică a mănăstirii.

În anul 1989 a început extinderea, un proces lent, dar care a înregistrat importante realizări: un pavilion de vară care găzduieşte hramul mănăstirii, o casă de oaspeţi, o casă pentru maici, birouri, o cameră de lucru, o bibliotecă privată, un garaj, o capelă în cimitirul mănăstirii, un schit de rugăciune în pădure, o casă separată pentru călugări şi ierarhi, o rezidenţă pentru preotul mănăstirii, o clădire ce include un magazin de obiecte religioase (icoane, cărţi, tămâie, muzică, suveniruri şi cadouri potrivite sărbătorilor religioase), precum şi un muzeu, construcţie ataşată turnului din piatră al clopotniţei. Terenul aferent cuprinde grădini, alei, spaţii deschise, o seră şi o vie, toate întregind peisajul încântător al acestui aşezământ religios.

Planul de dezvoltare demarat în anul 1994 a fost urmat cu o demnă de laudă străduinţă, iar în anul 2010 au început lucrările de construcţii, astfel că la 6 octombrie 2012, o zi ce s-a dovedit plină de har, a avut loc un eveniment de o importanţă covârşitoare în istoria mănăstirii: slujba de sfinţire a bisericii noi, împrejurare la care am participat şi care m-a emoţionat şi fermecat. Slujba a început cu procesiunea cu sfintele moaşte în jurul bisericii, timp în care s-au citit psalmi, rugăciuni şi pasaje din Sfânta Scriptură. Ceremonia a continuat cu intrarea în biserică şi sfinţirea Sfântului Altar. După ce ierarhii au părăsit biserica, clerul şi călugării au trecut prin Sfântul Altar, după care au mers în procesiune la pavilion în vederea începerii Sfintei Liturghii. După ce clerul a părăsit biserica, toţi cei prezenţi au fost invitaţi să intre în Sfântul Altar prin uşa diaconească de sud, să se închine şi să sărute Sfânta Evanghelie. Apoi, întreaga asistenţă a participat la Sfânta Liturghie, urmată de un lunch în cortul special amenajat lângă pavilion.

În afara activităţii fundamentale însemnând rugăciunea dictată de organizarea monastică având ca centru de greutate Chipul lui Iisus Hristos, comunitatea de maici execută un întreg ansamblu de îndeletniciri destinate susţinerii lăcaşului şi subzistenţei, printre care: cusutul veşmintelor preoţeşti şi de altar, scrisul icoanelor, înrămări de icoane, confecţionarea unor obiecte religioase, organizarea de întâlniri spirituale. Alte preocupări includ: primirea cu ospitalitate a vizitatorilor, îngrijirea permanentă a cimitirului, cultivarea şi întreţinerea unei întinse grădini de vegetale, precum şi alte numeroase activităţi gospodăreşti imperios necesare vieţii comunităţii.  În fine, trebuie să mai menţionez performanţa de a edita şi publica un jurnal monastic, Rugul Aprins, care se oferă gratuit tuturor celor care îl solicită. Jurnalul apare de trei ori pe an şi este scris de membrii comunităţii, cuprinzând articole despre monasticism, catehism, spiritualitate şi sărbători religioase ale Bisericii Ortodoxe.

Pelerinajul la hramul mănăstirii mobilizează în fiecare an 500-600 de credincioşi. M-am obişnuit să particip anual de 15 august la serviciile religioase la sfânta mănăstire, împrejurare care mă face să contemplu praznicul Sfintei Marii într-un mod emoţional şi evlavios aparte: difuzoarele transmit în toate zările murmurul rugăciunilor, adânci precum pădurea fermecata, iar bucuria colectivă este convertită de misterul de la altar în exultaţie mistică şi smerită mulţumire către Sfânta Fecioară Maria, conferind sufletului o neîndoielnică înălţare. Şi totul se întâmplă la acest sfânt lăcaş binecuvântat de Dumnezeu cu o comunitate creştin-ortodoxă românească de maici care pe calea vieţii monahale fac posibilă o astfel de intensă trăire.

Dar despre Maica Gabriella, Părintele Arhimandrit Roman Braga şi Maica Benedicta voi scrie într-un viitor apropiat, oferind impresiile şi însemnările mele cu gratitudine şi pioşenie ca modeste contribuţii la o monografie a mănăstirii.

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Ion Pena – scriitorul interzis

Posted by Stefan Strajer On October - 21 - 2015

Ion Pena – scriitorul interzis

Autor: Marin Scarlat

(Ion Pena, n. 25 august 1911, comuna Belitori, azi Troianul, Teleorman – d. 29 iulie 1944, Alba Iulia. Perceptorul-scriitor, alături de fiul lui Sadoveanu, îngropat în Cimitirul Eroilor)

Ion Pena a scris și s-a impus într-o perioadă tulbure a istoriei noastre, urmată de epoca devastatoare a regimului comunist, care a dus la scoaterea sa în afara circuitului public prin includerea de cǎtre ciracii cenzurii în „fondul special interziși – (S)”, între 1945 și 1989. Viața lui s-a desfǎșurat sub zodia tragicului, ca sǎ nu spun a blestemului. Ca prim nǎscut, a avut parte de un destin frânt la doar 33 de ani, fiind al cincelea copil, din cei șapte, pe care pǎrinții l-au pierdut in timpul vieții.

Trebuind să-si onoreze funcția de perceptor, nu tocmai populară, Ion Pena a fost scriitor cu normă redusă, scria printre picături. Mai mult, fiind iubitor de oameni, s-a implicat și în activitatea de culturalizare a sătenilor în Banat, la Sichevița și în Domnești, județul Mușcel, actualmente Argeș. În puținul timp rămas Ion Pena a scris, totusi, câteva sute de poezii şi epigrame. Oricum, „Non multa sed multum” spunea domnul Peter Sragher. Ca și cum parcă părintii nu ar fi suferit destul, prietenia sa cu Gheorghe Șuța, liderul Partidului Național Țǎrǎnesc din Domnești, unchiul Elisabetei Rizea din Nucșoara, participantǎ activǎ la „Rezistența anticomunistǎ din Munții Fǎgǎraș – Haiducii Muscelului”, și apartenența sa țǎrǎnistǎ aveau sǎ-i condamne familia la supravegherea Miliției și Securitǎții dupǎ rǎzboi, pânǎ prin anii ’70.

Ion Pena n-a fost căsătorit, hotǎrâse s-o facǎ dupǎ rǎzboi, dar n-a mai apucat, și n-a avut copii. Totul se pierdea, așa cǎ am decis sǎ mǎ implic în scoaterea sa la luminǎ. În demersul meu am bătut la multe uşi literare şi publicistice care nu s-au deschis. Este un arc în timp, el poate exista din nou prin dumneavoastrǎ, citindu-l.

Ion Pena

Foto. Poetul Ion Pena (1911-1944)

În studiul sǎu despre Ion Pena, cunoscutul publicist și istoric literar, Stan V. Cristea, membru al Uniunii Scriitorilor, consemnează că „surprinzător, prin 1943-1944, acesta pare că evolua spre un nou fel de poezie, îi întrezărim – incredibil, cumva – pe Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Este important de spus cǎ Pena a scris și prozǎ. Astfel, astăzi, noi putem să judecăm firul epic din proza utopică „Moneda fantazienilor”, scrisă în Banat între 1937-1938, în care merge cu anticipația pânǎ în 1 ianuarie 2000. În povestire, previziunile autorului au mari analogii cu colectivizarea și cooperativizarea, Ion Pena dovedindu-se un bun analist social de anticipație. Prozatorul și publicistul Constantin Stan (1951-2011) scrie despre faptul că „Pena, prin povestirea sa, îl devansează pe George Orwell”, autorul faimosului roman „Ferma animalelor”, scris în 1945. Iar profesorul, ziaristul și prozatorul Victor Marin Basarab afirma tot în 2001 în cartea pe care începuse s-o scrie despre Pena: „Moneda fantazienilor” ar trebui pusǎ în circulație și așezatǎ într-o exactǎ comparație cu proza urmuzianǎ, într-o corectǎ înțelegere a vizionarismului sud-est european și, de ce nu, la baza teatrului absurdului ionescian.” Acum, în 2015, citind și cumpǎnind, putem afirma că scriitorul teleormanean a fost un vizionar.

În prezent, dupǎ documetǎrile fǎcute, este o certitudine cǎ Ion Pena a publicat și era apreciat în marile publicații bucureștene „Universul literar”, „Pǎcalǎ”, „Prepoem”, „Vremea”, „Epigrama”, în revista buzoianǎ „Zarathustra”, redactată de Ion Caraion şsi Alexandru Lungu, cât și în cele teleormǎnene „Oltul”, „Drum”, „SO4H2”, „Graiul tineretului țǎrǎnist”…

În „Universul literar”, suplimentul celui mai popular și influent ziar din perioada interbelicǎ, „Universul”, Ion Pena era catalogat „Un poet plin, de un talent robust, original și format, care face o figură cu totul aparte în corul celorlalți.”, „Astăzi Ion Pena vine între noi cu o liră cu totul înnoită, aşezându-se dintr’odată pe primul plan al poeziei tinere”, „Versurile lui trebuiesc citite cu toată atenţia, în miezul lor se sbate un poet de rasă, care semnează simplu şi desluşit: Ion Pena”.

În 2011 a apǎrut cartea „Scrieri” de Ion Pena, care include poezii, epigrame, precum și proză, dovedind talentul multilateral al autorului. Consider cǎ scrierile sale pot vorbi cel mai bine despre perceptorul – scriitor. Iată una din poeziile care-i defineşte creaţia: Opriţi-vă// În drumul meu opriţi-vă fierbinţi,/ În carnea mea cu târnăcoape./ Am să vă dau mistere şi arginţi,/ Ca fumul, bogăţia să vă’ngroape.// Mi-e inima de fulgere ocean./ Mi-e palma năzdrăvană şi haiducă./ Opriţi-vă cu sufletul ochean/ Să beţi înfiorarea hăbăucă.// Pe steiul ars de foc şi’nchipuiri/ Să vă înalţ o clipă, să vă doară./ Crepuscul de altare şi zefiri/ Şi vorba peste moarte să vă moară.// Nu închinaţi cu mine rugăciuni/ Ci treceţi, ca barbarii, mai departe,/ Mă jefuiţi de grâne şi tăciuni./ Deschis îmi e pătulul ca o carte.// Eu voi rămâne singur, vagabond,/ Un cerşetor de soare şi de vise./ Voi ocoli destinul rubicond/ Cu porţile de marmură, închise.

Personalitatea managerului scolar în societatea contemporană

Posted by Stefan Strajer On October - 21 - 2015

Personalitatea managerului scolar în societatea contemporană

 Autor: Galina MARTEA (doctor în științe economice, academician de onoare al învățământului universitar din R.Moldova, scriitoare stabilită în Olanda)

Prin calitatea managerială se subînțelege rolul managementului, activitatea căruia este măiestria conducerii, care are drept scop menținerea și dezvoltarea unui sistem social, exprimat prin forme de organizare instituțională de micro și macro nivel. Managementul, fiind știința care organizează și conduce existența unităților instituționale, având la bază resursele umane și materiale respective, este nemijlocit procesul de producere a valorilor sociale. În acest proces social în cadrul căruia ființa umană (fiind și resursa umană corespunzătoare) acționează în scopul muncii pentru a crea bunuri materiale este atribuția care întreprinde acțiuni într-un regim organizat de lucru   coordonat de una sau mai multe persoane, astfel formând ierarhia funcțiilor ca sistem de subordonare a elementelor funcționale. În ierarhia funcțiilor și a regimului de organizare a muncii umane vine inclusă și activitatea managerului, care îndeplinește toate cerințele de administrare a instituției într-o anumită ordine evolutivă. Pe scara acestei ierarhii funcția managerului este în corelație cu complexitatea fenomenelor de remodelare permanentă a proceselor ce formează conținutul determinat de noțiunea generală a managementului. Respectiv, managementul (proces, funcție și rol în activitatea de organizare și conducere a unei instituții) a format funcția managerului, care valorifică la nesfârșit resursele umane, materiale și financiare în cadrul diverselor instituții și întreprinderi a unui mediu social. Mediul social, la rândul lui, format dintr-o gamă vastă de instituții și întreprinderi cu orientări multiple, oferă managerului posibilitatea de a-și valorifica personalitatea și importanța în diverse domenii de activitate cu scopul de a obține un rezultat cât mai bun în acțiunile realizate.

Managerul este personalitatea care își acumulează capacitățile de conducator în raport cu cerințele impuse de dezvoltarea intelectului uman și necesitățile evolutive ale vieții sociale. Viața socială, schimbătoare în conținut sub influența proceselor educative și instructive, impune managerului, respectiv managerului școlar, condiții și obligații în raport cu desfășurarea acțiunilor dependente de existența fenomenelor umane. Managerul, fiind persoana care reglează și stumulează funcționarea unui sistem, are nevoie să-și modifice neîntrerupt aptitudinile în dependență de necesitățile factorului uman (resursă umană în procesele de producție) și nivelul dezvoltării mediului social. Pe măsura acestor necesități sociale și umane managerul este acel care trebuie să-și valorifice propriul intelect în toate aspectele teoretice și practice integrate în funcția propriului domeniu de activitate. Modelul și rolul său de conducător trebuie să activeze în baza unor principii fundamentale pe care se întemeiază o cauză nobilă formată din normele proprii de conduită și a capacităților dezvoltate conform teoriilor științifice cu privire la această funcție. Îmbunătățirea permanentă a propriului model de conducător operează în termeni de responsabilitate față de sine și instituția pe care o administrează. Acesta este un proces prin care managerul, în timp, se formează pe sine însuși ca personalitate și acesta, la rândul lui, formează nemijlocit personalitatea unității instituționale, axată pe valori, astfel influențând dezvoltarea umană în raport cu necesitățile socio-umane. Necesitățile socio-umane, generate de procesele cunoașterii, își actualizează prezența prin domeniul științei a cărei funcție sistematizează în mod concret medodele de instruire și educație necesare omului și societății acestuia. Metodele respective de educație și instruire se realizează în cadrul unităților de învățământ, iar conducătorul acestora este managerul școlar care valorifică neîntrerupt conținutul complex al acțiunilor.

Managerul școlar, cu multiple obligațiuni și roluri, este personalitatea care reprezintă prin forme concrete realitatea unității de învățământ. Diversitatea obligațiunilor unui manager școlar se manifestă prin interacțiunea serviciilor educaționale realizate prin intermediul celor mai noi tehnici de organizare și administrare instituțională. Complexitatea administrării se înscrie prin participarea directă a managerului școlar la formarea și perfecționarea benefică a proceselor educaționale; la acțiunea adecvată de comunicare cu subalternii, elevii, părinții elevilor și alți membri ai comunității; la proiectarea și gestionarea calitativă a managementului educațional și financiar al instituției; la formarea unui mediu psiho-social sănătos în cadrul unității școlare și, nu în ultimul rând, fiind actorul care trebuie să-și îndeplinească rolul de prieten și dascăl adevărat al elevului. Prin acțiunea managerială reală unitatea de învățământ își asigură nivelul respectiv de cultură care întrunește, în același timp, totalitatea valorilor intelectuale și spirituale necesare comunicării instituționale. Comunicarea instituțională, în funcție de necesități și exigențe, formează acel sistem al valorilor educaționale prin care managerul școlar devine un stimulator de energie pozitivă care dezvoltă și crează tabloul perfect al unui management educațional. Eventual, prin logica acțiunilor, managerul orientează elevii, cadrele didactice și alt personal educativ și tehnic către acele activități de valoare care unesc rolul distins al procesului de învățământ, făcându-l mai calitativ și competitiv. Un proces de instruire de calitate se afirmă cu certitudine doar printr-un comportament remarcabil al managerului școlar exprimat prin calități de valoare, respectiv, fiind un model propriu personalității sale care se răsfrânge pozitiv în comportamentul copiilor și subalternilor. Un manager școlar, conștient de acțiunile sale, își promovează cu demnitate personalitatea sa în cadrul instituției școlare, iar imaginea școlii, la rândul ei, nu face altceva decât să completeze (sau să dubleze) personalitatea managerului și rolul unității de învățământ în societate.

Managerul școlar, fiind mereu în pas cu societatea modernă, este urmat de mari responsabilități cu caracter de a reforma în continuu metodele de educație și instruire, astfel formând omul în dimensiunea personalității autentice. Acest rol major în formarea omului managerul școlar îl concepe cu ajutorul politicilor și tehnicilor educaționale (cele tradiționale fiind completate cu cele contemporane) centrate pe conținutul motivației al identității și personalității, care cuprinde totalitatea de factori ce contribuie la formarea unui comportament autentic al elevului. Managerul școlar, fiind în același timp și cadru didactic, trebuie să se prezinte ca un factor de producție al programelor școlare, care să cunoască explicit și clar noțiunea reală a instruirii, fiind un model al cunoașterii atât pentru sine cât și pentru elevi și întregul colectiv didactic. Fiind persoana cu un intelect ridicat și cu cunoștințe vaste în diverse materii și domenii de activitate, managerul contribuie substanțial la formarea unei culturi instituționale și la formarea unui echilibru intelectual care motivează și dezvoltă randamentul școlar prin toate formele și acțiunile realizate. Manifestarea pozitivă a activităților școlare este rezultatul care determină capacitatea intelectuală a managerului, având ca suport sistemul de decizii care stabilește corect direcția de administrare a instituției. Cu ajutorul deciziilor adecvate managerul cu propria personalitate oferă garanții sigure în realizarea obiectivelor ce stabilesc soliditatea și evoluția școlii. Astfel prin capacitatea managerială unitatea de învățământ devine un centru deschis pentru formarea personalității și un centru cultural competitiv atât pentru persoana managerului cât și pentru întreaga unitate de învățământ.

Relația autentică dintre managerul școlar, cadru didactic și elev sincronizează multitudinea de acțiuni cu efecte pozitive, care devine o condiție indispensabilă pentru a influența administrarea și instrurea unei personalități adevărate. Managerul școlar, fiind persoana care condiționează realitatea mediului școlar, este, în același timp, procesul social prin care se contopesc relațiile umane cu acțiunea de a produce valori, efecte, impresii. Toate, la rândul lor, exprimă și întrunesc conduita managerului școlar în raport cu elementele fundamentale ale managementului, a modalităților specifice de exprimare a funcției administrative. Pentru a exercita o influență pozitivă asupra întregului mediu social managerul școlar este obligat să corespundă unor cerințe și condiții prin facultatea logică a gândirii, calitatea însușirilor psihice-morale, nivelul corespunzător de cunoștințe, capacitatea de întreprinzător și moderator cu decizii adecvate, calitatea absolută și condiționată de a fi competent în toate acțiunile realizate. Pentru a produce un exemplu real în gestionarea procesului didactic managerul școlar este obligat să stăpânească perfect teoria și practica proceselor fundamentale de instruire și educație, caracteristice managementului educațional. Cu calitățile intelectuale, profesionale, antreprenoriale, interumane, managerul este acel care promovează calitatea proceselor educative, imaginea unității de învățământ, individualitatea elevului și a cadrului didactic. În esență, acțiunea de succes a managerului este rezultatul capacității de a conduce, orienta și motiva elevul și întregul personal didactic al școlii. Prin propriul model de comportare managerul școlar se formează și își promovează propria personalitate, și, nemijlocit, contribuie la crearea unor noi personalități necesare mediului social.

Atmosfera sănătoasă a unui mediu social, inclusiv a unui mediu școlar, poate fi creată doar pe criterii de transparență, realizate de persoane ce administrează instituția, societatea, omul. Acești oameni de conducere, fiind numiți manageri, inclusiv manageri școlari cu capacități organizatorice, sunt responsabili de gestionarea resurselor umane, materiale și financiare din cadrul instituției. Fiind motivați de rolul acestei funcții de conducere, managerii școlari prin competențele manageriale asigură funcționarea activităților educaționale, astfel satisfăcând necesitățile sociale în procesul de dezvoltare umană. Fiind un exponent al comunității educative, managerul școlar este acel care trebuie să demonstreze și devotamentul respectiv față de funcția pe care o deține în corelație cu poziția socială. Prin poziția sa socială managerul școlar urmează a fi persoana care să întrunească toate calitățile pozitive pentru a putea fi imitat ca un model al serviciilor sociale și, totodată, constituind un model demn de urmat pentru generațiile următoare. Poziția socială pe care o deține managerul școlar include în sine integritatea morală, demnitatea, respectarea angajamentelor față de sine și față de instituția școlară, astfel fiind nucleul societății. Integritatea morală în sens pozitiv urmărește acțiunea favorabilă în numele binelui, în așa mod formând personalitatea managerului școlar în societate. Funcția managerială activând în baza formulei de a organiza și coordona activități cu scop bine definit reprezintă strategia științei de a conduce, utilizând în acest proces toate mijloacele disponibile în vederea asigurării unui rezultat cu succes sigur. Punerea în aplicare a tuturor mijloacelor disponibile include în sine, în mod prioritar, stabilirea unor relații bune de colaborare cu colectivul pedagogic și colectivul de elevi, astfel formând tehnica eficientă de comunicare între indivizi. În acest mod se formează influența pozitivă a comunicării care dezvoltă nivelul educației în cadrul instituției și în afara ei, definit de modelul individual al managerului în raport cu individualitatea fiecărui elev și profesor. Elevul ca și profesorul și managerul, parte componentă a instituției școlare, este acel element care trebuie privit ca un obiect și partener strategic în acțiunea de conducere. Respectiv, acțiunea eficientă de conducere a unei instituții vine proiectată cu caracter complet prin dimensiunea personalității managerului școlar, axată pe calități umane și capacități intelectuale. Anume, cu calitățile umane bune și capacitățile intelectuale deosebite este determinată individualitatea managerului școlar în interacțiune cu individualitatea unității de învățământ și a societății.

A fi un manager școlar înseamnă a fi un bun om al societății, o personalitate a școlii si a întregului sistem public. Funcția managerială trebuie să fie creată pe realitatea prin care se dezvoltă unitatea de învățământ și societatea. Activând pe principii de transparență, corectitudine și criterii de concurență (sistemul economiei de piață bazat pe cerere și ofertă) vor fi realizate mereu noi obiective în modernizarea procesului de instruire și promovarea individului ca personalitate a societății. Acțiunea de promovare a individului ca personalitate a societății se poate forma doar pe modelul managerului, având la bază comportamentul adecvat, viziunea distinsă prin modul de gândire și modul de a vedea real lucrurile din lumea care-l înconjoară, modul de comunicare cu publicul (angajații, elevii). Cu alte aspecte și calități negative precum orgoliul, aroganța și incompetența un manager școlar nu poate activa în cadrul unei instituții de învățământ, deoarece acesta nu va mai fi niciodată în pas cu cerințele impuse de societatea contemporană. Nemijlocit, un manager școlar de calitate trebuie să fie preocupat în totalitate de problemele comunității pe care o administrează, iar interesele personale să fie inferioare față de cele publice și cu siguranță să fie plasate în afara funcției manageriale. Un manager școlar de calitate trebuie să fie omul al unei ținute corecte în toate acțiunile   întreprinse; un bun pedagog și un   conducător competent calificat; un bun prieten al elevilor prin care să dea dovadă de respect reciproc, astfel formând echilibrul etic și echitabil dintre manager-pedagog-elev și corelația obiectivă dintre cultură-valoare-educație-personalitate-identitate.

G.Martea.Foto

Foto. Galina Martea

tête-à-tête, NIG și Kozma Simon, artist

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 13 - 2015

223738_1591944090157_6665941_n

,,Pensionar dar şi un tânăr mereu pus pe studiu şi munca creatoare, un personaj cel puţin interesant, prieten al multor scriitori, poeţi, critici de artă sau artişti, pictori sau cântăreţi, mereu un visător plin de întâmplări ciudate, paranormale, un restaurator al frumosului şi al utilului, şi, nu în ultimul rând, un restaurator de suflete,,(KS)

 

Stau de vorbă astăzi cu sculptorul Kozma Simon, un artist clujean stabilit de foarte multă vreme în Pecs, Ungaria 

NIG: Domnule Kozma, sculptaţi în ceară folosind o combinaţie specială care face ca lucrările dumnevoastră să reziste la 70*C.

Mi se pare extrem de interesantă procedura. Cred a mi-ar plăcea să vă văd lucrând. Să văd cum reuşiţi să transformaţi o masă amorfă în splendoare.

Când a început această pasiune?

 

KS: În 1968, la şcoală Postliceală de Tehnică Dentară, profesoara a numit doi băieţi să pregătească ceara cu diferitele calităţi pentru modelare. Unul eram eu. A venit ora 10, pauza mare. La această oră, zilnic, mergeam  la un bar vecin, la o cafea. ,,Dar ce să facem cu ceară topită??? N-o putem lăsa aşa,dar, nici cafeaua nu o putem pierde.( Ce fete faine au fost şi ieri acolo…)Ştii ce, eu las apA rece să curgă peste ea,,. Cu frică şi de la distanţă, am pornit şuvoiul de apă. Ceara…, cearA a înflorit superb în forme diafane. Am exclamat: ,,Doamne, ce lucruri faine se pot face aşa,,..

 

NIG: Aceste lucrări sunt adevărate poezii sculptate. Uneori îmi închipui că poţi picta sau sculpta un vis, un gest, o amintire. Uneori o întreagă iubire poate reînvia sub mintea şi mâna creatoare.

Îmi citiţi poezia de foarte multă vreme şi nu de puţine ori mi-aţi lăsat comentarii extrem de interesante. Zilele trecute treceam prin pozele pe care mi le-aţi trimis pentru publicare şi am văzut o poezie în fiecare dintre ele.

Ce va inspiră?

 

KS: “În spatele întâmplării Dumnezeu zâmbeşte” zice o vorbă. Ei bine, inspiraţia e mereu Divină, şi la propriu şi la figurat. După răspunsul de la prima întrebare se deduce uşor că factorul determinant al creaţia a fost apa. Torn ceară topită (pe care prealabil am colorat-o după preferinţă), deci torn ceară topită în apă (şi azi ”vrăjitoarele” folosesc metoda pentru ghicit).Apa şi ceara creează nişte forme mai mult decât interesante, combinaţia de culori a cerii şi ea amplifică rezultatul. Din aşa zisa “plăcintă” decupez inspiraţia cerească. Pare o rezolvare facilă, dar rezultatul e de-a dreptul uimitor. Aceasta rezultantă prelucrată artistic devine apoi relieful tabloului.

După prepararea ramei (se creează un fel de cutie în care se toarnă ceară (de mai multe culori) şi în mijlocul ei (sau după felul exprimării artistice, în diferite locuri) se pune relieful. Credeţi-mă, o şi mai misterioasă reacţie se întâmplă. Amestecul de culori începe să creeze şi el.Şi culmea culmilor chiar portrete sau autoportrete. Apoi, pentru a crea profunzime, se toarnă o altă culoare de ceară peste tabloul format(prim planul), pe care-l stropesc cu un şuvoi de apă. În concluzie, o metamorfoză mirifică în care eşti mereu la cheremul creaţiei şi al Domnului. Apropo, această clipă de creaţie cere să ai un suflet curat. Rugăciunea pregăteşte organismul şi implicit, creaţia.

 

NIG: Sunteţi astăzi la expoziţia personală cu numărul 58!.

Aveţi la activ zeci de articole, prezentări la televiziune şi radio. Trei premii internaţionale şi expoziţii în Italia, USA, Franţa, Germania, Ungaria şi România. Peste 700 de lucrări în 23 de ţări, printre care SUA, Italia, Germania, Peru, Coreea, Australia și Vatican.

Sunteţi un artist complet. Munca dumneavoastră este cunoscută şi apreciată. Se poate trăi numai din asta în Ungaria?

 

KS: Şi da, şi nu. A trăi , nu înseamnă numai trăi material, din acest punct de vedere categoric Nu. Dar există o trăire mult mai puternică, cea spirituală; ori din această privinţă Da. Creaţia obţinută după foarte multă muncă, efectuată însă cu plăcere, îţi dă puteri inimaginabile. Puteri cunoscute doar de creatori, şi dacă mai ştii că şi Dumnezeu e mereu lângă tine, ai o putere colosală de a trăi şi implicit de a trece de toate mocirlele vieţii cotidiene. Aceasta e valabilă nu numai în Ungaria, ci în toată lumea.

 

NIG: În 1978 la prima expoziţie Bucureşteană la Galeria Amfiteatru, Nichita Stănescu a participat şi prezentat.

Apoi Maestrul v-a prezentat şi la o altă expoziţie, la Teatrul Naţional. A scris patru articole despre dumneavoastră.

Cum era Nichita cel pe care l-aţi cunoscut?

 

KS: Numai citind întrebarea şi mi-au dat lacrimile. E foarte rar să găseşti un Om inocent, inteligent, empatic şi vizionar, un suflet cald… Puţin ştiu că suferea de o boală incurabilă de la naştere. Să trăieşti cu ea o viaţă şi să o birui, înseamnă o putere pe care doar Divinitatea ţi-o poate da.

Dacă va mai amintiţi, odată, într-un interviu, a fost întrebat: – Care e cel mai frumos vers al literaturii romane? Răspunsul său a fost: “ Nu credeam să învăţ a muri vreodată” (Eminescu)….

Faceţi vă rog, legătura între vers şi viaţa reală….

Nu pot să trec peste alte trei idei frumoase care-i aparţin. Prima, pare banală, dar trăind-o, i-am simţit adâncimea spirituală. L-am întrebat odată :

-Ce e talentul?

Răspunsul său: Plăcerea de a munci în ceea ce faci,,…..

A doua: – Ce e poezia?

Răspunsul său: –Vezi bătrâne, cuvintele sunt cărămizile cu care clădim un castel cât se poate de frumos. Aerul din castel, e poezia…..

Odată i-am cerut o explicaţia asupra poeziei cu patul puştii, răspunsul său de atunci mi-a creat multe nopţi de insomnii şi deschideri spirituale:

“Se datorează neînţelesului”…

Doamne, câte lucruri sunt de neînţeles şi cât de mari şi multe sunt cele care i se datorează….

 

NIG: În 91 v-aţi mutat în Ungaria. În perioada în care mulţi cetăţeni români de etnie maghiară s-au mutat în Ungaria. Vă întreb din punctul de vedere al unui cetăţean român care şi-a părăsit ţara în 1998:

Aţi găsit ceea ce căutaţi sau, aşa cum se întâmplă de obicei, pentru români sunteţi ungur, pentru unguri sunteţi român şi parcă singurul loc în care te simţi acasă este în mijlocul familiei sau închis într-o pasiune transformată în artă?

 

KS: Întrebarea e retorică. Ca şi o mare poetă şi o bună înţelegătoare a vieţii ce sunteţi, aţi văzut foarte clar clipele vieţii mele. De fapt această mentalitate naţionalistă, nu numai că am cunoscut-o din copilărie, ci ea îşi are rădăcini mai adânci nu numai familiale ci şi sociale. Drama intelectualului maghiar în România şi cea a intelectualului român în Ungaria. Pentru a supravieţui te refulezi în pasiunea creaţiei şi în dragostea familială. La un moment dat mama îmi spunea:

 – Pot să mor liniştită, deoarece am creat Oameni.

Azi repet cuvintele ei,: – Am fost rădăcina unui pom cu roade superbe. Copiii şi nepoţii.

 

NIG: Lucrările dumnevoastră au fost criticate şi apreciate de eseişti de marcă din USA, Italia, Egipt, de mulţi ziarişti, poeţi sau critici, printre care amintiţi pe Dan Grigorescu, Grigore Arbore, Horia Medeleanu, scriitorul Gheorghe Schwartz şi mulţi alţii. Şi să nu-l uit pe Nichita…

De multe ori îţi spui că arta ta este pentru sufletul tău, dar cât de mult înseamnă pentru un artist critică constructivă?

 

KS: Când oameni de marcă apreciază munca ta, e ca o măgulire şi o confirmare a faptului  că faci bine ceea ce faci. Odată un mare pictor român, mai apoi rectorul univesitații de Arte Plastice din Bucureşti, văzându-mi lucrările, a recunoscut zicându-mi:

 -Am venit să te distrug. Prea îmi păreai un fanfaron îmbrăcat în costum alb, plin de sine. Recunosc, am greşit. Eşti super şi faci bine cea ce faci…

Dar cea mai frumoasă apreciere vine din partea omului de rând, care-ţi zice:-“ Tare-mi plac lucrările dumneavoastră şi nu ştiu de ce”…sau “ Vă mulţumesc că existaţi”…

Ieri am vândut un mic tablou unei doamne, un suflet  extraordinar; Mi-a zis: -“ Mi-aţi făcut , nu numai ziua, ci şi viaţa mai fericită”….

Nu cred, că există recompensă mai mare…

12047182_10206656745208947_1599897339351263502_n (1) Plasztika 5 Élet a tengerben 12036871_10206636785269961_6139880180437603533_n (1)Kozma Simon - vízesés12002940_1643132085964181_5749425317199070876_n (1)

 

10524718_10203763684244231_8328793863185227450_n 10524718_10203763684364234_6937994528315626641_n 10615455_10203763752805945_1344443897264650597_n

 un articol scris de Nuța Istrate Gangan

Elogiul nebuniei

Posted by Stefan Strajer On October - 7 - 2015

Elogiul nebuniei

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

În fiecare an, când mă întorc la Casa cu Flori din România, privesc cu luare aminte ce a mai rămas din vechea noastră bibliotecă după plecarea din ţară, în 1980. Anul acesta, dintr-o samă de motive, mi-a făcut cu ochiul o carte veche, Elogiul Nebuniei – în original titlul este în latină Stultitiae Laus, adică lauda prostiei, scris de marele umanist al secolului XVI, Erasmus din Rotterdam. După patruzeci de ani, am recitit-o cu aceiaşi ochi, dar cu altă minte şi mi-am dat seama că prostia a rămas neştirbită de timp, de evoluţia societăţii.

Prima ediţie a apărut în 1511 la Paris şi până la sfârşitul secolului a atins 58 de ediţii (Ediţia din 1522 a apărut în 24.000 de exemplare şi s-a vândut în câteva luni. Realizare uimitoare, absolută pentru acel secol!). De atunci, în decursul celor 500 de ani, a apărut în peste 200 de ediţii în toate limbile europenilor. Este un eseu unic, performant datorită valorii observaţiilor erudite despre societate, despre firea şi comportamentul omenesc, neschimbat când e vorba de prostia omenească. Erasmus elogiază prostia glumeţ, când vorbeşte de prostia oamenilor comuni şi foarte aspru, ironic, sarcastic, cinic la adresa prinţilor şi clerului, de la episcopi la papi, motiv pentru care, tot la Paris, va fi condamnat ca eretic şi blasfemator, dar după moarte. În timpul vieţii fiind unul din promontorii umanismului Renaşterii timpurii, numit vir incomparabilis et doctorum universalis. Citindu-i biografia, acum în secolul XXI, rămâi impresionat de cât s-a educat prin marile universităţi europene ale vremii sale, cât a educat pe cei interesaţi de cultura latină şi umanism, de cât a scris şi ce a scris, de cât a călătorit pe jos, călare sau cu diligenţele vremii. Puţini se pot compara, de-a lungul celor cinci secole, cu Erasmus. Prietenul său, Botzheim din Konstanz, scrie: „Cu toată sănătatea lui delicată, el străbătu cu tenacitate de câteva ori Europa în lung şi-n lat, mergând călare pe drumuri proaste şi nesigure, împins de instinctul lui vagabond şi de dorinţa de a cunoaşte.” Instinctul lui vagabond, în cazul marelui umanist peregrin, are sensuri preeminente, unice. Iată, notez lapidar un vagabondaj al său: În 1507 era în Veneţia, oaspetele unui mare tipograf, admirând palatele patricienilor şi atelierele de pictură ale lui Tizian, Carapaccio, Belini, dar datorită izbucnirii unui război, pleacă la universitatea din Padova, atras de studia humana – ştiinţă, filozofie, literatură – în memoria lui Dante şi Petrarca care au studiat aici, pe vremea când această universitate era cea mai liberă şi avansată din Europa. Îi citeşte biblioteca şi predă latina un timp, apoi pleacă la Roma. Cetatea Eternă îi deschide larg biblioteca Vaticanului, cunoaşte cărturari luminaţi şi îl admiră pe Michelangelo care picta Capela Sixtina, dar la iscarea altui război al papei, părăseşte Roma (ura războaiele, va scrie un alt redutabil eseu, Dulce bellum inexpertis – războiul e plăcut celor ce nu l-au încercat). Pleacă la Florenţa, de unde, împreună cu un grup de călători traversează Apeninii şi din Bolonia îşi continuă drumul călare spre Elveţia la Konstanz unde nu zăboveşte prea mult. Pleacă, mai departe, la Strasburg de unde cu un şlep coboară pe Rin la Anvers şi de aici pe o corabie ajunge în Anglia la bunul lui prieten Thomas Morus, care îl găzduieşte. Aici scrie Stultitiae Laus – Laudă Prostiei pe care o dedică „celui mai scump dintre amici”, adică gazdei sale. Era anul 1509. Iată unul din vagabondajele sale ce s-a terminat cu un mare eseu original tradus în zeci de limbi, apărut în sute de ediţii, însumând milioane de exemplare! Fără egal în istoria literaturii libere. 

Erasmus

Ediţia, pe care o am eu şi am recitit-o în vara aceasta, este din 1959 apărută la Editura Ştiinţifică-Bucureşti, cu o excelentă prefaţă semnată de Constantin I. Botez. Prin autenticitatea şi valabilitatea neschimbată de-a lungul secolelor a observaţiilor şi ideilor sale, eseul parcă nu ar fi fost scris acum cinci secole, ci în secolul care-l trăim. Prostia omenească, de la toate nivelurile societăţii, pe care Erasmus o elogiază exemplificând-o abundent, excedent, luxuriant, a rămas aceeaşi! Se pare că prostia omenirii e statornică, doar erudiţia o poate învinge, dar numai vremelnic.

Erasmus, amplu şi profund observator, cu vervă satirică vrea să critice întreaga specie umană, cu predilecţie pe cei ce stăpânesc omenirea şi clerul catolic, explicând că nu are nimic împotriva oamenilor ci numai împotriva defectelor lor, dintre care Prostia este primordială. Prostia a fost întotdeauna de capul ei, nu a fost închisă în Cutia Pandorei (Erasmus a introdus termenul de cutie, dintr-o eroare de traducere din greacă în latină, până la el toate suferinţele lumii, cu excepţia prostiei, grecii le-au închis într-o amforă). Prostia în concepţia lui are dimensiunile şi încărcăturile din care pornesc toate marile greşeli sociale, relele şi resentimentele omenirii ce duc la violenţe şi războaie. Ca etalon umanist, Erasmus a urât războiul şi a iubit pacea, concordia şi mai ales libertatea. A fost gigant şi prin libertatea sa, nu a făcut compromisuri. S-a stins la Basel în 1536, lăsând omenirii o mare cultură şi luminoasă cale renascentistă. Pictorul vremii sale, Hans Hlbein, ni-l înfăţişează fin, cu ochi albaştri ce emană precauţie şi faţă liniştită cu o tentă de teamă cuminte cum i-a fost şi firea, în spatele căruia domina cultura şi înţelepciunea superlativă.

În Elogiul Nebuniei sau Cuvântare spre lauda Prostiei, Erasmus scrie prostia cu P mare şi îşi începe elogiul ei cu Grăieşte Prostia: „Oricât m-ar defăima muritorii – ştiu bine cât de rău e încondeiată Prostia chiar în ochii celor mai proşti – susţin, totuşi, că eu, asta, sunt singura care, prin purtarea mea, înveselesc şi pe zei şi pe oameni. Apoi e sinceră spunând că nu trebuie să se ascundă pentru că o dă de gol chiar înfăţişarea ei. Se prezintă drept fiica lui Plutus, zeul avuţiei, şi al nimfei Neotes cea nurlie, având drept soaţe: iubirea de sine, linguşeala, trândăvia, plăcerea, pofta, sminteala! Tot Prostia ne povăţuieşte că: dacă, nu ne laudă nimeni, suntem slobozi să ne lăudăm singuri şi începe a se lăuda cum l-a povăţuit pe Jupiter să-i dea bărbatului femeie, adică o vietate proastă şi absurdă, dar nostimă şi plăcută… şi fără Prostie căsnicia e nefericită. Punct. Apoi Prostia se dă la înţelepţi care nu sunt de nici-un folos, ba chiar dăunează şi dă de exemplu pe înţeleptul înţelepţilor, pe Socrate, târât prin proces şi obligat să bea cucută, deci înţelepţii nu sunt buni la nimic… dar ea, Prostia îi face să dăinuiască. Punct. Prostia se laudă tot timpul, este cea mai lăudăroasă de pe pământ, ajungând să spună că ea a născocit artele şi demonstrează după mintea ei.

Erasmus lasă Prostia să-şi facă de cap, proslăvindu-se cât vrea şi ea ajunge să afirme că: pe culmele înţelepciunii nu se ajunge decât prin prostie, persiflând raţiunea lor. Dar, câteodată, fără să-şi dea seama, autorul o pune şi pe ea să chibzuiască: Două lucruri ne stau în cale, când e vorba să ne dăm seama cum trebuie să înfruntăm greutăţile vieţii: ruşinea din suflet şi teama de-a întreprinde o faptă îndrăzneaţă. Aşa a fost atunci, dar după cinci secole de dezvoltare aglomerată, haotică a societăţii, ruşinea s-a dus mai ales în ultima sută de ani, iar teama de-a întreprinde fapte îndrăzneţe e dominată de panică şi anxietatea ce ne este infuzată prin mass-media de către proşti sau proştii proştilor. A fost doar o poticnire a Prostiei care, apoi, se repede înainte: Învăţătura e lipsită de folos şi aducătoare de pagubă. Aici, Prostia se pune la picioarele stăpânitorilor din toate tipurile, care ştiu că proştii se pot stăpâni, educaţii cu demnitate nu. Şi, pentru un moment, conchide: proştii sunt dintre toţi cei mai fericiţi! De îndată ce a trecut momentul face o altă afirmaţie indubitabilă: Capetelor încoronate le plac mai mult proştii decât înţelepţii. Istoria ne dovedeşte cu prisosinţă acest enunţ, care, s-a potrivit de minune şi recenţilor conducători fascişti, nazişti şi comunişti, precum şi aşa zişilor democraţi contemporani cu ei, iar acum seria nefastă se continuă cu tot felul de preşedinţi de state. Degeaba, Homo Sapiens şi Homo Faber vor să schimbe în mai bine societatea că Prostia rămâne de neclintit în faţa lor!

Erasmus a fost şi a rămas toată viaţa un credincios catolic, dar cunoscând câtă ipocrizie, imoralitate, parvenire şi depravare a năpădit catolicismul, de la călugării şarlatani, vânzători de tot felul de falsuri şi minuni, până la indulgenţele Sfântul Scaun, a încercat să aducă schimbări corecte, reforme necesare. Nu a reuşit nici prin acest eseu, în care aduce Prostia până la Sfântul Scaun, să-i ţină o predică chiar papei despre credinţa prostească. Degeaba. În schimb, eseul a fost folositor reformatorilor, lui Martin Luther în primul rând, care a vrut să-l ia partener pe Erasmus la reforma sa, protestantă, dar marele umanist l-a refuzat categoric, ducându-şi mai departe obsesia sa reformatoare devenind necruţător câteodată: Religia creştină ţine casă bună cu Prostia. Toate religiile-s la fel, dar credinţa cea simplă şi adevărată e divină. Erasmus simţea şi ştia asta, de aceea îl ia pe David în ajutor, care a zis: Doamne, şterge păcatele robului tău, fiindcă am făcut-o din prostie şi-şi mai aduce aminte că în Eclesiast e scris: Stultorum infinitus est numerus – Numărul proştilor e infinit.

Nu mai e cazul să continuu, pentru că şi Erasmus după ce îi judecă aspru, în trei paragrafe consecutive, pe: Episcopi proşti, Cardinali proşti, Papi proşti încheie cu un Epilog: Dar, uitându-mi de mine, iată că am trecut dincolo de limită. Daca vi se pare că am vorbit prea pe şleau şi m-am întins ca o peltea, gândiţi-vă că sunt… femeie şi că sunt Prostia. Totodată, însă, aduceţi-vă aminte şi de vorba aceea grecească: „Adesea şi un nerod vorbeşte cuminte”.

Erasmus a vorbit cuminte ca un mare înţelept liber al vremurilor sale. Dar, dacă aşa ar fi vorbit în vremea timpurilor noastre, nu ar fi fost publicat fiind indexat ca politic incorect, pentru că discriminează proştii faţă de cei educaţi, raţionali şi corecţi!

(August 2015, Casa cu Flori, Bistriţa)

Paul Goma la 80 de ani

Posted by Stefan Strajer On October - 7 - 2015

Paul Goma la 80 de ani

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, USA)

(Text trimis spre publicare în data de 19 septembrie 2015)

Disidentul și scriitorul român Paul Goma născut în 2 octombrie 1935 va împlini 80 de ani peste puțin timp. Tăcerea din mass media românească în legătură cu acest eveniment este jennantă. Încă odată se confirmă că nu știm să prețuim valorile autentice ale neamului nostru.

Din partea Uniunii Scriitorilor și a României Literare nu există nicio speranță că va întreprinde ceva pentru a aduce un omagiu lui Paul Goma, atâta timp cât în fruntea acestor instituții rămâne cocoțat Nicolae Manolescu. Prietenii știu de ce!

Televiziunea națională n-ar trebui să rateze momentul și să ia un amplu interviu lui Paul Goma, cel puțin pentru posteritate, chiar dacă acum n-ar primi acordul de difuzare de la gedesistul de la vârf.

Guvernul ar trebui să facă gestul minim de a anula decretul prin care s-a retras cetățenia lui Paul Goma, când a fost silit să plece în exil.

Președinția, foarte darnică în acordarea de ordine și medalii clientelei politice, ar trebui să facă o excepție și să-l onoreze pe autenticul disident Paul Goma, acum, nu postmortem.

Am auzit de multe ori lamentări de genul de ce n-am avut și noi un Havel ca cehii. De ce a trebuit să ajungă președinți din fosta nomenclatură comunistă (Ion Iliescu), din aspiranții la nomenclatură (secretar BOB Emil Constatinescu), foști comandanți de nave și agenții navale, oameni de încredere ai Securității (Traian Băsescu) sau un neamț iubitor de trai pe picior mare?

Pentru că în 1996 când Paul Goma a apărut ca un candidat potențial la președinție, opoziția nu l-a susținut preferând un fost secretar BOB. De ce? Deoarece Paul Goma dovedise că nu poate fi manipulat, că este intransigent și că lichelele n-au nicio șansă. Așa că lichelele au strâns rândurile și l-au izolat. N-aveau nevoie de un asemenea președinte! S-au folosit și de politica de denigrare dusă de Securitate înainte de 1989. De exemplu s-a spus că Paul Goma este evreu rus. Nu conta că în biografiile celorlalți candidați nu se spunea un cuvânt despre cine au fost părinții sau bunicii. Ca-n orice manipulare se amestecă adevărul cu minciuna și se omite ce nu corespunde scopului. Așa că deși numele Goma, destul de rar, fiind întâlnit în zona Lugojului, Brașovului și în Basarabia, n-a fost rusificat (bulgarii l-ar fi făcut Gomov, iar ungurii Gomffy), rușii l-au făcut Eufimovici pe tatăl său Eufimie. Mama sa fost Maria Popescu. Deci indiferent de originea tatălui e clar că mama fiind româncă și fiul e român. (Această regulă se aplică la evrei). Și prenumele Paul se pretează la interpretări. De ce Paul și nu Pavel (pe fratele lui îl chema Petru), pentru că părinții lui l-au admirat pe un Paul Goma, consilier regal renumit din zona Banatului. Opoziția nu numai că n-a făcut nimic pentru a demonta această diversiune, dimpotrivă a făcut în așa fel încât la alegători să nu ajungă acest nume. Așa se face că un alegător ca mine (cu studii superioare) n-a aflat despre această candidatură decât abia acum câțiva ani (din una din cărțile sale).

PaulGomaEC

Mai apăruse problema celor care s-au autointitulat disidenți. Distanța dintre ei și Paul Goma era uriașă. Falșii disidenți au încercat la început să defileze alături de disidentul adevărat dar au fost demascați. Ca vocea lui Paul Goma să nu mai fie auzită s-au unit cu restul lichelelor.

Intransigența lui Paul Goma i-a deranjat pe mulți. Prin anii ’80 când Ceaușescu era curtat de occidentali și plimbat în călești regale alături de capete încoronate, americanii i-au oprit accesul la posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii și Deutsche Welle pentru că el continua să critice starea de lucruri din România. După 1990 când prietenii (sau cei care se declaraseră prieteni) au greșit au fost criticați fără menajamente. La majoritatea nu le-a plăcut, nu l-au înțeles și l-au ținut minte.

Când acum câțiva ani Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova l-a propus pentru Premiul Nobel, presa evreiască l-a catalogat drept antisemit. Evident că alarma a pornit din România, de la vigilenții cățeii de pază a lui Catz și a fost trimisă presei internaționale. Textul incriminat este descrierea unor fapte din iunie 1940 când rușii au invadat Basarabia și o parte din evreii basarabeni i-au atacat cu cruzime pe români. N-a contat faptul că Paul Goma este căsătorit cu o evreică și în consecință fiul său este considerat evreu. Antisemit cu doi evrei în casă!

Paul Goma a fost pe punctul să fie lichidat fizic de Securitate, dar a scăpat și iată-l la o vârstă venerabilă. Din moment ce a fost expulzat din țară putea să nu-l mai preocupe ce se întâmplă în România și să se ocupe doar de cărțile sale (peste 40, unele traduse în 4-5 limbi străine). Soarta României însă l-a urmărit ca o obsesie toată viața. El face parte din bărbații acestui neam care, de-a lungul istoriei, au ales calea spinoasă a luptei pentru libertate, dreptate și demnitate, în locul unui trai comod dar plin de compromisuri. Într-o istorie a disidenței din România Paul Goma are asigurată o poziție de frunte.

Faptul că Paul Goma nu este onorat astăzi corespunzător este încă o dovadă că-n România nu s-a cristalizat o elită intelectuală patriotică românească. Avem doar fripturiști la conducere.

(Wilmington, Delaware, 19 septembrie 2015)

Brâncuşi, femeile şi americanii

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Brâncuşi, femeile şi americanii

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Despre Constantin Brâncuşi, unul dintre cei mai influenţi sculptori ai secolului al XX-lea, supranumit „patriarhul sculpturii moderne”, s-a scris multă literatură, dar subiectul rămâne desigur inepuizabil datorită personalităţii geniale ale românului nostru, personaj emblematic, celebru, o adevărată mândrie naţională. Sentimentul de tristeţe că, din păcate, românii nu sunt conştienţi de importanţa lui Brâncuşi pentru cultura naţională ne impune datoria morală de a-l readuce mai puternic în atenţia lumii pe strălucitul sculptor.

Brâncuşi a creat cea mai mare parte a operelor sale la Paris, acolo unde a trăit şi a murit la vârsta de 81 de ani fiind înmormântat la Cimitirul Montparnasse. A fost repede adoptat de lumea artistică din Franţa, ţară care i-a devenit a doua patrie, francezii calificându-l „sculptor francez de origine română”. Cercul său de prieteni din lumea culturală de la Paris cuprindea nume sonore: Amedeo Modigliani, Ezra Pound, Henri Pierre Roche, Guillaume Apollinaire, Louise Bourgeois, Pablo Picasso, Man Ray, Marcel Duchamp, Henri Rousseau şi Fernand Leger. Printre românii care trăiau la Paris şi îi erau apropiaţi se numărau: George Enescu, Camil Ressu, Traian Vuia, Eugene Ionesco, Theodor Pallady, Panait Istrate şi Emil Cioran.

Sunt puţine în România sculpturile dovedite a fi creaţii ale lui Brâncuşi, capodopera cea mai însemnată fiind „Ansamblul sculptural-arhitectonic de la Târgu-Jiu”, prestigioasă pentru arta românească, complex supus de-a lungul anilor mai multor intenţii şi încercări dramatice şi nesăbuite şi demente de dezmembrare sau chiar de demolare, manifestări stupide probând o inconştienţă crasă şi o evidentă iresponsabilitate. La această măreaţă operă aflată în ţara natală, se adaugă şi cele câteva opere importante deţinute de Muzeul Naţional de Artă şi de Muzeul de Artă din Craiova. Trebuie să constatăm cu multă satisfacţie că în întreaga lume Brâncuşi a fost apreciat la imensa sa valoare, creaţia sa găsindu-se în peste patruzeci de ţări, pe toate continentele.

Ţările care au manifestat interesul cel mai profund pentru creaţiile românului, lucrări ale sale fiind achiziţionate de cele mai vestite muzee şi colecţii de artă private, sunt Statele Unite ale Americii şi Franţa, aceasta din urmă devenită patria sa de adopţie. Se cuvine să remarcăm faptul că Franţa, în semn de incontestabilă preţuire, a îmbrăţişat ideea avansată de cele mai luminate spirite ale Parisului de a i se reface atelierul din Montparnasse, unde a trăit şi a lucrat în ultimii zece ani şi astfel a fost construit şi amenajat atelierul de lângă Centrul Cultural Pompidou din Paris („Atelier Brâncuși – Musee national d’art moderne”). Am vizitat cu multă plăcere acest atelier care păstrează întreaga donaţie făcută de Brâncuşi statului francez atunci când s-a convins că România nu este interesată de inestimabila avuţie pe care o lasă artei universale. Atelierul este vizitat zilnic de un public larg, cuprinzând artişti, critici de artă, studenţi la facultăţi de artă, numeroşi turişti. M-a impresionat profund cartea de la ieşirea din atelier în care sunt consemnate în cele mai diverse limbi gândurile de apreciere şi admiraţie faţa de operele genialului sculptor.

Constantin Brâncuşi a iubit şi el câteva femei, pe unele imortalizându-le în creaţiile sale: Domnişoara Pogany, Prinţesa Marie Bonaparte, Eileen Lane, Baroneasa Rene Frachon. A iubit-o neaoş şi pe Maria Tănase cu care chiar a stat împreună la New York, dar nu se ştie să-i fi dedicat vreo sculptură. Primele trei şi-au pus neîndoielnic amprenta asupra artei sale, activitatea de creaţie fiind inspirată şi vădit influenţată de amorurile pe care le-a avut cu fiecare dintre ele.

 

203654 - Constantin Brancusi la New York in 1939

             Foto. Suzana Doicescu, Constantin Brancusi si Maria Tanase la Expozitia Universala de la New York din 1939 (Sursa: Arh. Octav Doicescu)

             Margit Pogany, o pictoriţă unguroaică pe care a cunoscut-o la Paris în 1911, a constituit modelul pentru mai multe busturi, nu mai puţin de 19 lucrări purtând titlul „Domnişoara Pogany”, cu una remarcându-se în mod spectaculos la Expoziţia de la New York. Este de netăgăduit că legătura dintre ei a fost una puternică, în ciuda faptului că se cunosc puţine amănunte despre această relaţie.

Prinţesa Marie Bonaparte, descendenta directă a fratelui mai tânăr a lui Napoleon Bonaparte (fiica Prinţului Roland Bonaparte) i-a fost de asemenea model lui Constantin Brâncuşi. Privitor la relaţia lor, aceasta a fost destul de complicată şi delicată datorită frigidităţii acesteia, slăbiciune care necesita eforturi continue de încurajare şi admiraţie suplimentară a fizicului ei. Sculptura pentru care Marie i-a fost muză, inspirându-l pe Brâncuşi în realizarea sa, se intitulează „Prinţesa X”. Lucrarea a fost expusă în anul 1920 la Salonul Artiştilor Independenţi de la Paris şi a provocat un adevărat scandal „sexual”. Se spune că Picasso (după unii, Matisse), când a văzut lucrarea a exclamat: „Iată un falus”. Urmarea imediată a fost că sculptura a fost scoasă din expoziţie, iar printr-un ordin al prefectului a fost eliminată definitiv din salon. Protestele hotărâte şi chiar vehemente ale unor artişti cu nume grele, ca Braque, Cocteau, Picasso ş.a., au avut însă câștig de cauză împotriva reacţiei pudibonde a organizatorilor Salonului Artiştilor Independenţi, astfel că aceştia s-au văzut nevoiţi să readucă în expoziţie sculptura lui Brâncuşi „Prinţesa X”.

Eileen Lane l-a inspirat şi ea pe Brâncuşi, dovada fiind lucrarea care îi poartă numele. Ea a fost o americancă de origine irlandeză venită în Europa să uite de o iubire eşuata şi pentru a-l cunoaşte pe artistul care o fascina. Fără îndoială că Eileen îşi dorea să încheie o căsătorie cu sculptorul, cu toată diferenţa de vârstă de aproape 20 de ani dintre ei. Brâncuşi a dus-o în România, a plimbat-o prin Peştişani, dar în cele din urmă, pentru că nu avea de gând să se căsătorească cu ea, americanca l-a părăsit dezamagită, din relaţia lor amoroasă rămânând lucrarea „Eileen Lane”.

Este de necontestat faptul că nici Franţa, nici România nu au apreciat la adevărata valoare, neînţelegându-i specificul, arta lui Constantin Brâncuşi. Cei care l-au simţit ca pe un veritabil pionier al modernismului, iar apoi l-au adulat şi venerat au fost americanii.

În anul 1912 la New York se afla în pregătiri o expoziţie internaţională de mare anvergură care peste un an avea să devină cea mai valoroasă expoziţie de la începutul secolului al XX-lea.

În prima jumătate a anului 1913, Brâncuşi avea deja câteva creaţii care constituiau reale repere ale unui gen nou de artă: „Rugăciunea”, „Sărutul”, Cuminţenia Pământului”, „Măiastra”, lucrări la care câţiva colecţionari şi critici de artă constată cu evident interes spiritul deosebit al artistului, noutatea incitantă a operelor sale. Walter Pach, un artist american ce îşi avea atelierul în imediata apropiere a atelierului lui Brâncuşi, a avut un rol decisiv în lansarea operei brâncuşiene în America. În vederea colectării de exponate care să reprezinte arta europeană, au venit la Paris conducătorii Asociaţiei Pictorilor şi Sculptorilor Americani Arthur B. Davis, preşedinte şi Walt Kuhn, secretar şi au selecţionat şi preluat câteva sute de lucrări în scopul expunerii lor la grandiosul salon pe care îl pregăteau. Prin intermediul lui Pach, cei doi au ajuns în atelierul lui Brâncuşi şi sunt uluiţi de creaţiile acestuia. Davis îi cumpără pe loc lucrarea „Tors (III)”, dar lucrul cel mai important este că îl convinge pe Brâncuşi să participe la marea expoziţie cu încă patru lucrări: „Domnişoara Pogany”, „O muză”, „Muza” şi „Sărutul”.

Expoziţia a fost organizată într-o sală imensă a Regimentului de Infanterie 69 („69th Inf’ty Regt Armory”), împrejurare datorită căreia a rămas în istoria artei sub numele de „Armory Show” deschizându-se la 15 februarie 1913 şi a găzduit în jur de 1600 de lucrări, dintre care peste1000 erau din Europa, majoritatea de la Paris. Este lesne de înţeles că prezenţa lui Brâncuşi a însemnat pentru el un eveniment major, având în vedere că lucrările sale au fost expuse alături de lucrările celor mai celebre nume ale artei universale, menţionate şi pe coperta catalogului expoziţiei (Ingres, Delacroix, Courbet, Cezanne, Gauguin, Manet, Van Gogh, Degas, Brancusi, Lautrec, Matisse, Renoir, Bourdelle, Dufy, Kandinsky, Maillol, Pryde, Lehmbruck, Bernard, Archipenko, Du Champ-Villon) şi că avut fericita şansă de a putea fi evaluat de cei mai renumiţi critici de artă, precum şi de mari colecţionari. Se spune ca avocatul John Quin, colecţionar celebru şi, totodata, unul dintre organizatorii expoziţiei, apreciind manifestarea ca „cea mai complexă expoziţie de artă deschisă în lume”, s-a arătat vrăjit de creaţia brâncuşiana, a ţinut să-l cunoască personal şi a cumpărat câteva din operele sale.

Fabuloasa galerie americană a avut un succes uriaş, devenind itinerantă şi ajungând astfel la Chicago şi Boston. Nu au lipsit însă nici atitudinile potrivnice, inerente oricărei apariţii de noutate absolută. Astfel, la New York, din iniţiativa profesorilor „academişti” adepţi ai stilului clasic, studenţii au protestat cu vehemenţă îimpotriva acestui nou gen de artă. Astăzi putem afirma cu certitudine că tocmai aceste proteste antimoderniste au suscitat şi mai mult interesul pentru operele aparţinând noului stil al pictorilor şi sculptorilor europeni.

Pentru Brâncuşi, faimoasa expoziţie „Armory Show” a constituit evenimentul crucial care i-a deschis calea în America. Unele dintre lucrările sale au fost cumpărate imediat. Este semnificativă pentru succesul artistului constatarea lui Pach care i transmitea de la New York: „Un luminat colecţionar vrea să cumpere versiunea în marmură a Domnişoarei Pogany. Ești un uriaş succes, oamenilor le plac lucrările tale, iar ziarele sunt pline de ele”. În America se află cele mai multe dintre operele sale, Brâncuşi devenind un nume românesc prezent în mari muzee de artă, cele mai importante fiind „The Museum of Modern Art” (New York) şi „The Philadelphia Museum of Art” care gazduieşte cea mai mare colecţie de sculpturi ale lui Brâncuşi din Statele Unite ale Americii.

În anul 1965, la opt ani de la moartea sculptorului, renumitul critic american James Farrel scria următoarele: „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu: acesta este românul Constantin Brâncuşi”. Cred cu tărie că se impune să studiem mai mult personalitatea, viața şi opera marelui nostru artist, revigorând în memoria lumii locul său în sculptura universală.

Imaginea reală a Basarabiei prin definiţia dezastrului

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Imaginea reală a Basarabiei prin definiţia dezastrului

Autor: Galina Martea (Olanda, originară din Basarabia)

O societate, o țară cu forma de guvernământ obișnuită ca și în alte țări ale lumii, însă cu accente speciale în dezvoltare și existență, și în derularea evenimentelor sociale, politice, economice. Totul are loc într-o conjuctură aparte, specifică tradițiilor destul de complexe, formate în mod intenționat de-a lungul ultimului deceniu. O poziție destul de evidentă și în acțiunile promovate de clasa dominantă care asigură o activitate permanentă în dezmembrarea societății, în distrugerea totală a tuturor ramurilor economiei naționale, în sărăcirea poporului și a societății, și, în mod special, în ruinarea identității naționale, ca factor esențial în dezvoltarea unei națiuni. În timp, totul devine o regulă, o normă a existenței, având la bază cadrul legislativ și normativ al administrării, elaborat pe pricipii neautentice ce contravine proceselor de bunăstare a omului în societate.

Acțiunea evenimentelor are loc într-o epocă când întreaga omenire tinde spre modernizare și o dezvoltare cât mai superioară în obținerea celor mai sigure obiective care să favorizeze procesele evoluției umane. Pe când în Basarabia lucrurile se produc în direcții opuse timpului și epocii moderne. În aceste procese societatea basarabeană devine tot mai subjugată tendințelor personale ale guvernanților, iar omul societății devine tot mai subjugat/sărac/ și dependent față de autoritatea publică și statală. Procesul de instabilitate socială se aprofundează tot mai mult și se dezvoltă cu o rapiditate enormă, cu conotație negativă, care deviază întreaga valoare a normalității. Succesele în dezvoltarea economică sunt și mai dezastruoase care nu dau semne de viață nici pentru următorii 20-30 ani, fiind la ziua de azi un faliment total. Întreaga diversitate a sistemelor și subsistemelor din societate sunt năruite de greutatea propriului corp și greutatea administrării statale, care nici nu asigură și nici nu oferă ajutorul necesar în revendicarea situației. Societatea civilă, de asemenea, este invadată de conflicte și nedreptate socială care dărâmă orice relație omenească dintre persoanele fizice și juridice din stat. O imagine și o realitate socială care înspăimântă și pune în pericol cu adevărat existența oricărui cetățean din societate.

Existența omului în societatea basarabeană și existența societății în statul basarabean este o realitate destul de dură ce contravine regulilor normale de conviețuire umană-socială. Aceasta este o realitate care există în afara normelor morale, juridice și sociale privind modul de comportare a omului în societate, în special, comportamentul clasei dominante față de societatea pe care o administrează. Totul s-a distrus, fiind la limită, și nu mai există nicio regulă de conduită cu caracter uman pentru clasa politică și de guvernare, care ar urma să manifeste dragoste/compasiune și responasabilitate față de oamenii societății ce sunt în suferință și deznădejde, fără ajutor social. Nu mai există conexiunea autentică între lucruri, procese, fapte și relațiile dintre oameni. În timp, modul anormal de viață și existență a transformat omul din societate într-un robot care doar muncește și se zbate din greu pentru a supraviețui, fără să înțeleagă rostul muncii și rostul existenței sale. În schimb, clasa dominantă s-a transformat într-un conținut care depășește orice limită umană în comportament și acțiuni. Acțiunile și comportamentul inuman al clasei dominante, de proporții neobișnuite, există doar pentru a satisface propriile necesități, astfel ignorând de a soluționa și necesitățile poporului. Poporul în viziunea acestora este doar pentru a completa societatea, ca aceștia din urmă să fie un teren confortabil pentru oamenii puterii, unde să-și poată interpreta rolul de guvernant într-o societate.

Poporul basarabean adus la limita sărăciei și a deznădejdei din cauza clasei politice și de guvernare își trăiește viața doar pentru a supraviețui ca ființă umană, dar nu pentru a exista în condiții sociale decente. Acest proces anormal de dezvoltare și de existență socială a ruinat nu numai omul, dar și întreaga societate. Societatea, în aceeași măsură, există doar pentru a fi ca orânduire social-economică pentru oamenii puterii din stat și nu pentru individul din acest sistem social. Omul este doar membru al societății, însă nu este partea autentică a corelației dintre om-societate-omul puterii din stat, care ultimul ar urma să-i fie protectorul în toate, asigurându-i și favorizându-i traiul și existența socială în bunăstare. Coordonarea activităților sociale, bazate pe principii neadecvate unei societăți moderne, sunt elemente care constituie o abatere de la normalitate și denotă faptul care este realitatea și capacitatea unui stat în a administra o comunitate. În acest tablou, societatea basarabeană își regăsește imaginea print-o etapă a dezvoltării evolutive similară cu epoca evului mediu, unde omul puterii este preocupat doar de conceptul materialismului, fiindu-i ca factor prioritar în existență. Omul puterii din societatea basarabeană este dominat în totalitate de ideea de a fi mereu în supremație și de a ține sub stăpânirea sa masele de oameni care suferă și suportă consecințele administrării. Administrarea, factor component al puterii, este aceeași formă care reflectă capacitatea de a conduce un stat, o societate. Astfel, apare în evidență și conținutul administrării la care este supusă societatea basarabeană. Aici își face locul de frunte situația socială actuală care reprezintă nivelul de trai și de viață al poporului basarabean, dezvoltarea economică a țării, nivelul de cultură și educație al societății, nedreptatea și intransparența socială, încălcarea drepturilor omului, constrângere la libertatea cuvântului, etc. În rezultat, apare în evidență o realitate socială plină de neajunsuri și dificultăți, fără verticalitate în existență. O realitate prin care abuzul de putere subminează sub orice formă omul și societatea. Cu atât mai mult, abuzul de putere admite în mod conștient dezvoltarea birocrației și a corupției în stat sub o formă aparte și neîntalnită în evoluția omului și în procesele de administrare a unei societăți. Birocrația și corupția ajunsă la limită, ca formă de existență în stat, este terenul monopolizat în totalitate de acest proces al administrării. În condițiile prin care se manifestă nedreptatea socială, plină de corupție și birocrație, societatea devine tot mai tolerantă în aceste fenomene, iar clasa de guvernare devine tot mai încrezută în acțiunile sale. Pe când poporul, fiind într-o presiune morală constantă, devine tot mai izolat în propriul mediu social. Teama de a-și exprima opinia proprie, sărăcia care îl determină de a fi supus regimului existent, situația socială și politică dezastruoasă îl descurajează și mai mult pe om de a fi prezent în acțiunile ce au loc în societate. Astfel, omul necăjit rămâne pasiv față de acțiunile realizate de oamenii puterii din stat, însă devine activ în ideea de a părăsi sub orice preț țara natală. Sub acest component sau gând al migrațiunii, actualmente se regăsește majoritatea populației apte de muncă. Conform sondajelor sociale 80-85% din persoanele apte de muncă vor să abandoneze țara, iar majoritatea tinerilor vor acest lucru, considerând țara natală ca cel mai nefericit mediu social, luând în considerație indicatorii progresului social și al politicilor publice existente. La acest capitol, Basarabia-Republica Moldova în plan mondial este considerată „ca cel mai nefericit stat din lume”. Respectiv din acest motiv sau alte motive, R.Moldova este considerată „ca cea mai puțin vizitată țară din lume” (Financial Times, publicație britanică, „Moldova nu pare cel mai nefericit stat din lume. E destinația perfectă unde scapi de turiști”. Adevărul.md, 22.05.2015, Accesat ora 20:03. Disponibil: http://adevarul.ro/moldova/social/financial-times-moldova-nu-pare-mai-nefericit-loc-lume-e-destinatia-perfecta-scapi-turisti-1_555f58c4cfbe376e357b0ee7/index.html). Migrația în masă a poporului basarabean este determinată de factorii sociali, economici, politici, morali, care le face viața insuportabilă în propria țară. În special, nivelul de trai redus la minimum, rata exagerată a șomajului, inflația excesivă și mereu în creștere, dezindustrializarea economică a țării, produsul intern brut pe cap de locuitor destul de mic, dezvoltarea socială și umană sunt componente care au eșuat de sub control și nu mai pot fi revitalizate într-un viitor apropiat, fiind doar în defavoarea omului ce îl afectează în permanență.

Poporul basarabean încearcă să supraviețuiască și să îndure orice curent care vine și este prezent în viața lor. Dorința acestora, o mare parte, nu mai este atât de activă în lupta pentru valorile naționale, identitatea personală și națională, ci doar pentru a avea ființă de la o zi la alta pentru a înfrunta dificultățile vitale sociale și personale. Dar la acest capitol omul nu poartă nicio vină, vinovăția și păcatul este al persoanelor de conducere din stat care au adus poporul în asemenea condiții. Spre exemplu, dacă în mediul urban condițiile de viață ale populației sunt, să zicem, cu mult mai bune din punct de vedere al serviciilor sociale, atunci în mediul rural condițiile sociale și de viață ale cetățenilor sunt îngrozitoare. Omul de la sate nu este asigurat nici măcar cu serviciile comunale elementare – apă, încălzire termică, gaz, transport. Lipsește rețeaua centralizată cu apă potabilă și nu numai, care este cel mai necesar continut in viata omului pentru a exista in conditii normale de sănătate și de igienă. Da, nu exclud cazul că sunt și familii care print-un efort enorm și-au creat aceste condiții comode pentru viață (pentru a avea apă potabilă în propria casă prin rețeaua serviciilor sociale), însă majoritatea cetățenilor nu dispun de asemenea comodități. Poporul din mediul rural, fiind parte a secolului XXI, este nevoit să existe doar în condițiile create de natură. Aceasta presupune, că igiena personală omul trebuie să-și o facă într-o cadă portabilă, fiind nevoit, în același timp, să-și asigure apa necesară de la o fântână din afara casei. Respectiv, și apa potabilă este asigurată de la aceeași fântână din afara casei. În acest caz, dacă omul de la sate nu are condițiile minime de a fi asigurat cu apă potabilă în propria casă, atunci nici nu mai este cazul să mai abordăm și alte nuanțe precum asigurarea cu căldură termică, gaz sau altele. Spre norocul basarabeanului, harnic și curat, omul de la sate oricum are grijă să fie spălat și îngrijit în ciuda tuturor greutăților ce-i stau în cale. În aceleași condiții ale naturii, omul de la sate știe cum să se încălzească și pe perioada iernii, făcându-și focul într-o sobă cu lemne și cărbuni. Dar necătând și la aceste metode arhivechi, o mare parte din populația de la sate nu-și poate încălzi propria casă pe parcursul iernii din motivul că materialul necesar (lemnul, cărbunele) costă foarte mult. Costul acestora este foarte costisitor în raport cu veniturile financiare lunare și, în rezultat, omul este nevoit să existe și în frig pe tot parcursul iernii. Spre exemplu, dacă pensia minimă lunară este de 750 lei (salariul minim lunar de 1100 lei), iar un metru cub de lemne tăiate costă în medie la fel 750 lei, atunci ne întrebăm: câți bani îi rămâne omului pentru alimentație și alte necesități vitale? Să nu uităm, că pentru încălzirea unei case pe parcursul iernii omul are nevoie de cel puțin 5 cubi de lemne.   Deci, pe lângă frigul din casă și de afară omul mai îndură și foamea care, la fel, depinde de mărimea pensiei sau a venitului lunar. Pentru naivitate, să facem niște calcule pentru a vedea câte zile în lună ar putea mânca omul din societatea basarabeană.   Deci, costuri medii: 1 kg de carne porc-vită 70-80 lei, 1 kg de cartofi 8 lei, 1 kg de zahăr 14 lei, o pâine 4 lei, 1 kg de făină 10-12 lei, 1 litru de ulei floarea soarelui 24 lei, 1 litru de lapte 8-10 lei, 10 ouă de găină 14-16 lei, 1 kg de ceapă 8 lei, 1 kg de morcov 10 lei, 1 kg de mere 10 lei, etc. (Natalia Ciubarov. “Moldova – țara prețurilor europene”, Venituri-Costuri. Revista Profit, Nr._7_8_2015(231), iulie-august 2015. Disponibil: http://www.profit.md/articles-ro/number_01_02_2011/547992/). Astfel putem spune, că ori omul basarabean din mediul rural se încălzește iarna fără să mai mănânce, ori nu se mai încălzește și mănâncă nu mai mult de o săptămână în lună. Un fenomen ieșit din comun în legea supraviețuirii. Dezvoltarea umană în epoca modernă își are succesele sale, însă ea încă nu a ajuns la omul din societatea basarabeană, în special din mediul rural. Pe când cetățenii din mediul urban dacă și sunt mai avantajați în problema serviciilor sociale (transport, apă, gaz, încălzire termică, etc.) și a tehnologiilor moderne, atunci la capitolul venituri financiare și cheltuieli pentru alimentație și alte necesități vitale situația rămâne la fel de catastrofală. Dezechilibru dintre venituri și cheltuieli este nemaipomenit de mare. În acest caz doar ne rămâne să ne întrebăm: cum se face că în țările dezvoltate ale Occidentului diferența dintre sate și orase (mediul urban și rural) nu mai există de aproape 50 ani, iar omul este protejat în totalitate de către stat și societatea acestuia? Clasa dominantă din țările dezvoltate ale Occidentului este oare formată dintr-o altă specie de oameni, ce pot administra în mod pozitiv și civilizat statul și societatea lor? Unde este magul care să aducă și în Basarabia asemenea conducători pentru a face ordine în haosul dezastrului social și economic, pentru a readuce la normalitate valorile autentice naționale, pentru a instaura o existență și un trai cât mai decent poporului?

Tabloul real al societății basarabene (Republica Moldova) rămâne destul de trist în continuare, deoarece clasa privilegiată (clasa politică și de guvernare) devine tot mai bogată, iar poporul în totalitate devine tot mai sărac. Decalajul, la extrem, dintre nivelul de trai al maselor și al clasei dominante își spune cuvântul în toate și oglindește cu fermitate realitatea efectivă. Disproporția excesivă dintre mărimea veniturilor și nivelul de trai ale acestora ruinează și mai mult societatea, iar lipsa de armonie și interese comune dintre om-om putere devine o tragedie natională ce distruge definitiv identitatea statului basarabean. Statul nu mai este capabil să asigure o administrare civilizată și un trai cât de cât mai decent poporului și societății. Intransparența metodelor de administrare a societății este elementul forte care pune piedici în dezvoltarea economică, socială, culturală și umană, și în conștientizarea/identificarea autentică a valorilor naționale cu accent pe unitatea națiunii. Incapacitatea de a conduce o societate este rezultatul ce dublează/multiplică criza, dezastrul și haosul social. Un episod real ce contravine dezvoltării umane, fiind, în același timp, o abatere gravă de la legile de conviețuire socială, juridică și morală dintre om – societate – om putere în stat.

*

G.Martea.Foto

Foto. Galina Martea

Galina MARTEA, doctor în științe economice, academician de onoare al învățământului superior universitar din R.Moldova, scriitoare, Olanda.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors