Archive for the ‘Uncategorized’ Category

La „American Corner” din Tîrgu Mureș, o incitantă manifestare. Migrația ca temă de dezbatere

Autor: Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

Biblioteca „American Corner” din Tîrgu Mureș – secție a Bibliotecii Județene Mureș – a găzduit sâmbătă, 26 noiembrie a.c., începând cu ora 12,00, masa rotundă cu tema „Balcanii, din nou sub asediu? De la problema Kosovo la ruta migranților”, manifestare organizată de Universitatea „Petru Maior” (UPM) din Tîrgu Mureș în colaborare cu Biblioteca Județeană Mureș.

Moderată de dr. Mihaela Boloș, cadru didactic al UPM, dezbaterea i-a avut ca invitați pe Călin Neacșu, jurnalist al Agenției France Press (AFP), fost director al AFP Balcani (Belgrad) și dr. Miruna Troncotă, lector universitar la SNSPA București, specializată pe problemele Balcanilor și care derulează în prezent un proiect de cercetare pe zona Kosovo.

01

În ciuda faptului că ziua și ora prevăzute pentru această interesantă și incitantă manifestare nu au fost – în opinia mea – foarte inspirate, publicul prezent a participat activ la dezbaterile generate de tema aleasă, însă timpul repartizat de organizatori nu le-a permis participanților la dezbateri să-și clarifice toate întrebările pe care ar fi dorit să le pună.

 

***

Este cert faptul că Europa îmbătrânește. Încet, dar sigur. Cu excepția Franței care înregistrează un ușor, dar firav spor demografic, în celelalte țări ale UE natalitatea este scăzută fiind depășită de rata mortalității. În aceste condiții, când forța de muncă activă autohtonă scade constant, oare cât timp vor mai putea fi susținute vechile politici economico-sociale promovate în cadrul UE? Pot fi migranții o soluție pentru a asigura viitorul Europei? Impunerea unor cote obligatorii de migranți din afara Europei pentru statele membre ale UE este cu adevărat o dovadă de solidaritate europeană? Se vor putea integra migranții din afara Europei în cultura europeană și în cadrul legislativ care guvernează în prezent UE? Cât de doritori sunt aceștia să se integreze cu adevărat în țările spre care migrează cu preponderență, respectiv Germania, Franța, Suedia, Danemarca, Spania și Italia? Există oare un „preț” pe care am putea în viitor să-l plătim noi, europenii, acestor politici care încurajează migrația și care sunt promovate de la cel mai înalt nivel al UE? Până unde merge disponibilitatea și solidaritatea noastră în a accepta aceste politici? Sunt doar câteva dintre temerile – justificate dealtfel – pe care europenii le trăiesc în prezent, dar care se adaugă altora mai vechi sau mai noi, la fel de justificate. Politicile promovate de UE (și în mod deosebit de Germania) privind migrația celor din afara Europei înspre țări din UE sunt departe de a fi găsit soluțiile corespunzătoare. Ele trezesc suspiciuni, nemulțumiri și chiar revolte….  

 

Doi invitați cu o foarte bună expertiză asupra problemei în dezbatere

 

În debutul manifestării, dr. Mihaela Boloș a ținut să-i prezinte pe cei doi invitați, menționând: „Avem plăcerea și onoarea de a-i avea alături de noi pe doi invitați de marcă, am putea spune, cu un CV impresionant. Vorbim de domnul Călin Neacșu care este jurnalist al Agenției France Presse din 1990, un jurnalist corespondent de război cu o excelentă expertiză pe zona Balcanilor (…) și de la care vom putea afla foarte multe lucruri interesante (…) Este o persoană care cunoaște bine zona, care trăiește acolo și ne poate oferi o perspectivă jurnalistică, dar și una umană (….) Pe de altă parte, o avem pe Miruna Troncotă care este lector universitar dr. la SNSPA București, specializată pe zona Balcanilor, cu un proiect de cercetare chiar pe zona Kosovo. Vă urez bine ați venit și mi-aș dori ca această dezbatere să fie una deschisă, intimă, în care să se pună întrebări și să se ofere răspunsuri la problemele Balcanilor. (…) Vrem să vedem și să discutăm dacă Balcanii sunt din nou sub asediu…”

02

 

„Jocul” pe care-l face Erdogan

 

Referindu-se la recenta încercare de lovitură de stat din Turcia și reacția dură a premierului Erdogan față de opozanți, dar și la posibilele evoluții politice din această țară, evoluții politice care au mari implicați pentru securitatea și cooperarea în Europa, inclusiv asupra atitudinii adoptate de Erdogan în cazul migranților, jurnalistul AFP, Călin Neacșu a menționat: „La Bruxelles și în capitatelele occidentale atitudinea adoptată de Erdogan față de opozanții săi, a produs nemulțumire și a dus la amenințări la adresa Ankarei, inclusiv – ultima dintre ele – suspendarea procesului de negociere privind aderarea Turciei la UE, care oricum trenează de ani și ani de zile, ceea ce la l-a determinat pe Erdogan să amenințe că <<deschide din nou robinetul la conducta cu migranţi>> către Europa, care este o ameninţare cât se poate de reală. Am văzut în 2014 şi în 2015 cât de spectaculoase au fost imaginile – eu eram atunci pe teren, în Balcani – cu rutele urmate de migranţi, aceștia fiind anii în care peste un milion de migranți au intrat în Europa, desigur, nu doar pe ruta balcanică, dar aceștia erau cei mai <<spectaculoși>> – cu ghilimelele de rigoare – pentru că mergeau pe jos, unii cu biciclete cumpărate la graniţă….”

Nuanțând problema în discuție, Călin Neacșu a relevat aspectele care arată că atitudinea lui Erdogan față de migranți este condiționată de banii primiți de la UE, o rezolvare promovată asiduu de d-na cancelar Merkel. „Realitatea este gravă, uman vorbind, a spus Neacșu, dar şi din punct de vedere al securităţii în Europa pentru că am văzut ce grozăvii s-au întâmplat, cele mai multe dintre acestea fiind puse pe seama unora dintre aceşti migranți, și-mi aleg cuvintele – <<au fost puse pe seama acestor migranţi>> – pentru că în acest moment nu este încă limpede şi clar dovedit că cei care le-au comis au fost dintre migranții care au intrat cu valurile acestea în Europa sau alți islamiști radicalizați deja și care sunt prezenți de mai mult timp în unele țări europene. În 2016, am văzut că în urma acordului dintre UE și Turcia, prin care așa, diplomatic, UE se oferă să acode asistență Turciei în a găzdui migranții la ei, cu alte cuvinte în traducere liberă <<vă dăm bani ca să-i ţineţi la voi şi ca să nu-i mai lăsaţi să treacă în Europa>> – şi dacă nu mă înşel sunt vreo patru miliarde de euro pe an (….) Vreau să insist pe faptul că amenințarea lui Erdogan este una cât se poate de reală pentru că s-a văzut faptul că atâta timp cât a stat cu brațele încrucișate, pe ruta balcanică au venit peste 500.000 de migranți, dar în momentul în care și-a dat interesul de a nu-i mai lăsa să treacă s-a <<închis robinetul>>…”

03

*

În primul semestru al anului 2015 pe teritoriul României se aflau 107.716 cetățeni străini, dintre care 59.716 din state terțe (cei mai mulți din Republica Moldova, Turcia și China) și 48.000 din state membre ale UE, Spațiului Economic European și Confederația Elvețiană. În primul semestru al anului 2015 au fost înregistrate 744 de cereri de azil (în creștere cu 12% față de anul 2014), iar cele mai multe cereri au fost făcute de persoane provenite din zone de conflict, respectiv Siria, Afganistan și Irak. În cursul aceluiași an, 2015, un număr de 900 de persoane au fost expulzate de pe teritoriul statului român.

*

 

Între temeri și solidarizare față de migranți

 

Nevoia de solidaritate umană față de situația deosebit de dificilă în care se află cei plecați din zone de conflict cum ar fi Siria, Afganistan sau Irak, a fost evidențiată de dr. Miruna Troncotă.

„Pentru mulți locuitori din Balcani, a subliniat Miruna Troncotă, aceste valuri de migranți au creat o solidarizare absolut extraordinară pentru că au readus în memoria colectivă statutul de refugiat pe care unii dintre ei sau apropiați de-ai lor, l-au avut nu cu mult timp în urmă. Să nu uităm că cel mai recent val de refugiați a fost în urma războiului din fosta Yugoslavie și familii întregi au rămas în alte state și se reîntregesc și acum, după mai mulți ani (…) Drept urmare ei s-au implicat foarte mult în a-i ajuta pe migranți. Eu am niște prieteni în organizațiile neguvernamentale din Belgrad care spun <<eu nu am trecut prin război, nu am pe nimeni care să fi suferit din această cauză >>, dar îi înțeleg foarte bine pe cei care trec prin această dramă și vreau să-i ajut….”  

04

Foto: Imagine din tabăra pentru migranți amenajată în septembrie 2015, în satul Lunga, comuna Comloșul Mare din județul Timiș

*

Pe data de 16 septembrie 2015, Guvernul român – în acord cu Administrația Prezidențială – a aprobat STRATEGIA NAŢIONALĂ PRIVIND IMIGRAŢIA pentru perioada 2015-2018 și Planul de acțiune pe anul 2015. Contrar art. 3 din Constituția României, STRATEGIA NAŢIONALĂ PRIVIND IMIGRAŢIA face referire la relocarea de populație pe teritoriul României. Documentul a fost transmis și aprobat și de către CSAT. Tot în luna septembrie, în satul Lunga, comuna Comloșul Mare din judeţul Timiş, a fost amenajată prima tabără pentru migranți, iar la scurt timp a mai fost amenajată o alta la Moraviţa.

 

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, art. 3

(1) Teritoriul României este inalienabil.

(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.

(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.

*

Politicile privind migrația promovate de d-na Merkel, criticate de germani…

 

În ultimul timp însă, pe fondul atentatelor comise în Franța și Belgia, a numeroaselor violențe și violuri comise în unele orașe germane de către arabi musulmani prezenți în acea țară, unii dintre ei veniți cu valurile de migranți, politica de încurajare a migrației promovată în mod deosebit de cancelarul german Angela Merkel a fost și este tot mai des criticată și contestată, atât de către unele state ale UE (Ungaria se distinge în acest sens), cât și de – mai nou – de proprii săi cetățeni.

Unul dintre aceștia – generalul de brigadă Reinhard Gunzel, fost comandant al forțelor speciale de interventie (KSK) ale Bundeswehr-ului, demis în 2003 și trecut în rezervă în urma unui scandal politic cu nuanțe antisemite – spunea recent într-o luare de poziție că aceste politici „periclitează ordinea socială” menționând totodată faptul că noilor veniți le lipsește „voința de integrare si germanizare”, iar miliardele de euro plătiți din bani publici într-un delir al „bunătății sociale”, se cheltuiesc inutil.

Totodată, prin discursul său, reputatul general german lăsa să se înțeleagă faptul că pe acest fond al nemulțumirilor din ce în ce mai evidente, dreapta germană a crescut cu 20 de procente, iar scindarea socială între tabăra pro-merkel și germanii care resping politica prin ordonanțe a cancelarului Merkel, conduc la ideea că societatea se află în pragul unui război civil.

05

Foto: Generalul de brigadă (în retragere) Reinhard Gunzel, fost comandant al forțelor speciale de interventie (KSK) ale Bundeswehr-ului

 

….și cum văd românii din Germania politica cancelarului Merkel

 

Lucian Hetco este român prin naștere, dar și cetățean german. Trăiește în Germania de foarte mulți ani și s-a integrat pe deplin în cerințele unui alt mod de viață, a unei alte culturi și a unei alte filosofii de a fi care, oricum, nu-i erau necunoscute. Director al publicației AGERO din Stuttgart, domnia sa promovează permanent cunoașterea României din toate punctele de vedere, atât în rândurile diasporei române, cât și a germanilor contribuind astfel la apropierea reciprocă a celor două națiuni europene. Consideră că e modesta sa datorie de a contribui la promovarea unor valori europene comune și în care crede cu multă convingere.

Având în vedere buna cunoaștere a realităților germane, l-am rugat să-mi răspundă pe scurt la câteva întrebări referitoare la migranți, știut fiind faptul că Germania este una dintre țările preferate de aceștia datorită politicilor socio-economice pe care le promovează.

06

Foto: Lucian Hetco, director-editor al revistei AGERO din Stuttgart

L-am întrebat în primul rând, cum vede un român care s-a integrat de peste două decenii, rezolvarea problemei imigranților… se pot ei oare integra având în vedere că provin dintr-o altă cultură, total diferită, care nu are niciun punct de convergență cu cea europeană în general, și cu cea germană în particular? Au ei dorința reală și capacitatea de a se integra și accepta valorile unei culturi străine? Domnia sa mi-a răspuns nuanțat că, citez: „Integrare,  înseamnă germanizare,  dar nu din punct de vedere al asimilării, în viziunea germană. Se pot deci integra, dar vor avea dificultăți masive din partea societății, fiind tolerați, dar nu doriți. Au dorința de a se integra cu cât sunt mai tineri. Pentru vârste mature însă, musulmanii în special, nu.” L-am mai întrebat și cum sunt priviți imigranții din afara Europei de către autohtonii germani și dacă crede că există riscul unor tulburări sociale în Germania generate de valurile mari de imigranți din ultimul timp? La fel de tranșant, dl. Hetco mi-a răspuns, citez: „Depinde de rasă și religie. Musulmanii sunt greu de digerat. Au propriile lor reguli. Există riscul unor tulburări sociale. Nemulțumirea autohtonilor, dar și a imigranților deja integrați, în special europeni, vizavi de musulmani, este privită ca invazie în sistemele sociale germane.” 

De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm!

Posted by Stefan Strajer On December - 8 - 2016

De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm!

 

Autor: George Petrovai

 

Să fie o fatalitate că nici după aproape trei decenii de democrație originală, românii încă n-au dibuit calea binelui și prosperității generale? Ori suntem predestinați să rătăcim vreme de 40 de ani prin pustiul istoriei noastre contemporane, astfel făcând dovada că parabola biblică cu rătăcirea evreilor prin pustie nu-i o ficțiune (vasăzică istoria se repetă în forme la care nimeni nu se așteaptă) și că cei 40 de ani reprezintă taman generația ce trebuie să dispară ca societatea înnoită și nițel înțelepțită să o ia pe drumul bun?!

Având în vedere fabulosul nostru trecut traco-getic și miracolul supraviețuirii noastre pe aceste meleaguri, în pofida străduinței neprietenilor de mai aproape și de mai departe (imperii trei scrum s-au făcut,/ luptându-se să nu mai fim,/ dar noi aici am fost și-om fi/ ca rostul să ni-l împlinim), fatalitatea este exclusă și predestinarea capătă un pronunțat caracter discutabil.

Mai degrabă trebuie să luăm aminte la repetatul avertisment al gânditorului P.P.Negulescu (Destinul omenirii, vol II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1939): „Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a omenilor”!

Sigur, cu pretenții de reformă, între timp s-a derulat experimentul bolșevic al uniformizării și sterilizării intelectuale (formarea omului nou din familia lui homo sovieticus, căruia i se administra libertatea cu pipeta) și experimentul postdecembrist (avântul neamului prost din familia homo iliescienus, pentru care aparenta libertate, servită cu polonicul, se cheamă „fac ce vor mușchii mei”).

Ambele experimente au îmbolnăvit și deformat într-un asemenea hal secular-distinctiva fibră moral-spirituală a acestui popor, încât venerabilul Neagu Djuvara deplânge public faptul că nu izbutește cu niciun chip să descopere pe românul interbelic în nesubstanțialul său urmaș de-acuma. Păi cum să-l recunoască, când acesta, adaptându-se vremurilor pentru a putea supraviețui, s-a transformat într-un vrednic de milă descurcăreț, căruia nu-i arde de fleacuri precum cinstea, mila sau respectul semenilor și nu-i pasă că habar n-are cum se numește țara lui, căci țelul său suprem în viață se conduce după atrocele primitivism din spusa „Ce-i în mână, nu-i minciună”?!…

alegeri-parlamentare

În toate sondajele de opinie, Partidul Social Democrat se situează la peste 40%. Asta demonstrează că în linii mari cărțile sunt făcute pentru nou-vechiul șparlament, că românii continuă să-și taie craca de sub picioare prin cutremurătoarea nepăsare cu care votează ticăloșii dovediți (prin aceasta nu-s victime, ci complici) și că, după toate probabilitățile, vom asista la o premieră mondială – numirea în fruntea viitorului guvern a lui Liviu Dragnea, un penal cu acte în regulă, care, în cadrul unei ceremonii de-un desăvârșit penibil, va depune jurământul de credință (sic!) în fața unui președinte pe care nu dă doi bani.

N.B.: Japonia, China, Coreea de Sud și Singapore fac din plin dovada că totul este cu putință (belșug material, uriașe rezerve financiare, realizări senzaționale, proiecte amețitoare) atunci când, de la vârful și până la baza piramidei sociale, se dorește mai mult, mai repede și mai bine. De pildă, în toată perioada shogunatului (din 1192 și până în 1867), Japonia a trăit într-o trufașă izolare, plătind costurile sociale ale acestei politici contraproductive. Dar anul 1867 a venit cu Restaurația Meiji: Japonia schimbă macazul politic la 180 de grade, începe procesul de modernizare în absolut toate sferele de activitate (economie, învățământ, cultură, transporturi, comerț, cercetare) și astfel se constituie într-o veritabilă locomotivă a lumii moderne. Pe când schimbarea de macaz politic în România secolului 21?…

(Sighetu Marmației, 7 dec. 2016)

petrovai-george

Foto: George Petrovai

BALSAMUL TONIFIANT AL AMINTIRILOR

Posted by Dorin Nadrau On November - 19 - 2016

Nu rareori, în ultima vreme, când simt că inconsistenţa cotidiană încearcă să ne dezintegreze în mod viclean, îmi vin în minte amintiri care îmi răscolesc încet sufletul şi gândul, stimulându-mă să revăd într-o nouă lumina şi cu alţi ochi oameni şi fapte dintr-o lume apusă, dar care în mine n-a murit. Tot mai hărţuiţi de meandrele vieţii şi mai bogaţi în experienţă, ne gândim cu deferenţă la persoane care au lăsat urme în maniera noastră de chibzui şi acţiona, recursul la evocarea lor constituindu-se deseori într-un incontestabil leac ce tonifică şi, uneori, chiar entuziasmează.

Întotdeauna am fost fascinat de oamenii care prin strădania, voinţa şi aptitudinile lor speciale transmit lumină, aduc bucurie şi o stare de bine celor din jur, deschizând continuu uşa speranţei şi făcându-te să fii mai încrezător şi, fără îndoială, mai bun. Lăuntric, încă mă incită folosirea cu reţinere a unor aprecieri şi epitete relative la oameni aparţinând trecutului, calificative elogioase ce chiar cred că merită o reevaluare pentru o actualizare a reutilizării lor, de genul „dedicat”, „onest”, „capabil”, „iscusit”, „destoinic”, „înzestrat”, „vrednic” care, alături de alte câteva similare, au fost afectate de o întrebuinţare nepotrivită şi excesivă în anii de acerbă propagandă comunistă.

Personajul despre care voi relata, un om minunat, din categoria celor puţini, îmi revine mereu în minte, conştientizând astăzi că viaţa sa trăită la viteza a cincea şi pe care nici nu cred că ar fi fost în stare să şi-o consume altfel, a fost în esenţă o neîncetată succesiune de eforturi, dublate necontenit de perseverenţă şi cerbicie, care au condus la reuşite ce, pe bună dreptate, legitimează cu prisosinţă aprecierile de care chiar s-a bucurat.

Drumul său prin viaţă a fost unul predominant marcat de domeniul în care şi-a pus întreaga capacitate, pregătire şi experienţă, anume, cel al construcţiilor, şantierul fiind „a doua sa casă”. La vârsta inocenţei, a fost profund lezat de declanşarea şi punerea forţată în aplicare a fenomenului malefic al naţionalizării după modelul sovietic, axat primordial pe lichidarea proprietăţii private. Martor şi părtaş la drama părinţilor săi care s-au văzut deposedaţi de pământurile moştenite din strămoşi, a fost nevoit să renunţe la visurile legate de aspiraţiile sale către domenii vizând istoria, geografia şi literatura. A devenit repede conştient de necesitatea iminentă de a-şi însuşi o meserie care să-i confere posibilitatea să-şi ajute părinţii. Ca mulţi tineri ai acelor vremuri, a plecat în viaţă sănătos la trup, minte şi suflet. În acest context, imediat după absolvirea liceului, s-a angajat constructor. Şcoala tehnică pe care a urmat-o ulterior, avea să-i consfinţească definitiv statusul pe care l-a slujit în întreaga sa complexitate, în ciuda tuturor adversităţilor, obstacolelor şi vicisitudinilor, acela de tehnician constructor. Descoperind cu repeziciune că viaţa e o permanentă provocare, a îmbrăţişat de la început meseria cu mult entuziasm pentru activitatea pe care o presta şi a acordat un nedisimulat ataşament colegilor săi de muncă, pe care i-a ajutat şi protejat, făcându-se, în mod firesc, respectat şi îndrăgit pe şantier. Nu este lipsită de importanţă menţiunea că şantierul era la acea vreme locul unde îşi mai puteau găsi ceva de lucru proscrişii regimului comunist (profesori, politicieni, ofiţeri) siliţi să efectueze munci mult sub nivelul pregătirii lor.

Era un bărbat bine făcut, jovial şi amabil, potrivindu-i-se întocmai, totodată, vechiul nostru melos arhicunoscut „M-a făcut mama oltean”, dovedind în mod constant că era generos, săritor şi în stare să-şi dea haina de pe el pentru cineva aflat în nevoie şi probând cu supra măsură însuşirile specifice ale românilor aparţinând zonei sale natale.

Înzestrat cu o inteligenţă nativă aparte, a învăţat şi a deprins cu uşurinţă exigenţe profesionale superioare pregătirii sale, ajungând în scurt timp să desluşească cu succes proiectele de construcţii. De la început şi-a format o echipă de muncitori constructori harnici care îl apreciau și stimau, ascultându-l ca pe un părinte, cu toate că era mult mai tânăr decât cei mai mulţi dintre ei. Cu aceşti oameni care îşi făceau cu conștiinciozitate datoria, a avut primele reuşite. Începerea lucrărilor impunătoarei construcţii hidroenergetice pe cel mai spectaculos fluviu al Europei, Dunărea, prin care o parte din valea acestuia a fost transformată în lac de acumulare, a produs consecinţe nefaste: o parte a oraşului din preajmă, împreună cu cinci sate învecinate, însumând o populaţie de 17 000 de locuitori, au fost evacuate. Tânărul tehnician constructor, susţinut de echipa sa, a început edificarea unui nou oraş, proces anevoios şi dificil, însemnând realizarea de clădiri pentru relocarea oamenilor care şi-au pierdut aşezările, şcoli, spitale şi alte lucrări cu diferite destinaţii. Eforturile greu de imaginat ce au fost depuse s-au concretizat într-o munca istovitoare, fiind bine cunoscut că, pentru o lungă perioadă, s-a lucrat „zi lumină”. A urmat o impresionantă lucrare constând în ridicarea construcţiei unui celebru hotel, unicitatea acestuia, ce se poate constata şi astăzi, fiind că jumătate din hotel este îngropată în munte, iar cealaltă jumătate se sprijină pe piloni uriaşi înfipţi în albia râului. Au urmat alte edificii de acest fel, cu o arhitectură specială deosebită, devenite veritabile atracţii turistice, mult căutate locuri de popas.

Afirmat de timpuriu, era încontinuu căutat de mari trusturi de construcţii, fiind cunoscută tenacitatea şi, mai ales, calitatea de a fi fost bine pregătit profesional, însuşire consolidată de altele de o neîndoielnică valoare: onest, capabil şi mare iubitor de oameni. Munca pe şantier era dură, oamenii lucrând în condiţii grele, pe ploaie sau vânt, pe arşiţă sau ger, condiţii care necesită o sporită forţă fizică şi un susţinut efort psihic. În acele timpuri, era nevoie chiar de o oarecare doză de nepăsare care să te protejeze în faţa unor excese de orgoliu sau ambiţii deşarte din partea activiştilor de partid prezenţi adesea pe şantier. Trăia cu maximă intensitate organizarea unui nou şantier, copleşit de probleme proprii domeniului referitoare la asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii de bază, ca: necesitatea creării unor spaţii specifice, funcţionarea în condiţii corespunzătoare a reţelei de utilităţi (apă, căldură, energie electrică, aer comprimat) şi a instalaţiilor aferente producerii acestora, asigurarea căilor de comunicaţii (căi de acces, reţele telefonice), precum şi amenajarea spaţiilor pentru prefabricate, staţii de betoane, de mortare şi balastiere. Avea o perspicacitate remarcabilă în evaluarea volumului lucrărilor, eşalonarea în timp a acestora prin grafice calendaristice, ţinând cont de necesitatea executării diferenţiate a lucrarilor pe timp rece şi pe timp frumos, urmărind cu perseverenţă executarea construcţiilor la calitatea şi termenele stabilite.

Şi-a petrecut întreaga viaţa pe şantier, pensionându-se de la unul dintre cele mai cunoscute trusturi de construcţii din ţară, al cărui angajat a fost pentru o bună perioadă de timp. În îndelungata sa activitate, i-a detestat totdeauna pe cei care, în opinia sa, vorbeau prea mult, se agitau inutil, se risipeau fără rost, se revoltau, se criticau, se certau şi vedeau veşnic paiul din ochii celorlalţi şi mai puţin bârna proprie. El îşi vedea neobosit de treabă cu corectitudine şi temeinicie. Cu siguranţă, avea cultul muncii, fiind de notorietate că aprecia până la paroxism munca asiduă şi dedicată, dominat de o dorinţă rar întâlnită de a-şi face ireproşabil datoria.

L-a ajutat Dumnezeu să lucreze şi în străinătate (Irak, Germania), luând cunoştinţă de condiţiile pe care le aveau oamenii care lucrau pe şantiere în acele ţări, observând, comparativ, că viaţa constructorilor din România era mult mai grea. De aceea, îşi aprecia şi respecta şi mai mult colegii, sprijinind şi ajutând pe oricine a avut nevoie în circumstanţele extenuante ale vieţii de şantier. Îl revoltau profund nedreptatea şi abuzurile, precum şi atitudinea de aroganţă sau de superioritate faţă de oameni a unora dintre cei care stabileau salariile şi premiile, propuneau avansările şi acordarea de distincţii, mai ales când constata că aceştia nu aveau nici cea mai elementară pregătire tehnică, convins că obţinuseră poziţii privilegiate pe criterii politice sau ca informatori ai securităţii. Odată cu trecerea anilor, trăia momente de vizibilă emoţie când îşi amintea de oamenii cu care a lucrat, subliniind cu convingere că a întâlnit pe şantier oameni de cea mai bună calitate, ingineri, tehnicieni, maiştri, constructori, montori, care au muncit cu dăruire spre a-şi îndeplini obligaţiile.

Consider că ar fi injust dacă aş priva nostalgica mea evocare de consemnarea unora dintre pasiunile sale care au ars în personalitatea sa asemenea simţului supraevoluat al muncii. Îl captiva istoria, pe care o studia şi interpreta cu nesaţ, fascinat de ceea ce declara cu aproape un secol în urmă, Nicolae Iorga, poate cel mai mare istoric român, anume că istoria se cheamă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat şi nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat. Considera că această reflecţie reprezenta un adevărat postulat în condiţiile numeroaselor mistificări care au avut ca subiect istoria românilor. Poezia l-a mistuit în aceiaşi măsură, provocându-i numeroase încercări şi exerciţii, materializate în creaţii apreciabile. A părăsit prea repede această lume, cu regretul de a nu fi văzut tipărit un volum cuprinzând poeziile sale.

În fine, îmi amintesc cu plăcere că întotdeauna avea multe de povestit, afişând şi stârnind mult umor şi voie bună, prietenii îndrăgindu-l nespus de mult şi aşteptându-l cu mare nerăbdare să le depene păţanii şi întâmplări din tumultoasa lui viaţă, unele părând de domeniul fantasticului, înfăţişând cu prisosinţă paricularităţile unui oltean neaoş. Îl chema Aurel Dorobanţu.

Îi încredinţez pe cititori că cuvintele mele de apreciere şi epitetele folosite admirativ îşi găsesc pe deplin acoperire în faptele sale şi nu constituie doar superlative ieftine nejustificate.

Este mereu prezent în gândurile mele pe drumul bătătorit al amintirii, iar acum când scriu aceste rânduri mă rog lui Dumnezeu să-l odihnească în pace.

 

Dorin Nadrau

Dorin Nadrau (S.U.A.)

O CONVIEŢUIRE PROLIFICǍ

Posted by Dorin Nadrau On November - 13 - 2016

Coabitarea românilor cu minoritatea elenă a înregistrat în istoria noastră subtile interconexiuni, atât etnice, cât şi culturale, fiind de notorietate astăzi că prezenţa grecilor pe teritoriul României durează de aproape trei mii de ani. Bogatele implicaţii istorice şi culturale pe care grecii le-au avut în decursul evoluţiei noastre mă îndreptăţesc să încerc o scurt analiză a consecinţelor reale de vrednică apreciere ale fertilei convieţuiri româno-greceşti.

Primele colonii greceşti pe pământ românesc au fost înfiinţate în secolul al VII-lea î.Hr. pe malul apusean al Mării Negre, luând naştere oraşele Histria şi Tomis. De-a lungul vremii au fost consemnate mai multe valuri de emigranţi eleni, dar cele mai masive imigrări s-au petrecut pe timpul Imperiului Otoman. Întemeierea centrelor urbane de la Marea Neagră a fost urmată de intense relaţii comerciale, culturale, religioase şi de înrudire în perioada Evului Mediu.

danube-delta-histria

Prăbuşirea Imperiului Bizantin a constituit un moment de o incontestabilă însemnătate în istoria convieţuirii. Trebuie remarcat că la doar şase ani de la căderea Bizanţului a fost atestat documentar Bucureştiul, împrejurare marcând sosirea aici a unor familii constantinopolitane ce se bucurau de un mare respect, înregistrându-se în scurt timp după aceea apariţia familiilor mixte româno-greceşti care se vor înmulţi în următoarele veacuri.

În secolul al XVII-lea, relaţiile domnitorilor români cu lumea grecească, datorate înrudirilor şi oportunităţilor prin care le asigurau urcarea pe tron, erau atât de solide încât, după unii autori, Bucureştiul părea o prelungire a Constantinopolului. Se impune menţionat că după căderea Constantinopolului, domnii Moldovei şi Valahiei (Principatele Dunărene) au devenit binefăcători ai multor instituţii culturale de pe teritoriul Greciei Otomane, precum şi ai unor mănăstiri de la Muntele Athos.

Grecii au adus în spaţiul românesc profesionişti din toate domeniile: ingineri, funcţionari, artişti, profesori, medici, clerici, negustori, meşteşugari, tipografi, librari, editori etc. Stabiliţi în Ţara Românească şi Moldova, s-au integrat rapid în viaţa politică, socială şi economică, unii ajungând chiar să deţină funcţii şi demnităţi importante. Un exemplu din acele vremuri străvechi îl reprezintă călugărul Filos, autor de cântări bisericeşti, folosit la cancelarie de către Mircea cel Bătrân. De asemenea, merită menţionaţi cronicarul Ioannis Karyofyllis şi copistul Antim din Ioannina care serveau curtea lui Matei Basarab, amândoi fiind recunoscuţi ca reputaţi oameni de cultură.

În secolele XVII – XIX, majoritatea domnitorilor din cele două principate erau numiţi de către otomani din rândul grecilor fanarioţi. Fanarioţii erau domnitori aleşi din cadrul a 12 familii de aristrocraţi din cartierul Fanar din Constantinopol, de regulă, dragomani ai Înaltei Porţi. În general, aveau o bună educaţie de factură iluministă şi erau mandatari ai sultanului. Recunoscuţi ca neîncrezători în creştini şi deficitari la capitolul vizionarism, turcii i-au mutat continuu dintr-un principat în celălalt, pregătind şi facilitând inconştient unirea celor două principate. Început în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească şi încheiat în 1821, „secolul fanariot” a fost o perioadă de jaf, dar, fără îndoială, din punct de vedere cultural, a reprezentat un secol de reală efervescenţă spirituală, limba greacă folosită şi de elita românească conferind posibilitatea racordării, prin ea, la valorile europene.

Pe planul culturii, contribuţia grecilor este unanim recunoscută, ei dovedindu-se, de la început, buni cronicari, tipografi, ctitori de mănăstiri, biserici şi şcoli. Se ştie că în Ţara Românească, numeroşi literaţi greci au desfăşurat o activitate admirabilă, teatrul constituind o vocaţie de necontestat a grecilor. Aşa se explică şi faptul că începuturile acestui gen la români au aparţinut domniţei Ralu Caragea.

Grecii au fost în permanenţă prezenţi la curţile domnitorilor noştri, fiind cunoscuţi ca valoroşi consilieri şi intermediari ai dialogului cu Poarta Otomană, creditori abili şi buni administratori financiari.

O trecere în revistă a unor „urme” demne de remarcat ale fructuoasei coabitări româno-greceşti suscită, fără îndoială, un justificat interes. Astfel, se cuvine semnalată întemeierea de către Şerban Cantacuzino a Şcolii greceşti de la Sf. Sava care a devenit apoi Academia Domnească. Tot el este cel care a construit Mănăstirea Cotroceni care, după mai multe etape de dezvoltare, a fost transformată în reşedinţă domnească, pentru ca după ’90 să ajungă sediul Preşedinţiei statului. Ilustrul domn al Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, nepot de Cantacuzini, a avut un rol deosebit în crearea unui stil arhitectonic nou, o reuşită sinteză între Orient şi Occident. A zidit numeroase monumente admirabile, cum ar fi Biserica Sf. Gheorghe Nou. Trebuie subliniat că inaugurarea tiparului grecesc s-a petrecut tot în perioada de domnie a lui Brâncoveanu şi că Mănăstirea şi Spitalul Colţea au fost întemeiate de Cantacuzini. Complexul monastic Stavropoleos, un aşezământ arhitectural unic în Bucureşti, construit în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, a fost ridicat din ordinul lui Ioaniche Stratonikeas în chiar incinta propriului han.

Să mai observăm  şi după încetarea epocii fanariote, domnitorii Grigore IV Ghica şi Alexandru D. Ghica erau descendenţi ai unor familii de domnitori fanarioţi, iar în perioada imediat următoare anului 1821, numeroşi greci profesând ca medici, institutori sau negustori au rămas în Bucureşti. Buni comercianţi, au avut în proprietate renumite localuri şi ospătării (Hanul cu Tei, Hanul Roşu, Curtea Veche etc.) sau au administrat cu succes altele (Hanul lui Manuc, cel mai mare han al Bucureştiului, înfiinţat în 1808 de armeanul Hanuc Bei, pe care l-au gestionat o lungă perioadă de timp). O dată cu intrarea în vigoare a Regulamentului Organic din 1829, numeroşi  greci au solicitat naturalizarea. Mulţi au fost profesori la şcoli de seamă din Bucureşti (Colegiul Sf. Sava), au fondat societăţi culturale ori s-au dedicat presei.

Grecii se manifestă activ şi după anul 1862 când Bucureştiul este declarat capitală a noului stat naţional România, profesând ca medici, diplomaţi, profesori, oameni de afaceri, bancheri, artişti, preoţi. Numeroase construcţii şi monumente sunt legate de numele lor: Schitul Darvari a fost ctitorit de Mihai Darvari, Cimitirul Bellu a luat fiinţă pe terenul oferit primăriei bucureştene de grecul Barbu Bellu. Nu trebuie uitată vocaţia de importanti donatori pe care au probat-o personalităţi ale vremii de origine elenă, ca: Mihai Cantacuzino, Dosithei Filiti, Evanghelie Zappa, Constantin Caracas, familia Zerlendi. Trebuie menţionat că printre fondatorii Ateneului Român şi ai Academiei Române s-au numărat şi mulţi oameni de cultură greci, precum Evanghelis Zappas, care a susţinut şi editarea Dicţionarului limbii române.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grecii au fost cei mai numeroşi proprietari de stabilimente industriale din România, regăsindu-se însă considerabil şi în domeniul exploatării pământului. Se impune precizat că statul român a fost şi un loc agreat de greci pentru refugiile la care au fost obligaţi de-a lungul timpului: din Bulgaria (1913), din Asia Mică (1922) sau din Grecia, în timpul războiului civil (1943-1949).

Rodnicele interferenţe româno-greceşti au influenţat desigur înfiinţarea de către străluciţii noştri savanţi N. Iorga, V. Pârvan şi Gh. Murgoci a Institutului pentru Studiul Europei Sud-Orientale, aceeaşi motivaţie determinând şi fondarea Institutului de Studii Bizantine (1926) şi a Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice (1937). Merită amintit că ctitori greci au monumentalele edificii Palatul Cantacuzino şi Palatul Şuţu şi că Bucureştiul a avut chiar şi primari greci: C. A. Rosetti, Mihai Cantacuzino, Dimitrie Ghica, Panaiot Iatropol. Nu trebuie omisă nici observaţia că în timp numeroşi greci au fost asimilaţi complet de populaţia românească. În perioada comunistă, mulţi etnici greci au plecat în ţara lor de origine, iar comunitatea grecească tradiţională a intrat într-un inevitabil declin.

În fine, cred că nimic nu ar putea ilustra mai relevant fecunda convieţuire decât enumerarea câtorva familii şi personalităţi cu rădăcini greceşti care s-au distins categoric în viaţa politică, economică sau, mai ales, culturală a României: Familia Cantacuzino (a fost o familie boierească cu origini bizantine ce a dat domni în Ţara Românească şi Moldova, cantacuzinii clamând a descinde din împăraţii Bizanţului), Familia Caradja (a fost o familie de sorginte greco-bizantină, fanariotă, ai cărei membri au ocupat de-a lungul timpului importante funcţii în cadrul Imperiului Otoman, familie care s-a stabilit la sfârşitul secolului al XVI-lea în Principatele Dunărene, unde au avut doi reprezentanţi pe tronul Moldovei), Ion Luca Caragiale (dramaturg, nuvelist, pamfletar, scriitor, director de teatru, comentator şi ziarist, considerat a fi cel mai mare dramaturg român, ales membru post-mortem al Academiei Române; mama sa a fost braşoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas), George Ciprian (dramaturg român, actor şi om de teatru, considerat un precursor al teatrului absurd; tatăl său a fost un brutar grec din Insula Cipru), Hariclea Darclee (una dintre personalităţile muzicale cele mai importante ale României, vocea sa excepţional cultivată permiţându-i abordarea ca soprană a unui foarte vast repertoriu; s-a născut la Brăila într-o familie cu rădăcini elene), Panait Istrate (scriitor şi jurnalist de limbă română şi limbă franceză, s-a născut la Brăila ca fiu nelegitim al unei spălătorese şi al unui contrabandist chefalonit), Jean Moscopol (cântăreţ de muzică uşoară, celebru în perioada interbelică; părinţii săi au fost greci), Elie Carafoli (inginer român, constructor de avioane, membru al Academiei Române, considerat unul dintre pionierii aerodinamicii, s-a născut în Macedonia într-o familie de aromâni greci), Nicolae Malaxa (inginer şi întreprinzător român, unul dintre cei mai importanţi industriaşi ai României interbelice, personalitate controversată datorită simpatiilor politice, s-a născut într-o familie de aromâni greci), Radu Beligan (actor cu o bogată activitate în teatru, film, televiziune şi radio, membru al Academiei Române din 2004, inclus în Cartea Recordurilor în 2013 ca fiind cel mai longeviv actor în activitate pe scena unui teatru; pe linie paternă a fost urmaş al unuia dintre fraţii lui Ion Creangă, iar pe linie maternă a fost grec).

Dorin Nadrau

Dorin Nădrău (S.U.A.)

 

PHILADELPHIA (II)

Posted by Dorin Nadrau On November - 2 - 2016

Istoria românilor americani consemnează în evoluţia sa momente strâns legate de metropola Philadelphia, fapt care întăreşte, fără îndoială, interesul românilor pentru capitala – simbol a democraţiei americane.

Alintată Philly, Philadelphia este cel mai mare oraş din statul Pennsylvania şi al cincilea cel mai mare oraş din Statele Unite ale Americii. Situată între râurile Schuykill şi Delaware, vis-a-vis de Camden, New Jersey, Philadelphia numără peste 1,5 milioane de locuitori (peste 2 milioane cu cei care lucrează în oraş, dar care nu locuiesc aici).

Oraşul a fost fondat în anul 1682 de englezul William Penn, membru al Societăţii Religioase a Prietenilor, care a întemeiat colonia în scopul unui „experiment sfânt”, concretizat într-un spaţiu al toleranţei şi al libertăţii religioase, împrejurare ce l-a consacrat ca tărâm căutat de mulţi colonişti persecutaţi care au venit aici. Denumirea atribuită de Penn oraşului este expresia în limba greacă „iubire frăţească”. Se spune că după încheierea războiului între nord şi sud, Philly şi-a deschis porţile sclavilor eliberaţi fapt care explică numărul mare şi divers al raselor şi etniilor.

Penn 2

Photo: William Penn

philadelphia-city-hall

Philadelphia City Hall

În istoria americană, Philadelphia se bucură de o poziţie de o covârşitoare importanţă: locul de naştere a Statelor Unite şi prima capitală a naţiunii (1790-1800). La sfârşitul secolului al XIX-lea, oraşul era cunoscut ca „atelierul Americii”. Fabricile de bumbac, manufactura textilelor şi fabricile dotate cu maşini acţionate cu aburi au condus, incontestabil, la revoluţia industrială.

Numărul impresionant de cartiere multietnice conferă oraşului un aer vibrant, de al fremătânda piaţă italiană la comunităţile tradiţionale de amish şi de la festivalurile afro-americane până la vestitele cluburi de jazz şi blues. Mâncărurile tradiţionale specifice ale Philadelphiei au devenit de multă vreme celebre: „Pilly Cheesesteaks”, covrigeii „soft pretzels” şi sandviciurile „hoagies”. Datorită concepţiei originale impuse de Penn, reţeaua rezonabilă de străzi (est-vest şi nord-sud) face ca deplasarea prin oraş să se desfăşoare relativ uşor. Vremea se caracterizează prin cantităţi mici de precipitaţii în cursul anului. Verile sunt calde cu valuri ocazionale de caniculă, iar iernile sunt reci şi cu zăpadă.

Cele mai multe dintre renumitele atracţii ale Philadelphiei se află situate în centru: Parcul Naţional Istoric al Independenţei, Clopotul Libertăţii, Sala Independenţei (locul unde în anul 1776 a fost semnată Declaraţia de Independenţă) şi Centrul Constituţiei. Clopotul Libertăţii, simbol incontestabil al oraşului, a fost comandat la Londra spre a marca a 50-a aniversare a Constituţiei Pennsylvaniei (Carta privilegiilor lui William Penn) în anul 1701. A ajuns în 1702 şi a crăpat la prima folosire. Se spune că motivul a fost conţinutul prea mare de cupru. Ulterior, clopotul a fost reparat şi utulizat pentru a aduna populaţia la citirea Declaraţie de Independenţă a Statelor Unite ale Americii, în 1776. A fost denumit „clopotul libertăţii”. Pe la 1800 s-a crăpat din nou, după care nu a mai fost folosit şi a fost declarat monument naţional, fiind expus publicului şi putând fi oricând vizitat.

liberty-bell-center-23463

Photo: Liberty Bell

Philadelphia impresionează şi prin marea varietate a construcţiilor, vechi şi noi, de înălţimi diferite, clădiri zgârâie-nori, în centru. Străzile sunt, de asemenea, foarte neuniforme: mai largi sau mai înguste, unele vechi cu casele lipite între ele, pe stil englezesc (cu parter şi etaj), pe stil olandez (cu trepte la intrare). Printr-o hotărâre locală, la un moment dat, s-a dat liber la pictarea clădirilor, Philly devenind oraşul cu cele mai multe ziduri pictate (imagini, portrete, vederi, steaguri, grafitti etc.).

Primăria din Philadelphia are o întindere remarcabilă, incluzând peste 700 de încăperi. A fost construită după modelul palatului Luvru din Paris. Între 1901 (anul în care a fost dată în folosinţă) şi 1908, a fost cea mai înaltă clădire din lume. Pe impunătoarea clădire a primăriei, este amplasată o statuie a lui William Penn, fondatorul statului, rezultând o structură care până în anul 1987 a fost cea mai înaltă a oraşului. În ciuda faptului că Penn se bucura de o panoramă largă, ridicarea clădirii de birouri Liberty One a conferit oraşului o panoramă şi mai largă, spre secolul al XXI-lea.

O clădire importantă este şi Betsy Ross House care a găzduit atelierul în care a fost cusut primul steag american, atelier care a furnizat steaguri naţionale timp de peste 50 de ani.

Penitenciarul din Philadelphia a fost construit începând din anul 1776, iar apoi a fost extins permanent până în anul 1929. A fost renumit prin costurile mari care s-au investit în el, prin persoanele celebre închise aici (Al Capone) şi prin evadările în masă care au avut loc. Penitenciarul a fost închis în 1971, iar în 1994 a devenit muzeu.

Pe lângă locurile încărcate de istorie, Philadelphia este vestită şi prin viaţa artistică şi culturală. Oraşul are o orchestră renumită, un reputat centru pentru arte interpretative (o adevărată bijuterie şi un muzeu de artă de renume mondial. Muzeul de artă din Philadelphia cuprinde mai multe locaţii. Vizitând impozanta clădire principală, nu se poate să nu fii profund impresionat şi emoţionat, ca român, la întâlnirea cu faimoasele creaţii ale genialului nostru Constantin Brâncuşi: Măiastra, Domnişoara Pogany, Prinţesa X, Fiul rătăcitor, Himera, Prometeus, Sărutul, Bust de băiat, Bust de fată, Negresa albă, Sculptură pentru un orb, Nou născut. În apropierea muzeului se găseşte statuia lui Rocky, statuie în bronz a lui Silvester Stalone, realizată pentru seria a treia a filmului „Rocky”, donată de actor, oraşului. Arta modernă este bine reprezentată în Philly. De maximă atracţie se bucură un cleşte imens de rufe, amplasat în apropierea primăriei.

ap12museumofartphilpd

Photo: Philadelphia Museum of Art

Philadelphia mai are şi alte puncte de real interes: Catedrala Sf. Petru şi Pavel (o combinaţie de stil gotic şi bizantin), Muzeul „Please Touch” (destinat copiilor), Chinatown (al treilea, ca mărime, după New York şi Washington). Pe faleza fluviului Delaware sunt demne de admirat numeroase statui, memorialul închinat războiului din Coreea, monumentul lui Columb, un remarcabil muzeu de corăbii, nave şi componente ale unor submarine. În Washington Square, se evidenţiază monumentul închinat eroului necunoscut, precum şi o statuie a lui George Washington ce poartă un citat celebru: „Libertatea este o lumină pentru care mulţi oameni au murit în întuneric”. Fascinant şi emoţionant este bulevardul din centrul Philadelphiei având arborate steagurile Naţiunilor Unite, la intersecţia de la „Franklin Institute” fluturând drapelul României.

Consider că ar fi o mare nedreptate a scrie despre Philadelphia fără a face câteva referiri, cât de succinte, despre Benjamin Franklin, Philly fiind casa marelui om de stat. Walter Isaacson, scriitor şi jurnalist american, autor al unor biografii însemnate (Steve Jobs, Albert Einstein, Benjamin Franklin şi Henry Kissinger), îl numeşte pe Franklin (1706-1790) „cel mai realizat american al vremii sale”.

benfranklinduplessis

Photo: Benjamin Franklin

Benjamin Franklin a fost singurul Părinte Fondator care a contribuit la formulare şi a semnat toate documentele privind fondarea naţiunii, inclusiv Declaraţia de Independenţă, Constituţia şi tratatele cu Anglia şi Franţa.

Născut în Boston în anul 1706, Franklin a plecat de acasă după ce fusese o perioadă ucenic de tipograf la atelierul fratelui său. Negăsind de lucru la New York, s-a mutat la Philadelphia, unde şi- a deschis atelierul propriu de tipografie. de asemenea, şi- a înfiinţat un ziar propriu, „Gazeta de Pennsylvania”, care a cunoscut un mare succes în colonii. Umorul său a propulsat „Poor Richard: An Almanac” la statutul de cel mai de succes în colonii.

Nesăţioasa lui curiozitate şi abilitatea de a-şi soluţiona singur problemele l-au inspirat în realizarea multor invenţii: lentile bifocale, odometru (un instrument care înregistrează în număr de paşi distanţa parcursă de o persoană pe jos), „braţ lung” (un dispozitiv pentru a ajunge la cărţile de sus ale rafturilor sale), cateter unitar flexibil (pentru fratele său care suferea de pietre la rinichi).

Franklin a fost permanent foarte preocupat de îndatoririle civice. Astfel, ca diriginte de poştă, a întemeiat şi organizat sistemul poştal al oraşului. De asemenea, a înfiinţat prima companie de pompieri voluntari şi prima bibliotecă cu abonament. Mai trebuie menţionat că a fondat prima companie de asigurări, că a fost cel care a lansat propunerea înfiinţării universităţii Pennsylvania şi a colectat personal bani pentru finanţarea primului spital din America. A fost un strălucit reprezentant în Adunarea generală a statului Pennsylvania şi ambasadorul Americii în Franţa şi Suedia.

În fine, se poate spune că Benjamin Franklin a fost un cetăţean universal şi, fără îndoială, a fost o mare şansă pentru Philadelphia să-şi petreacă cei mai mulţi ani din din cei 84 ai săi, în Philly.

Dorin Nădrău (S.U.A.)

Dorin-Nadrau.Poza-noua

Apel umanitar

Posted by Gabriela Petcu On October - 10 - 2016

Valentina

Pe Valentina o cunosc de vreo trei ani…de pe faimosul facebook. Atentă la diferite postări ale Curentului Internațional, își semnala discret prezența. Așa am intrat în vorbă. Un copil minunat, o tânără adorabilă. Anul acesta, în primăvară, când frumoasa domnișoară a participat la evenimetul Atipic Beauty, m-am convins că dintr-un scaun cu rotile, poți deveni orice îți dorești. Valentina a strălucit pe scenă alături de alte 11 fete.
O voi lăsa pe ea să-și scrie povestea pe scurt. Merită atenția noastră. Vă mulțumesc.

<< Pentru că am avut neplăcerea de a fi comparată aiurea cu alte situații fără a ști exact despre ce este vorba în cazul meu, am să îl explic clar aici.
Am avut un accident de muncă care nu s-a luat în considerare. Pur si simplu mi-au căzut niste cutii în cap pentru că nu erau prinse rafturile de perete si mi-am fracturat coloana în zona cervicala (C6). În urma acestui traumatism medicii au descoperit o malformație arterio-venoasa spinală (grup sau ghem de vase de sânge aberante care afectează vascularizarea medulară) la nivelul măduvei care a “bubuit” în momentul accidentului.
Cazul meu este foarte rar în lume nu doar la noi în tara! Iar rata de re-sangerare este de 10% în fiecare an chiar dacă s-a rupt deja o dată. O rata de 10% desi pentru noi pare mica in medicina este considerată destul de mare.
Cat despre RMN-ul pe care l-am făcut anul acesta, arată clar că MAV este încă activa si practic mi-au zis că este ca si o “bombă cu ceas”, poate re-sangera oricând și nu voi mai fi la fel de “norocoasă” ca prima dată. Sunt 4 tipuri de MAV spinală si fiecare caz e unic și tot la fel tratat. La noi în țară mi s-a scris clar pe diagnostic ” imposibil de intervenit chirurgical”! Așa că am căutat fără să fac prea mare tam-tam o metodă în altă țară și am găsit în America și Japonia.
Am ales să merg în Japonia pentru că există cineva care să mă ajute cu o parte din procedură și am reușit deja sa trimit CD-ul cu ultimul RMN pentru a fi consultat de acei doctori. Japonezii stau bine la capitolul tehnologie si medicină și am încredere că totul va fi bine.
Acum, mai rămâne să strâng banii pentru a reuși să fac intervenția chirurgicală si să îmi prelungesc viața. Am încercat să rezolv mai mult sigură această problemă dar nu am reușit. Acum, voi îndrăzni să vă cer ajutorul. Cu siguranță, sunt foarte mulți oameni cu suflet bun. Mă bazez pe dumneavoastră. Vă mulțumesc!
Lefterică Valentina-Verginia
Nr. cont: RO41RNCB0478151785750003
Banca: BCR sucursala Pontica

Contacte:

https://www.facebook.com/valentina.virginia?fref=ts

Telefon: 0735 658 068

Pusă în fața realității, îmi mențin pozitivitatea și încerc să nu dramatizez situația…
Am atașat câteva ”selfi-uri” cu ultimul RMN, pentru cunoscători.>>

14590432_10205424458290770_3601397707073143524_n

14610871_10205424458490775_3795221156656244371_n14666167_10205424458170767_3325759108069056531_n

DOUĂ ILUSTRE PERSONALITĂŢI DECORATE ÎN PREAJMA ÎMPLINIRII A 100 DE ANI

Posted by Dorin Nadrau On September - 23 - 2016

Întotdeauna am fost impresionat de acei oameni care, întrecând orice aşteptări, au trăit cât vieţile a doi oameni, fiind martori ai unor evenimente uimitoare şi asistând sau participând la schimbări istorice multiple. Numeroase studii făcute pe centenari au condus la concluzia că nu doar cei care posedă ereditar o bază de gene bune pot trăi îndelung. Rezultatele recente relevă că cel mai însemnat factor determinant al sănătăţii îl reprezintă gândul, altfel spus, nu genetica, sportul sau alimentaţia, ci mintea. Un valoros chirurg american din secolul trecut, autor al câtorva cărţi despre spiritualitatea orientală concepute după ce a petrecut o bună perioadă de timp în India, Julian Johnston, conchidea într-una dintre scrieri: „În lume există o singură boală: anemia spirituală”.

Fără îndoială, când două remarcabile personalităţi ajung la o vârstă matusalemică, se naşte un sentiment emoţionant care, involuntar, atrage admiraţie şi respect.

Potrivit decretului publicat miercuri, 10 august 2016, în Monitorul Naţional, filosoful Mihai Şora şi istoricul Neagu Djuvara au fost decoraţi cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler.

mihai-sora-a-fi-a-face-a-avea-5393744
Photo: Mihai Şora 

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916 într-o localitate de lângă Timişoara, tatăl său, Melentie Şora, fiind preot ortodox. Între 1934-1938 a urmat studii de filosofie la Universitatea Bucureşti, audiind cursurile lui Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu şi avându-l asistent la seminar, timp de trei ani, pe Mircea Eliade. În ianuarie 1939, a ajuns la Paris, ca bursier al guvernului francez pentru a elabora, sub conducerea lui Jean Laporte, o teză despre „La notion de la grace chez Pascal”. În iunie 1940, a părăsit Parisul ameninţat de precipitata înaintare a Wehrmachtului, stabilindu-se, după lungi peregrinări la Grenoble (1940-1945), unde oficia la celebra universitate, Jacques Chevalier, considerat un „pascalizant înrăit”. De remarcat că în răstimpul petrecut la Grenoble a proiectat şi redactat prima carte, „Du dialogue interieur”, un eseu de antropologie metafizică, eseu publicat la cunoscuta editură Gallimard, în colecţia „Tânăra filosofie”, mai târziu, în 1947.

În anii celui de-al doilea război mondial, Mihai Şora a luat parte la rezistenţa franceză antifascistă. După război, între anii 1945-1948, a fost cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris. În toamna anului 1948 a revenit în România cu intenţia de a se întoarce în Franţa, dar graniţele s-au închis şi o dată cu acestea şi accesul spre Occident pentru o perioadă de aproape 20 de ani. În intervalul următor s-a dedicat unei impresionante activităţi editoriale restructurând complet colecţia „Biblioteca pentru toţi” conferindui o incontestabilă valoare, având în vedere că aici au apărut în deceniile şapte, opt şi nouă cele mai importante opere ale literaturii universale. Începând cu anii ’70, a publicat dialoguri filosofice în reviste literare româneşti şi străine care ulterior s-au constituit în cărţile devenite de referinţă în filosofia românească. Se mai impune precizat că, după 1990, a fost membru fondator al Gupului de Dialog Social, a ocupat fotoliul de ministru al învăţământului în primul guvern de după revoluţie, iar din 24 octombrie 2012 este membru de onoare al Academiei Române.

Decretul de acordare a prestigioasei distincţii prevede că filosoful Mihai Şora a fost decorat „cu prilejul aniversării unui secol de viaţă, în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa carieră dedicată valorilor umane universale, cercetării şi educaţiei, prin care a îmbogăţit cultura românească şi universală, pentru rolul avut în consolidarea democratiei în România post-decembristă, impunându-se ca un reper al tinerei generaţii”.

neagu-djuvaraPhoto: Neagu Djuvara

Neagu Djuvara s-a născut la 31 august 1916 la Bucureşti, într-o familie aristocrată de aromâni care a dat importanţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Şi-a făcut studiile la Paris, fiind licenţiat în litere la Sorbona şi doctor în drept. În perioada iunie-noiembrie 1941, a participat ca elev-ofiţer de rezervă la campania din Basarabia şi Transnistria. În mai 1943, a intrat prin concurs la Ministerul de Externe, iar în dimineaţa zilei de 23 august 1944 a fost trimis curier diplomatic la Stockholm. Numit secretar de legaţie de guvernul Sănătescu, a rămas în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii au preluat şi acest minister. Fiind implicat în procesele politice din toamna anului 1947, a decis să rămână în exil, activând până în 1961 în diverse organizaţii ale exilului românesc. În anul 1961, a plecat în Republica Niger din Africa, unde a petrecut douăzeci şi trei de ani, fiind consilier diplomatic şi juridic la Ministerul Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey. Reluându-şi între timp studiile de filosofie la Sorbona, în mai 1972 a obţinut docenţa cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea renumitului sociolog şi filosof Raymond Aaron. Ulterior, a obţinut şi o diplomă a prestigiosului Institut naţional de limbi şi civilizaţii orientale de la Paris (NALCO). În decembrie 1989, s-a întors în România, unde din 1991 până în 1998 a fost profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti. Este membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului „N. Iorga” din Bucureşti. A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului Naţional „Serviciul Credincios” şi cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de ofiţer.

Neagu Djuvara a scris şi a publicat în principal despre istoria României şi a poporului român, o mare parte a lucrărilor sale referindu-se la filosofia istoriei şi concentrându-se asupra problemei obiectivităţii istoriei şi istoriografiei. Este perceput ca un popularizator şi demistificator al istoriei, cărţile sale adresându-se în bună parte tinerilor. Cu toate că unele dintre teoriile sale nu sunt acceptate de majoritatea istoricilor, Neagu Djuvara este considerat unul dintre cei mai redutabili istorici ai secolului al XX-lea, evidenţiindu-se în scrierile sale o atitudine critică asupra istoriei românilor şi a istoriei, în general.

În decretul de acordare a decoraţiei se stipulează că i s-a conferit această distincţie „cu prilejul aniversării unui secol de viaţă, în semn de înaltă apreciere pentru dăruirea cu care şi-a servit patria, prin angajamentul personal în procesele politice, diplomatice şi culturale ce au promovat valorile, istoria şi imaginea ţării noastre în lume, precum şi pentru înalta ţinută morală de care a dat dovadă de-a lungul timpului”.

Dorin Nadrau

 

 

 

Dorin Nădrău (S.U.A.)

Este un fapt binecunoscut de multă lume că în România este în plină desfăşurare o intensă campanie de susţinere a subscripţiei naţionale pentru achiziţia operei lui Constantin Brâncuşi „Cuminţenia Pământului”, campanie care se va derula până pe 30 septembrie 2016. Guvernul a înaintat în luna martie anul acesta o ofertă de achiziţie care a fost acceptată de proprietarii sculpturii Paula Ionescu şi Alina Şerbănescu. Din suma totală de 11 milioane de euro, guvernul va plăti 5 milioane de euro, iar pentru diferenţa de 6 milioane de euro a fost lansată subscripţia publică naţională.

Ritmul înregistrat până în prezent în colectarea banilor de la populaţie relevă că această valoroasă operă, al cărei preţ pe alte meridiane ar fi mult mai mare, nu va putea fi cumpărată de Statul Român. Această prezumţie conduce la ideea că demersul guvernului de a cere bani cetăţenilor într-o perioadă de incontestabilă criză mult prelungită se dovedeşte anormal şi complet nepotrivit, consolidând opinia că soluţia lansării unei subscripţii publice pentru o operă de artă într-o ţară frământată de corupţie şi sărăcită de impostori şi escroci, este de o tulburătoare imaturitate.

Manifestările vădit controversate pe care împrejurarea le-a stârnit justifică, în mod evident, o realistă analiză atât a impresionantei lucrări brâncuşiene, cât şi a considerentelor  pro şi contra din jurul ei.

Cumintenia-Pamantului

„Cuminţenia Pământului” este o sculptură executată de Constantin Brâncuşi în anul 1907. Ea aparţine Patrimoniului cultural naţional, fiind înscrisă în categoria „Tezaur”.  Lucrarea a fost realizată din calcar crinoidal prin tehnica cioplirii. Referitor la material, primul posesor al statuii povestea că ştie de la Brâncuşi că acesta ar fi folosit un bloc de piatră din catacombele Parisului – grotele Savonnieres. Este considerată o capodoperă a sculptorului, aparţinând perioadei în care au fost realizate şi lucrările „Rugăciune” şi „Sărutul”, stadiu de creaţie în care artistul se elibera de influenţa lui Auguste Rodin şi recurgea la limbajul sever, grav şi profund interiorizat care l-a consacrat în istoria universală a artei. „Cuminţenia Pământului” reprezintă o femeie foarte concentrată asupra ei însăşi degajând un mister care pare a o preface într-un portret universal şi sugerând un sentiment de ataşament faţă de pământul mamă. Criticii, nici până astăzi, nu s-au putut pune de acord asupra sursei de inspiraţie a lucrării, însă de cele mai multe ori sulptura a fost interpretată ca simbolizând o zeitate stranie, venită din mitologia românească. Fără îndoială, „Cuminţenia Pământului” reflectă filozofia lui Brâncuşi care îşi are originea într-o cuminţenie anterioară creştinismului. O serie de analişti de specialitate au comparat sculptura cu o zeiţă htoniană precreştină, precum şi cu o creatură sosită din viitor, constituind o sinteză evoluţionistă a creaţiunii care-i înfăţişează vizitatorului trecutul şi viitorul, în funcţie de unghiul din care o priveşte.

Petre Comarnescu, marele critic de artă şi specialist în opera lui Brâncuşi, afirmă că „Gânditorul de la Hamangia este o precuminţenie a pământului”, iar Tudor Arghezi opinează cu admiraţie: „Cuminţenia Pământului nu e întrecută decât în proporţii şi durată de portretul fratelui mai bătrân, Sfinxul”.

Despre opera sa, Constantin Brâncuşi spunea: „Cuminţenia Pământului…A fost încercarea mea de a da de fundul oceanului, cu degetul arătător (încercarea de a atinge vechimea, arhaicul). Căci mi-a fost prea mare spaima când i-am ridicat vălul…Femeia nu trebuie niciodată dezvăluită… Isis trebuie să rămână acoperită sub cel puţin unul din cele şapte văluri ale frumuseţii sale, cel al misterului – care îi conferă şi preţuirea şi nemurirea. Cuminţenia Pământului a fost, pentru mine, ceea ce este cu mult mai adânc femeia – dincolo de psihologia dumneavoastră!”.

Istoria lucrării este destul de întortocheată. A fost expusă pentru prima dată în 1910, stârnind reacţii contradictorii şi fiind în cele din urmă acceptată. În anul 1910 a fost cumpărată de inginerul şi iubitorul de artă Gheorghe Romaşcu, chiar de la artist. În 1957, sculptura a fost confiscată în mod abuziv de conducerea comunistă a Muzeului de Artă, unde a şi suferit câteva accidente, a fost zgâriată şi perforată pentru a putea fi fixată de postament. Apoi, a fost expusă la Muzeul Cotroceni unde i s-a acordat mai multă atenţie, beneficiind de un tratament mai bun şi de o pază corespunzătoare. După un îndelungat proces, în urmă cu patru ani, urmaşii colecţionarului Romaşcu au câştigat procesul intentat pentru recuperarea statuii, iar statul a fost obligat să o cedeze.

Opiniile pro şi contra privind achiziţionarea creaţiei lui Brâncuşi relevă aspecte de o copleşitoare diversitate. Cred că o trecere în revistă a câtorva păreri şi considerente care au fost enunţate mai energic în timpul scurs de la lansarea subscripţiei publice nu este lipsită de interes.

Unii, nu puţini la număr, consideră că statul ar trebui să o cumpere, preţul nefiind foarte mare, iar chestiunea banilor ar fi lesne rezolvată prin confiscarea averilor unora dintre marii pungaşi ai României, îmbogăţiţi peste noapte în chip scandalos. A pierde ocazia de a intra în posesia statuii ar fi o gravă greşeală şi o dovadă de crasă nepăsare privind redutabila lucrare, o probă de revoltătoare eschivare de la răspundere, fiind îndeobşte cunoscută „măiestria” statului de a irosi imense fonduri bugetare pe acţiuni nefireşti şi nefolositoare sau pe transferarea spre propaganda partidelor politice. Ignorarea şansei de a achiziţiona una dintre primele lucrări moderne ale lui Brâncuşi ar putea fi calificată şi ca incultură dublată de o indiscutabilă calicie. Sunt mulţi cei care vin în susţinere cu semnalarea constatării că guvernele au risipit mari sume de bani pe investiţii falimentare şi în numeroase cazuri au deturnat sume mult mai mari în conturile clientelei de partid. Suma necesară pentru cumpărarea statuii este infimă faţă de ceea ce s-ar fi putut recupera din despăgubiri în marile dosare de corupţie dacă guvernul ar fi acţionat în timpul legal şi, mai ales, înainte ca sume fabuloase obţinute ilicit să fie transferate în paradisurile fiscale.

În favoarea intrării în mod imperativ în posesia preţioasei lucrări s-a pronunţat în termeni elogioşi şi Doina Lemny, doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Georges Pompidou din Paris, în interviul acordat Agerpres:

«„Cuminţenia Pământului” trebuie să rămână în România, în colecţia Muzeului Naţional de Artă. Trebuie să facem absolut orice să o răscumpărăm (…). „Cuminţenia Pământului” este o operă fundamentală în creaţia lui Brâncuşi şi vă spun de ce. În 1907, Brâncuşi a făcut această turnură, această „invenţie” a artei moderne prin cioplirea directă a pietrei. Aspectul atemporal, care parcă vine din neoliticul românesc sau chiar din alte arte primitive, îi dau valoare de operă unică (…). Titlul însuşi de „Cuminţenia Pământului” este intraductibil».

Celor care sprijină iniţiativa guvernului şi îi promovează o acerbă publicitate li se opun o serie de comentatori care se situează pe o poziţie contrară. Astfel, într-o opinie, se apreciază că suma reprezentând preţul cumpărării ar putea fi folosită mult mai chibzuit, statul, în loc să investească într-o „piatră”, putând aloca respectiva sumă în acordarea de burse şi premii în numele marelui sculptor român. Această părere este explicată prin considerente ce au o oarecare raţiune. Primul ar fi că sculptura a fost până în prezent expusă fie la Muzeul de Artă, fie la Muzeul Cotroceni, fără să intereseze cine era proprietarul de drept. În al doilea rând, se are în vedere că oricum statuia nu poate fi scoasă peste graniţă fiind calificată ca bun de patrimoniu naţional, ceea ce înseamnă că ea va rămâne în ţară şi orice colecţionar care ar cumpăra-o ar fi avantajat să o lase în custodie statului, într-un muzeu, fiind scutit de grija şi paza unei opere de artă deosebit de valorasă.

Trebuie menţionat şi că există şi numeroşi opinenţi mai radicali care susţin că, indiferent dacă o cumpără sau nu, statul nu ar trebui să ceară bani oamenilor, considerând campania o probă de cinism a statului şi o formă de a se exonera de unele responsabilităţi prin trecerea lor în contul cetăţenilor care oricum plătesc taxe şi impozite din care, de fapt, guvernul achită cele cinci milioane de euro cu care a decis să participe la achiziţionare. Potrivit altor observatori, este posibil ca în campania de imagine a acestei achiziţii să se fi cheltuit până în prezent mai mulţi bani decât cei donaţi, zeci de personalităţi apărând în clipuri publicitare şi fiind lansate o pagină de internet, conturi pe facebook şi twitter.

Reprezentanţii guvernului au transmis românilor că după ce mai multe opere ale lui Brâncuşi au fost achiziţionate în ultimii ani de diverse persoane private, această sculptură, reprezentativă pentru întreaga sa operă, este ultima pe care Statul Român o mai poate recupera pentru a o face accesibilă iubitorilor de artă şi publicului larg. Se impune precizat că în situaţia în care la data de 31 octombrie 2016 statul nu dobândeşte dreptul de proprietate liber de sarcini asupra sculpturii, sumele colectate vor fi restituite donatorilor. În acest caz, sumele vor fi restituite abia în anul 2017, guvernul având termen pentru emiterea unei hotărâri în acest sens data de 31 decembrie 2016.

Mă alătur celor mulţi care socotesc că o operă de artă de o asemenea valoare trebuie să fie accesibilă tuturor, indiferent de preţ, fiind de domeniul evidenţei că sulptura „Cuminţenia Pământului” nu este o simplă piatră, ci chiar una de hotar care reprezintă startul unei revoluţii artistice avându-l ca promotor pe Constantin Brâncuşi – emblemă incontestabilă a geniului românesc.

Dorin NadrauDorin Nădrău (S.U.A.)

Îndemnul către Unire – Sfatul Ţării 2! Basarabia trebuie salvată!

Posted by Stefan Strajer On September - 9 - 2016

Îndemnul către Unire – Sfatul Ţării 2! Basarabia trebuie salvată!

Autor: dr. Galina Martea

 

Ar fi o eroare gravă în istoria naţiunii române în cazul dacă unirea Basarabiei cu România nu se va produce până în anul 2018. Acest lucru trebuie realizat nu numai pentru o necesitate istorică, dar pentru o necesitate vitală în existenţa unui popor cu aceleaşi origini de limbă vorbită, tradiţii, cultură. Dacă, în timp, în viaţa românilor din Basarabia s-au produs multe erori, s-au produs nenumărate nenorociri, s-au produs divizări/rupturi de teritoriu, oricum la ziua de azi acest ţinut cu nume R.Moldova continuă să existe, de asemenea, în condiţii pline de incertitudini şi fără nicio perspectivă pentru un viitor. În prezent, în calitate de stat independent, R.Moldova îşi sărbătoreşte a 25-a aniversare de la declararea independenţei, însă şi această anuversare este plină de regrete, fiind scăldată de durerea poporului înfometat şi istovit la nesfârşit de necazurile vieţii cotidiene. În rezultat, realitatea efectivă din societatea basarabeană ne demonstrează tot mai mult faptul că R.Moldova, în calitate de stat independent, nu a fost capabilă de lucruri demne şi favorabile în a administra ţara pe parcursul a 25 ani. Conform experţilor din domeniu, se consideră că statul moldovenesc actualmente se regăseşte în faţa unui faliment total în toate domeniile de activitate economică, socială şi politică, iar prin acţiunile realizate de-a lungul anilor statul a demonstrat că este absolut incapabil de a guverna ţara pe principii moderne, transparente şi democratice, şi, respectiv, incapabilă de a întreprinde vreo decizie corespunzătoare macar atunci când ţara este în cel mai mare pericol al existenţei. În consecinţă, s-a produs falimentul integral al ţării, ruinarea şi înstrăinarea completă a poporului, astfel rămânând prezentă în societate, în mod activ, doar sărăcia, mizeria şi degradarea socială. Ţara aflându-se la o etapă catastrofală de sărăcie şi degradare socială, nemijlocit, s-a produs distrugerea până în talpă a societăţii şi, nu în ultimul rând, s-a dărâmat în mod tragic identitatea naţională a poporului român din Basarabia. Astfel, fiind la un nivel extrem de redus în dezvoltarea umană şi socială, societatea basarabeană, în calitate de stat independent, nu mai are nicio şansă de a-şi revitaliza de sine stătător existenţa într-un viitor apropiat, sau ba chiar şi într-un viitor îndepărtat. Deci, în acest caz, societatea basarabeană are nevoie de suportul nemijlocit al României, ţara care îi este mamă, frate, soră conform originilor. Respectiv, în acest caz, devine prezentă şi necesitatea istorică de reîntregire a neamului românesc. Prin urmare, în mod real şi benefic pentru poporul român din Basarabia unirea este necesară doar cu România. O altă direcţie pentru societatea basarabeană nu poate fi, indiferent de faptul că mulţi dintre guvernatorii ţării nu doresc acest lucru. Iar eroarea grava care s-a produs în 27 august 1991 (aşa cum au demonstrat-o specialiştii din domeniu, spunând: odată cu destrămarea URSS, R.Moldova nu a trebuit să-şi declare independenţa, însă a fost necesar să declare unirea cu România, astfel realizând procesul real de reîntregire a neamului românesc cu partia-mamă) trebuie reparată acuma de urgenţă, cu atât mai mult că societatea basarabeană actualmente se regăseşte la răscruce de drumuri, poporul fiind foarte dezorientat şi nelămurit în ceea ce vrea şi în ceea ce trebuie să facă.harta-romaniei-romania-cu-basarabia1

 

De aceea, pentru a înlătura erorile trecutului, atunci prezentul trebuie să fie cât mai activ în rectificarea şi instaurarea adevărului istoric şi anume: prin reîntregirea neamului românesc care în prezent este divizat în două state independente. Pentru ca această Unire să se producă cu adevărat şi de neîntârziat este necesar ca ambele state româneşti, R.Moldova şi România, unul de pe malul drept şi altul de pe malul stâng al Prutului, să se aşeze la masa tratativelor/dialogurilor în modul cel mai serios şi civilizat pentru a găsi soluţia cea mai potrivită în a revendica această problemă nespus de stringentă a naţiunii române. Pentru ca aspiraţia/iniţiativa corespunzătoare să fie realizată cel târziu până în anul 2018 (aşa cum este preconizată de Sfatul Ţării 2 – proiect constituit în 27 martie 2016 la Chişinău, preşedintele Comitetului de Iniţiativă pentru înfiinţarea „Sfatului Ţării 2” fiind academicianul Nicolae Dabija), atunci atât R.Moldova, cât şi România trebuie să privească acest lucru ca pe unul prioritar al naţiunii şi, totodată, considerându-l o valoare inegalabilă în existenţa acestora. Respectiv, ar urma ca şi în România să fie constituit un proiect asemănător Sfatului Ţării 2, acesta fiind denumit “Sfatul Ţării 2 – Salvarea Basarabiei”. În modul acesta, România se va prezenta ca un adevărat exemplu în dorinţa de reîntregire a neamului românesc şi, totodată, în modul acesta va stimula/motiva omul basarabean pentru a înţelege mai bine procesele/evenimentele istorice ce se produc în societate şi în afara ei. Astfel, procesul de reunificare a două state româneşti îşi va lua startul cu adevarat, iar societatea basarabeană, încetul cu încetul, posibil cu încredere, va reîncepe procesul de conştientizare corectă a evenimentelor ce trebuiesc a fi realizate în mod negreşit şi în direcţia necesară/corectă. Cu atât mai mult, ţinând cont de faptul că la etapa actuală Basarabia se regăseşte într-o situaţie destul de incertă în a lua deciziile corespunzătoare care depind în mare masură de clasa de guvernare, atunci România ar urma să fie acea care să orienteze acţiunea în cauză către acele terenuri şi soluţii care să fie cât mai benefice pentru ambele state româneşti şi, nemijlocit, pentru întreg poporul român. Cu atât mai mult, la ziua de azi având potenţialul necesar şi fiind o putere economică şi culturală dezvoltată în spaţiul european, ba chiar şi în cel mondial, România prin asemenea metode ar influenţa şi mai uşor/şi mai mult poporul basarabean care este extrem de dezorientat în viaţa personală şi socială. Pentru a reîncepe procesul real al negocierilor între două state româneşti, în cazul dat, cred, nici nu mai sunt necesare componentele de a lua în calcul care vor fi consecinţele acestei reuniri. Cu certitudine, că România va fi acea care va suporta toate consecinţele, preluând în subordinea sa un stat falimentar în toate domeniile de activitate socială şi economică, respectiv, cu imense datorii externe de miliarde de dolari, precum şi alte probleme enorme de ordin social, moral, politic.

unirea-basarabiei-cu-romania-2

Totodată, este cazul de menţionat că România de-a lungul anilor, după anii 1990-prezent, încearcă prin toate metodele posibile să ajute nespus de mult R.Moldova (cu toate că procesul de reunificare a două state româneşti încă nu şi-a luat startul respectiv), astfel, investind mijloace financiare enorme în instruirea tineretului studios, oferind burse de studii de mii de locuri în instituţiile de învăţământ din România; alocarea de milioane euro şi dolari pentru diverse ramuri ale economiei naţionale şi diverse probleme interne ale societăţii basarabene; ajutoare umanitare, cu titlu gratuit, de milioane lei româneşti/milioane euro pentru mii şi sute de mii tone de produse alimentare (făină, zahăr, mălai, paste făinoase, conserve de carne/de pate/de legume, dar și păcură pentru încălzire); şi multe altele; şi, nu în ultimul rând, oferirea de posibilităţi reale pentru redobândirea cetăţeniei române, acţiune de o valoare inestimabilă. Necătând la faptul că şi România are destule probleme interne de ordin economic şi social, însă ea, oricum, continuă să ajute la nesfârşit R.Moldova. Acestea sunt acţiuni demne de apreciere din partea statului român, iar societatea basarabeană ar urma să-i fie recunoscătoare. Dar, pe lângă toate acestea este necesar ca reîntregirea neamului românesc să se producă într-un final şi cât mai urgent din principii de identitate şi unitate naţională; pentru a pune în valoare identitatea, conştiinţa şi demnitatea unui popor/unei naţiuni. Iar cel mai important este ca totalitatea acestor acțiuni să aparțină și să se axeze integral pe principiul de recunoaştere a propriilor origini – neamul românesc. Acest lucru este cel mai prioritar şi cel mai important în existenţa unui popor, iar toate restul se soluţionează de la sine, în timp. Însă, pentru a realiza cursul acestor evenimente istorice, atunci realitatea respectivă trebuie să fie acceptată de orice om de conducere din ambele state româneşti şi de orice cetățean al societăţii basarabene şi al societăţii române, indiferent de consecinţele care vor urma. Astfel, va fi salvată Basarabia şi poporul basarabean care continuă să existe într-o sărăcie şi degradare socială halucinantă, plină de erori/necazuri/incertitudini. Astfel, va fi salvată şi protejată identitatea naţiunii române.

g-marteafoto-45artjpg

Foto: Galina Martea

De vorbă cu pictorul român Bogdan Piperiu

Posted by Stefan Strajer On September - 9 - 2016

De vorbă cu pictorul român Bogdan Piperiu

Autor: Ana Moroşanu Magdin

 

Nu am pus punct vieții din România. Nu am pus nici măcar virgulă. Am pus o eventuală paranteză”!

*

A.M.M.: Cum mai e viața artistului nostru Bogdan Piperiu?

 

B.P.: Plină de culoare, evident. Dinamică dar și liniștită. Aș spune echilibrată. Spun asta pentru că cel puțin asta vreau să cred. Dacă ar fi să mă refer concret ar fi așa: Dinamismul și “focul creației” se referă categoric la activitatea artistică. Atât cea de atelier cât mai ales cea expozițională. Evenimente, vernisaje și expoziții multe în ultima vreme. Fără tăgadă liniștea îmi vine din familie. De acasă. Din lucrurile simple de zi cu zi dar atât de frumoase.

 

A.M.M.: Se pare că ai pus punct vieții din România și ți-ai luat viața de la zero alături de familia ta, stabilindu-te în Germania.De ce ai plecat, ce ai simțit când ai plecat și cum este acum viața te în Germania?

 

B.P.: Nu am pus punct vieții din România. Nu am pus nici măcar virgulă. Am pus o eventuală paranteză. E drept că ne dorim să ne întoarcem în România mai curând și mai des decât este posibil, însă șederea noastră în Germania este, sau de fapt a fost de la bun început gândită pentru o perioadă limitată. Așa, ca un contract mai permisiv. Nu pot spune acum cât anume înseamnă această perioadă. Poate însemna luni sau ani, însă cu siguranță ne vom întoarce cât mai repede. Sigur, sunt mulți factori care condiționează asta, atât în România cât mai ales acum, în Germania. Lucrurile încep să se “lege” frumos și ar fi păcat să nu dăm atenția cuvenită acestora.

Viața în Germania nu am luat-o de la zero. Am vazut-o mai degrabă ca un “punct de lucru”. Tot ce am agonisit acasă este acolo. Atât din punct de vedere material cât și spiritual ca satisfacție profesională. Evident că fiecare întoarcere și ședere acasă, fie ea cât de scurtă, pentru noi înseamnă aproape totul.

Când am plecat atenția noastră s-a concentrat pe scop. Adrenalina și toate pregătirile, locuința, locul de muncă, formalitățile legale de ședere, etc ne-au făcut să nu realizăm concret toate aspectele. După un timp bun, odată cu liniștirea acestor ape și alinierea la un alt stil de viață, unul teuton, ce pentru noi bănășenii nu a fost chiar străin dar nici “de acasă”, m-au făcut conștient de faptul ca aceasta s-ar numi dramatic ”ruptură”. I-aş spune “smulgere” pentru că în esenţă așa am simțit-o.

Ca să ilustrez cât mai plastic acest lucru vă voi povesti cum în primele luni, poate chiar în prima jumătate de an, făcându-mi un atelier într-una din pivnițele casei unde locuim, mi-am creat un univers al meu, românesc. Pur și greu. Consistent şi solid. Atât cât se poate de solid la peste 1400 de kilometrii distanţă de casă.

Era ritualic chiar ca la intrarea în atelier, zilnic, să pornesc laptop-ul și să las să “curgă” în modul de repetare minunata Rapsodie Română a lui Enescu, cu Celibidache la pupitru, din ’78. Cunoșteam chiar și când urmează să tușească cineva din sală.

“Ruptura” asta m-a făcut să mă reîntorc și să aprofundez tot ce înseamnă valoare și comoară a nației românești. M-am reîntors de data asta mult mai atent la “Cantafabule”, la “Cocoșii negri” a aceloraș Phoenix, cocoși negri ce nu sunt de fapt decât o versiune mai modernă a “Zorilor”..cu adânci rădăcini în folclorul Dacic..sau în ce ne-a mai rămas de la străbuni, m-am reîntors la Densușianu, la preistorie, la legende și la mitologia românească cu ale sale minunate și unice personaje și legende. Aveam nevoie de un punct de ancorare. De identitate. Mi-am regăsit-o astfel și odată redobândită am știut cine sunt. De aici mi s-a “tras” o întreagă serie de lucrări ce le-am adunat într-o expoziție conceptuală numită inițialm “Dumnezei”. La plural. Precreștini. Păsări măiastre, păduri fermecate, tărâmuri ascunse, solomonari și ierburi ale fiarelor, toate într-o manieră modernă, abstractă, însă odată citind titlurile lucrărilor realizezi brusc că sunt foarte concrete și la obiect. Ba chiar le găsești surprinzător de figurative.

Ultimele expoziții personale atât din România cât și din Germania le-am numit altfel, dar în aceași notă: “Xplore Mystic Abstrakt”. Conceptul de “Dumnezei, mai mulți și precreștini” era mai greu de explicat și înțeles. Presa din Tuttlingen m-a numit chiar “pictorul mistic”. Minunat. Mi-a plăcut și onorat ideea.

01

 

A.M.M.: Pictezi foarte mult, ești foarte talentat. Când și unde îți organizezi expozițiile cu minunatele tale opere?

 

B.P.: Pictez mult însă poate nu atât de mult cât ar trebui.

Cu talentul….e discutabil subiectul. Sigur că trebuie, TREBUIE să îl ai. Nu vorbesc de cât anume. Musai să îl ai și gata. Ce te face însă artist nu este neapărat această doză de talent și procentul lui. Artist te face munca și studiul. Dezvoltarea limbajului de exprimare și nu în ultimul rând experimentarea, dorința și curiozitatea de nou. Eu pun mare accent pe texturi și structuri în compozițiile mele. Ca să înțeleg texturile și suprafețele aceastea am început prin a face sute, poate mii de lucrări făcute prin tehnica “frottage”. (verb) pentru a freca un desen (de ex: Un creion, creion colorat sau cărbune), pe o bucată de hârtie așezată pe o suprafață texturată , în scopul de a crea o zonă texturată sau cu model.) O tehnică prin care imprimi pe support (hârtie, pânză) suprafețele de dedesubt. Mergeam cu teancul de hartii sub braț și le așezam pe orice suprafață ce-mi părea cu potențial. Frecam apoi coala albă de hârtie cu o cârpă tăvălită în praf de grafit. Un vârf de creion răzuit, dar într-o cantitate mare. Bunica mea folosea acest praf pentru a cosmetiza și a da un soi de luciu “pleoatnei șpoiertului”, adică plitei cuptorului de vară, cel pe lemne. Așa îi spune la noi în Moniom, în Banat.

02

Revenid la căutarea acelor texturi vă pot spune că ieșeau pe hârtie minunății. Grafisme și compoziții extraordinare. Așa am descoperit și am început să realizez că am la îndemână cam tot ce îmi trebuie pentru a-mi crea un limbaj propriu plastic de exprimare. Nu Google, nu internet. Trebuie doar să ști unde să întinzi această mână. Nu tot timpul înveți în școală lucrurile acestea. Cred că tocmai aici e frumusețea acestei..inițieri. La îndemâna oricui dar nu pentru oricine. Alteori neavând materialele necesare dar având jăratec în piept precum calul năzdrăvan din poveștile lui Ispirescu, aș fi lucrat. Am “pictat” cu cremă de pantofi și ulei ars de motor. Sigur, așa înveți că nu toate-s bune la pictură.

Organizarea de expoziții nu e un lucru ușor. Am avut marele noroc ca în România să expun în multe orașe și galerii minunate datorită relațiilor U.A.P.-ului filiala Reșița cu alte filiale. Astfel am participat la taberele de creație alături de mari artiști ai României. O astfel de tabără, de exemplu, reprezintă echivalentul unui stagiu de pregătire, unui curs sau unui semestru bonus de universitate. Ai foarte multe de învățat dacă știi cum să asimilezi. Să furi furi până la urmă. Un alt mare noroc constă în frumoasa colaborare cu Societatea pentru Cultură Metarsis, cu sprijinul căreia am avut câteva evenimente deosebite, ultimul de acest fel fiind o mare expoziție personală de pictură la Muzeul Banatului Montan din Reșița, având astfel deosebita onoare de a deschide a III-a ediție a Festivalului Internațional Sabin Putza. Expoziţia a avut loc in minunata sală numintă” Sala Ion Sălişteanu”. A preluat numele marelui maestru după o personală de vis a acestuia la care am avut onoarea să îmi pun umărul la panotarea acesteia alături de maestru. Se întâmpla asta prin 1993-1994 cred. Am şi acum pliantul lui Sălişteanu cu autograful său primit atunci, în semn de mulţumire. Revenind la personala mea din acest an de la Reşiţa, cu aceasta am mers mai departe într-un mic turneu în Germania, luându-mi astfel de acasa energia și puterea necesară. A fost un start extraordinar pentru că urma să “bat” la poarta Germaniei ca artist. Ca o imagine ce trebuia să fie cât mai bună.

Expozițiile se leagă așadar între ele. De la una la alta. Cuvântul magic este “conexiune”. Contează enorm ce expui și unde, dar mai ales să o faci! Să fii vizibil. Până acum cele din Germania au fost toate niște reușite, din toate punctele de vedere.

 

A.M.M.: Ce îți dorești cel mai mult pentru sufletul tău dar și pentru frumoasa ta familie?

 

B.P.: Eu sunt parte din frumoasa mea familie, așadar gândurile sunt la comun. Îmi doresc liniște. Îmi doresc ca lucrurile să meargă exact cum trebuie, în cel mai normal ritm. Nu îmi plac nici extremele și nici “aritmiile”. E acea senzație pe care o aveam când deschideam vara larg fereastra de la casă și mirosul teiului din stradă mă înebunea de plăcere. La această liniște mă refer. Îmi doresc ca băiețelul nostru Robert să fie sănătos (că frumos este) și zglobiu, ca Laura, soția mea, să fie în continuare alături de mine ca și până acum în toate aceste preocupări și activități artistice. Îmi doresc în continuare simplitate, iubire și respect tot atât ca și până acum. Îmi doresc așadar constanță. Stabilitate.

 

A.M.M.: Ce noutăți pregătești pentru toți cei care îți iubesc picturile?

 

B.P.: Evident, expoziții. Atât personale cât și de grup. După închiderea actualei expoziții va urma un mult visat concediu, bineânțeles în România. Iubim litoralul românesc. Urmează ca din septembrie să deschid o altă expoziție personală tot aici în oraș, însă într-o altă locație. Vorbind de noutăți, cu siguranță vor urma unele lucrări de mari dimensiuni cu foarte puține elemente figurative. Ba chiar deloc. Simt că prea m-am apropiat de figurativ și acum nu îmi doresc asta. Este tentant, e drept, mi ales când ți-ai propus să trăiești din pictură, însă trebuie să îți urmezi calea și stilul.

03

Voi merge așadar în continuare pe uleiuri. Sunt un fidel al culorilor de ulei. Cred că transparențele și efectele pe care le faci cu aceste culori nu se compară cu altele. Nu spun neapărat că sunt superioare însă e o tehnică cu care lucrez de mult timp şi parcă încep să o înţeleg.

 

A.M.M.: Ce te inspiră cel mai mult atunci când pictezi?

 

B.P.: Brâncuși, cel care pentru mine înseamnă cea mai luminată minte creativă pe care noi ca români am avut-o și căruia în actuala expoziție i-am dedicat un portret de 1 m pe 1 m ca omagiu, chiar de ziua noastră, a mea și a lui, fiind născuți în aceeași zi și lună, pe 19 februarie, zicea tare frumos și simplu:

“Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face”

Mai are el câteva vorbe minunate dar cred că acestea îmi plac cel mai mult. Așa e și cu inspirația. Mă inspiră oameni, locuri, stări, ba chiar mirosuri și gusturi, gânduri și vise, emoții și chiar dezamăgiri. E ca și cu acea mână pe care e bine să țtii unde să o întinzi pentru a apuca lucrul dorit. Să ști unde să privești. Să cauți. În exterior sau în interior.

Și mă întorc iarăşi la limbajul de exprimare. Dacă îl ai e foarte ușor să dai mai departe, să transpui.

Se întâmplă să “coc” o idee săptămâni întregi ca apoi să încep o transpunere grafică chiar dacă între timp meşteresc la alte lucrări. Asta nu înseamnă că celelalte sunt mai puțin importante pentru mine. Ideal este să găsești calea de mijloc între spontaneitate și cerebral.

Se întâmplă des ca ideile și conceptul (nu îmi place cum sună termenul de “inspirație”) să vină pe parcursul lucrului. Începi oarecum “blank” prin simpla prezență în atelier. Prepari vre-o pânză sau aplici un simplu fundal sau textură și din acel punct lucrurile pleacă. Se nasc pur și simplu. Se dezvoltă. Prind “gând”. Evident că pentru asta sămânța trebuie sădită. Simplul fapt că bei cafeaua în atelier și ești cu ochii pe pânze, pe schițe sau pe lucrări finalizate se numește creație. În acel moment îți evaluezi munca, observi lucruri pe care nu le-ai văzut în momentul picturii și pui mâna pe pensulă, șpaclu sau alte scule. Este o permanentă muncă de creație. Acum depinde de felul fiecăruia de a fi. Eu nu știu ce înseamnă relaxare sau “rupere” de la muncă. Felul meu, construcția, mi-e una agitată, sangvină, ba chiar colerică, cum bine observa încă din liceu fostul meu profesor de pictură Tibi Orvoș, un pedagog extraordinar! R.I.P.

M-am surprins de multe ori și nu sunt chiar mândru de asta, discutând cu oameni, privindu-i în ochi dar totodată cu mult mai departe, prin ei, gândindu-mă la compozițiile mele, la viitoare teme și dominante cromatice. Mă fură des, recunosc.

Concluzionând, inspirația este un termen relativ. Este o stare de iluminare la care ajungi prin tehnici și exerciții. Poate e o stare permanentă, sau ar trebui să fie.

 

A.M.M.: Ce vrei să se schimbe în România?

B.P.: Datoria nostră, ca artişti, este să facem tot posibilul pentru ca importanța artei în viața oamenilor să fie conștientizată. Asta implică un volum enorm de muncă dar este singura noastră armă. Trebuie combătute ideile și inițiativele de a scoate efectiv arta din programele școlare. Trebuie expus și cântat, recitat, citit și jucat cât mai mult chiar în cele mai neconvenționale locuri.

Ca exemplu, în Germania cel puțin, oamenii vin la un vernisaj oarecare într-un număr mult mai mare. Vin apoi în zilele următoare să revadă expoziția în liniște. Nu vorbesc de cumpărat pentru că este o cu totul altfel de discuție. Dar vin pentru că sunt curioși să vadă și să audă, să cunoască cât mai mult. Vin tocmai datorită faptului că se expune peste tot, în foarte multe locuri. Municipalitatea a transformat toate sediile instituțiilor în adevărate galerii și muzee. Oferă artiștilor spațiu și implicit ceva și mai important şi anume încredere.

05

Doar un exemplu vă dau. Sediul primăriei din aces mic orășel al Germaniei, comparabil cu Reșița mea atât ca mărime cât și ca număr de lucuitori ba chiar și climă și relief, este un adevărat și extraordinar muzeu de artă contemporană. La toate etajele există zeci, sute de lucrări fantastice. Pictură, grafică, sculptură și instalație, toate achiziționate pe bani de la artiștii ce expun în galeriile și spațiile orașului. La parterul primăriei este chiar un spațiu generos pus la dispoziție artiștilor pentru organizarea de expoziții. Credeți-mă că un loc mai în “buricul târgului” decât primăria oraşului nu există. Vin zilnic atâti de mulți vizitatori cum în alte galerii nu vin. Mă refer așadar la o mai amplă și mai serioasă implicare a autorităților în acest domeniu și în tot ceea ce înseamnă artă. Cu precădere artă locală..a artiștilor din zonă. Situația aceasta este valabilă pentru multe instituții, chiar spitale ce sunt tixite efectiv cu lucrări de artă. Artă de calitate și în special artă achiziționată corect din prisma artistului. Și nu, nu e vorba neapărat de cultură aici sau de educație. Ca peste tot, sunt vârfuri ce excelează. Nu cred că românii s-au făcut de râs vre-odată în domeniul artei. Este vorba strict de respectul și aplecarea celor care iau decizii asupra artiștilor și asupra fenomenului de contemporaneitate. Și iarăși nu. Nu e vorba de bani neapărat. Oameni cu funcții de conducere, primari ,viceprimari sau directori de instituții importante vin la vernisaj. Vin, le place, cumpără, dar ideea este că dau o oarecare greutate și notorietate evenimentului în sine ce face bine ca amploare. Nu știu însă în România câți primari fac asta. Sau cât de des se întâmplă. Sunt excepții, bineînțeles…

Nu vreau să judec pe nimeni, în special pe ai mei, însă sunt câteva aspecte dureroase.

Citeam zilele trecute că lui Murivale (artist plastic foarte cunoscut din București, cu notorietate) i-au dat o amendă usturătoare cei de la primărie prin poliţia locală pentru că a transformat un zid nenorocit, dărâmat şi murdar într-o adevărată operă de artă stradală, într-un posibil punct de interes pentru trecători sau turişti. Lucrurile acestea se întâmplă peste tot în lume în special în oraşele mari dar şi în cele mai mici.Oamenii se fotografiază acolo, le admiră. Noi amendăm şi apoi punem să se acopere cu var. Nu e drept. Dacă primăria avea o altă atitudine vizavi de acest concept de artă contemporană şi happening nu se întâmpla asta.

 

A.M.M.: Un gând pentru românii de pretutindeni?

 

B.P.: Noi românii suntem o naţie tare frumoasă şi mai ales creativă. Noi am avut primii reprezentări abstracte şi interpretate pe oale de lut sau alte obiecte atât de cult cât şi de uz zilnic din cele mai îndepărtate timpuri. Asta denotă o certă deschidere şi înţelegere a lucrurilor cum alţii nu o au. Sunt convins că acest fapt a însemnat un clar avantaj pentru români în istoria artei. Haideţi să ne păstrăm acest avantaj. Haideţi să nu ne mai lăsăm traşi în jos în bezna mediocrităţii, în negura superficialităţii. Avem multe nume de referinţă în toate domeniile din totdeauna. Haideţi să continuăm aşa. Să nu lăsăm pe nimeni şi nimic să altereze acest lucru. Chiar dacă ne este greu să ne întoarcem acasă haideţi să completăm şi să participăm fiecare cum putem cu ce e mai bun în noi la ceea ce înseamnă România, la acest nume şi să facem să aibă din nou rezonanţa şi notorietatea de altădată. Ba chiar una nouă.

Multumesc pentru interesul pe care mi l-aţi acordat şi vă doresc numai bine.

Cu preţuire,

Bogdan Piperiu

Tuttlingen, iulie 2016

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors