Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Anti-constituţionala lege 217 din 2015

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2015

Anti-constituţionala lege 217 din 2015

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Fără dezbateri publice, fără dezbateri parlamentare, fără să judece o clipă preşedintele Klaus Johannis, ca un mic funcţionar de Bruxelles, a promulgat o lege profund anti-constituţională, anti-democratică, cu perturbări şi cosecinţe negative în societatea românească, pentru că încalcă fragrand drepturile esenţiale ale fiecărui om, prevăzute în Constituţia României, dar şi pe cele din Declaraţia Universala a Naţiunilor Unite din 1948, semnată de ţările membre, privind Drepturile Omului. Să demonstrez cu argumente convingătoare, irefutabile.

Fosta ordonanţă guvernamentală de urgenţă, nr. 31 din 2002, devine o lege pentru a preveni şi combate infracţiunile de genocid contra umanitaţii. Pare a fi un pleonasm, dar legiuitorii intenţionat au menţionat că genocidul este contra omenirii pentru a face deosebire de genocidul contra ţânţarilor, când sunt şpreaţi cu insecticide letale. O treabă bine făcută şi în continuare se explică şi nominalizează formaţiunile, organizaţiile gata să treacă la genocid contra umanităţii: fasciste, legionare, rasiste, xenofobe. În România, Federaţia Comunităţilor Evreieşti, Parlamentul şi Preşedinţia sunt îngrijorate că umbrele legionarilor lui Corneliu Zelea Codreanu ar putea învia şi să pună de vreun genocid şi drept masură de pevedere au trecut de la ordonanţă la lege, cu articole care mai de care neconstituţionale.

Articolul 1 al aşa zisei legi 217 din 2015, reglementează interzicerea formaţiunilor fasciste, legionare, rasiste, contravenind Constituţiei România, a Articolului 29, cel al libertăţii de conştiinţă al oricărui cetăţean, şi al Articolului 40, dreptul la asociere al cetăţenilor români. Pe lângă asta ni se explică, să înţelegem ce îi aşteaptă pe cetăţenii romani o organizatie cu caracter fascist sau legionar este orice grup format din trei sau mai multe persoane! Celor ce au trăit în comunismul impus de la Moscova le sună cunoscută aceasta şi nu mai trebuie să adăugăm cine ne-a adus-o, pe tancuri, de la Moscova. Mai aflăm că grupurile astea formate din trei sau mai mulţi pe lângă că sunt rasiste şi xenofobe sunt şi antisemitice, că răspândesc şi incită la antisemitism! Oare de ce, altă treabă nu au? Mai departe de la grupul de trei se trece la persoana vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii … şi a fost condamnată definitiv de o instanţă judecătorească … Ridiculă lege, dacă au fost odată condamnaţi definitiv, în urmă cu 50-60 de ani, cu ani grei de închisoare comunistă, ce mai avem noi cu acei fascişti şi legionari? Să-i dezgropăm şi să-i spânzurăm ca pe Cromwell! Alte probleme sociale nu s-au mai ivit de atunci? Să nu începem ale enumera! Sau cu fascişti, legionari, xenofobi acoperim toată malignitatea comunistă impusă în România de la război până la această (ne)lege.

1

 

Foto. Dezbaterea de la Realitatea TV in care Alexandru Florian a fost pus in dificultate de a justifica aceasta lege anticonstitutionala si antidemocratica!

De la Articolul 4, legea lui Alexandru Florian + Crin Antonescu + Klaus Johannis devine dură prin pedepsele cu închisoare, până la 3 ani, dacă confecţionezi şi răspândeşti simboluri fasciste şi legionare. Nimic despre încârligarea secerii cu ciocanul. Articolul 5, alţi trei ani de închisoare dacă promovezi cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii. Întâi, adevăratul cult îl hotărăşte, în timp, istoria. Cei ce ne-au adus în România cultul lui Stalin, acum la senectute, văd ce s-a ales din el ş.a.m.d. Al doilea, conform Articolului 30 din Constituţia României, dreptul de exprimare liberă şi a interzicerii cenzurii de orice fel, deci, dacă unii vor să facă cult altora, în democraţia de astăzi, pot să-l facă, iar cei ce nu sunt de acord să aducă argumente veridice nu ani de închisoare. Ca medic, am un cult faţă de cel ce a descoperit insulina, Nicolae Paulescu, iar ca cititor al istoriei religiilor îmi ridic pălăria în faţa lui Mircea Eliade, pentru că a îmbogăţit cultura lumii. În Articolul 6, pedeapsa cu închisoarea poate ajunge până la cinci ani dacă, în public se neagă, contestă s-au minimalizează holocaustul. Holocaustul evreilor nu se poate nega, cei ce îl neagă nu trebuie trimişi în închisoare, ci puşi să citească cel puţin o sută de cărţi din milionul care s-a scris şi a dovedit holocaustul evreilor.    

În final, Legea 217 din 2015 devine derizorie, fiindcă suntem în Secolul XXI în care nu se mai fac proscrieri ca în imperiul roman, nu se admit metode inchiziţionale sau să se ardă cărţile ca pe vremea lui Hitler şi Stalin. E penibil să o luăm din nou cu schimbatul numelor de străzi şi dărâmatul de busturi şi statui ca să prevenim genocidul contra umanităţii. Grotesc, bizar, când omenirea are atâtea alte probleme majore de rezolvat, să nu mai vorbim de cele româneşti….

Am răsfoit presa romanească care şi-a permis să comenteze. În „Observator Cultural” Liviu Ornea şi-a intitulat comentariul „217/2015 – o lege inutilă”. Curat inutilă, nene Liviu! Autorul, direct şi lucid, întreabă: Ne bazăm pe sentinţele tribunalelor din deceniile cinci şi şase? Să răspundă Alexandru Florian, fiul nomenclaturistului comunist Radu Florian, profesor de marxism-leninism la universitatea bucureşteană pe vremea acelor procese. Tatăl şi fiul cunosc adevărul acelor procese, dar nu au voie să-l spună, ar putea fi acuzaţi de antisemitism conform acestei legi. În atenţia celor ce au elaborat şi aprobat această lege, Liviu Ornea trage un semnal de alarmă, scriind că se teme că textul legii îngăduie orice fel de interpretări, de abuzuri absurde! Este o teamă întemeiată pentru că aşa va fi, de asta a şi fost întocmită în acest fel şi în aceste vremuri. Concluzia lui Liviu Ornea este absolut corectă: Nu sub ameninţarea pedepsei va scădea numărul antisemiţilor – dimpotrivă. Legea asta nu va face decât să alimenteze antisemitismul latent, filolegionarismul … Curat filolegionarismul, nene Liviu.

În „Cotidianul”, Radu Ulmeanu scrie „Ruşine, domnule Florian” în care îi reaminteşte lui Alexandru Florian, actualmente directorul Institutului Elie Wiesel, nişte fapte istorice din vremurile holocaustului. Frumos din partea autorului, dar ar trebui să ştie că un fiu de nomenclaturist comunist nu are ruşine, aşa s-a şi căţărat unde se află. Şi nu ţine cu dinţii de scaun ci cu distorsionările şi negarea unor adevaruri istorice româneşti. În „Adevărul”, Alex Ştefănescu face pe nebunul, semnând un articol intitulat „Poate că sunt eu nebun”. Nu e, pentru că subliniază un adevăr: O lege care pedepseşte anumite opinii – opinii, nu fapte – cu închisoarea este în esenţa ei stalinistă şi nu poate fi acceptată de o societate democratică. Are dreptate, mulţi îi dau dreptate. Deasemenea are şi o observaţie pertinentă, corectă: prea puţini intelectuali protestează împotriva legii 217/2015. Se referă la intelectualii din România şi numai la unii dintre ei, după criterii propri. Eu, ca emigrant de 35 de ani, m-am bucurat să citesc că Forumul Româno – American, precum şi alte organizaţii şi persoane din diaspora română, protestează cu argumente împotriva acestei legi, pe care o numesc anti-romanească şi nu se aşteptau din partea lui Klaus Johannis să o promulgheze. Mă alatur lor.

În încheiere, m-a amuzat cum a reacţionat Augustin Buzura la această lege, narând în „Cultura” lui o anecdotă: „Un ardelean urmăreşte intrigat un neamţ (nu spune care – nota mea, de cititor) care nu contenea să facă flotări. După ce se sătură de aşteptat, ardeleanul îşi ia inima în dinţi şi îl bate pe umăr: „Domnule, muierea o plecat de mult!” La fel ca fasciştii, legionarii… Bravo, Gusti, sper că neamţul să priceapă ceva… să se oprească din flotări.

(21   august 2015, Casa cu flori – Bistriţa)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Ce-ar trebui preşedintele Klaus Iohannis să facă în tot acest timp cât face pe niznaiul?

Autor: George Petrovai (Sighetul Marmatiei)

În primul rând, în loc să mimeze democraţia prin ridicole postări pe Facebook, ar trebui să se facă luntre şi punte ca să-şi onoreze măcar o parte din promisiunile electorale, neuitând că foarte mulţi români i-au dat votul din teama că, neexistând o contrapondere politică, întreaga putere legislativă şi executivă risca (prin propulsarea lui Victor Ponta la Cotroceni) nu doar să fie acaparată de PSD şi acoliţii săi, ci şi să fie temeinic consolidată într-un autentic stat mafioto-atocratic, prin generosul ajutor venit dinspre preşedinţie.

Aşa că, ştiind sau măcar bănuind acest adevăr, precum şi toate cele cu care urma să se confrunte în calitate de preşedinte bine intenţionat, echidistant şi la cheremul penalilor din Parlament, Klaus Iohannis face o jalnică figură cu încercările lui disperate de a-şi respecta promisiunile de clan şi partid făcute lui Cătălin Predoiu şi celorlalţi băieţi deştepţi (sic!) din fostul PDL, azi mari şi amarnic controversaţi penelişti cu certe afinităţi penale, care aşteaptă cu sufletul la gură căderea actualului guvern, ca ei din nou să-şi poată demonstra faimoasele însuşiri de jecmănitori şi asasini economici…

Klaus

De acest lucru (jocurile de imagine şi crasa comoditate a poaspătului preşedinte) m-am convins încă din ianuarie 2015, mai exact din 18 ianuarie, dată la care – în urma unor prelungite discuţii, analize şi controverse cu câţiva intelectuali din zonă – am înjghebat un scurt şi concentrat Memoriu cu destinaţia Cotroceni, căruia din start eu nu i-am acordat nicio şansă (Argumentele mele: Preşedintele cunoaşte prea bine toate chestiunile adunate în epistolă, dar cum nu are soluţii, va simula că-i foarte ocupat, aşa că în cel mai bun caz aceasta va fi pasată unui funcţionar obscur de la Relaţii cu publicul, prin urmare, nici vorbă să primească în audienţă delegaţia maramureşeană!), însă cum toţi ceilalţi nu doar că-şi puneau mari speranţe, dar chiar erau convinşi de reuşita acestui demers civico-democratic, mi-am ogoit cu chiu cu vai îndoielile şi am alcătuit ceea ce se va citi în continuare.

Fireşte, aşa cum bine am prevăzut la momentul respectiv, fără răspuns după mai bine de şapte luni de la expediere…

Domnului Klaus Iohannis, preşedintele României

Noi, un grup de intelectuali din Maramureşul Voievodal, tot mai îngrijoraţi de gravele probleme cu care se confruntă întreaga ţară, dar mai ales acele zone (bunăoară aşa ca ţinutul nostru) care în niciun regim nu s-au bucurat de atenţia afectivă şi generozitatea efectivă a guvernanţilor ante şi postdecembrişti, ne-am hotărât să vă aducem la cunoştinţă acele păsuri naţionale şi locale/regionale ce nu mai suferă amânare, animaţi de speranţa că vă veţi face timp nu doar pentru citirea acestui scurt memoriu, ci chiar veţi binevoi să-i primiţi în audienţă pe dr. Coriolan Dragomir şi dr. Mihai Ivasuc, ocazie binevenită pentru detalieri, aprofundări şi sugestii întru grabnica soluţionare a celor mai arzătoare doleanţe ale maramureşenilor.

            I.Probleme de ordin general

            1.România să fie a românilor, nicidecum a străinilor din ce în ce mai ahtiaţi după imensele bogăţii ale solului şi subsolului său, dar ales după inteligenţa românească.

            2.Întrucât în scurt timp omenirea va avea de făcut faţă la criza alimentelor ecologice şi a apei potabile, care vor face ca actualele crize economico-financiare să pară, în comparaţie cu ele, ca nişte copilaşi de ţâţă, România trebuie pregătită de pe acuma pentru încercările care o aşteaptă, atât prin nevinderea ţării străinilor (bogăţii terane şi subterane, terenuri arabile, păduri etc.), cât – mai ales – prin încurajarea şi protejarea de către stat a micilor producători agricoli, statul român constituindu-se în principalul partener de afaceri al acestora (statul îi livrează fermierului maşini agricole, seminţe şi combustibil, iar acesta se achită de datorii prin produse).

            3.Grijă mult sporită faţă de sănătatea cetăţenului (o ţară nu poate fi sănătoasă şi prosperă cu oameni bolnavi şi săraci), nu prin îndoparea bolnavilor cu medicamente de import (numărul farmaciilor este de circa 20 de ori mai mare faţă de anul 1989!), ci prin prevenirea bolilor, adică printr-un riguros control al tuturor alimentelor produse, transportate, procesate, ambalate, importate şi comercializate pe piaţa internă, control întărit prin lege şi trecut în sarcina unui Inspectorat Naţional pentru Protecţia Alimentelor şi a Consumatorului (INPAC).

            4.Stoparea retrocedărilor revendicate în toată ţara de către urmaşii sau împuterniciţii evreilor plecaţi în anii ’60 şi despăgubiţi potrivit legislaţiei şi preţurilor de-atunci, iar în Ardeal a retrocedărilor extrem de suspecte în favoarea Bisericii catolice, respectiv a urmaşilor foştilor grofi unguri. Mai mult, să fie de îndată reanalizate toate retrocedările cu semne de întrebăre de către comisii mixte formate din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, ai Ministerului Administraţiei şi ai societăţii civile.

            5.Oprirea masacrării pădurilor care ne-au mai rămas şi demararea imediată a unui plan naţional de reîmpădurire, de refacere a perdelelor de protecţie din zonele de câmpie ale ţării şi a spaţiilor verzi din toate localităţile României, în primul rând din marile centre urbane.

            6.Fără excepţie, raportul de 5 la 1 dintre lefurile şi pensiile maxime şi cele minime să devină regula de aur a bunului simţ cetăţenesc.

            7.Judecarea tuturor acelora care s-au făcut şi continuă să se facă vinovaţi de genocid social-economic, moral-cultural şi democratic.

            8.În noul Cod Penal să fie introdus articolul cu punerea de sechestru pe averile dobândite pe căi nelegiuite.

            9.Hoţii şi tâlharii prinşi şi întemniţaţi să fie puşi la muncă nu numai pentru acoperirea cheltuielilor cu întreţinerea lor pe perioada de detenţie, ci şi pentru recuperarea integrală a prejudiciului cauzat.

 Probleme specifice zonei

            1.Elaborarea şi susţinerea politicilor necesare pentru încurajarea activităţilor tradiţionale din Maramureşul Voievodal: silvicultura, pomicultura, creşterea vitelor.

            2.Înfiinţarea de centre pentru achiziţionarea fructelor specifice zonei (mere, pere, prune, nuci) şi a fructelor de pădure.

            3.Valorificarea la scară industrială a diverselor resurse naturale ale zonei: alimente ecologice (fructe, carne, lapte, ouă, ţuică etc.), floră spontană, ape minerale, nămoluri. Statul român poate contribui la dinamizarea activităţii din această parte a ţării pe linia tratării unor maladii, atât prin ajutorul dat la modernizarea actualelor staţiuni balneoclimaterice (băile de la Ocna Şugatag sunt cele mai eficace din ţară pentru tratarea reumatismelor) şi apoi prin includerea lor pe listele de priorităţi ale ministerelor de resort, cât şi prin construirea unor clinici de tratament naturist, sau măcar a unor secţii cu acest profil în incinta spitalelor existente.

           În al doilea rând, întrucât în România postdecembristă se consumă (direct şi prin furtişaguri) mult mai mult decât se produce, de unde sărăcia alarmantă şi datoria externă în continuă creştere, preşedintele ei n-ar trebui să urmeze exemplul sfidător al nababilor plini de bani şi cu dorinţe mai iuţi ca putinţele, ci ar trebui să urmeze formidabilul exemplu al lui Jose Mujica, preşedintele statului Uruguay până în martie 2015, adică acela care pe toată durata mandatului a fost considerat cel mai sărac preşedinte şi cel mai modest politician al lumii.

N.B. Domnule Klaus Iohannis, ştiţi cum a ajuns Coreea de Sud la actuala bunăstare generală? Prin nerisipă (a se citi economii, îndeosebi în instituţiile centrale) şi prin ţinerea corupţiei sub control!

Şi încă ceva. Ştiţi ce-aş face eu dacă aş avea neşansa să fiu în locul dumneavoastră? Aş trăi pe toată perioada mandatului într-un apartament modest, mi-aş opri o singură casă din cele şase sau şapte câte se spune că aveţi, iar restul le-aş vinde şi banii i-aş dona spitalelor, azilelor de bătrâni şi orfelinatelor. Căci, dumneavoastră care n-aveţi urmaşi şi aveţi pretenţia că sunteţi intelectual, ar trebui să fiţi mai convins ca grosul semenilor de deşertăciunea onorurilor şi de zădărnicia adunării averilor pe care le mănâncă moliile şi le fură hoţii.

(Sighetu Marmaţiei, 23 aug. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

O moschee uriașă la București?!

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2015

O moschee uriașă la București?!

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

„Gândul se sparie”, cum ar spune cronicarul, la aflarea știrii că în inima Bucureștiului se va construi, cu banii Turciei, cea mai falnică moschee din Europa. Te întrebi de ce-au căzut sorții pe români să îndure asemenea înplant de religie musulmană tocmai în capitala lor. De ce nu în Ungaria care a fost pașalâc turcesc, de ce nu la Viena cea asediată de turci, de ce la București, unde o biserică ne amintește de uciderea prin decapitare a voevodului Constantin Brâncoveanu și a copiilor lui de către mai marii Imperiului Otoman? Oare jertfele principatelor române prădate de atâtea ori de Poartă, oare simbolul iconic al lui Ștefan cel Mare, a cărui sabie stă și acum la Istambul, nu vorbesc împotriva oricărui gest de sfidare venit dinspre Turcia, și planul construirii moscheii este unul. Pentru că dacă s-ar fi ridicat o nouă moschee în Dobrogea, unde viețuiesc în pace cu românii în jur de șaizeci, șaptezeci de mii de etnici turci, ar fi fost un fapt normal, expresie a respectării libertății religioase într-o democrație. Construirea moscheii în mijlocul unei populații covârșitor românești, în București continuu să spun că este un gest de sfidare, pentru că locuitorii capitalei vor trebui să audă la miezul nopții cântecul din vârful minaretului, vor fi obligați să asiste la practicarea unei religii care nu este a lor. De ce nu este lăsată religia să fie practicată acolo unde este intrinsecă unor comunități organice cărora le transmite mesajul. Ca să nu mai vorbim, că, așa cum s-a observat, la intrarea în capitala României moscheea va fi edificiul dominant al peisajului. Noi știm că la București ne aflăm într-o țară de religie creștin ortodoxă, dar plasarea moscheii i-ar putea induce în eroare pe străinii necunoscători ai locului.   Nu încetăm a ne întreba de ce se înalță cea mai mare moschee din Europa în lumea românească, atât de îndelung hărțuită de Imperiul Otoman! Fără a fi ranchiunoși, totuși considerăm că se cuvine a avea puțină reverență față de istorie. Avem o anumită sensibilitate peste care n-ar trebui să se treacă. Nu mai putem vorbi de political correctness, când în joc sunt acțiuni de nesocotire a specificului național.

Dar nu se încearcă oare prin globalizare tocmai un atentat la ceea ce este aproape de esența specificului național? Dimensiunea ortodoxiei practicată veacuri de-a rândul la noi a fost un scut pentru oprirea ofensivei catolicizării dinspre Vest și piatră unghiulară de rezistență față de mahomedanism. Sprijinindu-ne pe ortodoxie am rezistat ca popor, păstrându-ne ființa națională. Nu degeaba a fost Ștefan cel Mare supranumit și cel Sfânt. Istoria și tradiția ne-au transmis lecția de nobilă umilință a voevodului, care, după fiecare victorie antiotomană, ridica o mănăstire sau o bisericuță. Ștefan cel Mare nu s-a rezemat numai pe paloșul său, pe oștirea sa, ci și pe credința sa ortodoxă, și-a înclinat fruntea în fața Atotputernicului.

Mai este de relevat apoi aspectul secretos al înțelegerii dintre guvernanții români și oficialitățile turcești. Din nou ca și în atâtea alte circumstanțe poporul român a fost pus în fața faptului împlinit. Acordul a fost perfectat încă din timpul președenției lui Traian Băsescu, din 2004 și pus în aplicare acum, în 2015 sub guvernarea Ponta, care a atribuit terenul guvernului de la Istanbul, premierul profitând de ocazie să se și opereze la genunchi acolo, pentru a-și temporiza demisia, punând pentru a câta oară paranoia lui deasupra interesului țării. Românii au fost din nou luați prin surprindere de o hotărâre de guvern, care într-o societate democratică ar fi trebuit să fie obiectul unei dezbateri deschise. Când lucruri esențiale, care privesc într-un fel sau altul soarta românilor, se aranjează în spatele ușilor închise să ne mai mirăm că oamenii sunt aruncați în totală confuzie, simțindu-se mereu trădați, mereu trași pe sfoară? Întreaga politică de douăzeci și cinci de ani încoace a fost lipsită de transparență. Nu se cunoaște nici până azi adevărul despre lovitura de stat/revoluția din decembrie 1989, despre instigatorul la mineriade, căci Ion Iliescu neagă din răsputeri că el ar fi fost implicat, despre fenomenul securist românesc care a rămas un deziderat pe hârtii; legitimitatea mișcării din Piața Universității este contestată, giganticele rețele de hoți și borfași, care au prădat economia României de un sfert de veac, abia au început a fi investigate, după ce excrocarea marii majorități a românilor și a fondurilor europene a fost pe deplin înfăptuită. Haosul administrațiilor guvernamentale a fost întreținut cu bună știință, ca la adăpostul lui baroni, parlamentari, magistrați, miniștrii și prim-miniștrii să se poată ocupa în voie nu de durerile reale ale țării, ci de acumularea dementă a averilor personale cu o lăcomie bestială. Au dispărut hărți importante de la Institutul Geologic, indicând bogățiile acelui pământ, dar nimeni nu știe nimic. Cert este că multe dintre ele au ajuns în mâinile unor investitori străini, avizi de îmbogățire rapidă. România pare a fi supusă unui regim neocolonial. Lista neregulilor este nesfârșită. Hoția și incompetența înaltei administrații din România au reușit să alunge trei milioane de români ca să ajungă slugi în spații vestic europene. Între a rămâne în țară și a muri de foame și a te autoexila pentru supraviețuire judecați și dumneavoastră că bieții oameni n-au avut de ales. Deși am auzit muncitori intrați în greva foamei la combinatul de apă grea de la Turnu-Severin, căpușat și distrus, care au strigat că nu vor să plece slugi la străini. O fetiță din acel oraș condamnat la inaniție a mărturisit unui reporter că de ziua ei de naștere și-ar dori să mănânce salam. Acolo au adus guvernările tembele România!

Furturile masive de la CNADR care au condamnat România la o țară fără infrastructură, în ciuda sumelor astronomice cheltuite de multe ori fără cap în lucrări făcute de mântuială abia acum intră în colimatorul unor jurnaliști de investigație. Toți oamenii de bună credință acuză pe mahării din Ministerul Tranporturilor de lipsă de coerență, pasiunea pentru para-ndărăt, grija părintească pentru prăsirea rețelelor de furt în haită. Da, îndrăznim să spunem că s-au strâns în haită politicienii români și înalții demnitari, dedați unei corupții fără precedent. Cât de trist arată istoria ultimilor douăzeci și cinci de ani pentru România.

Și când toate acestea se întâmplă la noi, planul plantării unei moschei triumfale în centrul capitalei României vine colac peste pupăză. Exact asta lipsea românilor extorcați de hoții de la guvernare?! Înțelegem de aici că românii nu trebuie să fie doar ruinați materialicește, ei trebuie și umiliți în propria lor țară, desconsiderați. De ce când propaganda musulmană se întețește, constituirea enclavelor care impun legea Sharia, vandalizarea marilor orașe amenință stabilitatea statelor europene, de ce într-un asemenea moment s-a decis construirea tocmai la București a grandioasei moschei? Vedem în acest act o invitație la năvălirea în masă a populației musulmane la noi, orientarea ei dinspre Europa Vestică spre România. Acesta să fie oare scopul, având în vedere că nu departe de România, în fosta Iugoslavie s-a constituit prin abuz primul stat musulman în Kosovo cu sprijinul NATO și al administrației Clinton.

Din nefericire, soarta țării noastre continuă să fie trasă la sorți de alții cu sprijinul nemijlocit al înalților demnitari români, indiferent de apartenența lor partinică, uniți prin duhul trădării naționale și al jafului unui popor vlăguit de câte rele s-au abătut asupra lui.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

O viaţă de judecǎtor – The life of a judge

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2015

O viaţă de judecǎtor – The life of a judge

– o apariție editorială de valoare –

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Ion Turcu a fost magistrat timp de 40 de ani. A fost numit judecător la data de 1 noiembrie 1964. Între 1988-2003 a fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Şi-a încetat activitatea prin pensionare în anul 2005. Actualmente este membru al „Insol Europe” și „Insol International” și exercită profesia de avocat în Baroul Cluj. Remarcabilă este şi activitatea sa didactică: conferenţiar universitar (1991-1994), profesor universitar (1994-1995 și în prezent), conducător de doctorat (1995 şi până în prezent). Impresionante în CV-ul domniei sale sunt şi capitolele relative la „publicaţii” şi „premii şi distincţii”. La finele anului trecut şi-a publicat memoriile: „O viaţă de judecător – The Life of a Judge”, ediţie bilingvă (Editura Hamangiu, 2014). Descrierea inserată pe coperta cărţii îndeamna convingător la lectură: „O viaţă de judecator apare la jumătate de secol de la absolvirea Facultăţii de Drept a Universităţii Babeș-Bolyai de către autor, Profesorul Ion Turcu. Despre oameni, evenimente, trăiri, pe alocuri despre frumuseţile procedurii. Adevăr nedichisit. Credem că această carte ar trebui să fie bibliografie pentru etica şi deontologia viitorilor judecători” (Dr. Andrei Săvescu, Coord. JURIDICE.ro).

M-a impresionat în mod deosebit lucrarea şi o consider valoroasă, atât pentru stilul memorialistic, cât mai ales pentru realismul celor prezentate, probând fără echivoc aspecte importante din activitatea instanţelor de judecată. Veridicitatea faptelor, plasate riguros în contextul politic corespunzător fiecărei împrejurari, mi-a indus o neaşteptată, dar incontestabil reală, încântare.

1

Cartea este structurată pe 14 capitole, o simplă enumerare a acestora fiind mai mult decât incitantă: Erorile justiţiei socialiste; Duelul excepţiilor de procedură sau beţia-scuză absolutorie; Inculpatul nu vede; Poate fi conştiinţa judecătorului garanţia dreptaţii?; Cenaclul literar-penal; Vă rog să vă legitimaţi!; Porcăria miracolelor; De la papirusul egiptean la covorul orădean; Ave Cezar Vavan; După cina la o cârciumă dubioasă; Nu am fost ascultător; Una caldă, una rece; Să nu aruncăm şi pruncul cu apa din copaie; Diversitate florală. În cele ce urmează, voi căuta să evit a mă referi sau a reda termeni specifici tehnicii jurudice, formule de pronunţare a sentinţei sau expresii aparţinând jargonului judiciar. Ţin să precizez, de asemenea, că mă voi limita la evocarea, relatarea şi citarea doar a câtorva dintre numeroasele întâmplări şi aprecieri personale, unele deosebit de savuroase, ale autorului, care ne avertizează de la început că „ar fi multe de spus despre ciudăţeniile vieţii din acei ani, o viaţă mizerabilă pe care o trăiam toţi, judecători şi judecaţi” şi că a selecţionat numai momente din toţi cei 40 de ani pe care le consideră semnificative. Este fascinantă motivarea proprie, sinceră şi bărbătească, de a purcede la scrierea cărţii de memorii: „Să ne asumăm răspunderea pentru tot ce s-a întâmplat. Să admitem că vom fi judecaţi şi condamnaţi mai degrabă de a fi înţeleşi şi aprobaţi. Și totuşi, nu putem renunţa la ideea de a scrie, nu numai pentru a ne descărca, ci şi pentru a supravieţui propriei noastre sorţi. Toţi vrem să dăinuim mai mult decât viaţa biologică. Unii o mărturisesc, alţii o ascund sub laşitate şi cinism”.

Referitor la propria biografie, profesorul Turcu menţionează: „Am trait 10 ani de viaţă într-o coşmelie din materiale ieftine în care eram chiriaş şi am trait în condiţii mizere, pe care astăzi nu le-ar concepe nimeni. Făceam lecţiile la o lampă cu petrol, mama gătea pe o plită cu foc de lemne, baie nu exista pentru că singura sursă de apa era o cişmea în curte. Gazul metan încă nu fusese introdus în periferia Gării Cluj. Cu toate acestea eram primul în clasă la învăţătură, chiar dacă nu eram de loc un exemplu de bună purtare. În cei 10-12 mp ai locuinţei își duceau zilele şase persoane: patru elevi de şcoala primară şi doi adulţi. Şi totuşi eram printre cei mai curaţi trupeşte şi, cu siguranţă, cei mai ageri la minte. Nu aveam jucării şi principala mea carte rămânea abecedarul pe care scrisesem cu seninătatea pe care o are numai preşcolarul: Și ursul s-a făcut gem”. O amintire nostalgică din copilărie, dublată de o glumă dureroasă a acelor timpuri, ne dezvăluie o frântură din viaţa românului în acea perioadă: „În copilărie, ca preşcolar, ţineam locul la coadă la o prăvălie unde se bănuia că se introduce marfă, în timp ce mama şi sora mea se plantau la alte cozi la fel de misterioase. Cu o anecdotă din acel timp va fi mai uşor de înţeles fenomenul. Un cetăţean vede o coadă şi îl întreabă pe ultimul la ce stă la coadă? Acesta îi raspunde că nu ştie, dar nu are importanţă pentru că orice s-ar da e binevenit. Trecătorul continuă investigaţia din persoană în persoană, cu acelaşi rezultat, până ajunge la primul din coadă. Dialog. Î: Ei s-au aşezat luându-se după dumneavoastră. Şi…repet întrebarea, la ce staţi la coadă?. R: La nimic, mi s-a făcut rău şi m-am sprijinit aici de perete. Trecătorul îl sfătuieşte să plece de acolo pentru că îi derutează pe ceilalţi. Celălalt îi replică: Cum o să plec, dom’le, tocmai acum când am şansa de a fi primul la coadă?!”.

Descrierea sumară a organizării şi dispunerii instanţei de judecată evocă realitatea sumbră a condiţiilor precare în care se desfăşura activitatea justiţiei: „Topografia biroului arăta astfel: la masa mea veneau la stânga şi la dreapta cei doi asesori populari, reprezentanţii maselor de oameni ai muncii de la oraşe şi sate care garantau o justiţie populară. Ambii erau fochişti de locomotive, membri de partid şi cu rude în aparatul de activişti ai comitetului raional de partid. Aceasta rudenie explică de ce erau desemnaţi asesori populari. „Trăgeau din greu” timp de 6 luni la locul de muncă ca să obţină venituri cât mai mari, după care se retrăgeau la odihnă la tribunal, unde dormeau în cizme. În lunile de activitate în justiţie, Ministerul Justiţiei îi plătea cu salariul mediu pe cele 6 luni de fochist. Îşi puneau semnătura pe minutele hotărârilor, acolo unde eu puneam degetul. Aparenţele erau salvate. Votul lor putea fi majoritar şi aceasta era garanţia înfăptuirii rolului de clasă conducătoare pe care îl aveau muncitorii. Grefiera se mulţumea cu un colţișor din masa mea, deşi muncea mai mult decât toţi laolaltă. Ea ştia ce trebuie să consemneze, ce trebuie să audă şi ce să nu audă. Dacă completul de judecată, compus din patru persoane, ocupa o masă, tot o masă ocupa singur procurorul, care nu se ridica niciodată de pe scaun pentru a se adresa instanţei. La cea de-a treia masa erau grupaţi împricinaţii, oricâţi vor fi fost aceştia”.

Savuroasă este relatarea despre alternativa autorului de a deveni politician. În anii care au urmat Revoluţiei, participând la ceremonia semnării unui acord la Palatul Justiţiei din Besancon, Franţa, a răspuns invitaţiei de a face un scurt comentariu pentru postul local de televiziune. Pentru a nu pierde din farmecul relatării, prefer să citez: „Dupa ce au plecat cameramanii, din colţul opus al vastei încăperi a venit la mine procurorul general al instanţei franceze care mi-a spus fără introducere: „Mai ai 10 ani buni. Intră în politică!”. Pentru moment, am rămas confuz. Nu pricepeam de ce mi-a făcut această recomandare, pentru că noi nici nu ne cunoşteam. Ulterior mi-a explicat: a văzut că mă descurc cu televiziunea şi avea impresia că asta e tot ce trebuie să ştie şi să facă un politician. Nu am fost ascultător şi nu sunt nici acum implicat în politică. Nu regret, pentru că eu ştiu mai bine că-mi lipsesc aspecte esenţiale din caracterul specific al politicienilor”.

Este strălucitor şi, fără îndoială, trebuie reţinut răspunsul pe care maestrul Turcu l-a dat intr-un context de excepţie şi la nivel înalt la întrebarea dacă în România acelor ani existau preocupări pentru uniformizarea normelor juridice pe ansamblul ţărilor din Europa: „…dacă se pune problema unităţii dreptului, noi, românii, luăm modelul de unitate pe care ni-l oferă natura. Ea ne oferă două modele de unitate. Primul model este unitatea în uniformitate. Este cazul deşertului unde fiecare grăunte de nisip seamănă până la identitate cu celelalte şi totuşi peisajul este jalnic. Cel de-al doilea este modelul de unitate în diversitate. Este cazul unei pajişti înflorite, în care, fiecare floare are propriile culori şi propriul parfum, fără ca prin aceasta să fie afectată câtuşi de puţin unitatea peisajului. Dacă suntem consultaţi şi ne putem spune părerea, noi optăm pentru cel de-al doilea model de unitate”.

În fine, aştept cu mare nerăbdare şi sincer interes alte lucrări de o asemenea ţinută, purtând semnătura profesorului Ion Turcu, speranţa de a-l citi din nou fiindu-mi susţinută de promisiunea din cuprinsul acestui volum: „Deşi sunt deja doi ani de când am schimbat prefixul, nu-mi găsesc astâmpărul şi scriu în continuare, conştient că voi mai primi îmbrânciri, una sau două”.

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

O lege controversată

Posted by Stefan Strajer On August - 17 - 2015

O lege controversată

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

S-au aprins în spațiul public românesc discuții înflăcărate în jurul unei legi denumită anti-legionară sau, pe scurt, legea Antonescu. Liberalii Crin Antonescu, George Scutaru și Andrei Gerea au inițiat în 2002 Ordonanța de Urgență a guvernului nr. 31 pentru a condamna și pedepsi recrudescențele fasciste, xenofobe, rasiste. Au trecut treisprezece ani de atunci și acum, sub impulsul și consultanța Institutului „Elie Wiesel” din România, condus de Alexandru Florian se revine la ideea ordonanței, de data aceasta fiind prefăcută în lege, care propune pedepse concrete de 6 luni până la trei ani de închisoare pentru organizațiile de inspirație fascistă, rasistă, xenofobă, celor care arborează simboluri legionare, celor care promovează cultul autorilor de genocid, al celor care au săvârșit crime de război, precum și ideile sau concepțiile cu iz fascist, legionar, rasist sau xenofob.

Reacțiile vehemente împotriva acestei legi n-au întârziat să apară din partea unor intelectuali redutabili ca Andrei Pleșu, a unor eminenți profesori și cercetători precum filosoful Constantin Barbu, a unor directori de instituții cum ar fi Marius Oprea, de la Departamentul de Investigații Speciale al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, redactori de publicații ca Ion M. Ioniță de la revista Istoria, Alexandru Căutiș, jurnalist de investigație de la revista Kamicadze, Florin Dobrescu, secretar al Fundației „Ion Gavril Ogoranu”, Oana Stănculescu, jurnalistă de investigație, Lucia Hossu-Longin, autoarea Memorialului durerii și a multor altor voci autorizate, cunoscătoare ale culturii interbelice și ale rezistenței românești din munți.

Să observăm, în primul rând, că Mișcarea Legionară este abuziv asimilată de autorii legii cu fascismul, deși justiția s-a pronunțat nu o dată împotriva acestei erori, dar pentru că inspiratorii legii vor cu tot dinadinsul să pedepsească fantomele legionare pe care le proiectează în aria societății românești, voita confuzie este susținută în întreaga lege. Pe bună dreptate, se întreabă Lucia Hossu-Longin pe site-ul de la Curentul.ro unde văd acești domni resurecția fenomenelor fasciste, legionare, rasiste. Autoarea Memorialului condamnă în termeni drastici legea, considerând-o „o lege a unor minți rătăcite”, o întoarcere la o legislație stalinistă, represivă, un act de subminare a democrației. Legea conține o „vendetă joasă”, mai spune revoltată Lucia Hossu-Longin. Andrei Pleșu pe blogul său de la Adevărul.ro crede că legea aduce a „înfierare tovărășească”, mărturisind categoric că „Nu vreau să mai trăiesc o dată sub flagelul interdicției culturale, sub care am crescut în anii regimului trecut”. Marius Oprea vede în această lege un pericol extrem pentru democrația din România și nu se îndoiește că, dacă va fi pusă în aplicare în actuala formă, va da naștere unui monstru: „se așează temelia unei instituții namaivăzute în țara noastră din anii stalinismului, o poliție a gândurilor, a convingerilor, a opiniilor. Se revine ca în anchetele Securității la prezumția de vinovăție…” (Interviu cu Ion Longin Popescu, Formula AS, nr. 1026, an 2012).

Legea cade cu atât mai rău cu cât contrazice așteptările societății românești, însetând după adevăr și dreptate, negate la tot pasul de machiavelicurile „democrației originale”. Poporul român așteaptă de ani de zile să cunoască istoria reală a dictaturilor care s-au exercitat pe spinarea lui, începând cu cea carlistă, trecând prin dictatura antonesciană și cea de funestă amintire și de lungă durată, impusă de armata sovietică. Vrem să cunoaștem sine ira et studio originea Mișcării Legionare, țelurile ei, limitele ei. Și mai ales, poporul român așteaptă însetat de dreptate să afle cu exactitate ce s-a petrecut în închisorile comuniste, unde au murit cca. două milioane de oameni, cei mai mulți dintre ei nevinovați, încarcerați pentru că au respins comunismul pe care l-au simțit ostil ființei naționale. Acești oameni au fost exterminați pentru că au rămas credincioși ideilor lor despre Dumnezeu, patrie și familie, murind cu visurile lor despre viitor în suflet. Poporul român așteaptă să se facă odată curățenie, să fie deconspirați securiștii care au schingiuit, să fie înlăturați toți lupii în blană de oaie activisto-securistă, care conduc în continuare țara, ruinând-o. Departe de noi intenția de a nega holocaustul, dar afirmăm răspicat că a sosit vremea denunțării gulagului comunist și a relevării exacte a numărului celor sacrificați. Și acest număr este înspăimântător de mare!

În absența respectării Punctului 8 din Proclamația de la Timișoara, în absența unei legi a lustrației se impune cu necesitate concentrarea pe condamnarea genocidului comunist. Am fost cobaii experimentului comunist timp de o jumătate de secol, în timp ce Mișcarea Legionară a deținut puterea doar trei luni, între noiembrie și ianuarie 1941. De aceea această lege trebuie amendată cu adăugarea incriminării viguroase a ororilor comunismului, a căror dezvăluire întârzie să aibă loc.

Din confruntările de opinii din emisiunea Jocuri de Putere la Realitatea TV în data de 13 august 2015, în prezența profesorului Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel” alături de jurnaliști ca Ion M. Ioniță, Ioan Căutiș, de Măriuca Vulcănescu, una din fiicele lui Mircea Vulcănescu și cu colaborările telefonice ale filosofului Constantin Barbu, Florin Dobrescu etc. a reieșit caracterul incomplet, prea vag al legii ca să nu neliniștească un popor adesea înșelat de farsele care i s-au jucat. Revolta românilor este cu atât mai întemeiată cu cât după cincizeci de ani de interdicție a unor mari cărturari ca Noica, Eliade, Vulcănescu, Cioran, Nae Ionescu, Petre Țuțea, ascunși la fonduri speciale, acum se încearcă din nou demonizarea unor fragmente din opera lor, sub eticheta de simpatizanți legionari sau de-a dreptul fasciști. Teroarea legionară s-a comis acum 70 de ani pe o foarte scurtă durată, dar de cea comunistă abia ne-am despărțit și încă nu definitiv și ne-a torturat o jumătatea de secol. Acele răni încă ne dor și ne dor cu atât mai tare cu cât criminalii sunt încă privilegiații „democrației originale”.

Legea propusă de Institutul „Elie Wiesel” ar avea mai degrabă efectul unei diversiuni, care să ne îndepărteze de la drumul nostru esențial: asanarea societății românești de miasmele gulagului și tratarea sechelelor. Din polemica serii de la Jocuri de putere a reieșit că mai toți din marea pleiadă interbelică au bube în cap. De ce s-a băgat institutul peste primarul Timișoarei, interzicând acordarea numelui lui Petre Țuțea unei străzi? Pentru că Petre Țuțea a fost înalt funcționar într-un guvern antonescian, s-a răspuns. Eugen Ionescu este și el culpabil pentru că a fost atașat cultural la Vichy nu mai mult de doi ani din partea guvernului Antonescu. Mircea Vulcănescu este atacat pentru că fiind subsecretar de stat în Ministerul Finanțelor, în timpul regimului Antonescu, ar fi semnat un act de colectare a bijuteriilor evreilor deportați în Transnistria etc. etc.   Dar, au opinat jurnaliștii, niciunul dintre aceste spirite alese nu are la activ nici genocid, nici crime de război, așa cum glăsuiește legea, atunci de ce sunt trecuți parțial la index. Nu am auzit răspunsul clar. Toți acești intelectuali de faimă pentru noi și-au ispășit pedepse grele în timpul stalinismului, cei mai mulți sfârșind după gratii și acum se încearcă din nou demonizarea lor. Până când? La Târgul de carte Gaudeamus, 2012 filosoful Constantin Barbu, prezentând succint antologia Arhiva Neagră – Procesul Noica-Pillat – Dosarele distrugerii elitei românești a remarcat că cei douăzeci și doi de intelectuali au fost condamnați la 226 de ani de închisoare. Cine erau condamnații? Filosoful răspunde: „oameni care erau aproape niște îngeri”. Constantin Noica, cel mai mare filosof al românilor îi mărturisea lui Constantin Barbu: „m-au bătut până mi-a rămas sângele pe pereți”.

Prezentată la început mult mai benign, după aplicarea la situații concrete, legea și-a dovedit întregul caracter vicios. Aspectul ei punitiv se extinde și asupra eroilor rezistenței armate a luptătorilor anticomuniști, acei sfinți ai închisorilor, care au pierit, în majoritatea lor, aruncați în gropile comune pe care le cercetează acum Marius Oprea. „Strigătul mut al celor din gropile fără nume” îl poartă pe Marius Oprea de pe un munte pe altul ca să se facă odată dreptate. Dl. Oprea observă tragismul situației din România unde „nu avem nici un securist condamnat, nici un criminal care a ucis în numele comunismului”. Și mai departe zice cu înfiorare: „Pe mine mă tulbură să găsesc pe Dealul Crucii (Nepos, Bistrița-Năsăud) trei oameni aruncați unul peste altul, aproape îmbrățișați, într-o groapă comună, iar securistul care i-a ucis se umble liber în România de azi” (Idem, ibidem). Ca să nu mai vorbim că eticheta de legionar, fascist s-a aplicat multor victime, chiar dacă nici o probă nu susținea vinovăția. Era vremea cruntă a tribunalelor staliniste ale poporului, supravegheate de Ana Pauker, cea care ca să bage lumea în sperieți în ședințele CPEX ale PCR îsi începea fiecare luare de cuvânt cu „tovarășul Stalin mi-a spus”. Doar 5% dintre luptătorii anticomuniști din rezistența națională din munți au fost legionari. Ceilalți au aparținut diferitelor partide, inclusiv celui social-democrat sau armatei.

Institutul Wiesel monitorizează orice eveniment care i se pare suspect din punctul de vedere al legii. În 4 mai 2015 a avut loc la Sâmbăta de Sus un simpozion în memoria grupului de partizani condus de Ion Gavrilă Ogoranu în masivul Buzdugan din Munții Făgăraș. Singurul care a supraviețuit din grup a fost Ogoranu, scăpat de la execuție datorită intervenției președintelui Nixon pe lângă Ceaușescu în 1976. Alexandru Florian a caracterizat simpozionul drept fascist, susținând că ar fi interzis să promovezi memoria lui Ion Gavrilă Ogoranu deoarece acesta ca elev de liceu ar fi făcut parte din frățiile de cruce. Omul acesta a rezistat 17 ani în munți, opunându-se comunismului. Florin Dobrescu, secretarul Fundației Ogoranu consideră interdicția formulată de Institutul Wiesel „fapt de neconceput într-o Românie în care comunismul a căzut de 25 de ani și care este membră a structurilor euro-atlantice”, intenționând să-l acționeze în justiție pe dl. Florian pentru prejudiciu de imagine. Ne-au rămas de la Ion Gavrilă Ogoranu (1932-2006) memoriile strânse între coperțile cărții Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Aflăm din aceste memorii că rezistența partizanilor a fost națională și nicidecum subsumată unei grupări, unui partid. Acolo în munți partizanii socoteau că ei reprezentau adevăratul stat român, adevărata armată română. Tot restul era făcătura unor forțe de ocupație. În Testamentul pe care l-au scris în Săptămâna Mare a anului 1959, partizanii lui Ogoranu mărturiseau că „exiști în măsura în care iubești”. Dumnezeu, patria și familia erau reperele vieții lor. După spusa lui Ogoranu însuși într-un interviu televizat la Alba-Iulia, acești oameni care au suferit pentru un ideal s-au considerat „o picătură de demnitate din istoria României”. Atunci, în acel interviu, Ogoranu a amintit de martiriul domnitorului Constantin Brâncoveanu, care a înălțat everestic exigențele spirituale ce ne stau în față. Și noi îl pomenim azi când se împlinesc trei sute unu ani de la tragicul său sfârșit. S-a spus de atâtea ori justificat că acești eroi sunt coloana vertebrală a neamului românesc.

Două milioane de oameni au pierit în gulagul comunist și acum se cenzurează prin lege cunoașterea acestei pagini de istorie națională în numele unor false rațiuni. Poporul nostru refuză să-și mai citească istoria din manuale ca acela al lui Roller. Poporul nostru nu mai vrea un surogat de istorie. Nimeni nu are dreptul ca în numele unor motive inventate să atenteze la memoria unui popor și la libertatea lui de gândire. „Actul legislativ e de-o asemenea gravitate încât nici o poruncă de aliniere la legislația europeană nu îl poate salva”, conchide cu justețe Lucia Hossu-Longin.

(Waterford, 15 august, 2015)

 

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Unde moare viitorul nostru

Posted by Stefan Strajer On August - 10 - 2015

Unde moare viitorul nostru

Autor: Oana Moraru

Educația românească este produsul unui sistem piramidal. Cel care ar trebui să fie vedeta – elevul – stă, de regulă, uitat și izolat, sub o scară plină de trepte cu importanță superioară. Profesorul, partenerul lui în principiu, poate fi găsit imediat deasupra lui, executând raportări permanente către cel puțin 6 alți despoți mai luminați: șeful de catedră, coordonatorul metodic, directorul adjunct, directorul plin, metodistul, inspectorul școlar.

Lanțul acesta uman, desfășurat pe verticală, modelează, de fapt, conștiințele supunerii și ale nevoii de a­l mulțumi, artificial, pe cel de mai sus. Și cel mai creativ sau bine intenționat profesor sfârșește absorbit de cultura de cancelarie, una a cinismului și a însingurării. Toți învață că un dosar plin de hârtii este mai apreciat decât munca propriu­zisă cu mintea și sufletul copiilor.

Aceștia din urmă, deși reprezintă rațiunea de a fi a întregii piramide, sunt mai mult materia primă care justifică existența celorlalți, a slujbelor și a încadrărilor. Despre copii se vorbește în școli mai mult ca despre materialul brut din hala unei topitorii – privit adesea ca o masă difuză, care necesită uniformizare sau turnare în forme identice sau regulate.

Deși de pe margine am început să strigăm tot mai mulți despre necesitatea declarării unor libertăți în școală – ale profesorilor în designul curricular, ale părinților în amestecul decizional, ale directorilor în managementul echipelor – realitatea este că, un construct bazat pe comandă­control, de sus în jos, nu are nicio cameră de rezonanță pentru niciun fel de libertate. El e conceput ca să paralizeze inițiative și să înghețe idei, forțându­le circuitul pe o bandă îngustă, de verificare executată malițios, cu oameni amețiți până la extaz de solemnitatea funcțiilor lor.

Mai pe scurt, copiii noștri locuiesc 5­6 ore pe zi într­o piramidă, la baza ei, fără ferestre prea generoase către lume, sub tensiunea și anxietățile oamenilor de deasupra lor, atenți la cât de bine dau ei în ochii celui care îl scrutează de la înălțimea postului imediat superior.

Nu mă înțelegeți greșit, mulți dintre profesorii copiilor noștri sunt oameni destoinici și inimoși, capabili uneori de sacrificii și dedicare dincolo de fișa postului. Chiar și aceștia au însă aerul omului de jos, care face lucruri frumoase mai mult în cultura ”underground” a școlii, adesea din timpul și buzunarul lui. Nu se poartă ca oameni liberi, n­au îndrăzneli avântate, nu comentează aberațiile formale pe care trebuie să le completeze în documentele de catedră, nu ies la vedere, nu se laudă și nici nu își fac vreun scop din a­i inspira și pe alții. Au aerul asuprit și radios al unui misionar în junglă. Marcați de mediocritatea de deasupra lor, nu pot fi lideri pentru copiii de la clasă, nu pot transmite vibrația învingătorului și nici mesajul pe care toți ar trebui să­l audă în școli de la profesorii lor, pe un ton credibil și răspicat – acela că ”poți ajunge oricât de departe, dacă îți dorești și lupți cu pasiune”.

Așa că despre schimbarea de programe, de formarea și reformarea omului de la catedră, de introducerea pedagogiilor inteligente și redefinirea managementului fiecărei școli putem să aberăm filozofic cât vrem; ce­i drept, dă bine pe net, în presă și la tv. Niciunul din mecanismele astea frumoase – circulate și testate deja în sute de variante validate în alte școli europene și de pe alte continente – n­or să își aprindă motorul și nici lumina vreunui far călăuzitor, până nu dăm jos piramida. Până nu ne redefinim modelele instituționale ale școlii, altfel decât cele din agricultura ceaușistă, în care, de la cel cu săpăliga­n mână și până sus, la registrele epocii de aur, toată lumea umfla raportările în cifre la hectar cu un zel înfricoșat, de la unul la altul, ca la leapșa.

Ne facem că ne dor rezultatele noastre la examenele naționale. În timpul anului școlar, niciun inspector școlar nu își raportează dezastrele: n­avem corijenți, nici repetenți, n­avem licee cu promovabilitate nici 2%, nici motive să ne reinventăm, să ne scuturăm și reciclăm, prin urmare, daține salariile, îngroșați dosarele,”toată lumea – ciocul mic, că e bine să fie bine pentru toată lumea.”

Cât timp păstrăm acest model de cultură decizională, nu facem altceva decât să injectăm serul paraliziei, mai departe, și copiilor noștri. Anii de școală sunt, dincolo de achizițiile cognitive, baza formării inteligenței emoționale și a mecanismelor sociale de colaborare, construire a stimei de sine, a rolului în grup și a vocii competente în fața unui public. Ce fel de modele au copiii noștri dacă toți oamenii care gravitează, ca presupuse exemple în jurul lor, sunt constrânși de frici, judecați după criterii nedrepte și așezați în ierarhii nemeritate? Poate școala noastră să producă lideri, oameni curajoși, asumați, integri și implicați? Poate pune în sufletul copiilor siguranță, atâta vreme cât mi-­e teama de momentul in care fetita mea va merge la scoala, peste 1 an: ­ daca o dau la o scoala privata, mi­e teama ca va face totul “perfect” (ca doar de la mine vin banii profesorilor), fara ca eu sa­i stiu adevaratul nivel ­ daca o dau la scoala de stat, va fi unformizata, redusa la tacere, probabil si umilita – ea, baietoasa cocotata si curioasa a mamei aveti internat la calarasi? (just kidding) fiecare adult din jurul lui este condiționat de reglementări și proceduri dincolo de orice intenție inovativă și inspirație profesională?

Școlile trebuie să învețe să își selecteze și construiască echipe. Managerii școlari, să le sprijine după criteriile de eficiență ale oricărei companii. Directorii trebuie să învețe să își culeagă datele care pot crește calitatea învățării strict în realitatea școlilor lor, nu după standarde enunțate uniform și nerealist pentru toată țara. Valoarea actului didactic trebuie reglementată de coordonatori de programe educaționale, de ateliere de lucru ale profesorilor, lăsate să conceapă de la o școală la alta variante de design curricular. Politicile curriculare trebuie să conțină cerințele minimale de bază, la nivel național, de la care, fiecare școală, în funcție de comunitatea care o sprijină, poate construi, dezvolta și adânci. Inspectoratele școlare ar trebui să arate mai mult ca niște cluburi ale profesorilor, ca refugii profesionale, unde pot găsi sprijin și îndrumare, nu ca organe de control și birouri pentru titulaturi de fotolii sau aranjamente de anticameră. Dinspre Minister trebuie să radieze cercetare, expertiză, parteneriate pentru valoare adăugată, nu încărcări de reguli și îndatoriri constrângătoare.

Școlile sunt simulatoare pentru dinamica socială de dincolo de porțile lor și mai mult de atât: sunt modele idealiste și umaniste ale comunităților: în ele ar trebui să vibreze spiritul democratic, schimbul de idei, ciocnirile de argumente, curentele de inspirație și circuitele flexibile ale colaborării. În ele ar trebui experimentate, deopotrivă, regulile și libertățile, gustat spiritul de aventură în cunoaștere și puterea progresivă a umanității de a face lucrurile mereu altfel. Copiilor noștri li se oferă, cultural vorbind, exact modelul invers al acestui ideal: ei cunosc, de mici, gustul inhibițiilor, stigmatul ierarhizărilor și practica etichetărilor. Învață să se replieze, să stea în rând, să vorbească doar dacă sunt invitați. Exact ca profesorii lor.

Nu e de mirare că nicio reformă nu merge în România. Orice model progresist are nevoie de spații deschise, pe orizontală, de libertăți căutate și eșecuri asumate. Aerul rarefiat și îngust al piramidei este și va rămâne un mormânt solemn, unde toate visele și promisiunile pentru viitor sunt moarte oricum.

Oana Moraru

Foto. Oana Moraru

Morala câşă a omului zilelor noastre

Posted by Stefan Strajer On August - 10 - 2015

Morala câşă a omului zilelor noastre

Autor: George Petrovai

Omul este om atâta timp cât vrea să ştie de morală şi se comportă ca atare, adică atâta timp cât este moral. Căci valorile cardinale (bine, frumos, adevăr, just, sacru) şi fundamentele umanului (omenia, iubirea, cumpătarea, demnitatea, mila, generozitatea), nu doar că iradiază din morală, ci – după împlinire prin înconştientizarea de sine – ele toate converg spre morală, mai exact spre acel strop de divinitate cu care fiecare dintre noi a fost înzestrat la facere.

Cândva, în perioada spiritualizării intensive din istoria omenirii în general, din cea creştină în special (Antichitate şi Evul Mediu), era într-atât de riguros respectată şi aplicată această cutumă a creaţiei cu indiscutabila ei preferinţă pentru spiritul mântuitor reflectat în activismul său disciplinat, încât abaterile de la normele moral-juridice de convieţuire socială erau, potrivit legii talionului, aspru pedepsite prin uciderea criminalului dovedit, lapidarea femeii necredincioase, punerea la stâlpul infamiei sau – după caz – tăierea mâinii hoţului prins, iar mai târziu, în plin Ev Mediu, prin înspăimântătoarea varietate a torturilor întrebuinţate de Inchiziţie împotriva nefericiţilor căzuţi în mâinile ei şi prin frecventele condamnări la arderea pe rug pronunţate de judecători, de regulă împotriva vrăjitoarelor, ereticilor şi sodomiţilor, uneori (cazul lui Giordano Bruno) şi împotriva unor gânditori etichetaţi eretici doar pentru faptul că deveneau adversarii dogmelor obscurantiste prin ideile îndrăzneţe pe care le susţineau…

Evident, omul modern şi civilizat nu putea să nu se îngrozească de barbaria principiului juridic ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, el care simţea doar dezgust şi disconfort când întâlnea enormele suferinţe ale dezmoşteniţilor, care punea umărul la accentuarea inegalităţii sociale şi care considera că-i un act de patriotism să-i facă harcea-parcea pe toţi adversarii ţării sale.

Aşa că s-a făcut luntre şi punte ca pedeapsa cu moartea să fie scoasă de toate popoarele Europei din codurile lor penale (că, de, Europa unită nu vrea moartea răufăcătorului, ci întoarcerea acestuia la fărădelegi şi mai cumplite!) şi ca puşcăriaşii să se simtă oleacă mai bine ca la sanatoriu, chit că în acest mod paradoxal nelegiuirea nu-i nici măcar deranjată, necum să fie stopată.

Unde mai pui faptul că întemniţaţii au toate drepturile din lume (dreptul la hrană consistentă, celulă confortabilă, veşminte, asistenţă medicală şi instruire pe cheltuiala statului, dreptul la relaxare, vorbitor, pachet, ba chiar şi la relaţii sexuale în camere special amenajate, nu în ultimul rând dreptul să se revolte atunci când nu sunt trataţi conform normelor europene, bată-le vina, ori atunci când comandantul închisorii este schimbat fără consultarea lor prealabilă, precum şi dreptul de-a ieşi la muncă doar atunci când vor muşchii lor, deşi în cazul hoţilor mari şi mici, de la care nu s-a recuperat paguba în momentul arestării, munca se impune ca o firească obligaţie până la recuperarea integrală a prejudiciului cauzat), dar este de-a dreptul ridicol procentajul cu care aceştia înţeleg să se achite de singura lor obligaţie faţă de societate – aceea ca prin căinţă sinceră să se vindece de boala călcării pe bec, astfel încât după ispăşirea pedepsei, compatrioţii lor să nu mai aibă motive să-i privească cu teamă, reţinere sau suspiciune.

Altfel spus, fostul puşcăriaş să facă în aşa fel, încât perioada de detenţie să fie deodată pentru el o dureroasă încercare şi o severă învăţătură de minte pentru tot restul vieţii, iar prin comportamentul de care va da dovadă, în ochii semenilor să apară ca un nefericit accident.

Din păcate, grosul penalilor nici vorbă să renunţe la năravuri, ci recidivează într-un mod chiar mai grosier ca la abaterea anterioară, fie că urmăresc să se răzbune pentru sancţiunea încasată (sunt în război cu societatea şi instituţiile ei coercitive), fie că vor să recupereze timpul irosit la mititica: hoţul mărunt se uită cu admiraţie la tâlhar, violatorul se vrea un Don Juan dat dracului, criminalul de duzină îşi fixează ca model asasinul în serie…

Cum starea infracţională în România postdecembristă este mai mult decât îngrijorătoare, fapt cu prisosinţă ilustrat de insuficienta capacitate a puşcăriilor existente pentru numărul în continuă creştere al condamnaţilor ce-şi aşteaptă rândul, iată câteva dintre măsurile care trebuie urgent luate pentru limpezirea cât de cât a spectrului nostru politic şi ţinerea corupţiei sub control, chiar cu riscul ca Uniunea Europeană să se supere că românii şi-au luat nasul la purtare cu unele reforme mult prea radicale:

  1. Organizarea de îndată a unui referendum pentru schimbarea actualei Constituţii, aşa încât noua Constituţie să renunţe la echivocul statut de republică semiprezidenţială, să precizeze noul statut politic al României (republică parlamentară, republică prezidenţială sau – cine ştie – poate că monarhie constituţională), să fie cât se poate de limpede prevăzute atribuţiile interne şi externe ale şefului statului şi, pentru a elimina toate suspiciunile în legătură cu neindependenţa Justiţiei, judecătorii de la Curtea Constituţională şi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie desemnaţi prin votul liber exprimat al cetăţenilor;
  2. Chiar dacă nu va fi aplicată decât în situaţii cu totul şi totul excepţionale (asasini în serie, trădători, violatori înrăiţi etc.), în noul Cod Penal să fie reintrodusă pedeapsa cu moartea (asta ar contribui simţitor la scăderea ratei infracţionalităţii) şi să fie explicit prevăzută punerea sub sechestru a averilor dobândite pe căi nelegiuite (asta ar contribui nu numai la plata datoriilor externe, ci şi la dinamizarea întregii vieţi sociale).

N.B.Prin găselniţa numită etică, omul modern speră să poată umple golul apărut în mintea şi inima lui după izgonirea principiilor morale. Numai că morala este evenghelia spirituală pentru viaţa de apoi, pe când etica este evanghelia socială pentru viaţa de aici.

(Sighetu Marmaţiei, 8 august 2015)

Petrovai-4_opt

Foto. George Petrovai

Forumul presei romanesti nord americane Detroit 2015

Posted by Stefan Strajer On August - 5 - 2015

Forumul presei romanesti nord americane Detroit 2015

Chicago, Illinois, SUA: În perioada 24-26 iulie în oraşul Detroit din statul Michigan, a avut loc întâlnirea anuala a jurnaliştilor români din Statele Unite ale Americii. La eveniment au fost invitaţi de către Asociaţia Jurnaliştilor Români din America de Nord (North American Romanian Press Association/NARPA) atât jurnalişti din Canada cât şi din România. În prima zi a întâlnirii jurnaliştii românii au fost întâmpinaţi şi gâzduiţi de Ştefan şi Luminiţa Străjeri, proprietarii ziarului Curentul Internaţional, care au organizat o petrecere de bun venit dedicată invitaţilor. Sâmbăta, a doua zi, jurnaliştii au participat la o emisiune radiofonică unde au discutat aspecte legate de problemele cu care se confruntă presa românească din America de Nord. Totodată s-a dezbătut importanţa relaţiei de comunicare cu mass-media din România. La discuţiile acestui forum au participat via teleconferinţă şi câţiva colegi de presă din ţară, respectiv Mădălina Corina Diaconu de la Radio România Cultural şi Laurenţiu Ciocăzanu de la Vocea Diasporei/Naşul TV. În cursul după-amiezii jurnaliştii au participat la tradiţionalul festival românesc Sâmbra Oilor organizat de către Asociaţia Culturală „Avram Iancu” din zona metropolei Detroit. În cursul serii participanţii s-au reunit din nou pentru a continua dezbaterile pe marginea ideii unor colaborări mai dinamice şi mai prolifice între jurnalişti români nord-americani şi necesitatea unificării vocii acestora, dar şi apartenenţa lor ca membri activi în cadrul NARPA. Discuţiile s-au conturat după sugestiile colegului Gabriel Basarabescu de la radio România Actualităţi, prezent printr-o intervenţie telefonică din România. Duminică, în ultima zi a forumului de presă, s-a facut o vizită la muzeul Ford din Detroit unde jurnaliştii au putut admira istoria fabuloasă a industriei automobilistice americane, născute bineînţeles la… Detroit.

Din grupul jurnaliştilor prezeţi la acest forum al presei române din America au făcut parte: Ştefan Străjeri (Curentul Internaţional/Radio Ro), Dorin Nădrău (Curentul Internaţional), Andreea Bordeianu (Curentul Internaţional), Sorin Olariu (Curentul Internaţional/Radio Ro), Mircea Vişan (Radio Ro), Mihai Mateiaşi (Radio Ro), Eugen Şumundan (Radio Ro), Marian Petruţa (Gândacul de Colorado), Raul Dudnic (Noi Românii TV Canada), Radu Micu (Radio Romania, studioul teritorial Timişoara) şi Rodica Micu (Agenţia de Relaţii Publice Ideal Promotion). Din Bucureşti au participat telefonic: Mădălina Corina Diaconu (Radio România Cultural), Laurenţiu Ciocăzanu (Vocea Diasporei/Naşul TV) şi Gabriel Basarabescu (Radio România Actualităţi).

Cu această ocazia, Mircea Vişan directorul postului de radio online Radio RO-USA, din localitatea Troy, Michigan declara: „Noi cei de la Radio RO-USA am fost deosebit de onoraţi de participarea la forumul NARPA ce a avut loc la Detroit. Mulţumim domnului Ştefan Străjeri pentru organizarea impecabilă a acestui eveniment, care a strâns sub cupola NARPA căţiva dintre cei mai reprezentativi jurnalişti ce fac presa românească în America de Nord, oferindu-ne astfel posibilitatea de a ne cunoaşte mai îndeaproape, de a discuta realizările şi neajunsurile muncii noastre puse în sprijinul comunităţilor româneşti din care fiecare facem parte. Asemenea întruniri au un rol benefic în activitatea noastră iar concluzia clară este ca o colaborare mai apropiată între jurnaliştii români din America de Nord este absolut necesară, urmând ca să găsim cât mai curând mijloacele practice şi infrastructura de a pune în practica o colaborare concretă şi eficientă. Cu toate că participarea la forumul de anul acesta fost restransă, cred că în discuţiile nostre am beneficiat cu toţii din plin de experienţa reciprocă împărtăşită. Personal, sunt bucuros că am cunoscut o parte din colegii de breaslă din America de Nord, reuşind cu ocazia acestui forum să dezvolt relaţii interpersonale de o excelenta calitate.”

IMAG2819

Raul Dudnic reprezentând organizaţia de presa Noi Românii TV Canada, menţionă: „Jurnalişti de pe toate canalele de presă – scrisă, audio şi vizuală s-au reunit pentru a discuta ce se poate face întru promovarea spiritului românesc atât în cadrul comunităţilor românilor din Statele Unite şi Canada, cât şi în afara lor. Faptul că suntem geografic împrăştiaţi pe o suprafaţă mare şi chiar în două ţări face ca această întreprindere, putem spune îndrăzneaţă, să fie pe cât de provocatoare, pe atât de folositoare în final pentru cei dintre noi care i se alătură. Dacă în Statele Unite NARPA a lăsat urma vizibile de la înfiinţare încoace, în Canada există încă mult loc de acţiune pentru stimularea jurnaliştilor de limba română.”

Dorin Nădrău, avocat de profesie, colaborator al ziarului Curentul Internaţional declară: „Modelul clasic de ‘business din presă’ a devenit nefuncţional şi este unanim recunoscut în presa zilei că niciun portal online nu poate fi menţinut din publicitate luând fiinţă o adevarată ‘cultură a gratuităţii online’. În aceste condiţii care rezultă incontestabil din orice analiză obiectivă privind stadiul actual al presei în lume, rolul NARPA pentru presa românească din America de Nord devine cu evidenţă şi mai important. În opinia mea, pentru o substanţială reconsiderare a aprecierii asociaţiei, se impune cu stringenţă necesitate reconştientizării de către membrii actulali ale cerinţelor fundamentării şi înfiinţării asociaţiei: să cunoască şi să înţeleagă implicaţiile înfiinţării unei asociaţii non-profit, faptul că trebuie să aloce o anumită cantitate de timp şi de resurse materiale (muncă, bani sau bunuri), faptul că a fi membru al unei asociaţii implica şi costuri dar şi o anumită răspundere morală şi juridică, că implică drepturi şi obligatii ce pot însemnă diverse avantaje sau dezavantaje. Reclarificarea acestor aspecte în contextul actual al presei româneşti din America va conduce neîndoielnic la concluzii concrete care să asigure profitarea cât mai avantajoasă de calitatea de membru. Împrejurarea că asociaţia are personalitate juridică şi este înregistrată conform dispoziţiilor imperative ale legii îi conferă cel mai important atu în ceea ce priveşte reprezentarea. Calitatea de membru al unei asociaţii elimină definitiv cerinţă populariţăţii şi notorietăţii atât de necesară oricărei personae fizice“.

Radu Micu de la Radio Timişoara, menţiona de asemenea: „Este foarte important ca voi jurnaliştii din America de Nord să vă vedeţi cât se poate de constant, să faceţi planuri, proiecte şi să ființați împreună. Cât mai mulți, eu aş face chiar un Forum unde să vă regăsiți toți jurnalistii români. Relația cu cei din țară e minată. Sunt mulți care promit fără să facă nimic. României şi românilor de acasă nu prea le pasă de voi.”

tête à tête, NIG și ziaristul Tiberiu Lovin. Despre femei

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 3 - 2015

377042_296908140328340_1859822703_n

 

 

 

Ladies and gents, stau de vorbă astăzi, despre femei bineînțeles, cu un gentleman care lucrează în presă de 20 de ani, fostul Reporter Virtual, actualul în construcție ,,ȘtiriExclusive.ro., un gentleman inteligent, singur și very good looking.

,,…sunt un bărbat aproximativ neîmplinit, spune Tiberiu Lovin, am fentat armata cu ajutorul a două facultăți (drept și managementul firmei), nu mi-am dat licența, pentru că scopul a fost să scap de încorporare, nu să-mi pun diplomele pe perete, n-am carnet pentru că-mi place să am șofer și nici nu-s electrician-instalator-tâmplar, nici măcar soț.
Daca voi nu ma vreți, atunci veți fi obligați prin lege”.

Și cum eu sunt o foarte conștiincioasă ,,respectatoare,, de lege, l-am vrut pe TL, pentru un sincer și (in)discret tete-a-tete.

 

NIG: Nu contează femeile pe care le dansezi toată seara, ci doar aceea pe  care o vrei pentru ultimul dans sau pentru micul dejun a doua zi. Ce fel de femeie ai invita la ultimul dans?
TL: O femeie inteligentă, cu simţul umorului şi care nu mi-ar provoca greaţă prin ţinuta şi fizicul ei.

 
NIG: De la ochi, buze, picioare până la felul în care te priveşte atunci când e furioasă, ce adori la o femeie?
TL: Întotdeauna ochii. Aş prefera totuşi să nu mă privească furioasă, pentru că-mi displac persoanele care nu-şi pot controla nervii. Înseamnă lipsa de educaţie, în primul rând.

 
NIG: Ce deteşti?
TL: Minciuna, prostia şi ipocrizia. Ah, să nu uit impostura. Trăim într-o lume foarte sigură pe ea, dar absolut nesigură în sufletul ei. Mulţi au impresia că pot face mai bine ceva la care nu se pricep. Prefer sinceritatea.

 
NIG: Care este în opinia ta acel Je ne se quoi la o femeie?
TL: Te referi la quelque chose? Nu cred că poate fi descris cumva. E doar un sentiment, o senzaţie pe care o simţi. Şi deodată nu-ţi poţi lua privirea. Un fel de magnetism. Nu contează foarte mult fizicul. Cred că din privirea porneşte totul.

 
NIG: Dacă am aşeza două femeie frumoase față în faţă şi le-am cere să se analizeze una pe cealaltă,  probabil vor începe cu pantofii, apoi rochia, poşeta… Părul.Cu ce ar începe un bărbat când este vorba doar despre ,,analiza,, fizică? Cum vezi diferențele dintre două femei frumoase?
TL: Probabil aici va ieşi la suprafaţă partea mea feminină:) . Îmi plac femeile cochete începând de la aranjarea părului, la manichiură şi pedichiură, dar nu sar peste accesorii, iar aici mă gândesc la lanţuri, medalioane, inele, brăţări, ceasuri, curele, pantofi şi chiar ciorapi. Aş diferenţia cele două femei în funcţie de cât de îngrijite sunt, de ţinuta lor, iar aici nu mă refer la haine, apoi aş poposi asupra  stilului discursiv. În mod sigur, una dintre ele va fi peste cealaltă. Un bărbat cu experienţa se poate prinde repede. Şi el preferă femeile îngrijite şi inteligente, nu neapărat pe cele îmbrăcate în haine de firmă.

 
NIG: Defineşte-mi singurătatea unui bărbat inteligent şi good looking.
TL: Se simte ca un iepure într-un lan de morcovi, fără să fie decis cu care va începe şi cu care va termina. Şi de obicei rămâne singur, pentru că morcovii n-au picioare, nici oferte promoţionale, ci aşteaptă. Şi iepurele riscă să devină cumva totuna cu morcovii, un fel de statuie neputincioasă.

 
NIG: Hai să vorbim despre dimineţile unui bărbat singur.
TL: Depinde de profesie (eu citesc presă la cafele, vreo două-trei). Sunt plictisitoare, în general. Mai exact: este vorba despre o rutină din care e greu să evadeze.

 
NIG: Şi despre nopţile lui?
TL: Aici iar depinde de ceva: de cultură lui. Un bărbat inteligent nu va merge în cluburi, nu-l vei vedea la bere cu băieţii şi nici agăţând pe stradă. Nopţile fac şi ele parte dintr-o rutină, indiferent dacă o petrece cu o femeie sau citeşte o carte/ se uită la un film/scrie/ ascultă muzica/meditează. Diferenţa dintre un bărbat singur şi unul căsătorit este că primul poate face ce vrea.

 
NIG: Considerând că femeia româncă îşi răsfaţă copios-culinar soţul sau partenerul, se descurcă mai bine în bucătărie un bărbat singur decât unul căsătorit?

TL: Aici e vorba de abilităţi şi de hobby. Un bărbat poate găti excepţional indiferent dacă e căsătorit sau nu. Cred că amândoi se descurcă la fel de bine. Şi-n general bărbaţii ştiu să gătească. Majoritatea celor pe care-i ştiu sunt chiar pricepuţi. Răsfăţul soţiei are legătură cu dragostea şi comoditatea. Sigur, e de preferat să gătească partenerul care se pricepe mai bine. Din fericire, multe femei încă gătesc în România.

 
NIG: Dar în pat, ţinând cont de faptul că varietatea alungă plictiseala care are toate şansele să se instaleze în dormitorul unui cuplu mai puţin creativ?

TL: Depinde de talentul lui de bărbat

 

NIG: Cum arată femeia singură la 40 de ani?
TL: Cele care au avut grijă de ele arată încă bine, au o profesie şi sunt mai degrabă atractive în comparaţie cu femeile sub 30 de ani, care, surprinzător, arată mai rău şi nici n-au prea multe în cap, să fiu brutal în exprimare.

 
NIG: Sunt femeile divorţate mai dornice de aventură decât cele care nu au fost căsătorite niciodată?
TL: Depinde de femeie. Nu putem să la catalogăm nicicum la acest capitol. Sunt femei căsătorite care preferă aventurile mai mult ca doamnele abia divorţate. Şi sunt femei singure care-s mai serioas ca ambele categorii la capitolul fidelitate. Surprinzător din nou, ştiu. E vorba de ceea ce îşi doreşte o femeie. Şi cred că majoritatea îşi doresc un singur bărbat, nu aventuri.

 
NIG: Cum vezi femeia care acceptă propunerile indecente ale unui bărbat a doua zi după ce s-au cunoscut?
TL: Aici sunt multe de spus. Depinde ce înţelegem prin indecență. A discuta despre o posibilă aventură sexuală nu pare mare lucru în zilele noastre. E ca un chef din adolescenţă, indiferent de vârstă. Şi mai toată lumea doreşte să se simtă liber, să se distreze şi să nu-i pese că a doua zi se va trezi mahmur. Poate fi de condamnat dacă femeia este căsătorită sau într-o relaţie. Altfel, e firesc să accepte ce îşi doreşte sau, la fel de normal, să refuze.

 
NIG: Poate fi disperare sau dorință acută. Dar nu prea știi.
TL: Unele/unii ajung la disperare din cauza singurătăţii, dar este inutilă această senzaţie. Nu ajută la nimic.

 

NIG: Garantez că nu duci lipsă de ,,propuneri indecente,, Când spui NU?
TL: Sigur. Unii oameni n-au toate doagele la locul lor. Nu vor să accepte un refuz, în general. Şi la fel procedează bărbaţii, dar şi femeile. Tot încearcă. Este înjositor şi stârneşte milă, dar nimeni nu acceptă din aceste motive, dacă este sănătos la cap.

 
NIG: Când spui Da?:)
TL: Când simt că poate fi ceva, când îmi dau seama că pot face şi altceva în afară de sex cu acea femeie, când există atracţie, curiozitate sau pur şi simplu mi se pare că n-am nimic de pierdut. E greu să înşir un număr de factori care te îndeamnă să zici da.

 
NIG: Care este diferenţa majoră dintre femeile pe care le-ai curtat când aveai 25-30 de ani şi cele de acum?
TL: Eu nu curtez femeile, pentru că nu mă pricep să o fac. De aceea le las pe ele să facă primul pas. Nu vreau să par cumva special, dar sunt încă un bărbat timid la acest capitol. Mai bine aştept decât să devin penibil cumva printr-o abordare nefericită. Tocmai pentru că nu-s priceput în arta de a seduce din două-trei vorbe: bună! bla-bla-bla…

 

 

NIG: De obicei eşti atras de acelaşi gen de femeie care te-a atras iniţial la 20 ?
TL: Da, femeile frumoase şi inteligente

 
NIG: Mai bine singur şi liniştit decât într-o relaţie fără iubire?
TL: Total de acord. E boring într-o relaţie fără sentimente. De ce să stai cu o singură femeie, când poţi avea multe? Doar pentru a merge la petreceri cu cineva sau pentru ce?

 
NIG: Singurătatea: furie sau resemnare? Sau doar o simplă stare de fapt?
TL: O stare de fapt. Cred că majoritatea persoanelor sunt singure, indiferent dacă au sau nu o relaţie. N-ai de ce să fii furios şi nici să te resemnezi. Toţi visăm, am impresia. Sigur, până la urmă, majoritatea pică în păcatul unei relaţii de formă, pentru a evită singurătatea.

 
NIG: În societatea românească, spre deosebire de cea americană, să zicem, încă avem prejudecăţi privind copiii aduşi într-o relaţie din relaţiile anterioare. Fie că eşti tatăl, fie că eşti mama. Ce crezi despre acest aspect?
TL: Sincer, pe mine nu m-ar deranja. Îmi plac copiii foarte mult. Există însă această piedică. Eu nu ştiu cum e că nu am copilul cu mine, dar ar fi bine, pentru că testarea potenţialei partenere ar începe de aici. Şi abia atunci îi observi sufletul. Am avut o relaţie cu o femeie care mi-a reproşat ca pentru mine fetiţa mea va fi mereu pe primul loc şi că nu se simte confortabil pe locul doi. Mi s-a părut aşa o prostie că iniţial am ezitat să-i răspund pentru a nu o jigni. I-am explicat ca la idioţi ca niciodată nu poţi compara dragostea pentru copii, pentru rude sau prieteni cu cea pentru persoana iubită. Şi la scurt timp s-a terminat povestea noastră. Mi-a dovedit astfel că este un om extraordinar de egoist. Şi cred că mulţi gândesc atât de prost.

 
NIG: Bărbaţii care nu au fost căsătoriţi niciodată încă ezită să intre într-o relaţie cu o femeie divorţată.
TL: Nu ştiu asta. Eu n-am ezitat niciodată. Important este ceea ce simţi, nu trecutul amoros al unei persoane.
NIG: Unde crezi că ar trebui să se situeze echilibrul?
TL: Dragostea este singurul răspuns. Doar aşa găseşti echilibrul.

 

NIG: Noi femeile, avem tendinţa să credem uneori că putem fi fericite numai dacă avem un bărbat alături.
Cât de mult depinde fericirea unui bărbat de o femeie?
TL: Este banal de acum: fericirea vine din interior, nu dintr-o relaţie. O relaţie îţi poate da o stare de bine, îţi poate asigura un confort, dar nu te poate face fericit dacă tu nu vrei asta.
***

 

 

,,…sper că până dau colțul să termin de scris măcar o carte din cele trei începute,,. mai spune Tiberiu Lovin.

298795_265994960086325_3906089_n

Ladies, nu vă luați după aparențe și după faptul că ,,eu nu curtez  femeile pentru că nu mă pricep să o fac,,. Eu sunt deja cucerită. Prin învăluire,,
Succes multiplu, Tiberiu, cel puțin triplu; și într-o zi vom vorbi și despre aceste cărți care își așteaptă finalul.

tête à tête, NIG și Constantin Ciucă. Despre femei

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 31 - 2015

10433148_1431550847160388_243935307712578838_n

 

 

 

Domnelor și domnilor, pentru o vreme, tete-a-tete-urile mele se vor concentra puțin asupra unui subiect fierbinte : Femeia.
Femeia așa cum este vazută ea de bărbații care vor avea curajul să deschidă Cutia Pandorei.
Astăzi, scriitorul Constantin Ciucă, Domnul www.Kuppi.ro.

Constantin Ciucă:,,Există, din păcate, în lumea asta femei atât de frumoase încât simpla lor apariție are un efect ginecocid. Altfel spus, unde apare o femeie ca asta, celelalte femei din jurul ei dispar brusc. În locul lor lumea rămâne populată de această femeie unică iar tu rămâi cu ea în minte, vrăjit, săptămâni sau luni de zile ca într-o pușcărie în care singuru vizitator care îţi este permis este această femeie.,,

O sancțiune severă, cu executare, asta este o femeie frumoasă.

O sancțiune pe care o primești fără să fi făcut de fapt nimic rău sau nepermis. Sigur că este nedrept.

 

 


NIG: Stiu foarte putine lucruri despre scriitorul Constantin Ciucă. Ce ar trebui sa stiu?

CC: Ar trebui să știi că de mic mi s-a părut că ceva e în neregulă cu lumea asta.

Pentru mine, tot ce am învățat la școală, a fost un delir decorativ care încerca să traducă logic lumea din jur. Adică pentru mine școala nu a însemnat niciodată formule, texte, cifre, figuri. Nu. Pentru mine școala a fost o succesiune nesfârșite de pictograme desenate pe tablă sau în manuale prin care ochii mei încercau să pătrund înțelesul lucrurilor care mă înconjurau, să mă facă să mă obișnuiesc cu ele ca să mă simt confortabil în mijlocul lor.

Doar că mereu ceva lipsea. Ceva lipsea întotdeauna. Iar lipsa aceasta, deși eu nu eram decât un copil, cam neastâmpărat, ce-i drept, mă făcea să mă culc seara neliniștit și mă trezesc la fel de neliniștit dimineața. De parcă încă de pe atunci aveam nevoie de o cană de ceai de tei și un Xanax.

Prin urmare, pe la zece ani am început să mâzgălesc poezii într-un carnețel în care îmi țineam poza unei femei frumoase cu țâțele goale decupată dintr-o revistă. Am observat că făcând lucrul ăsta mă simțeam mai bine. Apoi am avansat și prin clasa a noua, ca să scap de poluțiile nocturne din ce în ce mai dese, am început un roman plicticos despre cum îi dădeam bomboane fondante și îi făceam declarații mincinoase unei colege de la Casa Pionierului. Am observat că scriind,mă simțeam și mai bine.

Adică, ce lipsea pictogramelor de la școală, era un dressing de emoție și fierbințeală turnat peste înțelesurile lor seci. Trecerea pictogramelor lumii prin suflet.

Și uite așa am ajuns de tânăr să cred că literatura are nevoie de mine în aceeaşi măsură în care eu aveam nevoie de ea.

 

 

NIG: Ce ar trebui să NU stiu?

CC: Această întrebare conține răspunsul în ea însăși.

NIG: Ne place sa spunem ca nu există femei urate. Exista?

CC: Aveam în facultate o profesoară de literatură monstruos de urâtă. Era deșirată și ciolănoasă, scheletică și noduroasă, cu un gât subțire de un alb nesănătos sub care, când venea cu bluze mai decoltate, i se vedeau, reliefate, claviculele și oasele sternului exact ca în planșele de anatomie. Avea niște buze extrem de mobile și de aceea, când vorbea, dezveleau niște dinți apocaliptici, cât niște lopeți de infanterie, îngălbeniți de nicotină și încălecați unul peste altul pe vecie. Părul îi era rar și tuns băiețește iar prin el i se vedea pe alocuri pielea capului de parcă tocmai începuse să ia citostatice și să facă radioterapie. Dar ceea ce era cel mai horror la ea, era râsul. Slabă și puțină cum era, te-ai fi așteptat abia să o auzi când vorbește. Nicidecum! Avea o voce îngrozitor de groasă și puternică iar când râdea te speriai pentru că era exact răsul ăla hăhăit și sinistru din filmele cu Dracula, care răsună îndelung și înspăimântător în adâncul întunecat al nopții.

Ce mai tura vura, era monstruoasă! În sinea mea, atunci când se întâmpla să mă gândesc la ea, o compătimeam.

În schimb, era extrem de inteligentă. Dezinhibată și spirituală.

Acum s-a întâmplat că într-o vară eram la Costinești, și nu mă refer la Costineștiul de acum care a devenit o stațiune anonimă ci la satul acela ușor suprarealist din alte vremuri, și, peste cine dau pe plaja de nudiști? Peste profesoara de literatură cu pricina, desigur, care, de pe un cearceaf îngust, la fel cum era și ea de îngustă, fuma una din țigările proaste care nu îi lipseau niciodată și se uita peste mare.

În seara aceea am invitat-o pe o terasă la o bere. Nu știu cât am stat și câte beri am băut. Știu doar că am vorbit despre literatură, despre scriitori și cărți, despre cultură și umanitate în general iar femeia aceasta, pe măsură ce ea vorbea iar eu beam bere, se transforma încet încet în altceva . Era atâta spirit în ceea ce spunea și atâta farmec, atâta informație culturală și atâta inteligență, atâta umanitate în râsul ei sinistru și atâta delicatețe în mâinile ei scheletice cu care își aprindea țigară după țigară că la un moment dat femeia din fața mea nu mai semăna deloc cu profesoara pe care o vedeam pe holurile facultății. Devenea sub ochii mei o altă ființă, cu o alta feminitate, cu o altă definiție.

După câteva ore de expunere la radiația ei culturală, la aplombul captivant cu care vorbea și la stilul pitoresc în care lega între ele idei complicate, femeia aceea din fața mea, care fuma neîncetat și râdea sinistru dezvelindu-și dinții apocaliptici, devenise cea mai frumoasă femeie din lume.

Dacă există sau nu femei frumoase și femei urâte? Da, există! Doar că ceea ce scapă de obicei înțelegerii este că femeile urâte pot deveni femei minunat de frumoase iar femeile frumoase pot deveni femei asfixiant de urâte.

NIG: Când o femeie este frumoasa?

CC: Cu cât se simte mai frumoasă, cu atât este mai frumoasă o femeie. Iar atunci când e mai frumoasă chiar decât se simte, ea devine orbitor de frumoasă.

 

 

NIG: Ca orice alt bun român(smile), chiar credeți ca româncele sunt cele mai frumoase femei din lume?

CC: Asta fără îndoială este o aiureală naționalistă născută ca să facă în ciudă masculilor din alte popoare și să încurajeze turismul matrimonial în România. Eu personal am alte gusturi. Mie îmi place privirea melancolică din ochii mistici ai rusoaicelor, îmi plac fețele copilărești ale filipinezelor și vietnamezelor, fundurile braziliencelor și felul subtil, submisiv, în care fac dragoste japonezele.

 

 

NIG: Sunt diferite femeile de pe net față de cele din viața reală?

CC: Totalmente. Pe net toate au pretenția să fie tratate cel puțin ca moștenitoarea la tron a Marii Britanii. În lumea reală se mulțumesc și cu o prăjitură cu frișcă și cu puțină conversație de bun gust, presărată cu obscenități suportabile, pe o terasă cu zorele.

 

 

NIG: Glezne, genunchi si încheieturi.

Aș mai adauga curbura gatului. Si degetul mic. Doar pentru ca unele femei au țn degetul lor mic mai multă feminitate decât au altele în întreg corpul.

Ce altceva atrage?

Sculptural, într-adevăr elementele anatomice deja enumerate sunt cele care dau în mare măsură calitatea feminității. Nu trebuie uitat nici gradul de împrăștiere al sânilor în cădere liberă, scoși adică din sutien. Uneori mă uit însă cu mare plăcere și la brațul dezgolit al unei femei, din umăr până în vârful degetelor. Sau mai bine zis al unghiilor, deoarece uneori aceste distanțe pot fi semnificativ diferite.

Și, desigur fesele.

Iar apropo de fese, mă văd obligat să fac aici o mărturisire care mă plasează foarte corect în zodia de care aparțin: mie îmi plac femeile mai plinuțe! Sunt Taur. Sunt de pământ și de carne.

Adică mie să NU îmi dai femei de pe Fashion TV sau anorectice din alea care prezintă colecțiile de vară ale nu știu cărui homosexual italian. Nu că aș avea ceva cu homosexualii, ei sunt printre puținii oameni care știu să aprecieze valoarea unei clisme de calitate, dar mie să îmi dai femei care au carne pe ele. Si care au cur. Adică buci rotunjite ca pepenii între care, mai ales dacă au abonament la sală, când ai de gând să pui ceva, să fii conștient că o faci pe riscul tău.

NIG: Halucinația de a fi bărbat.Am găsit expresia aceasta la tine.

Ce înseamna să fii bărbat?

CC: NIG, mi-ai pus o întrebare la care, ca să răspund, chiar și dacă numai parțial, a trebuit să scriu un roman. Dar ca să nu las totuși întrebarea asta în aer, aș zice că să fii bărbat înseamnă cel puțin să te joci cu mașinuțele și să îți transformi poluțiile nocturne în nenumărate orgasme diurne.

Ah, era să uit: în timpul liber, să construiești ceva monumental, util, fascinant. Și să îți înveți copiii să cum să nu moară niciodată.

NIG: Scrisul acesta ne exorcizează. Ne purifică dar ne și lasă cu pieptul deschis. Devenim vulnerabili în fața cititorilor.

Domule CC, ai avut vreodată impresia de vulnerabilitate acută după ce te-ai văzut cu o femeie care te-a citit?

CC: Trebuie să te contrazic. Sau, cum zice englezul, I beg to differ. Pe mine scrisul nu am simțit niciodată că m-ar vulnerabiliza într-un fel. Dimpotrivă, cărțile mele sunt o memorie externă la care apelez de fiecare dată când trebuie să dau vreo explicație savantă despre mine. Pe raft, pe net, în librărie sau pe vreun cearceaf de plajă, indiferent unde s-ar afla, cărțile mele conțin împachetate frumos, la fel ca bomboanele de ciocolată, emoții și trăiri care vorbesc în locul meu. Am avut, așa cum spui, câteva întâlniri interesante cu femei care m-au citit dar cărțile scrise mi-au fost de mare ajutor în cazurile astea. Ele pur și simplu m-au scutit de explicații. De lungi și întortocheate confesiuni. De întrebări și răspunsuri mari consumatoare de timp. În varianta extremă, nici nu trebuia să vorbesc. Ea citea din carte și alături avea trupul.

NIG: Pentru un rotund, avem nevoie de două emisfere, de două vulnerabilități, două… siguranțe sau de o vulnerabilitate si o siguranță prinse intr-un puzzle rotund?

CC: Nuța, sincer să fiu, pe mine nu mă deranjează dacă e rotund, pătrat, trapez, triunghi sau mai știu eu ce altă formă atâta timp cât mă include și e înconjurat de ziduri impenetrabile între care pot să îmi dospesc iubirea, plăcerea, armonia și nevoia de a fi cu cineva.

NIG: Iubim când nu mai putem respira sau când în sfârșit reușim să prindem o gură de aer indelungă si intensă?

Cand iubim într-adevăr?

CC: Iubim cu adevărat atunci când intrăm în spital după ce ne despărțim.

NIG: ,,Veneam cu mașina de la mare și undeva într-un sat din ăsta dobrogean în care bălăriile sunt mai înalte decât casele, am văzut din depărtare pe marginea șoselei o țigancă grasă și jegoasă, înfofolită în tot felul de șaluri și cârpe care se pregătea să facă autostopul. De când am luat odată un cuplu de ”homeleși” pe lângă Nazarcea după care vreo două săptămâni nu am mai putut să mă urc în mașină din cauza mirosului lăsat de ei, hotărâsem că nu mai iau pe nimeni la autostop. Deci văzând țiganca, ieșită până aproape de mijlocul șoselei și făcând cu mâna, am încetinit iar când am ajuns în dreptul ei, am ocolit-o cu grijă și am trecut mai departe. Totuși, dintr-o curiozitate morbidă am întors o clipă capul să o mai văd o dată. Și atunci, prin parbrizul lateral, deși nu puteam auzi nimic, i-am vazut gura și i-am putut citi pe buze ce spunea cu ură uitându-se după noi: ”Alege-s-ar praful de voi”!

Eram în mașină cu dragostea vieții mele.

La câteva luni ne-am despărțit. Ea a plecat în Italia pentru totdeauna iar eu în spitalul de psihiatrie pentru un an de zile. Am pierdut iubirea, am pierdut afacerea pe care o aveam, am pierdut casa. He he, și am pierdut inclusiv mașina de care vorbesc!

Tot!

S-a ales praful!

A mai rămas cartea asta, citită de câțiva oameni,,(CC)

Există iubire dupa marea iubire, aceea care nu a fost să fie?

CC: Mai există ciocolată după ce ai mâncat ciocolată?

Da, mai există ciocolată amăruie.

NIG: Domnul CC, ce întrebare nu ți-am pus și ți-ai fi dorit să-ți pun?

CC: Mi-ar fi plăcut întrebarea ce este pentru mine femeia iubită. Și ți-aș fi spus că cel mai de necrezut şi în același timp cel mai de speriat lucru care mi se întâmplă atunci când mă îndrăgostesc este extincția. Femeia iubită se transformă într-o vietate iremediabil singulară, nedescrisă de niciun tratat de antropologie, zoologie sau patristică și nu seamănă cu nimic altceva de dinaintea ei şi cu nimic de după ea. Ea devine o ființă cosmogenetică aruncată pese cer şi peste clădirile orașului fără de care lumea ar dispărea în secunda următoare şi fără de care eu, nemaiavând niciun rost pe pământ, aș deveni o gelatină scursă într-un canal menajer. Brațele ei, surâsul ei, ochii ei, atingerea ei, degetele ei, totul devine altceva. Din organe de simț sau de locomoție, devin obiecte de cult. Ea însăşi devine un cult căruia îi devin un adept fanatic. Dar spre deosebire de alte religii, pentru a supraviețui, eu trebuie să fiu şi să rămân singurul adept şi singurul practicant al acestui cult. Oricine altcineva care ar vrea să o atingă, să îi arunce ochiade cu subînțelesuri, să îi facă avansuri sau să se gândească la ea altfel decât ca la o icoană, devine pentru mine o amenințare imediată cu erezia și extincția. O amenințare reală cu sfârşitul lumii! Pentru că femeia aceasta este însăşi lumea, în totalitatea ei. De aceea, pentru mine, zilnic, sfârşitul lumii este o chestiune reală, practică, o apocalipsă la îndemână, repetabilă, pe care o trăiesc în avans chiar şi la cele mai mici bănuieli sau îndoieli.

Însă lucrurile acestea despre mine nu le știe nimeni.

Mi-e atât de frică!

Mi-e îngrozitor de frică de sfârşitul lumii!

CONSTANTIN CIUCĂ

Frica Domnului Al Kuppi – roman

Regele cu pene – roman

Alehar și glonțul de argint – roman

Cele mai frumoase poezii – poezie

Femei pe net – povestiri

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors