Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Este Romania tara coruptilor?

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

petrovai-4

Este România doar ţara corupţilor şi învârtiţilor?

Autor: George Petrovai

După 20 de ani de sforării politice şi megaticăloşii economice, România se constituie în exemplul viu şi palpabil al unei tranziţii fără sfârşit de la un trecut sterilizant prin eficienţa mecanismelor sale de secătuire umană, la un viitor paralizant prin hipereficienţa mecanismelor postdecembriste în jocuri de-a baba oarba.
 Altfel spus, România de azi reprezintă un trist etalon al abjecţiei politice, un nefericit produs al asaltului dat de forţele reunite ale găunoşeniei şi necinstei, ridicate prin jocurile politice de culise la rangul de linii conducătoare în stat. Cum să nu te încerce în asemenea condiţii speciale o binemeritată mândrie patriotică, că doar nu-i de ici-de colo să ajungi la nişte monumentale contraperformanţe, care lasă cu gura căscată toată floarea cea vestită a întregului Apus?! Şi doar nici politicienii de pe aceste meleaguri situate mult mai aproape de firesc şi raţional nu sunt nişte copii de ţâţă…Dar se pot ei compara cu marii maeştri de Dâmboviţa?
 Din aceste considerente, românii – deopotrivă cei activi şi cei inactivi, mulţi ca frunza şi iarba – ar trebui să tragă următorea concluzie: Democraţia nu se însuşeşte prin simple exerciţii de imagine, aşa cum de regulă procedează făcătorii politicii româneşti, atâta timp cât ei se arată preocupaţi până la obsesie de formă, dar ignoră cu desăvârşire conţinutul fertil al democraţiei autentice, anume cel nutrit cu demofilie. Căci, era de părere Nicolae Iorga, poporul se sprijină pe umerii politicienilor, nicidecum invers!
*
 În cele ce urmează voi căuta să-mi ilustrez afirmaţiile de mai sus prin câteva exemple concrete.
 Astfel, mai zilele trecute stăteam de vorbă cu un preot ortodox din zonă, şi acesta – contrar vorbelor maliţioase ce circulă pe seama sa (afaceri dubioase cu maşini aduse din străinătate) -, se arăta foarte indignat de ceea ce se întâmplă cu o regularitate exasperantă în jurul nostru, drept urmare întreba la modul retoric: “Oare vom putea scăpa vreodată de tot balastul ăsta?”
 I-am răspuns: “Părinte, noi toţi contribuim mai mult sau mai puţin la consolidarea şi întreţinerea a ceea ce se cheamă realitatea românească, fie şi prin nepăsarea în care ne drapăm, aşa cum fiecare dintre noi îşi are partea sa de contribuţie la poluare. Mediul (social, profesional, familial) în care ne ducem existenţele nu este altceva decât o proiecţie a lumii noastre interioare, cu toate componentele pe care ea se articulează: credinţă, morală, cultură, voinţă, năzuinţe, satisfacţii etc. Ori dacă lumea lăuntrică a celor mai mulţi dintre semenii noştri seamănă ca două picături de apă cu cele mai puturoase mahalale, în pofida pospaiului de civilizaţie cu care respectivii caută să-şi poleiască fondul respingător, ce să ne mai mire atunci că oraşele noastre seamănă din ce în ce mai mult cu nişte uriaşe latrine? Mediul în care ne mişcăm poate să ne formeze (a se vedea românii integraţi în mediile occidentale), dar la fel de bine poate să ne şi deformeze…”
 Mi-a dat dreptate şi în continuare mi-a relatat o întâmplare simplă, dar care întăreşte de minune afirmaţiile mele de mai sus: Fiul său a fost amendat de poliţia elveţiană cu 90 franci elveţieni pentru exces de viteză. Obişnuit ca în România, acesta scoate 100 de franci şi îi spune poliţistului să reţină restul. Dar replica poliţistului vine prompt şi cu valoare de lecţie pentru toţi românii ce încă n-au înţeles că este cazul ca măcar în străinătate să renunţe la mentalitatea şi năravurile noastre de pomină: “Poate că în România aşa se procedează. La noi însă nu…”

coruptiefotoart-iul-2009
 I-am spus: “Mi-aţi dat un exemplu de mediu sănătos, care aidoma unui sistem imunitar puternic, neutralizează încă din faşă orice tentativă de fraudă, mită sau necinste. Eu vă voi da un alt exemplu, din care se va vedea cum mediul corupt acţionează cu succes pe direcţia pervertirii celui ce se lasă absorbit de avantajele lui păcătoase şi atât de primejdioase pentru sănătatea întregului mediu social. Căci – nu-i aşa? – marea corupţie se sprijină şi se alimentează din corupţia mică. Baza marii corupţii ar fi serios avariată, iar făptaşii mult mai lesne demascaţi dacă cetăţeanul de rând nu s-ar mai frământa atâta să facă rost de peşcheşuri consistente pentru medic, magistrat, funcţionar sau profesor, ci dimpotrivă, s-ar ruşina de un asemeanea gând nedemn, aşa cum, de altminteri, ar trebui să se ruşineze toţi acei profitori, care dincolo de lefurile încasate, caută să stoarcă tot ce se poate stoarce din serviciile prestate…
 Întâmplarea ce urmează să o relatez îl are în centrul ei pe un inginer englez, care de ceva timp îşi desfăşoară activitatea la un mare combinat din România, cumpărat ca atâtea altele de o mare companie străină. Admitem să-i spunem Steve personajului nostru. Ei bine, Steve era la curent cu corupţia din România, şi nu de puţine ori, în discuţiile cu colegii români, o înfiera cu indignare. Totuşi, ca şi cum ar fi uitat în totalitate de educaţia de-acasă şi de nobila lui indignare, atunci când este oprit de poliţiştii români pentru exces de viteză, el procedează aproape instinctiv ca cel mai neaoş dintre românii trecuţi prin ciur şi prin dârmon: Le înmânează oamenilor legii actele maşinii, dar nu înainte de-a strecura în paşaport câteva bancnote de 100 lei! 
Oare de ce-a făcut-o? Din zgârcenie, el presupunând că amenda va fi destul de usturătoare? Presupunerea nu se justifică nicicum, deoarece veniturile lui sunt de câteva ori mai mari decât ale unui inginer român. Iar noi ştim că nici inginerii români ce calcă pe bec nu ajung la sapă de lemn dacă trebuie să plătească vreo amendă…Atunci din teamă cumva? Dar Steve ştia că amenzile din România nu au nici pe departe efectele celor din Anglia sau Statele Unite. Prin urmare, noul mediu s-a dovedit determinant şi l-a îndemnat pe Steve să acţioneze în acest mod reprobabil. Întrebat fiind dacă şi în Marea Britanie ar fi procedat la fel, el a răspuns cu promptitudine că nici vorbă, întrucât la el în ţară tentativa de mită se pedepseşte cu închisoare!”
“Da”, mi-a răspuns interlocutorul meu căzut pe gânduri, “dar aşa ceva necesită o educaţie temeinică”. Nu numai educaţie, adug eu, ci şi o permanentă autoeducaţie. Dacă alţii pot, noi de ce n-am putea?! Totul este să vrem acest lucru, adică să renunţăm odată şi odată să ne furăm căciula singuri.
  
Sighetul Marmaţiei,                                                                                    
    30 iulie 2009

Invitatie la carte – Izvoarele Vietii

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

gabriela-petcu

Invitatie la carte

Autor: Gabriela Petcu
 

Sâmbata 25 iulie 2009, a avut loc la Constanta, lansarea volumului antologic de versuri, „Izvoarele vietii”. Evenimentul s-a desfasurat în sala „Grigorescu” din cadrul Muzeului de Arta, într-o atmosfera de vers, pictura si muzica lui Richard Clayderman. Toate acestea, s-au desfasurat în prezenta unui public numeros, iubitor de versuri si culoare.
Acest volum, este unul dintre cele mai ample lucrari de creatie literara în care se întâlnesc poeti de diferite vârste si din diverse colturi ale lumii. Astfel, versul uneste în numele cuvântului scris, suflete sensibile, gânduri frumoase, imaginatie si talent. Este un volum care face parte dintr-un proiect al prieteniei, gratie poetului Mihai Leonte initiatorul acestui ciclu format din patru aparitii de exceptie. În anul 2006, volumul debuteaza cu „Spiralele vietii” continuându-se cu „Drumurile vietii” în anul 2007, si „Mirajele vietii” în anul 2008. „Izvoarele vietii” apare ca urmare a sufletului depus de poeta Simina Silvia Scladan, coordonatorul direct al volumului. Simina, a reusit sa adune în aceste pagini, 28 de poeti din toata tara dar si de peste hotare. Ca editor al volumelor „Izvoarele vietii” si „Mirajele vietii” poetul si omul de litere Liviu Clement a oferit sprijin în realizarea acestor volume în care poezia face armonie cu grafica iar frumusetea si sensibilitatea, se revarsa precum izvoarele.
Aceasta seara dedicata cartii, a fost prezentata de poeta Simina Silvia Scladan împreuna cu Floarea Carbune, Victorita Dutu, Georgeta Olteanu, Gabriela Petcu si Niculina Vizireanu iar momentele în care s-a recitat, au fost rasplatite cu aplauze.
 nina-victorita-simina-flora-georgeta-gabriela2

Iata câteva titluri sugestive ale poetilor din volumul „Izvoarele vietii”.
 
Silvia Simona Bodea – „Pentru dumneavoastra mama”
Aristita Buciu Stoian – „Mai cred în minuni”
Floarea Carbune – „Adevarul ascuns”
Cristina Carbune, pentru care a vorbit mama sa, Floarea Carbune. Cristina, se afla în îndepartata Japonie si ajunge la noi prin glasul mamei, precum „Ploaia de cristal”.
Valeriu Cercel din Canada, a fost prezent prin Gabriela Petcu. Versurile dumnealui, aduc uneori nostalgie („Durere româneasca”) dar si multe zâmbete atunci când avem sub priviri „Satire… si nu prea”, acestea din urma fiind apreciate si aplaudate la scena deschisa.
Andrei-Claudiu Daroczi – „Ca trecator” din sectiunea caruia a recitat poeta Victorita Dutu
Raluca Iordan – „Dorm pentru tine” si aceasta fiind pusa în valoare tot de Victorita Dutu.
Dan Desliu – „Frumoase clipe”
Victorita Dutu – „Pulbere de lumina”. Cu gratie si deosebit talent, poeta stie sa împleteasca munca de televiziune cu cea de artist, fiind si o minunata pictorita.
Aneta Georgescu – „Scrisoare catre fiul meu”
Adina-Cristinela Ghinescu – „Calator înspre vesnicie”, contribuind la acest volum prin vers dar si prin coperta.
Iuliana Ghioca – „În miros de liliac”. Frumoasa si sensibila, Iuliana vine cu versuri dedicate iubirii de viata.
Dan Iordache – „Contemplatie solo fara voce”
Mihai Leonte – „Am pornit”
Costel Macovei – „Eu, templul”
Gabriela Mihail – „Rânduri si gânduri”
Craita Moroieni – „Dependenta de cuvânt”
Georgeta Olteanu – „Am învatat”. Poeta a prezentat si o sectiune minunata în limba franceza.
George Pena – „Neuitarea unui barbat”
Gabriela Petcu – „Viata ca o scena”
Virginia Popescu – „Treptele devenirii”
Stefania Puscalau – „Ascunsa într-o carte”
Tania Roman – „Clopotind de primavara”
Simina Silvia Scladan – „Cântecul codrilor”. Pentru eforturile ca acest volum sa prinda forma si culoare, i-au fost adresate multumiri si o dedicatie în versuri „Emotia regasirii” de Gabriela Petcu.
Valeria Tamas – „În palme ierburi”
Liliana Tomache – „De ce?”. Plecata dintre noi prea curând,  Liliana ramâne vesnic prin acest volum, datorita Luminitei Ciuraru care îi dedica si poezia „Timpul”
Ionela van Rees-Zota din Germania cu „Rasarit de soare”. Ionela este o poeta sensibila si delicata, adusa în scena de Victorita Dutu care a recitat versuri pline de lumina si iubire.
Niculina Vizireanu – o graficiana cu mult talent si profunzime, un om cu suflet mare care a înfrumusetat paginile celor patru volume antologice dar, a contribuit si la copertile volumelor anterioare.

invitatie221
La aceasta seara dedicata cartii, au fost prezenti invitati de onoare alaturi de persoane dragi poetilor din volum. Printre acestia, s-a remarcat domnul Constantin Lamureanu sociolog si poet, redactor al revistei „Nelinisti metafizice”, directorul Asociatiei Cultural-Stiintifice „Nelinisti metafizice” si care a luat cuvântul prezentând ideea de vers în volumul „Izvoarele vietii”.
Cu aprecieri, a mai vorbit poeta Ana Ruse, membra a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea si care ne încânta cu creatiile sale nu putine la numar.
A fost prezenta si doamna prof. Akmolla Guner redactor sef al revistei „Emel” si care a avut pentru fiecare poet de la malul marii, câteva cuvinte de suflet.

ninaameliasigabriela1
Sensibilitatea poetei Amelia Magori, prin versurile sale dar si prin cuvintele adresate „Izvoarelor vietii” a facut ca aceasta ocazie, sa se transforme într-o frumoasa seara dedicata poeziei si prieteniei.
Iata, putem spune si de aceasta data ca versul, face ca oamenii sa fie frumosi si buni astfel încât, între ei sa se lege prietenii întemeiate în numele iubirii pentru carte si în scopul vesniciei cuvântului scris.

Prizonier in propria tara (40)

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

46

Prizonier in propria tara (40)

Autor: (+) Aurel Sergiu Marinescu

 aurel20sergiu20marinescu

La Tribunalul din Timisoara, in 1951
 
In aceasta Românie necunoscuta – despre care nu stiam decât ca exista, am intrat si eu, arestat la 10 septembrie 1951. Am descris momentul arestarii in alt capitol. Am fost „depus” in biroul procurorului militar de serviciu. Dupa unele formalitati de identificare s-a dat un telefon si dupa circa 10 minute a aparut in birou un gardian, un sergent major de la inchisoarea militara, o cladire lipita de Tribunalul Militar Timisoara cu care comunica printr-un coridor scurt pe care l-am strabatut in câteva minute.
Cladirea Tribunalului, se afla nu departe de cartierul Mehala, in nordul orasului. Era un corp de cladire comun cu penitenciarul, o constructie veche, greoaie, masiva. Dupa unii detinuti, cladirea era inca o mostenire de acest fel de la Imperiul Austro-ungar, mai precis din timpul domniei imparatesei Maria-Tereza. Era in forma de patrulater având numai pe trei laturi cladiri, caci a patra latura era un zid inalt de cinci metri prevazut deasupra cu mai multe rânduri de sârma ghimpata si care se situa pe latura de nord, aproape de linia ferata ce ducea in gara Timisoara. In mijloc exista o curte larga interioara. Parterul apartinea birourilor inchisorii, avea magazii, servicii, bucatarie. Etajul I era destinat pentru DC si o sectie mica de impletit cosuri si sectia sabotorilor. Etajul 2 era in intregime inchisoare de tranzit, nefiind destinat executiei pedepsei pentru detinutii politici.
Când am ajuns la al II-lea etaj, la capatul lui se afla o masa si un scaun care apartineau sefului de sectie. Gardianul s-a oprit si a dat ordin sa ma dezbrac, dupa care a controlat cu amanuntime fiecare buzunar, fiecare piesa de imbracaminte, fiecare tiv. Eram imbracat in haine militare de vara, din doc, ciorapi, chiloti, cizme si boneta. Bineinteles ca nu s-a gasit nimic conspirativ. Aveam câteva tigari, un chibrit, batista, un ac cu ata de cusut si câtiva lei. Nu aveam ceas si nimic de valoare. Gardianul mi-a luat insigna de la boneta care era o stea cu 5 colturi având pe ea marcat RPR. Mi-a mai confiscat de asemenea centura militara care era gravata si ea, pe catarama, cu stema RPR. A taiat epoletii care aveau tresa de fruntas, mi-a confiscat cei câtiva lei, dupa care, imbracat fiind, m-a condus in dreptul usii unei celule, deasupra careia era numarul 8.
Sectia, dupa cum am aflat ulterior, se numea „trecatori”, ca de altfel tot coridorul cu acele camere ce alcatuia de asemeni, sectia „trecatori”. Aceasta insemna ca locatarii se aflau in stadiul intermediar având dosarele incheiate de anchetatori si asteptau judecata Tribunalului sau recursul dupa care, si aceste forme fiind indeplinite, erau mutati pe un alt coridor, in alte celule numite „tranzit”, unde asteptau transportul la una din inchisorile de executie sau in vreun lagar de munca dupa cum hotara Directia Penitenciarelor, lagarelor si coloniilor de munca. La Timisoara, in acel timp, nimeni nu executa condamnarea, toti erau in tranzit. 
Prima camera din inchidoare ca si prima iubire nu poate fi uitata niciodata.
In cei treisprezece ani si jumatate de inchisoare politica ce se compun din doua condamnari in doua perioade distincte, am trecut prin zeci de celule mici si mari de tot felul, dar prim acelula, numarul ei mi-a ramas adânc intiparit in minte cu toate detaliiile legate de incaperea unde mi-am petrecut prima perioada de detentie politica. Coridorul lung, avea usi masive, fiecare celula avea câte una. Celula numarul 8 trecatori, care cred ca avea aceeasi capacitate ca si celelalte, era pentru douazeci de persoane, numai ca in septembrie 1951 gazduia 45 de oameni. Pardoseala era veche din scânduri; pe latura spre rasarit erau doua ferestre care, atunci, nu aveau decât gratii grele si groase, drugi de fier, inca nu se instalasera obloane. In celula, nici un mobilier, doar de jur imprejurul ei pe jos se aflau rogojini. Pe latura dinspre apus, pusesera usa greoaie care era prevazuta in partea de sus cu un vizor – adica avea un mic ochean in usa, acoperit pe dinafara cu un capacel de tabla prin care gardianul putea spiona celula, practica impusa odata cu reformele sovietice introduse in inchisori. Sub vizor se afla vizeta, o mica usa dreptunghiulara de circa 25 cm lungime pe circa 15 cm latime care se inchidea din afara cu un zavor. Pe partea din interiorul camerei, sub aceasta usa se afla o polita de sustinre pe care se punea obiectul introdus in celula; gamelele cu mâncare sau goale, medicamentele, obiectele de imbracaminte. Spre a nu deschide usa mare si greoaie care era permanent inchisa cu doua zavoare si cu lacat, temnicerul ne aducea la curent o serie de comunicari doar deschizând usa vizetei. In celule, in functie de marimea si de numarul „locatarilor” exista tineta (hârdau, chibla) cu apa potabila – un fel de putinica cu capac detasabil care poate fi de diferite dimensiuni, mai mica sau mai mare. In coltul opus era asezata o alta tineta pentru necesitati fiziologice care putea fi si ea de diferite dimensiuni, pâna la cele doua tinete imense ce se gaseau la Jilava reduit si care se numeau „tunuri”.

„Arhitectura” gulagului românesc

In inchisori, spatiul de locuit al detinutilor a avut diferite denumiri alese in general dupa modul de viata din ele; celula, celula de ancheta, celula de tranzit, de trecatori, de disponibili, de pedeapsa, „neagra”, celula „o” (zero), carcera, etc. Numele lor spune totul despre statutul detinutilor care le ocupau. Cel mai mic spatiu de locuit, celula, era o camera mica, in jurul a trei metri lungime pe doi metri latime, având o fereastra si o podea care putea fi din scândura, ciment sau cu mozaic.
Din câte stiu, exceptie faceau doua celule din Zarca Gherlei, o fosta fortareata unde a fost inchis Vlad Tepes, in secolul XVI-lea, intre cele doua domnii ale sale. Aceasta fortareata a devenit anexa inchisorii construite de imparateasa Maria-Tereza, o inchisoare aflata in imediata vecinatate a fortaretei. Acele doua celule din Zarca Gherlei nu aveau podele ci doar un grilaj de metal sub care circula un izvor de apa subterana. Celelalte celule din Zarca Gherlei erau mici, cu ziduri despartitoare groase, cu scari in spirala de piatra, tocite de mersul detinutilor. Totul a pastrat specificul fortului medieval. Cei veniti cu pedepse grele sau condamnati pentru diferite pretexte erau inchisi pe un timp limitat intre zidurile lor. Legenda spune ca celebrul haiduc-tâlhar Rósza Sándor batrân, a refuzat sa paraseasca temnita, rugându-l pe director sa-l lase sa moara in inchisoare, dorinta ce i-a fost acceptata.
Din punct de vedere al capacitatii de primire a celulelor din inchisori, nu exista o regula. Numarul celor ce locuiau in celule varia, modificându-se de la o epoca la alta, in diferite perioade ale inghetului si dezghetului comunist, si depindea si de felul cum erau mobilate. Ele puteau avea doar rogojini pe podea sau saltele reformate de la armata cu sau fara rogojini sub ele. Puteau sa fie paturi militare de fier suprapuse sau nu, pe doua sau trei rânduri, paturi (priciuiri) de lemn gen Jilava 1951 de la un capat la altul al celulei mari, pe ambele lungimi si suprapuse pe doua sau trei rânduri. Si cu oricare din acest mobilier tot nu se putea determina exact câti oameni locuiesc intr-una din aceste celule. In perioade mai calme, au fost ocupate la capacitatea normala sau aproape normala. In perioadele de mare activitate ale Securitatii, numarul ocupantilor se dubla cel putin, dar, in foarte multe cazuri s-a triplat mergându-se pâna la inghesuirea unui numar de sase ori si chiar mai mult de persoane intr-un spatiu ce devenise de mult irespirabil. Astfel o celula mica de trei pe doi metri având in mod normal doua rânduri de paturi suprapuse pentru patru detinuti, in momentul când dorm câte doi in pat deodata se ajunge la opt locatari iar, la Aiud, s-a ajuns in unele perioade, la performanta ca sa locuiasca saisprezece detinuti intr-o astfel de celula, iar la Jilava in reduit, intr-o celula de circa doisprezece metri lungime pe sase metri latime, cu priciuiri in jurul peretilor, si la o capacitate normala de cincizeci-saizeci de detinuti, au fost gazduiti uneori si trei sute de oameni.
In celulele din arestul Securitatii – celule unde victimele locuiesc in timpul anchetei, ma refer la cladirile cele mai noi, fostul MAI din Piata Palatului, un pat sau doua paturi sunt rabatabile in asa fel incât comandate de afara electric sau manual se „lipesc” de perete, stând vertical in cursul zilei si numai noaptea revin in pozitia normala, orizontala spre a fi folosite. De asemeni in unele celule din aresturile fostei cladiri a MAI, vis-a-vis de Palatul Regal, au existat celule care aveau doar un pat facut din beton si un cub de asemeni din beton folosit ca scaun/masa. Toate usile celulelor si camerelor din inchisorile românesti erau din lemn masiv sau lemn imbracat in tabla sau din fier si se inchideau cu un lacat si doua zavoare sau chiar trei zavoare in partea de sus, de jos si mijloc. Toate aveau precum aceea din camera 8 de la inchisoarea Timisoara, vizor si vizeta cu polita interioara. Mobilierul era acelasi; o tineta cu apa de baut sau doua, de dimensiuni diferite, in functie de efectivul celulei. In general aceste tinete au satisfacut necesitatile fiziologice ale locatarilor. Apoi in celulele mai mari exista o masa si o banca sau doua, folosite in cursul zilei iar când era mare aglomeratie numai la servitul meselor.
Daca dimensiunile celulelor erau atât de diferite de la o inchisoare la alta si chiar in cadrul aceleiasi inchisori, daca „mobilierul” era invariabil acelasi, despre regimul impus fiecarui gen de celula si mai ales in diferite perioade ale detentiei se poate spune ca diferea cel mai mult.
In celulele aflate in aresturile Securitatii – celulele de ancheta, repartitia arestatilor era facuta cu o grija deosebita de catre serviciul de anchete. Nu erau repartizati in aceeasi celula doi arestati implicati in acelasi caz (lot, organizatie). De asemeni nu erau repartizati doi oameni implicati in acelasi gen de infractiune. Este de la sine inteles de ce; fiind in acelasi caz (lot, organizatie) se puteau aranja declaratii identice, similare, ceea ce ar fi putut ingreuna munca anchetatorilor. Fiind doi implicati in cazuri identice, puteau sa invete unul din experienta anchetei celuilalt.
Celulele din arestul Securitatii apartineau direct de anchetatori care le dirjau viata, fiecare anchetator fiind cel ce decidea soarta victimei sale. Anchetatorii erau tot timpul informati cu tot ce se intâmpla in celule, stiau toate discutiile dinauntru interpretate de gardieni.

Atitudinea fata de victima, inainte si dupa condamnare

Si in aresturile Securitatii au alternat diferite stiluri de comportare a temnicerilor, diferite regimuri aplicate in diferite perioade. In general insa, grija fata de arestati pâna la condamnare, a fost mai mare, existând o hrana mai buna, si o asistenta medicala destul de prompta, deoarece pe intreaga durata a anchetei, securistii erau interesati sa „stoarca” toate informatiile si declaratiile pe care le doreau si, ca atare, victima sa fie sanatoasa. Dupa finalizarea anchetei si condamnare, victima nu mai prezenta acelasi interes, si disparea grija pentru existenta sa, iar conditiile de viata puteau sa devina dramatice, de exterminare.
Tot ce evoc acum se refera la perioada 1958-1959, la arestul Securitatii regiunii Bucuresti, din calea Rahovei 37-39. Asta nu inseamna deloc ca a fost intotdeauna la fel ca in cele opt luni cât am „locuit” acolo sau ca in toate aresturile Securitatii era la fel.
Aflat intr-o astfel de celula puteai bate in usa sau suna la soneria instalata in celula, numai in cazul când victima solicita sa mearga la anchetator cu intentia de a mai declara ceva, in mod voluntar. Numai in astfel de celule, când arestatul batea la usa, gardianul nu ii raspundea nervos cu voce de tunet: „ce vrei, banditule?” ori „nu mai bate, banditule, iti arat eu tie”. Din contra paznicul se bucura de cooperare si comunica imediat „organului de ancheta”. Sper deosebire de celula de detentie din inchisorile de executie, unde medicamentele prescrise ti se inmânau direct, toate, si le puteai lua cu tine, in celula de ancheta, gardianul iti aducea medicamentul prescris zilnic, si erai obligat sa-l inghiti in prezenta sa. Explicatia tinea tot de grija „organului de ancheta” pentru victima sa pe toata durata investigatiei pâna la condamnare. In acest fel era impiedicat stocul de medicamente in vederea unei posibile tentative de sinucidere. Una era sa mori in ancheta din vointa ta, sfidând organul de ancheta penala si alta, sa mori torturat, schingiuit, din vointa lor. Securitatea, in prima varianta, nu suporta o ancheta suspendata. Pentru ea era un afront ca victima sa se sinucida. Aproape zilnic, când lumea era scoasa dimineata „la program”, un temnicer perchizitiona celula goala in cautarea unor medicamente stocate, obiecte de scris sau de taiat (lame in special).
Din  aceleasi motive, legate de grija pentru a tine in viata victimele pâna la condamnare, si somnul celui aflat in ancheta era supravegheat cu mare grija; el trebuia sa doarma cu fata in sus si mâinile scoase afara din patura spre a fi impiedicata tentativa de sinucidere prin taierea venelor.
In arestul mai sus pomenit, am fost sculat de gardieni, noaptea târziu, de câteva ori, deoarece dormeam pe patul suprapus si patura mea, atârnând in jos, acoperea vizibilitatea celui care dormea in patul de jos, iar gardianul nu-l mai putea vedea prin vizor. Gardianul a intrat in incaparere, cu riscul de a-i deranja pe toti cei aflati in celula, si m-a sculat obligându-ma sa-mi trag plapuma.
In celule de ancheta, sub nici un motiv, la iesirea din incapere, indiferent ca mergeai la ancheta, la program, la doctor, la „aer” purtai absolut intotdeauna celebrii ochelari negri, speciali, care seamana cu aceia de sudor si care iti impiedica vederea complet. Fabricati dupa model sovietic, ochelarii erau din alama sau aluminiu si se prindeau strâns cu elastic in jurul capului. Pentru un neavizat erau ochelari de sudura. Rostul acestor ochelari care aveau doar lentile de forma aplicate deasupra metalului era sa nu-i vezi pe gardieni sau pe ceilalti arestati, sa nu fi recunoscut de alti arestati si, in plus, conta si efectul psihologic al depersonalizarii. In arestul Securitatii era o linste de moarte, inspaimântatoare, gardienii purtau ghete de pâsla, incât nu li se auzeau pasii. Vorbeau, când se intâlneau in soapte, cu noi arestatii vorbeau de asemeni in soapte iar arestatii intre ei vorbeau in celule cu voce scazuta. Pe coridoare nu se vorbea. Singurul zgomot era cel al zavoarelor trase când se deschideau si se inchideau.
O singura data am auzit plânsete si tipete de femeie, agitatie pe coridoare, usi deschise si inchise. Cineva dintr-o celula a vorbit tare spunând ca e doamna Mihalache adusa din domiciliu obligatoriu din Baragan, in toamna anului 1958. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Mesaj de indemn – Basarabia

Posted by Stefan Strajer On July - 26 - 2009

moldova

MESAJ DE ÎNDEMN

FRAŢI BASARABENI DE LIMBĂ ŞI CULTURĂ!

În numele „Asociaţiei Culturale Române” din Hamilton, Ontario, şi în asentimentul românilor din Canada, Statele Unite şi de pretutindeni vă îndemnăm să vă prezentaţi la noile alegeri:

VOTAŢI PENTRU DEMOCRAŢIE, PENTRU LIBERTATE, ŞI PENTRU EUROPA.

Aceste idealuri naţionale sunt azi mai ameninţate decât oricând.

ÎNDEMNĂM OPOZIŢIA DEMOCRATĂ LA UNIRE PENTRU CA ÎMPREUNĂ SĂ RĂPUNEŢI FIARA COMUNISTĂ, CARE VĂ AMENINŢĂ CU MOARTEA

Citiţi şi să răspândiţi acest mesaj!

(Hamilton, Canada, 25 iulie 2009)

Alexandru Tomescu

Cazul Ridzi si forta presei

Posted by Stefan Strajer On July - 21 - 2009

liviu-antonesei-poza-noua

Cazul Ridzi şi forţa presei

Autor: Liviu Antonesei

Presa are şi nu are motive să strige „Am învins! Hoţomana a fugit!”. Nu cu elicopterul! E adevărat, în mai puţin de două ore de la întîlnirea fostei ministrese cu premierul, am asistat la demisia acesteia, acceptarea ei de către premier şi preşedinte şi instalarea D-nei Plăcintă la conducerea ministerului! Pînă la urmă, însă, dacă presa are astăzi ocazia să înregistreze prima sa victorie importantă de vreun cincinal încoace, dacă nu chiar de vreo două, faptul se datorează aproape exclusiv modului exemplar în care dl. Tolontan şi-a desfăşurat ancheta în cazul D-nei Ridzi. Victorie e a bunului simţ deocamdată, mai rămîne să aşteptăm, totuşi, şi verdictul Justiţiei. Dar chiar asta avea de făcut şi asta poate face presa, să oblige politicianul asupra căruia planează suspiciunea de prăduire a banului public, dovedindu-se şi foarte obraznic pe deasupra, să facă pasul înapoi, tocmai pentru ca Justiţia să-şi poată face nestingherită datoria.
Am urmărit cu maximă atenţie desfăşurarea anchetei D-lui Tolontan de la debutul acesteia – în ziar, pe blog, în emisiunile de televiziunea la care jurnalistul a fost invitat şi m-au uimit precizia chirurgicală a procedurii, rămînerea constantă în zona probelor sigure – iar documentarea a fost de top! –, comportamentul egal cu sine al investigatorului, atît de puţin pasional după standardele presei dîmboviţene. Asta a şi condus la succesul anchetei, asta a adus în jurul jurnalistului opinia publică, o parte a colegilor de breaslă şi respect pînă şi din partea unora pe care cazul îi leza. Poate nu cu bucurie dar, de pildă, într-o confruntare televizată, Dl. Sever Voinescu, parlamentar coleg de partid cu impricinata, recunoştea meritele anchetei şi importanţa unei dimensiuni descoperite de aceasta – plata propagandei electorale, sulemenită în ştiri de televiziune, din bani publici. În această privinţă, D-nii Voinescu şi Tolontan au dreptate împreună – a fost nimerită o zonă delicată a relaţiilor dintre presă şi politicieni şi aceasta merită investigată în adîncime. Da, aşa este – asemenea proceduri lezează drepturi fundamentale ale omului – pe cel la informare corectă şi pe cel la liberă opinie, drepturi fără de care toate celelalte rămîn un fel de mărgeluţe colorate înşirate pe o bucată de sfoară. În ce mă priveşte, sper că se vor găsi jurnalişti dispuşi să deşire aceasta plasă de complicităţi vinovate, indiferent de apartenenţa la un trust de presă sau altul.
Fără dubiu, Dl. Cătălin Tolontan a desfăşurat o anchetă impecabilă, care poate fi predată ca un un exemplu în orice şcoală serioasă de jurnalism. Însă corupţia în România nu se reduce la cazul Ridzi! Cu o floare nu se face primăvara, nici cu un Tolontan nu lichidăm corupţia. Dar D-Sa a arătat că „se poate”, că presa poate contribui la clarificarea mecanismelor subtile ale deturnării banilor publici şi, pe cale de consecinţă, la o oarecare însănătoşire a climatului public. Ar mai trebui ca presa de investigaţie să lase naibii la o parte viaţa amoroasă a vipurilor noastre de doi bani snopul şi să se ocupe de lucruri serioase! Între altele, Dl. Cătălin Tolontan ne-a făcut proba că presa poate avea audienţă fără a fi tabloidă! Şi că un jurnalist sportiv, dacă chiar e jurnalist, poate înregistra o victorie strălucită unde nici măcar prin gînd nu-ţi trecea! Să fie primit! Şi, desigur, felicitări unui jurnalist care şi-a făcut treaba ca la carte. „Jurnalul Naţional” a început de vineri o anchetă similară la Ministerul Turismului. Să vedem cît de adînc sapă şi pînă unde ajunge!

Cea mai buna investitie

Posted by Stefan Strajer On July - 18 - 2009

Cea mai buna investitie

Autor: Ermil Gheorghiu (USA)

     Cea mai buna investitie pe care un om o poate avea, este investitia in educatie si sanatate. Nu putem beneficia de o sanatate robusta fara o educatie sanatoasa, si nu putem beneficia de o educatie sanatoasa fara o sanatate robusta. In general, educatia incepe la nastere si se termina la moarte. Dar, fara o educatie bazata pe adevarul stiintific, nu pe crezuri false, omul nu mai poate beneficia de o sanatate robusta. De aceea, cea mai buna investitie pe care o putem face in economia de astazi, in special, este investitia in noi insine si in copiii nostri, care pana cand devin maturi, depind de educatia din familie. 

19ca0d9gripa-porcina-407-305p1 
     Spun acest lucru, pentru ca viitorul nu ne mai surade daca nu ne ingrijim sa imbunatatim sistemul nostru de educatie si ingrijire a sanatatii, pentru a preveni febra porcina si aviara care va reduce populatia la cel putin jumatate, mai inainte de a se instaura Noua Ordine Mondiala, pentru a proteja omul care a decazut sub instinctul animalelor, pentru a nu fi acuzat de NOM ca o acuz de tragediile prin care trece societatea de astazi.
     Toate guvernele lumii iau aceasta amenintare in mod serios si investesc miliarde de dolari in vaccinuri si droguri anti-virale ca sa previna aceasta epidemie de febra porcina si aviara. Toate guvernele insa , cu exceptia Israelului, singura tara care se ingrijeste intr-adevar de educatia si sanatatea populatiei, se misca intr-o directie gresita.
     Ele ar putea folosi mai bine acesti bani ca sa imbunatateasca sistemul de productie si conservare a alimentelor; sa protejeze mediul inconjurator de ingrasemintele chimice, insecticidele si ierbicidele care polueaza solurile si raurile si viata pe glob; sa produca fructe, legume, carne si lapte in mod organic; si sa introduca cursuri de stiintele nutritiei si sanatatii in toate scolile si universitatile, in loc sa creeze vaccinuri periculoase si depozite de droguri anti-virale.
     Dar, pentru ca noi nu stim nimic despre pericolele care le prezinta febra aviara, nu putem separa realitatea de fictiune. Realitate, pentru ca epidemia de febra aviara va veni;  fictiune, pentru ca epidemia va veni nu de la pasari, ci de la modul nostru de viata cu alimente fara valoare nutritiva, bauturi artificiale, droguri de toate felurile, vaccinuri, stress si teama de terorism.
     Ni se spune ca febra aviara este o febra facuta numai de pasari, dar acum si porcii pot face infectii asemanatoare. In mod normal boala are doua forme. Prima este numita febra usoara „low pathogenic”, cu tendinta de a a avea niste simptome asemanatoare cu raceala la om. In aceasta forma pasarile transmit boala la intreaga ferma de pasari. Medicii cred ca virusul este introdus in toata turma de pasari in aceasta forma lenta, care dupa aceea se schimba intr-o forma grava „highly pathogenic” de febra aviara. Aceasta forma grava poate omori fiecare pasare din ferma in mai putin de 48 de ore. Acest virus la porci este numit N1H1, iar la pasarI N5H1. In toata istoria febrei aviare nu a fost niciodata un virus asa de raspandit ca N5H1; mai mult de 150 de milioane de pasari au murit sau a fost sacrificate.
     Realitatea este ca nu virusul este cauza epidemiei de febra aviara sau porcina, ci chimicalele si antibioticele care se dau in mancarea lor, alimentele poluate care nu mai stim de unde vin si otravurile din afara si interiorul corpului nostru. Virusurilel pe care oamenii nostri de stiinta le incrimineaza tot mai des drept cauza a majoritatii bolilor, nu sunt nci macar entitati cu viata asa cum sunt de fapt bacteriile. Bacteriile sunt microorganisme care actioneaza. Un virus pe de alta parte nu are viata.
     Virusurile nu au viata in afara organismului viu. Ele sunt de fapt  materialul genetic sau acidul nucleic (DNA or  RNA) din celulele moarte. Virusurile nu au viata sub nici o forma  si nici nu au abilitatea de a actiona, dar prezenta lor in corpul pasarilor si oamenilor este la fel de toxica ca orice material otravitor, favorizand dezvoltarea si multiplicarea bacteriilor rele. Febra este ceva care are originea  si se dezvolta in organismul individual. Pasarile fac febra din cauza produselor chimice folosite in alimentatia lor si a mediului poluat in care sunt crescute in sisteme industriale. Este epidemica pentru ca toate pasarile au acelas regim.
     Nu are nici o ratiune sa ne temem de aceste virusuri. Pentu ca ele nu pot migra de la o regiune la alta. Pasarile care dezvolta virusul vor muri cu mult inainte sa-si termine calatoria. Trebuie insa sa ne temem de ignoranta noastra in materie de nutritie si de lipsa de grija a guvernelor noastre pentru educatia si sanatatea populatiei.
     In acest moment din viata noastra – dupa trei generatii cu sistemul imun slabit de mostenirea noastra geneticca, greselile de nutritie tot mai mari cu fiecare noua generatie, stresul si poluarea, o epidemie de febra aviara ar fi un dezastru neprecedent pentru populatia globului. Noi putem sa distrugem toate pasarile si totusi sa experimentam o epidemie de febra aviara de proportii astronomice, pentru ca liderii nostri nu sunt pregatiti sa inteleaga adevarata cauza a epidemiei de febra aviara.
     Daca privim la milioanele de oameni care au murit in evul mediu de „ciuma neagra” si de epidemia de „Febra Spaniola” din 1918 in care au murit 40 de milioane de oameni, noi ar trebui sa vedem cat de mare va fi pericolul astazi, daca nu incetam sa vedem in vaccinuri, droguri si progresele in medicina moderna  care confunda ingrijirea sanatatii cu ingrijirea medicala, ca salvarea noastra. Nu numai ca nu sunt salvarea noastra, dar impreuna cu alimentele fara valoare nutitiva, bauturile artificiale, stresul si impotenta de a construi o lume pasnica si fara terorism, ele sunt adevaratele cauze ale viitoarei gripe aviare.
     Dedic acest studiu prezentelor si viitoarelor generatii de copii nevinovati, care trebuie sa invete de la parinti, educatori, fete bisericesti si de la liderii nostri, ca sistemul actual de educatie, nutritie si ingrijire a sanatatii este ca o jungla plina cu mine de camp, si este principala cauza a crizelor noastre de educatie si sanatate, si a viitoarei epidemii de febra aviara.
     Cum putem sa beneficiem de o educatie sanatoasa si de o sanatate robusta intr-o lume mai buna, este scopul viitoarei mele carti in limba engleza care va apare anul acesta: „Life is a tragedy of Nutrition” (Viata este o Tragedie a Nutritiei”.

Socul Cultural – Adaptarea in America

Posted by Stefan Strajer On July - 17 - 2009

gabriela-mihalache

Socul Cultural – Adaptarea in America

Autor: Gabriela Mihalache 

Aproape nimeni nu se gîndeşte serios la procesul de adaptare, înainte de venirea în America. Toţi pornim cu o imagine idilică, sentimente optimiste şi calde că vom fi întâmpinaţi de oameni buni şi prietenoşi, că în ţara oportunităţilor sigur se vor găsi oportunităţi şi pentru noi, că vom avea condiţii mai bune de trai, şi în general că totul va fi mai bine, pentru că nu se poate să fie mai rău ca-n România! Cam după două săptămâni, o lună, ne revenim la realitate … Parca ne-a dat soarta o palmă, unii o simt mai uşor, alţii mai greu. Încet de tot, pe nesimţite, începem să ne îndoim de noi înşine, de viitor, de prezent, dacă e bine că am plecat, dacă vom reuşi? Începem să ne simţim mici, foarte mici, în lumea asta în care totul este mare, fructele, legumele, maşinile, oamenii, şi insectele parcă sînt obeze. Tot ce ne înconjoară e mai mare şi atât de străin, din ce în ce mai străin. Începe să-şi  facă loc întrebarea, oare ce se întâmplă cu mine? Mi-am dorit atât de mult să ajung aici, şi am fost invidiat mai mult sau mai puţin de toţi pe care i-am lăsat în urmă în România, iar acum sunt nefericit, profund nefericit. Oare de ce? Trebuie să am ceva la cap. De ce nu-mi sar oportunităţile în cale aici în ţara oportunităţilor? Poate nu sunt atât de capabil pe cât credeam, sau poate capacitatea şi puterile mele nu se ridică la nivelul cerinţelor de aici?! Şi atunci am să reuşesc vreodată? Îndoieli, îndoieli, îndoieli, de mine, de tine, de prezent, de viitor, de tot ce facem, gândim, simţim şi ne înconjoară. Viaţa are alt mers aici, şi eu schiopăt. Oriunde mergi lumea te întreabă de vorbă, şi tu nu înţelegi mai nimic. Chiar dacă vorbeşti engleza te simţi foarte nelalocul tău, pentru că nu eşti fluent în americanism şi ai vrea să fii. Ai impresia că interlocutorul tău nu te înţelege, te enervezi, te simţi frustrat. Dacă nu vorbeşti limba deloc, şi ai învăţat câteva cuvinte pentru minimă conversaţie, te simţi chiar handicapat. Cum să-i explici doctorului ce te doare? Te surprinzi zâmbind foarte mult, stânjenit în conversaţia cu americanii, nepricepând prea mult ce bolboroseşte persoana din faţa ta.
Oricum, vei avea întotdeuna un accent, care va fi îndeajuns de proeminent ca să te întrebe toată lumea de unde eşti. Unii răspund răspicat, alţii puţin jenaţi „din România”. Alţii mint, în special cei care ori vor să uite, ori le e ruşine că majoritatea americanilor nu au auzit de România. Italia sună mai bine oricum, şi cine ştie poate în toată confuzia asta e mai bine să uit complet de România, îşi spun unii. Dar România în toată splendoarea şi imperfecţiunile ei face parte din identitatea noastră şi încercând să o eliminăm ne refuzăm parte din identitate, ne fragmentăm.
Orice individ priveşte viaţa şi lumea prin lentilele culturii proprii. Aşa cum identitatea personala conţine amprenta puternică a familiei în care am crescut, tot aşa identitatea noastră culturală conţine amprenta culturii în care am crescut, adică a culturii româneşti. Atunci când ne aflăm în prezenţa unor compatrioţi nu conştientizăm diferenţele culturale, pentru că în linii mari toţi privim lumea cam din acelaşi unghi şi ştim în mare la ce să ne aşteptăm unii de la alţii. Cu alte cuvinte în prezenţa românilor suntem conştienţi de diferenţe personale, dar nu de cele culturale. În prezenţa americanilor, automat diferenţele identitare culturale ies la suprafaţă, şi devenim imediat conştienţi de lacunele noastre de limbă, de comportament, de obiceiuri. Experienţa de tranziţie de la o cultură la alta şi confruntarea cu cultura americană dă naştere la conflict şi nelinişte, aşa-numitul „şoc cultural”.  
Sunt foarte puţine persoane care pot spune că adaptarea în America este sau a fost uşoara. În general e greu, este un proces anevoios plin de încercări prin care fiecare trebuie să treacă până la scopul final de asimilare în cultura americană. Neliniştea şi grijile însoţesc orice schimbare în viaţă, însă atunci când transformarea personală este forţată cum este în cazul şocului cultural, atunci toate emoţiile se simt înzecit. Frustrarea devine ceva cotidian, individul începe să simtă un sentiment de dezorientare şi neajutorare.  Orice emigrant indiferent de sex, naţionalitate, sau vârstă va cunoaşte efectele şocului cultural. Cu cât mai avansat în vârstă cu atât mai puternic şocul, deci mai grea adaptarea!
Cei care au trecut prin acest şoc descriu această stare ca variind de la iritabilitate la panică şi chiar criză nervoasă. Poate include sentimente de neajutorare, iritabilitate, îngrijorare excesivă, depresie nervoasă, frica de a fi înşelat, contaminat, rănit sau ignorat. Aşa cum spuneam mai înainte toate aceste emoţii sunt exacerbate nu numai în intensitate dar şi în frecvenţă. Nu există zi şi noapte fără griji! Eşti ca un copac dezrădăcinat şi plantat în altă parte, unde poate prinzi din nou rădăcini, poate nu! Dificultăţile sociale şi financiare sporesc starea aceasta anxioasă.   
Cunoaşterea limbii este unul dintre cei mai importanţi factori în procesul de adaptare. Dificultăţile de exprimare ne izolează fizic şi psihic de lumea nouă în care trăim. Este diferit când eşti turist şi te arunci în tot felul de experienţe într-o cultură nouă chiar dacă nu ştii limba. Când eşti turist nu simţi limba ca un handicap, cel mult ca un impediment. În procesul de adaptare, pentru că experienţa negativă când nu te poţi face înţeles se repetă, începe să-şi pună amprenta asupra psihicului şi devine sursa îndoielilor de care vorbeam mai sus. Comunicarea începe să devină o pacoste pe care începi să o eviţi, deci începi să te izolezi. Îi vezi pe alţi străini că nu sunt atât de stingheri ca tine, chiar dacă poate vorbesc engleza mai prost. Aici îşi spune cuvântul educaţia primită în România şi înrădăcinarea ideii că trebuie să vorbeşti limba pe care o vorbeşti, corect. În România dacă nu vorbeşti corect gramatical, lumea te judecă. Ne vedem acum puşi noi în situaţia când ştim că nu vorbim limba corect şi ne simţim inferiori. Aşa că vorbim mai puţin, din ce în ce mai puţin, evităm contactele care conduc la multă comunicare sau dacă sunt necesare, simţim o oarecare nelinişte. Un simplu contact uman cu un funcţionar a devenit o sursă de nelinişte, şi ne izolăm din ce în ce mai mult. Este un cerc vicios pentru că izolat fiind nu ai contact cu comunitatea americană în care trăieşti, şi deci nu te adaptezi, sau te adaptezi mult, mult mai greu.
La toată neliniştea asta mai pui că te-a mai apucat şi dorul de-acasă, aşa rău cum era. Începi să simţi ce adevarată era vorba „rău cu rău, dar mai rău fără rău”! Aici viaţa pare mai uşoară, dar pentru tine s-a înngreunat. Pe timp ce trece, dorul se intensifică, ţi-e dor de prieteni, de vecini, de bârfă, de discuţiile la cafele, începe să-ţi fie dor de bloc, de strada pe care locuiai, de casa ta, de ruta familiară spre casă, până şi de autobuz, de tot ce odată era viaţa ta şi s-a dus! Dacă eşti singur şi familia este încă în România e cel mai greu. Vorbeşti din ce în ce mai des la telefon şi ai vorbi ore în şir, dar nu le spui că ţi-e greu pentru că nu ar înţelege şi oricum nu vrei să ştie. E greu să începi o viaţă noua, să părăseşti tot ce cunoşti şi să o iei de la capăt chiar dacă este în America!  Viaţa aici începe cu un duş rece. Nu ai prieteni, nu ai sprijin, nu prea ai cu cine să vorbeşti şi cine să-ţi întindă o mână la nevoie. Aici numai banca îţi împrumută bani dar numai dacă face profit considerabil. Trebuie să-ţi găseşti o slujbă, să-ţi cumperi maşină şi atâtea alte lucruri, să ai asigurare la casă, la maşină, asigurare de sănătate, şi atâtea alte asigurări. Mai mult decât casa şi maşina, simţi că tu ai nevoie de asigurări, de multe asigurări că totul va fi bine!  Totul o să fie bine! Procesul de adaptare este doar atât: un proces. Ca nişte trepte pe care le urcăm anevoios dar toţi le urcam, atunci când ajungem în vârf, vom descoperi că ne-am adaptat. Ne-am adaptat atât de bine, încât atunci când  mergem în vizită în România, ne e dor de acasă, de data asta casa noastră din America cu care descoperim că ne-am obişnuit între timp mai mult decât credeam. Descoperim că ne place viaţa noastră aici mai mult decât credeam.
Deşi şocul cultural este o formă de alienare, trebuie să existe tendinţa de a înţelege ce se întâmplă, de a supravieţui şi mai mult de avansa în acest proces de adaptare până la imersiunea în cultura americană. Trebuie să lupţi tu cu tine să te adaptezi, să socializezi, să te integrezi în cultura americană. Cu toate că este o perioda grea, peste care am vrea să trecem cât mai repede şi să ne sculăm gata acomodaţi, gata americanizaţi, este în acelaşi timp şi o perioadă benefică de auto-cunoaştere, de progres. De aceea procesul acesta mai este numit şi „procesul de dezintegrare pozitivă”.
Şocul cultural durează între 6 luni şi 2 ani, timp în care ne lovim de obstacole pe care nu ni le-am fi imaginat. Începem să percepem eşecurile mai acut, le dăm o importanţă mai mare, şi dorul de acasă ne omoară. Nu mai dormim aşa bine, neliniştea şi grijile sunt prezente în fiecare zi şi începem uşor să alunecam într-o stare de depresie nervoasă. Nu înseamnă că ai înnebunit şi nici că ţi-ai pierdut controlul asupra vieţii sau minţii. Cu  toate că pare anormal, este normal ceea ce ţi se întâmplă. Este o stare temporară provocată de dezrădăcinarea dintr-o cultură familiară şi lansarea într-un pamânt nou al fiinţei noastre. În timp vei prinde rădăcini şi aici. Când un alt stil de viaţă te loveşte şi te înconjoară îţi trebuie timp să formezi o altă perspectivă, să te adaptezi la noua cultură.
 
Şocul cultural se desfăşoară în general, în cinci faze. Bineînţeles experienţa este profund personală şi poate varia de la individ la individ, dar în mare, cele cinci faze sunt:

1. Contactul
În faza de contact iniţial cu cultura adoptivă, individul este încă integrat în cultura sa nativă. Această fază este marcată de euforia şi bucuria experienţei noi. Iniţial te încântă să întâlneşti oameni străini, să vezi locuri noi şi să ai experienţe inedite. Eşti captivat de caracteristicile noii culturi şi contrastul dintre America şi România. Este tipic ca tocmai acest sentiment de inedit să te copleşească. 

2. Dezintegrarea
A doua fază este caracterizată de confuzie şi dezorientare. Diferenţele culturale devin din ce în ce mai vizibile. Pe măsură ce atitudinile, comportamentul şi valorile străine sunt percepute, tensiunea şi frustrarea cresc pentru ca abilitatea individului de a intui ce se întâmplă, se diminuează. Pentru că nu înţelegi, nu ştii la ce să te aştepţi şi frustrarea creşte. Înţelegerea lumii aşa cum o ştii de acasa nu mai e valabila. Începi să te simţi la o răscruce de drumuri. Individul capătă o senzaţie că este diferit, inferior, izolat, şi începe să se teamă că nu va face faţă cerinţelor societăţii. Alienarea, depresia nervoasă şi izolarea conduc la dezintegrarea personalităţii pe măsură ce confuzia identităţii în noua schemă a lucrurilor creşte.

3. Reintegrarea
Această fază este caracterizată de o puternică împotrivire la cultura nouă, individul începe să-i  judece mai mult pe cei din jur. Se revoltă: sunt proşti! În realitate, nu-i înţelegi! Diferenţele şi similitudinile culturale sunt refuzate prin stereotipizare, generalizare, continuă evaluare, comportament şi atitudini critice. Individul devine mai ostil când este confruntat cu experienţe pe care nu le înţelege. Caută fervent relaţii numai cu indivizi care fac parte din aceeaşi cultură ca şi el, se retrage în siguranţa mediului familiar al compatrioţilor. Dezavantajul este că în siguranţă, în sânul comunităţii româneşti individul poate regresa la comportamentele şi interpretările superficiale ale fazei de contact. În acelaşi timp, dacă persistă şi nu se retrage exclusiv în sânul românilor, poate progresa către echilibru în adaptare. Împotrivirea la noua cultură devine baza noilor experienţe emotive, intuitive şi cognitive. Pare de necrezut dar nemulţumirea şi chiar ura pentru America, reprezintă un semn sănătos de adaptare pentru că există o conştientizare mai mare a diferenţelor culturale şi o reacţie la sentimentele create de acestea, spre deosebire de pasivitate sau indiferenţă. Faza reintegrării porneşte cu o decizie foarte importantă: rămîn sau mă întorc? Decizia luată depinde de duritatea experienţelor în noua cultură, tăria de caracter a individului şi sprijinul celor apropiaţi.

4. Autonomia
Individul începe să înţeleagă cultura americană, nu mai este aşa critic şi este capabil să se comporte cu mai multă libertate. Devine mai relaxat şi este în stare să înţeleagă comunicarea verbala şi neverbala. Cu toate că uşurinta şi înţelegerea căpătate nu sunt atât de profunde pe cât crede el, individul se crede un expert deja în noua cultură americană. Se simte în siguranţă în ambele culturi, este mult mai flexibil şi dezvoltă în loc de critică, metode adecvate de reacţie.

5. Independenţa
Individul este capabil să accepte în totalitate diferenţele şi asemănările culturale şi să realizeze că el şi alţii sunt influenţaţi de cultura în care trăiesc. Capătă un sens al umorului în noua limbă, devine creativ şi începe să înţeleagă situaţii mai complicate, tipice noii culturi. Etapa independenţei însă nu reprezintă realizarea finală a auto-cunoaşterii sau chiar a adaptării, rămâne o oarecare tensiune benefică care duce la o explorare mai aprofundată a posibilităţilor acestei identităţi noi, posibilitatea unor idealuri şi realizări mai înalte. 

Nu toţi urmează strict fazele de mai sus, dar acest model este valabil pentru majoritatea şi de aceea cunoaşterea lui este necesară. Atunci când ştii ce ar putea să urmeze eşti mai bine pregătit decât atunci când nu ai habar. În general, majoritatea simt tranziţia de la o cultură la alta mai mult ca pe o experienţă negativă, dăunătoare, mai mult distructivă decât constructivă. Tranziţia începe prin întâlnirea cu o cultură nouă şi se termină prin întâlnirea cu sine. Individul care a parcurs fazele şocului cultural şi care în final le-a depăşit, învaţă din experienţe că nici o cultură nu este superioară sau inferioară altei culturi, fiecare având aspecte pozitive şi negative şi că fiecare dintre noi este produsul culturii în care trăieşte. Paradoxal, cu cât individul este mai deschis, mai liber să experimenteze dimensiuni noi şi diferite ale diversităţii umane, cu atât învaţă mai mult despre sine.
  
  Ajuta întotdeuna să ştii că nu eşti singurul care trăieşte aceste stări neplăcute, că toţi trecem prin asta mai mult sau mai puţin. Nu ai înnebunit ci parcurgi un proces de adaptare normal, care are un final. Care este soluţia?  Ce putem face ca să ameliorăm efectele şocului cultural? Familiarizarea cu noţiunile de mai sus vă poate ajuta, şi în plus familiarizarea cu cultura americană. Prezint în acest scop mai jos un sumar al valorilor culturale americane. Când sunteţi confruntaţi cu situaţii pe care nu le înţelegeţi, încercaţi să le interpretaţi prin prisma acestor valori americane, nu le judecaţi prin prisma valorilor căpătate în România. 

1. Controlul asupra mediului înconjurător/Responsabilitatea – Americanii nu mai cred în voia soartei şi îi consideră pe cei care se lasă în voia soartei ca fiind primitivi, regresaţi sau naivi. A fi caracterizat fatalist este un termen critic în contextul american. Pentru un american, a te lăsa în voia soartei înseamnă că eşti superstiţios sau leneş, incapabil să iei iniţiativă pentru a progresa. În Statele Unite lumea consideră normal şi drept ca omul să controleze natura şi nu invers. Problemele în viaţă nu sunt considerate ca provenite din ghinion, ci din lene şi din lipsa dorinţei de a-şi asuma responsabilitatea pentru îmbunătăţirea vieţii. Pentru americani nu există un vis care nu se poate realiza. Sunt mândri să declare că de  aceea au ajuns pe lună, pentru că au refuzat să accepte limitele pământeşti.

2. Schimbarea văzută ca factor pozitiv şi natural – Pentru americani schimbarea este indisputabil ceva bun. Schimbarea este asociată cu dezvoltarea, progresul, îmbunătăţirea calităţii vieţii. Culturile mai vechi, tradiţionale consideră schimbarea o forţă distructivă, ceva care trebuie evitat. În locul schimbării, aceste societăţi preţuiesc stabilitatea, continuitatea, tradiţia şi mostenirea bogată a trecutului. Toate aceste considerente sunt lipsite de importanţă în America. Aceste două prime valori, certitudinea că putem realiza orice şi schimbarea ca factor pozitiv, împreună cu credinţa în importanţa muncii i-au ajutat pe americani să obţină realizări excepţionale. Dacă aceste valori sunt adevarăte sau nu, nu are importanţă. Ce este important şi ce trebuie să reţinem este faptul că americanii le consideră adevărate şi acţionează prin prisma lor!

3. Noţiunea timpului şi controlul asupra timpului – Noţiunea timpului are o importanţă deosebită pentru orice american. Americanii par a fi mai mult preocupaţi de realizările lor, decât de dezvoltarea relaţiilor interpersonale, de închegarea prieteniilor, de exemplu. Orice ţintă este atinsă prin realizarea unui plan minuţios care este urmărit riguros. Americanii par a fi sub controlul ceasului în permanenţă, anulând brusc discuţiile sau convorbirile telefonice pentru a-şi onora angajamentele în timp. Limba engleză este plină de referiri la timp, fiind o indicaţie clară că timpul este foarte preţios: „time is money”, „running out of time”, „make the most out of time”. Până şi distracţia americanului, perioada lui de relaxare se referă la timp, nu la starea emoţională: „Did you have a good time?”. Imigrantul învaţă rapid că este foarte nepoliticos să întârzi, chiar şi 5, 10 minute. Atunci când vă este imposibil să ajungeţi în timp la o întâlnire, telefonaţi în prealabil şi anunţaţi cât timp veţi întârzia! Prin acordarea unei importanţe sporite noţiunii timpului, americanul este mai puţin înclinat să irosescă timpul pe care îl are la dispoziţie. Aceasta a dus la o productivitate mai mare iar productivitatea este considerată în America o prioritate.

4. Egalitate/Echitate – Egalitatea este una dintre cele mai preţuite valori americane. Majoritatea americanilor cred că Dumnezeu îi consideră pe toţi oamenii egali, indiferent de gradul de inteligenţă, condiţie fizică, statut economic sau poziţie. De aceea americanii cred că toţi oamenii au şanse egale de a reuşi în viaţă. Conceptul egalităţii îl face pe american să pară ciudat în ochii emigrantului pentru că şapte optimi din lumea aceasta au o părere diferită. În majoritatea ţărilor, poziţia, statutul şi autoritatea sunt considerentele la care majoritatea aspiră. Clasa socială din care fac parte şi autoritatea de care se bucură conferă individului în alte societăţi un sens al siguranţei şi superiorităţii. Există societăţi în care individul este clasificat de la naştere ca aparţinând unei specifice clase sociale. Foarte mulţi vizitatori cu un rang ridicat în ţara lor se simt ofensaţi în America de tratamentul pe care îl primesc din partea ospătarilor, vânzătorilor, şoferilor, etc. (vezi directorii de companii în deplasare sau ceilalţi parveniţi români). Noii veniţi în America trebuie să realizeze că nu este intenţia americanului să-l insulte dacă nu îi acordă atenţia specială cu care probabil a fost obişnuit în România. Un străin trebuie să se considere egal cu oricine atunci când se află în America, nici inferior, nici superior.

5. Realizarea – Provenienţa dintr-o familie bogată nu este în America o realizare personală, ci un accident de naştere. E un banc în România: „Dacă Isus s-ar fi născut în România, ştiţi ce ar fi spus? Băi, voi ştiţi cine-i tata?” Americanii sunt mândri să accepte că s-au născut în sărăcie şi prin eforturile proprii, prin sacrificiu şi muncă grea, au reuşit să urce pe scară socială. În dicţionarul Webster de limbă engleză există peste 100 de cuvinte care încep cu prefixul self care înseamnă auto ca în autocunoaştere, autodisciplină sau în „propriu” ca în sacrificiul propriu, mulţumirea proprie, etc. „Self-made man or woman” adică omul care se realizează prin eforturile proprii este încă idealul în America – The American Dream. Acest vis a devenit şi visul multor români în America.

6. Individualism/Independenţă –  Individualismul care a luat naştere în lumea occidentală începând cu secolul XV, a ajuns la forma cea mai extremă în America. Cu toate că americanul se vede egal în drepturi cu toţi ceilalţi, fiecare individ se consideră unic. Conceptul de „privacy” este atât de tipic american încât nici nu există traducere în foarte multe limbi. Este izolarea deliberată, voită,  a individului într-o sferă proprie a spaţiului, a timpului, a gândurilor şi emoţiilor proprii, oricând simte nevoia. În alte culturi a te izola în spaţiul tău propriu este interpretat negativ, ca fiind un singuratic sau un ciudat. În America privacy este văzut ca ceva necesar şi satisfăcător pentru toţi oamenii. Am auzit de multe ori: „Dacă nu am jumătate de oră pe zi numai pentru mine, înnebunesc!”.

7. Competiţia – Competiţia după părerea americanului produce cele mai bune rezultate. Este forţa care îl obligă pe fiecare individ să producă la capacitatea maximă şi să se auto-depăşească. În consecinţă, competiţia este prezentă până şi acasă sau în şcoală de la cea mai fragedă vârstă. Străinii care vin dintr-o societate unde se promovează cooperarea în loc de competiţie, se acomodează mai greu în societatea americană. Americanii cred foarte puternic că o economie şi o societate bazată pe competiţie va progresa mai rapid.

8. Orientarea spre viitor – Prin valoarea deosebită pe care o atribuie viitorului şi progresului pe care viitorul îl aduce, americanii automat pun mai puţină valoare pe trecut. Toată energia umană se concentrează spre realizarea unui viitor mai luminos. Condiţia prezentă este văzută ca o etapa de pregătire pentru viitorul care va culmina într-o şi mai mare realizare. Orientarea spre viitor cuplată cu credinţa că omul îşi construieşte soarta, şi nu invers, îl fac pe american să fie foarte perseverent.

9. Etica muncii/Activitatea – A face ceva, orice, este superioar în mintea americanului lipsei de activitate. Nu numai ziua de muncă se derulează conform unui plan bine stabilit dar şi zilele de relaxare conţin un plan de recreere. Se crede că este păcat să iroseşti timpul, să te uiţi pe pereţi sau să visezi cu ochii deschişi. Această viziune asupra muncii a dus la crearea în America a ceea ce se numeşte „workaholic”, un om adict muncii, care se gândeşte în permanenţă la cerinţele slujbei, inclusiv după orele de muncă, sau în weekend. Americanii se identifică foarte mult prin munca lor. Prima întrebare pe care şi-o pun americanii după ce fac cunoştinţă este ce muncesc, unde, etc. În America se vorbeşte despre demnitatea muncii, prin care se înţelege foarte des munca fizică, munca grea. De multe ori şi preşedinţii de companii sau corporaţii execută muncă fizică, prin care câştigă respectul muncitorilor şi nu viceversa.

10. Lipsa de formalitate – Americanii sunt unul dintre popoarele cele mai lipsite de formalităţi. Impresia unui străin care vine dintr-o societate unde relaţiile interpersonale sunt îngrădite de formalităţi este că în America există o lipsă de respect faţă de autoritate. De exemplu, şefii în America cer salariaţilor să li se adreseze pe numele mic, fără „Mr” sau „Mrs”. Vestimentaţia în America este alt domeniu atât de lipsit de formalitate încât este aproape şocant. Blue-jeans se poartă oriunde, la operă, la o sală de concerte simfonice, conferinţe, nunţi, etc.

11. Onestitatea/Comunicarea deschisă şi directă – Când e vorba de comunicarea ştirilor neplăcute sau tragice, multe popoare au dezvoltat un mod indirect, subtil de informare. Americanii, dimpotrivă, întotdeuna au preferat un mod direct de comunicare. Este foarte probabil ca mesajul să fie brutal de onest şi să vă informeze despre un necaz într-un mod direct şi public. Pentru noi, românii, obişnuiţi să primim veştile proaste într-un mod mai blând, francheţea americanilor poate fi un şoc. Nu au de gând să devină mai subtili, ci dimpotrivă, cursurile de „assertiveness” (afirmare publică) care se oferă în toate comunităţile, îndrumă cetăţenii să devină şi mai direcţi. Orice comunicare care nu este directă este considerată nesinceră, şi mesagerul de neîncredere. De asemenea cineva care va folosi un intermediar pentru a comunica ceva important, va fi judecat ca manipulativ şi dubios.

12. Practicalitatea/Eficienţa – Reputaţia pe care o au americanii este a unui popor extrem de realist, pragmatic şi eficient. Orice decizie luată trebuie trecută prin prisma practicalităţii. Americanii chiar se mândresc cu faptul că nu sunt un popor înclinat spre filozofie sau teorie. Singura filozofie pe care ar accepta-o ar fi cea a pragmatismului. Nu îşi pun niciodată problema din punct de vedere estetic sau nu se întreabă despre un proiect dacă va avansa cauza cunoaşterii, ci se întreabă care este câştigul? Dragostea pentru practic îi face pe americani să valoreze unele profesii mai mult decât altele. Management şi business, de exemplu, sunt mult mai populare în SUA decât filozofia, istoria, sau arta. În general, americanii încearcă să evite sentimentalismul, fiind preferate raţionalul şi interpretările obiective.

13. Materialismul  – Străinii îi consideră pe americani mult mai materialişti decât se consideră ei înşişi. Americanilor le place să creadă că obiectele materiale agonisite sunt beneficiile muncii lor asidue şi a intenţiilor serioase – avantaje de care oricine s-ar putea bucura dacă ar munci la fel de greu ca şi ei. Realitatea este că americanii sunt materialişti. Colectează şi valorează lucruri pe care  majoritatea popoarelor nici nu le visează. De fapt valorează mai mult obţinerea, menţinerea şi protejarea averii decât relaţiile umane, de prietenie sau chiar de familie.
Sper că explicarea procesului de adaptare şi a valorilor americane vă va ajuta în depăşirea impasului de acomodare în America. Întotdeuna împărtăşirea experienţelor d-voastră îi ajută pe ceilalţi să înţeleagă că nu sunt singuri în neliniştea lor şi le dă speranţă pentru viitor. De aceea aşteptăm pe adresa redacţiei relatările şi sugestiile d-voastră referitor la adaptarea în America.      
 
        
      
 

 

 

statuia-libertatiiPh.D. Gabriela Mihalache  –  psiholog (USA)

Festivalul International “George Enescu”

Posted by Stefan Strajer On July - 11 - 2009

mihaela-dordeanew-foto07112009

FESTIVALUL INTERNATIONAL „GEORGE ENESCU” A AJUNS LA EDITIA XIX

Autor: Mihaela Dordea

Sfârşitul de august va îmbrăca în haine de sărbătoare capitala României. Începe ediţia cu numărul XIX  a Festivalului Internaţional „George Enescu”. Elita muzicală de la noi şi de pretutindeni, va urca pe scenele festivalului deschizând cele mai frumoase pagini ale creaţiei de gen.
Între 31 august şi 26 septembrie 2009, se vor perinda în luminile rampei orchestre simfonice şi grupuri camerale, solişti, ansambluri de opera, coruri, care vor evolua pe scene renumite din Bucureşti, cum ar fi Ateneul Român, Sala Mare şi Sala Mică a Palatului, Sala de concerte Mihail Jora şi Opera Naţională Bucureşti care este gata să îşi primească oaspeţii ca şi Teatrul Naţional „ILCaragiale” Bucureşti.
Publicul meloman va putea aplauda Filarmonica Moldova din Iaşi, Filarmonica Transilvania din Cluj, Corul Academic Radio, Corul de Cameră Preludiu, dirijor Voicu Enăchescu, Orchestra de Cameră a Filarmonicii George Enescu, Filarmonica George Enescu, precum şi oaspeţi din străinătate ca: Orchestre Philarmonique de Radio France, English Chamber Orchestra, Royal Philarmonic Orchestra London, Orchestre de Chambre de Lausanne, Cvartetul Keller, Prague Simfonia, solişti cum ar fi : Rudolf Buchbinder, Isabelle Faust, Mark Laforet, solişti ai Operei Naţionale şi alţii.

afis-george-enescu
Organizatorul Festivaluilui Enescu ediţia XIX, ediţie desfăşurată sub patronajul Preşedintelui României, este Ministerul Culturii şi Cultelor. Ca de fiecare dată, Ioan Holender ţine bagheta de dirijor al evenimentului, în calitate de director al Festivalului Internaţional George Enescu.
Astfel, avem toate asigurările că lucrurile vor merge cel puţin la fel de bine ca în ediţiile anterioare.
Ceea ce mi se pare foarte important şi incitant, este faptul că se reiau concertele de la miezul nopţii care se vor desfăşura şi anul acesta in superba incintă a Ateneului Român. Vom avea din nou Piaţa Festivalului, având la loc de desfăşurare Piaţa Revoluţiei. Vor mai fi simpozioane, expoziţii, proiecte.
Iată că Bucureştenii şi vizitatorii capitalei României din perioada 31 august-26 septembrie 2009, vor avea un program cultural de înaltă ţinută, o adevărată gală a muzicii de calitate şi a talentului real.

Epigrama – scanteia de geniu a romanilor

Posted by Stefan Strajer On July - 9 - 2009

 

ov_creanga1Epigrama – scanteia de geniu a romanilor

Autor: Ovidiu Creanga

Un mare ganditor german, contele Keyserling (Das Spektrum Europas), dupa ce a calatorit mai mult prin tarile Romane marturisea ca nici într-o tara din Europa, Epigrama nu mai este apreciata si cultivata ca la romani. În orice înprejurare romanul gaseste o gluma, o snoava, o anecdota sau daca este mai evoluat o epigrama ca sa-si descreteasca fruntea. Pe timpul comunismului circulau epigramele lui Pastorel sau bancurile autorilor anonimi cu nastrusnicul Bula. Ce vreti un exemplu mai elocvent decat epitaful pe care si l-a scris romanul emigrant în Elvetia, Vasile Matei pe care l-a rapus un cancer de prostata, (Haz de necaz):
Sub aceasta piatra lata
Stau ucis de o prostata
Soarta m-a lovit se pare
Unde-am fost si eu mai tare

si dupa aceea a închis ochii zîmbind.

Eu scriitorul acestor rinduri marturisesc resemnat:
De nu mai ai succes la dame
si ti-ai saltat sculele-n pod
Nu te boci ca un nerod
Apuca-te de epigrame!
Adica treaba pe care o fac eu, ca unii ma întreaba de ce m-am apucat de scris la 80 de ani. Acum stiti care e motivul.
Epigrama trebuie ca într-un mod inteligent si subtire sa biciuiasca un defect, o situatie caraghioasa, sa te faca pe tine cititorule, sa te deconectezi pentru o clipa, sa te simti bine si eventual chiar sa si razi. si ce buna este mai ales acum cand toti suntem stresati, cand nu stim ce ne mai aduce viitorul, o doza de ras nu strica. Genialul Henry Bergson în celebrul sau studiu „Le Rire” declara ca rasul nu este totdeauna acelasi. Rasul depinde de cel ce rade, el il numeste „Le rieur” – nu am cum sa-l traduc de aceea nu spun „razatorul” ci „cel care rade” si care are un anumit nivel cultural. Altfel rade un burta verde, care moare de ras cand aude o gluma porcoasa si altfel rade un tip „subtire” – ca tine cititorul acestor randuri – cand vizioneaza o piesa de teatru reusita sau aude un banc bun. Rasul mai depinde de buna dispozitie sau de proasta dispozitie în care s-ar afla Le rieur.  si depinde foarte mult de situatie, de exemplu daca îl vezi pe Adrian Nastase umflat ca un caltabos care fiind in vizita la „gainaria” lui de la Cornu, în timp ce-si „numara ouale” (expresia îi apartine), calca pe un gainat, aluneca si se lungeste cat e el de falnic, desigur te umfla rasul.
Pe aceasta tema subsemnatul am „comis” urmatoarea epigrama, unui cabotin ghinionist care interpreta un monolog funerar:
Recita grav si fara gres
Dar s-a împiedicat d-un pres
si-n loc de lacrimi si suspine
Sala din ras nu-si mai revine
Epigrama este „inteligenta comprimata”. Marii nostri epigramisti au fost oameni foarte dotati, pot sa spun geniali. Astfel a fost Pastorel Teodoreanu, George Topîrceanu, Cincinat Pavelescu si foarte multi altii. Oricine poate sa scrie cu mai mult sau mai putin talent despre o calatorie în Muntii Vrancei sau la Manastirile din Modova si Bucovina, dar mai putini pot sa scrie o epigrama reusita. De ce am spus o epigrama reusita? Pentru ca, si epigrama are anumite reguli, caci în fond epigrama este un gen literar, mai exact este „cenusareasa” literaturii. Multi scriu catrene rasuflate care sunt mai mult „ravase de placinta”, dar se cred epigarmisti  (Doamne fereste oi fi si eu printre aceia?!)
Acum la noi în tara a reanflorit epigrama si este un numar impresionat de sagitari care scriu epigrame foarte reusite si am sa dau cateva exemple.
Asta care urmeaza ne atinge pe noi cei ce am plecat din tara:
Dracu-a zis: „Eu am mancare
Am de toate, masa-i mare
Hai, veniti, la voi e groaznic”
si ne-am dus la dracu-n praznic
Pe cel care „ne-a luat peste varice” îl cheama Titu Ionescu-Boeru. 
Alta epigrama scrisa de Stelian Ionescu, intitulata „Colindele si obsesia nevestei” (se potriveste cand vine Craciunul):
Auzind la geam eternul
„O ce veste minunata”…
Zise ea entuziasmata:
„Naeeee, a cazut Guvernul!”
Una dintre multele epigrame scrise de Marin Sorescu este cea intitulata „ Nedumerire Lingvistica”:
De se vor gasi, departe
Oameni pe planeta Marte
Cum se vor numi la noi
Martieni sau …martafoi?
Si una scrisa de doamna Stela serbu-Raducan: intitulata „De sarbatori”:
Cand nevasta l-a-ntrebat:
– Cine e la noi in pat ?
El sari ca un nebun
Mi-a adus-o Mos Craciun
Ca sa ne aducem aminte de guvernarea trecuta, uite ce zice Petru Banesti: Promisiuni preelectorale.
„Noi ajunsi la guvernare
O sa facem treaba mare!”
si-o facura de ma mir
Cum de naiba mai respir.
Colegul nostru Vasile Barzu ne spune ca a auzit pe una destainuidu-se:
În miez de noapte-adeseori
Mi-s toata plina de sudori,
Dar ma mai racoresc oleaca
Spre ziua… cand sudorii pleaca.
Sarmana femeie, e un biet suflet necajit si ea.
Ileana Cosanzeana intra la o maternitate si o zareste doctorul:
si cand o vede pe codana
Doctoru-o-ntreaba curios
„Ce cauti tu aici Ileana”
–  „Am venit sa… Fat Frumos”
Presedintele epigramistilor romani este domnul George Corbu, care este si critic de arta, poet, autor si traducator, director general în Ministerul Învatamantului. Ca orice tata iubitor uite ce face dumnul presedinte Corbu:
Cu baiatul meu Costel
Ma-nteleg destul de bine,
Eu fac teme pentru el,
si el doarme pentru mine.
Dar nici asta nu e rea (mi-e ca vorbesc de funie în casa spanzuratului):
Daca scumpa ta sotie
si cu altu’ mai traieste
Brovo lui si brovo tie,
Unde-s doi puterea creste.
Mi se rupe inima de bietul Ariel Sharon cand îl vad ca nu mai dovedeste razboindu-se cu teroristii, dar în sfarsit are si el  niste mici satisfactii:
Cu eforturi si cu chin
A scapat de Hussein
si-n sfarsit l-a îngropat
si pe Yasser Arafat.
Nu mai tin minte a cui e epigrama de mai jos, dar e haioasa si v-o spun si dumnevoastra.Se adreseaza celor de varsta a treia.
Dimineata pe racoare
De te scoli fara efort
si nimic nu te mai doare
Sa fii sigur ca esti mort.
Daca nu stiti, va spun eu. Pe 14 februarie 2009 am implinit 88 de primaveri, e o performanta, dar sa vedem motivul ( e buna dar nu am facut-o eu)
Dragii mei contemporani
Greu traiesti 80 de ani,
Dupa aia nu e greu,
Ca te uita Dumnezeu.
Stati asa ! Mi-a mai venit una buna în gand, dar si de data asta am unitat autorul. Asta ii cam atinge pe cei din leatul meu, dar asta-i situatia:
Discutau doi mosnegei
Ieri la o agapa:
– „Maine mergem la femei.”
-„Merg, dar cin’ne scapa?”
Nu stiu cum se face ca numai prostii îmi trec prin cap, mai mare rusinea!
Si acum, fiindca s-a împlinit o jumatate de mileniu de la trecerea în nefiinta a eroului nostru national stefan cel Mare si Sfant, e musai sa termin cu un catren istoric: Biata mama a lui stefan, grijulie ca orice mama:
Daca tu esti stefan cu adevarat
Ai sa dai de dracu’, ca si Arafat,
Deci copilul mami,  fii baiat destept
si cu Sharonica  nu te lua de piept!
Sa nu fie cu suparare daca am luat pe careva peste varice, dar asta-i epigrama.  
(Articolul e scris acum cativa ani)

Emil Cioran si Holocaustul din Romania

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

ion-coja
Emil Cioran şi  Holocaustul din România

Autor: Ion Coja

„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!”

        În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, dlui Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu. Textul publicat de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

„Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?

Emil Cioran: Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (…) Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.”
        
            Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile!
             Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaţionale!…
         Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop! Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest…
        Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!      

        …Da, sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!

           …Să revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai spus-o şi alţii, dar acum o spune şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie.
         Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul „jidanilor”, adică al evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai cusher să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar belit! Te-au genocis şi holocaustizat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu, evreu şmecher foc, nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună purtare! E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!… Nu există plată şi răsplată decât aici, pe pământ!… Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!… Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…

         …Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai …productiv – horribile dictu, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc amine despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea… Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat! Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”. Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat… Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar… Deci cedase! Se apucase de scris!…
         La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Cioran mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere… „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986.
       Am făcut-o în 1988, iată, anul când Noica i-a dat şi dlui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru. Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu a lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache,  Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!”  Şi a continuat spunând că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident… La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?
         Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au  petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor României.     
         Ideea mea, discutată şi la Bucureşti cu Petre Ţuţea, aşadar ideea noastră era că anticeauşismul atât de vizibil în presa mondială şi în declaraţiile unor cancelarii apusene era de fapt expresia unui anti-românism debordant, care s-a vădit din plin după 1990, cu consecinţe tragice pentru români. Căci cei care i-au luat viaţa lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 nu s-au mulţumit cu atât, ci abia după moartea „cizmarului” au declanşat vasta şi criminala acţiune de distrugere a României pe toate planurile, inclusiv pe plan biologic, atentând la integritatea zestrei noastre genetice. Acţiunea continuă şi azi, urmărind „de-românizarea României” – formulă propusă de Adrian Păunescu, de un tragism cutremurător: de-românizarea României, acesta este numele epocii istorice în care trăim de 20 de ani…        

emil-cioran

Foto.Emil Cioran
          Dacă, prin  mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate, minore în orice caz. Asta în timp ce anti-românismul din România se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară…
         Atunci, în 1988, câte i-oi mai fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, ştia doar că era una dintre cele mai importante din Statele Unite cu Israelul, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei. Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, evreica, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul…)
           Surpriză mare însă pentru ziarista noastră la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atât de îngereşte – cuvîntul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani! Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio explicaţie. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia acestui ciudat refuz i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei ovreice.
          Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă…
          Probabil că de la discuţia cu Cioran a plecat scrierea romanului Vin Americanii, început şi aproape încheiat înainte de 1990. Personajul feminin Svetlana – deloc episodic, este aşa cum mi-am imaginat-o eu pe acea femeie atât de deosebită prin pasiunea ei pentru adevăr. Ceea ce, indirect, ar fi o confirmare a discuţiei purtate cu Cioran. Este nevoie de vreo confirmare? Neapărat, căci ne vom trezi mâine-poimâine cu cine ştie ce haimana jidănească cerând să fie verificată şi autenticitatea interviului, a spuselor lui Cioran. Sper că dl Ion Deaconescu va avea cu ce să-l obrăznicească pe neobrăzat! (Nota bene: am spus jidănească, nu evreiască!… Iată dar că cedez, împotriva voinţei mele, cedez evidenţei, şi mă alătur celor care fac distincţie sistematică, între evrei, ovrei, jidovi etc., pe de o parte, şi, de partea cealaltă a baricadei, jidanii!…)
          Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă: genocid. Se grăbesc, nemernicii, să şi-o însuşească, cu capul plecat şi gândul la funcţia în care s-au cocoţat, nu cumva să şi-o piardă, odata cu sprijinul atotputernic al lobyului jidănesc!…
          …Cu aceste rânduri – dreptul meu la replică, mă adresez revistei „Contemporanul”, în ale cărei pagini (vezi nr.5 din anul curent) a apărut un articol de incriminare a mea pentru negarea Holocaustului din România. Articol binevenit pentru mine, căci autorul articolului, m-a ajutat, prin calitatea scriiturii, stil şi argumentaţie deopotrivă, să-mi dau seama de un mare şi semnificativ adevăr: ce mare diferenţă este între calitatea intelectuală a evreilor care au recunoscut cu seninătate datoriile de recunoştinţă pe care evreii le au faţă de români pentru cele întâmplate în anii 1940-1944 în România, şi „jidanii” care, în frunte cu Elie Wiesel, proclamă vinovăţia criminală a poporului român. Se numără printre cei dintâi, printre evreii evrei aşadar, un Alexandru Şafran, un Wilhelm Filderman, un Moshe Carmilly Weinberger, un Alexandru Graur, un Nandold Gingold, un Oliver Lustig, un Marius Mircu, un Minei Grunberg, un Sigfried Jagendorf, precum şi buna, serafica şi necunoscuta noastră colegă Leone Blum, autoarea unor memorii despre petrecerea bucolică a familiei sale în Transnistria, memorii pentru care a fost capital sancţionată de nişte jidani netrebnici!… Fie-i ţărâna uşoară!
           Pe ceilalţi nu-i mai pomenesc, pe evreii neevrei specialişti în minciuna numită Holocaustul din România, nişte rebuturi umane nefericite, în frunte cu Ellie Wiesel, pe care bunul Dumnezeu, spre a feri lumea de el, l-a însemnat cu înfăţişarea fizică cea mai dezgustătoare, deplin potrivită cu uriciunea din sufletul său. Dacă va fi având asa ceva…
           Iată, aşadar, că un român de talia lui Emil Cioran se pronunţă clar şi inechivoc: „Să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi!… Evreii ne sunt datori! Dar nu le cerem nimic, ci numai atât: să spună, să recunoască adevărul!… Dacă se va înţelege exact poziţia noastră din anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus…” Aştept să văd evreul de talia lui Emil Cioran care să ne acuze de holocaust! M-am săturat de acuzatorii agramaţi şi certaţi cu logica, cu onestitatea cercetării istorice.
          Mă uit la lista neînduraţilor noştri acuzatori şi deopotrivă judecători şi văd o adunătură de semimediocri, divorţaţi de profesie, îndoielnică şi nesigură la fiecare! Indivizi fără vreun rost pe lumea asta, incapabili să poarte răspunderea opiniilor exprimate, incapabili să răspundă la obiecţiile cu care le-au fost întâmpinate acuzaţiile bezmetice. Au o singură şi aparentă calitate: tenacitatea cu care se neruşinează în public. Aproape că-i admir, ca pentru un număr de circ, de măsluire a cărţilor de joc de care nu m-aş simţi, tehnic vorbind, în stare. Deh, popor vechi!… Cu cinci mii de ani de exerciţiu în spate!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors