Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Greșeala președintelui Miloșevici

Posted by Stefan Strajer On June - 7 - 2016

Greșeala președintelui Miloșevici

 

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Mai interesează pe cineva astăzi o greșeală a președintelui Miloșevici? Cred că da pentru cei care învață din greșelile altora, mai puțin pe cei care învață numai din greșelile lor și deloc pe cei care nu învață nici din greșelile altora și nici din ale lor.

Am văzut recent filmul Relație Specială în care, așa cum rezultă din titlu, era tratată relația dintre premierul britanic Tony Blair și președintele american Bill Clinton. Am rămas uimit de îndârjirea contra sârbilor și în special contra lui Miloșevici a lui Tony Blair. El era atât de îndârjit încât s-a dus la Washington să-i convingă pe americani să trimită trupe terestre în Yugoslavia, având pregătite două variante. Prima, care implica un număr mai mic de militari, implica o invazie terestră în Kosovo având ca obiectiv alungarea sârbilor de acolo și a doua, de amploare mai mare, prevedea o invazie în Yugoslavia cu scopul de a-l da jos de la putere pe Miloșevici. În timpul discuțiilor intervine un consilier al președintelui Clinton care-l întreabă care va fi contribuția englezilor în aceste operațiuni terestre. Tony Blair începe să explice că țara sa nu are posibilitățile americanilor, la care consilierul dă replica: „Am înțeles domnule prim-ministru! Veți lupta până la ultimul american!”. Blair a înghițit gălușca și planul a fost abandonat.

3. Arkan

Într-o altă scenă Tony Blair și soția urmăresc la televizor o scenă în care trupele paramilitare sârbești fac un măcel printre bosniaci omorând cu cruzime femei, copii și bătrâni fără apărare sub privirile observatorilor ONU care și filmează scena. Blair punea totul pe seama lui Miloșevici care sfida astfel opinia publică internațională. În realitate scena era cusută cu ață albă. Oricât de fanatici ar fi fost sârbii din forțele paramilitare n-ar fi făcut așa ceva sub privirile observatorilor. Dar în imagini apar clar uniformele și însemnele sârbilor iar cei uciși erau bosniaci. Cine ar putea să demonstreze că nu este așa? Indignarea lui Tony Blair este maximă declarând că are o misiune istorică de a opri asemenea atrocități. Evident că și opinia publică era la fel de indignată. Dacă un premier, care primește informații de la serviciile secrete, este astfel manipulat evident că omul de rând nu avea nicio șansă să se gândească la altceva decât ceea ce a văzut cu ochii săi. Oricât ar fi încercat sârbii să demonstreze că nu ei sunt cei care au făcut masacrul nu i-ar fi crezut nimeni.

milosevici

Foto. Slobodan Milosevici

Singura soluție ca să nu ajungă în asemenea situații era ca președintele Miloșevici să nu accepte înființarea forțelor paramilitare ale ultranaționaliștilor sârbi. Asemenea forțe scapă oricărui control. Ele nu respectă legea și riposta la provocări este exagerat de mare. Nu există nici un control privind calitatea umană a membrilor. În ele pot pătrunde foarte ușor cârtițe și provocatori. Existența lor a permis adversarilor să-și procure echipamentul respectiv și să inițieze acțiuni care să-i compromită pe sârbi. Rezultatul a fost din punct de vedere mediatic catastrofal pentru sârbi. Probabil că inițial conducătorii sîrbi, orbiți de ultranaționalismul lor, au fost încântați să vadă că apare o formațiune care să facă anumite treburi murdare, dar au greșit.

Singurele forțe înarmate în Kosovo trebuia să rămână poliția și armata. Atacurile asupra polițiștilor și soldaților ar fi fost considerate teroriste și opinia publică ar fi trecut de partea sârbilor.

Foto.Ioan-Ispas

Foto autor: Ioan Iaspas

Tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri

Posted by Stefan Strajer On June - 7 - 2016

Tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Jean Moscopol, considerat o adevărată glorie a perioadei interbelice, ne-a lăsat multe cântece, dar, în ce mă priveşte, interpretarea unică şi inimitabilă a celui purtând titlul „Tot ce-i românesc nu piere” simbolizează chintesenţa întregii sale vieţi, precum şi a strălucitei sale cariere artistice, ducându-mă cu gândul şi la anii de pribegie pe care i-a petrecut, când, cuprins de un dor mistuitor de ţara în care s-a născut, nu putea să-şi revadă locurile natale.

A fost o personalitate artistică de mare valoare şi, fără îndoială, cuceritoare, susţinută de o muncă plină de seriozitate, un cântăreţ ale cărui calităţi vocale l-au făcut repede cunoscut şi îndrăgit de public. Fascina, de-a dreptul, prin tonalitatea şi farmecul vocii sale şi, deopotrivă, prin pronunţia graseiată. Glasul său era un amestec copleşitor de claritate, robusteţe şi forţă cu blândeţe, expresivitate şi vivacitate, reuşind să vrăjească publicul pe un registru liric de mare sensibilitate. Şi-a clădit cu multă trudă şi migală o frumoasă carieră artistică impresionând întotdeauna atenţia pe care o acorda poeziei textului, permanent în concordanţă cu conţinutul afectiv, rezultând invariabil apariţii scenice care trădau o intensă muncă, studiu şi pasiune. Cele peste 300 de cântece pe care le avea în repertoriu emoţionau întotdeauna auditoriul.

Jean Moscopol, pe numele său adevărat Jean Moscu, s-a născut la 26 februarie 1903 la Brăila. Provenea dintr-o familie de greci. Mama, Terpsihore, era din Constanţa, iar tatăl, Lascăr, a venit de pe malurile Mării Egee, de la Mesimvria şi s-a stabilit în Brăila unde avea o cofetărie, devenind ulterior bijutier, asemenea unei surori ale sale. Talentul l-a moştenit de la mama sa care avea o voce frumoasă de soprană.

Moscopol a fost atras de muzică de la o vârstă fragedă, meritul de a-i fi descoperit înclinaţiile muzicale fiind ale institutorului Calinicos care l-a îndrumat să înveţe chitara. Ulterior, profesorul Costia l-a dus la Biserica „Bunavestire” unde dirijorul Gherasim l-a preluat cu bunăvoinţă, dându-i posibilitatea să se afirme. A reuşit să înveţe cu mare uşurinţă să cânte la mai multe instrumente. Totodată, a dovedit o admirabilă înzestrare nativă în însuşirea limbilor străine, ajungând să cunoască bine cinci: franceza, italiana, engleza, germana şi greaca.

După terminarea liceului pe care l-a urmat la Galaţi, a părăsit Brăila sa natală, oraşul din care au pornit şi alte personalităţi artistice de incontestabilă valoare, ca Mihail Sebastian, Panait Istrate, Fănuş Neagu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Vasilica Tastaman, Johnny Răducanu. A luat drumul capitalei unde s-a înscris la Politehnică, lucrând în acelaşi timp ca muncitor şi cântând, ocazional, la renumitul restaurant „Zissu”. Conducerea fabricii la care lucra, Întreprinderea Optică „Lares”, l-a trimis la o specializare la Berlin, ocazie favorabilă înscrierii la Conservator. A revenit în ţară şi, întors la Brăila, a decis să-şi perfecţioneze studiile muzicale, astfel că s-a înscris la Conservatorul „Lyra”, secţia canto, clasa profesorilor Umberto Manao şi Jean Andrian. S-a angajat, ca funcţionar, la Agenţia maritimă „M. Embiricos et Co.”, iar în anul 1924 s-a mutat la Bucureşti, lucrând la Banca „Crissovelini” şi înscriindu-se la Facultatea de Aeronautică.

Jean Moscopol

Un moment decisiv pentru cariera sa s-a petrecut în anul 1929 când, fiind cu prietenii la barul „Zissu”, a cântat şi el câteva melodii, fiind redescoperit de şeful orchestrei, Alfred Pagony, cel care îi fusese îndrumător pe vremea când cânta, câteodată, cu ani în urmă, în acest local. Cucerit de fluieratul său şi vocea pătrunzătoare, acesta i-a propus un duet şi un salar atrăgtor. Colaborarea celor doi a durat doar doi ani, Pagony deschizându-şi propriul său bar, după care Moscopol a devenit şeful orchestrei de la barul „Zissu”.

Muzica anilor ’30 era una aflată la confluenţa muzicii uşoare cu cea populară, în acea vreme, tangoul senzual îngemănându-se cu romanţa sfâşietoare, predominând în mod constant, ca tematică, dragostea. În Bucureştii acelor ani, în special în perioada interbelică, existau localuri (restaurante, berării, bodegi) pentru toate buzunarele. Pentru a atrage cât mai mulţi clienţi, patronii se concurau în a angaja o archestră renumită şi un cântăreţ faimos aflat în mare vogă, iubit de public, care capta atenţia. După primul război mondial, „Micul Paris”, aşa cum era supranumită capitala României, avea o dulceaţă specifică a plăcerilor. Este perioada în care au apărut cântăreţii noştri emblemă pentru acea vreme, Maria Tănase, Ioana Radu, Grigoraş Dinicu, perioadă în care bucuria era stimulată şi de sfârşitul războiului, ceea ce îi făcea pe români să benchetuiască, să cânte şi să pună în valoare ştiinţa lor de a se bucura, plăcerile culinare şi fericirea de a acsulta cântăreţi de local. Muzica bucura sufletele, iar cântăreţii, cu certitudine, creau dependenţă.

Dăruit cu un neobişnuit talent, Jean Moscopol provoca o atmosferă deosebită, dovedindu-se un cântăreţ de muzică uşoară rafinat şi languros, dar şi un compozitor de luat în seamă. Trubadur incontestabil al Bucureştilor de odinioară (era supranumit „trubadurul graseiat”) se impunea prin prezenţa scenică impecabilă, îmbrăcându-se tot timpul în frac, dar cucerea întodeauna inimile celor care îl îndrăgeau prin vocea sa caldă, frumoasă şi învăluitoare. Prezenţa lui în spectacolul unui restaurant făcea localul neîncăpător. Crea o atmosferă aparte şi prin aceea că le făcea epigrame pe moment celor de la mese. Chiar a publicat o carte de epigrame intitulată „101 răutăţi”.

Jean Moscopol a apărut în filmul lui Jean Georgescu „O noapte furtunoasă”, interpretând rolul şansonetistului care cânta la Grădina „Union”, cel care le fermeca pe Ziţa, Veta şi Rică Venturiano. De asemenea, a făcut înregistrări pe plăci de gramofon şi a debutat la radio. În anul 1930 a luat lecţii suplimentare de muzică, a dat examen şi a fost confirmat ca artist profesionist. Celebrul H. Nicolaide l-a luat la renumitul teatru „Alhambra”, unde a fost distribuit şi a cântat în spectacolele „Alhambritta”, „Lăsaţi-mă să-l cânt” şi „Contesa Maritza”. Se mai impune precizat că în anul 1931 a făcut un turneu prin ţară cu faimosul actor al Teatrului Naţional Ion Manolescu şi că din acelaşi an, 1931, a devenit artist exclusiv al Casei de discuri „His Master’s Voice” din Londra. În 1932, a plecat la Berlin unde a imprimat discuri cu orchestre celebre ca Honisberg şi James Kok şi a luat lecţii de canto cu profesorul Korst. De-a lungul anilor, a înregistrat peste 300 de cântece, de diferite facturi, româneşti şi străine, pe discuri Columbia, His Master’s Voice, Homocord, Parlophon, Odeon, Polydor şi Pathe-Marconi.

După război nu a acceptat să devină cântăreţul noii puteri de la Bucureşti, convingerile sale politice fiind în totală contradicţie cu regimul stalinist care se instala. Era un om cu verticalitate şi cu mare dragoste de dreptate. Îşi făcuse cunoştinţe în lumea teatrală. Era bun prieten cu actriţa română Elvira Popescu, cea care a făcut o carieră fulminantă la Paris. Ea l-a ajutat să plece cu paşaport în toată regula din România comunistă, în anul 1947. A ajuns întâi în Grecia, apoi în Germania, de unde a plecat în Franţa. După scurt timp, a trecut Oceanul şi s-a stabilit în America, la New York.

În America nu a a mai avut aceeaşi carieră strălucitoare ca în România, pentru a-şi asigura existenţa având ocupaţii nesemnificative pentru profesiunea sa artistică. În schimb, s-a implicat profund în viaţa comunităţii românilor. A fost un bun creştin ortodox care în comunitatea românească de la New York de la Biserica „Sf. Dumitru” a ajutat foarte mulţi conaţionali demonstrând cu prisosinţă că a fost un luptător, un român patriot, un bărbat curajos şi demn. Organiza întâlniri periodice cu diaspora şi își lansa cântecele, adevărate satire politice.

Aflat în America, Jean Moscopol a început să scrie cântece-pamflet cu un pronunţat caracter anticomunist în care îi îndemna pe români să nu-şi piardă speranţa. Astfel, din „trubadurul graseiat” cu glas dulce şi mângâietor, cu o prezenţă scenică de excepţie, a devenit un luptător înfocat care demasca cu ironie şi umor, în mod vehement, flagelul comunist. Pe muzica unor piese folclorice iubite de români, Moscopol a compus balade şi cuplete împotriva sistemului politic din România în care îi satiriza cu virulenţă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe Nicolski, odiosul şef al închisorilor comuniste, pe Petru Groza. Cupletele erau puse pe muzică foarte cunoscută, ca „Sanie cu zurgălăi”, „Ce frumoasă este viaţa”, „La umbra nucului bătrân” ş.a. A fost, cu siguranţă, un pericol pentru puterea nou instaurată, Republica Populară Română.

Asemenea lui Constantin Tănase, îşi compunea versuri caustice care nu iertau pe nimeni. Un exemplu: „Comuniştii ţin prelegeri/Şi ne cheamă la alegeri/ Să-i alegi, de vrei, nu vrei/ Tot pe cei ce îi vor ei (…) Ştii tu, mândro, ce ţi-am spus/ Despre ruşi despre-Arlus/ Când te afli printre ei/ Să te faci că ţii la ei/ Dar când suntem singurei/ Să spui: Dar’ar dracu-n ei”. Un alt exemplu este „Cântecul Morăriţei”, devenit: „Într-o ţară comunistă/ Când eşti fire arivistă/ Şi-ai şi-un caracter sinistru/ Ajungi repede ministru// După ce-ncasezi la prime/ Şi te faci părtaş la crime/ Eşti băgat la închisoare/ Condamnat pentru trădare// Roata morii se-nvârteşte/ Ţac, ţac, ţac/ Şi-orice crimă se plăteşte/ Ţac, ţac,ţac/ Comunismu-ntâi te-ajută/ Ţac, ţac, ţac/ Şi apoi te execută/ Pac, pac, pac”.

Moscopol a protestat cu mare înverşunare faţă de pericolul rusificării României, când toată lumea care se opunea se afla în temniţe sau la temutul Canal Dunăre-Marea Neagră. Din cauza atitudinii sale manifestată după invazia sovietică, regimul comunist a încercat să-l şteargă din conştiinţa naţională, dar s-a dovedit că nu pot fi date uitării melodiile interpretate de el: „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?”, „Călugărul din vechiul schit”, „Mână, birjar!”, „Dă-mi guriţa s-o sărut”, „În ţara-n care m-am născut”, „Îţi mai aduci aminte, doamnă?”, Te-aştept diseară-n Cişmigiu”, „Trece-un car cu boi pe drum”, „Tot ce-i românesc nu piere”. În regim privat, a compus şi înregistrat „Cuplete anticomuniste” în care demască şi atacă regimul comunist de la Bucureşti şi „Cântece de exil” în care evocă locurile natale, cu acompaniament de chitară sau pian.

Jean Moscopol 3

În anii ’80, ziaristul Aristide Buhoiu, pe atunci directorul ziarului „Universul”, l-a întâlnit pe Jean Moscopol la Biserica „Sf. Dumitru” din New York şi s-a ocupat de înregistrarea în Statele Unite a unei serii de cântece, piese care au fost lansate în 1993 la Bucureşti. „Sub drapelul înstelat al Americii, unde s-a exilat, purtând în suflet tricolorul, Jean Moscopol ne-a cântat în pribegie dorul de ţară şi speranţa  libertăţii. Din nefericire, n-a fost părtaş la ziua descătuşării. Aşa că Universul îşi face sfânta datorie de a restitui românilor din ţară o parte din imprimările realizate de Jean Moscopol la New York în anii ’70” (Aristide Buhoiu).

În exil, Moscopol a dus dorul României, chinuit de durerea de a nu putea să-şi revadă ţara. Fără îndoială, şi de aceea s-a îmbolnăvit de inimă. A murit în 1980 la vârsta de 77 de ani.

Marele maestru al jazzului românesc, Johnny Răducanu, îşi amintea de anii adolescenţei, de vremurile în care Moscopol era în mare vogă: „Era vedetă şi cânta de te durea sufletul. Avea o foarte mare popularitate şi ce talent avea! Avea mari succese. Jean Moscopol era un cântăreţ formidabil cu o voce dată de Dumnezeu, extraordinar, un mare român! Era însă extrem de dur cu politicienii”.

În fine, cred cu convingere că nemuritoarele melodii ale lui Jean Moscopol, figură importantă în galeria romantică a cântecului de dragoste din perioada interbelică, vor rămâne veşnic în memoria şi conştiinţa românilor, pentru că „tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri”.

Dorin-Nadrau.Poza-noua

Foto autor: Dorin Nadrau

O seară literară de-a dreptul pascală, în Cleveland

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2016

O seară literară de-a dreptul pascală, în Cleveland

„De la George Coșbuc la Ioan Alexandru” cu Anca Sîrghie și recenta ei carte, prezentată de Aurel Pop

 Autor: Pr.dr. Remus V. Grama (Cleveland, Ohio)

 

În 17 mai, 2016, iubitorii români de literatură și frumos din Cleveland, Ohio, și-au încălzit iarăși sufletul la o întâlnire cu două personalități ale scenei culturale din România de astăzi, D-na prof. univ. dr. Anca Sîrghie de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu și poetul, istoricul și publicistul Aurel Pop din Satu Mare. Prin entuziasta purtare de grijă a Părintelui Remus Grama, parohul Catedralei „Sfânta Maria” din Cleveland, și a enoriașelor bisericii, seara literară a fost organizată sub egida cunoscutului Muzeu Etnic și de Artă Românească, cel mai valoros din întreaga diasporă a neamului nostru, datorită pieselor de colecţie pe care le conţine. De mulți ani, din iniţiativa Părintelui Grama și a poetului Mircea Ştefan, sprijiniți de numeroși iubitori de artă, astfel de întâlniri definesc identitatea acestei prime comunități ortodoxe din America, fondată încă din anul 1904.

Adunați în monumentala Sală a Blazoanelor, un spațiu cultural de excepție, străjuit de un original „Altar al neamului românesc”, sculptat în piatră de mari artiști români, participanții au cântat „Hristos a înviat.” Apoi, amfitrionul a salutat momentul prilejuit de prezența în localitate a distinșilor oaspeți, care în zilele precedente au luat parte la prima ediţie a Simpozionului Internaţional de Istorie „Epaminonda Lucaciu” organizat de pr. Petru Stânea de la Biserica greco-catolică „Sfânta Elena” din Cleveland.

Cu mare putere de pătrundere și elocvență, Aurel Pop a prezentat noul volum al scriitoarei sibience Anca Sîrghie, intitulat „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai” publicat la Editura TechnoMedia din Sibiu. Dintre capitolele cărţii, lansate cu o lună în urmă la Cenaclul „Mircea Eliade” din Denver, Colorado, s-a atras atenţia asupra valorii inestimabile a mărturisirilor făcute de 37 contemporani, îndeosebi actori ca Eugenia Barcan, Dorina Stanca, Paul Mocanu, Ion Besoiu, Theodor Portărescu, Adela Mărculescu, Dana Lăzărescu, Radu şi Geraldina Basarab, Lerida Buchholzer, Dan Hândoreanu, regizori sau profesori, prieteni şi cunoscuţi, care pot completa cu amintirile lor momente importante din biografia poetului şi dramaturgului Radu Stanca. Noul volum cuprinde şi un capitol de „Interpretări” ale unor aspecte necunoscute din creaţia poetului, dramaturgului şi regizorului Radu Stanca, rezultat al cercetării de istorie literară din ultimii ani a profesoarei Anca Sîrghie, prezentă cu asemenea teme la sesiuni ştiinţifice din diferite centre universitare. Se cer semnalate şi „Reportajele” din finalul volumului, ele dovedind că oraşul Sibiu deţine întâietatea în România ca centru al cercetării şi sărbătoririi lui Radu Stanca prin manifestări culturale. Ataşat volumului, un DVD cu spectacolul radiofonic al piesei „Hora domniţelor” din anul 1969 la Cluj, când în preambul, soţia dramaturgului, actriţa Dorina Stanca, a făcut o mărturisire emoţionantă despre geneza acestui text, rămas în manuscris, ca toate celelalte 14 creaţii dramaturgice nepublicate în timpul vieţii scriitorului.

După o caldă introducere a Părintelui, Anca Sîrghie și-a hrănit și transportat ascultătorii pe piscurile și meandrele mioritice ale harului poeziei a doi poeți ardeleni, George Coșbuc, de la a cărui naştere tocmai se împlinesc 150 de ani, și Ioan Alexandru, gratificându-i cu momente inedite. Anii activităţii lui George Coşbuc la redacţia ziarului sibian „Tribuna” au fost cei mai rodnici pentru creaţia sa poetică, atunci definitivându-se şi capodopera lui, poemul „Nunta Zamfirei”, cu care tânărul năsăudean s-a impus apoi în contemporaneitatea sa literară. Criticul literar Titu Maiorescu scria succinct, dar edificator, în cunoscutele lui Însemnări zilnice: „Coşbuc cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei, iar Nicolae Iorga în „Istoria literaturii româneşti” comenta: „Apariţia Nunţii Zamfirei în fruntea „Convorbirilor literare”, prin urmare cu decret de la Junimea, cu pecetea lui Titu Maiorescu a fost o revoluţie surprinzătoare…” George Coşbuc nu trebuie redus numai la rolul de a fi ilustrat,   după nota dominant elegiacă a versurilor lui M. Eminescu, prin optimismul său, o nouă tonalitate, tonică, în poezia românească, în care a exemplificat ca nimeni altul genul idilei şi a creat prima monografie lirică a satului transilvan. Aşa cum se desprinde din ediţia de „Opere alese”, realizată de prof. univ. Gavril Scridon în anii 1966-1982, autorul „Firelor de tort” şi al „Cântecelor de vitejie” a fost şi un rafinat cunoscător al literaturii universale, din care, între altele, a tradus în româneşte epopeile „Odiseea” de Homer şi „Eneida” lui Virgiliu, ca pentru a interpreta „Divina Comedie” de Dante Alighieri el să înveţe limba italiană. Etichetat drept „poet al ţărănimii” în contemporaneitate, George Coşbuc a fost totodată un savant cunoscător al literaturii şi un şlefuitor cu totul remarcabil al versului românesc.

 

IMG_1698

Foto. Pr.dr. Remus V Grama, poetul Mircea Stefan (Bartan), prof.univ.dr. Anca Sirghie si istoricul (scriitor, editor) Aurel Pop

Fostă colegă de facultate a lui Ioan Alexandru, la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Anca Sîrghie ne-a delectate cu semnificative dezvăluiri biografice, contribuind cu inegalabilă competență la o mai bună înțelegere a celui care a îndrăznit să fie primul poet creștin de prestigiu în România anilor 1970 şi care la Universitatea din Bucureşti a vorbit religios, tratând teme biblice şi traducând Cântarea cântărilor în limba română. Cel mai important poet imnograf al literaturii noastre a fost şi un orator înflăcărat, care a făcut din cinstirea marilor personalităţi ale ţării un target al colindului său prin lume.

Participanții, dovedind cât de bine au memorat în anii de şcoală poeziile lui G.Coşbuc, au recitat cu mare entuziasm din versurile care de acum caracterizează ethosul românesc intracarpatic, iar cântărețul Gheorghe Lateş ne-a înălțat inimile cu sublima sa voce, interpretând cunoscute versuri ale poetului din Hordou. Apoi Părintele Grama a evocat vizita poetului senator Ioan Alexandru în Cleveland. Seara s-a încheiat cu proiectarea poemului alexandrian „Lumină Lină”, în magica interpretare muzicală a maestrului Tudor Gheorghe.

Luând cuvântul, poetul Mircea Ştefan a mărturisit că acum patru ani, când a invitat pe scriitoarea Anca Sîrghie prima dată la manifestările culturale de la Cleveland, unde a iniţiat şi un cenaclu literar, care este tot mai activ, a intenţionat să facă un cadou comunităţii românilor din Ohio, şi acum este bucuros să afirme că a reuşit, cu adevărat. Oricând invitata seratei este binevenită la Cleveland şi pe viitor, aşa cum se simte onorat să fi găzduit pe Aurel Pop, publicistul, editorul, istoricul şi poetul de la Satu Mare la cea dintâi vizită făcută în America. Părintele a binecuvântat ospitalitatea doamnelor care au preparat   produsele oferite la recepția   seratei și a felicitat pe Mihaela   Hetruc, care a asigurat regia tehnică. Amfitrionul manifestării a rostit o înălțătoare rugăciune pentru sufletele celor doi poeți ardeleni comemoraţi. La final, doamna Anca Sîrghie a oferit autografe pe exemplarele de carte puse la dispoziţia participanţilor, astfel că alături de volumul „Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai” s-a aflat şi „Lucian Blaga şi ultima lui muză”, pentru care în ţară Anca Sîrghie va primi chiar zilele următoare Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2015.

Prezența în Cleveland a acestor două personalități ale literaturii și culturii noastre a produs o caldă efuziune de artă și lumină în inimile celor ce simt, alături de George Coșbuc, că sunt și ei – oriunde s-ar afla – „suflet din sufletul neamului” nostru românesc.

De ce să ne (mai) tortureze „altfel”?

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2016

De ce să ne (mai) tortureze „altfel”?

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Pentru cine urmăreşte cu reală curiozitate ziarele, publicaţiile şi canalele de televiziune din Romania, o analiză a vieţii politice şi culturale induce cu uşurinţă constatarea folosirii lui „altfel” cu o oarecare supra măsură în formule mai mult sau mai puţin pretenţioase ce suscită interes, dar care, totodată, par să ascundă exprimări directe, concrete, la obiect, a unor idei şi judecăţi (altfel de ştiri, altfel de discuţii, şcoala-altfel, altfel de sentimente, altfel de alimentaţie, reviste-altfel, gândire-altfel).

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, „altfel” este adverb, însemnând „în alt chip”, „altcum”, „altcumva”, „altminteri” sau componentă a locuţiunii „altfel de”, cu înţelesul „de altă natură”.

Utilizarea lui „altfel” în construcţia diverselor expimări conduce de multe ori la interpretări generatoare de incertitudini şi determină, incontestabil, întrebări fără răspuns. În opinia mea, folosirea lui exagerată va conduce, cu certitudine, la compromiterea sa în conştiinţa oamenilor. Involuntar, îmi persistă în minte reţinerea şi antipatia manifestate faţă de cuvântul „patriot” în România post-revoluţionară, cuvânt purtător de mare încărcătură sufletească şi pentru români, dar afectat puternic de o întrebuinţare excesivă în anii de acerbă propagandă ai dictaturii comuniste. Una dintre căile de desprindere de vechea orânduire a fost, în acei ani, distanţarea de ideea de patriot, motivaţia fiind abuzul de patriotism propovăduit şi promovat mai ales în perioada ceauşistă, ajungându-se chiar la o nefastă asociere a patriotismului cu comunismul. Trebuie să ne amintim că această reacţie a avut o consecinţă deosebit de dăunătoare în aceea că mulţi intelectuali de înaltă ţinută s-au depărtat de ideea de patriotism, temători şi precauţi ca Occidentul să nu-i cosidere tributari vechiului regim sau neeuropeni.

Lăsând la o parte numeroasele locuţiuni şi expresii alcătuite cu „altfel” care se întâlnesc din abundenţă în presă (mass media, în general) şi care au devenit, fără îndoială, iritante, consider că două sunt împrejurările mai semnificative care merită evocate spre o cât mai corectă şi efectivă cercetare.

În luna noiembrie a anului 2012, a apărut la Editura Humanitas cartea „De ce este România altfel?” de Lucian Boia. Autorul, până atunci, un istoric rezonabil, ne avertizează că lucrarea sa este un eseu care exprimă o viziune personală. Cel puţin bizară pare însă această viziune analitică, intenţia autorului fiind evidentă în a consacra ideea că România este altfel. Volumul a atras serioase critici, unii analişti considerând cartea ca fiind o adevărată mostră de propagandă antiromânească veroasă care intrigă şi dezgustă pe orice român conştient şi educat.

Selectând din istoria românilor doar evenimente sau personalităţi care să-i servească susţinerii aserţiunii că România e altfel, istoricul face câteva afirmaţii care contrazic în mod evident adevărul bazat pe date ştiinţifice, încercând să insufle că românii sunt o rasă inferioară, că românii suferă de un retard istoric, educaţional şi cultural insurmontabile şi că ţara este un stat artificial care n-ar trebui să existe. Argumentele invocate sunt inexacte, exagerate sau simple interpretări ficţionale, autorul omiţând de la început aprecierea fundamentală de notorietate că orice ţară e diferită, deci altfel, de asemenea, că orice popor e diferit, deci altfel. Trebuie precizat că toate ţările şi toate naţiunile sunt diferite, dar nu a existat niciodată o medie a diferenţei dintre ele. S-a formulat şi aprecierea potrivit căreia cartea constituie o scriitură de defăimare şi terfelire a României. Opinii asemănătoare au exprimat şi competenţi profesori universitari de istorie, precum şi alte personalităţi universitare şi culturale. Controversele iscate l-au determinat pe Dan Puric, după enunţarea unor argumente pertinente, să afirme că „moda Lucian Boia loveşte România”.

În anul 2014, devenit candidat la Preşedinţie, Klaus Iohannis a lansat sintagma „altfel de politică”, unitate sintactico-semantică larg acceptată, bine primită şi apreciată după cei zece ani negri ai „epocii” Băsescu. Conceptul acestei „altfel” de politici nu a fost niciodată explicat, clarificat, analizat. În aceste condiţii, nu ne rămâne decât să constatăm materializarea unei atari politici, respectiv să examinăm starea actuală care, fără nici un efort, lasă impresia neliniştitoare a unei societăţi destructurate şi împotmolite într-un soi de fundătură în care se ştie, desigur, cum s-a ajuns. Instituţiile naţionale funcţionează sincopat şi deseori defectuos, în special, Parlamentul, Guvernul, Banca Naţională, Biserica Ortodoxă. Partidele trădează nu doar senzaţia de dezorientare, ci chiar o vădită neputinţă. Din punct de vedere demografic, românii sunt din ce în ce mai puţini în ţară. Economic, în lipsa oricărei strategii, România stă bine la capitolul consum, împrejurare nu prea îmbucurătoare în condiţiile în care se înregistrează mari deficienţe în colectarea taxelor, la accesarea şi utilizarea de fonduri europene, la producţia autohtonă, precum şi mari minusuri la investiţii. Paradoxal, toate acestea se întâmplă într-un conext care pare a fi favorabil României. Este o realitate inexplicabilă probând ineficacitate, indiferenţă, inconştienţă. Pe plan extern, se evită orice prilej de a deveni o voce în zonă, cu toate condiţiile prielnice de astăzi, constatându-se în continuare lipsa de iniţiativă, ezitare şi un mod nepotrivit de comunicare. Presa românească subliniază, fără echivoc, ca România chiar se află în criză, o criză datorată incompetenţei, lipsei perspectivelor şi alternativelor, ezitărilor în faţa asumării, pe scurt, o criză a incapacităţii şi pasivităţii, iar „ţara luată înapoi” pare a nu mai fi dorită şi chiar e lăsată indiferenţei.

La sfârşitul lunii aprilie, tăcutul nostru preşedinte (liniştea sa fiind într-un sfâşietor contrast cu zgomotul generator de nenumărate scandaluri al celuilalt) a ţinut un discurs la Timişoara cu ocazia participării la conferinţa intitulată „Diaspora şi prietenii săi”, discurs calificat de o parte a presei drept „găunos”, „o beţie de cuvinte”. În alocuţiunea rostită la 500 de zile de la instalarea sa ca preşedinte, Klaus Iohannis ne-a liniştit astfel: „Vreau să le transmit de aici, de la această tribună, românilor din ţară şi din străinătate, că preşedintele lor îi vede, îi aude şi le cunoaşte problemele”. Nu a mai surprins pe nimeni faptul că la fel ca în cazul altor cuvântări anterioare, ne-a reiterat, invariabil fără a detalia, că demnitatea sa de titular al scunului de la Cotroceni reprezintă „punct şi de la capăt” şi „altfel de politică”.

klaus-135163-1-572x350

(Sursa foto: sibiu.justitiarul.ro)

 

În fine, personal, vreau să-mi reafirm speranţa, dublată de o dorinţă nedisimulată, că abuzul de „altfel”  va fi drastic diminuat, aceasta însemnând nu doar o operaţiune benefică vorbirii curente, evitându-se o devalorizare şi banalizare forţată a cuvântului, ci şi o consecinţă firească a ameliorării situaţiei României care să probeze că românii nu sunt la fel cu naţiunile aparţinând democraţiilor consacrate.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Refuzul cântecului de lebădă

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2016

La noi

Refuzul cântecului de lebădă

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Cu toate că legăturile poștale sunt greoaie, în ciuda unor bănuieli că ele trec prin mâinile suspecte ale unor „specializați” în corespondența interțări, primesc în răstimpuri semne de la românii din Ucraina – zona Odesa -, din vestitul Tatarbunar; îndeosebi publicația lor, românească, „Sud-vest”, iar deunăzi, prin proaspăta-mi cunoștință Nicolae Moșu, volumul „Cealaltă viață a lui Valeriu Cojocaru. Sau Românii sud-basarabeni în cumpăna mileniilor” (tipărită în România, la Sibiu, 2012). Nespus de mult m-a bucurat gestul și cartea aceasta, îngrijită de redactorul șef al revistei amintite, bravul român Vadim Bacinschi!

Coperta I vorbește de la sine și fără înconjor (NB: aceasta în contextul politico-naționalist al autorităților ucrainiene, uneori subtil, alteori fățiș antiromânesc): cuprinde harta cu partea estică a României din perioada interbelică, cea dintre Prut și Nistru, până la Marea Neagră, cu Cetatea Albă a lui Ștefan cel Mare.

Iar imboldul pentru acest efort editorial îl mărturisește autorul însuși în dedicație (reluată pe coperta a IV-a): „Închin această carte memoriei bunului meu prieten Valeriu Cojocaru (1957-2010), care s-a stins subit din viață la 52 de ani, în floarea puterilor sale creatoare, nerealizat ca om de cultură, și neapreciat, ca personalitate, de cei pe care i-a iubit atât de mult.”

În această privință, am două observații: Faptul că nu s-a făcut tam-tam pentru faptele sale nu consider că a fost un om „nerealizat (Se va vedea din ce urmează). Și: Acel „neapreciat” are și o conotație de reproș. La adresa cui? A forurilor culturale ucrainiene sau mai degrabă a conaționalilor români?

Lucrarea e alcătuită din două părți, egale ca întindere: Mai întâi, Vadim Bacinshi străbate cu un condei cald, delicat, dar obiectiv, minuțios, destinul cărturarului Cojocaru; iar partea a doua e alcătuită din texte culese din periodice, semnate de protagonist.

Mai întâi, Bacinschi se întreabă retoric: „Suntem oare noi în drept de a reveni cu memorii, trimiteri, păreri de bine sau de rău la persoana dumnealui, ca la un punct de referință în istoria recentă a comunității românești din stânga Dunării de Jos?” Desigur că presupui răspunsul: „Cred că da.” Desigur că aștepți argumentele.

Iată: Chiar dacă nu a obținut titluri științifice și nu au rămas de la el tomuri cu lucrările sale, în domeniul istoriei arheologiei Dunării de Jos (Bugeac) n-a realizat încă nimeni ceea ce îi aparține de-a lungul a 30 de ani: „Clubul Școlar „Istros”, rebotezat apoi „Danubius”, pe care l-a condus din 1981, săpăturile efectuate în vatra de odinioară a satului Roșcani, intrat în istorie ca loc al morții Domnului Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit, cercetările valurilor române de apărare din stânga Dunării de Jos (raionul Reni).” Se rețin, deopotrivă, nenumărate conferințe științifice și simpozioane organizate de el, activitățile cu caracter istoric și național, din cadrul Centrului Zonal al Tineretului Școlar (conduse de el mai bine de 10 ani) în școala românească din Satu Nou și muzeul ridicat aici, „zidindu-i din cărămidă și ceramică peretele de la intrare.”

Sub aspect politic și național, Valeriu Cojocaru a fost „în rândurile dintâi” ale mișcării de renaștere națională a etnicilor români (moldoveni) și anticomunistă, începând cu primii ani 90. Și în acest sens i-au apărut zeci de articole, în presa locală și centrală, în Ucraina, Rusia, România. S-a situat, de pildă, printre cele mai tenace voci în afirmarea realității că moldovenii din regiunea Odesa sunt etnici români care vorbesc limba română (mistificată de sovietici în zisa „limbă moldovenească”). Doar un caz: În 1992, serviciile speciale ucrainiene, pun la cale o acțiune de intimidare a unei manifestări românești care se încheie cu bătaie, leziuni corporale grave și spitalizare. Între cei trei lideri, era și… Valeriu Cojocaru.

Deopotrivă, autorul cărții îi alcătuiește un portret al firii de toate zilele al acestui om, un desen cald, care ni-l însuflețește. A trăit „firesc și neprefăcut. Iată una din principalele sale virtuți. (…) Nu și-a subliniat persoana prin comportament distinct de cel al oamenilor simpli de la Reni sau Satu Nou.” Adică: „bun de gură și de anecdote, săritor la nevoie, iubitor de petreceri, mai mari sau mai mici (…). Se pricepea la ciubotărit, la zidit, la făcut butoaie”. Ba, repara mașini și motociclete vechi. „El, dacă mergea pe stradă, avea ce spune și babelor și moșnegilor de pe la porți, și copiilor mici și fetelor mari. Tot vorbe cu haz, glume, cuvinte de sprijin și îmbărbătare.” „Valeriu, viața întreagă, cât a avut-o de trăit, a rămas copil. Impulsiv, gata de a crede oricui, dornic de a realiza ceva nou cu care s-ar fi putut mândri, căci îi plăcea să se mândrească.” „N-avea astâmpăr în suflet. Fire pasională, se lăsa ușor captivat ba de o idee, ba de alta.” (Nu putem trece mai departe fără a recunoaște talentul de portretist al ziaristului; dar, în câteva rânduri, cititorul are impresia că, vorbind despre prietenul său, Bacinschi vorbește despre sine, că se suprapune peste același tipar al românului în vremuri de rezistență, ostilitate, de afirmare națională într-un context statal neprielnic).

Valeriu Cojocaru avea să-i mărturisească la un moment dat prietenului său: „M-am săturat să trăiesc cu proștii”. Apoi s-a stins din viață, doborât de un atac cerebral. Dar, ceva mai înainte declara public:

„Nu-mi pot părăsi Basarabia scumpă (…). Rămân aici. Rămân aici fidel, ca un câine la casa stăpânului. Am de ce să latru.”

Refuzând cântecul lebedei.

COTUTIU

Foto. Cornel Cotutiu

Cinismul față în față cu naivitatea

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2016

Cinismul față în față cu naivitatea

Autor: George Petrovai

 

Se pare că ăsta este specificul democrației originale pe care ne-o dorim (pardon, demagogii o doresc, iar celor mulți le este vârâtă pe gât) și la care trudim de un sfert de veac: Ca voința poporului exprimată printr-un referendum să fie ignorată de palavragiii cu putere decizională (vezi soarta plebiscitului din 2009, când la urne s-au prezentat peste 50% dintre români, care în proporție de 80% au votat pentru un parlament unicameral cu maximum 300 de membri!) și ca toate campaniile să decurgă șnur (că, de, pentru impresie doar coaja democrației contează) în binecunoscuta manieră dâmbovițeană a schimbărilor fără modificări esențiale.

Adică pleacă ai noștri grei de osânză, vin ai noștri dornici să-și depășească înaintașii într-ale potlogăriilor, de unde continuitatea mafioto-ipocrită ca traiul celor mulți să meargă în jos.

Cum altminteri să ne explicăm paradoxul că România, o țară încă bogată în pofida jefuirii ei sistematice (și asta nu de azi sau de ieri), are atâția săraci lipiți pământului?! Apropo, cu actualele năravuri și deprinderi („Dai un ban dar stai în față”, „Osia neunsă scârțâie”, „Cine muncește n-are timp de făcut bani”, „Hoțul neprins e om cinstit” etc.) pentru mine nu-i de mirare că în România s-a furat, se fură și se va fura, ci că încă se mai găsește cîte ceva de furat. Iar acest „ceva”, deloc neglijabil pentru tâlharii locali și cei cu moț de la centru, se cheamă bugetul, privatizările frauduloase și licitațiile trucate.

Credeți că de florile mărului este așa o bătălie pentru fotoliile de primar și/sau de consilieri? Naivul va spune că așa este firesc într-o democrație (sic!) și că din atari confruntări electorale se ajunge, dacă nu la cetățenii cei mai vrednici (câți dintre aceștia consimt să intre în politică și câți dintre intrați rămân nepervertiți?), atunci măcar la oameni cu ceva mai vrednici ca cei dinainte.

Iar eu mă uit la dezastrul din jur (economia pe butuci, pădurile măcelărite, tot mai precara stare de sănătate a nației, localitățile sufocate de mașini parcate pe unde se nimerește, spațiile verzi pe sponci etc.), am în vedere datoria externă a României de circa 100 miliarde euroi și întreb: Unde sunt aleșii noștri vrednici (în teritoriu și la centru), când – vorba poetului – biet de el, român săracul, înapoi tot dă ca racul?…

Dând uitării sau, mai de grabă, nevroind să știm de tranșanta afirmație a gânditorului francez Henri Bergson, cum că în democrație (evident, el avea în vedere democrația occidentală, nicidecum sinistra noastră caricatură) nu există criterii pentru selecția valorilor, noi continuăm să-i considerăm buni pe acei edili care izbutesc să-și ducă mandatul până la capăt și care se achită de cel mult un sfert din atribuțiile cuprinse în fișa postului – promisiunile făcute în campania electorală!…

Următoarele motive mă determină să n-am pic de încredere în politruci și făcătura numită politica postdecembristă (în găunoasele lor promisiuni cu atât mai puțin), drept urmare îmi îndemn compatrioții din țară și străinătate ca prin neparticiparea lor la vot să contribuie efectiv și conștient la reușita grevei electorale:

1) Dacă nici referendumul, însăși coloana vertebrală a unei veritabile democrații, nu este respectat de politrucii postdecembriști, atunci e clar că toate speranțele de mai bine pentru grosul românilor sunt doar o cruntă amăgire și că politica pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu este aidoma unui Ianus: Zero cu ochi se cheamă fața mincinoasă cu care privește spre națiune, în principal spre uriașa armată a dezmoșteniților, dar fața cu care privește spre clan și partid se cheamă o afacere nerușinat de rentabilă, ea făcând (ne)oameni sus-puși din toți avortonii slugarnici!

2) Știind prea bine că peștele de la cap se împute, ce încredere mai poți să ai (mă raportez la primele două partide ca mărime) într-un PSD care în continuare este condus de un penal (l-am numit pe Liviu Dragnea) condamnat la doi ani cu suspendare, în jurul lui făcând zid de susținere alți penali, potrivit principiului tovărășesc-nelegiuit că în acest mod se apără pe ei înșiși (nu tot așa a fost apărat ani de zile bravul plagiator Victor Ponta?), sau ce încredere poți să ai în struțo-cămila doldora de penali numită PNL, care și-a permis prin loazele sale și alte multe secături din această țară să-l împroaște cu noroi pe Marian Munteanu, cel care trebuia să fie vârful de lance al adevăratei schimbări în bine din România.

Că toate partidele postdecembriste sunt o apă și un pământ (bunăoară, ce au în comun cei mai mulți dintre așa-zișii liberali din zilele noastre cu principiile liberale din perioada interbelică?), rezultă cu prisosință din alianțele conjuncturale înjghebate. Dar, stați liniștiți, nu pentru prestigiul României și binele majorității românilor pe care cică-i reprezintă (de fapt îi vând și-i jupoaie), ci strict pentru sforarii lor.

În urmă cu patru ani peneliștii și pedeliștii se pupau de zor în monstruozitatea cu numele USL (Uniunea Social Liberală), ca astăzi să se iubească atât de mult, încât sunt gata să se strângă de gât. Nestimabililor, care-i adevăratul vostru obraz de toval: cel de-acuma sau cel din urmă cu patru ani, când prioritatea priorităților era să dați de pământ cu Traian Băsescu și cu Partidul Democat-Liberal (PD-L)? Dar iată că ăștia s-au aranjat: Băsescu în calitate de lider PMP, PD-L-ul lui Vasile Blaga înfulecat cu fulgi cu tot de PNL. Păi de pomană se spune că România postdecembristă este țara tuturor posibilităților certate cu legea?…

3) Din statistica oficială, dușmana de moarte a statisticilor bunului simț, reiese un surplus de cetățeni cu drept de vot (să-i spunem lotul de rezervă) de aproximativ trei milioane. Se subînțelege că aceste voturi fictive, știute și acceptate de oficialități, la o adică vor înclina balanța într-o parte sau alta, funcție de simpatiile și profitul celor însărcinați cu numărarea. Nu spunea Stalin că nu contează câți cetățeni se prezintă la vot, ci totul depinde de cine numără voturile?…

N.B. Broșura cu oferta PSD-ului pentru primăria și consiliul municipiului Sighetu Marmației este de un monumental cinism. Deși candidatul la fotoliul de primar este actualul viceprimar, dar nu oricare viceprimar dacă te iei după tovărășeasca recomandare a senatorului Liviu Marian Pop (se spune dividende, domnule senator, nu dividente, iar pe viitor nu mai numărați realizările PSD-ului la nivel național cam așa cum Ghiță Pristanda dădea socoteală de steaguri!), și deși cap de listă la consilieri este doamna Eugenia Godja, fosta primăriță a orașului timp de trei mandate (2000-2012), vasăzică taman atunci când două părculețe au fost dezafectate pentru tot atâtea stații PECO, când piața de alimente a rămas fără mult promisul Mall, în schimb a rămas cu haite de câini vagabonzi și s-a pricopsit cu trei supermagazine în plin centru, iată că acuma toate astea apar ca perpetue priorități.

Sigur că da, din respect pentru sigheteni…

(Sighetu Marmației, 15 mai 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Dezvoltarea umană şi socială a Basarabiei în mileniul trei – realitate şi constatări

Autor: dr. Galina Martea

 

Aspectele de dezvoltare economică, socială, culturală şi politică a unei țări sunt componente ce se regăsesc în strânsă corelaţie cu elementele ce determină nivelul de trai al populaţiei, capacitatea clasei politice/dominante în guvernarea statului, calitatea serviciilor şi protecţia socială oferite cetăţenilor, calitatea învăţământului, nivelul dezvoltării umane, importanţa capitalului uman, indicii macroeconomici, nivelul dezvoltării sociale, etc. De aceea, pentru a fi în pas cu realitatea progresivă contemporană societatea multor țări în curs de dezvoltare şi de trecere la sistemul economiei de piață adevarată urmează să efectueze reforme cruciale în toate sectoarele economiei naţionale, în totalitatea valorilor culturale, educative şi spirituale, şi, nu în ultimul rând, modificarea atitudinii statului faţă de factorul uman/capitalul uman, care este rolul prioritar în orice societate şi cea mai de preţ valoare.

Dezvoltarea economică și socială a unei țări bazată pe eficiența politicii de administrare și guvernare este obiectul principal care servește la funcționarea mecanismelor autentice în materie şi de evoluare a reformelor structurale. Iar în cazul când existenţa unei țări se întemeiază pe principii de ineficiență a politicii de administrare, atunci componentele respective vor fi mereu un factor negativ în dezvoltarea economică și socială. Acest atribut al politicii ineficiente în guvernare este specific țărilor în curs de dezvoltare la economia de piață și, în special, țărilor ce au la bază activitatea centrată pe incapacitatea de a promova corect valorile corespunzătoare umane, acestea fiind necesități sociale în conexiunea relațiilor de comunicare dintre individ și societate. Fenomenele respective, fiind realizate în termeni de inechitate socială și de devalorizare a factorului uman în societate, în rezultat, se răsfrâng negativ atât pe imaginea de existență a omului în societate, cât și pe imaginea de dezvoltare a țării la nivel naţional și mondial. Un exemplu real în evoluția unei asemenea societăți este Republica Moldova, care reprezintă un model incert al dezvoltării economice, culturale, sociale, şi, respectiv, al dezvoltării umane prin procesele istorice evolutive.

Republica Moldova, influenţată de mulţi factori interni şi externi, este o țară care se confruntă cu o multitudine de probleme de proporţii extrem de mari care frânează în permanenţă dezvoltarea societății. Nivelul dezvoltării se prezintă, în primul rând, prin sărăcia creată la un nivel înspăimântător, corupţia şi criminalitatea instaurată la nivel de stat şi în toate domeniile de activitate naţională, incapacitatea clasei dominante în a administra ţara pe principii de echitate şi transparenţă socială, perioada de timp prea mare pentru tranziția la economia de piaţă adevărată, şomajul – rezultat al dezechilibrului dintre cererea și oferta forței de muncă, veniturile cetăţenilor în mărimi destul de mici în raport cu necesităţile vitale şi preţurile destul de mari la produsele de consum, migraţia în masă a cetăţenilor în afara ţării, cadrul legislativ şi normativ inadecvat şi imperfect în dezvoltarea infrastructurilor şi în protejarea factorului uman/capitalul uman care este în afara sistemului de valori, etc. In contextul acestor nelegiuiri sociale, țara promovează reforme economice și sociale necorespunzatoare omului din societate şi, respectiv, neeficiente pentru imaginea ţării în plan mondial. Cu o asemenea prezenţă societatea basarabeană, totodată, doreşte integrarea şi aderarea la Uniunea Europeană (UE). Aceasta este o intenţie pozitivă, însă, pe de alta parte, este negativă. Pentru a deveni membru al unei asemenea structuri, atunci ar urma ca R.Moldova să se prezinte în calitate de membru al UE cu caracteristici pozitive şi onorabile în existenţă. Este necesar de a modifica în esenţă conţinutul actual al administrării statale şi al proceselor de dezvoltare umană şi socială. Iar elementul crucial care trebuie modificat şi perfecţionat în cadrul politicilor de dezvoltare a ţării la nivel macrostructural şi al microsistemelor din societate este componentul prezent prin termenul „de mentalitate”. Mentalitatea factorului uman şi, în special, a acelor persoane care administrează ţara este latura şi subiectul de bază ce se răsfrânge foarte negativ în soluţionarea tuturor problemelor şi instrumentelor structurale de dezvoltare a ţării. Numai prin schimbarea mentalităţii individului şi aplicarea unei ideologii moderne în dezvoltare se va produce remodelarea cursului istoric al evenimentelor. Metodele de gestionare a ţării pe principii primitive, învechite și autoritare (centralizate la nivel de stat) urmează a fi înlocuite cu procedee moderne caracteristice ţărilor civilizate şi dezvoltate. În caz contrar, succesele vor fi mereu în stagnare, iar condiţiile de transformare a societăţii spre o economie de piaţă adevărată vor fi doar o dorinţă şi o necesitate ireală. Pentru ca aceasta să devină o realitate autentică, atunci accentul forte trebuie pus pe o descentralizare administrativă şi financiară reală, cu transferul de responsabilitate și autoritate de la nivel central la cel local, respectiv, către unităţile de producţie. În acelaşi timp, prin aprecierea şi protejarea la justa valoare a capitalului uman va fi pus startul de pornire în soluţionarea problemelor sociale şi economice existente în societate. Capitalul uman, fiind forţa principală a societății, este acel component care poate da viaţă oricărui proces în dezvoltarea socială, economică și culturală. Prin nivelul de dezvoltare al unei ţări se evidenţiază anume latura „cum este protejat şi apreciat factorul uman, definit prin capitalul uman al unei societăţi”. Din păcate, prin toate acțiunile realizate, societatea basarabeană a demonstrat, la nesfârşit, care este cu adevărat rolul şi valoarea individului/capitalului uman în societate. Explicaţiile respective ale acestora pot fi redate doar printr-un simplu exemplu: exodul sau migraţia în masă a cetăţenilor spre alte ţări. Se presupune, că peste un milion de persoane sunt plecate în afara ţării în căutarea unui loc de muncă şi/sau regăsirea altor valori umane şi sociale. Această cifră pare a fi reală dacă ar fi raportată, cu aproximaţie, la volumul banilor trimişi în ţară. Pe când, conform Biroului Naţional de Statistică la 01.01.2015 emigrările constituiau 3920,0 mii persoane. Acest component de proporții mari în exodul forţei de muncă este un fenomen destul de negativ şi periculos pentru o ţară. Consecinţele migraţiei sunt prezente prin: deprecierea factorului uman în societate, nivelul de dezvoltare socială a ţării şi nivelul de trai al populaţiei, venituri extrem de reduse pe cap de locuitor, sărăcia şi nedreptatea socială, sistemul de sănătate nefavorabil, sistemul de educaţie şi instruire nesatisfăcător, nivelul necorespunzător al serviciilor de protecţie socială, etc.

Dificultăţile societăţii basarabene la nivel social, economic şi cultural se regăsesc prin capitolul „Dezvoltarea umană”. Indicii cu privire la „Dezvoltarea umană” caracterizează o ţără prin nivelul de dezvoltare la toate treptele de existenţă, în special, nivelul de cultură şi inteligenţă a populaţiei, calitatea învăţămîntului şi nivelul de educaţie, sistemul de sănătate şi starea sănătăţii omului, speranţa şi standartul de viaţă al populaţiei, impactul politicilor economice asupra calităţii vieţii. La acest capitol, R.Moldova este plasată în lume pe locul 107 dintre cele 188 state participante în clasament[Raportul Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Datele bazate pe estimările anului 2015. Disponibil: http://jurnal.md/ro/economic/2015/12/14/moldova-pe-locul-107-din-188-de-state-in-clasamentul-mondial-al-dezvoltarii-umane-tendintele-somajului-in-randul-tinerilor-sunt-ingrijoratoare/]. În linii generale, prin indicii de dezvoltare umană se concretizează faptul care este nivelul de dezvoltare şi de trai al unei ţări. Dacă să ne referim la PIB-ul (produsul intern brut) pe cap de locuitor, unul din principalii indicatori macroeconomici care reflectă suma valorii nominale de piață a tuturor mărfurilor și serviciilor destinate consumului final produs în toate ramurile economiei naţionale în decurs de un an, R.Moldova este plasată pe locul 129 dintre cele 183 ţări, ajustată în funcţie de paritatea puterii de cumpărare de 1,630 dolari SUA (datele se referă la anul 2010, publicate de World Economic Outlook Database, aprilie, 2011, International Monetary Fund, 11.04.2011). Respectiv, prin PIB reuşim să vedem nivelul de prosperitate materială a populaţiei (fără a mai detalia şi alţi indicatori socio-economici), acesta fiind cel mai bun indicator pentru a defini bunăstarea unei ţări.  Prin dezvoltarea umană o ţară evidenţiază componentele şi actorii principali ce determină schimbările produse în procesul evolutiv al dezvoltării individului şi factorilor ce determină transformările propriu-zise din cadrul societăţii. În acest context, componentele societăţii basarabene, cu particularităţi speciale în dezvoltare, se desfaşoară cu dificultate, afectând în mod direct atât omul, cât şi instituţiile prezente în societate. Toate acestea îşi spun cuvântul prin poziţia ţării în plan mondial şi prin clasamentele la care este parte componentă. Astfel, R.Moldova rămâne în continuare cea mai săracă ţară din Europa, care nu reuşeşte să producă nicio creştere economică reală, iar la capitolul „nivelul de trai” în 2015 este pe locul 92 din 140 state participante (Legatum Institute, Prosperity Index 2015. Disponibil: http://media.prosperity.com/2015/pdf/publications/PI2015Brochure_WEB.pdf ). Deci, PIB-ul, veniturile şi puterea de cumpărare a populaţiei pe cap de locuitor clasifică ţara în topul celor mai sărace state europene, ultima în clasamentul european din 2015 [Disponibil: http://actualitati.md/md/societate/prosperity-index-2015-moldova-cea-mai-saraca-tara-din-europa]. Unul din indicatorii care indică nivelul de trai al populaţiei este şi ponderea cheltuielilor pentru produsele de consum. Studiul realizat de experţii RIA Rating spune, că ponderea cheltuielilor de alimentaţie din bugetul unei familii moldoveneşti în anul 2015 sunt de 43,8% din salariul mediu lunar, pe când în acest scop în ţările din Occident se cheltuie 8-11% [RIA Rating. Disponibil: http://agora.md/stiri/15194/infografic-ria-rating-moldova-pe-penultimul-loc-in-europa-la-ponderea-cheltuielilor-pentru-produse-alimentare], astfel plasându-se pe locul 39 din 40 state participante în topul european la capitolul „cheltuieli pentru alimentaţie”. Cu această imagine, conform ultimului raport al Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, durata medie a vieţii în R.Moldova este de 69,3 ani, pe când a cetăţenilor din UE este de 77,5 ani. Se estimează că în jurul anilor 2050 circa 35-50 la sută din populaţia Republicii Moldova nu va depăşi vârsta de 60 de ani. Concomitent, la capitolul „topul ţărilor în care poţi aduce pe lume un copil” R.Moldova nici nu a fost menţionată în clasamenul celor 80 de ţări participante (informează The Economist, The   where-to-be-born index, 2013). Clasamentul respectiv a luat în calcul mai multe aspecte, printre care gradul de satisfacţie a cetăţenilor pentru nivelul de trai, veniturile personale, rata infracţionalităţii, încrederea în instituţiile statului, sistemul economic/de sănătate/de instruire, precum şi caracteristicile sociale/culturale specifice ţării. La fel, un alt Raport Mondial al Riscurilor, realizat de Institutul pentru Mediu şi Securitate Umană din cadrul Universităţii Naţiunilor Unite (14.10.2012), relatează că Moldova este pe locul 108 la capitolul „statelor cu risc”. Cât priveşte sistemul de învăţământ, parte componentă a dezvoltării umane, sistemul de instrure şi educaţie din R.Moldova este considerat neeficient în plan mondial, care nu reflectă o imagine clară în dezvoltarea unei economii competitive. Studiile demonstrează, ca pe lângă investiţiile financiare adecvate un sistem de instruire are nevoie de promovarea unei culturi educaţionale adecvate care sa raspundă cerinţelor moderne de educaţie, iar calitatea metodelor de predare şi calitatea de pregătire a cadrelor didactice să fie susţinut la cel mai înalt nivel. Succesul unei educaţii adevărate atât a individului, cât şi a unităţii de învăţământ devine o realitate doar atunci când personalitatea acestora este motivată de rolul şi importanţa lor în societate. Cu regret, aceşti factori nu sunt prezenţi integral în sistemul de învăţământ şi societatea basarabeană, iar conţinutul acestora este inhibat actualmente încă de elemente învechite ale educaţiei care devalorizează sistemul respectiv. Piedicile sunt prezente, în mod prioritar, prin nivelul limitat de recunoaştere şi apreciere a personalităţii/identităţii individului şi a sistemului de instruire din societate, iar statul nu contribuie pozitiv la promovarea şi susţinerea sistemului respectiv de instruire, lăsându-l să supravieţuiască la voia întâmplării.

Efectele „dezvoltării umane” au lăsat amprente adânci şi în alte domenii de activitate a țării, în rezultat, afectând în mod direct omul, societatea, economia, valorile naţionale. Prin indicii micro şi macroeconomici ai ţării pot fi determinate rezultatele activităţii individuale la nivelul agentului economic şi performanţele activităţii economice naţionale în ansamblu. Indicatorii macroeconomici sunt prezenţi prin produsul intern brut, produsul naţional, venitul naţional, venitul personal, etc., iar   macroeconomia este componentul prin care se văd oportunităţile şi dificultăţile cu care se confruntă economia ţării în linii generale. La baza acestor indicatori macroeconomici este plasat nivelul şi rata creşterii producţiei totale, gradul de ocupare a forţei de muncă, rata somajului, rata inflaţiei, rata dobânzii, valoarea externă a monedei naţionale, balanţa de piaţă, producţia şi venitul. PIB-ul,   principalul component macroeconomic, reprezintă valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor produse de către agenţii economici pe parcursul unui an, acesta în 2015 însumând 121851 milioane lei mold.(preţuri curente). Însă, luând în consideraţie faptul că majoritatea unităţilor economice de producţie şi-au încetat activitatea, atunci consumul ar fi şi este singurul component al creşterii economice. Iar ponderea banilor trimişi în ţară de persoanele emigrate echivalează cu peste o treime raportat la PIB (Datele Băncii Mondiale). Banii transferați în țară de această categorie a populației constituie cea mai importantă sursă a PIB-ului, valoarea PIB-ul fiind de 6,188 miliarde dolari SUA în 2015. Estimările de-a lungul anilor demonstrează că PIB-ul este mereu în creştere (exemplu: cu 7,5% mai mare faţă de anul 2010, raportat la 2011; cu 4,6 % mai mare faţă de 2013, raportat la 2014), însă şi acest lucru revine pe seama banilor puşi în circulaţie de concetăţenii ce muncesc peste hotarele ţării. Aici aş menţiona, că o creştere economică în mărime de 6-8% anual este considerată în plan mondial o performanţă extraordinară în dezvoltarea unei ţări, pe când R.Moldova cu același procent pe care il prezintă mereu în creştere continuă să rămână aceeaşi ţară săracă. PIB-ul pe cap de locuitor în 2015 a fost determinat în proporţie de 4,177 dolari, iar PIB-ul pe domenii de activitate s-a prezentat în mărime de 12,2% agricultură(2013), 13,8% industrie(2013), 58,9% servicii(2013). Aceeaşi sursă, respectiv, şi Biroul National de Statistică menţionează că: – forţa de muncă a constituit 1,236 milioane dolari (dintre care 40,6% agricultură, 16% industrie, 43,3% servicii), cu ponderea populaţiei ocupate doar de 32%; – veniturile publice 40,442 mln.dolari sau 38,1% din PIB (2014); – cheltiuielile   publice 43,242 mln.dolari sau 40,8% din PIB (2014); – investiţiile străine directe 3,224 miliarde dolari sau aproape 50% din PIB (2012); – importul 3,987 miliarde dolari (2015, MF); – exportul 1,967 miliarde dolari (2015, MF); – inflaţia 13,6% (2015, MF); – rata şomajului de 8,5% (2015), dintre care bărbaţi 11,2% şi femei 5,7%. În rândurile tinerilor rata şomajului a constituit 19,8%, iar în categoria vârstei 15-29 ani acest indicator a avut valoarea de   17,3%; – populaţia sub limita sărăciei 21,9% (anul 2010 // CIA World FactBook, 05.02.2013). Conform ultimelor studii, sub pragul absolut al sărăciei se află 20-25% din populaţia ţării, iar populaţia din zona rurală, fiind considerată cu mult mai săracă faţă de cea urbană, constituie 25-30 la sută. Nivelul sărăciei absolute se prezintă prin mărimea destul de mică a veniturilor personale în raport cu mărimea cheltuielilor pentru alimentaţie şi alte necesităţi vitale. Cât priveşte consumul zilnic alimentar necesar pentru o persoană în volum de 2282 kcal este doar o dorinţă la care s-ar putea doar visa… În rezultat, ponderea agriculturii, industriei, comerţului extern în raport cu PIB-ul, importurile net superioare exporturilor, investiţiile străine, alţi factori, toate, la rândul lor, confirmă încă o dată faptul cât de ineficientă este dezvoltarea ţării în raport cu indicii prezenţi în creşterea economică şi indicii macroeconomici. Statisticile presupun, că dacă nu se vor regla procesele actuale de dezvoltare a ţării, atunci peste 20-30 ani în R.Moldova va rămâne doar circa 20% din populaţie. Migraţia în masă îşi spune cuvântul. Majoritatea persoanelor apte de muncă, în special, tineretul (80%) au dorinţa de a emigra. Toate acestea se datorează faptului că majoritatea întreprinderilor şi unităţilor de producţie sunt falimentare şi nu oferă spaţiul necesar în oferta de muncă factorului uman (în ultimii opt-zece ani locurile de muncă s-au redus cu peste 350 mii), produsul intern brut pe cap de locuitor este foarte mic şi nu corespunde cerinţelor vitale ale omului, speranţa de viaţă marcată destul de negativ, salariile medii lunare ale angajaţilor nu acoperă nici minimul de existenţă, preţuri astronomice la produsele de larg consum care sunt de câteva ori mai mari faţă de cele din ţările dezvoltate, etc. În mediul rural majoritatea populaţiei munceşte în sectorul agricol (aproape jumătate din populaţia ţării), pe când în ţările dezvoltate în acest sector activează doar 4-7%. Totodată, productivitatea muncii în sectorul agricol este de zeci de ori mai mică şi cu recolta la hectar de câteva ori mai joasă în raport cu ţările dezvoltate. În acelaşi timp, o mare parte din terenurile arabile nu sunt valorificate (circa 25-30%). De aceea, populaţia din mediul rural este cu mult mai săracă faţă de cel urban şi se plasează la nivelul sărăciei absolute. Nemijlocit, nivelul de trai al populaţiei în condiţii extrem de vulnerabile îşi pune accentul şi pe nivelul mortalităţii şi cel al natalităţii (11% mortalitate, 11% natalitate, Biroul Naţional de Statistică, 01.01.2012). Conform „List by the „CIA World FactBook” (estimări 2015) în topul „ratelor fertilităţii mondiale” R.Moldova este plasată pe locul 187 (coef.1,56) din 224 ţări. În consecinţă, condiţiile de viaţă şi de trai din cadrul ţării sunt şi rezultatul acestui clasament la capitolul „fertilitate” sau mai bine zis „natalitate”, unde femeile basarabene nu mai vor să aducă pe lume copii în condiţiile unei sărăcii absolute. Un alt raport al Agenţiei Americane pentru Securitate (CIA) menţionează, că Moldovei la o mie de locuitori   îi revine 12,64 decese [Disponibil: http://blogosfera.md/view-post-v-3045-0-romana.html]. La mortalitatea infantilă ţara are o medie de 11,27 morţi la o mie de bebeluşi, cea mai ridicată rată în Europa. În Uniunea Europeană media mortalităţii infantile este de 4,59 la o mie de născuţi [Strategia Naţională de Raţionalizare a Spitalelor pe anii 2010-2012. Datele oficiale ale Ministerului Sănătăţii, în colaborare cu Banca Mondială. 07.09.2010, sectuinea Societate. Disponibil: http://adevarul.ro/news/societate/romania-republica-moldova-mortalitate-infantila-1_50aecadf7c42d5a663a07c6f/index.html].

Un alt fenomen dezastruos ce afectează în mod direct o ţară în dezvoltare, în toate domeniile de activitate socială, este nivelul corupţiei care a atins apogeul. Fenomenul corupţiei declanșat în toate instituţiile de stat şi în rândul funcţionarilor publici este problema de bază existentă în cadrul ţării, acesta fiind un fenomen mereu în creştere şi nu în descreştere. Componentul respectiv este latura ce scoate în evidenţă nivelul de cultură şi civilizaţie a omului şi societăţii. Necesitatea individului de a obţine venituri financiare şi materiale pe căi netransparente/necinstite reprezintă şi este rezultatul unei infracţiuni, nominalizată cu termenul de „corupţie”. R.Moldova, fiind prezentă în acest scenariu al corupţiei, în plan mondial îşi are locul 93 din 102 ţări participante în topul celor mai corupte ţări din lume. La acest capitol, cei mai corupţi sunt consideraţi funcţionarii publici din domeniul justiţiei şi cel legislativ [Studiu   realizat de organizaţia „The World Justice Project”. Jurnal.md, 27.10.2015. Disponibil: http://jurnal.md/ro/politic/2015/10/27/moldova-la-coada-clasamentului-mondial-privind-coruptia-tara-noastra-este-depasita-chiar-si-de-zimbabwe-honduras-si-burkina-faso/].

Pe lângă problemele nominalizate un factor major ce merge în pas cu criza economică şi socială, şi care pune în dificultate viitorul cetățeanului și al întregului popor sunt datoriile externe ale ţării. Majoritatea banilor intraţi în cadrul ţării în calitate de împrumuturi sunt mijloace financiare care, ulterior, urmează a fi rambursate cu o dobândă anumită în dependenţă de condiţiile stipulate în contractele respective. Ţinând cont de faptul că ţara are nevoie în continuare de aceste împrumuturi băneşti ce sunt unul din principalele mijloace în existenţa socială, atunci ar urma să spunem că ele sunt binevenite. Dar, odată intraţi pe teritoriul ţării aceşti bani urmează a fi utilizaţi în scopuri bine determinate şi cu efecte pozitive în dezvoltarea tuturor infrastructurilor naţionale. Însă, luând în consideraţie starea extrem de dezastruoasă ce are loc în societate (rezultat, că nu este nici un progres economic şi social) şi în raport cu volumul destul de mare al creditelor internationale primite, atunci nu am dori să credem că o bună parte din aceşti bani îşi fac prezenţa în buzunarele proprii ale unor guvernanţi ce conduc ţara. În acest caz situaţia economică şi socială a ţării se agravează şi mai mult, iar povara datoriilor externe rămâne pe umerii poporului, copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor acestora. În primul trimestru al anului 2015 datoria externă a ţării a ajuns la 6,341 miliarde dolari americani (Raportul Băncii Naţionale a Moldovei), constituind valoarea integrală a PIB-ului (6,188 miliarde dolari). Conform Raportului Ministerului Finantelor din R.Moldova „privind situaţia în domeniul datoriei publice, garanţiilor de stat şi recreditării de stat pe anul 2015” se menţionează, că datoria de stat este formată din 78,4% datorie de stat externă şi 21,6% datorie de stat internă. Datoria de stat pe termen scurt se situează la nivelul de 31,2%, ceea ce înseamnă că circa o treime din portofoliul datoriei de stat urmează să ajungă la scadenţă în decurs de un an. Datoria pe termen lung constituie circa jumătate din portofoliul datoriei de stat, restul fiind datoria pe termen mediu. Ponderea datoriei de stat în dolari SUA şi Euro formează circa 65,1% din portofoliul total al datoriei de stat, iar 35% se formează din diverse valute (lira sterlină, yenul japonez, alte). Cât privește structura pe tipuri de rată a dobânzii, datoria de stat externă cu rata dobânzii fixă constituie 57,9% din portofoliul datoriei de stat. Instrumentele de datorie cu rata fixă a dobânzii sunt împrumuturi de stat externe contractate de la organizaţiile financiare internaţionale (BEI, BDCE, FIDA, AID, FMI), precum şi de la creditori bilaterali precum Guvernul SUA, Guvernul Germaniei, Guvernul României, Banca Germană KfW, Fondul Kuweitean, Turk Eximbank, UniCreditAustria, JICA). Potrivit unui clasament „al datoriei publice a ţărilor lumii” R.Moldova la finele anului 2010 se plasa pe locul 88 din 96 ţări participante după valoarea angajamentelor publice externe pe cap de locuitor.

Realitatea transformărilor cu accente deosebit de negative îşi spune cuvântul şi în procesele de organizare şi dezvoltare a reformelor axate pe mediul de afaceri (fiind constrâns de intervenţia statului în sectorul privat), parte componentă a unei economii de piaţă. Dacă ar fi dorinţe reale pentru obţinerea unor rezultate pozitive în acţiunile întreprinse, atunci acestea ar urma să fie realizate prin susţinerea şi promovarea adecvată a mediului de afaceri, prin consolidarea nivelului de protecţie a investitorilor şi întreprinzătorilor, prin cultivarea spiritului de proprietar pentru cadrele manageriale, prin relansarea economică şi, respectiv, ridicarea nivelului de trai al populaţiei şi societăţii. Reformele economice ajustate la economia de piaţă adevarată, trecerea la un management şi la un sistem managerial contemporan performant, apariţia şi funcţionarea cât mai multor forme de proprietate specifice unei economii de piată, atunci, în mod inevitabil, s-ar contura cât de cât imaginea ţării în procesele evolutive atât în plan naţional, cât şi internaţional. Ulterior, prin respectivele metode de organizare şi gestiune a unităţilor de producţie şi forme de proprietate factorul uman/omul treptat îşi va schimba mentalitatea şi deprinderile, în modul acesta dobândind speranţe în obţinerea mijloacelor financiare din propria activitate, nemizând permanent doar la banii din buzunarul statului. Omul în dependenţă de obiectivele strategice ale propriilor capacităţi, treptat, va însuşi obiectivul de dobândire şi acumulare a veniturilor necesare pentru o existenţă decentă. În caz contrar, conform realităţii actuale prin care se regăseşte cetăţeanul ţării, unde antreprenoriatul este foarte limitat/netransparent şi neadecvat economiei de piaţă, este constrans să existe în sărăcie   şi mizerie, neavând posibilităţi de a deschide o activitate proprie. În acest sens, statul este foarte pasiv de a acorda ajutorul necesar individului pentru iniţierea unei mici afaceri, neacordând nici mijloace financiare şi nici cadrul legislativ adecvat. În conditii normale, un stat, cu formele sale de guvernare, ar urma să susţină şi să promoveze factorul uman în realizarea oricăror obiective propuse şi oricăror activităţi iniţiate în sectorul antreprenorial, deoarece antreprenorii sunt acei care joacă un rol destul de vizibil în transformarea și valorificarea resurselor, în îmbunătăţirea indicatorilor macroeconomici. Pe când, societatea basarabeană încă nu a conştientizat corect acest fenomen de valoare care ar urma să producă efecte pozitive în dezvoltarea economică şi socială. La rândul lor, antreprenorii se declară deschis că în Moldova este foarte greu să iniţiezi o afacere, deoarece corupţia şi birocraţia este extrem de anevoioasă. În ultimii ani numărul întreprinderilor mici (afacerilor) au fost închise, ajungând la cifra de 2812, iar procedura de lichidare a acestora este de până la trei ani. La acest capitol, R.Moldova în clasamentul mondial privind mediul de afaceri se plasează pe locul 82 din 185 state participante (Grupul Bancii Mondiale „Doing Business 2013”. Disponibil: http://capital.market.md/ro/content/mediul-de-afaceri-intre-topuri-si-realitati). La capitolul „libertatea economică” ţara se situează pe locul 115 din 177 ţări în topul mondial, iar în cel european pe locul 39 din 43 state [Top realizat de The Heritage Foundation în colaborare cu Wall Street Journal. Citat de trm.md, 11.01.2013. Disponibil: http://www.trm.md/ru/economic/r-moldova-plasata-pe-locul-115-in-clasamentul-mondial-al-libertatii-economice]. Cu aceeaşi imagine negativă se prezintă şi reformele efectuate în sectorul „plata impozitelor” ce se răsfrâng nesatisfăcător în mediul de afaceri. Reintroducerea impozitului pe venitul corporativ a majorat taxele pentru companii, pe când achitarea impozitelor a devenit o procedură puţin mai ușoară pentru companii prin reintroducerea unui sistem electronic de plată a contribuțiilor la asigurările sociale. Totodată, o reformă destul de ineficientă care a provocat daune economiei naţionale este lichidarea instanţelor judecătoreşti economice.

Prin procesele ce au loc în cadrul ţării, cu efecte negative, urmează de a crea condiţii reale şi în eliminarea raportului necorelat dintre potenţialul economic şi financiar plasat în or. Chişinău (capitala ţării) şi restul   localităţilor din cadrul ţării. Concentrarea şi prezenţa potenţialului economic şi financiar existent în mun. Chişinău plasează toată economia ţării în dependenţă directă de capitală. Aceasta se reflectă prin PIB-ul de 50%, producţia industrială de 60%, volumul finanţelor de 85%, investiţiile străine de 90%, impozitele colectate de 60%. Disproporţia respectivă contribuie şi mai mult la cresterea sărăciei populaţiei din mediul rural care constituie 58,1% din toată populaţia ţării (ianuarie, 2013. Disponibil: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&id=4104&idc=168). Veniturile populaţiei urbane sunt în medie de 1,3 ori mai mari faţă de veniturile populaţiei din mediul rural (Biroul Naţional de Statistică).

Pentru a evidenţia ineficienţa reformelor ce se dasfaşoară în societate ar urma de menţionat faptul că populaţia ţării în viaţa de toate zilele este nevoită să depăşească cu multă dificultate o multitudine de probleme birocratice ce sunt în strânsă corelaţie cu cadrul legislativ şi normativ imperfect. Necesităţile cotidiene/curente ale individului sunt corelate cu procesele dictate de reforme şi legi inadecvate care sunt doar în dezavantajul întregii societăţi. De exemplu, la capitolul „eliberarea unui permis de construcţie” ţara este plasată pe locul 175 în lume. Pentru a obţine acest permis de construcţie omul este nevoit să parcurgă 27 de proceduri legale într-o perioadă de 247 zile. Iar pentru conectarea la electricitate R.Moldova este situată pe locul 149 în clasamentul mondial. Conectarea la curentul electric are loc într-o perioadă de 118 zile şi 7 proceduri legale, cât despre preţuri la aceste servicii nici nu se pune problema. Cifrele sunt enorme în raport cu veniturile cetăţeanului. (Raportul „Doing Business 2015”, realizat de Banca Mondială, citat de Agora, 29.10.2014. Disponibil: http://agora.md/stiri/4230/doing-business-republica-moldova-a-urcat-19-pozitii-privind-mediul-de-afaceri ).

Realitatea fenomenelor ce se derulează în R.Moldova este uluitoare. O realitate destul de dură în dezvoltarea umană şi socială în mileniul trei, care, în mod normal, ar fi trebuit să fie o performanţă de succes pentru o ţară din continentul european. De aceea, de neîntârziat, pentru a fi în pas cu lumea civilizată, cu ţările dezvoltate ale Occidentului şi cu sistemul economic de piaţă modern, R.Moldova trebuie să se afirme în modul cel mai serios şi eficient prin elementele de bază ale managementului modern, în special, ale managementului resurselor financiare şi managementului resurselor umane. Iar pentru a realiza conexiunea autentică cu sistemul economic european şi mondial de calitate, R.Moldova are nevoie de reforme strategice a cadrului legislativ şi normativ care să raspundă cerinţelor impuse de piaţa liberă a economiei de piaţă şi, în mod special, de cerinţele vitale ale factorului uman din societate. Numai prin ajustarea corectă la legislaţia unei economii de piaţă reală, formarea şi protejarea adecvată a resurselor financiare şi umane, punerea în aplicare a unui sistem real de autogestiune în unităţile de producţie şi în toate instituţiile economiei naţionale, capacitatea clasei dominante de a guverna ţara pe principii democratice şi umane, în rezultat, cu siguranţă, se vor înregistra succesele corespunzătoare în dezvoltarea umană, cât şi cea socială. Astfel, dezvoltarea umană corelată pozitiv cu dezvoltarea socială îşi va poziţiona echilibrul necesar în sistemul de valori autentic, iar factorul uman/capitalul uman îşi va găsi locul decent în cadrul societăţii.

G. Martea, foto 45,jpg

Foto. Galina Martea

Expoziţie de pictură Paul Surugiu – Fuego – Flori de rouă

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2016

Expoziţie de pictură Paul Surugiu – Fuego – Flori de rouă

(comunicat de presă)

 

În perioada 1–10 iunie 2016 va avea loc prima expoziție de pictură a artistului Paul Surugiu-Fuego, denumită „FLORI DE ROUĂ”, la Casa de Licitații GOLDART din București.

În premieră, interpretul Paul Surugiu își prezintă operele într-un cadru special, demonstrând astfel că nu doar muzica este cea care-l recomandă. Arta plastică reprezintă pentru el un nou mod de exprimare și o posibilitate concretă de a ajuta. În luna octombrie 2015 lansa proiectul „ART BY FUEGO-ARTĂ PENTRU SUFLET”, o inițiativă care-și propune să sprijine marii artiști ai României, ajunși, din diverse motive, într-o situație dificilă, dar și tinerele talente.

Astfel, majoritatea fondurilor obținute din vânzarea picturilor realizate de Paul Surugiu merg către legendele României, dar și către tinerii care bat la porțile afirmării. În 8 luni, proiectul a făcut numeroase fapte deosebite, ajutând peste 40 de cazuri, printre care amintim artiști mari precum Ilie Micolov, Lucky Marinescu, Cornel Constantiniu, Aimee Iacobescu, Anca Pandrea, Elisabeta Preda, Petru Demetru Popescu, Ioan Voicu, Gheorghe Urschi și mulți alții.

flori

Veți descoperi poezia tăcută a culorilor, într-un exercițiu de introspecție a artistului Paul Surugiu, care pictează cântece și ascultă povești ale picturilor. Colecția de față, „FLORI DE ROUĂ”, simbolizează formele naturii în starea lor imaginară, ca și cum ar fi originea a tot. Cu neclaritate, din culori multiple, începuturile parfumate, florile discrete, sub forma fragilă, ne dau avânt, ne sădesc bazele unor frumoase amintiri. Și chiar dacă cele de pe urmă nu se vor concretiza, florile vor fi mereu, cea mai frumoasă amintire, când o umbră va fi plăcerea. Cu romantism, tehnica lui Paul Surugiu ne introduce într-o poveste, multicoloră, difuză, care transmite sinceritate și onestitate din punct de vedere artistic.

1

pictor Fuego

„Pictura e o terapie ce-mi dă putere. Expoziția „FLORI DE ROUĂ” este lumea mea de culoare, un univers paralel al activității mele. Pictura îmi arată că în artă nu există nicio regulă. Pot să mă joc cu forme, culori, idei. Mă relaxează și-mi dă posibilitatea de a găsi noi și noi simboluri. Mă împlinește, simt că mă deconectează de toată nebunia și vă încurajez și pe voi să faceți altceva atunci când aveți timp.

Am pus suflet în nașterea operelor mele și mă pot mândri cu niște timp investit cu folos. Cu pictura pot naște lumi noi, culori noi și știu că la un moment dat, una dintre creațiile mele va sta pe un perete și va fi admirată, nu neapărat pentru frumusețe, ci pentru sinceritatea și pasiunea puse în realizarea ei. “ (PAUL SURUGIU – FUEGO)

Iubitorii de artă, oamenii ce-și doresc să sprijine acest proiect nobil, specialiștii dar și publicul larg căruia expoziția i se adresează în egală măsură sunt invitați să viziteze Casa de Licitații GOLDART din București, Str. I. L. Caragiale 7 bis, de pe 1 pe 10 iunie, după următorul program – de luni până vineri între orele 10.00 – 18.00, sâmbata:11.00 – 15.00. Intrarea este liberă. Pentru detalii intrați pe www.artbyfuego.rohttp://goldart.ro/ , dar și pe paginile de Facebook ART BY FUEGO și Paul Surugiu – Fuego.

(Primit de la Elena Rodica Lupu)

De la naționalismul pe sponci la multiculturalism

Posted by Stefan Strajer On May - 12 - 2016

De la naționalismul pe sponci la multiculturalism

 

Autor: George Petrovai

 

Un mastodont pestriț și diform așa ca Uniunea Europeană (de fapt Europa neunită din punct de vedere economico-financiar, cu un pospai de unitate geografică și cu o înfloritoare neunitate spirituală), trebuia să vină cu niște găselnițe care să-i justifice, mai bine spus să-i mascheze tendințele neoimperialiste.

Da, tendințe neoimperialiste, căci astăzi statele nu mai sunt cucerite prin nedemocratica invazie militară, ceea ce nu presupune nicidecum desființarea armatelor naționale și a blocurilor militare de felul NATO, ci prin mult mai subtila și mai eficacea invazie/înrobire financiară, ce decurge cu necesitate din acțiunea conjugată a organismelor financiare mondiale (FMI, Banca Mondială etc.) și a asasinilor economici special antrenați pentru trebușoare de acest fel (vezi Confesiunile unui asasin economic, curajoasa destăinuire a americanului John Perkins), după care, economicește pusă pe butuci (fără datorii în 1989, astăzi România are o datorie externă de circa 100 miliarde dolari!) și gâtuită de corupția alimentată cu banii păpușarilor planetari, țara în cauză capitulează necondiționat, ba chiar se bucură că în anumite condiții înjositoare (cedări succesive de suveranitate, amestec fățiș în treburile interne, privatizări păgubitoare) va fi admisă la periferia conglomeratului politico-economic, unde – firește – urmează să fie tescuită până la sleire, întru deplina adeverire a spusei apusene cu iz pungășesc: Drumul de la bine la mai bine trece prin mai rău!

Una din găselnițele scornite de oficialii europeni nealeși (deasupra Parlamentului European este situat „democratic” Consiliul Europei, iar în spatele acestuia stau de veghe imperiile farmaceutice și petroliere) este aceea cu pericolul (sic!) dosit în conceptele naționalism și patriotism, în mod cert noțiunile cu cea mai mare și mai nobilă încărcătură sentimentală, deoarece ele reflectă atașamentul capabil de jertfă al cetățeanului față de sufletul poporului din care face parte și față de țara care l-a născut.

euskulldragon

 

De la centrul de comandă al Europei neunite ni se va spune că da, cândva, în perioada de formare și consolidare a națiunilor, patriotismul și naționalismul au avut rolul lor (evident, limitat în plan istoric) de afirmare a apartenenței la o anumit țară și nație, cu specificul ei național: limbă, particularități fizice și psihice, tradiții și elemente de civilizație, ba după unii (perioada pangermanismului și a ideologiilor rasiste) tot aici ar intra și acel fel de-a fi al poporului conștient de el și valoarea lui, ce musai se reflectă în toate producțiile sale spirituale: artă, filosofie și știință.

Sigur că, ni se face cunoscut mai departe, asemenea exagerări naționaliste au generat ideologiile și politicile bazate pe forță, iar mai apoi cele două conflagrații mondiale. Tocmai de aceea, dar asta nu se mai afirmă explicit, prin neoimperialismul european după modelul celui american, s-a depășit faza naționalismului autocefalo-autarhic, prin amestecul dirijat al popoarelor europene cu semințiile musulmane aduse de neghiobia politică de peste mări și țări, astfel ca să rezulte un modern și înfricoșător Turn Babel, cu mult mai înfricoșător ca strămoșul lui biblic, unde se face dovada într-un mod năucitor pentru localnici că cei din urmă veniți sunt cei dintâi în atenția autorităților prin ajutoare, fanatism, fecunditate, trândăvie și nelegiuirile la care se dedau în chip programatic.

Pentru unii ca aceștia, apatrizi convinși că prin rodnicele burți ale femeilor lor vor cuceri/islamiza în câțiva ani întreaga Europă, dar și pentru visurile hegemonice al păpușarilor, foarte grijulii să nu se aducă vreo atingere atotputernicelor simțăminte nepatriotice ale alogenilor (ne amintim că gânditorul Nae Ionescu făcea o foarte subtilă distincție între român și bun român: român poate să fie doar cineva care simte cu adevărat românește, ca de pildă un țăran cu câteva generații în spate, pe când bun român poate să fie orice alogen care respectă legile și se achită cu conștiinciozitate de obligațiile cetățenești), din aceste motive, vasăzică, naționalismul și patriotismul sunt vestejite fără cruțare la nivel oficial.

Ce mai tura-vura, în actualele condiții ale imperiului european (împărații romani se conduceau după „Dezbină și domnește!”, păpușarii zilelor noastre după ”Amestecă și sodomește!”), este de prost gust să-ți etalezi ca român patriotismul și naționalismul. Evident, nu la fel stau lucrurile în cazul unui neamț, deși este arhiștiut faptul că naționalismul german se practică fățiș și că el este atât de ponderat (sic!), încât de regulă depășește ultranaționalismul estic. Dar roboții fără obraz din „locomotiva” Europei își pot permite orice și nimeni n-o să-i tragă de mânecă. Spun „nimeni” gândindu-mă la egalii lor în făcătura supranumită UE (englezii sau francezii), că pe alții (românii, de pildă) nimeni nu-i bagă în seamă. Mă rog, avem astfel dovada că una este egalitatea pe hârtie a tuturor membrilor UE și cu totul alta cea practică, respectiv de tip orwellian: „Toate animalelele sunt egale între ele. Dar unele sunt mai egale ca altele”…

Că nemții își permit orice, o știm prea bine pe pielea noastră. Nu numai că tot acuși-acuși ne trag de urechi prin oficialii lor, inclusiv prin ambasada de la București, dar mai fac și pe tâlharii corecți. Dovadă că nu suflă niciun cuvințel despre zecile de miliarde cu care, potrivit contractelor încheiate, ne-au rămas datori la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Iar oficialii români sunt prea lași ca să ia taurul de coarne și să pretindă ce-i al nostru. Dar nu cu fereală și între patru ochi, ci de la obraz și în auzul tuturor în plenul Parlamentului.

Aceeași suspectă tăcere este în ambele tabere și în legătură cu cele peste 93 de tone (exact 93.570 kilograme), tezaurul românesc încărcat la Iași în vagoane și trimis în luna decembrie 1916 la Moscova, ca nu cumva să cadă în mâinile nemților. Ironia sorții a făcut ca tot ei să se înfrupte din aurul românilor, bani cu care s-au pus pe picioare după enormele pierderi suferite în primul război mondial. Căci Lenin, omul pregătit și finanțat de nemți, a înțeles să-și plătească datoriile cu tezaurul românesc, drept urmare l-a expediat la Berlin.

Cu grosolănia și nesimțirea specifică rasei teutonice, nemții zilelor noastre au înțeles să rezolve acest litigiu în felul următor: La presiunea lor, în data de 2 octombrie 2012 Adunarea Parlamentară a Uniunii Europene a hotărât că România nu va primi înapoi tezaurul de la ruși! Păi cum să-l primească de la ruși când el a fost păpat de nemți?! De unde se vede cât se poate de limpede de ce istoria este scrisă după vrerea învingătorilor și fârtaților acestora, inclusiv din tabăra învinșilor : Ar fi grozav de incomod ca tot omul să știe atât despre fraternitatea tâlhărească dintre nemți și ruși la sfârșitul primului război mondial și mai târziu, cât și despre strânsa colaborare dintre ei la începutul celui de-al doilea război mondial (Polonia atacată simultan de cele două lighioane, Pactul Ribbentrop-Molotov încă în vigoare).

Cealaltă mare găselniță a Uniunii Europene este multiculturalismul sau acel talmeș-balmeș care-i va face pe urmașii noștri să fie în anumite privințe (automobilism, calculatoare, telefonie mobilă, modă, cancanuri, manele etc.) mai informați ca noi. Dar una este să fii informat și cu totul altceva să fii cult.

Nota 1: Una din grozăviile la care Uniunea Europeană trudește în momentul de față este viitoarea ei religie lipsită de credință. Cine știe? Poate că musulmanii nu vor avea nimic împotriva ei…

Nota 2: Dacă în artă, prioritar în literatură, se poate vorbi de un specific național, filozofia și știința sunt supranaționale. A căuta cu tot dinadinsul specificul național în ele, înseamnă a le răpi universalitatea. Așa cum just afirmă P.P.Negulescu în tratatul Geneza formelor culturii, din simplul motiv că tot ortodocși sunt grecii, rușii, bulgarii și sârbii, nici măcar ortodoxismul nu este specific românesc. Altfel spus, poate fi caracteristică o trăsătură care diferențiază, nicidecum una unificatoare.

Petrovai-4

Foto autor: George Petrovai

Lumina vine de unde strălucesc „arginții”

Posted by Stefan Strajer On May - 12 - 2016

Lumina vine de unde strălucesc „arginții”

 

Autor: Cornel Cotuțiu

 

E o parafrază după titlul unui text scris de Mihail Sadoveanu, în 1945, după întoarcerea sa dintr-o călătorie măreață a scriitorului în URSS: „Lumina vine de la Răsărit”. Străbătând teritorii sovietice ruinate de abia încheiatul război mondial, romancierul român era invitat să se minuneze de câtă strălucire emană în jurul său, încât la întoarcere în România să pledeze pentru nevoia unei alte societăți, nu burgheze, ci proletare, socialiste. După felul în care s-a comportat în anii ulteriori, cei care i-ai cunoscut năravurile, poftele, au socotit că Sadoveanu nu a dat tonul doar așa, la niște zâmbete ale Kremlinului.

Despre postura sa de om și scriitor postbelic, am fulgurat o tabletă, acum însă vreau s-o iau mai pe îndelete, dat fiind că în 2016, spre sfârșitul lui, se încheie 55 de ani de la moartea lui M. Sadoveanu. Cei care am lăcrimat atunci, juvenil, nu putem să nu ne amintim de acest fapt calendaristic, dar îmi   displace ideea de a mă alătura celor care îl aniversează, îl comemorează. Ce articol înduioșător am înfipt la gazeta de perete a liceului! „S-a stins din viață Ceahlăul literaturii române!” Greșeam, nevinovat. Nu murea scriitorul, ci omul. Or, eu la omul Mihail Sadoveanu   vreau să mă refer, la cel din ultimii săi 20 de ani de viață.

Apropiata lui „împlinire” îmi stârnește un evantai de sinonime pentru „a muri”: „a se stinge din viață”, „a trece în lumea umbrelor”, „a se ridica la ceruri”, „a-și da obștescul sfârșit”. Consider că e de ales, în cazul lui, două expresii: una pentru scriitorul Sadoveanu, alta pentru omul Sadoveanu; zic așa, pentru că, începând cu 1940 s-a produs o discrepanță neașteptată – până la a fi jenantă, penibilă – între cele două ipostaze ale acestui nume.

Organizațiile extremiste de dreapta i-au ars în public cărți, nu pentru că a scris o literatură neangajată în problemele fierbinți ale anilor aceia, ci fiindcă, mason fiind, a făcut jocul semit al Masoneriei, preluând, printre altele, conducerea a două publicații subvenționate de aceasta – „Adevărul” și „Dimineața”. Iar în anii tragici ai războiului   s-a retras în munte, purtându-și kilogramele adipoase prin pădurile din jurul cabanei sale (una dintre ele, săracul…); fără să ia atitudine publică față de ororile care sfâșiau lumea. Nu, el scria amintiri din copilărie, din tinerețe, fantaza pe seama unor legende asiatice, rescria proze din junețe, pescuia, drumețea.

Nu dă nici un semn privitor la „Dictatul de la Viena” (1940), de contestare publică, în schimb, în 1946, după anularea acestuia, scornește articolul Ardealul de Nord, în care mulțumește sovieticilor pentru „reprimirea” din partea lor a acestui teritoriu românesc (Câtă nerușinare! Ce ofensă adusă memoriei jertfei celor zeci de mii de ostași români care au eliberat „ultima brazdă” a pământului nostru!). Nu ia nici o atitudine privitor la carnagiul războiului, la soarta Basarabiei, a Bucovinei.

Fiica Profira Sadoveanu   nota (1944) în jurnalul ei: „…tata nu poate înghiți pe bolșevici.” Dar, după intrarea lor în țară, avea să semneze adeziuni, cu trup și suflet, la actele de bolșevizare a țării. După prima vizită în Țara Sovietelor a lui Mihail Sadoveanu, un penibil trompetist în vogă – Mihai Gafița – , remarca: „însuflețirea, uimirea și entuziasmul” cu care s-a întors de acolo, „înțelegând că mult dorita soluție a problemei țărănești e socialismul.” (Mă îndoiesc că Mihail Sadoveanu ar fi fost atât de decrepit, de sensibilizat, încât citind astfel de ditirambi să nu se fi amuzat în sinea sa cinică de lichelismul unui confrate.)

În 1949 reprezintă România la Conferința Mondială a Partizanilor Păcii de la… Moscova.

Atitudinea lui publică, strident procomunistă (simulată, desigur), a început din 1947, când, insistent curtat, adulat de proaspeții guvernanți români (?) postbelici, pentru postura sa de mare scriitor, a acceptat intrarea lui în partidul comunist. Da, dar fusese un târg: Mult mai târziu s-a aflat că boierul Sadoveanu a cerut pentru aceasta să i se dea plocon un conac și o moșie de la Ciorogârla.

El, care în 1933 scria despre „adâncimea suferinții trecutului”, „rezistența neamului”, „sfânta moștenire a generațiilor perimate”, el, Mihail Sadoveanu rămâne câțiva ani indiferent la începerea cumplitului proces de colectivizare a țărănimii. Însă, tovarășe Sadoveanu… se poate? Și este „ajutat”. Acceptă să primească un manuscris al unui începător anonim, pe care maestrul prozei românești îl stilizează (pentru a i se recunoaște maniera lui prozastică) și așa vede „lumina” tiparului faimosul (vorba vine) roman Mitrea Cocor; o maculatură despre intrarea entuziastă a unui sat într-o formă colectivă de lucrare a pământului, aceasta, firește, după model sovietic. Cartea avea să primească din partea… Moscovei, în 1950, distincția Medalia de aur a păcii.

În 1952 devine membru în Consiliul Mondial al Păcii. În 1961 i se conferă Premiul Internațional Lenin (pentru merite deosebite – ? – în lupta pentru pace).

”Ce legătură mai poate exista între acest scriitor ghiftuit și surd și poporul înfometat și înșelat din care s-a ridicat?” – se întreba mai adineauri un istoric literar. În întrebarea sa ar fi trebuit să mai adauge adjectivele „laș” și „cameleonic”. Marian Popa (căci la el mă refeream), apreciază succint: „omul e dornic de bani și duce o viață de senior feudal: e vânător și pescar, schimbă casele, vilele și cabanele de vânătoare, ca și hainele, își bate fetele cu biciul, în stil slav, își escrochează contemporanii.”

La moartea sa, guvernanții, scriitorimea politrucă i-au organizat funeralii naționale, iar condeiele de marcă nu și-au zgârcit cerneala în elogii postume. Tudor Arghezi, un alt uriaș penibil lingău postbelic (din păcate),   pur și simplu îl considera „un al treilea Mihai”, așadar, alături de Mihai Viteazul și Mihai Eminescu. Vorba cronicarului. „…să sparie gândul!”

E potrivit să transcriu încheierea aceluiași Marian Popa:

„Chiar dacă scriitorul nu mai prezintă interes pentru marele public și mai ales pentru tineret, chiar dacă el concentrează ura și alergia majorității elevilor din țară, critica manevrată de masoni, sovietici și naționaliști va găsi destule pretexte pentru a-l menține în camera de reanimare a conștiinței cotidiene, dar în primul rând opera antebelică. Abia prin acea parte a operei care ar fi făcut din Sadoveanu un scriitor uriaș, dacă ar fi trăit cu o sutăcincizeci de ani mai înainte.”

COTUTIU

Foto autor: Cornel Cotutiu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors