Archive for the ‘Uncategorized’ Category

O trilogie notabilă

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2019

O trilogie notabilă

Autor: Dorin Nădrău

 

Însumând poezii ce reprezintă o covârșitoare majoritate a creațiilor sale lirice, trilogia lui Mircea Ștefan include trei volume de o apreciabilă calitate literară, probând incontestabila finețe a stării poetice ascunse a autorului: „Dincolo de singurătate”, „Vinovat de septembrie” și „Înțelepciunea bufonului”. Scriitor echinoxist prin anii de studiu din tinerețea clujeană, poetul ne oferă o lucrare ce merită nu doar citită, ci chiar și studiată, surprinzând atât prin forma în care a văzut lumina tiparului, cât și prin interesul pe care îl suscită aflarea dimensiunii operei acestui creator sensibil destul de greu de încadrat, el rămânând oarecum fidel unei forme de poeticitate ce cu greu poate fi îndosariată.

Mircea-Bartan-225x300

Foto.Mircea Stefan

Lirica lui Mircea Ștefan relevă teme asupra cărora meditează cu intensitate, cititorul descoperind în poemele sale deopotrivă ceea ce este accentuat omenesc, sentimente și taine puternice, ca și elevări specifice unor evidente energii interioare. Adresându-și numeroase întrebări, poetul se desconspiră că el caută în permanență, făcând dovada, prin poeziile sale scurte, găsirii unor răspunsuri rezultate din veritabile reflecții („Amintiri paralele”, „Cartea și viața”, „Locul unde apare îngerul”, „Oglindă pe un cer de lacrimi”, „Ah! Ce adâncă noapte”). Un exemplu demn de menționat este poezia cuprinsă în prima parte a trilogiei, intitulată Oceanul care ne desparte: cerul s-a dărâmat peste mine / ce pulver / zăpada / pe munte / în sus / noi ne-am adus aminte / despre moarte / numai când noaptea s-a dus / schiorii trec iarăși pe mare / pe crestele albe de val / și aripi de înger în zare / par clipele grele un dar. Din onestitatea cu care explorează la nivelul propriei poezii tot ce este mai vulnerabil, deci mai adevărat, Mircea Ștefan își trădează un crez poetic propriu, acela de a nu-și îndepărta directețea, demers ce-i conferă un tip de lirism pe care îl adoptă oarecum paradoxal, dar original, particular poemelor sale. Sunt poezii care scot în relief apelarea la filtre fine, sofisticate, care atribuie scriiturii o frumusețe aparte: se pierd în septembrie palmele tale / ca într-o cadă cu grâu aurit / anotimpul patriei tale / casa poetului / aici lângă râu / și deodată / atât de viu / septembrie / ca un surâs de femeie / singurătate obosită pe gură / ninge acum / și ascult /  un poem în epură (Poem în epură) sau „pe cer se proiectează doar clownul acrobat / numindu-se el însuși al norilor bărbat / hai tată uită de ce ești acuzat / așa cum viața / și tu / ești numai un cer senin / străpuns printre secunde de-alicele de crin / uite Socrate doarme / eu mă joc printre șerpi / sunt blânzi / cresc în grădină / tu nici măcar nu-i vezi (Printre lacrimi o joacă de îngeri).

Influența blagiană și, pe alocuri, cea soresciană, și chiar asiată, ies în evidență în tot corpusul poetic al poeziei lui Mircea Ștefan. Nu face excepție nici volumul al doilea („Vinovat de septembrie”), structurat pe trei capitole: „Diminețile căprioarelor”, „Amiaza puiului de cerb” și „Amurgul căprioarelor”. Cartea ne prezintă o scriitură filtrată și decantată de tulburări lirice în consonanță cu nervul sensibil al autorului. Semnificative sunt poemele în care poetul pune în valoare formule stilistice deosebite și meditații filozofice lipsite de complexul căutătorului de filosofie, într-o creație atinsă de valul postmodern, demonstrând totodată o uimitoare priză a firescului: din cer a început să plouă iarbă / picăturile cad peste noi / frânturi din acel niciodată / copac împietrit pe o vatră / nepământescul trup va povesti / și viața noastră se va desfrunzi / o negrăită oază / ce ne-așteaptă / lumina zilei dinspre miazăzi (Lumina zilei), acolo departe / în Ardealul mirific / murele ard într-un ram / prin păduri se aude un zumzet de arme / se scurge un cer peste deal (Secvență dintr-un tablou), cerul se leagănă beat / pe drum înainte / trece un car încărcat / cu alte cuvinte / apele curg / dinspre munți / mai clare / mai adânci nedezmințite / nu știi cum să te arunci / peste treapta pierdută / numai sus / zăpezile mor / iubiri care nu-s / parcă urcă din vis (Orizont translucid). Întâlnim, fără îndoială, o viziune poetică originală, dublată de un limbaj, pe cât de simplu, pe atât de bine ales, inducând un procedeu stilistic strălucit promovat de arta poetică soresciană. Din aceste motive, este limpede că efectul nu poate fi decât că cititorul este adesea derutat de iluzia intrării într-un labirint al unui univres liric greu de investigat, împrejurare consolidată de un adevărat ermetism, preferat în unele versuri. Cred că, din această cauză, poetica lui Mircea Ștefan dobândește reale calități în privința valorii și modernității ei. Priceput mânuitor al metaforei, figură semantică pe larg uzitată în modelele sale lirice, poetul o folosește totuși cu prudență, însoțită de o nivelare vădită a ostentațiilor sale conceptuale, ceea ce atribuie operei sale o altă trăsătură distinctivă.

Poeziile aparținând ultimului tom al trilogiei („Înțelepciunea bufonului”) sunt grupate în două secțiuni: „Captură de imagini” și „Numărătoarea inversă”. Simplitatea expresiei generează necondiționat o directețe de un impact poetic puternic, toate poemele fiind contemplabile prin această prismă, ele născându-se dintr-o absorbție a unor trăiri adânc înrădăcinate. Merită redate trei poezii care ilustrează cu prisosință poetica din această parte a lucrării: există o distincție a secundei / o diferență suavă între maluri / ochii par stinși / nespusă patimă / când nu recunosc cuvintele / pe care eu le-am scris / amurgul vine prea repede / ne alungă subit dintre orbitoarele litere / pe care le-am omis / și nu mai văd grădina lăsată aici de / Dumnezeu / ascult apoi cu ochii larg deschiși / un cântec / „Doamne ocrotește-i pe români” (Cântec), nu vom putea adormi / de azi înainte / loviți cu pietre / părăsiți de îngeri / nu vom putea adormi / cum lacrimile altei lumi / în care m-a iubit o femeie / am avut prieteni care m-au hulit / orașe care nu mai sunt / ținutul de unde / nu se mai vede (Exod către icoane), dacă treci pragul zilei fără frică și începi / să visezi / vei uita / dacă treci pragul zilei / și atâtea cuvinte te vor arde pe buze / să știi ele plâng în oglindă / poate mâinile mele vor păstra amintirea / poate ochii mei vor uita / am să plec să colind la amiază / pe mal până seara când devin mai lucid (Scrisoare către un prieten).

Trilogia se pretează la lecturi repetate care destind textul pe un întins câmp ideatic, ceea ce face posibilă descoperirea caracterului organizat al întregii opere poetice semnate de Mircea Ștefan. De la preferința poetului de a spune lucrurile fără artificii și până la tonul aparent confesiv, o categorică încordare străbate textele reunite aici, tensiune care atrage o anumită abstractizare a mesajului. Oscilarea între viață și moarte, esență și aparență, eternitatea și perisabilitatea ființei umane, ca susținută de refugiul în metaforă, determină o meditație profundă asupra trecerii timpului și a necesității de a intra în rezonanță cu înaltul. Opera lui Mircea Ștefan îndeamnă la reflecție, modificările frecvente în măsura versului, lipsa semnelor de punctuație, spațiile din text, incitând cititorul și invitându-l totodată la cugetare. Trebuie remarcat și faptul că sunt prezente numeroase pasaje livrești care însă nu îngreunează nicidecum perceperea nealterată a mesajului. Se impune observat că lecturile repetate ale poeziilor induc o incontestabilă complicitate cu autorul. Știind cum să abordeze temele mari fără a aluneca în convențional și în clișee, poezia este, în aparență, una deschisă și directă, cuvintele simple și construcțiile aerisite dovedind talentul de în a schița perimetrul unei lumi în care sensurile existențiale și cele morale pot coabita nestânjenite. Asumându-și cu îndemânare jocul dintre opacitate și transparență, dintre esențial și imaginar, Mircea Ștefan izbutește să transmită prin lirica sa o emoție autentică. Trilogia sa constituie o lucrare ce poate satisface gusturile și pretențiile amatorilor de poezie, implicând cunoștințe diverse și făcând uz de cuvinte proprii filosofiei, istoriei, fizicii, matematicii și sociologiei, o creație interesantă care merită atenție.

Ilie Marinescu – Terapia sufletelor

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2019

Ilie Marinescu – Terapia sufletelor

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan,SUA)

 

Cele două ipostaze ale lui Ilie Marinescu, psihologie și poezie, găsesc o corespondenţă semnificativă în viaţa și opera sa.

Psihologul este un medic al sufletelor iar poetul, prin versurile sale, devine un taumaturg, un făcător de minuni, al celor care găsesc alinare în poeme, mai ales cele care fac trimitere la divinitate.

Poetul însuși recunoaște, că profesia de psiholog, prin cunoașterea profundă a sufletului uman, l-a ajutat să descopere arta de a pune în versuri, „trăirile ce ruinează fiinţa umană”.

Borges afirma: „Toţi artistii creează în spiritul secolului lor și spiritul epocii se poate recunoaște, pentru că se repetă de la un creator la altul”.

Aceste viziuni, au străbătut deceniile, rămȃnȃnd în conștiinţa oamenilor mai mult decȃt altele, care au cules lauri. Indiferent de epocă, opera unui artist va rezista în timp, datorită faptului că face conexiuni cu trecutul, prezentul sau viitorMediatiiPoeticeIMul.

Tot Borges afirma: „Nimeni nu poate ști dacă lumea este fantastică sau reală și nici dacă există o diferenţă între a visa și a trăi”.

 

Frămȃntările spirituale al lui Ilie Marinescu au prins contur în volumele de versuri: „Maieutica iubire”, „Oblomovismul sinarhiilor”, „Meditaţii poetice”, „Muguri de stele”, „Terapia sufletelor”, „Totul despre iubire”, și o piesă de teatru: „Traficantul de iluzii”.

Poezia reprezintă în forma și continutul ei, gȃndirea autorului. Poetul însusi recunoaște faptul că încearcă să facă, în maniera proprie, conexiuni atemporale abia perceptibile de către cititori.

Carl Sandburg definea poetul „un animal marin care trăiește pe uscat și-ar vrea să zboare”.

La poetul Ilie Marinescu, spiritualitatea este cea care îi dă aripi spre iubire, acea comoară pe care o primește de la cel ce dăruiește: „Spiritul fiind iubire,/să-l păstrezi ca pe-o comoară,/doar în tainice potire,/ pentru zilele ce zboară./Ai primit o nouă șansă,/de la cel ce dăruiește,/ prima temelie-n casă,/ca tu sa trăiești regește.” (Glosă)-Sinele din templu

Ideea de iubire este indisolubil legată de ideea filozofică de poezie: “nu știu cum te-ai născut iubire,/dar eu din tine m-am născut,’/și-acum la rȃndu-mi dau de știre,/ că ești minunea de-nceput,/căci ce-ar fi omul fără tine,/și tu ce-ai face fără om// doar împreună ne e bine,/cum fructele rodesc în pom.”(Odă iubirii)

Lirica lui Ilie Marinescu se-ndreaptă la un momentat spre o rugă, ruga înaintea plecării pe calea cea dreaptă, o rugă adresată Măritului Domn, „Mărite Domn să nu-mi dai/ mai mult decȃt pot duce” (Ruga de drum) Impăcat cu sine, poetul îsi exprimă dorintele atȃt de umil, de a-și urma calea și de-a ajunge cȃt mai devreme la casa din cȃmpie. Ȋi cere Domnului să-i pună la dor aripă, pȃnă în prag la mama cea “blȃndă ca marea”.”Nu mă lasa precum un cuc/pune-mi la dor aripă”.

Wste dorinţa, poate cea din urmă a celui plecat, ce-și duce crucea, încheind cu îndemnul Celui de Sus: „“Din multe legi,/ una ai dat,/ ce-i bine s-o ţin minte,/să nu uiţi de unde-ai plecat și dorul de părinte!”

Iubirea de femeie este atȃt de pură și sinceră, e o recunoaștere totală a frumuseţii spirituale a acesteia, a virtuţilor cu care a înzestrat-o puterea divină, asemănată cu “un trandafir ce-i înnobilează curtea cu fȃntȃni de elixir”. Femeia este cea cu care bărbatul împarte destinul. „Cum să nu iubesc femeia?/Chipul ei de soare plin,/dăruind în taină cheia,/jumătăţii de destin”/

Ilie Marinescu este un visător, ca toţi romanticii, dar un visător plin de cutezanţă, care intră cu condeiul său creator în lumea cuvintelor, jucȃndu-se măiastru cu ele, devenind un pictor de cuvinte. „Să nu distrug creaţia divină,/Ţi-am zugrăvit portretul în culori,/luate din cuvinte și lumină/și din parfumul cȃmpului de flori./Deci lasă-te pictată în cuvinte /și tu la rȃndul tău să poţi picta,/într-un tȃrziu cȃnd fi-vor ostenite,/un pictor anonim le va-nrăma.

Ȋn altă ipostază, poetul situează femeia iubită într-un strălucitor cȃmp de lumină: „De ţi-aș spune noaptea/cȃnd e luna plină/că făptura-ţi este un cȃmp de lumină” și tot poetul se pune retoric pe gȃnduri “Dacă luna este cea strălucitoare,/de ce eu te-asemăn cu raza de soare?/

Trimiteri la lirica eminesciană ne-ncearcă versuri ca: „Vezi tu dar, iubito, de ce nu port vina/cȃnd îţi spun că aștri ne dau doar lumina/în timp ce sub stele, tihna îmi găsesc,/ atins de-a ta rază, ne-ncetat iubesc”

Și totuși, iubirea aduce dezamăgiri, decepţii, căci în curȃnd doar lacrimi și suspine inundă preafrumosul „te iubesc”. Jocul iubirii se transformă în burlesc atunci cȃnd încrederea se destramă ca norii (Totul e burlesc).

Versurile sunt rimate și pline de muzicalitate, simfonie a cuvintelor magice, ce trezesc în cititor simţăminte de dor, de iubire, de frumos, nostalgii, speranţe și încredere în frumuseţea acestei lumi, dominată de impostură, minciună, incultură și violentă fizică și verbală. Poezia sa, ne învaţă să fim mai umani, mai calzi și iubitori, mai deschiși în faţa credinţei și a voinţei lui Dumnezeu.

„Terapia sufletelor” e o carte care te învaţă să fii fericit. “Astfel am devenit o parte /din universul infinit/primul cuvȃnt din a ta carte/te-nvaţă să fii fericit”. ( Cartea fericirii)

Iubirea, destinul, credinţa, misterul sporit prin credinţă și iubire, le găsim în îndemnul filozofului indian Osho: „Oriunde căutaţi, în norii cei albi, în stelele nopţii, în flori, în curgerea unui rȃu, oriîncotro căutaţi, căutaţi misterul. Și oriunde îl aflaţi, meditaţi asupra lui.”

E vorba, desigur, de mister ca rost existenţial. Acest rost existenţial îl frămȃntă și pe poetul Ilie Marinescu, romantic modern prin definiţie, care ne îndeamnă să căutăm răspuns la întrebarea: Ce este fericirea?! Un scop în sine sau o iluzie?!

(West Bloomfield, 19 mai 2019)

Cu ce-l ajută europarlamentarii pe cetățeanul de rând?

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2019

Cu ce-l ajută europarlamentarii pe cetățeanul de rând?

Autor: George Petrovai

 

Brexitul n-a adus cu el numai o droaie de complicații pentru oficialii europeni și insulari, ci și un spor al europarlamentarilor, implicit al cheltuielilor aferente, ce revin membrilor Uniunii în noua configurație comunitară. Logic era ca, după retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană (o retragere care cam bate pasul pe loc, ba chiar tinde să bată…în retragere), totalul de 751 de șparlamentari europeni să scadă cu cota alocată/impusă englezilor. Ei bine, nici pomeneală de așa ceva!

Vasăzică României îi revin în prezent 33 de aflători în treabă, fiecare dintre aceștia vlăguind lunar țara cu peste 20.000 de euro, sumă exorbitantă în care intră leafa (peste 6000 euro), cheltuielile de forfetare, cheltuielile cu diurna și cazarea etc. Mă rog, obrazul gros cu cheltuieli nesimțite se ține, cu toate că în România postdecembristo-comunitară, numărul nevoiașilor ce-și duc în mod miraculos zilele cu cel mult 100 de euro este în continuă și alarmantă creștere (evident, nu și pentru aleși).

61519420

Iar acest năucitor raport de unu la peste două sute dintre veniturile masei de alegători și sfidătoarele venituri bugetare ale aleșilor, îndeosebi ale europerlamentarilor, arată cât se poate de clar prăpastia dintre vorbele găunoase și faptele nelegiuite (catindații promit marea cu sarea, aleșii puterii se laudă cu înfăptuiri penibile, opoziționiștii se răfuiesc cu formele acestei tragice stări de lucruri, țara merge din rău în mai rău), ci și adevărata miză a încrâncenatei lupte pentru înhățarea ciolanului comunitar și/sau intern: partidele să se întărească prin tactica lor mișelească!

Da, căci dacă scopul prioritar (desigur, nedeclarat public) al unor indivizi necușeri, precum Rovana Plumb, Rareș Bogdan, Carmen Avram sau Traian Băsescu, este garantata lor înciocoire occidentală vreme de cel puțin cinci ani, pentru partidele care-i propulsează constituie atât un necesar exercițiu politrucianist întru pregătirea temeinic antiromânească a alegerilor interne (locale și parlamentare) de anul viitor, cât și șansa consolidării lor în marile familii politice europene prin numărul mandatelor câștigate.

În această ordine de idei, problema devine de-a dreptul vitală pentru Dragnea și ortacii lui pesediști: vor să le dea peste bot socialiștilor europeni (ăștia i-au anunțat recent cu excluderea din formațiunea lor) cu numărul de euromandate adjudecate (deputatul „Mitralieră” paria la tembelizor pe vreo 14-15 după redistribuire!) și țin morțiș ca, prin această victorie pretins democratică și de rang european, să-și asigure rampa politică spre o nouă înfruptare din firavul buget al României și, eventual, spre o nouă ofensivă asupra Justiției, până la totala înălbire a trecutului marilor infractori (Liviu Dragnea, Darius Vâlcov etc.), ce continuă să dețină poziții decizionale în stat.

Fac precizarea că, prin aceste analize și ilustrări, nu urmăresc neaparat să-i îndemn pe compatrioții mei cu discernământ să nu se prezinte la vot, deși – în actualele condiții nefaste pentru țară și popor – îmi mențin punctul de vedere cu greva electorală (neprezentarea la vot a peste 90% dintre alegători). N-o fac deoarece mulți dintre ei sunt convinși că votul este mai tare ca glonțul (dar nu-i mai tare ca glonțul sărăciei generalizate) și că, drept aceea, cetățenii educați, mai puțin educați și complet needucați ai acestei țări au obligația (sic!) să-și exercite dreptul neesențial de vot (în aproximativa democrație postdecembristă, cantitatea electorală asigurată cu mici și beri prevalează copios în fața calității intelectuale și atitudinale!), dând cu totul uitării faptul că timp de treizeci de ani am tot votat pentru schimbarea în bine, pentru ca astăzi România să fie la coada țărilor din Uniunea Europeană, să aibă circa cinci milioane de expatriați și o datorie externă de peste 100 miliarde euro.

Tuturor acestor nostimi și incurabili entuziaști, sau mai degrabă naivi, doresc să le reamintesc două memorabile spuse:

1) Se poate comite asasinat și din prea mult entuziasm;

2) „Dacă prin votul nostru am putea să schimbăm ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm” (Mark Twain).

Convins de perenitatea acestor adevăruri, iată ce susțineam pe 7 decembrie 2016 în articolul De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm!: „Să fie o fatalitate că nici după aproape trei decenii de democrație originală, românii încă n-au dibuit calea binelui și prosperității generale? Ori suntem predestinați să rătăcim vreme de 40 de ani prin pustiul istoriei noastre contemporane, astfel făcând dovada că parabola biblică cu rătăcirea evreilor prin pustie nu-i o ficțiune (vasăzică istoria se repetă în forme la care nimeni nu se așteaptă) și că cei 40 de ani reprezintă taman generația ce trebuie să dispară ca societatea înnoită și nițel înțelepțită să o ia pe drumul bun?!”. Punct de vedere prin care mă raliez, atunci ca și acum, la repetatul avertisment al gânditorului Petre P. Negulescu: „Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor” (Destinul omenirii, vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”)!

N.B.: În afara europarlamentarilor și a unei întregi armate de trepăduși, cine naiba are trebuință de acest monstruos Parlament European, conceput și împuternicit să tragă sforile politico-juridice peste capul parlamentelor naționale?!…Se subînțelege că Europa poate să fie unitară (Statele Unite ale Europei), adică să calce pe urmele Statelor Unite ale Americii, doar printr-o comandă unică (politică, economică, financiară, diplomatică, militară), nicidecum prin menținerea, finanțarea și întărirea instituțiilor paralele, taman prin aceasta situate într-un prelungit și contraproductiv conflict între național/regional și supranațional/ paneuropean.

(Sighetu Marmației, 18 mai 2019)

Jurnalul și corespondența generalului Henri Berthelot – un mare prieten al românilor
Autor: Dorin Nadrau

Misiunea coordonată de generalul francez Henri Mathias Berthelot în refacerea armatei române în Primul Război Mondial a avut rezultate remarcabile. În prima parte a anului 1917 au fost edificate marile unități, au fost organizate școlile de instrucție, iar trupele și-au recăpătat încrederea în forțele proprii. Generalul a sosit în Moldova unde erau refugiate instituțiile statului.
„Jurnalul și corespondența” generalului se întind pe perioada când acest mare prieten al României s-a aflat în fruntea misiunii militare franceze. Însemnările sale nu sunt lipsite de o considerabilă calitate literară, consemnând nu doar ținuta sa intelectuală, ci și un stil îngrijit în notațiile și scrisorile sale. Trebuie subliniat că, fără îndoială, aceste scrieri au, înainte de orice, o reală valoare documentară privind desfășurarea evenimentelor, începând cu momentul intrării României în Războiul de Întregire și până la încheierea ostilităților. Dragostea pentru români și România nu l-a împiedicat pe Berthelot să critice unele situații și mentalități de care este șocat, francezul având peste 55 de ani și fiind școlit la celebra Saint Cyr. A rămas celebră în istorie remarca sa cu privire la starea în care se găseau, în momentul venirii sale, trupele române: N-am întâlnit nicăieri în lume o asemenea spendidă dezorganizare!

Berthelot-Metz_1920_2
Atât în jurnal, cât și în numeroasele epistole trimise în Franța, cele mai multe adresate soției sale, Louise, generalul se arată indignat și este de-a dreptul descurajat de iresponsabilitatea politicienilor români, de obtuzitatea lor, inclusiv a primului ministru Ionel Bratianu, de politicianismul meschin, atât al liderilor partidelor autohtone, al guvernanților și al parlamentarilor, cât și, mult mai grav, al capilor armatei. Criticile aspre de pe poziții deopotrivă profesionale și morale îl vizează în repetate rânduri pe Alexandru Averescu pe care îl numește „generalul politician”.
Într-o scrisoare datată 23 octombrie 1916, generalul apreciază: Românii sunt într-adevăr într-o situație gravă. Nu erau deloc pregătiți pentru război, iar nepăsarea lor naturală face ca și acum, la câteva săptămâni de la intrarea în război, să fie tot atât de „în afară”. Desigur, soldatul român pare bun sau cel puțin rezistent, dar cei care îi comandă sunt de o slăbiciune extraordinară.
Se arată bucuros, atunci când e cazul, despre o faptă eroică, o idee tactică sau strategică inteligentă. Alteori, este de-a dreptul dezamăgit și trist. La 4 martie 1918, îi scrie soției: Nu mai e nevoie să-ți spun cu câtă nerăbdare aștept momentul în care voi pune piciorul pe pământul francez…Abia aștept să nu mai văd în jurul meu indivizi fățarnici și mă voi odihni câteva zile cu deosebită plăcere. Cu vreo câteva săptămâni în urmă îi scrisese soției: Aici zeama se lungește tot mai mult. Urmarea evenimentelor a fost că guvernul Brătianu și-a dat demisia și că generalul Averescu a fost însărcinat să constituie un nou guvern. Ți-am spus ceva de mai multe ori ce cred despre acest individ prefăcut…Totuși mai sunt aici oameni curajoși, nemulțumiți și dezamăgiți de această prăbușire. Soldatul român este în continuare extraordinar, dar conducătorii, și cu ei mulți dintre ofițeri, nu se gândesc decât să-și regăsească liniștea și micile lor plăceri.
Din întreaga sa memorialistică rezultă fără echivoc că „a susținut cu înflăcărare cauza României în fața prietenilor și a inamicilor acesteia, într-atât încât, la un moment dat, s-a spus despre el că este mai român decât românii. Până la moarte a rămas în strânse legături cu țara sa adoptivă, România, pe care o numea a doua sa patrie. Chiar și în ziua de astăzi, în România, amintirea lui Berthelot este vie, fiind rememorat cu un apelativ pe care doar foarte puțini străini au avut cinstea să-l poarte: un bun român” (Glenn E. Torrey, „Generalul Henri Berthelot. Memorii și corespondența 1916-1918).
Dorin Nădrău (S. U. A.)

Antidot la o anume furie

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2019

Antidot la o anume furie

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Cu câtva timp în urmă am descoperit într-unul din sertarele mele cu manuscrise, o scrisoare, care m-a răscolit în clipa primirii ei și mi-e dragă în continuare, pentru efectul ei de leac. Ea îmi potolește și îmi curmă îndată furia pregătită să dea năvală, la veștile care-mi parvin despre mâncărimile de piele ale buiecilor conduși de (Hun)or K.

Semnatarul scrisorii era/este un prieten ungur din copilărie. În adresa expeditorului e scris așa: „Prof. Szilagyi Sanyi – Alex – publicist nestingherit și fericit – Institutul Oncologic Cluj, Secția Radiologie Chimio-terapie, Salon: 203, România Liberă, Europa – Univers.”

Era expediată în primele zile de ianuarie 1990.

Aflase de mine, (adică, ce responsabilități îmi acordaseră cetățenii din Beclean, începând cu 22 decembrie 1989) încât, la destinatar e scris astfel: „Domnului Scriitor și Președinte al Consiliului Orășenesc Beclean al Frontului Salvării Naționale, Prof. Cornel Cotuțiu, Beclean, Jud. Bistrița-Năsăud, România Liberă – Europa.”

Din interiorul epistolei, extrag câteva secvențe:

„Dragul meu Frate Cornel, Întâiul Leader Simpatic și drag sufletului meu din Beclean, acum, la debut de An Nou, al unei Ere Noi, îți transmit, (ca vechi amic și coleg de suferințe și idealuri, din inima însângerată a capitalei iubitului și bătrânului Ardeal – unde am avut incomensurabila bucurie a trăirii și apărării Victoriei noastre asupra răului și întunericului Românesc).

Fierbintea Urare de veșnice satisfacții profesionale, familiale, amicale, spirituale, multă, foarte multă putere de muncă și sănătate”. (ș.a.m.d.)

Pe cartonul scrisorii sunt prinse, cu o agrafă, un crâmpei de pânză neagră și din tricolorul românesc. (N.B. – Ce zici de asta, /Hun/or K și ciracii tăi obraznici?!)

Cornel-Cotutiu

Foto.Cornel Cotutiu

Profesor de istorie fiind, Sanyi îmi face o trimitere la gestul lui Nicolae Bălcescu, care, participant la revoluția din 1848 de la Paris, smulge „o bucățică din catifeaua roșie a tronului absolutismului tiranic” (sunt cuvintele lui Sanyi) și i-o trimite prietenului său Alecu Russo. Prietenul meu a repetat gestul, către mine, crâmpeiul fiind luat din eșarfele întinse la Cluj, după uciderea, lângă librăria „Universității”, a câtorva revoluționari din decembrie însângerat al anului 1989, care s-au jertfit pentru – scrie prietenul meu – „Cauza Dreptății Sacre Românești”.

Szilagyi Sanyi, înainte de a-și duce sub glie ochii săi albaștri, ținea să-mi împărtășească bucuria pe care o trăia, în ciuda cumplitei suferințe, scriindu-mi, în final: „Trăiască România Liberă!”

Nici el, nici eu, nici atâția dintre noi, nu bănuiam ce ne așteaptă…

Cornel Cotuțiu

P.S. O motivație pentru acest text: Suntem în an aniversar – 30 de ani de la ce s-a întâmplat în decembrie și nu se știe nici acum ce a fost: revoluție? lovitură de stat?

Ion Codru Drăgușanu și Drăgușul

Posted by Stefan Strajer On May - 18 - 2019

Ion Codru Drăgușanu și Drăgușul

Autor: Viorica Pop

 

Ceea ce ne-a prezentat academicianul Șerban Cioculescu în 1981, când ne-a onorat cu prezența pentru a înființa la Drăguș un punct muzeistic „Ion Codru Drăgușanu” și ceea ce au prezentat scriitorii, profesorii participanți la centenarul morții scriitorului peregrin (1984, Făgăraș și Drăguș) apar sintetizate în „Enciclopedia identității românești (Personalități)”, 2011, sub îngrijirea Ecaterinei Țarălungă, p.201, unde se menționează că Ion Codru Drăgușanu rămâne în istoria literaturii române drept primul călător modern și că întreaga sa activitate (participare la Revoluția din 1848, înființarea de școli în limba națională, funcții în înalte instituții administrative, culturale) se înscrie în spiritul iluminist.

Precizăm că există și o viziune romantică în portretul peregrinului, dar nu lipește nici observația realistă, căci „mirajul european” nu duce la autoiluzionare. Impactul cu necunoscutul, momentele de adversitate își găsesc salvarea în evocarea satului natal, pe care nu l-a părăsit sufletește niciodată. Dorul de ducă și dorul de casă sunt trăite simultan, asigurând liantul etapelor vieții și al instantaneelor din creația sa. Nu ni-l putem imagina pe Ion Codru Drăgușanu fixat în alte locuri, așa cum nu ni-l putem imagina nici pe neliniștitul modern Octavian Paler, din Lisa vecină Drăgușului, că ar putea găsi perfecțiunea vreodată, deși era însetat de ea.

Atent nu numai la ceea ce-l înconjoară, ci și la sine, Ion Codru Drăgușanu e martor și parte a lumii pe care o înfățișează: „Cine nu părăsește locul nașterii, n-are idee de patrie, el e ca omul în mijlocul pădurii, nu o vede de mulțimea arburilor, dară înstrăinatul, o, cum învață a o iubi!”. O ipostază a iubirii de locul natal o sugerează și disertația rostită la Casina Română din Făgăraș, la 16 ianuarie 1870. Din cercetarea documentelor, scriitorul va fi aflat că istoria Drăgușului a fost legată de istoria Ardealului, cu excepția unui veac (1386-1456), când aparține Țării Românești. Pe la 1581-1589, satul făcea parte din circumscripția a treia a ținutului și era menționat în „Urbania et Conscriptiones”, fascicula IV, din „Arhivele Statului Ungar”. (Valeriu Literat și Moise Ionașcu, „Orașul și Țara Făgărașului. Cetatea Făgărașului, 1943)

În disertație, scriitorul se orientează asupra veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea, când ținutul avea statut de zestre pentru soțiile de principi transilvăneni, mai multe familii din Drăguș primind diplomă pentru credință și servicii. Originalitatea în a valorifica documentul e asiguretă aici de o surprinzătoare viziune modernă, realizată cu mijloace specifice literaturii, impresia de spontaneitate neexcluzând însă o elaborare de esență eseistică. Se intuiește chiar din titlu, „O umorească veridică”, faptul că rigoarea științifică, pe care o presupune disertația, se va metamorfoza cu naturalețe într-o varietate de registre stilistice cu tonalitate parodică, aluzivă, cu umor și autoironie, căci oratorul știe bine înțelesul dictonului latin „Râzând putem îndrepta moravuri” și înlătură astfel pericolul unui didacticism rigid și al unui limbaj patriotard.

Mobilitatea spirituală îi permite oratorului să capteze de la început atenția din sală prin emiterea ipotezei, care-i și motivează demerul: simulează o autoiluzie pentru ca apoi s-o demonteze în umor și parodie: „În adevăr, faimoșii scriitori antici, anume Erodot, Strabone, Tolomeu, scriseră despre Dacia noastră și despre geți, locuitorii ei. Durere însă, au uitat a memora despre Drăguș și drăgușeni”. Numele satului e dedus cu savoare de la „dracu”, în tradiția drăgușeană „un zmeu”, „balaur” avându-și sălașul într-un lac mare de sub munte. Proiecția în fabulos va fi imediat demitizată. Lacul n-a rămas în vremea scriitorului decât o baltă cu nume prozaic, Mlaca Muntelui.

Ion_Codru-Dragusanu,_1817_-_1884

Prezentarea unor realități dramatice din satul patriarhal îmbracă o ironie fină, care accentuează veridicul. Sărăcia așa-zișilor boieri (în realitate țărani răsplătiți cu diplome de către   principii transilvăneni pentru servicii grănicerești) nu-i împiedică să-și apere, sub acoperișuri de paie, adevărul, demnitatea, tradiția ca legi morale nescrise.

Când dezvoltă și argumentează, Ion Codru Drăgușanu simulează rigoare științifică și creionează portrete cu spontaneitate narativ-descriptivă. În explicarea patronimelor, tema disertației, proiectează realitatea în măreție istorică și mitologică pentru a o întoarce apoi la parodie, intrisecă spiritului mucalit, obținând efectul artistic de a face din prozaic act existențial: „Începem cu familia Codreană, cu numele generic Germănești, una că e în capul satului, alta că-și trage numele de la codru, sub ale cărui poale i-a fost adumbrit aviticul castel…”. Și argumentele continuă în aceeși tonalitate.

Scăpărările inteligenței îi permit libertatea unor asocieri care depășesc elementul autohton. Patronimul „Codru” apare omonim cu cel al ultimului rege grec (ascendent al filozofului Platon, n.n.). Nu e decât o autoironie atunci când autorul se mândrește că e primul cărturar care poartă acst nume, întâlnit și la Toma-Codru Barbăsură, fondatorul, chipurile, al „pompoasei” străzi Grădinari, unde era pe atunci și casa scriitorului.

Exemplele curg într-un ritm vioi. „Boieratul Făgărășanu-Drăgușanu” se mândrește cu un faimos prelat din eterna cetate Roma. Boierii Tătaru s-ar trage din seminția lui Ginghis-Han și Timur-Lenk sau din „altă dinastie hantătărească crimeană”, cunoscut fiind Ioane Tătar-Boier Drăgușanu în războiul cu Poarta Otomană. Un alt drăgușean, Petru Cristian, trompetist de război și răsplătit de Susana Lorantfy, văduva principelui Rakoczi, cu un hrisov, e numit de către mucalitul orator „erou în arta muzelor”. Eroul ar fi și străbunul Erculenilor, nume derivat de la Hercule, dar urmează justificarea în registrul parodic: spațiul disertației nu-i permite decât prezentarea unei singure munci a eroului drăgușean, aceea de a pune capăt dracului, balaurului din lacul de munte, care „pieri și făcu loc inocentei progenituri broscoase” în Mlaca Muntelui. Nici când recurge la simple mențiuni stilul nu-și pierde valoarea. Patronimul „Trâmbițaș” provine de la un strămoș din castrele elvețiene, Andreieșii au blazon invidiat de viziri, Lăscarii ar descinde din Radu Negru, familia Balea-Drăgușanu se înrudește cu Ciubăr-Vodă al Moldovei și are sigil de la Carol Sextul Augustul.

Finalul rămâne deschis, ca și în „Peregrinul transilvan”, scriitorul proiectându-și intențiile în așteptările cititorului/auditorului. La sfârșitul epistolelor, Ion Codru Drăgușanu anunță o altă serie de viitoare călătorii, iar în disertație menționează o viitoare monografie a satului, pe tema familiilor plebee și a toponimelor. Finalul din „O umorească veridică” îmbracă o voită formă populară versificată, simulând modestia: „Noi scriseserăm puțin/alții vor completa/Și reușind bine îi vom aplauda!”.

Ghicim printre rânduri satisfacția cărturarului-pedagog, a călătorului modern de a fi pășit în spiritualitatea europeană cu pecetea identității românești, devenind, pentru înfăptuitorii Marii Uniri și pentru noi, cei de azi și de mâine, un autentic precursor al intrării noastre în Uniunea Europeană pe poarta națională. La ora astrală, când sărbătorim bicentenarul nașterii lui Ion Codru Drăgușanu, tocmai la Centenarul Marii Uniri, deasupra Drăgușului e o stea transilvană, iar dezvelirea unei plăci comemorative în incinta muzeului etnografic al satului se identifică, în spațiu spiritual, cu întoarcerea peregrinului la rădăcinile părintești. Pe dimensiunea afectivă a drăgușenilor, îi rostim un poem sugestiv pentru un portret în care substanța experiențelor a fost asimilată de libertatea unei conștiințe asumând dorință de cunoaștere, atitudine etică, orizont cultural și stil.

 

Poem   peregrinului transilvan

 

Plecat-ai de-acasă, bade Ioane,

Pământul în lung și în lat să-l străbați

Cu gândul în lumini de icoane,

Cu pasul suind zăpezi din Carpați,

 

Plecat-ai de-acasă cu visul isteț

Și dorul de ducă drept pâine-n desagă,

Tu, fiu de plăieș din neam pădureț

Cu mintea cât marea de largă!

 

Voit-ai rotundul lumii să-l cerci

Să vezi cum făcute sunt toate

Pe vreme mai bună, pe vremuri mai reci,

Să spui alor tăi că se poate,

 

Că bunii și răii trăiesc și aiurea,

Mărirea-n bordeie, minciuna-n palat,

Dar nicăieri nu-ți răsună pădurea

Ca-n doina de-acasă, ca-n hora din sat!

 

Când pus-ai piciorul în Viena cea bravă,

Cu valsuri și vis al plăcerii,

Sufletul tău colinda prin Dumbravă

Și asculta mierla în Tufele Mierii.

 

Ai învățat în Parisul măreț

Că libertatea e scrisă-n pancarte,

Dar și sărăcia că are nutreț

Aer de sus, din sumbre mansarde.

 

În Londra cu cețuri, bancheri și grădini,

Gându-ți zboară înspre casă mereu,

Fântâna lui Dan plângea-n mărăcini,

Joiana mugea cu ugerul greu.

 

Te chema visu-n Cetatea Romană,

Columna trecea prin inima ta,

Dar dorul de stea transilvană

Ca pe un mag te călăuzea.

 

Și steaua e-n sat azi Steaua Polară,

Cu osia ei în sufletul greu,

Statornic lucește-n dorul de țară,

Să ne-o păstrăm, să ne-o-nvățăm mereu!

 

(Prof. Viorica Pop)

Bucură-te…!

Posted by Stefan Strajer On May - 18 - 2019

Bucură-te…!

Autor: Oana Rotariu

 

Bucură-te de vara
Care-i toamnă
Și de iarna care-i primăvară
De norii care-s cer,
De viața de după gard,
De chipul din fața și din
Spatele oglinzii
În care privești și nu te vezi
Ori te vezi, fără să te privești…!
Bucură-te că ești!
Construiește-ți
Din aripi povești!
Din inimă nu fă stavilă
În fața furtunii,
Ci fă furtuna liniște
Și dăruiește-o lumii…!
Bucură-te de anotimp
De timp un timp,
De frunză, de mare,
De vară, de uitare,
De a anotimpului răsfirare…
Până te faci alt timp,
Până devii lumină,
Ori te prefaci soare
Și te privești pe tine… aici…
De undeva din zare…

Bucură-te… !
Alceva mai bun
Ce ai putea face…
Oare?

 

Bucurate.Poezie

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (III)

Posted by Stefan Strajer On May - 17 - 2019

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (III)

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

Autor: George Petrovai

3. Ferdinand I, regele cu adevărat providențial pentru România

 

Episodul trecut l-am încheiat cu câteva aprecieri despre caracterul rigid al lui Carol I. Da, a fost un rege mare și atât de preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, mărturisește regina Elisabeta, încât „și în somn el poartă Coroana pe cap”. Cu „rigiditatea dusă la extrem”, ne informează Ioan Scurtu în opul despre monarhia din România, și cu marea lui reticență față de politicienii români, Carol I inspira un respect solemn și glacial, „nu însă și o dragoste umană, atât de necesară totuși unui autentic conducător”.

Iată motivul pentru care Carol I s-a aflat în tragica situație „de a fi mereu izolat, de a nu avea niciun prieten, de a nu putea depăși anumite convenții protocolare”. Nu doar atât, căci moartea Măriucăi, singurul vlăstar al cuplului Carol de Hohenzollern – Elisabeta de Wied, lipsa unui alt copil, ca și deosebirile de temperament dintre cei doi soți auguști, au contribuit din plin la accentuarea însingurării regelui.

Întrucât Carol I nu avea urmași după moartea fetiței (Maria se naște pe 27 august/8 septembrie 1870 și moare de scarlatină pe 28 martie/9 aprilie 1877) și întrucât, în lipsa coborâtorilor în linie bărbătească ai acestuia, „succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora”, Consiliul de Miniștri, profund preocupat de asigurarea stabilității și continuității dinastiei Hohenzollern, insistă pentru „reglementarea succesiunii la tron”. Și astfel, după ce principele Leopold de Hohenzollern (fratele mai mare al lui Carol) și nepotul cel mai în vârstă al acestuia au notificat că „renunță la calitatea de moștenitori ai tronului României”, succesiunea revine lui Ferdinand, care vine pe lume în data de 12/24 august 1865 ca al doilea fiul al principelui Leopold și al principesei Antoneta, infanta Portugaliei.

După confirmarea lui ca moștenitor al tronului României, în urma „pactului de familie” din anul 1881, pact „patronat de însuși împăratul Germaniei, Wilhelm I, șeful familiei de Hohenzollern ” (I. Scurtu), prințul Ferdinand sosește în România pe data de 19 aprilie/1 mai 1889. La scurt timp după sosire, tânărul principe simte o asemenea pasiune pentru Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta (trebuie spus că, romanțioasă din fire, regina a încurajat idila celor doi!), încât – uitând de Statutul Casei Regale, care prevedea că membrii acesteia se pot căsători numai cu persoane „aparținând unor familii domnitoare din alte state” (prevederea, precizează I. Scurtu, „fusese introdusă în scopul de a se împiedica aservirea monarhiei unei familii și de a evita disputele interne pe această temă”) – a iscat primele probleme serioase din familia domnitoare prin apriga dorință de a se căsători cu aleasa inimii lui și că s-a creat o adevărată dramă după ce Carol I i-a cerut să aleagă între iubită și tron: în anul 1891 Elisabeta pleacă în străinătate (întâi la Veneția, apoi la părinți), anunțând că vrea să divorțeze,   Ferdinand se retrage la Sigmaringen, de unde amenință că se sinucide, iar Elena Văcărescu ia pentru totdeauna calea exilului.

ferdinand

În cele din urmă, rațiunea de stat și influența familiei au avut câștig de cauză asupra sentimentelor de iubire ale principelui, așa că pe 10 ianuarie 1893 acesta se căsătorește cu Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, lista civilă a noului cap de familie urcă spectaculos de la 300.000 (suma stabilită la venirea lui în țară) până la un milion de lei, iar pentru trebuințele casnice (!) ale tinerei familii este rezervat palatul Cotroceni din București și se construiește palatul Pelișor din Sinaia.

Lesne de priceput că, pentru inima îndurerată a principelui după pierderea Elenei Văcărescu, căsătoria cu Maria n-a constituit nicicât un balsam, cu toate că din ea au rezultat șase vlăstare dinastice: Carol (născut în anul 1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1907), Ileana (1909) și Mircea (1913). Frumoasă, cochetă și însetată după viața de societate (capitol la care, ne spune Sterie Diamandi în cartea Galeria oamenilor politici – Editura GESA, 1991, Ferdinand se deosebea net de consoarta lui: „Avea oroarea afectărilor care le necesitau diferitele ceremonii, cu fast, pompă și protocol”), principesa Maria cu adevărat constituie o prezență insolită și strălucitoare la Curte, unde Carol I impusese o viață sobră și rigidă.

Felul ei de-a fi ostil constrângerilor și, îndeosebi, relațiile extraconjugale de notorietate publică (la început prințul Barbu Știrbey, apoi colonelul canadian Joe Boyle) i-au atras în nenumărate rânduri reproșuri din partea regelui și reginei. „Femeie cu mult cap politic și foarte energică”, ne-o prezintă Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor, ea nu înțelege precum regina Elisabeta, să rămână departe de politică, ci se implică în mod direct prin percutantele acțiuni filoantantiste pe lângă rege și prin participarea „la convorbiri cu diplomați străini și fruntași ai vieții politice din România” (I. Scurtu), potrivit unui admirabil crez românesc, pe care i-l face cunoscut fruntașului liberal I.G. Duca: „Eu de țara asta nu mă despart. Înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrățișez. De altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați oligat să renunț cândm-am măritat, altă patrie decât România nu am”.

Cu aceeași energie s-a devotat atât de mult acțiunilor întreprinse de Crucea Roșie pe teritoriul României intrată în război (atunci l-a cunoscut pe colonelul canadian), încât a fost cinstită cu apelativul „mama răniților”…

Nu la fel stau lucrurile, ne informează Sterie Diamandi, cu regele Ferdinand, pe seama căruia „au circulat și continuă să circule încă două versiuni diametral opuse una de alta”: în versiunea oficială (din manualele de școală și discursurile protocolare), versiune „suspectată de către public”, regele este înfățișat „în culori vii și strălucitoare, atribuindu-i-se calități din cele mai rare”, pe când în defavorabila versiune agreată de gloată, ce depășise granițele țării, Ferdinand este văzut ca un „biet Fritz”: „fără personalitate, submediocru ca inteligență și plin de păcate”!

Nota 1: Până și istoricii zilelor noastre, funcție de temperament, sentimente și/sau sursele de inspirație, înclină mai mult sau mai puțin spre una dintre cele două versiuni. Astfel, dacă pentru Ioan Scurtu înseamnă „prea puțin” că principele moștenitor Ferdinand, ținut de Carol I la distanță de treburile politice, „a parcurs toate gradele militare de la sublocotenent și până la cel de general de corp de armată” (pe 1 Decembrie 1918, generalul Eremia Grigorescu, ministrul de Război, îi înmânează cartea de mareșal!) și că „avea o bună cultură generală, vorbea curent cinci limbi străine, era pasionat de botanică”, acest „prea puțin” decurgând din faptul că prințul suferea de timiditate, un defect „fundamental pentru un șef de stat”, care s-a accentuat prin campania dusă împotriva lui de presa antimonarhică și republicană (totuși, Scurtu admite că „Cei 13 ani de domnie a regelui Ferdinand au marcat importante evoluții în istoria poporului român”), Neagu Djuvara face din Ferdinand I „cel mai bun rege pe care l-am avut”, iar Petre P. Panaitescu nu ezită să-l numească „cel mai glorios dintre suveranii României”.

3

La rândul său, Sterie Diamandi (născut pe 22 august 1897 în Epir, Macedonia, absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București și, deci, contemporan cu personajele descrise), nu se oprește la ceea ce constituie deliciul vulgului („ruina fizică” a lui Ferdinand de pe urma tifosului ce „era cât pe-aci să-l coste viața” – chipul supt și obosit, privirile pierdute și urechile blegi, mai ales acest din urmă „argument empiric”, care i-a adus poreclele de „Urechiat” și „moș Teacă”), ci-i vede frumusețea fizică a mâinilor („mâini făcute să ție sceptrul”, susținea I.G. Duca) și, îndeosebi, frumusețea „mâinilor spirituale”: vasta cultură (cunoaște limba ebraică, descifrează în Histria inscripții latinești și grecești, discută de la egal cu cei mai galonați botaniști, cunoaște foarte bine muzica wagneriană, stăpânește lirica japoneză și chineză etc.), precum și înduioșătoarea timiditate a firilor alese și dureros de sensibile (stângaci, totodată „lipsit de poză și prestanță”, suveranul se simțea bine doar „în tovărășia cărților și a florilor, mai ales a acestora din urmă”).

Tocmai de aceea, onestul scriitor S. Diamandi îl numește pe Ferdinand „un exemplar de elită, a cărui notă distinctivă erau discreția și raritatea”. Iar aprecierile sale devin de-a binelea răscolitoare pentru cititor, atunci când prezintă marile sacrificii ale omului Ferdinand și abia pe urmă ale regelui Ferdinand I, care afirmă public că „nu vrea să se deosebească în sentimente de restul muritorilor de rând”: îndată după venirea în țară ca prinț moștenitor al Coroanei, este silit de pătura conducătoare și regele Carol I să-și sacrifice nobila pasiune față de poeta Elena Văcărescu („Aiasta nu e poate, Majestate!” îi spune bătrânul conservator Lascăr Catargiu); în conformitate cu legile țării, își va boteza copiii în religia ortodoxă („Voi fi un bun român”, afirmase el răspicat pe 28 septembrie/11 octombrie, dată la care depune jurământul încoronării ca rege al României, că adică, ne face cunoscut I. Scurtu, „nu se va opune sentimentelor generale ale poporului român”), fapt pentru care, completează Diamandi, „Roma excomunică pe prințul Ferdinand și-i interzice Sfânta Împărtășanie”; mai înainte de jertfa celor 800.000 de morți pentru înfăptuirea României Mari, fusese nevoie de jertfa morală a regelui Ferdinand, căruia – german prin naștere și întreaga lui educație – i se cerea „să gândească și să simtă mai românește decât înșiși mulți dintre români”; după intrarea României în război de partea Antantei și căderea Capitalei în mâinile nemților, Puterile Centrale sunt extrem de pornite împotriva lui Ferdinand (la întâlnirea de la Răcăciuni, contele Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, „își manifestă în chip grosolan ciuda”, împăratul Wilhelm al II-lea, capul familiei Hohenzollern, „îi retrase ordinul casei sale”, fratele mai mare îl declară „trădător al numelui și al armelor”, la Sigmaringen este considerat mort și trufașa familie poartă doliu după cel care în inimile lor nu mai făcea parte din ea), iar în țară, Parlamentul de la Iași îl întâmpină cu ostilitate și unii oameni politici (de pildă înverșunatul filogerman P.P. Carp), întru totul de acord cu politica și planurile centraliștilor vizavi de România, se gândesc cum să-l îndepărteze de pe tron; reglementarea succesiunii la tron prin actul din 4 ianuarie 1926 (acceptarea renunțării lui Carol, proclamarea nepotului Mihai ca moștenitor al tronului, instituirea unei Regențe formate din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, modificarea Statutului Casei Regale), act care, în opinia lui Sterie Diamandi, constituie suprema suferință morală a unui părinte și rege – îndepărtarea de la tron și căpătâiul său de muribund a primului născut! O suferință cu siguranță mai atroce ca cea provocată de neiertătorul cancer la colon, din pricina cărora (suferința fizică și cea morală) regele Ferdinand I se stinge din viață în dimineața zilei de 20 iulie 1927, fiind înmormântat pe data de 23 iulie „cu o pompă vană și rece” (Scurtu) în biserica mănăstirii Curtea de Argeș, alături de ilustrul său predecesor.

Și astfel, încheie S. Diamandi în chip memorabil, iar prin aceasta atotuman, „Sfârșitul lui Ferdinand nu are calmul și vraja amurgurilor de toamnă, ci grandoarea asfințiturilor de primăvară, cu furtuni năprasnice, cu fulgere și tunete; e ceva asemănător tragediilor antice”, sentimentul religios de care era însuflețit, ajutându-l pe mucenicul rege „să-și joace rolul cu demnitate și eroism”…

Uriașa operă istorică a regelui Ferdinand I trebuie anlizată și deslușită în sistemul tridimensional al celor trei coordonate moral-spirituale călăuzitoare: a)Intrarea României în război alături de antantiști și făurirea României Mari; b)Constituția din 1923, garanta progresului României și al menținerii formei de guvernământ monarhic-constituțională; c)Grija statornică a regelui pentru viitorul țării, reflectată de actul din 4 ianuarie 1926.

a) În pofida tratatului încheiat de Carol I pe 30 octombrie 1883 cu Austro-Ungaria, tratat cunoscut doar de câțiva oameni politici (de regulă prim miniștri) cu prilejul semnării și prelungirii lui, în pofida provenienței din familia Hohenzollern, „familia domnitoare cea mai ilustră din Germania”, și – desigur – în pofida opoziției furibunde a bătrânului conservator Petre P. Carp („Prefer România învinsă alături de Germania, decât victorioasă alături de Rusia”, este axa crezului său politic), în Consiliul de Coroană din 27 august 1916, un Consiliu cu o confortabilă majoritate antantistă și redutabilul tandem regina Maria – Take Ionescu în fruntea acestei majorități, regele Ferdinand declară: „Văd situația în așa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede și el că a venit momentul să începem războiul, a și avut o consfătuire cu unul din guvernele beligerante”.

b) În realitate, ne informează Neagu Djuvara, având cu mult mai mult decât „o consfătuire cu unul din guvernele beligerante”, după lungi negocieri, „în august 1916, Ionel Brătianu încheie cu francezii, englezii și rușii un tratat, deocamdată secret, în care ni se promit Transilvania, Banatul și Bucovina (luată de austrieci la 1775)”.

Armata română se alătură Antantei cu 562.000 de soldați prea puțin instruiți și cu armament insuficient, motiv pentru care, în prima parte a războiului (anul 1916) suferă cumplite înfrângeri pe fronturile din Dobrogea și Ardeal în fața armatelor germane comandate de feldmareșalii Mackensen și Falkenheim, ulterior se retrage pe aliniamentul Râmnicu Sărat – Viziru (între Carpați și Dunăre), regele, Parlamentul și Guvernul se refugiază la Iași, care astfel devine Capitala vremelnică a României, iar Muntenia, Dobrogea și Bucureștiul sunt ocupate de nemți.

Situația României era în acel moment cu adevărat disperată (în teritoriul ocupat, autoritățile germane susțineau că „oficial regatul României nu mai există”), inclusiv prin aceea că în martie-aprilie 1917 era prevăzută o lovitură de stat „prin care regele și familia regală să fie prinși și duși în Rusia pentru a avea o soartă asemenea cu a dinastiei rusești” (Nicolae Iorga, Istoria românilor).

Informat despre aceste acțiuni îndreptate împotriva dinastiei, Ferdinand nu numai că, spre uimirea multora, continuă să creadă că „vom avea Ardealul și Bucovina”, dar găsește de cuviință să plece pe front pentru a se adresa, pe 5 aprilie 1917, ostașilor Armatei a II-a (cantonați în comuna Răcăciuni, județul Bacău) cu următoarele cuvinte: „Vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, ați câștigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-ați luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă: vi se va da și o largă participare la treburile statului”.

După această Proclamație, notează I. Scurtu, în iunie Parlamentul a decis modificarea Constituției „pentru a se putea trece la legiferarea reformei agrare și a celei electorale”, așa încât este incorect să vorbim de reforma agrară din 1921. Dacă nu practic, atunci cu certitudine teoretic ea a început în 1917 și s-a finalizat în anul 1922, perioadă de timp în care, ne asigură N. Djuvara, la noi s-a înfăptuit „cea mai mare reformă agrară făcută vreodată în lume de un guvern burghez sau, în orice caz, de înșiși proprietarii terenurilor agricole”!

Iar rezultatul acestei Proclamații, coroborat cu refacerea armatei române (în greaua iarnă dintre ani) cu instructori și armament francez, via Rusia, s-a vădit în memorabilele încleștări de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în care mașina de război nemțească a fost dată peste cap de bărbăția și eroismul sacrificial al soldaților și ofițerilor noștri.

Cu toate astea, prinsă între două focuri (Puterile Centrale și Rusia bolșevizată), pe data de 9 decembrie 1917, adică patru zile după pacea de la Brest-Litovsk dintre ruși și nemți, România la rândul ei semnează armistițiul cu Germania, pentru ca după mai multe luni de negocieri, conservatorul Alexandru Marghiloman să semneze la București tratatul de pace din 7 mai 1918. Dar cum acesta n-a fost ratificat de rege (motiv suplimentar de respect pentru suveran!), potrivit Constituției României, respectivul tratat n-a avut un caracter legal.

Vasăzică, n-a fost ratificat și, ca atare, n-a avut un caracter legal-constituțional, dar cu toate astea „ne-a îngreunat foarte mult sarcina la negocierile generale de pace care vor începe la castelul Versailles de lângă Paris” (Neagu Djuvara). Și iată de ce. Dincolo de insinuările că „Franța și Marea Britanie n-au mai vrut să-și respecte semnătura dată în 1916, înainte de intrarea în război”, ni se imputa faptul juridic că „noi nu respectaserăm înțelegerea din august 1916, care prevedea clar interzicerea de a încheia o pace separată, ceea ce noi am făcut” (Djuvara)! Punând în paralel atitudinea dârză a Serbiei, care – ocupată integral în 1915 – totuși, n-a încheiat pace separată, ci – dimpotrivă – și-a retras armata prin Albania până la Marea Adriatică, unde a fost îmbarcată pe nave britanice și franțuzești, cu destinația frontul din Salonic, aliații au considerat că situația României din noiembrie 1917 (aproape toată țara ocupată de inamic), n-a fost un motiv atât de întemeiat, încât să justifice capitularea noastră.

De unde și inerenta situație dificilă a delegației noastre la tratativele de pace, precum și eforturile depuse de ea pentru convingerea aliaților de necesitatea respectării întocmai a clauzelor acordului din august 1916. La toate astea s-a adăugat o mai veche dispută româno-sârbă privind Banatul (românii primesc două treimi – județele Caraș-Severin și Timiș, iar sârbii, sprijiniți de francezi, încorporează Torontalul, partea de apus a Banatului), precum și reticențele românilor vizavi de propunerile privind garantarea drepturilor minorităților, motiv pentru care Ionel Brătianu părăsește conferința, lăsând altor partide sarcina să termine negocierile.

Nota 2: Tot atunci exista la noi o mână de oameni politici, în frunte cu regina Maria și Take Ionescu, care insistau ca România să nu cedeze, ci, la o adică, să-și retragă armata (aproape intactă și cu un moral ridicat după formidabilele victorii obținute în ultimele bătălii cu nemții) în Rusia cuprinsă de febra bolșevismului leninist. Nu era un plan nebunesc, ne asigură Djuvara, dimpotrivă, poate că în acest mod „am fi influențat chiar viitorul război civil dintre albi și roșii, din Rusia, în favoarea albilor”. Pe de altă parte, pacea de la București fusese încheiată taman în perioada când americanii intrau în război de partea Antantei (ca să vezi renghiurile pe care destinul istoric le joacă unor popoare!), soarta războiului întorcându-se decisiv și definitiv în favoarea aliaților occidentali doar la câteva săptămâni după neinspirata ei parafare. De reținut că prin providențialul ajutor al generalului Henri Berthelot, marele și statornicul prieten al românilor, armata noastră va fi din nou alături de aliați pe ultima turnantă a primei conflagrații mondiale: Austro-Ungaria capitulează pe 3 noiembrie 1918, iar Germania pe 11 noiembrie.

Cu toate fricțiunile politice și diplomatice postbelice de care aminteam mai sus, neștiute și – ca atare – neimportante pentru românul de rând, anul 1918 constituie pentru România modernă anul său referențial. Da, căci el încoronează „lupta seculară a poporului român pentru a trăi în cadrele unuia și aceluiași stat” (I. Scurtu), grație unui cumul de factori: conjunctura internațională favorabilă creată de primul război mondial, eroismul soldaților români pe câmpurile de luptă, intuiția, perseverența și eforturile depuse în principal de regele Ferdinand, regina Maria, Ionel I.C. Brătianu și Take Ionescu întru realizarea celui mai de preț ideal al românilor de pretutindeni, în veci neuitatul ajutor primit de români de la generalul Henri Berthelot și geograful francez Robert Ficheux, așa încât – prin hotărârile adoptate de adunările plebiscitare de la Chișinău (9 aprilie 1918), Cernăuți (28 noiembrie) și Alba Iulia (1 decembrie) – Basarabia, Bucovina și Ardealul se unesc cu patria mamă.

Mergând pe calea celor mai mărețe evenimente din istoria României, regele și autoritățile centrale reintră pe 1 decembrie 1918 în București, fiind primiți cu mult entuziasm de populație, pentru ca pe 15 octombrie 1922, după serviciul religios desfășurat în recent construita catedrală din Alba Iulia, numită și „catedrala încoronării”, Ferdinand să-și pună pe cap vechea coroană de oțel a înaintașului, căreia i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, astfel intrând în loja de onoare a istoriei noastre cu formidabilul cognomen de „întregitor” – Ferdinand I Întregitorul!

Din motive pur politicianiste, încoronarea fiind considerată de opoziție o simplă „demonstrație de partid”, conducătorii Partidului Național și ai Partidului Țărănesc nu au participat nici la festivitățile din Alba Iulia și nici la spectacolul din ziua următoare de la Arcul de Triumf al Bucureștiului, unde au fost prezente oficialități din Franța, Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia și Japonia (dovadă cât se poate de limpede că statul național unitar român se bucura de o largă recunoaștere internațională!), fapt care l-a mâhnit atât de mult pe rege, încât niciodată n-a uitat afrontul liderilor celor două partide.

b) Cu Constituția din 1923 lucrurile stau în felul următor: Întrucât a acceptat să se încoroneze în perioada Guvernului Ionel I.C. Brătianu, Ferdinand învedera prin asta că-i hotărât să mențină Partidul Național-Liberal la putere, că nu-i dispus să țină cont de opinia partidelor din opoziție și că „rotativa guvernamentală” nu era la fel de sârguincioasă și eficientă ca în lunga domnie a lui Carol I. Încurajați de atitudinea proliberală a regelui, guvernanții au decis să pună în dezbaterea corpurilor legiuitoare proiectul noii Constituții. Sigur, lucrul acesta a generat discuții, iar opoziția a organizat adunări de protest, în care i se cere suveranului să demită imediat guvernul liberal.

Proiectul Constituției a fost aprobat de Adunarea Deputaților pe 26 martie 1923 și de Senat pe 27 martie, apoi în ziua următoare (28 martie), Guvernul înaintează regelui raportul pentru sancționarea noii Constituții. Degeaba Partidul Național și Partidul Țărănesc au adresat suveranului, în aceeași zi, „un ultim apel” de a nu-și pune semnătura pe Constituția liberală, văzută de ei drept „o emanație a concepției absolutiste a puterii executive”, pentru că Ferdinand semnează decretul de promulgare, care apare în „Monitorul Oficial” pe data de 29 martie 1923.

Potrivit noii Constituții, „puterile suveranului rămâneau cele din 1866”, ceea ce însemna menținerea și garantarea formei de guvernământ monarhic-constituțională.

În deplin acord cu Proclamația din 5 aprilie 1917, în fața României întregite se ridicau cele două probleme fundamentale de organizare, consolidare și propășire: împroprietărirea și votul universal. Adevărul este că o nouă reformă era obligatorie. Din următoarele motive: 1)Promisiunea făcută de rege soldaților-țărani, iar prin aceasta țării întregi; 2)Împroprietărirea din vremea lui Cuza Vodă dovedindu-se neîndestulătoare, „s-a procedat la o nouă expropriere a marilor latifundii, iar pământul expropriat a fost împărțit țăranilor” (P.P. Panaitescu); 3)Formarea unei puternice baze economice țărănești prin desființarea marii proprietăți din România și înlocuirea ei cu mica și mijlocia proprietate.

Și iată dovada oferită de Giurești: La începutul veacului 20, adică în preajma răscoalei din 1907, „în timp ce 4171 de proprietăți mari însumau 3.787.192 hectare, 1.015.302 țărani stăpâneau numai 3.319.695 hectare, acestora din urmă revenindu-le așadar trei hectare de cap”, ceea ce, firește, reprezenta o monstruoasă disproporție – „peste un milion de țărani stăpâneau mai puțin pământ decât câteva mii de proprietari mari”.

Și încă în România, scrie N. Djuvara, lucrurile nu stăteau așa de prost la acest capitol ca în restul Europei răsăritene (Rusia, Polonia, Ungaria): la noi cele mai întinse moșii aveau în jur de 10.000 hectare, pe când contele Mihály Károly, în 1919 președintele provizoriu al unei republici maghiare socializante (sic!), poseda mai bine de 100.000 hectare!

Votul universal, cea de-a doua reformă (și tot în folosul țărănimii), desființează colegiile, „pune alegerea membrilor parlamentului în mâinile țărănimii, și astfel România devine un stat țărănesc” (Panaitescu), iar Ferdinand se alege cu calificativul de „rege al țăranilor”.

c) Cum arătam mai sus, prin actul politic din 4 ianuarie 1926, Carol (fiul cel mai mare al lui Ferdinand) este înlăturat de la domnie, fiind desemnat ca succesor nevârstnicul său fiu Mihai (născut pe 23 octombrie 1921, din căsătoria oficiată pe 10 martie 1921 între prințul Carol și principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei). În paranteză fie spus, toți liderii partidelor politice au refuzat să participe la botezul principelui Mihai, deoarece – se învinețeau ei de furie – regele Ferdinand îl chemase pe Ionel Brătianu la guvernare, cu toate că liberalii aveau doar șapte deputați din cei 368, așa încât Coroana a ajuns „vasala Brătienilor”!

De altminteri, foarte atașat de valorosul președinte al liberalilor, regele nu numai că nu se arăta deranjat de bârfele în care Brătienii erau văzuți/judecați/invidiați ca a doua dinastie a României („Nu văd nimic rău în aceasta”, răspundea el „binevoitorilor”), ba chiar îi mărturisește lui Ioan Lupaș într-o discuție particulară: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă ar fi să se întâmple, căci este singurul în care am încredere”…

Fire pătimașă și nestatornică, fapt cu prisosință ilustrat de scandaloasa aventură cu Ioana Maria Valentiana (Zizi) Lambrino, din care se naște Mircea Grigore (fiu recunoscut de prinț) și apoi (în anul 1925) de înhăitarea lui la Paris cu Elena Lupescu, Carol îi trimite regescului său părinte scrisoarea din 12 decembrie 1925, în care îi face cunoscut că renunță în mod irevocabil la calitatea de moștenitor al tronului. Ceea ce nu l-a împiedicat nicicât mai târziu să susțină că s-au făcut presiuni asupra lui ca să renunțe la o moștenire ce i se cuvine, iar în anul 1930, cu sprijinul țărăniștilor (acțiune justificabilă din perspectiva acerbelor dispute politice dintre liberali și național-țărăniști, precum și de faptul că actul din 4 ianuarie 1926 consolida pozițiile Partidului Național-Liberal după eliminarea omului care se opunea tendințelor ionelbrătiene de a subordona monarhia), să revină în țară, să-și detroneze fiul și, pentru o foarte tensionată perioadă de 10 ani, să devină Carol al II-lea, regele fără scrupule al românilor.

(Sighetu Marmației, 3-5 martie 2019)

(Va urma)

Petrovai-4-1

Foto.George Petrovai

Summitul de la Rășinari

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2019

Summitul de la Rășinari

Autor: Mihai Posada

 

În zilele de vineri 10, sâmbătă 11 și duminică 12 ale lunii lui Florar 2019, la Rășinari, lângă Sibiu – prima gazdă românească, în zilele precedente, a unui summit politic european – au avut loc lucrările celei de-a XXV-a ediții a Colocviului Internațional „Emil Cioran”, desfășurat cu începere de la 1994, când manifestarea aceasta științifică și culturală – ce adună la un loc specialiști și public iubitor de spiritualitate românească din Țară și din afara ei – a fost inițiată la propunerea universitarului sibian Ion Dur, preluată de regretatul poet neerlandez naturalizat sibian Eugène van Itterbeek și a crescut în importanță, până astăzi, ca un brand sibian ce nu poate fi nici diminuat, nici neglijat pe viitor.

Ajuns la o ediție jubiliară, Colocviul ce poartă numele gânditorului de la Paris, originar din Rășinarii Sibiului, a creat cadrul unui veritabil summit cultural sub coasta Boacii – „muntele magic” al copilăriei invocate cu „nostalgia Paradisului” de desțăratul Cioran, unde s-a regăsit un număr impresionant de cercetători și admiratori ai operei cioraniene, sosiți de la Sibiu și din alte localități ale Țării și din străinătate. Evenimentul a avut un oaspete de onoare cu totul deosebit, în persoana Alinei Diaconu, venită tocmai „din… Patagonia” imaginată de Cioran în convorbirile cu romanciera, traducătoarea și jurnalista din Buenos Aires, celebră în Argentina și devenită recent membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR), la Filiala Sibiu. Strădania acestei recuperări de literatură românească valoroasă, din exilul și diaspora sudamericană în literatura română contemporană, precum și osârdia legată de invitarea tuturor participanților, de aducerea invitatei de la aeroportul din București la Rășinari, se datoresc neobositei energii managerial-culturale a dascălului de literatură Anca Sîrghie, inițiatorul evenimentului acestei ediții jubiliare. Domnia Sa și profesorul de filosofie Ion Dur au jucat – ambii, de pe poziția de cercetători ai gândirii literare românești – și rolul de moderatori ai lucrărilor Colocviului.

btrhdr

btrhdr

Comunicările invitaților au abordat, din varii perspective, aspecte interesante din opera și viața fulminantului moralist al lumii contemporane, declarat de experții europeni drept cel mai mare stilist al limbii franceze, E. M. Cioran, fiul preotului Emilian Cioran din Rășinari, ajuns protopop la Sibiu în anul 1924. Dintre cei șaptesprezece comunicanți invitați, zece sunt universitari, doctori, doctoranzi sau studenți, unii prezenți, printr-o salutară tradiție, și la mai multe dintre edițiile precedente. Numărul mare, poate prea mare al comunicărilor, deși prezentate pe parcursul a două zile, a făcut să pară îngust timpul alocat, duminica fiind rezervată excursiei la Păltinișul de deasupra Rășinariului, comuna în care mai dăinuie și azi casele părintești, de odinioară, ale lui Octavian Goga și Emil Cioran. Niciuna din aceste potențiale monumente istorice de valoare universală nu este până în prezent înregistrată, așa cum s-ar cuveni, în zestrea firească a patrimoniului național căruia îi aparțin. Aceasta, din cauza tărăgănelii birocrației noastre executiv-nematurizate, parcă în ciuda eforturilor depuse de primarul localității sau de reprezentanții altor instituții din România.

La sesiunea de comunicări din prima zi, după alocuțiunile de deschidere rostite de organizatori, și-au prezentat lucrările: Anca Sîrghie – Emil Cioran, licean la Sibiu, Mihai Posada – Din publicistica națională a lui Emil Cioran – anul 1931, Ada Stuparu (Craiova) – Emil Cioran, întâlniri cu Marin Sorescu, Aurel Goci (București) – Filosofia lui Emil Cioran, trepte și ascensiune, Claudia Voiculescu (București) – Simțirea și speranța lui Emil Cioran, Vlad Bilevsky (București, student la Filosofie) – Emil Cioran și despărțirea de filosofie, Rodica Brad – Tema originilor în corespondența lui Cioran și Doina Constantinescu – Diagramele nostalgiei din arhitectura discursului cioranian. Poeta Paula Romanescu (București) a susținut un emoționant recital de poezie românească din perioada detenției politice a luptătorilor patrioți anticomuniști intitulat Timp de lacrimi și de sfinți, pentru imaginarea a ceea ce s-ar fi întâmplat dacă atât de liberul gânditor de la Paris ar fi rămas în România, o dovadă fiind chiar condamnarea fratelui său Aurel sau a prietenului de o viață întru cugetare Constantin Noica. Cina festivă oferită tuturor de Primărie la o mândră pensiune locală a încălzit prietenii mai vechi sau mai recente, înfiripate între toți participanții, ospătați cu bucate ardelenești, pâine albă și băuturi de casă, de teasc și de cazan.

rbt

rbt

A doua zi, 11 mai, slujba religioasă de comemorare a gânditorului și a membrilor familiei sale din cimitirul Bisericii ortodoxe „Sfânta Treime”, oficiată la ora 9 dimineața de patru clerici locali, i-a adunat pe invitații Simposionului în jurul mormântului Cioranilor, situat lângă monumentul vrednicului de pomenire Mitropolit al Ardealului, Andreiu Baron de Șaguna și în apropierea locului de veci al părinților lui Octavian Goga. Reveniți în Sala de ședințe „Emil Cioran” a Primăriei Rășinari, participanții au ascultat comunicările susținute de: Ion Dur – Adolescența erotică a septuagenarului Emil Cioran, invitata de onoare Alina Diaconu – Emil Cioran și Argentina, Marin Diaconu (București) – Emil Cioran – profesor de filozofie la Brașov, Anca Sîrghie – Întâlnirea lui Emil Cioran cu Franța, Radu Petrescu (București) – Centenar. Preotul Gh. Cotenescu și protopopul Emilian Cioran, oaspeți și gazde la Congresul preoțesc de la Sibiu, martie 1919, Gigi Sorin Sasu (Cluj-Napoca) – Melancolia discursului cioranian, Daniel Ioniță (președintele Academiei Româno-Australiene, Sydney) – Între confuzie și deznădejde – relevanța lui Emil Cioran în situația geopolitică contemporană și Gheorghe Răducan (Râmnicu Vâlcea) Ediții Emil Cioran, în Biblioteca județeană „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea. Actrița bucureșteană Genoveva Preda a adus un elogiu femeii, adresat interogativ-retoric partenerei de viață a lui Cioran vreme de câteva decenii, la Paris și intitulat Unde se duc iubirile, Simone Boué? A urmat spectacolul Exerciții de admirație Emil Cioran, susținut pe ulițele comunei, în sălile Școlii Gimnaziale „Octavian Goga” și încheiat în fața casei unde a locuit în copilărie Cioran cu familia, de actori ai Teatrului „Aureliu Manea” de la Turda, în colaborare cu Asociația internațională de tineret „Become” din Sibiu.

DSC_0356

Alina Diaconu a vorbit despre prietenia sa, datând din anul 1985, cu gânditorul rășinăreano-parizian, dar și despre prietenia legată cu Eugen Ionescu și cu Mircea Eliade, pe care i-a întâlnit de multe ori la Paris, începând de la vârsta de șaptesprezece ani. Apoi a prezentat comunicarea Emil Cioran și Argentina, lansând cu acest prilej și traducerea din spaniolă în românește, datorată Gabrielei Banu, prezentă la lucrări, a volumului de memorialistică Dragă Cioran (Cronica unei prietenii), apărut ca „semnal editorial”, fără editură, din pricina inerției neroditoare a salariaților Institutului Cultural Român din București care, rămași în urma evenimentelor, a solicitărilor culturale adresate și a propriilor promisiuni, sugerau o lansare de carte… fără carte, obligând la samizdat autorul întors – după 60 de ani de la emigrare – în Patria Limbii Române, azi, când afirmăm aici 30 de ani de libertate postcomunistă! Cartea are valoarea deosebită a unei culegeri de documente inedite în spațiul românesc, din viața lui Cioran. Sumarul cuprinde dialoguri, convorbiri telefonice, dedicații pe cărți, articole din presa sud-americană, relatarea întâlnirilor dintre cei doi și despre „iubirile secrete” ale septuagenarului îndrăgostit, părerile unor personalități despre Cioran și zece scrisori păstrate de Alina Diaconu de la marele prieten din Rue de l’Odéon. Cealaltă carte, prezentată de autorul ei, este traducerea în limba engleză a studiului semnat de Ion Dur, cu titlul Cioran. A Dyonisian with the Voluptuousness of Doubt, prin care cercetarea profesorului sibian intră pe piața mondială de carte.

În ziua următoare, duminică 12 mai, oaspeții au vizitat Muzeul Etnografic al Comunei, au urcat în mod simbolic Coasta Boacii, și au fost conduși la Păltiniș, unde își doarme somnul de veci, în umbra vechiului Schit, Constantin Noica. La mormântul filosofului, au asistat la o slujbă religioasă de pomenire. S-a făcut un popas și la cabana în care a locuit în ultimii patru ani filosoful și prietenul de o viață al lui Cioran. În așezarea de păstori Șanta, parte a stațiunii montane, familia Cioran deținea o casă de vară, unde Emil a scris celebrul volum Schimbarea la față a României, apărut în anul 1936 la editura Vremea.

Organizatorii summitului cultural de la Rășinari merită toată recunoștința și lauda noastră pentru implicarea responsabilă, generozitatea și ospitalitatea dovedite și în acest an: Bogdan Bucur, primarul comunei Rășinari, finanțatoare a manifestării în cadrul Agendei Culturale 2019 prin Asociația „Rășinari – Confluențe Europene”, care a asigurat cazarea nesibienilor și masa oferită, după datină, tuturor celor prezenți la eveniment; U.S.R. – Filiala Sibiu, reprezentată de însuși președintele acesteia, condeierul Ioan Radu Văcărescu, care i-a oferit o Diplomă de excelență invitatei de onoare a Colocviului; Liga Culturală din Sibiu, condusă de Anca Sîrghie, care a agrementat chiar și în afara summitului de la Rășinari prima vizită a Alinei Diaconu în Transilvania.

 

Declarația de la Rășinari a celei de-a XXV-a sesiuni de comunicări științifice prevede deschiderea a două case memoriale, în comună: respectiv Muzeul Goga și Muzeul Cioran. Alina Diaconu a mărturisit că a oferit originalele celor zece scrisori ale sale primite de la Cioran, Bibliotecii Naționale a Franței, mulțumită să le știe în „Sala Manuscriselor” din vechiul Palat Richelieu din Paris, aceasta tocmai pentru că „aici, la Rășinari, nu avea unde să le doneze”. Toate comunicările și conferințele prezentate la această ediție jubiliară vor fi tipărite într-un volum reprezentativ. A fost luată tot acum hotărârea instituirii unui Premiu literar „Emil Cioran” la Rășinari, ce va fi acordat anual în timpul desfășurării edițiilor viitoare ale Colocviului, prin colaborarea între Filiala sibiană a U.S.R., Primăria Rășinari și Liga Culturală Sibiu.

Cum încă ne mai salutăm cu “Hristos a înviat/ Adevărat, a înviat”, facem acum și aici urarea: Să fie într-un ceas bun!

Sibiu-pe-Cibin, 15 mai 2019.

 

 

 

De vorbă cu Părintele Calistrat

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2019

De vorbă cu Părintele Calistrat
Autor: Ana Moroşanu Magdin

„Mă trag dintr-o familie ortodoxă, cu tradiții și rădăcini sănătoase, creștinești, rugători, oameni simpli, gospodari și cu multă dragoste de credință și de Dumnezeu. Nu mă consider superior sau special, sunt o persoană liberă, comunicativă, prietenoasă și cât se poate de firească din punct de vedere al normalității omenești!”
*
Ana Magdin: Părinte, la ce vârstă ați simțit că trebuie să fiți preot și de ce? V-a îndrumat cineva…? Care este povestea Sfinției Voastre?
Părintele Calistrat: Din copilărie, am fost familiarizat cu biserica, bunica mea, Maria, m-a dus la biserică încă de la 5 sau 6 ani, iar din clasa a II-a, am frecventat biserica, doar din simplă pasiune și convingere. Trei oameni mari au fost umbra ideii mele de a fi slujitor sau preot, preotul Iachint, duhovnicul Bucovinei, astăzi, sfântul Putnei, părintele Paisie, monahul și duhovnicul autentic pe care l-am cunoscut din 1985, apoi, părintele Cleopa, duhovnicul Sihăstriei, omul care știa Scripturile ca pe o rugăciune. De când l-am văzut și l-am ascultat prima oară, mi-a sedimentat definitiv ideea că de voi fi călugăr, trebuie să ajung să pot ști Scripturile ca el, bineînțeles că nici pe de departe nu sunt la nivelul marelui duhovnic al Moldovei, Cleopa Ilie, de la Sihăstria. Îmi place slujirea, cred total în ceea ce fac, simt cum Dumnezeu lucrează în viața oamenilor și chiar slujesc cu toată convingerea că oamenii pot fi ajutați cu sfatul și cu rugăciunea. Dumnezeu este viu și credința chiar este lucrătoare dacă crezi din toată inima. Dumnezeu este bun, și simplu, și milostiv dacă știi să-L cunoști și știi să fii prieten cu El.
Nu am o anumită poveste, familia mea și copilăria mea au fost firești și cu totul normale. În clasa I-a, mama mea, Verginia, a spus o singură dată, dacă tot îți place la biserică, poate te înveți să fii preot, să te rogi pentru mine, că mă vezi cât sunt de bolnavă.
O simplă profeție nesemnificativă, împlinită la 22 ani după liceu și armată, după 2 ani de serviciu, când, am intrat la mănăstirea Sihăstria ca monah, 18 aprilie, 1988, cu prietenul meu de călugărie, părintele Visarion Breabăn, fost stareț al schitului Pojorâta – Suceava, dar și cu binecuvântarea duhovnicului meu de atunci, părintele Pamvo, fost stareț al schitului Daniil Sihastru, din Straja – Suceava, schit al Putnei lui Ștefan cel Mare.
Am stat 3 ani la mănăstirea Sihăstria, 1 an, la mănăstirea Dragomirna, 18 ani la mănăstirea Bârnova în Iași, actual, de 10 ani, slujitor al mănăstirii Vlădiceni. Au trecut treizeci de ani de viață călugărească, din care, 3 ani ca ierodiacon și 25 ani, ca preot slujitor în cadrul Mitropoliei Moldovei, sub ocrotirea Arhiepiscopiei Iașilor. Cam la atât se mărginește scurta mea autobiografie personală, a celor 54 de ani, cât am în prezent.
Mă trag dintr-o familie ortodoxă, cu tradiții și rădăcini sănătoase, creștinești, rugători, oameni simpli, gospodari și cu multă dragoste de credință și de Dumnezeu.
Nu mă consider superior sau special, sunt o persoană liberă, comunicativă, prietenoasă și cât se poate de firească din punct de vedere al normalității omenești.

Parintele Calistrat
Ana Magdin: Sunteți considerat cel mai „modern” preot al zilelor noastre, foarte iubit de români, pentru umanitatea Dvs, pentru multă răbdare și pentru că vorbiți pe înțelesul tuturor! De ce simțiți să fiți astfel?
Părintele Calistrat: Nu pot ști exact etimologia cuvântului „modern”, pentru a crede că fac parte din categoria slujitorilor moderni. Dar aș putea afirma că mă consider dezinvolt, liber și chiar prietenos. Nu iubesc protocolul și formulele stereotipe de adresare sau exprimare în dialogul bisericesc. Cred că omul evoluat sau modern de astăzi nu mai are nevoie de multiplele bariere verbale și legale pentru a ști că este aproape de Dumnezeu și de adevăr, dar, în primul rând, este urgent nevoie în derapajul fiecăruia să-i explici rapid că doar Dumnezeu poate pune umărul la suferința, necazul, greutatea și încercările lui.
Recunosc că primesc multă dragoste și prețuire din partea masei de creștini ortodocși, nu mi-o însușesc ca merit personal, o văd strict ca pe un dar de la Dumnezeu, pentru a fi eu motivat în actul de credință, dar tot ca răsplată și eu în slujirea Sfintei Liturghii mă străduiesc să cuprind în lucrarea Sfintei Proscomidii, pe toți cei care mă iubesc, care se roagă pentru noi, slujitorii, pentru care vin la sfânta biserică, dar mă rog și pentru cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, glasul Evangheliei, să-l înțeleagă, să-l priceapă și să-l trăiască așa cum se cuvine, pentru a primi ajutor, liniște, sănătate, spor și ajutor de la Dumnezeu. Așa am fost întotdeauna, de când mă știu, nu cred că am schimbat în viața mea ceva din mine, din structura personală, așa sunt și astăzi și așa cred că voi fi și peste 20 de ani.
Noi ne naștem cu o anumită originalitate, dacă o deformăm sau ne rușinăm de „a fi” al nostru, ne rătăcim prin viață fără sens.
Vedeți, toți vrem să imităm, să copiem, să fim ca alții, ori ca modelele râvnite, dar nimeni nu vrea să fie „el însuși”, se rușinează de propria persoană. Consider că naturalul și firescul din mine, m-au putut ajuta să fiu „eu”, cel de acum, care vorbesc cu dumneavoastră, sau cu publicul ortodox. Aș încheia cu acest lucru, pentru că îi iubesc sincer, le vorbesc deschis și sincer, iar pentru că ei simt această sinceritate, îmi dau girul iubirii lor prin aprecierea și ascultarea învățăturilor care le trimit în mijlocul lor pe calea internautică. Ne iubim și ne respectăm reciproc, vedeți, aceasta nu este ceva modern, este firesc, uman, normal și omenesc. Oamenii nu pot trăi fără comunicare, fără iubire, de la semeni și de la Dumnezeu.
Ana Magdin: Ce înseamnă pentru Sfinția Voastră, Catedrala Mântuirii Neamului?
Părintele Calistrat: Deși pare îndrăzneț răspunsul meu, aș zice că această Catedrală Națională a României, este forma cea mai înaltă de respect a Sinodului BOR, față de proprii enoriași și păstoriți, care vin an de an la hramul Sfântului Dimitrie Basarabov și erau obligați să stea în ploaie și în frig, la rând, spre închinarea la racla cu sfintele moaște. În felul acesta, cele câteva mii de credincioși pot asista civilizat și în mod uman la toate slujbele divine ale zilelor hramurilor bisericești ale Patriarhiei.
În același timp, am intrat și noi în rândul marilor capitale creștine, care, toate, de mulți ani, au câte o catedrală reprezentativă, ca și capitale europene care se respectă din punct de vedere cultural și religios.
Poate mai există opinii pro și contra, dar acesta nu este motiv de întristare, oamenii sunt liberi să-și exprime orice punct de vedere, iar societatea are datoria să aleagă și să discearnă mesajele constructive de cele negative și nesemnificative. Viziunea dintre bine și rău este întotdeauna antagonistă. Dar tot ce este important pentru noi românii, este ca această Catedrală a Neamului, să aibă rol misionar și catehetic în oprirea diluării ethosului românesc, a culturii religioase, a sfințeniei creștine a neamului românesc, pentru a rămâne mai departe același popor sănătos și păstrător de valori morale și culturale românești.
Ana Magdin: Omenirea, la nivel planetar, a evoluat din toate punctele de vedere, ce considerați că este nociv pentru noi și ce este bun din toată această avansare din punct de vedere tehnologic, care, cu siguranță, a schimbat și gândirea oamenilor?
Părintele Calistrat: Depinde ce numim evoluție umană, de la homo sapiens la homo politicus, ori homo intelectus sau poate homo nihilistus, care, deprimat de erorile de conjuctură ale vieții, stă rătăcit în rațiunile sale egoiste stăpânite de propria mândrie, de autosuficiența de sine care îl face să considere că adevărul revelat poate fi negat de noi, muritorii. Racheta, satelitul, cosmosul, ideea de extratereștrii, internetul, cibernetica, fizica cuantică, nu-l pot coborî pe Dumnezeu în inima materiei, unde, prin Logosul divin există ca și cauză a creației, dar stă departe de tot, deasupra mărginitului spațiu, timp și materie. „El a poruncit și s-au zidit”. „Prin cuvânt, toate s-au făcut”, conform capitolului 1, din Evanghelia lui Ioan. Toată știința lumii, toată tehnologia modernă și performantă, toată robotica, toată cibernetica, toată tehnologia IT, tehnologia atomică, chimică, tot tăvălugul noilor descoperiri, nu sunt rele, dacă omul ține cont de Logosul cu care inteligența umană a reușit să se pună de acord cu inteligența materiei. Deși sfântul Pavel ne spune: „Că toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc”. Plecând de la această premiză, trebuie să întelegem un singur lucru fundamental, efectul de bumerang, adică, azi, slujim noi, dezvoltării tehnologice, o performăm, ne ridicăm prin ea crezându-ne genii, dar să nu uităm că va veni o vreme, când vom deveni sclavii tehnologiei prin propriile slăbiciuni, cum vedem azi televizorul, telefonul, calculatorul, internetul, robotica, să avem grijă, într-o zi, să nu urce inteligența tehnologică deasupra inteligenței umane selective și s-o subjuge, facându-l pe omul modern sclavul tehnologiei. Când tehnologia devine ucigașa umanității, omul va fi pe punctul de a atrage sfârșitul planetei prin hazardul minții lui, prin depărtarea de Dumnezeu, prin călcarea în mod flagrant al Logosului divin din lucruri așa cum au fost gândite de Dumnezeu, pentru ajutorul omului. Însă, omul, a încercat ca hacherul să spargă parolele lui Dumnezeu, și, defapt, a realizat că plăgile tehnologiei moderne îl atacă tot pe el. Otrăvirea apelor, distrugerea ecologiei ecosistemelor naturale, poluarea, exploatările miniere, extragerea zăcămintelor, poluarea, distrugerea alimentației naturale, fac din planetă un mare mormânt al umanității rătăcite de Dumnezeu în rațiunile minții, în exploatarea materiei și a tehnologiei. „Omul sfințește locul”, spune Evanghelia. Dar și Dumnezeu i-a spus omului cu ce scop i-a dat Pământul: „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți Pământul”. Nu spune că materia trebuie dezechilibrată și distrusă prin hazardul modern al tehnologiilor performante dar periculoase.
Ana Magdin: Părinte Calistrat, ce are nevoie un om ca să fie fericit, cum considerați că ar fi bine să trăim pe acest pământ?
Părintele Calistrat: Definiția pe scurt a fericirii: „Împlinirea umanului”. De pildă, copilăria reușită, educația frumoasă, împlinirea intelectuală, iubirea împlinită, familia model, copii, realizările materiale, realizările financiare, par din anumite puncte de vedere scântei de fericire. Și adevărat, și iluzoriu, adevărata fericire constă în păstrarea liniștii sufletești, de care depinde sănătatea trupului, integritatea intelectuală prin dobândirea înțelepciunii duhovnicești, pacea morală cu propria conștiință și cu Dumnezeu, punerea în slujba semenilor, dragostea de aproapele, sănătatea trupească, păstrarea feciorelnică a simțurilor nealterate prin respectarea legilor Evangheliei. Avem două expresii model în Sfânta Evanghelie din gura Domnului Hristos: „Căutați mai întâi împarăția lui Dumnezeu și celelalte se vor adăuga vouă”.(Sf.Evanghelie).
„De mă veți asculta, bunătățile pământului veți avea” (Isaia).
„Fericiți cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu, dacă îl împlinesc pe el” (Sf. Evanghelie).
Ca o concluzie când ești împacat cu Dumnezeu și cu semenii, ești cel mai fericit om, fericit că poți trece frumos prin lume, prin viață, prin tot ce Dumnezeu ne pune în calea vieții spre înălțare și întărire sufletească. Fericirea depinde numai și numai de inima și mintea și sufletul nostru, cum le cultivăm și cum le conducem spre fericire, prin propria înțelepciune duhovnicească. Fericire dobândită prin jertfă și străduință, nu din artificii de scurt metraj, fie plăcere sau simțire de moment.
Ana Magdin: Părinte, am o întrebare care așteaptă un răspuns pentru foarte mulți cititori, de ce credeți că persoanele pe care le-am ajutat cel mai mult, ne întorc spatele la greu și sunt primele care ne urăsc?
Părintele Calistrat: Recunoștința și binefacerea, se întâlnesc foarte rar sau deloc.
De obicei, când facem bine, putem stârni invidie, poate frustrare, pentru că cel ajutat în momentul greului depășit cu ajutorul unui prieten de suflet, de multe ori se nasc prejudecăți. Dacă m-a ajutat din mândrie? Dacă vrea să mă umilească? Dacă vrea să mă simt dator? Sau lucrează invidia și presupusurile raționale, de ce are? Cum a adunat avere? Cine se crede dacă are putere? Și iată că se rup relații sufletești, de familie, de prietenie, relații de dragoste de ani de zile și chiar de familie, deseori. Ura este mai înverșunată și facerea de rău devine mod de jignire ca motiv clar de nerecunoștință, lipsă de explicație, de educație, vorbim de necredință, de suflete mărunte la cuget, de lipsa comunicării și de calitate sufletească îndoielnică.
Spune un proverb că: „Banul face războaie și invidia ucide frate”.
Iar altă zicală spune:
„Cu cât este mai mare și frumoasă prietenia, cu atât va fi ura și vrăjmășia mai înverșunată”.
Scriptura spune: „Când faci binele, nu aștepta răsplată”.
Iar o vorbă românească zice:
„Fă binele și lasă-l în drum, că te vei întâlni cu el când crede Dumnezeu că ai nevoie.”
Iar psalmistul David zice:
„Ferește-te de rău și fă binele și vei trăi în veacul veacului”.
Ca o concluzie, să nu fim niciodată triști pentru orice bine făcut, că Dumnezeu ni l-a scris în Cartea Vieții.
Zice Sfânta Evanghelie:
Că omul bun scoate numai cele bune din vistieria inimii sale, omul rău, numai pe cele rele. Restul se subînțelege. Pentru a nu avea mulți dușmani, să respectăm Sf. Scriptură, care spune un îndemn clar: „Să asude milostenia în mâna ta când o faci”.
Adică, dai doar cui merită și nu vom mai primi reversul advers al reproșului, nemulțumirii și nerecunoștinței.
Ana Magdin: Cât de greu și de mare, este păcatul copiilor care își judecă și își urăsc părinții, chiar dacă au primit totul, case, bani, dragoste, grijă, etc, iar ei nu văd acest lucru, așteaptă ca toată viața să li se dea ceva…? Obțin totul prin amenințarea și șantajul emoțional al părinților? Care este sfatul Sfinției Voastre pentru astfel de cazuri?
Părintele Calistrat: Copiii trebuiesc educați de mici. Spune Înțeleptul Solomon, „Părintele care cruță varga, nu-și iubește fiii”, de înțeles în cuvânt că nu vorbim de par și forță, ci, aici, are sensul de „educație”. Adică, un părinte adevărat, corect și vertical în gândire, va educa copiii lui cum să câștige banul prin muncă cinstită, cum se economisește, cum se cheltuie și, mult mai puțin părinții sunt preocupați de a-și îmbogăți fiii fără muncă, fără maturitate, fără responsabilitate. O mare greșeală din partea părinților, să permită fiilor amențările sau șantajele emoționale. Aceasta arată o mare lacună în viziunea de viitor a propriilor fii și o educație total defectuoasă.
Comportamentul ireverențios, obraznic, tupeul, îndrăzneala, lipsa de respect, agresivitatea verbală, lipsa de sprijin și lipsa de dragoste din partea fiilor este o abatere față de Decalogul Scripturii, unde scrie:
„Să cinstești pe mama ta și pe tatăl tău, dacă vrei să-ți fie ție bine pe pământ!”
Culegem uneori ceea ce semănăm, dacă am semănat respect, disciplină și virtuți creștine, vom culege bucuria copiilor respectuoși și iubitori de părinți. Dacă vom semăna mofturi, fițe și numai pretenții, vom cultiva în prunci o personalitate bolnavă, prost înțeleasă, vom culege lacrimi, scârbă, azil, singurătate, lipsă de respect și multă mâhnire sufletească. Să ne educăm frumos și moral pruncii, să nu fie lipsiți de virtuți și de Duhul Sfânt, să ia pedepsele divine încă din viață.
Ana Magdin: Din punctul Dvs de vedere, cum trebuie să fie văzută România în lume și cum trebuie să fie cei care ajung pe funcții de conducere în această țară?
Părintele Calistrat: Legat de conducători și țară, părerile sunt împărțite în opinia publică.
Eu, personal, văd România ca pe o țară a jertfei, a suferinței, a răbdării la jugurile politice ale istoriei.
Însă, nu mai avem parte de acel naționalism curat, sănătos și adevărat. Puțini oameni mai iubesc România așa cum o cere în textul jurământului militar, pe care eu, personal, l-am depus și-l respect și astăzi dacă ar fi nevoie. Azi s-a diluat patriotismul, s-au relativizat valorile sociale, morale, intelectuale, toate au luat alte direcții și ținte, nu cred că toate sunt direcții bune și toate folositoare, dar, aici lucră timpul, istoria și Dumnezeu. Toate sunt în mâna lui Dumnezeu și El îngăduie, la o așa Românie și la așa români ca astăzi, așa politicieni după zicala: „Petice sunt după sac”.
Iar față de toate dezordinile din zona politicului, administrativului, juridicului, economicului și din multe alte domenii din cadrul social românesc, regele David spune în psalmi:
„Când oamenii de nimic se ridică prea sus, nelegiuirea mișună pretutindenea”.
Așa se explică toate neîmplinirile sociale, toată corupția și toate nedreptățile românilor din spațiul românesc.
Să ne rugăm lui Dumnezeu să scoată români vrednici în fruntea obștii și a țării. Să fim ceea ce trebuie să fim și ceea ce ne cere datoria de români și conștiința de creștini.
Ana Magdin: De ce credeți că predomină vrajba între români, de ce românii care se luptă pentru binele acestei țări și pentru comunitățile în care traiesc, sunt tratați cu ură, în loc să fie ajutați, sprijiniți, pentru a duce împreună un bine până la capăt?
Părintele Calistrat: Din nefericire, noi, românii, suferim de defectul urii, al învrăjbirii, vorbirii de rău, suntem munciți de invidie și zavistie.
Ne doare binele altuia, ne deranjează reușitele celor din jur și mereu căutăm justificări la incompetențele noastre personale.
„Binele nu este bine dacă nu se face bine”, zice Sf.Ioan Damaschin.
Ca să putem face bine, trebuie să fim mai uniți, mai îngăduitori, mai serioși, mai patrioți, mai gospodari și mai creștini cu faptele.
Trebuie să lepădăm orgoliile, vanitatea, și să ne gândim la binele țării, altfel, putem să ne facem rău nouă și României.
Ana Magdin: Părinte, cum trebuie să fie românii, unii cu ceilalți?
Părintele Calistrat: Românii sunt un popor curat, creștin, prea răbdător și chiar ospitalieri, dar, datorită faptului că omenia creștină se mulează greu pe individualismul și materialismul egoist occidental, noi, românii, am început să devenim agresivi, reci, indiferenți, fără sentimente, egoiști, invidioși, iar acest lucru petrecut în această democrație lipsită de valori creștine sau prea diluate, ne-a sălbăticit ușor față de aproapele, față de Dumnezeu, chiar față de familie, trebuie obligatoriu să ne păstrăm caracterul nostru omenos și creștinesc în conformitate cu Sfânta Evanghelie. Numai unitatea ne poate păstra limba, neamul, cultura, credința, vatra noastră românească și ethosul nostru de români adevărați. Trebuie să comunicăm, să ne respectăm, să iubim comuniunea și spiritul colectiv. Au reușit culorile politice ale partidelor, să ne dezbine și în gândire și în românitate, și în simțire și în credință, și în cugete. Ne-au împărțit în multe ideologii și curente moderne, dar noi, trebuie să păstrăm unitatea națională și creștină, unice mijloace de conservare a valorilor morale și de neam, care ne definesc ca români.
Ana Magdin: De ce este considerată România, Grădina Maicii Domnului?
Părintele Calistrat: Când vorbim de Grădina Maicii Domnului, vorbim de Muntele Athos, țara rugăciunii și a călugărilor, unde, din poruncă divină, nu intră partea feminină nici în vizită, cu prezența fizică. Legat de România, poate, datorită numărului mare de mănăstiri și biserici, mulțimii creștinilor și bunicelor evlavioase, a numărului mare de chemări la viața monahală a călugărilor, a călugărițelor, am putea spune, metaforic, pe drept cuvânt că România este ca o grădină duhovnicească a Maicii Domnului. Dar să nu uităm că și mulțimea nelegiuirilor din viața poporului și păcatele noastre, slăbirea credinței, nepăsarea duhovnicească, pot lăsa grădina pustie, fără Maica Domnului.
Deși vedem des, repetat, acest lucru, România este „Grădina Maicii Domnului”, totuși, pentru indolența și obrăznicia noastră, Dumnezeu ne încearcă cu plăgi, greutăți, boli, necazuri, lipsuri, tocmai ca să ne amintească, de faptul că acest pământ este sfințit și spălat cu sânge de eroi și sfinți.
Ana Magdin: Din punct de vedere spiritual, cât de important este să mergem la biserică, la mănăstiri…?
Părintele Calistrat: Biserica nu este importantă, biserica este viața spirituală a sufletului nostru. „Cine nu are biserica de mamă, nu-l poate avea pe Dumnezeu de Tată”. Sf. Ciprian de Cartagina. Afară de biserică, nu putem vorbi de mântuire și de întâlnirea cu Dumnezeu în Împărăția Cerurilor.
Biserica este izvorul văzut al Duhului Sfânt, idem și mănăstirea care are denumirea de mănăstire, de la viața de sacrament, adică „trăire mistică înaltă”, viața cu multă rugăciune. Fără acest izvor sacru al sfintelor Taine ale bisericii, nu ne putem apropia de Dumnezeu, rămânem afară de El, spune Sf Evanghelie: „Nu vă cunosc pe voi, plecați, blestemaților”…! Deci, nu facem nimănui o favoare mergând la Sfânta Biserică, nouă ne facem binele sufletesc, agonisind-ul pe Duhul Sfânt. Deci, mergând la biserică, devenim fii după har și credință ai Tatălui Ceresc și cetățeni ai Raiului sau casnici și împreună locuitori cu Dumnezeu.
Să iubim biserica, să putem și noi fi iubiți de întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu, care s-a Răstignit și a Înviat pentru noi, oamenii și a noastră mântuire.
Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!
Părintele Calistrat: Mai întâi de toate, îi asigur pe toți românii noștri ortodocși și pe cei de acasă și pe cei din străinătate, din diaspora, de tot respectul, considerația și prețuirea, prin faptul că Sfânta Biserică Ortodoxă îi are în sfintele Proscomidii, în sfintele Liturghii, la toate sfintele Altare Ortodoxe ale neamului nostru. Le mulțumesc că nu au uitat de obârșia și vatra părintească, nu au uitat limba română, tradițiile, obiceiurile, țara și neamul. Să rămână statornici în credința Ortodoxă, să aibă grijă și de cele sufletești așa cum purtăm grijă și de cele materiale ale trupului. Să nu uităm că suntem urmașii lui Decebal, ai lui Ștefan, Vlad, Lăpușneanu, ai lui Mihai Viteazul, ai lui Brâncoveanu, ai lui Neagoe, ai lui Mircea și Matei Basarab, oameni care ne-au plămădit cu spada, cu plugul, cu dalta și cu toporul, cioplind altare lui Dumnezeu.
Să nu lepădăm atâta nor de mărturii și acte de vitejie care stau la temelia neamului românesc și formarea noastră ca neam creștin.
Biserica este mama neamului românesc, spune marele poet național, Mihai Eminescu.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors