Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Torționarii de ieri și de azi

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Torționarii de ieri și de azi

Autor: George Petrovai

 

Cu destinul complet schimbat („… în sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci țărână ești și în țărână te vei întoarce”), omul postadamic – astfel replămădit de sentința Creatorului – a fost irevocabil condamnat la trudă, suferință, neliniște și dizarmonie în decursul întregii sale istorii terestre.

Și taman asta s-a petrecut până în clipa de față, cu nicio zi de pace pe întreaga planetă, bunăoară ca în intervalul de timp scurs de la încheierea celui de-al doilea război mondial, iar după cum se prezintă lucrurile (cu îngrijorătorul progres al cruzimii, lăcomiei și nesimțirii în absolut toate comunitățile), nici vorbă ca lucrurile să evolueze hotărât pe direcția înțelegerii și păcii universale!

Firește că dintr-o asemenea lume sucită, care ține morțiș să edifice fericirea celor puțini din sporul suferințelor celor mulți și să instaureze pacea globală prin întreținerea conflictelor interstatale și/sau interconfesionale, nu puteau să lipsească torționarii. Da, căci cu legile bunului plac într-o mână și cu ciomagul în cealaltă, aceste oribile brute au reprezentat, reprezintă și vor reprezenta (sub chipuri diferite, dar potrivit mereu actualului dicton „Homo homini lupus”) brațul înarmat – mai mult sau mai puțin la vedere, dar la fel de eficient prin necruțătoarea forță cu care lovește în omul de rând – fie în regimurile recunoscute oficial ca dictatoriale, fie în cele care caută cu disperare să-și ascundă agresivitatea externă și impulsurile tiranic-nivelatoare interne sub masca tot mai șifonată a democrației.

N.B.: Petre Țuțea era de părere că trebuie să facem o netă distincție între dictaturile benefice și cele malefice, în categoria beneficelor el incluzând dictatura lui Mussolini în Italia („nu se poate spune că a fost chiar de trei parale, fiindcă gestul lui italic a împiedicat expansiunea bolșevismului în Apus”), a lui Salazar în Portugalia și a lui Franco în Spania, ba – între anumite limite – chiar cea instaurată de Hitler în Germania („decât mocirla comunismului, mai bine el…”), personaj despre susține că „a avut vocație de om de stat, dar a fost blocat, pentru că nu era zdravăn la cap”. Adică, toate aceste dictaturi nefiind de aceeași factură cu dictatura roșie, asta deoarece „socialismul «prinde» pe un fond rasial imbecil”, suntem nevoiți să vorbim de extrema dreaptă și extrema stângă. Cu completarea că, deși ambele extreme „violează ideea de echilibru social”, totuși, ele se situează la mare distanță una de alta: Dacă extrema stângă este egalitară, „egalitatea coercitivă” fiind eminamente sterilizantă, „extrema dreaptă nu confiscă proprietatea, personalitatea legată de proprietate”.

Iar eu adaug că nu există regim politic fără torționarii lui specializați, pe care, funcție de ideologia cârmuitoare (cazul României), îi numim fie activiști, securiști și milițieni, fie aleși ticăloșiți, sereiști, jandarmi și polițiști. Ba și mai și. Mulți dintre acești lachei fără scrupule s-au descurcat atât de bine, în principal cu ajutorul sinistrului Front al Salvării Național, încât, dacă era cam bătător la ochi să-și întoarcă livreaua pe dos pentru a servi postdecembrismul neobolșevic (unii mai tineri și mai puțin compromiși au făcut-o), ei au fost ba copios ajutați de Ilici să iasă la pensie, ba (cazul respingătorilor călăi ca alde Al. Vișinescu, Ioan Ficior, Marian Petrescu, Gheorghe Boștină) să-și încaseze zeci de ani uriașele lor pensii de colonei și generali criminali. Că, de, România postdecembristă nu mai e condusă și astăzi de activiștii bolșevici (pe ici, pe colo mai rezistă), ci de netrebnicele lor odrasle, care – iată – își ajută camarazii aflați la ananghie și izbutesc să pună țara pe butuci.

Vasăzică avem de-a face cu cea mai avansată formă de torționarism – cel psihic și în ambalaj democratic, din care cu necesitate rezultă toate speciile de genocid: economic, social, cultural-identitar. Și când te gândești că Ceaușeștii au fost acuzați și apoi rapid executați pentru genocid economic! Pe nelegiuiții postdecembriști (tâlhari și trădători) cine-i va pune la zid pentru poligenocid și pentru datoria externă de peste 100 de miliarde dolari?…

(Sighetu Marmației, 12 iulie 2016)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Se caută un proiect de țară

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Se caută un proiect de țară

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

 

Parafrazându-l pe Eminescu, aș zice că proiectul de țară „era pe când nu se zărea, azi îl vedem și nu e”. Douăzeci și șase de ani nu s-a vorbit de un proiect de țară, dar s-a aplicat cu obstinație unul: demolarea și vânzarea pe bucăți a țării cu o consensualitate „remarcabilă” printre guvernanții de la diferite nivele. Oare n-au tras cu toții în aceeași direcție? Furt ingenios, cât mai rapid, cât mai ascuns, transferul banilor în paradisurile fiscale, ignorarea totală a cetățeanului, vânzare de păduri, terenuri agricule, resurse naturale, retrocedări pe comisioane grele prin absoluta încălcare a legii, contraseclecția valorică în toate domeniile, învățământ, sănătate, educație, total subminate. Dacă am filma „realizările” clasei politice românești în ultimul sfert de veac am obține un documentar al groazei. Cine poate înțelege lăcomia paranoică a demnitarilor români, care au ruinat cu obstinație tot ceea ce noi, cu sacrificii, cu sudoare am construit în anii de dictatură? Comentatorii se feresc ca dracul de tămâie să amintească de această perioadă revolută, când România exporta produse și nu materii prime, când bogățiile țării erau supravegheate nu prădate, când dictatorul avea un cuvânt de spus în planul politicii externe, fiind primit în unele țări prin ușa din față. În condițiile detestate ale dictaturii noi am avut un proiect de țară. În timpul ”democrației originale” patrihoții români au avut o singură țintă malefică: cât mai mult cash bine dosit, cât mai multe pensii nesimțite, cât mai multă aroganță față de alegătorii mituiți cu ușurință.

În fruntea aroganților se situează fostul prim-ministru, Victor Ponta, care recent a reiterat sintagma „amărâta Românica”, spre a sublinia cât de mizerabilă este țara care l-a îndurat. Numai această sintagmă și ar fi trebuit să scoată în stradă milioane de oameni vexați de ciocoismul escrocului numărul unu. Impostorul vroia să se poleiască pe sine și demersurile sale prin stepele îndepărtate ale Asiei, în calitate de jefuitor al petrolului românesc. Și el a aplicat rețeta binecunoscută a impostorilor de la guvernare de a înstrăina cât mai iute bunurile țării, pentru a se pierde urma banilor murdari. Ca urmare, biata Românie a fost jefuită de șase sute de milioane de dolari, care nu se găsesc nicăieri. Rompetrol a fost vânturat de la un cumpărător la altul, doar, doar se vor șterge urmele furtișagului.

Tocmai penalii cu scaune impozante sub fund, tocmai ei vorbesc condescendent despre România, când de fapt biata țară ar trebui să-și deschidă pământul sfânt să-i înghită pe toți? O tempora! Și ca să ne convingem încă o dată, dacă mai era nevoie, ce oameni de joasă speță au profitat de civismul anemic al opiniei publice, să-l menționăm pe dl. Tăriceanu, președintele senatului, care l-a propus pe playboy-ul Tudy ca al doilea vicepreședinte la primăria capitalei. Și culmea, playboy-ul a fost votat cu o majoritate de voturi în consiliu. Va să zică mass media a făcut valuri otrăvite când liberalii au împins la înaintare candidatura lui Marian Munteanu, care a fost făcut praf în editoriale odioase, scrise de jurnaliști cu o coloană vertebrală gelatinoasă. Marian Munteanu este, fără exagerare, un sfânt pe lângă mulți trepăduși bugetivori. Cu simbolul lui Marian Munteanu puteam începe a răni prin grajdurile lui Augias. Dar nu, corpul social românesc a trebuit să alunge ca pe un coșmar pe omul providențial al revoluției anticomuniste, întruchipare a curajului, bunului simț și al credinței strămoșești, de care cleptocrații de azi se feresc, se rușinează, nu care cumva să fie luați la ochi de artizanii globalismului, al noii ordini mondiale distrugătoare de suveranități și de curate sentimente naționale. Sigur, sigur, penalii au uriașe muște pe căciulă. Ei au un singur scop: să se îngroape în cash. Când ești atât de vulnerabil te temi și de umbra ta, n-ai platforma morală să aperi interesul național. Este simplu ca bună ziua. Și atunci practici obediența care miroase urât de la distanță. Numai că asta se răzbună în plan extern. Inșii cu spatele plecat în fața sirenelor globaliste nu pot reprezenta o țară între celelalte țări. O pot face doar de rușine, o pot împinge tot mai îndărăt la absolut toți parametri socio-economici, politici și culturali.

Deci, pe când nu se vedea, a existat un proiect de țară, cel al jafului bazat pe cel mai viguros consens din partea clasei politice. Azi vedem bunele intenții ale grupurilor think-tank, care ar putea evolua într-un proiect de țară, dar nu avem încă nimic concret, nimic pus pe masă, ca să vedem ce gândire măiastră ar afirma România între țările uniunii. Cum bine a observat Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României (Logos, 2014), aderarea la NATO și intrarea în Uniunea Europeană nu au fost un proiect de țară. A fost un scop pe care România l-a înfăptuit mai puțin prin sforțare proprie, mai mult datorită bunăvoinței gazdelor. Am fost admiși în NATO datorită tragediei de la 9/11, iar în Uniunea Europeană datorită interesului acesteia pentru resursele noastre naturale, care sunt exploatate în regim neocolonialist.

Președintele Johannis a promis un proiect de țară în campania electorală și aș zice că, accelerarea curățirii vieții politice de infractori notorii, ar putea fi considerată un preambul la lansarea unui proiect de țară. Președintele a enunțat recent necesitatea elaborării unui proiect de țară, dar, așa cum observa Ion M. Ioniță la Realitatea TV, ar fi fost cazul să și detalieze cum arată viitoarea dezvoltare a țării noastre.

Dr. Călin Georgescu a făcut aceasta încă din 2014, prezentând un proiect de țară bine articulat și mai ales trăit la flacăra unui patriotism autentic. Nu știm cât de mult a fost luat în seamă efortul lăudabil al domnului Călin Georgescu, care a vorbit nu doar de un proiect economic, ci de o adevărată regenerare morală atât a societății civile cât și a clase politice. Pentru ca ceva să se schimbe în mod esențial în România, va trebui să punem la temelia oricărei acțiuni interesul național, meritismul și virtutea. În România ordinea economică și politică post-comunistă s-a construit amatoristic, fără fundamente morale și standarde riguroase de competență. Au fost încălcate atât normele tradiționale ale chibzuinței românești, cât și principiile esențiale într-un stat civilizat: dreptatea și profesionalismul. Mi se pare extrem de importantă sublinierea necesității curajului de a fi noi înșine, de a ne păstra identitatea națională, nu de a ne dezice de ea, cum se întâmplă de multe ori din cauza unei înguste înțelegeri a integrării europene. Integrarea nu trebuie să se facă prin renunțarea la suveranitatea națională, subliniază dr. Călin Georgescu. El afirmă răspicat că „România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naționale și transformarea țării într-un teren de vânătoare economică…” (op. cit.,p. 37). Trebuie să se găsească o poziție de echilibru între forțele politice globale și să se negocieze cu partenerii, având drept călăuză doar interesul național. Dar la noi se evită până și cuvântul național din teama de a nu fi politicaly correct. Este nevoie să ne emancipăm de tirania a tot felul de tabuuri și să discutăm în deplină libertate opțiunile noastre de dezvoltare sustenabilă.

Călin Georgescu insistă pe ideea de loialitate față de România și cetățenii ei, contrapusă slugărniciei față de dictatura marilor corporații apatride, calate pe un singur scop, maximalizarea profitului lor prin extorcarea noastră. Dacă nu vom face astfel, ne vom trezi într-o bună zi mai săraci și abandonați de către monopoluri, după ce resursele ni se vor fi terminat. Proiectul de țară pe care-l dezbate Dr. Georgescu are în vedere încadrarea problemelor țării noastre și a posibilelor soluții în viitorul apropiat al lumii, a necesităților ei. Din cauza schimbărilor climatice suntem informați că bate la ușă o puternică criză a hranei și a apei nu mai departe decât anul 2020. Nu ne vine să credem acum, când în supermarketuri avem tot ce ne trebuie, dar, din istoria altor crize, am învățat că ele se pot instala brusc, luîndu-ne întotdeauna pe nepregătite, mai ales atunci când cauza lor trebuie căutată în secretele jocuri de culise ale marii finanțe și ale grupurilor de putere. Ținând cont de acest viitor apropiat, lui Călin Georgescu i se pare cel mai nimerit pentru noi să ne întoarcem la agricultura tradițională, care să ne hrănească sănătos pe noi și întreaga Europă. Am fost grânarul continentului, să devenim ceea ce am fost. Ca să ne convingă că proiectul nu este hazardat argumentează că avem toți factorii care ne favorizează: cernoziomul, cel mai productiv din toate tipurile de sol, apa, pădurile, Carpații, destoinicia țăranului, Marea Neagră. Ne trebuie doar dedicație și organizare în gospodării mici și mijlocii, care să se asocieze pentru întrajutorare reciprocă. O asemenea structură economică ar conduce și la o regenerare morală, având la bază credința în Christos. În acești douăzeci și șase de ani postcomuniști, de alimentație artificială, de junkuri importate din Uniunea Europeană, de promovare a incompetenței, nepotismului, minciunii, furtului practicat de o minoritate în dauna majorității, „sufletul românesc a fost trecut prin sabie”. Urgența reprofesionalizării României și a restabilirii valorilor morale nu poate fi îndeajuns accentuată. Solidaritatea și încrederea oamenilor nu poate fi obținută prin decret prezidențial, ci numai prin legi drepte cu rezultate palpabile, care să convingă cetățeanul că se află în mâini sigure, nu în custodia unor aventurieri mincinoși, care dau mereu cu oiștea-n gard, știindu-se la adăpostul imunității parlamentare.

Călin Georgescu desfide pricipiul corectitudinii politice care s-a dovedit improductiv pretutindenea. Și în Statele Unite, unde pricipiul a fost trâmbițat până la saturație, începe a păli în importanță, după cum o demonstrează milioanele care îl urmează pe Donald Trump, cel mai acerb critic al principiului. Sub corectitudinea politică s-a ascuns o lipsă clară de responsabilitate în luarea unor decizii majore pentru America, aducându-se grave prejudicii democrației. A fi politicaly correct a însemnat de multe ori o politică a struțului, refugierea în demagogie și evitarea confruntării curajoase a realității. În această ordine de idei, dl. Georgescu nu se ferește să ne dezvăluie că FMI, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului știu doar să îndatoreze țările slabe și apoi să cumpere totul pe nimic. Slugile autohtone au vândul avuția națională pe „mărgele de sticlă”. „Nimeni nu te poate umili în lumea asta fără minimul tău accept” (op. cit., p. 50) În orice moment al vieții noastre trebuie să ne situăm în inima interesului național, ori guvernele și președinții care s-au succedat până acum s-au situat la periferia lui. Ceea ce scrie Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României face perfect sens. Dacă în viitorul foarte apropiat hrana și apa vor fi probleme de securitate națională, aceasta este șansa noastră să ieșim în lume cu ceea ce ne-a înzestrat Dumnezeu. Trebuie numai să vrem, trebuie să muncim, trebuie să ieșim din letargie.

„Hrană, apă, energie este proiectul meu de țară”, mărturisește cu siguranța de sine a omului care știe că acesta este drumul. Are cuvinte pline de înflăcărare despre renașterea țării din marasmul actual. „Să nu uităm că România nu este o țară oarecare! Noi românii suntem mai mult decât un popor, suntem o civilizație! (op. cit., p. 46). Soluțiile domnului Călin Georgescu par rousseau-iste, neosemănătoriste. Parcă auzim îndemnul retourner á la nature. În fapt ele nu sunt decât realiste. El propune o politică monetară fermă, întărirea monedei naționale, neaderarea la euro, stimularea capitalului autohton, despre care s-a vorbit atâta la noi, dar s-a făcut atât de puțin. În demersul nostru de stimulare a agriculturii tradiționale nu suntem singuri. Se experimentează deja în SUA (experimentul Cleveland), în Marea Britanie, în Quebec (Canada). Agricultura industrială este în mare impas pentru că a sărăcit solul, a distrus echilibrul ecologic, a cauzat atâtea boli de nutriție datorită folosirii abundente a substanțelor chimice. Din acest impas nu se poate ieși decât prin abordarea din nou a agriculturii tradiționale. Va fi o economie care să țină cont de necesitatea protejării solului, conservarea mediului, de exploatarea rațională a resurselor, cultivând relații omenești de muncă bazate pe cinste și cooperare. Personal am o singură nedumerire privind forța de muncă. Vor mai putea fi convinși tinerii să se întoarcă la sat, având în vedere starea lui actuală jalnică? Vor reveni în țară tinerii aciuați pe la te miri ce companii străine?

Călin Georgescu nu este singurul care a lansat acum doi ani proiectul lui de țară. L-am auzit pe profesorul Dumitru Borțun nu demult la Realitatea TV, enumerând o listă întreagă de imperative morale, organizatorice, strategice absolut necesare pentru ieșirea României din gaura neagră în care se află. Printre ele: activismul versus lene contemplativă, realismul versus wishful thinking, gândire strategică și proiectivă, nu momentană, meritismul, comunitarismul, respectul față de lege, cultura dialogului, profesionalismul. Am rezerve față de multiculturalismul propus de profesorul Borțun. Face parte din agenda corectitudinii politice. A adus mari deservicii celor care l-au aplicat extensiv. Ca să nu mai vorbim de România, unde istoria națională, cultura oficială, cea a populației majoritare au fost adesea împinse în derizoriu. Să terminăm cu manualele alternative care nu au alt scop decât semănarea confuziei în mintea tinerilor studioși și, în cele din urmă, sunt un atac pervers la identitatea noastră națională.

De fapt, dacă ar fi fost loialitate față de țară și nu față de buzunarul propriu, chiar înainte de a se fi lansat un proiect de țară, ne amintește Călin Georgescu, s-a elaborat Strategia Națională pentru Dezvolatare Durabilă, document elaborat conform cerințelor Uniunii Europene. Înfăptuirea lui ar fi fost un pas spre civilizație, dar, ”nu s-a pus în practică nici o propoziție din acest document” (op. cit., p. 66). România are nevoie de un stat care își servește cu abnegație cetățenii, unul care nu slugărește capitalul internațional. Deviza este prin noi înșine, zice dl. Georgescu, încrezător în trezirea la viață a românilor. Consolidarea și dezvoltarea statului național unitar suveran trebuie să fie grija noastră de căpetenie, așa cum a fost și a înaintașilor noștri. Pe baza acestui model s-au dezvoltat Finlanda, care în anii șaptezeci era în urma țărilor scandinave, Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria, care n-au cedat presiunilor corporatiste internaționale.

La 11 iulie a. c. președintele Johannis a promulgat legea produselor agricole conform căreia 51% din produsele supermarketurilor trebuie să provină din gospodăriile autohtone. Era să zic, fermierii indigeni. Suntem atât de mimetici încât am ajuns să evităm cuvintele românești de dragul celor americane. Andrei Pleșu a ironizat această meteahnă care ne amintește de furculisionul și fripturisionul coanei Chirița. Legea este un început dintr-un proces de anvergură, nu mă îndoiesc. Păcat că Dr. Călin Georgescu nu vrea să facă politică. Dacă este loial analizei sale din lucrarea Cumpăna României, ar trebui să ocupe un loc fruntaș în cadrul efortului colectiv de gândire a unui proiect salvator de țară.

(Waterford, 11 iulie 2016)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Dumnezeu s-o ierte, dar n-a fost regina României!

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Dumnezeu s-o ierte, dar n-a fost regina României!
Autor: Diana Maria Popescu

Servilism total faţă de străini! Terminaţi odată cu ploconeala în faţa fantomelor trecutului, care au făcut mult rău Ţării! Monarhia din România a murit cu 69 de ani înaintea morţii Annei Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguerite de Bourbon-Parma (acesta este numele ei adevărat) titularizată – fără nicio bază istorică şi legală – “regină a României”. Membrii aşa-zisei familii regale sînt doar nişte paraziţi care au aterizat cu cîntec în România după lovitura de stat din 1989 şi cărora guvernele româneşti le-au cadorisit ilegal şi cu nemiluita averi de tot felul – de la pămînturi la palate, inclusiv bunuri de patrimoniu! A murit un om, o cetăţeancă franceză de religie romano-catolică, soţia unui ex- rege trădător care ne-a vîndut bolşevicilor şi a deschis porţile Armatei Roşii şi comunismului în ţară. Fie-i ţărîna uşoară!, cum spunem noi, creştinii. A fost o mamă ca atîtea miliarde, tot respectul pentru asta! Dar… Atît! Însă, ca să fie înmormîntată în pămîntul patriei române, cu onoruri militare şi cu doliu naţional, să li se construiască un mausoleu în cetatea istorică de la Curtea de Argeş, e un afront mult prea mare şi de neîngăduit adus Istoriei Românilor şi marilor personalităţi româneşti care au fost conduse la groapă cu tristeţea şi respectul poporului. Soţia fostului rege, cel care a refuzat graţierea patriotului-mareşal Ion Antonescu nu are aceste drepturi. „Chiar aşa, s-a căsătorit cu un fost rege, nu a avut picătură de sânge românesc în vene, nu s-a străduit să înveţe câteva cuvinte în limba română. A cui regină? Poate a bărbatului său, în nici un caz a românilor. Ce doliu naţional? A activat în folosul statului român? Nu! Au venit toţi ca nişte corbi de pradă, pentru a oprima din nou poporul român. Dacă îi sunt atât de dragi, să ţină individual doliu Johannis, Cioloş Guvernul şi Parlamentul de hoţi. Cât despre mine, ca un bun ortodox mă rog lui Dumnezeu să o ierte şi să-i ierte toate păcatele”, scrie Ioan Florescu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Ana a devenit soţia fostului rege trădător după abdicarea acestuia

Lui Antonescu îi recunosc toate meritele istorice, în scopul idealului sfînt al neamului românesc, acela de reîntregire a Ţării. Fostul rege n-ar fi trebuit să primească de la statul român nici măcar o pensie de agricultor! Habar n-avea, nici nu-l interesa cît de greu trăiau şi trăiesc ţăranii români! După ’89, a zis şi a făcut precum Lăpuşneanul: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”. Numele Anei de Bourbon-Parma, care nu ştia decît să pronunţe „pa” şi „la revedere”, în limba română (Dumnezeu s-o odihnească, dar nu pe cheltuiala românilor, nu e drept!), a cotropit prima pagină a ziarelor prin publicitatea agresivă făcută de jurnaliştii dresaţi să mintă cu tupeu şi lipsă de bun simţ. La trecerea la cele veşnice a soţiei fostului rege Mihai, se cuvine să oferim publicului adevărul. România este Republică, cetăţeanul Mihai nu mai e rege de 69 de ani! A abdicat în 1947, în urma unui tîrg cu oficialităţile Ţării, tîrg favorabil lui, deci nu are dreptul să fie numit rege astăzi. Actul de abdicare consemnează clar faptul că acea abdicare de la 30 decembrie 1947 s-a produs ca ”o decizie la care s-a ajuns în comun, între Guvern și rege şi vorbea despre divorţul amiabil între poporul român şi monarhie: […] actul acesta s-a făcut prin bună învoială. Regele a constatat că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri […]. Poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie”. În plus, este extrem de important și faptul că nunta, căsătoria lui Mihai cu Ana s-a făptuit pe 10 iunie 1948, când fostul rege nici nu mai era cetățean român, fiindcă cetățenia română îi fusese retrasă – lui și celorlalți membri ai familiei regale – încă din 22 mai 1948! Fostul rege a plecat din ţară la mai bine de trei ani de la actul de trădare de la 23 August 1944, negociindu-şi plecarea cu ruşii. Adică, nu aşa, cu mîna goală, ci cu cîteva vagoane de tren încărcate cu valorim cu o rentă lunară grasă din partea statului român, pe care Ceauşescu, bravo lui, i-a sistat-o după anii ’70. şi cu o alta, din partea Rusiei. Fostul rege Mihai s-a căsătorit cu Ana de Bourbon-Parma la Atena. Acolo ea a bătut cu pumnul în masă ca să i se oficieze căsătoria în Biserica Ortodoxă, şi au trăit în Elveţia, puţin, prin Marea Britanie şi cînd îşi încasa renta, prin Statele Unite…. Deci, care regină? Ana devenise soţia unui fost rege. În momentul căsătoriei, Mihai nu mai era rege şi nici cetăţean român, iar soţia sa, Ana, nici nu călcase în România. Acolo, în Elveţia s-au născut cele cinci fete cucuiete, care, nici ele, nu aveau cum să mai fie prinţese, din moment ce Mihai nu mai era rege. Ca să nu mai vorbim despre fiica Irina, condamnată în SUA pentru trafic de droguri şi lupte ilegale cu cocoşi!

O gaşcă de fripturişti

Putem vorbi de un fost rege străin de neamul românesc, cu origine incertă, a cărui soţie, Ana, nu are nici cea mai mică legătură cu România. Ana de Bourbon nu a fost regină pe tronul României, nu a avut cetăţenie română şi nu a fost de religie ortodoxă. Nu mai minţiţi cu atîta obrăznicie, nu ne mai intoxicaţi, ni se face silă de servilismul vostru, nu mai aburiţi generaţia tînără, n-o mai induceţi în eroare cu aceste falsuri istorice condamnabile. România şi Biserica Ortodoxă Română nu au nicio o obligaţie morală faţă de o străină care nu a făcut nimic pentru România, dar e înmormîntată în pământul României.Ce sacrilegiu, Doamne Sfinte! De regulă, familia îşi îngropaă mortul! Ce treabă are Statul cu familia unui fost rege? Familia ex regelui s-o înmormînteze pe cheltuiala proprie. Cine oare ne-a adus pe cap această gaşcă de fripturişti care se autointitulează nobili şi regi şi prinţi imaginari ai unei republici, o gaşcă de oportunişti, veniţi în ţară cu pretenţia retrocedării unor domenii care nu le aparţin, veniţi după pomeni şi onoruri nemeritate? După cum se spune în popor, prost nu este cel care cere, ci acela care dă!

„Prostia e la modă, mulțimea o inghite mereu”

Ce funeralii naţionale, ce onoruri militare, dacă Ana nu a fost nici măcar cetăţean român? Auziţi, înmormîntare cu reguli şi interdicţii drastice, de te cruceşti! Fără telefoane şi drept de fotografiere, fără copii în cărucior, fără sacoşe, fără ţigară aprinsă, fără genţi, cu buletinul la purtător. Probabil, de teama teroriştilor ISIS sau a puciştilor lui Erdogan… să nu dezgroape morţii. Guvernul şi statul nu se preocupă de eradicarea sărăciei din România, de salariile şi pensiile de lumea a treia, dar se dau în stambă la moartea unor străini de ţară şi de cauzele ei? Aţi uitat,oameni buni, că fostul rege , cu puţin timp înainte de lovitura de stat din 1989, a semnat Declaraţia de la Budapesta prin care nemernicii semnatari voiau să rupă Transilvania de trupul Ţării! Altă trădare extrem de gravă, nu-i aşa! Şi, ca să închei apoteotic, Francois scrie pe ziare.com. „Acești pretinși tipi care se cred viță regală, sunt de fapt niște șarlatani care sute de ani au jefuit țăranul roman așa cum fac și actualii conducători și clica lor. De ce să le urăm de bine? Cine știe istoria reală a acestei Case Regale, știe că nemțălăii au venit cu un geamantan și acum au moșii și averi pe spatele oamenilor, așa cum fac și neciopliții Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Victor Ponta, generalul Izmană, guvernul și toată clica parlamentului care, ca niște viermi, subjugă și mai mult o țară și așa falită. Prostia e la modă, mulțimea o inghite mereu”. Bravo, Francois!
(10 august 2016)

Maria-Diana-POpescu

Foto. Maria Diana Popescu

Român din Arizona şi-a pierdut viaţa în timp ce încerca să salveze un vecin

Nori negri s-au abătut asupra celui mai însorit stat din SUA, marţi 9 august, 2016, umbrind seninătatea unei familii fericite de români din Phoenix, Arizona.

Cristian Silaghi ajunsese acasă la ora 15:00 dintr-o „cursă” de la New York (deţinea un business de transporturi maşini), când prin minte îi trece gândul să-l viziteze pe vecinul Bill, un medic veterinar, prieten de familie. Era aproximativ ora 16:30. „Ce face Bill?” o întreabă Cristi pe Mary, soţia vecinului, care se afla în faţa porţii în momentul în care se îndrepta spre casa lor. „A intrat în siloz de ceva vreme şi nu s-a mai întors. Îl tot sun pe celular dar nu răspunde. Se aude telefonul sunând dar niciun răspuns. L-am trimis pe asistentul lui să vadă ce se întâmplă dar nici el nu a ieşit”. Mary tocmai apelase numărul de urgenţă 911.

Dr. William Tryon (Bill) opera cabinetul veterinar pe proprietatea pe care locuia, care deţinea un teren mare, similar cu cel al familiei Silaghi. Aici veneau clienţi cu diverse animale. În curte, Dr. Tryon avea o magazine subterană (un fel de siloz) adânc de 8,5 metri, unde se pare că ţinea grâne.

AlinaCristi

Cristi era un om săritor, un suflet mare, gata să ajute la nevoie, pe oricine, oricând. Aşa că, fără ezitare a făcut pasul fatidic coborând şi el pe scară în siloz. La aproximativ patru minute după aceea a sosit echipa de pompieri. Victimele au fost duse la spital cu elicopterul. Bill deja decedase. Cristian suferise, se pare, un atac cerebral (sau de cord), dar din păcate nu a mai putut fi reabilitat şi puţin după miezul nopţii, miercuri, 10 august, a părăsit această lume.

Alina&Emilia

Potrivit agenţiei federale OHSA (Occupational Safety & Health Administration) atmosfera normală conţine între 20.8 şi 21% oxigen. Tot ce este sub 19,5 % este considerat „deficienţă de oxigen”. În cazul de faţă, nivelul de oxigen era doar de 4 % la punctul cel mai jos al gropii (silozului). Pompierii din Phoenix au declarat că, atunci când grânele intră în contact cu apa, reacţia cauzează emiterea unor gaze care dispersează oxigenul. “The Brain Injury Foundation” susţine că procesul de deteriorare ireversibilă a creierului începe la 5 minute după ce o persoană nu mai primeşte oxigen. Incidentul din Nordul oraşului Phoenix este încă sub investigaţie. Una dintre posibilităţi este că, datorită lipsei de oxigen, victimele ar fi leşinat sau chiar căzut de pe scara în timpul coborârii în subteran. În Arizona avusese loc recent o inundaţie, în urma căreia apa pătrunsese în pivniţă.

CrisSilaghiFam

În timp ce televiziunile de ştiri din Arizona îl prezintă pe Cristian Silaghi ca pe un erou, care şi-a pierdut viaţa în timp ce încerca să-i salveze pe alţii, familia se află în stare de şoc. În urma lui a rămas soţia Alina (30 de ani) şi cele două fetiţe: Christine Briana (8 ani) şi Natalie Anemarie (4 ani).

CristiAlinaFam2

Cu lacrimi în ochi Alina relatează: „Luni, când a venit din ultima cursă, s-a dat jos din maşină şi i-am văzut faţa cum radia de bucurie… Avea faţa luminată parcă de o lumină cerească. Ne-am îmbrăţişat şi s-a uitat mai lung la mine şi mi-a zis: «Eşti aşa de frumoasă iubire!». Am zis «Mulţumesc!» dar el a mai repetat o dată «Iubire eşti foarte, foarte frumoasă». Ne este foarte greu să acceptăm situaţia aceasta dar suntem încredinţaţi că într-o zi vom fi toţi împreună. Lui Cristi îi plăcea să le alinte pe fete spunându-le «prinţesele lui tati». Erau dimineţi în care el era plecat în cursă la New York şi Natalie şi Christine luau telefonul meu ca să îl sune pe tata. Ori de câte ori îl sunau fetele avea o dragoste şi duioşie în vocea lui şi avea foarte mare răbdare să le asculte pe fiecare dintre ele, tot ceea ce ele doreau să îi povestească. Când le răspundea la telefon le spunea «iubitele lui tati»”.

CristiSilaghi

Cristian Silaghi s-a născut la 22 noiembrie, 1982 la Satu Mare. Părinţii săi, Gheorghe şi Maria Silaghi, au avut şapte copii, 4 băieţi şi 3 fete: Maria, Beniamin, Samuel, Ligia, Dorin, Cristian şi Tabita. Cristi a fost cel de al şaselea copil al familiei. Gheorghe Silaghi (tatăl lui Cristi) născut în Homorodul de Sus, Satu-Mare (în 1950), a lucrat ca brutar şi maistru brutar timp de 32 ani la fabrica de pâine din Satu Mare. În anul 1998 emigrează în SUA şi se stabileşte cu toată familia în Phoenix, Arizona. Cristian avea pe atunci 15 ani. S-a integrat uşor la şcoală, a învăţat limba engleză iar apoi a avut diverse locuri de muncă. A fost pasionat de fotografie, desen şi muzică.

Pe 22 mai 2005 Cristian se căsătoreşte cu Alina Ana-Maria Perţe, din Oradea, (absolventă a liceului „Mihai Eminescu”), o fată frumoasă, pasionată de muzică. A cântat în corul de tineri şi în grupul de worship la biserica penticostală „Speranţa” din Oradea. Alina mai are două surori, ea fiind cea mai mică. Sora ei mai mare, Emilia (căsătorită cu Emil Pop, ambii bihoreni) a venit în SUA în anul 2000, când era studentă în anul 5 la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Oradea. Cealaltă soră, Daniela Lucaci, locuieşte în Oradea dar acum se află în vizită SUA, a venit la înmormântare. Părinţii Alinei, Emanuel şi Florica Perţe, sunt stabiliţi în Phoenix.

Cele două familii, numeroase, după cum se vede, s-au integrat perfect în viaţa americană, trăind în armonie. Desigur, purtând în suflet nostalgia locurilor natale!

După căsătorie, Cristian şi Alina au fost foarte activi în grupul de worship al bisericii „Happy Valley” din statul Marelui Canion. Cristi cânta la chitară şi mai ales la chitară bas. De asemenea, era captivat de tehnologie: ştia să repare aproape orice „device” (computer, tabletă, celular etc). Nu de puţine ori oferea celor apropiaţi „asistenţă tehnică” prin telefon, explicând cu răbdare cum să programeze un model nou de telefon sau să instaleze o nouă aplicaţie.

„Am avut aşa de puţin timp alături de el aici pe pământ. Aceşti 11 ani împreună mi se par acum secunde”, a declarat Alina cu lacrimi în ochi la una din televiziunile americane. Demn de notat este şi îndurerarea nepoatei Jennifer, de 15 ani, fiica Emiliei Pop (sora Alinei) care a dat un interviu impresionant unui post local de televiziune din Arizona despre ceea ce înseamnă pentru familie pierderea unchiului ei, Cristian Silaghi.

Comunitatea românească din Phoenix este alături de familiile Silaghi şi Perţe în aceste momente deosebit de grele. Dumnezeu să le mângâie inimile îndurerate!

Autorul ştirii: Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

Formula existenţei umane între materialism şi spiritualitate

Posted by Stefan Strajer On August - 22 - 2016

Formula existenţei umane între materialism şi spiritualitate

 

Autor: Galina Martea

 

Fundamentată pe procese vitale destul de complexe, existenţa umană este un sistem construit şi   dirijat de impulsuri ale unversului ce sunt nemărginite în timp și în spațiu şi care, totodată, sunt la nesfârşit de variate în formele stăpânite de materie în procesul dezvoltării. Acestea, la rândul lor, sunt fenomene prin care se manifestă esența lucrurilor și a proceselor umane corelate cu conceptul materiei/materialismului şi al spiritualităţii. Materia, fiind substanță concepută ca bază la tot ceea ce există în univers, este produsul destinat omenirii pentru a obţine, prin prelucrare, scopul dorit şi mijloacele necesare în existenţă/supravieţuire. Pe când spiritualitatea, fiind aceeaşi substanţă prioritară concepută pentru viaţa umană, este un fenomen corelat cu totalitatea de idei și sentimente ale fiecărui om/popor/naţiune, astfel reprezentând specificul vieții spirituale/intelectuale/culturale ale acestora. Materialismul (concepție filozofică opusă idealismului, ce consideră materia/natura ca factor primar în existenţă) şi spiritualitatea (concepţie filozofică opusă materialismului, centrată pe conștiinţă, spirit, gândire) sunt concepte diametral opuse, însă prezente în viaţa umană ca factori independenţi, dar câteodată şi dependenţi ce desemnează necesitatea de a forma un întreg în relaţia dintre om şi natură, şi în procesul vital prin care se manifestă omul. O descriere filozofică, dar reală în viaţa umană care se contopeşte cu frumuseţea şi complexitatea fenomenului spiritual, acesta fiind însoţit de conţinutul materiei extrem de important existenţei.

Necesitatea de a exista în lumea pământească se suprapune pe conţinuturi mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin necesare. Făcând parte din galaxia universilui, omul este înzestrat prin naştere de conţinuturi spirituale (mai mult sau mai puţin), dar, totodată, înzestrat şi dependent de materialismul ce îi oferă satisfacţie sufletească faţă de bunurile materiale care îi soluţionează problema existenţei (inclusiv, pentru condiţii decente) în viaţa de toate zilele. Lucruri fireşti/pământeşti concepute ca unităţi de măsură în viaţa fiecărui om/popor. Respectiv, fiecare om/popor îşi are caracteristicile sale atât pozitive, cât şi negative, acestea fiind trăsături ce individualizează cultura unei societăţi. În aşa mod, orişicare societate se remarcă prin aspectele sale, astfel evidenţiind nivelul de viaţă, cultură şi dezvoltare exprimat de conţinuturi ale materialismului şi spiritualităţii. Deci, orice societate umană îşi are trăsăturile sale specifice şi anume: este adeptă/orientată mai mult spre materialism, sau este adeptă/orientată mai mult către spiritualitate. Cu certitudine, că în asemenea fenomene un echilibru perfect/stabil nu poate fi, aşa cum şi natura fiecărui om este foarte diversă una de alta. Evident, în mod normal, ar trebui ca majoritatea populaţiei de pe mapamond să fie adepta spiritualismului, deoarece factorul de bază al Universului este considerat spiritul (ce există independent de materie) şi nu materia care este considerată un simplu produs al spiritului, conform doctrinelor filozofice. Dar, indiferent de această tratare filozofică, lumea pământească este un produs instabil/schimbător care încalcă regulile de joc ale naturii şi se conformează mai mult cu necesităţile şi exigenţele personale, bazate pe materie. Astfel, lumea se împarte în diverse categorii sociale ce reflectă criterii de greutate majoră sau minoră în cerinţe şi preocupări. Respectiv, unii dintre oameni simt necesitatea de a fi fericiţi prin conţinuturile materiale, alţii simt existenţa fericirii prin tot ceea ce este spiritual/imaterial. În aşa mod, formula existenţei umane mereu în diversitate dereglează echilibrul vieţii spirituale, în acelaşi timp, afectând destul de grav dezvoltarea intelectuală/culturală a omului.

Pentru a menţine un nivel superior al dezvoltării umane într-o societate la baza acesteia trebuie să existe echilibrul spiritual în cea mai evoluată formă, având ca suport prioritar dezvoltarea intelectuală şi culturală a individului. În aşa mod, comunitatea respectivă va fi urmată de efecte pozitive în procesul evoluţiei, iar acesta, la rândul lui, va produce transformări radicale în comportamentul şi mentalitatea omului. Existenţa umană bazată pe fenomenul spiritualităţii este cea mai sigură formă care dezvoltă omul în limitele unei culturi autentice. De aceea, pentru a crea un sistem autentic în dezvoltarea omului este necesar ca orice societate să contribuie prin toate elementele/formele la promovarea culturii spirituale. Prin această modalitate de dezvoltare omul va conştientiza mai complex importanţa şi sensul existenţei umane (despre faptul că lucrurile create prin forma spirituală sunt eterne, iar cele materiale sunt trecătoare), iar insuşi existenţa acestuia va fi un model unic pentru propria viaţă spirituală. Pentru a percepe un asemenea mod de viaţă omul trebuie să fie membru al unei societăţi culte, aceasta fiind instruită pe principii spirituale care să promoveze numai lucruri frumoase demne de apreciere. Cultura unei societăţi, fiind un întreg de caracteristici distincte în termeni spirituali, poate fi obţinută numai prin intermediul unor cerinţe concrete faţă de individ. Însă în acest caz, totul depinde cum este motivat mediul social prin care există individul şi cum îi sunt prezentate laturile esenţiale ale culturii umane. Pentru armonia acestora sunt necesare soluţii concrete care, în mod indispensabil, urmează a fi implicate toate aspectele culturii spirituale ce stimulează modelul perfect al dezvoltării umane şi al intelectului uman. Cultura spirituală în viaţa unei societăţi este fundamentală, deoarece datorită ei se poate construi existenţa civilizată a omului. Respectiv, prin existenţa civilizată a omului/a comunităţii se produce procesul care reglează în mod echilibrat necesitatea dintre materialism şi spiritualitate. Astfel, omul şi societatea simt necesitatea de a fi dependenţi de cultura spirituală, care îi organizează de a înţelege corect legătura fenomenelor naturale/sociale/personale, iar, în acelaşi timp, percep corect necesitatea echilibrată a materialismului pentru existenţă. Deci, prin nivelul de civilizaţie al unei societăţi/unui popor se prezintă nivelul de dezvoltare materială și spirituală al acestora, care, în acelaşi timp, este prezent şi nivelul coeziunii dintre necesitate şi importanţă. Astfel, pare că lucrurile sunt aşezate perfect în sistemul existenţei dintre materialism şi spiritualitate, unde la bază este educaţia centrată pe cultura spirituală. Cu toate acestea, este foarte vizibil şi, cu certitudine, există extrem de multă imperfecţiune în existenţa umană unde relaţia/necesitatea dintre materialism şi spiritualitate este în dezechilibru, în special, în defavoarea fenomenului spiritual care, de fapt, este cel mai civilizat sistem în convieţuirea/dezvoltarea umană. Aceste lucruri sunt prezente în societăţile unde cultura spirituală nu-şi găseşte locul potrivit în concepţia/mentalitatea individului, iar cultura materialistă este privită şi prezentă ca un factor primar şi, poate, cel mai necesar în existenţă. Respectiva abordare este caracteristică unor popoare, în special, acelor popoare care se confruntă cu sărăcia, incultura şi degradarea socială. Procesul de degradare socială începe anume atunci când educaţia spirituală în viaţa unui popor devine o necesitate minoră. Dar, cu părere de rău, acest fenomen este caracteristic şi unor popoare ce sunt mai mult sau mai puţin pline de bunăstare, însă genetic fiind adepţi ai materialismului. Deci, în asemenea societăţi educaţia care ar urma să fie întemeiată pe caractere de spiritualitate nu există la nivelul necesar, aceasta fiind orientată mai mult către materialism. Componentul materialismului este foarte vizibil la popoarele de origine latină, dacă să ne referim la continentul european, printre care se manifestă vizibil şi în societatea italiană, cu toate că în această societate şi fenomenele spirituale îşi au locul său şi sunt prezente ca valoare. Respectiva abordare pusă în dimensiunile materialismului contemporan a luat proporţii exagerate în ultimele decenii. Un exemplu viu este Basarabia sau R.Moldova care actualmente este împânzită de o sărăcie extremă, dar pe de altă parte omul societăţii pune un accent destul de mare pe bunurile materiale sau pe lucruri neînsemnate ale materialismului, care în unele cazuri/sau în majoritatea cazurilor este doar o mândrie/fudulie absurdă ce denotă caracter în modul de comportare şi de interpretare a lucrurilor în viaţa socială şi personală. Ca să nu generalizăm acest subiect pentru o societate, oricum sunt destul de vizibile unele momente de la care omul nu se poate abate. Deci, precum orice mediu social îşi are regulile şi obiceiurile sale, aşa şi omul, în majoritatea cazurilor, este nevoit să acţioneze conform tradiţiilor precedate de toata lumea înconjurătoare, chiar şi în cazul când situaţia materială nu-i permite acest lucru. Deci, se respectă proverbul “dacă toată lumea face aşa, atunci şi eu trebuie să fac în acelaşi mod”. În acest caz, am putea întrebuinţa şi o altă zicală: “acolo unde este mai mare sărăcia, acolo este şi mai mare fudulia”. Spre exemplu, în ultimele 2 decenii s-a format un ritual naţional destul de exagerat în Basarabia pentru a celebra sărbătorile de Paşti, sărbătoarea de pomenire a morţilor, Crăciunul, zile de naştere, alte sărbători. Acest fenomen a luat naştere destul de evident odată cu migraţia cetăţenilor în afara ţării după anii’ 90, aceştia, la rândul lor, muncind din greu în străinătate, respectiv obţinând mijloacele băneşti necesare care, ulterior, sunt trimise, parţial, rudelor în ţara de origine pentru diverse necesităţi vitale. Astfel, în ţara de origine lucrurile s-au complicat, la figurat, şi au luat o altă întorsătura, fiind corelate doar cu conceptul materialismului. Sub această imagine s-a instaurat o nouă modă socială care a afectat şi s-a răspândit aproape în întreaga societate. Aproape fiecare om al societăţii (în special, tineretul) este dominat de idea banului/materialismului prin care se doreşte doar o viaţă plină de lux cu bunuri materiale, însă mai puţin plină de educaţie spirituală. Cât priveşte fenomenul de celebrare a sărbătorilor susmenţionate este o tendinţă aparte, chiar şi pentru acele persoane care nu-şi permit în viaţa de toate zilele o alimentaţie corespunzătoare sau alte lucruri, însă este nevoită din puţinul ban economisit pe care îl are ca să-l cheltuie (sau să se împrumute) doar pentru câteva zile de sărbători a anului pentru a demonstra lumii că şi el are de toate. Deci, se prepară multă şi diversă mâncare pentru câteva zile, ca apoi aceasta să fie aruncată şi la animalele din coteţ, deoarece se strică şi nu se reuşeşte de a fi consumată în timpul necesar. Dar, la acest capitol să nu uităm cât de scumpe sunt produsele alimentare în R.Moldova, unde veniturile nu acoperă cheltuielile reale. Apoi, nunţile, cumetriile şi înmormântările sunt o nebunie totală sau ba chiar o tragedie personală/familială. Cred, la acest subiect nici nu e cazul de a descrie momentele respective, deoarece este o situaţie/imagine pe care trebuie doar să o vezi cu ochii proprii. Un singur exemplu, pentru ceremonia unei nunţi se pregăteşte mâncare pentru 500 persoane şi pentru câteva zile, iar de facto sunt invitaţi 100 sau 200 persoane doar pentru o singură seară. Iar pentru înmormântarea unui decedat se prepară mâncare pentru tot satul, în zonele rurale. Fără îndoială, este evident că trebuie să pomenim răposatul, însă, cred, nu este cazul în aşa mod exagerat şi cu cheltuieli enorme atât pentru mâncare, cât şi pentru pomeni. Aici, de asemenea cred, am ajuns la proverbul: “în timpurile de azi nu e bine nici să te însori/măriţi, dar nici să mori în societatea basarabeană”, deoarece după aceste ritualuri/tradiţii naţionale omul este pus într-o situaţie financiară destul de critică. În aşa mod, acea persoană care nu dispune de mijloacele băneşti necesare este nevoită să se împrumute pentru câţiva ani buni înainte. În caz contrar, dacă nu faci aşa cum face toată lumea, mai mult sau mai puţin, atunci este desconsiderat social şi eşti pus între discuţii neplăcute. Cât despre concetăţenii care muncesc în străinatate din greu şi în condiţii destul de dificile, aceştia acumulează banii doar pentru a se întoarce în ţara de origine pentru a-şi construi o casă cât mai mare, cu garduri cât mai înalte ca la nimeni. Mai puţini sunt dintre acei care preferă să-şi construiască un viitor în afara ţării de origine pentru a trăi într-un mediu social civilizat şi sănătos. Astfel, putem spune, omul rămâne cu acelaşi concept prioritar faţă de valorile materiale şi mai puţin faţă de valorile spirituale. Aceste lucruri, cu siguranţă, fac parte din educaţia şi cultura unui popor care este mai puţin aproape de fenomenele spiritualităţii. În special, dacă să ne referim la pătura dominantă a societăţii, atunci tabloul devine şi mai încântător. Această categorie de oameni, văzându-se la putere, tinde să-şi creeze o situaţie materială extrem de bună şi, în acelaşi timp, extrem de exagerată, fenomen ce denotă faptul care este nivelul de cultură al acestor oameni şi care este conţinutul spiritual al acestora. Fără generalizare, cu certitudine, orice societate are într-o măsură oarecare atât pătura intelectuală care există cu conceptul prioritar al spiritualităţii, cât şi masele care sunt mai aproape de conceptul materialismului. Astfel, societatea este intoxicată mai mult de către un materialism nedefinit şi mai puţin orientată către spiritualitate, fenomen ce determină că în viaţa unui popor nu există un ideal concret şi civilizat. Oricum, societatea basarabeană este vizibil dispersată între aceste concepte filozofice ale materialismului şi spiritualitate, în special, convieţuirea socială şi nivelul de trai dintre oamenii puterii, intelectualitate, masele, decalajul fiind extrem de mare între aceste pături sociale. Ţi-ar părea că într-o asemenea societate lucrurile ar urma să fie interpretate altfel, deoarece religia (considerată comunitate spirituală și morală care uneşte sentimentul faţă de divinitate şi umanitate) constituie parte integrantă în cultura poporului. Cu toate acestea, aproape întreaga societate este dominată de idea materialismului, ca unitate de masură în viaţa socială şi personală a omului.

Dacă să abordăm o realitate, în special la nivel european, atunci materialismul este mai puţin important şi vizibil în viaţa popoarelor anglo-saxone. Aceste popoare au creat condiţii extrem de bune pentru existenţa individului, în mod special, în convieţuirea socială care este centrată pe echitate, respect, transparenţă. Bunăstarea instaurată în toate domeniile de activitate socială, cât şi pentru întreaga societate, cât şi pentru fiecare individ, este o formă civilizată în existenţa umană a acestor popoare. Prin valorile spirituale/umane civilizate nu numai că au creat prosperitate socială, dar au inlăturat, în limite posibile, birocraţia/formalismul. Cu atât mai mult, au pus bariere serioase pentru a nu dezvolta in stat corupţia. Acest fenomen, dacă şi există poate într-o măsură oarecare la nivel de stat, atunci în viaţa cotidiană a individului, în special în relaţia statul-societatea, acest component nu este absolut deloc vizibil. În orice acţiune realizată de organele ierarhice ale administrării statale se conturează o transparenţă ideală în necesităţile/cerinţele sociale ale individului şi îndatoririle statului faţă de acesta. Este o tendinţă permanentă pentru a menţine în societate educaţia spirituală care impune condiţii de dezvoltare umană pe principii civilizate. Discriminarea maselor pe principii materialiste nu există, este o condiţie neînsemnată a societăţii. Fiecare om îşi are ritualul şi modul său de viaţă, fără a lua în consideraţie părerea publicului în privinţa vestimentaţiei personale sau a altor acţiuni faţă de modul cum trebuie celebrată o sărbătoare personală sau altele. Viaţa fiecărui individ este un model aparte care se corelează demn şi respectuos cu comportamentul social civilizat. Omul societăţii în viaţa de toate zilele este îmbrăcat în haine simple şi comode care nu dau impresia de a fi un adept al materialismului. Cu părere de rau, acest fenomen este contrariu societăţii basarabeane unde, o mare parte, în special, femeile în viaţa de toate zilele se îmbracă de parcă s-ar duce de dimineaţă până seara la o sărbătoare anumită. Cred, acest fenomen specific vestimentaţiei, care face parte din noţiunea materialistă, nu-l face pe om mai fericit în existenţa socială şi cea personală. Dar, cine ştie? Consider, acesta este doar un moft ce este parte componentă din cultura şi viaţa spirituală a omului, cu toate că şi îmbrăcămintea îşi are locul ei la timpul necesar. Sunt de părerea, că fericirea omului trebuie să fie autentică doar atunci când acesta îşi tăieşte existenţa într-un mediu social sănătos (drepturi nelimitate, echitate şi protecţie socială corespunzătoare, sistem de educaţie şi sănătate performant, încredere în instituţiile statale, încredere deplină în guvernul statului, încredere în concetăţeni, libertate civilă, libertatea cuvântului, corupţie inexistentă, absenţa corupţiei la nivelul conducătorilor din stat, prosperitate socială, etc.), iar acesta, la rândul lui, valorificând în mod prioritar şi constant valorile spirituale/umane întru binele individului. Dacă să ne referim la clasamentele mondiale, în special la nivelul de trai sănătos şi fericirea omului în societate, atunci printre acestea sunt pe primele locuri, în special, ţările anglo-saxone şi nu numai, care tind mereu spre civilizaţie prin valorile spirituale şi, nemijlocit, tind să înlăture cât se poate posibil diferenţa de convieţuire dintre omul puterii şi omul societăţii. Ţările în care clasa dominantă/politicienii nu au privilegii şi imunitate socială, însă au doar responsabilităţi faţă de societate, sunt Suedia, Islanda, Danemarca, Olanda, Elveţia, Finlanda, Norvegia. Iar un alt tablou al vieţii sociale cu efecte foarte fericite pentru omul societăţii (unde fiecare om al societăţii are aceleaşi condiţii de viaţă şi este considerat ca valoare socială pe aceeaşi orizontală cu omul puterii din stat) este prezent în Danemarca situată pe locul I, aceasta fiind urmată de Elveţia – loc 2, ulterior Islanda – loc 3, Norvegia – loc 4, Finlanda – loc 5, Canada – loc 6, Olanda – loc 7, Noua Zelandă – loc 8, Australia – loc 9 (pentru anul 2015, clasament întocmit de Organizaţia Naţiunilor Unite). Cred, după asemenea relatări, fiecare dintre noi şi-ar dori să locuiască în una dintre ţările susmenţionate, iar, în acelaşi timp cu speranţa pozitivă, să contribuim benefic la însănătoşirea acelor societăţi care încă se confruntă cu elemente destul de negative în existenţă şi care, cu părere de rău, sunt încă foarte multe la număr pe arena mondială. Numărul ţărilor ce sunt în mari dificultăţi cu propria viaţă şi într-o luptă continuă cu fenomenele autentice spirituale/umane depăşesc de zeci şi zeci de ori mai mult numărul ţărilor care există în prosperitate spirituală şi socială.

Deci, ca să nu devenim cu toţii complice al modelului de viaţă contemporan, bazat mai mult pe formula materialismului, atunci ar urma să ne conformăm, in mod prioritar, la valorile spirituale/umane, indiferent de faptul că suntem mereu ademeniţi de necesităţile exagerate ale existenţei. În acest caz, omul trebuie să acorde o atenţie aparte fenomenelor ce reglează viaţa socială şi cea personală în limitele civilizate ale echilibrului dintre materialism şi spiritualitate. Astfel, omul/întreaga omenire treptat ar putea deveni dependentă de educaţia spirituală care, la rândul ei, le va crea, posibil, un model perfect în convieţuirea umană.

(Galina MARTEA, dr., academician, membru al Academiei Româno-Americane)

G.Martea,foto 45,Art,jpg

Foto autor: Galina Martea

Agramatul incolor e bun doar de scriitor!…

Posted by Stefan Strajer On August - 22 - 2016

Agramatul incolor e bun doar de scriitor!…

 

Autor: George Petrovai

 

În celălalt regim se făcea (bineînțeles, cu fereală) mult tam-tam și haz pe seama cuplului Ceaușescu, amândoi cu o pregătire intelectuală mai mult decât precară, dar ahtiați până în vecinătatea penibilului după diplome nemeritate și titluri științifice, ce se potriveau ca nuca-n perete cu imensul lor gol spiritual, pe care – de cum deschideau gura – nici vorbă să-l poată ascunde după neputincioasa forță a funcțiilor și după jalnica strălucire a zorzoanelor. Ba dimpotrivă și parcă de-al dracului, cu cât se dădeau mai mult de ceasul morții ca să pară altceva decât ceea ce erau în realitate la capitolul cultural-intelectual, cu atât mai zdravăn ieșea în evidență, taman atunci când le era lumea mai dragă, fondul ignoranței lor, intens cosmetizată de profesioniști în laboratoarele puterii.

Da, căci lesne poate fi creată și indusă într-o mulțime (gloată, masă, popor) magia puterii discreționare (Stalin, satrapul care a ordonat torturarea și uciderea a milioane de oameni nevinovați, n-a fost perceput ca un semizeu de grosul victimelor sale?!) prin morgă, ținută la patru ace, gărzi de corp și coloane de mașini oficiale, adică toată recuzita trebuincioasă pentru ca găunoșenia să poată fi convertită în impresionant…

Dar iată că ceea ce în regimul bolșevic părea a fi pe meleagurile noastre doar un accident istoric de sorginte muscăleasco-orientală (tirania și întreaga ei recuzită sfidătoare dintr-acolo au fost aduse la nordul Dunării de vânturile pustiei), pentru descurcăreții postdecembriști a devenit o constantă, ceva deja obișnuit până la banalizare în largul evantai al trebușoarelor deopotrivă certate cu legea și bunul simț: tot acuși-acuși tunuri de milioane (jumătate   dintre aleși sunt penali cu acte în regulă încă din campania electorală, ceilalți se grăbesc să-i ajungă din urmă) și milioane de români ce tot mai greu trăiesc de azi pe mâine; lupii (a se citi hoții, trădătorii și plagiatorii) puși paznici la oi, adică numiți în posturi decizionale, unde dispun cum vor mușchii lor de banul public, în timp ce cetățenii truditori și corecți (pe lângă aceștia, în România tuturor posibilităților nelegiuite mai fac umbră pământului încă vreo câteva milioane de consumatori – marea masă a trăitorilor ce nu vor să știe de obligații, ci numai de drepturi), în timp ce cetățenii corecți, vasăzică, suportă cu stoicism cel mai diversificat și împovărător sistem de taxe și impozite din această parte a lumii; subanalfabeți cu cefe de tauri, convinși că banii, indiferent de culoarea lor, rezolvă orice (firește, în acest „orice” nefiind loc pentru esențialele flecuștețe de felul omeniei, onoarei, dragostei curate sau respectului) și atâția tineri dispuși să facă orice pentru a putea deveni cineva cu ifose și fără pic de demnitate etc., etc.

Într-un atare marasm pe toate planurile (de la societate și până la familie, de la credință și până la salut), consecința logică a făcăturii iliesciene cu democrația originală și a luminiței ce stă să se stingă la capătul tunelului multidecenal, ce să ne mai mire că atâția aflători în treabă printre oamenii de treabă ai acestei țări, agramați cu patalamale rostuite și ușori ca fulgii în ceea ce privește cultura, nu doar că se pun pe scris (vezi liota „scribilor” aflați după gratii) după cum bate vântul inspirației de-o clipă, dar chiar ajung să se creadă înzestrați!

Atâta de înzestrați, încât se fac luntre și punte ca să apară în mari reviste (asta le mărește cota de importanță în propriii lor ochi loviți de miopie), deși ei pun cu regularitate punct după titlu și deși producțiile lor, cu un minuscul chichirez conceptual-artistic, sunt părți referențiale dintr-un interminabil coșmar…

(Sighetul Marmaţiei, 10 iulie 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

„Lucian Blaga şi ultima lui muză” – O carte premiată

Posted by Stefan Strajer On August - 22 - 2016

„Lucian Blaga şi ultima lui muză” – O carte premiată

 

Recenzie: Doina Popa (Dexter, Michigan)

 

Scriitoarea Anca Sîrghie, conferenţiar dr. la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi în prezent la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu, istoric şi critic literar, membră a Uniunii Scriitorilor din România, precum şi a altor asociaţii şi ligi culturale din ţară şi de peste hotare, a publicat până în prezent şase cărţi şi 13 cursuri universitare, ca unic autor, fiind prezentă în numeroase volume colective. Este semnatara a peste 400 de articole dar şi redactor coordonator al publicaţiei academice „Lumina Slovei Scrise”. A redactat 12 prefeţe la operele altor scriitori, a îngrijit 4 ediţii de cărţi, a scris numeroase recenzii de carte, cronici de teatru, a dat şi a luat interviuri, fiind constant prezentă la manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale. A fost onorată cu titlul de „Cavaler” pentru merite culturale în Franţa (2000) şi cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în România (2007). I s-au conferit premiile “Radu Stanca” la Sibiu şi “Biblios” la Alba Iulia.

Lucian-Blaga-si-ultima-lui-muza

Iată doar câteva menţionări din palmaresul literar al scriitoarei, care ne-a surprins anul trecut cu un nou volum, publicat la Editura “Techno Media” din Sibiu, Lucian Blaga şi ultima lui muză. Este cartea care recent a fost onorată cu Premiul “Octavian Goga” al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu, pe anul 2015. Volumul constituie rodul unei sincere şi trainice prietenii care s-a legat între scriitoare şi cea din urmă muză a lui Lucian Blaga, Elena Daniello. Cartea este alcătuită din trei capitole: „Greieruşa” versurilor lui Lucian Blaga – Dialog în trepte I, Într-o vară de noiembrie – Dialog în trepte II şi Un dialog imaginar – Dialog în trepte III. În Cuvântul înainte intitulatCum am cunoscut-o eu pe Elena Daniello, renumitul profesor universitar Ovidiu Drimba face câteva confesiuni, surprinzătore ca inedit, legate de doamna Elena Daniello, care prin naştere este o membră a nobilei întru spirit românesc familii Puşcariu. Ca un preludiu al destinului viitoarei iubiri, academicianul Sextil Puşcariu, cel înrudit cu Elena, a marcat în 1919 cu încurajarea sa debutul poetului din Lancrăm – satul care “poartă în nume sunetele lacrimei”şi i-a stimulat tânărului Lucian Blaga evoluţia ulterioară. Aflăm din cartea Ancăi Sîrghie că, personajul ei central, medicul stomatolog Elena Daniello era o profesionistă remarcabilă, o femeie frumuşică, inteligentă şi modestă, fără aere de mare cucoană… Relaţia ei de iubire cu Lucian Blaga s-a stabilit prin anul 1950, ca o afecţiune discretă. Precum poveştile celorlalte patru muze anterioare ale lui Lucian Blaga, de la Cornelia şi Domniţa, până la Eugenia, Coca, şi această idilă din urmă,pentru Elena Daniello, a fost bazată pe o dragoste completă, în care iubirea s-a îmbinat cu inspiraţia creatoare.

În preambulul dialogului din care se constituie cartea, scriitoarea Anca Sîrghie dezvăluie împrejurarea care a facilitat apropierea sa de Elena Daniello. Este vorba de Sesiunea Ştiinţifică a Festivalului Internaţional „Zilele Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, desfăşurată într-o sală a Bibliotecii Universitare, care astăzi poartă numele poetului-filosof, între 6 şi 8 mai 1996. Iată cum îşi aminteşte Anca Sîrghie momentul primului lor contact vizual, iniţiat de Elena Danielo: “Am întors uimită capul şi m-au întâmpinat doi ochi puternici ai unei făpturi firave de femeie vârstnică, dar care nu-şi trăda greul celor 86 de ani, pe care mai apoi aveam să aflu că îi purta”. Distinsa doamnă urma să-i mărturisească la fel de intempestiv, cum tocmai i se şi adresase, faptul că pentru ea scrisese poetul versurile: „Din amintiri beau cu nesaţiu/Boccadel Rio/rană în spaţiu”. O memorabilă vizită rămâne pentru autoare aceea din mai 1996, când a intrat prin intermediul Elenei Daniello nu numai în casa ei din str. Eminescu,nr.3, ci   într-un spectacol total al universului poetic blagian. Au urmat apoi întâlniri la Sibiu şi Cluj-Napoca, firul basmului depănat de Elena Daniello continuându-se sub semnul dezvăluirilor uluitoare. În ciuda diferenţei de vârstă, între Anca Sîrghie şi Elena Daniello se statorniceşte o prietenie sinceră, timp de vreo 13 ani, în care aceasta din urmă îi prezintă texte în manuscris cu poezii blagiene deja publicate, pe care ea le inspirase poetului, precum şi epistole inedite de o superbă încărcătură metaforică, vădind o tainică iubire, alături de traduceri, texte filosofice, cugetări. Blaga trăise încă din 1948 umilinţa de a se vedea scos din Academia Română, din Universitatea clujeană, chiar şi din literatura şi filozofia ţării lui, în care figura pe lista scriitorilor interzişi de regimul comunist, atunci instalat. Şi aşa a şi rămas până la stingerea sa din luna mai 1961. În mod cert, se dovedeşte în carte adevărul că Elena era o veritabilă cunoscătoare a spaţiului material şi sufletesc în care se mişca Lucian Blaga în cea mai cruntă perioadă a vieţii sale. Este vorba de deceniul al VI-lea, supranumit în întreaga literatură română “obsedantul deceniu”, când a fost decimată crema intelectualităţii noastre interbelice.

Autoarea cărţii notează esenţa dialogurilor purtate cu distinsa ei prietenă din Cluj-Napoca şi chiar filmează în două rânduri mărturisirile Elenei Daniello, totalizând 4 ore de peliculă. O situaţie cu totul inedită pentru Anca Sîrghie ca scriitoare este faptul că înainte de a aşterne pe hârtie conţinutul dialogului lor, ea a realizat un film documentar, intitulat Amintiri despre Lucian Blaga şi apoi ataşat noii sale cărţi. Se pare că acesta nu va rămâne singurul film al scriitoarei pe această temă, căci în prezent tocmai finalizează lucrul la un al doilea. Urmând cronologia biografiei poetului, aflăm din recentul volum că Elena a fost în 1951 naşa de cununie a fiicei poetului, Dorli. Cum era de aşteptat, Elena va deveni în timp ţinta denigrărilor acesteia… tocmai datorită faptului că era muza adorată a tatălui său. Nemulţumită de situaţia creată, Dorli va afirma că tot Clujul cunoştea relaţia lor de “amitie amoureuse”.

Un incontestabil merit al muzei din urmă este faptul că Elena Daniello a făcut din păstrarea amintirilor şi a textelor încredinţate ei de poetul interzis o datorie sacră şi o menire, un sens al dăinuirii ei într-un anume loc sub Soare, anume în vila ei de pe str. Eminescu, nr. 3 din Cluj-Napoca, unde ea va trăi până la 100 de ani. Astfel, transcriind fragmente din dialogul desfăşurat între Anca Sîrghie şi Elena Daniello, se naşte acest sens evocativ, textul-document cuprinzând cele trei trepte ale volumului. Dialogul dintre cele două interlocutoare este viu şi bogat în date documentare, unele de un sfâşietor dramatism, căci dezvăluirile Elenei Daniello sunt incitante, trezind curiozitatea şi atracţia spre lectură pasionată, ea plimbându-ne prin “împărăţia amintirilor” sale. O formă paroxistică a umilinţei la care scriitorul a fost supus de comunişti rămâne episodul în care, după ce atinsese cele mai înalte piscuri ale recunoaşterii ca personalitate complex afirmată pe plan naţional şi chiar peste hotare, ajuns bibliotecar, Lucian Blaga se vede obligat să dea la moara de hârtie propriile sale cărţi intrate în patrimoniul prestigioasei instituţii clujene.

În capitolul Dialog în trepte II se dezvăluie acea „vară de noiembrie” a iubirii lor, despre care Elena are bucuria să povestească în întâlnirile cu convorbirile lor vesperale din vara, când universitara sibiană activa ca preşedintă de comisie la o sesiune de bacalaureat clujean. Anca Sîrghie mărturiseşte cât de norocoasă a fost, aleasă fiind de Elena pentru acest „festin spiritual” care completa tot ce citise până atunci despre poetul şi omul Lucian Blaga. Treisprezece ani a durat această prietenie, iar ultima întâlnire a avut loc la Cluj-Napoca, atunci când muza lui Lucian Blaga ajunsese la venerabila vârstă de 99 de ani.

În cel de-al treilea capitol, unde dexteritatea de scriitor a autoarei îşi dovedeşte calitatea înaltă, asistăm la un dialog imaginar pe care Anca Sîrghie îl realizează în decembrie 2014 la Sibiu cu condeiul în mână, găsind cuvenit să afle şi… opinia poetului. Nu ştiu să fi citit undeva o mărturisire atât de copleşitoare ca emoţie a iubirii la anii deplinei maturităţi, ca aceasta: ”Pentru a iubi cu adevărat, -considera Lucian Blaga – trebuie să ai în urmă aproape o viaţă întreagă. Anume alesături de melancolie ale „vârstei” dau iubirii o violenţă şi o luciditate fără de care ea rămâne uşor în penumbră… Că şi vârsta poate fi o calitat încep s-o învăţ acum, dureros câteodată, dar şi îmbucurător. Aceasta nu e bătrâneţea, ci adolescenţa triumfătoare, păstrată prin voia destinului în mine, timp de decenii, pentru clipa singurei întâlniri cu iubirea. “Aşadar, iubirea elenică se constituia drept apogeu al erosului blagian, o sinteză a lui, şi   trebuie înţeleasă în unicitatea ei.

Autoarea recurge pentru acest capitol la cugetările din Elanul insulei şi la paginile memorialistice ale lui Blaga, pivotând îndeosebi pe Luntrea lui Caron. Tipologic, cartea câştigă în diversitatea profilelor conturate, rememorările venind nu numai din partea Elenei, ci şi din cea a autoarei, cu momente din istoria familiei, a colegilor evocaţi. Aşa trebuie înţeleasă diferenţa dintre interviu şi dialog, care se deschide spre multiplicarea planurilor confesive.   Este semnalată astfel în recenta carte şiprezenţa constantă a soţiei poetului, Cornelia, care a fost “biciul lui Dumnezeu“pentru opera sa, a unor intelectuali prieteni care îl admiraseră pe Lucian Blaga fără rezerve şi nu în ultimul rând a fiicei sale, Dorli.

Se ştie că Elena Daniello i-a inspirat poetului ciclul Vară de noiembrie, atât de diferit faţă de cele precedente ca stare sufletească. Poetul însuşi mărturiseşte: „viaţa izbucneşte în mine ca un murmur năvalnic de ape, parcă aş da spre o vară cât patru anotimpuri. Atari avânturi au darul să-mi apropie, prin contrast, gândul morţii. In stări de exuberanţă şi turmentare, gândul nefiinţei îmi este insuportabil. El nu mă atinge decât cu melancolii de natură lirică, stinse ca subt surdină. Iar asemenea melancolii dau relief însăşi stărilor mele de beatitudine.” Iubirea poate fi o forţă regeneratoare, indiferent la ce vârstă îţi infloreşte sufletul. Blaga este convins de acest adevăr. Pentru poet, iubirea târzie este nu numai un ferment al reînvigorării omeneşti, ci şi al celei creatoare. Elena Daniello i-a mărturisit prietenei sale, Anca Sîrghie, cu nedisimulată mândrie şi mulţumire, că oricare altă femeie l-ar fi inspirat pe Lucian Blaga în anii anteriori, în mod cert,după ea nu a mai existat altă muză care să-l stimuleze creator.

Valoroasă este descinderea făcută de autoare cu instrumentele criticului literar în ciclul Vară de noiembrie, punându-se în   lumină poeziile cele mai semnificative, de la Boccadel Rio la Risipei se deda florarul,cu strofele: “ Polenul cade peste noi,/ în preajmă galbene troiene/alcătuieşte-n aur fin./Pe umeri cade-ne şi-n gene/Ne cade-n gură când vorbim,/şi-n ochi când nu găsim cuvântul/şi nu ştim ce păreri de rău/ ne tulbură, pieziş, avântul.”precum şi Cântecul focului, Portret, În lumea lui Heraclit, Cântec de noapte, Andante, Solstiţiul grădinilor, Descântec, Primăvara, Caut nume, Anotimpurietc., cu versuri ce sunt dedicate indubitabil Elenei Daniello. Recenta carte a Ancăi Sîrghie dovedeşte cât de rodnică în plan creator a fost iubirea lor…Acest fapt va fi atestat şi de către Dorli, fiica poetului, care după ce a renunţat la atitudinea belicoasă, în capitolul Muzele…tatălui meu, ea a publicat o scrisoare adresată de poet Elenei Daniello, apărută   şi în revista „Apostrof”: „O inteligenţă atât de vie precum este a ta… Tu ai ştiut să o menţii în slujba celor 100 de procente de feminitate ce le porţi în fiinţa ta. Aceasta este o condiţie să-ţi dezvolţi, fără a şti,darul cel mai frumos ce-l poate avea o femeie pe plan istoric. Darul de a stimula.” Cu Elena purtată mereu în gând, dar având alături pe soţia lui devotată, Blaga a trecut prin purgatoriul silniciilor de tot felul în ultimii săi ani de creaţie. În mare taină, Elenei i-a încredinţat, între multe altele, şi cele trei caiete mari în format A4, cu textul în manuscris al romanului Luntrea lui Caron, ea copiindu-l cu stoicism, ca astfel să rămână posterităţii un exemplar sigur, în cazul în care, scriitorul ar fi fost arestat, iar manuscrisele, confiscate spre a fi distruse. Prin gestul onorant al doamnei Rodica Daniello, medic în Germania, care ca fiică a Elenei, a donat Bibliotecii Universitare “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca un adevărat tezaur de documente blagiene, totalizând vreo 26 repertorii cartonate, în prezent este posibilă cercetarea lor de către exegeţi. Majoritatea lor poartă pe coperte dedicaţii făcute “Pentru Elen” de către genialul ei admirator.

V-am prezentat acum doar câteva aspecte din această carte densă ca informaţie literară, minunată ca scriitură, un document ce ridică vălul de pe viaţa privată a uneia dintre cele mai importante personalităţi din literatura noastră contemporană: poet, prozator, dramaturg, filozof, jurnalist, diplomat, academician, traducător, profesor universitar, Lucian Blaga, cel căruia istoricul literar Anca Sîrghie i-a dedicat ani întregi de muncă şi cercetare. O dovedeşte neprecupeţit sinteza cuprinsă la capitolul final al Anexelor, unde enumerarea variatelor forme în care scriitoarea a înţeles să valorifice universul blagian este susţinută de imagini fotografice edificatoare. Cartea Lucian Blaga şi ultima lui muză, premiată recent de Uniunea Scriitorilor din România la Sibiu constituie un document de o reală valoare. Citind-o, ne înălţăm pe alte culmi ale cunoaşterii poeziei din noi înşine, căci fiecare dintre noi ascundem în profunzimile inimii şi sufletului nebănuite unde lirice.

Interzise celor sub optzeci de ani!

Posted by Stefan Strajer On August - 22 - 2016

Migdale dulci-amare

Interzise celor sub optzeci de ani!                                        

Pamflet de Florica Bud

 

Zilnic îmi spun că nu voi mai urmări întâmplările palpitante din politica românească; unele cu final previzibil, altele imprevizibile şi multe altele fără sfârşit. Cât despre finalurile fericite… dăm peste ele doar la colţuri de stradă, în nopţile de vară. Fără îndoială că ne-am putea lipsi de gafele scăpate de sub control ale politicii. Chiar ar fi de dorit să eliminăm palpitaţiile şi bufeurile că doar nu am intrat cu mic cu mare în menopauză stradală şi nici în Ţararioza Carpatica. Din păcate, Ucigă-l Toacă nu doarme în iarbă, asemeni iepuraşilor model, Iepurilă Fuge de Umbra Sa, personaj bine conturat şi atât de fermecător, venit dintr-o poveste pe care, Voi Abonaţi La Vol Profit Poveste, nu o veţi lectura niciodată. Niciodată este un cuvânt care îmi dă fiori şi chiar mi-ar plăcea să-l alungăm din lexic… cu pietrele din carierele de pe Someşul rămas cu burtica asasinată de draglinele şi excavatoarele inconştiente.

Nu crezi că este prea dimineaţă ca să-l invoci pe necuratul? mă veţi întreba Dulci Multimilionari În Iluzii Păstrate Prin Băncile Lumii Şi În Trezoreria Statului. Este, este, răspund, făcându-mi semnul crucii şi alduindu-l cu un Ducă-se în pustiu şi peste trei oceane! Veni-i-ar hirul pe coada sărcii!

Politica aservită, pardon, servită la orice oră din zi şi din noapte, poate să dea palpitaţii românilor slabi de înger. Ba mai mult, celor uşor excitabili, Domnia Sa fiind o doamnă în bucătărie, pat şi societate, poate să le ofere mii de orgasme, că tot se poartă aceste minunate stări. Devenit un popor de Femei Perfecte Şi Caline Şi Bărbaţi Potenţi Şi Nefiltraţi- fiinţe bicefale care îşi propun să trăiască doar pentru a-şi oferi unii altora cât mai multe superorgasme – poporul român este pe punctul de a face apoplexie de atâta bine trupesc.

Într-o seară, vă veţi da seama în care, deoarece vă merge mintea la rele, curgeau râuri de bale la colţul guriţelor unor invitaţi ai emisiunilor politice, emisiuni „pe sticlă” ce au menirea să facă cât mai accesibilă politica în rândurile poporului alegător sau doar spectator. De ce explodau mai mult ca altădată broboanele de transpiraţie şi alte umori, din trupurile şi din porii   invitaţilor? mă veţi iscodi Diabolici Vizitatori Ai Sălilor De Sport Destinate Întreţinerii Spiritului.

Păi, cum să nu explodeze dacă şeful unui partid care avusese alegeri a ajuns să fie… o femeie! Invitaţii întregului eşichier politic au salutat, din studiouri, această alegere preafericită şi în unanimitate ilară au fost de acord că este nevoie de cât mai multe femei tinere şi pricepute în politica românească de primă linie.

Dragi bărbaţi şi prieteni, este nevoie de tinere nu numai în Parlament, ci peste tot în ţara aceasta; lângă fiecare impotent să se afle câte două sau chiar trei exemplare superbississiississississississime. Nu degeaba pregătesc de mai mulţi ani o propunere legislativă, asta dacă îmi va veni şi mie rândul să fiu aleasă în vreo Cameră! Ea sună cam aşa: toate femeile peste cincizeci de anişori să fie scoase – din republică, regat, împărăţie, ţarat sau ce vor fi fiind – şi duse pe Tărâmul Celălalt, adică pe Tărâmul Zmeilor Pluridurocăpăţânoşi. Rămaşi fără zmeoaice, vrăjitoare şi fără Ielele cele Rele, vă daţi seama distinşilor că Raiul Pe Pământ s-ar instala în munţi şi văi, în sate şi oraşe, pe câmpii şi lunci… şi mai ales în capitala luncilor, Lunca Dâmboviţeană.

Dacă mă gândesc bine, ar trebui ridicată ştacheta şi mai sus, la patruzeci şi cinci de ani. Nu este păcat de Dumnezeu să lăsăm copilele să aştepte, când ele doresc acum, când sunt în plenitudinea forţelor sinelui hormonal, să intre în politica mare a ţării, acolo unde le aşteaptă, nechezând de plăcerea de a duce ţara pe culmile comunismului, hipercapitalismului, feudalismului sclavagismului sau poate a comunei primate, nişte…? Ştiu că, Voi Vajnici Apărători Ai Drepturilor Animalelor Fecunde aţi fi dorit ca biet-cuvântul din locul celor trei puncte să fie imperiosul cuvânt paralei. Sunt în concordanţă cu Domniile Voastre Fericiţi Şi Rezonanţi Tovarăşi că singura expresie care mi-ar putea încheia apoteotic propoziţia ar fi “armăsari pur sânge”. Fatalmente şi din motive plicticoase nu voi putea să îi numesc decât căluţi – că vor fi de mare sau vor fi de uscat, “Nu vom şti niciodată”, aşa cum ne-a prezis o tânguitoare romanţă, la început de veac. Aţi fi atât de inumani, Voi Admiratori Jambonici Şi Indecenţi încât să doriţi ca bietele tinere să muncească? Mai ales cele care nu şi-au găsit măcar un papa del azugar care să le ţină în puf, acum când, din păcate, tinerii bogaţi nu sunt suficienţi pentru numărul tunatelor, număr ce creşte nesimţitor cu anii.

Pe bună dreptate, nubilele noastre vor să îşi asigure un trai uşor; să muncească proştii şi cei care au tot muncit! Vârsta ministreselor, miniştrilor şi a parlamentarilor se apropie vertiginos de vârsta primei comuniuni. Şi atunci cine să facă şi să pună în aplicare nişte amărâte de legi care să pornească măruntaiele ciuruite ale economiei româneşti? Economia este un cuvânt de-a dreptul desfrânat, pe care conducătorii ar dori să-l scoată din vocabular… cu vot cu tot! Am vrut să rezoneze cu versurile   altei romanţe: “Inima din piept s-o scot/ Ay, ay, ay/ Cu dor cu tot!”   Îmi pare rău că nu pot să transcriu şi melodia ca să îmi înţelegeţi şi mai bine zbaterile.

În schimb, ei, dragii moşului, s-au îndrăgostit de expresia: “Lupta împotriva corupţiei”, luptă ce aduce multe voturi şi simpatia maselor, care – atunci când o aud declamată de cine trebuie – mai că se lipsesc de mâncare, medicamente, gaze, energie şi alte marafeturi ieftine. Să lupte! Nu îi opreşte nimeni. Dar să lupte şi împotriva violenţei din şcoli şi din societate, împotriva crimei, a violurilor şi a altor rele care ne sufocă. Poporul a decis să se alăture tuturor sărăntocilor lumii care strigă: “Suntem prea săraci ca să ne permitem să cumpărăm: hrană, haine, servicii, etc., etc. … ieftine. Vrem preţuri ca în Dubai!”

În sfârşit, ne-am dat pe brazdă devenind un popor perfect, poporul pe care şi-l doreşte orice conducător democratic,   precum şi-l doresc toate “intestinele” aferente democraţiei. Pentru cei care – la întrebările: De ce?, Până când?, Încotro?, Cine?– se mulţumesc cu răspunsurile pe care suntem obişnuiţi să le primim aproape de secole,   aduc pe tapet unul simpatic, nu cu mult mai stupid ca altele, “A plus B/ Cineva din R.S.R.”! Acesta era răspunsul la toate întrebările copilăriei mele. Un biet joc de cuvinte! Şi fiindcă îmi sunteţi mai mult ca simpatici, vă mai aduc aminte unul: “Cineva din largul mării/Care nu te dă uitării!”.

„Din Oceanul Pacific, a ieşit un peşte mic”/ Iar pe burta lui scria/ Eu te rog nu mă uita”, vor completa jocul cu prostioare, Memoratorii Quotidieni Şi Fatidici. Da, orgolioasă zicere şi asta! Dar nu făcea parte din răspunsurile la scară globală, era de fapt o biată ştire marină care lupta şi luptă, împotriva poluării. Dacă pe burtica respectivă ar fi fost scris, ” Eu te rog nu mă mânca”, atunci arheologic, acolo în acel ocean, ar fi… punctul zero al regimului vegan.

Florica Bud

Foto. Florica Bud

DESPRE O „DESHUMARE” DRAMATICĂ ŞI PROFUNDĂ

Posted by Dorin Nadrau On August - 13 - 2016

Recent apărută, cartea „Deshumarea” de Mihail Decean, ediţie bilingvă (română/engleză), consemnează în mod incontestabil tulburător demersurile întreprinse de autor pentru efectuarea unei deosebit de anevoioase acţiuni de căutare şi deshumare a unor partizani anticomunişti ucişi de Securitate în Munţii Apuseni.

Fenomenul rezistenţei armate anticomuniste a cunoscut o mare amploare pe teritoriul Transilvaniei. Cea mai mare densitate de formaţiuni care s-au opus regimului comunist a existat în zona Apusenilor, pe teritoriul fostelor judeţe Alba, Cluj şi Turda, iar dintre acestea, cea mai importantă a fost organizaţia „Frontul Apărării Naţionale – Corpul de Haiduci”, creată şi condusă de un fost ofiţer de carieră, Nicolae Dabija, tabăra permanentă a organizaţiei fiind amenajată la nord de valea râului Arieş, pe teritoriul comunei Bistra din jud. Alba, la cota 1200 în locul cunoscut sub denumirea de „Groşi”, la o distanţă de circa 16 km nord-est de centrul comunal şi aproximativ 7 km sud-vest de vârful Muntele Mare (1826 m). La începutul lunii martie 1949 în tabăra de la Groşi se aflau 25 de persoane, cele mai multe străine de zonă. Între timp, autorităţile aflaseră de grupul de partizani din apropierea comunei Bistra şi au întreprins imediat măsuri pentru anihilarea lui, Securitatea recurgând la presiuni şi şantaje asupra populaţiei locale. În dimineaţa zilei de 4 martie 1949, asupra taberei a avut loc atacul Securităţii la care au participat două putoane alcătuite din circa 80 de soldaţi în termen, subofiţeri şi ofiţeri, şi numeroase cadre operative aparţinând Securităţii. În urma puternicului schimb de focuri în care s-au folosit armament de infanterie, grenade şi încărcături de trotil, au rezultat morţi şi răniţi de ambele părţi, iar cabana a fost incendiată. Din partea atacatorilor au rezultat trei morţi şi şase răniţi. Dintre partizani au fost ucişi prin împuşcare patru bărbaţi, dintre care unul a fost Petru Decean, verişorul primar al lui Mihail Decean, autorul cărţii, şi o femeie, soţia unuia dintre victime. Şase persoane au reuşit să spargă încercuirea şi să fugă, însă au fost capturate şi ucise ulterior. Alte nouă persoane, în afară de doi trădători, au fost arestate. Membrii grupului care au scăpat la început de arestare au fost urmăriţi permanent în perioada următoare, fiind în cele din urmă capturaţi, condamnaţi şi chiar ucişi în diverse împrejurări (sursa: iiccmer.ro).

După ce s-a irosit în intervenţii repetate ce s-au dovedit ineficiente (acţiunea de căutare a început în 2010), Mihail Decean ia hotărârea de a nu mai accepta nicio concesie, decis să acţioneze în regim de urgenţă, mai ales că trecuseră 67 de ani de când vărul său primar a murit în floarea vârstei (nici nu împlinise 23 de ani), plătind cu viaţa pentru o cauză aleasă, aceea de a se opune, cu asumarea oricărui risc, comunismului.

Deshumarea (1)Cartea se constituie într-un jurnal al analizelor sale personale, al investigaţiilor şi acţiunilor de cercetare la care a participat nemijlocit, cu relatarea detaliată a dureroaselor surprize apărute în perioada incluzând identificarea gropii comune şi desfăşurarea efectivă a deshumării, operaţiune afectată de imprevizibile reţineri şi măsuri restrictive inexplicabile.

Este îndeobşte cunoscut că examinarea sacrificiilor participanţilor la rezistenţa anticomunistă impune concursul unor instituţii specializate şi a unor peronalităţi istorice, dar, fără îndoială, aceasta trebuie să beneficieze şi de persoane care au depus susţinute diligenţe în a-şi descoperi apropiaţi sau cunoscuţi dispăruţi pentru vina de a fi oponenţi ai regimului politic comunist nou instalat. După instaurarea „puterii populare” în România, opozanţii au fost vânaţi sau arestaţi şi torturaţi în beciurile Securităţii ori ucişi sau lăsaţi să moară de foame şi frig, iar apoi aruncaţi în gropi comune.

Întreaga cercetare personală a autorului probează o indubitabilă rigurozitate şi accentuată scupulozitate, trădând profesia sa exercitată o perioad îndelungată până la pensionare, aceea de judecător în materie penală. Lucrarea conţinând abordarea în adâncime a faptei criminale de o inimaginabilă monstruozitate aparţine aşadar unui slujitor al dreptului care a înţeles de pe o poziţie profesională avantajoasă că procesele în care au fost judecaţi unii dintre cei ce se împotriveau noului regim au fost înscenări judiciare penibile proprii totalitarismului comunist instaurat, conducând la condamnări la moarte. Cei mai mulţi dintre opozanţi au fost împuşcaţi fără nicio judecată în acea perioadă care rămâne în analele negre ale justiţiei române ca o anomalie istorică ruşinoasă.

Cu sinceritate şi nedisimulată modestie, autorul ne anunţă în chiar primele pagini ale cărţii că nici pe departe nu-şi propune o analiză a unui fenomen istoric necesar a fi dezvăluit în toată urâţenia sa pentru a nu se mai repeta vreodată asemenea orori, o sarcină grea de a dovedi ştiinţific existenţa unei veritabile rezistenţe anticomuniste, sub diferitele ei forme în România totalitarismului comunist, revenindu-le istoricilor care „nu se grăbesc să o ducă la bun sfârşit nici după un sfert de veac de la căderea comunismului”, domnia sa încercând doar să relateze „împrejurările, neajunsurile şi ciudăţeniile deshumării unor partizani, eroi-martiri ai neamului românesc, la sfârşit de august şi început de septembrie Anno Domini 2015”.

Motivaţia întreprinderii sale datează încă din anii de liceu, simţindu-se „cuprins de o chemare” pe care nu şi-o putea reprima şi care îl împingea să întrebe pe cei apropiaţi (părinţi, fraţi şi rude) ce s-a întâmplat cu Petru Decean, dacă a murit, mai trăieşte, în împrejurări a disprut. Invariabil răspunsurile erau nu numai evazive, dar şi spuse cu teamă, expeditiv şi cu atenţionarea serioasă de a-şi vedea de treabă, nefolosindu-i la nimic manifestarea unui atare interes care chiar i-ar putea dăuna. Declanşarea cu maximă îndârjire a acţiunii, care ţine în primul rând de dreptate şi de o dorinţă intens de simbolică reparaţie morală, este redată impresionant astfel: „N-am putut rezista îndemnului lăuntric de a face ceva, orice, pentru găsirea rămăşiţelor pământeşti ale vărului partizan, dar şi pentru a salva memoria familiei de prigoana îndoielii şi a deznădejdii că nu a fost înmormântat creştineşte, după datina străbună”.

Despre Petru Decean, vărul primar împuşcat şi aruncat în groapa comună de la Groşi, IICCMER precizează în Comunicatul de presă din 27 august 2015 că s-a născut la 17 august 1926 în comuna Mihalţ, jud. Alba. Părinţii săi, ţărani mijlocaşi, au avut împreună trei copii, două fete şi Petru, singurul băiat. A urmat şcoala primară de patru clase, în localitatea natală, după care, în 1937, a intrat la Liceul confesional „Sf. Vasile” din Blaj pe care l-a absolvit în 1945. În liceu a devenit membru al organizaţiei de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc. Din toamna anului 1945 a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Cluj, unde datorită frecventelor participări la manifestaţiile studenţeşti cu caracter politic anticomunist, a intrat în atenţia Siguranţei care l-a reţinut şi interogat în mai multe rânduri. Această situaţie l-a determinat ca în al doilea an de studii să se transfere la Facultatea de Drept din Bucureşti, unde a devenit un membru marcant alk organizaţiei tineretului naţional-ţărănist alături de Corneliu Coposu. A lucrat şi ca secretar într-un cabinet de avocatură, iar în anumite împrejurări a fost una dintre gărzile de corp ale lui Iuliu Maniu. Datorită activităţii politice desfăşurate a început să fie urmărit, iar pentru a evita arestarea, din a doua jumătate a anului 1947, s-a văzut obligat să nu mai poată frecventa cursurile facultăţii şi să rămână ascuns în capitală, schimbând mereu locuinţele. La sfârşitul anului 1948 a decis să treacă la lupta armată împotriva regimului, alăturându-se membrilor „Frontului Apărării Naţionale”.

Dezvăluirile lui Mihail Decean privind „cazemata” („aşa-i spuneau localnicii din Bistra cabanei construite din piatră şi lemn de către partzanii Grupului Dabija”) sunt răscolitoare. „În această cazemată au fost mai întâi aruncate unul peste altul, îngrămădite, corpurile neînsufleţite ale partizanilor ucişi de gloanţele adunăturii militare securiste, la 4 martie 1949, după care acoperişul şi structura de rezistenţă din lemn a acesteia au fost dărâmate peste cadavrele lor cu explozii de grenade; încercarea securiştilor de a incendia cazemata a eşuat, iar la acoperirea cu pământ a partizanilor omorâţi securiştii au renunţat. Lemnele erau groase, încă verzi, şi nu ardeau, iar volumul de pământ necesar îngropării partizanilor în cazemată le-ar fi dat prea mult de lucru securiştilor, date fiind suprafaţa şi adâncimea acesteia, care erau destul de mari. În consecinţă, s-a hotărât ca cei cinci partizani morţi să fie aruncaţi şi îngropaţi în cămara de alimente a fostei lor tabere, săpată în pământ, lateral dreapta de cazemată, la peste 20 de metri distanţă, cu acoperişul la vedere. Acest acoperiş a putut fi incendiat şi a ars deasupra celor cinci cadavre, însă incendiul nu a avut puterea de a le incinera, aşa încât au fost acoperite cu un strat de pământ (…)”.

Se impune menţionat că toate descrierile şi referirile autorului au la bază cărţile citate în precizările bibliografice precizate la începutul lucrării, care reproduc declaraţii ale participanţilor din dosarele proceselor în care au fost judecaţi partizanii arestaţi, precum şi conţinutul unor dovezi scrise de oamenii Securităţii aflate în aceleaşi dosare că partizanii ucişi în lupta de la Muntele Mare – Groşi, în număr de cinci, au fost aruncaţi şi îngropaţi în magazia de alimente a taberei lor, săpată în pământ la mică adâncime şi cu o suprafaţă de câţiva metri pătraţi.

După repetate amânări şi numeroase impedimente, deshumarea chiar s-a întâmplat. Identificarea gropii comune, la care autorul a avut o contribuţie personală substanţială, i-a indus un sentiment de mare emoţie pe care Mihail Decean îl redă, cu patos, astfel: „O minune să se fi întâmplat nu pot să afirm, pentru ca minunile cred că se sustrag controlului omenesc, dar în această zi de 31 august 2015, imediat dup ora 13, am avut parte de cea mai emoţionantă trăire a vieţii mele, după acea din 20 decembrie 1989, când pe o stradă din centrul Timişoarei, ziua în amiaza mare, îndemnam demonstranţii anticomunişti să strige lozinca „Ceauşescu-i criminal!”.

Acţiunea de deshumare a fost realizată cu succes şi a fost popularizată de mai multe posturi de radio şi televiziune, de ziarişti de pe plan local şi din capitală, la operaţiune asistând reporteri din mass-media scrisă şi audio-vizuală dotaţi cu camere foto şi de filmat, precum şi câteva zeci de locuitori curioşi, de toate vârstele, ai comunei Bistra.

Se mai cuvine amintit că la desfăşurarea dificilei misiuni asumate, autorul a fost însoţit de Maria Decean, sora mai mică a lui Petru, în etate de 86 de ani, urmărind cu înverşunare să-şi împlinească mulţumirea de a-şi vedea fratele îngropat creştineşte, după datină.

În fine, lucrările de deshumare au fost urmate de activităţile specifice impuse de legislaţia aferentă în domeniu, executate cu profesionalism şi dăruire de medici legişti, arheologi şi ofiţeri criminalişti, care s-au dovedit devotaţi profesiilor.

În pofida faptului că deseori în cuprinsul cărţii (ce pare, pe alocuri, a fi o lucrare polemică) autorul lasă impresia că este prea aspru şi intransigent, Mihail Decean, demonstrează totuşi că este un caracter echilibrat şi cumpătat, reuşind să-şi înfrângă personalismul care îl incită atunci când, uneori, are impresia că memoria eroilor este afectată pe nedrept câtuşi de puţin, recunoscând cu dezinvoltură strădaniile şi rezultatele remarcabile ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi memoria Exilului Românesc (IICCMER) în dificila menire de pune în evidenţă şi a dezvălui evenimente şi fenomene dramatice din istoria noastră recentă. În plus, trebuie adăugată şi motivarea pe care o precizează fără echivoc la final, astfel că închei cu un citat relevant al autorului, privind lucrarea sa: „Nu am scris această carte pentru „a da de pământ” cu unele dintre personajele ei. Am scris-o pentru a reliefa şi dezavua mentalităţi urgisite de suficienţă, nepăsare, invidie, fatuitate, ură; pentru a trage un semnal de alarmă care să împiedice, pe cât este posibil, repetarea exhumărilor de eroi-martiri ai patriei din gropi comune ascunse, câte vor mai fi fiind, cu folosirea de procedee neadecvate. Îi asigur pe aceia pe care i-am criticat cu asprime că nu-i urăsc; ar fi fost mult mai comod pentru mine dacă nu m-ar fi împins indignarea (atât de subiectivă) să compun această cronică a deshumării. M-am simţit nevoit să mă eliberez de o povară, împovărându-mă cu regretul de a fi provocat supărare altora, care ar putea să mă urască. Fiind vorba, însă, de eroi-martiri ai neamului mi-am asumat acest risc. Imunitatea la ameninţări nu mi-o poate ridica nimeni, nici chiar eu însumi”.

Dorin Nădrău (S.U.A.)

Dorin Nadrau

tete-a-tete, NIG și scriitorul Cristian Săileanu

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 7 - 2016

 

11253638_448554238639863_8605657540526520917_o

NIG: Domnule Săileanu, nu ştiu prea multe despre domnia ta. Ce ar trebui să ştiu în primul şi în primul rând?

C.S.: De trebuit n-ar trebui să ştii nimic.  Dar, de fapt nu ştii pentru că nu am făcut nici o vâlva apropos de ceea ce scriu. Am refuzat să mă implic în vânzarea cărţilor scrise de mine, nu am dorinţa de a-mi vedea numele pe-o copertă de carte… Dar dacă ai întrebat, află că am scris dicţionare de peste o mie de pagini(GERDI), am reînviat – prin procedeul numit paleontologie literară – o veche religie (cea zamolxiană), am scris trei romane în limba engleză şi trei în limba română, nuvele, balade, basme, o piesă de teatru… Şi am tradus mare parte din Caragiale în engleză…

NIG: Ştiu că ai plecat supărat de acasă.  De ce?

C.S.: Eu nu am plecat de acasă. Eu am fost gonit-izgonit de “acasă”. Am părăsit ţara cu paşaport maro, de apatrid.  Cu greu suportasem comunismul. Dar prin anii 78 m-am băgat (ca musca-n lapte, cunoscând bine consecinţele) în ajutorarea unui prieten care era parte din protestul anticomunist al lui Paul Goma. Ei bine, de acolo mi s-au tras multe supărări – arest, schingiuri, bătăi, ameninţari… Şi atunci mi-am depus actele de plecare definitivă din ţară. Când am plecat mi-am scuturat sandalele… Mi-am găsit o altă patrie, America, una care a ştiut să mă preţuiască, şi – de ce să n-o spun – să mă plătească…

NIG: California, Madrid, Corfu. Un triunghi interesant. Cum şi de ce?

C.S.: Iniţial, la plecarea din România, am ajuns în Houston, un oraş urât, fără trotuare, poluat, cu o umiditate de peste 90% zilnic, un oraş cu o temperatură care te strânge de gât, plin de ţânţari şi de gândaci, care se întinde ca o pleaşcă pe o rază de 100km… Am “emigrat” de acolo pe delicioasa, delicata Peninsulă Monterey, la Defense Language Institute, unde timp de doi ani i-am învăţat pe spionii americani limba română… Şi de acolo, am migrat din nou către King City, un sătuc plin de mexicani, unde am predat limba engleză timp de 28 de ani… Când m-am pensionat, nevasta, spanioloaică, cu familie numeroasă, a pus picioru-n prag şi mi-a zis: Gata cu America. Mergem la Madrid, că am treişapte fraţi, cinşpe surori, şi enşpe mii de nepoţi, veri şi prieteni. Cât despre Corfu, unde petrec şase luni pe an, este locul meu de suflet, locul unde am o căsuţă şi o grădină, unde merg pe scuter până la plajă fără cască pe cap, parchez unde îmi vine, unde scriu… şi unde primesc prieteni.

NIG: Scrii. Ce scrii?

C.S.: Am scris mii de pagini. Uite, în engleză am scris, de exemplu, un roman istoric din Italia secolului 16, despre un tată care, fiind în închisoare (era mititelul hoţ de cai), află că fiul lui, care are o voce sublimă, a fost vândut Contelui Gonzaga de la Mantova (cel care cântă La donna é mobile), pentru a fi castrat… Tatăl evadează din închisoare şi traversează Italia ca să îşi salveze copilul… Pe drum înfruntă bandiţi, plaga bubonică, diluvii… ca Ana lui Manole. (The Ballad of the Bue-Eyed Castrato). Apoi, am scris şi o urmare a acestui roman (Forgive Me, Father, for I Will Sin). Din experienţa mea de peste un sfert de secol de profesor de liceu în King City a ieşit romanul “One Year in King City High School – witness to an invasion”. Este jurnalul unui nācājit profesor de liceu din California.

În limba română am scris şi iar am scris.  Sunt foarte mândru de romanul “Râie, baloşenii şi gunoi – povestiri din şant”, ce zugrăveşte viaţa între ţigani şi interlopi în România anilor 60-70. Dar am mai scris şi un roman poliţist, “Ultimul glonţ al descălecătorilor”, şi “Viata, minunile si pildele lui Zamolxe”, carte care mi-e tare dragă… Mi-am încercat “ochiul şi-o mână pentru patria română” şi cu piesa de teatru “Copiii domnului Mann” (tradusă apoi şi în engleză). Prin anii 70 am scris şi două bazme de adormit Mitzura… Am o scurtă colecţie de nuvele “Povestiri din Corfu”, tradusă şi în engleză “Corfu Stories”.

NIG: Ce este www.babelink.us?

C.S.: Este locul unde expun ceea ce scriu. De fapt, nu fac mare efort de a vinde. Dar prin aceste “site” exist ca scriitor. Prin acest “site” nimeni nu poate spune că marele Caragiale nu a fost tradus…

NIG: Cum găseşti literatura română zilele astea? Şi mai ales, cum o vezi de afară?

C.S.: Mărturisesc spre ruşinea mea că nu citesc literatura română contemporană. Nu am timp. Scriu 6-7 ore pe zi.  Lucrez la dicţionare – muncă migăloasă, de chinez întemniţat – alte 3 ore… Am făcut excepţie cu romanele lui Constantin Ciucă şi cu poezia lui Genovel Frăţilă, şi nu mi-a părut rău. Ambii sunt foarte, foarte talentaţi… Se face mare vâlvă în România în jurul lui Cărtărescu. Nu-l voi citi, pentru că face parte dintr-o gaşcă care a monopolizat şi deraiat literatura română. Nu ştiu dacă a fost publicat şi promovat pentru că scrie bine sau pentru că e prieten cu capii acestei găşti, şi atunci nu-l citesc. De fapt, nu mai citesc de multişor pentru mă informa, ci pentru a mi se confirma… Citesc Plutarc, Suetonius, Eschil, Sofocle…

NIG: Nu spun nimic despre Mircea Cărtărescu, poate după ce termin Solenoidul, îmi place omul.

În aceeași ordine de idei, adică ,,gașca de tutti capi,, or ,,capo de toată gașca,, :) – ,,Patapievici, Marga, Boroianu, Caramitru. Pe toţi i-am solicitat să publice GRATUIT traducerea lui IL Caragiale în engleză.  Am lucrat la această traducere șapte ani! Este făcută la cel mai înalt nivel! Nici măcar nu s-au deranjat sa îmi răspundă! Ruşine, domnilor!”(CS).

Hai să vorbim despre asta.

C.S.: Iubită domniţă, cu plecăciune îţi mărturisesc că după ce am tradus Caragiale, plin de elan, plin de zel, plin de avânt, am cerut – în scris şi telefonic – ajutorul autorităţilor române. Le-am oferit autoritāţilor române traducerea gratis. Luaţi-o, publicaţi-o şi trimiteţi-o la toate marile biblioteci din lume, le-am spus. Sā stea pe rafturi, aşa cum îi şade bine unui dramaturg de talia lui Caragiale, alāturi de Ionescu, de Becket, de Strindberg. Ei bine, m-am izbit de fiecare datā de o nepāsare colosalā, de o delāsare culturalā sinucigaşā, de un nepotism neruşinat, de un spirit de gaşcă năucitor… Nu i-a interesat. Nici pe Marga, nici pe Boroianu, şi în nici un caz pe dezgustătorul Patapievici… Uitā-te te rog la volumul de traduceri din autori români publicat de ICR cu câţiva ani în urmā. Nu tu Caragiale, nu tu Sadoveanu, nu tu Slavici, nu tu Eminescu… Epigonii s-au publicat unii pe alţii. Ba într-o vreme am avut ca ministru al culturii un mare actor român, Caramitru… Ce bucurie pe mine… Ăsta da, āsta înţelege Caragiale, mi-am zis. I-am scris şi i-am oferit traducerea. Tot gratis. Nici mācar nu s-au obosit, nici el, nici vreo secretarā, sā-mi rāspundā. Şi atunci mi-am amintit de ce am fugit din România. Şi nu am avut altceva de fācut decât sā o public eu, electronic. Maurul şi-a fācut datoria…

NIG: Rolul unui scriitor este acela de a scrie. Restul, doar amănunte. De ce omoară amănuntele astea?

C.S.: Aceste “amănunte”, cum delicat le eufemizezi domnia ta, domniţă,  pe mine nu mă omoară. Din fericire, eu nu trăiesc din ce vând. Am decis cu mult timp în urmă să abandonez ego-ul, mândria de a fi scriitor. Intră, domnia ta, în orice bibliotecă, în orice librărie, şi vezi câte cărţi (necitite) zac pe rafturi. Oare s-ar simţi vreo diferenţă într-o librărie dacă ar mai apărea o carte – scrisă de Săileanu – între toate aceste volume? Eu scriu pentru că nu pot altfel. Sunt ca un şobolan al scrisului, care trebuie să roadă, altfel îi cresc incisivii până când nu mai poate închide gura…

 

13391562_1622548231393981_2042952226208457239_o

(în fotografie : Cristian Săileanu, Adrian George Sahlean, Constantin Ciucă)

NIG: Adrian Săhlean, Constantin Ciucă, Cristian Săileanu. Un alt triunghi interesant. Un triunghi care s-a întâmplat curând.Despre ce discută trei bărbaţi care scriu şi traduc, într-o zi caniculară, pe o insulă, la o bere?

C.S.: Păi, compară berea grecească cu cea românească şi râd de berea americană… Îşi compară apoi abdomenele… Îşi aduc aminte, cu un sentiment amestecat de scârbă şi nostalgie, de viaţa din România comunistă…

NIG:  Hmmm, mă așteptam la…picanterii; dar oh, ce interesant ar suna un interviu cu trei oameni de calibrul acestui trio(unul  trăiește în România, unul în State iar al treilea este un fel de cetățean mondial) despre una dintre punțile care vă leagă: România.

But back to our sheeps(sau mai bine ,,ships,,), cum ar zice romano-americanul: Domnule CS, cum ţi-a venit idea năstruşnică de a traduce Caragiale?

C.S.: Era pe la începutul anilor 90. Locuiam în California, pe Peninsula Monterey, şi mā adunam cu nişte prieteni vorbitori de românā la câte un pahar de vorbā. Printre ei era şi regretatul profesor Paul Teodorescu, Don Pablo. Vorbeam toţi cuprinşi de nostalgia emigrantului, şi Don Pablo a spus,

– Sāracā-i lumea anglo-saxonā în care doi giganţi literari pe care i-a produs România, Caragiale şi Sadoveanu, nu sunt traduşi.

Altcineva a zis,

– Bine, nu sunt traduşi pentru cā, de fapt, operele lor sunt intraductibile.

Auzisem eu idea asta de mai multe ori, şi o acceptasem de fiecare datā ca atare, fārā sā mā întorc la text şi fără sā-l iau la puricat. În seara aceea, însā, cu invitaţii în casā, s-a rāsculat în mine geana lui Gicā Contra. Am luat Caragiale de pe raft şi l-am rāsfoit, aşa, într-o doarā. Le-am zis,

– La Sadoveanu nu ştiu cine s-ar încumeta, căci e poezie pură, şi a mai şi scris cât şapte autori la un loc. Caragiale, însā, n-aş zice cā e intraductibil…

– De ce nu-l traduci tu, atunci? mi-a aruncat Don Pablo mānuşa. Eşti în America de peste un sfert de veac. Le predai engleza americanilor. Fugi de limbā şi limbaj formal ca dracu de tāmâie… Dacā nu tu, cine? Ai scris un dicţionar de peste douā zeci de mii de expresii colocviale. Foloseşte-l. (Se referea la GERDI -Great English-Romanian Dictionary of Idioms) Mi-a intrat atunci cuiul. Are dreptate Don Pablo, mi-am zis eu în gând. Primul lucru pe care l-am fācut a fost sā mā interesez dacā nu exista deja o traducere a operei lui Nenea Iancu, ca nu cumva sā ajung sā reinventez eu roata. Am intrat pe internet şi am cāutat. Nimic. Am dat telefon la Bibiloteca Naţionalā din Washington. Nimic. Am scormonit din Australia pânā la Cambridge. Nimic.

NIG: Nimic?

C.S.: Nimic, adicā, serios. Greu de crezut, dat totuşi prea adevārat. Înghiţiţi domniile voastre, români de pretutindeni, hapul şi ţineţi ciocul mic… Aşa ştim noi sā ne tratām geniile. Cu şpiţul în bot. Imagineazā-ţi, domnia ta, cā Sadoveanu sau Caragiale ar fi fost unguri, sau coreeni, sau evrei… Pāi, Caragiale ar fi fost nu numai publicat, dar ar fi fost jucat şi rāsjucat pe toate scenele din lume. Pentru Sadoveanu, pe care n-avem încotro, trebuie sā-l iertām cā a fost o javrā umanā pe motivul cā a fost un scriitor absolut monumental, pentru Sadoveanu, deci, s-ar fi gāsit în Franţa sau, ştiu eu, în Korea, fonduri guvernamentale pentru a finanţa o echipā de douā zeci de specialişti care sā munceascā zi şi noapte timp de trei zeci de ani, numai sā-l traducā.

Am început, nici nu ştiu de ce, probabil de frica înfruntārii cu arhitectura atât de complexā a Scrisorii pierdute, am început, zic, cu Noaptea furtunoasā, care este o piesā delicioasā, îţi aduci aminte de ea şi râzi singur, ca prostu’. Am citit-o din nou, de data asta cu alţi ochi, cu ochii traducātorului. La prima lecturā am zis şi eu cum au zis şi alţii înaintea mea, Nu se poate, nene. Cum traduci tu, Săilene, “iaca, nişte scârţa-scârţa pe hârtie”? Pe urmā însā mi-am zis, Stai, bādie, cā şi în mahalaua americanā (căci au şi americanii mahalagii lor, se numesc white trash) se râde de conţopişti. Le zice pencil pushers, sau desk jockeys. Deci, iatā cā se poate traduce. Şi sā ştii, prinţesă, cā prostia, vulgaritatea, incultura, hoţia, şantajul, îngustimea minţii, gelozia, coarnele puse unui soţ orbit de dragoste, astea nu sunt caracteristici pur româneşti. Sunt toate, vai nouā, atribute umane universale. Prin asta este mare de fapt Caragiale, la urma urmelor, prin universalitate.

Cine citeşte versiunea în englezā a Scrisorii pierdute nu poate să nu vadă cât de actualā ar fi în America în orice an de alegeri.  Românii, oricât de isteţi ar fi ei, nici n-au inventat nici nu deţin monopolul şantajului.  Cine ştie câte scrisori compromiţātoare zac prin sertarele politicienilor de pe toate meridianele lumii… Pentru un proiect atât de dificil mi-am dat eu însā seama cā aveam nevoie de ajutor. De ajutorul unui bāştinaş. Şi nu de un bāştinaş oarecare. Îmi trebuia mie un bāştinaş genial, de calibrul lui Nenea Iancu, care a trāit în secolul nouāsprezece în America şi care avea vocaţie de mahalagiu.

Aici însă întâmpinam o micā mare problemā. Vezi, domnia ta, domniţă, mahalagii americani, geniali sau nu, care au trāit în secolul nouāsprezece sunt toţi morţi pânā la unul. Unii, însă, au lāsat în urmā scrieri.

NIG: Şi l-ai gāsit?

C.S.: Da. L-am descoperit pe …Mark Twain.

NIG: Mark Twain?!

C.S.: Pāi, ia gândeşte-te. Caragiale şi Twain sunt contemporani, diferenţa este minimā, de cam un deceniu. Amândoi cinici, amândoi colocviali, amândoi ironici cu nuanţe de sarcasm, amândoi crescuţi şi simţindu-se în apele lor la mahala… Cu Mark Twain în colţul meu, în echipa mea, m-am pus pe treabā. Întâi am recitit ce voiam sā traduc din Caragiale – Scrisoarea pierdutā, Noaptea furtunoasā, Conu Leonida, şi vreo treizeci de schiţe. Le-am citit cu pixul roşu în mânā, fācând adnotāri pe margine, mai abitir ca la Biblie. Apoi, am pus Caragiale deoparte şi am recitit Mark Twain. De la cap la coadā.

NIG: Ai recitit Mark Twain integral? E un scriitor foarte prolific.

C.S.: Da. De fapt a fost o plācere.  L-am recitit tot cu pixul roşu în mânā. Mi-a luat cam un an, dar când am terminat aveam suficiente gloanţe, suficientā muniţie, pentru a mā apuca de tradus.

NIG: Care a fost partea cea mai dificilā, care au fost cele mai mari obstacole?

C.S.: Au fost multe, mai multe ca iarba câmpului… De pildă, mi-a luat o vreme sā traduc scena în care Titircā Inima Rea şi Ipingescu citesc ziarul. Ei merg din confuzie în confuzie, şi traducerea trebuia sā urmeze pas cu pas lanţul de confuzii în englezā… Nici discursul electoral al lui Farfuridi n-a fost uşor de tradus, cāci este atât de confuz şi atât de plin de fragmente de platitudini încât e ca un hāţiş, unde multā înţelepciune şi rābdare îţi trebuie ca sā-i urmezi întortocheatele-i cārāri. A trebuit sā înlocuiesc platitudinile politice româneşti cu platitudini şi confuzii din viaţa politicā americanā, altfel discursul n-ar fi avut nici un sens pentru cititorii de limbā englezā.

NIG: Cum ai rezolvat de exemplu o chestiune cum ar fi, Ghiţā, Ghiţā, pupā-l în bot şi papā-i tot?

C.S.: Simplu n-a fost. Dar aici, domniţă, ca peste tot, nu traduci botul şi pāpatul. Aici traduci domnia ta în planul semnificaţiei, slugārnicia, vulgaritatea şi neruşinarea… Iar pe plan stilistic traduci conciziunea, rima, şi ritmul. Dar l-am rezolvat, zic eu. I-am zis, Carry their buckets and fill your pockets. Are toate elementele din limba românā. Aşa-i cā-s bāiet iute la minte?

NIG: Aşa-i. Cât timp ţi-a luat acest proiect?

C.S.: Vreo şapte ani. Trei, patru ore pe zi. Mii de ore… Am oprit tot ce fāceam la acea datā şi am lucrat doar la Caragiale.

NIG: Mă gândesc că toți domnii la care ai apelat pentru publicarea traducerii ILC, ceea ce mi-ai spus aici. Romanul “The Ballad of the Blue-Eyed Castrato” l-ai scris în englezeşte. Romanul “One Year in King City High School” înţeleg, după titlu, cā e scris tot în englezeşte. “Povestirile din şanţ”, în limba românā. În ce limbā te simţi mai la îndemânā când scrii? Te întreb pentru că eu, deși am ajuns să gandesc și în engleză, tot în românește simt mai mult.

C.S.: Depinde de registru. Când scriu despre şanţ mā simt mai bine în româneşte. Nu uita cā mi-am trāit toatā copilāria, de nevoie, între interlopi şi ţigani. De acolo mi-am luat şi un doctorat în arta de a supravieţui. Dar în general prefer sā scriu în englezeşte pentru cā am un auditoriu mai larg, şi cu mai mulţi bani disponibili de a cumpāra cārţi.

NIG: Înțeleg. Revenind la Caragiale,  am vāzut cā ai tradus chiar şi numele personajelor din Scrisoarea pierdutā. Nu e prea mult? Nu e  impietate? O stângācie? O greşealā?

C.S.. Din contra. Dacā n-aş fi fācut-o, aş fi scāzut din valoarea operei. Nume ca Farfuridi, Brânzovenescu, Caţavencu, sau Dandanache nu le gāseşti domnia ta în cartea de telefon. Sunt fācāturi de-ale lui Nenea Iancu, care de fapt anunţā personajul, îl caracterizeazā… Nici nu-i nevoie sā intri în piesā, citeşti doar lista personajelor şi ştii cā Zaharia e zaharisit, Caţavencu e o caţā, Tipātescu e un tip, adicā un bārbat frumos, cā brânza şi farfuria merg împreunā, ca la vodevil, şi aşa mai departe.  Nu poţi tu, umil traducātor, sā vii şi sā sārāceşti cu bunā ştiinţā, din lene sau nepricepere, opera pe care o traduci… Am vāzut o reprezentaţie a Scrisorii pierdute în Spania unde actriţa ce-o juca pe Zoe era grasā, urâtā şi bātrânā, iar Fānicā era mic, chel şi gras. Ba mai era sireacul şi crācānat… Am plecat dupā primul act. Sā-mi fie cu iertare, dar nu asta a zis Caragiale.

NIG: Am înțeles câteva dintre sublimele chinuri ale traducerii de la Adrian George Săhlean, cel care mi-a vorbit foarte frumos despre traducerile marca Cristian Săileanu; și știi cât de pretențios este. De ce publici totul doar electronic? De ce nu avem şi un Caragiale în limba englezā pe hârtie, pe un raft?

C.S.: Din mai multe motive. Întâi cā, oricāt de rāu mi-ar pārea mie şi celor din generaţia mea, viitorul nu este al cārţii pe hârtie ci al cārţii electronice. Am zburat acum o lunā din California pânā în Corfu. Am schimbat trei avioane. Aproape toatā lumea din avion, din aeroporturi, citea cārţi electronice. Foarte puţinā lume mai carā hârtie, care e grea şi voluminoasā. Lanţuri minunate de librārii americane – Barnes & Noble, Borders – au dat faliment. Un alt motiv ar fi cā am simţit pe propria mea piele cā imensa majoritate a editurilor sunt conduse de oameni fārā scrupule, care îţi furā pur şi simplu munca. Şi al treilea motiv ar fi pentru cā nu sunt un om bogat, ca sā pot plāti din buzunarul propriu publicarea şi mai ales difuzarea lui Ion Luca Caragiale în englezeşte.

NIG: Barnes & Noble e încă ,,alive,, chiar acum câteva zile am băut o cafea și am răsfoit câteva cărți. Dar este posibil să-și fi închis câteva locații așa cum se întâmplă când businessul nu mai este ce-a fost, în mare parte pentru ca Amazon are puterea, cred. Dar poate că își meritau puțin soarta, pentru că dividendele obținute aici sunt mult mai mici decât dacă vinzi prin Amazon.

Apoi, da, ai dreptate, lumea e cu nasul în electronice mult mai mult decât în hârtie.

Multe publicații au renunțat la hârtie si prefera ediția online. Eu zic ca trebuie sa mergem cu valul, pentru că ăsta este sigur un val care … nu va trece prea curând.

Pe de altă parte, a avea o editură înseamnă a avea un business. Este normal să publici, să zicem, romane din colecția Arlechin, care, aici în State obișnuiau să apară lunar, și care, într-un fel sau altul, rezolvau nevoia de ,,tandrețuri și sexuri,, a gospodinelor singure și nesatisfăcute, scuză-mi expresia. Când banii curg, când un autor super-prolific se mulțumește cu un anume public și, mai ales, are șansa să își publice șmecheriile siropoase de câteva ori pe an la o editură care satisface nu calitativ dar des, zău că  o lucrare care ar putea însemna ceva pentru literatura universală, dar ca profit ar fi ineficientă, din punctul de vedere al unui businessman-editor, nu prea mai contează. E mult de discutat pe marginea acestui subiect.

Chiar, spune-mi ce crezi despre asta? Editura ca un business. Împăcarea caprei cu varza, cu lupul dar și cu vaca cea grasă.

C.S.: Știam că Barnes & Noble mai are deschise nişte locaţii, dar mult, mult mai puţine… Cu editurile am avut numai de suferit. GERDI s-a vândut în 2000 de exemplare la 60-80 euro bucată, dar mie nu mi-a ajuns nici un ban. The Ballad of the blue-eyed” a primit contracte de la 3 edituri, dar erau o bătaie de joc. Agenţii literari sunt în general evrei care îşi ajută coreligionarii. Aşa am ajuns să îmi public  singur.

NIG: Ai de gând sā continui traducerea operei lui ILC? Alte piese, alte schiţe? Poate câte ceva din Sadoveanu?

C.S: La îndemnul Profesorului Andrei Călin Mihăilescu am mai tradus şi D’ale carnavalului şi încă vreo 10 schiţe. Însă mă ajunge din urmă timpul, domniţă. Într-o vreme mā bātea gândul sā mā apuc de “Baltagul”. E un gen “poliţienesc” cu tente autohtone care ar putea prinde la cititorii de limbā englezā. Tare aş vrea sā pot traduce “Toate pânzele sus”, de Radu Tudoran, cartea copilāriei mele, un roman efervescent, cu personaje delicioase, cu aventuri minunate. E o carte la fel de bunā, dacā nu chiar mai bunā, mai spumoasā decât “Comoara din insulā”, dar nu o cunoaşte nimeni în afara graniţelor României. Din nefericire însā nu mai am timp de tot ce aş vrea sā fac. Ajungi la o vârstā când trebuie sā îţi dozezi eforturile, cāci simţi cum îţi scapā nemurirea printre degete.

NIG: Unde poți fi cumpărat, domnule Cristian Săileanu?

C.S.: Se gāsesc toate la Amazon.com şi www.Babelink.us. “The Ballad of the Blue-Eyed Castrato” a fost publicat sub pseudonimul Kris Kristiansen. Iar GERDI l-a publicat, pe hârtie, Editura Coresi. Singura mea rugāminte cātre cititorii români, în cazul cā le place ce citesc, este sā-i îndemne şi pe prietenii lor sā cumpere cartea.

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors