Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Românii din Michigan sărbătoresc Mărita Unire

Posted by Stefan Strajer On November - 30 - 2018

Românii din Michigan sărbătoresc Mărita Unire

Autor: Silvia Urdea

 

Celebrarea centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 s-a realizat la Detroit în anul acesta, prin conlucrarea românilor de confesiune ortodoxă și neoprotestantă. Subliniem deci că s-au unit românii pentru a cinsti cel mai important eveniment istoric al națiunii române din ultima sută de ani. Nu este oare firesc ca Marea Sărbătoare să-i găsească pe români uniți în cuget și simțire? Cred că gestul îi onorează pe românii din Michigan și sperăm ca o asemenea colaborare să devină statornică de-acum înainte. Uniți pentru a ne bucura de Unirea României acum o sută de ani.

1

Inițiativa i-a aparținut preotului paroh Ștefan Vlad de la Biserica Ortodoxă Română Sf. Teodora de la Sihla din Royal Oak, sprijinit de un mănunchi de preoți și pastori, care și-au dat concursul la organizarea unui simpozion-spectacol de o calitate deosebită, impresionând întreaga asistență. Pe lângă preotul Ștefan Vlad s-au mai implicat preoții și pastorii de Catedrala Ortodoxă Română Sf. Gheorghe din Southfield, Biserica Ortodoxă Română Sf. Treime din Troy, Biserica Ortodoxă Română Sf. Petru și Pavel din Dearborn, Biserica Penticostală Română Bethesda, Biserica Română Baptistă Golgota, Biserica Română Logos, și Prima Biserică Română Baptistă din Detroit. În sală au mai fost prezenți Arhiepiscopul Nathaniel de la Vatra, Arhiepiscopul Nicolae de la Chicago și Consulul General Tiberiu Trifan de la Consulatul Român din Chicago. Manifestarea a fost găzduită în 17 noiembrie a.c. de Zion Church din Troy, care a pus la dispoziție o sală încăpătoare pentru numeroșii participanți la acest eveniment.

4

A fost invitat de la Cluj-Napoca pr. prof. univ. dr. Stelian Tofană (n. 1958), decan al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai, pentru a susține conferința Marea Unire din 1918 și unitatea românilor de astăzi. Domeniul de expertiză al pr. profesor este studiul biblic și exegetic al Noului Testament, iar activitatea sa didactică se îmbină cu o bogată muncă de cercetare, de îndrumare a doctoranzilor, cu colaborări la variate publicații în țară și străinătate, cu o rodnică activitate de conferențiar. Între 1990-1993 a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă Friedrich Alexander, în Erlanger-Nurnberg, Germania unde și-a susținut doctoratul.

În conferința sa a relevat momentele esențiale ale manifestării conștiinței unității tuturor românilor, anticipând evenimentul de la 1918. Ideea centrală a conferinței a fost aceea că românii, în ciuda munților care i-au despărțit sau a orgănizării statale în zone geografice diferite de-a lungul timpului, au avut un viguros sentiment al apartenenței la același neam. Acest sentiment s-a exprimat plenar prin unitatea de limbă, de cultură, de idealuri. De la diaconul Coresi, care a tipărit Liturghierul și Psaltirea (1570) în limba română la Brașov, la Simion Ștefan, care în prefața lucrării Noul Testament de la Bălgrad (1648) a subliniat necesitatea utilizării limbii române în cărțile de cult, comparând circulația cuvintelor cu aceea a banilor, accentuând asupra valorii unui serviciu religios accesibil poporului, trecând prin apostolatul Școlii Ardelene, care a făcut atât de mult pentru trezirea demnității neamului întreg în lupta cu opresorii și ajungând la marea generație de la 1918, Marea Unire a fost anticipată și pregătită în cugetul și sufletele cărturarilor de-a lungul timpului. Lor li s-a alăturat falanga dascălilor și preoților de la țară, în Transilvania mai ales, care au ținut treaz, prin osârdia lor, spiritul de unitate a tuturor românilor de pe ambele versante ale Carpaților. Sabia lui Mihai Viteazul a fulgerat la 1600, înfăptuind acea „pohtă ce-am pohtit-o”, cum s-a exprimat marele voevod, adică unirea celor trei principate. Gheorghe-Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Octavian Goga, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Ion Slavici sunt doar câteva dintre cele mai strălucite nume care s-au înscris pentru vecie în cartea neamului românesc, reprezentând generația de aur, care a pus energie, sacrificiu și o mare iubire în actul sacru de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Ion Slavici înscria pe frontispiciul revistei Tribuna, fondată de el în 1884 la Sibiu, un adevăr care era pe buzele majorității românilor: Soarele pentru toți românii la București răsare. Profesorul univ. dr. Stelian Tofană a înviat în fața ochilor noștri atmosfera electrizantă de la Adunarea ținută la Alba-Iulia, unde reprezentanții națiunii, plugarii, din rândul cărora mulți se jertfiseră în tranșeele Primului Război Mondial, au venit în căruțele lor sau chiar pe jos ca să vadă cu ochii lor înfăptuirea visului secular.

3

Din nefericire, astăzi națiunea română este mai dezbinată ca oricând de tensiunile politice, care sperăm să se clarifice nu peste multă vreme spre folosul tuturor, pentru concentrarea tuturor energiilor creatoare în dăltuirea unei societăți democratice autentice.

La spectacolul de o înaltă ținută artistică au participat corul și o orchestră de suflători din partea bisericilor protestante, cântăreții atât de admirați de muzică populară Dinu Iancu Sălăjanu și Mioara Velicu, acompaniați de orchestra Țara Silvaniei, veniți din România special pentru această extraordinară manifestare.

Dinu Iancu Sălăjanu (n. 1969) este un interpret deosebit de înzestrat al cântecului ardelenesc. A absolvit secția de canto clasic la Facultatea de Muzică a Universității din Oradea. Este directorul Casei de Cultură din Zalău și al ansamblului de cântece și dansuri Porolisum. Ne-a delectat cu vocea sa bogată în rezonanțe grave, cu un timbru original și un registru bogat în nuanțe.

5

Mioara Velicu (n. 1944) a adus în spectacol frumusețea cântecului moldovenesc, prin care s-a afirmat ca solistă la ansamblul folcloric Rapsodia Dunării, urcând apoi continuu în arta ei, în cadrul orchestrei Trandafir de la Moldova și între 1980-1996 ca solistă consacrată la ansamblul Ciocârlia din București. Vocea ei de o mare frumusețe, coloratura expresivă mergând de la nostalgie la umor și șăgălnicie aparțin unei autentice virtuoase.

S-au interpretat cântece patriotice, mult îndrăgite melodii și colinde de Crăciun. Emoțiile și entuziasmul au ridicat de multe ori spectatorii în picioare, cântând împreună cu interpreții. Un tânăr violonist de numai 17 ani din formația Țara Silvaniei ne-a ținut cu răsuflarea tăiată, dând glas Ciocârliei. Cum s-ar spune, sufletul nostru a fost pe înălțimi. Spre cinstea și spre lauda lor, mulți spectatori au purtat multicolorele costume populare românești din diferite zone ale țării sau costumele sobre, în alb negru din sudul Transilvaniei. Portul popular a pus o notă de intimitate în ambianța serbării noastre, transpunându-ne în lumea horelor la care ne duceau bunicile noastre în copilărie. S-a creat o minunată comuniune între sală și scenă. Trăiam cu toții la unison emoții rare după care orice imigrant însetează. La sfârșitul spectacolului câțiva dintre cei prezenți s-au prins într-o horă, care s-a tot lărgit până când sala s-a urcat pe scenă cu horă cu tot, având interpreții în mijloc ca într-o îmbrățișare de recunoștință și rămas bun. Ne-am bucurat cu toții că organizatorii au oferit un simpozion-spectacol de excepție pentru a cinsti un act istoric de excepție din istoria noastră.

9

În pauza spectacolului s-au colectat bani pentru a fi trimiși în țară ca să ajute la construirea la București a unui spital oncologic pentru copii. Nu trebuie să uităm niciodată că multe sunt durerile în România și că avem datoria de a alina, după puterile fiecăruia, cât mai mult din suferința celor rămași acasă.

După trei ore petrecute împreună cu organizatorii și actorii acestui spectacol ne-am dus pe la casele noastre cu un sentiment de satisfacție că se poate înfăptui ceva memorabil atunci când eforturile se unesc pentru un scop nobil.

*

Nota redactie: Celebrarea Centenarului Marii Uniri la Detroit a mai fost organizata de catre Societatea “Avram Iancu”, in data de 24 noiembrie, la Catedrala Ortodoxa Romana “Sf. Gheorghe” din Southfield. Si o alta organizare va avea loc pe 1 Decembrie la Biserica Ortodoxa Romana “Pogorarea Duhului Sfant” din Warren, Michigan; manifestare a Societatii “Maramures”.

 

Romanţa, ca brand românesc, în final de toamnă la Sibiu

Posted by Stefan Strajer On November - 30 - 2018

Romanţa, ca brand românesc, în final de toamnă la Sibiu

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

Între manifestările prin care sibienii întâmpină Centenarul Marii Uniri, serata de romanțe organizată de universitara Doina Simion și soțul Domniei Sale mi-a lăsat o impresie aparte și mi-a produs o emoție greu de egalat în această toamnă culturală. După ce de Rusalii familia Simion ne-a invitat în spațiul lor tradițional familial din centrul orașului Sibiu ca să-l evocăm pe Octavian Goga, acum în plină toamnă, ideea unei seri de romanțe s-a dovedit cu totul inspirată și binefăcătoare pentru starea noastră sufletească. Apoi, nu este acesta genul muzical care ar trebui să devină un brand românesc?

Pereții apartamentului în care din nou am fost primiți cu prietenie generoasă erau ornați cu poze reprezentând Bucureștiul interbelic și chipuri de personalități legate de viața muzicală a vremii. Am descoperit în fotografii localuri precum Capșa, unde pe atunci puteau să fie văzuți Goga, Arghezi, Jebeleanu, Vasile Voiculescu și alte importante personalități. Am povestit despre Șoseaua Kiseleff, cu caleștile din care se împărțeau zâmbete ale doamnelor cu evantaie și pălării având boruri largi, despre terasa Coșna din Piața Buzești, despre restaurantele Potcoava și Zisu, unde cânta Ioana Radu sau despre Târgul Moșilor care ne evocă pe Maria Tănase. „Micul Paris”, cum era denumit Bucureștiul, își merita prestigiul.

După o pregătire plină de cumpăniri și decizii îndelung chibzuite, iată-ne cei vreo 20 de musafiri aflați pe locurile noastre în casa amfitrionilor, cu toții convinși că romanța, ca gen muzical al tristeților, răspunde perfect anotimpului autumnal. Alături de doamna prorector Livia Ilie, prof. univ. dr. de la Universitatea „Lucian Blaga” erau prezenți astriști care au ctitorit noua structură postdecembristă a Asociațiunii, ca profesorii Oct. Bologa, sosit de la cursuri de masterat și Elena Macavei abia venită dintr-o excursie în Orient. La rândul ei, Anca Sîrghie a anunțat ca dar în an al Centenarului noua carte despre Nicolae Cristea, Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, respectiv un al treilea volum într-o restituire a memorandistului sibian, care i-a solicitat ani buni de cercetare. Directoarea Ana Năfrăniță este mereu atentă la împlinirile sibienilor în plan cultural, fiind nelipsită la manifestările ASTREI. Alături erau preoți dăruiți, ca parohii Constantin Mitea, Mihai Sămârghițan și pr. conf. univ. dr. Irimie Marga. Așadar, o reuniune a unor intelectuali de elită, uniți prin interesul pentru romanță, un gen socotit de cei tineri ca desuet, chiar sortit dispariției.

Det6

Ascultăm glasul dulce și inimitabil al Dorinei Drăghici cântând „Inimă, de ce nu vrei să-mbătrânești,/ Nu ți-e de-ajuns cât ai iubit și cât ai suferit?/ Nu-nțelegi că-n fiecare jurământ e-o vorbă spusă-n vânt./ Cât de proastă ești/ Mereu, mereu iubești”. Emoționantă este în audiția oferită de amfitrioană și vocea Doinei Badea care a ținut ani mulți capul de afiș cu „Deschide, deschide fereastra”. S-au împletit vocile lui Moscopol, Grozuță, Cristian Vasile, Ileana Sărăroiu și alți trubaduri ai cântecului românesc, care ne-au stârnit amintiri tulburătoare din trecut. În expozeul bine documentat al d-nei Doina Simion, care a moderat cu emoție și pricepere serata, a apărut ideea că în timp ce germanii au impus liedul ca identitar și polonezii polca, românii se remarcau cu romanțele lor, unul dintre cele mai vechi subgenuri existente, în care principala calitate este sinceritatea trăirii, pe care orice artificiu ar putea-o tulbura. Adevărul se exprimă în romanțe cu un anumit patos. De aceea, soprana Cleopatra Melidoneanu de la Operă a încercat să interpreteze romanțe, dar pentru că acestea sunt mai fruste decât ariile, cântăreața nu a convins, așa cum reușea, în schimb, Ioana Radu cântând în restaurante. Ascultăm romanța „Bătrânețe, haine grele…”, motiv ce o determina pe Maria Tănase să mărturisească plină de patos că ea își cânta propria vârstă. Ioana Radu i-a replicat: „Tu cânți bătrânețea celorlalți, nu pe a ta.” În fapt, Maria Tănase, o mare doamnă a romanței, a murit la 50 de ani.

Comb-romante9a

În cuvântul său, Anca Sîrghie mărturisește în premieră câteva momente din activitatea ei de textier al unor cântece corale și subliniază ideea armonizării cuvântului cu linia melodică a romanței la diferiți poeți ca Eminescu, Coșbuc, Goga, Șt. O. Iosif, care au alimentat genul cu versurile lor. Dar numai anumite poezii pot susține melodiile acestui gen muzical atât de special.

Profesoara Elena Macavei, născută în Târgoviște, orașul lui Ionel Fernic, se consideră făcând parte din istoria Festivalului ca spectator împătimit. După ce a citit și Istoria Crizantemei de Aur a lui Teodor Vasiliu, este mai convinsă ca oricând că romanța reprezintă o valoare națională, un brand care ar putea fi recunoscut astfel. Se reconstituie începuturile festivalului, când Ioana Radu era președintă, iar invitați erau Dorina Drăghici, Angela Moldovan, Ion Luican etc., dar în ziare nu se popularizau asemenea evenimente muzicale.

În intervențiile documentate ale profesoarei Doina Simion s-au evocat colaborarea Ioanei Radu cu Sile Dinicu, cu Ionel Fernic și Cristian Vasile, întâlnirea ei cu David Oistrach și cu Gilbert Becaut. Atunci când se mărită cu al doilea dintre soți, Niki Popescu, acesta mărturisea că „s-a căsătorit cu cântecul românesc”, iar ca naș actorul George Calboreanu la nuntă îi descoperă un glas cu rezonanță de pădure, despre care afirmă că G. Coșbuc, dacă ar fi cunoscut-o ar fi scris Nunta Ioanei… și nu a Zamfirei. Le-a recitat poemul, desfătând participanții la acea petrecere. Am ascultat pe Mia Braia și Ioana Radu, surorile care au înregistrat împreună numai o singură romanță, care circula în spațiul public, Ciobănaș cu 300 de oi, dar acea înregistrare a făcut ocolul țării ca foarte populară.

Det7

N-au lipsit nici momente pline de umor din viața unor interpreți, care au destins atmosfera serii. La turneul peruanei Yma Summa, care programase două seri la București, Ioana Radu pierde șansa primului concert și dorește cu ardoare să intre la cel de-al doilea. Cine a ajutat-o? Spre surprinderea ei, exact Sile Dinicu, dirijor la Orchestra Radio, pe care cu mult timp înainte l-a eliminat din formația ei, pentru că l-a văzut scriind cu mâna dreaptă note în timpul unui concert, când o acompania la pian cu mâna stângă. În semn de mulțumire pentru șansa de a asculta pa Yma Summa, Ioana i s-a adresat cu umor, lăudându-l, cu observația că maestrul are 4 mâini; cu două dirijează și cu celelalte două compune, în același timp…Era o trimitere la vechiul lor incident, dovedind spiritualitatea care dubla talentul vocal al Ioanei Radu despre care George Enescu într-un spital militar, unde o întâlnește, spunea „Glasul dumneatale face minuni, ceea ce doresc și viorii mele.”

S-au cântat în plen cu o emoție tulburătoare Mi-am pus busuioc în păr, măi, Mama, Cruce alba de mesteacăn, La căsuța cu zorele, Iubesc femeia, amintind pe Gică Petrescu și pe Angela Moldovan.

Am trăit o seară impresionantă la familia Simion, neștiind ce să savurăm mai întâi, bogăția noutăților documentare despre romanță ca subspecie muzicală a tristeții provocate de iubire și de trecerea timpului, despre portretele făcute unor cântăreți celebri, cărora li s-au povestit scene din viață, sau momentele de audiție efectivă, pe care le-au susținut profesoara Dora Viciu și domnul Ioan Fediuc, făcând trecerea spre o viitoare serată, unde se vor mai putea spune încă multe despre romanță și interpreții ei. Deocamdată, toți invitații la acest inedit eveniment muzical sibian au înțeles că o asemenea inițiativă de revitalizare a unui gen tradițional al muzicii românești este un mod emoționant și interactiv în care amfitrionii țin să întâmpine nu numai Sfintele Sărbători care se apropie, ci și Centenarul Marii Uniri.

O mărturisire de credință despre familie, istorie și neam

Posted by Stefan Strajer On November - 30 - 2018

O mărturisire de credință despre familie, istorie și neam

(Corneliu Florea, Fierăria lui Staricu, Ed. Aletheia, Bistrița, 2018)

Recenzie de Silvia Urdea

 

Pe scriitorul Corneliu Florea l-a urmărit demult gândul elaborării unei cărți despre obârșia sa în strânsă relație cu evenimentele care au brăzdat secolul al XX-lea. Ideea l-a obsedat cu atât mai mult cu cât ecoul întâmplărilor au fost „scrise în inima sa”, cum ar zice Neculce. La Mihail Sadoveanu în finalul romanului Neamul Șoimăreștilor descoperim aceeași implicare personală în istorie: „Bunicii mei sunt strănepoți acelor oameni. Și această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea când strămoșii erau încă dârji, am scris-o în liniștea unei prisăci, având în inima mea răsunetul durerii lor” (wikipedia.org/Neamul Soimăreștilor). Dintr-o atitudine similară de congenialitate cu strămoșii s-a născut fresca istorică și autobiografică Fierăria lui Staricu. Este o poveste cu tâlc, care aduce în fața cititorului valorile morale tradiționale din ce în ce mai uitate și contestate în spațiul occidental, o poveste cu un substrat polemic. Nuanța polemică este mai vizibilă în dezbaterea unor aspecte din istoria Întregirii Neamului, a celor două conflagrații mondiale și a epocii staliniste. Scriitorul nu se sfiește să etaleze opiniile proprii despre subiecte controversate, urmărind adevărul și autenticitatea. Odissea familiei Pădeanu din satul Bârza de pe „Jii”, județul Dolj este reprezentativă pentru întreaga nație, care a fost supusă unor presiuni istorice abominabile. Ceea ce ne interesează este rezistența acestei familii în fața încercărilor vieții datorită solidarității, iubirii, întrajutorării și credinței sau, mai succint spus, datorită omeniei țărănești. Războaiele le mutilează chipul, dar nu și sufletul.

Valorile după care rudele din ramura paternă a autorului și-au rânduit viața, încercând să le transmită urmașilor i se par scriitorului atât de importante încât a considerat o datorie a sa să le fixeze într-o poveste. Corneliu Florea nu este nici primul nici ultimul care se entuziasmează în fața umanismului țărănesc. De la Coșbuc până la Arghezi, trecând prin opera lui Goga, de la Rebreanu la Marin Preda descoperim un viguros sentiment de identificare cu blazonul rural. Corneliu Florea încearcă să recupereze valorile umanismului țărănesc de inspirație creștină ca să demonstreze pe de-o parte nedreptatea unei istorii care i-a supus pe români la o imensă suferință și, pe de altă parte, să propună aceste valori ca modele de urmat într-o lume aflată vizibil în decadență.coperta-1-fieraria-lui-staricu

Familia bunicului patern Stan Pădeanu funcționa ca un univers coerent, guvernat de legi proprii, eficiente în confruntarea cu lumea. Originari din comuna Padea, frații Ilie și Ștefan, orfani crescuți din mila rudelor, se strămută în Bârza, aciuându-se la Stana, o bătrână sărmană, care îi îmbie pe noii sosiți să se așeze în gospodăria ei și să muncească împreună, argumentând că „oameni buni suntem și vorbele noastre la fel ca noi îs”. (op. cit., p. 26). Trebuie să remarc de la început intenția stilistică a autorului de a recrea ambianța locului prin inserarea cuvintelor din graiul oltenesc și chiar particularități lingvistice ale familiei. Autorul este mândru de genealogia Pădenilor pentru că sunt urmași ai pandurilor lui Tudor Vladimirescu, ce făcură Adunarea Norodului, luptând împotriva jugului otoman și asupririi fanariote. Tragedia slugerului Tudor îi făcură pe pădeni „aspri” și „drepți”, purtând în sânge „dreptatea pământului de la moșii lor” (p. 22).

Evenimente năprasnice brăzdează viețile clanului Pădeanu, dar ei rezistă ca arborii de esență tare în vuietul furtunilor existențiale datorită stabilității firii lor, a trăiniciei pe care o pun în tot ce construiesc, de la viața de familie, educația copiilor, relațiile cu semenii, ridicarea caselor lor. Ei se îndrăgostesc o dată pentru totdeauna, se leagă de o „fomeie” pe care o cheamă Marta-Maria, cea furată de la horă din Padea sau Siea-Anastasia, adusă de pe front din Basarabia, unde îl îngrijise pe Ilie ca infirmieră. Pe cât de iute se învolburează Pădenii când sunt nedreptățiți pe atât de blânzi sunt față de „fomeile” pe care le-au luat din dragoste curată. Nimic mai străin de acești oameni decât capriciile sau fițele. Cum s-ar spune, sunt oameni de încredere cu care nu ți-e frică să te însoțești. La toate aceste trăsături importante ale ființei lor se adaugă și, nu în ultimul rând, hărnicia, munca necontenită din zori până în noapte fără să se plângă. Ei caută armonia cu apropiații din familie sau cu cei la care lucrează. Nu o dată se subliniază în carte principiul conlucrării împreună, ca fiind o garanție a tuturor înfăptuirilor. Omul singur puțin lucru este, dar „toți împreună lucrară de schimbară casa și ograda…” (p.27). După ce Stan și Ilie se întorc din tranșeele primului război mondial cu chipul mutilat, în cazul lui Stan sau cu răni și suferință, în cazul lui Ilie ei reflectează asupra minunii învingerii atâtor obstacole și a supraviețuirii: „Rănile ni se vindecară, prin muncă ne înzdrăvenirăm și rămânând laolaltă, uniți le răzbirăm pe toate. Ne dădu atâta minte Cel de Sus ș-om răzbi și d-aci-nainte” (p.107). Uniți, împreună, laolaltă sunt cuvinte cheie pentru înțelegerea filosofiei de viață a acestor oameni. La bine și la rău conceptul de împreună „era ca un crez în casa lor: trăiau împreună, gândeau și socoteau împreună, hotărau împreună, munceau împreună, le împărțeau pe toate împreună, credeau că așa e bine și folositor în viața lor.” (p. 125). Insistăm asupra acestor termeni deoarece ei oferă antidotul la nihilismul, narcisismul, egotismul și alte -isme, cauzând destrămarea morală a multor societăți contemporane. Acești oameni simpli sunt înfipți cu picioarele în treburile lor zilnice, la care revin iarăși și iarăși, indiferent de tragediile care-i marchează. Sunt călăuziți de credința în Dumnezeu și în soarta inerentă. Stan îi spune unui superior în armată că „pe fiecare dintre noi, ne trage sau ne împinge ursita pe câte-o cărare a vieții, mai bună, mai rea…”. (p. 39). De unde și percepția că tot ce li se întâmplă este în ordinea firii.

Recruții din comuna Bârza iau pregătirea pentru războiul de întregire a neamului foarte în serios, trăind solemn un moment ca acela al sosirii unui grup de ardeleni ca să se înroleze în armata regală. Locotenentul Ion Someșan îi recomandă cu căldură pe noii veniți, iar unul dintre ei „zâse rar și apăsat Tatăl Nostru și toată suflarea platoului parcă s-a ridicat la ceruri ca un jurământ de credință”. (p. 48). Sunt multe pasaje în cartea lui Corneliu Florea închinate plugarilor care s-au sacrificat fără ezitare în războiul de Întregire, Regelui Ferdinand și Reginei Maria, conducători luminați în momentul de răscruce în care s-a aflat atunci România, tuturor celor care prin efortul lor au pus o cărămidă la fundamentul țării, generali, oameni politici, vizionari. Cartea se vrea un elogiu al tuturor anonimilor care au făcut Unirea cea Mare, fiind implicit o critică la adresa guvernanților actuali de la București, năuciți de lupte sterile pentru putere, incapabili să se ridice la înălțimea simbolisticii Centenarului.

Corneliu Florea punctează adevăruri peste care se trece uneori în grabă. Regele Ferdinand și Regina Maria sunt apreciați pentru dedicația lor față de cauza românească, „pentru comportamentul modest și profund devotat poporului în doliu, bântuit de boli și mari nevoi” (p. 72). În schimb aliații ruși în primul război „ne-au lăsat singuri în toate luptele”, iar după instalarea lui Lenin la Petrograd cu ajutorul banilor nemțești, observă C. Florea, soldații ruși contaminați de morbul bolșevic „deveniseră doar niște paraziți precum păduchii tifosului exantematic” (p. 74). Ascuțișul satirei se îndreaptă și spre regele Carol al II-lea, „prințișorul”, comandant al unui regiment pe front în Moldova și care se găsi să dezerteze de la datorie, fugind la Odessa cu Zizi Lambrino ca să-și astâmpere năbădăile. A dezertat când îi era sărmanei țări mai greu, cu Bucureștiul ocupat de nemți, austrieci, turci. Țăranii din Bârza îl judecă aspru, considerându-l pe Carol un candidat la execuție, ceea ce nu se va întâmpla.

Evocând episodul înfrângerii lui Bela Kuhn, autorul insistă asupra nobleței armatei române, care nu a manifestat nici o clipă intenții anexioniste, ci a salvat Ungaria de molima bolșevică. Doi olteni, sergentul Iordan și caporalul Bivolaru au înfipt o opincă pe Parlamentul de la Budapesta ca răzbunare „pentru toată batjocura ungurească” și ca „avertisment pentru viitor” (p. 85). Dacă despre opincă știe toată lumea, în schimb despre incursiunea lui Nandor Urmanczy în Transilvania, la Beliș știu prea puțini. De aceea autorul ține să ni-l descrie detaliat. Urmanczy a descins cu o armată de mercenari în Transilvania, masacrând barbar pe moții de la Beliș și din împrejurimi. În toată campania armatei române împotriva sovietizării Ungariei nu s-a pomenit de nici un act bestial, deoarece soldații români au reprezentat trăsăturile noastre de națiune pașnică, dornică să apere ce este al nostru, dar nu să pună mâna pe teritorii străine.

Țara încă plină de durere și-a mobilizat energiile pentru a sărbători miraculosul act al Măritei Uniri, cum i s-a spus în epocă. Autorul inserează informații care, în general, ne scapă, dar care sunt foarte revelatorii. În mai puțin de doi ani s-a ridicat la Alba-Iulia Catedrala Reîntregirii pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului în care a stat Legiunea a 13-a, Gemina. La 15 octombrie 1922 dimineața la ora 9:00 a sosit la Alba-Iulia cu trenul familia regală. S-au sfințit coroanele, a regelui Ferdinand făcută din oțelul unui tun de la 1877, iar a reginei făcută din aurul Munților Apuseni. Suveranii au semnat actul unirii într-un palat devenit muzeul reîntregirii. Apoi au urmat dejunurile: unul de 300 de persoane pentru oaspeții străini, unul de 700 de persoane pentru reprezentanții națiunii și unul de 20.000 de persoane pentru oamenii de rând, înfăptuitorii Măritei Uniri. Momentele înălțătoare evocate cu atâta bucurie și cu entuziasm de Corneliu Florea ne implică emoțional în cel mai însemnat moment din istoria noastră. Constituția promulgată în 1923 statuează chiar de la început adevărul care este piatra din capul unghiului: „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil”.

România a fost jefuită la sânge de ocupantul german, țițeiul, sarea, lemnul, produsele agricole luând calea Vaterlandului. Țăranii din Bârza, cărora nu le scăpa nici un eveniment din istoria pământului strămoșesc, participă și ei la euforia generală. Tricolorul a fost ridicat la primărie, iar vătășelul Petru, corespondentul lui breaking news de astăzi, s-a pornit cu toba „să afle tot leatul că România deveni dodoleață, adicătele rotundă” (p. 111). Autorul reflectează cu amărăciune la sensul celor petrecute cu națiunea română în prima conflagrație mondială, subliniind absurditatea demersurilor beligerante împotriva României: „Aceste armate străine s-au repezit asupra românilor, să le împiedice unirea cea firească ca națiune pe vechea lor vatră istorică, ce de drept le aparținea fiind poporul primordial. L-au copleșit numeric cele șase națiuni ce își aveau țările lor, de la care românii nu au avut nici o pretenție teritorială, doar au cerut și au luptat pentru ceea ce a fost și era românesc.” (p. 93).

Prefacerea României după reforma agrară întreprinsă de regele Ferdinand, pe care bârzanii îl vedeau ca pe „un dar dumnezeiesc” nu întârzie să se producă. Boierii, care au cedat din pământul lor, s-au dovedit adevărați patrioți, înțelegând necesitățile sociale. Intelectualii, preoțimea satelor toți laolaltă și-au adus contribuția la „schimbarea la față” a țării. Deși trecuseră atâtea dureri peste ei, țăranii din Bârza nu-și pierd nădejdea de mai bine și continuă perseverent să meșterească la treburile zilnice și să dezbată evenimentele politice după mintea lor „simplă, dar cinstită și de nenumărate ori erau mai corecți și drepți decât cei mari, puternici și avuți” (p. 134). Dragostea lor de viață și optimismul nu pot fi înfrânte de nici o opreliște. Plăcerea taifasului pe prispă, care la Bârza se cheamă a avea o taină, cu conversația care se-ncheagă din nimic, dar înflorește cu panseuri istețe și spirit zeflemitor de cea mai veritabilă marcă este o trăsătură dominantă a vieții lor. Din această plăcere se încheagă filosofia lor existențială înfiptă în practica zilnică, în acea anteică legătură cu pământul. De aceea Tudor Vladimirescu îndemna „țineți cu poporul ca să nu rătăciți”.

Țăranii din Bârza întâmpină noul cu „uimiri neliniștitoare și uluiri tulburătoare”. Candida lor nedumerire este bine surprinsă pe tot cuprinsul cărții. Recruții din Bârza care trebuiau să ajungă la Craiova la Comandamentul militar nu fuseseră cu „trinul” niciodată și se minunează cum de există toaletă în tren. Scena cu recrutul care se închide involuntar la toaletă și cu opintirea confraților ca să-l scoată, manevrând ușa mai s-o scoată din țâțâni, conține un umor savuros. Și prima trăsură fără cai, citește automobil, îi miră atât de mult încât atunci când boierul le spune că dihania are caii în față, aluzie la motor, țăranii se îmbulzesc să vadă caii cei atât de mici de puteau să încapă sub capotă. Ei nu rămân nepăsători la viteza pe care secolul 20 începuse s-o etaleze, dar se întrebau naiv „de ce atâta grabă, încotro o luară la picior așa de iute, ce și cine-i mână cu bici nevăzut din spate, până unde vor ajunge”. (p. 123). Sunt întrebări de înțelepți.

Binele nu ține mult la români. Cu moartea regelui Ferdinand și a lui Ion I.C. Brătianu se încheie „epoca astrală” a Regatului Român. După instalarea pe tron cu iuțeală de scamator a lui Carol al II-lea începe nebunia politică a ciocnirii ideologiilor de extremă dreaptă și stângă, care au condus la a doua și atât de nimicitoarea conflagrație mondială. Autorul nu are simpatie pentru nici una dintre extreme. Bolșevismul îl detestă din toată ființa. Notează cu tristețe că monarhia constituțională era sugrumată la repezeală de dezertorul Carol al II-lea, care, între timp, făcuse pasiune pentru Lupeasca, zisă și duduia, o evreică ce se amesteca influențându-l pe rege în deciziile lui. Crimele odioase comise de Carol împotriva legionarilor îl expuse lumii întregi ca fiind nelegiuit, instabil, slab de caracter. Se punea de un nou război apocaliptic.

Valuri de neliniște se răspândiră printre țăranii din Bârza. Cu toate acestea ei își urmau neclintiți rostul cotidian. Așa ajunse Nistor, zis și Staricu, unul din cei șase copii ai lui Stan Pădeanu și ai Martei-Maria, ucenic și apoi calfă la un meșter din Craiova ca să învețe meștesugul de fierar. În septembrie 1939 lumea a fost târâtă într-un nou război. Înfrângerea Franței și a Marii Britanii în vara lui 1940 a lăsat complet descoperită România în fața Germaniei, fără nici un fel de aliați, ceea ce a împins-o să accepte alianța cu Germania în mai 1940. De acum începe dezastrul pentru țara noastră. Ce reușiserăm să cucerim la 1918 ne este răpit din nou, soarta nefiindu-ne favorabilă de această dată. Mai marii lumii hotărâseră peste capul popoarelor mici. Eram ca și tranșați în abatorul războiului.

Din nou ne captează atenția detaliile selectate de autor pentru a zugrăvi fresca apocalipsei. La 26 iunie 1940 noaptea Molotov îl chemă pe ambasadorul român la Moscova, Davidescu ca să-i dea un ultimatum privind cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei. Hitler nu mișcă un deget pentru că ne vânduse demult. Prin Dictatul de la Viena din august 1940 Hitler cadorisește Ungaria cu Nord-Vestul Transilvaniei. Carol al II-lea abdică și pleacă, jefuindu-ne și el, cu un tren încărcat. Din nou C. Florea ne oferă un amănunt semnificativ. Pe peronul gării, în văzul tuturor regele Mihai îl imploră pe tatăl său „Nu mă lăsa aici, ia-mă cu tine” (p. 192). Acest detaliu anunță critica acerbă la adresa regelui Mihai, intreprinsă de autor ori de câte ori are prilejul. Pe cât este de fervent admirator al regelui Ferdinand, pe atât de sever îl judecă pe regele Mihai și îl desființează pe regele Carol al II-lea.

Aprecierea reală a autorului se îndreaptă spre Mareșalul Ion Antonescu, care a făcut ordine militară în țară, a ordonat mobilizare națională pentru eliberarea pământurilor românești tranzacționate de diabolicul caporal, l-am numit pe Hitler. Antonescu era văzut ca eliberatorul românilor după toată pacostea ce-o adusese asupra țării aventurierul dezertor, Carol. Mobilizarea i-a prins și pe Pădeni. Staricu a fost trimis ca fierar la un batalion, iar Florea în trupele de geniu prin stepa Calmucă spre Don, în cadrul Armatei a 3-a române. Antonescu a ordonat trecerea Prutului și până la sfârșitul lui octombrie Bucovina și Basarabia erau eliberate. Mareșalul a greșit însă continuând campania și dincolo de Nistru. Ce eroare de judecată să nu vadă că un caporal ticălos ca Hitler nu merita în nici un caz loialitatea absolută, pe care Mareșalul o datora doar armatei lui și țării. „Ce greșeală majoră față de un caporal ticălos care, după ce a fost factorul principal al dezmembrării României, în această campanie, zisă anti-bolșevică, nu a vrut să echipeze modern armata română, nici contra preț în aur negru”, cade greu judecata lui Corneliu Florea (p. 198). A nu se uita însă că Ion Antonescu a făcut tot ce i-a stat în putință pentru armata sa, fiind „singurul conducător de stat și de armată ce s-a aflat mai mult pe front, alături de soldații și ofițerii lui, decât în țară în această campanie…” (p. 199). Mareșalul a fost singurul care a ținut piept urgiei în acele momente de cumpănă pentru țară. România se afla în fața uriașei invazii a armatei roșii, urmată de coloana a cincea a evreilor comuniști și de torționarii NKVD-eului.

Prin contrast, arată C. Florea, Curtea Regală a manifestat nepăsare față de durerile românilor. Elena, mama regelui Mihai, se amuza cu amantul ei grec, Jacques Vergotti, iar fiul ei cu Dolly Chrissoleghos, fiica unui comunist grec, ea însăși tovarășă de încredere a lui Emil Bodnăraș. Contextul acesta explică toate concesiile regelui Mihai față de puterea sovietică. Comportarea regelui față de Ion Antonescu a fost infamă. Constituțional, regele avea dreptul să-l demită din funcție, dar nu să-l aresteze. Regele Mihai a fost singurul monarh care și-a arestat comandantul armatei regale și l-a dat pe mâna lui Stalin. Surprins de un asemenea gest de supunere, se spune că Stalin ar fi exclamat: „Cu asemenea rege aliat facem comunism în România mai înainte de-a termina acest război victorios” (p. 216). N-a fost singura decizie catastrofală a regelui. C. Florea, un judecător aspru al ultimilor doi monarhi din dinastia de Hohenzollern, subliniază vinovăția lui Mihai față de cei 150.000 de soldați români, dezarmați la ordinul lui după semnarea armistițiului, lăsați la voia batjocurii armatei sovietice. Acești bieți români au fost luați prizonieri și trimiși în Gulagul siberian. Țăranii din Bârza se întrebau sarcastic cum de a fost posibil ca o armată aliată, cea sovietică, să facă prizonieri pe soldații unei alte armate aliate. Logică inexpugnabilă! Biata țară lăsată fără apărare se afla în calea tuturor răutăților. Titlurile capitolelor spun totul despre starea disperată a oamenilor și a țării: Americanii cu bombe, rușii cu tancuri, Americanii nu mai vin, rușii nu mai pleacă, Cartela noastră cea de toate zilele, Viitorul comunist vine cu duba neagră. Ocupanții au trecut cu șenilele peste sufletele oamenilor care se simțeau pustiiți, jefuiți, dominați de o adâncă lehamite.

Cartea excelează prin judecăți curajoase asupra istoriei românești, smulgând orice văl de ipocrizie, de convenționalism comod, practicat atâta vreme în istoriografia noastră prea obedientă față de un stăpân sau altul, care ne-a dictat scrierea unei istorii conjuncturale, mincinoase. Fierăria lui Staricu este o carte document, o cronică de familie și o profesie de credință, scrisă dintr-un sentiment de datorie și recunoștință față de înaintașii care au făcut istorie. Reverența față de adevăr este principiul călăuzitor al cărții, dublat de o subliniată atitudine polemică față de măsluitorii istoriei noastre și față de cleptocrația care a confiscat puterea în România de astăzi. Ce contrast izbitor, pare a spune autorul, între generația Marii Uniri și politicienii de doi bani de astăzi! Călător pe diferite meridiane, cunoscător și al altor civilizații, Corneliu Florea îi contemplează pe oltenii săi dintr-o perspectivă amplă, care conferă temei judecăților sale de valoare, justificând solidaritatea sa cu acel spiritus locci, cu un mod de viață bogat prin căldura inimii și sinceritatea gândului, într-un cuvânt prin omenie: „Omenia, mi-am adus aminte de omenia țărănească, cel mai mare dar dumnezeiesc al lor”.

Structura și organizarea legiunilor romane

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2018

Structura și organizarea legiunilor romane

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Am abordat acest subiect deși nu sunt un admirator al romanilor. Mă consider urmaș al dacilor. Nu cred în teoria conform căreia poporul român s-a format prin fuziunea dacilor cu romanii. Faptul că-n România sunt multe statui ale lui Decebal și doar una a lui Traian (și aceea o bătaie de joc, plasată în fața Muzeului Național de Istorie) dovedește că-n mentalul colectiv s-a păstrat adevărul privind strămoșii noștri care sunt daci. Pentru mine romanii sunt niște invadatori care au distrus civilizația materială a dacilor și au venit cu scopul să jefuiască. Că au construit drumuri, edificii publice și vile au făcut-o ca să se poată deplasa armata, să adune birurile, respectiv să se simtă bine oficialitățile lor, aproape ca la Roma. Dar să dăm cezarului ce este al cezarului pentru că organizarea legiunilor romane a fost remarcabilă. Informațiile pe care le voi prezenta le-am preluat îndeosebi din lucrarea Legions of Rome, autor Stepen Dando-Collins, editura Thomas Dunne Books, 2010.

Subunitatea de bază era grupa formată din 10 soldați comandați de un decurion, în cazul cavaleriei, subordonat direct centurionului. La infanterie grupa era formată doar din opt soldați din care unul era comandant. Soldații din grupă erau foarte uniți pentru că luptau împreună, dormeau în același cort și-și preparau hrana în comun. Romanii nu aveau bucătărie de campanie. La ei micul dejun era o cană de apă, prânzul o gustare rece, masa principală fiind cina cu o bucată de pâine și ce mai preparau pe lângă ea. Ei primeau ca rație, pâine, vin, ulei și grâne pe care le măcinau. Încingeau pâinea în vin și în ulei. Carnea era considerată ca supliment și o mâncau din când în când. Ca îndulcitor foloseau mierea. Rația de grâne era de ½ bushel de legiune pe lună (1 bushel = 35.2 litri, nota red.). Pentru aprovizionarea cu delicatețuri apelau la comercianții care însoțeau legiunea. Grupa avea la dispoziție și un măgar cu ajutorul căruia era transportat cortul și diverse unelte cum ar fi târnăcoape, lopeți, topoare ș.a. Echipamentul de luptă însă se afla permanent asupra soldatului, așa încât un legionar roman putea să intre în luptă imediat în cazul unui atac prin surprindere. De măgarii legiunii se ocupau persoane anumit desemnate, de obicei dintre sclavi. Grupa își asigura și santinelele care asigurau paza în timpul nopții. Vă dați seama cât de păzit era castrul unei legiuni care standard avea 59 de centurii și fiecare centurie 10 grupe. O legiune avea în timpul nopții 590 de santinele furnizate de grupe plus cele cu misiuni speciale de gardă. Evident că era practic imposibil să ataci prin surprindere o legiune în timpul nopții. Dormitul unei santinele în timpul serviciului era considerată o abatere gravă care punea în pericol grupa respectivă. Pedeapsa era stabilită de membrii grupei și consta în biciuirea vinovatului chiar până la moarte. În timpul luptelor membrii grupei considerau că luptă pentru a-și ajuta colegii de grupă. Presupun, pentru că n-am găsit nimic scris, că membrii grupei se ocupau și de colegul căzut în luptă, în sensul anunțării familiei și predării acesteia a bunurilor personale. Probabil și formarea grupei era făcută după afinități lingvistice și regionale.

legionar-roman

Până în anul 197 d.C. legionarii romani nu aveau voie să fie căsătoriți. Cei care erau acceptați să fie înrolați și erau deja căsătoriți trebuiau să divorțeze. Totuși legionarii romani nu erau condamnați la abstinență pentru că legiunea era însoțită pe lângă comercianți și de prostituate. Atât comercianții cât și prostituatele și evident măgarii și însoțitorii lor erau acceptați în castru, în spațiul dintre barăci (în cazul castrelor fixe) sau corturi și valul protector aflat la cel puțin 60 de metri de barăci (pentru a nu fi atinse de eventualele săgeți cu foc lansate de inamici).

Fiecare grupă desemna un membru al ei pentru a se ocupa de următorul loc de campare. Acest grup de circa 590 de soldați condus de un ofițer pornea cu un avans de câteva ore pe drumul pe care urma să se deplaseze legiunea și atunci când găsea un loc potrivit ca distanță și așezare, stabilea unde să fie amenajat castrul provizoriu. Chiar dacă era folosit o singură noapte castrul era amenajat după aceleași reguli, doar că în loc de barăci erau corturi. Funcție de poziția în legiune a unei centurii și funcție de poziția grupei în centurie era înfipt în pământ semnul grupei pe locul stabilit pentru cort. Se începea cu marcarea cartierului general cu un steag alb, erau marcate străzile și linia corturilor, pentru ofițeri se folosea un steag violet iar pentru grupe se foloseau sulițe pentru marcare. Se trasa poziția valului de pământ care înconjura castrul și se săpa șanțul aferent digului. Când ajungea legiunea la locul de campare totul era pregătit, se intra pe poarta principală și fiecare știa unde să-și instaleze corturile se trecea la odihnă și pregătirea cinei. Înainte de a-și instala propriile corturi, legionarii se ocupau de ridicarea corturilor ofițerilor și tribunilor. Corturile erau din piele cusută.

Tabăra avea patru porți, câte una pentru fiecare latură, suficient de largi ca să poată ieși câte 10 oameni odată. Poarta principală era stabilită în partea opusă inamicului. În timp ce o parte a legionarilor închideau tabăra, o cohortă de gardă asigura paza și alta aducea lemne, apă și alimente. Această organizare permitea legiunii să intre rapid în luptă perfect organizată pe centurii și să fie eficientă și la startul următoarei etape de marș care era de aproximativ 30 km. Dacă i-ar fi lăsat pe legionari să-și instaleze corturile alandala, după preferințe, se pierdea mult timp apoi pentru refacerea în formații de marș sau luptă.

Între comandantul legiunii și soldații executanți era o singură verigă de comandă, centurionul. Dacă facem o comparație între divizie (care are cam același număr de militari ca și o legiune romană), observăm că avem mult mai multe verigi, comandant de regiment – comandant de batalion – comandant de companie – comandant de pluton, deci de patru ori mai multe. Evident că numărul foarte mic de verigi de comandă din cazul legiunilor contribuia mult la conducerea eficientă din timpul luptelor.

O legiune angaja anual circa 250 de noi soldați, pe bază de voluntariat, dintre tinerii cu vârste cuprinse între 20 și 25 de ani, care puteau să fie sau nu cetățeni romani. Nu se acceptau sclavii pentru înrolare. Fiecare legiune recruta tinerii doritori din zona arondată ei, îi instruia circa trei luni de zile și cei care treceau testele fizice și psihice erau angajați, dar nu în legiunea care i-a instruit. Ei primeau solda pe perioada instruirii și erau trimiși în alte locuri din imperiu. De ce în alte locuri? Ca să nu fie puși în situația de a lupta contra fraților sau părinților lor în cazul unor răscoale. Dar ceea ce știau romanii acum 2.000 de ani nu știau ungurii acum 100 de ani! Când tânărul ofițer român Apostol Bologa (Emil Rebreanu, fratele lui Liviu Rebreanu, sursa de inspirație a romanului Pădurea Spânzuraților) cere generalului imperial austro-ungar să fie mutat pe un alt front, ca să nu fie pus în situația de a lupta cu frații săi români, acesta îl refuză. Nu apreciază deloc onestitatea ofițerului care putea pur și simplu să treacă linia frontului la români fără să atragă atenția asupra lui. Mai mult decât atât pune serviciile de informații să-l urmărească. De aici și până la acuzația de încercare de dezertare la inamic și spânzurarea ofițerului n-a fost decât un pas. Să nu fi știut imperialii austro-ungari ceea ce știau imperialii romani? Știau, dar răutatea și ura împotriva românilor le-au întunecat mintea preferând să piardă un ofițer numai ca să-și satisfacă aceste instincte primare. Evident că un asemenea imperiu bazat pe ură și răutate nu putea s-o ducă mult, el destrămându-se doar după 25 de ani de existență (1867-1918).

Un legionar roman, în perioada războaielor cu dacii, avea un salariu anual de 1.200 sesterți, pe care îi primea în două tranșe, în 25 martie și în 25 octombrie. Centurionul șef avea însă un salariu anual de 100.000 sesterți, deci cât toți legionarii la un loc de sub comanda sa. Cei doi centurioni adjuncții (optio și tesserarius) primeau un salariu anual de câte 20.000 de sesterți. După 20 de ani de serviciu militar legionarul era lăsat la vatră, primea cetățenie romană și o pensie de 12.000 sesterți plătită o singură dată. Auxiliarii serveau 25 de ani și la lăsarea la vatră nu primeau cetățenia romană.

Pentru merite deosebite puteau fi lăsați la vatră înainte de termen. De exemplu Cohorta I Brittanum Ulpia a luptat atât de curajos în războiul din Dacia, încât ce a mai rămas din ea (nu le-a fost ușor cu dacii) a fost lăsată la vatră la patru ani după terminarea războiului, după numai 12 ani de serviciu militar.

În British Museum din Londra se află expus Certificatul de lăsare la vatră a lui Marcus Ulpius Novanticus fiul lui Adcabronates din Ratae, pentru serviciul loial și credincios în campania din Dacia care a fost lăsat la vatră înainte de terminarea serviciului militar. Novanticus împreună cu alți 1.000 de celți din orașul Ratae (Leicester) s-au înrolat în anul 98 d.C. în armata romană și în 10 august 110 d.C. s-a întors în orașul natal pentru a se bucura de binefacerile serviciului militar și aș întemeia o familie. După cum se poate observa legionarul Novanticus n-a reușit să intre în grațiile niciunei fetișcane sau vădane dace la patru ani de la terminarea războiului fiind nevoit să se întoarcă în Anglia pentru a-și întemeia o familie. Cu alte cuvinte nu se prea înghesuiau dacienele pentru a se mărita cu veteranii romani. Certificatul sus amintit, scris pe o placă de bronz, este o dovadă că veteranii romani nu erau agreați în Dacia, dar deloc, din moment ce adepții formării poporului român prin combinația romanilor cu dacienele nu pot prezenta nici un asemenea certificat. Să mai remarcăm și faptul că primirea cetățeniei romane implica și romanizarea numelui (Novanticus) respectiv cele două prenume Marcus și Ulpius suplimentare din care cel puțin unul trebuia să fi aparținut unor împărați romani. Noncetățenii romani aveau dreptul la un singur nume.

Pentru a ne da seama de valoarea banilor pe vremea aceea, dăm câteva prețuri. O fermă mică valora 100.000 de seterți, 3 sesterți era o găleată de grâu (8,8 l), 1/16 sesterți era prețul de intrare la o baie publică.

Când avea loc adunarea pentru raport, legionarii din fiecare centurie se așezau pe 8 rânduri la distanță de un metru între ele și câte 10 în fiecare rând. Centurionul se plasa primul din stânga, tesserarius era ultimul din stânga și optio era ultimul din dreapta. Centurionii erau ofițeri de rang mijlociu promovați din rândurile legionarilor. Era identificat după creasta de pe cască și după faptul că purta sabia în stânga. Soldații purtau sabia în dreapta.

Optio era responsabil cu instrucția și evidența legionarilor, iar în bătălie cu menținerea ordinei. El înlocuia centurionul la comandă dacă era nevoie. Instrucția se făcea cu arme din lemn dar de greutate dublă față de armele normale.

Tesserarius ținea obligațiile zilnice și orarul gărzilor. Când legionarii nu erau implicați în lupte, în acțiuni de protecție a transporturilor birurilor sau alte activități ei se ocupau de construcții. Romanii nu aveau unități speciale de geniu. Trupele auxiliare, pe care unii istorici mai superficiali le considerau de construcții (prezentând ironic atacul dacilor în sudul Dunării asupra trupelor auxiliare romane, ca și cum acestea nu aveau decât lopeți și roabe) erau trupe combatante. Diferența față de legiuni era solda care era jumătate din a legionarilor, erau unități mai mici și la lăsarea la vatră nu primeau cetățenia romană.

Comandantul unei legiuni era pretor-ul, având rangul de senior magistral. Comanda unei legiuni putea fi dată și unui membru al senatului, având titlul de legatus legion, cu un salariu anual de 400.000 sesterți plus 300 de sesterți pe an pentru fiecare nou recrut. Al treilea în comanda unei legiuni era praefectus castrorium. Legiunea mai avea 6 tribuni care în bătălie nu aveau dreptul să comande. Prefectul comanda o cohortă auxiliară. Questorul se ocupa de recrutări. Fiecare legiune avea o mică formație de cavalerie de 128 de oameni, pentru curierat și apărare. Ei erau plătiți cu o treime din salariul legionarilor.

Iarna legionarii primeau concedii dar numai unul din patru. Asta însemna că practic odată la patru ani puteau pleca în concediu. Plecau departe și nu puteau fi chemați în caz de urgență. Inițial pentru a primi aprobarea de concediu legionarii trebuiau să plătească o taxă centurionului. Ulterior taxa s-a plătit din tezaurul imperial. Legionarii care plecau în concediu lăsau la bază coifurile, scuturile, armurile și sulițele, dar păstrau sandalele militare și săbiile. Aveau dreptul să umble prin oraș cu sabia agățată de centură ceea ce era interzis civililor.

Programul retragerii în tabăra de bază începea oficial în 19 octombrie. Fiecare bază cuprindea cazărmile trupei, complexul comandamentului, băi, depozite și un spital. Pentru fiecare centurie era prevăzută o baracă cu câte o cameră pentru fiecare grupă de 10 oameni. Fiecare centurion și optio aveau camera lor.

În afară de santinele de la grupe se mai asigurau 8 santinele pentru cortul tribunului de serviciu, 4 în față, 4 în spate. Trei santinele erau postate la cortul pretorului și câte două la fiecare general aflat în tabără. Santinelele erau împărțite în 4 ture de câte 3 ore pentru o noapte romană care era de 12 ore. La fiecare poartă erau 10 santinele. Altele erau pe ziduri și turnuri. Aveau ceasuri cu apă pentru măsurarea timpului. În timpul zilei o gardă era în afara zidurilor. Noaptea patrula în afara zidurilor o formație de cavalerie. O parolă era stabilită de ofițerul cel mai înalt în rang în fiecare seară.

Activitățile erau anunțate prin trompetă, la fel deșteptarea și stingerea. La primul semnal pregătirea de marș lansat de trompetă legionarii strângeau cortul lor și al afițerilor, apoi strângeau bagajele și așteptau. La al doilea semnal pregătire de marș bagajele erau încărcate pe măgari. La al treilea semnal pregătire de marș prima formație ieșea pe poartă. Trompeta se folosea și-n timpul bătăliei pentru a transmite comenzi ca înainte marș, la stânga, la dreapta, desfășurarea, revenirea în formație, etc.

Și-n armata romană se acordau decorații pentru anumite fapte. Pentru rănirea unui inamic se acorda The Spear. Pentru uciderea unui inamic se acorda Cupa de Argint. Primul legionar care urcă pe zidul unei cetăți inamice primea The Mural Crown. Primul legionar care urca la bordul unei nave inamice primea Coroana Navală. Mai aveau și alte decorații.

În concluzie putem afirma că Imperiul Roman s-a putut edifica grație structurii și organizării militare a legiunilor. Fiind unități aproape independente de resursele mediului în care operau în perioada de extindere a imperiului au fost foarte eficiente. Când au trebuit să treacă în defensivă au fost mai puțin eficiente, consumând resurse mari fără a mai putea aduce venituri imperiului.

„Vatra Românească” la 80 de ani

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2018

„Vatra Românească” la 80 de ani

 

Autor: Dorin Nădrău (USA)

 

„Vatra Românească va rămâne în conștiința obștească o palmă de pământ românesc în țară depărtată (…), păzitoare a Ortodoxiei românești și conștiinței naționale, în toată vremea…Acesta mi-a fost gândul călăuzitor când am preconizat o așezare episcopală ca cea de la Vatră”. Aceste cuvinte sunt extrase dintr-o scrisoare personală a primului episcop al românilor din America adresată unui devotat preot român din St. Louis, Missouri, în anul 1956, pe când era captiv în propria sa țară. Prin credința, zelul și optimismul său greu de egalat, episcopul Policarp Morușcă a reușit să consolideze episcopia, câteva covârșitoare izbânde meritând desigur a fi evocate: publicarea revistei „Solia”, iar, mai apoi, a almanahului anual „Solia” (1936), modificarea statutului episcopiei (1936), achiziționarea proprietății de la „Vatra Românească” (1938), constituirea organizațiilor auxiliare ale episcopiei pentru tineretul ortodox (AROY) și pentru femeile ortodoxe (ARFORA) (1938).

VatraCalSolia2002_1307

Inaugurarea „Vetrei Românești”, ajunsă la 80 de ani, a avut loc în zilele de 3 și 4 iulie 1938, la trei ani de la consacrarea sa ca episcop. După cum menționează „Jackson Citizen Patriot”, festivitatea, la care se estima că au participat peste trei mii de persoane, a fost unul dintre cele mai strălucite evenimente petrecute până atunci, comportând ceremonii grandioase, solemnitate și fast.

O incursiune privind evoluția acestui simbol al românismului din „lumea nouă” se impune cu prisosință relevată. Apariția „Vetrei” în cadrul comunității românilor-americani se datorează neîndoielnic sosirii noului episcop, Policarp Morușcă. Acesta, la momentul venirii în America, nu avea un loc anume destinat a locui ca ierarh. Parohia „Sfânta Maria” din Cleveland i-a pus la dispoziție o casă pentru folosința personală care asigura și un spațiu pentru organizarea unui birou, având în vedere că arhivele oficiale, în anii care au precedat sosirea sa, erau permanent transferate din oraș în oraș, fiind deținute de persoana ce îndeplinea funcția de secretar. Un eveniment care a grăbit rezolvarea locației pentru părintele Policarp a fost întronizarea sa ca episcop care a avut loc la parohia „Sfântul Gheorghe” din Detroit, la care a participat o mare mulțime de oameni: după încheierea festivității, neavând la dispoziție o reședință sau un birou, episcopul s-a retras în camera de hotel pentru a-și pune în ordine programul și ideile. Părerile privind viitorul centru episcopal erau împărțite. Pe de o parte, noul episcop, venit din România dintr-o mănăstire (Hodoș-Bodrog, județul Arad), își dorea o reședință care să-i ofere un mediu similar, în preajma unei ape curgătoare, cu aer curat, mai ales că la Cleveland, unde șezuse temporar, constatase că emisiile toxice urbane nu erau doar neplăcute, ci și foarte dăunătoare sănătății sale. Pe de altă parte, o bună parte din cler, dar și mulți credincioși, își doreau ca episcopul lor să fie văzut ușor și să fie implicat în activitățile metropolei, asemenea ierarhilor altor biserici din „lumea nouă” din care făceau parte acum și unde se simțeau încrezători.

În perioada în care românii-americani ortodocși căutau o reședință pentru episcopul lor, ferma Grey Tower din Michigan a fost scoasă la vânzare. Ferma constituia o proprietate de 1000 de acri și aparținea familiei Boland, cu origini scoțiene, ai cărei predecesori veniseră în America în 1710, stabilindu-se apoi în zona Grass Lake din Michigan (1835), profitând de o concesiune oferită de președintele Andrew Jackson. De-a lungul anilor, membrii familiei au construit clădirile durabile din prezent, precum și rezervorul de apă care a dat numele șoselei din imediata apropiere. Aflat în România, episcopul Policarp a fost înștiințat printr-o scrisoare de faptul că un grup de persoane au găsit locul căutat. Se pare că episcopul ar fi acceptat propunerea, cu condiția ca tranzacția să nu implice o povară financiară pentru episcopie, dar a adăugat că, dacă nu dispune de o sursă de apă, așa cum își dorea, consideră că nu există un motiv întemeiat pentru cumpărare. În opinia sa, nu avea sens să fie cumpărată o fermă care să devină centrul de activități al comunității românești. În scrisoarea de răspuns, i s-a comunicat episcopului că cei care s-au ocupat de găsirea proprietății o vor ține pentru ei, o altă fermă, la Big Wolf Lake, de doar 73 de acri fiind disponibilă pentru vânzare. S-a convenit achiziționarea și  acestei a doua proprietăți (considerând-o o soluție pentru ceea ce își dorea episcopul) și că s-ar beneficia de o bună sursă de venit prin vânzarea de parcele care ar fi putut asigura în final plata ambelor proprietăți. Revenind din România, episcopul a vizitat ambele proprietăți și a apreciat că aceasta era varianta cea mai potrivită pentru ce avea nevoie. Trebuie menționat însă că episcopul nu a locuit niciodată lângă lac, iar în timp ce ferma a devenit centru al activitățior precizate anterior, aceasta și-a continuat și activitățle agricole, fiind activă până în anul 1952.

La doar câteva luni de la inaugurare, episcopul Policarp Morușcă avea să plece în România de unde nu se va mai întoarce niciodată. Odată cu plecarea sa, în ciuda faptului că prețul proprietăților trebuia plătit, fondurile întârziau să apară, iar interesul față de „Vatră” începe să scadă. Totuși, prin eforturile și osârdia celor aflați în fruntea administrației, între anii 1939 – 1944, ratele împrumutului au fost achitate, întreaga datorie fiind onorată. Când a devenit cert că nu va mai posibil ca episcopul să se reîntoarcă, administrarea a trecut în sarcina Consiliului Episcopilor până la întoarcerea preotului Andrei Moldovan în Statele Unite și consacrarea sa, în secret, în scaunul episcopal, acesta preluând și „Vatra”. Lupta pentru drepturile asupra proprietății a fost una îndelungată și istovitoare, înregistrându-se o perioadă de haos, tendințe de separare, neglijare completă a întreținerii proprietății, animozitate și frustrare. În anul 1952, urmare a unei decizii judecătorești, Andrei Moldovan a părăsit definitiv „Vatra”. Astăzi, se apreciază că în procesele de judecată au fost cheltuiți, la acea vreme, mai mulți bani decât au fost investiți în proprietate.

Anul 1952 marchează o nouă etapă în istoria „Vetrei Românești”. Viorel D. Trifa, un teolog aflat printre candidați, a fost admis ca episcop auxiliar în locul episcopului Policarp. Prin alegerea sa, s-a făcut trecerea de la dezordine la rânduială, de la separare la unitate și de la neglijență la judicioasă gospodărire. A fost cea mai potrivită personalitate, în acea perioadă tulbure, dovedindu-se a fi un bun cârmuitor care să continue lucrarea începută de predecesorul său și probând încă de la început că era un om capabil, entuziast, neclintit și zelos. Episcopul Valerian s-a lovit de aceeași situație ca și episcopul Policarp, în sensul că episcopia nu avea o reședință oficială pentru ierarh. A locuit și el o perioadă la Cleveland, existând o tentativă ulterioară de a se muta la Detroit, după care Consiliul Episcopilor a hotărât ca „Vatra” să devină reședința temporară a episcopului Valerian. Clădirea nu se afla într-o stare prea bună de locuit, dar dovedind un spirit practic deosebit și adâncă motivare episcopul a instituit rapid un program de renovare și demolare pe termen lung. Prima clădire care a fost recondiționată și reutilată a fost reședința episcopală, lucrările vizând: instalațiile sanitare și electrice, instalațile de gaz, reparații substanțiale și curățenia. Viața de fermă a încetat odată cu vânzarea animalelor. Tot din inițiativa episcopului, terenul arabil a fost inclus în „U.S. Land Bank Program”, profitul aferent fiind utilizat la plata taxelor. În 1953, a fost restructurat grajdul cailor care a fost transformat într-o bucătărie de vară și o sală de mese denumită „Avram Iancu”, iar în anul următor s-a trecut la reînnoirea clădirii destinate anterior îngrijitorilor de animale, fiind amenajate dormitoare pentru studenți, bucătari și doamne, clădirea devenită „Casa ARFORA”. În anul 1955, a fost amenajat un cimitir cu locuri de veci pentru preoți și credincioși, ridicându-se totodată și un monument memorial în cinstea episcopului Policarp. De asemenea, au fost construite alte două monumente pentru două morminte din vecinătate: unul în cinstea preotului John Trutza, luptător în folosul episcopiei și „Vetrei”, iar celălalt pentru preotul misionar Moise Balea, unul dintre pionieri. După aproape douăzeci de ani au fost edificate capela și biserica închinate Maicii Domnului. Clădirile care nu mai puteau fi puse în uz au fost demolate, iar hambarul mare a devenit spațiu adițional pentru dormitoare, dându-i-se numele legendarului general american de origine română George Pomuț. Mai trebuie subliniat că în anul 1970 a fost construit un mare pavilion cu o capacitate de până la 600 de persoane destinat programelor și banchetelor desfășurate pe perioada congreselor anuale, în 1984, adăugându-se o largă scenă.

„Vatra” a continuat să se dezvolte, câteva dintre edificiile și activitățile actuale, la împlinirea a opt decenii, meritând a fi prezentate. „Centrul patrimoniului româno-american” a fost înființat de episcopul Valerian și inaugurat la 28 mai 1978. De-a lungul anilor, în timpul vizitelor sale la parohii, episcopul a constatat că noua generație nu păstrează elemente de arhiva și a considerat că acestea trebuie să aibă rolul de a atesta generațiilor următoare eforturile predecesorilor. Din această rațiune a fost fondat centrul care nu avea să aparțină episcopiei, fiind, astfel, mai ușor de acceptat. La data de 4 iulie 1988, centrul a luat numele de „Valerian D. Trifa Romanian-American Heritage Center”. O preocupare permanentă majoră a episcopului și a parohiilor a constituit-o și a continuat ulterior a fi o activitate principală a „Vetrei”, educația religioasă a tinerilor. Organizarea taberelor religios-educaționale pe timpul verii este asigurată printr-un spațiu adecvat, dormitoarele aduse la standarde corespunzătoare având o capacitate de cazare a 60 de persoane. Pe proprietatea întinsă a „Vetrei” se află amplasate mai multe troițe. Cu toate că aici nu se fac pelerinaje, retragerile spirituale și întâlnirile educaționale se circumscriu dorinței episcopului Policarp de a face din „Vatra” un centru al oportunităților spirituale. Sărbătoarea principală este „Nașterea Maicii Domnului” care se prăznuiește anual la 8 septembrie, zi în care e celebrat hramul bisericii. Evenimentul de cea mai mare anvergură îl constituie Congresul Anual al Bisericii pentru care au fost ridicate anumite construcții pe proprietate, în mod special, pavilionul Grey Tower. O clădire extrem de utilizată este „Casa ARFORA”. Asociația Reuniunilor Femeilor Ortodoxe Române din America(ARFORA) este cea mai veche asociație auxiliară a episcopiei, sărbătorind la rândul ei, anul acesta 80 de ani de existență, și  fost dintotdeauna cel mai de neclintit susținător al episcopiei, acordând permanent timp, ajutoare bănești, dragoste și dăruire.

Un edificiu mai nou, de indubitabilă importanță, este Cancelaria Administrativă. Pe vremea administrației arhiepiscopului Valerian, birourile episcopiei erau la etajul al doilea al reședinței episcopale ocupând trei dintre cele cinci camere. După pensionarea sa și retragerea de la „Vatra” în anul 1984, întregul etaj a fost pus la dispoziția administrației, care includea acum și departamentul editorial, mutat recent de la Jackson, Michigan, la „Vatra”. După 1990, odată cu venirea unui nou val de preoți și credincioși români, au crescut rândurile membrilor cancelariei. Creșterea numărului de parohii și de misiuni, nevoia dotării cu mijloace de comunicare avansate, precum și extinderea utilizării indispensabile a computerelor, au implicat necesitatea stringentă a unei clădiri moderne cu spațiu corespunzător pentru birouri. Clădirea nouă a cancelariei a fost inaugurată la 5 septembrie 1998, anul 2018 marcând astfel aniversarea a 20 de ani de la darea în folosință. Mai trebuie menționat că aripa din partea de nord a cancelariei găzduiește un muzeu de artefacte ale episcopiei și o mare arhivă situată în partea estică a muzeului.

„Vatra Românească” de la Grass Lake, MI a reprezentat un autentic simbol al românilor care și-au părăsit țara natală, fugind de opresiune și nedreptate, copleşiți de convingerea că niciun guvern și nicio autoritate nu le-ar putea răpi libertatea de care se bucurau în „Lumea Nouă”. Sediu episcopal cu o impresionantă istorie, „Vatra” a fost și va rămâne, fără îndoială, imaginea credinței ortodoxe strămoșești continuată pe pământ american.

Dilemele și tragediile unei epoci

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

Dilemele și tragediile unei epoci

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

(Nikos Kazantzakis, Fratricizii, Humanitas, 2017)

Editura Humanitas, prin inspirata traducătoare Alexandra Medrea, ne face un dar cu totul special prin publicarea romanului lui Nikos Kazantzakis, Fratricizii (1954, apărut postum în 1963).   Scriitorul despre care Albert Camus, concurent la decernarea Premiului Nobel, a afirmat că romancierul grec îl merita de „o sută de ori mai mult”, ne fascinează și de data aceasta, ne provoacă, ne tulbură ca în tot ceea ce a scris, asigurându-și locul cel mai înalt în elita literaturii eline și universale.

Romanul, compus spre sfârșitul carierei, sintetizează trăsăturile distinctive ale viziunii filozofice, etice, socio-politice și artistice ale unei personalități de o complexitate covârșitoare. N. Kazantzakis a fost un scriitor militant în sensul profund al termenului, care s-a implicat în bătăliile esențiale de idei ale epocii sale, dar și concret în mișcările politice menite a schimba lumea. El este incendiar și contemplativ, cutreierat de îndoieli și ezitări, dar și năvalnic în acțiunile sale, navigând între contradicțiile eului său și ale lumii contemporane, dominată de confuzie, sfâșiată între declinul creștinismului și barbaria maselor, între totalitarism și neputințele democrației, între veleitățile hegemonice ale Occidentului și ridicarea Orientului. Personajele sale mistuite de un continuu foc interior, de impetuozitate par smulse dintr-o frescă pusă în mișcare de un impuls originar. Nimic mai străin de personajele sale decât mediocritatea sau măsura, ele acționând mânate, parcă, de o frenezie dionisiacă.

Dacă substanța eroilor prozatorului este de sorginte dionisiacă, în schimb structurarea universului romanesc ne apare de un calm apollinic, în buna tradiție a tragediei grecești marcate de simplitate și sobrietate. Inspirat din războiul civil al Greciei din 1946-1949, în care s-au confruntat partizanii bolșevismului cu trupele guvernamentale, romanul se concentrează doar pe durata Săptămânii Patimilor, simbolic aleasă. Spațiul este și el redus la satul de munte, neospitalier, auster, sinistru precum Kastelos, cu oameni posaci, dogmatici, divizați între „beretele negre”, reprezentând statu-quo-ul și „beretele roșii”, alias revoluționarii adepți ai „Evangheliei lui Lenin”. Între aceste forțe se zbate zilnic Părintele Iannaros, păstorul sufletesc al satului, obsedat de necesitatea stopării războiului, pe care el îl consideră fratricid. Pentru tabăra „roșie” războiul nu este fratricid, ci o expresie a insurgenței împotriva vechiului. Se confruntă în roman o concepție religioasă, universalistă a societății cu una a luptei de clasă, menită a răsturna oligarhia și a instaura dictatura proletariatului. Kazantzakis, prieten cu socialistul și agitatorul comunist Panait Istrati, a făcut parte din falanga acelor „tovarăși de drum” din Occident ca H.G. Wells, G.B. Shaw, H. Barbusse, R. Rolland, Andre Malraux etc. fervenți susținători ai URSS-ului, în ciuda simptomelor tot mai clare de totalitarism. Se știe azi cât de mult rău au cauzat „tovarășii de drum”, întârziind procesul de demascare a crimelor comuniste. Kazantzakis, deși a fost un admirator al lui Lenin, nu a devenit niciodată un comunist devotat, trăind ca și P. Istrati amarnica deziluzie a coruperii idealismului comunist în universul concentraționar sovietic.

Titlul romanului optează pentru o viziune naționalist-patriotică, bazată pe religia binelui întruchipată de morala lui Iisus Hristos, încadrată într-o privire de sus a lumii, văzută ca o succesiune de civilizații, în sensul acelui corsi e ricorsi.

Părintele Iannaros are o statură epopeică, așa cum bine îl descrie tânărul Leonidas, „are o forță de nestăpânit, misterioasă, o credință nestrămutată, e blând și sălbatic în același timp, o durere profundă emană din ochii lui și din barba care îl face să semene cu Moise” (op. cit., p.131). Iannaros este un autoportret al scriitorului, dar nu singurul. Călugărul Anastasios de la mănăstirea Sf. Ana preia din personalitatea scriitorului ideea de jertfă pentru creație și de neostoită confruntare a celor două constante dialectice ale ființei omenești, teluricul și celestul. Ar mai fi și studentul Leonidas, doborât de gloanțe, serafic în idealismul lui, poet și îndrăgostit de Mario, pe care n-o va mai vedea niciodată. El, poate cel mai spiritualizat dintre personajele cărții, întruchipează ironia sorții așa cum a fost ea tratată de romantici.

fRATICIZII

În ciuda strâmtorării în care se află, Părintele Iannaros nu renunță la misiunea sa pacifistă, deoarece el vede întregul război ca o reeditare, pentru a câta oară în istorie, a parabolei lui Cain și Abel. El îi așteaptă zilnic în ușa bisericii pe poporenii care îl caută ca să afle ce se întâmplă, ca să înțeleagă încotro s-o apuce ei, cei care au ajuns la o răscruce. Deși propovăduiește neîncetat iubirea creștină, ca fiind singurul remediu la continua vărsare de sânge, Părintele nu este nici el scutit de acutele îndoieli, care punctează întregul roman. În acest sens personajul are o certă vocație hamletiană, Fratricizii, nefiind doar un roman al activismului, ci și unul al constantei interogații adresate divinității și conștiinței umane, un roman al imposibilității opțiunii. Dilema Părintelui Iannaros crește de pe pământ, urcând până în cer. Pe pământ el nu știe între cine să aleagă, între cauza beretelor negre sau a beretelor roșii. Această dilemă îmbracă un aspect social. Față de cer își manifestă îndoiala privind eficiența implicării divinității, care îi apare absentă din durerile lumii. Intensificarea conflictului social amplifică dramatismul relației Părintelui Iannaros cu Dumnezeu, pe care l-ar dori amestecat direct în războiul nimicitor. El strigă la un moment dat „coboară în Kastelos și arată-mi calea” asemenea lui Tudor Arghezi în Psalmi, „Vreau să te pipăi și să urlu: este”. Viața acestui personaj se confundă cu misiunea lui de custode moral al satului, păstrător al tradiției religioase, dăruit cu toată ființa destinului Greciei. Undeva în roman mărturisește că inima lui este una și aceeași cu harta Greciei: „Dacă îmi scoateți inima din piept, o să vedeți în ea, așa cum se vede pe harta atârnată pe perete la școală, o să vedeți Grecia de la un capăt la altul al inimii mele” (p.157). Scriitorul a făcut din Iannaros un model Christic pe pământ. În fiecare soldat care moare, moare Iannaros însuși, în fiecare mamă îndoliată de uciderea fiului ei Părintele se recunoaște înfrânt. Este un personaj patetic care copleșește cu prezența sa. Statura sa se întinde ca umbra unui copac multisecular pe acțiunea întregii cărți. Cu adevărat el este „un suflet din sufletul neamului său”, eroic și tragic, bătut de talazurile momentului istoric, de cele ale unei lumi zguduite de o profundă criză a valorilor.

 

Părintele Iannaros pare a fi ultimul apărător al umanismului creștin, atacat cu furie de totalitarismul comunist, care se naște sub ochii lui. El trăiește o dublă dilemă: pe de-o parte este chinuit de „eclipsa” divinității în lumea zguduită de criza axiologică, pe de altă parte de scepticismul față de proiectul bolșevic propus de „Evanghelia lui Lenin”. Confesiunile lui sunt strigăte de suferință: „în sufletul meu este o mare tulburare, nu știu pe ce cale să apuc.” (p.91). El oscilează între fierbinți mărturisiri de credință și imprecații la adresa divinității: „Iisuse Hristoase, mă înăbuș! Lasă-mă să arunc un teribil blestem, altfel îmi plesnește capul…” (p.146). Cerșește un semn, dar Cerul era mut pentru că „Hristos era mort”, iar „Părintele Iannaros era singur în univers” (p.148). Căderea în deznădejde nu-l răpune, pentru că natura sa combativă biruiește slăbiciunea momentului. Deși îi trece prin minte soluția retragerii în recluziune („De ce să am nevoie de oameni?” p.143) respinge ademenirea ei, asumându-și responsabilitatea misiunii sale. Hotărârea lui are un aer demiurgic: „Iau asupra mea soarta satului. Eu hotărăsc de va pieri ori va fi salvat” (p.152). În preajma zilei de sâmbătă din Săptămâna Patimilor el anunță că suspendă slujba de Înviere pentru că satul este răvășit de ură și crime. În asemenea condiții ce rost ar avea Învierea lui Hristos? Va urca la munte să-l întâlnească pe fiul său, Căpitanul Drakos, șeful rebelilor comuniști. Vrea să-l convingă să coboare la slujba de Înviere ca să se împace cu tabăra adversă prin iubire de Dumnezeu și de Grecia. Patriotismul său este mișcător: „Ești toată numai glorie și foamete nefericită Grecie!… ești toată nmai suflet, din cap până-n picioare…. nu te vom lăsa să pieri, măicță” (p. 173).

Experiența de pe munte are darul de a-l convinge definitiv că „Evanghelia lui Lenin” nu propune o lume mai umană, chiar dacă în primă instanță îi va sătura pe cei flămânzi. Din confruntarea cu ideologia rebelilor, părintele se convinge tot mai mult că proiectul lor nu poate aduce adevărata fericire oamenilor, deoarece se bazează doar pe promovarea materialismului cras: „cum să-și sature pântecele flămând, cum să împartă prada între ei, cum să-și ucidă dușmanii” (p.77). În dialogul cu tatăl său, Căpitanul Drakos ia în derâdere morala iubirii cu toate „pomezile popești”, propovăduind ura, ca singura cale care poate duce la iubire. Sagacitatea bătrânului Iannaros descoperă rapid esența teoriei bolșevice, constând în cruzime, demagogie și tiranie, în ciuda tiradelor despre dreptate și libertate: „Așadar tirania? striga bătrânul… Tirania, violența și knutul, ca să pregătiți calea libertății; (p.256) și mai departe „vreți să creați o lume nouă: din infamie, din sclavie și din minciună” (p.257). Replica Părintelui Iannaros, personajul resoneur al romanului reflectă, după opinia noastră, concluziile lui N. Kazantzakis după vizitele în 1928 și 1929 în Uniunea Sovietică, unde stalinismul lucra la instituirea lagărelor de concentrare ale Arhipelagului Gulag.

Stratagema lui Iannaros sfârșeste prin vărsare de sânge. Deși promite să nu omoare pe nimeni, coborând la sărbătoarea Învierii, Căpitanul Drakos nu-și ține cuvântul, executând pe sătenii mai înstăriți din Kastelos, „dușmani ai ideii”, conform teoriei luptei de clasă deprinsă din „Evanghelia lui Lenin”. Scurtele lui ezitări între glasul milei și fanatismul dogmei ricoșează împotriva lui în zguduitoarea scenă a împușcării propriului său tată pe când acesta, total dezamăgit, o pornise pe drumul muntelui în jos, amenințând să răspândească prin sate adevărul despre înspăimântătorul totalitarism. Părintele Iannaros este suprimat, după rețeta universului concentraționar care ucide mesagerii adevărului. Kazantzakis va fi aflat cu siguranță despre experiența lui Panait Istrati cu GPU, poliția secretă din URSS, care îi interzisese să critice aspectele negative ale Gulagului, odată întors în Occident. Caracterul represiv al dictaturii bolșevice devenise atunci, în 1928, din ce în ce mai evident. Era societatea noilor „scornitori de povești”, era lumea fără Dumnezeu, așa cum o caracterizează Căpitanul Drakos: „noi l-am alungat pe Dumnezeu de pe tron. Am instalat omul pe tronul lui Dumnezeu” (p.246). În disputa dintre tată și fiu, adevărul se află categoric de partea celui dintâi care îl rostește răspicat: „Libertatea fără virtute și fără milă vine de la diavol…” (p.177).

Pe lângă Părintele Iannaros, care este catargul structurii romanului, trăiesc în el atâtea alte personaje episodice memorabile, precum călugărul viclean de la Athos, care vine în Kastelos ca să-i stoarcă pe săteni de bani și bunuri, în ciuda sărăciei lor, Comandantul garnizoanei, neguros, dar umnaizat prin drama lui conjugală, fosta lui soție, devenită ibovnica lui Drakos, Vasos imortalizat prin oscilația lui între cruzime și compasiune, care învinge în lupta lui cu rebelul rănit, Arsenios călugărul sculptor, care-și petrece viața în chilie, răstignit pe creațiile lui pentru a se apăra de demonii cărnii, care îl chinuiau, Leonidas, studentul răpus în floarea vieții, Loukas, prototipul călăului bolșevic și mulți alții. Sunt atâtea scene patetice cu rezonanță până în zilele noastre de parcă romanul ar fi fost scris astăzi, acum. Exodul descris la începutul romanului parcă ar fi smuls din contextul imigranției de toate culorile din zilele noastre. Obligați de tranzacții istorice să plece din satul lor, oamenii se duc la cimitir să-și ia rămas bun de la moși, strămoși. Evocarea este în termenii atât de definitorii pentru stilul Kazantzakis debordant emoțional, cu gesticulație ritualică: „Oamenii se aruncau la pământ, sărutau pământul umed, reavăn; își frecau cu țărâna creștetul capului, obrajii, gâtul; se prosternau și iar sărutau țărâna, părinții și strămoșii, strigând: Rămas-bun!” (p.14). Apoi, cei condamnați la pribegie întind o horă în jurul mormintelor cum ar fi făcut Dyonisos, creștinismul din acest roman fiind sui-generis, păstrând reminiscențe de credințe păgâne, pentru a exprima tumultul ființei umane. Ipocrizia dogmatică îi este străină scriitorului.

Dialogurile șlefuite aforistic alternează cu efluvii lirice în care se combină notațiile peisagistice mulate, în general, pe trăirile personajelor, cu descrierea stărilor contemplative. Părintele Iannaros este somat să dea împărtășania unui muribund tocmai când privea la Calea Lactee care „curgea ca apa Iordanului, un râu de lapte dintr-o parte în alta a cerului; iată adevăratul brâu al Fecioarei, se gândea el, țesut din tăcere și blândețe cerească…” (p.46). Reflecțiile asupra sufletului omului pot compune un minunat poem. Sufletul este scânteie divină care se poate aprinde în orice moment ca o grămadă de fân, puterea lui este uimitoare căci „dintr-o zdreanță poate face o flamură sfântă” (p.34), chiar soarele cugetă că dacă sufletul „adevăratului om ar dispărea, ce dezolare, ce suferință, ce risipă zadarnică a luminii mele” (p.196).

Traducerea este atât de apropiată de spiritul originalului încât ne dă impresia că Nikos Kazantzakis ar fi scris în românește acest magnific roman. Este un remarcabil exercițiu de re-creare din care stilistica limbii române iese îmbogățită, salvată de la poluarea la care este supusă de comunicarea cotidiană.

(Waterford, 14 septembrie 2017)

 

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea

From the Kingdom of the Memory

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

From the Kingdom of the Memory

Reminiscenses by Elie Wiesel

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Intenționat am pus titlul original, în englezește, pentru a atrage mai ușor cititorii, fiind la modă că tot ce sună străin tentează mai mult și, în plus, se potrivește de minune cu expresia noastră călăuzitoare „merge și așa”, iar în cazul de față, are avantajul citirii și aflării a ceea ce editurile centrale, post decembriste, nu au voie să traducă și să editeze în România. Printre acestea se află și scrierea lui Elie Wiesel „From the Kingdom of Memory” – Din regatul memoriei – editată la Summit Books – NY în 1990. Subtitlul „reminiscences by Elie Wiesel” este o ajustare, o scuză evreiască în fața instanței și a istoriei, prin care vrea să se apere că sunt doar niște rămășițe vagi, aproape șterse din marele său regat cerebral, în cazul în care s-ar fi strecurat și erori.

După o astfel de autojustificare de la început, Elie Wiesel își permite să scrie ce vrea, să fabuleze urât, murdar și ipocrit despre Poporul Român după 1990, când toți grafomanii scriu mânați de interese. Acum, oricine are dreptul să spună, să scrie ce vrea și cum vrea despre români și România. „E democrație occidentală, globalistă acum”, ne spun noile elite politice și culturale de pe Dâmbovița! Iar noi, românii, nu mai avem dreptul să ne apărăm dreptatea și adevărul istoric, rădăcinile  istorice, identitatea, spatiul geografic, ființa și cultura națională pentru că imediat vom fi catalogați naționaliști ceaușiști, securiști, protocroniști, antieuropeni și, ferească sfântul, să te legi de Elie Wiesel, deținătorul Nobelului pentru pace, că antisemit ești pentru eternitate. Nouă, nimeni nu mai trebuie să ne respecte adevăratul trecut istoric, în schimb noi trebuie să-i respectăm pe toti, fiindcă ei, toți, sunt mai europeni decât noi și democrați de când lumea. Dacă ne vrem și noi în Europa lor trebuie să plătim, plătim, plătim și să-i slujim și acum că sunt plecați. Sunt și excepții de la noua dictatură europeană, mondială sunt, dar supraviețuiesc riscant fiindcă sunt hăituiți și vânați precum vrăjitoarele în evul mediu.

Evreul Elie Wiesel s-a născut la Sighetul Marmației în anul 1928, deci în vremea Regatului Român Unit și autoritățile române l-au înregistrat cu numele și pronumele dăruit de părinții lui, de comunitatea lor. Dacă ar fi fost cu adevărat anti-Semite, cum o tot lungește născutul din 1928, l-ar fi înregistrat ilie nevăstuică. De ce nevăstuică?! Pentru că, la un moment dat, în Imperiul Habsburgic, evreii imigranți din zona etnic slavă trebuiau să-și schimbe numele cu unul german, plătind o taxă în funcție de numele ales (Cele mai scumpe nume erau Goldschtein și Goldman, iar  Wiesel, adică nevăstuică, un nume ieftin pentru evrei ieftini. (Citește Istoria evreilor în Banat a lui Victor Neumann)

Eu, cititor liber, am și dreptul să scriu liber, să transmit idei și informații despre cele citite, fără să-mi pese că unora nu le place critica și mă vor eticheta antisemit. Să fie sănatoși și să poată dovedi în fața instanței ceea ce susțin. Mă întorc la memoriile lui Elie Wiesel din care rețin două linii principale: autorul apară, laudă și hiperbolizează tot ce este evreiesc – să le fie de bine – în schimb, a doua linie, îi ponegrește pe români, până îi desființează ca națiune creștină. Ajungem și la exemple și dovezi din cartea sa. Întâi, îl compătimesc pentru marea traumă psihică suferită și îl admir pentru suprasentimentele umane pe care le are față de etnia sa biblică, atât de greu încercată de-a lungul istoriei. Dar îl critic și descalific ca personalitate – cu tot Nobelul lui pentru pace, la care a fost propus și Hitler (1938) și Stalin (1946) – pentru defăimările și acuzațiile neîntemeiate aduse națiunii mele, în speță, maramureșenilor în cartea de față. De asemenea, încă odată repet că, înțeleg tragedia acestui om, a comunității sale din Maramureșul ocupat de Ungaria horthistă, în urma Dictatului de la Viena din august 1940, dar sunt categoric împotriva condamnărilor nejustificate și mereu reiterate a generației de români de atunci și a celor ce au urmat, fără să li se poată demonstra vreo vinovăție. Elie Wiesel, dacă ar fi fost corect și om al păcii, nu ca Hitler și Stalin, propuși pentru același premiu, trebuia să respecte maramureșenii de atunci la fel de încercați de istorie ca și el în acel moment, traumatizați pentru totdeauna.

Oriunde deschidem cartea și citim dăm peste aceleasi idei: ce oameni deosebiți sunt evreii din toate punctele de vedere și cât de maligne au fost celelalte popoare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, după Elie Wiesel,  numai evreii au suferit un holocaust și ceilalți trebuie să plătească până la sfârșitul lumii. În această carte se răfuieşte și cu maramureșenii, ignorând soarta lor nefastă, faptul  că acea parte a României – Nord Vestul Transilvaniei, din care face parte și Maramureșul – se afla sub ocupație militară și administrație de război ungurească.

Cartea are un capitol intitulat „Sighet again” (Din nou Sighetul), care începe cu binecunoscutul clișeu de incultură și naivitate americană, cărora când le spui Transilvania răspund automat Dracula!! Și de la personajul fals al lui Dracula, autorul trece imediat la marea dramă a evreilor din Transilvania lui Dracula, personajul horror al lui Bram Stoker: „Să nu credeți că copiii evrei au trăit bucuroși și fără frică în Transilvania” (pag.123) și argumentează cu: „Noi am fost tot timpul speriați, îngrijorați, amenințați din toate părțile. Bandiții, ni se spunea, ne spionează din înalțimea munților. Și acolo sunt mocofani („louts”) și lași („cowards”), înmuiați în ură strămoșească („ancestral hatred”) care ne-ar ataca și bate, la fel ca Dracula, aparent ei aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc („Jewish blood”) – să fie mândri de ei înșiși”  (pag.124, „From The Kingdom of Memory”, Editia Summit Books 1990 – sursă precisă!!)

Ce imagini înfricoșătoare, înspăimântătoare, de-a dreptul patologice, depășindu-le pe cele de groază din filmele de la Hollywood cu Dracula, izvorâte dintr-o minte de a cărei funcționalitate normală începi sa te îndoiești. Oare printre americani, cartea a apărut în țara lor, sau elitele politice și culturale românești, cititoare în engleză, nu se găsesc oameni raționali care să-și dea seama de aceste aberații, ce pun o notă de grotesc pe imaginea suferinței trecute a evreilor? Tuturor le e frică că vor fi trecuți în computerul negru cu antisemiți?! Americanii nu-s interesați, iar elitele politice și culturale românești nu cunosc istoria și nu se leagă la cap dacă nu-i doare. Poltroni!

Ce minte rătacită în capul acestei nevăstuici agitate! Iată cine primește Premiul Nobel pentru pace (??!!). Un tip care își foloseste mintea și sufletul scriind pe altarul urii, profitând de ignoranța cititorilor de limbă engleză și indolența noilor elite politice și culturale dâmbovițene de-a demasca, si condamna pe acest individ  antisocial, care a denigrat pe maramureșeni, oamenii pământului care i-au primit pe părinții lui să se așeze alături de ei. Cine cunoaște istoria românilor, ori cu atât mai mult dacă a trait în Maramures – parte din Vatra Dacilor, cu greu cucerită de romani – ştie precis că acolo nu s-au vehiculat asemenea confabulații sau halucinații schizofrenice despre vreun Dracula. Dacă luăm toate tipăriturile din Maramureș – românești, ungurești sau evreiești – din trecut și până la deportarea evreilor de către guvernul unguresc, horthist și din Sighet (primăvara 1944) nu vom găsi nici o referire scrisă la asemenea fapte ale maramureșenilor nici înainte, nici în vremea copilariei lui Ilie Nevăstuică pe aceste meleaguri!! Elie Wiesel ar fi trebuit să prezinte probe, probe autentice, altfel înseamnează că a înșelat cititorul de limbă engleză din toată lumea, șocând cititorii cu ficțiunile lui bolnave, pentru ca ei, cititorii, să sară în sus de indignare și să acuze maramureșenii de antisemitism. Este exact ceea ce a urmărit Elie Wiesel și, încă o dată, tăinuind adevărul într-o perioadă când și maramureșenii sufereau cumplit sub ocupația ungurească: uciși – 12 români spânzurați în Sighet, 31 împușcați în Moisei, alții împușcați prin munți – expulzați din țara lor, expropriați, încarcerați, duși în lagăre de muncă forțată în Ungaria sau în companii de muncă grea. Ei nu erau tot oameni, dragi evrei care îl elogiați pe premiatul vostru pentru pace, care scrie despre maramureșeni că „aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc”? Nu vă e puțin rușine de el citind această carte? Românilor le este greață de elitele politice și culturale care îl laudă prostește pe ilie nevăstuică, ca să nu fie suspectați de antisemitism. Dacă și alte imagini despre suferințele evreilor vor fi puse într-un  asemenea cadru impregnat de minciuni la adresa românilor, evreii să fie convinși că Elie Wiesel al lor le face un mare deservicu. Mă mir că evreii acceptă asemenea maculatură când tragedia lor – holocaustul nu are nevoie de imagini de Halloween cu Dracula.

Ar fi multe de comentat și contracarat din cele scrise de Elie Wiesel. El însuși, se contrazice în From The Kingdom of Memory la pagina 128 scrind: „De ce am permis noi să fim luați? Noi am fi putut fugi, să ne ascundem noi înșine în munți sau în sate. Ghetoul nu a fost foarte bine păzit, scăparea în masă ar fi avut o șansă de succes”.

Interesant, ridicăm sprâncenele și ne întrebăm, oare Elie Wiesel nu și-a mai adus aminte ce a scris cu câteva paginii înainte, despre bandiții mocofani din munți, care îi spionau și vroiau să-i bată, să le sugă sângele – sângele de evreu, precum Dracula lui Bram Stoker? Retroactiv, alege că șansa de scăpare era fuga în munții și satele maramureșene, unde nu exista ceea ce a confabulat anterior! Ce picioare scurte are minciuna, ca memoria lui Elie Wiesel!

Este penibilă această carte și autorul ei, nu numai prin reminișcențele memoriei, dar mai ales prin rămășițele caracterului. Am citit-o cu atenție – la fel și All Rivers run to the Sea – încărcată de ură, de acuzații, de fraze intenționat neclare, ca împreună cu alte idei și imagini, să-l faca pe cititor sa creadă că România este bântuită de vampiri antisemiți. Mi s-a facut greață; Elie Wiesel nu are respect față de adevărul altora, împingând propaganda în absurd. Cincizeci de ani mai târziu, după abominabilul holocaust, se întreabă ipocrit „Unde este Dumnezeul Evreilor? (pag. 45). Cine poate știi? Poate s-a dus în altă parte a universului, unde nu-s evrei ca autorul acestei cărți, poate chiar s-a sinucis de câte i-a făcut tocmai poporul său ales…

(Corneliu Florea, vara lui 1992, Winnipeg – Canada)

P.S. Pentru prima dată am publicat această contracarare anti-Wiesel în „Jurnal Liber – Vara 1992” și a fost preluată de ziare din țară și străinatate, primind  semnale de atașament și apreciere. Dintre „noii literați postdecembriști” dâmbovițeanul C. Stănescu de la „Adevărul L&A” m-a amuzat cel mai mult, ridicându-și poalele supra – neo democratice în cap, de sub care s-a văzut toată slugărnicia lui de-o viață: înainte a slugărit realismul socialist, după 1990 își caută alți stăpâni…

P.P.S. Revin acum, după 25 de ani, fiindcă am fost la Bârsana Maramureșului, unde, la școală, se află bustul lui Mircea Vulcănescu pe care Institutul Național (?) pentru Studierea Holocaustului în România a cerut – via Ministerul de Externe – să fie îndepărtat. Și maramureșenii au răspuns „institutului Elie Wiesel” cu PE AICI NU SE TRECE !! și au semnat URMAȘII BACIULUI VASILE DIN BÂRSANA MARAMUREȘULUI. Îmi ridic clopul cu respect în fața lor. Corneliu Florea, august 2017.

(Retrimis pentru publicare, 2018)

Corneliu-Florea

Foto. Corneliu Florea

Românii-americani și Marea Unire din 1918

Posted by Dorin Nadrau On October - 2 - 2018

Apărută recent, cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918” constituie un strălucit omagiu adus sărbătoririi centenarului desăvârșirii unirii provinciilor istorice ale României. Lucrarea este un studiu aprofundat și documentat consacrat contribuției românilor-americani la realizarea actului de unire a neamului românesc, contribuție destul de puțin cunoscută de generațiile de astăzi.

Cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918

 

Încă din primele rânduri, în „Cuvânt Înainte”, autorul ne dezvăluie crezul său că o observare atentă a evoluției celei mai vechi și mai organizate diaspore a românilor, cea din America, induce constatarea că cei care și-au părăsit țara în trecut niciodată nu au uitat-o, ci mai degrabă au ajutat-o la marile răscruci ale istoriei.

„Prefața” volumului include scopul elaborării lucrării, enumerarea autorilor celor mai semnificative studii publicate în secolul trecut consultate, precum și precizarea că cercetarea sa consemnează îndeosebi etapele și contribuțiile specifice ale românilor din America între anii 1916 – 1920, „cu un deosebit accent asupra importanței acțiunilor lor la promovarea imaginii României pe scena politicii americane a acelei vremi”.

Pentru o cât mai judicioasă evaluare, se menționează câteva date preliminare referitoare la comunitățile românești din America acelor ani. Astfel, aflăm că la începutul Primului Război Mondial în America și Canada existau deja 24 de parohii românești, dintre care 16 făceau parte din Protopopiatul din Cleveland. Potrivit surselor la care a avut acces, pe la sfârșitul anului 1918, numărul total al comunităților ortodoxe se ridicase la 30, cifra totală a românilor-americani fiind cuprinsă între 125 000 – 150 000. Toți aceștia erau afectați de aceleași nevoi și împărtășeau idealuri asemănătoare, dar odată cu izbucnirea războiului situația lor s-a complicat: cei care trebuiau să se întoarcă la familiile lor din țară erau obligați să aștepte, alții, nefiind încă cetățeni americani, au primit ordin de concentrare în armata austro-ungară, iar unii dintre ei au plecat în România și s-au înrolat în armata română. Această situație potrivnică ce exista în timpul neutralității României (1914-1916) și a Americii (1914-1917) s-a înrăutățit mult odată cu intrarea celor două state în marea conflagrație. În acest context, comunitățile românilor-americani fierbeau de neliniște. Regatul României, în urma unui acord secret cu puterile Antantei, a declarat război imperiului austro-ungar la data de 14-27 august 1916, revendicând Ardealul, leagănul istoric de formare a poporului român. Intrarea Statelor Unite în război a avut loc la 7 decembrie 1917. Această importantă împrejurare a produs în inimile emigranților est și central-europeni aflați în America, mai cu seamă ale românilor, sârbilor, cehilor și slovacilor sosiți cu pașaport maghiar, o însuflețită speranță, aceea a eliberării țărilor lor de origine de sub imperiul austro-ungar.

În continuare, autorul evidențiază o observație de importanță majoră în desfășurarea examinării sale, anume aceea că sprijinul guvernului american pentru „cauza românească” nu se putea câștiga ușor, mulți politicieni americani considerând că existența imperiului austro-ungar este necesară, ca factor de stabilitate. Este îndeobște cunoscut că numai după o vreme președintele american Woodrow Wilson va afirma angajamentul că Statele Unite vor lupta pentru „drepturile și libertățile națiunilor mici”, la formarea noii sale viziuni contribuind, fără îndoială, și demersurile curajoase și hotărâte ale românilor-americani.

Cea mai amplă secțiune a cărții relevă rezultatul unei analize riguroase și îndeosebi documentate, oferind un răspuns indubitabil asumat la întrebarea „cum au sprijinit românii-americani Marea Unire?”. Dintru început ni se arată că un rol important în omogenizarea și direcționarea energiilor naționale ale românilor din America l-a jucat Biserica. Un aport deosebit de însemnat și-au adus, de asemenea, societățile culturale și de ajutor reciproc, precum și presa, mai ales că după procesul memorandiștilor, activismul românesc a fost iarăși regenerat de persecuția maghiară sporită, iar majoritatea românilor-americani proveneau din Transilvania, Banat și Bucovina.

Pr. Dr. Remus Grama remarcă faptul că neexistând, la acea vreme, o episcopie ortodoxă română în America, un rol semnificativ în unificarea comunității românești și crearea unui centru de influență politică în vederea promovării provinciilor istorice românești l-a avut tânărul protopopiat înființat în 1912 de Mitropolia Ardealului, condus de controversatul preot Ioan Podea.

Probând veritabile calități de rafinat istoric, autorul identifică o succesiune de șapte evenimente definitorii care au avut loc în diaspora românească din America însemnând sprijinul neîndoielnic acordat realizării României Mari, evenimente a căror prezentare, în ordine cronologică, reprezintă fiecare în parte un capitol distinct al cărții.

Înființarea Comitetului Național din America – C.N.R. (1916) Acest comitet a luat naștere din inițiativa preotului Ioan Podea a cărui activitate patriotică a cuprins legături cu mai multe organizații, unele cu idei de stânga pentru care ulterior a avut de suferit, fiind chiar exclus din rândurile clerului. În ciuda derapajelor sale se impune recunoscută contribuția sa personală la marile evenimente dintre anii 1916-1919 prin care românii și-au sprijinit țara de origine. C.N.R. a fost înființat ca organizație politică ce să reprezinte comunitatea românilor din America. La 24 septembrie 1916, a fost convocată adunarea de constituire la care au participat atât ortodocși, cât și greco-catolici, hotărându-se crearea comitetului. Imediat după ce au revenit de la congres la casele lor, reprezentanții ziarului „America”, persoane care luaseră și ele parte la lucrări, au demisionat, discreditând această tentativă de organizare a unității românilor-americani. Ziarul „America” îmbrățișând o orientare mai de stânga, fiind vizibil anti-clerical, susținătorii săi și-au constituit o altă organizație, sub numele de „Asociația Română pentru Ajutor de Război”. În pofida tuturor neînțelegerilor, se poate afirma astăzi, după o sută de ani, că totuși s-a realizat ceva folositor deoarece ambele organizații au avut – în cele din urmă – rostul și utilitatea lor. Așa după cum arată documentele vremii, C.N.R., care și-a asumat un rol atât de reprezentativ, vorbea nu numai în numele românilor din America, ci s-a angajat a fi și purtătorul de cuvânt a fraților „de acasă”. Activitatea politică a C.N.R. a continuat până la al Doilea Război Mondial, organizația trimițând, asemenea „Asociației pentru Ajutor de Război”, sprijin caritabil unor orfelinate și spitale din țară.

Formarea Regimentului de Voluntari Româno-Americani din Youngstown (1917). La 20 aprilie 1917, președintele Woodrow Wilson a adresat poporului american un apel de înrolare voluntară în armată. La înflăcărata chemare a protopopului Ioan Podea, parohul Bisericii „Sfânta Treime” din Youngstown, numeroși bărbați români apți de luptă s-au prezentat la stațiile de recrutare, astfel că mii de români-americani cu vârste între 21-45 de ani au fost înscriși în armata americană. Faptele pline de eroism ale acestora i-a impresionat pe americani și au contribuit într-o mare măsură la nașterea unui spirit de recunoaștere și apreciere de către guvernul Wilson și de alte oficialități americane. Chiar și ziarul „Washington Post” a semnalat loialitatea româno-americanilor proveniți din imperiul Austro-Ungar, după declarația de război a S.U.A. împotriva acestui lagăr al națiunilor. Se cuvine reținută constarea că, între alte naționalități din America de Nord, proporțional cu numărul lor, românii au dat cei mai mulți voluntari. Cu prilejul marii adunări de la Youngstown din 9-10 martie 1918, congresmanul american John Cooper afirma următoarele: „După câte știu, românii din S.U.A., în proporție cu numărul lor, au dat armatei Statelor Unite mai mulți soldați decât oricare alt popor din America. Jertfa acestor voluntari nu este a noastră, ci a neamului românesc în primul rând. Prin victoria S.U.A. și a aliaților săi, România se va mântui și întregul neam românesc va fi chemat la o viață nouă, liberă și democrată”.

Succesiunea evenimentelor identificate de autor continuă cu „Românii -americani sprijină România prin Crucea Rosie (1917-1919)”. Înscrise în cadrul „Crucii Roșii” americane, femeile românce din America, dând dovadă de dârzenie și virtute, au participat activ la jertfele cerute de război. În septembrie 1917, o misiune a „Crucii Roșii” americane, călătorind prin Rusia, a ajuns în România, găsind în spitale peste 40 000 de răniți. Misiunea s-a plasat imediat sub conducerea Reginei Maria, binecunoscută pentru umanitarismul său în timpul războiului, conducătoarea „Crucii Roșii” românești. Sprijinul a fost indiscutabil de un enorm ajutor, constând în: 110 vagoane de scrumbii sărate aduse de la Iași pentru a hrăni peste 30 000 de oameni, 80 000 de rânduri de haine, 30 de vagoane de material medical adus de la Moscova și Petrograd, 100 000 de dolari pentru orfelinate, resurse lăsate la plecare pentru încă trei ani, inclusiv materiale lăsate pentru încă 10 000 de rânduri de haine. Misiunea „Crucii Roșii” americane a fost sever limitată de începerea revoluției bolșevice din Rusia și, în special, de anarhia din decembrie 1918 din această țară.

Capitolul următor, „Sprijinul românilor-americani față de misiunea patriotică a căpitanului Vasile Stoica și a altor corifei din România (1917)”, ne oferă o analiză extinsă a activității profesorului și jurnalistului Vasile Stoica, vorbitor a 14 limbi, cea mai remarcabilă pentru lobby-ul românesc în America de Nord. Trimisă în Statele Unite de Regele Ferdinand prin Ordinul nr. 1082 din 18 aprilie 1917, „Misiunea Patriotică” era alcătuită din căpitanul Vasile Stoica și din doi „corifei” ai Unirii Transilvaniei cu România: Pr. Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922) și Pr. Ioan Moța (1868-1940). Delegația a transmis guvernelor aliate mesajul guvernului român. Vasile Stoica se număra printre cei mai calificați diplomați români din acea perioadă, alături de generația marelui Ionel I. C. Brătianu și, desigur, Nicolae Titulescu. În opinia autorului, formarea regimentului de voluntari s-a realizat tot din inițiativa lui Vasile Stoica, lucru foarte anevoios, deoarece guvernul american a respins inițial ideea înființării unei astfel de legiuni pe baze etnice, invocând argumente constituționale și pecuniare, încurajând totuși înrolarea românilor în armata americană. Stoica a înțeles de la început cât erau românii de necunoscuți în America, mai ales pe plan politic și mediatic. Având alături de el doi preoți care nu vorbeau limba engleză, profesorul și diplomatul Vasile Stoica avea înaintea sa o sarcină deosebit de grea, aceea de a desfășura o campanie publicistică prin care să explice situația României. A întreprins rapid contacte și prietenii cu ziariști de la diverse ziare americane, s-a conectat cu reprezentanții românilor-americani și a început să bată la ușile marilor potentați americani. A organizat adunări solemne la Youngstown, Trenton, Cleveland, Detroit și Chicago. De o reală importanță este sublinierea că „românii-amercani, deși nu aveau un lobby bine organizat, dar semnaseră loialitatea față de țara lor de adopțiune cu propriul lor sânge, au fost în schimb întotdeauna convinși că cele 14 puncte enunțate de Wilson au fost cheia recunoașterii României Mari, pe criterii etnice”. Președintele Theodore Roosevelt (1858-1919), rivalul republican al lui Wilson, care și el credea în rolul civilizator al imperiului habsburgic, după o întâlnire cu Vasile Stoica și generalul Milan Radislav Stefanik, viitor ministru al Cehoslovaciei, a afirmat într-o cuvântare publică la radio că pacea nu se va putea realiza până când națiunile mici nu vor fi „dezrobite” și „până ce România ungară nu va fi unită cu Regatul României”. Vasile Stoica a avut strânse legături cu celelalte grupuri etnice din America. În plin război, paginile ziarului „America” au început să îi acorde lui Stoica spații ample, începând cu prima pagină. Sesizând faptul că existau extrem de puține lucrări despre România, a început să tipărească broșuri în limba engleză prin care să facă cunoscută tragica situație din țară, distribuindu-se prin efortul său 23 000 de astfel de broșuri. Se mai menționează că în decursul întregii sale activități deosebit de laborioase ținea legătura permanent cu Regele Ferdinand, dar și cu lideri americani și cu preoții și funcționarii societăților românești din marile comunități din America  de Nord.

Ministrul Vasile Stoca

Vasile Stoica

Impresionat de destinul acestui bun român, autorul urmărindu-i parcursul, consemnează sfârșitul său într-un pasaj elocvent pe care îl voi cita în cele ce urmează: „Mai înainte de a încheia acest studiu, doresc să menționez că, după Conferința de la Paris, la care a participat ca ofițer de legătură între delegația bitanică și cea americană, Vasile Stoica s-a întors în România. Între cele două războaie mondiale și-a servit patria ca ambasador, până în 1945. În această calitate, el a reprezentat România și a pledat pentru ea ca țară cobeligerantă și la cealaltă Conferință de Pace de la Paris, din anul 1945 (…) El a mai revenit de câteva ori în America, unde, în tinerețe, a lăsat pagini strălucite de jurnalism, patriotism și diplomație. Rolul său la Marea Unire a fost de o importanță covârșitoare pentru România. Așa după cum s-a petrecut cu mulți și mari ctitori de Țară, după instalarea comunismului în România, în 1946, refuzând să intre în partidul muncitoresc român, în timpul guvernului Petru Groza, Vasile Stoica a fost și el arestat între 1948-1954, fiind tratat de noul regim ca dușman al poporului. Apoi, a fost iarăși arestat în 1957 și chinuit prin mai multe închisori comuniste, sfârșindu-și zilele – din păcate – ca și Iuliu Maniu și alți făurotori ai României Mari, în anul 1958, în închisoarea de tristă amintire de la Jilava”Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-martie 1918 – primul act de unire cu România beneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei.

Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-10 martie 1918 – primul act de unire cu Româniabeneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Trebuie notat că între acestea, evenimentul din Youngstown, Ohio a fost cel dintâi semnal și a precedat toate celelalte uniri ale provinciilor românești”.

Înființarea Ligii Naționale Române din America, 1918, reprezintă în cercetarea Pr. Dr. Remus Grama un al moment de o semnificativă importanță. Pentru a deveni mai convingătoare în relația cu guvernul american, comunitatea românilor din America   avea nevoie de o mai mare coeziune, fapt pentru care Vasile Stoica a încercat o unire a „Comitetului Național Român” cu „Asociația de Ajutor de Război”, dar tentativa sa nu a reușit. Din acest motiv, a fost înființată la 5 iulie 1918, la Congrsul Național al Românilor, desfășurat la Youngstown, „Liga Națională Română din America”, Vasile Stoica fiind ales președinte. „Liga”, organizație culturală și politică, a polarizat energiile românilor-americani, militând pe lângă guvernul american pentru o „Românie unită”. La îndemnurile „Ligii”, au fost adresate numeroase scrisori și petiții președintelui Wilson, solicitându-se respectarea drepturilor românilor din provinciile imperiului austro-ungar, de acum intrat în declin. Ca rezultat al eforturilor de sprijin pentru România, la 6 noiembrie 1918, s-a anunțat prin „Associated Press”, că S.U.A., „prin influența sa, va da României tot sprijinul ca această țară, în conferința păcii generale, să-și câștige justele sale drepturi politice și teritoriale”. Rolul românilor-americani, al „Ligii Naționale” și al lui Vasile Stoica a fost recunoscut oficial în termeni elogioși, după aceea, chiar și la Conferința de Pace de la Paris.

Ultimul capitol al lucrării este intitulat „Adresa românilor-americani către Conferința de Pace de la Paris, 1919” și este rezervat reproducerii unei scrisori istorice denumită „Moțiunea românilor-americani adresată Conferinței de Pace de la Versailles, din anul 1919”. Documentul relevă fără echivoc că semnatarii cereau la ceasul marii decizii Conferinței de la Paris din februarie 1919 recunoașterea politico-diplomatică internațională și consfințirea în tratatele de pace a integrității statului unitar național. Moțiunea a produs o profundă impresie și chiar a fost menționată în acte la cel mai înalt nivel.

În fine, cred că merită apreciat că studiul Pr. Dr. Remus Grama, un remarcabil omagiu adus solidarității românilor-americani cu frații lor din provinciile fostei Austro-Ungarii și spiritului lor de jertfă, gata să-și dea viața pentru înfăptuirea României Mari, acoperă un câmp al cercetării mai puțin explorat, fiind totodată un autentic îndemn la neuitare.

Dorin Nadrau.Poza noua
Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Legenda micilor

Posted by Dorin Nadrau On August - 7 - 2018

Preparat culinar deosebit de popular în bucătăria românilor, micul sau mititelul are o origine controversată, părerile privind apariția sa suscitând și în zilele noastre interesante dispute. Produs alimentar ieftin, micul românesc este nelipsit de pe grătarul românului la sărbători tradiționale, târguri și picnicuri. Originalitatea locală a mititeilor este serios susținută de datele oferite de statistici, potrivit acestora consumul anual de mici în România fiind de peste 22 000 de tone, vânzările de mititei produși industrial ridicându-se la 50 de miliarde de euro.

Într-una din variantele vehiculate despre originea micilor se crede că se impune să se aibă în vedere asemănarea izbitoare a unor mâncăruri sârbești cu mâncăruri similare ce se regăsesc în gastronomia românească. În același timp, trebuie observat faptul că o mare parte a rețetelor din fosta Iugoslavie trădează evidente influențe ale bucătăriei turcești, mărturie stând condimentele bucătăriei sârbești. Una dintre cele mai populare mâncăruri sârbești, considerată de unii drept mâncare națională, este „cevavčiči”, preparat ce pare a imita, în miniatură, kebabul turcesc. Numele acestui preparat provine de la „čevapi”, denumirea sârbească a kebabului, sufixul „čiči” fiind utilizat de sârbii sudici pentru formarea diminutivelor, astfel că, într-o traducere liberă, mititeii sârbești înseamnă kebabi mici.

În ce privește paternitatea românească a mititeilor, Constantin Bacalbașa (ziarist, memorialist și om politic care a trăit între anii 1856 – 1935) ne-a lăsat detaliate referințe în două volume de reală importanță: „Bucureștii de altădată” (1871 – 1914) și „Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncări” (1935). Acestora, în anul 2017, Dan-Silviu Boerescu, le-a adăugat o valoroasă lucrare, intitulată „Cele mai vechi cârciumi bucureștene și clienții lor celebri”, cuprinzând numeroase „docu-drame și mituri urbane (…) însoțite de consemnări din presă”.

Bacalbașa susține că umoristul Nae Orășanu este cel care a denumit mititeii la cârciuma lui Iordache de pe strada Covaci din vechiul centru istoric al Bucureștilor, zona Lipscani, ținută de un harnic și destoinic ardelean: Iordache Ionescu. Povestea spune că micii au apărut într-o seară când nevoia l-a împins pe proprietar, rămas fără mațe pentru cârnați, să pună direct pe grătar compoziția acestora. Evocarea istoricului Dan Falcan consolidează susținerea: „Pe strada Covaci, la numerele 3 – 5, se afla în perioada 1870 – 1890 restaurantul lui Ionescu N. Iordache al cărui renume se datora atât mâncărurilor tradiționale delicioase, cât și atmosferei întreținute de cei mai celebri lăutari ai vremii: Cristache Ciolac, Nicolae Buică, Lică Ștefănescu sau Fănică Luca. Localul era frecventat, printre alții, și de Ion Luca Caragiale, George Enescu, George Ranetti, dar și de numeroși străini, îndeosebi francezi și englezi. Tot aici se pare că au fost inventați și celebrii mici. Se spune că într-o zi, copleșit de mulțimea mușteriilor, Iordache rămâne fără mațele necesare fabricării vestiților cârnați patricieni. În disperare de cauză și dornic să satisfacă exigențele clienților săi, patronul amestecă carnea de oaie cu cea de porc, născocind la repezeală niște cârnați mici, fără înveliș, pe care îi aruncă pe grătarul încins. Succesul e imediat și de lungă durată. Micii intră în gastronomia românească, iar restaurantul din strada Covaci devine unul din punctele de atracție ale Bucureștilor.”

Mititei__reteta_traditionala_romaneasca

 

Conform altor surse, micii, sub numele de „cârnați mici” sau „cârnați mititei” erau o specialitate culinară ceva mai veche. Ulysse de Marsillac, ziarist francez adoptat de Principate, remarca încă de pe la 1870: „Strada care duce de la Gara Filaret la Mitropolie este toată plină de grădini restaurante, dar aici ele au un aspect foarte special. Mâncarea căutată, care reprezintă baza esențială a meselor luate aici, este un fel de cârnăcior foarte condimentat care te ajută să suporți mai ușor poșirca cu care îl stropești, și pe care îl mănânci, aproape întotdeauna, cu o salată de ardei, alt fel preferat al românilor, care îi dau numele semnificativ de <<ardei iuți>>.” Peste doar câțiva ani, în 1876, un ziarist al gazetei „Ghimpele” observă că la grădina lui Eliad de la Obor, închiriată unor cârciumi pe perioada Târgului Moșilor, „sub cetina de brad”, se consumau de către țărani și târgoveți „cârnații mititei”, bineînțeles asezonați tot cu salată de ardei iuți. Un alt jurnalist de la aceeași revistă, mărturisea că pe strada Covaci se pot consuma „mici” (poate prima atestare a denumirii de azi…), „ciorbă de schimbele” (ciorbă de burtă) și „rasol de raci”. În opinia cercetătorilor, acel „fel de cârnăcior foarte condimentat” al lui Marssilac, precum și „cârnații mititei” sunt același lucru micii din zilele noastre, la un moment dat impunându-se de către inițiații cârciumilor varianta prescurtată „mici”.

Tot C. Bacalbașa este cel care a consemnat rețeta de pe la 1872-1873 a micilor: „Se ia carne moale de vacă, în special de la ceafă cât și din pulpă în cantități egale. Se taie bucăți, se adaugă seu de vacă subțire (adică prapor), se taie la fel și se amestecă. La 2 kilograme de carne, se pun 200 de grame seu, se sărează, se amestecă bine și se toacă cu mașina, se trece mai întâi printr-o sită mai deasă, apoi printr-o sită mai rară. Tocătura o închizi într-o pânză impermeabilă și o așezi în gheață sfărâmată, unde stă cel puțin 5-6 ore. După ce ai scos-o din gheață, o pui într-o cratiță și adaugi chimion și ienibahar pisat în cantitate de 30 grame. Apoi, să ai un vas cu zeamă de carne și usturoi strecurat, din care să adaugi tocăturii în timpul când o frămânți și se leagă bine carnea. Pe urmă, agăți mașinii de tocat o pompă cu care formezi cârnați învârtind de manivela mașinii; cu o mână învârtești și cu alta prinzi cârnații, atât de lungi cât dorești. Apoi, îi frigi la grătar la foc iute, grătarul fiind încins. În timpul friptului, unge-i cu o pană înmuiată în zeamă de carne. Când s-a umflat, mititelul e gata.” După cum se poate constata, Bacalbașa nu pomenește nimic despre bicarbonat, fiind cunoscut că mulți îl consideră indispensabil pentru frăgezirea și umflarea zemoasă a micilor pe grătar.

Trebuie menționat că lumea este în unanimitate de acord că mititeii se fac, în mod tradițional, din carne de vită în amestec cu carne de oaie, însă deși carnea tocată este relativ ieftină și ușor de preparat, acum mai bine de un secol alimentația românului nu excela în privința consumului de carne de vită. Prepararea micilor cu acest fel de carne este, fără îndoială, o influență a rețetelor sârbești. Chiar și originea lui Iordache Ionescu (deși numele său nu o arată, dar Bacalbașa o spune), aceea de ardelean „care scăpa uneori în ciorbă tarhon în loc de leuștean”, ar putea sprijini varianta filiației sârbești sorginte turcă, știut fiind că după eliberarea sârbilor de sub ocupația turcă până la declanșarea Primului Război Mondial, atât Ardealul și Banatul, cât și vechile teritorii sârbești au făcut parte din același Imperiu Habsburgic și, ulterior, Austro-Ungar. Astfel s-ar explica și folosirea cărnii de vită pe grătarul cârciumii lui Iordache, deși celelalte specialități ale casei nu ieșeau din tipicul românesc al acelor timpuri: „cap de porc cu varză, urzici sleite cu usturoi, mâncărică de ardei gras cu ouă, pulpă de porc ca la Turda, stufat de văcuță, slănină afumată cu varză sau tocăniță oltenească de purcel.”

 

Mititei

Cârciuma lui Iordache a devenit în câteva decenii un reper al gastronomiei românești, astfel că, în 1889, „bucătarul său reprezintă România la Expoziția Mondială de la Paris”. în anul 1900, tot bucătarul lui Iordache a fost ales să reprezinte Regatul României la Expoziția Mondială de la Paris, de data asta fiind însoțit de taraful lui Cristache Ciolac (1870-1927), steaua muzicii lăutărești a momentului. În cadrul ambelor manifestări internaționale, „eroul” delegației române a fost micul neaoș care a ajuns să fie de atunci principala marcă culinară a României. Peste ani, la Expoziția Mondială din 1939, el a traversat Atlanticul dimpreună cu vocea Mariei Tănase, fiind apreciat de publicul american. Un alt celebru ambasador al micului nostru a fost Constantin Brâncuși care-l prefera însoțit de mămăliguță și mujdei și stins apoi cu un vin frust. Mari oameni de afaceri și fețe simandicoase cu lustru nobiliar care au trecut pragul atelierului său din Montparnasse n-au ratat acest ritual gastronomic oficiat de maestru în cunoscutele sale straie de „tarabostes”.

Despre folosirea bicarbonatului, precum și despre „statutul” actual al micului românesc, Dan-Siviu Boerescu face precizări de-a dreptul binevenite: „Includerea bicarbonatului (E 500), conservant artificial care nu a fost niciodată autorizat pentru a fi utilizat în preparatele de carne, a dus la probleme privind licențierea producerii de mititei în Uniunea Europeană în 2013, când Comisia Europeană a adoptat un regulament ce interzicea folosirea de aditivi la prelucrarea cărnii tocate. În urma solicitării Asociației Române a Cărnii, Guvernul României a inițiat o cerere în fața Comisiei Europene, în care a solicitat preluarea acestui preparat în lista rețelelor tradiționale, alături de hamburgher și de cârnatul spaniol chorizo. Folosirea bicarbonatului de sodiu a fost apoi permisă prin derogare în cazul mititeilor, după ce Regulamentul CE a fost modificat și publicat în Jurnalul Oficial al UE în 25 iunie 2014, ceea ce a permis atât producerea sa pe plan local în România fără legislație locală separată, precum și exportul lor în celelalte țări ale Uniunii Europene.”

Cu un vădit caracter anecdotic, legenda mai spune că între cele două războaie mondiale, când aparatele de zbor nu erau dotate cu mijloacele sofisticate de orientare din zilele noastre, reperul cel mai cert pentru piloți că se aflau în apropierea Bucureștilor era fumul alb gros rezultat din producerea mititeilor pe nenumăratele grătare care în majoritate funcționau continuu, zi și noapte…

Dorin Nadrau
Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

TREI ZILE ÎN „MICA ROMÂNIE DIN CANADA”

Posted by Dorin Nadrau On July - 21 - 2018

Veritabilă sursă de hrană spirituală, participarea la „Săptămâna Internațională de Cultură de la Hamilton”, programată anul acesta între 9 -14 Iulie 2018, mi-a îndreptat pașii spre Câmpul Românesc, cu năzuința de a fi părtaș (chiar și pentru doar trei zile) la manifestările care, fără îndoială, incită la gândire și meditație, impresiile cu care rămâi persistând pentru o îndelungată perioadă de timp. Acest spațiu cu o semnificație unică privind românismul autentic care a găzduit anul trecut celebrarea semicentenarului Săptămânii Culturale constituie un martor indubitabil al drumului anevoios parcurs de românii emigrați peste Ocean de la generația exilului, izolată de-a lungul deceniilor comuniste de țara aservită, până la generația diasporei situată pe o poziție de nedisimulată deschidere cu țara liberă. Evenimentul de cultură românească adevărată ce se desfășoară anual în acest „colțișor de Rai” numit de către acad. Nicolae Dabija, după vizita sa aici, „o mică Românie”, probând de-a lungul vremii o irezistibilă atracție, a adunat mari personalități din toate domeniile culturii, scriitori, poeți, artiști, filosofi, actori, muzicieni și interpreți de orice gen de muzică, precum și ambasadori, consuli, diplomați, lideri de partide, miniștri. Câmpul Românesc a dat microfon liber nenumăratelor conferințe cu subiecte deosebit de interesante și a oferit un spațiu propice povestirilor și mărturisirilor de tot felul, urmate invariabil de îndelungi comentarii.

Întâmpinat la intrarea în Câmp, pe partea dreaptă, de stânca vopsită roșu-galben-albastru și inscripția „Romanian Park”, am străbătut aleea care duce la locul de derulare a programului, trecând pe lângă troița ce străjuiește drumul pe partea stângă, iar apoi alături de Rotonda scriitorilor în exil care îți răscolește sufletul ducându-te cu gândul la puternice personalități care au însemnat adevărate simboluri ale neamului românesc care au trăit atât de departe de țara natală. Ajuns la Centrul Cultural „Nae Ionescu”, am fost primit cu mare cordialitate de Președintele Asociației Culturale Române, Ing. Dumitru Răchitan și de Pr. Dr. Dumitru Ichim, liderul spiritual de necontestat al întregului eveniment.

Campul Romanesc, July 12 2018

 

Prima zi din seria întâlnirilor la care am luat parte, joi, 12 Iulie 2018, a inclus o serie de expuneri cu teme dintre cele mai diverse. Moderatorul prezentărilor și discuțiilor a fost un apreciat invitat din Romania, Nicolae Băciuț. Poet inteligent și talentat ale cărui versuri se constituie într-un univers liric bine conturat ce trădează un patetism sobru dublat deseori de vădite nuanțe de ironie sau autoironie, editează la Târgu Mureș revista „Vatra Veche” și a venit cu o plăcută surpriză, aceea de a aduce Suplimentul la Nr.7 al revistei (Iulie 2018) dedicat integral manifestărilor anuale de la Câmpul Românesc. Conf. Univ. Dr. Ștefan Damian (Cluj Napoca), poet, prozator, dar și prolific traducător consacrat din literatura italiană modernă și contemporană, a prezentat auditoriului expunerea „Deschideri culturale: poezia străină în reviste și edituri românești”. „Valori estetice în cinematografia românească” s-a intitulat alocuțiunea lui Ioan Pavel Azap (Cluj Napoca), critic de film, redactor la revista „Tribuna”, prezent și în volume colective și antologii de poezie și proză din țară și din străinătate. A urmat prezentarea eseului „Literatura – o posibilă victimă a ofensivei social-media și societății informaționale?”, autor: Dorin Nădrău (Michigan, USA), jurnalist la „Curentul Internațional” – Detroit, „New York Magazin” – New York și „Observatorul” – Toronto. Prof. Dr. Rodica Gârleanu Costea a vorbit celor prezenți despre „Lucian Blaga – dincolo de filosofie și poezie”. Momentul poetic ce a încheiat ziua de joi, a prilejuit, ca de altfel la fiecare ediție, un dialog al mânuitorilor de condei de pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic, provocând o vie emoție. Protagoniștii au fost: Ștefan Damian (Cluj Napoca), Ioan Pavel Azap (Cluj Napoca), Victoria Milescu (București), Ani Bradea (Cluj Napoca), Mircea Ștefan (Cleveland, USA), Nicolae Băciuț (Târgu Mureș) și Dumitru Ichim (Kitchener, Canada).

Vineri, 13 Iulie 2018, de o bună considerare s-a bucurat masa rotundă moderată cu delicatețe și profesionalism de Milena Munteanu, secțiune care a marcat o reală reușită. Participanții au fost numeroși, periclitând prin alocuțiunile și discuțiile iscate timpul afectat. S-a relatat și s-a intervenit, după cum urmează: Prof. Univ. Dr. Nicholas Andronesco (USA), filosof, om de știință, profesor la University of Connecticut, USA, și-a prezentat cărțile și s-a referit in extenso la un articol propriu despre poezia lui Mihai Eminescu; Dorin Nădrău și-a lansat o admirabilă monografie privind „O perlă a monahismului românesc în America: Mănăstirea Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului din Michigan”; Nicolae Băciuț s-a referit la volumele sale „Pleoapa lui Homer” și „La Taclale cu Dumnezeu”; Claudiu Murgan (Toronto), apreciat scriitor SF distins cu câteva premii acordate pentru proză scurtă și nuvele SF, participânt la interesante întâlniri cu scriitori contemporani aparținând genului, atât în Europa, cât și în America de Nord, a relatat despre cărțile sale „The Decadence of Our Souls” și „Water Entanglement”; Victoria Milescu (București), poetă și critic literar, autoare a peste 50 de volume de poezie, traduceri și literatură pentru copii, a oferit un portret liric cuprinzând poezii din mai multe cărți, dar, mai ales, din „Deriva Sentimentelor”; Articolul „Marea Unire și Biserica” al reputatului preot, teolog și ziarist, cunoscut că a reprezentat Biserica Ortodoxă din țară la mai multe întâlniri cu caracter ecumenic peste hotare; Pr. Prof. Cezar Vasiliu (Montreal), a fost citit de Milena Munteanu; Mircea Ștefan (Cleveland, USA), poet, o prezență literară specială și deosebit de activă în evoluția mișcării culturale a diasporei de peste Ocean, a făcut atractive referiri la ultimul său volum publicat „Zero Absolut”, dar și la viitoarea carte, aflată în pregătire, „Stare de Psoriazis”; Milena Munteanu (Canada), scriitoare care a publicat în diverse reviste („Observatorul”, „Candela de Montreal” ș.a.), premiată la mai multe concursuri și inclusă în diferite antologii și culegeri de texte, pe lângă cărțile sale „Departe de Țara cu Dor” și „Din Țara Soarelui Răsare” a vorbit despre noua sa carte „Culori și Ritmuri Sud-Americane”. Ultima secțiune a zilei, „Conferințe”, a constituit-o desfășurarea a trei plăcute expuneri: Nicolae Băciuț a făcut cunoscut „Fenomenul publicistic al revistei Vatra Veche”; Pr. Dr. Gheorghe Șincan (Târgu Mureș), cel „binecuvântat de Dumnezeu cu slujire în folosul Bisericii și al neamului în părțile Mureșului, în Eparhia Alba Iulia, în Frunzeni și Târgu Mureș”, un distins invitat din România, a prezentat lucrarea „Câtă credință atâta poezie, câtă poezie atâta credință”; La final, Prof, Univ. Dr. Nicholas Andronesco a reținut atenția celor prezenți cu expunerea „O interpretare modernă a fizicii lui Eminescu”, bazată pe articolul său „Noroc, Ideal și Pesimism în versurile lui Mihai Eminescu”.

Ziua care a încheiat Săptămâna Culturala 2018 (Sâmbătă, 14 Iulie), a debutat cu Sfânta Liturghie oficiată la Capela „Adormirea Maicii Domnului” din incinta Câmpului Românesc de patru preoți: Pr. Dr. Gheorghe Șincan (Târgu Mureș), Pr. Didel Furtună (Kitchener,ON), Pr. Dan Chirtu (Markham,ON), Pr. Dr. Dumitru Ichim (Kitchener, ON).

A urmat un program cultural-artistic (muzică, poezie, cărți și autori), dublat de un banchet festiv, potrivit unei binecunoscute cutume, numărul participanților depășind pe cel al celor prezenți în serile precedente. Potrivit aceleiași cutume, moderatorul și animatorul strălucitului spectacol care a durat mai bine de șase ore a fost inegalabilul Dumitru Puiu Popescu, directorul ziarului „Observatorul” din Toronto, unde organizează și conduce într-un mod demn de toată admirația Cenaclul „Nicăpetre”. După festivitatea de premiere a participanților la Săptămâna Culturală, au fost invocate o serie de evenimente mai însemnate, precum și aniversări în luna Iulie ale unor personalități. Alături de cărțile expuse pe durata întregii săptămâni de către unii dintre participanți, și-au prezentat noutățile literare Veronica Lerner, Elena Buică, Dumitru Popescu, Claudiu Murgan, Gabriela Căsineanu. Sophia Leopold, o tânără pictoriță din Toronto, a prezentat o interesantă expoziție, iar Sylvio Suga, membru al cunoscutului „Al Green Sculpture Studio”, a oferit o expoziție originală și atrăgătoare de sculpturi în marmură, lucrări valoroase de o vădită influență brâncușiană. Muzica a fost reprezentată de studenta Lizuca Cojocaru care a susținut un recital la pian, de elevul Victor Tarca, împreună cu tatăl său, care au impresionat prin interpretarea unor frumoase piese muzicale, precum și de studentul Gabriel Adam Munteanu, protagonistul unui număr muzical la clarinet. O expoziție de cărți, pliante și fotomontaje vizând istoria celor două țări, România și Canada, a stat la dispoziția celor prezenți.

20180714_201800886_iOS

Asemenea întregii perioade de desfășurare a Săptămânii Culturale, și în ultima etapă a evenimentului, gazdele au probat o adevărată măiestrie culinară grație doamnelor Emilia Răchitan și sora domniei sale, Nelly, Mihaela Moisin, Olivia Colceriu, Sanda Breaz, preparatele tradiționale românești încântând întreaga asistență. După ce au fost recitate alese poezii de către Victoria Milescu, Nicolae Băciuț Nicholas Andronesco și  Pr. Dr. Dumitru Ichim și după emoționante discuții și dialoguri provocate de Dumitru Puiu Popescu, toate țintind promovarea valorilor tradiționale românești, seara a luat sfârșit cu mulțumirile adresate participanților de inimosul şi neobositul Dumitru Răchitan, președintele asociației și Părintele Dumitru Ichim, indiscutabil, sufletul evenimentelor și director al Săptămânii Culturale, precum și cu invitația de a partcipa la ediția viitoare în anul viitor.

Copleșit de impresionanta dăruire a conaționalilor mei pentru conservarea valorilor tradiționale și promovarea culturii românilor, am părăsit Câmpul Românesc cu regretul de a nu fi audiat și comentat și expunerile personalităților din primele trei zile: Sebastian Doreanu (Denver, Colorado), Mihaela Moisin (Kitchener, Ontario), Vakar Istvan Valentin (Cluj Napoca), Mircea Arman (Cluj Napoca), Ani Bradea (Cluj Napoca). Timpul petrecut la manifestările de la Câmpul Românesc de la Hamilton, inducându-mi o trăire emoțională de excepție prin conectarea zilnică la mesele rotunde, conferințele și schimburile benefice de opinii, mă face să cred cu convingere că în Iulie 2019 voi reveni cu plăcere în acest minunat spațiu românesc din țara multiculturalității, Canada.

Dorin-Nadrau.Poza-noua
Dorin Nădrău (S.U.A.)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors