Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Șmecheria la români

Posted by Stefan Strajer On August - 3 - 2019
Termen cu etimologie controversată (ba că provine din germană, ba că își are originea în turcă), potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, „șmecher” înseamnă viclean, șiret, hoțoman, pișicher, lăsând la o parte regionalismele. Cuvintele „șmecher” și „șmecherie” au apărut ca frecvent folosite şi cu un înțeles stabil în limba și literatura română (deseori înmiresmate cu iz moldovenesc, „șmicherie”) încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind întâlnite în repetate rânduri în scrierile lui Petre Ispirescu, Ion Creangă și Alexandru Vlahuță, la Ion Luca Caragiale purtând numele „Mitic”, personaj întruchipând, fără îndoială, trăncănela și vorbăria goală de conținut. Mai târziu, Nicolae Steinhard cataloghează „șmecherul” astfel: „Pentru <<șmecheri>>, graiul e un ceremonial, o capcană și un rit. În loc de a fi o expresie a realului, gândurilor și simțirii, un mijloc de transmitere a cunoștințelor, cugetării și emoției, e mai ales un sistem de minciuni, o rețea de capcane și un zgomot de fond”. Merită menționat că cuvântul nu se prea regăsește în traducerile sale în alte limbi, fiind considerat intraductibil.
Mitic
Încercând o analiză a evoluției termenului, respectiv a fenomenului șmecheriei la români, trebuie observat că accepția inițială avea un cu totul alt conținut. Șmecherul dispunea de o conotație pozitivă, anume de individ dezghețat, greu de înșelat, probând o neîndoielnică abilitate de a evita încurcăturile și de a ieși lesne cu față curată din orice belea. Totodată, pentru români, șmecherul era cel care prin viclenie reușea să obțină ceva ce altora le era imposibil: ușurința de a scăpa din împrejurări dificile și îndemânarea de a fi avut o bună inspirație, adică de a fi fost, la un moment dat, mai isteț decât alții.
Sensurile cuvântului sunt astăzi departe de începuturile sale, migrând înțelesurile, indubitabil, spre escrocherie, atitudine sfidătoare și înșelătorie. În ciuda faptului că în cultura noastră șmecherul se bucură de prezumția de șăgălnicie și adesea de infantilism și inocență, la o privire mai atentă, el uzând de varii calități histrionice (îți stoarce lacrimi de milă, îți zâmbește fermecător) urmărește să obțină avantaje nemeritate. Din acest punct de vedere este evident că, înlăturând spoiala de șarm folosită, puem conchide că a lua ceva necuvenit tot furt se înseamnă.
Nu pot fi de acord cu cei care susțin că pentru români „șmecher” este un concept identitar, ajuns de pe stradă în sfera politică și în cea academică, aflate, din păcate, de multe ori, într-un proces de suprapunere. Sunt însă de partea acelora care cred că, încet, încet, „șmecher” a ajuns să desemneze un aspirant la titlul de maestru al supraviețuirii într-un context advers. Prizonier al unui amalgam de norme care reglementează un itinerar pentru a-l face accesibil tuturor, șmecherul este cel care se „descurcă”, astfel că „descurcăreț” a ajuns să fie sinonim cu „șmecher”.
Oglinda, oglinjoara
Cercetând mai serios metamorfozarea șmecherului de la ceea ce era în trecut la exponentul  categoriei aparte pe care o reprezintă în zilele noastre, câteva trăsături caracteristice ce trădează comportamentul său se disting cu precădere.  Astfel, șmecherul nu poate exista solitar, nu poate trăi de unul singur. El simte o nevoie vitală de a avea un adversar care să-l pună în valoare, fapt care implică o stringentă necesitate de a se pune în legătură cu alții, fiind de notorietate că el nu poate fi șmecher decât pe socoteala și în contul altuia, statutul de șmecher neputându-se afirma prin performanță izolată. În mod invariabil, șmecherul se raportează întotdeauna la fraier, opusul său. Diferențele dintre ei sunt de domeniul evidenței: șmecherul este dominat de tupeu, dispreț, sfidare și putere financiară, pe când fraierul este în permanență tăcut, sensibil și retractil. Din punct de vedere al instruirii, se constată de cele mai multe ori că liceul șmecherului rste barul, iar facultatea, cazinoul. În ce privește cultura, a fost sesizată o deosebire pe cât de simplistă, pe atât de adevărată: șmecherul vizionează filme, pe când fraierul citește cărți…
Corbul si vulprea
Cu ani în urmă, scriitorul, jurnalistul și traducătorul Radu Paraschivescu scria următoarele, schițând un mic portret al șmecherului: „Jmekerul (sic!) s-a topit în țesutul social, așa că la ora asta îl vezi cam peste tot: la meci, în Parlament, la restaurant și la circa financiară, la piscină și la chioșcul din colț. E miștocar fără agendă și descurcăreț de meserie. Are vocația contrasensului, voluptatea zgomotului și siguranța celui pentru care dilema e un beteșug, iar căzutul pe gânduri un viciu. Cultivă cu stăruință scurtătura sau – după caz – darea de buznă. Când e pedestru, îl remarci după felul cum merge: încruntat a sfadă, cu brațele nițel încovoiate în buzunar, cu scăfîrlia coborîtă între umeri și împodobită de șapca așezată cu cozorocul la spate, vag crăcănat, parcă provocând un oponent prezumtiv să-l calce pe umbră. Când e la volan, să te ferească sfîntul să ai de-a face cu el. Și mai are ceva jmekerul – ceva decisiv, nerostit și ineludabil. E vorba de conștiința jmekeritudinii. Jmekerul știe că e jmeker și face tot ce depinde de el ca lucrul ăsta să se vadă. Te ia în cătare și te vrea supus. Când dai cu ochii de el, trebuie să te înfiori scurt și să duci mâna (fie și în gând) la cușmă: e limpede că ai nimerit pe cineva din superligă. Altminteri, eșafodajul se năruie și nimic nu mai are sens. Nici un jmeker nu circulă prin lume altfel decât însoțit de propria reputație.”
În fine, reputatul gazetar și scriitor Cristian Tudor Popescu, un fin observator al realității românești contemporane, caracterizează în termeni pe alocuri caustici statutul șmecherului român astfel: „A fi jmecher presupune a înlocui instituțiile cu oamenii. Legile și regulile, cu rețele de relații personale * Jmecherii au vocația diagonalei, sînt profesioniștii scurtăturii. Dacă le pui în față un unghi drept, cu regula că trebuie parcurs întocmai, în scurtă vreme or să facă potecă pe diagonală. Pe unii îi încearcă și un gust metafizic să respecte regulile adresate tuturor * Jmecherul român nu este inteligent în adevăratul sens al cuvântului. El obține bani, bunuri, funcții, putere prin fraudă, corupție, trafic de influență, înșelătorie, adică prin călcarea de cele mai multe ori grosolană a legilor, ceea ce nu necesită multă inteligență, ci multă ticăloșie * Cum e jmecherul român? E prost de jmecher.”
Dorin - poza de profil Curentul
Dorin Nădrău (S. U. A.)

Audierea lui Robert Mueller, un deznodământ aşteptat/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 25 - 2019

Audierea lui Robert Mueller, un deznodământ aşteptat

Autor: Tiberiu Dianu

Multe cerneală a curs şi va mai curge în legătură cu audierea lui Robert Mueller.

La 17 mai 2017 Robert Mueller, veteran al războiului din Vietnam și fost director FBI, a fost numit în funcția de consilier special al Departamentului de Justiție al SUA pentru a ancheta posibilele legături și coordonarea dintre guvernul rus și persoanele asociate cu campania președintelui Donald Trump. La 14 iunie 2017 s-a raportat că Mueller îl anchetează şi pe Trump personal pentru posibila obstrucție a justiției, în legătură cu materialul probator privind Rusia. La 18 aprilie 2019 Departamentul de Justiție a publicat raportul final al consilierului special și concluziile acestuia. https://en.wikipedia.org/wiki/Mueller_Report

Raportul are două volume şi conchide în 448 de pagini că ancheta, negâsind suficiente dovezi de coordonare sau conspirare a campaniei lui Trump cu guvernul rus, nu îl inculpă pe preşedinte (în volumul I). Cât priveşte obstrucționarea justiției, raportul a mers pe ideea că un președinte în funcţie nu poate fi judecat penal; ancheta nu concluzionează că președintele a comis vreo infracţiune, dar nici nu îl exonerează”, întrucât anchetatorii nu erau convinşi că Trump era nevinovat după ce îi examinaseră intențiile și acțiunile (în volumul II).

robert-mueller-house-judiciary-committee-hearing

În iulie 2019 Mueller a acceptat cu reţinere să fie audiat în faţa Congresului şi să clarifice aspecte legate de raportul său.

Miercuri, 24 iulie 2019, Mueller a depus mărturie în fața comisiilor judiciare şi de informaţii ale Camerei Reprezentanţilor și, timp de aproape opt ore, a răspuns la întrebări legate de raportul său de anchetă de doi ani privind interferența Rusiei în alegerile din 2016 și chestiuni conexe.

Pe scurt, toţi am aflat că:

– (1) Mueller nu şi-a verificat angajaţii (constând, în principal, din persoane apropiate de Hillary Clinton) referitor la conflictele lor de interese, pentru a evita părtinirea în timpul anchetei;

– (2) el nu știa sau nu era familiarizat cu compania de investigaţii Fusion GPS şi cu Dosarul Steele (aparţinând Comitetului Național Democrat și campaniei Clinton), care au fost sursele inițiale ce au declanşat numirea sa ca anchetator şi raportul său;

– (3) el nu a fost amenințat cu concedierea de către președinte, iar Casa Albă nu a intervenit în timpul anchetei sale;

– (4) asistenții lui au fost mai familiarizați cu raportul, Mueller figurând ca şef numai cu numele;

– (5) el nu a putut justifica legal ne-exonerarea președintelui, deoarece procurorii nu „exonerează” persoane, ci doar le dovedesc vinovăția dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Iată cum democraţi de marcă au descris audierea lui Mueller în propriile lor cuvinte:

– „Este foarte, foarte dureros” (David Axelrod, pe Twitter);

– „Pe probleme de optică, a fost un dezastru” (Chuck Todd, la NBC);

– „Un bătrân firav, incapabil să-şi amintească lucruri, care se poticneşte şi refuză să răspundă la întrebările de bază …” (Michael Moore, pe Twitter);

– „Este un epilog… Cred că problema atacului Rusiei asupra alegerilor noastre nu are suficientă forță” (Andrea Mitchell, de la MSNBC).

În comparație cu alte anchete celebre, precum cele legate de preşedinţii Nixon (înregistrările secrete), Reagan (afacerea Iran-Contra) şi Clinton (procedurile de suspendare), audierea lui Mueller apare ca o jalnică improvizație de vânătoare de vrăjitoare, deghizată în „investigație”. De fapt, a fost ziua în care suspendarea programată pentru preşedintele Trump şi-a dat obştescul sfârşit.

Ce urmează în continuare: ministrul justiţiei William Barr se pregătește să îi ancheteze pe anchetatori. Contra-ancheta ar trebui să dea de capătul acestei urzeli malefice a „înțelegerii secrete cu Rusia” și să ajungă la adevăraţii ei autori: Barack Obama, Hillary Clinton și acoliții lor.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER https://www.americanthinker.com/blog/2019/07/_what_we_learned_in_the_mueller_hearings.html şi INTELLECTUAL CONSERVATIVEhttp://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-the-mueller-hearings-in-a-nutshell/.

thumbnail

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

Doar trei zile cu papa și iarăși cu ale noastre

Posted by Stefan Strajer On July - 25 - 2019

Doar trei zile cu papa și iarăși cu ale noastre

Autor: George Petrovai

 

Cu toate că vizita papei Francisc în România a durat numai trei zile, parcă întru susținerea spusei „Orice minune ține doar trei zile”, eu sper din toată inima mea de creștin străduitor că efectele moral-spirituale ale prezenței și inspiratelor vorbe ale acestui veritabil apostol al îmbogățirii lăuntrice prin voluntara renunțare la toate acele comori/însemne exterioare pe care „le mănâncă moliile și rugina”, nu doar că vor persista în inimile și cugetele românilor, dar – aidoma recomandării Mântuitorului din Pilda sămănătorului – chiar vor da roade („un grăunte a dat o sută, altul șaizeci și altul treizeci”, Matei 13/8).

Da, căci în calitate de providențial urmaș al lui Ioan Paul al II-lea, despre care afirmam în articolul Papa Ioan Paul al II-lea, marele pedagog al iubirii din urmă cu două decenii că este „un mare pedagog și un neobosit căutător de oameni și de sentimente esențial-umane lăsate în paragină”, papa Francisc este într-o atare măsură expresia atotumană a iubirii, blândeții, toleranței și simplității, încât prin însăși apariția sa nesofisticată în diverse zone catolice sau necatolice ale planetei, bunăoară așa ca în România, izbutește să adune la un loc sute de mii de oameni însetați de Adevăr și împreună construiesc impresionante punți de spiritualitate interconfesională, astfel făcând dovada de netăgăduit că nevoile sufletești au întotdeauna prioritate în fața celor materiale, deoarece într-un asemenea mod se simte omul cu adevărat împlinit, împăcat și înfrățit, altfel spus că el „nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4/4).

images

Toate astea fiind văzute de zeci de milioane de telespectatori și simțite cu întreaga lor ființă de câteva sute de mii de credincioși, care – în pofida vremii nefavorabile – s-au adunat (tineri, maturi, bătrâni și copii, români și de alte naționalitați, catolici și de alte confesiuni) la București, Iași, Șumuleu Ciuc și Blaj pentru a servi porții consistente din pâinea noastră cea de toate zilele, mă miră și nu prea punctele de vedere ale lui Ion Cristoiu și Ionuț Țene. Primul susține pe blogul său că vizita papei Francisc nu se compară cu cea a lui Ioan Paul al II-lea, așa că nu poate fi considerată una istorică și că pe Klaus Iohannis nu-l ajută cu nimic (sic!). Afirmația celui de-al doilea în textul „Beatificarea episcopilor greco-catolici! Pe când canonizarea Sfinților Închisorilor de către BOR?” este călăuzită de un atare elan ortodoxist, încât devine de-a binelea jenantă: „(…) ortodoxia e dreapta credință, iar catolicismul e altceva, o credință creștină ruptă din trunchiul apostolic” la 1054 (subl. mea, G.P.).

Este adevărat că vizita ecumenică a papei Ioan Paul al II-lea (prima vizită a unui papă într-o țară ortodoxă) în România anului 1999 a avut ca scop extraconfesional încetarea bombardamentului la care era supusă Serbia, o țară vecină cu noi, de către anglo-americani. Da, pentru că papa nu este numai capul Bisericii catolice, ci și șeful statului Vatican!

Însă, nea Cristoiule, cu pretențiile matale de (in)formator de opinie, cum de ți-a scăpat faptul esențial că vizita oricărui Suveran Pontif constituie oricând, prin dubla sa semnificație, un eveniment istoric pentru toți românii, fie și pentru aceea că depărtarea noastră mental-spirituală față de Apus este încă mult mai mare decât cea geografică?!

În altă ordine de idei, să fiu al naibii dacă pricep cum l-ar putea ajuta papa pe Iohannis în momentul de față și, îndeosebi, la alegerile prezidențiale din toamna acestui an, când – după validarea referendumului – este limpede pentru orice muritor cu niscaiva doxă (evident, mai puțin pentru pesedisto-aldiști și anteniști) că acesta și-a asigurat al doilea mandat la Cotroceni. M-am prins, stimabile! Împreună cu anteniștii, pesemne că de-acuma pregătești o găunoasă forfecare de felul următor: Iohannis a câștigat al doilea mandat nu numai cu ajutorul statului paralel (aici intră la grămadă serviciile secrete, transnaționalele, Soros etc.), ci și cu sprijinul papei Francisc…

Cât privește enormitatea țenistă, constat că potrivit (i)logicii ei, ceva de 4-5 ori mai mare (în lume sunt peste un miliard și două sute de milioane de catolici) s-a rupt în anul 1054 de trunchiul apostolic al ortodoxiei, care în prezent numără vreo două sute cincizeci de milioane de credincioși (cei mai mulți în Rusia, peste o sută de milioane). Eu știam că lucrurile stau taman pe dos: creanga uscată se rupe de copacul verde, nu copacul uscat se rupe de creanga verde!

Iar dacă argumentul cantitativ va fi neîndestulător pentru fundamentaliștii care, potrivit (i)logicii de mai sus, vor susține că Biserica catolică a procedat în chip asemănător și cu protestanții (luterani, calvini, anglicani), că adică s-a rupt de trunchiul acestora, atunci se poate apela la argumentul calitativ al acestei chestiuni: contribuția fiecărei confesiuni la progresul culturii creștine, prin extensie al celei universale.

Nu la fel ca cei doi „corifei” procedează prețuitul jurnalist Dumitru Păcuraru. Dimpotrivă, în articolul Trei zile de Românie normală, el din capul locului recunoaște, cu o sinceritate ce-l onorează, următoarele: „Vizita Suveranului Pontif ne-a arătat o altă Românie decât România cea de toate zilele. O Românie în care nu s-au auzit vocile urii, intoleranței barbariei politice”…

Ei bine, după plecarea papei Francisc, firește că această normalitate menționată de Păcuraru a fost înghițită cu fulgi cu tot de neîntreruptele păcate ale politrucilor și de epuizantele griji ale omului de rând cu locul de muncă, leafa, inflația, scumpirile, taxele, impozitele, educația copiilor, alimentele infestate, medicamentele contrafăcute, pensia de mizerie, poluarea, mitocănia semidocților și/sau îmbuibaților etc.

Bunăoară, în ciuda referendumului din 26 mai, pesedisto-aldiștii din Senat au votat cu ambele mâini pentru neridicarea imunității lui Tăriceanu, astfel încât acest mare necușer nu va da (deocamdată) socoteală pentru mita de 800.000 euro pe care a încasat-o. În tot acest timp, Opoziția neunită din pricina orgoliilor (peneliștii, de pildă, țin să fie recunoscuți și tratați ca adevărații câștigători ai europarlamentarelor) pregătește cu încrâncenare politrucianistă noi moțiuni de cenzură sortite eșecului, pălăvrăgeala patriotardă se întețește, premierița le dă asigurări oficialilor europeni că Justiția postdragniană nu va mai fi atinsă nici măcar cu floarea urât mirositoare a poftelor pesediste de putere, ordonanțele de urgență privesc cu încredere spre viitor, iar România cetățenilor onești continuă să bată pasul pe loc.

(Sighetu Marmației, 5 iunie 2019)

Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.

Posted by Stefan Strajer On July - 24 - 2019

Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Despre personalitatea profesorului diplomat Vasile Stoica (1889-1959), s-a scris în răstimpuri, dar textele unor doctorate, ale unei monografii purtând semnătura prestigiosului istoric Ioan Opriș din capitală și ale mai multor articole apărute în presa din țară și din străinătate nu au răzbătut suficient dincolo de cercurile specialiștilor. Așezat pe o placă turnantă a istoriei, Vasile Stoica, originar din Avrigul Transilvaniei, a luptat pentru marile idealuri ale neamului său, el trecând prin cele două conflagrații mondiale ale veacului al XX-lea, mereu animat de patriotismul cel mai activ, vizibil în inițiative diplomatice salutare la Tirana, Sofia, Haga, Bruxelles și Riga, și în decisive luări de atitudine în momente cheie, ca cele din conferințele de pace de la Paris, singurul român care a avut un rol decisiv în acele două reuniuni istorice cruciale pentru întreaga Europă.

Un asemenea om care a făcut istorie în cel mai concret sens al cuvântului, împlinind idealurile neamului său, de la Marea Unire la salvarea Transilvaniei după al Doilea Război Mondial, merita recunoștința urmașilor. De ce nu s-a întâmplat așa? De ce nici după șase decenii de la moartea sa în închisoarea comunistă de la Jilava, documentele aflate în multe arhive din locuri diverse nu au fost încă valorificate? Explicația se găsește în însăși linia destinului său terminat tragic, ca al mai tuturor intelectualilor generației interbelice secerate de comunismul instalat în România postbelică.

Vasile Stoica.distinsul-diplomat-scriitor-profesor_91091

Foto.Vasile Stoica

Potrivnic declarat al scopurilor Imperiului austro-ungar, ca susținător vizionar al unirii Transilvaniei cu Țara, el trecea munții în 3 octombrie 1914. Aflând de sosirea lui la București, după ce comisarul de la Budapeste îl eliminase din toate școlile, socotindu-l dușman al statului, ambasadorul Austro-Ungariei a cerut în 4 octombrie audiență la Guvern, ca să anunțe autoritățile că în Regatul României a intrat un dușman de moarte.

În Primul Război Mondial, profesorul Stoica a optat pentru înrolarea ca voluntar în Armata română, activând ca ofițer de informații. Va fi rănit în două rânduri, dar nu se descurajează, ci dimpotrivă, acceptă o misiune dificilă, dar foarte importantă în America. Vasile urma pilda lui Gheorghe Stoica, tatăl său, care în anii de la începutul secolului al XX-lea plecase din Avrig să muncească la Kokomo, Indiana, dar nu acceptă să rămână în S.U.A., deși a învațat limba engleză și s-a abonat la un ziar american. Țăranul avrigean a inoculat feciorului său, pe care îl crescuse în cultul Americii,   ideea că lumea secolului al XX-lea va fi condusă de anglo-americani.

Prima misiune care i-a pus în valoare calitățile excepționale de poliglot (care va ajunge să cunoască 14 limbi străine), diplomat înnăscut, a fost cea desfășurată din 29 iunie 1917 până în ianuarie 1920 în America, spre care locotenentul Vasile Stoica pleca având autorizația Marelui Cartier General, eliberată la 18 aprilie 1917, întărită de viza Legației americane, emisă la 5 mai 1917. Din cauza conflictelor din centrul Europei în plin Război Mondial, delegația preoților Vasile Lucaciu și Ion Moța, cărora li s-a alăturat profesorul Vasile Stoica, este nevoită să urmeze drumul spre Est, trecând prin Rusia, apoi prin Japonia, spre a ajunge în S.U.A,, unde publicația „San Francisco Chronicle” salută la data de 23 iunie 1917 Misiunea Românească venită din patria-mamă cu un mesaj patriotic clar, formulat de însuși guvernul țării, care îi delega pe cei trei ca să sporească în Lumea Nouă interesul pentru idealurile nației.

Delegația s-a prezentat la Legația română de la Washington, stabilind scopul de a sprijini idealul unirii Transilvaniei cu Țara, prin crearea unei trupe de voluntari, dar fără a leza guvernul României de atunci. Întreaga aventură americană avea să fie relatată de Vasile Stoica la aproape un deceniu după revenirea în țară, astfel menționându-se că în 2 iulie 1917 cei trei delegați au fost primiți în audiență de ministrul de externe al S.U.A., dl Robert Lansing, care le-a dat asigurarea că Statele Unite vor susține lupta pentru unitate a românilor. Imediat apoi, respectiv în 6 și în 7 iulie 1917, ei vor purta o discuție cu ministrul de război al S.U.A, dl. Newton Baker, căruia i s-a prezentat proiectul constituirii unei formații de luptă a românilor transilvăneni pentru armata americană. Acesta nu a fost întru totul de acord cu ideea concretă a delegației, pe care a înțeles să o nuanțeze astfel: „America nu poate primi nici o unitate cu specific național…Vor să aibă, înainte de toate, o armată americană cu spirit american…, dacă însă mai târziu se va ivi necesitatea, atunci Guvernul American va primi bucuros această ofertă; până atunci ne roagă ca având în vedere scopul pentru care America a intrat în război și care cuprinde și dezrobirea noastră (s.n.), să îndemnăm pe români să intre în armata americană.”

În calitatea sa de lider al delegației, Vasile Stoica a fost și singurul care a rămas în America 26 luni (ceilalți doi, necunoscând limba engleză, s-au întors în Europa mai curând, respectiv pr. Moța, după două luni, a revenit la Iași, iar pr. Lucaciu după 10 luni s-a întors la Paris), timp de care a dispus peste Atlantic pentru a publica articole în presa americană centrală din Washington, New York, Cleveland etc. Și despre el se scrie cu mare entuziasm în acel răstimp, în presă apărând portretul său. Americanca Marie Yates, impresionată de „agnificul său patriotism” aprecia pe bună dreptate că „umea de aici nu cunoaște suficient de bine problemele serioase legate de situația de fapt din țara Dvs.”

În acest fel, Vasile Stoica devine o vedetă, care intrând în atenția opiniei publice americane punea pe tapet problemele arzătoare din țară, din Basarabia și îndeosebi din Imperiul austro-ungar, ceea ce i-a atras admirația Curții Regale, el fiind felicitat și încurajat de însăși Regina Maria. Misiunea de a constitui și organiza o legiune de imigranți români transilvăneni, care să se încadreze fie în armata franceză, fie în cea americană, dar fără să-și piardă   identitatea românească, nu s-a putut împlini, căci au fost înscriși într-un asemenea proiect aproximativ 4000 de voluntari. În schimb, propaganda proromânească s-a realizat pe căi eficiente, bine alese de profesorul diplomat: „mă bizuii deci să intru în legătură cu ziariștii de seamă ai orașelor din estul Statelor Unite și să le dau informațiile necesare…ținui, de asemenea, încă din toamna lui 1917 câteva conferințe în Washington, Boston și în Manchester by de Sea.” Prietenia legată cu renumitul slovac M.R. Stefanik, care va deveni general de armată, dar totodată era antrenat în lupta pentru refacerea Cehoslovaciei ca stat, el având ca tovarăși pe Thomas Masaryk și pe Edward Beneș, l-a edificat asupra unui front de activitate similar atât în America, cât și în Europa.

5-61

În mod surprinzător, oficialitățile de la București nu înțelegeau destul de clar acest mod nou de propagandă adoptat de Vasile Stoica în comunitățile conaționalilor săi din America, așa cum a procedat, spre exemplu, la Congresul parohiilor ortodoxe de la Youngstown, Ohio, din 10 martie 1918, când a redactat Hrisovul de închinare și de credință, solicitat de preotul paroh, care organizase acea manifestare anume pentru a face mai bine înțeleasă   decizia fermă a românilor transilvăneni de a se uni cu Regatul liber. Ca să dea o mai sigură eficiență acțiunii lui, inițiate în numele celor 4 milioane de români transilvăneni dornici să se elibereze de stăpânirea maghiară și nemțească prin unirea cu țara-mamă, vizionarul Vasile Stoica înființează la 5 iulie 1918 Liga Națională Română din America, al cărei președinte a fost ales și care a rămas activă până după terminarea Primului Război Mondial. Astfel au fost spulberate neadevărurile cu care împânzeau oficialitățile imperiale austro-ungare opinia publică internațională, Vasile Stoica aducând argumente științifice corecte, pe care le-a popularizat prin conferințe și prin presă, el ajungând la oameni politici importanți și chiar la guvernul american.

În 25 octombrie 1918 el prezintă moțiunea redactată în numele Uniunii Medio-Europene, o organizație a națiunilor oprimate de Imperiul austro-ungar. Din ordinul președintelui S.U.A. Woodrow Wilson, s-a constituit o comisie de specialiști, supravegheată de colonelul E.M. House și condusă de geograful S. Mezeș. Cu referire la situația românilor din Transilvania, acolo existaseră numai documente oficiale ungurești și austriece. Salutară a fost în aceste condiții inițiativa lui Vasile Stoica, el purtând la 2 septembrie 1918 o discuție lămuritoare cu E.M.House și chiar cu președintele SUA la 21 septembrie 1918, spre a-i edifica asupra propunerii românești în problema minorităților naționale, care în viitorul stat urma să se bucure de toate drepturile democratice, fără ca acelea si   impieteze autoritatea. Președintele S.U.A. nu ezită să-l aprecieze drept un „apostol”, un „iluminat”, care rămâne „pentru viitorime ca una dintre cele mai curate, mai înălțătoare și cele mai idealizate personalități ale istoriei.”

america-pentru-cauza-212687

Era de la sine înțeles că în februarie 1919 profesorul Vasile Stoica a fost invitat de către Dl Ion. I. C. Brătianu la Conferința de pace de la Paris, el fiind singurul român care avea să participe și la Conferința de pace de după al Doilea Război Mondial. Astfel se explică faptul că la 5/18 noiembrie 1918, respectiv cu 13 zile înainte de proclamarea unirii Transilvaniei, Banatului și Bucovinei cu țara, Guvernul SUA redacta o Declarație de susținere a idealului național al românilor, textul emis fiind tocmai cel redactat de Vasile Stoica, un specialist în formularea expertizelor de ordin economic, politic, etnografic și istoric din argumentarea delegației din care făceau parte Al. Lapedatu, C. Brediceanu, Oct. Goga, Emil Isac, V.V. Tilea, Iosif Schiopu și Constantin Lecea. Celui din urmă Vasile Stoica, pregătit să revină în America, i-a dăruit mașina de scris la care se dactilografiaseră documentele românești ale conferinței.

Acesta era rezultatul unui front de lucru asiduu, pornind de la Memoriul scurt asupra chestiunilor românești cu care Stoica s-a prezentat în 19 octombrie 1918 la ministrul de interne al SUA, dl Franklin Lane, care era cel mai important membru al cabinetului lui W. Wilson, președintele țării. Concomitent, în urma Apelului discret, pe care profesorul avrigean, având un spirit diplomatic înnăscut, l-a răspândit la absolut toate organizațiile și societățile conaționalilor din America, de la care au fost trimise spre președintele Wilson și spre secretarul său de stat Robert Lansing zeci de telegrame prin care se solicita recunoașterea unirii românilor într-un stat unitar. La secretarul de stat Lansing a ajuns și un memoriu lămuritor pe care Vasile Stoica l-a redactat spre a face înțeleasă ideea idealului suprem al nației române. Oficialitățile americane ca și unii membri ai delegației române la Conferința de pace de la Paris i-au recunoscut fără ezitare contribuția decisivă în stabilirea punctului de vedere oficial al președintelui SUA față de problema unirii, de care nu a rămas străină nici Regina Maria a României, care s-a implicat cu o dezinvoltură uimitoare și cu un efect sigur.

Nimeni nu ar putea înțelege prin ce lipsuri a trecut Vasile Stoica, în condițiile în care de la București nu i s-a trimis nicio formă de susținere materială. „Guvernul n-a făcut nimic-avea să-și amintească el cu amărăciune 8 ani mai târziu – și nu mi-a pus la dispoziție pentru scopul pentru care fusesem trimis, nici un singur ban. Simplu, m-a uitat în lume largă.”

Date fiind perseverența și eficacitatea inițiativelor pe care le-a avut în SUA în cele 26 de luni de activitate, s-a afirmat pe bună dreptate că profesorul Vasile Stoica a fost „cel mai influent român din toate timpurile pe lângă guvernul SUA.” Și chiar că nu există român mai important în universalitate, dar, pentru că nu-l cunoaștem, nu avem nici cum să-l prețuim.

La 130 ani de la naștere și șase decenii de la moartea diplomatului Vasile Stoica, mai există mulți metri de arhivă-fie militară, fie în unele județe și chiar în capitală – încă nestudiată. Creația sa literară – nici ea neglijabilă – este nedefrișată. Dar fie și numai din mărturisirile publicate sau din expozițiile de documente itinerante organizate de prof. Ioan Opriș, se desprinde imaginea unui spirit uriaș, iubitor de țară și de neam românesc, martirizat de comuniști și scos în răstimpuri prea arar din umbrele uitării. Este clar, că Vasile Stoica merită cu mult mai mult. Orașul nașterii sale de sub Munții Făgărașului a declarat 2019 „Anul Vasile Stoica”. Pentru un viitor pas, Avrigul, în care tocmai s-a desfășurat în 30 mai 2019 un simpozion dedicat marelui diplomat, ar fi mai mult decât firesc să-i ridice o statuie, iar exemplul acesta să fie urmat în cât mai multe orașe ale țării. Povestea vieții sale pline de înfăptuiri epocale și de jertfă martirică trebuie să intre în manualele școlare, ca imaginea lui Vasile Stoica să treacă în zestrea generațiilor ce vin.

 

P1120430

Foto.Nepoata diplomatului, Emilian Dobrescu, Ioan Opriș

P1120435

Foto. Slujba de pomenire la mormântul fam. Stoica din cimitirul orașului Avrig

Oarecând dropie…

Posted by Stefan Strajer On July - 24 - 2019

Oarecând dropie…

Poezie de Oana Rotariu

Se adună,
Se înmulțește
Se scade
Se îndepărtează,
Se apropie…

 

Proza se poate citi
Mai ușor decât poezia
Doar fiindcă e mai răsfirată,
Deși în general
Rimele plac,
Iar iambul și ritmul
Reglează bătăile inimilor.
De fapt și proza este poezie,
Viața este poezie.
Tot ce poate fi povestit
Se limitează la
Lungimea de undă
A părerilor noastre,
Aflate într-o bandă de frecvență
Egală cu ceea ce suntem.
Dincolo de această
Meta-manifestare infinit ezimală
Miracolul,
Atât de greu de imaginat,
Se simte.

 

Poezia…
Se adună,
Se scade,
Se îndepărtează,
Se apropie,

Stă pe loc și devine
Oarecând liniște, oarecând dropie…

 

Diana Veronica Damaschin

Poliţia ca ţintă, un semn al societăţii anomice /Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 24 - 2019

Recent, trei evenimente extrem de deranjante, implicând poliția ca țintă, arată că societatea americană se apropie rapid de o stare de anomie (lipsa de norme). https://en.wikipedia.org/wiki/Anomie

Evenimentele, toate surprinse pe video, au avut loc în diverse cartiere din New York: luni, 22 iulie 2019, în cartierele Brooklyn și Harlem https://nypost.com/2019/07/22/total-anarchy-nypd-cops-get-drenched-by-buckets-of-water/ şi miercuri, 24 iulie 2019, în cartierul Bronx. https://nypost.com/2019/07/24/video-emerges-of-third-water-bucket-attack-on-nypd-cops/

Incidentul din Brooklyn, filmat într-un videoclip de 19 secunde, arată găleți de apă aruncate către polițiști şi cum un polițist este lovit cu o găleată în timp ce efectua o arestare, iar trecătorii se uitau şi făceau mare haz de situaţie.

nypd_water

Incidentul din Harlem, filmat într-un videoclip de 33 de secunde, arată cum doi polițiști în uniforme, uzi leoarcă, se îndepărtează, pe măsură ce apa le zboară prin aer din spate. La un moment dat, un tânăr se apropie rapid din spate și îi toarnă unui poliţist o găleată de apă în cap.

Incidentul din Bronx, filmat într-un videoclip de aproape două minute, arată un grup de vreo 12 tineri şi tinere, cu găleți şi pistoale cu apă, care traversează strada și aruncă cel puțin patru găleți cu apă pe două poliţiste care stăteau cu pahare de cafea în mână în faţa unei şcoli publice.

Trei persoane au fost arestate pentru aceste incidente, inclusiv un membru al unei bande, aflat în probaţiune. https://nypost.com/2019/07/24/multiple-suspects-in-custody-for-dousing-nypd-cops-with-water/

Un şef al Departamentului de Poliție din New York a avertizat: Astăzi este o găleată cu apă. Mâine ar putea fi o găleată cu ciment”. În 1993, un polițist de la Administraţia locativă din New York a fost ucis în urma aruncării unei găleţi cu materiale de construcţie, în greutate de 30 de kilograme, de pe acoperișul unei locuinţe, pe când acesta începuse să remorcheze mașini parcate ilegal.

“Se pare că asta devine o tendință dezgustătoare”, a declarat o sursă a poliției după incidentul din Bronx.

În acei ani, Rudolph Giuliani, primarul republican al New York-ului (1994-2001), a aplicat cu succes teoria ferestrelor sparte, conform căreia prevenirea infracțiunilor minore împiedică săvârşirea infracţiunilor mai grave. https://en.wikipedia.org/wiki/Broken_windows_theory Activitatea de poliţie bazată pe această teorie a fost asociată şi cu utilizarea tacticii de percheziţie corporală, care a cauzat scăderi semnificative ale ratei criminalității în oraşul New York.

Dar acele zile sunt deja de domeniul trecutului. Bill de Blasio, actualul primar democrat al oraşului (din 2014), a avut în mod constant o abordare tolerantă faţă de infractori, interzicând poliţiştilor să mai efectueze percheziţii corporale, în timp ce în discursurile lui publice, din raţiuni pur politice, a criticat constant poliția și a minimalizat pericolul produs de infractori .

Retorica anti-poliţie îi caracterizează și pe mulți candidaţi democraţi la preşedinţie, precum Kamala Harris și Julian Castro, care nu dau vina pe cele „câteva mere găunoase” din poliţie, ci, dimpotrivă, susțin reformarea din temelii a sistemului.

În mod logic, această abordare anti-poliție are efecte imediate și efecte pe termen lung.

Efectele imediate includ neintervenția poliției în protestele violente și scăderea ratei de recrutare a polițiştilor.

La 29 iunie 2019, o ciocnire cu grupul radical de stânga Antifa din Portland, Oregon, i-a produs jurnalistului conservator Andy Ngo o hemoragie craniană, în timp ce poliția nu a intervenit. În schimb, poliţiştii i-au spus victimei că nu intervin împotriva agresorilor pentru a nu incita mai mult gloata. Atât poliția, cât şi Ted Wheeler (un alt democrat), primar al oraşului Portland (din 2017), au fost criticaţi la nivel naţional cu privire la modul în care au fost organizate demonstrațiile, după ce videoclipurile și fotografiile cu Ngo atacat de demonstranţii Antifa au devenit virale. https://www.oregonlive.com/news/2019/07/conservative-writer-andy-ngo-details-attack-at-portland-protest.html

În privinţa ratei de recrutare, studiile arată o scădere a numărului de ofițeri de poliție cu 11%.  https://www.lawenforcementtoday.com/rate-of-police-officers-decrease-by-11-percent/

La nivel național, 66% din departamentele de poliție raportează o scădere a numărului de cereri de angajare. https://reason.com/2019/06/25/u-s-cops-are-facing-a-recruitment-crisis-will-it-force-them-to-change-their-ways/

Efectele pe termen lung constau în eroziunea autorității publice în societate și escaladarea tendinţelor anarhiste.

Patrick Lynch, preşedintele Asociației de binefacere a poliţiei din New York, consideră că „ne apropiem de punctul de cotitură. Dezordinea controlează străzile, iar liderii noștri aleși refuză să ne permită să instaurăm din nou controlul asupra lor” și că atacurile cu găleţi sunt „rezultatul final al torentului de politici proaste şi de retorică anti-poliție, care se revarsă de ani buni de la Primăria oraşului New York şi de la capitala statului, Albany”.

În ceea ce îi privește pe trecătorii nepăsători care priveau şi râdeau cum ofițerii de poliție erau umiliți, le doresc ca atunci când vor mai apela pentru ajutor la serviciul de urgenţă, să li se trimită o echipă de demonstranţi echipaţi cu găleți de apă.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

thumbnail

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

*****

România interbelică prin prisma unui diplomat american

Posted by Stefan Strajer On July - 20 - 2019

William Culbertson a fost ministru plenipotențiar al Statelor Unite ale Americii în România în perioada 1925 – 1928. A lăsat un jurnal ce se întinde de la 1897 până în 1958, operă memorialistică ce se află în colecțiile celebrei biblioteci „Library of Congress” (Washington DC). În acest jurnal se regăsesc și cei trei ani petrecuți în România, paginile care acoperă acest interval de timp oferind observații extrem de interesante și ajutându-ne să înțelegem mai bine multe dintre evenimentele trecutului.

William Smith Culbertson

Câteva referințe biografice merită, fără îndoială, a fi menționate. William Smith Culbertson s-a născut în Greensburg, Pennsylvania, în anul 1884. Pe când avea 13 ani, familia sa s-a stabilit în Kansas. Situația financiară a familiei l-a obligat să muncească încă din martie 1898. În 1907, a absolvit Colegiul Emporia (Kansas), iar în anul următor și-a susținut licența la Universitatea Yale. A obținut doctoratul în drept în anul 1912 la Facultatea de Drept a aceleiași universități. Până în anul 1925, a fost membru și vicepreședinte a Comisiei Tarifelor. Și-a început cariera diplomatică ca ministru plenipotențiar în România, numit politic în 1925. Între 1928-1933, a fost ambasador al Statelor Unite în Chile. A continuat exercitarea privată a profesiei de avocat și a îndeplinit calitatea de consilier la Consiliul Industrial al Administrației Naționale pentru Recuperare. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost profesor la faimoasa Universitate Georgetown până în 1956. A murit în 1966, la vârsta de 82 de ani. A fost căsătorit cu Mary Jo Hunter cu care a vut trei fete, Junia, Jane și Mary Josephine, ultima născută în 1926 la București.

Câteva probleme l-au preocupat în mod special pe timpul exercitării mandatului său de reprezentant al Statelor Unite în acei ani: datoria României către SUA, susținerea capitalului și companiilor americane interesate să investească în România, facilitarea relațiilor comerciale ale companiei Standard Oil. Totodată, a abordat și alte aspecte, precum antisemitismul sau discriminarea baptiștilor.

Deși era doar un începător în diplomație la numirea sa ca ambasador plenipotențiar în 1925, Culbertson a trimis numeroase și foarte amănunțite rapoarte Departamentului de Stat al SUA, incluzând analize riguroase privind și situația politică internă a României într-o perioadă marcată de schimbări și evenimente însemnate, precum: abdicarea lui Carol, moartea regelui Ferdinand, moartea lui Ionel Brătianu, perioadă în care se redefinesc relațiile dintre partidele politice, Partidul Național Țărănesc înregistrând un rol tot mai crescând. Detaliile sale referitoare la viața politică, economică și socială, constituind o considerabilă imagine de ansamblu a României acelor ani, probează fără echivoc eforturile deosebite depuse de Culbertson pentru a înțelege România. Așa după cum reiese cu prisosință din literatura de specialitate privitoare la relațiile româno-americane, înaintea plecării la București, el a studiat cu atenție dosarele Departamentului de Stat despre România și a discutat cu președintele Calvin Coolidge, cu succesorul acestuia, Herbert Hoover și cu senatorul William Borah despre relațiile dintre cele două țări și despre misiunea sa.

Reflectând date interesante despre el, familia sa și activitatea profesională, jurnalul lui Culbertson este un amalgam incitant de detalii, câteodată seci, completate de opinii personale și descrierea unor tăriri sufletești, având incontestabil un farmec aparte. Călătoriile prin România anilor ’20 sunt consemnate în paginile jurnalului urmând caracteristicile literaturii de călătorie: descrieri ale peisajelor, ale monumentelor, ale costumului național românesc. Trebuie precizat meritul care îl distinge de alte scrieri de călătorie americane ale acelor vremi, acela de a sublinia strădaniile statului român de a menține un stat centralizat și o cultură românească unitară în jurul Vechiului Regat.

 

American Legation in Bucharest

Impresiile diplomatului american, publicate în volumul „Pagini de jurnal”, W. Culbertson, A.M. Owsley, la Editura Vremea, 2018, oferă adesea o lectură savuroasă, dar și date importante de o indiscutabilă valoare documentară, astfel cum rezultă din redarea în continuare a câtorva aprecieri, în ordinea cronologică a consemnării lor.

Primit oficial de către regele Ferdinand, notează că Sinaia este o stațiune fermecătoare din Carpați, unde familia regală își petrece lunile de vară și unde nu doar românii, ci oameni cu stare din toată Europa de sud-est vin să își petreacă vacanțele. Munții din jur sunt acoperiți cu păduri, cu excepția unui lanț mai înalt și mai îndepărtat, care se vede cel mai frumos când silueta piscurilor sale neregulate se proiectează pe cer la căderea serii (…)mâncarea a fost excelentă și servită perfect de o mulțime de servitori îmbrăcați în uniforme cu tunici negre și pantaloni roșii până la genunchi (…)A fost o scenă plăcută – munții înălțându-se de o parte și de cealaltă, iarba verde a terenului de golf, pe care păștea o turmă de oi. Regele și Regina României, în picioare, în timp ce preotul oficia ceremonia de inaugurare (Sinaia, 12 septembrie 1925)

București este într-adevăr la capătul lumii vestice. Vedem aici multe semne ale influenței Estului, ca urmare a stăpânirii turcești în această parte a țării(…)Casele țărănești sunt decorate curios. Arată ca și cum ar fi fost pictate de copii. Duminica, toată lumea din sat se îmbracă în cele mai bune și mai colorate haine. Broderia țăranilor de aici este minunată. Modelul e mai ales în cruce, în culori vii (București, 19 septembrie 1925)

În capitala Moldovei, constată: Bisericile românești sunt destul de sumbre, în cel mai bun caz. A doua biserică, „Trei Ierahi”, era mai veselă, dar la restaurare au folosit o vopsea așa de țipătoare în interior, încât o asemenea pietate sigur ofensează Cerurile. La exterior, biserica are cu adevărat valoare artistic, asta dacă îți plac standardele de frumusețe la modă în acest mediu bizantin (…) Omul, peste tot, are oroare de a-și păstra religia simplă – sau poate sunt nedrept – ar trebui să spun că preoții și teologii de peste tot se tem să nu-și piardă pâinea dacă dau voie religiei să devină simplă, așa că o îngoapă sub un torent de forme, doctrine, crez și ritual (Iași, 17 noiembrie 1925

Despre familia regală reține: Bârfe despre regină și Curte, care până de curând s-au împrăștiat pe șoptite în București, apar acum în presa străină. Relațiile neobișnuite ale prințului Știrbei cu regina sunt acum publice. Carol, se spune, ar fi poreclit-o pe Ileana „Știrbita” – o aluzie la paternitatea ei. Simt foarte puțin entuziasm pentru regină – și încă și mai puțină simpatie. Îi respect poziția și vom întreține relații pentru că este capul statului român! Dar nu de tipul relațiilor prietenoase care au existat între domnul Jay și regină (București, 6 februarie 1926). Despre acest domn, menționează: Predecesorul meu, domnul Jay, a lăsat în urmă o reputație de „protege”al reginei și de prost călăreț al numeroșilor săi cai. Călărea adesea cu regina, i-a împrumutat caii lui și chiar i-a dăruit câțiva când a plecat. Îmi amintesc una din baladele lui Kipling, Baladele de Cazarmă, „Delilah“: „I-a lăudat mai întâi ’frumusețea regală’; și mai târziu a făcut aluzii / La <<vastitatea intelectului ei>> cu complimente dezinvolte. / A mers cu ea la călărit, și dragostea lui pentru ea era atât de mare / Că i-a împrumutat toți caii lui – și ea pe toți i-a călărit în galop (București, 8 februarie 1926) Regina s-a plâns că domnul Jay nu i-a răspuns la scrisori și m-a rugat să îi telegrafiez să îl întreb de ce (bineînțeles, din buzunarul meu). De câte ori o văd pe regină mă simt ca și cum e pe cale să îmi ceară un împrumut sau un cadou (București, 19 februarie 1926).

Bucovina e un amestec „groaznic” de naționalități și istorie (Cernăuți, 10 iulie 1926

Nici lipovenii nu sunt omiși: „Mănâncă” alcoolul cu lingurile. Lipoveanului îi este interzis de către religia sa „să bea” băuturi alcoolice. Deci își salvează conștiința mâncându-l cu lingura și se îmbată adesea. Seamănă cu „Juden-draht”. Se pare că nu e om să nu vrea să-și înșele Dumnezeul! (Fântâna Albă, lângă Siret) Biserica lipoveană. Lipovenii poartă barbă ca dovadă a religiei lor. Au venit din vechea Rusie și li s-a părut că Biserica Ortodoxă nu era destul de ortodoxă. Așa că și-au format propria lor biserică. Moralitatea și umanitatea nu par să aibă vreo legătură cu religia lor. Se închină și apoi comit o crimă (…) Un preot a făcut o greșeală în timpul slujbei într-o biserică. Acest lucru este considerat atât de grav încât a fost scos din biserică, tăiat în bucăți și un alt preot a fost ales. În Hotin, lipovenii au reputația că fură din „alte” sate. Și totuși, în timpul slujbei repetă la nesfârșit: „Să ne ajute Dumnezeu“ (Lipcani, 25 iulie 1926)

Castelul Bran este: Un castel vechi, minunat restaurat de regină. A colecționat lucruri de caliate de peste tot și le-a aranjat cu bun gust. Ce nu a putut obține cu bani, a obținut cu tupeu! Poate chiar mai mult cu acesta din urmă. Ideea ei despre a fi regină pare să presupună să obțină, din treaba asta, cât mai multe pentru ea! (Bran, 9 august 1926) Tot în aceeași, vizitează Sibiul: „Un adevărat oraș german. De ce ar trebui românii să stăpânească aici? Apoi biblioteca, muzeul și galeria Brukenthal sunt excelente. Nici un român nu ar fi făcut așa ceva. Este chiar foarte german, mai alrs cataloagele.

Două zile mai târziu, notează: Îmi vine constant în minte o întrebare: de ce ar trebui românii să stăpânească în Transilvania? Poate Bucureștiul are la fel de multe „drepturi” ca și Budapesta. Germanii din orașele-cetate săsești și zonele din jurul lor nu au nimc în comun nici cu Bucureștiul nici cu Budapesta (…) Clasele superioare suferă din cauza aroganței ofițerului de armată și a oficialului trimis de la București (Sibiu, 10 august 1926)

Litoralul îi lasă un gust amar: Plaja de la Mamaia miroase urât, dar apa a fost plăcută. Moscheea turcă, cu un exemplar minunat din Coran. Turcii de aici poartă încă fesul. Dacă ar face așa ceva la Constantinopol, în acest moment, n-ar trece mult și ar rămâne fără cap cu totul! Fesul e un simbol al vechii Turcii, așa cum era „coada de porc” în China. Declinul lor este o lecție pentru Occident, care e așa de absorbit de propria-i importanță (Constanța, 19 august 1926), iar despre Balcic și Dobrogea scrie: „Pe urmă am hoinărit pe vechile străzi ale Balcicului – case vechi turcești, pietre de mormânt și turci – asta nu e România, asta nu e Bulgaria. asta este Turcia (…) Revendicarea Dobrogei de către România nu s-a bazat pe argumente rasiale, ci strategice. În 1878 a acceptat, fără tragere de inimă, nordul Dobrogei în schimbul celor trei județe din sudul Bulgariei (Constanța, 20 august 1926)

Banatul nu este românesc decât din punct de vedere politic. Cultura de aici e germană, după cum în Basarabia e rusă și în Transilvania (Ardeal) – maghiară și germană. Dar un lucru este sigur, nici o națiune nu poate avea pretenție la Banat și Transilvania pe motive istorice. În trecut, istoria diferitelor popoare s-a împletit până la contopire. Toate luptau împotriva turcilor. Maghiarii nu-și pot motiva pretențiile asupra Transilvaniei decât prin dreptul de a exploata. N-au nici un drept – doar dacă se admite dreptul „poporului privilegiat”. Românii au o spoială de cultură franceză și asta îi dă Bucureștiului un aspect latin. Dar aici, în Banat, franceza e aproape absentă – cultura e germană. Am ajuns la concluzia că nu există nici un factor comun (cu excepția celui centralizator, al regelui) care să unească provinciile și locuitorii României Mari, și ceea ce este și mai deprimant încă, e că nu văd să existe vreodată o cultură românească comună (Timișoara, 4 septembrie 1926)

În fine, în loc de concluzie, o consemnare datată 4 septembrie 1026: România este plină de paradoxuri și contraste – contradicții chiar. Oameni săraci și oameni bogați care nu vor să plătească impozite. Oameni educați, de obicei nu români; țărani ignoranți; subofițeri orgolioși și snobi în armată; soldatul adesea bătut, care îi servește.

Însemnările diplomatului american William Cublertson, care și-a exercitat calitatea de ministru plenipotențiar al Statelor Unite în România între anii 1925 – 1928, relevă remarcabila sa manieră de a surprinde realitățile românești din acea perioadă, precum și interpretarea acestora prin prisma experienței sale americane, constituind pentru orice cititor o lucrare memorialistică extrem de interesantă.

Dorin - poza de profil Curentul

 

 

 

 

 

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Povestea celor două sate

Posted by Stefan Strajer On June - 28 - 2019

Povestea celor două sate

Autor: Lilia Petru Găitan

 

Au fost odată două sate… de fapt încă mai sunt, că de n-ar fi nu s-ar povesti…

În primul sat trăiesc oameni vrednici și gospodari. Ce fac oamenii dintr-un asemenea sat? Cel mai adesea se preocupă ca gospodăria lor sa fie cea mai frumoasă, grădina lor cea mai înflorită și familia lor cea mai mândră. Muncesc pe rupte pentru asta, însă se bucură de binecuvântările muncii lor. Dacă un vecin își face o anexă, celălalt își pune țiglă nouă. Dacă unul aduce un utilaj performant, celalalt își dă seama că are nevoie de un tractor. Și uite așa oamenii își schimbă viața și comunitatea înflorește. Progresul, bunăstarea, munca și competiția guvernează acest sat. Oamenii sunt mulțumiți, au idei despre cum să dezvolte satul mai departe iar gospodarii mai harnici, respectați și cu cele mai bune idei pentru bunăstarea comunitătii sunt aleși să îi conducă. Aleșii satului sunt oameni vrednici și au grijă ca satul să fie ăl mai mândru dintre sate și oamenii lui cei mai fericiți.

1

Al doilea sat este un altfel de sat, total diferit. În satul ăsta trăiesc oameni proști, certăreți și hoți. Dacă unul își ridică o casă mai acătării, se găsește unul mai ciudos să i-o strice. Dacă altul își face un gard nou, de obidă… vecinul o să-l murdărească… Într-un asemenea sat, nimeni nu va reuși să ridice ceva pentru că toți sunt preocupați să strice ce a muncit vecinul. De supărare, mulți oameni pleacă din sat să-și facă viața mai bună altundeva. Și uite așa, sărăcia, ciuda, hoția și nemunca pun stăpânire pe sat. Nimeni nu mai construiește nimic, oamenii fură sau strică munca celorlalți până satul ajunge o ruină.
Doar câțiva șmecheri care au furat mai mult ajung să cârmuiască satul. Ei au grijă ca familia lor să se îmbogățească și copiii lor să conducă mai departe, au grijă ca oamenii să rămână ignoranți pentru ca ei să poată fura în liniște.

*

Atunci când ne vom schimba mentalitatea de neam cârcotaș și ciudos, când vom fi concentrați pe munca noastră, nu pe a vecinului, când ne vom asuma si repara greșelile in loc sa vânăm greșelile vecinilor, când vom avea forța de a fi responsabili pentru toate acțiunile noastre în loc să aruncam mâța moartă în curtea vecinului, atunci… abia atunci vom putea schimba cu adevărat lucrurile! Când energia oamenilor se consuma pe „a distruge” nu pe „a construi”, toată comunitatea are de suferit.

Morala? Dacă fiecare ar construi o casă, nimeni nu ar mai putea distruge. Tu în ce sat ai prefera să trăiești?

China. Trăirile unui turist

Posted by Stefan Strajer On June - 28 - 2019

China. Trăirile unui turist

Autor: Viorica Pop

 

În avion, îmi apăsa pe timpane vocea guturală a unui avocat, istoric, scriitor etc, etc: „De ce mergeți la poluarea din China?” „Să mai schimbăm poluările”, i-am răspuns scurt.

Era pentru noi acum și un prilej de a compara ADN-ul occidental cu acela din Extremul Orient, în variantă chineză. De la obținerea vizei (la un preț mai mult decât credeam) la verificările minuțioase din aeroporturi, din hoteluri, gări, stații de metro, intrările în principalele obiective turistice… rigoarea se întipărea pe fizionomii, iar zâmbetul nostru se intersecta cu unul reținut, dacă nu glacial în Orizontul Roșu, cum suna o melodie de pe aici…

Intram în prima „poluare”, metropola Shanghai. Orașul în sine este o țară cu 24 de milioane de locuitori. O țară în care pagodele fac casă bună cu zgârie-norii, veșmintele orientale cu stilul european, bicicletele cu limuzinele, multe ecologice, recunoscute după numărul de înmatriculare , iar vârtejul trenului de mare viteză cu un destin milenar, asumat de omul cu rișca!

800px-Pudong_Shanghai_November_2017_panorama

Dintr-un sătuc de pescari, pe un teren mlăștinos, la cel mai cosmopolit oraș din China, babilonic centru al corporațiilor și al distracțiilor, Shanghaiul respiră prin paradoxuri. Aici s-a înființat Partidul Comunist Chinez, în 1921 (ca și la noi!), aici apar neînțelegeri, confruntări ale comuniștilor cu naționaliștii, asasinate, măceluri care au dus la refugierea multor naționaliști în Taiwan. Unele evenimente l-au avut martor pe Andre Malraux (romanul „Condiția umană”).

Revoluția Culturală face din Shanghai cel mai roșu, mai poluat oraș. Este distrusă o parte din patrimoniu, atmosfera cenușie, sărăcia pun stăpânire peste tot. La câteva decenii însă, metropola devine simbol pentru reușita chinezilor ca putere economică, iar mirarea   turiștilor se dilată aflând că suplii zgârie-nori, peste cinci mii, sfidează un teren amenințat să se scufunde…

Din altarele templelor veghează statuile lui Lao-Zi, Confucius (Kong-Fu-Zi), Buddha, ale dregătorilor (mandarinii) sau ale generalilor sanctificați, privirile lor pătrunzând prin tremurul ușor a mii de bețișoare aromate, aprinse. Afară, pe înălțimi amețitoare, furnicar de lucrători pe schele, o disciplină electronică prin birouri, departe de cotloanele birocrației de pe alte meleaguri (Aici ciubucul e pe față, ca o instituție acceptată de legi nescrise.) Îți amintești de Confucius cu al său cult pentru strămoși: „Începând cu omul cel mai înalt în funcție și până la cel mai umil și necunoscut, toți au o obligație comună: îndreptarea și desăvârșirea propriei persoane sau, altfel spus, autoperfecționarea constituie fundamentele oricărui progres și ale oricărei dezvoltări morale.” Tradițiile milenare, armonizate cu exigențele progresului rezonează, prin sfatul lui Goethe ca o reacție la răsturnarea de valori dintr-o democrație mimată: „Tratează-i pe oameni ca și cum ar fi ceea ce ar trebui să fie și ajută-i să devină ceea ce sunt capabili să fie.”

Privirile pe verticala timpului se amestecau în explicațiile ghidului și la alte obiective turistice: clădirile corporațiilor internaționale, înființate la Shanghai după cele două Războaie ale Opiului (sec. XIX), bulevardul Nanjing, cu tradiționalele-i lampioane și cu luxoase magazine, celebrul Centru Financiar, Turnul TV, nu mai puțin celebru, ca și Marele Teatru, apoi, fabrica de mătase cu foșniri multicolore și exponate ale minunățiilor ieșite din crșterea viermilor de mătase.

Din nou la tăcerile înțelepte ale statuilor. Statuia de Jad Alb a lui Buddha, oferită orașului de către regele Birmaniei, în 1882, și statuia lui Buddha Adormit (amândouă în Templul Zeului Orașului) ne chemau profunzimi de visare din proza eminesciană.

Prin muzee, răsunau glasurile adolescentine ale grupurilor venite să-și cunoască civilizația „ab antiquo”: „Numai cel ce-și aprinde/ A științei faclă-n suflet/ Este vrednic să trăiască/ Printre noi pe-acest pământ”// (Țiui Iuan, 340-278 î. Hr.)

Și, ca o trimitere la vremuile noastre, oda închinată de către Tzia I (201-169 î.Hr.) lui Tiui Iuan capătă un gust amar când se revoltă împotriva relelor societății: „Când prostul are azi la slavă dreptul,/ Tâlharul din putere să se-nfrupte,/ Sortit pieirii este înțeleptul/ Cu răul și minciuna vrând să lupte!”.

Un muzeu în aer liber – oglindă a diversității lumii – găseam în grădinile Yuyuan, cu dealuri artificiale, iazuri și poduri printre pavilioanele cu dragoni și flori multicolore asigurând eternitate efemerității… Dintr-un magazin se auzea muzică românească, iar plimbarea cu barca pe canalele unei mici Veneții din apropiere de Shanghai se făcea uvertură la simfonia Fluviului Albastru.

yu-garden-768(1)

Drumul spre „poluarea albastră” avea și el paradoxuri. Un tren de mare viteză (nu puteai să nu remarci curățenia și amabilitatea personalului sau disciplina călătorilor) spinteca noaptea de noiembrie. Clipele se răsuceau în aduceri aminte: „Frunze, frunze-ngălbenite/ Răsucit le mână vântul,/ Spune-ți cântecul, iubite,/ Vreau să-ngân cu tine timpul” („Cântarea cântărilor”)

Dar n-avea gând de plecare insomnia. M-am „instalat” în lecturi dintr-o antologie clasică chineză:             „Eram străin și singur/ Acolo, și-am gemut.// Bătuse raza lunii/ Sau bruma a căzut?// Eram străin acolo/ Și singur, și gemeam.// Mi-am ridicat privirea/ Spre luna albă-n geam;// Și se-ntindea cărarea/ De raze, se-ntindea// Și mi-am adus aminte/ De-un drum, spre țara mea.” (Li-Tai-pe, 701-762)

După șapte ore, autocarul ne duce într-un port, de unde urma să luăm vaporul de croazieră pe Fluviul Albastru (Yangzi). Alt ghid local, alt șofer, alt ciubuc! A dispărut însă zâmbetul nostru ironic când am văzut chipurile brâzdate de sărăcie și rupte de oboseală ale hamalilor. (Nu aveai voie să-ți duci tu bagajul, obligatoriu era luat de hamali și dus până pe vapor. Alt ciubuc! Dar, milostenia era binevenită…)

Yangtze-River-Cruise1

La îmbarcarea pe vapor, control riguros, precum în marile aeroporturi, inclusiv al pașapoartelor. În graba prezentării actelor și a urcării pe vapor, un coleg și-a pierdut portofelul cu acte și bani. Disperat, s-a întors spre punctul de control, dar, spre marea lui bucurie și uimire, o colegă de grup i-a înmânat portofelul fără să lipsească nimic, dat ei de un lucrător localnic. Sărăcie, dar CINSTE!

În împărăția albastră de apă și cer, nu era loc pentru supărări. Un aer proaspăt se acorda cu admirația față de tehnica ultraperformantă de la cel mai mare baraj din lume… rezultat al luminii de știință fără hotare și fără dușmănii politice.

Oamenii de știință susțin că, la pornirea megaliticei construcții, marea acumulare de apă a determinat o întârziere cu o fracțiune de secundă a rotației Pământului. Moromete al nostru ar fi zis: „Așa ceva nu există!”…

Spre labirintice defileuri ne ducea feribotul. Ne așteptau legănări din bărcile cu vâsle, care-și uneau plescăitul cu ridurile de pe obrajii obosiți ai celor împăcați cu un destin milenar, străjuit și el de riduri verticale de pe stâncile care sprijineau poduri arcuite spre lumini de constelații: „Părea că din ceruri în pulberi puhoind/ Se prăbușește Caleea Lactee scânteind (LI-Tai- pe)…

Începută în timpul dinastiei Ming, când se desfășura și misiunea diplomatică a cărturarului român Nicolae Milescu Spătaru, trimisul țarului Alexei Mihailovici și autorul unui jurnal de călătorie în Țara Chitairilor (1675-1678), terminată în perioada dinastiei manciuriene Qing, Pagoda Roșie privește peste veacuri spre Fluviul Albastru cu toți ochii etajelor, având 99 de trepte, cu poduri pe care trec cupluri de îndrăgostiți, cu tufe de liliac simbolizând norocul și cocori sculptați ca purtători de viață lungă. Aici, pe ape și pământ, zodiacul străvechi unește oamenii cu Cerul. Ca în filosofia taoistă.

În Xi’an (Sian), reședința multor dinastii (împăratul Quin Shi Huang, 259- 210 î.Hr., a unificat aici teritoriile) poți să-ți dai saema de ce orașul istoric cel mai important al Chinei rivaliza cu Roma și Bagdadul califilor, după cum îl imortalizează vechea zicală: „Așa cum există o Romă în apus, așa ste și un Xi,an la răsărit.” Zidurile vechi de cetate ridicată în timpul dinastii Ming adăpostesc Turnul Clopotului și Turnul Tobei din Piața Centrală pentru a marca începutul zilei și începutul nopții, când se deschideau sau se închideau porțile orașului. Peste zi, un ceas elibera parfumuri speciale pentru a se ști fiecare oră. Nu e, așadar, de mirare că expoziții de acuarelă stabilesc corespondențe cu parfumul aranjamentelor florale și răcoarea pietrelor de jad, răspândită din fabrică în magazine de artizanat cu broderii de mătase. Sinestezii chineze în aer de noiembrie!…

La numai 30 de km, celebrul sit arheologic din Lutong, cunoscut ca Muzeul Armata de Teracotă, devine a opta minune a lumii din patrimoniul UNESCO. Uluitoarea legiune de sculpturi pentru unificatorul Chinei, descoperită întâmplător de către un țăran care săpa un șanț de irigații, e un mormânt-cetate menit să-l păzească pe împărat după moarte și să-i execute comenzile în viața veșnică. Opt mii de războinici, fără să semene la chip unul cu altul, care de luptă pictate, având mulți cai prinși cu o singură oiște, arme de bronz de toate felurile ridică   eternitatea în slavă: „Mereu viteji între viteji/ Au meritat obșteasca slavă.// Pe ei, eroi ne-nduplecați/ Nu-i poate nimeni birui.// Se stinge trupul muritor/ Dar sufletul trăiește veșnic…// …Și sufletul celor căzuți/ Rămâne suflet de erou.” (Tiui Iuan, 340-370 d.Hr.)

Nu am văzut multe din imensa Chină, dar orașele vizitate dobândesc, în spațiu și timp, dimensiuni de țări, iar capitala, de imperiu! Din Piața Tiananmen („Piața Păcii Cerești”), cea mai mare din lume, intri liber azi în Orașul Interzis. Portretul lui Mao veghează de la tribună din 1947, când a proclamat Republica, iar din 1978 este o veghe postumă. Privindu-l, un fior rece se strecoară prin puzderia de oameni și se amestecă în cadențele cizmelor militare ale detașamentelor de gardă. Peste tot, steagul chinez cu Steaua Roșie (având, desigur, pe reversul ei instituția ciubucului!).

La intrare în Palatul Imperial (Orașul Interzis), doi stâlpi solizi, cu lei și dragoni privesc pe axa centrală a pieții, pe care sunt aliniate toate monumentele (Inclusiv Portretul!) cu drumul peste pod al împăratului. Gândul zbura spre sculpturile lui Brâncuși de la Târgu-Jiu căutând verticalitatea din coloana fără sfârșit pe porțile dantelate: Poarta Supremei Împărății, Poarta Păcii Cerești, Poarta Supremei Armonii. Leii (forța), elefanții (longevitatea), cocostârcii (viața liniștită), rațele și peștii (fericirea) și mai presus de toate, dragonul, simbolul puterii, al terorii cosmice, al norocului și înțelepciunii sau foenixul (forța feminină) iradiau, în tăcerea misterioasă a sculpturilor, spirale spre „yang” și„yin”. Vizitatorii sunt astfel invitați să descifreze decorații interioare și exterioare din palatele și templele cu balustrade din                                                                                       marmură, cu basoreliefuri care introduc în atmosfera aniversărilor împărătești sau de celebrare a noului an. Numele palatelor, al complexului de pavilioane au cuvântul-cheie „armonie”, viziune chineză asupra cosmosului: Palatul Armoniei Perfecte (pregătirea pentru ceremonii, primiri de ambasadorui), Palatul Păstrării Armoniei (pentru audiențe   și examenele demnitarilor), Palatul Supremei Armonii, cu tronul Dragonului Galben (al ceremoniilor amintind de liniștea pământească a cuplului imperial, de punctele cardinale, de viață și de moarte, de cultul strămoșilor, de conviețuiri, haremuri…) Simpla   enumerare generează stoluri de idei și aspirații spre trăire totală: „Stoluri! Aripi de mi-ar crește,/ Eu v-aș urma săgetând/ Cerul de-albastră mătase.// Și de-oi zări înainte-mi/ Munții-n zăpezi, voi ucide/ Gândul întoarcerii – acasă.” (U SIUN, cca 1700)

Gândul nostru nu avea cum să nu se întoarcă la chemări carpatine, la cremena Făgărașilor înzăpeziți sub albastru ceresc, către care se deschid pridvoarele părintești ale dorului…

Într-o deschidere pe unde cosmice se îngemănează culori și parfumuri din Grădina Armoniei sau Grădina Undelor Limpezi, în care se află Palatul de Vară (1750). Așezat înspre lacul Kunming și colina Wanshou, palatul are săli, pavilioane, temple, turnuri, coridoare ingenios pictate, o barcă de marmură, Podul de Jad, ca un curcubeu deasupra lacului, Podul lui Marco Polo, Podul celor 17 Arce, de toate bucurându-se dinastiile Ming, Qin…

64006a484da31a62290201

Templul Cerului, cu 88 (9 x 9) de dale pentru a urca pe colina din mijlocul a 270 de ha, reprezintă la bază Pământul, iar în partea cealaltă, Cerul, ca o armonie arhitectonică a celor două principii taoiste „Yang” și „Yin”. Aici venea alaiul imperial pentru a celebra solstițiile, recoltele, zeitățile. Aici e Centrul Lumii, cu 360 de balustrade reprezentând multiplicarea cifrei norocoase „9”.

Cifra norocoasă a chinezilor s-a multiplicat și în arhitectura modernă din Satul Olimpic, construit într-un timp record, cu o geometrie provocând cosmicul.

Pe frontispiciu, descifram îndemnul antic CITIUS, ALTIUS, FORTIUS, cu vibrări ale conștiinței până la îndemnul din antichitatea   Eladei, de pe templul din Delphi: NIMIC   PREA MULT și CUNOAȘTE-TE PE TINE ÎNSUȚI. Desigur că chinezii contemporani s-au regăsit în cultul strămoșilor… La noi, (titlul unei poezii de Octavian Goga) inscripțiile sunt în durerea neamului!… Inscripțiile se întâlnesc și în drama poetului Du-Fu (712-770 d. Hr.) în timp ce contempla vâslașii de pe marele fluviu: „…n-am mai fi pierduți,/ De-ar fi la cârma țării/ Tot oameni pricepuți.// Ori țara duce lipsă/ De oameni potriviți,/ Ori nu-s lăsați la cârmă/ Luntrașii iscusiți!”…

O coincidență a contrariilor ne urmărea în China, de la grandoare și armonie arhitectonică la locuințele sărăcăcioase din centrul orașelor vizitate, de la amabilitate și ordine la îndemnurile gălăgioase ale vânzătorilor ambulanți să la cumperi marfa mai ieftin, de la ospitalitate la ciubuc (!)…

La Marele Zid, cea mai lungă structură defensivă construită vreodată, una din cele 7 minuni ale lumii, simțeai încă foșnet pe Drumul Mătăsii amestecat cu valuri de vânt de pe mtereze. Ascultam detaliile ghidului și nu puteam să nu ne amintim de jertfa atâtor Manoli pentru creații durabile sau de mărturisirea poetului Cen Lin (cca 217 î. Hr.) din scrisoarea trimisă soției sale: „Tu poate nu bănuiești/ Că-n șanțul Marelui Zid zac/ Atâtea oase omenești/ Și totu-i mohorât, posac.”

Prinși în vraja cuvintelor, găseam, tot ca o coincidență a contrariilor, mărturisirea peste veacuri a lui Eugen Barbu din „Jurnal în China”: „Chinezii surâd unei imagini interioare lor. Ei trăiesc interior, lumea dinafară este numai un incident suportabil.”. Așadar, chiezii se cunosc pe ei înșiși! Deschiderea spre cunoașterea de sine chema în noi dorul și nerăbdarea întoarcerii. Nerăbdarea de a-i spune domnului avocat, publicist etc., responsabil cu „poluările”, că doar văzându-i pe chinezi la ei acasă poți să înțelegi cum inteligența, hărnicia, inventivitatea, cultul strămoșilor, cumpătarea au contribuit la păstrarea teritoriului și a caracteristicilor culturale: limbă, filosofie, morală, religie, reprezentări cosmologice și antropologice („Cartea transformărilor”, „Cartea documentelor”, „Cartea cântărilor”),   toate valorificate prin repere de elită. Progresul este astăzi în China un miracol și o realitate cu umbrele și luminile ei, dar cu provocări pe spirala umanității. Asta da poluare!

Bibliografie selectivă:

„Antologia poeziei chineze clasice”, B.P.T., 1968.

Ion Bâtlan, „Introducere în istoria și filozofia culturii”, E.D.P.R.A., București, 1993.

Elena Macovei, „China. Un univers fascinant de cultură și civilizație”, Ed. Asoc. ASTRA, Sibiu, 2000.

Justin Liuba la 95 de ani

Posted by Stefan Strajer On June - 27 - 2019

Justin Liuba la 95 de ani

Autor: Victor Rusu:

Icoanele Exilului Românesc luminează de-a pururi! Întreaga viaţă a fostului şef al redacţiei Europei Libere din New York reprezintă un model de patriotism, de rezistenţă anticomunistă şi de demnitate total lipsită de compromisuri.

În anii cei mai grei ai dictaturii comuniste, câţiva jurnalişti respectaţi şi personalităţi ale Exilului, care nu se temeau deloc de mâna lungă a Securităţii, transmiteau zilnic, în eter, pentru toţi românii suferind acasă, adevărul despre ceea ce se întâmpla în ţara lor şi despre situaţiile internaţionale de criză. În 1986, când s-a produs catastrofa nucleară de la Cernobîl, presa de la Bucureşti a negat realitatea, amânând, cât s-a putut, anunţarea dezastrului. Radio Europa Liberă a fost atunci unica sursă obiectivă şi credibilă de informaţii. La fel şi în noaptea cutremurului din 4 martie 1977, când românii au aflat, pe calea undelor, dimensiunile cataclismului. Şi tot de la Europa Liberă auzeau românii mesajele de îmbărbătare adresate naţiunii de Regele Mihai I, dar şi despre începutul sfârşitului pentru tirania clanului Ceauşescu, în zilele fatidice ale Revoluţiei Române din decembrie 1989.

2.Justin Liuba

Justin Liuba a ajuns în Statele Unite în 1952, venind din Germania, unde studiase cu o bursă la celebra Universitate din Heidelberg, răspunzând apelului generalului Nicolae Rădescu – ultimul prim-ministru al unui Guvern Român necomunist – adresat românilor din Exil de-a se uni pentru continuarea luptei antitotalitare după modelul generalului Charles De Gaulle. A fost angajat la Europa Liberă de regretatul director Noel Bernard, în 1956, la scurt timp după ce Revoluţia Maghiară era înăbuşită în sânge de tancurile sovietice, şi a transmis, vreme de trei decenii, sub pseudonimul Dan Vâlceanu, ştiri, reportaje şi interviuri de valoare istorică, care au fost donate ulterior Bibliotecii Institutului „Hoover“ al Universităţii Stanford, statul California, şi pot fi consultate, la cerere, de cei interesaţi. (The Justin Liuba Papers, 1959-2010.)

În paralel, Justin Liuba activează neobosit, timp de mai multe decenii, ca preşedinte al Fundaţiei „Iuliu Maniu“, o organizaţie româno-americană fondată în 1951 la New York de un grup de naţional-ţărănişti în Exil, pentru a sprijini refugiaţii politic şi a ajuta imigranţii români să se descurce mai bine pe Pământul Făgăduinţei. În fiecare an, în luna martie, Fundaţia „Iuliu Maniu“ organizează întruniri de o înaltă ţinută intelectuală, în care militează consecvent pentru unirea Basarabiei răpite de sovietici cu patria-mamă, România. Ultimele activităţi remarcabile ale Fundaţiei din 2018 au fost trimiterea de donaţii unor organizaţii patriotice din România, comemorarea trecerii în nefiinţă a M.S. Regele Mihai şi aniversarea la New York a Centenarului Marii Uniri, în cadrul căreia a conferenţiat profesorul britanic Dr. Dennis Deletant. Având spiritul la fel de treaz şi viguros ca în anii tinereţii, Justin Liuba lucrează în prezent la o istorie necunoscută a Exilului Românesc, fapt care mi-a dat ideea de a-l provoca pe distinsul şi rafinatul meu interlocutor la o serie de convorbiri din care au rezultat câteva episoade pitoreşti şi foarte puţin ştiute ale vieţii sale, pe care am plăcerea să le prezint, la ceas aniversar, cititorilor ziarului New York Magazin.

Justin Pavel Liuba a văzut lumina zilei pe 13 iunie 1924 (peste două zile va împlini venerabila vârstă de 95 de ani!) la Oraviţa, în capitala judeţului Caraş-Severin, ca fiu al avocatului Dr. Pavel Liuba şi al soţiei acestuia, Juliana Liuba, născută Velcean. A absolvit învăţământul primar şi secundar la Liceul general „Dragalina”, unde, spre stupoarea naţional-ţărăniştilor, care erau la putere în 1932 şi aranjaseră o vizită a Regelui Carol al II-lea şi a Marelui voievod de Alba Iulia Mihai I, a fost ales de directorul liceului pentru a oferi, alături de o colegă, un buchet de trandafiri înalţilor oaspeţi şi a rosti un mic discurs de bun venit. Surpriza fusese generată de faptul că tatăl său se număra printre liderii partidului naţional-liberal şi era un apropiat al lui I.G. Duca, cel care mai târziu avea să devină prim-ministrul integru răpus de gloanţele legionarilor pe peronul gării din Sinaia. Directorul şcolii şi-a motivat alegerea spunând că nu avea niciun fiu de ţărănist în şcoala primară care să fie mai calificat pentru această misiune. A fost premiat în fiecare an la liceu (de două ori pe ţară, de organizaţia „Tinerimea Română”). O singură dată nu i s-a decernat premiul la serbarea de sfârşit de an datorită unei note scăzute la purtare, pe care o primise în urma unei escapade amoroase. Alături de câţiva prieteni, încercase să bată la geamul unor tinere atrăgătoare de la gimnaziul de fete. Fiind, însă, iarnă şi purtând mănuţi groase, nu se auzea ciocănitura. Atunci a bătut mai tare şi geamul s-a spart, făcând un zgomot infernal şi iscându-se mare scandal. Deşi familia sa a plătit paguba, tot n-a scăpat de sancţiunea liceului condus la acea vreme de directorul Drugărin, care l-a eliminat trei zile de la cursuri, refuzând să-i înmâneze premiul pe care îl câştigase şi în acel an. Ultimele două clase de liceu şi bacalaureatul le-a absolvit la liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara. La terminarea studiilor, a scris şi pus în scenă un muzical închinat anilor de liceu („Suflet de Logan”), spectacol în care au jucat nu doar colegii săi, ci şi colege de la Liceul de fete „Carmen Sylva”.

4.Justin Liuba...aviator

Dorind să se angreneze în sporirea producţiei petroliere a României (care, la acea vreme, ajunsese la 10 milioane de tone anual), pentru a asigura prosperitatea ţării după războiul pe care nu-l considera de lungă durată, Justin pleacă în Germania, la Dresda, unde se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii locale. De ce în Germania? Pentru că nu se mai putea pleca în Marea Britanie sau în Statele Unite, iar ingenioşii chimişti germani reuşiseră să producă nu doar benzină, ci şi cauciuc („Buna“) din cărbune, pe care îl aveau din belşug şi era de bună calitate. Din cărbune ajunsese să se fabrice chiar şi un soi de margarină, care avea un gust acceptabil, pe care profesorul său i-a permis să o încerce. Aflând de la un coleg cehoslovac (despre care nu ştia că era agent britanic, dar cu care asculta, discret, jazz american) că Dresda urma să fie bombardată de aliaţi, se transferă la Politehnica din Viena, unde întâlneşte un grup numeros de studenţi români şi unde se va afla la 23 august 1944, când România avea să întoarcă armele şi să devină, din ţară aliată, inamic. În noua conjunctură devenise evident că Germania va pierde războiul şi participă la o întrunire care fusese ordonată de Berlin la cererea aşa-numitului Guvern naţional de la Viena, condus de Horia Sima, căpetenia legionară în exil, în cursul căreia acesta somează studenţimea română să se înroleze în „Armata Naţională”, formată din legionarii scoşi de la naftalină de Hitler, refugiaţi şi prizonieri de război. Cu acel prilej, şeful Gărzii de Fier le declară că Fuhrerul îi comunicase că Germania avansase în crearea noilor arme secrete (rachetele V1 şi V2), cu care va câştiga războiul şi că, prin urmare, studenţii români din Viena aveau toate motivele să se înroleze în „Armata Naţională”. Cu excepţia a trei studente la Medicină, care, pentru a-şi putea asigura studiile, au acceptat să devină infirmiere în cadrul serviciilor medicale germane, studenţimea română din Viena nu a dat curs chemării lui Horia Sima, care mototoleşte şi aruncă pe jos listele pregătite pentru semnăturile de înrolare, plecând furios din sală. Ceea ce nu le spusese căpetenia legionară studenţilor este faptul că era prea târziu. Aliaţii vestici debarcaseră în Normandia şi înaintau spre Berlin, iar dinspre est venea tăvălugul Armatei Roşii. Nedorind să asiste la ocuparea Vienei de către sovietici, Justin Liuba şi alţi doi colegi români decid să ajungă în vestul Germaniei, pentru a putea fi eliberaţi acolo de forţele anglo-americane.

3.Regele Mihai si Justin Liuba

Folosind unica rută de ieşire din Viena, care trecea prin Praga, ei reuşesc să ajungă la Stuttgart, unde sunt eliberaţi de forţele franceze, conduse de generalul de Lattre de Tassigny şi înglobate în Armata a 7-a americană. Intenţionând să ajungă la Paris, unde ştiau că trăia o numeroasă comunitate românească, dar neavând mijloace de locomoţie, Justin Liuba şi tovarăşii săi decid să meargă pe jos, spre vest, către Strasbourg. Îşi procură un cărucior în care pun bagajele, îi ataşează un mic drapel românesc şi pornesc la drum. Cu o zi înaintea plecării, reuşiseră să-şi procure, de la un tanchist german întâlnit în gara Stuttgart, un pistol militar Luger pentru protecţie personală. Dar, în timp ce treceau prin Munţii Pădurea Neagră („Schwarzwald”), mărşăluind voioşi, cântând şi admirând fermecătorul peisaj, sunt interceptaţi de o patrulă de militari marocani, îmbrăcaţi în tradiţionalele „gelabah”, purtând căşti britanice şi fiind comandaţi de un sergent francez, care îi duce la comandantul său, un căpitan din FFI („Forces Francaises de l’Interieur”, care îngloba partizanii francezi ai vremii, aşa-numiţii „maquisards”). Căpitanul, un tip neprietenos, a cărui amantă şedea picior peste picior pe biroul său, tocmai ordonase executarea unui nefericit soldat german, deşi acesta se jurase că era dezertor. Pledând în franceză, Justin Liuba n-a reuşit să-l salveze pe neamţ, răpus de o scurtă rafală de mitralieră trasă de sergent. Ordonându-i, vulgar, să-şi „ţină fleanca” („Ta gueule!”), căpitanul i-a explicat nervos că dezertorul era, fără îndoială, partizan german din spatele frontului, aparţinând unităţilor „Wehrwolf”, şi că, potrivit ordinelor în vigoare, aceştia trebuiau să fie executaţi pe loc. Apoi le-a ordonat să deschidă geamantanele, în care, spre groaza românilor, a găsit Luger-ul, înfăşurat în lenjerie de corp. Căpitanul era sigur acum că cei trei erau, la rândul lor, partizani „Wehrwolf” şi, după ce a telefonat la Comandamentul general din Baden-Baden, care i-a spus să se descurce singur, a ordonat imediat executarea celor trei români. Dar căpitanul francez era absolvent al faimoasei „Ecole Polytechnique” din Paris şi, auzind, că Liuba studiase la politehnicile din Dresda şi Viena, a decis să-i acorde o şansă să probeze că nu era partizan. I-a dat să rezolve o problemă de matematici superioare, spunându-i că, dacă va găsi soluţia, îi va elibera pe cei trei. Apoi a scris pe o hârtie o serie de fracţii algebrice şi l-a îndemnat să continue. Justin Liuba şi-a dat seama că era vorba de formula elipsei din geometria analitică şi i-a desenat-o pe loc. Atunci, căpitanul i-a strâns mâna şi i-a ordonat sergentului să le facă un permis de liberă trecere, cu ajutorul căruia au ajuns, fără dificultăţi, în pitoreasca staţiune Baden-Baden, adică la Cartierul general francez din regiune, unde se află şi o ctitorie românească numită „Capela Sturdza”. Cei trei studenţi români au renunţat să mai ajungă la Paris, găsindu-şi de lucru la Clubul forţelor franceze („Foyer du combatant”), unde Justin Liuba a fost acordeonist într-o mică trupă de jazz, care, la cererea militarilor, interpreta, seară de seară, o piesă americană swing – „In the Mood”.

Admis, ca bursier, la Universitatea „Ruperto Carola” din Heidelberg, tânărul Justin Liuba a făcut parte dintr-un grup operativ iniţiat de Înaltul comisar american John McCloy, destinat denazificării tineretului academic german după prăbuşirea celui de-al III-lea Reich. Deşi era ortodox, a participat, ca voluntar, la Roma, la pelerinajul de Anno Santo 1950, organizat de Monseniorul greco catolic Octavian Bârlea, distribuind, la volanul unei camionete, pachete cu alimente trimise de Vatican studenţilor de orice confesiune din zonele vestice ale Germaniei ocupate de către aliaţi. Când s-a anunţat că emigrările, sprijinite de organizaţiile internaţionale, se vor încheia în scurt timp, Justin Liuba a decis plecarea în Statele Unite, înainte de a-şi mai putea susţine teza de doctorat în Istoria Artei („Imaginea bufonului în arta occidentală”). A ajuns cu vaporul la New York în decembrie 1952, fiind întâmpinat de dna Veturia Manuilă, de la recent înfiinţata Fundaţie „Iuliu Maniu” (1951), care, împreună cu Mircea Carp, se ocupa de românii nou-veniţi. Contactul cu realitatea americană a fost dur pentru tânărul student nepriceput de la Heidelberg. Justin Liuba a descoperit la New York o comunitate românească total nepregătită pentru a face faţă afluxului postbelic de imigranţi. Românii nu emigrau în America doar ca să-şi creeze o viaţă mai bună, ci şi ca să se ralieze mişcării de eliberare a patriei lor de sub comunism, iniţiată de generalul Nicolae Rădescu. După îşi găseşte ceva de lucru la compania de carburatoare „Bendix International”, Justin Liuba are şansa de-a fi intervievat şi angajat pe loc la Radio Europa Liberă de însuşi faimosul Noel Bernard, directorul Departamentului românesc din Munchen, urmând să activeze la subredacţia din New York, condusă pe atunci de Pascal Valahu. Pentru a căpăta experienţă, petrece trei ani la redacţia principală, din Munchen, a postului de radio anticomunist, unde are ocazia să viziteze bazele aeriene NATO din Europa. În 1966, a decolat, pentru un interviu, de la baza Izmir din Turcia, la bordul noului avion supersonic F-15, în a cărui carlingă a trăit şi momente bizare, nemaitrebuind să-şi ridice vocea pentru a discuta cu pilotul, deoarece zgomotul asurzitor al reactoarelor rămânea în urma lor.

În lunga sa carieră de jurnalist radio şi politolog (a obţinut, între timp, şi un Masterat în Ştiinţe Politice la „New School University” din New York), Justin Liuba a realizat mii de programe, reportaje şi interviuri, dintre care unele se mai află, probabil, în arhivele Securităţii, iar altele la „Institute of War and Peace” al Universităţii Stanford din California, unde pot fi consultate de istorici şi de toţi cei interesaţi. Printre cele mai valoroase interviuri se numără cel luat la Montreal doctorului Petre Vlad, originar din Cluj, care a fost prezent la istorica întrunire de la Alba Iulia din 1918, când a fost alipit Ardealul de Patria-Mamă, România. Un alt interviu important este cel luat de Justin Liuba lui Averell Harriman, prietenul şi ambasadorul Preşedintelui Franklin Delano Roosevelt la Moscova în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care intervievatul a menţionat elogios rolul jucat de diplomaţia română comunistă a vremii în negocierile de pace dintre SUA şi Vietnamul de Nord. Deşi Harriman îi lăudase pe comunişti, întreg interviul a fost transmis necenzurat, dovedindu-se, astfel, profesionalismul şi obiectivitatea emisiunilor Radio Europa Liberă. Întrebat ulterior de impresia pe care i-a lăsat-o Averell Harriman, Justin Liuba a răspuns: „Un politician milionar, ambiţios şi frustrat, dezagreabil ca individ, care credea că i se cuvenea Casa Albă şi îşi ascundea nesiguranţa de sine în spatele unei aroganţe aproape insuportabile. La un moment dat, părea mai interesat de a afla natura relaţiei mele cu fiica sa, Mary, care îmi facilitase interviul, decât de a răspunde întrebărilor mele din sfera politicului.”

În interviul luat creatoarei de modă Carolina Herrera, o venezueleancă ce reuşise să se impună în acest sector extrem de competitiv, Justin Liuba a întrebat-o ce credea despre strădaniile liderilor sovietici din timpul Glasnostului de a face din Moscova o nouă capitală a modei, alături de Paris, Milano şi New York. La care ambiţioasa venezueleancă a izbucnit în râs, spunându-i: „Asta ne mai lipsea! Modă sovietică…”

Un alt interviu, luat de Justin Liuba trecătorilor de pe Strada 34 din Manhattan, în faţa marelui magazin „Macy’s”, cu prilejul mult-trâmbiţatei vizite a cuplului Ceauşescu în America, a îndemnat nişte jurnalişti români să meargă la Ambasada SUA din Bucureşti, rugând să se transmită felicitări realizatorului pentru întrebarea „Ce ştiţi despre Elena Ceauşescu?”, la care newyorkezii îi dăduseră răspunsuri care de care mai hilare: „Cred că e amanta lui Hruşciov”, „E prima balerină de la Bolshoi”, sau „E o enchiladă” (delicioasa clătită mexicană).

5.Liuba cu mai multi.Explicatie pe poza

Foto: echipa Europei Libere, New York, 1974

La New York, Justin Liuba a întreţinut permanent relaţii strânse cu Comitetul Naţional Român, condus de Constantin Vişoianu, ultimul ministru român de Externe înaintea venirii comuniştilor la putere, care preluase conducerea Exilului Românesc în 1953, după decesul generalului Nicolae Rădescu. De asemenea, cu comitetul „Adevărul despre România” („Truth About Romania”), condus de Brutus Coste, apoi de dr. Ştefan Issărescu. A devenit membru al Fundaţiei „Iuliu Maniu”, înfiinţată de doamna Veturia Manuilă şi alţi ţărănişti, cărora avea să li se ralieze o doamnă din înalta societate americană, Dorothea Harkness, care era îndrăgostită de cusăturile şi costumele populare româneşti şi despre care a scris chiar şi o carte. După dispariţia biologică a naţional-ţărăniştilor, Fundaţia a fost salvată de la pieire de liberali, din rândurile cărora s-a remarcat doamna Ariana Popa, o descendentă a familiei revoluţionare paşoptiste Rosetti. Din respect pentru martiriul lui Iuliu Maniu, care decedase, ca şi Dinu Brătianu, în temniţa comunistă de la Sighet, aceasta avea să preia Fundaţia, asigurându-i astfel supravieţuirea.

Ales la preşedinţia Fundaţiei după decesul doamnei Popa, Justin Liuba a continuat cu fermitate păstrarea identităţii româneşti pe meleagurile Lumii Noi, sprijinind apoi eforturile organizaţiilor din România şi din Republica Moldova pentru reîntregirea neamului.

9.Liuba.Basarabia

Foto: Justin Liuba / Fundaţia Iuliu Maniu

În acest demers a fost ajutat de un grup de oameni de bine, dintre care merită enumeraţi Dan Manuilă, Yolanda Papageorge, Patricia Issărescu – Kennedy, Elizabeth Vasilescu, Sorin Naoum, Ervin Popa, Lucia Giurgiu, Dorella Maiorescu, Vladimir Wertsman şi Cătălin Nicolaescu, cărora li s-au raliat Despina Hodoş şi Ştefana Cantacuzino, descendente ale unei alte ilustre familii paşoptiste – Golescu.

8.Culian cu Liuba

Justin Liuba a fost de asemenea, pentru scurt timp, preşedinte al organizaţiei „Romanian Welfare”, fondată, printre alţii, de fraţii Irimescu şi de Nicolae Caranfil, cunoscuţi drept întemeietorii aviaţiei civile româneşti (LARES) şi asanatorii lacurilor Herăstrău şi Floreasca. După încheierea războiului din Vietnam, „Romanian Welfare” a reuşit, prin relaţiile pe care le avea la Paris, să asigure ca eliberarea prizonierilor români din Legiunea Străină, care luptaseră împotriva comuniştilor în acea ţară, să se efectueze în acelaşi mod cu al celorlalţi membri ai unităţii combatante franceze, adică să nu fie predaţi autorităţilor comuniste de la Bucureşti.

7.Liuba cu Mirela Roznoveanu

În plan personal, bănăţeanul Justin Liuba şi-a găsit o devotată şi excepţională parteneră de viaţă într-o frumoasă aromâncă, Veronica Muşi, plecată în Ceruri în 2017, ce făcea parte din cercul celebrei Cella Delavrancea, cu care are o fiică, Arabella – Justine, devenită, între timp, o cunoscută scriitoare de literatură pentru copii. În prezent, tatăl şi fiica locuiesc în statul Massachusetts.

În luna mai 1994, Justin Liuba a primit o scrisoare de recunoştinţă de la preşedintele american la acea vreme, Bill Clinton: „În numele unei naţiuni recunoscătoare, doresc să vă mulţumesc pentru misiunea îndeplinită în cadrul posturilor Radio Europa Liberă / Radio Libertatea, care au jucat un rol crucial în dezvoltarea forţelor democratice din Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică. Aportul Dvs. a fost unul valoros pe multiple planuri. Lumea va resimţi impactul dedicării şi loialităţii Dvs. faţă de cauza libertăţii pentru mulţi ani de-acum înainte. Vă mulţumesc pentru contribuţia Dvs. remarcabilă. Cu sinceritate, Bill Clinton.”

6.Scrisoare Clinton

„De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…” La 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, stihurile eminesciene par mai actuale ca oricând. Societatea românească se confruntă azi cu o lipsă acută a valorilor şi a unor modele care să fie promovate în spaţiul public. Avem o clasă politică venală şi coruptă, care nu numai că nu e interesată de reîntregirea neamului, ci vinde ţara străinilor şi o înrobeşte economic, pas cu pas. Avem o cultură fatalistă, care se traduce printr-o atitudine total dezinteresată şi apatică a majorităţii românilor, care preferă doar să profite de slăbiciunile sistemului în interes propriu. În acest context dramatic, poate că exemplele vibrante oferite de nişte veritabile icoane ale Exilului, precum Justin Liuba, ar trebui să fie mediatizate şi în România. Dar nu există interes pentru aşa ceva, căci icoanele nu aduc rating. Însă Dumnezeu e generos cu viaţa oamenilor care sunt realmente folositori ţării şi a făcut-o, între alţii, cu Regele Mihai I şi cu Justin Liuba. Cu cât avem mai multe asemenea modele inspiratoare printre noi, cu atât se păstrează încă vie speranţa că România va reuşi să facă, în cele din urmă, schimbarea la faţă, deschizând zări curate noilor generaţii.

La mulţi ani, domnule Liuba!

Victor Rusu şi Redacţia New York Magazin

*

N.R. Articol trimis la Curentul Internaţional de către Grigore L. Culian, editorul şi fondatorul ziarului New York Magazin. A fost publicat în New York Magazin în nr.954 din 11 iunie 2019.

1.Victor Rusu

Foto.Victor Rusu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors