Archive for the ‘Uncategorized’ Category

O ARTISTĂ COMPLEXĂ CE NU POATE FI UITATĂ: ANDA CĂLUGĂREANU

Posted by Dorin Nadrau On January - 31 - 2018

Ultima dorință a Andei  Călugăreanu, adresată soțului său în dimineața zilei de 15 august 1992 când a trecut hotarul acestei lumi, a fost să facă în așa fel ca lumea să n-o uite. Pentru toți cei care au cunoscut-o, ca și pentru cei care doar au apreciat-o și admirat, este, fără îndoială, de neînchipuit a nu-și aminti de fermecătoarea artistă și, mai ales, de ce a lăsat în urmă

Anda a ars incredibil de puternic, iar viața sa a fost un amalgam prea condensat de momente de fericire și nefericire, secvențe în care destinul a ridicat-o în lumină alternând cu altele când a lovit-o aspru. A avut o putere impresionantă de a o lua de la capăt, mereu și mereu, fără a obosi vreodată, nedându-se niciodată bătută, depășind cu o uluitoare tenenacitate chiar și împrejurările în care lacrimi fierbinți îi brăzdau obrajii și sufletul.

Cred cu convingere că evocarea câtorva repere din tumultoasa sa viață și din remarcabila ei carieră artistică, susținută de impresiile unora dintre cei mai apropiați colaboratori, este un demers care merită a fi făcut, adăugându-l altor inițiative de a răspunde ultimei doleanțe a Andei, după trecerea a mai mult de un sfert de veac de la dispariția ei.

Anda Călugăreanu, pe numele său adevărat Anca Miranda Călugăreanu, s-a născut în București, la data de 24 octombrie 1946. Mama sa, de la care a moștenit multe calități, era o armeancă brunetă, energică și simpatică, debordând de viață, simț al umorului și un șarm special. Numele de Anda i-a fost sugerat de celebrul comedian Mircea Crișan în scopul de a se evita cacofonia, motiv pentru care îi spunea, în glumă, „nașul”. Acesta o aprecia în mod deosebit pentru că avea un real talent, era descurcăreață și foarte muzicală.

Nu a avut o adolescență fericită, părinții săi despărțindu-se pe când ea era elevă de liceu, ea rămânând cu tatăl ei, iar sora sa, cu mama. De la tatăl său, care era ofițer, a primit o educație foarte severă. Ambii părinți s-au recăsătorit, iar cele două fiice păstrau legătura și aveau relații de bune surori.

Anda Călugăreanu frecventa Biserica Armenească de pe Bulevardul Carol, fiind cunoscută ca o bună enoriașă. La acest locaș bisericesc s-a cununat în anul 1967 cu actorul Dan Tufaru, an în care Anda se lansase deja, iar Tufaru era un actor cunoscut. Erau într-o relație de perfectă armonie, dând naștere în 1977 unui copil, Ioana. În mod cu totul neașteptat, mariajul lor s-a destrămat, Dan Tufaru părăsind-o, eveniment care a prăbușit-o, provocându-i un adevărat șoc, despărțirea fiind o mare dramă a existenței sale. În mod admirabil și-a revenit și în cele din urmă a reușit să-și refacă viața lângă Alexandru Medeleanu, economist de profesie, care i-a devenit al doilea soț.

Desfacerea căsătoriei cu Dan Tufaru nu a fost decât prima dramă din viața Andei. Au urmat pierderea mamei, iar apoi, în 1989, o boală necruțătoare i-a răpit sora, Ileana Marin, fostă Călugăreanu, medic de profesie, o ființă aparte, o inimă largă, mamă exemplară a doi copii.

Starea sănătății Andei Călugăreanu s-a înrăutățit galopant în martie 1992, după întoarcerea dintr-un turneu în Israel, diagnosticul confirmat fiind de cancer pulmonar, astfel că la 15 august 1992, artista a trecut în lumea umbrelor. La înmormântare a fost deosebit de multă lume, mulți dintre participanți asemănând ceremonia cu cea a Mariei Tănase.

Indiscutabil, Anda Călugăreanu a fost modelul unei cariere de exepție, marcată de o tulburătoare și continuă străduință spre perfecțiune, întruchipând un talent complex de invidiat. Prima sa apariție mai importantă a avut loc la Sala Palatului din Bucureşti la vârsta de 19 ani, în 1965, împreună cu formația „Sincron” care îl avea ca leader pe Cornel Fugaru. La începuturile activității sale artistice a cochetat cu șansoneta, ea vorbind foarte bine limba franceză. A interpretat emoționante melodii din repertoriul renumitului Salvatore Adamo, „Tombe la neige” înregistrând un succes extraordinar și apărând și pe disc.

Ca interpretă de muzică ușoară a participat la numeroase festivaluiri și turnee în țară și în străinătate. În anul 1972 a luat parte la Festivalul de muzică ușoară românească Mamaia – ediția a VII-a, alături de Aurelian Andreescu, Doina Badea, Corina Chiriac, Mihai Constantinescu, Dida Drăgan, Cornel Constantiniu, George Enache, Marina Voica, Petre Geambașu, câștigând Premiul pentru interpretare.

Ovidiu Dumitru, realizator, textier și scenarist la TVR, lucrând alături de nu mai puțin valoroșii Tudor Vornicu, Alexandru Bocăneț și Doina Levința, de cărui nume se leagă și profesia Andei, a colaborat cu aceasta peste 20 de ani. I-a scris cuplete pentru emisiunile televizate, i-a compus foarte multe câtece din care Anda a făcut șlagăre („O portocală” ș.a.). Acesta dezvăluie un amănunt însemnat din viața Andei, mai puțin cunoscut și chiar neglijat: „Anda a absolvit o școală de clovni la Paris, „Ecole Nationale de Cirque Fratellini”. A câștigat examenul de intrare la o mare artistă, Annie Fratellini. Într-un interviu, Anda chiar le-a arătat telespectatorilor diploma, distincție unică în țară. Acorii noștri, artiștii de circ, nu au o asemenea școală. A stat acolo doi ani. Când a venit era uluitoare, putea să-și schimbe glasul în zece tonalități. Perioada pe care a petrecut-o la Paris a influențat-o foarte mult. A schimbat-o din punct de vedere profesional, dar și cultural. Acolo nu făcea doar cursuri de clovni, a făcut și istoria literaturii și dramaturgiei franceze. A făcut și franceză. Vorbea franceza ca o franțuzoaică”.

O perioadă destul de îndelungată, Anda Călugăreanu a format împreună cu actorii Dan Tufaru, cu care s-a și căsătorit, și Florian Pittiș, un trio muzical care, în regia  apreciatului Alexandru Bocăneț, a constituit unul dintre punctele de atracție ale spectatorilor de estradă ale televiziunii. Despre acest trio, Florian Pittiș a consemnat spre neuitare: „Ciclul acela a apărut dintr-o joacă a noastră de Revelion. Alexandru Bocăneț a avut ideea să petrecem Revelionul la el acasă, eu, Dan Tufaru și soția lui, Anda Călugăreanu. Am hotărât să fim deosebit de eleganți, să nu punem muzică, să închidem radioul, televizorul, să scoatem telefonul din priză și să dăm, fiecare din noi, tot ce avem mai bun. Și ne-a ieșit seara atât de bine, că am hotărât să o repetăm pentru televiziune. Tudor Vornicu ne-a dat mână liberă. Totul s-a făcut cu dragoste, din dragoste. Nimeni nu ne-a spus nimic, chiar dacă vremurile erau cum erau. Au fost momente irepetabile”.

Anda Calugareanu

 

Micuță de statură, dar numai zâmbet, numai bună dispoziție, capabilă de un efort imens, ieșit din comun, Anda i-a ținut piept genialului Toma Caragiu. „Călătoria muzicală” a fost difuzată în noaptea de Revelion 1972-1973. După atâtea decenii, rămân la fel în memorie replicile tiroleze ale Andei și „amendamentele” savuroase la minciunile gondolierului Giovanni, interpretat de Toma Caragiu: „Giovanni, la Mamaia mi-ai spus că ai o Alfa Romeo, aici văd că ai o barca Romeo. Mi-ai arătat o poză cu vila ta, proprietate personală, iar când te-am căutat, mi-a zis portarul că la Palatul Dogilor e zi de vizită numai joia și duminica…Auzi, Giovanni, dacă știi să cânți așa frumos, de ce ai plecat și cu tranzistorul meu? Mi-ai zis să te caut la telefonul unchiului tău și, când am întrebat la informații, mi-au zis că Leonardo da Vinci nu mai are telefon dă mult! Te-am căutat și acasă, Giovanni. Și a ieșit Romulus, și a ieșit Remus, și a ieșit și Lupoaica…”.

Dan Mihăescu, care a fost un umorist, scenarist și regizor apreciat, apropiat al lui Toma Caragiu pentru care a și scris și regizat cele mai multe momente satirice ale acestuia (printre care „Așa-i în tenis” și „Fabulă”), a compus în 1974, împreună cu Octavian Sava și Grigore Pop, un scheci despre teatrul de revistă, și își amintea: „Am găsit ideea să ne refugiem la Tănase și foloseam laitmotivul Chestia asta nu-i de-acuși, e de la Cărăbuș”, ca să nu se mai spună că criticăm miniștrii. Distribuția era savuroasă: Ștefan Bănică, Florin Piersic, Jean Constantin, Nicu Constantin, Corina Chiriac. Iar Anda avea partitură egală, nu doar apărea prin cadru”.

Rămân de neuitat și celebrele spectacole de la Grădina Boema unde Anda juca alături de granzii revistei Stela Popescu și Alexandru Arșinel, din distribuție mai făcând parte și mereu tânăra Marina Voica, spectacole la care grădina era asaltată de public, atât pentru îndrăgiții protagoniști, cât și pentru textele delicioase semnate de Puiu Maximilian.

Asemenea multor tineri, Anda Călugăreanu a trăit influența curentului „flower power” în acea perioadă rebelă și colorată din punct de vedere ideologic. Cânta compoziții proprii sau a altor interpreți, pe versuri ale unor mari poeți români sau străini. Citea foarte mult, iubind lirica de calitate. Creațiile sale probează, fără echivoc, pasiune, credință și dăruire. Nu poate fi uitată compoziția pe versurile lui Nicolae Labiș pe care Anda o interpreta cu un neimitat amestec de sensibilitate și revoltă: „Parte din noi ne-am învins / Greșeala, minciuna și groaza. / Generații secate se sting / Tinerii râd către stelele reci. / Cine-și va pierde credința-n izbândă / Pe-aceste mereu mișcătoare poteci? / Cine din noi va muri / Înainte ca trupul să-i moară? / Cine-o să-și lepede inima-colb, / Insuportabil de mare povară? / Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!”.

În perioada 1977-1984, erau foarte apreciate de public spectacolele și înregistrările de muzică și poezie. Din acei ani ne-a rămas de la Anda și „Verde crud”, cântec compus de ea pe versurile lui George Bacovia, o mostră de melodicitate și afectivitate.

„Cu totul surprinzător pentru unii, în plină glorie, Anda a refuzat conformismul și superficialitatea impuse de statutul de vedetă de muzică ușoară, retrăgându-se pe scenele ceva mai mici ale muzicii folk, mult mai puțin compromise și mai adecvate talentului și sensibilității sale” (Nelu Stratone).

Anda Călugăreanu și-a descoperit noua sa vocație, muzica folk, începând cu jumătatea anilor ’70. Cu toate că era foarte bine cotată ca interpretă de muzică ușoară, a renunțat la strălucita sa carieră în favoarea folkului. În anul 1973, a dat un interviu în care a dezvăluit o serie de murdării care se petreceau în lumea muzicii ușoare, cum ar fi mituirea juriilor de la festivalurile de la Mamaia, felul în care unele soliste obțineau cântece de la compozitori în schimbul unor favoruri ș.a. Este ușor de presupus că după acest interviu compozitorii influenți ai Uniunii Compozitorilor pur și simplu au boicotat-o. La acel moment, niciunul dintre cântăreții de muzică ușoară nu au susținut-o. Cel care a influențat-o foarte mult în noua sa orientare a fost Moțu’ Pittiș care i-a spus; „Termină cu prostiile astea, cu murdăria asta din muzica ușoară și vino alături de noi, alături de muzica tânără”. Și Moțu’ a reușit să o convingă pe Anda, ei fiind oricum prieteni buni încă din copilărie.

Despre inițierea și parcursul său în folk, Mircea Vintilă își amintește: „În drumul ei spre și în lumea folkului a fost susținută de Florian Pittiș. A contribuit la asta și Dan Andrei Aldea, un  muzician formidabil, care i-a și orchestrat multe dintre piese”.

„S-a dedicat trup și suflet acestei noi căi pe care a ales-o. A compus, a învățat să cânte la chitară special pentru a se putea acompania. Înainte de perioada ei de folk, era acompaniată de diferite orchestre, dar apoi, pentru a se susține, a depus o muncă demnă de admirat. Era foarte ambițioasă și foarte tenace. Când își punea ceva în cap nu dădea înapoi. Mergea până la capăt. Anda a fost un simbol al feminității și al inteligenței feminine” (Doru Stănculescu).

Anul 1984 a reprezentat un moment de mare importanță în evoluția artistică a Andei Călugăreanu, distribuirea ei într-unul din spectacolele Teatrului Mic, un musical de Nicu Alifantis intitulat „Mitică Popescu”, în care îl avea partener de scenă pe îndrăgitul actor Mitică Popescu, dezvăluind o nouă fascinantă componentă a talentului său. Demne de luat în seamă sunt, în acest context, considerațiile îndreptățite ale lui Dinu Săraru, cel care a fost directorul Teatrului Mic și Foarte Mic între anii 1977-1990: „Anda Călugăreanu a fost una dintre puținele vedete autentice – copilul minune al muzicii și al teatrului românesc din ultima jumătate de veac. Talent nativ, de excepție, ea s-a impus și în muzica ușoară și în teatru cu o maturitate surprinzătoare, la rând cu nume mari ale domeniului, înainte cu mult de a face și studii muzicale și studii teatrale. A intrat în conștiința publică aureolată de o fermecătoare, neistovită adolescență întemeiată o dată cu harul, pe o sinceritate a exploziei aristice cuceritoare. A fost parteneră de visuri și de cântec a unor generații întregi, cultivată de compozitori și regizori la fel de dăruiți, care i-au încredințat partituri de excepție, iar publicul de toate vârstele a îmbrățișat-o mereu cu căldura pe care puțini artiști profesioniști au cunoscut-o. Iată și argumentele care m-au condus la invitarea Andei Călugăreanu la Teatrul Mic, în distribuția spectacolului Mitică Popescu, musicalul lui Nici Alifantis după piesa cu același nume de Camil Petrescu. Împreună cu Mitică Popescu a cucerit Sărindarul, iar discul cu muzica spectacolului, în interpretarea lor, s-a transformat într-un best seller muzical național (…). Ea a fost și a rămas în ochii noștri aidoma acelui buchet parfumat de lăcrămioare care ne lasă să credem că primăvara e singurul anotimp de pe pământ”.

Visul vieții ei a fost, cu certitudine, teatrul. Florian Pittiș a consemnat în acest sens: „A dat de nenumărate ori examen la teatru și, de fiecare dată, era respinsă din cauza înălțimii. Dar nu s-a lăsat până n-a intrat, în 1984. Orice i se întâmpla în viață, nu voia să se știe că suferă. N-am văzut-o niciodată plângând. Extraordinar om, prieten, coleg, artist, soție, mamă. Blestemul vieții ei: întotdeauna a luat lucrurile de la capăt”. Octavian Ursulescu consideră însă că nu înălțimea a fost impedimentul care îi bara calea la intrarea la Institutul de Teatru: „Era atât de necăjită după fiecare examen la teatru când era respinsă. Ca și în muzica ușoară, și la examenele la teatru au intrat copii, veri, nepoți de actori, de regizori (…). Îmi zicea: Tavi, nu mă las, și la 100 de ani dacă intru, dar nu mă las!!. Cred că Anda ar fi fost o actriță extraordinară. A avut gloria ei în muzica ușoară, în muzica folk, urma o a treia etapă, o mare actriță de teatru. N-a apucat să facă teatru, așa cum și-a dorit”.

Încă din anii ’80, Anda și-a împrumutat vocea personajului Oache din filmul „Maria Mirabela” (1981) și „Maria Mirabela în Tranzistoria” (1989), ambele regizate de cunoscutul Ion Popescu Gopo. În plină emancipare artistică, după 1989, Anda caută noi forme de exprimare. Teatrul pentru copii era o piatră de încercare pentru orice actor, iar ea nu o putea rata. În anul 1990, împreună cu Liana Săndulescu și Luminița Dumitrescu, a început o emisiune pentru copii, cu genericul „Club Anda”. Conducea cu multă grație emisiunea încât lăsa impresia că era una cu puzderia de copii care o asaltau. Era fenomenală cum se prostea cu fiecare pitic în parte, cu câtă drăgălășenie vorbea cu toți. Deși difuzată doar o dată pe lună, emisiunea s-a bucurat de un mare succes în rândul copiilor, dar din păcate nu a avut o viață prea lungă, Anda părăsindu-ne prematur în 1992.

Nu pot încheia evocare îndrăgitei vedete pe care o caracteriza înainte de orice profesionalismul și dăruirea, fără cuvintele de apreciere ale unui apropiat coleg al său, remarcabilul artist Nicu Alifantis: „Anda a obținut girul și recunoașterea unor monștri sacri, pe numele lor: Caragiu, Bocăneț, Nichita, Bălănuță. Nu-i puțin lucru! Anda a fost o mare artistă. Cine știe câte minuni ar mai putut înfăptui în teatru, în film, în muzică! Cât talent! Ce stea mare avea deasupra capului!”.

În mod cert, Anda Călugăreanu, cu ochii săi uriași și expresivi și vocea ei puțin guturală de un specific aparte, a fost un unicat. Mai trebuie subliniat că ea a abordat un registru impresionant de genuri muzicale și dramatice de la șansoneta franceză la cântecul popular, de la aria de operetă la muzica italiană și engleză, de la pantomimă la cupletul de revistă, de la satiră la dramă, de la dans la teatrul clasic și de la poezia marii lirici universale la cântecul pentru copii preșcolari. De asemenea, a demonstrat că poate urca pe scena teatrului mare, că poate juca la fel de bine roluri comice ca și dramatice.

În fine, cred că rândurile așternute cu menirea de a readuce în memorie viața și cariera inegalabilei artiste se adaugă benefic tuturor celor scrise până acum de cei care prețuiesc ceea ce Anda Călugăreanu ne-a lăsat și îmi imaginez că Alexandru Bocăneț, victimă a cutremurului din 1977, a avut mare nevoie și i-a adunat pe rând lângă el pe valoroșii săi colaboratori: Anda Călugăreanu (1992), Dan Tufaru (2002), Florian Pittiș (2007).

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

„STATELE UNITE ALE ROMÂNILOR”

Posted by Dorin Nadrau On January - 16 - 2018

Cartea cu titlul de mai sus, subintitulată „Cărţile călătoriilor româneşti în America în secolul XX”, avându-l ca autor pe Dorian Branea, apărută la Editura Humanitas în anul 2017, materializează un parcurs intelectual inedit într-un domeniu deosebit de interesant şi fascinant: scrierile românilor care au trecut Oceanul şi au vizitat Statele Unite în secolul trecut. Fără îndoială, lucrarea este una de excepţie, consemnând impresii ale unor călători care în marea lor majoritate nu au avut nimic în comun, făcând parte din perioade istorice diferite şi înregistrând percepţii indubitabil distincte pe o scară extinsă, de la intensă admiraţie, pasiune şi adeziune făţişă până la suspicioasă aversiune şi  cinică ostilitate.

Câteva referinţe despre autor sunt, în opinia mea, binevenite. Dorian Branea s-a născut la Arad în anul 1971 şi este eseist, traducător, antreprenor cultural şi diplomat. Absolvent al Facultăţii de Litere, Filozofie şi Istorie a Universităţii de Vest din Timişoara, deţine un doctorat în anglistică-americanistică, la aceeaşi universitate şi specializări postuniversitare în relaţii internaţionale (Universitatea Georgetown) şi management (Universitatea Oxford). Este redactor al revistei Orizont (din 1995) şi membru al grupului de studii comparate „A treia Europă” (din 1998). Fellow al Universităţii Central-Europene din Budapesta (2003-2004). A fost profesor asociat în cadrul Masteratului de Studii Americane al Universităţii de Vest, în perioada 2003-2005, precum şi director fondator al Institutului Cultural Român din Varşovia, între 2006-2010. Începând din 2010 este director al Institutului Cultural Român din Londra. În perioada 2012-2014, a fost preşedinte al Asociaţiei Institutelor Culturale Europene din Londra (EUNIC).

Dorian Branea a pornit la elaborarea cărţii cu ambiţia de a valorifica un adevărat zăcământ intelectual, foarte sofisticat şi plin de imagini puternice şi observaţii încă valabile, reprezentat de o literatură care nu se mai află în circulaţie. Este vorba de 34-35 de cărţi, unele dintre ele cu totul şi cu totul extraordinare care, chiar dacă au fost scrise acum 80-90 de ani, rămân nişte descoperiri intelectuale şi culturale de certă valoare ale românilor. Lucrarea parcurge 100 de ani de călătorie, punând în lumină părerile şi sentimentele românilor care au traversat Oceanul şi au descoperit o altă lume, înţelegând-o ca români.

Lansare-carte-Arad-Dorian-Branea-Statele-Unite-ale-Românilor

În INTRODUCEREA intitulată „CONTIGENTUL TRANSATLANTIC” autorul precizează pentru început că jurnalele de călătorie în America nu doar precedă studiile literare şi eseurile culturale sau istorice cu subiect american, ci şi rămân prin repertoriul extins al temelor şi prin eleganţa transpunerilor retorice, mai captivante şi mai enciclopedice decât celelalte forme de interogare a universului american. Câmpul investigaţiei lui Dorian Branea a fost ferm delimitat numai de cărţile dedicate între 1900 şi 2000, exclusiv sau în cea mai mare măsură, itinerarelor americane. Scoţând la lumină o colecţie destul de consistentă de texte în mare măsură uitate, demersul autorului reuşeşte să compună prima istorie literară a cărţii româneşti de călătorie peste Ocean publicată în Secolul XX. D. Branea ne prezintă succint şi câteva considerente privind specia travelogului sub din punct de vedere istoric şi morfologic, cu scopul de a fixa un cadru conceptual şi a produce câteva instrumente de analiză.

Cartea vizează modul în care autorii de memoriale de călătorie în Statele Unite au metabolizat dimensiunile cruciale ale civilizaţiei americane, examinând raportarea lor la subiecte precum: autopercepţia identitară, incluzând aici imaginea altor naţiuni; religia, credinţa, instituţiile religioase; morala publică; politica mainstream, dar şi cea radicală; instituţiile şi politicile (interne sau externe, dar şi de asimilare); istoria şi cultul trecutului; civilitatea, stilul de viaţă; economia (fără a omite, bineînţeles, consumismul şi nici mecenatul); stratificarea socială; erotismul şi relaţiile dintre sexe (cuprinzând şi prostituţia, pornografia și homosexualitatea); rasele şi tranzacţiile interrasiale între albi, negri, indieni, mexicani etc.; problemele comunitare (mai ales tensiunile rasiale şi sărăcia, dar şi drogurile, criminalitatea, viciile sociale); violenţa urbană, politică, militară; ceremoniile publice şi casnice; educaţia copiilor, instrucţia de toate gradele; profesiile predilecte; gustul şi preferinţele artistice; cultura şi artele; divertismentele (film, muzică, modă, hobby-uri); petrecerea timpului liber, socializarea; alimentaţia şi bucătăria favorită, inclusiv riscurile abundenţei, cum ar fi obezitatea; preferinţele culturale ale tinerilor, youth culture (revoltaţii, hippies, pop culture); nu în ultimul rând, desigur, natura sub toate înfăţişările ei geologice şi climaterice.

În următoarea secţiune, compusă din trei părţi, este abordată critic şi suficient de detaliat literatura călătoriilor de peste Ocean de la primele volume, publicate înainte de Primul Război Mondial, până la jurnalele deceniului democratic ce pune capăt, în România, turbulentului secol XX. Autorii analizaţi formează un contingent pestriţ şi inegal, în care se regăsesc somităţi şi scribi anonimi, nume de patrimoniu şi veleitari.

Partea I, intitulată „ÎNTEMEIEREA UNEI FASCINAŢII: 1900-1947”, aduce în discuţie consemnările următorilor: Ion Iosif Şchiopul (Herald în iadul industrial), Gheorghe Flaişen (Turismul prezentului ulterior), Nicolae Lupu (Reverenţe-n foileton), Vasile Stoica (Circuite patriotice), Jean Bart (America prin intermediari), V. V. Stanciu (Lecţiile alterităţii), Nicolae Iorga (Un profet al secolului american), V. Ionescu Vion (New York, cu coada ochiului), C. V. Flavian (Moftangiul transatlantic), George I. Duca (Între două zeiţe), Petru Comarnescu (Autobiografia unei discipline), Andrei I. Gheorghiu (Contabilitatea uimirii) şi Florin Begnescu (America, o techne).

Partea a II-a, „TRASEELE LIBERTĂŢII: 1947-1989” prezintă scrierile autorilor din perioada comunistă: Mihai Ralea (Politeia putredă), Silviu Brucan şi Alexandra Sidorovici (Deconstrucţia marxistă a paradisului), Ioan Grigorescu (Un globe-trotter în neant), Eugen Barbu (Escapade nihiliste), Constantin C. Giurescu (Cortina străpunsă), Dan Grigorescu (Cronica revoluţiilor discrete), Romulus Rusan (Revelaţiile „anteice”), Teodor Marian (Gliile din Midwest), Radu Enescu (Paşii estetului), Ioana Em. Petrescu (America întoarcerii la sine), Mihai Apostolescu (Ceauşism pe Fifth Avenue) şi Viorel Sălăgean (Semiologia viralităţii).

Partea a III-a, purtând titlul „PARCURSURI DEZINHIBATE: 1989-2000), urmăreşte impresiile unor autori aparţinând primului deceniu al libertăţii: Ion Dinu (Călătoriile cuminţi), Paul Dobrescu (Zenitul postmodern al Californiei), Ion Parhon (Extaze în Amerotopia), Nicolae Băciuţ (America în penumbră), Adina Arsenescu (Cărţile-n drum), Stelian Tănase (Azimuturi suprapuse) şi Grid Modorcea (Razna prin apocalips).

Merită remarcat că analiza cărţilor incluse în fiecare din cele trei părţi – diferenţiate incontestabil nu numai de crezuri istorico-politice, ci şi de schimbări de mentalitate, gust, predilecţii intelectuale şi estetice – este precedată, în cazul fiecărei perioade, de o introducere care fixează contextul istoric, ceea ce califică jurnalele de călătorie în Statele Unite apărute în intervalul respectiv şi formulează o sinteză tematică şi critică a depoziţiilor publicistice care urmează să fie explorate amănunţit.

În fine, ultima parte a volumului urmăreşte să atingă obiectivul final al interesantei cercetări: ideea de americanitate, aşa cum se decantează, ca un filon preţios şi durabil, din cărţile călătorilor români în Statele Unite ale Americii între anii 1900-2000.

Elaborată la un nivel de accesibilitate foarte larg, întemeiată pe o solidă bibliografie şi o impresionantă documentare, cartea constituie, indiscutabil, o lucrare de mare interes şi de o remarcabilă valoare, incluzând o riguroasă cercetare a unui domeniu deosebit de spectaculos. Cred că cea mai potrivită încheiere pentru sintetica mea prezentare este reproducerea întocmai a menţiunii de pe coperta a patra a cărţii: „Niciunde altundeva, la noi, ideea politică americană, identitatea americană, specificitatea culturii şi civilizaţiei americane nu reies mai limpede, mai nuanţat, mai polifonic decât în specia ambiguă a cărţii de călătorie. America memorialelor transatlantice este, de fapt, America noastră cea mai cuprinzătoare şi mai expresivă. Şi cum arată ea? Cum se precizează această monadă în acelaşi timp epatantă şi enigmatică din sutele de pagini îndrăgostite, cataleptice, pizmaşe, pătrunzătoare, perfide? <<Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai complete (dacă nu şi exhaustive) cercetări privind o temă palpitantă: relatările autorilor români care au călătorit în Statele Unite ale Americii. Rigoarea analizei, privirea în egală măsură a literatului avizat şi a sociologului dubitativ conferă demersului o soliditate impresionantă>> – Mircea Mihăieş”.

Dorin Nadrau
foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

CAPTIVANTELE POEME „HAIKU” ÎN LIRICA LUI DUMITRU ICHIM

Posted by Dorin Nadrau On December - 27 - 2017

Fermecătoare în integralitatea sa, lirica preotului-poet Dumitru Ichim se înscrie într-o operă vastă publicată în numeroase volume, incluzând poezie, proză și eseuri, ce se întinde în timp pe aproape o jumătate de secol, de la „De unde începe omul” (1970) și până la „Tu știi că te iubesc! 150 de sonete prefațate și ilustrate de Savatie Baștovoi” (2017).

Fără putere de tăgadă, Dumitru Ichim se distinge în spațiul nostru literar prin meritul de a fi precursor în lirica românească al speciilor literare de sorginte japoneză „haiku” și „tanka”, niponii delectându-se de sute de ani cu aceste poeme de o afectivitate aparte.

Dacă Ion Pilat, Alexandru Macedonski sau Alexandru Vlahuță au scris poeme într-un vers, Părintele Ichim s-a învrednicit să transplanteze haiku în literatura română, demonstrând fără echivoc că această varietate de poezie se adaptează întrutotul vigorii creatoare a limbii române. Poemele sale, trădează în mod evident elemente specifice spiritualității românești, îmbogățind, fără doar și poate, spectrul nostru liric, fiind un adaos remarcabil de încântătoare poezie.

„Haiku” se definește ca poezie fără rimă, având o structură de trei versuri, primul și al treilea alcătuite din câte cinci silabe, iar cel de-al doilea din șapte silabe, care exprimă prin excelență o stare de mare intensitate afectivă atemporală, constituindu-se într-o metaforă globală ce induce un indiscutabil caracter filozofic. Înainte de orice, poemele haiku se caracterizează prin aceea că declanșează o stare de reală emotivitate, creată de gândurile, reflecțiile și visele la care îmbie, reprezentând o categorie specială de poezie autentică. Se cuvine a mai preciza că aceste poezii, folosind cu toată forța cuvântul bine ales și implicând o incontestabilă artă, presupun și posesia unei capacități deosebite în a le citi, făcând apel la starea poetică existentă în orice cititor și la gradul de sensibilitate proprie.

 

rp_ICHIM-Dumitru-xwb.jpg

(foto: Pr. Dumitru Ichim)

Materia preferată a poemelor lui Dumitru Ichim cuprinde subiecte susceptibile de delicată reacție afectivă: vremelnicia, frumusețea, melancolia, modestia, însingurarea, naturalețea. Poezia părintelui conferă cititorului șansa fericită de a-i descoperi cu admirație și uimire adevărata chemare poetică și măsura indubitabilă a talentului său liric. Pasiunea pentru poeme haiku poate fi întâlnită și la alți poeți care au înavuțit literatura română cu asfel de bogății lirice: A. T. Stamatiad, Ion Codrescu, Marin Sorescu, Dan Florică, Paula Romanescu ș.a. Trebuie observat însă că, în comparație cu alți autori, Dumitru Ichim, dă poemelor sale, cu câteva excepții, câte un titlu, toate fiind incluse în serii tematice de reală finețe: „Urmele”, „Lacrima privighetorii”, „Valea nisipului de aur” etc.

O incursiune prin creația de haiku a lui Dumitru Ichim, cu o ilustrare succintă prin exemple, este, desigur, interesantă și binevenită. „Definiție de haiku” este poezia care ne inițiază în descoperirea crezului artistic al Părintelui Ichim, care mai presus de orice este un teolog ortodox dator să trezească în cititor un freamăt religios: „Cinci, șapte și cinci / Două mâini – rugăciune / Trece Iisus”. Problema apropierii de Dumnezeu, aspirația imanentă a oricărui muritor, este o temă abordată frecvent în plachetele sale de haiku. Maica Domnului revine constant într-o serie de excelente poeme: „Visează pruncul… / Maica Domnului trece / desculțându-se”„Zâmbește Mama! / Betleem în privire / Aduse pruncul”„Mamă, nu plânge… / În candelă numele / Tău luminează”.

Simplitatea firii umane atât de firave și glorificarea lui Dumnezeu apar invariabil în poeziile sale („Macul se roagă-n / Petale simple: iarbă / Nouă fluturii!”) ca și trăirea unei dureri adânci („Candela-i stinsă! / În locul luminii / Mă doare noaptea”). În „Testament”, mesajul transmis în stilul propriu generează o vădită emotivitate: „Umbrele mele / Sub umbra scrisului tac / Împietrind lumini” ca și în „Viața” („Flămânzi puii se / Roagă…Iisus în genunchi / Pe margini de cuib”).

Figură de stil ce constă în atribuirea unui înțeles nou unui cuvânt pe baza unei comparații subînțelese, metafora, asigură la Dumitru Ichim construcții poetice de irezistibilă sensibilitate. Edificatoare în acest sens este, fără doar și poate, cea a albinarului, autorul regăsindu-se simbolic în viețuirea albinei: „Lumânare de / Paște: Eu – albinarul / Vinerilor Mari!” Alăturată tainei frângerii Pâinii Vieții, imaginea mamei este de o sfâșietoare duioșie și exemplară credință în Mântuitorul: „Inima ta – cinci / Pâini în mâna lui Iisus / frângând pentru noi”.

O secțiune separată a poemelor haiku în creația lui Dumitru Ichim o constituie cele publicate în „Revista Scriitorilor Români” din Munchen (1983), poezii care continuă problematica lirică anterioară, dar în care descoperim apariția unei noi tematici, tulburatoare, anume dorul de țara natală. Trăirile intime, dublate de o nedisimulată nostalgie, rezidă cu tărie în poeme ca: „Clopotul de la Putna”, „Ștefan”, „Țara”, „Doina lui Eminescu”. De o deosebită frumusețe este poemul ce îndeamnă la o profundă meditație invocând plânsul sfinților („Sfinții noștri plâng / Dimineață – macului / Rotund al țării”), ca și poezia sugerând imaginea plină de farmec și de o seducătoare sensibilitate a țăranului român din satul de odinioară („Vin heruvimi / Spre Betleem sărutând / Mâna de țăran”).

Cred că ar fi nedrept să-mi închei eseul despre poezia haiku a lui Dumitru Ichim fără a consemna că două personalități de marcă ale culturii noastre naționale, un ilustru teolog și un admirabil literat, și-au exprimat îndreptățite opinii despre creațiile originale și de maximă intensitate afectivă ale Părintelui Ichim: Bartolomeu Valeriu Anania și Aurel Sasu. În prefața pe care a scris-o la un volum de versuri, Valeriu Anania mărturisea: „Dumitru Ichim împărtășește norocul și nenorocul scriitorilor din diaspora. Pe de o parte, șansa de a avea acces neîngrădit la cultura lumii libere și de se simți în largul său în abordarea unor genuri literare afine; dacă nu mă înșel – și cred că nu mă înșel -, el este primul poet român care a scris haiku-uri și strofe tanka la o vreme când cei din țară abia auzeau de așa ceva. Pe de altă parte, neșansa izolării de ceea ce se cheamă o piață a cărții la dimensiunea cititorilor potențiali”. Despre Aurel Sasu, unul dintre cei mai valoroși critici literari de astăzi, care a publicat aprecieri privind această poezie, Dumitru Ichim se destăinuie: „Datorez adânci mulțumiri profesorului universitar, poetului, scriitorului Aurel Sasu, care a prefațat volumul <<Psaltirea apocrifă a dreptului Iov>> (…) Problema se pune din punct de vedere teologic și ontologic; la lansarea de carte din New York, criticul din România – M. N. Rusu – sublinia contribuția pe care o aduce acest volum în literatura universală prin acest Iov cu totul nou. Cartea, care a apărut la Cluj cu prefața prof. Aurel Sasu, a fost pentru mine o bucurie din mai multe puncte de vedere”.

Pe omul, preotul și poetul Dumitru Ichim l-am cunoscut la Câmpul Românesc de la Hamilton, un tărâm românesc autentic, amenajat, îngrijit și păstrat de peste cinci decenii în pitorescul spațiu canadian al provinciei Ontario, unde Părintele Ichim care conduce un cenaclu literar, organizează acolo „Săptămâna Internațională a Culturii Române”, manifestare ajunsă în iulie 2017 la a 50-a aniversare. Am fost fascinat de personalitatea părintelui și m-am convins cu ușurință că se justifică cu prisosință calitatea de care se bucură, aceea de incontestabil lider spiritual. Nu pot încheia fără a mai adăuga că am rămas plăcut impresionat de faptul că, deși septuagenar, Părintele Dumitru Ichim refuză să depună armele, probând o surprinzătoare forță în mânuirea artei sale poetice, proprie unui adevărat maestru, precum o admirabilă hotărâre de o îmbogăți literatura română cu noi creații lirice.

 

Dorin Nadrau

 

 

 

 

(foto: Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Centenarul României – Bacalaureatul românilor

Posted by Stefan Strajer On December - 2 - 2017

Centenarul României – Bacalaureatul românilor

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Am citit, în revista „România literară” din 28 iulie 2017, ideile, opiniile unor români despre cum cred ei că ar trebui marcat Centenarul Marii Uniri, pe care îl doresc și eu, cât mai autentic și frumos reprezentat fiindcă este cel mai mare eveniment istoric al națiunii noastre, la care trebuie să contribuim și să participăm cu însuflețire noi, românii de astăzi. Și eu, român printre români, visez și-mi imaginez cum ar trebui să evocăm, prețuim și cinstim evenimentele unirii celei mari de acum o sută de ani.

Editorialul acestui număr, intitulat „Centenarul”, este scris de Nicolae Manolescu, nemuritorul critic literar de Dâmbovița, prin care trasează sarcini tematice, precise Uniunii Scriitorilor din România, al cărei etern președinte este. Scriitorimea unită sub instrucția și ordinele sale literare, trebuie „să se implice în proiectele privitoare la marele eveniment istoric” și adaugă, din condei, că este o obligație morală. Noi, toți românii conștienți de unitatea națională, avem această obligația morală, nu numai cei din uniunea domniei sale, fără a motiva precum Nicolae Manolescu „că nu sunt bani pentru programe”. Deci, dacă nu sunt bani la București, ei nu vor face programe oricât de însemnat ar fi Centenarul Marii Uniri. Apoi mai scrie că, inițial, a fost un comitet al Centenarului, dar a sucombat fiind lipsit de fonduri. Deci, fără bani nu se face nimic cu toată obligația lor morală de care pomenea, gratuit, președintele USR. Totuși, guvernul pesedist, manipulat din umbră de un delicvent penal, a trasat, ferm, sarcină de partid Ministerului Culturii și Identității Naționale să finanțeze sărbătorirea Centenarului. Ce persiflare, ce caricatură, ca cel mai prăpădit, sărac și prost minister postdecembrist, lefter dar înzorzonat ca titulatură, să se ocupe de identitatea națională când în acest minister nici măcar cultura națională nu e o preocupare. Am această certitudine mai ales după ce l-am văzut și ascultat la Buzău, la un congres, pe ministrul Lucian Romașcanu însărcinat cu programele Centenarului Unirii. O altă catastrofă pesedistă.

Să urmărim acum, cum cred și își expun alți români în revistă ideile și opiniile despre marile sărbători ale fireștilor uniri din anul 1918, pentru că istoricește este vorba de un șir de evenimente al unirii noastre naționale pe tot parcursul acelui an. Prima opinie este a mass-medistului – cuvânt forțat și neomologat nici în romgleză – Cristian Pătrășconiu, severinean, licențiat în științe politice, adică politruc post decembrist, care și-a intitulat expunerea în romgleză „Să umblăm la soft”. Nu am găsit soft în DEX, doar în engleză, alături de soft headed ce nu înseamnă cap moale ci, direct, prost, ceea ce m-a lămurit. Domnul CP scrie despre softul evenimentelor în care românii trebuie să fie generoși, moderați, decenți, cu bun simț și să sărbătorească fundamentalmente civic. De ce așa, fundamentalmente tiptil?! Pe cine să nu supărăm cu Centenarul Unirii Noastre? După aceste indicații, scrie că bagă mâna în foc că la Alba Iulia va fi vampirism politic. Pentru această cunoscută practică, în care domnia sa și-a dat licența, nu trebuia să bage mâna în foc și să rămână cu ea acolo, românii o trăiesc de 27 de ani. Ultima frază o scrie bref. Degeaba căutați cuvântul prin dicționare, că nu se află decât în romgleza olteanului nostru în locul cuvântului brief, ce înseamnă scurt, concis. Deci, pe scurt, cum foloseau românii înaintea romglezei, aflam că își dorește ca evenimentele Centenarului Marii Uniri să stea sub zodia lui dăruind, vei dobândi. Înălțător, numai că evenimentele Centenarului de astăzi au stat sub zodia vremurilor de acum o sută de ani, iar de dăruit nu prea mai avem ce dărui după 27 de ani de jafuri și vânzări. Cât despre dobândit, am dobândit numai mari datorii și dobânzi, cum nu am mai avut niciodată în istoria noastră. Acesta este adevărul, dragă domnule licențiat, cu care întâmpinăm Centenarul Unirii.

Scriitoarea clujeană Irina Petraș scrie „Recondiționarea identitară” în care spune „avem nevoie de un an întreg de sărbătoriri” și „să sărbătorim cu fermitate și eleganță”. Scrie să ne prezentăm vatra, neamul, limba română, identitatea națională. Așa și trebuie și într-adevăr avem nevoie de un an întreg, fiindcă unirea cea mare și firească s-a înfăptuit de-a lungul întregului an 1918. Îmi permit o completare, am să punctez eu actele unirii care au început la 27 martie 1918, când Sfatul Țării de la Chișinău hotărăște unirea Basarabiei cu Regatul Român, în momente foarte grele atât pentru Basarabia cât și pentru regat, unire ce ar trebui amplu expusă, apreciată și 27 martie să devină sărbătoare națională. În octombrie 1918 amplele manifestări ale bucovinenilor și transilvănenilor de unire a tuturor românilor într-un stat național, de sine stătător, au loc la Viena după care, Iuliu Maniu în fruntea a 70.000 de militari români, din fosta armată austro-ungară, se întorc acasă, visând și înfăptuind Marea Unire, după cea înfăptuită de Mihai Viteazu la 1600. În 28 noiembrie 1918, Consiliul Național Român din Cernăuți hotărăște revenirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan cel Mare după 145 de ani, deci la România. Acest eveniment nu trebuie umbrit de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind amândouă egale ca semnificație națională. La fel ca scriitoarea Irina Petraș foarte mulți români văd complex semnificația întregului an 1918 în înfăptuirea Marii Uniri și așa trebuie să sărbătorim, cu fermitate, în anul 2018.

Marea-Uniree-de-la-1-Decembrie-1918-Alba-Iulia

Istoricul, academicianul Ioan-Aurel Pop, vede Centenarul Marii Uniri cu ochii și mintea unui mare cărturar ardelean care, și de data aceasta, dăruiește o parte din cultura și dragostea lui românească Anului 1918 prin prelegeri istorice veridice, în ton academic. Este în același timp o santinelă și apărător al identități naționale – i-am citit cu luare aminte volumul „Identitatea românească”, pe care îl recomand acum în preajma Centenarului. Domnia Sa este îngrijorat de cum se va comporta guvernul în Anul 1918. Foarte mulți români sunt la fel de îngrijorați.

Sunt român autonom, deci liber să îmi exprim părere personală: aș dori ca politicienii, fie ei și licențiați în științele politice, guvernanții lui Dragnea și parlamentarii pesediști să nu fie admiși, ca vorbitori, la aceste ceremonii și sărbătoriri fiindcă nu au făcut nimic pentru România, dar put a parvenitism prin furt și corupție. Sper ca Dragnea și ochlocrația lui să nu mai fie la putere în Anul Centenarului, iar președintele Klaus Johannis să fie în concediu prelungit, cât mai prelungit și departe de România, fiind doar un flotant gonflat, deci gol, la Cotroceni.

Sistematizat, poetul și prozatorul Adrian Popescu ar dori ca la Alba Iulia, cu ocazia sărbătoririi de la 1 Decembrie, să fie reconstituită Marea Adunare din 1918, începând cu defilarea delegațiilor de atunci și cuvântările patrioților unirii citite de artiști care să-i personifice. Foarte mulți români doresc un spectacol reconstruit cu acele delegații române, venite din Banat și Ardeal, îmbrăcați în porturile lor străbune și cu   artiștii însuflețiți de eveniment personificând unioniștii acelor vremuri. Ar fi o excepțională manifestare și bine ar fi să fim lipsiți de prezența politicienilor de acum. Asemenea spectacole ar trebui să aibă loc și-n Basarabia și Bucovina, în toată Țara.

Domnul profesor Irinel Popescu, pe cât de mare chirurg este pe atât de rupt e de actuala situație social-politică din România, fiindcă în cele 12 rânduri scrise suține că președinția, guvernul, parlamentul sunt cu adevărat interesate de organizarea Centenarului Unirii. Cu tot respectul față de Domnia Sa: Quid verba audiam, cum facta videam? se întreba Cicero. Bună întrebare, domnule profesor, să ne-o punem tot timpul și noi, să cântărim guvernanții după faptele lor nu după logoreea lor.

Criticul, de toată critica, Alex Ștefănescu, critică incapacitatea de a păstra ceea ce s-a obținut în 1918 și cere să nu mai acceptăm conducători incapabili. Combate bine venerabilul, care, în schimb, l-a acceptat, l-a periat din cap până în picioare și șpreiat cu elogii și-n axile pe Roman Patapievici, ce le-a fost un guru literar de la ICR, care i-a învățat că românii sunt patibulari tarați, plaiul mioritic radiografic e o fecală iar Mihai Eminescu e un cadavru de depozitat în debara. Dacă l-ați ascultat și acceptat pe Patapievici, restul vă e mult mai ușor, doar sunteți critic mercenar de Calea Victoriei.

Doamna Simona Vasilache, cu doctorat în management, adică instruită, iscusită și pricepută vine cu acțiuni de anvergură în sărbătorirea Centenarului, numerotate: muzee, sesiuni de artă de stradă, rute de tren cu conferințe și expoziții, dezbateri publice prin orice mijloace, bancnote cu Centenarul, dezvelire de busturi în țară și străinătate, cu un concurs de nou imn național, editări și donații de cărți în bibliotecile lumii. Excepțional, felicitări! Fezabil, cum zice francezul, totul este ce fac românii din tot ce e posibil. E posibil să mergeți la domnul ministru al identității naționale, Lucian Romașcanu, după bani, dar nu e sigur că veți primi, pentru că programului dumneavoastră de anvergură îi trebuiesc mulți, mulți bani, care sunt imposibil de primit de la ministru. Prin absurd, să presupunem, că această posibilitate financiară ar fi posibilă, dar nu, nu mai e timp de realizare. Peste trei luni începe Anul 2018, iar managementul guvernanților noștri este încă în stadiu de fezabilitate. Citiți și veți afla că celelalte naționalități ce au devenit autonome în 1918 și-au început de mult programele, mult mai ambițioase decât ale noastre, de ani de zile și acum sunt gata.

Doctorul în filologie Răzvan Voncu, lector universitar, crede că punctul de greutate al Centenarului ar trebui să fie de natură culturală, nu festivist-politică. Drept și mă bucur că majoritatea oamenilor de cultură și cu ocazia Centenarului se detașează franc de clasa politică postdecembristă. Păcat că nu se unesc într-o contra forță politică, având alte preocupări sau din comoditate, poate din continență sau orgoliu. Păcat, nu zic altceva. Domnia Sa vorbește de regândirea programelor școlare, de importanța limbei latine și cultivarea corectă a limbii române, despre școlile de cultură. Pertinent.

Ultimul, la propriu și figurat, dintre cei ce au scris despre Centenarul Marii Uniri în revista România Literară din 28 iulie 2017, este Ionuț Vulpescu, târgoviștean și popă ca educație, dar e de stânga de când a fost consilierul lui Ion Marcel Ilici Iliescu ce l-a transformat în produs pesedist și Ponta l-a sfințit ca ministru la cultură în guvernul său. Cu un asemenea palmares duhovnicesc, cei de la revista România Literară i-au cerut părerea și el a scris, în manieră grandilocventă, Un efort solidar. Trebuie precizat, din primul moment că este vorba de solidaritatea sa cu PSD-ul Ponta-Dragnea, în care sfințenia sa a prezentat un proiect concret încă din 30 noiembrie 2015 – despre aniversarea Centenarului – proiect ce nu a rămas literă moartă. Fezabil! Dar e doar vorbărie pesedistă, fiindcă faptele nu se văd, nu s-au născut, nu se vor naște din PSD, deși înfumuratul părințel pesedist vorbește și de o autostradă culturală ce leagă capitalele Unirii –București, Aba Iulia, Chișinău, Cernăuți – și alte centre. Ce frumos știu să vorbească popii și politrucii, dar noi, românii de rând, avem nevoie de facta, non verba. În final, părințelul se auto-spovedește și iartă de păcate guvernanții pesediști, încheind cu: ne mai despart cinci luni de anul 2018 și progresele sunt minuscule… un fiasco al Centenarului mi se pare deja antamat! Nu știu ce înseamnă antamat, nu l-am găsit nici în vechiul meu DEX, dar cuvântul fiasco în această propoziție mă îngrozește. Poate e anatema popii fiindcă nu mai e ministru, de la unii popi te poți aștepta la orice. Totuși, rămânem la convingerea că ce nu vor face guvernanții vor face cărturarii, unii ziariști și scriitori, românii de rând, și în primul rând, țărănimea noastră milenară, sub îndrumarea sfatului bătrânilor înțelepți și a consilierilor primăriilor comunale, a bunilor și cu dragoste învățători împreună cu adevărați preoți.

Eu visez de ani de zile să apuc Centenarul Marii Uniri, pe care mi-l doresc și imaginez așa ca pe o grandioasă reconstituire a Sfatului Țării de la Chișinău, a Consiliului Național de la Cernăuți și a Marii Adunări de la Alba Iulia, unde au venit de departe, prin frig și ploi, pe jos sau cu carele și călare, delegații din toată țara pline de însuflețirea unirii răpită de cotropitori seculari. Vreau sărbătorire cu flori și folclor, drapele tricolore în vânt și copii veseli, nu vreau să aud voci de președinți, guvernanți sau parlamentari ai acestor vremuri, o zi fără ei va fi o adevărată sărbătoare. Acest Centenar trebuie să fie o sărbătoare a sufletului și firii românești, în care toți să donăm voluntar ceva din noi, să ne bucurăm cu lacrimi în ochi de bucuria semenilor noștri la această împlinire plătită cu atâtea jertfe de tot neamul nostru peren aici. Nu suport programele artificiale, de hai să ne aflăm în treabă, nici programele politico-financiare, în schimb în acest caz toate ministerele, avem 24 la număr, au datorie social-morală să participe bine pregătite, nu pot să lase totul în cârca celui mai prăpădit minister, condus de parașutistul, la propriu și figurat, Lucian Romașcanu.

Datorită politicii neromânești ce este continuată și după 1990, astăzi suntem aproape patru milioane de români înafara Țării și mă întreb cum se pregătește Ministerul Afacerilor Externe pentru aceste mari evenimente naționale, ce cărți, expoziții, filme și programe pregătesc ambasadele lui în afară de acțiunile protocolare obligatorii și de mesele pentru fripturiștii români apropiați, cunoscuți că perie guvernul și partidul pesedist. Am auzit și de un Minister pentru românii de pretutindeni, oare cu ce se va ocupa în 2018 în afară de afaceri   politico-economice și sindrofii prin pretutindeni. Oare Banca Națională a sucombat sau va scoate o bancnotă sau monedă comemorativă și câte și mai câte trebuiau făcute până acum, câte și mai câte vor rămâne nefăcute în 2018. Toate națiunile desprinse din Austo-Ungaria în 1918 ne-au luat-o înainte și de data aceasta. Dintre ele avem vecini iredentiști care ne vor pizmui și mai îndârjit în 2018 pentru unirea noastă cea firească, ne vor conturba cu ură și dușmănie, în fel și chip, Centenarul Marii Uniri. Și ce nepregătiți suntem noi în fața lor, pentru că ni s-a ascuns, tot timpul, adevărul istoric din 1940 încoace, iar din 1990 am fost manipulați să renunțăm și la identitatea națională. Suntem îndrumați să nu contracarăm agresiunea la adresa statului nostru unitar deși suntem îndreptățiți și datori. Din nefericire, nu mai avem patrioți precum acum o sută de ani, doar jefuitori și vânzători de țară.

Sper să nu fie chiar un fiasco, dar nici cum ar trebuie să fie nu va fi. Oricum, incontestabil, Centenarul Marii Uniri este bacalaureatul nostru în fața României … vom vedea cine va absenta, cine îl va promova și cine nu…

(Septembrie 2017, St.Vital – Canada)

Ziua națională a României integrată politic și dezintegrată în esența ei spirituală

 

Autor: George Petrovai

 

Luând aminte la dezastrul programat al României postdecembriste (unul semnificativ în plan economico-financiar și esențial în plan spiritual-identitar), întru sfidătoarea prosperitate a tâlharilor interni și externi, nu poți să nu te întrebi care este câștigul efectiv al milioanelor de români, mulți dintre ei mai săraci și mai oropsiți ca Iov, după aderarea țării la NATO și Uniunea Europeană.

Poate că unii (dacă nu cu totul convinși, atunci sigur încrezători în scremutul democrației noastre originale și în atrocele elan partinic al aleșilor de două parale) vor susține că țara a beneficiat de însemnate sume europene, cu toate astea sub nivelul cotizațiilor anuale ale României, că Uniunea Europeană și SUA sunt permanent cu ochii pe sforarii dâmbovițeni cu ștaif (vezi recenta nemulțumire a diplomației americane vizavi de manevrele pesedisto-aldiste din justiție) și că fără avertismentele venite din partea acestora, fărădelegea ar huzuri pe meleagurile noastre, caz în care sintagma „stat paralel” s-ar dovedi de prisos.

Și totuși, cu ce-l încălzesc pe românul de rând (omul truditor-răbdător și mult mai onest decât foștii și actualii cârmuitori) aceste frecușuri diplomatico-politrucianiste, când el vede prea bine că dreptatea la noi umblă în continuare cu capul spart și când constată pe propria piele că, din pricina necinstei și imposturii cu legea-n mână, traiul celor mulți merge și tot merge în jos, încât zisa românească „Numai mai rău să nu fie” a ajuns de râsul ciocoilor descurcăreți și de plânsul celorlalți?!…

Steag

Fiind România integrată în Uniunea Europeană și în structurile Nord-Atlantice, structuri care – potrivit unui edificator sondaj de opinie efectuat în   Germania – n-ar sări în ajutorul nostru dacă, Doamne ferește, situația militară ar cere acest lucru (NATO n-a mișcat un deget nici în tensiunile româno-ucrainene datorate canalului Bâstroe!), firește că noțiuni precum patriotismul și naționalismul sunt rău văzute într-un conglomerat politico-economic, a cărui țintă politică o reprezintă globalizarea. Dar nu și la nemți sau francezi, unde politica suferă ajustări direct proporționale cu viteza de rulare, respectiv cu prim rangul acestora în raport cu celelalte state membre, în mod deosebit cu statele din Est.

Așadar, România atât de dezbinată din punct de vedere moral-spiritual (necinstea postdecembristă este ridicată la rangul de virtute politică), geografic (atâtea teritorii românești sunt în continuare despărțite de țara-mamă) și istoric (când va fi studiată în școli și universități adevarata noastră istorie?), pe data de 1 Decembrie își sărbătorește Ziua națională. Însă mă întreb până când o va face și cu ce impact emoțional, având în vedere tensiunile interne și internaționale (politrucii dâmbovițeni pun interesele personale și de grup mai presus de interesul național, iar ungurii, rușii și alți neprieteni ne poartă sâmbetele), precum și neîntrerupta înstrăinare a românilor de țara lor, îndeosebi a tinerilor, potrivit hidosului materialism din spusa „Patria mea este acolo unde mi-e bine” (deja peste patru milioane au plecat, alții pleacă sau sunt pregătiți de plecare: cadre medicale, cercetători, ingineri, profesori, muncitori calificați și necalificați).

(Sighetu Marmației, 29 nov. 2017)

15 noiembrie 1987 – ziua când frica a fost învinsă

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2017

15 noiembrie 1987 – ziua când frica a fost învinsă

Autor: Viorel Vintila (California)

 

Au trecut 30 de ani de la ziua când frica a fost pusă la respect de 15 mii de oameni curajoși… Ce înseamnă 15 noiem-brie 1987? Pentru unii este doar o simplă dată în calendar, însă pentru participanții de atunci – și nu numai – este o pagină importantă în manualul de istorie și un moment de referință pentru posteritate.

 

Ziua de 15 noiembrie 1987, o zi de duminică, o zi de votare în care poporul era chemat la urne să-şi dea votul unicului candidat comunist – o mascaradă regizată, o simplă formalitate şi un gest civic lipsit de importanță, jocurile politice fiind deja făcute, câştigătorul cursei electorale (sic!) fiind cunoscut înainte ca stampila să legifereze candidatul la rangul de cetă-ţean, cu trese politice, al protipendadei comuniste.

Scânteia s-a aprins la Secția 440

Ca de obicei, în acea perioadă se lucrau şase, chiar şapte zile pe săptămână, chipurile, să realizăm planul, în timp ce salariile erau măcelărite şi tăiate cu până la 40%… ducând la disperare şi totală deznădejde pe cei 25 de mii de angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, Steagul Roşu Braşov. Cuţitul ajunsese la os şi pe la colţuri tot mai mulţi îşi manifestau oprobriul şi scârba faţă de conducerea comunistă în frunte cu al său dictator, Ceauşescu. Ca unul din miile de participanți  la Revolta Anticomunistă din 15 noiembrie 1987, vă voi prezenta evenimentele din acea zi, aşa cum le-am perceput şi simţit eu la vremea respectivă…

Eram un tânăr care de-abia terminase armata şi eram angajat al Secţiei 410 (Sculărie) şi, ca la toţi ceilal-ţi angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, „fluturaşul” cu chenzina îmi fusese „alterat” serios, pe 15 noiembrie mă uitam la „lichidare” şi aveam 800 de lei în minus… la un salariu de 2.500 de lei… pe lângă mizeria, frigul şi cozile interminabile pentru o bucată de carne sau pentru un litru de lapte. În jurul orei şapte dimineaţa, am ajuns la locul de muncă şi, trecând prin faţa Secţiei 440 (Matriţe), am văzut adunaţi şi foarte nervoşi zeci de muncitori care fluturau „fluturaşii” cu salariul ciuntit, exprimându-şi nemulţumirea şi indignarea prin deci-beli puternici care se puteau face auziţi până la poarta uzinei. Ceea ce nu ştiam era că revolta mocnea încă din noaptea de 14 noiembrie, când schimbul III încetase munca şi îşi manifesta nemulţumirea; în dimineaţa zilei de 15 noiembrie, scânteia avea să explodeze şi să culmineze cu marşul către Comitetul Judeţean al PCR.

Marșul către sediul Comitetului Județean

În jurul orei opt diminea-ţa am ieșit împreună cu mai mulţi colegi în faţa secţiei şi ne-am îndreptat spre cei de la Secţia 440, unde venise un director economic, care încerca să calmeze spiritele. Fără succes însă… muncitorii erau deja la saturare şi nu mai vroiau să audă limbajul de lemn cu promisiuni goale şi explicaţii marxist-leniniste şi au început să-l îmbrâncească pe director – unul dintre muncitori chiar i-a tras una peste față… Deja ne adunaserăm câteva sute de muncitori şi încă mai ieşeau şi din alte secţii… s-a format o mulţime care intra din secţie în secţie cu mesajul: „Veniţi cu noi!”. Revolta începuse!

Luat de val, m-am alăturat muncitorilor care, după ce şi-au îngroşat rândurile, au decis să se îndrepte spre „Palat” (administraţia uzinei)… acolo, muncitorii revoltaţi au spart mai toate geamurile clădirii… Mulţimea revoltată şi nervoasă se întreba ce putea face pentru ca mesajul ei să poate fi recepţionat… Cineva a strigat: „Haideţi la Comitetul Judeţean!”, idee care a fost imediat împărtăşită de cei prezenţi, astfel încât coloana protestatarilor a decis să părăsească uzina, moment în care câţiva dintre muncitori au luat cu ei şi câteva steaguri tricolore care erau atârnate la poarta uzinei.

Odată ajunşi în faţa spitalului judeţean s-a cântat „Deşteaptă-te române!”, ceea ce a descătuşat oamenii de refularea şi tribulaţiile care îi măcinau de peste 20 de ani… şi, ca din senin, a urmat: „Jos Ceauşescu!”. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfârşit curajul să protesteze şi să se alăture coloanei „Stegarilor”… un sprijin deosebit de important care a făcut ca protestul, iniţial social, să devină unul politic… s-a ajuns de la „Vrem banii noştri!” sau „Vrem căldură şi mâncare!” până la: „Jos comunismul!” şi „Jos Ceauşescu!”, o idee politică care nu a stat la baza declanşării acestei revolte spontane. Sincer, mie nu îmi venea să cred ce se întâmpla atunci, mă frecam la ochi şi la urechi şi eram total siderat… să strigi „Jos Ceauşescu!” într-un stat atât de dictatorial cum era România era ceva ce nu se mai auzise… mai auzisem vag atunci că în anul 1977 avusese loc o revoltă în Valea Jiului, dar cred că manifestaţia din 1987 a fost mai amplă şi a avut un răsunet şi un impact mult mai puternic, zdruncinând din temelii sistemul comunist. După estimările de atunci, se pare că au fost în jur de 15-20 de mii de protestatari, care, anesteziaţi de frigul din casă, de lipsa de mâncare şi de tăierile salariale, au îndrăznit să se ia la trântă cu sistemul comunist şi să-l pună la zid, strigând: „Jos comunismul!”.

Tabloul lui Nicolae Ceaușescu, incendiat

Ajunşi în faţa Comitetului Judeţean, sediul comunist a fost devastat, s-au spart geamuri, s-a aruncat cu banane, portocale (ceea ce românul de rând vedea o dată pe an) cu telefoane… şi într-un final cineva a aruncat şi portretul lui Nicolae Ceauşescu, aflat undeva sus la ultimul geam… în prealabil, câţiva dintre colegii mei l-au luat la ţintă cu ouă, dar în momentul când tabloul a fost aruncat, lumea era în delir, parcă fuseseră izbăviţi de o tiranie care nu se mai termina… tabloul a fost rupt în bucăţi şi a fost incendiat în uralele mulţimii extaziate la vederea acestui gest unic, nebunesc, dar cât se poate de real.

proteste-brasov-piata-sfatului-1990

Nu exista un organizator, un lider care să încerce să organizeze mulţimea – deși sunt voci care afirmă că totul a fost regizat și supervizat de Securitate – şi, eventual, să iniţieze un dialog cu cei de la conducerea Comitetului Judeţean de Partid, în care să fie prezentate nemulţumirile muncitorilor. Pur şi simplu a fost o revoltă spontană, declanşată pe neaşteptate, în urma tăierilor de salariu care nu păreau să mai aibă sfârşit. Nimeni nu ştia ce deznodământ va avea această revoltă, probabil adrenalina de moment ne blocase simţul realităţii şi frica dispăruse total. Realitatea avea însă să fie alta… după vreo două ore de devastare a Primăriei în uralele celor de pe gazonul din faţa Primăriei… miliţia şi scutierii îşi fac apariţia şi se desfăşoară… fiecare fuge cum poate… forţele de represiune intervin brutal şi pun capăt revoltei. Am revenit seara să văd ce se mai întâmplă… totul era încercuit şi se lucra de zor la repararea geamurilor sparte şi la curăţirea spaţiului verde din faţa Primăriei. A doua zi dimineaţă, totul arăta că nimic nu s-ar fi întâmplat.

A doua zi…

Alta era însă situaţia în uzină, unde aveau loc şedinţe extraordinare de UTC şi de Partid, în fiecare zi, ocazie cu care se înfiera acţiunea manifestanţilor şi se condamnau acei oameni care au luat parte la aceste acte de „huliganism”. Cei care au fost arestaţi atunci au fost anchetaţi, bătuţi şi torturaţi groaznic în beciu-rile Miliţiei şi Securităţii, din cauza cărora unii s-au ales cu boli degenerative. „După ce iniţial se anunţase pedeapsa capitală pentru muncitorii arestaţi, sub presiunea opiniei publice mondiale, comuniştii au revenit asupra hotărârii lor, deportând, în urma unui proces înscenat, 61 de muncitori şi schimbând locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate şi anchetate în sediile Miliţiei şi Securităţii din Braşov şi Bucureşti”. Cei deportaţi s-au reîntors la începutul anului 1990 şi au fost reangajaţi la vechiul lor loc de muncă şi fiecăruia dintre ei le-a fost repartizat un apartament în Centrul Civic al Brașovului. Nu ştiu dacă acum mai stă careva dintre ei acolo, mulţi dintre ei au vândut business-urile care s-au dezvoltat acolo…

Crosul “15 Noiembrie”

În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecare an la această dată se organizează Crosul „15 Noiembrie” – traseul de 5 kilometri al crosului rememorând drumul dintre Uzina „Steagul Roşu” (Roman SA) şi Comitetul Judeţean de Partid (actuala Prefectură), parcurs de masa de manifestanţi anticomunişti în noiembrie 1987. Câţi îşi mai amintesc de momentul 15 noiembrie 1987? Oare a -meritat sacrificiul celor -care atunci şi-au riscat -efectiv viaţa şi au dat dovadă de un curaj nebun, ieşind pe străzi şi scandând lozinci împotriva lui Ceauşescu?

Să nu uităm această zi istorică şi să ne exprimăm respectul şi aprecierea pentru cei 61 de muncitori deportaţi (dintre care 12 nu mai sunt printre noi) şi pentru cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au suferit de pe urma revoltei de la Întreprinderea de Autocamioane.

Să nu uităm ziua de 15 noiembrie 1987, să nu lăsăm istoria să uite actul de -curaj nebun al celor 15 mii de oameni care au riscat totul pentru o viață decentă. Să nu lăsăm praful timpului să se depună peste sacrificiul celor  care au fost -condamnați și au avut de suferit și să aducem aminte și generațiilor viitoare de ziua când frica a fost pusă la colț.  Nu vă vom uita -niciodată!

 

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2017

În Canada, un eveniment românesc unic într-un colţ de rai unic

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

În recenta vizită a lui Klaus Iohannis la Washington, întâlnindu-se cu românii diasporei americane, președintele le-a spus: „Sunteți un catalizator pentru dezvoltarea României. În același timp, este firesc ca și România să vă apere și să vă promoveze drepturile și interesele”. Încântată să constat că fostul nostru elev la Colegiul Național Brukenthal din Sibiu, acum primul om al statului, gândește la fel ca mine, mărturisesc că în ultimii 16 ani mi-am făcut un proiect personal, astfel că tocmai la acest dialog, purtat în plan cultural de diaspora noastră americană cu țara-mamă, ținem să participăm, oriunde și oricând se cuvine și constatăm că este binevenit. Aceasta, pentru că lacuna sufletească și spirituală, pe care o resimt conaționalii noștri, trăitori în Lumea Nouă, este greu de acoperit, cel puțin la nivelul primelor două generații.

Răspunzând unei noi invitații, ne îndreptam într-o zi de iulie 2017, an jubiliar în care însăși Canada își sărbătorește 150 ani de existență. spre Toronto, metropola financiară a frunzei de arțar. Ținta noastră era un eveniment al comunității conaționalilor noștri, care și-au făcut o onorantă tradiție din solicitarea unor personalități de pe întregul continent american și din țară, care să participe la Săptămâna Internațională a Culturii Române, ajunsă în acest an la a 50-a ediție. Evenimentul face parte din calendarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, un picior de plai mioritic creat în Ontario, foarte departe de țară. În 1957 acolo au fost cumpărate 25 ha de teren, pe care s-a construit în 1986 Centrul cultural „Nae Ionescu”, având sală festivă cu 400 de locuri, muzeu etnografic, sală de muzică și bibliotecă, iar afară piscină și o scenă de spectacole a parcului, în care tronează Rotonda scriitorilor români din exil, cu Aron Cotruș, Vintilă Horia, Mircea Eliade, George Donev, Horia Stamatu și Vasile Posteucă, sculptați de Nicăpetre, acest Brâncuși al spațiului american. Mai bine de 3 decenii, acolo s-au organizat cele mai înflăcărate manifestări anticomuniste, susținute și de ziarul „Cuvântul Românesc”, răspândit în întreaga lume. Desigur că în noul anotimp postdecembrist, Câmpul Românesc de la Hamilton și-a pierdut funcția de bastion al luptei anticomuniste, dar este spațiul unui fertil dialog cultural panromânesc, având noi targeturi impuse de cerințele diasporei române de peste Atlantic.

IMG_4038

O seară de petrecere românească, susținută în 8 iulie 2017 de șase ansambluri de dansuri folclorice din zonă, a adunat la Câmpul Românesc din Hamilton peste 700 de participanți, bucuroși de joc și cântec până târziu în noapte. Cu un asemenea preludiu de veselie românească, am simțit, ca invitată pentru a cincea oară la evenimentul de elită care este Săptămâna Internațională a Culturii Române, că dialogul spiritual care va urma între 10 și 15 iulie 2017 își va împlini menirea. Delegația noastră prezenta noutatea oaspeților veniți de la Palatul Culturii din Bistrița, orașul unde președinta Societății scriitorilor bistrițeni, Elena M. Cîmpan, activează ca profesoară la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” și totodată poetă, de curând membră a Uniunii Scriitorilor din România, iar directorul ziarului „Răsunetul”, Menuț Maximinian, este un bun publicist și poet. Desigur că seară după seară surprizele evoluției unor noi invitați s-au ținut lanț, asigurând strălucire sărbătorească evenimentulului axat pe ideea păstrării identității românești în spațiul transatlantic.

Gazdele noastre ne-au condus din primul moment la Toronto, unde am urcat în Turnul CN, adevărat cui care împunge cerul, ca de la 342 metri să admirăm panorama capitalei financiare a Canadei. Programul Semicentenarului Săptămânii Internaționale a Culturii Române de la Câmpul Românesc, Hamilton, într-o ediție jubiliară ca aceasta, nu putea să înceapă altfel decât cu prezentarea Cenaclului literar de la Kitchener, înființat acum 20 de ani din inițiativa preotului-poet D-tru Ichim, un “dezvoltator al limbii române”, cum se impune în prezent, când cărțile lui au început să aibă succes în România. „Asigurăm o zi iei, sărutului, dar lui Eminescu nu-i mai dedicăm o zi, din moment ce semnificația lui 15 ianuarie este Ziua culturii naționale – ține să opineze Dumitru Ichim, spre a continua – La Kitchener cele 3 școli de limba română oferă publicului, care cântă, împreună cu corul, melodii pe versurile lui Eminescu. Facem la Kitchener ceea ce nu se face în țară. La Kitchener, în Canada, viețuiesc români, dar și germani sau șvabi, care sărbătoresc pe marii scriitori.” Moderatorul simpozionului științific, prof. Sebastian Doreanu, din Denver Colorado, întărește ideea, considerând că „Eminescu este un simbol identitar de care nu ne putem lipsi”. În conferința intitulată Eminescu în eternitate, prof. Maria Dincov din Toronto a plecat de la convingerea că „Rareori un neam s-a regăsit într-un poet ca românii în Eminescu”. Trecând în revistă busturile presărate în țară și în lume, fiecare cu istoria sa, ilustrate și cu imagini, conferențiara a menționat cu justificată mândrie faptul că în Canada, se găsește la Câmpul Românesc, Hamilton, un minunat bust, creație din 1989 a lui Nicăpetre, în marmură adusă din Grecia, sculptorul ținând să precizeze: „nu aveam comandă, ci am sculptat nevoia noastră de Eminescu”. La Montreal în sept. 2004 se dezvelea statuia lui Eminescu sculptată de Vasile Gorduz, lucrare pe care tocmai în prezent românii din capitala culturală a Canadei o vor plasa într-un loc mai bun decât fusese până acum. La Windsor și la Edmonton sunt altele, în total 4, pe când în SUA este un singur bust, creat de Nicolae Pascu-Goia, adus din țară și aflat la Biserica „Sf. Maria” din Queens, New York.

IMG_3972

Iulian Teodor Ichim, luptător ecologist din Kitchener, a vorbit despre Prințul Charles și conservarea valorilor naturale, expunând un punct de vedere original, care a atras contraargumente din partea asistenței. „Autointitularea lui Charles ca prinț de Transilvania nu are nicio urmare negativă pentru România”, a concluzionat moderatorul. Prezentarea pe care am făcut-o eseului monografic Poezia lui Dumitru Ichim de profesoara sibiancă Maria-Daniela Pănăzan a stârnit o reală emoție întregii asistențe, dar mai ales poetului, care mi-a mulțumit cu lacrimi de bucurie în glas pentru prefața intitulată Acrobația imaginarului în poezia lui Dumitru Ichim, redactată noii cărți proaspăt apărute la Editura CronoLogin din Sibiu. Prima seară s-a încheiat cu filmele documentare regizate de Dorel Cosma, începând cu Palatul Culturii din Bistrița, urmat de Poezia bistrițeană în America și Malaezia. Circulația poeților bistrițeni pe diferite continente a fost o revelație pentru participanții la serată, care au aflat noutăți impresionante despre orașul cu cel mai înalt turn din Transilvania. Este vorba despre un turn de biserică cu lift, cum nu există altul pe linia de la Paris până la Moscova. Palatul Culturii are un imn, scris de Cornel Udrea, iar ansamblul formațiilor de cântece și dansuri moderne și folclorice de pe Someș este tot mai cunoscut.

Marți, 11 iulie 2017, a debutat cu o excursie la Cascada Niagara, cea mai căutată destinație turistică pe continentul american. Încântarea noastră a fost absolută, mai ales că de pe malul canadian și în plimbarea cu vaporașul, imaginea celor 3 părți ale cascadei a fost covârșitoare. Seara, simpozionul zilei a doua a fost deschis de prof. dr.   Rodica Gârleanu, care a vorbit despre Constantin Noica și aspirația spre universal a culturii române, trecând de la biografie la etapele creației gânditorului, al cărui target fundamental este cel de a duce cultura română spre universal. Revelația serii a constituit-o medalionul sorescian susținut de Sergiu Cioiu, acel „artizan al cântecului și un interpret al verbului”, cum îi place să se autodefinească, amintindu-ne felul cum solistul șlagărului Vânt nebun valorifica prin 1970 texte clasice în spectacole poetic-muzicale. După trei decenii de viață canadiană, recent Sergiu Cioiu a lansat la București volumul de interviuri Nu știm aproape nimic. Fabliourile inofensive ale lui Marin Sorescu, gen Goanga, Bănuitorul iepure, Dii, Grijă etc, au fost folosite într-un spectacol, pe care acum îl reface cu titlul Pe cine numim… eu? Este un titlu inspirat de versurile lui Sorescu, despre ce este dincolo de ceea ce se vede la oameni. Mulțumirea lui Sergiu Cioiu a fost să descopere printre participanții la jubileu fanii de altădată ai cântecelor sale, iar proiectele artistice de viitor cuprind spectacole ale unor turnee în România.

Începută cu o liturghie, oficiată la capela „Sf. Maria” de la Câmpul Românesc, ziua a treia de simpozion a debutat cu conferinţa Elenei M. Cîmpan, intitulată Tudor Arghezi şi canonul literar, aducând argumente ale originalităţii lui Arghezi, „al doilea mare poet de după Eminescu în lirica română”. Pentru că tema literară-cadru a simpozionului era Tudor Arghezi și contemporanii lui, am tratat un sibiect incitant, Lucian Blaga, „fratele mai mic” al lui Eminescu, demonstrând cu date concrete că nimic nu lipsise din arsenalul admirației față de marele lui înaintaș, pe care l-a editat în 1923, scriind prefețe la cele două volume, (am oferit participanților copii ale acelor ediții rarisime și necunoscute marelui public), l-a tradus în limba germană, meritând pentru calitatea acestei prestații onorantul Premiu „Hamangiu”, a citat în discursuri la Academia Română și a comentat versuri eminesciene, a chiar polemizat în 1943 cu primul detractor, blăjeanul Alexandru Grama. Tuturor admiratorilor lui, care încercau să acrediteze ideea că el este superior lui Eminescu atât ca poet, ca filozof și nu mai puțin ca dramaturg, Lucian Blaga le răspundea cu înțeleaptă decență că tot ce dorește este să fie „fratele mai mic al lui Mihai Eminescu”. Profesorul brașovean Andrian Munteanu, aflat într-un amplu turneu în Canada, a prezentat un proiect transdisciplinar intitulat Poezia românească între tradiție și modernitate, seara încheindu-se cu filmul documentar pe care l-am realizat recent, Amintiri despre Lucian Blaga, partea a II-a, în continuitatea peliculei prezentate în ediția precedentă, numai că acum mărturisirile aparțineau a două prietene ale poetului, doctorițele Livia Armeanu și Elena Daniello, surprinse într-un dialog efervescent.

IMG_3998

Conform tradiției, în dimineața zilei de joi, noi, musafirii, am făcut o excursie la Kitchener, oraș cu 520.000 locuitori, între care populația de menoniți stârnește interesul pentru modul lor de viață în care nu acceptă tehnica modernă, cu aportul electricității, al automobilelor, ei înțelegând să trăiască la început de secol XXI exact ca străbunii lor. Un popas binecuvântat s-a făcut la frumoasa Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, edificată de pr. Dumitru Ichim, care ne-a fost călăuză, încântându-ne cu originalitatea picturii din sfântul locaș și cu spațiile largi ale sălilor dedicate activităților sociale și culturale.

Ultimele două zile de simpozion au fost mai bogate ca precedentele prin desfășurarea   unor mese rotunde, cu program de lansări de carte, cu lecturi de poezie, moderate de mine, cum se crease tradiția din edițiile precedente.

Elena M. Cîmpan și Menuț Maximinian au prezentat Societatea scriitorilor „Conexiuni”, însumând 15 ani de lucrare culturală bogată, și revista „Conexiuni literare”. Exemplificator, antologia Cinci poeţi germani (Editura „Karuna” din Cluj-Napoca, 2006), cuprinde nume contemporane, traduse din germană în română de către Elena M. Cîmpan, care menționează pe Ulla Hahn, Hellmuth Opitz, Nora Gomringer, Volker Zumbrink, Barbara Köhler, așa cum în carte sunt prezenţi cu o pagină de comentariu şi cu câte zece texte, alese din volumele publicate. Traducătoarea găseşte elemente caracteristice pentru fiecare autor şi pune în valoare poezia germană. Pe coperta a IV-a apare poemul Contaminare scris de Elena M. Cîmpan, potrivit pentru munca de traducător: „Poezia trece fără să treacă,/ Din germană în română/ şi din română în germană,/ Prin tot pământul vorbitor,/ Ca o adiere printre crengi,/ Ca un râu peste pietre,/ Ca un nor printre alţi nori,/ Ca o zi către alte zile,/ ca un sentiment de la om la om;/ Poezia străbate zări şi mări,/ Pustiuri şi gândiri – / Poezia se ia,/ Din română în germană/ Şi din germană în română,/ Prin toate trece poezia,/ Fără să treacă…/” Debutul scriitorului Cristian Medelean, din Toronto, cu cartea La colibe și al Alyssei Sîrghie, din Michigan, cu Povestea celor trei cățeluși, carte bilingvă pentru copii, ca și romanul Surorile de Ionuț Leonard Voicu, Muchia malului, Povești din New York de Menuț Maximinian, recenta mea carte America visului românesc și nominalizările unor titluri ce reprezintă Cenaclul „Grigore Vieru”, activ la Toronto prin inițiativa Mariei Tonu, au dovedit, întocmai revistelor „Lumina slovei scrise” de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu sau „Destine literare” de la Montreal și ziarului „Răsunetul”, care apare la Bistrița, că pulsul literaturii române este intens și bine reprezentat la jubileul semicentenarului din Canada. Sărbătorirea lui Mircea Ștefan din Cleveland, Ohio, la cei 50 de ani ai săi de poezie, a fost augmentată prin lectura expresivă a lui Sergiu Cioiu, care s-a oprit asupra unor versuri reprezentative din volumele autorului.

De la ultima zi de simpozion se așteaptă, ca de obicei, conferințele cele mai interesante și nici de data aceasta așteptările asistenței n-au fost zadarnice. Prof. univ. dr Cezar Vasiliu, apreciat ca personalitatea cea mai presitigioasă a comunității românilor din Montreal, a vorbit despre 2000 de ani de la moartea împăratului Traian. Conferința mea intitulată Tudor Aghezi – psalmistul a dezvăluit mistificarea ateistă la care a fost supus poetul în învățământul comunist din România de până la 1979, când Nicolae Balotă a cutezat să demonstreze că dramatica zbatere între credință și tăgadă nu a fost stăvilită de ideologia marxist-leninistă, însușită samavolnic, ci l-a însoțit pe psalmist până la sfârșitul vieții sale. Poetul Adrian Munteanu a adeverit Ce aduce nou sonetul lui Dumitru Ichim, fiind el însuși autorul unor volume de sonete, valorificate într-un recital emoționant Fluturele din fântână. Așa cum era firesc, simpozionul jubileului a fost încheiat cu o temă de sinteză, Câmpul românesc de la Hamilton între minunile exilului românesc în interpretarea prof. Sebastian Doreanu.

Ziua de sâmbătă a fost rezervată strălucitului banchet jubiliar, când numărul participanților a întrecut măsura tuturor serilor precedente. Conform tradiției,   moderatorul programului artistic a fost Dumitru Popescu, directorul ziarului „Observatorul” din Toronto, unde dânsul animă, ca nimeni altul, Cenaclului „Nicăpetre”, care a propus un program de muzică, poezii și lansări de carte, secondat de Cenaclul „Grigore Vieru”, prezent cu un recital de poezie și muzică.

Artele și-au dat mâna la jubileu, căci standurilor cu cărți li s-a alăturat expoziția de sculptură a lui Sylvio Suga, care în cei 15 ani de activitate în Canada conduce compania Sugat Design și este membru al cunoscutului Al Green Sculpture Studio. Sculpturile sale în marmură împletesc într-o manieră originală reflexe brâncușiene cu teme ale ipostazierii frumuseții feminine. Sophia Leopold, acum în vârstă de 8 ani, este de mai mult timp prezentă ca talentată pictoriță la Toronto, deschizând expoziții care promit un viitor artistic cert.

Evenimentul care a marcat semicentenarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, a fost onorat de prezența Viceconsulului General al României la Montreal, Ileana-Letiția Belivacă, și a Consulului General al României la Toronto, Mugurel Stănescu. Ei au marcat prin cuvântul lor importanța acestei manifestări, ce a strălucit ca densitate a activităților și ca bună organizare a fiecărui moment, izbândă datorată și implicării președintelui Dumitru Răchitan și a echipei sale de români inimoși. Dialogul diasporei cu țara-mamă ar putea să fie acum mai efervescent ca oricând, dacă Ministerul românilor de pretutindeni, destinat unor asemenea inițiative, ar ieși din inerția prezentă, venind cu propuneri eficiente, căci asemenea evenimente culturale majore dovedesc cu prisosință că Atlanticul nu mai este o stavilă, ci devine o punte de legătură spirituală și sufletească între români, iar diaspora, atât de sporită numeric în anotimpul postdecembrist, poate fi înțeleasă ca parte integrantă a marii comunități naționale, așa cum observa și președintele Klaus Iohannis care o consideră un vector al progresului. Spre a fi astfel, este necesar să se aplice un program coerent al ministerului de resort, care va trebui să-și dovedească eficiența.

Călătoria ca o formă de catharsis

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2017

Călătoria ca o formă de catharsis

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Neobosit turist și scriitor, în același timp, Corneliu Florea se caută pe sine, străbătând meridianele, scrutând semnificații dincolo de aparențe, mărturisind că fericirea de-a călători „m-a obligat să-mi bat și capul, nu numai picioarele …” (op. cit. p. 5). În volumul Călător prin felurite lumi (Aletheia, Bistrița, 2016), ca și în alte cărți ale sale, este limpede că spațiul de elecție al autorului este cel european, pe care îl colindă în lung și-n lat când compania britanică Globus îi oferă o ocazie corespunzătoare aspirațiilor sale. Și astfel, suntem purtați prin Țările de Jos, Germania, Italia, Elveția, Portugalia, Spania. În România se apleacă asupra durerilor țării. Recunosc în euforia trăirii călătoriei la Corneliu Florea împlinirea unor aspirații frustrate ale generației noastre, marcată în timpul dictaturii de interdicția de-a avea un pașaport. Eram tineri, dornici să vedem lumea, dar condamnați la imobilitate. Pașaportul era un privilegiu, care se acorda numai clientelei partidului și a securității. Eliberat demult de acest obstacol, Corneliu Florea își ia revanșa, oferindu-și un adevărat regal al frumuseții în „felurite” spații și într-o infinitate de ipostaze.

Dacă am rămâne numai la dimensiunea contemplării frumuseților europene am sărăci substanța cărții. Ea este mai mult decât atât. Este o rememorare a unei suferințe discret ascunse, care iese liniștit la suprafața sufletului ori de câte ori un colț, un tablou, o sculptură, o catedrală, un comentariu îl fac să retrăiască emoțiile încercate în premieră cu Ica, tovarășa de viață care a plecat în lumea umbrelor. Al doilea personaj insistent prezent este România cu toate rănile ei. Din scena potopului pictată de Michelangelo pe tavanul Capelei Sixtine autorul reține, în mod special, chipul unei femei modeste, purtând pe cap un scaun răsturnat cu puținele lucruri de salvat. O proiecție lăuntrică l-a făcut să remarce imaginea: „Privind-o acum, am o senzație stranie de déjὰ vu, a refugiului nostru din calea potopului comunist, și parcă femeia aceea e Ica mea neînfricată, încrezătoare în altă lume …” (op. cit, p. 117). Vizitează majoritatea locurilor pentru a doua oară, după ce prima dată fusese împreună cu jumătatea sa. Revenirea în aceleași locuri este o formă de căutare a ființei dragi de odinioară, precum miticul Orfeu. Mai mult decât în alte memoriale de călătorie în acesta drumul printre capodopere, minuni ale naturii și ale arhitecturii medievale este o formă catharctică, un mod de purificare prin emoția estetică, dar și un mod de „căutare a timpului pierdut”, în sensul proustian al cuvântului. Multe pasaje din carte au un ton elegiac, amintind de acel minunat vers eminescian „Din valurile vremii nu pot să te cuprind”. Autorul trăiește o adâncă experiență spirituală, în care emoția artistică se împletește cu dorul, care o aprofundează. Cu ani în urmă cei doi medici, soț și soție au fost copleșiți de cea mai impunătoare catedrală din lumea catolică, Sagrada Familia din Barcelona, promițându-și neapărat o întoarcere. Dar l’homme propose, Dieu dispose. Viața le-a fost potrivnică: „Cerule Mare, ce soartă am avut de atunci, luptându-ne pentru viață în toți anii aceștia și cât de cumplit am fost înfrânți în urmă cu șapte ani.”(op. cit., p. 255). De unde decizia celui învins de-a nu se lăsa răpus: „Voi împlini acea hotărâre pentru amândoi” (idem, ibidem).

Subsumat aceluiași concept de catharsis este drumul pelerinilor creștini și necreștini la Santiago de Campostella, care îl impresionează în mod deosebit pe autor. Este al treilea loc de pelerinaj pentru creștini după Ierusalim și Roma. La Santiago de Campostella este catedrala unde se păstrează osemintele Sfântului Iacob, unul dintre apostolii lui Christos, protectorul Spaniei cu un destin tragic ca și ceilalți discipoli ai Mântuitorului. Este un pelerinaj de opt sute de kilometri, străbătut pe jos, cu stăruință și sacrificiu de sine de indivizi dintre cei mai diverși. După cum notează autorul, în timpul drumului se leagă prietenii, se strigă dureri, se autoexaminează oameni, care se simt fericiți și mai ales vindecați de balastul sufletesc, după această probă de tărie fizică și spirituală. Dacă luăm în considerare că pelerinajul a început în secolul al IX-lea, tradiția este cu totul impunătoare pentru Spania și pentru Europa, dar nu numai. Autorului i-a atras atenția un cuplu coreean care a călătorit mii de kilometri din Coreea de Sud numai pentru a participa la acest „tratament natural”. Corneliu Florea îl numește „un spectacol fără asemănare”. (op. cit., p. 275).

În cu totul alt registru este redactat textul când vine vorba despre comparația dintre realizările Vestului și teribilele fapte ale guvernanților români din ultimii treizeci de ani. Sarcasmul și diatriba i se par mijloace insuficiente în judecarea realităților românești. Mut de admirație în fața tablourilor marelui Rubens, pe care le contemplează la Anvers (Antwerp), își amintește de un alt ins care a bătut străzile orașului. Este vorba de fostul președinte Traian Băsescu, șef al Agenției Navrom în timpul dictaturii. Faima lui e de tristă amintire: „a băgat mâna până la cot în devizele statului” (op. cit., p. 48), după care a fost adus în țară, dar n-a pățit nimic deoarece era informator de nădejde „prin scris, oral și ambivalent” la securitatea română. Și am adăuga noi, nu numai că nu a pățit nimic, dar a ajuns președinte ca să ruineze țara în două mandate. Este „cel mai jalnic dintre vânzătorii de țară”, așa cum a dovedit-o în campania pentru distrugerea exploatării de la Roșia Montana și de asemenea, adăugăm noi, în vizitele la cursurile de vară din secuime, când s-a fotografiat cu udemeriștii și steagul Ungariei. Nu a avut bunul simț și curajul pe care l-a avut recent președintele Klaus Johannis, care a înmânat maghiarilor de la Covasna steagul tricolor, amintindu-le de Constituția țării. În concluzie: Băsescu este un „jucător în sforile străinilor”. (op. cit. p. 60) Așa că, fără exagerare, ceea ce spune Corneliu Florea este perfect adevărat și trist totodată.

Deși vede pentru a doua oară, ce privilegiu, minunile civilizației și culturii europene, autorul trăiește cu intensitate momentele. Floriada din 2012, expoziție magistrală a florei pământului organizată în orașul Venlo din Olanda o mai văzuse cu zece ani în urmă. Ea este organizată din zece în zece ani. I se pare „uluitoare, fascinantă, de neuitat”. Geniul lui Michelangelo îl copleșește în Capela Sixtină, la Florența, la Bruges în Biserica Doamnei Noastre Maria, în pictură sau sculptură. Măreția artistului este incomensurabilă. Geneza și Judecata de Apoi pictate pe bolta Capelei Sixtine sunt opere care îi dau fiori de neliniște, ducându-l în păcatul „de a-l vedea pe Creatorul din Biblie în penumbra lui Michelangelo” (op. cit., p.111). Nu uită să amintească de Voronețul nostru, Capela Sixtină din Est, care îi este tot atât de apropiată de inimă. Florența este memorabilă prin atâtea bogății artistice lăsate de magnifica Renaștere italiană. Basilica Santa Croce este sfântă prin mormântul monștrilor sacri pe care-i adăpostește: Galileo, Michelangelo, Dante, Machiavelli, Rossini în total 276 de florentini care au contribuit la gloria Florenței. Aflăm de sindromul Stendhal, care când a intrat în bazilica Santa Croce a fost copleșit de emoție, a amețit, s-a așezat de teamă să nu cadă. A avut o criză de hiperculturemie. Câți indivizi ar mai avea-o în timpul nostru searbăd?

Cezar a înființat pe malul fluviului Arno o colonie de veterani, călugărul dominican Savonarola a fost spânzurat, ars pe rug și cenușa sa aruncată în Arno pentru ideile sale reformatoare împotriva corupției bisericii catolice și a papalității, în special. Magnifice vremuri, cumplite vremuri. Aflăm atâtea lucruri despre istoria catolicismului, despre ordinul franciscanilor din orașul Assisi, despre credință, perseverență, asumarea de bună voie a sărăciei la acei călugări numiți mendicans. Este reconfortant să citim despre asceză într-un veac consumeristic ca al nostru. La Anvers tablourile lui Rubens îl fac pe autor să exclame ca la slujba de Inviere „Veniți și luați lumina minunii artei lui Rubens cu voi” (op. cit., p. 51). La Amsterdam multe îi rețin atenția, dar mai ales „Rembrandt, în fața căruia ne plecăm” (op. cit., p. 15). Descrie cu lux de amănunte tabloul Rondul de noapte, încercând să prindă în cuvinte dinamismul lui. Aflăm că personajele înfățișate au fost reale și și-au plătit fiecare locul pe pânză. La Amsterdam observatorului Corneliu Florea nu-i scapă nici cuplurile de homosexuali și lesbiene, care se afișează public fără nici o pudoare. Îi înregistrează că există, dar nu-i aprobă.

Ceea ce îl impresionează mereu este dovada muncii, tenacității și talentului investite în uimitoarele catedrale gotice ce stăpung cerul, în construcțiile moderne din Olanda, cea care a smuls Mării Nordului pământ, bătându-se cu ea o mie de ani, în viaductele, tunelurile care străbat Alpii elvețieni, în curățenia și ordinea lucrurilor puse la locul lor într-o lume care frizează perfecțiunea. Prin sașii de la noi din Transilvania au pătruns și în România breslașii nemți, dovedindu-și măsura hărniciei și priceperii lor în construirea bisericilor cetate. „Ceea ce mă uimește și mai mult sunt aceste bresle germane ce se bazau pe muncă, fraternitate și credință și au cuprins și au construit în Europa de aici din Bruxelles până în Transilvania celor șapte cetăți sășești.” (op.cit., p. 40-41). Aceași prețuire nutrește pentru constructorii republicii venețiene, fugari din calea barbarilor. Ei și-au construit „o arcă socială prin muncă, ordine și credință cum nu s-a mai văzut și va rămâne în istoria societății umane” (op. cit., p. 141). Copleșitor prin fantezia debordantă, efort neîntrerupt timp de aproape o jumătate de secol i se pare marele arhitect Antonio Gaudi, care a înzestrat Barcelona cu capodopere de faimă mondială.   Nu știi ce să admiri mai mult: grandoarea catedralei neterminate Sagrada Familia sau grandoarea vieții arhitectului, care în fiecare dimineață timp de 43 de ani se ducea la o mică biserică catolică, se ruga și apoi se scufunda în munca la propria-i catedrală de o originalitate șocantă, ca tot ce a creat Gaudi. Moartea lui absurdă, lovit de un tramvai în vara anului 1926 și anonimitatea lui sunt zguduitoare. A făcut comoție cerebrală și a zăcut în stradă, fiind îmbrăcat ponosit și neavând acte de identitate, până când un polițist l-a transportat la spital, unde a doua zi doar preotul spitalului l-a recunoscut pe genialul artist. Omul acesta care a zăcut în stradă a lăsat Spaniei o moștenire care aureolează această țară prin talent, străduință, sacrificiu de sine, pasiune, dând totul pentru alții, luând nimic pentru sine.

Prietenia este o altă virtute umană mult apreciată în această carte. Și, cum autorul ne-a obișnuit din alte cărți ale sale cu judecata sa antitetică, nu ne miră că marile prietenii de odinioară le pune în contrast cu derizoria „socializare de celofibră” din zilele noastre, referindu-se în mod expres la facebook. La polul opus contactelor efemere, superficiale, intermediate azi de media se situează legăturile de durată, de profunzime ca aceea dintre Erasmus de Rotterdam și Thomas Moore, sau dintre Moore și Juan Luis Vives, un alt mare gândior renascentist, care a scăpat de eșafodul regelui Henric al VIII-lea, refugiindu-se în orașul Bruges, din Belgia, port la Marea Nordului. Când a aflat de moartea sângeroasă a lui Thomas Moore, pe care îl admira nespus, a căzut într-o adâncă depresie. „In vremurile medievale prieteniile de suflet și minte aveau alte dimensiuni, alt conținut, altă trăinicie față de surogatele facebook-ului de astăzi.”, cade greu reflecția autorului, pe care îl simțim că tânjește după asemenea trăiri sedimentate, verificate de viață și timp. Cruzimea dementă a regelui englez ne înspăimântă și astăzi. Sub alte fațete ea continuă să se manifeste și acum, multiplicată. Iuda, cum observă undeva în carte autorul, are din nefericire urmași nenumărați pe tot pământul. Interesant este că pictorul Bernardino Luini, renascentist și el, discipol al lui Da Vinci, s-a autoreprezentat în Iuda în tabloul lui Cina cea de Taină, aflat la biserica dominicană Santa Maria della Grazie din orașul elvețian Lugano, situat aproape de Milano. Să fi vrut Luini să ne spună că artistul are o personalitate contorsionată ca aceea a lui Iuda, că nu este linear, că uneori face pact și cu diavolul ca Faust de dragul lărgirii cunoașterii?

Când vine vorba de istorie, Corneliu Florea se ferește de truisme, nu repetă adevărurile sucite prin manualele de istorie din România, doamne ferește. Îl judecă sarcastic pe Napoleon, care, atunci când s-a năpustit în 1797 asupra Republicii Venețiene, s-a confundat cu toți cuceritorii „roși de ambiții, putere, acaparare” (op.cit., p. 145). Cu Napoleon mai are și o altă răfuială. El a aprobat răpirea Basarabiei de către țarul Alexandru I în 1812 pentru că atunci „nu mai putea de dragul țarului”, apoi numai după trei luni „s-a luat după el prin Rusia” (op. cit., p. 39). Atunci ca și astăzi fiecare are atâta dreptate câtă putere are, ca să parafrazăm o cugetare a filozofului Spinoza, mult îndrăgită de Corneliu Florea. Filozoful celebru prin Etica sa, ostracizat pentru scepticismul lui privind originea divină a Bibliei, a șlefuit lentile la Haga până a făcut silicoză, murind de tânăr.   Asemenea vieți îl emoționează pe autor nu doar prin celebritatea lor, ci mai ales prin jertfa lor. Ora et labora (roagă-te și muncește), deviza specifică creștinismului monastic, se poate aplica tuturor celor care și-au legat numele de o înfăptuire care a înfruntat timpul. În pereginările sale autorul remarcă noblețea acestui principiu care stă la baza minunatului edificiu cultural al Occidentului. Îl regăsește și la noi în anumite obști călugărești, pe care le evocă oricând are prilejul, cum ar fi mănăstirea de maici ridicată la Piatra Fântânele în Pasul Tihuța. Să ne aducem fiecare contribuția cu modestie, fără zarvă la binele lumii în care trăim, cam aceasta este esența eticii lui Corneliu Florea. Este atât de simplu și totuși atât de greu de îndeplinit pentru mulți, pe care demonii îi încearcă și îi împing să răspândească moarte și dezastru în jur, astăzi ca și atunci în Evul Mediu.

Autorul nu este un credincios creștin, dar faptul nu-l oprește să constate noblețea ideilor propagate de creștinism „o ideologie religioasă a păcii și iubirii, a muncii cinstite și-a rugăciunii. Cea mai frumoasă religie de până acum a omenirii” (op.ciy., p. 109). Reține din creștinism ritualul aprinderii unei lumânări în memoria morților dragi, ceea ce și face indiferent de bisericile prin care trece. Prin acest ritual se simte solidar cu toți cei care prețuiesc elevația sufletească, iar în bisericile românești „prin care a trecut și trece neamul meu, mă simt alături de el, îl simt și vin să-i dau un semn de respect” (op. cit., p. 109), ni se confesează autorul. Se întâmplă ca starea bisericilor românești să-i cauzeze sentimente de amărăciune și revoltă, atunci când dreptul românilor de a se ruga este boicotat în județele Covasna și Harghita. IPS Ioan Selejan, Arhiepiscop al Episcopiei înființate în 1994 ne vorbește despre pridvoare de biserici atacate cu pietre, cimitire profanate, despre ostilitatea anumitor grupuri de maghiari, care forțează epurarea celor două județe de populație românească. Plângerile IPS Selejan n-au găsit ecou în rândul administrației locale, știut fiind faptul că există o larg răspândită complicitate între autorități și secuii maghiarizați. Clădirea episcopiei, notează reporterul, nu are steagul tricolor arborat. Probabil de teamă.

Acum când scriu, ofensiva iredentistă a Ungariei și cea udemeristă în România sunt în plină desfășurare, având în vedere irascibilitatea, paranoia stârnite de centenarul Păcii de la Trianon. Corneliu Florea face o analiză la obiect a drepturilor maghiarilor din secuime pe toate planurile, economic, politic, religios, cultural, lingvistic. Bătând cu pasul județele în chestiune, realizează cât de abuzivi sunt maghiarii față de minoritatea românească din zonă, ca și când aceasta nu s-ar afla la ea acasă. Să ne întoarcem la 1910 la legile de deznaționalizare forțată prin educație și cultură ale ministrului învățământului Albert Apponyi (1846-1933). Nu este o taină că în Europa politica maghiară de deznaționalizare a fost cea mai atroce. A fost atât de atroce încât nu i-a exceptat nici pe secuii din comitatele lor. Corneliu Florea insistă asupra unui adevăr trecut mereu sub tăcere și anume că între 1848 și 1918 secuii au fost maghiarizați. În 1910 se declarau secui 400.000, iar în 2012 sub 1,000. Concluzia este limpede: cu o mie de secui nu se poate forma un ținut secuiesc, dar domnii Iliescu, Năstase, Severin, Băsescu, Ponta sau nu știu asta sau se fac că nu știu, fiind „niște hiene politice jegoase” (op. cit., p. 177) la cheremul străinilor. Minoritatea maghiară din România, cea mai zgomotoasă dintre minorități s-a dus cu jalba-n proțap mereu pe la forurile internaționale, plângându-se de atentatul politicii românești la identitatea lor etnică. Toți maghiarii din România își vorbesc limba maternă, dar nu toți cunosc limba oficială. Cât de zguduitoare este însă mărturisirea IPS Arhiepiscop Ioan Selejan că în unele sate „sunt români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu” (op.cit., p. 189). Toleranța românilor față de fenomenul udemerist este vecină cu prostia, iar miopia politică voită a multor guvernanți români se numește trădare națională.

(Waterford, 20 iulie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea (Jinga)

Societatea americană între „plutonomie” și precariat

Posted by Stefan Strajer On September - 26 - 2017

Societatea americană între „plutonomie” și precariat

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

De la criza economică din 2008 cu o lungă trenă în anii care au urmat, America se privește din ce în ce mai mult din diferite unghiuri socio-politice, obsedată de posibilele soluții la realități din ce în ce mai acute. Devine tot mai evidentă conștiința ei că se află la răscruce. Deși alegerile prezidențiale s-au încheiat demult, neliniștea continuă pe străzile marilor orașe, inundate de demonstranți cu pancarte inspirate de lozincile neoliberale ale d-nei Clinton, exprimând frustrările cauzate de măsurile antiimigraționiste ale președintelui Trump sau de respingerea reformei sănătății elaborată de administrația Obama. Ceea ce m-a uimit întotdeauna a fost absența, din aceste demonstrații, a unei reacții viguroase la politica belicoasă a Americii. Minoritățile, pe care s-a sprijinit Hillary, sunt nemulțumite de așa zisa supremație a albilor, pe care ar fi favorizat-o alegerea lui Donald Trump. Dar între cei care l-au votat pe Trump mulți îl votaseră pe Obama. Ce nu înțeleg bine minoritățile este că și albii au început să aibă sentimentul de minoritate, marginalizată chiar înainte ca numărul celor de culoare să fie covârșitor. Adevărul este că sloganul lui Donald Trump „make America great again” a avut un impact mai puternic decât „stronger together”, sloganul d-nei Clinton, amintind de multiculturalism și neoliberalism, care displac unui considerabil segment al populației. Și, de fapt, America înregistrează un declin vizibil în politica ei domestică. Infrastructura, starea jalnică a unor orașe, violența în creștere în Chicago sau Baltimore, de exemplu, vorbesc de la sine despre declin. Singurul remediu al tuturor tensiunilor ar fi o democrație funcțională, care să reconcilieze forțele antagoniste din societatea americană.

În acest spirit analizează Noam Chomsky forțele care se confruntă actualmente pe scena lumii americane în recenta sa carte Requiem for the American Dream (New York, 2017). „Make America great again” a prins deoarece majoritatea societății americane trăiește un sentiment al abandonării. Speranțele puse în guvernarea Obama au fost atât de mari, că numai deziluzia la finele administrației le-a putut egala, când mulțimea s-a văzut din nou cu mâinile goale și casele confiscate de băncile îmbogățite peste măsură. Se manifestă o stare de nemulțumire acută la diferitele paliere ale societății americane, divizată din ce în ce mai mult între elitele care guvernează și cei guvernați. Noam Chomsky, cel mai proeminent intelectual american în prezent, pune cu vigoare și claritate față în față măsurile obstrucționiste ale establishment-ului, corelate cu frustrările crescânde ale celor 99% dintre americani. Analiza lui pornește din perioada 1950-1960 când, deși societatea americană era mai săracă decât azi, era mult mai stabilă, deoarece inegalitatea socială era ținută în frâu de reguli impuse organizațiilor financiare și corporațiilor, iar baza economiei o reprezenta producția de bunuri de către lucrătorii acestei țări. America se afla încă sub influența măsurilor populare luate de F. D. Roosevelt prin doctrina cunoscută sub numele de New Deal. Cu siguranță se poate afirma că atunci gradul de democrație, de pluralism au fost cu mult mai înalte decât în prezent, că efortul participativ al diferitelor categorii sociale nu a fost împiedicat, că sindicatele au putut să se manifeste, ba chiar unii capitaliști, precum cei de la compania Ford, au considerat necesar să crească salariile muncitorilor, dându-le astfel șansa să cumpere automobilele pe care tot ei le fabricau. Optica clasei conducătoare a fost mai receptivă la imperativele mișcărilor de stradă, a protestelor pentru drepturi civile, antirăzboinice, pentru emanciparea femeilor etc.

requiem_american_dream

Situația va începe să se schimbe radical odată cu anii ’70, cu președenția lui Reagan în SUA și guvernul doamnei Thatcher în Marea Britanie, când sunt eliminate regulile care preveneau manevrele riscante din sectorul financiar, când sunt reduse la extrem taxele pe veniturile și dividendele celor bogați, plasându-se povara fiscală pe umerii clasei de mijloc și ai sărăcimii. Între 1950-1960 elitele plăteau taxe cu mult mai ridicate decât sunt obligate s-o facă actualmente. Autorul subliniază că societatea americană a evoluat de atunci încoace spre un capitalism foarte rapace, care practică la sânge cunoscuta maximă „all for ourselves and nothing for anyone else” (totul pentru noi și nimic pentru altcineva”), la care se referă sociologul englez Adam Smith în Wealth of Nations (1776, Bogăția națiunilor). În democrație opinia publică trebuie să aibă o influență asupra politicii, guvernul fiind ales pentru a reprezenta voința alegătorilor. În realitate, indiferent de președintele ales, măsurile de limitare drastică a democrației au abundat într-o totală ignorare a pauperizării populației, a reacțiilor ei opozante.

Germenii concentrării puterii și bogăției în mâinile clasei privilegiate pot fi detectați începând cu Constituția americană croită, în principal, de James Madison. Acolo se stipulează că scopul societății este „to protect the minority of the opulent against the majority” (să protejeze minoritatea opulentă împotriva majorității – Noam Chomsky, op. cit., p.2). Ne aflam într-un stadiu precapitalist, e adevărat, dar această schizmă continuă până în zilele noastre. Democrația era privită ca o tiranie a majorității. Două soluții sunt posibile pentru a ține în frâu furia maselor: să reduci democrația sau să reduci inegalitatea. Dacă Aristotel, observă Chomsky, a optat pentru diminuarea inegalității prin măsuri protecționiste ale guvernului, James Madison și urmașii opinează pentru limitarea democrației. Începând din 1970 a fost lansată o ofensivă contra democrației. Ea se reflectă în documente oficiale precum Powel Memorandum, în care judecătorul Powel de la Curtea Supremă atrăgea atenția Camerei de Comerț că cei ce controlează societatea pierd putere și deci „something must be done”, ca să contracareze „the outside power”, adică majoritatea populației, care protestase pentru legitime drepturi în deceniul anterior. Judecătorul a emis opinia ridicolă că cei persecutați erau posesorii de capital. În timpul administrației Carter Comisia Trilaterală a produs documentul intitulat Crisis of Democracy, care combătea în aceași direcție, reclamând moderație în democrație și, în special îndoctrinarea generației tinere. Tot atunci și-a făcut loc în media americană conceptul de anti-americanism, aplicat celor care supuneau criticii opiniile clasei suprapuse. Conceptul este absolut totalitarist, amintindu-ne de sloganul comunist „cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Procesul de contracarare a forțelor democratice s-a tradus în măsuri concrete aplicate celor văzuți ca atentatori la privilegiile suspușilor. Ca să ocupe timpul tineretului au fost ridicate an de an taxele la colegii și facultăți, limitându-se numărul celor care s-ar mai fi putut educa, iar celor care își permiteau să recurgă la împrumuturi li s-a răpit timpul de demonstrații, fiind obligați să combine studiul cu jobul. Studenții au fost transformați în dependenți de guvern și de bănci.

Dar cea mai mare intreprindere a establishmentului, pentru „pedepsirea” restului societății, a constat în schimbarea radicală a structurii economiei prin financializarea ei și prin exportul locurilor de muncă în țări cu un un nivel de trai scăzut. Până la Reagan economia era orientată în mod esențial spre producție, spre joburi manufacturiere. Începând cu legile votate sub administrația lui, clasa de mijloc a fost lovită mortal, fiind relegată în perioade lungi de șomaj, umilită prin imposibilitatea de a mai formula vreo revendicare, blocată tocmai prin spectrul șomajului. Muncitori străini au fost aduși la companiile americane pentru a fi trenați de cei care urmau să fie înlocuiți. Umilirea muncitorului american a fost de proporții. Îndepărtarea legilor care reglementau activitatea băncilor a condus la desfrâul acestora, la lansarea în activități cu totul periculoase pentru economie, ceea ce a cauzat criza din anul 2008, generată în mare măsură de cea mai importantă bancă americană, Goldman Sacks. Băncile și megacorporațiile au capturat toate campaniile electorale, practic dictând guvernanților, legislatorilor legile care le conveneau. Semnificativ este faptul că General Electric începând din 1980 nu mai este o companie productivă în America, ci una financiară. Producția o face peste granițe. Același pattern îl urmează majoritatea companiilor care devin acum multinaționale. În vreme ce măsurile pentru controlul populației se intensifică (vezi scandalul cu NSA și Edward Snowden în timpul lui Obama), libertatea de acțiune a capitalului crește până la nivelul anarhiei. Este atât de întemeiată critica autorului la adresa multinaționalelor: „The rise of multinațional corporațions that know neither patriotism nor morality, but only self-interest, has made accountability almost non-existent. At virtually every level, I discern demand by business for docile government and unrestrained corporate individualism. Where industry once yearned for subservient unions, it now wants no unions at all”. (op. cit, p. 121 – Ridicarea corporațiilor multinaționale care nu cunosc nici patriotism, nici moralitate, ci numai interesul egoist a făcut responsabilitatea inexistentă. La fiecare nivel discern cererea din partea afaceriștilor a unui guvern docil și individualism nelimitat din partea corporațiilor. Acolo unde odinioară industria dorea sindicate supuse, acum nu le mai vrea deloc.)

În deceniile ’50, ’60 creșterea economică a fost oarecum egalitaristă. O cincime din stratul cel mai de jos al populatiei și-a optimizat traiul într-o măsură comparabilă cu nivelul cincimii din stratul cel mai de sus. Nimic din acest spirit începând cu perioada de după 1970. Capitalul este liber, în timp ce lucrătorii nu sunt. Mobilitatea socială s-a redus la extrem. Insecuritatea voit creată a joburilor a introdus un fel de teroare printre cei ce produc. Astfel că deși este garantat prin lege dreptul de asociere, doar 7% din businessul particular mai are sindicate. Orice tendință de solidaritate a fost contracarată. Cei bogați s-au izolat în lumea grămezilor lor de bani. Nu mai au nevoie de muncitori deoarece companiile lor produc peste hotare, iar acasă ei se ocupă cu investițiile în sectorul financiar, care să le aducă încă mai mult capital. E ca și cum maxima din lucrarea lui Adam Smith a atins acum apogeul. Cu adevărat totul este pentru ei și nimic pentru altcineva. Am văzut că după război Ford se concentra pe ridicare de salarii în scopul dinamizării consumului. Atunci un președinte al lui General Motors a declarat că ceea ce este bun pentru GM este bun pentru întreaga țară și invers. Azi, Citigroup, una dintre cele mai puternice bănci, îndeamnă investitorii să se orienteze spre plutonomy, termen care circumscrie elita foarte bogată. Citigroup consideră că este suficient dacă această elită susține consumul. La polul opus se situează cei deposedați, cei lipsiți de mijloace, adică precariatul. Să observăm că exclusivismul clasei suprapuse a atins cote nemaiîntâlnite până acum, manifestându-se un dispreț total față de cei marginalizați. Acest mod de gândire a dus la deconectarea din ce în ce mai accentuată a guvernanților de cei guvernați, care nu mai sunt ascultați. Faptul a devenit foarte transparent în timpul crizei economice din 2008 când marile bănci, principalele vinovate, au fost salvate de la colaps cu ajutorul banilor jefuiți de la precariat. A avut loc atunci un jaf de proporții. Precariatul a fost abandonat fără case, lăsat să doarmă pe stradă sau în automobile. Cinismul celor de pe Wall Street, filmați în acele zile prin baruri, sfidând pe cei care tocmai fuseseră deposedați, a atins atunci cele mai înalte cote. Ocupanții de pe Wall Street (mișcarea Wallstreet Occupiers) cereau pedepsirea celor vinovați, ceea ce nu s-a întâmplat („too big to jail” – prea mari pentru a fi întemnițați) și tot circul acesta s-a petrecut sub administrația Obama. Pentru alegătorul american partidele au încetat să mai fie relevante. Dacă în 1987, când a fost o altă criză economică, cei responsabili au fost judecați, în 2008 populația a fost pusă să plătească, iar vinovații s-au bucurat de impunitate.

Perseverarea în această direcție, ne atrage atenția, Noam Chomsky, nu este doar păguboasă, dar este foarte pernicioasă, chiar catastrofală: „It’s a really serious problem, and we’re heading toward a cliff” (op. cit, p. 54 – este o problemă cu adevărat serioasă și ne îndreptăm spre prăpastie). Plutonomia dorește să aibă un stat puteric, care s-o salveze de la ananghie și un stat care să controleze lumea pentru a avea resurse și forță de muncă ieftină. Că venitul a trei sferturi din populația americană stagnează de trei decenii este o realitate care nu-i atinge pe cei 1% izolați în propria lor lume. Principiul solidarității și sentimentul compasiunii sunt combătute. „Care about yourself, not about other people” este îndemnul frecvent, convenabil celor suspuși deoarece asta garantează liniștea din partea celor marginalizați. Fără solidaritate socială nu se poate schimba nimic. Combaterea ideii de solidaritate se constată în perpetuul atentat la social security, pensia americanilor, pe care republicanii o vor dispărută, atacul la educația publică și rușinoasa impotență în crearea unei legislații care să asigure o asistență medicală universală. Din cauza lăcomiei sectorului medical, al agențiilor de asigurare și al sectorului farmaceutic, o reală reformă a sănătății este amânată sine die în America.

Este cel puțin hilar să vezi că într-o societate, care se pretinde capitalistă, clasei dominante i se aplică dulci tratamente socialiste. Să dai bani din visteria federală celor care s-au comportat iresponsabil în lumea financiară este de domeniul utopiei comuniste, care ne promitea să primim de la societate după nevoi și să muncim după capacități. Un set de reguli pentru cei bogați, altul cu totul opus pentru cei săraci. Singura forță care se poate opune asaltului capitalului este munca organizată, sindicatele, care astăzi sunt din ce în ce mai puține la număr. Atât de puternic este sentimentul antisindicalist, încât SUA este singura țară care n-a ratificat dreptul la liberă asociere din legislația internațională a muncii. Întoarcerea la o societate cu adevărat pluralistă se poate petrece numai dacă forțele sociale, clasa de mijloc se organizează din nou în scopul corectării exceselor cu totul primejdioase ale capitalului. „But it’s gotta be done. It’s not gonna happen by itself” (op. cit. p,116 – dar trebuie să se facă asta. N-o să se întâmple de la sine), subliniază Noam Chomsky, aruncând o provocare societății civile. Până să se ajungă în acest punct de conflict ascuțit conducătorii de companii au obișnuit să dialogheze cu muncitorii, căutând consesnsul, deoarece comunitatea de afaceri a fost loială unui capitalism benign, care a implicat respectul proprietății private, independență, reguli și promovarea unei politici libere, democratice.

Populația trebuie să fie atentă la variatele manevre ale celor ce conduc, care fabrică tot felul de diversiuni menite să distragă atenția de la problemele spinoase ale vieții. Reclamele comerciale care induc consumerismul fără sens, reclamele din campaniile electorale, care sunt cu totul sterilizate de substanță astfel că uneori oamenii ajung să voteze chiar împotriva intereselor lor, consensul social fabricat artificial sunt căile pe care clasa suprapusă își apără cu dinții privilegiile. Astfel că trece un ciclu electoral după altul, o administrație după alta și oamenii constată că tot cu mâinile goale rămân, că nimic din promisiunile pozitive nu au trecut în legi bune pentru toți. Rezultatul însumării acestor deziluzii este fenomenul unei furii generalizate. Populația a ajuns să deteste toate instituțiile sociale în bloc, de la congres, senat, partide, până la președenție. De multe ori această mânie generală se manifestă prin conflicte între oameni care în realitate au interese comune, diviziune de care cei puternici se bucură. Această furie erodează relațiile sociale și dacă mersul lucrurilor nu va fi întors spre un sens pozitiv „will create an extremely ugly society”( op. cit., p. 143 – vom crea o societate extrem de urâtă). O societate bazată pe ostilitate, totală indiferență, maxim egoism, absența compasiunii și solidarității se îndreaptă în mod cert spre completa distrugere. John Dewey (1859-1952), un filozof și sociolog de vârf a arătat că nu poate exista o democrație funcțională până când toate instituțiile ei, producție, comerț, media, educație nu se află sub un control participativ.

Numai o mișcare populară organizată și dedicată schimbării poate contrabalansa abuzurile oligarhiei și o poate trage la răspundere. Toate speranțele se leagă de generația tânără, bineînțeles. Nu trebuie să se aștepte marile evenimente. Fiecare pas creator făcut în direcție bună, constructivă la diferitele niveluri de organizare social-politică este o pregătire pentru marile schimbări, pentru „the significant events that enter history” (pentru evenimentele semnificante care devin istorie).

(Waterford, 24 iulie 2017)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors