Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Dezguvernate, partidele din România dau zor cu lustruirea faţadei politice

Autor: George Petrovai (Sighetu Marnatiei)

 

Încep prezentul demers cu clarificarea termenilor înguvernare şi dezguvernare. Înţeleg prin înguvernare intrarea la guvernare a unui partid sau a unei alianţe politice, iar prin opusul dezguvernare, ieşirea de la guvernare (pierderea puterii executive) prin demisie (act conştient-voluntar), prin demiterea rezultată din pierderea majorităţii parlamentare sau printr-o moţiune de cenzură izbutită.

Tehnoguvernul de-acuma (mai degrabă de tranziţie sau umplutură decât format din tehnocraţi sadea) are meritul că, pe perioada mandatului limitat, satisface pe unii (e drept, cei mai colţoşi şi firoscoşi – strada cu protestatarii, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional), năuceşte pe alţii (scormonitorii prin gunoiul lăsat în urma lor de păpuşarii străini şi autohtoni) şi-i lasă complet indiferenţi pe cei mai mulţi dintre români, aceştia trăgându-şi zilele potrivit apatiei găzduită în dogma filosofică: „Ei (adică cei de sus, străini de noi şi gravele noastre probleme) se aleg şi tot ei se dau jos”…

Căci ce tehnocraţi sunt aceşti guvernanţi scoşi la comanda străină din mâneca serviciilor secrete, care – iată – dau iama în firavul buget al României (nici vorbă de economii, doar cheltuieli cu carul, aşa că până la urmă vor avea parte de alocaţii şi pisicile prezidenţiale!), dar nici urmă de bani pentru investiţii, deşi cel mai umil netehnocrat ştie prea bine că o economie fără investiţii este condamnată la moarte?

Parlamentari-nani-nani-puii-mamii

Pesemne că tocmai asta se urmăreşte în centrele de comandă ale globalizării, ca România să-şi lase în paragină milioanele de hectare de pământ bun de uns pe pâine şi astfel să fie obligată să cumpere pe bani grei (bani împrumutaţi de la păpuşarii mondiali – FMI, Banca Mondială) peste 70% din alimentele infestate şi din băuturile otrăvitoare de pe mesele românilor, ca citricile să fie mai ieftine decât merele româneşti şi ca litrul de lapte din producţia internă (nu şi laptele contrafăcut conform normelor europene) să fie cu mult mai ieftin decât celebra scârboşenie numită Coca-Cola, despre care se ştie foarte bine cât este de dăunătoare pentru consumatori, dar care are notabile avantaje de felul următor: spală toaleta mai bine ca orice detergent şi-i foarte eficace la tratarea plantelor de diverşi paraziţi…

Actualul tehnoguvern românesc este binevenit şi pentru mult încercatele noastre partide politice, îndeosebi PSD şi PNL, nu atât din pricina megascandalurilor cu furturi mai ceva ca-n codru, cât din cauza că multe din piesele lor grele, piese trecute prin ciur şi prin dârmon, ori zac după gratii, ori au fost obligate să iasă din joc şi să lase locul altora mai tineri şi mai puţin cunoscuţi, dar în substanţa lor intimă la fel de corupţi ca predecesorii, respectiv ca mentorii lor (vezi antologicul cuplu Adrian Năstase – Victor Ponta), căci ticăloşia politică are grijă să-i facă faimoşi în ţară şi peste hotare.

Aşa că toate partidele au câteva luni la dispoziţie până la alegerile locale şi parlamentare pentru a-şi lustrui faţadele. PNL, de pildă, crede că a rupt inima târgului cu Decalogul său de doi bani, pe care greii (a se citi corupţii putrezi de bogaţi) de la centru (Ioan Olteanu, Cătălin Teodorescu, Relu Fenechiu, Tudor Chiuariu, Adriean Videanu etc.) şi din teritoriu (atâţia primari, consilieri şi preşedinţi de consilii judeţene) nu dau nici măcar o ceapă degerată. Şi asta deoarece politica postdecembristă (pesedistă, penelistă şi de orice altă culoare) s-a făcut şi în continuare se va face cu bani, purcoaie de bani la fel de murdari ca şi cugetele celor care-i manevrează.

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

„Wir Nosner” – Exodul şi prigoana noastră

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

„Wir Nosner” – Exodul şi prigoana noastră

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

O întâlnire răscolitoare

„Când a venit ordinul, în 17 septembrie 1944, să ne evacuam din faţa frontului rusesc ce venea spre noi, fiindcă trecuse deja peste arcul carpatic, erau la noi în Transilvania, noi, toţi saşii, am fost surprinşi, neliniştiţi, profund îngrijoraţi. Mama fiind gravidă şi bunica bolnavă de inimă au fost îmbarcate într-un tren special pentru copiii mici cu mamele lor, pentru gravide şi bolnavi, pentru bătrâni. Eu aveam zece ani şi împreună cu tata şi fratele meu am plecat cu căruţa, în convoiul ce s-a format din comună noastră, ce, atunci se numea Jaad. Aproape tot satul a plecat la ordin, fiindcă ni s-a spus că este o evacuare temporară, până ce Wehrmacht-ul şi Waffen SS va începe o contraofensivă puternică ce va respinge pe ruşi şi pe români, care de la 23 august, trecuseră de partea ruşilor. Bunica fiind tare bolnavă, la care s-a adăugat şi marea supărare a părăsirii gospodăriei, a comunei nu a rezistat la drumul acesta greu şi după câteva zile a murit în tren. Trenul acela de marfă, al saşilor evacuaţi, mergea încet pe linii secundare şi stătea cu zilele pe linii moarte. Într-o asemenea staţionare, consătenii mamei au vorbit cu preotul satului apropiat să-i facă o slujbă bunicii şi să o înmormânteze în cimitirul lor. Preotul a fost foarte înţelegător şi de mare ajutor, cu toate că erau de confesiuni reformate diferite, cu toate că nu se cunoşteau, nu se ştiau. Pentru toţi, moartea bunicii a fost o lovitură neobişnuită; era înmormântarea uneia dintre ei, dintre noi toţi, departe de biserica şi cimitirul comunei noastre, acolo unde eram de sute de ani împreună. La fel ca trenul acela, viaţa trebuia să meargă înainte, greu, încet, nesigur fiindcă începuseră bombardamentele, să distrugă, omoare, să îngrozească toată lumea. După trei săptămâni, trenul era tot prin Ungaria, când mama a născut, acolo în vagon, jos pe paie, asistată de moaşa noastră din comună. Mama a născut gemeni, o fată şi un băiat. Nu a fost bucurie mare, mai mult îngrijorare şi plâns fiindcă de trei săptămâni nu mai ştiam unii de alţii, când acasă, la noi în Jaad, stăteam la masă împreună în fiecare zi. În sfârşit, după 36 de zile de la primirea ordinului de evacuare şi plecare, trenul acela cu vagoane de marfă, plin de saşi epuizaţi şi tot mai îngrijoraţi de soarta lor, a ajuns în Germania şi a oprit, unde a fost programat, să rămână refugiaţii. Au coborât consătenii noştri şi mama cu gemenii. Noi, copiii cei mari cu tata, cu căruţa am ajuns abia în noiembrie în Austria. Prin Serviciul de Căutare, am aflat unii de alţii şi, atunci mama cu gemenii, fraţii noştri, în braţe şi cu bagajul ei de evacuată în necunoscut, printr-o lume alarmată şi agitată că ruşii sunt tot mai aproape, a reuşit cu multă voinţă şi silinţă să ajungă la noi, reunindu-ne cu mare bucurie, după trei luni de la plecarea de acasă. Atunci am avut impresia că am scăpat de toate, de ruşi, de război, de refugiu şi ne vom întoarce acasă. Mama a avut puţin noroc, pentru că a fost primită într-un cămin de recuperare a mamelor cu copii mici, tata lucra la un ţăran bogat, acoperindu-ne casa şi masa. Războiul nu s-a terminat, ruşii au trecut peste noi, valuri după valuri spre Berlin, în drumul lor jefuiau, prădau, violau tot ce le cădea în cale. După terminarea războiului, în loc să ne bucurăm de pace, aşa cum era, pe la începutul lui iunie 1945, am primit ordin din partea comandamentului rusesc, eram în sectorul de ocupaţie rusesc, să ne repatriem imediat de unde am venit, în comunele şi la proprietăţile noastre. Ne-am bucurat că nu ne-au făcut nimic şi ne întoarcem acasă, acum, din alt ordin. Nici nu ne trecea prin minte ce s-a întâmplat acasă, ce soartă ne aşteaptă acolo.”

Ajunsă aici, cu naraţiunea istorică a copilăriei ei, Margarete Schuster, s-a oprit.

De la începutul întâlnirii noastre, acum în vara lui 2015, ne priveam cu bucurie adevărată şi multă curtoazie. Ne revedeam, prin intermediul prietenului nostru comun, Radu Pintea din Strâmba Bârgăului, după 38 de ani trecuţi, altfel nu ne-am mai fi recunoscut. Păstrează aceeaşi faţă luminoasă, pe care doar s-au adâncit trăsăturile ce exprimă fineţe, îngăduinţă şi bunătate. Vorbeşte la fel de literar şi frumos româneşte, ca atunci, când l-am dus pe Florin la ea în clasa întâia primară, la şcoala germană, unde era învăţătoare. Datorită ei Florin a pornit cu dreptul în educaţie. De multe ori, în toţi anii aceştia, ne aduceam aminte cu plăcere de „Genosse” („Tovarăşa”, n.red.); aşa trebuia să-i spună şcolarii învăţătoarei, doamnei Margarete Schuster. A fost o învăţătoare iubită de copii şi apreciată de părinţi, atât pentru pedagogia ei cât şi pentru comportamentul ei general, modest dar distins. Din nefericire nu a avut copii, compensatoriu îşi trata şcolarii ca pe nişte copii apropiaţi şi dragi. Era bună, bunătatea se spune că este un dar divin. Tuturor ne-a părut rău când am aflat că pleacă în RFG, dar ea a rămas neschimbată, păstrând aceeaşi atitudine modestă şi corectă de parcă nimic nu urma să-i schimbe complet viaţa ei şi a familiei, în curând. De data aceasta nu se refugia din cale ruşilor, prădători şi violatori, scăpa definitiv din lagărul comunist impus şi menţinut prin forţă de către ei. Din „Genosse” devenea ceea ce era: „Frau”- o doamnă.

O privesc şi o admir cât de frumos arată şi se comportă ca octogenară şi în acelaşi timp mă impresionează puternic viaţa ei, a saşilor, din acele vremuri de război şi celor ce au urmat, pe care nu le cunoşteam decât din vagi frânturi. Ştiam că toată Europa, toţi europenii, apuseni şi răsăriteni, au suferit în toate felurile, de la lipsa celor mai elementare trebuinţe ale vieţii până la nesiguranţa fiecărei zi; viaţa fiindu-le în permanentă primejdia, între violenţe şi moarte. De aceea urăsc războiul şi pe cei ce l-au generat şi condus, pentru că trecătoarele lor victorii înseamnă marea tragedie a zecilor de milioanele de oameni. A trecut războiul dar consecinţele lui, prin pacea învingătorilor, continuă printr-un şir de nedreptăţi sociale şi tragice situaţii umane. Am trecut şi noi, Ica şi cu mine, prin asemenea situaţii, am fost refugiaţi, am trecut printr-un lagăr mizerabil, prin neajunsuri, incertitudini, umilinţe. Am suferit datorită faptului că ni s-a impus să ne lăsăm fiul ostatic în ţara dictaturii comuniste, ne-am zbătut amarnic până ce ne-am reîntâlnit cu el, reîntregind familia. Acum aflu cu stupefacţie despre drama saşilor din Nosnerland, cum au numit ei această parte nordică a Daciei, unde, în urmă cu 800 de ani, au fost colonizaţi de regii unguri pentru a le apăra frontiera răsăriteană a regatului de incursiunile diferitelor seminţii instabile, barbare.

– Cum, cum de v-aţi întors? Aţi fugit de spaima ruşilor si apoi v-aţi întors în braţele lor?

– Nu ne-am întors noi, am fost întorşi tocmai din ordinul ruşilor, căzuserăm în sectorul lor de ocupaţie, unde ei aveau putere absolută de învingători. Ordinul a fost Nazat, deşi noi nu ne refugiasem în ţara lor! Părinţii noştri au executat ordinul, în loc să se strecoare în sectorul american cum au făcut şi alţii. Ei au judecat că e pace pentru toată lumea, se vor întoarce la casele şi gospodăriile unde sunt stăpâni, au de toate şi vor munci ca înainte de refugiu. Lăsasem case bune şi gospodării bogate în Nosnerland, de ce să caute ei de lucru aici când aveau atâta lucru acasă, chiar dacă pierduseră însămânţările primăverii şi recoltele verii îi aşteptau livezile şi podgoriile. Ei vroiau să muncească acasă la ei, aşa judecau, nu puteau să-şi închipuie, ce nenorociri dictatoriale a adus ocupaţia rusească în aceste luni de la absenţa lor din ţara natală. Acum, desigur, gândim altfel, dar e o gândire nepotrivită pentru acele vremuri. În treacăt zis, saşii nu cunoşteau, doar auziseră, de ce sunt capabili învingătorii sovietici, cât despre români, sincer, nu aveam mare grijă, îi ştiam de opt sute de ani, în plus mai trăiserăm şi sub guvernarea lor. În România unită era destulă înţelegere socială şi toate erau posibile şi flexibile!

Se opreşte, ne privim în ochi şi zâmbim, ştim aproape totul unii despre alţii. Iar zâmbetul ei nu e superior, nici ironic, e un zâmbet ce însoţeşte realitatea cunoaşterii îndelungate.

– Nu mai trebuie să ne spunem că suntem latini nepăsători, superficiali în muncă şi că funcţionărimea ardeleană s-a bucureştenizat cât ai bate din palme după 1918. Şi mai ştim că soarta saşilor sub ocupaţia ungurească ar fi fost maghiarizarea intensivă, dacă Hitler nu era atât de puternic atunci. Şi maghiarizarea voastră începuse prin legile ungureşti după 1867, în nefericita unire austro-ungară, şi s-a văzut cât de rapid au fost maghiarizaţi şi şvabii din jurul Satului Mare. De asemenea, nici nu mai trebuie să intrăm în istoria ultimului război spunându-ne care pe care ne-am trădat mai mult, mai urât. Faptele vorbesc de la sine; Hitler în 1939, prin pactul Ribbentrop – Molotov, a dat Basarabia românească lui Stalin iar un an mai târziu, la Viena, printr-un aşa zis arbitraj, l-a împroprietărit pe Horthy cu Nord-Vestul Transilvaniei româneşti. Acestea pentru noi sunt mari nedreptăţi istorice, adevărate trădări din partea celui cu care ne-am aliat. Ne-am trădat unii pe alţii, ca la război, A la guerre, come a guerre! De asta urăsc războaiele, pentru câtă lume nevinovată moare iar cei ce rămân suferă nedreptăţi, generaţii după generaţii. Acum trăim alte timpuri, gândim şi judecăm altă realitate; saşii au părăsit patria lor transilvană, Nosnerland-ul vostru, după opt sute de ani, iar noi, ca niciodată în trecut fugim, evadăm, emigrăm, ca urmare a unui război, la capătul căruia ne-am trezit înrobiţi comunismului.

– Ai dreptate!

– Dreptatea mea nu este luată în seamă, pentru cei mari este o dreptate de doi bani legătura. Ştii, cum zicea Spinoza: Fiecare are atâta dreptate câtă putere are! Aşa a fost. Aşa este. Nici tu nici eu nu avem nici o putere, deci dreptatea noastră nu se ia în considerare, iar nedreptăţile şi suferinţele noastre, de zeci de ani, sunt   nevindecabile, netratabile. Povesteşte-mi mai departe cum v-aţi întors.

– „Rău ne-am întors, o persecuţie rea, asupritoare, abuzivă ne-a aşteptat să ne înhaţe. Întâi că nu mai aveam cai la căruţă şi a trebuit să venim cu trenul. La început ni s-a promis un tren de persoane, dar la urmă ni s-au dat vagoane de marfă, platforme descoperite. Era o dezordine totală în toată zona ocupată şi controlată de ruşi, vagoanele mergeau numai de la un raion la altul şi trebuia să ne dăm jos cu toate lucrurile şi să închiriem alte vagoane pentru mai departe. Era o jecmăneală fără de margini şi alimentele erau foarte scumpe, ne trebuiau fiindcă stăteam cu zilele pe linii moarte. Gemenii primeau numai griş fiert în apă. Odată mama a cumpărat lapte pentru ei, probabil a fost stricat, iar de fiert nu a avut timp să-l fiarbă cum trebuia aşa că s-au îmbolnăvit rău. A început alergătura după medici, mama a vrut să se interneze cu ei dar doctorul a spus ca nu e grav şi le-a dat medicamente, dar nu le-a mers bine. Următorul doctor, in altă oprire, i-a consultat cu grijă, dar nu se găseau medicamente prescrise şi aşa a urmat sfârşitul tragic al micuţei noastre surioare de nouă luni. Ce durere pe noi toţi, dar mai ales pe mama care la plecare şi-a pierdut mama iar acum, la întoarcere, fiica. La următoarea oprire, tata a căutat un scriu să o înmormântăm creştineşte, a găsit dar nu vroiau bani ci alimente. S-a întors la tren şi a adus alimentele cerute, din puţinul pe care îl aveam. De zece luni trăiam dintr-un loc în altul în nesiguranţă, nedreptăţi, suferinţe. Oare cât mai puteam îndura? Trebuia îndurat orice fiindcă vedeam întoarcerea acasă drept o mare salvare, o mântuire fericită în casele noastre seculare. Dumnezeule şi ce ne-a aşteptat, de cum am intrat la Oradea am fost jefuiţi şi de jandarmii români, deveniseră de nerecunoscut, acum ne urau. De ce, eram nişte refugiaţi nenorociţi care nu le făcuserăm nici un rău. Am fost reţinuţi într-un lagăr, bărbaţii trimişi la muncă forţată iar copiii cu mamele lor, după un timp au fost lăsaţi afară. La Bistriţa, casele şi gospodăriile noastre erau ocupate de românii colonizaţi din alte părţi, noi am fost complet desproprietăriţi, stăteam claie peste grămadă într-o şcoală veche transformată în lagăr pentru că deveniserăm „saşi hitlerişti, duşmani ai poporului” şi nu mai aveam nimic aici, nici drepturi, nici cetăţenie. Pe cea a Reich-lui nu o primiserăm, cea ungurească se duse pe apa sâmbetei cu Horthy cu tot, cea românească nu ni se arăta din răsăriteanul orizont roşu al dictaturii ruseşti de la Bucureşti. De câte ori îmi aduc aminte prin câte am trecut noi în anii aceia, sufăr din nou.”

Tăcere.

 

Au fost odată, nişte colonişti numiţi saxoni

 

După ce ungurii din Panonia au fost crunt bătuţi de către Otto cel Mare, în anul 955 la Ledhfeld, de lângă Ausburg, de către Otto cel Mare, hoarda ungurească a fost adusă în stare de nimicire aproape totală şi lipsiţii de căpetenii puternice, care fuseseră prinse şi executate, au oprit definitiv raidurile barbare de jefuire spre Apus, de frica altor înfrângeri şi s-au liniştit pentru un timp. Apoi, la anul 1001, noul lor rege, Istvan, s-a creştinat la sfatul Papei şi imediat a decretat creştinarea generală supuşilor săi (bineînţeles, supuşii s-au supus, dar au mai fost şi nesupuşi, vezi istoria lor) şi au reînceput raidurile barbare spre răsărit şi miazăzi, intrând şi în Banatul Istoric şi în Transilvania până în Arcul Carpatin. Rezistenţa valahilor (rumânilor) a fost slabă, la fel şi prada ungurilor, pentru că spaţiul dacic era mereu în calea altor barbari, altor prădători. Cum ungurii erau puţini ca număr pe suprafaţa care se întinseseră şi singuri nu puteau să-şi apere regatul, atunci a venit o idee salvatoare, să aducă colonişti din Imperiul Roman de Apus, cărora să le dea „pământ regal şi largă autonomie” pentru a le apăra frontierele. Idee pe care ungurii şi-o revendică, dar istoricii au altă părere, pentru că, logic şi clar, o asemenea idee şi contract cu coloniştii saxoni nu putea porni din capul unguresc, deoarece astfel de practici aparţineau Evului Mediu european, iar de unde veniseră ungurii nu existau asemenea înţelegeri. Ungurii intraseră în Transilvania numai de o sută de ani, nu făcuseră nimic pe lângă jafuri şi omoruri până ce au adus colonişti de serviciu. Saxonii au venit cu care mari încărcate de unelte, de departe, tocmai din părţile Flandrei, Luxemburgului, Rinului şi s-au aşezat în Transilvania în şase scaune şi un district, mai nordic, păstrându-şi cu statornicie credinţa şi identitatea. Şi, spre deosebire de populaţiile, în mijlocul cărora s-au aşezat, erau mai puţin belicoşi dar mult, mult mai harnici, mai gospodari şi ştiind cum să se organizeze aveau mare eficacitate în muncă iar rezultatele s-au văzut în următoarele două secole prin cetăţile puternic fortificate pe care le-au făcut la Sibiu, Mediaş, Braşov, Sighişoara, Cluj şi Bistriţa, iar în peste două sute de aşezări săseşti rurale au ridicat biserici mari, solide, fortificate. În Evul Mediu pe lângă o agricultură de mare productivitate, oraşele lor au ajuns la un înalt grad meşteşugăresc cu bresle bine întemeiate, cu o viaţă socială avansată datorită bisericii dar şi şcolilor pe care le înfiinţaseră. În autonomia lor parţială, consfinţită prin Diploma Andreanum din 1224, aveau o administraţie şi justiţie proprie şi mult superioară pentru că nu exista iobăgie, fiind cu trei secole înaintea multor popoare din partea aceasta de lume. Dacă pericolul hoardelor barbare mongole şi tătare a apus în locul lor a apărut o ameninţare mai mare: Imperiul Otoman. Transilvania devine un bastion al creştinătăţii, dar în interior avea probleme cu iobăgia răsculată împotriva nobilimii lacome şi hrăpăreţe. În această situaţie se formează Unio Trium Nationum, o uniune a nobilimii ungureşti şi secuieşti, care stăpânea la sânge iobagii rumâni şi unguri, uniune la care s-a alăturat şi szaszok, cum îi numeau ungurii pe coloniştii saxoni. Rumânii (valahii) rămaşi în urmă, mai precis ţinuţi în urmă şi prin Tripartitul lui Werboczy, prin care erau consideraţi toleraţi şi supuşi iobăgiei perpetue, deşi erau cel mai vechi popor în acest spaţiu carpatin şi cel mai numeros aici, au fost stigmatizaţi şi supuşi unei aspre asupriri. În secolul al XVI-lea, puterea otomană ajunge la apogeu, regatul ungar dispare de pe harta politică şi geografică, iar Transilvania rămâne principat autonom, tributar otomanilor. Cu toate acestea, saşii continuă să se dezvolte prin muncă sârguincioasă, păstrându-şi neştirbită identitatea şi chiar înfiinţând Universitatea Naţiunii Săseşti.

Următorul secol aparţine habsburgilor ce prin victoriile în faţa otomanilor au eliberat Panonia, Banatul, Transilvania înglobându-le în Imperiul Habsburgic. Împăratul Leopold Întâiul recunoaşte drepturile şi autonomia saşilor, nu însă şi nobilimea ungară, care sub stăpânirea otomană stătuse cu botul pe labe, dar acum eliberată de habsburgi prinsese glas împotriva „oaspeţilor fideli” cum au fost numiţi în diploma regală din 1224. Lupta saşilor pentru păstrarea drepturilor lor continuă cu mai multă perseverenţă şi în secolul următor, al XVIII-lea, condusă de unicul guvernator sas al Transilvaniei, Samuel von Brukental. Din nefericire pentru Transilvania şi saşi, Iosif al II-lea aboleşte drepturile coloniştilor primite de la regii unguri, în vremurile când aceştia aveau mare nevoie de coloni, apărători ai frontierei de răsărit. Linguşeala ungurilor din Budapesta, trufaşi după ce au fost eliberaţi de sub otomani, era mai aproape de Viena decât vechile diplome regale. Cred ca saşii ţin minte numele împăratului care le-a luat drepturile primite ca să colonizeze parte a Transilvania în urmă cu şase secole! Secolul al XIX-lea le-a fost şi mai nefast saşilor, ei fiind loviţi de două evenimente puternice. Întâi, Revoluţia ungurilor conduşi de Kossuth Lajos împotriva habsburgilor, pe care a continuat-o cu războiul împotriva transilvănenilor, saşi şi rumâni, care nu vroiau să fie alipiţi şi dependenţi de Ungaria. Saşii l-au pierdut pe Stephan Ludwig Roth, preot şi filosof luminat, revoluţionar executat de unguri, deoarece a militat şi pentru drepturile primordialului popor român din Transilvania, iar noi am pierdut 40.000 de rumâni din 200 de aşezări româneşti. Greu de uitat preţul plătit pentru dreptate şi libertate, ce nu s-a făcut. Totuşi, după înfrângerea lui Kossuth, Transilvania nu a fost alipită Ungariei ci a rămas principat autonom în cadrul Imperiului Habsburgic. Dar nu au trecut decât douăzeci de ani, până la formarea dualismului austo-ungar, când atât saşii cât şi rumânii au fost loviţi de cea mai mare năpastă: maghiarizarea! O adevărată ciumă ungurească pentru rumâni, iar saşilor desfiinţându-le privilegiile de „oaspeţi fideli pe teritoriu regal” cât şi Universitatea Naţiunii Săseşti. Să nu uite saxonii din UE să le reamintească ungurilor, din acelaşi UE, când se îngâmfă ei democratic prin foruri politice UE. Adio, Unio Trium Nationum şi pentru secui, cărora le-au desfiinţat şi scaunele lor istorice şi i-a pus să înveţe ungureşte!

Cât priveşte Secolul XX ce va rămâne de pomină în Historia Mundi datorită consecinţelor celor două războaie mondiale, germanicii au suferit cel mai mult, pe drept şi pe nedrept, dar de fiecare dată au fost primii care s-au refăcut de parcă ar fi fost mitologica pasăre Phoenix. În 1919, saşii transilvăneni au hotărât la adunarea lor de la Mediaş să se alipească benevol la România şi drepturile lor cetăţeneşti au fost respectate. Ca fapt istoric şi politic de comparaţie, au fost respectate şi drepturile ungurilor, care la Adunarea reprezentanţilor lor de la Cluj au hotărât să rămână loiali Ungariei nu României, ce se constată cu prisosinţă şi astăzi. E drept reforma agrară a Regelui Ferdinand nu a fost pe placul latifundiarilor, iar administraţia românească era indolentă şi coruptă. În rest, viaţa religioasă, culturală şi politică a saşilor a decurs liber aşa cum au dorit-o iar economic au progresat datorită hărniciei lor. Din nefericire, Arbitrajul de la Viena din 1940, nefast pentru români, nu a fost favorabil nici saşilor, cum se aşteptau, având în vedere că, pentru prima dată în istoria lor seculară de aici au fost divizaţi între două ţări, la rumâni şi la unguri. La retragerea Armatei Române din Transilvania de Nord-Vest, toţi militari saşi au fost lăsaţi la vatra lor săsească, dar guvernul unguresc imediat i-a încorporat în Honvedseg-ul lor. Începuse al Doilea Război Mondial, trebuia multă armată celor prinşi de abominabila conflagraţie, carne tunurilor oarbe. Adolf Hitler era victorios la începutul războiului şi avea nevoie de mulţi soldaţi pentru planurile sale de cuceritor al lumii. Prin victoriile militare de până atunci şi printr-o propagandă nazistă agresivă a reuşit să cuprindă de partea lui o mare parte din saxonii transilvăneni. Prin fantezia halucinantă, stufoasă a propagandei de rasă germanică superioară, dintr-odată paşnicii şi harnicii saşi transilvăneni de până atunci s-au simţit superiori şi au crezut că al Treilea Reich a ajuns deja până în Transilvania. În această euforie nazistă, tinerii saşi au preferat armata germană în locul celei ungureşti, normal, şi s-au înrolat în Waffen SS! În acei ani de război, ştiam doar că fiecare zi trece torcând istoria lumii pe care nu o putem prevedea cu adevărat ci doar să o plăsmuim cum ne-ar conveni…

 

Un general sas cu o carieră militară unică

 

Am fost foarte interesat de ceea ce îmi destăinuia Frau Margarete Schuster, în acea după amiază de vară pe terasa casei prietenului nostru Radu Pintea, aşezată sus pe un deal din Strâmba Bârgăului de sub Munţii Bârgăului, unde se zice, şi aşa şi este, cu cât eşti mai sus, la deal, la munte, cu atât eşti mai aproape de adevăr, pentru că minciunile se târăsc doar pe jos.   Văzându-mă atât de insistent cu întrebări, ca să-şi continue destăinuirile şi istoriile despre saşii transilvăneni, mi-a recomandat antologia istorică „Wir Nosner” bilingvă, de peste cinci sute de pagini despre saşii din Nosen (Bistriţa) şi Nosnerland (districtul saxon ce cuprindea aşezările lor de pe văile Lechinţei, Tecii, Şieului, Bistriţei, Dumitrei). Lucrarea este compusă din relatările celor ce au trăit vremea războiului, evacuarea ce a fost un adevărat exod de teama ruşilor şi suferinţa prigoanei la reîntoarcere, când în locul caselor şi gospodăriile lor au găsit un sumbru lagăr comunist, ce i-a chinuit psihic şi fizic ani de zile, după care nu au mai dorit nimic altceva decât să plece definitiv din lagărul dominat de Moscova. Este o antologie plină de mărturisiri dramatice personale ce împreună formează un cadru istoric   tridimensional, în adâncimea căruia găsim multe adevăruri dureroase care, sub dictatura comunistă, au fost interzise de-a fi transmise oral sau în scris. După căderea Zidului Berlinului şi a Cortinei de Fier au fost câţiva ani buni de libertate de expresie în Europa şi multe adevăruri istorice ascunse au ieşit la iveală, cum sunt şi cele din această „Wir Nosner” atât de bine coordonată şi închegată de Horst Gobbel, sprijinit de saşii ce au trăit acel refugiu şi au suferit atâtea nelegiuiri. Cei ce au contribuit la această antologie de adevăr istoric şi-au îndeplinit cu curaj o datorie de onoare faţă de semenii lor şi, pe drept, mărturisirile lor sunt acuzaţii deschise împotriva celor ce le-au distrus o bună parte din viaţa personală şi generală a comunităţii lor. Din nefericire, marea libertate de conştiinţă şi expresie europeană începută la sfârşitul secolului XX, se restrânge din nou, în fel şi chip, să nu ajungem să cercetăm şi să judecăm corect tot trecutul, adică întreaga istoria, fiindcă Historia est lux veritatis – istoria este lumina adevărului – şi multe adevăruri istorice au devenit incorecte politic pentru noii conducători ai lumii.

Wir-Nosner-coperta01 (411 x 600) (1)

Pe mine, cititorul, această lectură m-a copleşit prin amănuntele timpului de atunci şi suferinţele celor ce au trecut prin ele, suferinţe de neuitat. Printre cei ce au depus mărturiile despre evacuarea saşilor din septembrie 1944, am aflat şi pe cel ce a organizat şi a dat ordinul evacuării, Artur Phelps, un sas din Birthalm – Biertan – un militar de carieră extraordinar; ce şi-a început activitatea militară în armata austo-ungară, a continuat-o în armata română până la gradul de general şi a sfârşit-o ca general de divizie SS Waffen. Biografia lui este neasemuită, incomparabilă cu a altor ofiţeri superiori ce au participat la ambele războaie mondiale. A avut un sfârşit misterios, pur şi simplu a dispărut în toamna lui 1944, când şi-a dat seama că soarta celui de al Treilea Reich era pecetluită. La început, în anul 1901 la 20 de ani, după ce trecuse printr-o şcoală de cadeţi imperiali, era locotenent într-un regiment tirolez de munte. Trei ani mai târziu este primit la înalta Academie Militară Theresiană, după care în timpul Primului Război Mondial ia parte la campania din Serbia, apoi în Galiţia pe frontul rusesc, pe frontul italian în Alpii Austrieci şi chiar în Transilvania după ce România a declarat război Austro-Ungariei. La sfârşitul războiului, cu pieptul plin de decoraţii şi grad de ofiţer superior, se întoarce în Transilvania lui natală, care de data aceasta se unise cu România. Având un palmares militar deosebit este numit Comandantul Gărzii Naţionale Saxone. De menţionat, fiind important, că a luat parte la luptele de pe Tisa împotriva armatei comunistului Bela Kun, care atacase România. În aceste lupte, la un moment dat printr-o iniţiativă personală, neţinând cont de ordinul primit, a salvat de la dezastru militarii români dintr-un anumit sector. Pentru nerespectarea ordinului superior a fost trimis în Curtea Marţială, care nu numai că l-a achitat dar a şi apreciat acţiunea lui militară şi loialitatea faţă de Armata Română, de România. A fost decorat şi înaintat la gradul de colonel. Am fost impresionat să aflu aceste fapte militare ale lui Artur Phleps, pentru care, sasul nostru, a ajuns profesor de logistică militară la Academia de Război din Bucureşti şi sfătuitorul Regelui Carol al Doilea în organizarea şi funcţionarea brigăzilor de vânători de munte. Meritele sasului, în această organizare după modelul trupelor alpine tiroleze, au fost atribuite regelui, nedreptă obişnuinţă de la începutul lumii, bine cuibărită şi la curtea regelui play boy, împreună cu indecenţa şi corupţia. Artur Phleps fiind un militar corect şi curajos a dispreţuit anturajul regal, l-a criticat şi a intrat în conflict cu regele, care l-a înlăturat, fiindcă avea doar putere, de la Duduie şi linguşitorul lui anturaj. Artur Phleps era deja general, recunoscut şi apreciat după o carieră militară de patruzeci de ani, dar încă foarte capabil şi activ. La începutul campaniei împotriva Rusiei Sovietice, şi-a cerut permisiunea de la conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, să părăsească România pentru a-şi oferi serviciile militare Germaniei. Ion Antonescu, i-a acordat permisiunea cu multă părere de rău la pierderea unui mare general şi i-a strâns mâna dorindu-i succes. Şi astfel, sasul nostru s-a înscris voluntar în Waffen SS fiind instalat de către Heinrich Himmler SS Standartenfuhrer. Datorită experienţei şi izbânzilor militare din trecut şi a celor recente din SS Waffen a fost avansat la general de brigadă şi decorat cu Crucea de Fier. Între 1941 şi 1944 a format noi corpuri şi divizii Waffen SS în Yugoslavia cu care a luptat împotriva partizanilor. Din ordinul direct a lui Himmler este trimis urgent în Transilvania, după 23 august 1944, pentru a organiza retragerea trupelor germane şi evacuarea saşilor din faţa trupelor ruseşti, pe care le ştia de ce sunt capabile, încă din vremea Primului Război Mondial. În acea situaţie neaşteptată şi zguduitoare creată de actul de la 23 august 1944, decanul general al Bisericii Evanghelice din Nosen – Bistriţa, Dr. Carl Molitoris, se întâlneşte cu generalul Artur Phleps fiind contrariat de ordinul evacuării celor peste 40.000 de saşi din Nosnerland, acest district saxon din Nord Vestul Transilvaniei. Dialogul dintre cei doi saşi a fost concis.

– Domnule general, vă rog spuneţi-mi foarte deschis: putem să rămânem sau trebuie să ne pregătim să părăsim ţara natală?

– Domnule decan general, nu mai putem menţine ţara. Oamenii noştri trebuie să plece, chiar dacă ar trebui să pornească la drum numai cu un săculeţ cu pâine şi slănină în mână.

Era un ordin de la Cancelaria Reich-ului, direct de la Heinrich Himmler. Un ordin pe care l-au urmat peste 30.000 de saşi din această parte de Europa. Astăzi se ştie, de către cei ce vor să ştie, încă un adevăr tragic al războiului, că 14.000.000 (paisprezece) milioane de germani civili, de la Volga până în Sudeţi, şi-au părăsit casele de pe locurile natale şi s-au refugiat din calea armatei roşii, pentru vina că erau de neam germanic. Două milioane dintre ei nu au supravieţuit refugiului. Un genocid ce a atins apogeul în Dresda.

 

Un convoi deznădăjduit pe drumul necunoscut al viitorului

 

Horst Gobbel face în introducerea tomului un istoric concis al celor opt secole de existenţă a saxonilor – saşilor – în patria lor transilvană, după care m-am ghidat şi din care consemnez că, la ora actuală, saşii transilvăneni s-au risipit în lume: 200.000 în Germania, 18.000 în Austria, 30.000 în Statele Unite, 8.000 în Canada, în timp ce pe vatra lor transilvană au mai rămas doar vreo zece mii. O mare pierdere pentru România. În următorul capitol, Gunter Klein prezintă sugestiv Bistriţa – Nosen – în vremea ocupaţiei ungureşti – din 9 septembrie 1940 până în 12 octombrie 1944, în introducerea căruia prezintă corect Arbitrajul de la Viena, ca pe o mare eroare, în urma căruia s-au creat nemulţumiri şi tensiuni între cele două state: Ungaria nemulţumită că nu i s-a dat cât a pretins şi România care a considerat arbitrajul un dictat, un rapt din drepturile ei teritoriale pe care românii erau cel mai vechi şi numeros popor. Din Bistriţa s-a retras administraţia română dar şi regimentul de vânători de munte comandat de Colonelul Grigore Bălan, care în elevată conduită militară, în cadrul unei ceremonii pe platoul regimentului a lăsat la vatră camarazii noştri saşi care, până atunci, făcuseră parte din regimentul de vânători de munte. În urma regimentului românesc a intrat armata ungurească de ocupaţie şi-a arborat drapelele, a schimbat administraţia şi numele străzilor cu plăcuţe bilingve, în ungară şi germană, rumânii devenind din nou nişte valahi împuţiţi, toleraţi. Piaţa Centrală se numea Horthy Miklos-ter, strada lemnarilor Adolf Hitler-utca, strada spitalului Mussolini-utca, pentru că precizează martorul ocular setea lor de maghiarizare nu se schimbase în cei 22 de ani trecuţi şi tot el adaugă: Dacă „maghiarii de limbă germană” (adică ei, saşii) erau trataţi în mod privilegiat, populaţia românească nu dispunea nici de cele mai elementare drepturi. Saşii din Nosnerland au arborat pe lângă steagul unguresc şi pe cel cu zvastica, semn că se află sub protecţia celui de-al Treilea Reich şi s-au organizat în VDU – „Uniunea populară a germanilor din Ungaria” susţinătoarea şi propagatoarea ideologiei naziste obţinând rezultatele propagandiste scontate. Tineretul săsesc a preferat să se înscrie voluntar în Waffen SS decât să fie încorporat în armata ungară, Honvedseg. Iniţial s-au înrolat voluntar peste o mie două sute de saşi şi numărul lor a crescut treptat până la 9.000 în 1944, înrolaţi în trupe combatante şi auxiliare. Practic fiecare familie săsească a contribuit la   Waffen SS cu cel puţin un membru, deci saşii noştri îşi cunoşteau bine inamicul şi consecinţele ce urmau odată cu înaintarea ruşilor peste Nistru şi apoi peste Carpaţi. „Pământul natal nu-l mai putem ţine… Este momentul evacuării… În câteva săptămâni ruşii vor fi aici. Şi s-a mai făcut o remarcă importantă, adevărată, în favoarea românilor: teama saşilor nu era din partea armatei române, ci a celei sovietice, drept răzbunare pentru campania dusă de Germania pe teritoriul sovietic!

Plecarea saşilor a fost din timp şi minuţios pregătită în fiecare localitate din cele 33 ale Nosnerland-ului în care erau majoritari, iar ordinul plecării a venit în 12 septembrie 1944. Înaintea părăsirii localităţilor natale, în convoaie de care şi căruţe încărcate şi cu coviltir, participau cu toţii la o slujbă religioasă şi o rugăciune în comun de drum bun şi întoarcere grabnică, după care începeau să bată clopotele bisericilor şi roţile carelor şi căruţelor să se învârtă spre al Treilea Reich, prin Nordul Transilvaniei şi al Ungariei, devenind astfel roţile unei noi istorii după cele opt sute de ani. Foarte mulţi saşi au descris în amănunţit pregătirile refugiului, ce li s-a spus că va fi scurt, Ca exemplu al acestei afirmaţii, iată cum şi-a lăsat casa şi gospodăria strămoşească, îndestulată cu de toate, un sas din Măgheruş care credea că se vor întoarce în scurt timp: Grâul, orzul şi ovăzul au rămas nemăcinate în hambar, nutreţul adunat si uneltele în ordine, în curte am vărsat un sac de orz pentru gâşte şi găini, în coteţe aveam o scroafă de-a făta şi doi porci, i-am lăsat liberi în curte. Pe drum vedeam tot câmpul bogat în porumb, cartofi, sfeclă ce rămâneau în urma noastră nerecoltate, iar pe dealuri livezile şi viile erau încărcate, cine le va recolta. Poate dă Dumnezeu şi ne întoarcem de grabă şi timpul va fi bun să le putem recolta. Aceasta era situaţia generală şi majoritatea avea credinţa că se va întoarce curând la bunăstarea lor, cu toate că la începutul primăverii 1944, saşii de pe Şieu au văzut trupe germane în retragere şi convoaie de refugiaţi, un semn rău, pentru că nu i-au văzut întorcându-se, doar ducându-se.

Învăţătorul Gassner Robert, de pe Şieu, scrie în raportul său documentar: La mijlocul lunii aprilie1944, convoiul germanilor din Trasnistria a ajuns în locurile noastre natale. Au venit în jur de 63.000 de oameni după săptămâni de eforturi cumplite, cu căruţe trase de cai, cu vaci de lapte legate de căruţe. Starea lor era jalnică, mulţi bolnavi. Şi-au aşezat pentru câteva zile tabăra pe malul râului la Sărăţel, unde am avut grijă de ei, cu de toate. Convoiul germanilor din Transnistria s-a urnit cu greu şi s-a întins pe kilometri întregi, atât era de epuizat. De la Dej nu au mai putut merge mai departe de surmenaj şi supărare şi s-a hotărât să fie îmbarcaţi, claie peste grămadă, continuându-şi drumul spre Vaterland. În Septembrie a venit şi rândul celor de pe Şieu, printre care şi a familiei Gassner ce avea cinci copii; mama copiilor a plecat cu ei cu trenul şi învăţătorul cu căruţa în convoiul comunei. Trebuia să meargă pe drumuri lăturalnice, cele principale erau numai pentru armată, treceau prin sate care deja fuseseră părăsite. „Curţile satelor erau goale, vitele alergau mugind pe drum şi câmpuri, porci fără stăpâni, ţiganii jefuiau casele rămase fără stăpâni, era cea mai tristă imagine ce mi-a fost oferită în viaţa mea de până acum”, notează învăţătorul Gassner. Autorităţile ungureşti erau împotriva refugiului saşilor, aşa că nu i-au sprijinit de-a lungul drumului iar la trecerea Tisei practic i-au obstruat cât au putut. În sfârşit, sprijiniţi de Vehrmacht au reuşit să treacă Tisa pe un pod de pontoane în plină noapte cu emoţii şi lacrimi în ochi, pentru că se îndepărtau tot mai mult de locurile natale. Obosiseră iar întoarcerea degrabă acasă, pe zi ce trecea, devenea o iluzie, hrana se împuţina, furajele când erau plătite, când erau luate de pe câmpuri dar, în ciuda tuturor greutăţilor, se apropiau de frontiera cu Austria. La un popas mai îndelungat au aflat că trenurile de la Bistriţa erau în urma lor, datorită bombardamentelor şi a lungilor staţionări pe linii moarte şi unele o luau spre Cehia, altele spre Austria sau Germania. Toate începeau a-şi pierde ordinea, se instala debandada frontului ce se apropia mărind îngrijorările, nesiguranţa. „În noiembrie ’44 am ajuns să trecem graniţa în Austria de Sus şi cu această ocazie am fost obligaţi să predăm toţi banii ungureşti la vama ungară, urmând ca la Viena să primim mărci în schimb. Din nefericire pentru noi promisiunile ungurilor nu au fost respectate! Şi asta nu a fost totul, locurile care ne-au fost repartizate de autorităţi erau deja ocupate de alte mici convoaie de iugoslavi, unguri şi transilvăneni din sud. Eram fără bani şi fără acoperiş şi trecuseră două luni de la plecarea de acasă. Nu era timp de disperare, trebuia să ne descurcăm repede, se apropia frontul şi iarna.”

Cu zbatere continuă au reuşit să îndepărteze greutate după greutate, s-au reunit familiile şi au început să muncească pentru pâinea cea de toate zilele. „Transilvănenii noştri erau lipsiţi de pretenţii şi îşi duceau cu demnitate şi credinţă crucea”. Această scurtă frază îmi spune, ne spune, multe despre firea şi caracterul saşilor noştri. În primăvară şi-au dat seama că ruşii îi vor năpădi şi aici, dar, după ce au renunţat la patria lor şi au făcut un drum atât de lung şi greu să scape de ei, acum vor face orice să nu ajungă în mâna ruşilor. Şi au reuşit să scape de ruşi plecând mai departe spre vest, până în sectorul american, numai cu ce aveau într-o mână şi hainele de pe ei. Pentru tot restul vieţii vor rămâne uimiţi şi nedumeriţi de însufleţirea, de forţa şi călăuza din ei pe care au avut-o să scape de ruşi. „Cred că am fi tot mers şi mers până la capătul lumii, dacă numai acolo nu ne ajungeau ruşii!”

 

Nosen „eliberat de glorioasa armată sovietică”

 

În dimineaţa zilei de 13 octombrie 1944, numai un vânt de toamnă mai rămăsese pe străzile pustii ale fostului burg săsesc Nosen, şuierând a pagubă în ciuperci după plecata armată şi administraţie ungurească, vânt de toamnă rece care, din când în când, îşi înteţea şuieratul prevestind imensele pagube pe care le vor aduce şi „eliberatorii sovietici”, ce de acum trecuseră de Pasul Tihuţa, fără să întâmpine vreo rezistenţă armată şi coborau prin livezile saşilor „eliberându-le de mere şi pere”, anticipând marea captură de război pe care o vor face de cum vor intra în burgul săsesc, pe care Wehrmacht-ul îl părăsise fără lupte pentru a nu aduce stricăciuni medievalului burg ridicat de conaţionalii săi. Deşi, odată cu „glorioasa armată sovietică” a intrat în oraş şi regimentul român de vânători de munte, cel care îl părăsise în urmă cu patru ani, puterea supremă o exercita Comandamentul militar sovietic, să fie de bineînţeles şi indiscutabil, amintind ofiţerimii române că în acest război nimic nu s-a schimbat în soarta armatei române indiferent de cine le erau „fraţii de arme”. De data aceasta, mult mai rău, „fratele sovietic”, mai mare, le dădea picioare-n cur pentru a le intra şi mai bine în cap să nu îndrăznească a se abate de la subordonarea ordinilor generalisimului Stalin.

În Bistriţa, comandamentul sovietic era condus de locotenentul Serbacov, ce a ordonat, întâi de toate, începutul capturii de război din proprietăţile saşilor absenteişti. Au scos din casele lor bunurile cele mai valoroase le-au ambalat şi le-au trimis în Uniunea Sovietică, cea mai înaintată ţară din lume în privinţa capturilor de război pe unde ajungeau. Restul bunurilor săseşti au fost scoase la licitaţie, vândute ca la târg şi banii au fost depuşi într-un cont special, rusesc bineînţeles! Nici pseudo -autorităţile române, despre care trebuie spus că; întâi, nu ştim câţi or fi fost români hoţi sau de alte naţionalităţi şi al doilea, se ştie că indiferent de naţionalitate nu s-au lăsat mai prejos decât tovarăşii sovietici, urmându-le calea şi exemplul de „eliberatori mai mici”. În cele aproape 6.000 de gospodării săseşti, din care plecaseră aproximativ 30.000 de saşi, au fost aduse peste 2.150 de familii de colonişti români, restul revenind de drept învingătorilor: tovarăşilor de la partid şi tovarăşilor ţigani de nădejde. În primăvară, înaintea încheierii războiului, noul guvern dictat de „eliberatori” a făcut o reformă agrară democratică, care a împroprietărit pe noii colonişti cu pământurile saşilor, excepţie făcând tovarăşii de la partid şi ţiganii de nădejde ce nu ştiau lucra nimic, darămite în agricultură, cea mai veche şi nobilă cultură a omenirii. Au fost satisfăcuţi să slugărească inconştienţi conducătorilor noului regim democrat, Made in URSS.

Să consemnăm şi evenimentele istorice, reliefate în acest volum de câţiva martori oculari şi în mod extins de Alexandru Pintelei; că după război, se întorc în Ardealul eliberat o parte dintre evreii ardeleni, ce fuseseră deportaţi de autorităţile ungureşti în lagărele de muncă forţată din Germania. S-au întors şi imediat au luat parte, cu multă competenţă comunistă, la conducerea noului regim democratic al tovarăşului locotenent Serbacov, care de data aceasta e menţionat drept colonel, avansat probabil pentru meritele deosebite ale capturii de război. Pe lângă evreii ardeleni, în drept total de-a se repatria, vin în sprijinul conducerii noii orânduiri impuse şi evrei de la Moscova şi Chişinău, ce primesc imediat cetăţenie română, funcţii de conducere în partidul comunist şi unii chiar locuinţe săseşti. Tot acum încep să se întoarcă din ordin sovietic de data aceasta şi saşii ardeleni din refugiul în care au plecat tot la ordin! Ce soartă nenorocită le-a făcut războiul, înlănţuindu-i şi subjugându-i între două ordine, probabil pentru că iubeau pacea, care, acum ar fi trebuit să le dea şi lor aceleaşi drepturi ca şi celorlalţi. Nu a fost aşa, drama saşilor continuă, pentru ei nu există nici pace nici drepturi cetăţeneşti ci duşmănia şi ura unora şi altora, iar asigurările date din partea învingătorilor sovietici făcute în zonele lor de ocupaţie din Austria şi Germania au dispărut, tipic ruseşte, bolşevic, sovietic: mari în vorbe frumoase şi neîntrecuţi în fapte urâte, odioase, cumplite. Ajunşi înapoi în patria lor seculară, saşii au fost deposedaţi de toate bunurile personale cu care s-au întors, băgaţi în lagăre şi detaşamente de muncă, plătind chirie în fostele lor case şi muncind, ca slugi, pe fostele lor pământuri pentru pâinea cea de toate zilele. La ora aceea, un kilogram de pâine făcea 3.200 de lei, iar cei din lagăr pentru o zi muncă primeau 1.800 lei din care automat li se retrăgea o mie de lei pentru întreţinerea lagărului în care erau ţinuţi, intenţionat „întreţinut” în cea mai cruntă mizerie. Şi toate acestea au fost doar începutul. A urmat marea vânătoare a saşilor care au făcut parte din   Wafen SS, în trupele combatante sau auxiliare şi a celor din fosta „Uniunea populară a germanilor din Ungaria” organizaţie pro-nazistă. Cum practic, într-un fel sau altul, saşii, în majoritate, făcuseră parte din cele două formaţiuni au avut mult de suferit, prin condamnări, înjosire şi prigoană, hotărâte de tovarăşii din conducerea comunistă şi sprijiniţi cu devotament neţărmurit de evreii întorşi din lagărele germane. Drept este că şi evreii deportaţi au suferit o mare tragedie, motiv pentru care acum urau tot ce era german, chiar şi pe aceşti saşi nenorociţi de două ordine contradictorii. Să punctăm adevărul; nu aceşti saşi, simpli şi muncitori, i-au trimis în lagăre pe evrei ci guvernele de la Budapesta, să facă pe placul nazismului care le-a dat teritorii nemeritate de la vecini. Acele guverne au fost ajutate cu entuziasm de ungurii locali care, după retragerea armatei ungureşti s-au transformat cameleonic peste noapte; din revanşarzi verzi cu săgeţi în roşii comunişti cu stea în frunte, urcându-se în căruţa partidului comunist şi participând ca slugi ticăloase la conducerea asupritoare a României urându-i deopotrivă pe saşi şi români, etichetându-i duşmani ai poporului muncitor, acuzându-i de fascism şi reacţionarism dacă se împotriveau nedreptăţilor şi abuzurilor   comuniste.

Saşii întorşi din ordin sovietic, de data aceasta, în fostul lor Nosnerland, ajunseseră după război într-o situaţie neasemuită în altă parte a lumii europene, civilizate: fără identitate, fără drepturi, fără proprietăţi, fără apărare din partea statului, la discreţia tuturor persecuţiilor pricinuite de oricine se dădea şi făcea pe comunistul. Nu compar, dar cred că evenimentele din Mai 1946 sunt edificatoare. Saşii autohtoni şi-au cerut drepturile de cetăţenie şi un judecător de ocol, cum se numea atunci funcţionarul statului ce avea acest drept, a început să le acorde cetăţenia, cum era firesc. Şi din acest fapt, absolut legal, tovarăşul secretar de partid comunist, Ioan Negrea, sprijinit de tovarăşul avocat Brimberg şi tovarăşul comerciant Gluck, au declanşat o campanie de ură şi prigoană împotriva saşilor, începută cu o adunare bine orchestrată la Bistriţa şi încheiată cu „Duşmanii poporului vor tremura în faţa naţiunii”. Totul a dus la o mare confuzie şi agitaţie printre participanţi, neştiindu-se care sunt duşmanii, fiindcă nenorociţii de saşi nu aveau timp de aşa ceva, ei cu munca, munceau de dimineaţa până seara să-şi câştige o existenţă de limită, cât priveşte naţiunea nu se ştia despre care e vorba fiindcă, cu tot respectul, chiar că nu putea fi reprezentată de Brimberg şi Gluck. Dar aranjamentul murdar al comuniştilor, ce pretindeau că reprezentau naţiunea, s-a văzut la nivelul comunelor unde s-au dezlănţuit violenţe împotriva saşilor de la injurii, ameninţări şi bătăi până la izgoniri din comune. Dictatură comunistă impusă, ură evreiască şi prostie românească după război, când, toată lumea era încă traumatizată şi vindicativă, fără să realizeze adevăratele consecinţe ce vor urma datorită unei păci de mântuială.

 

Rugămintea unui sas, sincer naţiunii române

 

Saşii nemai putând suporta persecuţia şi mizeria în care erau ţinuţi, maltrataţi şi disperaţi şi-au pus nădejdea în vechii lor reprezentanţi, dintre cei ce în toţi anii alienatului război nu se apropiaseră politic de nazism. Aceştia nici nu plecaseră la ordin în refugiu, rămăseseră şi nici nu alergaseră în întâmpinarea „eliberatorilor”. Acum la întoarcerea saşilor tot din ordin, de data asta sovietic injust, ei, cei rămaşi cunoscând drama celor plecaţi, o adevărată odisee în infernul războiului, i-au înţeles şi au început să-i reorganizeze în vechiul lor spirit săsesc şi să ceară drepturile lor legale peste tot, adresând petiţii „guvernului de largă concentrare democratică” de la Bucureşti şi Comisiei Aliate de Control ce avea un sediu chiar la Dej. Dar, vae victis, întreaga comisie era formată numai din comunişti sovietici!

Dintre cei ce s-au străduit foarte mult pentru drepturile saşilor întorşi în România „eliberată”, a fost marea personalitate, avocatul sas Rudolf Schuler care, din 1918 făcea parte din Istoria Românilor, pentru că a alăturat poporul săsesc unirii celei mari şi fireşti a României în acele vremuri esenţiale pentru poporul român. Pentru a-i cunoaşte cu adevărat personalitatea, consider că este potrivit şi elocvent să reproducem întocmai pasaje din Memoriul său, din 1945, vremuri de restricţie nelegiuită poporului sas, adresat Consiliului de Miniştri al României în acele vremuri de restricţii nelegiuită a poporului sas, pe care l-am găsit anexat în Wir Nosner , fiind important de ştiut şi pentru români:

„Înalt Consiliu de Miniştri,

Subsemnatul, în anul 1930, pentru purtarea mea loială faţă de ideile românismului, am fost decorat cu ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer. În anul 1919, la 8 ianuarie, împreună cu colegul meu Rudolf Brandsch am putut conduce poporul săsesc la hotărârea de la Mediaş, prin care acest popor s-a alipit în mod benevol, conform ideilor de atunci ale preşedintelui Willson, la România Mare. Deputăţia noastră a fost primită la gara din Bucureşti de cinci miniştri, iar eu am avut cinstea de a preda personal Majestăţii Sale Regele Ferdinand Întâiul hotărârea poporului săsesc luată prin reprezentanţă generală.

Pentru această purtare, numele colegului Brandsch şi al meu au fost răspândite în toată presa maghiară, cu cruce neagră, ameninţându-ne cu moartea, aşa că ani de zile nu am putut călători prin Budapesta. Consecinţa acestei purtări a fost că regimul ungar restabilit prin hotărârea de la Viena, nu mi-a permis să fac practică avocăţească. În anul 1919, într-un moment istoric, m-am decis pentru drepturile istorice şi naturale ale poporului român de a crea statul său pe aceste teritorii. Am rămas fidel hotărârilor mele (din 1918, nota mea) nefăcând nici un pas pentru a schimba hotărârea ministrului ungur de justiţie (după cedarea din 1940 – nota mea).

Cu ideile hitleriste prin care se trecea la conducerea autocratică şi nedemocratică a poporului n-am consimţit şi m-am distanţat de această mişcare (faptul că nu s-a refugiat în Reich la ordin, demonstrează această distanţare – nota mea).

Având acest trecut simţesc nimicirea morală şi materială a poporului săsesc, ce ar fi programată, cu mare durere. Este general ştiut şi dl. prof. Iorga constată însuşi în Istoria Românilor, că cultura sătească românească nu este nicăieri aşa dezvoltată, ca acolo unde românii locuiesc în vecinătate cu saşii. Pe teren cultural şi literar amintesc faptul că prima tipăritură românească pe teritoriul Transilvaniei, Cathechismul, s-a făcut în anul 1542 la Sibiu, prin îndrumarea consiliului orăşenesc.

Recunosc faptul că purtarea poporului săsesc a fost în ultimii 5 ani provocatoare şi cu tot greşită, contrară purtării noastre din trecut şi contra ţinutei pe care un popor conlocuitor trebuie să o poarte faţă de celelalte popoare ale statului. Totuşi, simţim ca o rea răsplată a tuturor serviciilor pe care le-am făcut culturii acestei ţări, în decursul a multor sute de ani, dispoziţiunile programate. Istoricul Iorga a constatat că poporul român are o inimă bună şi cu toate că a fost sărac în trecutul său, este un popor cu gândire nobilă.

Apelez la gândirea nobilă a poporului român, reprezentată în acest moment istoric pentru noi de Înaltul Guvern, să nu nimicească un popor care a putut fi dus pe o cale greşită prin conducătorii săi vinovaţi, care popor însă, în masele sale, este un popor de lucru, de hărnicie, de folos şi nu de pagubă pentru ţară.

Bistriţa, 25 iulie 1945

Cu deosebită stimă Dr. Rudolf Schuller”

Am citit cu multă luare aminte această scrisoare, fiind impresionat de ţinuta morală a avocatului sas Rudolf Schuller, ce nu a făcut compromisuri nici în faţa guvernului hortist, nici în faţa Fuhrerprincip, dar s-a aplecat, datorită durerii avută în suflet pentru conaţionalii săi, în faţă înaltului guvern instalat de eliberatorul sovietic cu rugămintea de-a nu nimici acest popor care benevol s-a alipit României Unite. Avea dreptate, apăra o cauză umană, din nefericire înaltul guvern nu gândea nobil cum gândea poporul român, nu gândea deloc, executa ce i se ordona. Rudolf Schuller îşi dădea bine seama ce viitor vor avea ţările din zona comunistă, de aceia în memoriul său a şi propus o alternativă împotriva nimicirii saşilor din România: „Retrocedarea noastră acolo de unde am venit cu veacuri înainte, ar fi o soluţie naturală a sorţii noastre”. Frumoasă şi dreaptă ca speranţă, utopie sub dictatura comunistă. Nu li s-a dat drumul, dar în următorii ani şi-au primit cu greu drepturi, cetăţenia, proprietatea limitată, şi alături de români, care constrânşi de teroarea comunistă puteau gândi nobil cât vroiau, totul era să nu spună ce gândesc, au trecut cu toţi, conlocuitori şi neconlocuitori, la construcţia cincinalelor, unul după altul, până ce au ajuns din nou la cartele pentru alimente, intraseră în epoca de aur.

Saşii, odată cu noile relaţii diplomatice dintre   RFG şi RSR din 1967, au început să plece definitiv, la cererea lor de data aceasta, dar era coadă mare la aşteptare, în faţa lor încă mai erau nişte evrei care ne-au instalat comunismul cu tenacitate şi autoritate de la Kremlin, dar acum nu le mai plăcea ce făcuseră în România. Aşa se face că pe mulţi saşi Anno Domini 1989 i-a mai prins în victoriosul nostru lagăr comunist, o adevărată închisoare a fricii, foamei şi frigului, închisoare din care, odată porţile deschise, saşii şi-au luat zborul, urmaţi de mulţi, foarte mulţi, milioane de români. Ei, românii, nici după un sfert de veac, încă nu au un Rudolf Schuller care să vină cu o alternativă la nimicirea poporului român, a României.

În această speranţă, au ales de preşedinte un sas, dar au ales unul greşit…

(Corneliu Florea – fragment din volumul în pregătire „Vara pisicilor negre”)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Un strălucit jubileu al cărţii la Târgu-Mureş

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

Un strălucit jubileu al cărţii la Târgu-Mureş

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

 

Organizat de Asociaţia Culturală „Punţi de lumină” din Tg.-Mureş, al cărei preşedinte este publicista şi poeta Mariana Cristescu, jubileul cărţii marcând a 10-a ediţie a manifestării care debutase în decembrie 2012, s-a desfăşurat în Sala „Nicolae Tonitza” de la hotelul Continental din localitate, frumos ornamentat sărbătoreşte, în ziua de 28 decembrie 2015. Totdeauna când vizitez oraşul Tg.-Mureş, îmi reamintesc de anii când am predat la Universitatea de Artă Teatrală de aici, perioadă când publicam la ziarul „Cuvântul liber” şi am debutat în revista „Vatra Veche”, a cărei colaboratoare continui să fiu şi în prezent. De această dată, am trăit o nouă revelaţie, aceea că manifestarea „Punţi de lumină” şi-a dobândit prestigiul unei tradiţii salutare, îmbogăţind viaţa culturală a urbei cu adevărate punţi trasate între meridianele spiritului românesc. Participarea preşedintelui Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Doru Dinu Glăvan de la Bucureşti, a scriitorului publicist Ilie Şandru, sosit din Topliţa, a unor profesori scriitori, aşa cum chiar eu veneam de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu, a echipei de conducere de la Casa de Cultură a Tineretului „George Enescu” din Reghin, condusă de pictorul Marcel Naste, recent recunoscut în Italia pentru valoarea creaţiilor sale, a unor scriitori din Târnăveni, în frunte cu Răzvan Ducan, a prestigioşilor intelectuali din oraşul de pe Mureş, precum preşedintele Senatului Universităţii „Petru Maior”, Cornel Sigmirean, poetul şi radiofonistul de prestigiu Valentin Marica, bibliologul Dimitrie Poptămaş, omul de teatru Zeno Fodor şi alţii, vorbesc de la sine de pulsul acestei manifestări, menite să promoveze recentele cărţi ale autorilor invitaţi.

Debutul evenimentului a stat sub semnul colindului, oferit participanţilor de artiştii familiei Bogăţean, prezenţi cu o expoziţie de icoane pe lemn şi pe sticlă de o mare sensibilitate. Astfel, maratonul lansărilor de carte a început cu entuziasm şi mare interes.

P1090842

 

Foto 1. La intonarea Imnului Naţional: Lazăr Lădariu, Anca Sîrghie, Dinu Doru Glăvan, Mariana Cristescu, Călin Bogăţean 

În cuvântul ce mi s-a dat, am prezentat cele mai noi cărţi ale mele. Dintre ele, Lucian Blaga şi ultima lui muză, având o prefaţă de Ovidiu Drimba, este un „dialog în trepte” ce reconstituie nu numai un episod vag cunoscut din biografia operei creatorului, ci şi acel „obsedant deceniu” al literaturii noastre contemporane, surprins cu aspecte inedite, instructive mai ales pentru tinerele generaţii. Aşadar, o carte-document care, în mod neobişnuit s-a reîntrupat dintr-un film, cum a circulat dialogul meu cu Elena Daniello într-o primă formă, şi acum convieţuiesc, susţinându-se reciproc. În mod cu totul nefiresc, cartea mea, apărută în aprilie 2015 la Editura Technomedia din Sibiu, a parcurs mai întâi un itinerar american, fiind prezentată din Denver, Colorado şi San Francisco în California, până în Troy, Michigan sau Cleveland, Ohio, Windsor şi Hamilton în Canada, pe unde am călătorit. Aşa se şi explică faptul că abia în toamnă, cartea Lucian Blaga şi ultima lui muză a fost lansată la Sibiu, Cluj-Napoca, Deva, Bistriţa şi acum la Tg.-Mureş. A doua apariţie, intitulată Radu Stanca. Profil spiritual, este o prelungire a iniţiativei mele şi a lui Marin Diaconu, ca îngrijitori de ediţie, de a pune în lumină personalitatea unui transilvănean de geniu, Radu Stanca, poet şi dramaturg prolific care trebuie restituit în întregime. În acest sens, apărea în 2012 o primă abordare a noastră, intitulată Dăltuiri. Noua carte, Radu Stanca. Profil spiritual, publicată la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti în 2015, având Cuvântul înainte semnat de acad. Eugen Simion, panoramează viaţa şi opera lui Radu Stanca în Reperele biobibliografice şi spirituale, continuând cu capitolele Radu Stanca despre el însuşi, Valorizări critice, o cuprinzătoare Bibliografie actualizată până la anul 2014, Evocări, în care se valorifică amintirile inedite ale actorilor, ale prietenilor şi colegilor autorului, amintiri care vor apărea în curând şi într-un volum de sine stătător. A urmat studiul bogat documentat Viena lui Lucian Blaga, în care prof. univ. dr. Cornel Sigmirean a reconstituit oraşul studenţiei lui Lucian Blaga, capitală a artei în care, la început de secol XX, se întâlneau marile curente, care au fost iluminismul german şi expresionismul. În Viena valsului şi a husarilor, unde sumedenia de ziare, pe care le citeau studenţii o zi întreagă în faţa unei cafeluţe, la cafenelele oraşului imperial, te puteai întâlni cu spiritele anvangardiste. Aici, Societatea „România Jună”, frecventată cândva de M. Eminescu şi I. Slavici, de C. Porumbescu şi Octavian Goga, organiza sărbătorile importante, anunţând anul cel nou printr-o petrecere totdeauna animată tinereşte. Astfel, Cornel Sigmirean a reconstituit popasul tânărului filosof transilvănean Lucian Blaga cu date exacte, necesare spre întregirea biografiei lui din perioada ce-i anunţa debutul. Era momentul istoric când s-a prăbuşit vulturul imperial şi naţiunile se învrăjbeau. Armata română în 1916 a intrat în Transilvania şi în presa din Viena se aduceau injurii la adresa trădătorilor. În 1918 se năruiau simbolurile unei puteri ce, asemenea unui vas de argilă gol pe dinăuntru, făcut ţăndări, devenise istorie în peisajul politic din centrul Europei.

P1090843

 

Foto 2. Mihaela Raşcu, cu fiicele ei, d-na şi d-şoara Bogăţean, Zeno Fodor, gata de colind.

Sosit cu suflet mare la acest eveniment minunat al cărţii, Hajdu Gyözö, la cei 87 ani ai săi, a mărturisit că este „scriitor maghiar şi patriot român”, amintind mesajul cuvântărilor lui Avram Iancu, care chema la convieţuire armonioasă între români, maghiari, saşi şi secui. Acesta este glasul Transilvaniei profunde, ca spaţiu al multiculturalităţii, după cum cu toţii am căzut de acord.

Tânăra scriitoare Mihaela Raşcu a supus atenţiei o a doua cartea a ei, intitulată Oglinzile pământului, care vine imediat după volumul de debut Nebănuitele feţe ale secundei, apărut în octombrie 2015, în cadrul proiectului cultural „Punţi de lumină”. Proza ei scurtă, după cum atestă Mariana Cristescu, semnând cuvântul înainte al cărţii, are modele în realitatea imediată, aşa ca în povestirea Vasilica sau în Cântecul fazanului, proză distinsă cu Premiul Odobescu pe anul 2015, dar ele poartă un mesaj, ilustrează o filozofie de viaţă, pornind de la o realitate trăită. Autoarea are ştiinţa de a surprinde un eveniment ajuns într-un punct-cheie, în jurul căruia ştie să creeze un strop de magie. Este maniera ei de a îmbrăca realitatea, drept care Mariana Cristescu crede în viitorul ei ca scriitoare, încredere la care ne raliem şi noi după lectura, timp de o noapte, a cărţii.

„Muşchetarilor” echipei „Punţilor” li s-au oferit „diplome aniversare-10” de către Mariana Cristescu, mereu caldă şi spontană în demersul ei, prin care a alternat lansările de carte cu recitarea de poezie, momente muzicale cu intervenţia autorilor ori cuvântul unor participanţi deosebiţi, aşa cum erau soţia scriitorului Romulus Guga, medicul prof.univ.dr. Voica Foişoreanu, Viorel Popescu de la Iaşi, familia profesorilor bucovineni Rodica şi Carol Puia. Călin Bogăţean, cu soţia şi fetele lor, cea mare, Roxana – liceană, felicitată la eveniment de profesoara dirigintă, printr-un gest de mare delicateţe, au parcurs un drum artistic început în 2005 cu prima expoziţie de icoane, prezentată la ziarul „Cuvântul liber”.

P1090846

 

Foto 4. Nicolae Băciuţ, Valentin Marica, Lazăr Lădariu, Anca Sîrghie, Dinu Doru Glăvan, Mariana Cristescu.

Autorul romanului Aşa a fost să fie, Ilie Şandru are o biografie culturală în care fiece titlu este important, după opinia lui Valentin Marica. Crezul scriitorului, având reper în cuvintele lui Ioan Gură de Aur: „Trebuie să aducem fapta cea bună ca îndemn, reamintind-o”, susţine mesajul noii lui cărţi. Ajuns pe pragul vârstei de 85 de ani, Ilie Şandru conduce solemn şi cu autoritate jurnalul de război al ofiţerului Nimereanu, care i se confesa, îmbinând frontul de luptă în Al Doilea Război Mondial cu cel al vieţii lui, în care dragostea s-a dovedit a fi izvor de putere. Acest nou roman continuă un altul, Peste hotarele timpului, dedicat eliberării Reghinului, ocupat temporar de horthyşti. Autor al celei mai temeinice monografii dedicate lui Elie Miron Cristea şi al altor romane, Ilie Şandru crede cu tărie în indestructibilitatea fiinţei noastre naţionale.

Romeo Morari, reporter de forţă la Radio Târgu-Mureş, s-a prezentat la ediţia jubiliară a „Punţilor de lumină” şi ca scriitor şi poet, citind din versurile sale, care au început să fie selectate în volume, începând din 1999, când apărea Sub aripa Păsării Albastre.

Valentin Marica a supus atenţiei noua sa carte de publicistică, intitulată sugestiv Iarba Golgotei, în care valorifică 40 de ani ai arhivei Radioului din Tg.-Mureş, un imens corpus, altfel ameninţat de uitare. Trăim într-o epocă în care genurile publicisticii, de la eseu la interviu, îşi pierd puritatea clasică, iar în ciuda tehnicii avansate nu se mai arhivează materialele folosite în emisiuni. Însuşi Semnalul cultural cu evenimentele consemnate reface esenţializat viaţa Transilvaniei de-a lungul celor patru decenii.

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români, filiala Tg.-Mureş, Mircea Dorin Istrate, a oferit „diplome de participare” oamenilor de condei care meritau a fi felicitaţi. Între ei, poetul Răzvan Ducan a prezentat noul său volum, Strigăt din curba lui Gauss, apărut la Editura Nico din Tg.-Mureş în 2015, stilul său înbinând umorul cu sarcasmul liric, ilustrat şi în Poporul de proşti versus   Eminescu din 2013. Viitoarea carte anunţată de poetul din Târnăveni este Vinul care n-a văzut strugurii. Un microrecital a susţinut şi ziarista Simina Cota din Reghin, care a selectat pentru evenimentul jubiliar versuri ale Dorinei Stoica.

Lazăr Lădariu a valorificat cei 53 ani ai săi de publicistică într-un volum masiv, de aproape 700 pagini,   apărut la Editura Vatra Veche din Tg.-Mureş sub titlul Veghe. Pe cât de concis, pe atât de expresiv, cuvântul “veghe” este prezent şi în alte formulări ale cărţilor sale de versuri sau publicistice. Aşadar, o carte-martor a problematicii tensionate din anii deplinei maturităţi (4 ian. 2013- 23 oct. 2015) pentru viaţa gazetarului atent la tot ce se întâmplă în urbe, în ţară şi pe mapamond. Ochiul de veghe, reprezentat simbolic pe coperta 1 a volumului, este un adevărat avertisment la adresa imposturii de orice natură. Multe incitante titluri de articole, precum Guvernanţi români, citiţi şi băgaţi bine la cap!, îl situează pe Lazăr Lădariu pe poziţia unui mentor în ale politicii, pe care a încercat-o în experienţa lui de deputat în Parlamentul României. Neîndoios, el este o conştiinţă românească prin care trec toate durerile şi strâmbătăţile timpului nostru, semnând aici o carte de învăţătură într-ale societăţii noastre, care nu trebuie să accepte globalizarea ca pe un opus al identităţii naţionale, ci ca pe un potenţator al acesteia. Cuvântul său la jubileu, axat pe ideea că gazetăria e o luptă continuă, a emoţionat prin profesiunea de credinţă pe care el a făcut-o cu patos, ca om de atitudine politică, de la primul articol, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?, şi până la cel din urmă, Pe cine supără adevărul?, încheiat cu o formulare axiomatică pentru convingerea sa: „Repet ce am mai spus de atâtea ori! Dacă Bunul Dumnezeu ne-a lăsat aici, pe toţi, aici trebuie să trăim împreună, în pace şi în deplină înţelegere!”

Doru Dinu Glăvan a salutat evenimentul jubiliar, la care a venit din dragoste, mărturisind că este mai bogat, având asemenea prieteni la Mureş. De 50 de ani, el activează la Radio Bucureşti, după ce a realizat Radio Reşiţa. În calitatea sa de preşedinte U.Z.P.R., aduce ameliorări şi inovaţii în breasla jurnaliştilor, fiind mulţumit să anunţe apariţia primului număr din revista “U.Z.P”, care se doreşte a fi un nou „reper în media românească”, prin rubricatura şi temele inedite, pe care le va aborda această publicaţie profesională. Îngrijorarea Domniei Sale este legată de viitorul jurnalismului românesc, ameninţat de superficialitatea culturii cu care intră în presă noii absolvenţi. Perspectiva aceasta sumbră a provocat un moment de dezbatere, la care s-au antrenat şi alţi participanţi la eveniment. Cantautorul Traian Comşa, sosit de la Sighişoara, a propus un program de muzică folk pe versurile poetului Nicolae Băciuţ, iar reghinenii Smaranda German şi tatăl ei, Enea German, au interpretat compoziţii pe versuri de autori mureşeni dar şi din lirica naţională.

Cartea Marianei Cristescu, recent apărută la Editura Vatra Veche din localitate şi intitulată Amor prohibit-Forbidden love, a fost tradusă în engleză de Ileana Sandu. Aşa cum observa Valentin Marica în prezentarea lui, autoarea evoluează în versurile volumului spre o nouă tehnică, cea a exprimării codate. Este o decantare a fiinţei până la jurământul făcut cu mâna pe inimă, ca renaştere a celei care, după o viaţă de jurnalistă, apare într-o altă ipostază, asemenea cochiliei ce naşte şi din ea apare un nou melc. Făcând un periplu prin teritorii lirice cu funcţie recuperatoare, poezia volumului se înalţă pe doi piloni, cel a contururilor biografice şi acela al contururilor culturale, susţinut de lectura poetei în domeniile filosofiei şi artelor. De aici şi formula inedită a poetei: „Mucius Scaevola n-a fost fratele meu. / El nu şi-a jertfit decât dreptul său braţ./ Eu, neavând mai de preţ/ decât inima,-pe ea am sortit-o flăcării,…” (Blasfemie). O poezie a trăirii filtrate prin meditaţie, oglindind portretul interior al unui om întreg. „Această carte, a conchis Valentin Marica, e adevărul Marianei Cristescu.”

Publicistul, editorul şi poetul Nicolae Băciuţ a lansat în discuţie o altă temă dureroasă şi neliniştitoare, cea a situaţiei traducerilor din literatura română. O asemenea activitate solicită o calitate înaltă a pregătirii profesioniştilor care se angajează să „rescrie” textul supus traducerii. În condiţiile în care echivalenţe simetrice nu se găsesc în limba de sosire a textului, sarcina traducătorului devine mai dificilă. Îngrijorător este adevărul că din literatura română clasică nu s-au tradus suficient în alte limbi scriitorii fundamentali, iar promovarea traducerilor se face în condiţii improprii, produse şi de subiectivitatea selecţiilor.   Nu există un circuit oficial, prin care cartea să ajungă la cititorul căruia îi este destinată. De aceea, traducerile realizate în ţara noastră nici nu ajung în circuitul marilor premii. Nu avem până în prezent un Premiu Nobel pentru literatură.

Pe tot parcursul zilei, standul cu noile cărţi a stat la dispoziţia iubitorilor de literatură, care le-au cumpărat la preţurile stabilite de autori, iar aceştia au dat autografe. Aşadar, un exerciţiu de admiraţie care a apropiat şi mai mult participanţii la   acest eveniment, unde s-a vorbit despre vreo 14 cărţi importante, care tocmai îşi încep călătoria lor printre oameni.

În încheiere, Mariana Cristescu a anunţat viitoarea ediţie pentru 25 martie 2016, iar Nicolae Băciuţ a prezentat ideea proiectului celor 100 cărţi pentru Marea Unire, care se va finaliza în anul 2018, când ele vor constitui obiectul unei expoziţii itinerante, ce va trece prin mai multe localităţi, spre a se opri la Alba Iulia.

Ca organizatoare neobosită a unui asemenea eveniment fast, atât de divers ca tematică şi forme de ilustrare a artisticului, doamna Mariana Cristescu, împreună cu echipa dânsei de colaboratori/ alias „muşchetari”, cum obişnuieşte cu familiaritate să-i numească, merită întreaga preţuire, mai ales că „Punţi de lumină” este singura manifestare de o asemenea înaltă calitate a promovării artiştilor şi a cărţilor recent apărute, în special, pe raza judeţului Mureş.

O naţiune în două state separate

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

O naţiune în două state separate

Galina Martea

 

Un zid, un perete de beton mare şi înalt despărţea un neam, un popor, o naţiune. Un zid care după câteva decenii de ani de rezistenţă şi prezenţă în viaţa unui popor a fost demolat prin ironia sorţii, prin destinul istoriei. La căderea zidului (Zidul Berlinului sau Cortina de Fier) au contribuit mulţi factori, însă factorul cel mai important al acestuia au fost prezenţa teoriilor şi reformelor ale lui M. Gorbaciov prin aşa-numita „Perestroica” şi, totodată, prin comportamentul echilibrat şi paşnic al Uniunii Sovietice, condusă în acea perioadă de acelaşi M.Gorbaciov (distins cu Premiul Nobel pentru Pace, 1990). Totodată, destinul şi acţiunile „Perestroicii” au reformat şi au reuşit să schimbe o lume întreagă, o Europă, un sistem comunist, o Uniune Sovietică.

Schimbările şi reformele istorice ale omenirii, care se produc şi au loc în viaţa tuturor ţărilor şi statelor de pe mapamond, reprezintă o realitate şi un adevăr care, la rândul lor, sunt într-o permanentă mişcare şi evoluţie atât prin destinul ființei umane, cât şi prin destinul istoriei oricărei naţiuni.

Reformele, ce au loc şi se produc într-o societate sau într-un stat, toate, la rândul lor, işi fac prezenţa prin viaţa omului, parte din societatea sau statul respectiv. Societatea, formă de existenţă socială pentru fiinţa umană, este terenul în care au loc acele reforme şi schimbări de ordin social, cultural, politic şi economic. Prin această formă a existenţei sale, societatea este un spaţiu prin care omul reuşeşte să se afirme, să-şi producă şi să-şi reproducă existenţa, să-şi satisfacă propriile necesităţi şi dorinţe, caracteristice proceselor ce decurg între viaţă – om – societate. Ţinând cont de aceste afirmaţii, atunci omul (societatea) urmează a fi stăpân în propria viaţă şi propriul destin pe care trebuie să-l trăiască prin trecut, prezent şi viitor.

Un zid de beton între două state cu acelaşi grai, dar cu destine diferite pe parcursul dezvoltării factorului uman şi a acţiunilor istorice ale timpului. Două state cu acelaşi nume, separate de o construcţie, creată de un sistem sovietic invaziv şi abuziv, care, în timp, a afectat milioane de vieţi omeneşti atât spiritual, cât şi moral. În cele din urmă, prin marea dorinţă, aceste state prin cultura şi mentalitatea lor au reuşit să se reunească, iar acel zid de beton al vremurilor şi-a pierdut valoarea, fiind demolat şi trecut în pagina istoriei. În timp, Germania reunită a reuşit să-şi reformeze structura, forma, şi conţinutul societăţii, având la bază o limbă, un grai, o cultură. Aceste valori de o importanţă inegalabilă au reunit în timp un popor, o naţiune…

Un exemplu remarcabil…

O situaţie, poate identică, este, a fost şi mai rămâne, cu regret, încă în Sud-Estul Europei. Un factor regăsit în aceleaşi valori ale omului, având la bază o limbă de comunicare, o tradiţie, o cultură, o naţiune. O situaţie, poate neidentică, doar prin neexistenţa acelui zid de beton. Dar, după părerea mea, cred, ar fi fost mai bine cazul să fie acelaşi perete de beton pentru ca „azi” sau „ieri” putându-l demola şi păstra doar în amintiri şi pagini ale istoriei.

Două ţări, care încă mai sunt la o răscruce de a-şi decide soarta reunirii.

Anul 1918, 27 martie, unirea Republicii Democrate Moldoveneşti cu Regatul României – 02 august 1940; cu excepţia, iunie 1941 (stare de razboi mondial) – martie 1944. Ulterior, acelaşi sistem sovietic abuziv, creatorul zidului între Germania de Est şi Germania de Vest, a construit acelaşi perete de beton, la figurat, între România şi Basarabia, dar cu o conotaţie mai dură şi mai rezistentă în timp.

basarabia-pamant-romanesc

Sistemul sovietic a reuşit să dezbine şi să despartă un popor, o naţiune cu aceeaşi limbă, cu aceeaşi cultură şi tradiţii. Pe parcursul câtorva decenii naţiunea română divizată continuă să-şi trăiască viaţa. În timp, schimbările şi modificările ce au avut loc în cadrul Europei după anii 1989 şi-au spus cuvântul şi s-au reflectat şi în cadrul R.Moldova, ca rezultat, obţinerea independenţei din 27 august 1991 şi recunoscută ca stat-membru al ONU. Acest eveniment istoric a pus capăt unui regim şi unui sistem politic totalitar, dar nu a soluţionat în deplină măsură problema ce ţine de identitatea poporului român. În cazul dat, teoriile „Perestroicii” nu şi-au făcut efectul şi nu au funcţionat până la sfârşit, precum în cazul Germaniei. R.Moldova, prin formele sale de guvernare, cu conţinutul şi comportamentul factorului uman este un model mai dificil şi cu mult mai complex al desideratului. Omul, factorul uman al societăţii, parte componentă a R.Moldova, este dezechilibrat şi nu cunoaşte esenţa valorii adevărate prin care se regăseşte. Populaţia ţării, cât şi însuşi statul, este influenţată în mod direct şi indirect de mulţi factori interni şi externi (dinspre răsărit), care dezorientează şi împiedică luarea deciziilor de reîntregire a neamului românesc. Aceşti curenţi străini prin gândire şi ideologie afectează o mare parte a populaţiei băstinaşe, cât şi pe unii oameni de ştiinţă/intelectuali, care argumentează contrariul adevărului istoric…

Un factor destul de evident, care mai împiedică în luarea deciziilor pentru o eventuală reunire cu România, se frofilează prin faptul că R.Moldova este o ţară peste măsură de rusificată (limba rusă, fiind limba de comunicare interetnică atât pentru minorităţile naţionale de etnie ucraineană, rusă, găgăuză, bulgară, alţii, cât şi pentru o mare parte din băştinaşii consideraţi moldoveni; doar 16,5% din locuitorii statului au declarat că limba română este limba lor maternă). Totodată, prin nivelul culturii şi al mentalităţii omului, care s-a format pe parcursul deceniilor, luarea deciziilor şi realizarea în practică a evenimentului istoric de reunire, cred, că mai rămâne o problemă de viitor. Urmează să mai curgă ceva din timp, urmează ca factorul uman-poporul să mediteze şi să decidă cu luciditate, urmează să mediteze şi să decidă, în acelaşi rând, şi clasa politică, şi toţi acei ce guvernează ţara, reformând în timp structura şi conţinutul mentalităţii. În această ordine de idei, la cele susmenţionate, aş completa că, conform datelor statistice elaborate prin recensământul din 2004, se consideră „vorbitori de limbă română declaraţi etnici Români” doar 2% din populaţia ţării, astfel considerându-se ca minoritate naţională în propriul stat („Recensământul populaţiei. Caracteristici demografice, naţionale, lingvistice, culturale”. (ZIP). Biroul Naţional de Statistică, Chişinău), iar conform Constituţiei, articolul 13, limba de stat se numeşte „moldovenească”. Cu regret, dar aceasta este o realitate.

  1. Moldova, fiind o ţară destul de slab dezvoltată economic şi săracă social (ultimul loc în clasamentul european şi printre ultimele locuri clasament mondial), declinul luându-şi startul din anii 1990, totodată, are o multitudine de probleme de ordin social, politic, financiar care afectează imaginea ţării atât în plan naţional, cât şi mondial, inclusiv, cu multe datorii interne şi externe, etc. Toate acestea sunt o povară pentru societate, o povară enormă pentru popor. Pe lângă problemele de ordin economic şi social, ţara mai are de soluţionat şi conflictul politic cu Republica Moldovenească Nistreană (parte din R.Moldova), declanşat odată cu proclamarea independenţei din 27 august 1991. Acest conflict, care durează de mulţi ani, urmează a fi soluţionat prin negocieri paşnice cu factorii de decizie interni şi externi, cu implicarea la masa tratativelor atât a Uniunii Europene, atât a organismelor internaţionale competente în domeniu, cât şi a Rusiei, care este implicată în acest conflict. Prin soluționarea   acestuia, unde ar urma să fie respectate drepturile omului, cât şi integritatea statului, totodată, sperăm că vor fi soluţionate şi restul problemelor ce ţin de identitatea poporului şi a naţiunii. Aici, ar fi cazul de menţionat că în cadrul celei de a 19-a reuniune anuală a OSCE din 6-10 iulie 2010, la OSLO (cu participarea a 56 ţări, inclusiv R.Moldova, Italia, Germania, Franţa, România, Turcia, Rusia, etc.,), au fost abordate şi problemele R. Moldova, precum „Crima organizată şi corupţia” şi „conflictul transnistrean”. Tot aici, dna Walburga Habsburg Douglas, raportor pentru Moldova, a accentuat faptul că: „Criza pe care o parcurge R. Moldova nu este una politică, ci una constituţională. Pe de altă parte, concluzia este că avem prieteni şi duşmani în toată lumea, dar cel mai mare duşman al nostru este neunirea noastră.” (Iurie Colesnic. „Moldova a obtinut o mare victorie la OSCE”, Timpul.md, Accesat 14.07.2010, ora 05:29. Disponibil: http://www.timpul.md/articol/iurie-colesnic-%E2%80%9Emoldova-a-obtinut-o-mare-victorie-la-osce%E2%80%9D-13271.html).

Un lucru este cert, că atât România, cât şi o parte din populaţia R.Moldova recunoaşte adevărul istoric al evenimentelor, recunoaşte şi înţelege esenţa lucrurilor prezente.

În cazul reunirii întregului popor român, atunci nici pentru România (dacă să abordăm o realitate) nu ar fi uşor de preluat în componenţa sa un stat falimentar la toate nivelele şi treptele de existenţă socială, cu datorii interne şi externe de milioane de euro şi dolari, nemaivorbind de o altă valută. Însă, cu siguranţă, atât România, cât şi R.Moldova sunt conştiente de acest lucru. Dar, indiferent de toate acestea, un lucru este cert, că reîntregirea naţiunii trebuie să fie realizată în termeni de adevăr şi necesitate istorică pe care nu o putem nega, necătând la faptul care este bogăţia sau sarăcia ambelor state româneşti.

Bogăţia şi valoarea unui stat și a unui popor se recunoaşte prin nivelul culturii și al identității naționale, prin intelectul uman, prin nivelul mentalităţii, prin cuvântul exprimat pentru o unică dorinţă. Prin marea dorinţă, cred, că se va reuşi în cele din urmă, indiferent de criza politică, economică și socială destul de evidentă şi prezentă în viaţa omului şi a societăţii.

Viaţa umană este creată și se bazează pe sistemul de valori şi idealuri sacre. Iar dacă aceste valori/idealuri nu sunt respectate în procesul existenţial, atunci fiinţa umană – omul – societatea devin victime ale acestor idealuri și acestor realităţi…

G. Martea, foto 45,jpg

(Galina Martea, dr., membru al Uniunii Jurnaliştilor Profesionişti din România, membru al Uniunii Scriitorilor Europeni)

Teoriile noi despre Holocaust infirmate de amintirile vechi

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

Prin librăriile americane

Teoriile noi despre Holocaust infirmate de amintirile vechi

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Prezentarea unei cărți în care se afirmă că vom găsi explicații noi la ceea ce s-a întâmplat în perioada Holocaustului mi-a stârnit interesul de a o răsfoi în ideea că voi găsi ceva și despre România. Cartea respectivă a apărut în 2015, editura Tim Duglan Books, New York, autor Timothy Snyder, cu titlul Black Earth. The Holocaust as History and Warning, și din cele 462 de pagini pe care le are, cinci se referă la situația din România.

Puținele pagini rezervate României sunt însă pline de erori și interpretări răutăcioase care aruncă grave acuzații asupra armatei noastre și a românilor în general. Deși în prezentarea cărții se afirmă că noile interpretări au la bază o documentare la surse mai puțin cunoscute, în bibliografia aferentă capitolului respectiv nu apare nicio sursă primară. Pentru a demonta câteva din noile explicații ale d-nului Timothy Snyder vom apela doar la memoriile publicate în USA ale unor evrei români deportați în Transnistria.

Se afirmă că jandarmii români care excortau coloanele de deportați pe drumurile din Transnistria s-au lăsat mituiți pentru a permite localnicilor să-i răpească pe evreii care păreau bogați și să-i omoare pentru a-i jefui. „Other bribed gendarmes for the right to pick prosperous-looking Jews from the columns in order to murder them for their clothing” (pag.232). Amintirile martorului ocular Rubin Udler spun cu totul altceva. Iată cum descrie Rubin Udler comportarea jandarmilor care însoțeau coloana de deportați, din care făcea parte și familia sa, atunci când zărind niște puncte negre care se mișcau pe întinderea de zăpadă au oprit coloana pentru a-i aștepta pe cei care rămăseseră în urmă: „Măsura a fost corectă, pentru că în curând o mulțime de sănii pline cu etnici germani ne-au înconjurat. Jandarmii s-au interpus între noi și ei cu armele îndreptate spre germani spunându-le să plece de acolo…. După ce au plecat excorta a început să respire ușurată acum, pentru că ei n-au fost nevoiți să folosească armele sau să se încaiere cu acești obraznici aliați1. Deci jandarmii români i-au apărat pe evreii din coloană și nu s-au lăsat mituiți. Nu este singurul caz. Meir Teich, în memoriile sale2 arată cum în ghetto-ul din Șargorod pretorul român a acceptat înființarea unei poliții evreiești pentru ca această comunitate să fie mai bine apărată de milițiile ucrainiene care ziua îi bătea pe evrei și noaptea îi jefuia. Ulterior Prof. Alexianu, guvernatorul Transnistriei, l-a chemat pe Meir Teich la Odesa, pentru a împărtăși din experiența privind organizarea comunității din Șargorod și altor lideri evrei adunați acolo într-o întâlnire de trei zile.

O nouă teorie este lansată privind represaliile de la Odesa din octombrie 1041 ca urmare a uciderii a 93 de ofițeri români (și câțiva ofițeri germani), în urma aruncării în aer a Comandamentului militar, în 26 oct. 1941, la șase zile de la cucerirea orașului. D-nul Timoty Snyder susține că au fost uciși 26.000 de evrei ca o răzbunare pentru pierderile suferite în luptă de armata română. “Romanian troops, meanwile, carried out mass shootings of Jews as revenge for combat losses to the Red Army. After seventy thousand Romanian troops were lost in the battle for Odesa in octomber 1941, Romanian soldiers shoot twenty six thousand Jews beyond the city“ (pag.232). Deci, în imaginația lui Timothy Snyder, după o săptămână de la cucerirea Odesei soldații români își aduc aminte de pierderile suferite și încep să se răzbune pe evrei. Apelăm și de data asta la un martor ocular evreu ca să dovedim că lucrurile stau cu totul altfel. Rubin Udler, un tânăr evreu de 16 ani, asistă de la fereastra apartamentului său la represalii. Observă patru spânzurători la colțul străzii, alte spânzurători în care atârnau patru corpuri la următoarea intersecție a străzii Karl Marx, pe care se deplasa dinspre gară un grup de 20-25 de oameni, păziți de soldați români. El nu spune nimic despre originea etnică a ostaticilor, singura observație făcută fiind că ei păreau să fi fost bătuți. Rubin Udler nu spune nimic nici despre o eventuală razie prin zona evreiască a orașului care să se finalizeze cu arestarea unor evrei. El descrie și cum a decurs execuția. Un soldat citea ceva și un ostatec se urca pe scăunel, își punea ștreangul pe gât și aștepta în tăcere. Urma un alt ordin și un alt ostatec lovea cu piciorul scăunelul. Se aștepta un timp apoi procedura se repeta. Ultimul nu mai rezistă psihic și fuge, dar este împușcat. Deci represaliile s-au făcut prin spânzurarea unor ostatici (printre care probabil au fost și evrei) și prin plasarea spânzurătorilor în principalele intersecții din oraș s-a urmărit descurajarea altor acte teroriste. Din arhivele regimentelor staționate în Odesa, Radu Theodoru3 a aflat că de fapt numărul victimelor a fost de 417, mare dar nu uriaș cum este prezentat în anumite lucrări.

Autorul găsește și o explicație pentru faptul că guvernanții români, n-au deportat evreii din Transilvania de Sud (spre deosebire de administrația maghiară din Transilvania de Nord care în 1944 a deportat pe toți evreii din zona pe care o controlau), și anume că le-a fost frică să nu crească influența etnicilor germani în zonă. They worried that the removal of Jews would benefit the German ethnic minorities in towns in Transilvania and thus increase German influence in Romania. Cu alte cuvinte românilor le era mai mare frică de influența germană decât de cea evreiască. Evident că aici autorul are o derapare de la logica lucrării cu scopul de a anula orice sămânță de umanitate a românilor. Nu e de mirare că nu spune nimic despre faptul că mulți evrei care au fugit din zona ocupată de unguri și-au găsit adăpost în România.

Autorul lansează și o teorie potrivit căreia în spatele liniei frontului acționau unități speciale care aveau misiunea de a provoca pogromuri. „Like German soldiers, they were followed by special units whose initial assignment was to provoke pogroms“ (pag. 232). Este invocat un ordin prin care se cerea ca aceste pogromuri să aibă aparența că sunt spontane. „On July 6, 1941, an order from Romanian counter intelligence specified that pogroms were to organized and given the appearance of spontaneity” (pag. 232). Dar pentru că aceste pogromuri planificate nu au luat amploare, forțele române s-ar fi simțit frustate. „Romanian forces, like German ones in these some weeks, were frustraded that pogroms were not more wisdspread “. (pag. 232). De fapt pogromuri în localitățile eliberate de armata română nu au avut loc. Nu sunt prezentate nici în literatura de specialitate și nici în amintirile evreilor din asemenea localități. Liby Stern1 din Bucovina de Nord își începe memoriile cu deportarea, nu amintește de nici un pogrom anterior. Max Godman4, din Rădăuți, în amintirile sale de asemenea nu pomenește de nici un pogrom. Iudith Fehrmann4, fiica unui fermier dintr-un sat din Bucovina de Nord, în amintirile sale nu apare nici un pogrom. Nici Iacob Pesate5 din Cernăuți în amintirile sale nu pomenește despre faptul că ar fi avut loc un pogrom în oraș. În amintirile lui Ruth Glasberg Gold6 din Cernăuți despre această perioadă apare un pogrom în satul Milie, dar tot ea precizează că fost făcut de ucrainienii din banda lui Bandera. Mirian Kober7, născută în Câmpulung Moldovenesc a ținut un jurnal în perioada deportării dar nu face referire la nici un pogrom.

Pentru un istoric specializat în Europa Centrală și de Est este ciudată și data prezentată ca dată a intrării în război a României, cu 11 zile mai târziu decât cea reală. When on Jully 2, 1941, Romanian troops joined the German Eleventh Army in on attack on the USSR from Romanian teritory, this was, like the German company generally, a reinvasion (pag. 231). Lăsând la o parte termenul de reinvazie, preluat din istoriografia sovietică, autorul a împins probabil   deliberat la 2 iulie data intrării în război pentru ca să poată să încadreze la pogromuri luptele din perioada respectivă: Massive pogroms were initiated on Romanian teritory in the days before the invasion, far exceding anything posible in prewar Germany (pag.232). Prin împingerea datei intrării în război în 2 iulie autorul sugerează că pogromul de la Iași din 26 iunie n-ar avea nicio legătură cu bombardamentul nocturn sovietic și cu focurile de semnalizare aprinse de evrei pentru încadrarea țintelor, România nefiind încă în război! Așadar masivele pogromuri inițiate pe teritoriul României în zilele premergătoare războiului se reduc de fapt la unul care cu greu putând fi asimilat cu un pogrom (a se vedea definiția)8 și acela după începerea războiului.

Culpabilizarea excesivă a românilor, punându-le în spinare și ceea ce n-au făcut, nu poate duce la armonizarea relațiilor cu evreii. Atunci la ce servesc asemenea lucrări?

Un articol referitor la această lucrare de pe un site are titlul Timothy Snyder: The Newton of the Holocaust?9. După cum a prezentat pe români în cartea sa cred că acestui istoric, profesor la Universitatea Yale, care vorbește în cinci limbi și poate citi în zece limbi, membru al mai multor organizații legate de Holocaust, i se potrivește însă mai degrabă întrebarea: Timothy Snyder: un mercenar al Holocaustului?

Bibliografie

1. Flares of Memory. Stories of childhood during the Holocaust. Editori Anita Brostoff și Sheila Chamonitz, editura Oxford University Press, 2001, pag.74

  1. The destruction of European Jewry, 1939-1945, de Nora Levin, editura Shoken Books, N.Y., 1973, pag.590 ș.a.
  2. A fost sau nu Holocaust?, de Radu Theodoru, editura LUCMAN, 2003, pag.299
  3. Witnesses to the Holocaust. An Oral History, editor Rhoda G. Lewin, ed. Twayne Publishers Boston, 1990.
  4. Remembering: Voices of the Holocaust. A new History in the words of the men and women who survived, de Lyn Smith, ed. Casale and Graf Publishers, 2006, New York.
  5. A Survivor’ s Memoir. Ruth’ Journey de Ruth Glasberg Gold, ed. University Press of Florida, 1996.
  6. Salvaged Pages. Young Writer’ s Diaries of the Holocaust, editor Alexandra Zapruder, editura Yale University Press, 2002.
  7. Pogrom (< rus) s.n. Masacrare a unui grup minoritar, național sau rasial, organi zată de elemente ultranaționaliste, șovine , Mic Dicționar Enciclopedic, Editura Enciclopedică, Editura Univers Enciclopedic, București, 2008.
  8. http://mosaicmagazine.com/observation/2015/11/timothy-snyder-the-newton-of-the-holocaust/

(Wilmington, DE, Decembrie 2015)

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

Scrisul de mână în contextul zilelor noastre

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

Scrisul de mână în contextul zilelor noastre

– constatări, dileme, opinii şi… nostalgii –

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Advertising-ul, domeniu superevoluat al lumii contemporane, mi-a descoperit recent o ofertă promoţională demnă de un real interes a unui magazin online exclusivist aparţinând unei companii care comercializează, printre altele, stilouri, pixuri şi alte instrumente de scris. Lozinca firmei, cu un conţinut vădind o nelipsită intenţie de a incita, ne atrage atenţia că respectiva societate comercială „reprezintă chintesenţa rafinamentului regăsit în instrumente de scris”. În mod cu totul involuntar, instantaneu, împrejurarea mi-a stabilit o conexiune nemijlocită cu propriile-mi constatări şi păreri privind „canibalizarea” scrisului de mână de către evoluţia uluitoare a tehnicilor moderne de comunicare.

În primul rând, prin folosirea intensă a mijloacelor electronice moderne, este indiscutabil că s-a pierdut acea „poezie a scrisului”. Nu  mă gândesc doar la amprenta grafologică personală, trădând de cele mai multe ori starea sufletească şi dispoziţia celui care scrie. Neutralitatea şi impersonalitatea scriiturii electronice se răsfrânge inevitabil asupra stilului exprimării. S-a redus mult plăcerea exprimării şi satisfacţia discursului elaborat. A dispărut starea aceea de conştientă răbdare şi nedisimulată plăcere de a deschide plicul, de a despături scrisoarea, de a parcurge pagini întregi de relatări şi mărturisiri. De fapt, s-a pierdut un element ce ţinea intim de starea omului  în vremurile recent apuse: aşteptarea. Aşteptarea cu nerăbdare a scrisorii, vederii, bileţelului…

Diminuarea accentuată a folosirii scrisului de mână prin înlocuirea sa cu formele noi electronice de comunicare afectează desigur multe domenii. Dintre acestea, câteva îmi vin în minte insistent, cu precădere. Trebuie amintit că la baza scrisului de mână stau o serie de legături nervoase produse de cortex, asociate cu mişcările mâinii care prin intermediul unui instrument scriptural execută semnele grafice. Prin exerciţii repetate, cu timpul, se creează un stereotip dinamic care se manifestă sub forma unor reacţii stabile cu caracter unitar ce devin în final automatisme.

scris-de-mana

Din punct de vedere juridic, actele scrise au o importanţă deosebită deoarece ele probează naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de tot felul, atestând fapte şi evenimente importante pentru activitatea unei societăţi publice sau private, precum şi pentru protejarea  drepturilor legale ale persoanelor (succesiuni, testamente, chitanţe, acte şi dovezi sub semnătură privată etc.). Analizarea înscrisurilor se efectuează sub două aspecte: examinarea şi expertiza tehnică a documentelor şi identificarea prin expertiză grafică a persoanelor după scrisul de mână. Proces complex, studierea scrisului comportă corelarea eforturilor criminaliştilor cu cele ale fiziologilor, psihologilor, lingviştilor şi altor specialişti.

Grafologia îşi fundamentează materia pe studiul tainelor scrisului de mână: o dovadă elocventă a gradului de instruire şi cultură, expresia temperamentului determinată de tipul de activitate nervoasă superioară şi stilul personal de mobilizare la scris prin forma scrisului (ordonată sau dezordonată, studiată sau neglijată, îngrijită sau neîngrijită). Din punct de vedere psihologic, forma scrisului evidenţiază trăsături caracteristice ale deprinderilor şi memoriei şi, totodată, reflectă elemente legate de aspiraţii, ideal, gust şi originalitate.

Printr-o analiză atentă şi studiată a formei literelor, interpretarea scrisului a condus la concluzii de necontestat. Astfel, literele rotunjite trădează persoane capricioase care detestă să muncească mult, dar pacifiste, cu aspiraţii la lucrurile bune din viaţă. Literele egale caracterizează persoane grijulii şi conştiincioase, preocupate de a-şi duce la bun sfârşit orice activitate desfăşurată. Literele tip sunt agreabile persoanelor meticuloase, practice şi preocupate, în general rezervate. Literele ascuţite sunt proprii oamenilor plini de viaţă şi energie, dornice să conducă, agresive şi frământate de obţinerea de rezultate rapide. În sfârşit, literele inegale sunt specifice persoanelor care aleg întotdeauna calea cea mai uşoară.

Un fenomen curios şi interesant în acelaşi timp îl constituie diversificarea considerabilă astăzi a uneltelor de scris. Când toată lumea preferă sms-urile, email-urile, tastatura laptopurilor, constatăm o grijă tot mai sporită ce se acordă hârtiei şi plicurilor destinate corespondenţei, precum şi altor produse conexe: superbe mape de scrisori, minunate agende telefonice, caiete, caieţele, carnete de însemnări şi jurnale, de o impresionantă prezentare. Ca să nu mai vorbim de gama tot mai variată de cerneluri, pixuri, creioane şi stilouri.

Cu nostalgie îmi amintesc de clipa în care, în tinereţe, ridicam stiloul şi gândurile şi cuvintele parcă se aliniau perechi într-un şir ordonat, aşteptându-şi rândul să alunece în josul rezervorului de cerneală şi să se prelingă lin spre vârful peniţei, pe hârtie. Şi pentru că aşternerea pe hârtie trebuia să respecte viteza încheieturii mâinii, ideile transpuse păreau mai concentrate şi mai bine fixate, iar cuvintele scrise deveneau mai tangibile, mai ferm înrădacinate. Cu siguranţă, scrisul de mână este o dovadă a sentimentelor privitoare la ceea ce am scris. Astfel, acesta, nefiind la fel de perfect precum fontul programat şi obţinut pe un laptop, devine întotdeauna neregulat, urât şi uneori chiar ilizibil când scriem în grabă, de nevoie sau cu nervozitate. Se poate observa cu uşurinţă, însă, că literele cresc în dimensiune, curbele se măresc mai lin, buclele dobândesc eleganţă şi caligrafia devine mai clară atunci când atingem sensul intenţionat al cuvintelor.

În fine, cred că nostalgia atenuării crescânde a rolului scrisului de mână nu trebuie să obstrucţioneze capacitatea de a vedea optimist şi a valorifica energic nivelul vertiginos de evoluţie al scriiturii electronice. Chiar dacă a dispărut emoţia de a deschide un plic după o perioadă de justificată aşteptare, avantajele noilor mijloace sunt benefice din alte puncte de vedere, impunându-se să remarcăm în primul rând că noul tip de comunicare, electronică, este aproape instantaneu. Personal, consider că deşi nu mai există „presiunea” de a produce un text elaborat stilistic, cu o structură tradiţională echilibrată, atunci când vrei să te adresezi cu adevărat personal, se pot găsi pe calculator cu prisosinţă modalităţi de expresie realmente personalizate, conştientizând că, până la urmă, cuvintele contează şi mai puţin suportul pe care scrii, iar cuvintele (o spun din experienţa pe care mi-a conferit-o profesia) sunt prin excelenţă modelabile, permiţând nuanţări infinite şi o coloratură inepizabilă.

Dorin-Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Prezentul

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

Prezentul

(Ce facem cu viaţa noastră şi cu vieţile altora?)

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

  1. Consideraţii preliminare

Trăim în prezent şi ne luptăm din răsputeri cu el potrivit pragmaticului şi anticreştinescului „Trăieşte-ţi clipa!”, cu toate că pentru unii gânditori, prezentul nu semnifică decât hotarul aproape insesizabil dintre genunea trecutului şi cea a viitorului.

Toţi oamenii luptă să dobândească binele şi fericirea, chiar dacă în căutările lor nu o iau cu toţii pe calea dreaptă sau legală, şi astfel se situează în conflict cu semenii şi justiţia. După cum aflăm de la Epicur, cel numit de Arthur Schopenhauer „marele învăţător al fericirii”, există trei clase de trebuinţe omeneşti:

1) Cele fireşti şi necesare, adică cele care, nefiind îndestulate, produc durere: hrana şi îmbrăcămintea. (N.B. Adăpostul nu a fost menţionat de filosoful antic, dar consider că el face parte din această primă categorie.)

2) Cele fireşti dar nenecesare, aşa ca trebuinţa sexuală.

3) Cele care nu sunt nici fireşti, nici necesare, adică trebuinţele de lux, de fală şi de strălucire. Sunt trebuinţe nesfârşite şi, în plus, satisfacerea lor se dovedeşte extrem de anevoioasă.

Cu toate că trăim într-o lume tot mai agitată şi mai îndesită cu automate, lume în care înşişi oamenii se transformă lent dar sigur în automate (acei roboţi joviali de care se vorbeşte tot mai insistent), totuşi, funcţie de educaţie, gradul de instruire, mentalităţi şi deprinderi ei vor acţiona în felul lor specific şi vor merge pe propriul drum înspre bunurile cu ajutorul cărora speră să-şi asigure fericirea.

După Aristotel, bunurile vieţii omeneşti fac parte din următoarele trei categorii distincte: bunuri din afară, bunuri sufleteşti şi cele trupeşti.

După cum singur recunoaşte în cartea Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă (traducerea îi aparţine lui Titu Maiorescu), Arthur Schopenhauer a purces de la clasificarea lui Aristotel pentru a vedea care sunt deosebirile în soarta muritorilor. Aceste deosebiri, ne înştiinţează el, se întemeiază pe trei fundamente:

1) Ceea ce este cineva sau personalitatea în înţelesul cel mai larg, unde intră sănătatea, puterea, frumuseţea, temperamentul, caracterul moral şi inteligenţa;

2) Ceea ce are cineva, respectiv proprietatea şi averea;

3) Ceea ce înfăţişează sau reprezintă cineva, adică modul cum şi-l reprezintă ceilalţi şi părerea lor despre acesta, reflectată în onoare, rang şi glorie.

Evident că aprecierea lui Schopenhauer se îndreaptă spre ceea ce este cineva prin el însuşi, căci, ne spune filosoful, „face mai mult pentru fericirea omului decât ceea ce are sau ceea ce reprezintă”.

Cât priveşte fericirea, pesimismul lui Schopenhauer nu se dezminte nici cu această ocazie. El admite că există fericire, însă ne avertizează în legătură cu cei doi duşmani etern neîmpăcaţi ai fericirii omeneşti: durerea şi urâtul. Ceea ce, în definitiv, aproape că o anulează, căci, ne face cunoscut gânditorul german, „vedem poporul de jos într-o luptă necurmată cu nevoia, aşadar cu durerea, iar clasele bogate şi înalte în luptă veşnică, adesea disperată cu urâtul.”

Nimic nou sub soare, pentru că asta s-a întâmplat din totdeauna cu oamenii şi în variantă modernă se întâmplă şi în zilele noastre: cei bogaţi se luptă cu plictiseala, pe când săracii se iau la trântă cu nevoile de zi cu zi! Atunci de unde fericire la nişte oameni aflaţi într-o necontenită alergătură după bunuri materiale, acum când tot mai puţini au ochi să vadă că cea mai preţ agoniseală consistă în valorile moral-spirituale şi în echilibrul sufletesc! Iată de ce budismul are perfectă dreptate să considere dorinţele principala cauză a suferinţelor umane. Sigur, nu este indicat ca omul să-şi suprime toate dorinţele, inclusiv cele care prin conţinutul şi mesajul lor profund uman reprezintă cheia de boltă a dezvoltării societăţii omeneşti şi a relaţiilor interumane. Dar pentru a gusta din adevăratul fruct al fericirii, este recomandabil să renunţăm la acele dorinţe care se nasc şi care la rândul lor nasc orgolii şi ambiţii nemăsurate, întrucât toate aceste dorinţe conţin otrava ce ucide fericirea…

Revenind la clasificarea lui Schopenhauer, în ce mă priveşte o apreciez ca fiind corect formulată şi argumentată. Atâta doar că-i incompletă, deoarece au fost trecuţi cu vederea anumiţi factori auxiliari şi conjuncturali cu rol deloc neglijabil în afirmarea cuiva. Astfel, se ştie că toate democraţiile   suferă de viciul de fond datorat absenţei criteriilor eficiente pentru selecţia valorilor. Dacă acest lucru este vizibil, se resimte şi este regretat în societăţile cu un îndelungat „antrenament democratic”, precum Marea Britanie, Franţa sau Germania, este lesne de dedus cam cum sunt privite valorile într-o democraţie cu biberonul la gură, aşa ca ce românească, unde însuşi respectul este mai mult decât discutabil, întrucât a devenit o marfă ca oricare alta, cu afinităţi doar pentru bani, relaţii şi aranjamente.

Mai sunt apoi factorii conjuncturali de tipul întâmplării norocoase sau al predestinării (norocul de la Dumnezeu), despre care am amintit şi în cartea Istoria – perpetuă pendulare între tragic şi măreţ, Editura „Echim”, 2005.

Trăsăturile definitorii ale lumii de azi

Mi-am propus pentru aceasta a doua parte să prezint cât mai sugestiv „personajul” numit Prezentul, cu înfăţişarea lui de hidră multicefală. Feţele acestui personaj sui-generis vor fi mai cu folos puse în lumină, opinez eu, dacă în prealabil voi puncta trăsăturile de referinţă ale lumii în care trăim, căci în simbioza sa cu prezentul, lumea este trupul acestui hibrid, pe când timpul are rolul capului conducător.

  1. a) Preeminenţa acordată materialului de lumea tot mai grăbită şi mai pragmatică în care vieţuim. Aşa cum am arătat în cartea Symphonia cuvintelor, Editura „Echim”, 2005, conţinutul civilizaţiei noastre – adevărata coloană vertebrală a lumii actuale, se reflectă în legea celor trei „c”-uri: consum-comoditate-confort.

Indiscutabil că omul de azi are de ce să fie mulţumit de el şi de realizările lui: Cu cât consumă mai mult şi mai fără noimă, cu atât se bucură mai abitir de faima unui om civilizat, căci efectele care decurg cu necesitate din această stare de fapt, anume: comoditatea, suficienţa, plictiseala, supragreutatea corporală, bolile neiertătoare prin frecvenţa lor alarmant de mare, au ajuns să fie considerate aproape normale într-o lume în care cataclismele provocate de poluare se ţin lanţ.

  1. b) În inseparabilă legătură cu legea celor trei „c”-uri este legea celor patru „p”-uri: prostituţie-proxenetism-pedofilie-pederastie, care împreună cu suportul lor de rulare – alcoolul şi consumul de droguri, provoacă efectele bine cunoscute: boli cardiovasculare şi tulburări nervoase, crime şi sinucideri.
  2. c) Neliniştea omului modern

            Este limpede pentru orice om cu scaun la cap că lumea noastră modernă a cam scăpat boii pe arătură. Se doreşte cu ardoare liniştea şi tihna, dar ca un făcut, omul de azi are parte de tot mai multă nelinişte interioară şi zarvă exterioară. Se dau bătălii crâncene şi extrem de costisitoare împotriva bolilor cardiovasculare şi a formelor de cancer intrate deja în rutină, dar ştiinţa medicală se dovedeşte jalnic de neputincioasă la stadiul galopant al bolilor mai vechi şi mai noi (tuberculoză, cancer, Sida), precum şi la tributul de suferinţe şi vieţi, pe care omul modern tot mai grăbit şi mai stresat, îl plăteşte zilnic accidentelor de muncă şi mai ales celor de circulaţie.

Cauzele acestor stări de lucruri sunt bine cunoscute, efectele oripilante aşijderea, dar cine poate să se opună unei fatalităţi, care după ce a îmbarcat omenirea într-un vehicul fără frâne (rodul necuminţeniei omului) şi i-a făcut vânt la vale (rodul poluării excesive), stă şi urmăreşte manevrele conducătorului: va opta acesta pentru deraiere acum când mai există niscaiva şanse de salvare, ori – dimpotrivă – cuprins de frenezia senzaţiilor tari, va lăsa vehiculul să alunece din ce în ce mai repede la vale, până în locul unde nu va mai putea fi strunit şi el se va zdrobi?!

Din cauza nechibzuinţei şi necumpătării de care nu ne lecuim în pofida avertismentelor severe primite de la natură, noi, oamenii moderni, am ajuns să ne ucidem sentimentele, să ne crăpăm capetele în vârtejul coborârii şi suntem gata-gata să ne spargem casa, această unică planetă ospitalieră cu viaţa din imensitatea Universului despre care omul ştie câte ceva.

Suntem pe culmile disperării, dar continuăm să ne credem adevărate minuni ale perfecţiunii şi măreţiei… Însă graba omului modern nu mai surprinde pe nimeni, căci specialiştii şi-au spus cuvântul: „Da, acesta este cu adevărat omul viitorului, el, cetăţeanul ţărilor supraindustrializate de azi şi al societăţilor postindustriale de mâine!”

  1. d) Dizarmonia lăuntrică

Neîndoios că printre alte nenumărate însuşiri, armonia reprezintă acel atribut prin care omul potenţat cu iubire şi condimentat cu niţică ştiinţă, se apropie de Marele Arhitect şi de tulburătoarea Sa creaţie – Universul în armonia, perfecţiunea şi incomensurabilitatea lui.

Dar omul modern, cu deosebire omul de azi, tot mai grăbit şi mai ahtiat după efemer, se îndepărtează pe zi ce trece de ceea ce ar trebui să fie unul din ţelurile supreme ale existenţei sale, anume armonia lăuntrică, pentru ca pornind de la ea, să stabilească apoi relaţii armonioase cu Dumnezeu şi cu semenii. Căci Dumnezeu înseamnă armonie, adică frumuseţe şi bunătate! Iată de ce odată ajunsă pe cântarul rosturilor umane, armonia deîndată se metamorfozează în sănătate, echilibru şi bucuria de-a trăi.

Înţelepţii Orientului Îndepărtat (indieni, chinezi, japonezi), din vremuri imemoriale s-au arătat preocupaţi de descoperirea şi perfecţionarea tehnicilor esoterice prin care se dobândea armonia lăuntrică. Această stare de graţie îi ajută să se alimenteze cu noi şi uimitoare resurse, şi asta deoarece prin respiraţie şi meditaţie ei ajung să-şi controleze cele mai subtile mişcări ale trupului şi psihicului, până la atingerea stării superioare de linişte deplină în urma golirii de orice gând. Abstragerea din curgerea timpului reprezintă forma cea mai rafinată a voluptăţii maestrului oriental (guru la yoghini), prin care acesta iese din aparenţă (maya la indieni) şi pătrunde în adevărata realitate, altfel spus depăşeşte imanenţa pentru a se delecta cu deliciile supratemporalului.

Din cele spuse nu trebuie să se tragă concluzia pripită că omul modern ar cultiva cu obstinaţie dizarmonia în dauna armoniei. Nu o face, dar nici nu va scăpa de blestemul dizarmoniei atâta timp cât el se prosternează în faţa lui Carpe diem (Nu lăsa ziua să treacă) şi atâta timp cât, vorba lui Nikolai Berdiaev, el se mulţumeşte cu rolul robului de lux în Împărăţia Cezarului, după ce a dat uitării Împărăţia Spiritului.

  1. e) Impermanenţa în viaţa interioară şi exterioară

Rod al mobilităţii – coordonata înfiptă cel mai adânc în trupul prezentului, pe care rulează omul şi societatea modernă, impermanenţa este prezentă pretutindeni: de la modă, sentimente şi pasiuni până la uşurinţa dezarmantă cu care este schimbată slujba, maşina şi casa, iar de-aici până la înlocuirea cu aceeaşi lejeritate a limbii materne, a partenerului de viaţă şi – de ce nu? – a convingerilor religioase. Căci în lumea grăbită a interesului imediat, nimic nu este statornic şi nimic nu are forţa necesară ca să reţină atenţia ori să-l distreze vreme îndelungată pe omul tot mai plictisit şi mai năzuros al prezentului. Şi încă ceva ce demonstrează că în ciuda lustrului său exterior, omul de azi păstrează în adâncurile insondabile ale sufletului legătura de rudenie cu omul primitiv, care ştim că practica inticiuma (consuma totemul). Dar omul modern nu-şi „devorează” idolii săi de o clipă: stele de cinema, sportivi, vedete ale muzicii, oameni politici?

  1. f) Asimetria

            Consecinţă a dizarmoniei de care vorbeam mai sus, asimetria este prezentă atât în cugetul omului de azi, cât şi în lumea sa exterioară. În cuget asimetria subzistă în firescul cu care el admite principiul coexistenţei şi alternanţei contrariilor şi reflectările acestui principiu pretutindeni în jurul lui (perechile sacru-profan, just-injust, moral-imoral, bun-rău, sărac-bogat etc.), iar în lumea exterioară, asimetria deja a creat polarizările Nord-Sud, Vest-Est, care este de presupus că se vor accentua după consolidarea celor trei mari uniuni politico-economice: Statele Unite ale Europei (SUE), Statele Unite ale Americii de Nord (SUA) şi Statele Unite ale Orientului Îndepărtat (SUO). Tot ce se poate să apară şi alte asemenea conglomerate (India şi eventualii ei aliaţi, o parte din lumea musulmană, Rusia cu aliaţii săi), pentru că numai astfel se va putea face faţă concurenţei acerbe din lumea viitorului şi numai astfel îşi va dovedi eficienţa (sic!) guvernarea mondială…

  1. g) Absurdul din gândire şi acţiune

            Nu trebuie să fii foarte perspicace pentru a-ţi da seama că epoca absurdului nu s-a încheiat odată cu reprezentările sale din literatură şi artă. În ştiinţă el continuă să fie prezent şi stresant în programele de înarmare atomică a tot mai multe ţări. O altă formă a absurdului se vădeşte în căutarea altor tipuri de credinţă, cel mai adesea şocante, în interiorul creştinismului ori înafara lui.

Cât priveşte planul practic, forma predilectă de manifestare a absurdului se cheamă războaiele. Omul modern, cu toate pretenţiile sale de fiinţă ultraraţională, până la urmă se dovedeşte a fi cel mai absurd exemplar din istorie, şi asta datorită faptului că de la terminarea celui de-al doilea război mondial până în clipa de faţă, ceea ce înseamnă peste 70 de ani, n-a trecut nici o zi lăsată de Dumnezeu în care să fie pace pretutindeni pe micuţa noastră planetă! Iar asta spune totul despre credinţa, gândirea, cultura şi civilizaţia modernă…

  1. h) Violenţa şi intoleranţa

Istoria omului poate fi privită de un ochi critic ca istoria unui nesfârşit şir de violenţe şi agresiuni. Intenţionat am asociat violenţa cu intoleranţa, întrucât se ştie prea bine că nu de puţine ori ele au mers mână în mână, încât ne este imposibil să ne dăm seama care din cele două e mai vinovată de sângele scurs şi suferinţele provocate. Exemplul cel mai elocvent la acest capitol ni-l oferă Inchiziţia. În toată istoria sa, Inchiziţia s-a dovedit absurd de intolerantă şi inflexibilă. Dar cu tot zelul inchizitorilor în lupta dusă împotriva ereticilor dovediţi ori numai presupuşi, abaterile de la ceea ce considera ea a fi dreapta credinţă n-au fost curmate cu totul. Concluzia care se impune din acest semieşec al Inchiziţiei nu poate fi decât una: Armele cele mai eficace de apărare a credinţei nu sunt intoleranţa, violenţele, torturile şi jertfele în oameni arşi pe rug, ci dimpotrivă, toleranţa, răbdarea şi convingerea disidenţilor prin argumente imbatabile.

Alte exemple de intoleranţă asociată cu violenţa ne sunt oferite de ordinele călugăreşti (templieri, teutoni, ioaniţi etc.), de conflictele şi războaiele religioase dintre catolicii şi protestanţii francezi, respectiv de aşa numitul război de 30 de ani, precum şi de agresiunile supranumite „războaie sfinte”: cruciadele, encomienda – războiul nimicitor purtat de spanioli împotriva amerindienilor precolumbieni, şi, desigur, jihadul – războiul dus de musulmani împotriva „necredincioşilor”.

În zilele noastre, care cu adevărat ar trebui să fie zile ale iubirii, toleranţei şi respectului reciproc, intoleranţa şi violenţele zguduie şi însângerează întreaga planetă prin actele teroriste ale fanaticilor.

N.B. Mai sunt şi alte trăsături, ca de pildă corupţia şi birocraţia, adevărate plăgi egiptene pentru ţări precum România, în general pentru mecanismele distorsionate şi greoaie ale statelor ieşite din universul sterilizant al bolşevismului. Din fericire, ele sunt mai degrabă derapaje sau accidente ale istoriei, de felul derapajelor provocate în moralitatea românilor de către deprinderile fanariote şi apoi de cele bolşevice, prin urmare nu puteau fi incluse în suita trăsăturilor generale ale prezentului. Fireşte, în nici o ţară a lumii de azi lucrurile nu merg ca pe roate, căci peste tot se găsesc corupţi, escroci, hoţi şi criminali. Atâta doar că în ţările cu o democraţie avansată, asemenea acte antisociale sunt dezaprobate de grosul cetăţenilor şi sunt eficient izolate prin acţiunea sistemului imunitar al corpusului social…

 

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

De vorbă cu Irina Reisler

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

De vorbă cu Irina Reisler

„Povestea mea, este o poveste-suport, o poveste motivaţională, o poveste de succes!”

Autor interviu: Ana Magdin (Bucureşti)

 

Irina Reisler, este un om cu calităţi pe care rar le mai întâlneşti în aceste vremuri nedefinite. Venită parcă dintr-un loc în care există numai bunătate, onestitate, bucuria de a dărui şi grija pentru cel de lângă tine, Irina Reisler, este fericită atunci când poate să ajute, când poate să împărtăşeascaă din experienţa sa, convingând sufletele triste şi derutate, că „se poate”, că nu există „nu pot”!

Aşadar, o lecţie de viaţă, cu Irina Reisler!

Ana Magdin: Ce noutăţi ne mai prezintă Irina Reisler de la salonul care tranforma doamnele în zâne?

Irina Reisler: 2016 va veni cu noutăţi interesante şi eficiente, pentru clientele salonului nostru şi, în general, pentru persoanele care decid să înceapă lupta cu kilogramele! Am în plan o serie de workshop-uri motivaţionale, care îi vor ajuta pe participanţii la lupta cu kilogramele să nu se mai simtă singuri. Pentru că am slăbit de la 100, la 50 de kilograme, ştiu exact ce este în mintea şi în sufletul unui om care ţine o cură de slăbire, cunosc perfect toate stările, toate temerile, toate piedicile, toate complexele, toate eforturile. Cred că am ajuns în în care pot oferi public suportul de care are nevoie o persoană care se luptă cu kilogramele în plus. Povestea mea este o poveste-suport, o poveste motivaţională, o poveste de succes. O poveste ce poate fi a oricui. Vreau să împărtăşesc toate secretele mele, vreau să le spun oamenilor că se poate şi că vor reuşi! Sper că, din ianuarie, să încep aceste workshopuri, care se vor ţine chiar în firma noastră.

irina 4

Un alt proiect este dezvoltarea unei zone de terapii ayurvedice, cristalo-terapie şi acupunctură. Îmi doresc foarte mult să acceptăm că, în slăbire, ca şi în viaţă, există mai multe nuanţe, nu doar alb şi negru. Există terapii vechi de mii de ani, care şi-au dovedit eficienţa şi care pot fi adjuvanţi excepţionali, într-un program de slăbire. Sigur, aceste terapii nu înlocuiesc dieta, sportul sau programele de remodelare corporală. Ele, însă, pot îmbunătăţi şi grăbi rezultatele. Ceea ce îşi doreşte orice persoană care se luptă cu kilogramele: mai bine şi mai repede! Aceste noutăţi vor ajunge atât în salon, cât şi în magazinul virtual store.irinareisler.ro.

Ana Magdin: V-aş ruga să povestim cititorilor noştri, cum a început drumul către o nouă siluetă dar şi către sănătate?

Irina Reisler: Povestea mea este o poveste scurtă şi cuprinzătoare: într-o bună zi a anului 2002, am spus „Stop”! Peste fix un an, aveam cu 44 de kilograme mai puţin. Un an de regim alimentar ţinut cu maximă stricteţe şi corectitudine. Fără nici măcar o abatere, indiferent că a fost Crăciun, Paşte, zi de naştere sau petrecere. Eu ştiam un singur lucru: că nu mai vreau să trăiesc cu suta de kilograme în spate. Mi-era greu să mă mişc, să respir, să-mi găsesc haine potrivite, să mă privesc în oglindă, să înfrunt privirile şi comentariile cunoscuţilor sau persoanelor care mă recunoşteau pe stradă. Mi-am pierdut locul de muncă, din cauza sutei de kilograme. Eram într-o situaţie limită, pe care trebuia să o schimb obligatoriu. Nu am fost slabă, nici înainte de sarcină. Dar, nici nu am purtat în spate suta de kilograme. În viaţa mea de adult, m-am învârtit, tot timpul, în jurul greutăţii de 65 de kilograme. După ce am născut, am bătut suta. După un an de dietă, aveam 56 de kilograme. Greutate pe care mi-o menţin de aproape 14 ani.

Ana Magdin: Care a fost momentul când aţi avut puterea să spuneţi stop kilogramelor în exces?

Irina Reisler: Eu am spus „Stop!”, pentru că mi-a fost frică de moarte. Nu sunt vorbe goale… chiar aşa s-a întâmplat! Într-o zi, am ieşit cu Anisia, fetiţa mea, la plimbare. Avea vreo 8 luni, deci, o plimbam în cărucior. Un căruţ greu şi masiv, aşa cum se găseau acum 14 ani. La întoarcere, surpriză: liftul nu mergea! Eu, singură. În faţa a 7 etaje, pe care trebuia sa le urc pe scări. Cu mult curaj, am luat căruţul pe sus, cu copil cu tot, evident, şi am pornit. A fost cea mai teribilă aventură a mea! Când am ajuns în faţa uşii, m-am prăbuşit, pur şi simplu, peste căruţ, cu răsuflarea tăiată şi cu inima în gât. În momentul acela, privirea mi-a picat pe fetiţa mea şi am realizat că eu pot muri din cauza kilogramelor în plus! Că îmi pot lăsa copilul orfan de mamă! Că, într-o clipă, îmi pot nenoroci copilul şi familia! Şi gata, atunci s-a întâmplat declicul. Sprijinită de usş de la intrare, am jurat că voi slăbi, că îmi voi schimba viaţa, că îmi voi redobândi sănătatea! Şi am făcut tot ce mi-am promis.

Ana Magdin: Sigur nu a fost uşor, dar ce motivaţii găseaţi ca să puteţi să ajungeţi la „lumina” pe care o căutaţi?

Irina Reisler: Păi, mai mult decât copilul meu, ce motivaţie aş fi putut găsi? Am vrut să trăiesc, am vrut să fiu o mamă model, am vrut să mă uimesc şi să uimesc, am vrut să fiu sănătoasă, am vrut o nouă viaţă. Şi am reuşit să-mi ofer o a doua şansă! Nu a fost uşor. A fost foarte greu. Dar, am reuşit să-mi mobilizez toate resursele. Ambiţie, voinţă, consecvenţă, corectitudine, perseverenţă, răbdare, optimism, recunoştinţă – sunt valorile pe care le-am descoperit şi cultivat, în acel an. La finalul regimului, eram schimbată nu doar fizic, ci cu totul. Din acel moment, pentru mine nu a mai existat „prea greu” sau „imposibil”. După acel an, cuvintele „nu pot” au dispărut din viaţa mea. În acel an, eu am lucrat nu doar cu corpul meu, ci şi cu mintea mea. Minus 50 de kilograme a însemnat o nouă Irina. O nouă viaţă. Eu m-am născut a doua oară. Iar, pentru această şansă, spun „mulţumesc”, în fiecare zi!

Ana Magdin: Să reamintim dieta minune care v-a transformat într-o femeie atât de frumoasă, de bună şi pe un drum sănătos în viaţă?

Irina Reisler: Regimul pe care l-am ţinut nu este un regim-minune. Nu există diete-minune! Există doar diete corecte şi echilibrate. Doar ele te pot ajuta în mod real şi te pot învăţa să mănânci şi să trăieşti sănătos. Dietele miraculoase, care te ajută să slăbeşti 10 kilograme într-o săptămână, sunt minciuni care distrug sănătatea. Le-aş şterge de pe suprafaţa pământului, dacă aş avea o baghetă magică! Revenind la regimul care m-a ajutat pe mine, este un regim disociat venit din vechea medicină chineză, pe care îl cunosc de la un medic specializat în acupunctură. Regimul este echilibrat, permisiv şi prietenos: 3 zile se consumă exclusiv produse vegetale, 3 zile se consumă exclusiv proteine animale. Această alternanţă se păstrează, până la atingerea greutăţii dorite. Iar echilibrul lui vine tocmai din această alternanţă. Eu am aplicat şi câteva principii alimentare clasice, în regim: 5 mese/zi, 3 principale şi 2 gustări, mic dejun obligatoriu, nu am amestecat fructele cu legumele, în cadrul aceleiaşi mese, am consumat peste 3 litri de apă/zi. Şi, bineînţeles, am ales alimentele cu un conţinut caloric decent!

Ana Magdin: Ce locuri vă bucură sufletul şi viaţa?

Irina Reisler: Iubesc orice loc în care mă duce viaţa. Nu am destinaţii preferate… În orice loc mă aflu, găsesc eu ceva, cât de mic, care să mă bucure! Poţi să mă duci în cel mai aglomerat oraş sau pe cel mai înalt vârf de munte. Sigur există ceva minunat acolo! Totul este să ştim să ne bucurăm de lucrurile mărunte. Ele sunt cele care ne bucură sufletul şi ne fac viaţa frumoasă. Fericirea înseamnă un cumul de lucruri mărunte.

Ana Magdin: Dacă aţi avea o putere, ce aţi elimina, ce aţi adăuga şi ce aţi păstra pentru ca românii să aibă o viaţă mai bună, mai tihnită?

Irina Reisler: Ooo, asta este o discuţie lungă, mult prea lungă! Nu vreau să intru în zona politică. Nici în cea economică. Aş spune doar atât: mi-aş dori ca fiecare om să înţeleagă că viaţa bună şi tihna depind, în primul rând, de el. Tu eşti cel care îşi aduce fericirea şi bunăstarea, în viaţă. Nimeni altcineva! Dacă eşti recunoscător, pentru ceea ce ai – mult sau puţin – universul îţi dăruieşte însutit. Atunci când eşti fericit cu ceea ce ai – mult sau puţin – lucrurile bune vor veni spre tine. Dacă munceşti necondiţionat de bani, din pasiune, cu tot sufletul, recompensa apare negreşit. Cred că fiecare om ar trebui să înceapă schimbarea cu el. De la a nu mai arunca hârtia de la ciocolată pe stradă, până la a ierta pe cel care i-a greşit. De la a nu mai dori câşstiguri nemeritate, până la a dărui necondiţionat. De la a nu mai trece cu indiferenţă pe lângă cineva care suferă, până la a se iubi mai mult pe el însuşi. De la a nu mai avea relaţii de conjunctură, până la a se bucura de o gâză aşezată pe o floare. În concluzie, sunt foarte multe de schimbat, de eliminat, de adăugat.

irina3

Ana Magdin: Ce mâncăruri vă ajută să vă menţineţi suplă şi ce mâncăruri vă tentează dintre cele care ne fac mai pufoase?

Irina Reisler: Nu-mi lipsesc legumele, fructele şi apa. Îmi place brânza, iubesc felia de pâine neagră prăjită, mă răsfăţ rarisim cu un dulce, evit prăjelile, urăsc mâncărurile scăldate în grăsime sau grase, fug de ispitele făinoase.

Ana Magdin: Ce recomandaţi femeilor care suferă de depresie şi cum pot fi ajutate?

Irina Reisler: Să ceară ajutor. Să aibă curajul de a elimina cauza depresiei. Să se iubească. Să se respecte. Să înveţe să-şi cunoască valoarea. Ajutorul trebuie să vină din partea specialistului. Nu e o ruşine să ai o astfel de problemă! Nu e o ruşine să mergi la psiholog! Nu e o ruşine să faci tratament pentru depresie! Este, însă, foarte important să ceri ajutor imediat ce simţi că ceva este în neregulă cu tine. Depresia, din păcate, este descoperită mult prea târziu, în multe cazuri…

Ana Magdin: Recomandaţi operaţiile de micşorare a stomacului sau o dietă şi sport?

Irina Reisler: Nu sunt adepta intervenţiilor chirurgicale, decât atunci când viaţa depinde de ele. Atâta timp cât poţi slăbi cu regim, cu sport şi cu tratamente de remodelare, de ce să tai? Orice om are voinţă, dacă ştie cum să şi-o descopere! Orice om poate să mute munţii din loc, dacă chiar îşi doreşte cu adevărat! Ah, de-abia aştept workshop-urile motivaţionale, ca să vorbesc despre aceste lucruri! De ce să tăiem stomacul, dacă putem să-l micşorăm prin dietă şi prin puterea minţii? Eu sunt dovada vie că se poate şi fără operaţii.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Irina Reisler: Vă iubesc, oriunde v-aţi afla! Şi vă mulţumesc, pentru că mă iubiţi, de-atâta amar de ani!

La Naşterea Pruncului Iisus

Posted by Gabriela Petcu On December - 25 - 2015

gabriela groza

Gabriela Genţiana Groza

 

** Zi Sfântă de-Ajun –
la Fecioara Maria
heruvimi şi serafimi

 

** Pruncul Iisus –
minunea Naşterii
în zi de Crăciun

 

** Clipă divină
Puiul surâde în somn
vegheat de Măicuţa

 

 

** Alai de îngeri –
purtând pe aripi odoare
la naşterea Lui

 

** Colindătorii
dăruind cu drag
fiori de bucurie

 

 

 

 

Testamentul lui Avram Iancu a fost donat BCU Cluj-Napoca – eveniment de reală rezonanţă istorică

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Agerpres ne informează că testamentul olograf al lui Avram Iancu, document socotit pierdut vreme de decenii, poate chiar timp de mai bine de un secol, a fost donat vineri 6 noiembrie 2015, după peste 160 de ani de la data redactării, Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”din Cluj-Napoca. Testamentul, datat 20 Decembrie 1850, scris cu cerneală neagră, într-o grafie deosebit de îngrijită, este în  stare bună.

Documentul a fost conservat de familia Raţiu, considerată de majoritatea istoricilor o exponentă a familiilor româneşti transilvănene „dedicate idealurilor naţionale şi de unitate politică a românilor”. Donaţia a fost făcută de familia Raţiu prin Indrei Raţiu, fiul lui Ion Raţiu, fost candidat la preşedinţia României la alegerile din anul 1990, care a predat o mapă conţinând testamentul lui Avram Iancu, mapă ce cuprinde şi alte documente privind familia şi viata conducătorului revoluţiei paşoptiste din Transilvania. În ciuda tuturor vicisitudinilor şi împrejurărilor nefaste prin care a trecut, familia Raţiu a reuşit să păstreze peste 150 de ani valorosul document. Astfel, după înmânarea testamentului de către însuşi Avram Iancu părintelui Basiliu Raţiu de la Episcopia Greco-Catolică din Blaj, actul a fost transmis din generaţie în generaţie, până în zilele noastre. Cel care a moştenit responsabilitatea păstrării preţiosului document a fost bunicul lui Indrei Raţiu, Augustin Raţiu, fost primar în Turda. Testamentul a trecut şi pe la doctorul Radiu Raţiu care prin anii ’80 s-a stabilit la Paris, nu înainte de a transmite mapa cu documente mătuşii lui Indrei, Mia Raţiu, de la care a ajuns la Ion Raţiu. Cel care a păstrat în ultimii 15 ani acest testament, făcându-i posibilă recuperarea pentru istorie, a fost Mihai Bănică, fost bodyguard şi apropiat prieten al liderului Partidului Naţional Ţărănesc, care afirmă: „Dorinţa domnului Raţiu era clară: testamentul să fie ori la Cluj, ori la Turda”.

11-testament_40d8a6278e

Documentul, datat la doar un an de la înabuşirea revoluţiei maghiare de către trupele austriece şi ţariste, probează fără echivoc viziunea postrevoluţionară a fostului tribun, precum şi crezul său mărturisit că doar făcând uz de lege românii vor putea învinge. Conţinutul testamentului este clar şi explicit:

„Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, [cu] durere, fără mult succes, dar tocma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jerfta adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea. Un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară şi [am] hotărât să dispun ca după moartea mea toată averea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii şi întru ajutorul înfiinţării unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii noi.

Câmpeni, 20 decembrie, Avram Iancu, avocat”.

Avram Iancu

Câteva comentarii şi observaţii se impun a fi remarcate cu îndreptăţire. În primul rând, se poate constata de la început mărturisirea idealului întregii sale vieţi („Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea fericită”), urmată de confirmarea tenacităţii puse în realizarea acestui ideal („după puteri am şi lucrat până acuma, [cu] durere, fără mult succes”). Emoţionează apoi înţelegerea lucidă a liderului politic şi militar învins în final („tocma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jerfta adusă se prefac în nimica”). Este impresionantă recunoaşterea cu onestitate a eşecului, concluzia fiind fără îndoială determinată de trista experienţă practică trăită în timpul revoluţiei şi în cadrul tratativelor purtate cu imperialii (marcate, desigur, de negocierile lui Kosuth, mediate de Bălcescu). Este evident că în mintea sa se prefigura un viitor sumbru („Nu ştiu câte zile mai pot avea. Un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur”), ceea ce explică incontestabil căderea sa psihică, inducând o deteriorare tot mai accentuată a stării sale de sănătate. Testamentul este elaborat foarte clar în favoarea românilor transilvăneni („Voiesc dară şi [am] hotărât ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii), precizând în mod expres visul său de a veni „[…] întru ajutorul înfiinţării unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii noi”. Această ultimă menţiune relevă credinţa omului legii, a celui care alesese domeniul legal ca obiect de studiu şi profesia de a apăra drepturile românilor în spiritul legilor, precum şi convingerea că numai studiile de nivel academic şi folosirea legii ca armă pot fi soluţia „scoaterii” drepturilor naţiunii.

Manuscris de o mare valoare documentară şi în egală măsură cu o puternică valoare simbolică și emoţională pentru istoria modernă a românilor transilvăneni şi a românilor în general, testamentul olograf original care înnobilează colecţia bibliotecii clujene, se alătură marilor înscrisuri ale vieţii politice, spirituale şi culturale ale naţiunii române.

Dorin-Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors