Archive for the ‘Uncategorized’ Category

LUCIAN BOIA – AVOCATUL IREDENTIŞTILOR

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2015

LUCIAN BOIA – AVOCATUL IREDENTIŞTILOR

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

În Anno Domini 2014 s-au împlinit o sută de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial. Cu această ocazie, s-a vorbit şi scris mult, despre începutul lui printr-un pretext şi terminarea cu o altă împărţire a lumii, adevărata cauză a războiului. Am scris şi eu într-un volum, „Anotimpuri Istorice”, editat de scriitorul Virgil Raţiu la „Aletheia” din Bistriţa – România.

Neavând nici un calificativ de istorie, afară doar că o citesc de peste tot, am căutat să scriu cât mai documentat despre acest război cumplit, în care şi bunicii mei au fost combatanţi. Am răsfoit istorii, am citit articole de specialitate şi recitit „Războiul de Întregirea Neamului” scris şi editat de Mircea Vulcănescu în 1938. Eu am ediţia „Coresi 1985”, primită din partea filantropului şi editorului Exilului Românesc, Nicolae Constantinescu, care publica şi răspândea de la Freiburg – Germania, cărţile care în   România erau interzise de dictatura comunistă.

Mircea Vulcănescu, eseist şi profesor, scriitor şi filosof, a scris despre întregirea neamului, prin voinţa de unire, prin dăruirea şi jertfa românilor, un volum istoric antologic, de nivel academic, demonstrând cunoaşterea realităţilor istorice şi politice pe care le-a interpretat şi redat corect. În 1948 a fost condamnat de regimul comunist în cadrul odiosului proces de distrugerea intelectualităţii naţionale şi omorât în închisoare. Acum‚ „post-comunism”, în loc să fie reabilitat, pentru patriotismul şi aportul la cultura românească, este proscris din dispoziţiile Institutului „Elie Wiesel”. Mai mult, prin nelegea 217/2015, intelectualii români care îl preţuiesc şi-l fac cunoscut ca mare personalitate naţională pot fi pedepsiţi cu închisoare.

Pentru mine, cititor liber, cu drepturi de conştiinţă şi opinie asigurate de Constituţie şi de United Nations Universal Declaration of Human Rights – 1948, istoria lui Mircea Vulcănescu a fost esenţială în bibliografia a ceea ce am scris în „Anotimpuri Istorice” şi o recomand tuturor interesaţilor de adevăr istoric. Precizând, în acelaşi timp, că istoria autentică este un trecut real, stabilit odată pentru totdeauna, prin reluarea și transmiterea ei autentică nu este un plagiat. Nu se acceptă formele rescrise de învingători sau prescrierea autenticităţii ei de către potentaţii zilei.

La polul opus, istoriei de reîntregirea neamului a marelui cărturar român, am citit şi „Primul Război Mondial”, editura la „Humanitas-2014” şi scrisă de istoricul cu pedigriu Lucian Boia. Este de-a dreptul josnic cum distorsionează şi falsifică adevărul istoric pentru interesele lui meschine. Cum, şi de data aceasta, confecţionează o istorie denaturată, cu tendinţe anti-româneşti, pe placul iredentiştilor unguri din ţară şi străinătate. Această afirmaţie o susţin, după această lectură, dar şi după cea anterioră din „De ce este România altfel”. Pentru mine, simplu cititor, Lucian Boia este un pseudo-istoric amărât şi nu mă interesează, istoricii să se intereseze şi să-i judece scrisele. Ceea ce mă alarmează însă, după aceste lecturi, este ideea că pe acestea le predă şi pretinde studenţilor săi de la Bucureşti, tineri cu puţine cunoştinţe reale despre Ardealul românesc, deci uşor de manipulat, inducându-le complexul de inferioritate faţă de alte naţiuni, în special faţă de unguri, cei care, după Boia, ne sunt superiori din toate punctele de vedere şi cărora le-am fi datori, pentru că, pur şi simplu, pe nedrept, le-am răpit Ardealul!!

Nu i-aş fi citit „Primul Război Mondial” dacă nu citeam, în „Jurnalul Literar” din iunie 2015, comentariul doctorului Zeno Milea la articolul unui oarecare Dini G. Jonas, pe care ungurul l-a publicat în „22-GDS” şi-i trage lui Boia un laudatio, în toată regula, făcându-l reputat istoric pentru că le cântă în strună, de ani de zile, ceardaşuri iredentiste! Mă mir cum de între timp nu l-au şi maghiarizat pe Boia, fiindcă accentul se pune pe a şi era uşor din Boia să-l facă Paprika. Am vrut să aflu mai mult şi am cumpărat cartea lui Boia, ce astfel devine proprietatea mea şi am dreptul să fac ce vreau cu ea, să o citesc, să o comentez, inclusiv să o iau de martoră în vreun proces. După lectură afirm că este o filadă pseudo-istorică, slabă şi şchioapă, ce nu trece peste nivelul lucrărilor celor ce dau examen de admitere la o facultatea de istorie şi-s slabi pregătiţi.

Capitolul patru este intitulat: România: „atât de mult noroc”. Da, se întâmplă să mai aibă şi ţările noroc, după atâta nedreptate şi supunere în imperiile în care au fost înglobate cu forţa. Mă gândesc şi cât noroc a avut şi Ungaria în 1686, când austriecii au eliberat-o de sub turci, sub care era paşalâc turcesc de 160 de ani. Eliberarea le-a venit pe tavă din partea austrecilor, ei, ungurii nu au dat nici un tribut de sânge! Apropo, domnule reputat istoric, cu cât sânge a plătit România norocul ei? Vă lua un rând să scrieţi că pe lângă cei 220.000 de militari combatanţi morţi în acel război au fost pierderi până la 800.000 de români (vezi Istoria României – compendiu coordonat de Ioan Aurel Pop şi Ioan Bolovan, sau nu vă plac istoricii români corecţi). În schimb aţi scris că: interpretarea românească a Primului Război Mondial se înscrie într-o întreagă mitologie! Dar ceea ce aţi scris, în ce se înscrie? Nu este o adevărată fantezie vorbind de nedreptăţile făcute Ungariei asupra Ardealului? Trecem la pag. 67 unde scrieţi: A declara în acel moment război Austro-Ungariei şi, implicit, Germaniei înseamnă cel puţin o imprudenţă. Pardon, domnule reputat, imprudenţa este în capul dumneavoastră, falsificând istoria vă faceţi de râsul confraţilor, care deja s-au împărţit în trei; unii care refuză să vă recunoască istoric, alţii se întreabă în ce stare de sănătate vă aflaţi şi ultimii se întreabă cât vă e de mare onorariu. Eu, cititorul, vă întreb de ce aţi omis Ultimatum al Antantei: acum or niciodată? De ce aţi omis Convenţia Militară dintre România şi Antantă, inclusiv articolul 4 din ea? Pe cât sunteţi de reputat pentru Dini G. Jonas şi iredentiştii pe care-i apărați cu devotament, pe atât sunteţi de neînsemnat printre istorici. Lăsaţi pe implicit, România a declarat război numai Austo-Ungariei la Viena, printr-o declaraţie de război, dorind eliberarea majorităţii româneşti asuprite în dualismul imperial! A doua zi   Germania, de la sine putere, a declarat război României. Citiţi.

Lăsaţi ambiguităţile şi nu ne daţi în cap, tot timpul, cu naivitatea mitologiei româneşti din acele vremuri, fiindcă din slugărnicie îndărătnică modificaţi adevăratul cadru istoric, social, demografic în favoarea ungurilor şi le plângeţi pe umăr până şi-n Secolul XXI cu Trianonul. A trecut aproape un secol de atunci, a mai fost un război mondial şi un tratat de pace, Paris 1947, putem să-l numim al 2-lea Trianon, în care Ardealul a rămas ceea ce este: pământ românesc. Apoi, la intrarea în Uniunea Europeană Ungaria a semnat că nu are pretenţii teritoriale la vecini – al 3-lea Trianon, după care a urmat intrarea Ungariei în NATO semnând al 4-lea Trianon. La Conferinţa de la Lisabona din 2008, alt Trianon! Și tot aşa de un secol, guvernele Ungariei semnează tratat după tratat, dar tot revizioniști și revanșarzi au rămas. Detestabili ipocriți: semnează la masa tratativelor Trianon după Trianon şi apoi merg la masa cu palincă şi gulaş, unde strigă că românii-s împuţiţi înapoiaţi şi le-au luat Ardealul! Nişte obsedaţi, dar măcar să aibă respect faţă de ungurii simpli, corecţi cu care trăim în pace în Ardeal, să nu le mai plăsmuiască himere cu Nem! Nem! Soha!!, după câte aţi semnat. Nu-i mai amăgiţi, sunt minoritari cu drepturi cetăţeneşti egale în România, plus nişte privilegii ca bonus politic!

Capitolul Dreptatea şi nedreptatea de la Versailles, îl recomand insistent românilor de astăzi, fiind partea ce ne arată cât de departe poate merge Boia, cu josnicia sa de avocat, falsificând grosolan adevărul despre Actul Unirii Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Trebuie citit, veți afla cum pledează, în Anul 2015, Boia Ardealul în favoarea Ungariei, sperând absurd că poate întoarce roata istoriei! Iredentiştii unguri au avut mult mai mari avocaţi în trecut, i-au plătit şi au pierdut! Acum, caută alții și găsesc amatori de retribuții abjecte precum Boia, care și de data aceasta a fost aspru contestat de autoritatea adevăraților istorici români.    

(August 2015, Casa cu Flori – România)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Minunata Piaţă a Universităţii

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2015

Minunata Piaţă a Universităţii

Vox populi, vox dei

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

 

Când se va scrie istoria României postcomuniste, un capitol substanţial va fi dedicat forumului popular de anvergură din Piaţa Universităţii. Această perioadă a început cu contestarea „democraţiei originale” în aprilie – iunie 1990 în Piaţa Universităţii şi continuă tot în acest spaţiu profund rezonant, după un sfert de veac, cu protestul împotriva aceleiaşi pseudodemocraţii, la începutul acestui fierbinte noiembrie 2015. Anul trecut la alegerile prezidenţiale tinerii din diaspora au dat un avertisment drastic nu doar lui Ponta şi guvernului său, ci întregului sistem corupt până la măduvă. Prezenţa lui Marian Munteanu acum în Piaţa Universităţii sperăm să fie un semn că în sfârşit va începe schimbarea la faţă a României. Studentul Marian Munteanu a fost în 1990 sufletul Pieţii Universităţii, al „golanilor” înfieraţi de Ion Iliescu, întemniţaţi, bătuţi şi chiar ucişi de minerii instigaţi. Deschiderea dosarului primei mineriade din 13-15 iunie 1990, la cererea expresă a CEDO, nădăjduim că va demasca eforturile puchistului kaghebist Iliescu şi a camarilei sale. În toţi aceşti douăzeci şi şase de ani România a trăit sub eşafodajul minciunilor eşalonului doi, care, confiscând revoluţia, s-a cocoţat în fruntea bucatelor, organizându-se într-o odioasă cleptocraţie.

Scânteia care a aprins mânia populară, acumulată zi de zi la vederea actelor de corupţie pe faţă ale guvernanţilor, ale parlamentului, ale partidelor, într-un cuvânt ale întregii structuri politice, a fost tragedia de la Clubul Colectiv petrecută vineri, 30 octombrie, când au murit din cauza incendiului trezeci şi doi de tineri (41 in momentul publicării, n.edit.), iar peste o sută treizeci se zbat în spitale între viaţă şi moarte. Cu puţin timp înainte, căzând cu motocicleta într-o groapă căscată pe una dintre şoselele capitalei, şi-a găsit sfârşitul un poliţist din escorta ministrului de interne, Gabriel Oprea. Aceste două incidente tragice au reprezentat doar ultima picătură dintr-un uriaş creuzet al suferinţei naţionale. Pentru că, dacă cei ieşiţi din şi protejaţi de mantaua domnului Iliescu au crezut că se poate guverna oricum un popor secătuit de o istorie jucată cinic mereu pe spatele lui, au aflat începând cu ziua de 3 noiembrie a.c. teribilul adevăr al judecăţii populare. Politicienii complici la batjocorirea sufletului acestui popor au auzit în aceste zile încinse verdictul drastic al opiniei publice. S-a declanşat aşadar a doua revoluţie a tinerilor lucizi, care şi-au propus de data aceasta s-o ducă până la capăt. Pancartele demonstranţilor din Bucureşti şi marile oraşe ale ţării cer democraţie nu oligarhie, nu „emanaţie”, cer guvern de tehnocraţi nu de birocraţi, cer ca parlamentul penal să fie judecat de tribunal. Mulţimea ştie ce vrea. Ne aflăm în prezenţa unei generaţii tinere educate, care acţionează ferm, dar nu violent, în cunoştinţă de cauză, pentru că a trecut vremea gloatelor oarbe. Tinerii din Piaţa Universităţii sunt conştiinţa mai bună a poporului nostru, care a cerut să fie auzită imediat după marea înşelătorie a lui Ion Iliescu, farsa alegerilor din mai 1990. Echipa kaghebistă a făcut însă tot ce i-a stat în putinţă să reducă la tăcere cu bâta vocile cu adevărat democratice din acel timp.

Temeţi-vă de această voce lucidă astăzi voi toţi cei care veţi intra să slujiţi în administraţia şi politica românească!   Lăsaţi orice speranţă, dacă mai aveţi vreuna, de căpătuială vorace în detrimentul cetăţeanului român! Cuţitul a ajuns demult la os. Batjocura trebuie să înceteze, cinismul miliardarilor de carton trebuie aruncat la lada de gunoi a istoriei naţionale. A venit vremea reîntronării valorilor sfinte poporului nostru, a cinstei, în primul rând, a adevărului, a libertăţii reale, a muncii tenace şi responsabilităţii personale în spiritul acelei zicale din basmele noastre: după faptă şi răsplată. Un sfert de secol de jaf economic este mult prea mult chiar şi pentru răbdătorul popor român. Politicienii inconştienţi, care-şi fac de cap în totalul dispreţ al cetăţeanului, au fost sugestiv încondeiaţi de pana incendiară a publicistului Octavian Goga. Cele scrise în 1930, sunt perfect valabile şi azi, semn că istoria se repetă: „Ce va fi mâine nu mai putem şti, fiindcă nu se pot face pronosticuri subt un cer încărcat de nori grei, cât anume va ţine furtuna şi unde vor cădea fulgerele ei. … Un lucru însă se simte: fierbe în ţară şi multe otrăvuri sunt pe cale să ceară cuvânt. Subsemnatul odinioară a scris despre măgarii care pasc pe Vezuviu, neştiutori de lava de subt copitele lor. Băgaţi de seamă, metafora e din nou la ordinea zilei”. (Fierbe în ţară, Octavian Goga, Pagini publicistice, Dacia, 1981, ediţie îngrijită de Silvia Urdea). Asemenea „măgarilor care pasc pe Vezuviu” au fost toţi politicienii români de până acum, spoliind cetăţenii, pe care ar fi trebuit să-i slujească. Şi acum „măgarii” sunt confruntaţi cu explozia vulcanică.

Rev 1989 2015

Curăţenia grajdurilor lui Augias va trebui să înceapă cu pedepsirea tuturor inşilor care au sfidat legile ţării. Nu ne referim aici la o campanie de răfuieli, ci la demersuri justiţiare clare împotriva nesăbuinţei. Dacă se va proceda cu duhul blândeţii, trecându-se cu vederea răul produs, nu vom putea face rânduială în ţară. Adesea, pe ici pe colo la câte un canal de televiziune românească, observăm că accentul comentatorilor se pune pe respectarea drepturilor omului, de care trebuie să se bucure pungaşii sau de optimizarea condiţiilor lor de viaţă în închisori. Ne pare rău, dar accentul trebuie pus pe actul justiţiar, pe recuperarea pagubelor şi mai apoi pe protecţia drepturilor unor infractori. Fără să ne purtăm barbar cu hoţii, să asigurăm mai întâi un nivel de trai decent bătrânilor, care se sting în frig în bojdeucile lor din satele în ruină, asistenţă socială copiilor lăsaţi de izbelişte de părinţi plecaţi la muncă, manuale şcolilor la începerea anului de învăţământ, locuri de muncă milioanelor de români slugi prin Europa, să echipăm spitalele corespunzător, să construim şoselele care azi au gropi în care mor oameni etc., etc. Hoţii de miliarde au avut în sarcina lor, pe când s-au aflat la butoane, ridicarea ţării, pe care în schimb după un sfert de veac ne-o arată azi prăbuşită, dominată de nereguli în orice direcţie te-ai uita. Te întrebi ce mai funcţionează în România actuală şi cu greu poţi să-ţi răspunzi. În schimb dacă te întorci la epoca Ceauşescu, nume total proscris azi la noi, trebuie să observi, sine ira et studio, că banii poporului nu numai că nu au fost furaţi, dar au fost investiţi în industrie, agricultură, blocuri de locuinţe, baraje hidroenergetice, şoseaua transfăgărăşană, şcoli, spitale, sisteme de irigaţii etc. etc. România exporta specialişti în alte ţări, produse made in Romania, a fost vizitată de doi preşedinţi americani, iar politica de mediator a dictatorului era cunoscută pretutindeni. Departe de mine a face apologia dictaturii comuniste, dar cred că o comparaţie onestă între epoca Ceauşescu şi cea a „democraţiei originale” este în defavoarea celei din urmă din multe puncte de vedere. Nimeni nu vrea să se întoarcă la cultul personalităţii, delaţiune, teroare, absenţa libertăţii de gândire specifice dictaturii, dar se cuvine să recunoaştem că ce s-a construit atunci s-a distrus cu crasă nepăsare acum. Acest bilanţ negativ, produs al „democraţiei originale” iliesciene ne-a dat decenii înapoi ca ţară. Şi pentru ruinarea de proporţii a României cei vinovaţi să plătească.

Astăzi, 5 noiembrie este a treia zi de demonstraţii paşnice în Piaţa Universităţii, unde mii de tineri îşi exprimă revolta împotriva corupţiei, a corupţilor, împotriva tacticii lor diabolice de a folosi parlamentul în scopul protejării actelor lor criminale. Un copil purta o pancartă pe care scria: „Nu puteţi cumpăra toate generaţiile”. Pe alte pancarte am citit: „Corupţia ucide”, „Până la capăt”, „Plecaţi şi nu mai candidaţi”, „Vrem oameni noi, nu tot pe voi”, „Să vă fie frică, ţara se ridică”, „Parlamentarilor, angajează la McDonald şi trebuie să începeţi şi voi să munciţi”, „Nu mai tăiaţi pădurile” şi postularea superbului optimism al acestei admirabile generaţii tinere: „Oamenii sunt încă frumoşi”. Tot pancartele înscriu revendicări perfect legitime ignorate de politrucii celor două decenii postcomuniste. Tinerii cer reformarea sistemului falsei democraţii, reactualizarea Punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, alegeri anticipate, reducerea parlamentului la două sute de membri, imunitate zero în faţa celor ce încalcă legea, recuperarea banilor de la corupţi, confiscarea averilor ilicite, desecretizarea dosarelor marilor privatizări eşuate, transparentizarea evenimentelor de la revoluţia din 1989, anularea măririi pensiilor parlamentare, vot electronic sau prin corespondenţă pentru toată lumea, marfa românească să fie promovată în cadrul companiilor multinaţionale şi multe altele.

Sociologi şi jurnalişti la Realitatea TV şi-au exprimat azi, 6 noiembrie rezerva faţă de revendicările protestatarilor din Piaţa Universităţii, că unele din ele ar fi confuze, că tinerii aceia nu se pricep la politică, în fine că o ţară nu se poate guverna la presiunea străzii. Eu aş zice că aceşti domni nu au deloc dreptate pentru că în România nici societatea, nici politicienii nu funcţionează ca la carte. De un sfert de secol au curs râuri de cerneală, s-au făcut mii de mese rotunde la televizor, fără să se schimbe ceva esenţial, fără să se optimizeze clasa politică, dimpotrivă corupţia a crescut în proporţii demenţiale. Să subliniem apăsat că numai protestatarii tineri din stradă, fie că au fost în diaspora în 2014, fie acum în Piaţa Universităţii, numai ei au reuşit să schimbe ceva în România. Opoziţia năclăită în neputiţă nu a putut să-l determine pe Victor Ponta să demisioneze. Am asistat de câteva luni bune la mascarada acestui premier necredibil, dar care proptit de PSD şi UNPR şi mai ales, folosindu-se de obrazul său gros, a rezistat în pofida diatribelor. Numai protestatarii generoşi cu timpul lor, solidari în revolta lor din 3-5 iunie a.c. au triumfat împotriva cinismului unui premier total compromis. La presiunea lor acesta a demisionat. Mai vreţi ceva domnilor jurnalişti şi sociologi? Ne pare rău s-o spunem, dar în România democraţia încă nu funcţionează pe ici pe colo, prin părţile esenţiale. Şi la aşa democraţie numai revolta străzii mai poate îndrepta ceva, adică numai frica guvernanţilor de potenţiala dezlănţuire a furiei oarbe.

Singurul om politic acceptat de Piaţă este Klaus Johannis. Îmbucurător este faptul că Preşedintele României a cerut protestatarilor o listă cu reprezentanţii lor pentru consultări, pentru a ţine cont de revendicările lor despre care a declarat că sunt foarte bune. Abia în acest moment începe un real dialog între cetăţeni şi guvernanţi. Să sperăm ca aceasta să devină o tradiţie sănătoasă în România şi să sperăm că această a doua revoluţie să fie cu adevărat „până la capăt”.

(Waterford, 6 noiembrie 2015)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

2015 CU GENȚIGRAME

Posted by Gabriela Petcu On November - 7 - 2015

gentiana

Gabriela Gențiana Groza

 

1.Evenimentul secolului
S-au dus soacrele pe Marte
Și-napoi nu vor veni,
Plâng nurorile departe
De gurița lor…o zi!

2.Petrecere
S-a umplut clubul de fițe
Că au tinerii mulți bani,
Euroi de la mamițe
Combinate cu baștani.

3.Mulțimea farmaciilor
Dac-ar fi să socotesc
Câte farmacii găsesc
E grozav, că ne-om hrăni
Cu pastile într-o zi!

4.Corupție generalizată
Ieri mi-am cumpărat un câine
Și m-a lins când i-am dat pâine,
Înțelegerea am rupt
…Că precis era corupt!

5.Elevi la barul de lângă școală
Obosiți de-atâta carte,
Pe când orele-s în toi,
Merg și ei, că nu-i departe,
La o pipă, la un țoi…

 

GENȚIGRAME

 

1.Seara la televizor
Titluri mari cu știri de groază
–Butonez la altceva—
Însă câinele, o loază,
S-a ascuns sub canapea.

2.Grija pentru fondul forestier
Ieri căra bunicu-n spate
Vreascuri să aprindă focul,
Azi nepotul nu mai poate
Că tăieri sunt pe tot locul!

3.Megalomania șefului
Când ajunge-acolo sus,
Aeru-i rarefiat
Dar savanții au dedus
Că devine… împărat!

4.Farmecul litoralului, primăvara
Marea-încântă cu-a ei vrajă
–Deși vremea are toane—
Ici și colo vezi pe plajă
Fete dulci…cu silicoane!

5.Rocadă la Primărie
E așa cum s-a sperat,
Un progres adevărat:
Conduce interimarul,
Când e-ascuns la beci primarul!

6.Justiție televizată
Sunt luați pe rând sau la grămadă
La DNA-ul malaxor,
Ca toată lumea să îl vadă
…Pe cel mai umilit popor!

7.Recunoaștere politică internațională
Circul de la Parlament
E-un adevărat tezaur,
Marele eveniment
Va primi ,,Ursul de Aur,,!

8.Legi pentru un Parlament curat
După-un nou regulament
S-a găsit și o portiță,
Vor intra în Parlament
…Doar copii de grădiniță!

9.La grătare de 1 mai
După mici, berea-i plăcere
–Obicei de pe la noi—
Și petrecăreți, măi vere,
Lasă-n urmă doar gunoi!

10.Apariție pe malul Someșului
Pe-o alee de prin Cluj
E-o statuie curioasă,
O maimuță cu mult ruj
Și-o codiță…belicoasă!

 

 

 

 

gentiana

tete-a-tete, NIG și Julia @ Romeo Saleno

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 27 - 2015

466908_362488453784061_478330063_o

 

Pe Julia şi Romeo Saleno i-am cunoscut întâmplător la o seară culturală, în Sudul Floridei, unde l-am avut ca invitat de cantautorul Ovidiu Scridon.
,,Astăzi am avut o surpriză extrem de plăcută, îmi spune Ovidiu. Mi-am întâlnit doi prieteni. Habar nu aveam că sunt prin zonă. I-am invitat şi pe ei  aici,,
Am zâmbit fericită că vom avea mai mulți participanți, dar numai în secunda în care au urcat pe scenă am înțeles cine sunt de fapt, Romeo și Julia.

Ea, blondă, înaltă şi frumoasă, el, tall-dark and dangerous. 
Primul duet de pop-opera din lume.
Cu o prezență magnetică şi cu două voci de excepţie, Julia şi Romeo ne aduc mai aproape de o muzică mai dificilă pentru cei neiniţiaţi.
I-am ascultat în româneşte, engleză, italiană şi spaniolă.
De pe scenele româneşti pe cele din Australia, Europa, America, de pe Broadway şi din Las Vegas, astăzi stau de vorbă cu Julia şi Romeo despre viaţa de artist.

NIG: Sunt convinsă că întâlnirea voastră s-a numit destin. Romeo, citeam că ai fost Tony in West Side Story, pe vremea când erai student la medicină veterinară şi rolul feminin fusese repartizat Juliei, care a refuzat să cânte alături de un student necunoscut. Aşa aţi ratat prima întâlnire. A doua a fost doar pe jumătate ratată, Julia te-a auzit cântând, te-a plăcut dar… a plecat mai departe.

Povesteşte-mi despre Don Jose şi Carmen de Bizet, te rog :

ROMEO:  Draga Nuţa, îţi mulţumesc în primul rând pentru iniţiativa de a împărtaşi cititorilor povestea noastră, a cuplului Romeo şi Julia Saleno, care a început pe partitura magnificei opere Carmen de Bizet, cunoscută pentru tema destinului.

Da, aşa este cum bine ai remarcat… Parţial a fost ratată şi a doua ocazie să ne cunoastem mai bine, deoarece Julia pleca a doua zi la New York, unde urma sa predea canto, iar eu plecam în Italia, unde urma să cânt la Venezia… Aşa că a fost mai mult o amăgire.

A treia încercare a destinului a fost definitorie.

În vara anului 2002 am încheiat primul meu contract ca solist vocal la Opera din Timişoara. În acest răstimp, am urmat în paralel cursurile Facultăţii de Canto a Universităţii de Vest din Timişoara, unde mi s-a aprobat şi am reuşit să fac doi ani de studii într-unul singur (2001-2002). Eram solist şi student în acelaşi timp.

După terminarea contractului cu opera din Timişoara, m-am întors la Cluj, cu dorinţa de a mă transfera la Conservatorul din localitate, unde studiasem primii doi ani de canto şi de unde mă transferasem la Timişoara. Aveam deja şi propunerea din partea directorului operei din Cluj pentru un nou contract ca solist. Din păcate profesorul de canto al Juliei, şi anume Gheorge Roşu, pe atunci decan, s-a opus transferului meu. Am avut însă noroc că am fost apreciat şi dorit de rectorul conservatorului, Prof. Aurel Marc, care mi-a semnat cererea de transfer şi căruia îi sunt veşnic recunoscător. Interesant este că tot Prof. Roşu o influenţase pe Julia în urmă cu patru ani să nu cânte West Side Story, ratând astfel prima noastră întâlnire. Aşa cum vă spuneam, am avut şansa să fiu apreciat de rector şi de profesorul meu de canto, Alexandru Fărcaş. Apoi a urmat şi o surpriza placută: am fost repartizat pe rolul Don Jose în distribuţia spectacolului de Carmen, spectacol pentru examenul de licenţă, care avea să fie pregătit în ultimul an de facultate (2002-2003). Cine credeţi dumneavoastră că a fost aleasă pentru rolul titular Carmen? Nimic întâmplător: viitoarea mea soţie, Julia! Imediat după întîlnirea noastră pe scenă, am invitat-o pe frumoasa „Carmen” la un restaurant din centrul oraşului Cluj-Napoca. După cum remarcaţi, nu am ratat a treia ocazie şi aşa a început povestea noastră şi marea iubire a vieţii mele, fapt pentru care le mulţumesc tuturor celor care ne-au susţinut.

 

NIG: Julia, serios, ce a fost cu tine în perioada aceea. Adică destinul chiar te căuta.

JULIA: Întâlnirea noastră a fost ca şi aceea dintre două galaxii. Ne-am apropiat încet, dar sigur, până când ne-am contopit. Pe orbita parcursă ne-am mai “ciocnit” atât eu, cât şi Romeo, de diverse “obstacole”, dar nu există nimic mai presus de voinţa Celui de Sus. A fost ca şi o cursă la care săream amândoi obstacole, pâna într-o zi răcoroasă de toamnă, când m-a privit prima oară intens în ochi şi mi-a spus să am încredere în el. Ochii lui vorbeau. I-am citit atunci sufletul şi am descoperit un om curat şi sincer, alături de care am simţit că voi avea norocul să parcurg un drum neasemuit de frumos.

Noi trebuia să ne întâlnim cu aproape cinci ani mai devreme, în anul 1998, tot pe scenă, într-un spectacol cu musicalul „West Side Story”, în care urma să cântăm rolurile principale: Maria & Tony. Interesant este faptul că acţiunea se petrece în mediul imigranţilor din America „I like to be in America” şi prezintă o poveste de dragoste modernizată dupa modelul shakespearian Romeo şi Julieta.

Nu a fost să fie atunci din cauza mea, pentru că nu am urmat ceea ce-mi dicta intuiţia, ci am ascultat de profesorul meu de canto şi am refuzat rolul. Aşa că am amânat întâlnirea noastră cu câţiva ani, când am fost redistribuiţi din nou în roluri titulare, de aceasta dată pe partitura extraordinarei opere „Carmen” de Bizet, de altfel celebră pentru tema iubirii ca destin care se pare ca îi urmareşte pe protagonişti. În Aria Florii, Don Jose îi mărturiseşte lui Carmen sentimentele sale profunde şi o întreabă: „De ce a trebuit destinul sa te scoată în drumul meu?” („Pourquoi faut-il que le destin l’ait mise là sur mon chemin?”).

Cred ca această amânare a întâlnirii dintre noi a fost totuşi parte a lecţiei de viaţă, care m-a făcut să apreciez în primul rând calităţile morale ale soţului meu, pe lângă vocea catifelată de care m-am îndrăgostit.

 

NIG: Julia, la 14 ani interpretai Ave Maria de Schubert şi Cavalleria Rusticana de Mascagni, la 18 ani Carmen de Bizet. Şi nu oricum, ci “Cu o voce puternică, bogat timbrată, întinsă ca diapazon, tânăra cântăreață a punctat cu suficientă elasticitate multitudinea de trăsături caracterologice ale personajului Carmen: temperamentul năvalnic și o energie de persuasiune impresivă care caracterizează atât personajul în sine, dar, se pare, ține și de caracterul interpretei. Buna stăpânire a registrelor vocale a fost un avantaj definitoriu al întregii interpretări, interpreta situându-se cu aceeași siguranță la diversele nivele ale înălțimii sonore.” (Oleg Garaz, Ziua de Cluj)

V-am ascultat cu emoţie şi deosebită plăcere în Hollywood.

Când v-aţi gândit prima oară că Pop-Opera ar funcţiona perfect între voi doi?

J&R: Mulţumesc, dragă Nuţa pentru cuvintele frumoase. Muzica a fost salvarea mea. În condiţiile în care părinţii mei s-au desparţit când aveam trei ani, muzica a constituit alinarea singurătaţii şi descoperirea menirii mele. Este ca şi o misiune, ca un leac pentru cei care au nevoie de mângâiere. Meloterapia sau vindecarea sufletului prin muzică reprezintă un proiect pe care am să-l dezvolt cu o ocazie viitoare. Dumnezeu a fost generos cu noi, iar noi ne simţim ca şi nişte mici apostoli înzestraţi cu har, pe care trebuie să-l dăruim.

Pop Opera (cu Romeo şi Julia Saleno) a fost un proiect care s-a născut odata cu zorii zilei şi ai vieţii noastre de cuplu, în prima noapte albă pe care am petrecut-o alături, făcând planuri de viitor, planuri de viaţă şi de carieră deopotrivă. În acea noapte albă am luat decizii majore şi ne-am făcut promisiuni pe care le-am respectat şi care s-au materializat: ne-am căsătorit, am rămas însărcinată, a urmat spectacolul cu opera Carmen si s-a născut Pop Opera cu Romeo şi Julia Saleno, un duet romantic, de dragoste. Cântecul nostru s-a născut din iubire pură şi acesta este mesajul pe care dorim să-l transmitem umanităţii, spre elevarea spiritului, spre înălţare.
NIG: Pentru voi doi viaţa este într-adevăr o scenă. V-aţi cunoscut pe scenă, tot aici v-aţi îndrăgostit, iar Dorian, copilul vostru este alături de voi, tot pe scenăJulia tu eşti pasionată de misticism. Romeo, la un moment dat tu erai pasionat de medicina veterinară. Cum ar fi fost dacă nu ar fi fost muzica?

Julia: Adevărat, pentru noi toţi viaţa este o scenă. Puţini însă realizează asta, probabil pentru că nu vedem regizorul şi nu cunoaştem regia. De aceea mulţi se răzvrătesc împotriva destinului, în dorinţa de a realiza ambiţii „măreţe”. Însă de multe ori când reuşita acestor planuri nu este „în cărţi”, efortul este zadarnic, uneori chiar fatal. Rugăciunea şi intuiţia ne conduc pe căile ce ne-au fost predestinate. Dă-mi Doamne ce ştii tu că este bine pentru mine, deschide-mi calea pe care să merg, dă-mi semne! Domnul Isus şi părintele Arsenie Boca nu s-au opus celor scrise, ci şi-au urmat calea, chiar dacă primul s-a sacrificat prin martiriu, pentru curăţarea păcatelor oamenilor, iar părintele Arsenie Boca, deşi i s-a propus, nu a mai ţinut sfânta liturghie nici chiar pe ascuns, după ce comuniştii i-au interzis acest lucru. Mai întâi a fost cuvântul, iar cuvântul a fost sunet, iar sunetul e cu noi de la facerea lumii: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Sfânta Evanghelie după Ioan).

De asta nu ştiu să-ţi spun cum ar fi fost dacă nu ar fi fost muzica. Probabil tăcere, multă tăcere… ca şi când creaţia nu ar mai exista.

Romeo: Eu iniţial doream să devin pădurar, deoarece iubeam caii şi îmi plăcea să umblu călare prin pădure, să ascult păsările cântând, să le imit fluierând şi să petrec timpul în natură.

Tata însă, fiind veterinar, a reuşit să mă convingă în prima fază ca să-i urmez paşii. La finalul Facultăţii de Medicină Veterinară, la un pas de luarea licenţei ca medic veterinar, am hotărât singur ce vreau să fac. Am abandonat cei aproape şase ani de studiu al medicinei, plus patru de liceu veterinar şi am luat-o de la capăt, dând examen la Conservatorul de Muzică din Cluj-Napoca, unde am intrat din prima cu bursă şi fară ca să fiu nevoit să plătesc această a doua facultate, pentru că nu o încheiasem pe prima. Cu soţia mea ne-am cunoscut pe scenă, la începutul anului cinci de Facultate, în timpul repetiţiilor cu opera Carmen de Bizet. Am trăit intens jocul pasional Carmen – Don Jose, şi m-am implicat în rol nu doar ca şi artist, ci ca om. M-am îndrăgostit de Julia şi aşa am rămas până acum, iar povestea noastră continuă. Ne bucurăm de fiul nostru, Dorian, care ne surprinde de la o zi la alta cu calităţile sale vocale şi artistice. A moştenit o voce puternică şi un ambitus larg, precum şi calităţi de comediant. Dacă aveţi curiozitatea şi plăcerea, puteţi să îl ascultaţi pe Dorian Saleno pe site-ul Youtube.com şi deasemenea puteţi să îi urmăriţi activitatea pe pagina sa de like de pe facebook „Dorian Saleno – Musician”

NIG:  Sunteţi astăzi în Las Vegas. Unde cântaţi acolo?

J&R: Când am revenit a treia oară în capitala internaţională a entertainmentului am lăsat ancora aici. Prima dată am fost în Las Vegas în anul 2011, când am fost premiaţi pentru „recunoaşterea performanţelor artistice excelente” în cadrul Galei celebrităţilor româno-americane de către Consulatul General Onorific al României, prin D-na Consul Lia Roberts şi de către Proffesional Celebrity (în colaborare cu TVR Internaţional, Asociaţia Doina – America, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe).

Las Vegas este oraşul cu două feţe, mai degrabă cunoscut drept „Sin City” („Oraşul păcatelor”), decât oraşul liniştit pe care îl îndrăgim noi. Un oraş cu o populaţie aproximativ cât cea a Bucureştiului, cu o infrastructură de invidiat, cu bulevarde largi, dintre care se remarcă strălucitorul Las Vegas Boulevard sau Stripul, bulevardul hotelurilor si al cazinourilor de lux, locul asociat dealtfel cu denumirea de „Sin City”.

Această zonă este prima faţă a oraşului, cea a distracţiilor, a entertainmentului, care freamătă de turişti veniţi să petreacă şi să cheltuie deopotrivă banii in vacanţă.

Cealaltă faţă a oraşului este tot ceea ce se întinde de-o parte si de alta a Bulevardului Las Vegas, a Stripului, parcuri cu terenuri de tenis si baschet gratuite, malluri, zone liniştite cu apartamente, case, vile, ranchuri si chiar ferme, toate în mijlocul deşertului, sub soarele dogorâtor unde mii de ani nu a fost posibilă vieţuirea, într-un podiş situat la circa opt sute de metri altitudine, înconjurat de o centură de munţi, unde se poate schia iarna şi răcori vara.

Există propuneri din partea unor agenţii, care se vor concretiza în viitorul apropiat prin concerte pe care aceştia ni le vor organiza. Aici în America şi nu numai, pentru a depăşi stadiul de a concerta în comunităţi, pentru îndrăgiţii noştri fraţi români, ai nevoie de impresar (agent). Acesta face toate aranjamentele, iar noi ca şi artişti aştepăm  să dăruim iubirea noastră prin muzică, tuturor celor care ne primesc.

 

 NIG: Vorbeam cândva despre Miami sau New York? Înca vă mai gândiţi să vă stabiliţi undeva?

JULIA: Miami rămâne dragostea noastră, paradisul plajelor splendide, cu apă caldă, curată şi alcalină, cu aer umed, prielnic corzilor vocale. Este oraşul vacanţelor de vis şi al inspiraţiei artistice, al unor minunate rasărituri de soare. La Miami am avut onoarea să cântăm în faţa alteţelor regale sârbeşti, Prinţesa Katherine si Prinţul Alexander şi a primarului oraşului Miami, Dl. Thomas Regalado.

New York este capitala lumii, capitala statului imperiului, aşa numitul „Empire State”.

Este oraşul în care atunci când am aterizat prima dată în anul 2002 am fost tentată sa rămân. Am stat atunci aproximativ patru luni, din care vreo trei am predat canto în festivalul de vară „French Woods Festival of the Performing Arts”, de altfel considerat şi cel mai mare summer camp din State. La acea vreme French Woods Festival dispunea de şapte teatre în aer liber, dotate cu aparatură de ultimă generaţie şi în fiecare seară se ţineau spectacole în fiecare teatru simultan. La acest festival, unde vin pe lângă multe celebrităţi şi oameni pasionaţi de artă şi muzică, am avut bucuria ca să aud numele viitorului meu soţ, Saleno. Întrebată fiind de unde vin, am răspuns că sunt din România, iar atunci interlocutoarea mea americancă m-a privit cu admiraţie şi mi-a spus că a fost placut impresionată de prezenţa şi prestaţia tenorului român Saleno pe scena de la Kennedy Center of the Performing Arts, din capitala Americii, Washington DC, care avusese loc anul precedent, 2001, în cadrul concursului internaţional Operalia a maestrului Placido Domingo. Acesta este considerat dealtfel cea mai remarcabilă competiţie de acest gen, prin simplul fapt că doar pentru a ajunge acolo, trebuie mai întâi să treci de o preselecţie, unde trimit înregistrări câteva mii de solişti din întreaga lume.

În cadrul festivalului „French Woods” am avut tangenţă cu multiculturalitatea americană şi am cântat în recital alături de pianistul de origine rusă, prof. dr. Alexander Chernyshev, de la Universitatea din Minnesota, care m-a acompaniat cu desăvârşită măiestrie. Cu acea ocazie, pe lângă arii din opere, bineînţeles nu a lipsit Habanera din „Carmen”, am făcut cunoscut şi repertoriul românesc prin lieduri de Tiberiu Brediceanu, un compozitor a cărui creaţie muzicală este de inspiraţie folclorică şi a cărui figură este legată de fondarea Teatrului Naţional, a Conservatorului şi a Operei Române din Cluj, scenă pe care am debutat în rolul titular din opera Carmen de Bizet.

Am fost invitată şi în anul următor să predau în cadrul Festivalului din New York, dar atunci aveam planificată nunta noastră şi spectacolul de Carmen. Am revenit în 2004 la New York alături de soţul meu, unde am primit o bursă de master class oferită de celebra soprană Renata Scotto şi am continuat studiile cu tenorul David Bender, solist al New York City Opera si cu Charles Riecker, fostul director artistic de la Metropolitan Opera, cel care mi-a confirmat calitaţile vocale şi faptul că nu am pasaj, adică nu se aude trecerea mai dificilă de la mediu la acut, pe care aş asemăna-o cu saltul de pe o stâncă pe alta, pe care trebuie să-l execuţi fără să se vadă efortul, cu o bună pregătire tehnică si antrenament, fără de care este riscant şi sunt mulţi cântareţi celebri, care la vârsta noastră şi-au pierdut vocea, exemplul cel mai cunoscut fiind Maria Callas „grecoaica” născută la New York, in Astoria.

In anul 2011 am fost invitaţi la New York, unde am cântat în cadrul Festivalului Românesc organizat de Dl. Ştefan Minovici pe Broadway. Cu acest prilej ne-am facut prieteni minunaţi, Fam. Nicole si Iulian Popa de La New York, Crina şi Sarju din Orlando, Florida, care sunt fani adevăraţi şi care ne-au onorat cu prezenţa mai apoi, la Concertul din Central Park, din toamna aceluiaşi an, sub egida ONU, unde am primit titlul de „Ambasadori ai Pacii”.

Şi ca să-ţi răspund la întrebare, noi nu încercăm să ne stabilim undeva, noi suntem călători în pribegie. Călătorim de când ne ştim şi ne urmăm misiunea pentru care am venit cu harul sacru (vocea) în această lume. Azi suntem aici, dacă aici e nevoie de noi, mâine dincolo, iar acasă este peste tot. Dar casa din sufletul meu este şi va rămâne patria mamă, România. Casa adoptivă este America, iar ca şi faţă de orice mamă adoptivă purtăm recunoştinţă pentru faptul că ne-a recunoscut ca şi talente excepţionale prin acordarea rezidenţei pentru calităţi artistice extraordinare.

 

NIG:  În Miami aţi cântat la un dineu de caritate oferit de Casa Regală a Serbiei, aţi fost invitaţi la evenimente alături de Depardieu şi Sophia Loren, la diferite recepţii prezidenţiale, de numele vostru se leagă nume celebre precum Placido Domingo, soprana Renata Scotto, tenorul David Bender (solist al New York City Opera), Charles Riecker, directorul artistic la Metropolitan. Apoi Organizaţia Naţiunilor Unite, Broadway, ICR…  Şi totul a început undeva, pe Câmpia Libertății, unde Ion Bocşa i-a recomandat lui Romeo să ia lecţii de canto. Şi după un spectacol la Paris unde, printre altele, ai intrepretat şi O sole Mio; după reacţia fantastică a publicului ai ştiut că aceasta este calea.

Julia, tu ai avut nevoie de o a treia întâlnire pentru a realiza că atunci când este dat să fie, este… Ce urmează?

JULIA: Numai Dumnezeu ştie! Urmează ziua de mâine, un dar de la Dumnezeu, un privilegiu că o apucăm, că este încă pace şi vă îndemn să ne rugăm pentru viitor. Să dăruim iubire pentru ca să compensăm energiile negative, ura, să echilibrăm fluxul energetic, altfel toată lumea se va stinge, se vor omorî unii pe alţii. Totul s-a născut prin şi din iubire şi nimic nu poate supravieţui fără ea. Eu personal ţin cont de intuiţii şi de premoniţii, care consider că sunt insuflate de divinitate.

Din punct de vedere muzical, urmează cursul destinului, pe care nu-l cunosc. Dar pot să-ţi spun că pregătim un turneu de colinde pentru Crăciun, la care invităm pe toţi fraţii noştri români să ni se alăture şi să ne bucurăm împreună de colindul strămoşesc, din an în an, cu voia Domnului. Voi cânta în primă audiţie în America, compoziţia mea intitulată „Colind pribeag”, care anul trecut a răscolit sufletele românilor din comunităţile australiene.

Vă invit de asemenea să vă alăturaţi listei noastre de prieteni şi fani pe paginile noastre de Facebook:

Julia Saleno, Romeo Saleno şi pe pagina de like Romeo & Julia Saleno, unde vom posta în curând informaţii despre datele şi locaţiile viitoarelor concerte, la care vă aşteptăm cu drag.

Mulţumim Nuţa pentru acest interviu. Felicitări pentru frumoasa ta creaţie literară şi vocea placută cu care ne-ai încântat la Holywood, Florida, în concertul cu prietenul nostru drag, Ovidiu Scridon.

„Carpe diem!” adică „trăieşte clipa”, într-un mod raţional şi fiţi buni.

Vă doresc tuturor să aveţi o viaţa binecuvântată şi nu uitaţi să iubiţi.

Mai multe despre Romeo şi Julia Saleno puteţi afla dând click aici:

http://www.romeo-julia-saleno.com

 

267912_226540397378868_8165944_nth (7)10805856_1572253926339408_6558413316930502798_n207374_201307069902201_7037414_n

 

Vara războaielor mari (4)

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2015

Vara războaielor mari (4)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pacea şi reântregirea firilor româneşti diferite

Împlinirea reîntregirii naţionale a fost o dorinţă de veacuri, a celor de aceeaşi limbă şi credinţă de pe vatra noastră comună, cu centrul în mijlocul coroanei carpatine având ca margini râurile ce izvorăsc din această coroană şi se varsă în Dunăre de care, noi cei de astăzi, ne bucurăm şi beneficiem. Dar odată întregirea realizată au ieşit la iveală marile diferenţe ce s-au creat de-a lungul timpului între provinciile reunite acum, după ce sute de ani au stat sub stăpâniri străine diferite. Istoricii nu au pus accentul necesar pe aceste modificări în firile celor ce s-au unit în 1918, scriitorimea şi mai puţin iar politicienii au luat diferenţele de gândire şi comportament ale românilor drept capital de propagandă în folosul lor. Aceste diferenţe, destul de vizibile, aproape specifice de la provincie la provincie, nu au avut parte de analize şi de soluţii care să le estompeze în beneficiul reîntregiri ce ar fi dus mai repede la o uniformizare şi progres. Încă şi astăzi, unele diferenţe erup în mod negativ. Peste ardeleni s-a aşezat o amprentă ungurească vremelnică de asuprire şi cea habsburgică târzie de relaxare, de zorile iluminismului, în timp ce muntenii sute de ani au simţit oprimarea iataganele otomane, iar moldovenii de la o vreme trăiau sub disputa belicoasă de acaparare a ruşilor şi-a otomanilor. La aceste firi diferite, gândiri diferite, comportamente diferite, Regele Ferdinand şi bunii lui sfetnici, a încercat, şi în mare măsură a reuşit, să-i adune sub nişte numitori comuni de existenţă, păstrând identitatea şi tradiţiile strămoşeşti şi în acelaşi timp să se contopească progresiv şi armonios în reîntregire.

alba-iulia-1918

Încoronarea Reîntregirii de la Alba Iulia

Guvernul a hotărât şi Regele Ferdinand a acceptat ca să se celebreze unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu fostele Principate ale Domnitorului Ioan Alexandru Cuza şi Regatul Constituţional al Regelui Carol I, la Alba Iulia care să devină capitala istorică a Marii Întregiri. În acest scop, sus pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului, în care a stat Legiunea romană a 13-a „Gemina”, s-a ridicat Catedrala Reîntregirii Românilor în mai puţin de doi ani, un edificiu corespunzător evenimentului. Evenimentul a fost minuţios pregătit de către guvern, condus de Ionel Brătianu, ce îşi trăia zilele lui de împlinire astrală, şi-a oficialităţilor albaiuliene.
Trenul regal a sosit dimineaţa la ora nouă la Alba Iulia întâmpinat cu urale şi lacrimi de bucurie. Regele Ferdinand, întregitorul cel loial, şi Regina Maria, sufletul rezistenţei şi unirii, au fost primiţi cu pâine şi sare, un vechi obicei românesc în toate provinciile românilor, unite acum. Regina Maria purta bijuteriile Reginei Angliei, care i le-a împrumutat cu această istorică ocazie, fiindcă ale ei erau confiscate de tovarăşul Lenin, împreună cu întregul Tezaur al României, semnalment caracteristic rusesc. A urmat un serviciu religios în Catedrala Reîntregirii, unde s-au sfinţit coroanele viitorilor regi ai unirii celei mari şi fireşti. Pe o estradă amenajată, pe aleea dintre Catedrală şi Clopotniţă, a avut loc încoronarea. Coroana Regelui Ferdinand era cea pe care a purtat-o şi Regele Carol I, făcută din oţelul unei ţevi de tun de la Plevna, din timpul Războiului de Independenţă, independenţă pe care au câştigat-o cu multe jertfe pe câmpurile de luptă şi greu în marile cancelarii ale imperiilor europene. Pe acea coroană, transmisă Regelui Ferdinand acum, aici s-a adăugat Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Regele a primit coroana şi şi-a aşezat-o singur pe cap, după care i-a aşezat o coroană de aur Reginei Maria. Salve de tun au făcut cunoscut împlinirea încoronării. Bucuria şi aplauzele au fost mai mari decât cuvântările. Apoi suveranii au semnat împlinirea naţiuni într-un palat devenit al întregirii. Au urmat două dejunuri, unul de trei sute de persoane cel al oaspeţilor de peste hotare, al doilea de şapte sute de persoane pentru reprezentanţii naţiunii şi marele ospăţ popular pentru 20.000 de persoane. Merită sărbătorit cu prisosinţă acest eveniment, ce este în acelaşi timp şi primul numitor comun dat celor ce, secole de-a rândul, au fost pe nedrept despărţiţi de imperiile europene.

Constituţia României întregite din 1923

Această Constituţie promulgată de Regele Ferdinand în 23 Martie 1923, este cea mai democratică constituţie a românilor din toate timpurile ei. Este continuarea Constituţiei Regelui Carol I din 1866, la care s-au adăugat modificările necesare întregirii naţionale şi are ca model cele mai bune constituţii pentru un stat din acele vremuri. Este cel mai important numitor comun legal dat românilor din toate provinciile României Întregite, care începe cu: Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil şi continuă, la Articolul 4 cu: „Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în judeţe, judeţele în comune”. Cât privesc drepturile cetăţeneşti sunt clare, la cel mai înalt spirit umanitar înscrise: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea asociaţiei şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi (Articolul 5). Sunt 27 de articole despre drepturile cetăţeneşti cuprinzând între ele întreg mănunchiul libertăţilor şi drepturilor aspirate de omenire în evoluţia ei. Mare constituţie, drept judecată şi aplicată.
Cei ce primesc toate aceste drepturi, automat au şi datorii de conştiinţă, de drept faţă de statul român şi de drept social, respect egal între cetăţeni, în constituţie numiţi cu toţii români pentru că trăiesc în România. În timpul domniei lui Ferdinand această constituţie a fost acceptată, respectată de majoritatea oneştilor, înzestraţi moral şi cinstiţi, încălcată, dispreţuită de alţii în cel mai fanariotic stil împământenit. Peste această tardife roumaine „La Belle Epoque” vremurile au început să-şi piardă strălucirea întregirii naţionale, apoi din seninătatea ei şi au apărut semnele crizei economice mondiale, ca rezultat al neînţelegerilor între marii bancheri ai lumii în exploatare financiară mondială şi împărţirea profiturilor, pentru că, crizele economice nu cad din cer, ele sunt fabricate de elita financiară a lumii şi pot duce la mari perturbări sociale şi chiar la războaie, fiind o permanentă tendinţă a marilor bancheri. Germania s-a refăcut rapid după războiul mondial datorită marelui randament constructiv şi economic de care este capabil poporul german, a scăpat de infestarea comunismului, a format o nouă structură politică, extremistă, revanşardă ce propaga nemulţumirea şi revizuirea Tratatului de pace de la Versailles, chiar şi pe calea armelor, la care imediat s-au raliat şi ungurii împotriva Tratatului de la Trianon. Nazismul lui Hitler, pe de o parte turuia propaganda nedreptăţii ce i s-a făcut, iar pe altă parte făcea nedreptate altor ţări. Să ne amintim acel 23 August 1939, când prin pactul de neagresiune dintre Germania şi URSS, semnat de miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov, prin care marii uniuni comuniste i se dădea mână liberă să atenteze, când doreşte, la statul unitar şi indivizibil român, pentru a recotropi Basarabia, care până în 1812 a fost parte a Moldovei. Un an mai târziu, e drept din vina guvernanţilor români, se duc la Înalta Poartă a Berlinului să-l roage pe Hitler să arbitreze revanşismul unguresc asupra Transilvaniei şi revanşarzii nazişti au dat câştig revanşarzilor unguri şi astfel o altă parte, vestică din statul unitar şi indivizibil român este la discreţia ultimilor aşezaţi în Europa. Şi cum o criză nu vine singură niciodată, în România i s-au alăturat timpuriu alte două; una monarhică şi a doua politică.

„Cărluţă” şi „Lupeascocraţia”

Aceste două denumiri nu-mi aparţin, dar îmi plac pentru că exprimă esenţialul despre cele mai nefaste personaje istorice din România interbelică. Le-am găsit în compendiul „O istorie sinceră a poporului român” a academicianului Florin Constantiniu, istorie pe care alături de „Istoria Românilor” a lui Vlad Georgescu, o recomand ca fiind de bază în cunoaşterea adevăratei istorii româneşti, aflându-se la polul opus graforeelor ipocrite ale lui Mihail Roller şi ai demnilor lui urmaşi: Lucian Boia şi Valentin Stan.
Cărluţă, de la Carol, fiul lui Ferdinand de Hohenzollern şi al Mariei de Edinburgh a văzut lumina zilei, cu ochii lui albaştri, la Sinaia în 1893 şi aşa a fost cunoscut în oborul capitalei, unde s-a forjat celebra maximă vox populi, vox derbedei. Cărluţă a urmat o şcoală militară la Bucureşti pe urmă o academie militară la Potsdam, şi aşa bine şcolit militar la 15 ani era sublocotenent iar la 30 era general, caz obişnuit dacă erai prinţ moştenitor. Ceea ce a fost paradoxal la acest prinţ moştenitor, a fost că în timpul războiului de întregire naţională, fiind ofiţer superior şi conducătorul onorific al unităţii militare din Târgu-Neamţ, dezbracă uniforma militară românească, ia una rusească şi pleacă cu Ioana Lambrino, zisă Zizi printre amicii de petreceri, la Odessa, unde într-o biserică ortodoxă se căsătoreşte în faţa lui Dumnezeu, făcându-şi cruce şi lăsându-se tămâiaţi, era sfârşit de august 1918. După regulamentele militare ale acelor vremuri de război, aceasta se numeşte dezertare şi în caz de război se pedepsea cu moartea. Punct. Au fost voci care au cerut această aplicare de regulament, mai ales printre generalii de carieră şi de vitejie pe front, dar fiind prinţ moştenitor, guvernul şi marele stat major a decis că numai regele are dreptul să-i hotărască pedeapsa fiului lui. Ce păcat, ce spălare pe mâini, când de fapt trebuia să se respecte regulamentele şi soarta României ar fi fost alta, mult mai bună fără el. Deştept şi viteaz cum se credea i-a scris regelui o scrisoare că renunţă la calitatea de moştenitor al tronului, dar nu renunţă la Zizi, care nu era de os domnesc, deci era o căsătorie morganatică. Cu această ocazie Cărluţă a făcut o mare şi nefastă profeţie: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republică, atunci de ce să fiu împiedecat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau”. Dacă, în loc de 20 ar fi zis 30 ar fi fost exact, dar şi aşa nefasta republică s-a adeverit. Îmi pare rău că nu a rămas la Odessa atunci, nu mai trebuia să aştepte 20 de ani, în următoarele 2 luni ar fi fost într-una dintre republicile socialiste şi îşi trăia viaţa cum vroia sovietul local. Merita viaţa aceea, pentru că a fost un dezertor ordinar! Întors în ţară, nu a renunţat la Zizi deşi un tribunal de Ilfov a găsit ceva chichiţe şi au desfăcut căsătoria. Regele Ferdinand hotărăşte să-l trimită la o mănăstire, dar, anecdota spune, Cărluţă a refuzat fiind o mănăstire de călugări, aşa că este trimis cu unitatea sa pe front în Munţii Apuseni împotriva unităţilor lui Bela Kun ce se porniseră să mărească republica sovietică ungară în Ardealul Românesc. Se spune că iniţial ar fi refuzat, atunci Regele Ferdinand i-a dat să aleagă între executarea ordinului sau îl va da pe mâna tribunalului militar ca fost dezertor. Se pare că blândului rege i se terminase răbdarea şi l-a cuprins mânia amărăciunii sufleteşti. Cărluţă a înţeles situaţia şi a plecat spre front, nu înainte de-a scrie două scrisori. Una către Zizi prin care: „se recunoaşte soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece”. Sărace noţiuni şi vocabular avea prinţul moştenitor, care cu această ocazie mai scrie odată că renunţă la moştenirea tronului. A doua renunţare la tron! După terminarea campaniei în Ungaria, în care Cărluţă şi-a luat, de la sine putere, misiunea de-a da iama în unguroaice, Regele Ferdinand i-a hotărât domiciliu obligatoriu la Bistriţa, de care cei din vechiul regat nici nu auziseră, darămite să ştie pe unde este. Aici, la poalele Munţilor Bârgăului şi-a Călimanilor pline de vânat negru şi cocoşi de munte, în apropierea renumitelor podgorii săseşti, i s-au creat toate condiţiile de a-şi trăi viaţa aşa cum vrea ca să se despartă de Zizi. Pentru prinţul moştenitor s-a făcut un nesfârşit program de întâlniri şi petreceri, excursii şi cavalcade, partide de vânătoare de pomină într-un areal montan maiestuos şi foarte bogat în vânat, de femei nu ducea lipsă şi în mod special de la Bucureşti i-a fost adusă Maria Martini, o elevă de la Azilul „Elena Doamnă” cu care Carluţă avusese o relaţie anterioară, dar de data aceasta a lăsat-o cu ceva în pântece. Când Marie Martini a născut pe Silviu, Cărluţă l-a recunoscut imediat, iar colonelul Nicolae Condeescu s-a ocupat în continuare de rodul pântecului ei, căsătorind-o pe Marie cu un şef de gară, dându-le o mare dotă să-şi ţină gurile închise, ca să aibă o viaţă liniştită. A venit şi vremea doamnei Zizi să nască, alt rod al lui Cărluţă, numit Mircea Grigore, frumos nume şi din nou Casa Regală prin oamenii ei, au aranjat-o confortabil pe mama Zizi şi Mircea Grigorie la Paris cu o rentă viajeră. Cărluţă a avut un moment de reculegere şi i-a scris lui Nando, aşa i se spunea în anturajul regal, regelui, că el de acum înainte „se va devota serviciului ţării şi Majestăţi Sale”. Cine să-l creadă, doar babele l-au scuipat sa nu-i fie de deochi. Ştia de acum tot oborul capitalei că al lor Cărluţă era priapic şi fără femei era ca peştele pe uscat, deci s-au gândit cu toţii cum să-l ajute. Ca în basme; tocmai în acele vremuri, principesa Elena a Greciei era în căutare de soţ prin Elveţia, unde ca din întâmplare, aranjată, s-a întâlnit cu Cărluţă. Cum s-au văzut au şi fost cuprinşi de dragostea nerăbdării, s-au căsătorit în 10 martie 1921 şi în 25 octombrie 1921 s-a născut alt rod Cărluţă, Mihai, de data asta principe cu pedigriu. Cum trec, câteodată de repede nouă luni doar în şapte luni, cazuri care de obicei se numesc imaturitate! Numai că imaturul Mihai avea la naştere peste patru kilograme, ceea ce din punct de vedere morfofiziologic însemnau nouă luni. Treaba lor şi vorba oborului capitalei: gura lumii slobodă/ să mănânce lobodă! Dar, oborul capitalei întâi vedea şi pe urmă vorbea, şi tot privind-o ei pe mama lui Mihăiţă, în special femeile cele pline de nuri, au conchis că grecoaica asta e rea ca muma pădurii, rece ca un sloi de gheaţă şi sigur la pat nu e nimic de capul şi curul ei! Se repetă o altă variantă de obor perenă: vox populi, vox hormoni. Nişte psihologi de astăzi, cu masterate englezeşti, privind fotografiile Reginei Elena i-au făcut un profil psihic şi nu numai atât, zic, răii de ei, că ar fi fost frigiditatea întruchipată, exact ce nu se potrivea cu priapismul lui Cărluţă care, era în permanentă căutare de partenere. Bucureştiul, ca toate capitalele lumii, nu ducea lipsă de nimfomane, ce era o uşurare a priapicului Cărluţă. Şi aşa din nimfă în nimfă până într-o fatală zi, a înlănţuirii iremediabile, a întâlnit-o pe Magda Elena, fiica unor evrei convertiţi la creştinism, el la ortodoxism şi soţia lui la catolicism, conform principiului de bază cel mai bine se păstrează iudaismul camuflându-te în creştinism. Treburi personale să se descurce cu creatorii lor de prin cărţile vechi. De educat s-a educat, din plin, într-un aşezământ catolic, Diaconesele, bine cunoscut în Bucureşti. Educată gata, s-a apucat să-şi trăiască viaţa conform celor învăţate. Era căsătorită cu Tempeanu, căpitan de Vânători de Munte, când s-a luat cu Cărluţă, căsătorit şi el, dar cu educaţie militară, nu catolică. Ce s-a spus şi scris despre această nimfă ortodoxo-catolică se umple un raft mare de bibliotecă. Mă opresc la Pamfil Şeicaru, faţă de care eu am consideraţii deosebite şi repet aceasta de fiecare dată când îi pronunţ numele, în romanul său Vulpea Roşcată, scrie „… aducea o vastă experienţă cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcov …” Nu e timp de mai multe, cert este, că odată ce l-a prins în lesa pelvisului pe Cărluţă îl dresa cum vroia ea, istoric dovedit cu prisosinţă între 1930-1940. Să nu ni se mai tot vorbească de inteligenţa şi cultura lui Carol al 2-lea, când faptele vieţii sale nu au nici cea mai mică câtime de inteligenţă şi voinţă, de comportament regal, de dăruire temeinică pentru România, fiindcă de fiecare dată când găsea femeia vieţii sale – Ella Filitti, Ioana Lambrino, Maria Martini, Elena Wolf-Lupeasca – întorcea spatele datoriei faţă de Ţară. Relaţia lui cu Lupeasca a dus la a treia renunţare la tron, de data aceasta în favoarea fiului său Mihai, la separarea de soţia lui, la o nouă dezertare pentru o altă femeie, plecând, împreună cu Duduia lui şi-a târgului la Paris în 1925, declanşând în urma lor o criză monarhică şi guvernamentală. Pentru Regele Ferdinand, probabil aceasta a fost ultima picătură a suportabilităţi a tuturor necazurilor şi relelor ce s-au însumat din toamna anului 1914, când s-a urcat pe tronul unchiului său. Probabil, toate aceste însumări negative l-au slăbit atât de mult, încât, această ultimă picătură să-i fi declanşat procesul neoplazic, ce-i va grăbi sfârşitul.
Oare, după ce canoane se face dreptatea cerească?
După canoanele nedreptăţilor lumeşti!

carol__duduia1

Foto. Fuga lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu in 1925 (sursa pozei: www.historia.ro)

Marea criză politică, sfârşitul monarhiei constituţionale

„Principele Carol este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana” a hotărât Regele Ferdinand şi Adunarea Naţională Constituantă l-a dezmoştenit iar în locul rămas vacant l-au proclamat pe Mihai principe moştenitor al tronului şi a constituit Regenţa pentru el. Era ianuarie 1926 şi noul moştenitor al tronului, Mihăiţă, baby king cum l-a numit Regina Maria, avea doar patru ani iar Cărluţă, mai imatur decât fiu-său la naştere, avea 32 de ani, a primit un paşaport diplomatic cu numele de Carol Caraiman şi harta Europei. Unele, din oborul capitalei, au plâns altele i-au cântat „Drum bun şi nu uita sa-ţi iei săpun/ Că frânghia o ai de-a cum/ Drum bun!” De frânghie îl ducea Duduia la Paris, precum Zizi la Odessa.
Regenţa a fost slabă, formată dintr-un unchi, preot şi un profesor, imatură la fel ca baby king, iar politicienii români au găsit un bun motiv de discordie, de interminabile contradicţii sterile, pierzând din vedere marile probleme ale Ţării, erau rupţi de realităţile ei, de evoluţia europeană şi mai ales de pizma şi duşmănia vecinilor. În această atmosferă de gâlceavă politică, în 1927, s-a stins Regele Ferdinand, Întregitorul şi Loialul Naţiunii Noastre. Au bătut clopotele a despărţire, atunci nimeni nu a bănuit că, odată cu el a murit şi adevărata monarhie a românilor, din ea mai rămânând doar Regina Maria, al cărei merit la înfăptuirea întregirii neamului nostru este incontestabil, restul nu contează. Nu a trecut mult şi a căzut şi unul din pilonii importanţi ai întregirii, apropiatul sfătuitor cinstit al regelui, prim-ministrul I.C. Brătianu. După aceste momente de doliu naţional, politicienii celor două mari partide, s-au încrâncenat în lupta pentru puterea politică, având ca măr al discordiei, unul putred, pe Cărluţă. Ţărăniştii sentimentali, în frunte cu Iuliu Maniu, vroiau să-l aducă de rege, pe Carol Caraiman, pe când liberalii se opuneau aprig, cu argumentele cunoscute, împotriva acestui dezertor şi mereu renunţător la tronul regatului, care pentru el conta mai puţin decât ultima femeie cu care se culca.
În această atmosferă viciată, dăunătoare viitorului ţării se naşte o nouă mişcare naţională a tineretului român sub conducerea bucovineanului Corneliu Zelea Codreanu. Despre el, de-a lungul anilor şi al vremurilor politice s-au scris sute de mii de pagini, în articole, eseuri, istorii, care adunate şi studiate se împart în trei categorii: de omagiere, de adevăr, de denigrare. Cele de denigrare depăşesc, cu vârf şi îndesat, pe cele de sincere omagiale, cele reale, analizate corect în cadrul vremurilor istorice, deci cele adevărate au fost puternic blocate, prin manipulare de cei ce au comandat asasinarea Căpitanului, de Cărluţă şi Lupeascocraţie. A urmat apoi dictatura comunistă de import, care a obstruat şi distrus tot ce ne caracteriza identitatea şi idealurile de naţiune independentă. Sub Ceauşescu au fost restrânse la maximum circulaţia acelor evenimente, numai propaganda de partid era singura în măsură să spună că tot răul din România se datora Mişcării Legionare. Ochlocraţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman – Neulander, imediat şi-au demonstrat nerespectul faţă de drepturile de liberă circulaţie a ideilor, a adevărului istoric, dându-i afară din ţară pe primii legionari ce au aterizat la Bucureşti, etichetându-i extremişti antisemiţi, dar în acelaşi timp au dat liber, cât s-a vrut, denigrărilor la adresa legionarilor. Foarte bine, aţi procedat tovarăşi paleocomunişti şi-ai voştri fii, altfel, dacă s-ar fi creat o opoziţie asemănătoare cu cea a tineretului legionar, nu ar fi apucat ochlocraţia voastră atâtea mandate la conducerea României. Ştim, celor ce le e frică de adevărul istoric sunt infami ordinari, făcuţi să continue fărădelegile istoriei.
Mergem mai departe cu istoria noastră. Principesa Elena a Greciei ce adresează Curţii de Apel cu o petiţie prin care cere desfacerea căsătoriei deoarece soţul a părăsit-o şi trăieşte în străinătate. Curtea de Apel pronunţă divorţul în baza părăsirii domiciliului conjugal, ce este o insultă gravă la adresa soţiei. Document. În acest moment PNŢ-ul promite răsturnarea PNL-ului fiindcă acesta a determinat-o pe Elena Greciei să divorţeze. Şi în timp ce partidele naţionale se confruntă furios pe malul bucureştean al Dâmboviţei, Carol şi Elena de Grumberg plimbându-se pe malul parizian al Senei au o revelaţie; să se întoarcă în România el ca rege şi ea cu farmecele ei să tragă sforile pentru îmbogăţirea lor. Chibzuiesc mare plan şi Cărluţă pleacă la atac, să cucerească tronul pe care stătea fiu-său, cu avionul până la Băneasa iar Elena de Grumberg, în urma lui, este strecurată în ţară cu un paşaport fals. Restul a fost apă de ploaie, păcat de Iuliu Maniu care i-a sprijinit reîntoarcerea punându-i trei condiţii de bun simţ: să intre, la început în regenţa fiului său, deci practic era rege, să se împace cu Elena de Grecia şi să o uite pe Elena de Grumberg. Nimic mai uşor de promis de pe Sena, nimic mai uşor de-a nu te ţine de promisiune pe Dâmboviţa, când te cheamă Cărluţă. Săracul Iuliu Maniu, cât a luptat el şi Vaida Voievod pentru Unirea Ardealului cu Regatul Român, ca acum să ajungă ei doi la ceartă politică pentru acest individ erotic fără caracter. Târziu. Cărluţă a fost proclamat rege, Carol al Doilea, în data de 8 iunie 1930, Mihăiţă detronat de tătic, dar compensator i-au dat un titlu, ca o nuca în perete, Mare Voievod de Alba Iulia! Această situaţie Nicolae Titulescu a fixat-o incisiv în istoria noastră: „România este ţara în care tronul se moşteneşte din tată în fiu şi din fiu în tată”. Încă nu comentaţi, fiindcă suntem la început, Elena de Grecia a primit un picior în fund până-n străinătate, în timp ce Elena de Grumberg a pus piciorul într-o somptuoasă vilă pe Aleea Vulpache de unde a început a ţese intrigi politice, influenţe nefaste, nenorociri după nenorociri celor ce nu erau de partea lor. Şi-a creat un anturaj ales cu Max Auschnitt, Aristide Blank, Oskar Kaufman şi alţii. Ernest Urdăreanu, şofer de curse automobilistice, devine şoferul personal al Duduiei, şi nu numai după vocea oborului, iar la insistenţele Duduii este săltat în cea de Mareşal al Palatului Regal, ajuns în această poziţie, repeta în diferite ocazii: „Regele ascultă de Duduia, Duduia ascultă de mine, deci io conduc România”. Aşa era, Urdăreanu era etichetat Murdăreanu pentru că iniţia şi manevra corupţia şi delapidările Lupeascocraţiei. Urlă târgu’, stimabile! Şi Regina Maria îi antipatiza pe cei doi ce îl duceau de nas pe fiul ei cum vroiau, motivatele sale riposte au avut ca rezultat interzicerea, de către Carol, să mai desfăşoare acţiuni politice, nici discuţii politice, ceea ce a determinat-o să se auto exileze la Castelul Bran, primit cadou din partea saşilor braşoveni după Unire, sau la marginea mării, la Balcic unde s-a ocupat de grădină şi, descumpănită sufleteşte de modul cum o trata copilul ei, s-a refugiat în Religia Baha’i. Cât priveşte pe Barbu Ştirbei, prietenul intim al reginei, i-a fost interzis accesul în preajma palatului. Ce impertinent să se atingă de mama lui care pentru naţiunea română era piatra de boltă a Unirii celei Mari. Să amintim că şi pe unicul lui frate, principele Nicolae, care l-a sprijinit să urce pe tron, l-a eliminat din membrii familiei regale fiindcă se căsătorise cu cine a vrut.
Imoralul, ajuns rege, dădea lecţii de morală. Semne premonitorii de urcarea puterii la cap, cu manifestări de satrap trecut la metoda divide et impera! (Va urma ep.5)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

A fi sărac nu e ruşine, a fi mizer e grozăvie

Posted by Stefan Strajer On October - 21 - 2015

A fi sărac nu e ruşine, a fi mizer e grozăvie

Autor: George Petrovai

Sărăcia exterioară nu numai că nu-i o ruşine, dar nu-i nici un fapt endemic pentru o ţară sau un popor, chiar atunci când (cazul României postdecembriste) ea s-a generalizat într-atât de mult, încât nu mai surprinde pe nimeni – nici pe aceia mulţi ca frunza şi iarba care-i suportă hachiţele, nici pe canaliile înciocoite la care-i pâine şi cuţitul şi care, pentru a-şi prelungi tirania dosită sub aparenţe democratice, fac tot ceea ce-i neomeneşte posibil să adâncească inegalitatea socială prin tirania sărăciei.

Dimpotrivă, toate religiile universaliste îndeamnă la sărăcia exterioară, cu adevărat calea garantată pentru îmbogăţirea lăuntrică, iar creştinismul în primul rând prin nemuritoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură” (Matei 6/19,20).

Deosebim, prin urmare, sărăcia impusă de lăcomia, demagogia, nepriceperea sau impostura căţăraţilor la putere, o sărăcie care afectează grosul cetăţenilor şi primejduieşte viitorul ţării (din nou cazul României postdecembriste), de privaţiunile pe care şi le impun firile deosebite, fie prin renunţarea spre folosul nevoiaşilor la cea mai mare parte din averea moştenită (celebrul caz al marelui Lev Tolstoi şi al câtorva dintre eroii scrierilor sale târzii), fie prin totala renunţare la deşertăciunea celor lumeşti şi intrarea hotărâtă în lumea meditaţiei şi rugăciunii, cu sau fără rasă monahală (modul pilduitor în care şi-a încheiat viaţa Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

Mai mult de-atâta. Spre deosebire de prosperitatea comodă şi călduţă, care cel mai adesea favorizează trândăvia şi risipa (fireşte, atunci când nu se întăreşte spusa cu „banul la ban trage” prin agonisirea ajunsă scop în sine), de cele mai multe ori sărăcia devine motorul progresului social în general, al celui spiritual în special: nemţii şi japonezii au demonstrat pe viu cum prin muncă fără preget şi de calitate, o ţară poate să renască aidoma păsării Phoenix din cenuşa provocată de al doilea război mondial, după cum artiştii săraci dovedesc din totdeauna că, îmboldiţi de nevoi, izbutesc să îmbogăţească patrimoniul universal cu noi şi noi capodopere.

Exemple în acest sens sunt cu duiumul. Iată-l pe mult încercatul de soartă François Villon, cel care a pus bazele poeziei franceze moderne, pe mult umilitul şi nedreptăţitul Miguel de Cervantes, corifeu între corifeii culturii spaniole şi universale, pe îndelung oropsitul Vincent van Gogh, cel care întreaga viaţă a fost întreţinut de fratele lui Theo, căci – din cele circa 1000 de tablouri şi cam tot pe atâtea schiţe şi desene, care îndată după moartea lui i-au făcut multimilionari pe urmaşi – a reuşit să vândă pe preţuri derizorii doar două, şi, nu în ultimul rând, pe foarte bolnavul de epilepsie şi mereu strâmtoratul Feodor Mihailovici Dostoievski, genialul rus care şi-a scris partea cea mai consistentă din operă (Amintiri din casa morţilor, Crimă şi pedeapsă, Demonii, Fraţii Karamazov) sub uriaşa presiune a creditorilor.

De altminteri, un nobil francez contemporan cu Cervantes, a făcut următoarea afirmaţie adevărată cu tot cinismul ei: „Dacă ceea ce-l constrânge să scrie este nevoia de bani, atunci deie Domnul să nu ajungă niciodată bogat, pentru ca, prin operele sale, el, care este sărac, să îmbogăţească lumea”!..

Baiul mare este atunci când omul devine mizer, adică atunci când sărăcia a pus stăpânire pe mintea şi inima lui, deoarece mizerabilismul este concomitent doctrina disperării şi filosofia resemnării. Căci, spre deosebire de conştienţa şi de voinţa renunţării, inconştienţa resemnării împinge disperarea până în vecinătatea fatalităţii de felul „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, respectiv „Capul plecat sabia nu-l taie”.

Şi încă ceva. Dacă renunţarea denotă curaj şi are vocaţia demnităţii verticalului, resemnarea este plină ochi de laşitate şi are vocaţia orizontalului nedemn, cenuşiu şi sterp.

Din păcate, după atâta minciună şi înşelăciune postdecembristă, foarte mulţi dintre români au ajuns resemnaţi până în măduva oaselor – sceptici, blazaţi şi apatici.

„Românii sceptici şi blazaţi, vor protesta neîncrezătorii, când în România sunt atâtea de făcut pentru prezent şi viitor, ba chiar şi pentru trecutul ei lamentabil valorificat, şi când se ştie prea bine că astfel de însuşiri sunt inerente doar unui popor atât de îngreunat de măreţia istoriei sale, încât îl plictiseşte până peste cap estetismul spumos al propriei culturi, bunăoară aşa ca pe francezi, englezi sau chinezi?!”

Da, căci întreg sistemul postdecembrist este putred şi mizer prin minciuna ridicată la rangul de adevăr şi prin nelegiuirea ajunsă cârmuitoare în stat, fapt pentru care elementele componente (indivizii), dar mai ales relaţiile statornicite între aceste părţi (instituţiile statului), n-au cum să nu fie infestate de ticăloasa politică a aflătorilor în treabă şi să nu fie croite, ca aproape tot tot ce mişcă-n ţara asta, după chipul lor hâd.

Tocmai de aceea românii cu scaun la cap din ţară şi din străinătate au datoria faţă de înaintaşi şi urmaşi să nu se mai lase călcaţi în picioare de aceste jigodii, ci – uniţi în cuget şi aspiraţii – să le dea peste bot când le-o fi mai drag de lume. Adică cel mai târziu la alegerile de anul viitor: Ori apar pe buletinele de vot oameni competenţi şi necompromişi, ori se trece la greva electorală generală!

(Sighetu Marmaţiei, 21 aug. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Mănăstirea ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” din Michigan – Un aşezământ monahal mirific

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Pentru mine, Mănăstirea Ortodoxă de Maici „Adormirea Maicii Domnului” din Michigan este un loc ce-mi conferă o încărcătură spirituală aparte, un aşezământ monahal care incontestabil însufleţeşte întru adevăr şi dragoste mulţime de oameni căutători de Dumnezeu care o vizitează şi i se alătură.

Mănăstirea este situată la 7 mile de Jackson, MI, în mica comunitate fermieră Rives Junction, MI, pe un teren pe alocuri împadurit, ceea ce îi adaugă un surplus de mirifică frumuseţe.

Se cuvine să mărturisesc că încă din adolescenţă am fost fascinat de viaţa monahală, atracţia pentru viaţa călugărilor, a acelor suflete care s-au dăruit lui Dumnezeu sub chipul smerit al isihasmului, provocându-mă să aflu cât mai mult despre delicatele aspecte pe care le implică trăirea mistico-ascetică. Dorinţa de cunoaştere mi-a fost puternic susţinută şi de faptul că am auzit păreri şi convingeri autorizate, riguros exprimate, privind vocaţia monahală şi destinul isihast ale poporului român, care în vremurile de restrişte, numeroase de-a lungul istoriei noastre, recurgea invariabil la efortul miraculos de unire a sufletului cu Dumnezeu prin rugăciune.

Pentru unii, problema vieţii monahale este privită adesea cu un zâmbet ce afişează o semnificativă indulgenţă dublat deseori de o şoaptă generatoare de înţelesuri de compătimire, rândurile ce urmează adresându-li-se şi lor pentru o posibilă necesară reevaluare.

Monahismul este răspunsul cel mai înălţător al omului la jertfa lui Hristos, în centrul slujirii monahale regăsindu-se rugăciunile şi darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, maica monahilor.

La originea vieţii monahale creştine stă ca ţel spiritual primordial atingerea desăvârşirii, în acest sens înţelegându-se în primul rând împlinirea datoriei de a păzi toate poruncile lui Dumnezeu. La noi, la români, monahismul a fost prezent de la începuturile vieţii creştine, fiind şi astăzi o mărturie de înălţătoare ţinută duhovnicească, monahii având şi reputaţia de a fi gospodari de frunte şi filantropi de o adâncă generozitate. Ei înfăţişează atât bucuria, cât şi tristeţea, respectiv fericirea de a fi aproape de Domnul şi nefericirea de a te şti alungat din paradisul Său.

Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, MI  a fost fondată de trei maici din România în anul 1987, constituindu-se într-un locaş sfânt, binecuvântat de Dumnezeu, o adevărată „mană cerească” pentru comunitatea ortodoxă. Ea reprezintă, fără îndoială, o dovadă grăitoare a continuităţii şi unităţii creştinismului ortodox.

 

MAMD0706B

Foto. Manastirea “Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan

Serviciile religioase zilnice, ţinute în biserică şi deschise permanent publicului, reflectă îndeplinirea intensă şi neabătută a scopului esnţial al activităţii monastice exprimat în mod strălucit de Sfântul Pavel: „rugăciunea fără încetare”.

Este de admirat drumul parcurs în evoluţia frumosului aşezământ monahal de la dobândirea proprietăţii în anul 1987 şi până la ceea ce există din punct de vedere material astăzi, cale anevoioasă care demonstrează cu prisosinţă că mănăstirea creşte încet, dar constant şi sigur. Proprietatea consta într-un teren parţial împădurit în suprafaţă de circa 120 de acri şi o cladire, iniţial având destinaţia de locuinţă pentru maici, devenită după scurt timp capela ce avea să servească timp de 25 de ani drept biserică a mănăstirii.

În anul 1989 a început extinderea, un proces lent, dar care a înregistrat importante realizări: un pavilion de vară care găzduieşte hramul mănăstirii, o casă de oaspeţi, o casă pentru maici, birouri, o cameră de lucru, o bibliotecă privată, un garaj, o capelă în cimitirul mănăstirii, un schit de rugăciune în pădure, o casă separată pentru călugări şi ierarhi, o rezidenţă pentru preotul mănăstirii, o clădire ce include un magazin de obiecte religioase (icoane, cărţi, tămâie, muzică, suveniruri şi cadouri potrivite sărbătorilor religioase), precum şi un muzeu, construcţie ataşată turnului din piatră al clopotniţei. Terenul aferent cuprinde grădini, alei, spaţii deschise, o seră şi o vie, toate întregind peisajul încântător al acestui aşezământ religios.

Planul de dezvoltare demarat în anul 1994 a fost urmat cu o demnă de laudă străduinţă, iar în anul 2010 au început lucrările de construcţii, astfel că la 6 octombrie 2012, o zi ce s-a dovedit plină de har, a avut loc un eveniment de o importanţă covârşitoare în istoria mănăstirii: slujba de sfinţire a bisericii noi, împrejurare la care am participat şi care m-a emoţionat şi fermecat. Slujba a început cu procesiunea cu sfintele moaşte în jurul bisericii, timp în care s-au citit psalmi, rugăciuni şi pasaje din Sfânta Scriptură. Ceremonia a continuat cu intrarea în biserică şi sfinţirea Sfântului Altar. După ce ierarhii au părăsit biserica, clerul şi călugării au trecut prin Sfântul Altar, după care au mers în procesiune la pavilion în vederea începerii Sfintei Liturghii. După ce clerul a părăsit biserica, toţi cei prezenţi au fost invitaţi să intre în Sfântul Altar prin uşa diaconească de sud, să se închine şi să sărute Sfânta Evanghelie. Apoi, întreaga asistenţă a participat la Sfânta Liturghie, urmată de un lunch în cortul special amenajat lângă pavilion.

În afara activităţii fundamentale însemnând rugăciunea dictată de organizarea monastică având ca centru de greutate Chipul lui Iisus Hristos, comunitatea de maici execută un întreg ansamblu de îndeletniciri destinate susţinerii lăcaşului şi subzistenţei, printre care: cusutul veşmintelor preoţeşti şi de altar, scrisul icoanelor, înrămări de icoane, confecţionarea unor obiecte religioase, organizarea de întâlniri spirituale. Alte preocupări includ: primirea cu ospitalitate a vizitatorilor, îngrijirea permanentă a cimitirului, cultivarea şi întreţinerea unei întinse grădini de vegetale, precum şi alte numeroase activităţi gospodăreşti imperios necesare vieţii comunităţii.  În fine, trebuie să mai menţionez performanţa de a edita şi publica un jurnal monastic, Rugul Aprins, care se oferă gratuit tuturor celor care îl solicită. Jurnalul apare de trei ori pe an şi este scris de membrii comunităţii, cuprinzând articole despre monasticism, catehism, spiritualitate şi sărbători religioase ale Bisericii Ortodoxe.

Pelerinajul la hramul mănăstirii mobilizează în fiecare an 500-600 de credincioşi. M-am obişnuit să particip anual de 15 august la serviciile religioase la sfânta mănăstire, împrejurare care mă face să contemplu praznicul Sfintei Marii într-un mod emoţional şi evlavios aparte: difuzoarele transmit în toate zările murmurul rugăciunilor, adânci precum pădurea fermecata, iar bucuria colectivă este convertită de misterul de la altar în exultaţie mistică şi smerită mulţumire către Sfânta Fecioară Maria, conferind sufletului o neîndoielnică înălţare. Şi totul se întâmplă la acest sfânt lăcaş binecuvântat de Dumnezeu cu o comunitate creştin-ortodoxă românească de maici care pe calea vieţii monahale fac posibilă o astfel de intensă trăire.

Dar despre Maica Gabriella, Părintele Arhimandrit Roman Braga şi Maica Benedicta voi scrie într-un viitor apropiat, oferind impresiile şi însemnările mele cu gratitudine şi pioşenie ca modeste contribuţii la o monografie a mănăstirii.

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Ion Pena – scriitorul interzis

Posted by Stefan Strajer On October - 21 - 2015

Ion Pena – scriitorul interzis

Autor: Marin Scarlat

(Ion Pena, n. 25 august 1911, comuna Belitori, azi Troianul, Teleorman – d. 29 iulie 1944, Alba Iulia. Perceptorul-scriitor, alături de fiul lui Sadoveanu, îngropat în Cimitirul Eroilor)

Ion Pena a scris și s-a impus într-o perioadă tulbure a istoriei noastre, urmată de epoca devastatoare a regimului comunist, care a dus la scoaterea sa în afara circuitului public prin includerea de cǎtre ciracii cenzurii în „fondul special interziși – (S)”, între 1945 și 1989. Viața lui s-a desfǎșurat sub zodia tragicului, ca sǎ nu spun a blestemului. Ca prim nǎscut, a avut parte de un destin frânt la doar 33 de ani, fiind al cincelea copil, din cei șapte, pe care pǎrinții l-au pierdut in timpul vieții.

Trebuind să-si onoreze funcția de perceptor, nu tocmai populară, Ion Pena a fost scriitor cu normă redusă, scria printre picături. Mai mult, fiind iubitor de oameni, s-a implicat și în activitatea de culturalizare a sătenilor în Banat, la Sichevița și în Domnești, județul Mușcel, actualmente Argeș. În puținul timp rămas Ion Pena a scris, totusi, câteva sute de poezii şi epigrame. Oricum, „Non multa sed multum” spunea domnul Peter Sragher. Ca și cum parcă părintii nu ar fi suferit destul, prietenia sa cu Gheorghe Șuța, liderul Partidului Național Țǎrǎnesc din Domnești, unchiul Elisabetei Rizea din Nucșoara, participantǎ activǎ la „Rezistența anticomunistǎ din Munții Fǎgǎraș – Haiducii Muscelului”, și apartenența sa țǎrǎnistǎ aveau sǎ-i condamne familia la supravegherea Miliției și Securitǎții dupǎ rǎzboi, pânǎ prin anii ’70.

Ion Pena n-a fost căsătorit, hotǎrâse s-o facǎ dupǎ rǎzboi, dar n-a mai apucat, și n-a avut copii. Totul se pierdea, așa cǎ am decis sǎ mǎ implic în scoaterea sa la luminǎ. În demersul meu am bătut la multe uşi literare şi publicistice care nu s-au deschis. Este un arc în timp, el poate exista din nou prin dumneavoastrǎ, citindu-l.

Ion Pena

Foto. Poetul Ion Pena (1911-1944)

În studiul sǎu despre Ion Pena, cunoscutul publicist și istoric literar, Stan V. Cristea, membru al Uniunii Scriitorilor, consemnează că „surprinzător, prin 1943-1944, acesta pare că evolua spre un nou fel de poezie, îi întrezărim – incredibil, cumva – pe Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Este important de spus cǎ Pena a scris și prozǎ. Astfel, astăzi, noi putem să judecăm firul epic din proza utopică „Moneda fantazienilor”, scrisă în Banat între 1937-1938, în care merge cu anticipația pânǎ în 1 ianuarie 2000. În povestire, previziunile autorului au mari analogii cu colectivizarea și cooperativizarea, Ion Pena dovedindu-se un bun analist social de anticipație. Prozatorul și publicistul Constantin Stan (1951-2011) scrie despre faptul că „Pena, prin povestirea sa, îl devansează pe George Orwell”, autorul faimosului roman „Ferma animalelor”, scris în 1945. Iar profesorul, ziaristul și prozatorul Victor Marin Basarab afirma tot în 2001 în cartea pe care începuse s-o scrie despre Pena: „Moneda fantazienilor” ar trebui pusǎ în circulație și așezatǎ într-o exactǎ comparație cu proza urmuzianǎ, într-o corectǎ înțelegere a vizionarismului sud-est european și, de ce nu, la baza teatrului absurdului ionescian.” Acum, în 2015, citind și cumpǎnind, putem afirma că scriitorul teleormanean a fost un vizionar.

În prezent, dupǎ documetǎrile fǎcute, este o certitudine cǎ Ion Pena a publicat și era apreciat în marile publicații bucureștene „Universul literar”, „Pǎcalǎ”, „Prepoem”, „Vremea”, „Epigrama”, în revista buzoianǎ „Zarathustra”, redactată de Ion Caraion şsi Alexandru Lungu, cât și în cele teleormǎnene „Oltul”, „Drum”, „SO4H2”, „Graiul tineretului țǎrǎnist”…

În „Universul literar”, suplimentul celui mai popular și influent ziar din perioada interbelicǎ, „Universul”, Ion Pena era catalogat „Un poet plin, de un talent robust, original și format, care face o figură cu totul aparte în corul celorlalți.”, „Astăzi Ion Pena vine între noi cu o liră cu totul înnoită, aşezându-se dintr’odată pe primul plan al poeziei tinere”, „Versurile lui trebuiesc citite cu toată atenţia, în miezul lor se sbate un poet de rasă, care semnează simplu şi desluşit: Ion Pena”.

În 2011 a apǎrut cartea „Scrieri” de Ion Pena, care include poezii, epigrame, precum și proză, dovedind talentul multilateral al autorului. Consider cǎ scrierile sale pot vorbi cel mai bine despre perceptorul – scriitor. Iată una din poeziile care-i defineşte creaţia: Opriţi-vă// În drumul meu opriţi-vă fierbinţi,/ În carnea mea cu târnăcoape./ Am să vă dau mistere şi arginţi,/ Ca fumul, bogăţia să vă’ngroape.// Mi-e inima de fulgere ocean./ Mi-e palma năzdrăvană şi haiducă./ Opriţi-vă cu sufletul ochean/ Să beţi înfiorarea hăbăucă.// Pe steiul ars de foc şi’nchipuiri/ Să vă înalţ o clipă, să vă doară./ Crepuscul de altare şi zefiri/ Şi vorba peste moarte să vă moară.// Nu închinaţi cu mine rugăciuni/ Ci treceţi, ca barbarii, mai departe,/ Mă jefuiţi de grâne şi tăciuni./ Deschis îmi e pătulul ca o carte.// Eu voi rămâne singur, vagabond,/ Un cerşetor de soare şi de vise./ Voi ocoli destinul rubicond/ Cu porţile de marmură, închise.

Personalitatea managerului scolar în societatea contemporană

Posted by Stefan Strajer On October - 21 - 2015

Personalitatea managerului scolar în societatea contemporană

 Autor: Galina MARTEA (doctor în științe economice, academician de onoare al învățământului universitar din R.Moldova, scriitoare stabilită în Olanda)

Prin calitatea managerială se subînțelege rolul managementului, activitatea căruia este măiestria conducerii, care are drept scop menținerea și dezvoltarea unui sistem social, exprimat prin forme de organizare instituțională de micro și macro nivel. Managementul, fiind știința care organizează și conduce existența unităților instituționale, având la bază resursele umane și materiale respective, este nemijlocit procesul de producere a valorilor sociale. În acest proces social în cadrul căruia ființa umană (fiind și resursa umană corespunzătoare) acționează în scopul muncii pentru a crea bunuri materiale este atribuția care întreprinde acțiuni într-un regim organizat de lucru   coordonat de una sau mai multe persoane, astfel formând ierarhia funcțiilor ca sistem de subordonare a elementelor funcționale. În ierarhia funcțiilor și a regimului de organizare a muncii umane vine inclusă și activitatea managerului, care îndeplinește toate cerințele de administrare a instituției într-o anumită ordine evolutivă. Pe scara acestei ierarhii funcția managerului este în corelație cu complexitatea fenomenelor de remodelare permanentă a proceselor ce formează conținutul determinat de noțiunea generală a managementului. Respectiv, managementul (proces, funcție și rol în activitatea de organizare și conducere a unei instituții) a format funcția managerului, care valorifică la nesfârșit resursele umane, materiale și financiare în cadrul diverselor instituții și întreprinderi a unui mediu social. Mediul social, la rândul lui, format dintr-o gamă vastă de instituții și întreprinderi cu orientări multiple, oferă managerului posibilitatea de a-și valorifica personalitatea și importanța în diverse domenii de activitate cu scopul de a obține un rezultat cât mai bun în acțiunile realizate.

Managerul este personalitatea care își acumulează capacitățile de conducator în raport cu cerințele impuse de dezvoltarea intelectului uman și necesitățile evolutive ale vieții sociale. Viața socială, schimbătoare în conținut sub influența proceselor educative și instructive, impune managerului, respectiv managerului școlar, condiții și obligații în raport cu desfășurarea acțiunilor dependente de existența fenomenelor umane. Managerul, fiind persoana care reglează și stumulează funcționarea unui sistem, are nevoie să-și modifice neîntrerupt aptitudinile în dependență de necesitățile factorului uman (resursă umană în procesele de producție) și nivelul dezvoltării mediului social. Pe măsura acestor necesități sociale și umane managerul este acel care trebuie să-și valorifice propriul intelect în toate aspectele teoretice și practice integrate în funcția propriului domeniu de activitate. Modelul și rolul său de conducător trebuie să activeze în baza unor principii fundamentale pe care se întemeiază o cauză nobilă formată din normele proprii de conduită și a capacităților dezvoltate conform teoriilor științifice cu privire la această funcție. Îmbunătățirea permanentă a propriului model de conducător operează în termeni de responsabilitate față de sine și instituția pe care o administrează. Acesta este un proces prin care managerul, în timp, se formează pe sine însuși ca personalitate și acesta, la rândul lui, formează nemijlocit personalitatea unității instituționale, axată pe valori, astfel influențând dezvoltarea umană în raport cu necesitățile socio-umane. Necesitățile socio-umane, generate de procesele cunoașterii, își actualizează prezența prin domeniul științei a cărei funcție sistematizează în mod concret medodele de instruire și educație necesare omului și societății acestuia. Metodele respective de educație și instruire se realizează în cadrul unităților de învățământ, iar conducătorul acestora este managerul școlar care valorifică neîntrerupt conținutul complex al acțiunilor.

Managerul școlar, cu multiple obligațiuni și roluri, este personalitatea care reprezintă prin forme concrete realitatea unității de învățământ. Diversitatea obligațiunilor unui manager școlar se manifestă prin interacțiunea serviciilor educaționale realizate prin intermediul celor mai noi tehnici de organizare și administrare instituțională. Complexitatea administrării se înscrie prin participarea directă a managerului școlar la formarea și perfecționarea benefică a proceselor educaționale; la acțiunea adecvată de comunicare cu subalternii, elevii, părinții elevilor și alți membri ai comunității; la proiectarea și gestionarea calitativă a managementului educațional și financiar al instituției; la formarea unui mediu psiho-social sănătos în cadrul unității școlare și, nu în ultimul rând, fiind actorul care trebuie să-și îndeplinească rolul de prieten și dascăl adevărat al elevului. Prin acțiunea managerială reală unitatea de învățământ își asigură nivelul respectiv de cultură care întrunește, în același timp, totalitatea valorilor intelectuale și spirituale necesare comunicării instituționale. Comunicarea instituțională, în funcție de necesități și exigențe, formează acel sistem al valorilor educaționale prin care managerul școlar devine un stimulator de energie pozitivă care dezvoltă și crează tabloul perfect al unui management educațional. Eventual, prin logica acțiunilor, managerul orientează elevii, cadrele didactice și alt personal educativ și tehnic către acele activități de valoare care unesc rolul distins al procesului de învățământ, făcându-l mai calitativ și competitiv. Un proces de instruire de calitate se afirmă cu certitudine doar printr-un comportament remarcabil al managerului școlar exprimat prin calități de valoare, respectiv, fiind un model propriu personalității sale care se răsfrânge pozitiv în comportamentul copiilor și subalternilor. Un manager școlar, conștient de acțiunile sale, își promovează cu demnitate personalitatea sa în cadrul instituției școlare, iar imaginea școlii, la rândul ei, nu face altceva decât să completeze (sau să dubleze) personalitatea managerului și rolul unității de învățământ în societate.

Managerul școlar, fiind mereu în pas cu societatea modernă, este urmat de mari responsabilități cu caracter de a reforma în continuu metodele de educație și instruire, astfel formând omul în dimensiunea personalității autentice. Acest rol major în formarea omului managerul școlar îl concepe cu ajutorul politicilor și tehnicilor educaționale (cele tradiționale fiind completate cu cele contemporane) centrate pe conținutul motivației al identității și personalității, care cuprinde totalitatea de factori ce contribuie la formarea unui comportament autentic al elevului. Managerul școlar, fiind în același timp și cadru didactic, trebuie să se prezinte ca un factor de producție al programelor școlare, care să cunoască explicit și clar noțiunea reală a instruirii, fiind un model al cunoașterii atât pentru sine cât și pentru elevi și întregul colectiv didactic. Fiind persoana cu un intelect ridicat și cu cunoștințe vaste în diverse materii și domenii de activitate, managerul contribuie substanțial la formarea unei culturi instituționale și la formarea unui echilibru intelectual care motivează și dezvoltă randamentul școlar prin toate formele și acțiunile realizate. Manifestarea pozitivă a activităților școlare este rezultatul care determină capacitatea intelectuală a managerului, având ca suport sistemul de decizii care stabilește corect direcția de administrare a instituției. Cu ajutorul deciziilor adecvate managerul cu propria personalitate oferă garanții sigure în realizarea obiectivelor ce stabilesc soliditatea și evoluția școlii. Astfel prin capacitatea managerială unitatea de învățământ devine un centru deschis pentru formarea personalității și un centru cultural competitiv atât pentru persoana managerului cât și pentru întreaga unitate de învățământ.

Relația autentică dintre managerul școlar, cadru didactic și elev sincronizează multitudinea de acțiuni cu efecte pozitive, care devine o condiție indispensabilă pentru a influența administrarea și instrurea unei personalități adevărate. Managerul școlar, fiind persoana care condiționează realitatea mediului școlar, este, în același timp, procesul social prin care se contopesc relațiile umane cu acțiunea de a produce valori, efecte, impresii. Toate, la rândul lor, exprimă și întrunesc conduita managerului școlar în raport cu elementele fundamentale ale managementului, a modalităților specifice de exprimare a funcției administrative. Pentru a exercita o influență pozitivă asupra întregului mediu social managerul școlar este obligat să corespundă unor cerințe și condiții prin facultatea logică a gândirii, calitatea însușirilor psihice-morale, nivelul corespunzător de cunoștințe, capacitatea de întreprinzător și moderator cu decizii adecvate, calitatea absolută și condiționată de a fi competent în toate acțiunile realizate. Pentru a produce un exemplu real în gestionarea procesului didactic managerul școlar este obligat să stăpânească perfect teoria și practica proceselor fundamentale de instruire și educație, caracteristice managementului educațional. Cu calitățile intelectuale, profesionale, antreprenoriale, interumane, managerul este acel care promovează calitatea proceselor educative, imaginea unității de învățământ, individualitatea elevului și a cadrului didactic. În esență, acțiunea de succes a managerului este rezultatul capacității de a conduce, orienta și motiva elevul și întregul personal didactic al școlii. Prin propriul model de comportare managerul școlar se formează și își promovează propria personalitate, și, nemijlocit, contribuie la crearea unor noi personalități necesare mediului social.

Atmosfera sănătoasă a unui mediu social, inclusiv a unui mediu școlar, poate fi creată doar pe criterii de transparență, realizate de persoane ce administrează instituția, societatea, omul. Acești oameni de conducere, fiind numiți manageri, inclusiv manageri școlari cu capacități organizatorice, sunt responsabili de gestionarea resurselor umane, materiale și financiare din cadrul instituției. Fiind motivați de rolul acestei funcții de conducere, managerii școlari prin competențele manageriale asigură funcționarea activităților educaționale, astfel satisfăcând necesitățile sociale în procesul de dezvoltare umană. Fiind un exponent al comunității educative, managerul școlar este acel care trebuie să demonstreze și devotamentul respectiv față de funcția pe care o deține în corelație cu poziția socială. Prin poziția sa socială managerul școlar urmează a fi persoana care să întrunească toate calitățile pozitive pentru a putea fi imitat ca un model al serviciilor sociale și, totodată, constituind un model demn de urmat pentru generațiile următoare. Poziția socială pe care o deține managerul școlar include în sine integritatea morală, demnitatea, respectarea angajamentelor față de sine și față de instituția școlară, astfel fiind nucleul societății. Integritatea morală în sens pozitiv urmărește acțiunea favorabilă în numele binelui, în așa mod formând personalitatea managerului școlar în societate. Funcția managerială activând în baza formulei de a organiza și coordona activități cu scop bine definit reprezintă strategia științei de a conduce, utilizând în acest proces toate mijloacele disponibile în vederea asigurării unui rezultat cu succes sigur. Punerea în aplicare a tuturor mijloacelor disponibile include în sine, în mod prioritar, stabilirea unor relații bune de colaborare cu colectivul pedagogic și colectivul de elevi, astfel formând tehnica eficientă de comunicare între indivizi. În acest mod se formează influența pozitivă a comunicării care dezvoltă nivelul educației în cadrul instituției și în afara ei, definit de modelul individual al managerului în raport cu individualitatea fiecărui elev și profesor. Elevul ca și profesorul și managerul, parte componentă a instituției școlare, este acel element care trebuie privit ca un obiect și partener strategic în acțiunea de conducere. Respectiv, acțiunea eficientă de conducere a unei instituții vine proiectată cu caracter complet prin dimensiunea personalității managerului școlar, axată pe calități umane și capacități intelectuale. Anume, cu calitățile umane bune și capacitățile intelectuale deosebite este determinată individualitatea managerului școlar în interacțiune cu individualitatea unității de învățământ și a societății.

A fi un manager școlar înseamnă a fi un bun om al societății, o personalitate a școlii si a întregului sistem public. Funcția managerială trebuie să fie creată pe realitatea prin care se dezvoltă unitatea de învățământ și societatea. Activând pe principii de transparență, corectitudine și criterii de concurență (sistemul economiei de piață bazat pe cerere și ofertă) vor fi realizate mereu noi obiective în modernizarea procesului de instruire și promovarea individului ca personalitate a societății. Acțiunea de promovare a individului ca personalitate a societății se poate forma doar pe modelul managerului, având la bază comportamentul adecvat, viziunea distinsă prin modul de gândire și modul de a vedea real lucrurile din lumea care-l înconjoară, modul de comunicare cu publicul (angajații, elevii). Cu alte aspecte și calități negative precum orgoliul, aroganța și incompetența un manager școlar nu poate activa în cadrul unei instituții de învățământ, deoarece acesta nu va mai fi niciodată în pas cu cerințele impuse de societatea contemporană. Nemijlocit, un manager școlar de calitate trebuie să fie preocupat în totalitate de problemele comunității pe care o administrează, iar interesele personale să fie inferioare față de cele publice și cu siguranță să fie plasate în afara funcției manageriale. Un manager școlar de calitate trebuie să fie omul al unei ținute corecte în toate acțiunile   întreprinse; un bun pedagog și un   conducător competent calificat; un bun prieten al elevilor prin care să dea dovadă de respect reciproc, astfel formând echilibrul etic și echitabil dintre manager-pedagog-elev și corelația obiectivă dintre cultură-valoare-educație-personalitate-identitate.

G.Martea.Foto

Foto. Galina Martea

tête-à-tête, NIG și Kozma Simon, artist

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 13 - 2015

223738_1591944090157_6665941_n

,,Pensionar dar şi un tânăr mereu pus pe studiu şi munca creatoare, un personaj cel puţin interesant, prieten al multor scriitori, poeţi, critici de artă sau artişti, pictori sau cântăreţi, mereu un visător plin de întâmplări ciudate, paranormale, un restaurator al frumosului şi al utilului, şi, nu în ultimul rând, un restaurator de suflete,,(KS)

 

Stau de vorbă astăzi cu sculptorul Kozma Simon, un artist clujean stabilit de foarte multă vreme în Pecs, Ungaria 

NIG: Domnule Kozma, sculptaţi în ceară folosind o combinaţie specială care face ca lucrările dumnevoastră să reziste la 70*C.

Mi se pare extrem de interesantă procedura. Cred a mi-ar plăcea să vă văd lucrând. Să văd cum reuşiţi să transformaţi o masă amorfă în splendoare.

Când a început această pasiune?

 

KS: În 1968, la şcoală Postliceală de Tehnică Dentară, profesoara a numit doi băieţi să pregătească ceara cu diferitele calităţi pentru modelare. Unul eram eu. A venit ora 10, pauza mare. La această oră, zilnic, mergeam  la un bar vecin, la o cafea. ,,Dar ce să facem cu ceară topită??? N-o putem lăsa aşa,dar, nici cafeaua nu o putem pierde.( Ce fete faine au fost şi ieri acolo…)Ştii ce, eu las apA rece să curgă peste ea,,. Cu frică şi de la distanţă, am pornit şuvoiul de apă. Ceara…, cearA a înflorit superb în forme diafane. Am exclamat: ,,Doamne, ce lucruri faine se pot face aşa,,..

 

NIG: Aceste lucrări sunt adevărate poezii sculptate. Uneori îmi închipui că poţi picta sau sculpta un vis, un gest, o amintire. Uneori o întreagă iubire poate reînvia sub mintea şi mâna creatoare.

Îmi citiţi poezia de foarte multă vreme şi nu de puţine ori mi-aţi lăsat comentarii extrem de interesante. Zilele trecute treceam prin pozele pe care mi le-aţi trimis pentru publicare şi am văzut o poezie în fiecare dintre ele.

Ce va inspiră?

 

KS: “În spatele întâmplării Dumnezeu zâmbeşte” zice o vorbă. Ei bine, inspiraţia e mereu Divină, şi la propriu şi la figurat. După răspunsul de la prima întrebare se deduce uşor că factorul determinant al creaţia a fost apa. Torn ceară topită (pe care prealabil am colorat-o după preferinţă), deci torn ceară topită în apă (şi azi ”vrăjitoarele” folosesc metoda pentru ghicit).Apa şi ceara creează nişte forme mai mult decât interesante, combinaţia de culori a cerii şi ea amplifică rezultatul. Din aşa zisa “plăcintă” decupez inspiraţia cerească. Pare o rezolvare facilă, dar rezultatul e de-a dreptul uimitor. Aceasta rezultantă prelucrată artistic devine apoi relieful tabloului.

După prepararea ramei (se creează un fel de cutie în care se toarnă ceară (de mai multe culori) şi în mijlocul ei (sau după felul exprimării artistice, în diferite locuri) se pune relieful. Credeţi-mă, o şi mai misterioasă reacţie se întâmplă. Amestecul de culori începe să creeze şi el.Şi culmea culmilor chiar portrete sau autoportrete. Apoi, pentru a crea profunzime, se toarnă o altă culoare de ceară peste tabloul format(prim planul), pe care-l stropesc cu un şuvoi de apă. În concluzie, o metamorfoză mirifică în care eşti mereu la cheremul creaţiei şi al Domnului. Apropo, această clipă de creaţie cere să ai un suflet curat. Rugăciunea pregăteşte organismul şi implicit, creaţia.

 

NIG: Sunteţi astăzi la expoziţia personală cu numărul 58!.

Aveţi la activ zeci de articole, prezentări la televiziune şi radio. Trei premii internaţionale şi expoziţii în Italia, USA, Franţa, Germania, Ungaria şi România. Peste 700 de lucrări în 23 de ţări, printre care SUA, Italia, Germania, Peru, Coreea, Australia și Vatican.

Sunteţi un artist complet. Munca dumneavoastră este cunoscută şi apreciată. Se poate trăi numai din asta în Ungaria?

 

KS: Şi da, şi nu. A trăi , nu înseamnă numai trăi material, din acest punct de vedere categoric Nu. Dar există o trăire mult mai puternică, cea spirituală; ori din această privinţă Da. Creaţia obţinută după foarte multă muncă, efectuată însă cu plăcere, îţi dă puteri inimaginabile. Puteri cunoscute doar de creatori, şi dacă mai ştii că şi Dumnezeu e mereu lângă tine, ai o putere colosală de a trăi şi implicit de a trece de toate mocirlele vieţii cotidiene. Aceasta e valabilă nu numai în Ungaria, ci în toată lumea.

 

NIG: În 1978 la prima expoziţie Bucureşteană la Galeria Amfiteatru, Nichita Stănescu a participat şi prezentat.

Apoi Maestrul v-a prezentat şi la o altă expoziţie, la Teatrul Naţional. A scris patru articole despre dumneavoastră.

Cum era Nichita cel pe care l-aţi cunoscut?

 

KS: Numai citind întrebarea şi mi-au dat lacrimile. E foarte rar să găseşti un Om inocent, inteligent, empatic şi vizionar, un suflet cald… Puţin ştiu că suferea de o boală incurabilă de la naştere. Să trăieşti cu ea o viaţă şi să o birui, înseamnă o putere pe care doar Divinitatea ţi-o poate da.

Dacă va mai amintiţi, odată, într-un interviu, a fost întrebat: – Care e cel mai frumos vers al literaturii romane? Răspunsul său a fost: “ Nu credeam să învăţ a muri vreodată” (Eminescu)….

Faceţi vă rog, legătura între vers şi viaţa reală….

Nu pot să trec peste alte trei idei frumoase care-i aparţin. Prima, pare banală, dar trăind-o, i-am simţit adâncimea spirituală. L-am întrebat odată :

-Ce e talentul?

Răspunsul său: Plăcerea de a munci în ceea ce faci,,…..

A doua: – Ce e poezia?

Răspunsul său: –Vezi bătrâne, cuvintele sunt cărămizile cu care clădim un castel cât se poate de frumos. Aerul din castel, e poezia…..

Odată i-am cerut o explicaţia asupra poeziei cu patul puştii, răspunsul său de atunci mi-a creat multe nopţi de insomnii şi deschideri spirituale:

“Se datorează neînţelesului”…

Doamne, câte lucruri sunt de neînţeles şi cât de mari şi multe sunt cele care i se datorează….

 

NIG: În 91 v-aţi mutat în Ungaria. În perioada în care mulţi cetăţeni români de etnie maghiară s-au mutat în Ungaria. Vă întreb din punctul de vedere al unui cetăţean român care şi-a părăsit ţara în 1998:

Aţi găsit ceea ce căutaţi sau, aşa cum se întâmplă de obicei, pentru români sunteţi ungur, pentru unguri sunteţi român şi parcă singurul loc în care te simţi acasă este în mijlocul familiei sau închis într-o pasiune transformată în artă?

 

KS: Întrebarea e retorică. Ca şi o mare poetă şi o bună înţelegătoare a vieţii ce sunteţi, aţi văzut foarte clar clipele vieţii mele. De fapt această mentalitate naţionalistă, nu numai că am cunoscut-o din copilărie, ci ea îşi are rădăcini mai adânci nu numai familiale ci şi sociale. Drama intelectualului maghiar în România şi cea a intelectualului român în Ungaria. Pentru a supravieţui te refulezi în pasiunea creaţiei şi în dragostea familială. La un moment dat mama îmi spunea:

 – Pot să mor liniştită, deoarece am creat Oameni.

Azi repet cuvintele ei,: – Am fost rădăcina unui pom cu roade superbe. Copiii şi nepoţii.

 

NIG: Lucrările dumnevoastră au fost criticate şi apreciate de eseişti de marcă din USA, Italia, Egipt, de mulţi ziarişti, poeţi sau critici, printre care amintiţi pe Dan Grigorescu, Grigore Arbore, Horia Medeleanu, scriitorul Gheorghe Schwartz şi mulţi alţii. Şi să nu-l uit pe Nichita…

De multe ori îţi spui că arta ta este pentru sufletul tău, dar cât de mult înseamnă pentru un artist critică constructivă?

 

KS: Când oameni de marcă apreciază munca ta, e ca o măgulire şi o confirmare a faptului  că faci bine ceea ce faci. Odată un mare pictor român, mai apoi rectorul univesitații de Arte Plastice din Bucureşti, văzându-mi lucrările, a recunoscut zicându-mi:

 -Am venit să te distrug. Prea îmi păreai un fanfaron îmbrăcat în costum alb, plin de sine. Recunosc, am greşit. Eşti super şi faci bine cea ce faci…

Dar cea mai frumoasă apreciere vine din partea omului de rând, care-ţi zice:-“ Tare-mi plac lucrările dumneavoastră şi nu ştiu de ce”…sau “ Vă mulţumesc că existaţi”…

Ieri am vândut un mic tablou unei doamne, un suflet  extraordinar; Mi-a zis: -“ Mi-aţi făcut , nu numai ziua, ci şi viaţa mai fericită”….

Nu cred, că există recompensă mai mare…

12047182_10206656745208947_1599897339351263502_n (1) Plasztika 5 Élet a tengerben 12036871_10206636785269961_6139880180437603533_n (1)Kozma Simon - vízesés12002940_1643132085964181_5749425317199070876_n (1)

 

10524718_10203763684244231_8328793863185227450_n 10524718_10203763684364234_6937994528315626641_n 10615455_10203763752805945_1344443897264650597_n

 un articol scris de Nuța Istrate Gangan

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors