Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Interzise celor sub optzeci de ani!

Posted by Stefan Strajer On August - 22 - 2016

Migdale dulci-amare

Interzise celor sub optzeci de ani!                                        

Pamflet de Florica Bud

 

Zilnic îmi spun că nu voi mai urmări întâmplările palpitante din politica românească; unele cu final previzibil, altele imprevizibile şi multe altele fără sfârşit. Cât despre finalurile fericite… dăm peste ele doar la colţuri de stradă, în nopţile de vară. Fără îndoială că ne-am putea lipsi de gafele scăpate de sub control ale politicii. Chiar ar fi de dorit să eliminăm palpitaţiile şi bufeurile că doar nu am intrat cu mic cu mare în menopauză stradală şi nici în Ţararioza Carpatica. Din păcate, Ucigă-l Toacă nu doarme în iarbă, asemeni iepuraşilor model, Iepurilă Fuge de Umbra Sa, personaj bine conturat şi atât de fermecător, venit dintr-o poveste pe care, Voi Abonaţi La Vol Profit Poveste, nu o veţi lectura niciodată. Niciodată este un cuvânt care îmi dă fiori şi chiar mi-ar plăcea să-l alungăm din lexic… cu pietrele din carierele de pe Someşul rămas cu burtica asasinată de draglinele şi excavatoarele inconştiente.

Nu crezi că este prea dimineaţă ca să-l invoci pe necuratul? mă veţi întreba Dulci Multimilionari În Iluzii Păstrate Prin Băncile Lumii Şi În Trezoreria Statului. Este, este, răspund, făcându-mi semnul crucii şi alduindu-l cu un Ducă-se în pustiu şi peste trei oceane! Veni-i-ar hirul pe coada sărcii!

Politica aservită, pardon, servită la orice oră din zi şi din noapte, poate să dea palpitaţii românilor slabi de înger. Ba mai mult, celor uşor excitabili, Domnia Sa fiind o doamnă în bucătărie, pat şi societate, poate să le ofere mii de orgasme, că tot se poartă aceste minunate stări. Devenit un popor de Femei Perfecte Şi Caline Şi Bărbaţi Potenţi Şi Nefiltraţi- fiinţe bicefale care îşi propun să trăiască doar pentru a-şi oferi unii altora cât mai multe superorgasme – poporul român este pe punctul de a face apoplexie de atâta bine trupesc.

Într-o seară, vă veţi da seama în care, deoarece vă merge mintea la rele, curgeau râuri de bale la colţul guriţelor unor invitaţi ai emisiunilor politice, emisiuni „pe sticlă” ce au menirea să facă cât mai accesibilă politica în rândurile poporului alegător sau doar spectator. De ce explodau mai mult ca altădată broboanele de transpiraţie şi alte umori, din trupurile şi din porii   invitaţilor? mă veţi iscodi Diabolici Vizitatori Ai Sălilor De Sport Destinate Întreţinerii Spiritului.

Păi, cum să nu explodeze dacă şeful unui partid care avusese alegeri a ajuns să fie… o femeie! Invitaţii întregului eşichier politic au salutat, din studiouri, această alegere preafericită şi în unanimitate ilară au fost de acord că este nevoie de cât mai multe femei tinere şi pricepute în politica românească de primă linie.

Dragi bărbaţi şi prieteni, este nevoie de tinere nu numai în Parlament, ci peste tot în ţara aceasta; lângă fiecare impotent să se afle câte două sau chiar trei exemplare superbississiississississississime. Nu degeaba pregătesc de mai mulţi ani o propunere legislativă, asta dacă îmi va veni şi mie rândul să fiu aleasă în vreo Cameră! Ea sună cam aşa: toate femeile peste cincizeci de anişori să fie scoase – din republică, regat, împărăţie, ţarat sau ce vor fi fiind – şi duse pe Tărâmul Celălalt, adică pe Tărâmul Zmeilor Pluridurocăpăţânoşi. Rămaşi fără zmeoaice, vrăjitoare şi fără Ielele cele Rele, vă daţi seama distinşilor că Raiul Pe Pământ s-ar instala în munţi şi văi, în sate şi oraşe, pe câmpii şi lunci… şi mai ales în capitala luncilor, Lunca Dâmboviţeană.

Dacă mă gândesc bine, ar trebui ridicată ştacheta şi mai sus, la patruzeci şi cinci de ani. Nu este păcat de Dumnezeu să lăsăm copilele să aştepte, când ele doresc acum, când sunt în plenitudinea forţelor sinelui hormonal, să intre în politica mare a ţării, acolo unde le aşteaptă, nechezând de plăcerea de a duce ţara pe culmile comunismului, hipercapitalismului, feudalismului sclavagismului sau poate a comunei primate, nişte…? Ştiu că, Voi Vajnici Apărători Ai Drepturilor Animalelor Fecunde aţi fi dorit ca biet-cuvântul din locul celor trei puncte să fie imperiosul cuvânt paralei. Sunt în concordanţă cu Domniile Voastre Fericiţi Şi Rezonanţi Tovarăşi că singura expresie care mi-ar putea încheia apoteotic propoziţia ar fi “armăsari pur sânge”. Fatalmente şi din motive plicticoase nu voi putea să îi numesc decât căluţi – că vor fi de mare sau vor fi de uscat, “Nu vom şti niciodată”, aşa cum ne-a prezis o tânguitoare romanţă, la început de veac. Aţi fi atât de inumani, Voi Admiratori Jambonici Şi Indecenţi încât să doriţi ca bietele tinere să muncească? Mai ales cele care nu şi-au găsit măcar un papa del azugar care să le ţină în puf, acum când, din păcate, tinerii bogaţi nu sunt suficienţi pentru numărul tunatelor, număr ce creşte nesimţitor cu anii.

Pe bună dreptate, nubilele noastre vor să îşi asigure un trai uşor; să muncească proştii şi cei care au tot muncit! Vârsta ministreselor, miniştrilor şi a parlamentarilor se apropie vertiginos de vârsta primei comuniuni. Şi atunci cine să facă şi să pună în aplicare nişte amărâte de legi care să pornească măruntaiele ciuruite ale economiei româneşti? Economia este un cuvânt de-a dreptul desfrânat, pe care conducătorii ar dori să-l scoată din vocabular… cu vot cu tot! Am vrut să rezoneze cu versurile   altei romanţe: “Inima din piept s-o scot/ Ay, ay, ay/ Cu dor cu tot!”   Îmi pare rău că nu pot să transcriu şi melodia ca să îmi înţelegeţi şi mai bine zbaterile.

În schimb, ei, dragii moşului, s-au îndrăgostit de expresia: “Lupta împotriva corupţiei”, luptă ce aduce multe voturi şi simpatia maselor, care – atunci când o aud declamată de cine trebuie – mai că se lipsesc de mâncare, medicamente, gaze, energie şi alte marafeturi ieftine. Să lupte! Nu îi opreşte nimeni. Dar să lupte şi împotriva violenţei din şcoli şi din societate, împotriva crimei, a violurilor şi a altor rele care ne sufocă. Poporul a decis să se alăture tuturor sărăntocilor lumii care strigă: “Suntem prea săraci ca să ne permitem să cumpărăm: hrană, haine, servicii, etc., etc. … ieftine. Vrem preţuri ca în Dubai!”

În sfârşit, ne-am dat pe brazdă devenind un popor perfect, poporul pe care şi-l doreşte orice conducător democratic,   precum şi-l doresc toate “intestinele” aferente democraţiei. Pentru cei care – la întrebările: De ce?, Până când?, Încotro?, Cine?– se mulţumesc cu răspunsurile pe care suntem obişnuiţi să le primim aproape de secole,   aduc pe tapet unul simpatic, nu cu mult mai stupid ca altele, “A plus B/ Cineva din R.S.R.”! Acesta era răspunsul la toate întrebările copilăriei mele. Un biet joc de cuvinte! Şi fiindcă îmi sunteţi mai mult ca simpatici, vă mai aduc aminte unul: “Cineva din largul mării/Care nu te dă uitării!”.

„Din Oceanul Pacific, a ieşit un peşte mic”/ Iar pe burta lui scria/ Eu te rog nu mă uita”, vor completa jocul cu prostioare, Memoratorii Quotidieni Şi Fatidici. Da, orgolioasă zicere şi asta! Dar nu făcea parte din răspunsurile la scară globală, era de fapt o biată ştire marină care lupta şi luptă, împotriva poluării. Dacă pe burtica respectivă ar fi fost scris, ” Eu te rog nu mă mânca”, atunci arheologic, acolo în acel ocean, ar fi… punctul zero al regimului vegan.

Florica Bud

Foto. Florica Bud

DESPRE O „DESHUMARE” DRAMATICĂ ŞI PROFUNDĂ

Posted by Dorin Nadrau On August - 13 - 2016

Recent apărută, cartea „Deshumarea” de Mihail Decean, ediţie bilingvă (română/engleză), consemnează în mod incontestabil tulburător demersurile întreprinse de autor pentru efectuarea unei deosebit de anevoioase acţiuni de căutare şi deshumare a unor partizani anticomunişti ucişi de Securitate în Munţii Apuseni.

Fenomenul rezistenţei armate anticomuniste a cunoscut o mare amploare pe teritoriul Transilvaniei. Cea mai mare densitate de formaţiuni care s-au opus regimului comunist a existat în zona Apusenilor, pe teritoriul fostelor judeţe Alba, Cluj şi Turda, iar dintre acestea, cea mai importantă a fost organizaţia „Frontul Apărării Naţionale – Corpul de Haiduci”, creată şi condusă de un fost ofiţer de carieră, Nicolae Dabija, tabăra permanentă a organizaţiei fiind amenajată la nord de valea râului Arieş, pe teritoriul comunei Bistra din jud. Alba, la cota 1200 în locul cunoscut sub denumirea de „Groşi”, la o distanţă de circa 16 km nord-est de centrul comunal şi aproximativ 7 km sud-vest de vârful Muntele Mare (1826 m). La începutul lunii martie 1949 în tabăra de la Groşi se aflau 25 de persoane, cele mai multe străine de zonă. Între timp, autorităţile aflaseră de grupul de partizani din apropierea comunei Bistra şi au întreprins imediat măsuri pentru anihilarea lui, Securitatea recurgând la presiuni şi şantaje asupra populaţiei locale. În dimineaţa zilei de 4 martie 1949, asupra taberei a avut loc atacul Securităţii la care au participat două putoane alcătuite din circa 80 de soldaţi în termen, subofiţeri şi ofiţeri, şi numeroase cadre operative aparţinând Securităţii. În urma puternicului schimb de focuri în care s-au folosit armament de infanterie, grenade şi încărcături de trotil, au rezultat morţi şi răniţi de ambele părţi, iar cabana a fost incendiată. Din partea atacatorilor au rezultat trei morţi şi şase răniţi. Dintre partizani au fost ucişi prin împuşcare patru bărbaţi, dintre care unul a fost Petru Decean, verişorul primar al lui Mihail Decean, autorul cărţii, şi o femeie, soţia unuia dintre victime. Şase persoane au reuşit să spargă încercuirea şi să fugă, însă au fost capturate şi ucise ulterior. Alte nouă persoane, în afară de doi trădători, au fost arestate. Membrii grupului care au scăpat la început de arestare au fost urmăriţi permanent în perioada următoare, fiind în cele din urmă capturaţi, condamnaţi şi chiar ucişi în diverse împrejurări (sursa: iiccmer.ro).

După ce s-a irosit în intervenţii repetate ce s-au dovedit ineficiente (acţiunea de căutare a început în 2010), Mihail Decean ia hotărârea de a nu mai accepta nicio concesie, decis să acţioneze în regim de urgenţă, mai ales că trecuseră 67 de ani de când vărul său primar a murit în floarea vârstei (nici nu împlinise 23 de ani), plătind cu viaţa pentru o cauză aleasă, aceea de a se opune, cu asumarea oricărui risc, comunismului.

Deshumarea (1)Cartea se constituie într-un jurnal al analizelor sale personale, al investigaţiilor şi acţiunilor de cercetare la care a participat nemijlocit, cu relatarea detaliată a dureroaselor surprize apărute în perioada incluzând identificarea gropii comune şi desfăşurarea efectivă a deshumării, operaţiune afectată de imprevizibile reţineri şi măsuri restrictive inexplicabile.

Este îndeobşte cunoscut că examinarea sacrificiilor participanţilor la rezistenţa anticomunistă impune concursul unor instituţii specializate şi a unor peronalităţi istorice, dar, fără îndoială, aceasta trebuie să beneficieze şi de persoane care au depus susţinute diligenţe în a-şi descoperi apropiaţi sau cunoscuţi dispăruţi pentru vina de a fi oponenţi ai regimului politic comunist nou instalat. După instaurarea „puterii populare” în România, opozanţii au fost vânaţi sau arestaţi şi torturaţi în beciurile Securităţii ori ucişi sau lăsaţi să moară de foame şi frig, iar apoi aruncaţi în gropi comune.

Întreaga cercetare personală a autorului probează o indubitabilă rigurozitate şi accentuată scupulozitate, trădând profesia sa exercitată o perioad îndelungată până la pensionare, aceea de judecător în materie penală. Lucrarea conţinând abordarea în adâncime a faptei criminale de o inimaginabilă monstruozitate aparţine aşadar unui slujitor al dreptului care a înţeles de pe o poziţie profesională avantajoasă că procesele în care au fost judecaţi unii dintre cei ce se împotriveau noului regim au fost înscenări judiciare penibile proprii totalitarismului comunist instaurat, conducând la condamnări la moarte. Cei mai mulţi dintre opozanţi au fost împuşcaţi fără nicio judecată în acea perioadă care rămâne în analele negre ale justiţiei române ca o anomalie istorică ruşinoasă.

Cu sinceritate şi nedisimulată modestie, autorul ne anunţă în chiar primele pagini ale cărţii că nici pe departe nu-şi propune o analiză a unui fenomen istoric necesar a fi dezvăluit în toată urâţenia sa pentru a nu se mai repeta vreodată asemenea orori, o sarcină grea de a dovedi ştiinţific existenţa unei veritabile rezistenţe anticomuniste, sub diferitele ei forme în România totalitarismului comunist, revenindu-le istoricilor care „nu se grăbesc să o ducă la bun sfârşit nici după un sfert de veac de la căderea comunismului”, domnia sa încercând doar să relateze „împrejurările, neajunsurile şi ciudăţeniile deshumării unor partizani, eroi-martiri ai neamului românesc, la sfârşit de august şi început de septembrie Anno Domini 2015”.

Motivaţia întreprinderii sale datează încă din anii de liceu, simţindu-se „cuprins de o chemare” pe care nu şi-o putea reprima şi care îl împingea să întrebe pe cei apropiaţi (părinţi, fraţi şi rude) ce s-a întâmplat cu Petru Decean, dacă a murit, mai trăieşte, în împrejurări a disprut. Invariabil răspunsurile erau nu numai evazive, dar şi spuse cu teamă, expeditiv şi cu atenţionarea serioasă de a-şi vedea de treabă, nefolosindu-i la nimic manifestarea unui atare interes care chiar i-ar putea dăuna. Declanşarea cu maximă îndârjire a acţiunii, care ţine în primul rând de dreptate şi de o dorinţă intens de simbolică reparaţie morală, este redată impresionant astfel: „N-am putut rezista îndemnului lăuntric de a face ceva, orice, pentru găsirea rămăşiţelor pământeşti ale vărului partizan, dar şi pentru a salva memoria familiei de prigoana îndoielii şi a deznădejdii că nu a fost înmormântat creştineşte, după datina străbună”.

Despre Petru Decean, vărul primar împuşcat şi aruncat în groapa comună de la Groşi, IICCMER precizează în Comunicatul de presă din 27 august 2015 că s-a născut la 17 august 1926 în comuna Mihalţ, jud. Alba. Părinţii săi, ţărani mijlocaşi, au avut împreună trei copii, două fete şi Petru, singurul băiat. A urmat şcoala primară de patru clase, în localitatea natală, după care, în 1937, a intrat la Liceul confesional „Sf. Vasile” din Blaj pe care l-a absolvit în 1945. În liceu a devenit membru al organizaţiei de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc. Din toamna anului 1945 a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Cluj, unde datorită frecventelor participări la manifestaţiile studenţeşti cu caracter politic anticomunist, a intrat în atenţia Siguranţei care l-a reţinut şi interogat în mai multe rânduri. Această situaţie l-a determinat ca în al doilea an de studii să se transfere la Facultatea de Drept din Bucureşti, unde a devenit un membru marcant alk organizaţiei tineretului naţional-ţărănist alături de Corneliu Coposu. A lucrat şi ca secretar într-un cabinet de avocatură, iar în anumite împrejurări a fost una dintre gărzile de corp ale lui Iuliu Maniu. Datorită activităţii politice desfăşurate a început să fie urmărit, iar pentru a evita arestarea, din a doua jumătate a anului 1947, s-a văzut obligat să nu mai poată frecventa cursurile facultăţii şi să rămână ascuns în capitală, schimbând mereu locuinţele. La sfârşitul anului 1948 a decis să treacă la lupta armată împotriva regimului, alăturându-se membrilor „Frontului Apărării Naţionale”.

Dezvăluirile lui Mihail Decean privind „cazemata” („aşa-i spuneau localnicii din Bistra cabanei construite din piatră şi lemn de către partzanii Grupului Dabija”) sunt răscolitoare. „În această cazemată au fost mai întâi aruncate unul peste altul, îngrămădite, corpurile neînsufleţite ale partizanilor ucişi de gloanţele adunăturii militare securiste, la 4 martie 1949, după care acoperişul şi structura de rezistenţă din lemn a acesteia au fost dărâmate peste cadavrele lor cu explozii de grenade; încercarea securiştilor de a incendia cazemata a eşuat, iar la acoperirea cu pământ a partizanilor omorâţi securiştii au renunţat. Lemnele erau groase, încă verzi, şi nu ardeau, iar volumul de pământ necesar îngropării partizanilor în cazemată le-ar fi dat prea mult de lucru securiştilor, date fiind suprafaţa şi adâncimea acesteia, care erau destul de mari. În consecinţă, s-a hotărât ca cei cinci partizani morţi să fie aruncaţi şi îngropaţi în cămara de alimente a fostei lor tabere, săpată în pământ, lateral dreapta de cazemată, la peste 20 de metri distanţă, cu acoperişul la vedere. Acest acoperiş a putut fi incendiat şi a ars deasupra celor cinci cadavre, însă incendiul nu a avut puterea de a le incinera, aşa încât au fost acoperite cu un strat de pământ (…)”.

Se impune menţionat că toate descrierile şi referirile autorului au la bază cărţile citate în precizările bibliografice precizate la începutul lucrării, care reproduc declaraţii ale participanţilor din dosarele proceselor în care au fost judecaţi partizanii arestaţi, precum şi conţinutul unor dovezi scrise de oamenii Securităţii aflate în aceleaşi dosare că partizanii ucişi în lupta de la Muntele Mare – Groşi, în număr de cinci, au fost aruncaţi şi îngropaţi în magazia de alimente a taberei lor, săpată în pământ la mică adâncime şi cu o suprafaţă de câţiva metri pătraţi.

După repetate amânări şi numeroase impedimente, deshumarea chiar s-a întâmplat. Identificarea gropii comune, la care autorul a avut o contribuţie personală substanţială, i-a indus un sentiment de mare emoţie pe care Mihail Decean îl redă, cu patos, astfel: „O minune să se fi întâmplat nu pot să afirm, pentru ca minunile cred că se sustrag controlului omenesc, dar în această zi de 31 august 2015, imediat dup ora 13, am avut parte de cea mai emoţionantă trăire a vieţii mele, după acea din 20 decembrie 1989, când pe o stradă din centrul Timişoarei, ziua în amiaza mare, îndemnam demonstranţii anticomunişti să strige lozinca „Ceauşescu-i criminal!”.

Acţiunea de deshumare a fost realizată cu succes şi a fost popularizată de mai multe posturi de radio şi televiziune, de ziarişti de pe plan local şi din capitală, la operaţiune asistând reporteri din mass-media scrisă şi audio-vizuală dotaţi cu camere foto şi de filmat, precum şi câteva zeci de locuitori curioşi, de toate vârstele, ai comunei Bistra.

Se mai cuvine amintit că la desfăşurarea dificilei misiuni asumate, autorul a fost însoţit de Maria Decean, sora mai mică a lui Petru, în etate de 86 de ani, urmărind cu înverşunare să-şi împlinească mulţumirea de a-şi vedea fratele îngropat creştineşte, după datină.

În fine, lucrările de deshumare au fost urmate de activităţile specifice impuse de legislaţia aferentă în domeniu, executate cu profesionalism şi dăruire de medici legişti, arheologi şi ofiţeri criminalişti, care s-au dovedit devotaţi profesiilor.

În pofida faptului că deseori în cuprinsul cărţii (ce pare, pe alocuri, a fi o lucrare polemică) autorul lasă impresia că este prea aspru şi intransigent, Mihail Decean, demonstrează totuşi că este un caracter echilibrat şi cumpătat, reuşind să-şi înfrângă personalismul care îl incită atunci când, uneori, are impresia că memoria eroilor este afectată pe nedrept câtuşi de puţin, recunoscând cu dezinvoltură strădaniile şi rezultatele remarcabile ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi memoria Exilului Românesc (IICCMER) în dificila menire de pune în evidenţă şi a dezvălui evenimente şi fenomene dramatice din istoria noastră recentă. În plus, trebuie adăugată şi motivarea pe care o precizează fără echivoc la final, astfel că închei cu un citat relevant al autorului, privind lucrarea sa: „Nu am scris această carte pentru „a da de pământ” cu unele dintre personajele ei. Am scris-o pentru a reliefa şi dezavua mentalităţi urgisite de suficienţă, nepăsare, invidie, fatuitate, ură; pentru a trage un semnal de alarmă care să împiedice, pe cât este posibil, repetarea exhumărilor de eroi-martiri ai patriei din gropi comune ascunse, câte vor mai fi fiind, cu folosirea de procedee neadecvate. Îi asigur pe aceia pe care i-am criticat cu asprime că nu-i urăsc; ar fi fost mult mai comod pentru mine dacă nu m-ar fi împins indignarea (atât de subiectivă) să compun această cronică a deshumării. M-am simţit nevoit să mă eliberez de o povară, împovărându-mă cu regretul de a fi provocat supărare altora, care ar putea să mă urască. Fiind vorba, însă, de eroi-martiri ai neamului mi-am asumat acest risc. Imunitatea la ameninţări nu mi-o poate ridica nimeni, nici chiar eu însumi”.

Dorin Nădrău (S.U.A.)

Dorin Nadrau

tete-a-tete, NIG și scriitorul Cristian Săileanu

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 7 - 2016

 

11253638_448554238639863_8605657540526520917_o

NIG: Domnule Săileanu, nu ştiu prea multe despre domnia ta. Ce ar trebui să ştiu în primul şi în primul rând?

C.S.: De trebuit n-ar trebui să ştii nimic.  Dar, de fapt nu ştii pentru că nu am făcut nici o vâlva apropos de ceea ce scriu. Am refuzat să mă implic în vânzarea cărţilor scrise de mine, nu am dorinţa de a-mi vedea numele pe-o copertă de carte… Dar dacă ai întrebat, află că am scris dicţionare de peste o mie de pagini(GERDI), am reînviat – prin procedeul numit paleontologie literară – o veche religie (cea zamolxiană), am scris trei romane în limba engleză şi trei în limba română, nuvele, balade, basme, o piesă de teatru… Şi am tradus mare parte din Caragiale în engleză…

NIG: Ştiu că ai plecat supărat de acasă.  De ce?

C.S.: Eu nu am plecat de acasă. Eu am fost gonit-izgonit de “acasă”. Am părăsit ţara cu paşaport maro, de apatrid.  Cu greu suportasem comunismul. Dar prin anii 78 m-am băgat (ca musca-n lapte, cunoscând bine consecinţele) în ajutorarea unui prieten care era parte din protestul anticomunist al lui Paul Goma. Ei bine, de acolo mi s-au tras multe supărări – arest, schingiuri, bătăi, ameninţari… Şi atunci mi-am depus actele de plecare definitivă din ţară. Când am plecat mi-am scuturat sandalele… Mi-am găsit o altă patrie, America, una care a ştiut să mă preţuiască, şi – de ce să n-o spun – să mă plătească…

NIG: California, Madrid, Corfu. Un triunghi interesant. Cum şi de ce?

C.S.: Iniţial, la plecarea din România, am ajuns în Houston, un oraş urât, fără trotuare, poluat, cu o umiditate de peste 90% zilnic, un oraş cu o temperatură care te strânge de gât, plin de ţânţari şi de gândaci, care se întinde ca o pleaşcă pe o rază de 100km… Am “emigrat” de acolo pe delicioasa, delicata Peninsulă Monterey, la Defense Language Institute, unde timp de doi ani i-am învăţat pe spionii americani limba română… Şi de acolo, am migrat din nou către King City, un sătuc plin de mexicani, unde am predat limba engleză timp de 28 de ani… Când m-am pensionat, nevasta, spanioloaică, cu familie numeroasă, a pus picioru-n prag şi mi-a zis: Gata cu America. Mergem la Madrid, că am treişapte fraţi, cinşpe surori, şi enşpe mii de nepoţi, veri şi prieteni. Cât despre Corfu, unde petrec şase luni pe an, este locul meu de suflet, locul unde am o căsuţă şi o grădină, unde merg pe scuter până la plajă fără cască pe cap, parchez unde îmi vine, unde scriu… şi unde primesc prieteni.

NIG: Scrii. Ce scrii?

C.S.: Am scris mii de pagini. Uite, în engleză am scris, de exemplu, un roman istoric din Italia secolului 16, despre un tată care, fiind în închisoare (era mititelul hoţ de cai), află că fiul lui, care are o voce sublimă, a fost vândut Contelui Gonzaga de la Mantova (cel care cântă La donna é mobile), pentru a fi castrat… Tatăl evadează din închisoare şi traversează Italia ca să îşi salveze copilul… Pe drum înfruntă bandiţi, plaga bubonică, diluvii… ca Ana lui Manole. (The Ballad of the Bue-Eyed Castrato). Apoi, am scris şi o urmare a acestui roman (Forgive Me, Father, for I Will Sin). Din experienţa mea de peste un sfert de secol de profesor de liceu în King City a ieşit romanul “One Year in King City High School – witness to an invasion”. Este jurnalul unui nācājit profesor de liceu din California.

În limba română am scris şi iar am scris.  Sunt foarte mândru de romanul “Râie, baloşenii şi gunoi – povestiri din şant”, ce zugrăveşte viaţa între ţigani şi interlopi în România anilor 60-70. Dar am mai scris şi un roman poliţist, “Ultimul glonţ al descălecătorilor”, şi “Viata, minunile si pildele lui Zamolxe”, carte care mi-e tare dragă… Mi-am încercat “ochiul şi-o mână pentru patria română” şi cu piesa de teatru “Copiii domnului Mann” (tradusă apoi şi în engleză). Prin anii 70 am scris şi două bazme de adormit Mitzura… Am o scurtă colecţie de nuvele “Povestiri din Corfu”, tradusă şi în engleză “Corfu Stories”.

NIG: Ce este www.babelink.us?

C.S.: Este locul unde expun ceea ce scriu. De fapt, nu fac mare efort de a vinde. Dar prin aceste “site” exist ca scriitor. Prin acest “site” nimeni nu poate spune că marele Caragiale nu a fost tradus…

NIG: Cum găseşti literatura română zilele astea? Şi mai ales, cum o vezi de afară?

C.S.: Mărturisesc spre ruşinea mea că nu citesc literatura română contemporană. Nu am timp. Scriu 6-7 ore pe zi.  Lucrez la dicţionare – muncă migăloasă, de chinez întemniţat – alte 3 ore… Am făcut excepţie cu romanele lui Constantin Ciucă şi cu poezia lui Genovel Frăţilă, şi nu mi-a părut rău. Ambii sunt foarte, foarte talentaţi… Se face mare vâlvă în România în jurul lui Cărtărescu. Nu-l voi citi, pentru că face parte dintr-o gaşcă care a monopolizat şi deraiat literatura română. Nu ştiu dacă a fost publicat şi promovat pentru că scrie bine sau pentru că e prieten cu capii acestei găşti, şi atunci nu-l citesc. De fapt, nu mai citesc de multişor pentru mă informa, ci pentru a mi se confirma… Citesc Plutarc, Suetonius, Eschil, Sofocle…

NIG: Nu spun nimic despre Mircea Cărtărescu, poate după ce termin Solenoidul, îmi place omul.

În aceeași ordine de idei, adică ,,gașca de tutti capi,, or ,,capo de toată gașca,, :) – ,,Patapievici, Marga, Boroianu, Caramitru. Pe toţi i-am solicitat să publice GRATUIT traducerea lui IL Caragiale în engleză.  Am lucrat la această traducere șapte ani! Este făcută la cel mai înalt nivel! Nici măcar nu s-au deranjat sa îmi răspundă! Ruşine, domnilor!”(CS).

Hai să vorbim despre asta.

C.S.: Iubită domniţă, cu plecăciune îţi mărturisesc că după ce am tradus Caragiale, plin de elan, plin de zel, plin de avânt, am cerut – în scris şi telefonic – ajutorul autorităţilor române. Le-am oferit autoritāţilor române traducerea gratis. Luaţi-o, publicaţi-o şi trimiteţi-o la toate marile biblioteci din lume, le-am spus. Sā stea pe rafturi, aşa cum îi şade bine unui dramaturg de talia lui Caragiale, alāturi de Ionescu, de Becket, de Strindberg. Ei bine, m-am izbit de fiecare datā de o nepāsare colosalā, de o delāsare culturalā sinucigaşā, de un nepotism neruşinat, de un spirit de gaşcă năucitor… Nu i-a interesat. Nici pe Marga, nici pe Boroianu, şi în nici un caz pe dezgustătorul Patapievici… Uitā-te te rog la volumul de traduceri din autori români publicat de ICR cu câţiva ani în urmā. Nu tu Caragiale, nu tu Sadoveanu, nu tu Slavici, nu tu Eminescu… Epigonii s-au publicat unii pe alţii. Ba într-o vreme am avut ca ministru al culturii un mare actor român, Caramitru… Ce bucurie pe mine… Ăsta da, āsta înţelege Caragiale, mi-am zis. I-am scris şi i-am oferit traducerea. Tot gratis. Nici mācar nu s-au obosit, nici el, nici vreo secretarā, sā-mi rāspundā. Şi atunci mi-am amintit de ce am fugit din România. Şi nu am avut altceva de fācut decât sā o public eu, electronic. Maurul şi-a fācut datoria…

NIG: Rolul unui scriitor este acela de a scrie. Restul, doar amănunte. De ce omoară amănuntele astea?

C.S.: Aceste “amănunte”, cum delicat le eufemizezi domnia ta, domniţă,  pe mine nu mă omoară. Din fericire, eu nu trăiesc din ce vând. Am decis cu mult timp în urmă să abandonez ego-ul, mândria de a fi scriitor. Intră, domnia ta, în orice bibliotecă, în orice librărie, şi vezi câte cărţi (necitite) zac pe rafturi. Oare s-ar simţi vreo diferenţă într-o librărie dacă ar mai apărea o carte – scrisă de Săileanu – între toate aceste volume? Eu scriu pentru că nu pot altfel. Sunt ca un şobolan al scrisului, care trebuie să roadă, altfel îi cresc incisivii până când nu mai poate închide gura…

 

13391562_1622548231393981_2042952226208457239_o

(în fotografie : Cristian Săileanu, Adrian George Sahlean, Constantin Ciucă)

NIG: Adrian Săhlean, Constantin Ciucă, Cristian Săileanu. Un alt triunghi interesant. Un triunghi care s-a întâmplat curând.Despre ce discută trei bărbaţi care scriu şi traduc, într-o zi caniculară, pe o insulă, la o bere?

C.S.: Păi, compară berea grecească cu cea românească şi râd de berea americană… Îşi compară apoi abdomenele… Îşi aduc aminte, cu un sentiment amestecat de scârbă şi nostalgie, de viaţa din România comunistă…

NIG:  Hmmm, mă așteptam la…picanterii; dar oh, ce interesant ar suna un interviu cu trei oameni de calibrul acestui trio(unul  trăiește în România, unul în State iar al treilea este un fel de cetățean mondial) despre una dintre punțile care vă leagă: România.

But back to our sheeps(sau mai bine ,,ships,,), cum ar zice romano-americanul: Domnule CS, cum ţi-a venit idea năstruşnică de a traduce Caragiale?

C.S.: Era pe la începutul anilor 90. Locuiam în California, pe Peninsula Monterey, şi mā adunam cu nişte prieteni vorbitori de românā la câte un pahar de vorbā. Printre ei era şi regretatul profesor Paul Teodorescu, Don Pablo. Vorbeam toţi cuprinşi de nostalgia emigrantului, şi Don Pablo a spus,

– Sāracā-i lumea anglo-saxonā în care doi giganţi literari pe care i-a produs România, Caragiale şi Sadoveanu, nu sunt traduşi.

Altcineva a zis,

– Bine, nu sunt traduşi pentru cā, de fapt, operele lor sunt intraductibile.

Auzisem eu idea asta de mai multe ori, şi o acceptasem de fiecare datā ca atare, fārā sā mā întorc la text şi fără sā-l iau la puricat. În seara aceea, însā, cu invitaţii în casā, s-a rāsculat în mine geana lui Gicā Contra. Am luat Caragiale de pe raft şi l-am rāsfoit, aşa, într-o doarā. Le-am zis,

– La Sadoveanu nu ştiu cine s-ar încumeta, căci e poezie pură, şi a mai şi scris cât şapte autori la un loc. Caragiale, însā, n-aş zice cā e intraductibil…

– De ce nu-l traduci tu, atunci? mi-a aruncat Don Pablo mānuşa. Eşti în America de peste un sfert de veac. Le predai engleza americanilor. Fugi de limbā şi limbaj formal ca dracu de tāmâie… Dacā nu tu, cine? Ai scris un dicţionar de peste douā zeci de mii de expresii colocviale. Foloseşte-l. (Se referea la GERDI -Great English-Romanian Dictionary of Idioms) Mi-a intrat atunci cuiul. Are dreptate Don Pablo, mi-am zis eu în gând. Primul lucru pe care l-am fācut a fost sā mā interesez dacā nu exista deja o traducere a operei lui Nenea Iancu, ca nu cumva sā ajung sā reinventez eu roata. Am intrat pe internet şi am cāutat. Nimic. Am dat telefon la Bibiloteca Naţionalā din Washington. Nimic. Am scormonit din Australia pânā la Cambridge. Nimic.

NIG: Nimic?

C.S.: Nimic, adicā, serios. Greu de crezut, dat totuşi prea adevārat. Înghiţiţi domniile voastre, români de pretutindeni, hapul şi ţineţi ciocul mic… Aşa ştim noi sā ne tratām geniile. Cu şpiţul în bot. Imagineazā-ţi, domnia ta, cā Sadoveanu sau Caragiale ar fi fost unguri, sau coreeni, sau evrei… Pāi, Caragiale ar fi fost nu numai publicat, dar ar fi fost jucat şi rāsjucat pe toate scenele din lume. Pentru Sadoveanu, pe care n-avem încotro, trebuie sā-l iertām cā a fost o javrā umanā pe motivul cā a fost un scriitor absolut monumental, pentru Sadoveanu, deci, s-ar fi gāsit în Franţa sau, ştiu eu, în Korea, fonduri guvernamentale pentru a finanţa o echipā de douā zeci de specialişti care sā munceascā zi şi noapte timp de trei zeci de ani, numai sā-l traducā.

Am început, nici nu ştiu de ce, probabil de frica înfruntārii cu arhitectura atât de complexā a Scrisorii pierdute, am început, zic, cu Noaptea furtunoasā, care este o piesā delicioasā, îţi aduci aminte de ea şi râzi singur, ca prostu’. Am citit-o din nou, de data asta cu alţi ochi, cu ochii traducātorului. La prima lecturā am zis şi eu cum au zis şi alţii înaintea mea, Nu se poate, nene. Cum traduci tu, Săilene, “iaca, nişte scârţa-scârţa pe hârtie”? Pe urmā însā mi-am zis, Stai, bādie, cā şi în mahalaua americanā (căci au şi americanii mahalagii lor, se numesc white trash) se râde de conţopişti. Le zice pencil pushers, sau desk jockeys. Deci, iatā cā se poate traduce. Şi sā ştii, prinţesă, cā prostia, vulgaritatea, incultura, hoţia, şantajul, îngustimea minţii, gelozia, coarnele puse unui soţ orbit de dragoste, astea nu sunt caracteristici pur româneşti. Sunt toate, vai nouā, atribute umane universale. Prin asta este mare de fapt Caragiale, la urma urmelor, prin universalitate.

Cine citeşte versiunea în englezā a Scrisorii pierdute nu poate să nu vadă cât de actualā ar fi în America în orice an de alegeri.  Românii, oricât de isteţi ar fi ei, nici n-au inventat nici nu deţin monopolul şantajului.  Cine ştie câte scrisori compromiţātoare zac prin sertarele politicienilor de pe toate meridianele lumii… Pentru un proiect atât de dificil mi-am dat eu însā seama cā aveam nevoie de ajutor. De ajutorul unui bāştinaş. Şi nu de un bāştinaş oarecare. Îmi trebuia mie un bāştinaş genial, de calibrul lui Nenea Iancu, care a trāit în secolul nouāsprezece în America şi care avea vocaţie de mahalagiu.

Aici însă întâmpinam o micā mare problemā. Vezi, domnia ta, domniţă, mahalagii americani, geniali sau nu, care au trāit în secolul nouāsprezece sunt toţi morţi pânā la unul. Unii, însă, au lāsat în urmā scrieri.

NIG: Şi l-ai gāsit?

C.S.: Da. L-am descoperit pe …Mark Twain.

NIG: Mark Twain?!

C.S.: Pāi, ia gândeşte-te. Caragiale şi Twain sunt contemporani, diferenţa este minimā, de cam un deceniu. Amândoi cinici, amândoi colocviali, amândoi ironici cu nuanţe de sarcasm, amândoi crescuţi şi simţindu-se în apele lor la mahala… Cu Mark Twain în colţul meu, în echipa mea, m-am pus pe treabā. Întâi am recitit ce voiam sā traduc din Caragiale – Scrisoarea pierdutā, Noaptea furtunoasā, Conu Leonida, şi vreo treizeci de schiţe. Le-am citit cu pixul roşu în mânā, fācând adnotāri pe margine, mai abitir ca la Biblie. Apoi, am pus Caragiale deoparte şi am recitit Mark Twain. De la cap la coadā.

NIG: Ai recitit Mark Twain integral? E un scriitor foarte prolific.

C.S.: Da. De fapt a fost o plācere.  L-am recitit tot cu pixul roşu în mânā. Mi-a luat cam un an, dar când am terminat aveam suficiente gloanţe, suficientā muniţie, pentru a mā apuca de tradus.

NIG: Care a fost partea cea mai dificilā, care au fost cele mai mari obstacole?

C.S.: Au fost multe, mai multe ca iarba câmpului… De pildă, mi-a luat o vreme sā traduc scena în care Titircā Inima Rea şi Ipingescu citesc ziarul. Ei merg din confuzie în confuzie, şi traducerea trebuia sā urmeze pas cu pas lanţul de confuzii în englezā… Nici discursul electoral al lui Farfuridi n-a fost uşor de tradus, cāci este atât de confuz şi atât de plin de fragmente de platitudini încât e ca un hāţiş, unde multā înţelepciune şi rābdare îţi trebuie ca sā-i urmezi întortocheatele-i cārāri. A trebuit sā înlocuiesc platitudinile politice româneşti cu platitudini şi confuzii din viaţa politicā americanā, altfel discursul n-ar fi avut nici un sens pentru cititorii de limbā englezā.

NIG: Cum ai rezolvat de exemplu o chestiune cum ar fi, Ghiţā, Ghiţā, pupā-l în bot şi papā-i tot?

C.S.: Simplu n-a fost. Dar aici, domniţă, ca peste tot, nu traduci botul şi pāpatul. Aici traduci domnia ta în planul semnificaţiei, slugārnicia, vulgaritatea şi neruşinarea… Iar pe plan stilistic traduci conciziunea, rima, şi ritmul. Dar l-am rezolvat, zic eu. I-am zis, Carry their buckets and fill your pockets. Are toate elementele din limba românā. Aşa-i cā-s bāiet iute la minte?

NIG: Aşa-i. Cât timp ţi-a luat acest proiect?

C.S.: Vreo şapte ani. Trei, patru ore pe zi. Mii de ore… Am oprit tot ce fāceam la acea datā şi am lucrat doar la Caragiale.

NIG: Mă gândesc că toți domnii la care ai apelat pentru publicarea traducerii ILC, ceea ce mi-ai spus aici. Romanul “The Ballad of the Blue-Eyed Castrato” l-ai scris în englezeşte. Romanul “One Year in King City High School” înţeleg, după titlu, cā e scris tot în englezeşte. “Povestirile din şanţ”, în limba românā. În ce limbā te simţi mai la îndemânā când scrii? Te întreb pentru că eu, deși am ajuns să gandesc și în engleză, tot în românește simt mai mult.

C.S.: Depinde de registru. Când scriu despre şanţ mā simt mai bine în româneşte. Nu uita cā mi-am trāit toatā copilāria, de nevoie, între interlopi şi ţigani. De acolo mi-am luat şi un doctorat în arta de a supravieţui. Dar în general prefer sā scriu în englezeşte pentru cā am un auditoriu mai larg, şi cu mai mulţi bani disponibili de a cumpāra cārţi.

NIG: Înțeleg. Revenind la Caragiale,  am vāzut cā ai tradus chiar şi numele personajelor din Scrisoarea pierdutā. Nu e prea mult? Nu e  impietate? O stângācie? O greşealā?

C.S.. Din contra. Dacā n-aş fi fācut-o, aş fi scāzut din valoarea operei. Nume ca Farfuridi, Brânzovenescu, Caţavencu, sau Dandanache nu le gāseşti domnia ta în cartea de telefon. Sunt fācāturi de-ale lui Nenea Iancu, care de fapt anunţā personajul, îl caracterizeazā… Nici nu-i nevoie sā intri în piesā, citeşti doar lista personajelor şi ştii cā Zaharia e zaharisit, Caţavencu e o caţā, Tipātescu e un tip, adicā un bārbat frumos, cā brânza şi farfuria merg împreunā, ca la vodevil, şi aşa mai departe.  Nu poţi tu, umil traducātor, sā vii şi sā sārāceşti cu bunā ştiinţā, din lene sau nepricepere, opera pe care o traduci… Am vāzut o reprezentaţie a Scrisorii pierdute în Spania unde actriţa ce-o juca pe Zoe era grasā, urâtā şi bātrânā, iar Fānicā era mic, chel şi gras. Ba mai era sireacul şi crācānat… Am plecat dupā primul act. Sā-mi fie cu iertare, dar nu asta a zis Caragiale.

NIG: Am înțeles câteva dintre sublimele chinuri ale traducerii de la Adrian George Săhlean, cel care mi-a vorbit foarte frumos despre traducerile marca Cristian Săileanu; și știi cât de pretențios este. De ce publici totul doar electronic? De ce nu avem şi un Caragiale în limba englezā pe hârtie, pe un raft?

C.S.: Din mai multe motive. Întâi cā, oricāt de rāu mi-ar pārea mie şi celor din generaţia mea, viitorul nu este al cārţii pe hârtie ci al cārţii electronice. Am zburat acum o lunā din California pânā în Corfu. Am schimbat trei avioane. Aproape toatā lumea din avion, din aeroporturi, citea cārţi electronice. Foarte puţinā lume mai carā hârtie, care e grea şi voluminoasā. Lanţuri minunate de librārii americane – Barnes & Noble, Borders – au dat faliment. Un alt motiv ar fi cā am simţit pe propria mea piele cā imensa majoritate a editurilor sunt conduse de oameni fārā scrupule, care îţi furā pur şi simplu munca. Şi al treilea motiv ar fi pentru cā nu sunt un om bogat, ca sā pot plāti din buzunarul propriu publicarea şi mai ales difuzarea lui Ion Luca Caragiale în englezeşte.

NIG: Barnes & Noble e încă ,,alive,, chiar acum câteva zile am băut o cafea și am răsfoit câteva cărți. Dar este posibil să-și fi închis câteva locații așa cum se întâmplă când businessul nu mai este ce-a fost, în mare parte pentru ca Amazon are puterea, cred. Dar poate că își meritau puțin soarta, pentru că dividendele obținute aici sunt mult mai mici decât dacă vinzi prin Amazon.

Apoi, da, ai dreptate, lumea e cu nasul în electronice mult mai mult decât în hârtie.

Multe publicații au renunțat la hârtie si prefera ediția online. Eu zic ca trebuie sa mergem cu valul, pentru că ăsta este sigur un val care … nu va trece prea curând.

Pe de altă parte, a avea o editură înseamnă a avea un business. Este normal să publici, să zicem, romane din colecția Arlechin, care, aici în State obișnuiau să apară lunar, și care, într-un fel sau altul, rezolvau nevoia de ,,tandrețuri și sexuri,, a gospodinelor singure și nesatisfăcute, scuză-mi expresia. Când banii curg, când un autor super-prolific se mulțumește cu un anume public și, mai ales, are șansa să își publice șmecheriile siropoase de câteva ori pe an la o editură care satisface nu calitativ dar des, zău că  o lucrare care ar putea însemna ceva pentru literatura universală, dar ca profit ar fi ineficientă, din punctul de vedere al unui businessman-editor, nu prea mai contează. E mult de discutat pe marginea acestui subiect.

Chiar, spune-mi ce crezi despre asta? Editura ca un business. Împăcarea caprei cu varza, cu lupul dar și cu vaca cea grasă.

C.S.: Știam că Barnes & Noble mai are deschise nişte locaţii, dar mult, mult mai puţine… Cu editurile am avut numai de suferit. GERDI s-a vândut în 2000 de exemplare la 60-80 euro bucată, dar mie nu mi-a ajuns nici un ban. The Ballad of the blue-eyed” a primit contracte de la 3 edituri, dar erau o bătaie de joc. Agenţii literari sunt în general evrei care îşi ajută coreligionarii. Aşa am ajuns să îmi public  singur.

NIG: Ai de gând sā continui traducerea operei lui ILC? Alte piese, alte schiţe? Poate câte ceva din Sadoveanu?

C.S: La îndemnul Profesorului Andrei Călin Mihăilescu am mai tradus şi D’ale carnavalului şi încă vreo 10 schiţe. Însă mă ajunge din urmă timpul, domniţă. Într-o vreme mā bātea gândul sā mā apuc de “Baltagul”. E un gen “poliţienesc” cu tente autohtone care ar putea prinde la cititorii de limbā englezā. Tare aş vrea sā pot traduce “Toate pânzele sus”, de Radu Tudoran, cartea copilāriei mele, un roman efervescent, cu personaje delicioase, cu aventuri minunate. E o carte la fel de bunā, dacā nu chiar mai bunā, mai spumoasā decât “Comoara din insulā”, dar nu o cunoaşte nimeni în afara graniţelor României. Din nefericire însā nu mai am timp de tot ce aş vrea sā fac. Ajungi la o vârstā când trebuie sā îţi dozezi eforturile, cāci simţi cum îţi scapā nemurirea printre degete.

NIG: Unde poți fi cumpărat, domnule Cristian Săileanu?

C.S.: Se gāsesc toate la Amazon.com şi www.Babelink.us. “The Ballad of the Blue-Eyed Castrato” a fost publicat sub pseudonimul Kris Kristiansen. Iar GERDI l-a publicat, pe hârtie, Editura Coresi. Singura mea rugāminte cātre cititorii români, în cazul cā le place ce citesc, este sā-i îndemne şi pe prietenii lor sā cumpere cartea.

 

Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte în pragul celui de-al 40-lea Congres (Montreal, Canada)

 

Autor: Galina Martea

 

Înaltul for de ştiintă şi cultură Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (ARA) este în pragul celui de-al 40-lea Congres, care va avea loc la Montreal, Canada, în perioada 28-31 iulie al anului curent. Prestigioasa academie, înfiinţată în 1976, este o instituţie care promovează şi dezvoltă la modul absolut valorile ştiințifice și culturale universale, susţine şi completează activitatea de cercetare a oamenilor de ştiinţă din întreaga lume, şi, în mod special, a oamenilor de ştiinţă de naţionalitate/origine română. În aşa mod, ARA a reunit în jurul său în calitate de membri (membri emeriţi, membri de onoare, membri corespondenţi, membri titulari) pe cei mai de seamă savanți şi personalităţi de elită mondială, dar, în mod particular, de origine română care s-au remarcat pe plan mondial prin merite deosebite în diverse domenii de activitate, precum este profesorul George Emil Palade care a primit Premiul Nobel în fiziologie şi medicină în anul 1999, scriitorii Eugen Ionesco şi Virgil Gheorghiu, filozoful Mircea Eliade, astronautul dr. Dumitru-Dorin Prunariu, etc. Printre cei mai renumiţi oameni de ştiinţă de talie universală este prezentă şi Doamna Ruxandra Vidu – Preşedinte al ARA. Dna Ruxandra Vidu (profesor şi om de ştiinţă în domeniul nanomaterialelor şi nanotehnologiilor, cu numeroase invenţii brevetate în SUA; decorată cu importante premii şi distincţii mondiale; profesor la renumita Universitate din California Davis – instituţie de învăţământ superior care este în topul celor 50 universităţi din lume) reprezintă cu multă demnitate şi responsabilitate din anul 2013 funcţia de Preşedinte al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (American Romanian Academy of Arts and Science, ARA). Prin persoana dnei Ruxandra Vidu, omul desăvârşit al neamului românesc, au loc acele procese în cadrul prestigioasei academii şi nu numai care, la rândul lor, unesc şi amplifică în mod creator cultura şi ştiinţa universală necesară existenţei umane. Domnia Sa, fiind omul naţiunii române, de-a lungul timpului îşi dedică existenţa doar pentru lucruri demne de apreciere. Actualmente, o contribuţie deosebită îi revine în organizarea Congresului ARA, eveniment de o valoare şi importanţă aparte care marchează aniversarea a 40 ani de la primul Congres ARA. Meritul acestor succese se datorează faptului că în orice acţiune întreprinsă pentru promovarea academiei ARA dna Ruxandra Vidu depune eforturi majore în obţinerea rezultatelor doar cu accente pozitive. În acest context este necesar să menţionăm, că în anii precedenţi ARA, de asemenea, a fost condusă/administrată de mari personalităţi distincte ale neamului românesc şi anume: Monsenior Octavian Bârlea (preşedinte ARA, 1975-1978), Prof. Nicolae Timiraş (preşedinte ARA, 1978-1982), Prof. Maria Manoliu-Manea (preşedinte ARA, 1982-1995), Prof. Constantin Corduneanu (preşedinte ARA, 1995-1998), Prof. Ion Paraschivoiu (preşedinte ARA, 1998-2013) şi, respectiv, Profesorul Ruxandra Vidu (preşedinte ARA, 2013-prezent), care cu toţii, la rândul lor, au contribuit enorm la prestigiul instituţiei în cauză. Deci, pentru merite personale şi publice să le aducem acestor oameni de valoare mulţumirile şi felicitările de rigoare!

ARA

Congresul ARA, care se desfăşoară în fiecare an şi în diverse ţări ale lumii, este o reuniune internaţională a oamenilor de ştiinţă/cultură/artă şi, nemijlocit, a membrilor ARA prin intermediul căruia sunt puse în discuţie problemele şi realizările academice ale acestora. Cu obiective concrete, Congresul ARA tinde să obţină, ca de fiecare dată, colaborarea cât mai vastă cu Academia Română şi alte academii de ştiinţe şi instituţii de cercetare din ţară şi din străinătate; aspiră necontenit la promovarea intelectualităţii române în spaţiul universal care, cu certitudine, este capabilă de a valorifica în mod distinct valorile spirituale/umane; şi, respectiv, de a contribui substanţial la dezvoltarea ştiinţei/culturii în ţara de origine şi anume: în România. Astfel, şi de această dată, în cadrul celui de-al 40-lea Congres ARA se va construi o nouă punte plină de valori între oamenii de ştiinţă şi creaţie, între ţări şi popoare, între om şi societate, unde scopul prioritar să fie în a evolua cât mai evident civilizaţia umană. Iar pentru naţiunea română, în special, să prospere din plin în bunăstare şi cunoaştere (unde nu s-ar afla omul pe acest pământ), iar în cadrul ţării româneşti să se producă mereu schimbări cu accent pozitiv în toate domeniile de activitate publică/socială. Deci, prin intermediul ştiinţei şi artei, scopul Congresului ARA este de a contribui esenţial la dezvoltarea socială, economică şi culturală a întregii lumi şi, nu în ultimul rând, a României, iar intelectualitatea română de pretutindeni să fie acea valoare umană care să acţioneze în numele celor mai nobile idealuri. La acest capitol de o conotaţie aparte ar urma să menţionăm, că Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (inclusiv, cu acţiunile întreprinse prin intermediul Congreselor anuale, cât şi prin prezenţa membrilor săi de valoare) se poziţionează ca cea mai prestigioasă/edifiantă organizaţie non-profit din afara României, care timp de 40 de ani a reuşit să valorifice/reprezinte elita intelectualităţii din diaspora română.

Aşadar, să-i dorim Congresului ARA cele mai frumoase urări de succes în realizarea obiectivelor preconizate, care, cu siguranţă, vor fi noi acţiuni pozitive de viitor întru valorificarea potenţialului ştiinţific şi cultural universal.

(Galina MARTEA, dr, membru ARA)

Între singurătate și amăgire/NIG

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 18 - 2016

13512220_10208147140611088_7000298741883499061_n

Una dintre cele mai mai frustrante relaţii este aceea în care unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit.

Nu poţi jigni iubirea unui om. În lipsa de altceva i-o accepţi dar te vei simţi vinovat. Ajungi să faci gesturi măreţe, declaraţii, doar-doar poţi cumva, compensa lipsa de contra-iubire. Însă convingi greu sau deloc, din păcate.
Într-un târziu insatisfacţia devine intensă, oboseala palpabilă şi gradul de nemulţumire creşte proporţional cu imposibilitatea iubirii pe care te simţi dator s-o oferi.
Pentru că nu poţi şi nu te poţi minţi la infinit.

Nu-i aşa că atunci când suntem tineri jurăm că nu vom accepta jumătăţi de măsură în iubire?
Desigur…
Apoi timpul trece, iubirea s-a dovedit a fi doar iluzie pentru unii, târfuliţă ieftină pentru alţii, timp pierdut lângă un om nepotrivit de multe ori, minciună, adulter, dezamăgire, disperare, divorţ…
Şi atunci când nu mai ai nimic de pierdut, te mulţumeşti şi cu jumătăţi de măsură.
Pentru că ceva cât de mic este mai mult decât nimic, îți spui.

Dar uneori, amintirea unei iubiri neîmplinite, una care ţi s-a lipit cândva de suflet şi ţi-a rămas acolo ca o rană vie, ajunge să fie mai satisfăcătoare decât o iubire pe care ţi-o doreşti dar nu o poţi avea sau una care, vrei nu vrei, te hrăneşte continuu cu iluziile ei …
Aşa ajungi să înţelegi că nimic este mai bun decât un ceva oarecare.
Şi atunci, între singurătate şi amăgire o alegi pe prima pentru că jumătăţile de măsură nu sunt într-adevăr pentru tine.

LA MULŢI ANI, NORMAN MANEA!

Posted by Dorin Nadrau On July - 12 - 2016

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Pe Norman Manea l-am „descoperit” relativ târziu, o dată cu lectura romanului său „Întoarcerea huliganului”, carte care m-a impresionat într-un mod aparte şi mi-a facilitat înţelegerea meritului autorului de a fi tradus în 20 de limbi. Împrejurarea mi-a incitat profund interesul de a-i cunoaşte opera, astfel că au urmat alte câteva volume pe care le-am parcurs cu deosebită plăcere, „vinovată” pentru această reuşită fiind Editura Polirom care în anul 2008 a antamat o susţinută şi benefică activitate editorială pentru cunoaşterea, popularizarea şi difuzarea în România a întregii opere a acestui admirabil scriitor de limba română stabilit de zeci de ani în Statele Unite ale Americii.

În anul 2014, când am vizitat timp de două săptămâni România, providenţa mi-a oferit fericita ocazie de a participa la un eveniment demn de atenţie desfăşurat în perimetrul cultural al Timişoarei, şi anume, întâlnirea la cafeneaua librăriei „Cartea de nisip” cu scriitorul Norman Manea, aflat pentru o scurtă perioadă în ţară, cu prilejul lansării volumului său „Plicuri şi portrete”. Prezentarea cărţii, moderată de reputaţi critici literari, discuţiile şi comentariile induse, dar, mai ales, răspunsurile autorului m-au fascinat, recunoscând în Norman Manea un valoros scriitor, dar şi un gânditor independent şi un incontestabil umanist.

Revenind la „Întoarcerea huliganului”, roman foarte apreciat, dovadă că pentru această carte autorului i s-a atribuit Premiul Medicis Etranger, în opinia mea mea, volumul reprezintă o îmbinare inedită şi originală de jurnal de călătorie şi scriere memorialistică, trădând o existenţă întortocheată, sinuoasă şi dificilă, marcată de evenimente istorice zguduitoare, ca: deportarea evreilor bucovineni în Transnistria, nefasta perioadă a stalinismului absolut, uşoara liberalizare din anii ’60 urmată imediat de decăderea societăţii româneşti din anii ’70 şi ’80. Şi pe plan profesional, parcursul scriitorului a fost complicat: după finalizarea studiilor superioare de inginerie şi câţiva ani practicaţi pe şantiere și în ateliere de proiectare, s-a dedicat în exclusivitate scrisului. La vârsta de 50 de ani, cu trei ani înainte de căderea comunismului, Norman Manea a emigrat, întâi în Germania, pentru a ajunge după aceea în America („Paradisul”, „Lumea de dincolo”).

Romanul reconstituie reîntoarcerea după mai bine de zece ani de exil, în România anului 1997, călătoria pregătită cu multă nelinişte, ezitare, neîncredere şi îndoială, declanşând activarea angrenajelor intime ale memoriei, ceea ce îi trezeşte vii amintiri din timpul petrecut în ţara natală privind copilăria, familia şi prietenii, perioada în care era angajat la Bucureşti, lumea literară a capitalei în anii comunismului, cu reveniri repetate la experienţele proprii care l-au impresionat în mod special: comunismul, exilul, condiţia de evreu. Evenimentele relatate în volum se constituie în evidente imbolduri de a medita şi chibzui la teme dintre cele mai diferite, ca: istoria, identitatea, limba, apartenenţa, adaptarea, susţinute şi încântător completate de citate şi referinţe din scriitorii care i-au influenţat formarea (Proust, Kafka, Celan, Mihail Sebastian, Freud, Primo Levi).

Perioada de zece zile cât durează vizita lui Norman Manea în România în aprilie 1997, perioadă care de altfel defineşte întinderea jurnalului de călătorie, este prezentată cu largi referiri la trecutul său însemnând copilărie, adolescenţă şi tinereţe, precum şi cu o bogată anecdotică, probând indiscutabil uimitoarea sa memorie. Impresionante sunt paginile în care autorul evocă Bucovina natală, familia, părinţii şi prietenii, dar şi cele în care îşi aminteşte cu oarecare nostalgie de Bucureştiul anilor tinereţii cu vechile cartiere şi cu „secta de drogaţi ai cărţilor” deosebit de interesată şi activă în acele vremuri în urmărirea celor mai recente apariţii editoriale. În fine, în ediţia din anul 2011 a „Întoarcerii huliganului” (Editura Polirom) se conchide sintetic şi expresiv: „Revenirea după mai bine de un deceniu de exil într-o Românie pe care o părăsise atunci când îi părea că situaţia nu mai poate fi îndurată nicicum, că aerul devenise nerespirat, iar viaţa, un coşmar cotidian, îi conferă autorului prilejul de a scrie un roman profund autobiografic, o mărturie cutremurătoare despre ororile istoriei, despre totalitarisme şi tragediile individuale sau colective cărora acestea le-au dat naştere. O carte gravă, tensionată, impresionantă şi complexă, rememorând destinul împovărat de suferinţe al Europei de Est din secolul trecut şi care a fost întâmpinată cu aprecieri unanime încă de la apariţia sa în numeroase ţări în care a fost tradusă. O carte considerată una dintre capodoperele importante ale literaturii contemporane române şi universale”.

Norman Manea

„Plicuri şi portrete”, cartea la a cărei lansare, după cum am amintit, am luat parte (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), cucereşte prin epistolele şi portretele unor personalităţi remarcante ale culturii şi istoriei noastre contemporane, conferind volumului pe lângă calitatea literară originală şi atractivă şi o valoare documentară de necontestat. Istorisirile memorialistice, scrisorile şi portretele ocazionează cititorului întâlniri cu Nichita Stănescu, Gabriela Adameşteanu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Claudio Magris, Lucian Raicu, Antonio Tabucchi, Imre Kertesz, Florin Mugur, Saul Bellow, Robert Musil, Philip Roth, Octavio Paz, Paul Bailey, Matei Călinescu, Paul Cornea ş.a.

Este indiscutabil fascinantă raportarea pe care Norman Manea a adoptat-o şi o promovează faţă de limba română. „Dacă nu locuiesc într-o ţară, ci într-o limbă? Dar, limba este, în final, doar o emblemă orgolioasă a eşecului” (Norman Manea). Limba engleză apărându-i ca o închiriere şi nu ca o proprietate, limba română constituie adevărata ţară, el simţindu-se în aceasta asemenea unui melc, ducându-şi cochilia cu el („casa melcului”), fiind evident pentru scriitor că renunţarea la limba română s-ar identifica cu resemnarea în faţa condiţiei de emigrant.

Opera lui Norman Manea este una considerabilă: 10 volume, până la plecarea din ţară (5 romane, 3 volume de proză scurtă şi 2 volume de eseuri) şi altele, numeroase, după stabilirea în Statele Unite, elogios recenzate în presa ţărilor în care a fost tradus. Este remarcabilă performanţa de a fi fost tradus în zeci de limbi. Impresionează, de asemenea, meritul de a i se fi decernat prestigiosul Premiu „Nelly Sachs” (2011), precum şi onoarea de a fi fost invitat să devină membru de onoare al Royal Society of Literature. Fără îndoială, Norman Manea este un mare prozator contemporan, scrierile sale incitând atât printr-o aparentă simplitate melancolică dublată de o fină ironie, cât şi prin lucidele analize contemplative de mare forţă expesivă vizând aspecte complexe ale condiţiei umane. Profesor la Bard College din New York, Norman Manea este incontestabil unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români şi, după părerea mea, cel mai tradus autor de limbă română.

Recent, la Bucureşti, în Sala „Ion Heliade Rădulescu” a Bibliotecii Academiei Române, a avut loc un binemeritat eveniment aniversar consacrat lui Norman Manea care împlineşte anul acesta (19 iulie) venerabila vârstă de 80 de ani: Sesiunea „Norman Manea. O viaţă / Norman Manea. A life”. La sărbătorirea scriitorului şi intelectualului român au participat personalităţi ale lumii culturale şi academice din diverse colţuri ale lumii (S.U.A., Franţa, Italia, Anglia, România etc.), temele abordate fiind foarte diverse şi, în majoritate, desprinse din problematica romanelor şi eseisticii sale. Sesiunea aniversară s-a desfăşurat într-o ambianţă prietenească, sărbătoritului prezentându-i-se direct felicitări amicale.

Mă alătur şi eu celor care i-au exprimat gânduri de sinceră apreciere, adresându-i în încheierea aceastor rânduri, „La Mulţi Ani!”, împreună cu urarea de a purta în continuare „casa melcului” cu aceeaşi unică şi admirabilă eleganţă!

Dorin NadrauFoto. Dorin Nadrau

 

O carte de învăţătură despre Japonia

Posted by Stefan Strajer On June - 10 - 2016

O carte de învăţătură despre Japonia

Autor: Anca Sîrghie

 

Anul trecut am citit prima lucrare publicată a Milenei Munteanu, Dincolo de Ţara cu Dor, oferită de autoare la Câmpul Românesc de la Hamilton, în Canada, carte pe care am şi prezentat-o cu multă bucurie la Sibiu, alături de alţi colegi universitari. Acum autoarea memorialistă m-a surprins, la fel de plăcut, cu o a doua apariţie editorială, de data aceasta focalizată pe un anume punct geografic, aşa cum anunţă titlul metaforic Din Ţara Soarelui Răsare (Editura Singur, 2016). Alăturându-se soţului, Marin, cum este menţionat în carte universitarul canadian invitat la sesiunea ştiinţifică din Shonan Village Centre, Milena Munteanu a făcut o vizită în mai multe oraşe nipone, începându-şi experienţa de turistă cu un cutremur şi terminând cu un taifun. Cum altfel, din moment ce este vorba, desigur, despre Japonia?

Textul confesiunii memorialistice este precedat de Prefaţa entuziastă a lui Ştefan Dumitrescu şi susţinut în final de Postfaţa scriitoarei Cezarina Adamescu, la fel de bucuroşi să salute noua apariţie editorială. Proverbele japoneze care preludiază fiecare dintre capitolele jurnalului ar putea constitui în sine un filon de meditaţie propus cititorului, ca adevărat festin al spiritului.

Aşa cum autoarea ţine să-şi împărtăşească filosofia de globe-trotter împătimit de frumuseţea autentică a specificului nipon, ea mărturiseşte: „Mi-aş dori să mă pot de-occidentaliza, să reuşesc să îmi încetinesc ritmurile, să îmi îngădui liniştea de a intra în atmosfera Zen a templelor, să încerc să le înţeleg semnificaţia şi să mă bucur de pacea ce-o degajă. Deşi eu am făcut un maraton din vizita Japoniei, ea de fapt se gustă cel mai bine dacă-i îngădui să îţi vorbească în ritmurile proprii.” Oricâte profiluri japoneze prind contur în tipologia variată a noului ei jurnal de călătorie, de la profesionistul impecabil, plin de condescendenţă, care este taxatorul de bilete din tren şi ghidul estet, îndrăgostit chiar şi de picturile de pe armele de foc prezentate turiştilor, la   funcţionarul public care nu poate concepe să beneficieze de un bacşiş sau taximetristul care dă bomboane pasagerilor lui, cel mai puternic personaj rămâne autoarea însăşi, care urcă pe Muntele Fuji, nemulţumindu-se să-i privească din trenul rapid de departe, vizitează temple nenumărate în speranţa că va pătrunde secretul meditaţiilor Ajikan, prin care japonezii vor să comunice cu Universul, energizându-se. Destinaţiile speciale pe care şi le alege, meniurile   rafinate selectate la restaurante, traseele urmate cu abonamente care pot acoperi întreaga zi de vizitare   neobosită trădează un spirit iscoditor, dublat de o putere a observaţiei şi de analiză cu totul remarcabile. Ceea ce relatează Milena acum este “o experienţă japoneză cvasi-completă”, ea conducându-şi cititorii prin ţara plină de contradicţii ale unui popor ce luptă în egală măsură cu complexe de inferioritate şi de superioritate, între mândria unei demnităţi din care se născuse tradiţia samurailor, devotaţi până la sacrificiul suprem unei idei, şi generozitatea cu care în prezent oferă servicii turistice impecabile musafirilor de oriunde. Edificator pentru înţelegerea mentalităţii nipone, mult îndepărtată de spiritul european, este episodul Olimpiadei de la Tokio din 1964, când ţara gazdă a   dobândit 16 Medalii de Aur, un palmares cu totul remarcabil. Totuşi, un alergător japonez, plasat pe locul 2 înaintea ultimului tur de stadion, a fost întrecut la finish de un englez şi a coborât pe locul 3, obţinând Medalia de Bronz. Surprins de întorsătura situaţiei, atletul japonez s-a socotit umilit de neatingerea ţintei propuse de el şi nimic nu l-a mai oprit de la sinuciderea, înţeleasă ca gest de onoare. Şi pentru ca să facă înţeles raportul Japoniei cu Vestul Europei, de care Ţara Soarelui Răsare s-a simţit mult timp obsedată, ea luându-l la modul propriu ca exemplu, autoarea evocă un alt caz de reacţie sportivă din timpul aceleiaşi competiţii. Atunci când întreaga ţară îşi pusese nădejdea într-un luptător japonez care avea ca adversar pe olandezul Gaesing, meciul lor a fost urmărit în direct de toţi iubitorii niponi ai sportului. Stupoare! A învins olandezul Gaesing, care înainte de a se lăsa omagiat însă, a făcut un gest reparator, închinându-se în faţa japonezului învins. Raportat la complexul de inferioritate al japonezilor,   acel gest a fost un semn de recunoaştere a demnităţii lor naţionale. Ca atare, ei l-au declarat pe luptătorul Gaesing erou naţional al Japoniei, pentru că prin atitudinea lui s-a văzut apreciată demnitatea poporului lor de către Occident.

Milena Munteanu.coperta.corecta

Cu intuiţii sigure în măsurarea puterii de atenţie a cititorului, Milena Munteanu construieşte capitole, identificate cu o succesiune de flash-uri, adevărate pilule de frumuseţe inedită, care ţin mereu vie curiozitatea lectorului, nicicum lăsat să cadă în capcana plictisului, a oboselii. Prinse într-o carte cuceritoare prin totala şi dezarmanta sinceritate a confesiunii, notaţii dintre cele mai variate se succed în ordinea vie a cursului vizitei, fără vreo focalizare ori structurare tematică, fără vreo intenţie de autoidealizare, căci modestia şi buna dispoziţie umoristică asigură autenticitatea reflectării. Există două repere inconfundabile ale comentariului, anume peisajul natural românesc, la care uneori se raportează, poate nu destul de explicit, ci abia presimţit în formularea „ca pe la noi”, şi experienţa canadiană, cu care autoarea se mândreşte în egală măsură.

Aş fi dorit ca impresionantul capitol Hiroshima să încheie cartea. Aceasta nu numai de dragul cronologiei evenimenţiale şi a trăirii ce atinge cotele cele mai înalte, ci şi pentru că problema celei mai dramatice înfruntări cu America în cel de-al Doilea Război Mondial continuă şi în prezent să fie o rană deschisă, la care   autoarea se referă cu obiectivitate convingătoare. Milena Munteanu face procesul războiului, cu atrocităţile lui imprescriptibile, vizitând Memorialul de la Hiroshima, când notează cifre impresionante ca cei 150.000 sau chiar 200.000 japonezi victime, menţionează pe mama alăptând copilul sau pe fetiţa care a murit de leucemie ca atâţi alţii, dar nuanţează ideea vinovăţiei când trece prin cel mai mare cimitir al Japoniei, unde au fost îngropaţi şi cei ce fuseseră închişi pentru atrocităţile comise în al Doilea Război Mondial. Faptul că americanii şterseseră de pe lista localităţilor ţintă oraşul Kyoto, capitală a Japoniei timp de 1100 ani, cu tezaurul istoric şi cultural care trebuia protejat de bombardament, dovedea   că beligeranţii adversari nu erau ignoranţi, raţiunea subtilă şi ultimă a atacului atomic fiind oprirea imperialismului japonez, care periclita întreaga zonă.

Memorialista se fereşte de locurile comune, ce sunt pentru specificul japonez ikebana, ca artă a florilor, banzai –grădinăritul pitic, mangra- arta animaţiei, haiku– ca tehnică a versului, şi origami, practica plierii hârtiei etc.. Tocmai pentru că sunt prea mult vehiculate în întreaga lume, acestea vor fi numai tangent prezente în comentariu. În schimb, ca turistă interesată de specificitatea ţării vizitate, Milena Munteanu stăruie prin exemple clarificante asupra a ceea ce sunt şi astăzi gheişele, trenurile cele mai rapide, numite Shinkansen, sau practica sinuciderii prin hara-kiri, pentru care castelele prevedeau cândva încăperi speciale. Mai surprinzător este faptul că alăturea în castelul vizitat la Matsumoto sunt şi săli de admirat luna, cu balcoane largi. Ca notă proprie a sensibilităţii nipone, în explicaţia ghidului, astrul se reflectă nu numai pe întunericul cerului, ci şi pe luciul apei canalelor ce ocolesc castelul. Vraja se amplifică atunci când se admiră o a treia lună, cea din paharul cu sake, băutura naţională a Japoniei. Cu o încredere puritană în forţa expresivă a cuvântului, autoarea îi rezervă   acestuia misiunea absolută de a comunica, aşa cum ea singură le defineşte, „minunăţiile ce mi s-au relevat pe drumuri nipone”. Pentru genul memorialistic ilustrat în carte, de folos ar fi putut fi şi nişte imagini fotografice realizate de ea pe traseu, poze care să augmenteze pitorescul particular al lumii nipone, ce i-a oferit călătoarei „o experienţă unică, de poveste”. Într-o epocă a dominării stimulilor imagistici în comunicare, cum este începutul secolului XXI, ilustrarea este o sursă certă a captării interesului unei cărţi memorialistice, de bogăţia celei la care ne referim. Iată un aspect la care pe viitor ar trebui să reflecteze memorialista.

În fapt, autoarea se adresează în primul rând cititorilor cultivaţi, trimiţând spre repere livreşti ale temei (precum romanele Deşertul tătarilor de Dino Buzatti, care a luat Premiul Nobel, şi mai ales Shogun de James Clavell) sau alternând cu simţul măsurii termeni japonezi cu alţii din limba engleză, într-un melanj care menţine trează atenţia lectorului, tocmai pentru că ei devin sarea şi piperul textului, îndeosebi în dialogul plin de haz rafinat cu Marin, partenerul de călătorie. Poate că în capitolul Conferinţa merita să aflăm modul cum s-a desfăşurat o asemenea manifestare ştiinţifică universitară „de ţinută într-un domeniu inovativ”, la care Marin fusese invitat, eveniment care în carte nu depăşeşte rolul unui pretext pentru întregul demers memorialistic. Mânuind condeiul cu toată priceperea spre a consemna succint câteva momente istorice nipone semnificative, descrieri esenţializante de pagode sau grădini şi Poarta Torii ori monumente artistice, cu pivotare îndeosebi pe statuile gigantice ale lui Buddha, memorialista compune spectrul specificităţii arhitecturale şi artistice a unei civilizaţii străvechi din Asia extrem răsăriteană. Ceea ce descoperi în noua carte a Milenei nu este Japonia dicţionarelor şi tratatelor ştiinţifice, care neîndoios i-ar fi venit în ajutor, ci Ţara Soarelui Răsare colindată de ea, călătoarea mereu deschisă misterelor şi pitorescului unui spaţiu bogat în frumuseţi. Şi pe acesta ea îl oferă cititorului român cu densitatea binecuvântată a conţinutului triat inteligent şi cu perspicacitatea observaţiei treze care face din jurnalul ei o adevărată carte de învăţătură despre Japonia, aşa cum ea este în zilele noastre şi, nu mai puţin, cum dăinuie de milenii.

Inerția votului aparențial

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2016

Inerția votului aparențial

 

Autor: George Petrovai

 

Pretutindeni în lumea democratică și mai puțin democratică, votul este eminamente cantitativ și eminamente aparențial. Atâta de cantitativ, încât calitatea a devenit mână moartă în ecuația jocurilor pentru putere, și atâta de aparențial, încât spusa lui Mark Twain („Dacă prin vot s-ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”) este mai actuală ca oricând.

Cel puțin la noi, în România postdecembristă, unde da, lucrurile s-au schimbat în comparație cu agresivitatea făcăturilor bolșevice, dar din rău în mai rău, astfel că în numai un sfert de veac țara a ajuns mai vrednică de plâns ca după al doilea război mondial: Nu atât prin statutul de neocolonie și sistematicul jaf la care este supusă de spurcata tovărășie dintre tâlharii interni și externi (economia pe butuci, pădurile rase, datoria națională de peste 100 miliarde euro, toți și toate – oameni, pământ, ape – grav îmbolnăviți pentru o lungă perioadă de timp etc.), ci mai ales prin apatia cultivată cu satanică știință în inimile și mințile românilor, încât mulți dintre ei, prioritar din noua generație, prea puțin se sinchisesc de românism, limba română, istorie și tradiții.

Căci principiul lor călăuzitor nu doar că-i unul în întregime material (bani, vilă fățoasă, mașină bengoasă), ci-i și de-un devastator egoism. Ceva în genul următor: „Mă doare-n cot de țară și compatrioți! Ce, altora le pasă de mine? Țara mea este acolo unde mie și familiei mele ne este bine”…

Când tot mai mulți alegători români privesc țara și viitorul strict dintr-un unghi practic-utilitar, ceea ce înseamnă că se simt foarte deranjați de corupția generalizată, dar nu-i deranjează câtuși de puțin să-i voteze pe corupți, asta demonstrează cât se poate de limpede că din cele două categorii de valori ale lui Jean Piaget (valori de finalitate și de randament), ei se autoamăgesc că măcar de data asta aleșii vor da randament și în folosul comunității, nu numai în folosul personal și de gașcă.

Iată adevăratul motiv pentru care unii români mai speră și, scrâșnind din dinți, se duc din nou la vot: „Cine știe, își zic aceștia, poate că noii aleși nu vor fura ca cei de dinainte, ci se vor strădui să lase ceva în urma lor”…

Sigur, nu atâta cât promit în campania electorală, deși la urma urmei asta-i fișa postului pentru primar și consilieri. Adică, ori de la bun început să fie retribuiți proporțional cu concretizarea promisiunilor făcute în campania electorală, ori – acolo unde s-a optat pentru leafa/indemnizația integrală –   din chiar al doilea an de mandat să fie sancționați cu rețineri din leafă, respectiv din indemnizații, pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Cu certitudine că atunci n-ai mai vedea ditamai oferte electorale cu câte 30 de obiective, asta deoarece catindații s-ar gândi de mai multe ori la posibilitățile de înfăptuire (în primul rând la bani) pentru a scrie o singură dată logic, credibil și…corect din punct de vedere gramatical.

N.B.Știți de ce China capitalisto-bolșevică merge ca pe roate? Pentru că până acuma a lichidat prin împușcare circa 10.000 de funcționari corupți!

Români, neuitând de ceea ce am suferit până în prezent și privind cu îndreptățită neîncredere la cei care se pregătesc să continue opera de crucificare a României, ce-ar fi să-i punem și noi la zid pe faliții noștri prin neprezentarea în masă la votul din 5 iunie?!…

(Sighetu Marmației, 1 iunie 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Vestigii în paragină – De la Porolissum la Drobeta

Posted by Stefan Strajer On June - 8 - 2016

Vestigii în paragină

De la Porolissum la Drobeta

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

De când pot veni liber în România, din 1990, am reînceput să-i străbat drumurile la fel ca înainte de a pleca din ţara neamului meu. Sunt un drumeţ printre drumeţi şi mi-a venit ideea să pun mâna pe un doctorat în peregrinaj pentru că e de unde plagia, sunt biblioteci întregi scrise de peregrini şi pelerini, iar în România celei de-a treia republici sunt zeci de universităţi particulare eliberatoare de doctorate la cerere sub îndemnul: „Ia doctoratul, neamule!” care, bineînţeles, îi pe bani sau ochi frumoşi (io n-am cum să intru la ochi frumoşi). În cadrul lucrării de doctorat am să strecor ce am citit prin istorii – istoria nu şi-a rezervat drepturile de autoare, prin urmare toţi putem să o plagiem şi deformăm – la care adaug ce am observat în peregrinările mele. Să am şi eu un doctorat, fiindcă-i la mare modă! „Am doctorat, deci exist”, se zice acum după Descartes. Pe urmă vine şi doctor humoris causa, fiindcă totul e o parodie în România!

Printre altele, tot venind în România, m-am hotărât să parcurg drumul imperial (via imperatorius) pe care l-au parcurs câţiva împăraţi romani în Dacia, devenită provincie romană între AD 106 şi 271. Am să încep cu cel mai nordic municipiu roman, Septimum Porolissum din Munţii Meseş, apoi am să mă opresc la Napoca (azi Cluj Napoca) şi Potaissa (Turda). Un popas mai mare la Apulum (Alba Iulia, capitala istorică a României Întregite) şi apoi din nou voi intra la Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei şi voi urca până la Sarmizegetusa Regia – Dacică, sperând că în atâţia ani de democraţie, tranziţie şi promisiuni să fie făcut un drum accesibil, din minimă consideraţie faţă de istoria României. După capitala Daciei din vremea lui Burebista şi Decebal următoarea oprire va fi la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, capitala ridicată de Traian după cele două războaie cu dacii. Apoi, prin Poarta de Fier a Transilvaniei, să cobor în Banat la Tibiscum pe râul Timiş. De aici, prin Defileul Cernei la Drobeta (Turnul Severin) până la piciorul podului lui Apolodor din Damasc, cea mai ambiţioasă construcţie militară realizată de Imperiul Roman.

 

Scurtă introducere de unde am plecat şi unde am ajuns

 

După ce oamenii s-au înmulţit şi răspândit prin lume căutându-şi hrană şi adăposturi, unii dintre ei s-au aşezat, stabilindu-se prin diferite părţi prielnice ale lumii şi au dat naştere la religii şi culturi după cum i-a dus capul şi capetele conducătorilor lor. Un asemenea loc de cultură, un leagăn de cultură timpurie, atestat de istorici şi arheologi, a fost şi în spaţiul carpato-balcano-danubian pentru că omul se aşezase aici de vreo douăzeci şi cinci de mii de ani, având condiţii prielnice de viaţă. Şi, în timp, au trecut de la piatra cioplită (paleolitic) la piatra şlefuită (neolitic) la folosirea lutului în mulaje şi olărit. Arheologii au probe uimitoare, pe teritoriul ţării noastre, ce sunt cunoscute în toată arheologia europeană, fiind catalogate Cultura de Cucuteni şi Cultura de Hamangia vechi de patru, cinci mii de ani dinaintea Fiului Domnului. A urmat apoi marele salt al folosirii bronzului, iar când au descoperit şi folosit fierul pentru armele timpului de atunci, nu le-a mai încăput nimic în piele şi tot dintr-un război în altul au dus-o. Aşa a fost şi în marele leagăn carpato-balcano-dunărean în care populaţia era numeroasă şi se numea tracică. Istoriici înşiră această populaţie stabilă de la Olbia pe Bug până în Tatra şi din stepele reci de miazănoapte până în Albania şi Macedonia. Nouă, celor de pe malul stâng al Dunării, ce făceam parte din marele şi statornicul neam tracic, ne-au spus geto-daci, iar de la romani am rămas numai daci. Aşa rămâne, dar e de adăugat ce a spus istoricul roman Florus „daco-geţii trăiesc nedezlipiţi de munţii lor”, adică de Carpaţi şi chiar şi peste Dunăre în Balcani, iar scriitorul antic Iordanes, autorul celebrei cărţi de istorie GETICA, face următoarea afirmaţie: „Geto-dacii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii”. Deci aşa eram cunoscuţi la acele vremuri, important era statornicia lor de mii de ani aici, trăind din vânătoare şi pescuit, din păstorit, aveau multe oi, se pricepeau la albinărit şi cultura pământului, e drept, agricultura era rudimentară, dar atunci toate erau simple, primitive. Au descoperit aur în albiile râurilor din Munţii Apuseni şi fier în Munţii Poiana Ruscăi şi Munţii Semenicului. Şi toate păreau aşezate până într-un timp, când, la vreo două mii de ani î.Hr., au apărut nişte triburi de păstori nomazi, pe care istoricii şi arheologii, mult mai târziu, i-au numit indo-europeni a căror origine a fost fixată în spaţiul geografic dinte Marea Neagră şi Marea Caspică şi stepele de deasupra lor, de unde s-au răspândit unii spre India şi alţii în Europa (Proto-indo-europenii). La vremea aceea erau mulţi nomazi, multe seminţii migratoare de ici colea, dar despre aceşti păstori nomazi, arheologi, istorici şi lingvişti susţin că ar fi adus o cultură specifică a olăritului („Corde ware culture”‚ „Ceramique corde” şi mai nou numită Cultura Kurgan) adică aveau ei nişte vase de lut specifice care la exterior, pe partea cea mai bombată, era reliefat şi încrustat un cordon, cu care ar fi impresionat pe toţi băştinaşii din India până în Europa. De mirare cum, dintr-odată şi dintr-un spaţiu aşa de mic au erupt atâţia nomazi cu oalele după ei! Dar cultura lor în olărit e auxiliară şi palidă pe lângă miraculoasa lor limbă proto-indo-europeană, pe care toţi vorbitorii din alte locuri şi de alte limbi, de cum o auzeau o învăţau cât ai zice peşte prăjit, renunţând la limba părinţilor lor. Cel mai mare miracol al tuturor timpurilor datorită oalelor cu cordon făcătoare de minuni lingvistice. Ajunşi aici, cu uluirea, trebuie spus că păstorii ăştia nomazi, cu oalele-n spate, au ajuns şi la geto-daci şi au început târgul că le dau oale cu cordon dacă învaţă indo-europeană.

La vremea aceea geto-dacii aveau un cuvânt rătăcire cu două înţelesuri rătăcirea drumului şi rătăcirea minţii. Pentru propunerea indo-europenilor, geto-dacii au făcut apel la vracii lor să-i vindece, fiindcă ziceau ei de atâtea rătăciri pe drumuri li s-au rătăcit şi minţile:

Cum vine asta să ne înveţe indo-europeană, când noi ne-am născut cu limba noastră?! Avem limba noastă de la începutul nostru, ce nevoie am avea de limba lor? Ne ajută la prins mai mult peşte sau ne fată oile mai mulţi mei? Cât despre oalele lor, să fiei ei sănătoşi cu ele cu tot, avem şi noi destule. Le dăm oale de Cucuteni, cărora li s-au dus vestea până la capătul lumii! Oare are lumea capăt, oare din ce capăt de lume or fi ieşit şi rătăciţii ăştia. Rugaţi-vă, mă, la zeii voştri să vă scoată rătăcirea din cap cu învăţatul indo-europenei, că vă faceţi de râs. Limba nu se învaţă, se suge de la mamă, stupides! În jurul nostru, toţi vorbesc o limbă de înţeles cu a noastră.

Cam aşa gândeau traco-geto-dacii în urma cu patru, cinci mii de ani. Nici nu înţelegeau sensul schimbării limbii materne. De ce să înveţe o altă limbă, de la străini, care nu le folosea la nimic, fiindcă aveau limba lor cu care s-au născut şi o foloseau toţii din jurul lor? Nebunia miracolului indo-european a izbucnit mult mai târziu, nici nu vă gândiţi din ce. Prin secolul XVI nişte călugări misionari au descoperit similitudine unor cuvinte din Europa până în India şi au fost impresionaţi, uimiţi, pe bună dreptate. Dacă ar fi rămas numai uimiţi ar fi fost sănătos, minunat, dar s-au apucat să facă prezumţii ce au dat naştere scânteii fabulatoare. Apoi, au venit marii călători cu alte observaţii de cuvinte asemănătoare, începând cu veneţianul Marco Polo, cu marele cărturar turc Evila Celebi şi mulţi alţii. S-au scris cărţi, s-au   incitat lingviştii în prezumţii şi teorii. În 1813, pentru prima dată englezul poliglot şi polymath, adică unul care ştie multe, Thomas Young a introdus termenul de limbă indo-europeană, altă văpaie! Ce minune, să priveşti nişte oale de lut nemaivăzute şi să-ţi schimbi limba vorbită de la părinţi pe indo-europeana unor nomazi în trecere! Ce uşor e să scrii bazaconii fără să te întrebi şi judeci de ce să-şi schimbe limba, la vremea aceea, în urmă cu mii de ani, când oamenii aşezaţi, statornici nu aveau ideea sau motivaţia să-şi schimbe limba maternă. Unde-s raţionamentele, forţele determinante, logica istorică?!? Nu au existat în calea răspândirii teoriei limbii indo-europeană ce a erupt din spaţiul dintre două mări şi o stepă ca un nor de cenuşă lingvistică acoperind două continente. Teoria a fost şi este contagioasă ca tusea măgărească şi astfel unii, tuşind, susţin că şi lumea tracică din spaţiul carpato-balcanic-dunărean ar fi renunţat la limba lor naturală în favoarea indo-europenei, dar nu au argumente ci doar prezumţii. Cei ce se îndoiesc de prezumţiile şi teoriile limbii indo-europene, printre care mă număr, sunt nişte analfabeţi, pentru că ofensăm o armadă de lingvişti ce au scris câteva biblioteci despre păstorii nomazi şi indo-europeana lor care, atenţie: a dispărut!! Nimeni, nicăieri în lume nu vorbeşte indo-europeana şi ce limbă miraculos plăsmuită a fost, la care s-au repezit oamenii de pe două continente să o înveţe! Păcat că s-au scris biblioteci întregi despre indo-europeană, cei ce au scris-o să se consoleze că nu sunt primele biblioteci greşite din lume.

Şi după ce scăpară traco-geto-dacii de păstorii nomazi cu limba şi oalele lor, numai iată că la orizont apăru un alt nor lingvistic: latina din Latium. Şi într-o zi, cred că o fost miercuri, ori poate vineri, trecu Dunărea la noi, dacii, Bădiţa Traian cu legiuni întregi de profesori de latină.

No, care-i baiu? Cine v-a chemat?

Ego, Nerva Traianus Marcus Ulpius Germanicus am venit la voi, trimis de Senatul Romei, cu ordin să vă învăţam latina, limba imperiului nostru.

Nu ne trebuie! Avem limba noastră, cu ea rămânem. Întoarceţi-vă la cine v-a trimis.

Dacă nu vreţi cu frumosul va fi rău de voi, fiindcă asta-i soarta voastră dată de zei, să vă tot schime limbă! Nu ştim de ce, dar noi musai trebuie să vă învăţăm degrabă latina, că după ce plecăm noi o să vină alţii să vă schimbe din nou limba. Soarta voastră e în mâna altora.

Poate‚ ’om vieţui şi ’om vedea sau cum o să ziceţi voi, de acum înainte în latina voastră la Râm: vivemus et videbimus! Noi limba noastră nu o schimbăm. Şi acum, cale uşoară către casele voastre.

Chiar aşa, cu toată soarta noastră hărăzită de tot felul de zei străini, nici romanii în 165 ani, nu au schimbat limba unui popor vechi şi statornic de mii de ani aici.

Şi acum pe drumul imperial, din vremea când o pătrime din Dacia era provincie romană.

 

Porolissum

 

Venise vremea să merg la castrul roman Porolissum din Munţii Meseş. De fapt, aici a fost un sistem întreg de apărare ridicat de cuceritorii Daciei, pe care l-au numit Limes Porolissensis adică limita, frontiera de Vest a noii provincii romane, Dacia Porolissensis şi unde arheologii români din vremea celei de doua republici române, cea socialistă a lui Ceauşescu, au primit sarcina de partid şi de stat – şi banii necesari – pentru ample lucrări de cercetare şi refacere a întregului sit roman de o mare valoare istorică. Şi arheologii au făcut o treabă minunată, dar ne terminată din cauza evenimentelor din Decembrie 1989, când s-a trecut la a treia republică română în care istoriei, arheologiei şi culturii româneşti nu li s-au mai dat bani decât pentru un covrig şi un iaurt! Şi nici acest covrig cu iaurt de subzistenţă nu s-a dat tuturor istoricilor şi arheologilor ci numai celor fără coloană vertebrală în faţa noilor preşedinţi şi guvernanţi.

La început, în AD 106 a ajuns aici o cohortă din Legiunea XIII – Gemina şi a început să ridice un mare castru rectangular (300 m x 230 m). În următorii ani au fost trimise aici cohorte de trupe auxiliare formate din iberici, din celţi aduşi din Gallia şi, nu la urmă, o cohortă auxiliară din Britania romană. Aceste cohorte auxiliare au fortificat limesul şi l-au aparat până la retragerea aureliană (271 AD). Să nu pierdem din vedere că în aceste cohorte străine numai ofiţerii lor vorbeau Limba Latină, restul limba lor de-acasă. Asta pentru cei ce sunt adepţii romanizării şi latinizării dacilor, să facă bine să reţină că aşa zişii lor latinizatori nu ştiau latina! În jurul castrului s-a   ridicat un zid de apărare pentru că se dezvoltase un oraş întreg, cu forum, amfiteatru de cinci mii de locuri, iniţial din pământ şi lemn, pe urma din piatră. În jurul marelui castru a apărut şi un vicus format din veteranii trupelor auxiliare ce au rămas în preajmă şi şi-au înfiripat familii. Astfel întreaga comunitate însuma o populaţie de 15.000 de suflete şi, în AD 214, împăratul Septimiu Sever a ridicat oraşul la rang de municipiu numit Septimum Porolissum. Câţiva ani mai târziu, după ce Septimiu Sever murise, fiul lui Caracalla, ajuns singurul împărat al imperiului prin uciderea fratelui său, a venit cu mama lui Iulia, până aici, la Porolissum, inspectând această provincie romană câştigată de Traian şi mult fortificată şi întărită de tatăl său, Septimiu Sever, datorită deselor ciocniri cu autohtonii.

1.Porolissum

Foto. Porolissum

Am venit împreună cu Virgil Septimiu şi pentru faptul că aranjaserăm telefonic să luăm un interviu unui domn despre Laszlo Tokes ce a fost adus la Mineu în Sălaj în decembrie 1989. Când am intrat în Judeţul Sălaj am dat un telefon domnului că sosim la timp. Şi domnul s-a scuzat că nu poate veni la Porolissum unde fixaserăm întâlnirea. Se eschiva, ştia ce vrem să-l întrebăm şi nu vroia să ne spună adevărul despre ce s-a întâmplat cu declaraţiile scrise atunci de falsul revoluţionar. (E vorba de 50-60 de pagini, care au dispărut misterios şi care, făcute public, ar arăta adevărata faţă şi preocupările falsului revoluţionar). Nu e o surpriză eschivarea românilor de la adevăr, dar e foarte neplăcut. Ne-am consolat cu o zi frumoasă şi că vom vizita vestigiile fostului municipiu roman. Aici am avut alte dezamăgiri de la ce am văzut şi de cele aflate de la ghidul local: „Dacă trăia Ceauşescu, altfel ar fi arătat acum Porolissum! După ce l-au împuşcat, nu au mai fost bani pentru continuarea lucrărilor arheologice şi amenajări corespunzătoare pentru vizitatori, vin mulţi, români şi străini, şi pleacă tare supăraţi de cum arată toate în paragină, chiar şi drumul până aici. De când Ministerul Culturii Româneşti e condus de unguri, ce decădere ruşinoasă, au fost bani numai pentru renovarea conacelor ungureşti din Ardeal şi nimic pentru românii noştri. Aşa, vor să ne şteargă şi din istorie.” Şi, cu năduf, a pomenit nişte sfinţi ungureşti, fiindcă ei, sălăjenii, au suferit cel mai mult când a intrat armata lui Horthy peste ei în 1940. Avea dreptate, anul acesta aprobarea continuării lucrărilor arheologice şi banii trebuiau să vină de la Kelemen Hunor, a doua oară ministrul culturii la români. Era sfârşitul luni iulie, aprobarea şi banii nu veniseră încă. Cum, normal, lucrările arheologice încep primăvara şi se încheie toamna, anul acesta, veterinarul ungur Kelemen Hunor a sabotat Porolissum. E fericit: încă un pas mic!

 

Napoca

 

De secole, peste ceea ce a fost Colonia Aurelia Napocensis, în timpul dominaţiei imperiului roman, s-a aşezat un oraş medieval modest al regatului ungar, apoi oraşul s-a mărit şi fortificat sub habsburgi ca acum să fie un modern oraş românesc. E cunoscut din arheologia europeană că peste vechi aşezări autohtone, armata cuceritoare a imperiului roman a ridicat castre de apărare dintre care unele s-au mărit foarte mult şi după retragerea cuceritorilor vremelnici, continuându-şi existenţa şi transformându-se în oraşe medievale, ce au acoperit în întregime vestigiile romane. Nici ungurii, nici habsburgii nu erau interesaţi de vestigiile trecute ci de impunerea lor peste populaţia majoritară, autonomă, de sorginte dacică. Odată ce Clujul a devenit românesc, arheologii în colaborare cu istoricii au reuşit să ridice la suprafaţă istoria Napocei ce a fost fondată pe drumul imperial ce ducea la Porolissum, drum care era deja pietruit în AD 108! Sub împăratul Traian aici s-a ridicat, la repezeală şi modest, primul castru militar, din pământ şi lemn. Împăratul Hadrian a transformat primul castru într-unul mult mai mare, pătrat cu latura de 500 m, din piatră şi în AD 118 a devenit municipiu făcând legătura principală între Porolissum şi Potaisa. Forul municipiului se află sub zona centrală a oraşului, sub patrulaterul Pieţii Unirii de azi. Primarul oraşului după 1990, Gheorghe Funar, a aprobat săpături arheologice aici pentru a descoperi vestigiile romane. UDMR-ul iredentist a declanşat o campanie furibundă împotriva primarului, denigrându-l în toate felurile şi acuzându-l de naţionalist ceauşist pe el şi formaţiunea naţional culturală Vatra Românească care-l susţinea în acest proiect arheologic. Mai mult UDMR-ul iredentist a şantajat pe Iliescu şi guvernele lui, ameninţându-i că îşi va retrage suportul electoral dacă nu iau măsuri împotriva primarului român şi a Vetrei Româneşti. Şi guvernele corupte şi intelectualitatea poltronă a cedat şi astfel descoperirea arheologică din Piaţa Unirii a fost acoperită la loc deasupra ei instalând nişte arteziene. Ruşine pentru români, fiindcă, la Viena de exemplu, în centru, vor vedea cât de frumos au expus vienezii vestigiile castrului roman ce fuseseră acoperite în timp tranformarea şi dezvoltarea capitalei habsburgice. Udemeriştii iredentişti clujeni, urmaşii amărâţilor revizionişti de la 1920, au jubilat pentru pasul mic făcut împotriva românilor, acoperind cu asfalt vestigiile romane din Cluj Napoca. Sărmanii de ei, cum se chinuiesc de secole să ne şteargă, să ne acopere cu îngâmfarea şi minciunile lor, vroind şi aici în centrul oraşului, în Piaţa Unirii, să domine numai statuia ecvestra a celui mai mare rege al ungurilor, de origine română şi bătut numai de români la Baia în 1467, când îmbătat de laudele ungurilor s-a ridicat împotriva neamului său. Curioasă istorie, urâtă manipularea ei şi ilară situaţie acum, în Secolul XXI, să vezi la Cluj Napoca unguri veniţi de pretutindeni rugându-se într-o biserică ridicată de saxoni şi venerând un român ce le-a fost cel mai mare rege. Îngâmfarea îi induce în ridicol cras.

2.Napoca

Foto. Napoca

Astăzi, arheologii prin săpăturile lor au fixat corect acest castru roman acoperit de clădirile oraşului, iar istoricii ne spun că în AD 170 a avut loc o nouă organizare administrativă a provinciei, ocazie cu care municipiul a devenit Colonia Aurelia Napocensis în care locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca şi cei din Roma.

 

Potaissa

 

Arheologii au evidenţe că în această parte a Daciei erau aşezări omeneşti încă din paleolitic, iar Ptolemeu – Claudius Ptolemsaeus – în monumentala sa Geografie în opt volume, menţionează aşezarea dacică Patreuissa căreia locuitori îi spuneau Patavissa sau Potaissa. Pe acesta din urmă au preluat-o şi romanii şi o găsim menţionată pe milliarum, o piatră ce se punea de-a lungul drumurilor romane, pentru măsurarea distanţelor între aşezări şi numele aşezărilor. Pe acest milliarum, aflat pe drumul imperial ce lega Potaissa de Napoca, sunt patru date foarte importante: AD 108, mai erau 10.000 paşi până la castrul Potaissa, numele şi distincţiile Împăratului Traian, care a ordonat construcţia drumului şi Cohorta I Hispanorum Milliaria care a executat drumul. Acest milliarum dovedeşte organizarea şi ordinea militară romană avansată, care a realizat cel mai mare imperiu dintre imperii, lăsând în urma lui construcţii ce uimesc lumea şi după douăzeci de secole.

Potaissa, o aşezare dacică foarte veche, după cucerirea romană devine castru roman din ordinul lui Traian. La început redus, din pământ şi lemn, care nu a putut face faţă repetatelor atacuri ale autohtonilor. Din aceste motive, plus ocnele de sare, Roma a decis în AD 167 să trimită aici Legiunea V Macedonica care a construit un castru foarte mare (573 m x 408 m, adică 23 de hectare) înconjurat de un zid de piatră gros şi înalt, înconjurat de fossa, şanţ cu apă lat de 12 m şi adânc de 3 m. O muncă uriaşă, înfăptuită de o legiune întreagă, ce în acelaşi timp trebuia să facă faţă deselor atacuri ale dacilor, care culmea, în loc să fie cuminţi şi să înveţe latina îşi agresau dascălii! Faptul că Legiunea V Macedonica a rămas la Potaissa până la retragerea aureliană, este cea mai bună dovadă a neîntreruptelor încăierări dintre dascălii romani de latină şi dacii recalcitranţi la învăţătura latinei! Ce altceva, afară de atacuri împotriva romanilor şi exploatarea tot mai mare a sării, ar fi fost cauza ca imperiul roman să ţină nemişcată, la Potaissa, o legiune militară timp de 110 ani?! Desigur, adepţii romanizării şi latinizării ne vor explica, doct, că legiunea a staţionat 110 ani pentru a-i învăţa latina pe daci şi când au crezut că şi-au îndeplinit rolul, le-au dat diplome magna cum laudae şi s-au retras în vârful sandalelor.

3. Castrul roman de la Potaissa

Foto. Castrul roman de la Potaissa

De la castrul roman iniţial, Potaissa a ajuns municipiu roman pe vremea lui Septimiu Sever iar Caracalla l-a declarat colonie romana, într-atât de mult s-a dezvoltat în timpul ocupaţiei romane a Daciei. Bellica laus, adică gloria militară, cea mai trecătoare dintre glorii, fiindcă praful şi pulberea s-a ales de municipiul roman. Azi petrele lui fasonate sunt temelii de biserici şi clădiri ale municipiului Turda, iar valori arhitectonice, sculpturi, monede şi bijuterii îmbogăţesc muzeele din Budapesta şi Viena!! Păi, cum altfel într-o lume creştină şi civilizată?!!

 

Apulum

 

În Geografia lui Ptolemeu – Claudius Ptolemaeus – există o hartă a Daciei pe care este însemnată o aşezare dacică, o davă, Apulom pe Mureş, lângă care cuceritorii romani au aşezat un castru în AD 106, pe care l-au numit Apulum, schimbând o literă să pară mai latin. Fiind un nod important de drumuri, unul la aurul din Munţii Apuseni, la Alburnus Maior (Roşia Montană, atât de râvnită şi astăzi de străini) romanii au stabilit aici Legiunea XIII Gemina ce imediat a început construcţia celui mai are castru din Dacia, (500 m x 750 m) în jurul căruia a apărut un vicus urban fiindcă devenise un centru comercial prosper între autohtonii şi cuceritori. Atât de mare încât arheologii vorbesc de Apulum I municipiul Aurelium Apulense şi Apulum II municipiul lui Septimius Severus. Împreuna au format o colonie în care Legiunea XIII-a Gemina a stat pe întreaga ocupaţie romană a Daciei, 167 de ani, având timp suficient să înveţe limba geto-dacilor, pentru că şi atunci, era precum acum: cei ce ajung în ţării străine învaţă limba autohtonilor!

4.Fragmente din castrul de la Apulum

Foto. Fragmente din castrul de la Apulum

Des cobor de la Nordicii României – maramureşeni, năsăudeni, bucovineni – la bănăţenii mei, la Timişoara prin Alba Iulia şi de fiecare dată, când nu sunt presat de timp, fac o pauză în Alba Iulia, capitala noastră istorică, de la Mihai Viteazul la Ferdinand Întregitorul. Aprind câte o lumânare pentru moţii moţilor – Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Ion Buteanu, Petru Dobra – cei care sub dominaţii străine au avut tăria de-a ne păstrat identitatea, limba si religia.

 

Cetăţile regatului dacic din Munţii Orăştiei

 

Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei sunt autentificarea istorică a unui vechi stat aşezat, unitar, avansat, bine organizat şi puternic în vremea regilor Burebista şi Decebal. În 1999, aceste atribute au calificat hotărârea UNESCO – United Nations Educational, Scientific and Cultural Oragnization – ca aceste cetăţi să fie înregistrate ca monumente istorico-culturale de valoare internaţională, conservate, păstrate şi mediatizate în scop educaţional şi turistic. A fost o hotărâre pertinentă care a bucurat românii. În această poziţie, România, prin guvernul său, avea anumite obligaţii printre care, drumuri de acces moderne şi facilităţile necesare la monumentul UNESCO. De aceste obligaţii nici un guvern român din 1999 nu a ţinut cont, nu le-a respectat. Sunt şase cetăţi dacice trecute ca monumente istorice, Sarmizegetusa Regia – Dacica, capitala regatului dac, Piatra Roşie ridicată în vârful unui munte înconjurat din trei părţi de prăpăstii, Blidaru şi Cetăţuie de la Costeşti, Căpâlna pe un vârf de deal pe Valea Sebeşului şi Băniţa pe la capătul Pârâului Băniţa afluent al Jiului Transilvan. Dintre acestea, patru din ele au nişte drumuri numite moartea maşinilor iar două nici nu au drumuri doar nişte poteci primitive: Blidaru şi Piatra Roşie. În această situaţie, UNESCO oricând are dreptul să le retragă de pe listele patrimoniului cultural mondial. Arheologi, istorici, oameni de cultură români au făcut repetate demersuri şi cereri la administraţia centrală şi judeţeană pentru îndeplinirea condiţiilor obligatorii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură fără nici un rezultat. Faţă de educaţie, ştiinţă şi cultură preşedintele, guvernul, parlamentul au o atitudine de indiferenţă totală, cu excepţia clişeelor ipocrite din campanile electorale. Sunt mărginiţi, reduşi şi limitaţi doar la interesele lor personale, cultivând politic cel mai abject sistem ipocrit şi impostor.

***

Prima dată, când am vrut să mergem, cu maşina, la cetatea de scaun a lui Burebista şi Decebal, la Sarmizegetusa Regia – Dacică, a fost în 1975, împreună cu colegii din Timişoara. Noi veneam din Nord, ei veneau din Sud şi ne-am întâlnit cu bucurie tinerească în Orăştie de unde, împreună, am luat-o spre cetăţile dacice. Era un drum bun asfaltat, care abrupt s-a terminat în Costeşti, în faţa unui han turistic nou, modern, frumos. Ne-au primit ospitalier, ne-am aşezat confortabil, dar ne-au decepţionat când le-am mărturisit că a doua zi dimineaţă vrem să urcăm până la sanctuarele dacilor.

Poate pă gios!”

„Cum pă gios, am întors-o şi noi, doar avem maşini!”

„No, îi bine că aveţi, dar de ’oţ mere cu ele pe vale în sus, ’aţi veni pă gios!”

Cu umor ardelenesc, simplu şi deschis fără reţineri, ne-a spus că numai tractoarele pot face faţă gropilor şi bolovanilor de pe drum, că mulţi domni s-au încumetat şi or rămas cu maşinile prin gropi că, doar îs 18 km până sus la Sarmizegetusa Regia. Nu eram pregătiţi să mergem pe jos, ne trebuiau două zile, ori noi, toţi, trebuia luni dimineaţă, să fim la îndeplinirea sarcinilor de partid şi stat (întotdeauna trebuia să punem partidul înaintea statului).

Ne-am înecat supărarea în palincă cu pită şi slană ardelenească, restul aproape nu a mai contat, până târziu în noapte. A doua zi, dimineaţa, frumoasă dimineaţă, am urcat pă gios sus la Cetăţuie, prima cetate dacică de pe Valea Grădiştei, iar după masă am luat cei peste trei sute de kilometri sub anvelope până acasă. A rămas un sfârşit de săptămână de neuitat; eram noi trei, împreună cu colegii dragi de studenţie şi am văzut o cetate dacică impunătoare, ce ne-a uimit prin aşezarea strategică şi prin soliditate, fiind construită din blocuri de piatră fasonate şi imense, ceea ce denotă determinare, forţă unită şi avans în construcţia cetăţilor, mult înainte de a veni romanii pe aici. Impresionant!

Eram tineri, plini de energii şi optimism fiindcă trăiam într-o epocă de aur, în care viitorul era o tinereţe fără bătrâneţe iar viaţa o fericire închinată iubiţilor noştri conducători… Amin.

***

Am revenit la Cetăţile Dacice, douăzeci de ani mai târziu, şi totul ni se părea sărac şi trist, dar nefiindu-ne străin, ne înduioşa umezindu-ne ochii. Şoselele naţionale erau atât de degradate încât te cuprindea groaza să şofezi şi milă de maşină. Şi am ajuns din nou la Costeşti. Hanul veseliei tinereţii noastre era închis şi în paragină. Totul era dezolant, afară de apa râului ce trecea la fel peste aceleaşi pietre şi foşnetul pădurii. Cât despre drumul spre Sarmisegetuza Regia – Dacica „nu-i de maşina dumneavoastră, mereţi pă gios ca şi alţi domni, ori veniţi la anu, că ’l’or tocmi” Ani la rând am auzit veniţi la anu că ’l’or tocmi şi când întrebam de ce nu l-au tocmit, primeam acelaşi răspuns: no fo’ bani.

În România nu sunt bani pentru România.

Am încercat după zece ani. Drumul tot nu s-o tocmit parcă era şi mai rău de când cu răririle din păduri. Apăruseră câteva pensiuni modeste dar cu proprietari ospitalieri, binevoitori şi povestitori la un pahar de palincă, singurul lucru care nu se stricase pe aici. Ar fi fost cel mai mare păcat! Şi stând de vorbă am auzit pentru prima dată despre braconajul arheologic!

Aşa-i zice acum, braconaj arheologic şi a apărut sub patronajul guvernelor lui Iliescu. Ajuns aici gazda şi-a întrerupt naraţiunea cu nişte sudalme grele la adresa tovarăşului Iliescu, după care, am închinat o gură de palincă, pentru continuarea naraţiunii despre braconieri. De când mă ştiu am auzit multe despre căutătorii de comori în jurul Cetăţilor Dacice, ascunse de dacii de atunci, când s-au apropiat cuceritorii romani de cetăţile lor. Primii care or găsit bani de aur, cosoni cum le spun, au fost nişte oameni de aici, tăietori de lemne şi de la ei a mers vestea că munţii-s plini de comori de aur! Şi aşa au apărut şi aici la noi, ca peste tot în lume, căutători de aur prin pădurile din jurul cetăţilor, săpând gropi pe unde li se năzăreau lor că ar putea fi ascunse comorile. La început, după întregirea României, erau mai puţini neobişnuiţi, ciudaţi, parcă duşi pe o lătură, vorbeau de daci ca despre sfinţii acestui pământ, or apărut alţii, altfel pe vremea comuniştilor, nu mai aveau treaba dacilor ci doar a aurului lor. Miliţia o prins de veste şi dracu’ le-a fost nănaş, pe vremea lu’ Ceauşescu. Acum e haram şi jaf! Nici nu vă vine a crede ce mafie guvernamentală în toată regula, organizată, este aici după comorile dacilor. Le împart între ei, se apără între ei. Vin cu nişte gipanuri mari şi puternice ce urcă oriunde şi au nişte detectoare puternice de metal, cu care umblă până detectează orice-i de metal îngropat. Cică, detectoarele le spun şi la ce adâncime se află, le-au adus din America. Cu tehnica asta curăţă totul şi nu pentru patrimoniul naţional ci pentru ei, pentru oamenii lor de la judeţeană şi din guvern. Jaf arheologic ocrotit de cei de sus.

Am fost surprins să aud aşa ceva şi, vorba gazdei, nu-mi venea a crede. Auzisem că cetăţile dacice sunt în paragină, ştiam ca arheologii nu primesc bani pentru continuarea cercetărilor, dar despre jaful şi braconajul arheologic, nu auzisem, nu ştiam nimic deşi, gazda mea din Costeşti, mi-a spus că au fost procese şi s-a scris în ziare. Avea dreptate, Internetul le ştia pe toate cu amănuntele despre traficanţii de comori dacice! O reţea piramidală ce îl avea în vârf pe Iulian Ceia, zis Pionul, patronul unei firme de pază, formată din foşti sportivi ai Clubului Dinamo, curios aranjament, ce se numeau locotenenţi şi care aveau sub comandă plutoane de soldaţi în teren: informatori, santinele, detectori de comori, adică braconierii din Munţii Orăştiei. Relaţiile piramidei lui Iulian Ceia cu guvernul s-au făcut prin Dan Iosif, revoluţionarul de pe baricadă, ajuns consilierul prezidenţial a lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi parlamentarul pe viaţă al FSN-ului, care a aranjat la Ministerul Culturii, ca firma lui Iulian Ceia să fie singura firmă de pază a Cetăţilor Dacilor care, după 1990, au fost năpădite de căutători de aur din ţară, dar mai ales din străinătate. Şi astfel lupii au devenit ciobani la oi, prin numire guvernamentală. Bine organizaţi, cu gipanuri puternice, detectoare de metal de mare performanţă şi hărţi militare, firma de pază a lui Iulian Ceia a desfăşurat între 1995 şi 2005 cel mai intensiv braconaj arheologic în preajma Cetăţilor Dacice. Ca să nu fie prea mult deranjaţi, au mai aranjat ca drumurile de acces spre cetăţi, îndeosebi spre Sarmizegetusa Regia – Dacica să devină adevărate obstacole în calea turiştilor români şi străini, iar arheologilor li s-a subţiat aproape de tot bugetul necesar.

Cu toate acestea, o anchetă insistentă de câţiva ani a reuşit în 2005 să trimită în instanţă piramida infracţională a lui Iulian Ceia. După ani de zile, abia în 2012, procesul s-a judecat la Hunedoara şi Iulian Ceia a fost condamnat la doisprezece ani de închisoare cu executare pentru şantaj, asociere la săvârşire de infracţiuni, trafic de bunuri patrimoniale, reţineri de persoane, toate pe baza dovezilor din dosar. Iulian Ceia a făcut recurs, dreptul lui, iar Curtea de Apel din Alba Iulia în 2013 i-a redus pedeapsa, dintr-un condei de la 12 ani la 7 ani. Nici de data aceasta inculpatul nu a fost mulţumit, şi s-a adresat mai sus, acolo unde ştia că sunt guvernanţii cei mari ce în România pot muşamaliza şi adevărurile lui Dumnezeu! Şi aşa a fost, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a decis ca Iulian Ceia să execute doar doi ani de închisoare! E de crucit! La Dosarul Aurul Dacilor s-a muncit ani şi ani de zile, ajungându-se la estimarea unui prejudiciu din patrimoniul naţional în valoare de 6.500.000 euro şi capului reţelei i se reduc pedepsele de 12 ani la 2 ani, în câteva luni. Culmea injustiţiei în UE-2014! Profund nemulţumit că nu a fost achitat, Iulian Ceia a plecat din România fluierând a pagubă-n ciuperci! Acum, Poliţia Municipiului Capitalei se face că îl caută, ba chiar a pus şi Interpolul pe urmele lui. Ce mascaradă românească manipulată de guvernanţii care au fost atraşi şi mituiţi cu aurul dacilor. În dosarul Aurul Dacilor se vorbeşte de 55 kilograme aur în monede şi bijuterii, de 15 brăţări spirale dintre care, se spune că, prin Dan Iosif, ar fi ajuns şi la Ioan Talpeş, consilierul personal a lui Ion Iliescu şi la Adrian Năstase, prim-ministrul preferat a lui Ion Iliescu. Toţi neagă, toţi sunt tăinuiţi. Despre astfel de oameni, dacii ziceau „corb la corb nu scoate ochii”. Acest proverb le-a plăcut şi legionarilor romani şi l-au luat la Roma, stâlcit rău, în: corvus corvo oculum non eruet.

Corbii lui Ion Iliescu încearcă să scoată ochii poporului român. Dan Iosif a persiflat jaful din Munţii Orăştiei şi în ultimul său interviu înainte de a muri în 2007. Cât priveşte pe Adrian Năstase pe dată a afirmat că le are de la Matuşa Tamara ce le avea moştenire de la Decebal. În ce-l priveşte Ioan Talpeş, el este istoric şi lui i se cuvin…

Marele Jaf continuă în toată România, în toate domeniile, pentru că în 25 de ani, clasa politică, condusă dinafară, şi-a format un sistem ipocrit prin care poate profesa impostură efectivă şi în acelaşi timp, între ei, funcţioneze o protecţie reciprocă în toate situaţiile. Cazul Iulian Ceia este unul edificator, dintre miile de cazuri asemănătoare, ce spoliază România în Secolul XXI.

***

Cu toate câte am aflat şi m-au indignat, cu toate ca mi s-a spus, a nu ştiu câta oară, drumu’ s-a tocmi la anu’, într-o zi m-am hotărât să nu mai amân urcarea la Sarmizegetusa Regia – Dacica, pentru că e o dorinţă de suflet foarte veche şi drumul sub această ochlocraţie de ipocriţi şi impostori nu se va asfalta niciodată. A doua zi, zi senină, mi-am pus sacoşa de drum în maşină şi am plecat spre Cetăţile Dacice, pe drum i-am spus Pisicii Negre că ne ducem în pelerinaj istoric, la strămoşii mei de acum două mii de ani. A rămas indiferentă, maşină nemţească, ea execută comenzile, atâta tot! De la Bistriţa la Dej şosea de două benzi foarte bună şi nu prea aglomerată, apoi urmează o porţiune expres şi toate maşinile merg tare pentru că s-a scăpat de trecerea prin Gherla, Apahida şi mai ales de pierderile de timp prin Cluj Napoca pentru cei ce merg direct spre Alba Iulia. De curând s-a terminat, după lupte seculare ce au durat vreo zece ani, o variantă ocolitoare prin care se ajunge direct la Vâlcele sub Dealul Feleacului, la o aruncătură de băţ, pe patru benzi, de Turda. Din Turda la Sebeş, începe marele calvar rutier; şosea de două benzi, ce de mult nu mai face faţă traficului! Nu sunt bani! Ba da, sunt bani dar e mai uşor să-i furăm decât să muncim la construcţia unei autostrăzi. Toată lumea ştie, toată lumea înjură şi claxonează. Prin Aiud şi Teiuş, pietonii ce merg paralel cu maşinile ajung la capătul celălalt al oraşului, în timp ce maşinile nici nu apucă să ajungă în centru. Alba Iulia şi-a făcut o centură, de mântuială, de-a noastră, românească, dar tot e mai bine decât prin oraş. Aveau spaţiu să o facă de patru benzi, dar nu sunt bani! Până la Sebeş şoferii îşi dau duhul din ei, care au care nu mestecă gumă şi înjură. (Ei şi, nu vă place, treaba voastră, nu v-am chemat nimeni pe Şoseaua Naţională numarul UNU! Staţi acasă, la TV, la teletâmpeni!) Toate trec, îndată ce urcă pe autostradă spre Orăştie. Nu îmi vine să cred, sunt patru benzi, cu 120 km pe oră pentru noi provincialii, fiindcă capitaliştii lui Conu’ Iancu, nu au restricţii de viteză. De unde or fi având capitaliştii lui Conu’ Iancu maşini atât de scumpe, a strigat din mine curiozitatea, nu invidia. Dumnezeu m-a ferit de invidie, dar nu m-a ferit de trudă. Auzi tu, Dumitre, ai să fi un trudnic ca toţi ai tăi. Mare figură! Hop că am ajuns în Orăştie şi apoi în Orăştioara. Doamne, ce frumos mai sună! Cum să împrumutăm noi, urmaşii dacilor, cuvinte şi limbi de la străinii care nu au atâtea prefixe şi sufixe câte avem noi, care abia au sosit cu câteva sute de cuvinte pe meleagurile noastre? Orăştioara nu vă zice nimic dragi tovarăşi? Cei ce aţi întocmit la comandă DEX-ul în care scrieţi că românii au numai cuvinte de împrumut de la slavi şi turci? Ăştia au ajuns în spaţiul dacic cu mii de ani după traco-geto-daci, care îşi formaseră limba lor, deja!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Foto. Ulpia Traiana Sarmigetusa

Pe o poartă mare de lemn, tradiţională, la Costeşti intru în Parcul Natural Grădiştea Muncel. Stop cadru pentru două observaţii. Întâi, e de apreciat că ridicăm porţi mari tradiţionale prin care ne afişăm identitatea, dar parcului i se spune natural nu pentru a nu-l confunda cu unul artificial de plastic ci pentru a nu folosi atributul de naţional care, după guvernanţii noştri servi, de astăzi, nu este politic corect. Ce poltroni fără personalitate! Aceasta e situaţia în care am ajuns: până ce noi ridicăm o poartă tradiţională, elveţienii fac un tunel şi spaniolii o autostradă, iar în Nord America toate parcurile sunt naţionale nu artificiale ca la noi. După poarta de lemn, asfaltul se termină în faţa bolovănosului drum, la fel ca în urmă cu peste patruzeci de ani. Am în faţă 18 kilometri de bolovani şi gropi. Îmi iau inima-n dinţi şi închid ochii, iar când nu am să mai simt zguduituri, ca de cutremur de gradul 9, din ischione până în atlas şi occipital, înseamnă că am ieşit de pe drumul parcului natural şi intru în Râul Grădiştea pe dreapta sau în pădurea de fagi pe stânga. Pe această golgotă rutieră românească se încumetă şi alţi încăpăţânaţi să ajungă unde romanii au ajuns mult mai uşor, fiindcă pe vremea dacilor drumul era mult mai bun, se putea merge pe el şi în sandale. Unii dintre încăpăţânaţii care nu cedează pe drumul infernului se mai opresc să-şi tragă sufletul şi să vadă dacă maşinile, pline de praf, mai au numerele de înmatriculare, dacă nu au pierdut ţeava de eşapament şi dacă baia de ulei mai e întreagă!

Când nu mi-am mai simţit spatele şi ajunsesem la locul unde drumul părăseşte valea şi o ia pe panta Dealului Grădişte, spre cetatea dacilor şi a zeilor, am tras pe marginea zisului drum, am oprit şi i-am spus câteva cuvinte Pisicii Negre, ştiute de la amerindienii din prerie: nu putem ocoli răul din calea noastră, trebuie să-l înfruntăm! Şi am urcat pe gios, în pasul meu de septuagenar, în solitudinea mea de ani de zile, în praful pe care-l lăsau maşinile ce treceau pe lângă mine. Urcam continuu şi tot mai bucuros că mă apropiam de împlinirea unei vechi dorinţe, închipuindu-mi măreţia de piatră a sanctuarelor pe care le voi atinge. Când am ajuns bucuria mi s-a transformat în suferinţă strigătoare la cer. Când deja vedeam zidul de piatră al cetăţii, pe marginea drumului erau înşirate nişte closete din scânduri nevopsite, în clasică arhitectura de private rurale fără apă şi canalizare. La câţiva paşi mai sus un chioşc grosolan executat, bineînţeles nevopsit, să nu fie în contrast cu privatele rurale, total nepotrivit cu ambianţa naturală şi istorică, era casa de bilete de intrare în cel mai mare vestigiu istoric al neamului românesc: Sarmizegetusa Regia – Dacica! Afară de bilete pentru copii, adulţi şi pensionari, nu mai avea nimic în chioşc. Nu există vederi, pliante cu harţi explicative, broşuri cu date istorice sau albume despre monumentul din patrimoniul UNESCO, cum ar trebui să fie. Se poate aşa ceva? Sigur că se poate, doar se vede cu ochiul liber şi de pe lună, darămite de la trei paşi! De la chioşc, cu biletul în mână ca singura amintire de aici, se urcă un dâmb de pământ, fiecare pe unde apucă, intrare liberă la zidurile din faţă: unul vechi dacic şi altul făcut de romani. Săgeţi şi indicatoare vechi şi sumare, nici o alee asfaltată sau măcar bine pietruită. Sunt mulţi vizitatori, majoritatea români din toată ţara, dar şi străini. Oare ce or gândi străinii, comparând   cu prezentarea monumentelor din patrimoniul UNESCCO de la ei din ţară? Ce părere îşi fac despre noi, românii?!

Nu, nu pentru asemenea imagini şi gânduri am urcat cu emoţii până aici, ci pentru sanctuarele dacilor, pentru marele sanctuar circular, pe care o echipă de arheologi, arhitecţi şi constructori ar putea să îl refacă şi ar fi o grandoare dacică. Şi apoi, treptat, în jur refăcute şi alte temple şi altare şi câte altele din centru civic. În câţiva ani i s-ar duce faima în toată Europa, fiindcă asemenea vestigii antice, dacice, sunt unice în Europa, în lume. Cheltuielile şi efortul ar fi răsplătite în scurtă vreme, pentru că România are un potenţial turistic de mare anvergură în Europa, când mă gândesc la Maramureş şi Ţara Haţegului, la Bucovina şi Ţara Moţilor, Transfăgărăşanul şi Transalpina, Semenicul şi Bucegii, Mânăstirile Moldoveneşti şi Ceahlăul. O salbă carpatină de mine de aur turistic pe care guvernele post-decembriste, nesimţitoare la tot ce este românesc, le-au închis şi trebuie să urcam prin gropi şi bolovani până la cel mai măreţ sanctuar al neamului nostru. Istoria îi va acuza şi condamna pentru delicte anti-româneşti.

Stau pe o bancă rudimentară pe terasa de sus a cetăţii de unde se poate cuprinde, aici, panorama istorică a cerului românesc, mirificul peisaj montan împădurit şi cetatea dacică, regească. Ce împlinire minunată simt şi trăiesc, mulţumesc Cerului Mare că am ajuns să ating pietrele sanctuarelor primordialilor stăpâni ai acestui leagăn de neam şi cultură. Privesc şi aş vrea să opresc puţin timpul acestei dorinţe împlinite atât de tardiv, cu toată îndârjirea mea împotriva sorţii cu care m-am confruntat.

Zâmbesc cu nostalgie de îndârjirile mele din viaţă, oare cum de mi-a trecut prin minte acum, aici?! A, probabil, cetatea aceasta are şi asupra mea acea putere telurică, misterioasă, de care se vorbeşte şi pe moment mi-a dat o explicaţie ce mă consolează. Natural, îndârjirea împotriva sorţii mi se trage de la dacii lui Burebista şi Decebal, care au avut curajul să se îndârjească împotriva celui mai mare şi puternic imperiu. Îndârjiţii împotriva sorţii nu sunt învinşi, sunt numai luptători…

***

 

Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa

 

În fiecare an, când sunt în România, trec şi opresc în acest mare vestigiu roman, ce a fost capitala provinciei romane. Din nefericirea indolenţei intelectualităţii româneşti, de la Academie până la ziariştii bucureşteni şi provinciali, din desconsideraţia guvernanţilor corupţi a lui Iliescu şi Băseascu – Klaus W. Johannis calcă pe urmele lor – şi în Ulpia Traiană Sarmizegetusa domină marea nepăsare faţă de istorie şi arheologie. Sigur, romanii au fost duşmanii strămoşilor noştri daci, s-au războit cu ei şi i-au învins abia după patru războaie – două cu Împăratul Domiţian şi două cu Împăratul Traian – au cucerit o parte din Dacia şi au rămas un timp aici. Timp în care Imperiul Roman a lăsat o puternică amprentă istorică în piatra pe care lumea de astăzi o păstrează şi o expune cu prestanţă. Nu noi. Din 1991 şi până 2015, deşi se percepe o taxă de intrare în vestigiul roman, nu s-au mai continuat lucrările arheologice, s-au pus doar câteva noi indicatoare şi un gard de-a lungul drumului să nu mai intre ciurda satului să pască şi să balege vestigiile Împăratului Traian. Doar atât în 25 de ani, iar drumul între amfiteatru şi forum este acelaşi de pământ cu gropi cât nişte mari creuzete de făcut noroi când plouă.

Explicaţia? „Nu sunt bani”, mi-a spus primarul comunei, când am stat de vorbă cu el.

„Cum nu sunt bani, doar colectaţi bani zi de zi de la vizitatori? Puteaţi face un drum de marmură, în timpul acesta, doar marmura e aici la doi paşi, la Ruşchiţa!” Râde.

„Noi doar colectăm banii, consiliul judeţean de cultură ni-i ia pentru domnii de la Bucureşti! Şi dacă nu ştiţi, aflaţi acum, Ruşchiţa nu mai este a noastră, a fost din nou vândută!”

Cerule Mare, nu mai ai fulgere şi trăznete pentru vânzătorii de ţară românească!?!

Ce ghinioane! Am descoperit şi eu unul, vechi din AD 275, de la retragerea aureliană. Un foarte mare ghinion, după mine: dacă romanii nu s-ar fi retras înainte de AD 313, când Constantin cel Mare a declarat creştinismul religia oficială a Imperiului Roman, dacii şi urmaşii lor ar fi folosit de la început alfabetul latin. Din nefericire pentru daci, romanii s-au retras cu 38 de ani mai devreme de marele eveniment, lăsându-ne întru cu totul altă soartă, nici nu o comentez, doar aşa într-o doară, zic; singura naţiune latină care a trebuit să folosim chirilicele o mie de ani…

5.Ulpia Taiana Sarmigetusa

 

Tibiscum

 

Tibiscum a fost o veche aşezare dacică lângă râul Timiş, la ieşirea lui din munţi. După primul război daco-roman, o cohortă din Legiunea III Flavia Felix a ridicat aici primul castru roman rectangular din pământ şi lemn, ce în repetate rânduri a fost atacat de daci, cu toate că se încheiase pace între Traian şi Decebal. După al doilea război daco-roman, învingătorii au ridicat aici un al doilea castru, castrum auxiliare, la răscrucea drumului imperial, unul spre apus, la Diema şi altul spre răsărit la Lederata pe malul stâng al Dunării, unde a trecut prima dată Traian Dunărea cu legiunile sale pe un pod improvizat de bărci şi buşteni. Acest nou castru, mult mai mare a fost încredinţat unei cohorte auxiliare formată din arcaşi sirieni, ce în timpul şederii lor aici i-au învăţat pe daci siriana, că ei asta vorbeau, deşi trecuseră pe la ei şi păstori nomazi indo-europeni cu oalele lor! În timpul Împăratului Hadrian, castrul auxiliar se lărgeşte şi mai mult, e zidit din piatră cu fosă la exterior, adăpostind două formaţiuni auxiliare, de 500 de suliţaşi mauri călări (alae pentru călăreţi, cohortes pentru infanterişti). Datorită deselor atacuri ale autohtonilor, Împăratul Antoninus Pius lărgeşte castrul la 250m x 175m şi îl întăreşte cu încă două cohorte auxiliare, una celtică şi alta germanică. Deci, acum, dacii şi dacele din Banat învăţau, intensiv, latina de la sirieni, mauri, celţi şi germanici. Alături de castru s-a înfiinţat şi întins un vicus, adică o comunitate rurală ce se închega între veterani şi băştinaşe, fiindcă, oricum tot mai bine e să te iubeşti şi munceşti decât să te războieşti până ce eşti omorât. În timp, în jurul castrului se dezvoltă un oraş şi astfel Împăratul Septimiu Sever a ridicat castrul auxiliar la rang de municipium. Caracalla, fiul lui Septimius Sever, ajuns împărat, a inspectat municipiul Tibiscum în 214, ajuns la apogeu cu un forum impozant, cu templu pentru Jupiter, şi unul separat pentru Liber Pater – tatăl liber – venerat de toţi, dar în special de cetăţenii simpli. Municipiul avea un collegium fabrorum, unde se deprindeau meşteşugurile timpului: zidăria, dulgheria, olăritul, tăbăcăria şi fierăria. Pe lângă acest colegiu de meşteşuguri erau şi ateliere de sticlărie unde se făceau podoabe şi mai ales mărgele, mult apreciate şi diferit colorate, şi atelier de bronz pentru armament şi decoraţiuni. Era un univers antic organizat de romani şi înfăptuit de auxiliarii imperiului şi băştinaşii din Carpaţi şi câmpie, fiind cel mai mare vestigiu al antichităţii din Banat.

Descoperirea lui arheologică a avut cel mai mare avânt în epoca de aur a socialismului când s-a dezvelit, cercetat şi prezervat 5% din suprafaţa lui. De atunci, sub Iliescu, Băsescu şi Klaus Johannis totul a rămas în paragină. Anumiţi istorici şi arheologi, pe bună dreptate afirmă că este o paragină intenţionată, fals motivată cu nu sunt bani! În România nu sunt bani pentru România, doar pentru guvernanţii şi parlamentarii care îi jefuiesc şi ascund în străinătăţi. Ce scursori politice şi slugarnice fără de lege. La Tibiscus s-a găsit o piatră funerară pe care, în rezumat, scrie: trupul e al pământului, numele rămâne pe piatră iar sufletul e al aerului. După antichitate au rămas vestigii de muncă şi cultură în istorie, după marionetele şi slugile post decembriste rămâne ruşinea, sărăcia şi paragina.

 

Drobeta

 

Traian, un remarcabil tânăr general, a fost adoptat de Împăratul Nerva, care la moartea sa, în AD 98, l-a desemnat viitorul împărat al imperiului. Cu entuziasm a fost acceptat de legiuni şi confirmat de Senatul Roman. Traian, nu s-a grăbit să intre triumfal în Roma, ci, un an întreg, a rămas între legiunile sale pe frontiera nordică a imperiului, Rin şi Dunăre, unde aveau probleme cu triburile germanice, cu tot felul de hoarde războinice şi cu dacii. Observând şi informându-se atent de-a lungul frontierei despre atacatori, consolidând şi întărind castrele romane unde erau mai dese incursiunile, a reuşit să îmbunătăţească sistemele de apărare pe Rin şi Dunănăre. Cu această ocazie a cunoscut foarte bine incursiunile dacilor lui Decebal peste Dunăre în provincia romană Moesia. A aflat foarte multe despre daci, conducătorii lor, dar ceea ce istoricii omit şi nu ar trebui, despre bogăţiile Daciei, mai ales cele minerale: aur, argint, cupru, fier. Metale preţioase şi metale necesare imperiului. Cu toată pacea încheiată cu Împăratul Domiţian, incursiunile îndrăzneţului Decebal în Imperiul Roman s-au îndesit şi a fost motivul pentru Împăratul Traian ca, prin războaie strategic pregătite, să-l pedepsească pe Decebal, pe care-l ura fiindcă îl trăsese pe sfoară pe Domiţian. În socotelile lui Traian intra şi aurul Daciei, căruia i se dusese de mult vestea la Roma şi nu era în nici o criză din moment ce avea 30 de legiuni ce însumau aproximativ 150.000 de legionari, plus trupele auxiliare, cărora li se plătiseră la timp lefurile!

În acel an de inspecţii ale frontierei dunărene, Traian a adunat datele necesare pentru invazia Daciei şi apoi s-a dus la Roma, care îl aştepta ca pe un brav împărat. Este consemnat în istorie, că Traian nu a intrat călare în forum, ci pe jos. Toţi romanii l-au aclamat şi iubit pentru acest gest făcut, primind toate drepturile şi suportul Senatului pentru războiul cu dacii.

Primul război cu dacii a fost o jumătate de victorie pentru Traian şi o jumătate de înfrângere pentru Decebal. S-a încheiat o pace formală, nici unul nu avea încredere în celălalt şi astfel se pregăteau pentru al doilea război. Decebal şi-a refăcut cetăţile avariate şi a încercat o alianţă cu triburile germanice să se sprijine în caz de atac din partea romanilor. Nu a reuşit.

Pe partea dreaptă a Dunării, Traian, pentru următorul război a pregătit un pod fix trans-dunărean. Dunărea avea aici o lărgime de 1.200 m. Apolodor din Damasc a construit la ordinul împăratului un pod   de 1.300 m pe 20 de picioare de piatră, deci 60 de metri era deschizătura arcului de la un picior la altul, ceea ce, la vremea aceea şi mult după aceea, a fost un record în construcţii. Podul era la 18 m deasupra apei şi larg de 14 m. Colosală realizare la care, este menţionat, s-au folosit 200 de hectare de pădure de stejar. Închideţi ochi şi imaginaţi-l!! Apolodor din Damasc a avut soluţii uimitoare pentru acest pod îndrăzneţ, inegalat optsprezece secole pe această parte a Dunării. Să nu uit, pentru guvernele lui Iliescu, Băsescu şi acum pentru ale neamţului, podul a fost construit în doi ani (între 103 şi 105). În al doilea război romano-dacic, ştim cu toţii, zeii au fost de partea romanilor, pentru o sută şaptezeci de ani.

Podul lui Apolodor din Damasc a rămas intact şi după retragerea aureliană, fiindcă se mai făceau legături comerciale. Drobeta, pe care Septimius Sever a ridicat-o la nivel de colonie, ceea ce însemna că locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca romanii, avea 14.000 de locuitori, forum şi temple, port şi amfiteatru, vile şi vicus. Aveau viaţă economică dinamică, făceau schimburi comerciale cu romanii. În secolul V, au ajuns aici hunii, au devastat totul şi au dat foc la pod, ce retardaţi. Un secol mai târziu împăratul Flavius Iustinus (Justinian I) l-a refăcut. Ciudat, pentru că acest amănunt istoric e trecut cu vederea, deşi este un argument în plus împotriva teoriilor aberante ungureşti, ce susţin că odată cu retragerea aureliană, Dacia, provincia romană – Banatul şi Transilvania – s-a golit de populaţia autohtonă. Nimic mai fals decât această teorie. S-a retras numai armata şi administraţia, dacii nu s-au desprins de munţii lor, iar Drobeta a rămas secole de-a rândul un centru comercial între locuitorii Daciei şi Imperiul Roman…

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Migdale dulci-amare – O placentă sexi

Posted by Stefan Strajer On June - 8 - 2016

Migdale dulci-amare – O placentă sexi

Pamflet

Autor: Florica Bud

 

Nu intenţionam să atac iarăşi un subiect minor. Oare de ce nu ne miră că totuşi o vei face, interpretând cu brio rolul mironosiţei? veţi mormăi, Ador Plictisiţi Suplimente Alimentare Forte Şi Onorante, sărind asupra mea încă înainte de a încheia scrierea primului rând şi fără să aşteptaţi să fac primul dezacord înfiorător. Am păcătuit, recunosc asta, alintându-mă, dornică să vă fiu pe plac. Dar ce vină am că, de fiecare dată când intru pe mail, sunt agresată de fel de fel de titluri şi ştiri şocante? În tinereţea mea emailară nu se întâmplau asemenea agresiuni, pagina de aşteptare, dacă nu era albă, afişa, eventual, nişte peisaje minunate care îţi purtau gândul spre destinaţii de vis.

Am pornit la scris cu gândul să atac un subiect esenţial pentru omenire, ceva de genul: Cu sau fără religie în şcoli?, Cum să ne apărăm de comete?, Se pot asigura palmele sau stelele de pe Aleea Celebrităţilor?, sau Cum va fi veşnicia fără noi? Dar se pare că, fiind un autor minor, nu pot să atac decât subiecte în oglindă. Recunosc că aş fi putut alege pe cel care deplânge transformarea lui Brâncuşi în Cyborg, pe cel cu uluirea domnului C.T.P. în legătură cu acoperământul domnului Robert Turcescu sau „Proiectul Ţinutului Secuiesc atacat chiar de maghiari”. Şi câte şi mai câte articole dintre care unele doresc să ne informeze, altele să ne pună la punct, altele chiar să ne înspăimânte de moarte.

Aproape că intrasem în mail cu gândul să îi dau în judecată pe cei de la Yahoo, care ne silesc să trecem în revistă ştirile lor preferate, când îmi rămâne pe retină un început de titlu: „Cum arăta Carmen Brumă acum 20 …” Adică, îmi suflaţi în ceafă ameninţători, ce afirma autorul acelui articol? Ceva de genul: Nu era fecioară? Nu a fost pe lună? Nu era femeie? Nu era gospodină? Nu făcea aerobic, aparate, saună, masaje, zilnic? Nu era pământeană? Nu era iubită? Nu era însărcinată? Ei şi ce-i? Pe cine mai interesează amănuntele acestea nesemnificative? Desigur, nu vă pot duce cu zăhărelul, acum când şi el a căzut în dizgraţia Consumatorului Liber Consfinţit.

Şi apoi nu este cazul să faceţi pe îngeraşii, cu toţii ştim subiectul preferat al bilioanelor de pagini de presă românească udate cu trilioanele de litri de cerneală… care puse sub nasul şi în bătaia ochilor unor cititori avizi le hrănesc dorinţa de nonbârfă. Da, pot să confirm, subiectul articolului era cel la care v-aţi gândit şi voi. Am aflat lucrul acesta abia pe seară, când am intrat din nou pe mail. Norocul meu că ştirile persistă chiar şi două zile, altfel aş fi rămas cu un mare semn de întrebare iar voi, Avizi Cititori Nesatisfăcuţi Şi Cu Aldămaşul Dat, aţi fi şi acum cu ochii aţintiţi pe cer.

Recunosc că Domnul Badea îmi era atât de simpatic, încât am suferit ca un căţel de pripas atunci când Domnia Sa a luat hotărârea, năucitoare pentru admiratoarele sale, de a se căsători. Am plâns de ciudă că mai pierdeam o partidă bună, Noi Bătrânele Domnişoare Cu Sentimentele Zdrenţuite Ca Nourii Cumulus. Aveam atâta încredere în profunzimea gândirii sale că aş fi pariat pe mărul meu gutui, că ar fi luat-o de nevastă pe Doamna Theo, dacă ar fi fost cazul, aşa ca între   intelectualii pentru care contează doar calitatea şi nu cantitatea unui individ. Aşa cum, greţos, contează pentru fotbaliştii cu bani mulţi sau pentru unii actori şi, desigur, pentru cei mai mulţi cântăreţi. Şontâc-şontâc, la acest valău superficios au aderat şi nevipurile cum ar fi craii mai în vârstă şi de ce nu şi tinerii potenţi. Dar Slavă Cerului! Domnul Badea nu a fost nevoie să se sacrifice… aşa că a luat-o de soţie pe Doamna Brumă, nu pe motive de toamnă, ci pe motive mult mai serioase. Fără nicio legătură cu tânăra pereche, îmi vine în minte că am lecturat pe chat – este plin netul de ziceri adânci şi cu tâlc, păcat că adevărul lor era valabil acum cinci sute de ani – că bărbatul care face pasul cel mare în vremurile noastre agitate gândeşte cam aşa: „decât să mănânc toată viaţa mămăligă, mai bine să mănânc tort, cu riscul să îl împart cu prietenii”. Generoasă gândire! Dacă îţi place tortul, merită să fii prietenul lui!

Mă întorc la acel articol care îl deplânge, printre rânduri, pe Domnul Badea; dacă ar fi luat-o pe domnişora Brumă acum vreo douăzeci de ani, ar fi trebuit să treacă pragul o mireasă de vreo optzeci de kilograme şi nicidecum una de vreo cincizeci. Îmi chinui sertarul cu plăcuţa „An – 1994”, ca să văd ce acţiuni importante s-au mai întâmplat atunci, în acei ani când doamna Brumă începea să se risipească în bobiţe de transpiraţie. Dar parcă este făcut, nu îmi vine mai nimic în minte. Ar trebui să caut în presa vremii. Ruşinată şi cu memoria debusolată, renunţ. Nu înţeleg de ce nu se inventează o maşinărie în care să intre doamnele care vor să se clepsidrească, sau să se lepede de kilogramele în plus; maşinuţă din care, după ce sunt puţin învârtite, tasate sau chiar decupate după tiparele vremii, duduiţele să iasă perfecte. Vor mai fi fiind femei care să îşi dorească şi altceva decât acest lucru? Greu de crezut! Acum străbunicile, bunicile, mamele şi însărcinatele must să fie… sexi! Nu ar fi rău ca doamnele care depăşesc fie un anumit număr de kilograme, fie că ies din celebrele dimensiuni 90-60-90, să plătească impozit. Desigur că ar trebui să facem un referendum „Kilograme versus dimensiuni” ca să hotărască el, poporul, cum să arate „Venus-2014”… şi ce înseamnă dimensiuni antivenusiene. Un gând nu îmi dă pace şi am nevoie şi de aprobarea voastră, Smerite Ajutoare de Moşi şi Moaşe Cu Mâini Binecuvântate! Desigur un corp frumos şi plăcut se clădeşte din viaţa intrauterină. Şi placenta are partea sa de vină, fără doar şi poate, pentru fetiţele care se nasc fără să se înscrie în standardele pomenite! Nu am ştire dacă placentele pot fi grase sau slabe sau dacă diferă la mamele de băieţi de cele ale mămicilor de fete. Se cere degrabă un studiu de caz pentru modificarea genetică a acestor plăpumioare fertile care să ţină pasul cu cerinţele actualilor ani… doldora de dorinţe. Dorinţe, acesta este singurul cuvânt care mi-a venit în minte, deşi aş fi dorit ceva   mirobolant, care să vă dea gata. Noul tip de placentă să fie în primul rând… sexos. O placentă sexi poate să imprime nenăscutei parametrii ideali. Răsuflu uşurată că nu am făcut bube pe degete când am scris cuvântul „sexi”, cuvânt „magic” care, laolaltă cu derivatele sale, indiferent dacă ne place ori ba defineşte civilizaţia în care nu este sigur că suntem acceptaţi cu toţii. Până aici sper să fiţi în consonanţă cu mine, şi dacă tot ne-am hotărât să modificăm genetic aceste plăpumioare, trebuie să gândim cu mare atenţie cum să arate, cum să se comporte şi mai ales, ce ar trebui să facă placenta viitorului, pentru ca pământul ţării să se umple cu Dive Perfecte. Care zeiţe să arate în sfârşit aşa cum îşi doresc atât de mult. Aşa încât visul lor să le aducă în pragul sacrificiului suprem! Urmând, ca apoi, gentili, să le împrăştiem pe întregul pământ! Odată realizată această operaţie, nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să turnăm cu forţe proaspete încă un tronson de autostradă, câteva blocuri şi, la finalul finalului şi al… secolului, storşi de vlagă, să ne ocupăm şi de economie. Aferim!

Florica Bud

Foto. Florica Bud

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors