Archive for the ‘Uncategorized’ Category

De vorba cu Clara Popescu, singura femeie care are un club de fotbal la Viena, „FC CALAROMÂNIA Wien”!

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

„Pe 19 septembrie, vom spune de la Viena, „HAPPY BIRTHDAY, BUCHAREST!””

Ana Magdin: Clara Popescu, eşti unul dintre românii cu cel mai mare suflet, atunci când vine vorba despre români şi despre România. Organizezi cele mai frumoase evenimente la Viena dar şi în România. Te rog să povesteşti despre evenimentul din 19 septembrie, care va avea loc, în această toamnă, la Viena!

Clara Popescu: Dragă Ana, încep prin a-ţi mulţumi pentru implicarea ta şi pentru sprijinul tău în tot ceea înseamnă proiectul „HAPPY BIRTHDAY, BUCHAREST!” care va avea loc în data de 19 septembrie 2015 la Viena. Acest eveniment a prins viaţă cu ajutorul sufletului tău frumos. Evenimentul se va desfăşura în aer liber, prezentat în limba română şi în limba germană, cu invitaţi de mare calibru pentru imaginea Romaniei din toate timpurile, domnul Petre Magdin, ne face onoarea şi bucuria să fie printre noi şi să prezinte evenimentul secondat de Andreea Minescu Dragan, în limba germană, trupa R.U.S.T., una dintre cele mai bune trupe de rock din România, va aduce bucurie în sufletele spectatorilor prin piesele lor. Trupa HAIDUCII, alături de liderul lor, Constantin Drăghici care este şi primarul localităţii Amărăşti-Vâlcea, vor reprezenta localitatea Creţeni din judeţul Vâlcea, cu cele mai frumoase cântece olteneşti, alături de domnul primar Ionel Spârleanu, care îşi va expune la Viena, tot ceea ce ţine de tradiţia şi de obiceiurile locurilor în care s-a născut. Membrii grupului „Zestrea Ieudului”, însoţiţi de unul dintre cei mai buni lideri ai Maramureşului – Gheorghe Chindriş, îşi vor expune tot ceea ce ţine de tradiţia ieudenilor şi un spectacol unic, care va reprezenta „Nunta în Maramureş”, cu cântece şi jocuri populare dar şi cu mâncăruri tradiţionale nunţilor din Maramureş! Vom încerca o bună promovare a evenimentului tocmai pentru a aduna un spectru larg de spectatori de toate naţionalităţile şi vârstele, dornici de muzică de calitate şi însetaţi de cunoaşterea unui vector important de cultură european, mă refer la oraşul Bucureşti, capitala României. Vom avea în programul evenimentului şi o „bătaie“ cu flori, costume de epocă din Bucureştiul interbelic, programe artistice susţinute de trupe din Viena. Îmi doresc ca acest eveniment să aibă ca public ţintă atât românii, austriecii şi oamenii de alte naţionalităţi care locuiesc în Austria. Vreau ca evenimentul să aibă caracter multicultural şi o largă adresabilitate tocmai pentru a aduce Bucureştiul mai aproape de inima europenilor. Îmi doresc şi sper ca evenimentul să aibă repetabilitate.

Ana Magdin: Sunt receptivi românii din Austria, atunci când vine vorba despre evenimente venite din ţara lor natală?

Clara Popescu: Da, românii din Austria sunt receptivi şi iubitori de muzică, de artă, de cultură în general. Ştii, eu sunt de parere că cea mai mare greşeală în promovarea României de până acum, a fost că nu ne-am promovat suficient de bine extraordinarii oameni obişnuiţi pe care îi avem. Oamenii obişnuiţi, primitori, buni, modeşti, cu simţul umorului, sunt cel mai valoros brand al României şi din acest brand fac parte şi românii din Austria.

2

Ana Magdin: Cât de greu este să organizezi un astfel de eveniment şi pe ce instituţii te poti baza?

Clara Popescu: Să organizezi un astfel de eveniment în Austria, este o adevărată provocare, trebuie să fii pregatit să ţi se trântească uşa în nas, să fii refuzat în încercările tale de a strânge cele necesare pentru bunul mers al organizării, să fii criticat şi în acelaşi timp, să găseşti oameni care să-ţi spună „cu ce pot să te ajut“ sau „vreau şi eu să mă implic şi să fiu alături de voi“. Despre instituţiile pe care mă pot baza? Eu, de obicei, mă bazez pe oameni şi nu pe instituţii, dar, la instituţii o să pun întrebări şi sper să primesc sprijin de la Ambasada României la Viena, primăriile de Bezirk (Sector), Ministerul Culturii Austria, Biroul de Turism al României în Austria. Vom încerca să aducem aproape şi mediul privat, să facem colaborări şi cu alte asociaţii interesate de acest eveniment.

Ana Magdin: Cum merge politica partidului tău?:)

Clara Popescu: Este un partid nou înfiinţat care se numeşte RumänInnen Partei Österreich, adică Partidul Româncelor şi Românilor din Austria, este primul partid care are aşa cum îi spune şi numele, o majoritate românească, înfiinţat în ţările vorbitoare de limba germană şi este ceva care acum câţiva ani era o utopie, dar astăzi, în felul în care s-au mişcat lucrurile în Europa, a devenit realitate. Austria, a urcat pe o treaptă înaltă la ceea ce înseamnă democraţie şi a permis înfiinţarea acestui partid. Profit de bunăvoinţa ta de a-mi lua acest interviu şi vreau să lămuresc o bârfă şi anume, că în spatele Partidului Româncelor şi Românilor din Austria, nu stă şi nu sprijină cu bani niciun partid românesc, ne plătim singuri aşa cum putem cheltuielile, nu ne umple nimeni conturile partidului cu bani aşa cum se bârfeşte. În spatele acestui partid, suntem doar noi, cei care vrem alături de austrieci, turci, sârbi, bosnieci, polonezi, somalezi, bulgari, etc., o schimbare a societăţii în bine, justiţie egală pentru toţi, micşorarea programului de lucru săptămânal, stimularea micilor întreprinzători, etc. Partidul nu este nici de stânga, nici de dreapta, este un partid al alegătorului bazat pe respect şi bun simţ. Nu ştiu dacă aceste două elemente ne vor asigura sorţii de izbânda la alegerile locale din 27 septembrie 2015, la Linz şi 11 octomrie 2015 la Viena dar noi avem candidaţi pentru posturile de consilieri şi dreptul să încercăm. Dacă vom reuşi, va fi un moment istoric, dacă nu, va rămane o echipă inimoasă de oameni, care au îmbrăţişat mii de oameni şi şi-au strâns mâinile în semn de recunoştinţă pentru votul acordat. Cu această experienţă de viaţă, vom merge mai departe, mai sunt alte alegeri şi alte proiecte de realizat în sprijinul comunităţii.

Ana Magdin: Ce lucruri frumoase mai organizezi la Viena?

Clara Popescu: Am înfiinţat de curând clubul de fotbal FC CALAROMÂNIA Wien, l-am înscris în campionatul austriac iar acum, pe lângă Asociaţia Culturală CALAROMÂNIA există şi Fotbal Club CALAROMÂNIA Wien, au personalităţi juritice diferite ca să nu se mai amestece cele două obiecte de activitate, adică, domnii (deocamdată) care sunt pasionaţi de mişcare şi vor să facă fotbal pot să se înscrie la echipa noastră. Cu Asociaţia de femei, Miss Oesterreich, dupa campania „Water for Ghana“ am început o colaborare cu Ambasadele Olandei, Turciei, Rusiei şi Namibiei, într-un proiect cultural care se va desfăşura pe mai mulţi ani.

Ana Magdin: Clara, ce-ţi bucură sufletul şi viaţa, în această lume?

Clara Popescu: Îmi bucură sufletul soţul meu, prietenii mei, colegii mei din asociaţii, bichonul meu, plimbările dis de dimineaţă, vara pe Kärntnerstrasse, vacanţele în România

Ana Magdin: Care sunt locurile tale preferate în acest Univers?

Clara Popescu: Visez să trăiesc o perioadă în Jamaica şi să pun bazele unei firme de export de rom, cafea şi piper, să nu plătesc căldura, să nu fie niciodată iarnă şi să ascult la nesfârşit melodiile lui Bob Marley.

Ana Magdin: Ce îţi place cel mai mult să mănânci?

Clara Popescu: Nu sunt pretenţioasă la mâncare, mănânc cu drag mâncăruri româneşti, fasole bătută, cu gogonele murate, papanaşi, ciorbă de burtă.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Clara Popescu: Le doresc ceea ce îmi doresc şi mie, sănătate, înţelepciunea de a găsi întotdeauna soluţiile cele mai bune pentru ei şi pentru familiile lor, să aibă mereu încredere în ei pentru că în ei stă puterea şi răspunsurile la toate întrebarile, în rest, putem doar să ne rugăm, Doamne, ocroteşte-i pe români!

Aurelian Suciu – un strălucit interpret al melosului transilvan

Posted by Stefan Strajer On June - 19 - 2015

Aurelian Suciu – un strălucit interpret al melosului transilvan

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, USA)

 

„După aproape zece ani de când a câştigat concursul Tezaur Folcloric – Moştenitorii, după Premiul I şi Marele Premiu la Festivalul Strugurele de Aur, Aurelian Suciu, băiatul din Şoroştin – Sibiu, confirmă aprecierile specialiştilor şi onorează dragostea publicului. Materialul înregistrat pe acest disc demonstrează că Aurelian s-a străduit să-şi alcătuiască un repertoriu propriu. A ascultat melodii vechi şi interpreți de odinioară, a învățat mult şi nici o clipa nu s-a lăsat dus şi nici schimbat de succese amăgitoare. Vă mai amintiţi? Împreună cu Ciprian Roman şi Ovidiu Homorodean, Aurelian Suciu a prezentat în 2008 concertele folclorice pe scena Festivalului Cerbul de Aur… Iată, acum ne propune, alături de piese de linie care-i pun în valoare glasul strălucitor, melodii ritmate într-o ordine frumos gândită”.

Sunt gândurile pe care le-a transmis, odată cu editarea de către „Libris Braşov” a albumului „Aurelian Suciu – Mă întorn în sat cu dor”, Mărioara Murărescu, regretata realizatoare de programe folclorice al cărei nume este inseparabil legat de emisiunea „Tezaur Folcloric” căreia i-a asigurat continuitatea pe postul TVR timp de aproape trei decenii, cea care privea folclorul „ca pe ceva viu şi prin care putem să ne cunoaştem neamul”.

În perioada post-comunistă, când, se poate lesne constata, respectul valorii a fost vizibil erodat şi deseori înlocuit cu vulgaritate, incultură şi amatorism, apariţia unor talente autentice care să ne transpună în atmosfera satului românesc, o adevărată oază  de moralitate, este fără îndoială de remarcat şi admirat. Cântecele valorificate cu mult succes redau într-un mod fericit viaţa ţăranului român frumos şi pur, viaţa care nu se abate de la preceptele morale şi creştine şi nici de la cuvântul de ordine lăsat din moşi-strămoşi, păstrînd tradiţia nealterată şi demnitatea neştirbită.

Aurelian Suciu

Pentru Aurelian Suciu a cânta nu constituie propria-i profesie. Avantajat de calităţi native incontestabile, el cântă doar din nevoia imperioasă de a cânta, pasiunea interpretării reprezentând un profund act de credinţă. Repertoriul său (doine, hațegane, jiene, învârtire) face parte din folclorul pe care îl reprezintă, fiind cules din zona etnografică de interferenţă dintre Valea Târnavelor şi Valea Secaşelor, prin interpretarea lui încercând să-l facă cunoscut publicului, adăugând totodată câte ceva din propria lui personalitate.

Aurelian este profesor de religie la Copşa Mică, jud. Sibiu, susţinut de pregătirea specifică la instituţii de valoare, respectiv, Seminarul Teologic Român „Simion Ştefan” din Alba Iulia şi Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.  Este de presupus că talentul solistului se trage din acelaşi filon binecuvântat din care s-a desprins şi harul artistic al altor doi interpreți, personalităţi ce se identifică cu cântecul popular românesc care s-au îndreptat, poate predestinat, spre teologie: Cristian Pomohaci, preot ortodox şi cântăreţ de muzică populară şi religioasă şi fermecătorul Ion Luican, un nume de legendă, care în perioada adolescenţei a urmat cursurile unui seminar teologic, iar la 49 de ani a absolvit Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti.

Aurelian Suciu a debutat la televiziune (TVR) în anul 2002, iar la radio (Radio România Actualitați) în 2003. Vocea sa caldǎ de o mare sensibilitate şi varietatea melodiilor interpretate i-au adus aprecierea publicului, precum şi premii la toate festivalurile-concurs la care a participat: Premiul I – „Strugurele de Aur” – Jidvei (2002), laureat al Festivalului – concurs „Moştenitorii” – Sibiu (2002), Marele Premiu – „Toamna Buzoiană” – Nehoiu (2003), Marele Premiu – „Vară, vară, primăvară” – Sibiu (2004), Marele Premiu – „Strugurele de Aur” – Jidvei (2005), Premiul special – „In memoriam Drăgan Muntean” – Mamaia (2006). Demne de menționat sunt şi colaborările cu ansambluri şi orchestre de renume: Ansamblul „Jidvei România” (Dir. Stelian Stoica), „Lăutarii” din Chişinau (Dir. Nicolae Botgros), „Rapsozii Botoşanilor” (Dir. Ioan Cobilă). Pentru el, momentele care i-au adus adevărate mulțumiri au fost: prilejul de a cânta alături de regretatul Petre Săbădeanu, fiu al cântecului de pe Mureş, reputat profesionist al genului popular, cu câteva luni înainte ca acesta să se stingă, oportunitatea de a fi unul dintre prezentatorii „Cerbului de Aur” – secţiunea „muzică populară” în două seri în transmisie directă la TVR 1 şi anul 2010 în care a înregistrat CD-ul „Mă întorn în sat cu dor”, editat apoi, în 2012, de „Libris Braşov” cu care continuă să aibă de atunci o colaborare frumoasă. Dar cele mai mari realizări ale sale sunt cele două fetiţe cu care visează să cânte într-o bună zi într-un spectacol.

Aurelian Suciu este un nume ce se impune în peisajul cântecului popular din Ardealul nostru cu oameni molcomi, buni şi aşezați, o apariție frumoasă, remarcabilă prin glasul său clar şi sănătos, prin costumul naţional specific zonei, îngrijit şi pus la punct, precum şi prin dezinvoltura unui bărbat distins şi arătos, fermecător şi pedant, echilibrat şi permanent preocupat de familia sa.

Aceeaşi valoroasă realizatoare de emisiuni folclorice, Mărioara Murărescu, de care se leagă şi debutul lui Aurelian, spunea cu vădită înţelepciune: „Bătrânii noştri credeau în puterea cântecului. Spuneau ei că, prin cântec, se pot îmblânzi şi fiarele. De unde vine puterea cântecului? Dar puterea celui care cânta? Vă invit să uitaţi de doruri şi de dureri, să vă opriţi o clipa şi să ascultaţi…poate găsiţi răspunsuri. Vă vor ajuta, din vremi şi peste vremi, oameni care au avut această putere, oameni pentru care cântecul a fost viaţa lor, a fost crezul lor şi modul lor de a spune unei lumi întregi “te iubesc”.

Cred că Aurelian Suciu aparţine acestei categorii de oameni de soi, hărăziți să transmită cu multă sensibilitate o stare de bine, de certitudine şi de încredere…

Povestea românilor din Michigan de la „mia şi drumul” la „loteria vizelor”

– O lansare de carte la Cleveland, Ohio, SUA –

Autor: prof. univ. dr. Anca Sîrghie (Universitatea Alma Mater, Sibiu)

 

Orice carte adevărată își urmează traiectul ei în lume, având un destin singular. Nu am în vedere tonele de maculatură pe care le scot pe piață mulți nechemați, ci mă refer la cărțile binecuvântate care sintetizează esențele existenței umane, experiențele plenare, ce merită să fie preluate de generațiile viitorului, care au nevoie mai mult sau mai puțin conștient de povața trecutului.

Sunt de o viață om al literei așternute cu grijă pe hârtie și am încredințat tiparului 30 de volume, ca autor unic, ca prefațator sau ca îngrijitor de ediție. Am semnat peste 400 articole de presă, fie recenzii de carte, eseuri, reportaje, interviuri sau cronici de spectacole, atât cele de teatru cât și cele muzicale. Iată de ce consider că am căderea să afirm fără rezerve că în ultimul timp am participat la ieșirea în lume a unei lucrări deosebite, Românii americani de la Marile Lacuri, carte semnată de Ștefan Străjeri. Structurată monografic, cartea aceasta de 630 pagini conține povestea românilor stabiliți în statul american Michigan în ultimul secol, așa cum ne înștiințează, de altfel, și subtitlul volumului: Peste 100 de ani de prezență românească în statul american Michigan. Este o acoladă uriașă de la valul imigranților veniți în Lumea Nouă cu „mia și drumul” și până la recenta strategie aplicată de S.U.A. pentru completarea dirijată a forței de muncă, realizată ca și în trecut cu o mare eficiență, acum numită ademenitor „loteria vizelor”.

Prima monografie a comunității conaționalilor noștri din Michigan a fost realizată de economistul bucovinean Ștefan Străjeri, care a activat ca redactor și a sponsorizat de ani buni, ziarul „Curentul internațional”, cea mai prestigioasă publicație în zonă. Când afirm că eu am participat activ la nașterea monografiei Michiganului românesc al Americii, mă gândesc la emoția pe care am trăit-o citind rând pe rând cele 6 capitole ale cărții, ca să fac apoi prefața solicitată de autor. Am realizat că nu a fost deloc simplu să cuprinzi într-o asemenea sinteză caleidoscopică prezentarea a 23 biserici românești de diferite confesiuni, 19 organizații, 57 ziare și 78 personalități. O muncă de Sisif, care merită toată prețuirea cititorilor de pretutindeni, întrucât mesajul acestei lucrări se adresează atât românilor din țară, cât și celor de pe oricare meridian al diasporei. Modul cum a expus Ștefan Străjeri datele selectate la capătul unei documentări vaste, structura limpede și riguroasă a volumului, susținând impresia de simplitate expresivă, stilul concis dar nu lipsit de căldură, ilustrarea edificatoare, toate se constituie într-un model, ce așteaptă replica de la celelalte comunități românești din afara granițelor țării. Dar sarcina autorului, ca și cea a mea de prefațator, nu s-a încheiat în momentul când am văzut cartea scoasă de la tipar, frumos copertată, strălucind în splendoarea ei de a fi prima monografie a românilor din Michigan. Nu!

Datorită importanței sale pilduitoare, consider că la fel de importantă ca însăși crearea monografiei este prezentarea ei atât în fața cititorilor din țară cât și din America. Punctul de plecare al maratonului abia început nu putea fi altul decât Pojorâta, satul natal al autorului, unde la 1 iunie 2014, abia sosit din America, Ștefan Străjeri,   și-a lansat cartea, el fiind declarat cetățean de onoare al localității. Evenimentul a fost surprins de mai multe echipe de televiziune și de câteva publicații. La București, am fost invitată să prezint monografia lui Ștefan Străjeri în fața societății scriitoricești de la Biblioteca Metropolitană, iar la Sibiu studenții Universității „Alma Mater” au fost cei mai entuziasmați să ia aminte la semnificația unui asemenea eveniment cultural major.

După momentul cel mai așteptat, cel al lansării monografiei chiar în comunitatea românilor din Michigan, unde periplul a început la Biserica Sf. Treime din Troy, continuând la alte biserici și mânăstiri din regiune, unde autorul locuiește, eu am participat în 31 mai 2015 la o nouă prezentare, cea de la Biserica greco-catolică Sf. Elena din Cleveland, Ohio, unde în 1906 s-a construit prima instituție religioasă a românilor din America. Lansarea s-a încadrat într-un program aniversar onorat de prezența unor înalți prelați, cum a fost episcopul greco-catolic al românilor din America, John Michael Botean.

0334

Evenimentul lansării noii apariții editoriale a fost moderat de Dr. Petru Stinea Mihalțanu, preot paroh la Biserica Sf. Elena, care a dat pentru început cuvântul pictorului Josef Balaș, care și-a exprimat încântarea de a fi citit o asemenea carte importantă. Participanții la eveniment au înțeles fericita întâmplare ca în orașul lor să participe la lansarea unei cărți semnificative, ca aceasta, atât autorul sosit dintr-un alt stat american, cât și prefațatoarea venită din România. Publicului, mai numeros și mai receptiv decât m-aș fi așteptat, i-am explicat într-o atmosferă de   deplină liniște emoționantă că istoria românilor din cele două state vecine este aceeași în esența ei, chiar dacă autorul monografiei a particularizat Michiganul atunci când a consemnat creșterea meteorică a industriei automobilului la Detroit în perioada interbelică. După invenția „trăsurii fără cai” de la 1890 s-a ajuns ca tot la Detroit Henry Ford „să pună pe roți” America.

În 1935 în metropola statului Michigan se formase cea mai puternică comunitate de români din America, grupați în 86 societăți, slujite de 4 publicații. Într-o asemenea ascensiune economică, românii aveau un cuvânt de spus, ei fiind implicați în toate sectoarele uriașului angrenaj industrial. Astfel îi prezintă Ștefan Străjeri într-un capitol incitant, cel al personalităților comunității românești de-a lungul epocii moderne. Sub titlul Români reprezentativi din Michigan autorul etalează din punct de vedere tipologic un spectru uman și profesional de o mare diversitate. Un inovator ca John De Lorean, al cărui nume este purtat până azi de un anumit prototip de automobil, și-a făcut loc în cinematografia americană a epocii, așa cum el s-a înălțat de la sărăcie lucie la glorie, ca să-și sfârșească viața în procese zgomotoase, în care a fost implicat pentru droguri. Lui i se alătură din punct de vedere profesional proiectantul Joe Oros, care devenise „creierul” companiei la care lucra. Episcopul Policarp Morușca rămâne un martir al credinței. La polul eroismului militar, în al Doilea Război Mondial s-a afirmat exemplar Alexandru Vraciu, care a doborât 41 avioane japoneze, 6 dintre ele în aceeași zi. Faptele lui l-au trasformat pe aviatorul român în „Vulturul Pacificului” sau „Șoimul Carpaților”, cum s-a consemnat în presa timpului.

Dar nu numai oamenii de cele mai diferite profesii, de la muncitori și comercianți la medici, profesori, artiști și scriitori, au avut destinele lor, ci și instituțiile, organizațiile și bisericile ridicate prin osârdia enoriașilor cu vie credință în Dumnezeu, ele găsindu-și locul mai spațios în măsura în care situația financiară o permitea. În 1988 s-a terminat edificarea Bisericii Pogorârea Duhului Sfânt din Warren Detroit, cu imboldul preotului Ioan Mihuț, acest lăcaș sfânt având să fie socotit de Aristide Buhoiu „cel mai mare lăcaș din afara țării de pe toate continentele.”

Între instituțiile cele mai reprezentative, „Vatra Românească” s-a impus ca un centru al credinței și al spiritualității naționale. Atmosfera ei de liniște și biblioteca plină de valori inestimabile a atras personalități de prestigiu. Un țel urmărit continuu a fost reacționarea ei seismografică la istoria politică a țării-mame. Nu întâmplător, la „Vatra Românească” s-a ridicat în 1964 monumentul închinat deportaților în Siberia, autorul acestei inițiative fiind tocmai un asemenea român bucovinean, care trăise teribila experiență.

În marele concert al vieții imigranților stabiliți în Michigan din diferite țări ale lumii, Sala etnică de la Wayne State University a pus din nou la încercare spiritul de inițiativă a comunității conaționalilor noștri, ea fiind și în prezent o emblemă a românismului în expresia lui cea mai autentică.

Am evidențiat în fața participanților la lansare rolul important pe care l-au jucat în istoria Michiganului românesc societățile și organizațiile care veneau în ajutorul proaspeților sosiți din țară, ele susținând deseori inițiativele de interes obștesc sau religios. Dacă în 1906 Uniunea Societăților Române din America se organiza în statul Pennsylvania, trei ani mai târziu în Michigan se înființa societatea „Deșteaptă-te române”. Pentru ca Uniunea și Liga Societăților Române din America să activeze la parametrii ei optimi, Eugen Popescu a făcut naveta săptămânală de la Cleveland la Detroit spre a coordona 60 de societăți cu cei 5.000 de membri ai lor. Ridicată în 1912, Catedrala „Sf. Gheorghe” din Michigan avea să fie pictată cu cei 65.000 dolari donați de această societate, care a mai oferit 15.000 dolari pentru edificarea sălii sociale. Reuniunile doamnelor au susținut activitatea dobândirii drepturilor egale cu ale bărbaților. Pentru a înțelege prestigiul pe care societățile românilor americani le aveau în perioada interbelică, ar fi suficient să recompunem imaginea paradelor locale la care ele participau cu entuziasm național, astfel că nașul steagului american și al celui românesc plăteau sume importante spre a se bucura de o asemenea cinste. Activitatea voluntară era făcută cu dăruire, fără vreun gând de beneficiu pecuniar. Președintele Societății Române Nicolae Dragoș, la centenar, în 1992 a fost felicitat printr-o simplă scrisoare și i s-a oferit modica sumă de 100 dolari.

Din cele 150 de organizații românești ale Americii cu 200.000 membri, în 1929 s-au ales 300 de delegați, care au trecut Atlanticul sosind la Alba Iulia, unde au fost întâmpinați de Primul Ministru Iuliu Maniu, spre a sărbători împlinirea celor 10 ani de la Marea Unire, în prezența Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria. Activitatea organizațiilor românești din Michigan era constant axată pe ajutorarea conaționalilor din țară, în caz de calamități naturale sau de situații politice de mare cumpănă.

În cartea lui Ștefan Străjeri este consemnat cu o necruțătoare obiectivitate declinul societăților românești din statul Michigan, care s-au redus numeric în mod drastic. Astăzi mai sunt identificate doar două societăți, dar și acelea au o activitate anemică, deloc ritmică. De ce? Pentru că ele nu-și mai găsesc utilitatea în epoca prezentă, când ajutarea noilor veniți nu mai este resimțită ca o responsabilitate a obștii întregi, iar comunicarea cu țara și cea dintre membrii comunităților diasporei se face direct, pe alte coordonate, datorită tehnicii avansate și mass-mediei foarte pertinente.

IMG_0302

Prezentarea monografiei a fost urmată de o sesiune de autografe pe care autorul le-a dat cu multă emoție, la gândul că în curând cartea sa va încălzi sufletele și va îmbogăți mințile românilor din Ohio. Nu m-am îndepărtat de vechea vatră a românismului de la Cleveland înainte de a mă asigura că pr. Petre Stinea Mihălțanu, gazda noastră la acest eveniment livresc cu adevărat vibrant, ca intelectual entuziast, îndrăgostit de istorie, și distinsa lui soție, de formație filologică, nu vor întârzia să proiecteze, în replică, o similară oglindă a vieții românilor din statul lor.

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Posted by Stefan Strajer On June - 11 - 2015

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

 Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

Simona Tănăsescu, una dintre cele mai bune ştiriste din România, îşi va lansa în curând, cea mai aşteptată carte care îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”

            *

Ana Magdin: Simona Tănăsescu, îmi amintesc ce ştiri interesante făceai tu pentru o anumită televiziune din România. Spune-mi te rog, din punctul tău de vedere, cât de important este mesajul care se transmite prin formularea unei ştiri?

Simona Tănăsescu: Înainte de a-ți răspunde la orice întrebare, vreau să-ți mulțumesc că ți-ai rupt minute prețioase din viață, timp în care ţi-ai îndreptat privirea spre mine, un om mic, o altă persoană din mulțime. Trebuie să-ți mărturisesc că am mari emoții, este pentru prima dată când nu sunt eu cea care pune întrebările, ci persoana care răspunde.

Ei bine, am să-ți răspund la întrebare, începând cu însăși definiția de „știre”. Acest substantiv face trimitere clară către cunoaștere, cunoștință, veste, informație scurtă despre eveniment, noutate. Debutul meu în televiziune s-a făcut începând de jos. Acum, cuvântul „jos”, cel puțin pentru mine, înseamnă top, vârful piramidei. Îmi amintesc cum mi s-a dat un microfon, un operator și mi s-a spus să ies pe stradă și să mă întorc cu o știre. Habar nu aveam ce însemna asta, habar nu aveam ce avea să mi se întâmple. La întoarcerea în redacție mi s-a spus „ai încercat asta nu înseamnă că ai și reușit”. Au urmat zile în care nu făceam altceva decât să citesc. Nu orice, nu pe oricine, decât ziariști consacrați la vremea respectivă. Unul dintre şefii mei de atunci, Ionel Bara sau Jimmi Bara, după cum mulți îl cunosc, mi-a spus doar atât: „Mergi la eveniment. Deschide ochii mari, ascute-ți auzul. Nu îmi veni cu o știre din mapa de presă. Înțelege ce se întâmplă. Înceracă să scrii folosind cuvinte simple, astfel încât, oricine să poată să înteleagă ceea ce ai vrut să spui. După ce ai scris, sună acasă, citește-i mamei și întreab-o dacă a înţeles ce ai spus”. Inițial, vroiam să îl întreb, de ce tocmai pe mama?!? Abia ulterior aveam să înțeleg că mama era însăși telespectatorul, cel care urma să fie informat și cel mai aprig critic al meu. Așa că, revenind la întrebarea ta, din punctul meu de vedere, știrea trebuie să conțină informația brută, corectă, nedeformată, iar tu, cel care o redactezi nu ai voie să te implici afectiv. Rolul tău este de observator, iar mesajul trebuie să fie simplu, curat și înțeles de toată lumea la fel, indiferent de pregătire sau statut social. Cât despre importanța lui? Atâta timp cât mesajul este perceput corect, importanța, fiecare i-o accordă în funcție de interes.

Ana Magdin: De ce crezi că în România, la aproape toate televiziunile de ştiri, tot ceea ce ni se transmite este negativ şi ce consideri că trebuie făcut pentru ca românii să nu mai fie atât de stresaţi din cauza mesajelor transmise de televiziuni?

Simona Tănăsescu: Aici am să răspund privind în două direcții: de unde vine știrea și unde se îndreaptă și care este ecoul ei.

Am să încep cu ce se întâmplă în România, unde, cel puțin din punctul meu de vedere, știrea propriu zisă s-a transformat în verdicte. O știre nu înseamnă doar scoaterea la iveală a lucrurilor urâte și negative. Din păcate, la noi, în România lui 2015, asta se întâmplă. Jurnaliștii, reporterii, nu mai caută noutatea, ineditul, ci scormonesc continuu într-un trecut, la fel de real ca și prezentul, uitând de fapt că în anii trecuți, își puneau numele pe știri scrise pozitiv, ce înfățișau de fapt aceleași personaje pe care le așteaptă acum în fața Parchetului General. Ştirea lor, acum, are în prim plan, anii de detenție, care, poate, ar urma să-i aibă fiecare. Și nu asta ar fi marea problemă, ci conținutul general al jurnalelor în sine. Toate încep cu morți, răniți, violuri, copii bătuți și se termină în aceeași notă. Nu este normal, asta nu reflectă normalitatea unui popor, deși, dacă te uiți la cifrele de audiență, ai spune că românii sunt atrași de toate aceste nenorociri. Și, atunci, de ce nu ne mai miră că nu mai zâmbim pe stradă? Că la școală, copiii, pun pariu pe câți ani va lua Udrea sau dacă Zăvoranca face sau nu face farmece la mormântul mamei? Și așa viața oamenilor este grea și plină de neajunsuri. Când ajungi după o zi grea acasă și te așezi seara la masă, dai drumul la televizor nu vezi și nu auzi decât știri negative, care nu fac altceva decât să te încarce la fel de negativ.

simona T.poza buna postare

 

Foto.  Simona Tănăsescu

Scurt, am să fac referire și la ecou. Ne dorim o Românie modernă, o Românie puternică în Europa. Acum am realizat că, fără să vreau, m-am folosit de un fost slogan electoral. Nu aici am vrut să bat ci la realitatea existentă în această exprimare. Ei bine, niciodată nu vom reuși nici măcar să punem o cărămidă în acest sens. Puterea unui popor constă în sănătate, cultură și economie. Luând de la coadă la cap, cum să vină investitorul în România, când nici nu apuci să faci o societate, că DNA-ul și mascații te ridică din pat? Cum să vină europeanul în România, dacă în ziare și la televizor, vede că educația și cultura, sunt trecute cu mari minusuri în orice propoziție? Cum să vină străinul într-o Românie Europeană în care nou-născuții mor pe capete, bătrânilor le este frică de bătrânețe și își înjumătățesc doza de medicamente pentru a le ajunge toată luna, iar tânărul, face infarct și moare punându-i-se diagnostic de depresie, de exemplu. Și toate acestea, vin, evident, pe fondul unor sisteme defectuase dar și din cauza știrilor ce străbat toate canalele. Mă întreb continuu de ce nu avem și știri frumoase, pozitive. Avem minți luminate, talente la tot pasul, valori și medici desăvârșiți. Despre toate acestea, care sunt tot adevăruri românești, nimeni nu se mai sinchisește să scrie, să dea practic știrea. Și cred că așa am răspuns și de ce este nevoie. Este nevoie ca lumea să redescopere valorile neamului nostru.

Ana Magdin: Ştiu că în curând, vei lansa pe piaţa românească şi internaţională, o carte cu o abordare unică! Poţi să ne povesteşti ce mesaj doreşti să transmiţi prin intermediul acestei cărţi?

Simona Tănăsescu: Pe lângă Astrid, fetița mea de 4 ani, această carte, care urmează să o public în curând, este una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu. Pentru mine nu este o simplă carte, este într-un fel o regăsire a mea, o reîntoacercere după mulți ani, la ceea ce mi-a plăcut dintotdeauna să fac: să scriu. Modul în care am făcut-o a reușit să mă surprindă chiar și pe mine. Eram obișnuită să văd, ca apoi, să dau știrea. Îmi luam repere, pe care ulterior le valorificam. Ei bine, această carte mă poartă dincolo de limitele pe care știam că le am. Nu a fost nimic gândit, nu am făcut nicio cercetare înainte, ci, pur și simplu, a venit, atunci când aveam cea mai mare nevoie. Mesajul cărții, nu vreau să îl dezvălui acum. Acesta va veni odată cu apariția celor trei părți, căci vor fi trei la număr. Mesajul meu în schimb, este unul către mine, în primul rând și către toți cei care vor dori să-l primească: avem două mari datorii în viață – prima, să o ducem până la capăt iar cea de-a doua, să lăsăm ceva în urma noastră. Eu nu știu dacă am să pot construi case, palate sau să strâng averi. Știu sigur acum, că eu, voi lăsa o carte, poate mai multe, și, odată cu ea, o parte din sufletul meu.

Ana Magdin: Simona, mi-ai dat să citesc multe pasaje din cartea ta. Mărturisesc că din punctul meu de vedere, această carte, are un mesaj divin, este o adevărată terapie pentru minte şi pentru suflet, îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni. Te rog să scrii pentru cititori, un pasaj, care îţi încântă sufletul şi care înseamnă ceva pentru tine.

Simona Tănăsescu: Ţi-am dat multe pasaje din cartea mea ca să le citești, tocmai pentru că aveam și am încredere în judecata ta. În plus, acum, tu erai „mama” care urma să citească și de la care aveam nevoie să îmi spună dacă trăiește odată cu personajul meu. Eu eram obișnuită să mă folosesc în televiziune şi de imaginile operatorului pentru a transmite mesajul. De multe ori, ele erau mai sugestive decât orice încercare de descriere. Acum, în schimb, am încercat ca doar prin cuvinte, imaginea să-ți apară clar, înaintea ochilor. Nu știu cât de divin este mesajul, aștept cu mare emoție, verdictul cititorilor. Ceea ce pot spune este că, fiecare personaj, fiecare etapă descrisă nu este doar o înșiruire de cuvinte. Am încercat să trăiesc, să mă identific cu fiecare subiect în parte, pentru a îl înțelege eu, înainte de orice. Sunt momente în care, am sentimentul că, personajele îmi sar din paginile scrise, atrăgându-mi atenția unde greșesc sau încurajâdu-mă să continui. Am să-ți redau două pasaje. Unul, pentru ca toți cititorii tăi să înțeleagă ce ai vrut să spui prin „abordare specială” și încă unul, pe care îl consider eu plin de acea încărcătură emoțională de care îți vorbeam:

„Dumnezeii noştri, pentru care ne luptam cu putere şi în care credeam că ne vor apăra şi păzi de rele, s-au dovedit a fi doar chipuri cioplite. Atotrenăscătorul. Doar EL era cel care exista cu adevărat. El, cel care a creat lumea şi pământul, EL, cel care a dat naştere vieţii, luminii şi întunericului. EL, cel care a inventat OMUL. Adevăratul Lui nume era de nepronunţat. Unii, puţini cei care scăpaseră de Convertire, rebelii, spuneau că Atotrenăscătorul vine după Planeta Hipofizis, aflată la multe miliarde ani-lumină, faţă de Pământ. Se spunea că hipofizienii, pentru a putea supravieţui, aveau nevoie de materie pură, ceea ce urma ca noi să devenim după cea de-a noua viaţă. Pământul se schimbase. Viaţa pe Terra nu mai era aceeaşi. Atmosfera era pură, curată, apele mărilor şi oceanelor erau de un albăstrui infinit, râurile şi pârâurile îşi trasau drumul după bunul plac, aşa cum încercau şi oamenii înainte de Invazie. Nu mai exista poluare. Prezenţii locuitori ai Terrei, nu se mai luptau între ei, nu mai exista criminalitate, nu mai existau săraci sau bogaţi, nu mai existau bani. Se lăsase liniştea, se auzeau cântecele păsărilor şi bătăile de aripi ale fluturilor. Realitatea era un echilibru perfect în urma depăşirii graniţelor cunoaşterii.”

„Primele luni de după despărțire au fost grele, pentru ca următoarele ce aveau să se scurgă să devină insuportabile. Trecerea timpului nu avea niciun efect asupra mea. Sentimentele mele se reinventaseră. Nu mai reprezentau stări de spirit, ci detalii amanunţite ale durerii. Mergeam ca o nebună pe stradă gândindu-mă la o moarte uşoară, iar ideea că André s-ar putea întoarce la mine, mă reanima de fiecare dată, dând agoniei un aer amuzant, comparativ cu focul din inima mea. Când simţeam că nu mai pot, mergeam în faţa clădirii în care stătea, îl aşteptam ascunsă şi îmi hrăneam sufletul cu umbra lui ce se oglindea în geamurile blocului. Şi mergeam acasă, unde mă găsea dimineaţa mai distrusă decât intrasem în noapte. După ce am plecat de la André, nu am avut puterea de a mă întoarce în casa părinţilor mei. Aveam nevoie de intimitate, pentru a-l putea jeli pe el. Aveam nevoie de singurătate pentru a putea urla, fără a mă auzi cei din jur, ori de câte ori închideam ochii şi-l vedeam. Amintirea devenise hrana mea zilnică. Dormeam nopţi fără de vise şi trăiam zile fără de viaţă.”

            Ana Magdin: Cam în ce perioadă a acestui an îţi doreşti să faci lansarea cărţii?

            Simona Tănăsescu: Mi-aș dori foarte mult ca în luna august, a acestui an să pot face și lansarea primei părți, care se va numi, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”.

            Ana Magdin: Simona, spune-mi te rog, ce ai vrea să elimini, ce ai vrea să adaugi şi ce ai vrea să păstrezi în viaţa ta, pentru a fi aşa cum îţi doreşti?

            Simona Tănăsescu: Ce vreau să elimin din viața mea? Momentele în care mă simt neputincioasă. Ce vreau să adaug? Mai multă răbdare și înțelepciune. Ce vreau să păstrez? Vreau să mă păstrez pe mine și să nu uit niciodată de unde am plecat.

            Ana Magdin: Ce locuri îţi bucură sufletul şi viaţa?

            Simona Tănăsescu: De curând, am descoperit locul care îmi bucură sufletul: Parisul. De aproape șase ani de când stau mai mult în Belgia, soțul meu a încercat de nenumărate ori să mă ducă la Paris și, tot de atâtea ori, am găsit diferite motive să amânăm, de fapt să amân plecarea. Acum, cred cu tărie că, atunci nu era momentul. Trebuia să mă reapuc de scris pentru a vizita metropola. Acțiunea în sine a cărții se derulează la Paris. Nu puteam descrie fără să văd, fără să simt, așa că, fără să îmi dau seama, Parisul, a devenit locul meu preferat, cu precădere, piațeta artiștilor de la Sacré Coeur. În schimb, locul care îmi bucură viața, va rămâne veșnic România. Și acum, cu părere de rău și sinceritate, vin și spun că, sunt momente în care tot ceea ce se întâmplă aici, începe să-mi sufoce această bucurie și găsesc că este total nedrept.

            Ana Magdin: Eşti una dintre cele mai frumoase soţii de europarlamentar. Te rog să ne spui ce faci ca să arăţi atât de bine, ai un anumit mod de viaţă, ai o alimentaţie specială, faci sport, cum te îngrijeşti?

            Simona Tănăsescu: Îţi mulţumesc pentru că mă vezi aşa! Oglinda mea de acasă, îmi spune mereu: „stai liniștită că nu ești printre cele mai frumoase!”. Și culmea, în loc să mă supăr, mă relaxez, știind că pot mânca orice măr vreau eu, fără ca să existe riscul de a fi otrăvit! Sincer, fără falsă modestie, niciodată nu m-am considerat o frumusețe. Sunt un om normal, o femeie normală. Mă poți găsi într-o zi aranjată sau chic și la fel de bine mă poți întâlni în pantaloni de trening, cu unghiile nefăcute, pentru că tocmai făceam curat în casă. Încerc să fiu o femeie îngrijită. Pentru mine, pentru soțul meu și nu în ultimul rând, pentru Astrid. Eu, de exemplu, dintotdeauna am admirat-o pe mama, care, indiferent cât de obosită era, își găsea două minute și pentru ea, pentru ca eu, să nu cresc cu imaginea unei femei neglijente. Cât despre întreținere, am ajuns să cred că și ciocolata poate avea farmecul ei, uneori. Aș minți să spun că fac sport zilnic sau că umblu prin saloane. Încerc să mă mențin, așa cum pot. Dintotdeauna curele de slăbire au făcut parte din obiectivul meu zilnic. De multe ori îmi reușeau iar alteori, nu!:) Până la urmă, totul ține de moment.

            Ana Magdin: Ai o familie foarte frumoasă, eşti o femeie împlinită, cu un soţ care te iubeşte, o fetiţă deşteaptă şi frumoasă ca o prinţesă, care, este lumina vieţii voastre. Cum vă petreceţi timpul liber când sunteţi împreună toţi trei?

            Simona Tănăsescu: Da, am și mulțumesc Cerului pentru asta! Uitându-mă în jurul meu văd cât de greu este ca în ziua de astăzi să ai o familie și cât de greu este să poți rezona cu omul de lângă tine. Ca în orice căsnicie, avem și noi momentele noastre dar important este că mereu le-am putut depăși și cred că am tras și învățăminte. Dincolo de toate, viața noastră se învârte în jurul lui Astrid şi a Sandrei, fiica cea mare a soțului meu și a Parlamentului European. Ciprian Tănăsescu, soțul meu, face parte din categoria politicienilor atipici, dedicat și foarte conștiincios. El este de principiu că trebuie să fie zilnic prezent la Parlament, la birou, făcându-și treaba pentru că acolo este serviciul lui. Că nu se simte bine sau că este obosit, nu lipsește o zi. În rest, când mai avem câteva zile libere suntem în țară sau colindăm parcurile de distracții, spre bucuria fetiței noastre.

            Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

            Simona Tănăsescu: Pentru românii de pretutindeni, respectul meu! Sper să îşi găsească puterea de a fi mai uniţi, mai mult ca niciodată. Sper ca într-o buna zi, dintre ei, să se ridice o voce care să spună lucrurilor pe nume. Şi mai sper, tot că într-o bună zi, cineva să realizeze că românii de pretutindeni au valori morale bine impământenite.

Consulat itinerant la Windsor

Posted by Stefan Strajer On June - 10 - 2015

Consulat itinerant la Windsor

Sâmbătă, 27 iunie 2015, între orele 9:00 -18:00 reprezentanţii Consulatului General al României din Toronto (Canada)se vor deplasa în Windsor pentru a oferi servicii consulare românilor din această zonă.

Persoanele care doresc să beneficieze de aceste servicii au nevoie de o programare prealabilă.
Aceasta se poate face direct la Consulatul General al României din Toronto la adresa de e-mail: toronto.cg@mae.ro

Locaţia unde se va desfăşura activitatea este:

Galeria de Arta Leydan
3214 Sandwich Street West
Windsor, Ontario, N9C 1A8

Suportul pentru această activitate este asigurat de către Romanian Cultural Association ” Graiul Românesc ”

http://toronto.mae.ro/local-news/947

anunt poza

Neomenia şi neruşinarea – două din realizările de haram ale postdecembrismului românesc

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Nu ştiu dacă şi în alte zone ale ţării circulă aşa ca în Maramureş mult înţeleapta şi profunda spusă, valabilă în orice timp şi-n orice loc, dar mai ales în aceste vremuri de Je m’en fiche ale postecembrismului românesc: A fi mare nu-i mirare,/ a fi om e lucru mare…

Chiar aşa, căci în aceste timpuri de mare restrişte pentru grosul românilor, în care legile morale şi sociale sunt sistematic umilite de neruşinarea sfidătoare a ciocoilor vechi şi noi, lesne-i să ajungi mare (a se citi ştab cu funcţii decizionale) prin tridimensionalul sistem fraudă-mită-neobrăzare, continuu perfecţionat de marea ştiinţă a corupţiei de pe aceste meleaguri, dar practic este imposibil să mai rămâi om după ce te-ai scufundat în puturoasa mocirlă a puterii aparente şi ai muşcat zdravăn din mărul otrăvit al nelegiuirilor.

Dar ăştia sunt descurcăreţii zilelor noastre, indiferent de scârboşenia mijloacelor întrebuinţate întru atingerea scopului netrebnic pe care şi-l propun: După ce s-au văzut cu sacii în căruţa nesimţirii, fac tot ce le stă în putinţă ca să devină neoameni desăvârşiţi, adică îşi fac o regulă în găunoasa lor viaţă din a discuta (la telefon, de pildă) doar cu egalii lor în matrapazlâcuri, respectiv din a pupa papucul superiorilor pe scara social-politică ori în pungăşii.

Chiar dacă ai avea ocazia să o faci, ce rost ar avea să le spui acestor biete băşicuţe ale clipei că omenia, cinstea şi bunul-simţ au fost şi de-a pururi vor rămâne fundamentul de neclintit al umanului autentic, sau – Doamne fereşte! – să le aminteşti de omenia lui Rüdeger (unul dintre admirabilele personaje zugrăvite în Cântecul Nibelungilor, capodopera medievală a literaturii germane), despre care marele poet anonim spune că „E sufletu-i grădină în maiul înflorit şi-i bucuros de oaspeţi cum nu s-a mai aflat”!

…De mic copil am învăţat de la bunica mea dinspre mamă frumuseţea absolut necesară a omeniei prin gingaşa stăruinţă de zi cu zi a bunătăţii ei. A murit draga de ea când eu eram doar un năpârstoc, dar o văd şi astăzi cu ochii minţii cum era în realitate: o ţărancă micuţă de statură, frumoasă, blândă şi atât de bună la inimă, încât nimeni nu ieşea din căsuţa ei fără ca ea să-l omenească din puţinul material şi din belşugul sufletesc cu care o înzestrase bunul Dumnezeu.

Îndeosebi feluriţii cerşetori simţeau această rară şi nobilă bucurie a ei de-a omeni, astfel încât mulţi dintre dânşii şi-au făcut un obicei din a o căuta tot acuşi-acuşi. Iar ea, veşnic zâmbitoare şi cu uşa larg deschisă, le vorbea, îi aşeza la masă şi, în timp ce aceştia mâncau, le mai băga câte ceva de-ale gurii şi/sau câte un obiect vestimentar în sărmanele lor straiţe…

Tot atunci am băgat la cap (fireşte, într-un chip insuficient desluşit) că a omeni înseamnă cu mult mai mult decât a trata rece şi politicos pe unii dintre semenii tăi dintr-un prisos al făţărniciei, atâta timp cât prin omenia sinceră şi iubitoare ai posibilitatea să-i ajuţi pe semenii cei mai oropsiţi să-şi redobândească demnitatea de oameni între oameni, cu toţii egali în faţa Creatorului.

Mai târziu, prin cercetare atentă m-am lămurit că până nu demult (mai exact până nu s-a extins şi înrădăcinat acea trufie de-a avea care ne macină ca un cancer naţia), verbul a omeni era într-atât de românesc (în engleză sau franceză, de pildă, a omeni are doar conotaţia seacă de a trata), încât capătă vastul înţeles de a-ţi face fără alegere semenii să se simtă cu adevărat oameni. Prin urmare, un verb de prim rang pentru sărmana noastră condiţie umană, de aceeaşi importanţă existenţială cu a raţiona, a munci, a crede, a iubi şi a fi cinstit.

N.B. A fi medic inuman, adică lipsit de omenie în raport cu pacienţii, mi se pare la fel de paradoxal şi grav pentru speţa umană ca a fi preot sau pastor corupt. Căci cele două îndeletniciri umane (una pentru sănătatea trupească, cealaltă pentru sănătatea sufletului) sunt atât de importante pentru omul de azi şi de mâine, încât nu pot fi practicate cu folos fără o reală chemare şi dăruire din partea celui în cauză.

Tocmai de-aceea am rămas realmente şocat zilele astea, când – în urma unui grav accident petrecut în familie – am dat peste medici aşa de puţin umani (din nepricepere sau nepăsare?!), încât procedeele lor expeditive de-a se descotorosi de bolnavi, mi s-au părut că seamănă ca două picături de apă cu malpraxisul.

Iată despre ce este vorba. În urmă cu mai bine de două săptămâni (era într-o sâmbătă pe la amiază), brusc fratelui meu mai mic i s-a făcut rău şi a început să vomite. Fiind acasă, fireşte că îndată am sunat la 112 şi – semiconştient şi acuzând dureri mari la cap – bolnavul a fost transportat la secţia Urgenţe din cadrul Spitalului municipal Sighetu Marmaţiei. Aici este consultat pe rând şi apoi în grup de trei medici (niciunul dintre ei nu era cardiolog sau neurolog!), este acuzat de una dintre doctoriţe de sevraj (protestul meu la această acuză jignitoare n-a fost luat în seamă), este tratat foarte sumar şi în pripă de…colecist (sic!) şi apoi i se face vânt din spital (toţi trei susţin că n-are probleme cu inima, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de atenţionările mele în legătură cu ciudatele puseuri de tensiune şi cu durerile de cap), urmând ca luni să meargă pentru un nou consult.

Dar acasă durerile de cap nici vorbă să înceteze, aşa că pe riscul nostru l-am urcat pe suferind într-un autoturism şi în cea mai mare grabă l-am dus la Spitalul de Urgenţe din Baia-Mare. Aici i se descoperă la tomograf un anevrism spart la baza cutiei craniene, este urcat într-o ambulanţă şi transportat în mare viteză la Spitalul de Neurochirurgie din Târgu-Mureş, unde – după alte investigaţii atente – luni a fost operat şi salvat de la moarte.

Pentru mine a fost cât se poate de limpede că patru factori esenţiali şi-au dat mâna la salvarea lui, echivalentă cu un adevărat miracol: a)Mâna lui Dumnezeu; b)Profesionalismul personalului sanitar din Baia-Mare şi Târgu-Mureş (îndeosebi al medicului neurochirug care l-a operat); c)Organismul lui tânăr şi sănătos; d)Viteza cu care am acţionat noi cei de lângă el.

Ştiţi ce ni s-a spus la Târgu-Mureş? „Tot rău-i spre bine. Dacă-l internau la Sighet, cu siguranţă murea…”

Deci, doamnelor şi domnilor medici mai puţin dăruiţi cu har, atenţie la cele relatate: Cu omenia arătată bolnavilor aveţi numai de câştigat (nu toţi medicii sunt aşi în meserie), astfel având marea şansă să vă supliniţi şi, totodată, să vi se ierte unele carenţe profesionale!

(Sighetu Marmaţiei, 27 mai 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Vulturul Ilie, personaj de carte

Posted by Stefan Strajer On June - 4 - 2015

Vulturul Ilie, personaj de carte

Autor: Carmen Marin (Buzău)

Cu ani în urmă, am auzit o poveste despre un vultur adus de un cioban, din vârfurile munţilor şi pe care îl puteai admira dacă drumurile tale treceau prin gara Buzău. Autoarea poveştii, doamna Maia Croitoru, aflată la o vârstă rezonabilă avusese ocazia să-l vadă de mai multe ori pe acest legendar vultur, care uitase piscurile munţilor şi se întovărăşise cu oamenii, furându-le din palmă câte o bucăţică de pâine, spre amuzamentul acestora. Vulturul „Ilie” a încântat pe locuitorii buzoieni între anii 1924 şi1942.

Numele de Ilie, probabil i-a fost dat de stăpânul său, adică cârciumarul din spatele gării care îl folosea ca „reclamă” pentru clienţii care îi treceau pragul. Ilie nu se limita doar cu spaţiul oferit de cârciumar, el era prezent şi pe acoperişul gării spre uimirea pasagerilor din trenurile care treceau prin gara Buzău sau pe deasupra pieţii, unde era răsplătit de măcelari cu puţină carne sau peşte, pentru că-i încânta cu prezenţa sa.

Era iubit şi de copii, chemându-l din înaltul cerului cu aceeaşi „momeală”, bucăţica de pâine. Vulturului Ilie nu-i placea decât acasă la Buzău, căci a fost vândut şi dus la Craiova, însă oltenii n-au avut ocazia să-l vadă prea mult, căci din momentul libertăţii el s-a întors tot aici, la el acasă, poposind în turla gării pentru a vedea dacă apare vreun accelerat sau un rapid. Cobora de pe acoperiş şi se ducea direct la vagonul restaurant, unde binenţeles, că era din nou răsplătit.

Vultur

Cu toate că fura câteodată şi câte un covrig din panerele celor care vindeau covrigi călătorilor sau ziarele erau împrăştiate de zborul lui Ilie, buzoienii îl iubeau pe acest şugubăţ vultur care parcă dintodeauna fusese aici.

Sfârşitul lui Ilie a fost tragic şi cel care a făcut ca vulturul Ilie să dispară din peisajul gării spre dezamăgirea locuitorilor acestui oraş, a fost un soldat neamţ. Câinele soldatului s-a repezit la Ilie, dar vulturul s-a repezit cu ciocul şi i-a spart ţeasta. În acel moment soldatul a scos pistolul şi l-a împuşcat pe vulturul care câştigase cu înfăţişarea dar şi cu comportamentul lui inimile buzoienilor. Ziarele vremii au relatat în paginile lor uciderea vulturului Ilie.

Poetul buzoian Bucur Chiriac i-a dedicat vulturului Ilie, un poem de poezie intitulat,, Ultimul zăgan’’numele acesta fiindu-i recomandat de căre Marin Sorescu, prieten al poetului buzoian.

„Mai de mult, într-o câmpie/ printre alte zburătoare,/ un vultur fără de seamăn,/ care se numea Ilie,/  vieţuia în bună pace/ în natalul meu Buzău./ Nu a fost un oarecare,/ ci o pavăză în zare,/ ba chiar  «pasăre-erou»./ N-auzisem pe la şcoală/ despre vulturii zăgani,/ dar ştiam că nea-mu-i mândru/ era «rege»-ntre vultani./ Neam ce se stingea alene/ de vechime şi urât;/ toţi înalţi, golaşi la gât/ şi pe cap cu multe pene:/ două ciufuri mari, sub cioc,/ şi stufoase, ca o iarbă/ de-i priveai,/ păreau că poartă/ o  invidiată barbă.“ (fragment din „Ultimul zăgan“, de Bucur Chiriac).

De crezut sau nu, vulturul Ilie a rămas în memoria locuitorilor acestui oraş ca un personaj drag, ce poate încânta prin simpla reproducere a amintirilor acelor ani, inimile şi celor mai tineri. Mărturisesc că pe mine m-a încântat povestea vulturului Ilie şi mi-a cucerit inima şi am încercat să duc povestea mai departe, îmbogăţind şi pe alţii cu legendarul vultur Ilie.

Wedding

Foto.Carmen Marin

 

 

 

 

 

 

Ortodoxia şi românismul în trecutul nostru

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2015

Ortodoxia şi românismul în trecutul nostru

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Câteva reflecţii

Vremurile pe care societatea românească le parcurge astăzi ne obligă mai mult ca oricând să reflectăm asupra importanţei incontestabile pe care a avut-o ortodoxia în trecutul nostru. Este bine cunoscut că biserica ortodoxă la noi a fost de-a lungul timpului vrednică de încrederea neamului. Neamul mergea la biserică şi biserica mergea la neam, rezultând o adevărată contopire a noţiunilor de român şi ortodox, cristalizată în expresiile „legea românească” şi „legea strămoşească”.

Considerată „scut şi pavază” pentru neamul românesc, se impune să observăm că ortodoxia românească nu a decretat sfinţi, dar a făcut din credincioşii săi fii buni ai bisericii şi ai statului. Nu a decretat mucenici, dar a avut mucenici, martiri ai crucii, care totodată erau vajnici apărători ai românismului.

Marile servicii pe care biserica ortodoxă le-a adus neamului românesc au fost consemnate fără echivoc în istoria noastră, istoria bisericii fiind parte integrantă a acesteia. Întrucât prea s-au dat uitării în ultimul timp meritele ortodoxiei în trecutul nostru, o sumară evocare a lor este, desigur, necesară, utilă şi benefică.

Savantul Nicolae Iorga, autor al cunoscutei „Istorii a religiei ortodoxe şi a vieţii religioase la români”, constata că „mulţumită unui şir întreg de împrejurări, a căror urmărire nu poate intra aici, poporul român a fost legat în imensa lui majoritate de ortodoxie, pe care a interpretat-o în sensul său, care nu este nici grecesc, nici sud slav, nici rusesc, şi care are acelaşi caracter pe care îl are şi viaţa generală a românilor, caracterul acela patriarhal, sătesc, ţărănesc, lucrul de căpetenie fiind preotul sau popa şi nu episcopul, mai ales toate gradele care sunt în episcopate, acestea fiind lucruri mai târzii, în legatură cu o dezvoltare dusă mult mai departe şi cu anumite influenţe străine. Biserica noastră nu este episcopală, exarhală şi culturală în rândul întâi, ci una din manifestările acelui spirit popular care formează caracteristica generală a atâtor veacuri din trecutul nostru”.

Profesorul nu putea să nu sublinieze rolul uriaş al religiei ortodoxe, ca sinteză a neamului românesc în însăşi perpetuarea fiinţei noastre etnice. „Azi – afirma el – noi nu părăsim ortodoxia nu pentru ce ne-a dat ea, ci pentru ce i-am dat noi. Există o sinteză religioasă în chiar sufletul nostru”, care conform spuselor sale ar fi preluat din vechiul fond „elemente geto-trace” şi „elemente care s-au numit mai târziu bogomilice”. Este de notorietate că istoricul aprecia cu atât mai mult ortodoxia cu cât ea s-a păstrat la marginile vieţii şi culturii populare.

Este demn de remarcat că în spaţiul ocupat de daco-români originea mesajului creştin a fost apostolică: în partea de vest au propovăduit ucenicii Sfântului Pavel, iar în partea de răsărit şi pe țărmul Mării Negre au propovăduit Sfântul Apostol Andrei şi ucenicii săi.

Dintotdeauna centrele episcopale de la Dunare şi chiar cele de peste Carpați au gravitat în zona de influenţă a Constantinopolului, episcopii fiind hirotoniți de episcopii din vestita capitală a imperiului. Un exemplu este episcopul Teotim de Tomis care a fost hirotonit de Ioan Gură de Aur. Nu impieta cu nimic faptul că aici se vorbea o limbă latină, ştiut fiind că până în secolul al VII-lea limba oficială la Constantinopol a fost latina. Totodată, cam tot până atunci, la Roma, limba oficială a bisericii era greaca, limba ce se păstrează şi astăzi în unele răspunsuri din missa romană (de exemplu, „Kyrie eleison”, Doamne miluieşte).

Echidistant vorbind, trebuie să recunoaştem ca dintru începutul istoriei neamului românesc biserica a fost temelia societăţii, temelia existenţei acestui popor. Biserica a fost şcoala poporului, şcoala de morală şi lumină, şcoala de ordine şi disciplină, şcoala de iubire şi de frăţie, pentru că biserica noastră a fost şi rămâne şcoala naţională, iar clerul nostru este, de asemenea, naţional.

O caracteristică însemnată ce o distinge de celelalte biserici din rândul bisericilor creştine naţionale este aceea că biserica noastră a evoluat cel mai strâns împreună cu naţiunea decât oricare altă biserică naţională. Peste tot, la ruşi, la bulgari, la armeni, la greci, biserica s-a luptat să ia locul vechii biserici păgâne existente la apariţia creştinismului, cunoscut fiind că toate popoarele creştine au avut un trecut păgân, urmat de o perioadă de încreştinare care a dărâmat altare vechi şi a înlăturat vechi credinţe. La noi, credinţa şi organizarea religioasă nu au fost adoptate ca impuse prin forţă, ci s-au dezvoltat încet şi organic în acelaşi timp cu formarea şi consolidarea poporului român. În mod evident, este vorba de un proces de fericită împletire a celor două elemente în fiinţa românului, credinţa creştină prefacându-se în lege strămoşească şi contopindu-se cu fiinţa noastră etnică, iar organizarea bisericească închegându-se în armonie cu organizarea politică a elementului etnic.

Din punct de vedere al spiritualității creştine, ortodoxia este deasupra intereselor pământeşti, fondul său fiind o revelaţie. Chemată să păstreze învățămintele lui Hristos în forma nealterată, ea poate fi înţeleasă prin cercetarea tradiţiei şi nu prin modernizare în spiritul vremii.  Tradiţia se constituie din adevărurile, învăţăturile, anumite practici şi ritualurile liturgice predate de Iisus ucenicilor săi, neconsemnate de Scriptură, dar transmise de biserică prin viu grai, din generație în generație. Din contra, românismul este spiritualitatea care ne permite să mergem cu vremea, deci să ne modernizăm, fiind „eticul care purifică etnicul nostru pentru a-l pune să creeze opere originale”, cum spunea un apreciat teolog. Altfel spus, ortodoxia înseamnă tradiţie, iar românismul este vocaţie.

Se cuvine să mai subliniem o realitate de necontestat. Românul a avut dintotdeauna două pasiuni, componente organice şi esenţiale ale vieţii lui: pământul şi credinţa. În concepţia sa profundă, din pământ curge viaţa trupului, iar din credinţa sa în Dumnezeu, viaţa sufletului, viaţa lângă pământ şi lângă Dumnezeu fiind unica viaţa bine hrănită, singura viguroasă sub aspect fizic şi moral-spiritual.

Este îngrijorător ce se petrece în România unde în prezent religia este materie opţională, predarea religiei în prezent iscând vii controverse în societatea românească, dar şi pe scena politică. Personalităţi remarcabile au susţinut că România, prin tradiţia şi istoria ei europeană, se numără printre statele care asigură libertatea învățământului religios datorită contribuţiei educaţiei religioase la formarea şi educaţia tinerei generații în spiritul valorilor autentice. Cercetarea naţională efectuată recent arată că pentru 85 la sută dintre tinerii din România credinţa religioasă constituie o valoare fundamentală, cu o importanţă decisiva în viaţa proprie. Este trist şi, totodată, alarmant că sondajele şi reportajele relevă cunoştinţe precare la unele segmente de populație, exemplele fiind chiar revoltătoare: indivizi care nu ştiu ce se sărbătoreşte la Paşti şi la Craciun, unii care cred că preotul din sat este autorul Bibliei sau alții pentru care Sfântul Gheorghe este o piață, iar Bunavestire o stație de metrou…

romania-nationalist-ortodoxa

Gândul mă duce obsesiv la constatarea pe care Dan Puric, acest strălucit şi neobosit apologet al ortodoxiei, o exprima cu amărăciune cu câțiva ani în urmă: „Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim astăzi în mod difuz, ca pe o ruşine. Uşor jenaţi de românitatea noastră, ne strecurăm prin lumea modernă, ca şi cum am purta o haină veche. Deplinătatea de a fi român, ca model interbelic al acestui neam, pare o statuie distrusă barbar de vitejii contemporani, încălecați pe caii iuți ai lipsei de conştiință”.

Rolul deosebit pe care l-a avut biserica noastră ortodoxă în decursul istoriei românilor rezidă în mod sintetizat şi din aprecierea pe care ilustrul nostru istoric din care am mai citat anterior, Nicolae Iorga, a enunțat-o după cum urmează: „Mitropoliţii, episcopii şi aşa adesea ori şi smeriții călugări ori umilii popi de mir au dat-o poporului, ei singuri aproape, toată învăţătură, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, a sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţit de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti, dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi… Istoria bisericească a românilor constă şi există în această calitate din necontenitul joc de înrâuriri culturale, de mişcări în domeniul ideilor, de schimburi de conştiință, de colaborare pe teren cultural, cu ţintă religioasă osebitoare în tot cuprinsul neamului. E urmărirea pe bază națională, în hotare naţionale, în condiţii sufleteşti naţionale, a acelor legături dintre oameni ca suflete vii răspunzătoare, dăruite cu nemurire(…)”.

În fine, cred că scurtele mele reflecții nu pot conduce decât la concluzia că biserica ortodoxă a fost şi va rămâne una dintre instituţiile fundamentale ale României. Ea a participat la toate marile înfăptuiri, dar şi la perioadele de restrişte din istoria noastră. Biserica ortodoxă a promovat cultura românească şi a cultivat limba română, dovadă de necontestat fiind faptul că poporul român este al doilea din Europa, după germani, care a avut Sfânta Scriptură tradusă în limba sa.

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2015

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

Simona Tănăsescu, una dintre cele mai bune ştiriste din România, îşi va lansa în curând, cea mai aşteptată carte care îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”

            *

Ana Magdin: Simona Tănăsescu, îmi amintesc ce ştiri interesante făceai tu pentru o anumită televiziune din România. Spune-mi te rog, din punctul tău de vedere, cât de important este mesajul care se transmite prin formularea unei ştiri?

Simona Tănăsescu: Înainte de a-ți răspunde la orice întrebare, vreau să-ți mulțumesc că ți-ai rupt minute prețioase din viață, timp în care ţi-ai îndreptat privirea spre mine, un om mic, o altă persoană din mulțime. Trebuie să-ți mărturisesc că am mari emoții, este pentru prima dată când nu sunt eu cea care pune întrebările, ci persoana care răspunde.

Ei bine, am să-ți răspund la întrebare, începând cu însăși definiția de „știre”. Acest substantiv face trimitere clară către cunoaștere, cunoștință, veste, informație scurtă despre eveniment, noutate. Debutul meu în televiziune s-a făcut începând de jos. Acum, cuvântul „jos”, cel puțin pentru mine, înseamnă top, vârful piramidei. Îmi amintesc cum mi s-a dat un microfon, un operator și mi s-a spus să ies pe stradă și să mă întorc cu o știre. Habar nu aveam ce însemna asta, habar nu aveam ce avea să mi se întâmple. La întoarcerea în redacție mi s-a spus „ai încercat asta nu înseamnă că ai și reușit”. Au urmat zile în care nu făceam altceva decât să citesc. Nu orice, nu pe oricine, decât ziariști consacrați la vremea respectivă. Unul dintre şefii mei de atunci, Ionel Bara sau Jimmi Bara, după cum mulți îl cunosc, mi-a spus doar atât: „Mergi la eveniment. Deschide ochii mari, ascute-ți auzul. Nu îmi veni cu o știre din mapa de presă. Înțelege ce se întâmplă. Înceracă să scrii folosind cuvinte simple, astfel încât, oricine să poată să înteleagă ceea ce ai vrut să spui. După ce ai scris, sună acasă, citește-i mamei și întreab-o dacă a înţeles ce ai spus”. Inițial, vroiam să îl întreb, de ce tocmai pe mama?!? Abia ulterior aveam să înțeleg că mama era însăși telespectatorul, cel care urma să fie informat și cel mai aprig critic al meu. Așa că, revenind la întrebarea ta, din punctul meu de vedere, știrea trebuie să conțină informația brută, corectă, nedeformată, iar tu, cel care o redactezi nu ai voie să te implici afectiv. Rolul tău este de observator, iar mesajul trebuie să fie simplu, curat și înțeles de toată lumea la fel, indiferent de pregătire sau statut social. Cât despre importanța lui? Atâta timp cât mesajul este perceput corect, importanța, fiecare i-o accordă în funcție de interes.

Ana Magdin: De ce crezi că în România, la aproape toate televiziunile de ştiri, tot ceea ce ni se transmite este negativ şi ce consideri că trebuie făcut pentru ca românii să nu mai fie atât de stresaţi din cauza mesajelor transmise de televiziuni?

Simona Tănăsescu: Aici am să răspund privind în două direcții: de unde vine știrea și unde se îndreaptă și care este ecoul ei.

Am să încep cu ce se întâmplă în România, unde, cel puțin din punctul meu de vedere, știrea propriu zisă s-a transformat în verdicte. O știre nu înseamnă doar scoaterea la iveală a lucrurilor urâte și negative. Din păcate, la noi, în România lui 2015, asta se întâmplă. Jurnaliștii, reporterii, nu mai caută noutatea, ineditul, ci scormonesc continuu într-un trecut, la fel de real ca și prezentul, uitând de fapt că în anii trecuți, își puneau numele pe știri scrise pozitiv, ce înfățișau de fapt aceleași personaje pe care le așteaptă acum în fața Parchetului General. Ştirea lor, acum, are în prim plan, anii de detenție, care, poate, ar urma să-i aibă fiecare. Și nu asta ar fi marea problemă, ci conținutul general al jurnalelor în sine. Toate încep cu morți, răniți, violuri, copii bătuți și se termină în aceeași notă. Nu este normal, asta nu reflectă normalitatea unui popor, deși, dacă te uiți la cifrele de audiență, ai spune că românii sunt atrași de toate aceste nenorociri. Și, atunci, de ce nu ne mai miră că nu mai zâmbim pe stradă? Că la școală, copiii, pun pariu pe câți ani va lua Udrea sau dacă Zăvoranca face sau nu face farmece la mormântul mamei? Și așa viața oamenilor este grea și plină de neajunsuri. Când ajungi după o zi grea acasă și te așezi seara la masă, dai drumul la televizor nu vezi și nu auzi decât știri negative, care nu fac altceva decât să te încarce la fel de negativ.

2

 

Foto. Simona Tanasescu cu Ilie Nastase

Scurt, am să fac referire și la ecou. Ne dorim o Românie modernă, o Românie puternică în Europa. Acum am realizat că, fără să vreau, m-am folosit de un fost slogan electoral. Nu aici am vrut să bat ci la realitatea existentă în această exprimare. Ei bine, niciodată nu vom reuși nici măcar să punem o cărămidă în acest sens. Puterea unui popor constă în sănătate, cultură și economie. Luând de la coadă la cap, cum să vină investitorul în România, când nici nu apuci să faci o societate, că DNA-ul și mascații te ridică din pat? Cum să vină europeanul în România, dacă în ziare și la televizor, vede că educația și cultura, sunt trecute cu mari minusuri în orice propoziție? Cum să vină străinul într-o Românie Europeană în care nou-născuții mor pe capete, bătrânilor le este frică de bătrânețe și își înjumătățesc doza de medicamente pentru a le ajunge toată luna, iar tânărul, face infarct și moare punându-i-se diagnostic de depresie, de exemplu. Și toate acestea, vin, evident, pe fondul unor sisteme defectuase dar și din cauza știrilor ce străbat toate canalele. Mă întreb continuu de ce nu avem și știri frumoase, pozitive. Avem minți luminate, talente la tot pasul, valori și medici desăvârșiți. Despre toate acestea, care sunt tot adevăruri românești, nimeni nu se mai sinchisește să scrie, să dea practic știrea. Și cred că așa am răspuns și de ce este nevoie. Este nevoie ca lumea să redescopere valorile neamului nostru.

Ana Magdin: Ştiu că în curând, vei lansa pe piaţa românească şi internaţională, o carte cu o abordare unică! Poţi să ne povesteşti ce mesaj doreşti să transmiţi prin intermediul acestei cărţi?

Simona Tănăsescu: Pe lângă Astrid, fetița mea de 4 ani, această carte, care urmează să o public în curând, este una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu. Pentru mine nu este o simplă carte, este într-un fel o regăsire a mea, o reîntoacercere după mulți ani, la ceea ce mi-a plăcut dintotdeauna să fac: să scriu. Modul în care am făcut-o a reușit să mă surprindă chiar și pe mine. Eram obișnuită să văd, ca apoi, să dau știrea. Îmi luam repere, pe care ulterior le valorificam. Ei bine, această carte mă poartă dincolo de limitele pe care știam că le am. Nu a fost nimic gândit, nu am făcut nicio cercetare înainte, ci, pur și simplu, a venit, atunci când aveam cea mai mare nevoie. Mesajul cărții, nu vreau să îl dezvălui acum. Acesta va veni odată cu apariția celor trei părți, căci vor fi trei la număr. Mesajul meu în schimb, este unul către mine, în primul rând și către toți cei care vor dori să-l primească: avem două mari datorii în viață – prima, să o ducem până la capăt iar cea de-a doua, să lăsăm ceva în urma noastră. Eu nu știu dacă am să pot construi case, palate sau să strâng averi. Știu sigur acum, că eu, voi lăsa o carte, poate mai multe, și, odată cu ea, o parte din sufletul meu.

Ana Magdin: Simona, mi-ai dat să citesc multe pasaje din cartea ta. Mărturisesc că din punctul meu de vedere, această carte, are un mesaj divin, este o adevărată terapie pentru minte şi pentru suflet, îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni. Te rog să scrii pentru cititori, un pasaj, care îţi încântă sufletul şi care înseamnă ceva pentru tine.

Simona Tănăsescu: Ţi-am dat multe pasaje din cartea mea ca să le citești, tocmai pentru că aveam și am încredere în judecata ta. În plus, acum, tu erai „mama” care urma să citească și de la care aveam nevoie să îmi spună dacă trăiește odată cu personajul meu. Eu eram obișnuită să mă folosesc în televiziune şi de imaginile operatorului pentru a transmite mesajul. De multe ori, ele erau mai sugestive decât orice încercare de descriere. Acum, în schimb, am încercat ca doar prin cuvinte, imaginea să-ți apară clar, înaintea ochilor. Nu știu cât de divin este mesajul, aștept cu mare emoție, verdictul cititorilor. Ceea ce pot spune este că, fiecare personaj, fiecare etapă descrisă nu este doar o înșiruire de cuvinte. Am încercat să trăiesc, să mă identific cu fiecare subiect în parte, pentru a îl înțelege eu, înainte de orice. Sunt momente în care, am sentimentul că, personajele îmi sar din paginile scrise, atrăgându-mi atenția unde greșesc sau încurajâdu-mă să continui. Am să-ți redau două pasaje. Unul, pentru ca toți cititorii tăi să înțeleagă ce ai vrut să spui prin „abordare specială” și încă unul, pe care îl consider eu plin de acea încărcătură emoțională de care îți vorbeam:

„Dumnezeii noştri, pentru care ne luptam cu putere şi în care credeam că ne vor apăra şi păzi de rele, s-au dovedit a fi doar chipuri cioplite. Atotrenăscătorul. Doar EL era cel care exista cu adevărat. El, cel care a creat lumea şi pământul, EL, cel care a dat naştere vieţii, luminii şi întunericului. EL, cel care a inventat OMUL. Adevăratul Lui nume era de nepronunţat. Unii, puţini cei care scăpaseră de Convertire, rebelii, spuneau că Atotrenăscătorul vine după Planeta Hipofizis, aflată la multe miliarde ani-lumină, faţă de Pământ. Se spunea că hipofizienii, pentru a putea supravieţui, aveau nevoie de materie pură, ceea ce urma ca noi să devenim după cea de-a noua viaţă. Pământul se schimbase. Viaţa pe Terra nu mai era aceeaşi. Atmosfera era pură, curată, apele mărilor şi oceanelor erau de un albăstrui infinit, râurile şi pârâurile îşi trasau drumul după bunul plac, aşa cum încercau şi oamenii înainte de Invazie. Nu mai exista poluare. Prezenţii locuitori ai Terrei, nu se mai luptau între ei, nu mai exista criminalitate, nu mai existau săraci sau bogaţi, nu mai existau bani. Se lăsase liniştea, se auzeau cântecele păsărilor şi bătăile de aripi ale fluturilor. Realitatea era un echilibru perfect în urma depăşirii graniţelor cunoaşterii.”

„Primele luni de după despărțire au fost grele, pentru ca următoarele ce aveau să se scurgă să devină insuportabile. Trecerea timpului nu avea niciun efect asupra mea. Sentimentele mele se reinventaseră. Nu mai reprezentau stări de spirit, ci detalii amanunţite ale durerii. Mergeam ca o nebună pe stradă gândindu-mă la o moarte uşoară, iar ideea că André s-ar putea întoarce la mine, mă reanima de fiecare dată, dând agoniei un aer amuzant, comparativ cu focul din inima mea. Când simţeam că nu mai pot, mergeam în faţa clădirii în care stătea, îl aşteptam ascunsă şi îmi hrăneam sufletul cu umbra lui ce se oglindea în geamurile blocului. Şi mergeam acasă, unde mă găsea dimineaţa mai distrusă decât intrasem în noapte. După ce am plecat de la André, nu am avut puterea de a mă întoarce în casa părinţilor mei. Aveam nevoie de intimitate, pentru a-l putea jeli pe el. Aveam nevoie de singurătate pentru a putea urla, fără a mă auzi cei din jur, ori de câte ori închideam ochii şi-l vedeam. Amintirea devenise hrana mea zilnică. Dormeam nopţi fără de vise şi trăiam zile fără de viaţă.”

IMG_0947

            Ana Magdin: Cam în ce perioadă a acestui an îţi doreşti să faci lansarea cărţii?

            Simona Tănăsescu: Mi-aș dori foarte mult ca în luna august, a acestui an să pot face și lansarea primei părți, care se va numi, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”.

            Ana Magdin: Simona, spune-mi te rog, ce ai vrea să elimini, ce ai vrea să adaugi şi ce ai vrea să păstrezi în viaţa ta, pentru a fi aşa cum îţi doreşti?

            Simona Tănăsescu: Ce vreau să elimin din viața mea? Momentele în care mă simt neputincioasă. Ce vreau să adaug? Mai multă răbdare și înțelepciune. Ce vreau să păstrez? Vreau să mă păstrez pe mine și să nu uit niciodată de unde am plecat.

            Ana Magdin: Ce locuri îţi bucură sufletul şi viaţa?

            Simona Tănăsescu: De curând, am descoperit locul care îmi bucură sufletul: Parisul. De aproape șase ani de când stau mai mult în Belgia, soțul meu a încercat de nenumărate ori să mă ducă la Paris și, tot de atâtea ori, am găsit diferite motive să amânăm, de fapt să amân plecarea. Acum, cred cu tărie că, atunci nu era momentul. Trebuia să mă reapuc de scris pentru a vizita metropola. Acțiunea în sine a cărții se derulează la Paris. Nu puteam descrie fără să văd, fără să simt, așa că, fără să îmi dau seama, Parisul, a devenit locul meu preferat, cu precădere, piațeta artiștilor de la Sacré Coeur. În schimb, locul care îmi bucură viața, va rămâne veșnic România. Și acum, cu părere de rău și sinceritate, vin și spun că, sunt momente în care tot ceea ce se întâmplă aici, începe să-mi sufoce această bucurie și găsesc că este total nedrept.

            Ana Magdin: Eşti una dintre cele mai frumoase soţii de europarlamentar. Te rog să ne spui ce faci ca să arăţi atât de bine, ai un anumit mod de viaţă, ai o alimentaţie specială, faci sport, cum te îngrijeşti?

            Simona Tănăsescu: Îţi mulţumesc pentru că mă vezi aşa! Oglinda mea de acasă, îmi spune mereu: „stai liniștită că nu ești printre cele mai frumoase!”. Și culmea, în loc să mă supăr, mă relaxez, știind că pot mânca orice măr vreau eu, fără ca să existe riscul de a fi otrăvit! Sincer, fără falsă modestie, niciodată nu m-am considerat o frumusețe. Sunt un om normal, o femeie normală. Mă poți găsi într-o zi aranjată sau chic și la fel de bine mă poți întâlni în pantaloni de trening, cu unghiile nefăcute, pentru că tocmai făceam curat în casă. Încerc să fiu o femeie îngrijită. Pentru mine, pentru soțul meu și nu în ultimul rând, pentru Astrid. Eu, de exemplu, dintotdeauna am admirat-o pe mama, care, indiferent cât de obosită era, își găsea două minute și pentru ea, pentru ca eu, să nu cresc cu imaginea unei femei neglijente. Cât despre întreținere, am ajuns să cred că și ciocolata poate avea farmecul ei, uneori. Aș minți să spun că fac sport zilnic sau că umblu prin saloane. Încerc să mă mențin, așa cum pot. Dintotdeauna curele de slăbire au făcut parte din obiectivul meu zilnic. De multe ori îmi reușeau iar alteori, nu!:) Până la urmă, totul ține de moment.

            Ana Magdin: Ai o familie foarte frumoasă, eşti o femeie împlinită, cu un soţ care te iubeşte, o fetiţă deşteaptă şi frumoasă ca o prinţesă, care, este lumina vieţii voastre. Cum vă petreceţi timpul liber când sunteţi împreună toţi trei?

            Simona Tănăsescu: Da, am și mulțumesc Cerului pentru asta! Uitându-mă în jurul meu văd cât de greu este ca în ziua de astăzi să ai o familie și cât de greu este să poți rezona cu omul de lângă tine. Ca în orice căsnicie, avem și noi momentele noastre dar important este că mereu le-am putut depăși și cred că am tras și învățăminte. Dincolo de toate, viața noastră se învârte în jurul lui Astrid şi a Sandrei, fiica cea mare a soțului meu și a Parlamentului European. Ciprian Tănăsescu, soțul meu, face parte din categoria politicienilor atipici, dedicat și foarte conștiincios. El este de principiu că trebuie să fie zilnic prezent la Parlament, la birou, făcându-și treaba pentru că acolo este serviciul lui. Că nu se simte bine sau că este obosit, nu lipsește o zi. În rest, când mai avem câteva zile libere suntem în țară sau colindăm parcurile de distracții, spre bucuria fetiței noastre.

            Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

            Simona Tănăsescu: Pentru românii de pretutindeni, respectul meu! Sper să îşi găsească puterea de a fi mai uniţi, mai mult ca niciodată. Sper ca într-o buna zi, dintre ei, să se ridice o voce care să spună lucrurilor pe nume. Şi mai sper, tot că într-o bună zi, cineva să realizeze că românii de pretutindeni au valori morale bine impământenite.

Ana Moroşanu Magdin

Călin Cutean – In Memoriam

Posted by Stefan Strajer On May - 1 - 2015

Călin Cutean – In Memoriam

(1962-2015)

Călin Cutean, preşedinte al Centrului Cultural Româno-American din Troy, Michigan, membru marcant al comunităţii româneşti din Michigan, un om deosebit a plecat dintre noi, în ziua de 24 aprilie 2015.

Câteva cuvinte despre acest om cu suflet cald, românesc, redate de două persoane care l-au cunoscut de-a lungul vieţii:

Prof. univ. dr. Anca Sîrghie (Universitatea Alma Mater – Sibiu):

„Un mare suflet de român confruntat cu visul american

Între absolvenții anului școlar 1981/82 din clasa a XII-a B de la Colegiul Național „Gh. Lazăr” din Sibiu, elevul CĂLIN CUTEAN a avut un destin cu totul aparte. De la clasa a IX-a, când a studiat cu profesorul Ioan Candrea matematică, cu Adriana Bejan fizică, chimie cu Livia Rusu, română cu Felicia Cărăuş, engleză cu Doina Zaharia, diriginta clasei, istorie cu Maria Slavu, educaţie fizică îndrumat de Lucian Ciovică. Materiile lui preferate, la care avea și cele mai mari note, erau tehnologia, fizica, chimia și engleza. Media obţinută în   primul an de liceu 1977-78 este 8.22, o notă mare pentru acea perioadă. Drumul lui spre o viitoare profesie tehnică era de pe acum conturat, iar deschiderea spre limba engleză, providențială. Adolescentului inteligent, harnic și pasionat în domeniul tehnicii, anii următori de liceu i-au îmbogățit cunoștințele pe care el simțea nevoia să le asimileze pentru viitoarea sa formație profesională. Întregul colectiv în care învăța era format din elevi ambițioși, competitivi și luptători, cum prin tradiție cerea prestigiul celui mai renumit liceu al orașului Sibiu.

Ca profesor timp de 18 ani în acel colectiv didactic reputat, aveam siguranța că absolvenților noștri li se deschid porțile facultăților cu toată încrederea că ei vor deveni în curând studenți temeinici, convinși de importanța unei pregătiri de calitate pentru viitoarea lor profesie. Un asemenea absolvent al Liceului „Gh. Lazăr” din Sibiu fusese și Călin Cutean. Despărțirea mea, ca profesor de literatura română, de promoția lui Călin Cutean stătea sub semnul unei imagini poetice, pe care ne-o oferise Nichita Stănescu:

„Această mare e acoperită de adolescenți/ care învață mersul pe valuri, în picioare,/ mai rezemându-se cu brațul, de curenți,/ mai sprijinindu-se de-o rază țeapănă, de soare./ Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect/ și îi contemplu ca la o debarcare./ O flotă infinită de yole. Și aștept/ un pas greșit să văd, sau o alunecare/ măcar pân’ la genunchi în valul diafan/ sunând sub lenta lor înaintare./ Dar ei sunt zvelți și calmi, și simultan/ au și deprins să meargă pe valuri, în picioare.” (din poezia Adolescenți pe mare, de N. Stănescu)

Călin s-a numărat printre absolvenții pe care învățătura de lăzărist, asimilată sistematic și cu temeinicie, l-a deprins „să meargă pe valuri, în picioare”. Yola cu care a pornit Călin Cutean spre lume, scrutând zările, a țintit cel mai departe. Inginerul Cutean a ajuns în America, gata să-și măsoare puterile cu visul împlinirilor spectaculoase pe care numai Lumea Nouă i le putea oferi. Lecția pe care i-a rezervat-o America a fost „per aspera ad astra”, căci nimic nu se poate realiza aici fără un efort susținut, fără sacrificii. Dar confruntarea lui Călin cu visul american nu s-a rezumat la realizările materiale, ci el urmărea mai ales împlinirea întru spirit. Așa l-am reîntâlnit la renumita Bibliotecă orășenească din Troy în iarna anului 2006 între tinerii sibieni reuniți într-o seară cu gândul de a se întrajutora profesional și social. Curând am constatat că inginerul Cutean era un organizator entuziast al evenimentelor culturale din comunitatea românilor de aici. El înțelegea că fără o viață spiritual-culturală, o comunitate națională degenerează, fie la ea acasă, fie departe de patrie. El m-a invitat să vorbesc românilor iubitori de literatură. Toate lansările cărților pe care le-am scris și publicat în țară despre scriitorii români, în anii din urmă despre Lucian Blaga, Radu Stanca și Emil Cioran ori despre memorandistul Nicolae Cristea, aduse in Michigan cu știuta dificultate a trecerii prin vamă, și conferințele pe teme literare de la Tinerețea unui geniu, Mihai Eminescu, la Alteța Sa regală, Limba română, au fost aici organizate de el, de Călin Cutean, care era la fel de experimentat la stabilirea programului și la invitarea celor dornici de cultură. Am vorbit în anii ultimului deceniu la mai multe mănăstiri sau biblioteci în fața unor săli pline, apoi pentru un public tot mai anemiat, fenomen, care l-a determinat pe Călin Cutean să se întrebe cu teamă încotro se îndreaptă românii noștri din Michigan, dornici de distracții ușoare, dar înstrăinați de cultura autentică. Am încercat împreună să facem comunitatea să înțeleagă că nu este normal ca să-i oferim cultură adevărată, dacă ea nu este interesată.

Călin Cutean avea o conștiință ctitorială neînduplecată. El totuși nu s-a descurajat. A căutat cea mai eficientă și atractivă formă de promovare a culturii, astăzi, din moment ce cu ultimul său efort, unul cu valoare testamentară, a contribuit la întemeierea unui post de radio românesc local, RadioRo. Înființat nu de mult timp aici, postul cu emisiunea de sâmbătă dimineața este o nouă dovadă că el trăia pentru spirit, iar dialogul românilor diasporei americane cu țara era resimțit de el ca un semn de revenire la normalitate după cei 50 de ani de comunism, care au mutilat ființa neamului prin fals și amputare ideologică. Îmi pun cu neliniște întrebarea: Oare cine se va mai ridica în viitorul apropiat la înălțimea aspirațiilor lui Călin Cutean, ca să-i poată lua locul în viața comunității noastre din Michigan?

În numele cadrelor didactice ale liceului și al foștilor absolvenți lăzăriști, al colegilor și prietenilor sibieni, exprim durerea de a ne despărți astăzi de Călin Cutean, de un om cu suflet mare și cu o conștiință românească trează, care pleacă spre lumea drepților tocmai când a atins pragul maturității, fără să se mai bucure de roadele ei. Ni se alătură dintre lăzăriștii altei promoții sibiene jurnalistul american Andrei Codrescu, poetul care mi-a trimis în 27 aprilie 2015 următorul mesaj: „Dragă Anca, îmi aduc aminte de Călin… băiat deștept, interesat, plăcut. Dă, din partea mea, condoleanțe familiei, dacă ești în legătură.”

Rugăm cu toții pe Bunul Dumnezeu să dea familiei îndoliate puterea de a trece cu înțelepciune peste marea suferință a despărțirii de Călin, soțul și tatăl minunat.

Domnul Cerurilor și Maica Preacurată să te primească în cetele celor drepți!”

Calin inaugurare Centru in 2000

Foto. Calin Cutean la inaugurarea Centrului Cultural Romano-American, in 2000.

*

Silvia Jinga (colaboratoare la „Curentul International”, membră a Centrului Cultural Româno-American):

Călin Ioan Cutean (1962-2015) – In Memoriam

Îmi este atât de greu să scriu despre Călin Cutean la timpul trecut și totuși realitatea crudă îmi șoptește că timpul tors de ursitoarele lui a ajuns nemilos la capăt. Ne tot mirăm cum de-a trecut, că parcă mai ieri l-am întâlnit pe Călin cu doamna inimii sale la biserică, un cuplu tânăr, respirând speranța unui minunat început de viață pe pământ american. Aveau amândoi priviri încrezătoare, inspirau optimism și credință în drumul lor, care va fi numai al lor, unic, plin de încordare și luptă ca a fiecăruia dintre cei care și-au asumat aventura din Lumea Nouă.

Într-una din duminici cu zâmbetul lui larg, bonom care îi lumina întreaga făptură, venind de undeva din adâncul inimii, Călin s-a apropiat de mine ca pentru a discuta ceva de taină. Mi-a vorbit despre intenția lui de a genera cu ajutorul celor care n-au uitat de patria mumă, o mișcare de împărtășire din valorile culturii românești. Simțea în el elanul și voința de îndrumător cultural, de inspirat leader al eforturilor care altfel ar fi rămas risipite, fără finalitate. Iată, mi-am zis, omul acesta, inginerul acesta abia debarcat în Michigan simte nevoia creării unui climat spiritual românesc, în care grupul nostru etnic să se regăsească, să se împărtășească din valorile binelui și ale frumosului și să crească întru adevăr odată cu ele. Tânjea după un spațiu impregnat de românism. Este fantastic, mi-am zis, cum pune Dumnezeu elanuri generoase în sufletul unor oameni, căci trebuie să recunoaștem că inginerul Călin Cutean s-ar fi putut gândi numai la sporirea propriilor hambare, dar el s-a simțit chemat să împlinească o misiune culturală românească aici în America, pe lângă cea lucrativă, de care sunt preocupați majoritatea imigranților.

Cinste ție Călin Ioan Cutean pentru că ai smuls din făptura ta îndemnuri la acțiune pentru cinstirea tradițiilor românești, a marilor noștri scriitori, a evenimentelor istorice cruciale pentru dăinuirea peste veacuri a poporului nostru. Urmând viziunii sale despre menirea intelectualului român pe meleaguri străine, cu stăruință, cu tenacitate ne-a strâns în Centrul Cultural Româno-American de pe lângă Biserica Sfânta Treime din Troy, Michigan. Păstrăm cu toții vii în amintire secvențele spectacolului inaugural al Centrului, pentru pregătirea căruia mulți au pus umărul. Fără îndoială, Călin cu limbajul lui colorat de umorul expresiilor ardelenști a fost liantul care a închegat lucrarea tuturor. Cine poate uita Festivalul Naționalităților din Parcul Boulan, unde românii au făcut cunoscută expresivitatea costumelor populare și istoria lor grea de semnificații. Dar spectacolul Eminescu cu participarea lui Ion Caramitru, Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan? Dar grija lui Călin pentru menținerea în condiții optime a Sălii românești de la Wayne State University? Dar numeroasele serate literare cu invitați din țară, din Canada sau din Michigan? Trimitea invitații la sute de oameni și tuturor le spunea atât de frumos: „aduceți și un prieten”. În toate acestea și în atâtea altele se pot regăsi crâmpeie din ființa lui Călin Cutean, specialist apreciat în marile companii auto în care a lucrat și totodată un însuflețitor al vieții culturale românești din aria Detroitului.

Călin a fost unul dintre acei oameni neliniștiți, cutreierat de întrebări despre sensul existenței, despre drumul României, despre aspecte conflictuale morale sau politice, mereu îngrijorat de destinul țării pe care o lăsase în urmă. În ultimul timp primeam de la el e-mail-uri cu reflecții asupra Atotputerniciei lui Dumnezeu. Să fi fost acestea un fel de premoniție a apropierii acelui misterios sfârșit al ghemului depănat de Ursitoare? Noi toți am fost luați prin surprindere de plecarea lui precipitată, care ne-a cernit inima pentru multă vreme. Am fost surprinși pentru că omul acesta și-a disimulat suferința, ascunzând-o sub zâmbetul pe care-l împărțea fără zgârcenie tuturor. Da, și-a purtat suferința cu o mare discreție, nelăsându-ne să vedem cât de aproape era ireparabilul.

Cu sufletul îngreunat de un doliu pe care nu-l așteptam, invocăm Rugăciunea eminesciană la Maica Domnului:

„Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire,/ Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Prea Curată/ Și Pururea Fecioară,/ Marie!”

Dumnezeu să-l aibă în paza sa pe Călin Cutean în lunga sa călătorie spre marea veșniciei.”

(Florida, 27 aprilie 2015)

*

În calitate de editor al „Curentului Internaţional” îi aduc, în acest moment dureros, un omagiu şi mulţumiri pentru toată implicarea sa în cadrul comunităţii, finalizând cu organizarea lansării cărţii „Românii americani de la Marile Lacuri”, în data de 27 septembrie 2014. Atunci, în acea zi, a fost şi ultima dată când l-am văzut.  Un român dedicat cu tot sufletul românismului, aici pe pământ american! Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Ştefan Străjeri)

Gala Eminescu.Actorii 2

 

Foto. Cu actorii, la Gala Eminescu. Calin Cutean, in randul din spate, al doilea din dreapta. Printre participanti si actorul Ion Caramitru.

Poza 1.Un alt 1 Decembrie cu care ne-am putut mandri.CALIN CUTEAN

Foto. Manifestare la Centrul Cultural Romano-American din Troy, Michigan, cu ocazia Zilei Nationale a Romaniei. 1 Decembrie 2003. Calin Cutean in centrul imaginii.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors