Archive for the ‘Uncategorized’ Category

TAROM in Guinness Book

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2009

corneliu-florea2

TAROM in Guinness Book
Zbor 7016 Q Cluj Napoca – VIENA 9.20, 7 iulie 2009

Autor: Corneliu Florea

Din 1990 revin anual in România mea, sau si a mea. La inceput cu masini inchiriate din Germania, in ultimii ani cu avionul la Timisoara sau Cluj Napoca. Daca in 1990, revenind dupa zece ani in tara, am plâns de cum am gasit-o, acum sunt doar uimit si incerc sa inteleg. Locul blocurilor este luat de cartiere intregi de vile, Trabantul si Lada au fost inlocuite de BMW si Volvo, caminele culturale de biserici si domuri neoprotestante, uzinele si fabricile românesti inlocuite de cele straine, padurile inlocuite de alunecari de teren, partidul unic de partide identice, Ceausescu de Basescu si Dumitru Dumnezeu de Patapievici. Scuza-ma Dumitre.
Anul acesta am fost bucuros sa vad data in folosinta noua aerogara clujeana. E o mare si incântatoare diferenta, e la parametri internationali fiindca si traficul este international. Când am revenit pe aeroport, ca sa ma intorc in Canada, si plecarile se faceau tot din noul aeroport spatios, luminos, curat si civilizat deservit.
La scara avionului, un avion prea mic pentru un trafic atât de mare, ca de obicei se iau bagajele de mâna si se pun in cargou fiindca spatiul pentru bagajele de mâna de deasupra scaunelor este prea mic pentru multe din ele. Este o practica ce se foloseste si pe alte aeroporturi internationale când avioanele sunt mai mici, iar aici la Cluj Napoca devenise ceva obisnuit din anii trecuti. La urcare, lasi bagajul de mâna la scara avionului, ti se da un tichet iar la sosire, la Vienna, il gasesti la scara când cobori. Simplu si sigur!
Numai ca in 7 Iulie 2009 nu a fost asa. La scara avionului cinci calatori au ramas socati: bagajele lor de mâna nu au fost la scara avionului, au ramas pe pista aeroportului din Cluj Napoca!! Nu a mai fost loc in cargoul avionului explica senin, ca fapt divers un tovaras, angajatul TAROM-ului, care intotdeauna se agita, cu tot felul de treburi, la sosirea si plecarea acestui avion. Am fost incurcati, contrariati noi cei devalizati de tantalaii aia, de ardeleni, de la Cluj si am ramas incremeniti, dar tovarasul de la TAROM ne-a repezit sa ne urcam in autobus ‘’ca nu asteapta dupa voi’’. O doamna intre doua vârste care merge in America la copii a inceput sa plânga fiindca ea avea si pasaportul si biletul de avion in bagajul de mâna, preluat la scara avionului la Cluj. De mila ei ne-a apucat si pe noi mila de noi insine, având in bagajele de mâna cele mai personale si trebuincioase obiecte de calatorie. Eu aveam in acel bagaj de mâna, portofelul cu bani, actele canadiene printre care permisul de conducere si un MC cu un credit de 25.000 dolari canadieni, cheile de la casa. Material adunat pentru articole si o carte de perspectiva, plus doua aparate de fotografiat foarte scumpe, filme, digital cards, memory sticks. Statusem peste doua luni in România si acum faceam un mic inventar si vazându-ma numai in camasa si pantaloni, m-am agatat de tovarasul de la TAROM. I-am spus ce simteam in acel moment, in care eram ca aruncat din avion fara parasuta, desi imi dadeam seama ca nu el era de vina, ci tantalaii aia ardeleni ce deservesc pasagerii la Cluj. E drept, eram mânios pe dragii mei de ardeleni, care probabil mi-ar fi spus ’’apoi lasa, draga domnule, ca no hi foc’’, dar tovarasul de la TAROM imi era foarte antipatic din trecut, când am mai avut de doua ori probleme cu bagajele mari, de data aceea ramase in urma mea la Viena din cauza lui, tot cu scuza ‘’nu a mai fost loc in cargou’’. (Cu ce se tot umple cargoul avionului de nu e loc pentru bagajele calatorilor?).
Pâna la plecarea avionului meu spre Toronto nu mai aveam timp de nimic si nici bani de un telefon (mobilul românesc il lasasem in tara, cel canadian era in preerie) trebuia deja sa ma prezint la ’’gate’’ pentru imbarcare transoceanica. A fost un zbor de noua ore in care la claustrofobia tubului in care eram inchisi ermetic si legati de scaun, acum trebuia sa adaug si acest incident socant din care se declanseaza o serie intreaga de inconviniente. Au trebuit câteva ore sa ma linistesc digerând si acest impact, autorelaxându-ma ‘’pomenindu-i de bine’’ pe dragii mei de ardeleni de pe aeroportul din Cluj, care acum se pregatesc, uitându-se de trei ore la ceas, de mars acasa, unde-i asteapta Veta sau Rozi cu palinca si varza a la Cluj cu multa smântâna iar io n-am nici chei sa intru in casa când ajung! Oare cum sa le multumesc? Stiu io: ca ardeleanu la necaz! Ei multumiti cu Veta sau cu Rozi, io inghit cu noduri lazane with tomatos (Solanum lycopersicum!!) ca au devenit si austrecii cu masinile lor zburatoare niste amarâti in plina globalizare si dau mâncare si bautura proasta pasagerilor.
La aeroportul din Toronto au inceput ‘’placerile si bucuriile‘’. Din avion, prin coridoare fara de sfârsit, scari si escalatoare ajungi intr-o sala cât Domul Vaticanului unde vreo douazeci de ofiteri de frontiera au tot timpul sa te intrebe ce vor ei si sa verifice pe computerul ’’stie tot’’ din fata lor. Bun, trec in alt dom, unde-s vreo douazeci de benzi pentru bagajele cele mari. Am doua grele, pline de carti, imi trebuie un carucior, costa doi dolari. Eu nu am nici macar un cent. Ce dracu sa fac, sa ma apuc sa cersesc, sa fur? Nu, ma duc la supervisor, in Canada peste tot e un supervisor si-i spun my problem: trebuie sa-mi iau bagajele si sa le duc in alta parte, la alta banda rulanta destinata zborurilor interne, la Winnipeg si nu am bani. Ma asculta, ma priveste, ma masoara, un supervisor canadian intotdeauna trebuie sa-si dea importanta masurându-te, si-mi rezolva problema. Ii multumesc, imi zâmbeste si nu se abtine spunându-mi ca e bine ca am avut bani sa merg in Europa. Funny! Zâmbesc si io si iar imi pomenesc in minte ardelenii mei dragi. Am depus bagajele cele mari si acum ma indrept spre telefon.
Pe ultima pagina a pasaportului am o lista cu telefoanele importante in caz de probleme in timpul calatoriilor. Prima e a ambasadei canadiene, apoi a avocatului, a familiei si-a unor colegi de nadejde. Chem ’’call colect’’ avocatul iar la intrebarea cine cheama zic Dumitru, asa ma stie si numai un Dumitru are client, restul sunt Demetrios si Dimitri. Imi raspunde prieteneste, asa-s avocatii prietenosi nevoie mare pe bani multi, ii spun toata povestea, ma intrerupe tot mirindu-se cu “Amazing, I can’t belive!’’ apoi imi explica step by step ce trebuie sa fac. La sosire, seara in Winnipeg, la Informatii, va fi un plic pentru mine cu un client card in contul sau cu care pot sa-mi platesc toate cheltuielile pâna ce imi primesc bagajul de mâna cu actele si cheile sa pot intra in casa. Mi-a explicat sa-mi iau un hotel de cinci stele, trei mese pe zi fiindca nu pot sa-mi folosesc bucataria, schimburi vestimentare necesare, sa umblu numai cu taximetre pentru ca nu ai carnet de sofer din cauza TAROM-ului, telefoane si faxuri câte sunt necesare. Trebuie sa merg neaparat la serviciul ’’lost and found’’ si sa dau toate datele despre bagajul de mâna ramas la Cluj. Urgent sa-mi anulez ‘’credit cards’’ si sa-l chem când am nevoie. Când totul se va sfârsi, notele de plata si onorarul sau are sa-l trimit la TAROM, ei stiu reglementarile internationale: doar sunt europeni acum!! Destept avocat, doar bunicii lui au plecat din Botosani.
Avionul a intârziat o ora, era deja noapte la Winnipeg, la Cluj Napoca se crapa de ziua si-i pomensec pe clujnapocenii mei cei dragi. La Informatii, dupa ce m-am prezentat pasaportul mi s-a dat, plicul de la avocat in care am gasit acel card special cu care ei, avocatii isi ajuta clientii la nevoie. Costa dar e salvator in asemenea situatii. Serviiciul ‘’lost and found’’ mai nou se numeste de bagaje intârziate, sa-si arate eficienta, functionarul era jovial, ce sa faca si el nu poate sa plânga pentru fiecare pasager sosit fara bagaj, bagaje. Incurajeaza pe toti, dar in cazul meu a fost cu adevarat surprins: Niciodata pâna acum, imi spune si tot repeta in timpul conversatiei, nu am avut un asemenea caz si sunt aici de aproape zece ani. Asta-i unic, poate fi trecut in Guinness Book! Funny!!
Dupa aproape douazeci de ore de aeroporturi si avioane, ajunsasem si eu o umbra de pus in Guinness Book alaturi de dragii mei ardeleni, care dorm zâmbind satisfacuti alaturi de Veta sau Rozi. Imi iau bagajele cele mari, la Winnipeg carucioarele de bagaje sunt inca ‘’free’’ asa erau pe vremuri in toate aeroporturile internationale. Iau un taxi si cad in patul unui hotel de cinci stele pe care le vad când verzi când rosii, ii mai pomenesc inca odata pe dragii mei ardeleni si adorm nelinistit, visând bagaje zburând peste ocean si il caut cu privirea printre ele pe al meu. Nevazându-l devin agitat in somn. Ma trezesc brusc, când mi-am vazut si bagajul meu zburând, cazând in ocean si rechinii repezindu-se la el!! Un cosmar care mi-a declansat o insomnie pe tot restul noptii…
A doua zi, ziua telefoanelor. Vorbesc cu Florin care-i si el in Ardealul lui natal, el vorbeste la Cluj cu domnul Octavian Fodor – ardelean de doua ori; odata pentru Octavian si odata pentru Fodor – care ii prezinta scuzele si ii da toate asigurarile. Dupa 48 de ore de neliniste, grija si cosmare dat de iubitii mei ardeleni imi primesc bagajul de mâna. Desi nu era incuiat nu s-a miscat nimic din el, nu a cazut in ocean la rechini. Un prieten, care stie multe despre mine, mi-a spus in jargonul lui de universitar esti un atom marcat au vrut sa-ti controleze amanuntit bagajul! Hei, las-o-n balta, moarta. Doar am fost cinci in aceiasi situatie! El insista ca sunt naiv: ceilalti patru au fost de acoperire!! Lasa fitelele, mi-a fost destul, hai sa bem o palinca de pe Somes, superioara tuturor bauturilor concentrate din lume. Fiind bucurestean imi zice: De gustibus non disputandum, in timp ce deschidem sticla cu palinca…
Sanatate si noroc! Intâi bem pentru noi, ardelenii, in frunte cu Domnul Octavian Fodor de la aeroportul international Cluj Napoca!
(Iulie 2009, Winnipeg – Canada)

E bine sa nu uitam

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2009

E bine sa nu uitam

Autor: Cornel Cotutiu

Despre miscarea de rezistenta româneasca anticomunista si antisovietica se vorbeste, se scrie adesea în raspar sau în treacat. Din ignoranta? Intentionat? Ce e vadit e faptul ca analistii, istoricii sunt, deocamdata, mai preocupati de a se vaicari pe seama elementelor alogene, a vâscului de pe crengi, uitând ca întâi de toate, se vede copacul.
Un aspect care se neglijeaza – din motive obscure? din porunci oculte? – este ce s-a întâmplat pe întregul areal românesc în primii ani postbelici. Altfel spus: nu se au în vedere actiunile de la est de Prut. Mai concret: adica din Basarabia fortata de Stalin sa se numeasca Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca.

mapromaniamare1_s
Accesul împotmolit la arhivele moscovite face ca sa cunoastem doar fragmentar despre lupta basarabenilor împotriva invadatorilor bolsevici. Din documentele sustrase din „zestrea” KGB – publicate pe ici, pe colo în Occident – reiese, de pilda, ca în anii l948-1950 existau în Basarabia în jur de 30 (!) de organizatii antisovietice clandestine, inclusiv un partid – Partidul Libertatii.
Acest partid, cu centru la Chisinau (anihilat în 1950), intentiona „sa redea libertatea poporului si sa readuca Regele pe Tron”. Dar si: „Partidul doreste ca din rândurile lui sa iasa oameni hotarâti, caliti în lupta, care mâine sa formeze guvernul statului român.” (Atentie tov.general Voronin: în 1950 la Chisinau se punea problema statului român, nu a vreunui stat moldovenesc).
Desigur, cotarlele KGB n-au stat sa-i contemple pe cei care s-au constituit în astfel de organisme clandestine de lupta împotriva sistemului sovietic. Au fost treptat descoperiti si arestati peste 250 de persoane; caci turnatori, tradatori, informatori au existat dintotdeauna (de când e lumea pâna în vecii vecilor). Iar „rasplata” a fost precum se poate banui: deportari, condamnari la ani grei de închisoare, disparitii inexplicabile.
Dar aceste fapte trebuie inserate în istoria românilor de pretutindeni; ele nu tin de o arbitrara granita, ci de memoria si fiinta nationala.

Scrisoare deschisa lui Alex. Stefanescu

Posted by Stefan Strajer On August - 19 - 2009

corneliu-florea1

Scrisoare deschisa lui Alex.Stefanescu

Autor: Corneliu Florea

 

DREPTUL LA REPLICA
Dupa criticul literar Alex Stefanescu, H.R. Patapievici este «unul dintre cei mai inteligenti români, care contribuie la gloria tarii» (a carei tari?!?). (Ziarul Financiar, articolul Ce nu spune omul la nervi! Ianuarie 2008)

SCRISOARE FOARTE DESCHISA
LUI ALEX. STEFANESCU

Articolul DVS, Draga Domnule Alex. Stefanescu, ‘’Ce nu spune omul la nervi’’ din ianuarie 2008, mi-a parvenit abia de curând, de la o cunostinta, care a staruit ca trebuie sa dau o replica. L-am citit si recitit, fiind eu rudimentar in gândire cum spuneti DVS despre mine in articolul pe care l-ati semnat, si de dragul cunostintei mele si mila crestineasca fata de DVS, va raspund:
Eu nu stau in Canada, cum ati scris, eu traiesc activ in Canada din 1980, unde am fost pe rând: spalator de vase, infirmier, gradinar si in ultimii douazeci de ani am fost medic (family doctor) ceea ce mai fusesem si saptesprezece ani in România, dintre care zece medic specialist. Si, fiind io o fire taraneasca incercata prin multe, gresiti când credeti ca toate ma scot din sarite si ma enerveza ca pe o soacra. Nu. Revolta mea nu este o enervare ci o adânca mâhnire legata de ce se petrece in România. De la sat pâna-n capitala, de la taranul obidit pâna la guvernantii parveniti si pâna la intelectualitatea care isi lasa coloana vertebrala acasa, in cuier, când stie ca va avea de-aface cu preamaritii zilei, in cazul DVS cu H.R.Patapievici.
|n articolul DVS, scrieti: ‘’Bineinteles ca Horia-Roman Patapievici a gresit,…’’ Ce surpriza, sunteti printre putinii critici literari caruia i-a iesit porumbelul adevarului din gura! Dar de scurta durata, ca v-ati speriat de adevar, ati palit si imediat ati incercat sa dregeti busuiocul aratându-va coltii literari catre mine, rudimentarul: ‘’Sa il acuzi pe unul dintre cei mai mari inteligenti români, care contribuie la gloria tarii lui…’’. Asa cum DVS va plac replicile lui Caragiale, la fel si mie si mi-a venit in minte; valeu, fugi de-aci ca ametesc, dar mai bine sa ne talmacim.
|ntâi, daca am lua, absolut intâmplator, de pe bulevard o suta de bucuresteni si corect le-am face testul de Intelligence Quotient (IQ) va garantez ca cel putin 25% dintre ei vor avea un IQ superior lui H.R.Patapievici. Pe verificate! Al doilea, vezi Draga Domnule Alex Stefanescu, cu inteligenta e o mare si incurcata problema, pe care DVS, criticul literar de Bucuresti probabil o cunoasteti, dar in cazul unuia dintre cei mai inteligenti români sau va este teama sa o comentati, sau poate chiar nu stiti câte fac posesorii cu inteligenta lor, cum o folosesc? Poate va e si teama sa va apropiati de haul haotic deschis de inteligenta oamenilor? Sau sa comentati infinitele feluri in care-si folosesc oamenii inteligenta: pentru bine sau rau, pentru concordie sau discordie, pentru parvenire sau caritate, pentru luminare sau intunecime prin indoctrinare, pentru dominare sau slugarnicie, pentru libertate sau tiranie si câte altele. Pe toate le fac inteligentii! Opriti-va si meditati, apoi avântati-va in libertate, fiti cinstit. Eu, unul dintre cei 23 de milioane de omuleti patibulari, rudimentari intre timp, am sa va scriu unde l-am fixat eu pe patibularul Patapievici (HRP pentru mine). |nainte, insa, subliniez ca printre elitele bucurestene, din care faceti parte si DVS, unii isi inchipuie ca ii doare gâtul datorita greutatii inteligentii din cap si fara sa mai judece, isi eticheteaze semenii: idioti, imbecili, cretini, retardati. Este cazul celor a caror inteligenta nu are nici o greutate! |ntelegeti? Deci, lasati neuropsihiatrii sa puna aceste diagnosticuri, DVS ocupati-va de literatura, de critica ei. Eu nu-s literat, nu ma ocup cu literatura. Eu critic societatea umana, ca hobby fac critica sociala, am scris si in POLEMOS, in scrisoarea catre editor. De ce nu? Sunt liber, e inca liber sa critici si chiar nu-i asa de rau pe lânga cei ce mint si inseala societatea! Nu? Daca ati fi citit nu ati fi dat in groapa!
1 – De ce HRP, ‘’care si el a scris, la nervi, câteva fraze insultatoare la adresa românilor, pe vremea când acestia il tot votau, fara discernamânt, pe Ion Iliescu’’ scrieti DVS, ca slab avocat – din oficiu sau platit – a lui HRP, in loc sa insulte poporul român, istoria si limba lui, inteligent era sa se opreasca cu arsenalul lui inteligent numai la persoana lui Ion Marcel Ilici Iliescu. Asa era normal, drept si curajos. Sau sa iasa in strada, sa cheme bucurestimea la o noua baricada, de data asta impotriva lui Iliescu, sa fi luptat acolo pâna la caderea paleocomunistului si-a ochlocratiei sale, nu sa stea frumusel acasa si sa scrie scrisori mieroase Paleologului la Paris, prin care denigra tot ce este românesc. Si DVS fiind cetatean român, dupa HRP sunteti tot un omulet patibular. Deci fiind noi egali, va intreb daca ati citit, cu atentie, scrisorile acelea, publicate in volumul POLITICE? Nu cred, fiindca oarecum v-ati spalat pe mâini in acest articolas, dar v-ati murdarit rau fata, scriind: ‘’el are o opera filosofica de mare anvergura, in timp ce Corneliu Florea nu a produs decât aceste texte fara valoare.’’ Hai sa va satisfac orgoliul personal si sa va spun aveti dreptate, dar, oare nu stiti ca nu se pot scrie texte de valoare despre o non-valoare? Exceptie fac doar criticii literari cu personalitate precara.
2 – Multi in trecut, din ce in ce mai putini in ultimul timp, m-au pleznit cu inteligenta si anvergura operei lui HRP. Dupa cât pricep ei sau sunt obligati sa faca, treaca de la mine. Dar pentru IQ-ul DVS in mod special, pe care nu-l pun in discutie iar cum il folositi ii las pe altii sa va judece, trebuie sa dau un exemplu. Sper ca ati citit, din doasca in doasca, la fel cum Pristanda citea ziarul lui Catavencu, opera lui HRP. Eu fiind rudimentar sunt scutit, dar am citit in OBSERVATORUL CULTURAL (NR166/ MAI 2008) eseul lui Florian Roates despre opera filosofica de mare anvergura a lui HRP. Dumnezeule, cum il mai demoleaza academic cu idei si argumente, cum demonstreaza cât a compilat de pe la altii si in acest volum! Trebuie sa-l cititi, altfel ramâneti un semidoct in materie de boierii mintii din urbea DVS. Va mai aduceti aminte tam-tam-ul cu care s-a facut lansarea volumului lui HRP ‘’DESPRE IDEI SI BLOCAJE’’ la care Andrei Plesu a strigat, cât l-au tinut bretelele: ‘’Horia, ai dat lovitura’’! Curat lovitura, nene Iancule, adicate-le cum lovitura? Pai, asa cum obisnuieste HRP compileaza de pe la straini, cât incape, ca apoi sa-i ocarasca (livresc: imprecatie, cum folositi DVS) pe români ca nu au o piata nationala de idei si cultura româneasca este second hand!! Trebuie sa cititi, dupa care veti deveni, cu ajutorul propriului IQ, mai rational cu superlativele la adresa lui HRP. Sa va amintesc ca, in timpul recent, au fost multi temeinic instruiti filosofi, care au remarcat, spus si scris ca daca s-ar scutura volumul OMUL RECENT de tot ce nu-i apartine lui HRP, din 475 de pagini ar mai ramâne vreo 150 si alea goale, goale de idei! Vai, vai cum au aruncat pe contribuabilul la gloria tarii in cosul de gunoi! So pa ei, Draga Domnule Alex Stefanescu, nu-i lasa sa spuna ca presedintele inteligentei ICR-ului e gol …
3 – Si mai cum isi foloseste inteligenta HRP? Daca ati rasfoit volumul de POLEMOS (volum de polemica si pamflete nu de arta literara, domnule critic literar) ati fi dat si peste ‘’Tacerea de aur a parvenitilor‘’ ce incepe cu Articolul 24 din Legea 187/ 1999 referindu-se la cei ce lucreaza in Colegiul CNSAS – in care lucra si HRP – articol care spune: ‘’nedesconspirarea unui colaborator cunoscut al Securitatii constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani’’. Va aduceti aminte de tovarasul Sorin Antohi colaboratorul Securitatii si prieten cu HRP, cel care l-a tainuit, nu l-a desconspirat desi aflase din dosare ca a fost informator de nadejde al Securitatii? Ei bine, s-a dovedit dar nu a facut nici o zi de inchisoare!! Ei cum? Cu inteligenta!! Probabil l-a scapat opera filosofica de mare anvergura si … si … niste dosare puse la pastrare … dar stii la loc sigur… mai trebuie s-altadata… La un caz iar… pac… la Rasboiul! (Este de actualitate Caragiale, mai ales la Bucuresti).
4 – Probabil pentru DVS, si altii ca DVS, tot gândire rudimentara au si ceilalti care nu vad cum contribuie (HRP) la gloria tarii de au avut indrazneala la Paris (Radu Portocala) sau mai recent la New York (ziaristii Grigore L. Culian si Robert Horvath) sa critice activitatea presedintelui ICR, ba mai mult sa prezinte nereguli si scurgeri nejustificate din fondurile asa zisei institutii culturale. Care a fost rezultatul? Inteligenta salveaza delapidarea gloriei tarii si HRP a fost intronat alti patru ani de supusul lui, Traian Basescu, fiindca altfel… pac la Rasboiul!
5 – Gata, mi s-a facut greata, desi mai sunt. Din partea mea, DVS si altii ca DVS puteti sa scrieti ce doriti, considerându-ma omuletul patibular cu cea mai rudimentara gândire, voi continua sa aduc argumente impotriva inteligentului DVS prin pamflet si polemica (polemos!). Ramân alaturi de ceilalti omuleti patibulari, care realizeaza tot mai clar ce personalitate si comportament are HRP. Cât priveste guvernantii si politicienii de Bucuresti, si ei inzestrati cu inteligenta, isi vad de treburile lor si se fac ca lucreaza la constitutie: care cum apare vrea sa schimbe constitutia! De ce? Ce au cu ea când ei nu respecta nici o lege, nici macar regulamentele lor de serviciu. Nici Justitia nu mai e interesata sa respecte, sa apere Constitutia României. Exemplu concret: |n august 2006, deci acum trei ani, am depus un denunt penal impotriva lui HRP la Parchetul de pe lânga Tribunalul Municipiului Bucuresti, prin care aratam cum a incalcat, ordinar, Articolul 30, aliniatul 7 al Constitutiei României si ceream sa se faca justitie. Au trecut trei ani, nici o miscare de cercetare penala si nu putem sa credem ca nu sunt inteligenti. Sunt foarte inteligenti, din acelasi grup in care-l puneti DVS pe HRP, dar câte altele  nu se pot  face cu inteligenta …
Va las, cum zice românul, in plata Domnului, Draga Domnule Alex Stefanescu.
CORNELIU FLOREA
AUGUST 2009
WINNIPEG – CANADA

Interviu cu artistul plastic Florinel-Constantin ANDRIŞAN

Posted by Gabriela Petcu On August - 17 - 2009

Călătoria de la sacrificiu spre blasfemie şi retur,
cu artistul plastic Florinel-Constantin ANDRIŞAN

Autor: Gabriela Petcu

 

   andrisan3 ”Nu există drum; cărare se face mergând!”
  (Ion Plebeu)

Ne-am obişnuit deja ca Bucovina noastră dragă, să ne facă mândri prin oamenii minunaţi care au respirat începutul vieţii, pe acele meleaguri pline de istorie si tradiţie. Acum, mulţi dintre aceştia, sunt departe de locurile natale, plecaţi în alte ţări,  purtând cu ei românitatea, dorul de acasă şi comorile sufletelor ca dar dumnezeiesc, revărsat în diferite forme de exprimare.
L-am întâlnit de curând, pe Florinel-Constantin Andrişan, un artist plastic prin care culorile reuşesc să traverseze în fragmente de expresie intens – ludică, un miracol existenţial. În anul 1993, începe o călătorie de recunoaştere a artei în armonie cu viaţa, prin Ungaria, Polonia, Germania si Franţa. Revine în România pentru o perioadă, timp în care îşi face o analiză a acestei călătorii prin lume. Alege Franţa, ca fiind locul în care ar putea sa-şi împlinească forma de expunere a trăirilor în arta şi în anul 2002, se stabileşte aici, unde continuă studiile la Sorbona, cu un doctorat în teoria artei.

Andrişan, are o activitate artistică bogată şi nu rare i-au fost succesele, remarcându-se prin unicitatea alegerii materialelor de lucru, integrate în gestul artistic precum Madlena lui Proust. Aşadar, în lucrarile sale, putem găsi scrierea ca forma plastică dar si diverse lucruri aparent banale, cum ar fi o bucată de plasă, un pahar ciobit, un fragment de fotografie, unite printr-o tehnică a colajului, simţită ca un liant între memorie, obiecte şi gest plastic. Şi acestea, prind culoare şi expresie atunci când pictura săvârşeşte tema.
Pentru Andrişan, simţirea plastica „trebuie sa aibe ritm dar si repetiţie, să te surprindă dar şi să te facă să intuieşti urmatoarea mişcare… într-o încercare perfectibilă de a uni dragostea de viaţă cu încrederea în creator”. Să întelegem de aici, că există simetrie între idee şi ansamblul elementelor care definesc o finalitate concepţională cu caracter coparticipativ, într-o încercare de a retrezi nevoia de unicitate, de miracol, de har, de dor… Este pur şi simplu, o invitaţie de a învaţa să simţi viaţa cu toate elementele ei,  prin arta.
În viziunea artistului, „arta este în primul rând inteligenţă speculativă şi manipulare bine armonizată şi ţintită ca o lamă de Toledo, din minte în inimă până la catharsis, de fiecare dată individual, în raport cu universalul şi fără a uita că tot acest exerciţiu de eliberare, se practică în public”.

la-fille-lhomme
 
La Fille l’Homme

Procedând la o formă clasică de interviu, m-am trezit în faţa unui nonconformism care schimba reguli, dar surprinzator, dau pozitivitate atitudinii pe tot parcursul discuţiei. „Nu vreau să fiu eu subiectul articolului ci ceea ce spunem împreună, din ce fac si ce gândesc, din experienţa de armonie şi dezarmonie, din greşeli şi reuşite, din ştiinţa de a găsi căi pentru a renunţa la culori multe. Şi toate acestea, să poată veni ca învăţătură pentru ceilalţi ”.
Mă străduiesc să fac oarecare armonie în prezentarea lui Florinel-Constantin Andrişan ca artist, dar şi ca om cu suficientă experienţă, încât lucrarile şi cuvântul său, să se integreze într-o expresie filozofică a artei în raport cu viaţa.
Încercând sa îl întorc în timp, acolo de unde fiecare din noi începem să ne formam limbajul, inteligenţa, gândirea, să descoperim parţi esenţiale şi valoric rafinate ca facând parte din individualitatea noastră prin aptitudini, omul Andrişan mi-a stârnit nostalgia în faţa copilariei. S-a născut în plină vara a anului 1961, în comuna Brodina unde mama sa Elena, învaţătoare, iar tatal Pavel Octavian, contabil, formau un cuplu al carui echilibru devenise parte specială în care tatăl, avea rolul determinant. Artistul, îşi aminteste cu o tandrete coplesitoare, un tablou al parintilor foarte tineri în acele vremuri, încarcat de emotie si pastrat cu sfintenie. Într-un moment de cumpana, de incertitudine existentiala, o mâna este asezata pe umar în tacere. Acest gest, întrece toate cuvintele ce ar fi putut sa se spuna. Copilul Florinel-Constantin, priveste aceasta scena si creste, devine adultul Andrisan, traieste intens furia vietii, dar va ramâne pentru totdeauna cu icoana reprezentativa a relatiei de cuplu, acea mâna linistitoare care tamaduieste îndoielile lumii.
Vorbind despre copii si parinti, Andrisan face o remarca, atentionând pe acei dintre noi care vrem cu orice pret ca odrasele noastre sa devina artisti. „Este cea mai mare greseala sa împingi un copil fara talent, spre scoli de arta. Prin munca, el ar putea deveni cel mult un artist de mâna a doua si atunci, ar fi un om nefericit”.
Si ar mai fi un lucru important care pune amprenta pe maturitatea artistica. „Nu poti face saltul într-o singura generatie decât extrem de rar si cu asumarea riscului uzurii întregii vieti. Un bagaj genetic foarte bun si o familie care sa nu fi fost alterata de înstrainare, este platforma care lanseaza si sprijina competenta catre podium. Ori, majoritatea dintre noi, am fost afectati de comunism. Aceasta alterare, continuata timp de trei generatii, ne-a facut sa credem ca este posibil sa trecem de la sapa la intelectualitate rasata si sa transferam valori „de la Bârca la  Viena… si înapoi”, sa ne închipuim ca suntem toti egali cu Brâncusi dar fara talentul, efortul si pretul platit de el. Putem si trebuie sa fim egali atunci când ne nastem, atunci când ne alegem primarul sau când votam bugetul comunal, dar gresim daca încercam sa supunem la vot competenta de nivel înalt, creativitatea, sacrificiul, eroismul, pâna la iubirea absoluta. Altfel, riscam afectarea noastra ca imagine, irosirea unei munci de-o viata într-o ratare sigura si non-profesionalism.”
Din comunicarea cu acest maestru al penelului dar si al cuvintelor hotarât aranjate într-un duel de conceptii, aparute în urma experientelor sale  româno-franceze, încerc starea de recunoastere a principiilor de baza ale vietii prin arta.

chateau-renard-leglise
 
Chateau-Renard-L’eglise

Expozitii personale cu titluri sugestive, „De la Paris, catre casa”, „Nu exista drum; carare se face mergând!”, „Eu cred ca Sisif s-a nascut în Carpati”, expozitii colective si de grup: „Timp – contratimp”, „Semnele anului 2000 – Semn de foc”, „Memorie-Mitologie-Model”, „Prix des mouettes”, lucrari murale si de ambient: „Prometeu”, „Rugby Club”, „Del Blue”, „Zodiac”, „Marul început”, „French can-can in Balcani”, activitatile de restaurare, pictura si decor al unor biserici. Toate acestea, merg catre o concretizare a unui stil personal, „andrisaniesco-plebean”, cu autoironie si efort asumat.
Îmi întorc privirile spre un grup de tablouri de o eleganta coloristica deosebita, un transfer de suflet spre „acasa”, un dor asezat printre dealurile ce au capatat gust de pamânt reavan, de grâu copt si fân cosit, de case parintesti în care copilaria se ascunde pe dupa colturi încercând sa pacaleasca timpul. Totul pare gata pregatit pentru ca viata sa înceapa din acest moment unic, constient ca relatia noastra cu natura, este darul vietii venit din Ceruri.

peisaj-din-bucovina

 
Peisaj din Bucovina

Daca ar fi sa aiba ocazia la o alta alegere, Andrisan nu ar schimba nimic din toate ce sunt. „Creatia artistica, era singura alegere ca apropiere de Dumnezeu, comparativa cu un oarecare Dumnezeu laic”.
Ca o concluzie la ce am fost si suntem în raport cu istoria si educatia culturala, la nevoia de a reprima efectele negative din viata prin arta,
Andisan atinge scopul „calatoriei” sale. „Eforturi si realizari trecute, experiente si virtuozitati acumulate, vise si proiecte de viitor, eseuri si cercetari ale unei creativitati colective. Toate, au tendinta de a demonstra posibilitatea existentei unui soi de falanster european, ce ar putea ajuta la anularea efectelor devastatoare datorate marii schisme de acum o mie de ani, prin cultura si armonia contrariilor”.
As încheia cu un citat care se potriveste atât de bine conceptiei artistice a pictorului Florinel-Constantin Andrisan si pe care, multi dintre noi ar trebui sa-l foloseasca într-un început.
“Nu este lupta care ne obliga sa fim artisti, este arta care ne îndeamna sa luptam”. (Albert Camus)
Încerc sa ma despart de acest pictor cu ochi de cer senin si mâini ravasitoare de culori, însa imi dau seama ca as gresi nelasând multe alte idei sa prinda forma cuvintelor scrise. Îmi asum dreptul de a continua episodic, un «tête-à-tête» filozofic, cu morala. Si cine stie? poate într-o zi, toate acestea vor fi de folos în desavârsirea unui fragment de viata dedicat artei de a fi artist.

A murit Valeriu Lazarov

Posted by Cornelia Erhan On August - 11 - 2009

valeriu-lazarov21 

Producatorul de televiziune roman Valeriu Lazarov a murit, marti dimineata, la Madrid, la varsta de 73 de ani.
Decesul lui Lazarov a fost anuntat de fiul sau, Roberto, care a precizat ca tatal sau a murit din cauze naturale in locuinta sa din Madrid. Contactat de Antena3, Roberto Lazarov a dezvaluit ca tatal sau fusese de curand operat pentru a-i fi extrasa o parte din colon, dar ca operatia fusese un succes, iar omul de televiziune a fost externat si s-a intors acasa. Insa, din cauza unor complicatii care au aparut brusc, a survenit decesul.

Lazarov va fi inmormantat miercuri, 12 august, la Madrid, potrivit anuntului facut de familia acestuia, urmand ca o slujba religioasa sa fie tinuta si la Bucuresti, data acesteia urmand sa fie anuntata ulterior.

Valeriu Lazarov s-a nascut la Barlad, la 20 decembrie 1935. Ideea de a intra in lumea media i-a venit cand avea 14-15 ani, varsta la care a vizionat la un cinematograf din Piatra Neamt o comedie muzicala sovietica, “Volga, Volga”. Filmul i-a placut atat de mult incat l-a vazut de 12 ori, determinandu-l sa devina regizor.
In 1953, Lazarov pleaca la Bucuresti pentru a studia regia la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografie (IATC). In iunie 1957, termina studiile si alege televiziunea in detrimentul cinematografiei.

Lazarov a plecat pentru prima oara in strainatate in anul 1966, pentru a participa la Festivalul international de televiziune de la Monte Carlo cu filmul “Omul si camera”. De-a lungul timpului a primit diverse premii internationale si a obtinut permisiunea autoritatilor romane sa iasa temporar din tara.

In august 1968 ajunge in Spania, pentru a inregistra doua emisiuni la postul public de televiziune TVE, la invitatia directorului general Juan Jose Roson.

Dupa 11 ani de lucru in Spania, in 1979, Lazarov ajunge la televiziunea nationala italiana, RAI, pentru realizarea unei serii de programe intitulate “Tilt”. La scurt timp, incepe sa lucreze pentru Silvio Berlusconi, la Canale 5, unde ajunge director de productie, presedintele consiliului de administratie si director al centrului de productie Videotime.

In 1989 revine in Spania, trimis de Berlusconi pentru a conduce din pozitia de director general postul Tele 5, parte a retelei private de televiziune controlate de Fininvest, compania lui Silvio Berlusconi.

Lazarov conduce Tele 5 pana in 1994, cand este inlocuit de Maurizio Carlotti, in contextul unei crize a incasarilor din publicitate ale postului. In 1995 si-a infiintat propria companie de productie, Prime Time Communications.

Valeriu Lazarov era casatorit, din 2004, cu Augusta Dumitrascu. Cei doi se cunosteau din anul 2002 iar multi nu dadeau mari sanse relatiei lor din pricina diferentei de varsta de 37 de ani. Augusta Dumitrascu si-a facut debutul in televiziune in anul 2000 si a inceput la echipa Telejurnalului de la TVR 2.

Dupa doi ani si jumatate a intrat in echipa lui Lazarov si a obtinut o emisiune proprie, Babilonia, pe care a prezentat-o timp de un an.

In 2003, dupa ce contractul emisiunii sale cu Antena 1 a expirat, Augusta a primit functia de director de dezvoltare internationala la “Prime Time World” si “Sagitarius Communications”, firmele lui Valeriu Lazarov, si a plecat la Madrid unde, in paralel cu serviciul, a urmat o scoala superioara de televiziune. Tot in anul 2003, in seara de Craciun, Augusta a primit de la Valeriu Lazarov inelul de cununie.

La Campul Romanesc – Hamilton (Canada)

Posted by Stefan Strajer On August - 8 - 2009

corneliu-florea

La Câmpul Românesc

Autor: Corneliu Florea

MOTTO
Dorinta de a darui izvoraste din iubire si pretuire.

De când am aflat de CÂMPUL ROMÂNESC de la Hamilton – Ontario (Canada) am dorit sa merg sa-l vad, sa fiu si eu acolo intr-una din acele saptamâni de intrunire a românilor de pretutindeni, la daruirea lor pentru identitatea si cultura româneasca, pentru propasirea idealurilor românesti. La inceput, ani de zile, nu mi-am putut permite material o asemenea dorinta, multumindu-ma sa citesc cu deosebit interes CUVÂNTUL ROMÂNESC – cea mai buna publicatie româneasca anticomunista din deceniile opt si noua ale secolului XX.  Pentru ca, atât Câmpul Românesc cât si Cuvântul Românesc au fost rodul daruirii patriotice a legionarilor scapati de prigoana din România si pe care propaganda comunista si antiromâneasca le-a etichetat defaimator drept focare revansarde legionare – netinând cont de drepturile inscrise in United Nations Universal Declaration of Human Rights aprobata in 1948 – iar cei ce se apropiau de ele erau clasificati de comunisti drept legionari, dusmani ai clasei muncitoare si ai cuceririlor  revolutionare. Efectul acestei propagande comuniste nu a fost cel scontat, a fost invers, de bumerang, fiindca in decursul anilor la Câmpul Românesc si Cuvântul Românesc au venit si colaborat patrioti români din toate categoriile social-politice, de toate vârstele si profesiile, prezentând cu aplomb si discernamânt  realitatea nefasta  a dictaturii comuniste, demonstrând continuu ca nu este vorba  de nici o cucerire revolutionara ci de o dictatura comunista impusa prin forta tancurilor de la Rasarit. La publicatia Cuvântul Românesc am fost acceptat sa colaborez, absolut voluntar si autonom intre 1981 si 1987, dar nici macar in acei ani nu am participat la saptamânile culturale de la Câmpul Românesc.
Acum a venit momentul implinirii acestui pelerinaj la locurile unde flacara culturii românesti si-a luptei anticomuniste a fost aprinsa si purtata de sute si mii de români din Nord America incepând din 1951, când au cumparat Câmpul  Românesc si, prin forte proprii, au inceput sa-l amenajeze iar din 1977 au initiat si editat, tot prin forte proprii, Cuvântul Românesc publicatie fara echivalent prin clarviziune si curajul patriotic nici pâna in zilele de azi. Ce m-a pornit in acest  pelerinaj acum, in Iulie 2009, nu este invitatia in sine, au mai fost si in trecut, ci poetul si scriitorul  Alexandru Tomescu, fata de care am o deosebita consideratie din simpatie personala si multe motive obiective.
Din Winnipeg-ul preeriei canadiene pâna la Câmpul Românesc – Hamilton  sunt peste 2300 de km pe care m-am hotarât sa-i parcurg la volan  (draivuindu-i cum am zice in romglenza, atât de la moda in România de azi) alegând traseul  printre si peste Marile Lacuri Nord Americane. Astfel din provincia canadiana Manitoba am trecut in partea de nord a statului american Minnesota pâna la Marele Lac Superior, la Duluth. Aici, peste un golf al marelui lac, am trecut in statul Wisconsin iar drumul la inceput m-a purtat de-a lungul malului Lacului Superior, apoi pe lânga Lacul Michigan pâna la strâmtoarea dintre Lacul Michigan si Lacul Huron pe care am trecut-o pe cel mai mare si majestuos pod suspendat nord american. Peninsula Michigan de jos am strabatut-o pe o exceptionala autostrada spre sud pâna la Port Huron, unde se afla o alta strâmtoare a Marilor Lacuri, cea dintre Lacul Huron si Lacul Erie. Aici, americanii si candienii au ridicat un impresionant pod metalic sa le uneasca tarile. Trecându-l am intrat in  provincia canadiana Ontario, de unde mi-a mai ramas doar o aruncatura de bat pâna la Câmpul Românesc! Nu puteam sa nu fac aceasta paranteza de traseu, de o vasta si unica frumusete continentala, cu lacuri cât niste mari, o adevarata nemarginire naturala datatoare de uimire si bucurie calatorilor, prin care trecând ne dam seama si cât de de mici si efemeri suntem, dar, curios, in acealasi timp putem realiza ca suntem inzestrati cu puterea de absorbtie si percepere spirituala, intelectuala a nemarginirii…
Câmpul Românesc se afla undeva in mijlocul peninsulei provinciei Ontario, in plina natura, departe de autostrazile dintre marile orase. E un spatiu de 25 de hectare, la intrarea caruia pe o tabla cu tricolor româneasc scrie Romanian Park si de unde incepe un drum strajuit de copaci. Apoi pe stânga se deschide un parc unde se afla o troita româneasca inconjurata de busturile unor mari personalitati culturale românesti ce au trait si creat româneste in exil. Urmeaza o arie de picnic sub copaci batrâni si Centru Cultural “Nae Ionescu”, spatios si frumos pavoazat interior, având o biblioteca ticsita, o camera cu spicific româneasc si alte, multe dependinte necesare. De la Centrul Cultural se coboara la un mic râu lenes peste care o punte urca la Capela Ortodoxa cu Clopotnita. Pe o latura a câmpului exista multe case de vacanta pe fundatie sau pe roti, fiecare cu o gradina oglindind personalitatea stapânului ei. Este inca mult spatiu ce asteapta sa fie folosit, amenajat. Totul mi s-a parut cunoscut, implinit româneste la care as mai fi adaugat un catarg cu un tricolor românesc, fiindca in Nord America fiecare e liber sa-si ridice steagul natiunii sale pe proprietatile ce ii apartin. A se vedea si la alti nord americani.
Dintre gazde, de la inceput, am dat mâna cu Domnul George Balasu si Doamna Lena promotori ai acestei asezari, apoi m-am imbratisat de bucuria intâlnirii cu Alexandru Tomescu, cel care a intâmpinat si tratat cu ospitalitate româneasca pe toti oaspetii veniti din Canada si Statele Unite. Preotul Dumitru Ichim, o binecunoscuta personalitate româneasca din Canada, cu mult har crestineasc a oficiat in aceasta saptamâna utrenia si vecernia iar ospatarea noastra o datoram Doamnelor Câmpului Românesc, carora le suntem mult recunoscatori.
In cele trei zile cât mi-am permis sa stau, fiind supusul timpului meu, am participat la conferintele si discutiile ce se tineau dupa cina si deobicei durau  pâna dupa miezul noptii. Pentru mine au fost trei zile deosebit de valoroase, cunoscând români de la care am aflat si invatat multe.

nicapetreecrotonda2
Prima seara la care am participat a fost cu adevarat o manifestare de cultura româneasca prin conferinta Domnului Sandu Sindile care a facut o reusita paralela intre viata si opera lui Nicolae Grigorescu cu a unui pictor canadian, Homer Watson, ilustrata cu reproduceri din operele celor doi. A fost si o seara de  poezie româneasca in care doua cenacluri, cel din Kitchener numit “Muntele Maslinilor” si cel din Toronto “Nicapetre” s-au intrecut, captivând auditoriul cu versurile lor. Pentru mine, netrecând pragul cenaclurilor si desprins de poezie de multi ani, a fost o mare revelatie, descoperind diferenta dintre a  citi poezia si de a o asculta recitata de poetul ei. Pe hârtie poate aparea palida, recitata este insufletita, vie, patrunde si te emotioneaza. Domnul Dumitru P. Popescu, editorul publicatiei OBSERVATOR din Toronto, a prezentat o interesanta expozitie de vechi publicatii si carti românesti, aducându-ne aminte de truda inaintasilor nostri ce au contribuit, cu sufletul si mintea la cultura româneasca. In seara urmatoare audienta a ascultat cu piosenie prezentarea patetica a profesorului basarabean Iacob Cazacu-Istrate despre Basarabia. Momentul reunirii Basarabiei cu România, atât de prielnic indata ce fosta URSS a anulat pactul Molotov – Ribbentrop, a fost impiedecat, stavilit ordinar de catre cea mai nefasta troica antiromâneasca dupa 1989: Ion Marcel Ilici Iliescu, Petre Roman, Adrian Nastase. Cuplul Emil Constantinescu si Adrian Severin au tinut linia trasata de troica, mergând mai departe prin tratatul lor cu Ucraina. Cât despre marioneta de bâlci, Traian Basescu, cu cât ii trec zilele cu atât românii isi dau seama de nulitatea caracterului sau si de perspectiva sigura ca nu va fi nici mai mult nici mai putin decât Ion Marcel Ilici Iliescu si Emil Constantinescu – Tapul. Istoria il va pune in aceeasi vitrina a rusinii cu ei.
De la Timisoara, Gerhard Binder publicistul si redactorul la radio, intr-o foarte aleasa limba literara româneasca a prezentat in stil nemtesc, sistematizat “România anilor 2008 – 2009”. Un tablou trist, cât peretele centrului cultural in care ne aflam. L-am ascultat mâhniti, fiindca avea dreptate. A staruit asupra confuziei, intentionat intretinute in strainatate, dintre rromi si români, intre comportamentul rromilor din mijlocul nostru, in spatiul nostru mioritic, dacic din care nu vedea solutia de iesire fiindca suntem ingraditi de sârma ghimpata a  polliticaly correctness-ului. Starea de fapte, ideea si consecintele irita pe toti românii, fiind un nod gordian pus in fata noastra pe care nu putem sa-l desfacem. M-am trezit ca iau cuvântul si, plecând de la faptul ca nodul gordian nu se desface ci se taie, am propus nici mai mult nici mai putin decât sa ne intoarcem la vechea denumire de daci ai Daciei lui Burebista si Decebal si sa-i lasam pe rromi-Rromei sa se numeasca cum vor daca asta cred ei ca le schimba apucaturile. Am crezut ca voi fi repezit ca protocronist legându-ma de “Badita Traian care a venit sa ne incruciseze cu legiunile lui, sa formam un nou popor, neolatin, mai destept si frumos decât dacii, dar nu chiar cât sunt ei rromanii din Rroma”. Când colo, ce sa vezi, celor de fata le-a surâs ideea si cu surâsul vom ramâne, fiindca de la idee la un puternic curent de opinie ce sa duca la fapta este o cale atât de lunga la români, ca mii de ani vor trebui de-or mai avea!
In cea de-a treia zi, la masa de prânz s-a produs un mic, foarte mic incident de opinii. Domnul Profesor Dr.Claude G. Matasa, o binecunoscuta si apreciata personalitate din exilul românesc (azi numit diaspora de unii, termen  neacceptat de altii) si, mai recent, consul onorific al românilor din Florida, s-a ridicat de la masa, si cu gravitatea-i cunoscuta, a spus ca va da citire scrisorii  adresata de Ion  Mihai Pacepa Asociatiei Culturale Române din Hamilton. Am ramas perplex, si nu numai eu, altii nedumeriti si uimiti, iar unii indiferenti. De unde pâna unde, si, mai ales, de ce in AD 2009 generalul de securitate Pacepa isi trimite solul prieteniei cu daruri verbale, lingusitoare la Câmpul Românesc unde se aflau si fosti detinuti politici de pe vremea când Pacepa era unealta de nadejde a dictaturii comuniste? De ce nu le-a trimis scrisori de apreciere si sprijin acestor detinuti politici atunci când erau in inchisorile comuniste, nu acum? Nu e greu de intuit, de descifrat, intentia si impactul compromiterii acestei redute anticomuniste de catre un tradator al României, numai ca e nevoie de o mica dezbatere argumentata. Intâi, pentru cei ce isi ridica sprânceana când altii sustin ca Pacepa este un tradator al României, un fals anticomunist ii poftesc pe cei ce ridica sprâncenele sa-si aminteasca daca dupa fuga lui Pacepa institutiile si intreprinderile la care erau angajati au ramas fara securistii si informatorii care ne supravegheau si terorizau psihic cu urmarirea, amenintarile si dosarele lor? NU, nici vorba, acel segment intern al securitatii a ramas nestirbit, Pacepa a distrus sistemul de informatie, spionaj si contraspionaj exterior al României, segment pe care il au toate tarile lumii, indiferent de regimul politic, segment foarte important pentru siguranta fiecarui stat. Acest segment, foarte greu de format si mentinut, Pacepa l-a pus pe tava strainilor, lasând România descoperita pentru un moment, moment de care au profitat din plin serviciile de informatii, spionaj si contraspionaj straine in tara noastra. (Acelasti lucru l-a facut si Iliescu cu Roman in Decembrie 1989 ca la trei luni sa fim socati de evenimentele de la Târgu Mures!). Al doilea, nu scoateti din ecuatie faptul ca generalul de securitate  Pacepa a fost sluga umila si profitoare a familiei Ceausescu timp de 15 ani. Dupa anumite date si argumente sustinute de fosta securitate Pacepa era deja urmarit  pentru neloialitate profesionala si parvenire materiala de pe urma  academicienei (a se citi cartea Colonelului de securitate Ion Mânzat). Pacepa nu-si poate sterge trecutul de sluga a tiraniei comuniste si de tradator de tara, prin deconspirarea serviciilor de informatii ale României, cu scrisori de genul celei citite de consulul onorific al românilor din Florida. Ascultati un pasaj  din scrisoarea lui: “Dragi prieteni, Permiteti-mi sa ma asociez, prin intermediul fostului meu coleg de facultate, Dr.Claude Matasa, celor ce va adreseaza calde felicitari cu prilejul celei de a 51-a aniversari, si sa-mi alatur umila recunostinta pentru contributia Asociatiei dumneavoastra la eliberarea tarii. Când se va scrie istoria adevarata a României, ea va consemna ca rachetele ce au distrus tirania Ceausescu au fost lansate de asociatiile emigratiei române din Occident si de postul de Radio Europa Libera”. Ni s-a facut greata de acest cabotin in total declin intelectual, caracter nu a avut niciodata, care ne-a stricat masa de prânz “cu rachetele lui” iar eu m-am revoltat pe mesagerul lui si m-am hotarât sa scriu un pamflet separat cu dovezi si argumente despre perfidia tradatorului Pacepa.
Seara a continuat cu o interesanta prezentare de diapozitive din Cambodia si Vietnam comentate doct de Prof. Dr. Claude G. Matasa. A urmat un alt profesor, un cercetator istoric, Paul Leu venit de la Seattle, care a prezentat martirul unui preot ortodox . A impresionat când din sala a luat cuvântul un fost detinut politic care a impartasit inchisoarea si lagarul cu preotul martir. Amintirea l-a emotionat, ne-a emotionat. Dupa aceasta serie de profesori a urmat un inginer, Domnul Petre Albulescu, care cu farmec deosebit a delectat audienta tinând o prelegere despre oamenii de stiinta români recunoscuti pe plan mondial, lasând in concluzie ideea ca luând in considerare toti parametrii, natiunea româna desi mica in comparatie cu multe altele, a dat mai multi si mari oameni de stiinta si cultura in secolul XX decât alte natiuni mai numeroase, cu invatamânt universitar mai  vechi si dezvoltat decât al nostru.
Mi-a parut rau ca a trebuit sa plec fara sa ascult conferinta Profesorului Dr. Nicolae Dima din Arizona despre “România si Omenirea in secolul XXI” fiind convins, ca va lansa idei interesante, critice ce vor fi aprins dezbatute si, dupa cât il cunosc, Nicolae Dima este un maestru in a stârni dezbateri interesante. In aceiasi masura regret ca nu il pot asculta nici pe ziaristul Grigore Culian, care editeaza cu profesionalitate NEW YORK MAGAZIN, un saptamânal românesc apreciat. Il simpatizez si mai mult acum dupa recentele dezvaluiri si acuzatii  intemeiate aduse conducerii Institutului Cultural Român din NY. Exemplul sau de argument, verticalitate si curaj ar trebui sa fie luat de multi din mass media româna, fiindca asta ramâne. Restul nu e nici apa de ploaie…
Am plecat pe drumul de intoarcere in preerie burdusit de impresii, idei, oameni cu faptele si comportamentul lor si pe parcursul a sutelor si sutelor de kilometri, printre Marile Lacuri Nord Americane, le-am tot macinat. Ma bucur ca am fost si eu acolo; una este a auzi indirect si a-ti imagina, altceva a vedea si a lua parte direct. Multumesc tuturor de primire si ospitalitate, ii apreciez pentru sufletul si munca depusa, fiindca au facut mult si inca mai sunt de facut, mentionând in acest caz pe energeticul Domn Dumitru Rachitan. Toti merita respect si recunostinta invitatiilor, a participantilor. Cât priveste gazda mea, Mihai Mincu, ce se recomanda cioplitor in piatra fiind insa un adevarat sculptor, sunt convins ca in timp va imbogati zestrea Câmpului Românesc lasata de Nicapetre. Parintele Dumitru Ichim renoveaza Capela cu Clopotnita iar scriitorul Alexandru Tomescu ce are in grija vasta biblioteca va scrie o istorie adevarata despre  Câmpul Românesc si Oamenii Lui.
Imi pare rau pâna la mâhnire ca, dintr-o suta de mii de români ce locuiesc in apropierea Câmpului Românesc – Toronto, Hamilton, Kitchener, Windsor – au venit atât de putini. O suta de mii de români nu au putut umplea o sala de 300 de locuri! E nelinistitor. Un conational incerca o explicatie metaforica: “Românii noului val de emigranti si-au lasat radacinile românesti in primul aeroport, ei au plecat numai dupa bani”. Chiar toti, toti? Nu pot sa cred, nu se poate! E drept, generatia noastra a venit pentru libertate, dar nu exista libertate fara bani, asa cum banii  nu pot tine loc de radacini, de neam. Oare sa fie românii cel mai usor de globalizat?! De ce nu asteapta, sa ia exemplul americanilor, a rusilor, chinezilor sau chiar pe al evreilor!
Am ramas suprins ca Ambasada Româna din Ottawa condusa de o poeta, Elena Stefoi, nu a vrut sa ne onoreze cel putin cu niste versuri in recitare personala, cred ca meritam si noi, românii de rând. Deasemenea, tânarul consilier cultural al ambasadei, Eugen Predatu, putea sa treaca macar cu niste pliante turistice din România. Absenta Consulatului Român din Toronto este de inteles; sunt doar trei si very busy-busy! Totusi, incercati dragi tovarasi si prieteni, priviti cum incearca si Pacepa sa se alature acum la vremea senilitatii sale, aflând ca  la Câmpul Românesc nu se poarta camasa verde, nici cea rosie, ci a fost si a ramas doar o rampa de lansare a  rachetelor impotriva comunismului si antiromânismului…
Un simtamânt de regret am deasemenea ca elevii si studentii români au fost asa de putin vizibili, dar dintre ei, unul, Justinian Ichim un autentic Che Guevara românesc, ne-a vorbit liber, in ton revolutionar, despre noul capitalism american ce are drept slogan “get  rich  or  die  trying”. Cam numai atât sa fi ramas din mândra si democrata societate nord americana? Sa mai privim! Apoi, tânarul Justinian Ichim a vorbit despre globalizare in care omenirea va fi uniformizata, sugerând  sa rezistam depersonalizarii prin cultura noastra nationala! Frumos. Ar fi bine, folositor ca acestea sa fie percepute si intelese si de asa-zisi atasati culturali  de prin ambasadele romane, de boierii mintii ai Bucurestiului, de mass media din România. (Nu asteptam percepere si intelegere de la ICR-urile lui  HRP,  el/ele având alte misiuni, dupa cum s-a vazut recent si la NY).
LA  REVEDERE CÂMP ROMÂNESC.
Corneliu Florea, Iulie 2009, Wawa la Lacul Superior

Nu ne mai dati lectii de unitate!

Posted by Stefan Strajer On August - 8 - 2009

eva-iovapoza

Românii din Ungaria

Autor: Eva Iova

Nu ne mai dati lectii de unitate!

De atâtea ori am auzit si de la Budapesta, si de la Bucuresti îndemnul „trebuie sa fiti uniti!”, încât eu una m-am scârbit deja si am încercat sa înteleg mesajul ascuns al acestuia. Si am ajuns la urmatoarea concluzie: aceasta idee fixa a politicienilor români si unguri nu este altceva decât o scuza pentru propria lor neputinta de a întelege problemele adevarate si a acorda ajutorul necesar comunitatii careia i se adreseaza. Exact asta se întâmpla si cu noi, românii din Ungaria. Primim sfatul de a fi uniti tocmai de la cei care sunt mult mai dezbinati decât noi. Pentru ca ei cred ca acest slogan suna bine si e numai bun pentru a transmite mincinoasa sugestie ca „o sa va ajutam când veti fi uniti”. Si totusi, cine cu cine sa se uneasca? De ce la Budapesta si la Bucuresti nu se unesc socialistii cu liberalii, sau democratii cu conservatorii? Sau bogatii cu saracii, sau credinciosii cu ateii? Sau homosexualii cu familistii? Sau de ce nu se uneste Partidul România Mare cu Uniunea Democrata Maghiara din România? Nu-i asa ca ar fi mult mai bine pentru toata lumea…
Democratia – caci se zice ca în asta traim – nu înseamna unitate! Democratia înseamna libertatea gândirii si a opiniei, drepturile sanselor egale, toleranta, si multe altele. Cum zicea Manfred Hausmann: „Democratie înseamna: a respecta regulile de joc chiar si atunci când nu este atent nici un arbitru.” Democratia nu înseamna nicidecum unitate. Nu înseamna ca trebuie sa gândim toti la fel, nu înseamna ca trebuie sa înghitim rabdator când cineva îsi bate joc de noi, de limba si cultura noastra, de neamul nostru.
Cu foarte putine exceptii, majoritatea politicienilor români si maghiari când vin la noi recurg la acest discurs pedagogicesc, de a ne da o lectie de unitate. Avem o veste poate surprinzatoare pentru ei: noi, românii din Ungaria suntem uniti!!! Un medic român de la spitalul din Jula întotdeauna este mai atent cu un bolnav român de la Micherechi sau Chitighaz sau Otlaca-Pusta. La noi, sentimentul de înrudire este foarte puternic. Noi tinem legaturile de rudenie pâna la gradul al 3-lea, 4-lea sau uneori si mai mult. La Chitighaz, de exemplu, se respecta reciproc si sunt uniti ortodocsii români cu baptistii români, pentru ca uneori sunt membri ai aceleiasi familii. La fel cum sunt uniti la Micherechi cultivatorii de castraveti cu cei de rosii. Dar sunt uniti si ortodocsii români bastinasi din Budapesta cu cei mai nou stabiliti în capitala ungara, care se roaga duminica de duminica împreuna în capela lasata pentru ei acum o suta de ani de catre marele Emanuil Gojdu.
Nu suntem însa si nici nu vom fi niciodata uniti cu cei care si-au tradat neamul si l-au vândut pe bani marunti. Precum nici cu acei fatarnici care se prefac în români numai pentru ca sa beneficieze de banii destinati comunitatii, pentru scopuri comunitare. Dar nu putem sa ne unim nici cu aceia care pun în fata interesele personale celor comunitare, ca de pilda atunci când este în joc viitorul unei scoli, al unei gradinite sau al unei redactii de ziar. Nu ne putem uni nici cu cei care vor sa creeze institutii noi în dauna unor institutii de jumatate de secol, functionale, cu renume, numai de dragul de a distruge. Si nu ne putem uni nici cu cei care cultiva cultul personalitatii, aducându-ne aminte de acele vremuri pe care cu totii vrem sa le uitam.
Deci, domnilor de la Budapesta si Bucuresti, va rugam din suflet, nu ne mai dati lectii de unitate!

(Redactor sef – Foaia Romaneasca – Ungaria)

Finul Bercea Mondialu’ si nasul Stolojan Mondialu’

Posted by Stefan Strajer On August - 5 - 2009

vasile-zarnescu_cv

Finul Bercea Mondialu’ si nasul Stolojan Mondialu’

Autor: Vasile Zarnescu

 

Aici, în titlu, cuvântul „finul“ nu este adjectiv, în sensul că ar fi un „băiat fin“, căci, dimpotrivă, iată cum îl descrie un foarte documentat material de presă postat pe AlterMedia: „Sandu Anghel, zis Bercea Mondialu’, interlop, cămătar, evazionist fiscal, implicat în nenumărate scandaluri şi infracţiuni cu violenţă este al treilea şef  oficial  al etniei ţigăneşti din România“ (sic). Aici, cuvântul „finul“ este substantiv, pentru că naşul său este Theodor Stolojan-Mondialu’, pe care l-am supranumit la fel deoarece a avut o sinecură la Banca Mondială, ca recompensă că a prejudiciat interesele României. De ce i-a devenit naş lui Bercea Mondialu’? Pentru că, pe vremea când Bercea Mondialu’ avea şase puradei, Theodor Stolojan-Scrâşnet i l-a botezat pe unul dintre ei – atât din spirit mondialist, cât şi pentru cadourile făcute de fin. Judecătoarea infractoare Maria Huza îi botezase un altul, iar un lider P.S.D.-ist local, care, pe atunci, era vice-primarul Slatinei, pe un altul. Acum Bercea Ţiganu’ – cum îi şi place lui să-şi zică – are nouă puradei. Nu ştim cine i-a botezat pe ultimii trei, dar probabil că s-a orientat spre alte nivele ale celor 3-4 Puteri în stat – găsindu-şi, probabil, naşi prin Poliţie, prin Parchet –, ca să îşi asigure protecţia lui şi viitorul progeniturilor sale! Aşa se şi explică faptul că, în ciuda listei lungi a infracţiunilor sale, încă nu „şi-a găsit naşul“!

Referitor al statul mafiot, în care ţiganii îşi au locul lor bine precizat, am mai făcut referiri în special în articolul „Prezumţia de vinovăţie a magistraţilor va înlătura corupţia din Justiţie“, republicat inclusiv pe Altermedia. Metastaza corupţiei instituţionalizate şi organizate este relevată inclusiv de faptul că ţiganii infractori sunt băgaţi la „înaintare“ de către politicienii, vameşii, poliţiştii  şi judecătorii corupţi – care, de aceea, îi şi protejează, fiindcă împart cu ei „uzufructul“ activităţii infracţionale ţigăneşti, după cum a relevat, recent, şi senatorul Iulian Urban, anchetat de C.N.C.D., pentru că i-ar fi „discriminat“ pe ţigani! În articolul sus-menţionat am relevat, pe urmele presei locale, simbioza strânsă dintre politicieni ca ex-premierul-prim-desemnat Theodor Stolojan-Mondialu’ şi ex-judecătoarea Maria Huza, ex-preşedinta Tribunalului Municipal Bucureşti, al căror loc este la puşcărie, evident, alături de finul lor, Bercea Mondialu’.

Ţiganii şi suporterii lor români

 

De aceea, e absolut falsă ideea exhibată de un forumist de la Altermedia, cum că ţiganii sunt mai periculoşi ca ungurii. La fel s-a exprimat şi un comentator cam nătărău şi – implicit – infatuat, de la emisiunea „Sinteza zilei“, a postului Antena 3, Radu Tudor, imediat după apariţia în mass media interne şi internaţionale a cazului Mailat: cum că el, Radu Tudor, „timp de 15 ani de când lucrează el în presă, a considerat că ungurii sunt cei mai periculoşi pentru România, dar, iată, cazul Mailat l-a făcut să creadă că nu ungurii, ci ţiganii sunt cei mai periculoşi!“ Ceea ce denotă superficialitatea deplină şi găunoşenia profundă a gândirii lui de „analist politico-militar“, cum îl gratulează coechipierii lui de emisiune. Or, cazul Mailat, după cum a relevat suficient de bine presa, s-a dovedit că este, în cea mai mare parte, o înscenare a autorităţilor italiene, ca să lovească în România, uzând de imigranţii ţigani, care şi-au apropriat vocabula „rom“, prin care sunt „confundaţi“ cu românii – apropriere comisă cu ajutorului minoritarilor Andrei Pleşu – de meserie ţigan, cum l-a calificat, consecvent, revista România Mare – şi Petre Roman – de profesie jidan, cum s-a convins toată lumea că este, deşi el voia să ne convingă a fi fost „os de ardelean prin nevastă-sa“. Această confundare a ţiganilor cu românii a fost un scop urmărit deliberat, după cum am demonstrat în cele două studii publicate în mai multe reviste şi postate, ulterior, şi pe Altermedia, „Înnegresc ţiganii imaginea României?!“ şi „Ţiganii – o iminentă bombă politică a Uniunii Europene“ (vezi, infra, notele în cauză)!

Dar, Radu Tudor nu s-a mai dumirit, între timp, ca să revină la concepţia lui anterioară, aglutinată timp de 15 ani de presă, şi, deşi îi consideră „pe ţigani mai periculoşi decât ungurii“, a devenit, paradoxal, un apărător şi un propagandist al problemelor ţiganilor! De fapt, vă rog să remarcaţi că atât postul Antena 3, îndeosebi prin emisiunea lui Mihai Gâdea, „Sinteza zilei“, cât şi Antena 2, prin emisiunea unuia care îi cheamă mereu pe ţiganul Mădălin Voicu şi pe incertul (sub aspect etnic şi civic) Serghei Mizil, sau Antena 1, care face alte emisiuni cu ţiganii manelişti, au devenit tribune de propagandă ţigănească. Probabil, vor să pară obiectivi şi să contracareze faptul că, pe de altă parte, Jurnalul  Naţional – care aparţine tot trustului Intact – a declanşat, prin lunile februarie-martie a.c., o campanie de strângere de semnături pentru a susţine ceea ce eu am susţinut de peste 10 ani: eliminarea făcăturii „rom/rrom“ şi utilizarea exclusivă a cuvântului statuat istoric şi ştiinţific, de „ţigan“. E-adevărat că mi-au făcut favoarea – pentru care le exprim mulţumirile mele aici – de a sublinia că, în studiul «Cuvantul „rrom“, o agresiune axiologica», publicat în septembrie 2005, în Lumea Magazin (vezi infra), avertizasem opinia publică asupra consecinţei pernicioase a acceptării făcăturii „rom/rrom“: denigrarea României prin introducerea deliberată a confundării românilor cu ţiganii.

Şi ungurii şi ţiganii sunt aproape la fel de periculoşi, dar fiecare minoritate etnică în alt registru: ţiganii prin tropismul criminogen şi prin explozia demografică, iar ungurii prin caracterul revanşard şi rasismul lor funciar. Totuşi, ungurii sunt cei mai periculoşi fiindcă sunt mai organizaţi, sunt o naţiune constituită şi au un stat, Ungaria, care îi sprijină. Şi ţiganii au început să se organizeze internaţional cu ajutorul unor instituţii „europene“, dar de sorginte mondialistă, care au interesul să submineze suveranitatea Românei ca stat şi omogenitatea etnicităţii şi ortodoxismului poporului român – probabil cel mai omogen popor din Europa, dacă nu şi din lume, sub aceste două dimensiuni. În acest scop se folosesc, într-adevăr, cum remarcase un forumist pe Altermedia, de reprezentanţii minoritari infiltraţi pe diverse paliere ale sistemului de conducere a ţării.

Un exemplu elocvent este Viorel Hrebenciuc, „guzganul rozaliu“ – cum, întemeiat, l-a poreclit preşedintele Traian Băsescu. Acesta este jidan basarabean. Acum 4-5 ani, când moghiorii reîncepuseră, în stilul lor zgomotos şi emfatic, campania de propagandă pro-secesionistă şi se punea problema ca statul român să le interzică să-şi mai cânte imnurile lor fasciste şi revanşarde, moghiorii au pretins că ei le cântă în bisericile lor ca „psalmi“ (!). Hrebenciuc le-a „cântat“ şi el, în strună, spunând – cum s-a văzut la televizor – că „nu au decât să le cânte, dacă sunt psalmi“ (sic). Evident, asocierea lor cu psalmii este un truc hungarist, menit să le permită această propagandă insidioasă, după cum bisericile lor „istorice“ nu sunt decât focare de iredentism, spirit revanşard  şi neofascism – forme de agresiune antiromânească, protejate, evident, de oficialii alogeni infiltraţi la Putere, gen Hrebenciuc.

De altfel, cum s-a remarcat, din 1997 încoace, toate partidele ajunse la Putere au ajuns şi s-au menţinut la Putere doar fiindcă s-au sprijinit pe cârja numită U.D.M.R. – o organizaţie înregistrată ca asociaţie culturală, dar acceptată tacit şi complice ca partid politic, cu reprezentanţi aleşi în Parlament: e cazul coaliţiei C.D.R., în mandatul 1997-2000, al P.S.D.-ului, în mandatul 2001-2004 [cf. Răzvan Voncu, „La guvernare, dar în afara legii“, în Cronica Română, nr. 2903, 5 aug. 2002, pag. 1 şi 5], al coaliţiei „D.A.“ (P.D.+P.N.L.) în mandatul 2005-2008. Chiar şi acum, coaliţia necoalizată P.S.D.+P.D.-L. se sprijină, tacit, pe parlamentarii U.D.M.R., iar în structurile de putere au fost păstraţi toţi oficialii U.D.M.R. din guvernarea Tăriceanu, dar pe posturi mai discrete! De altfel, să ne amintim că Emil Boc voia să se alieze la guvernare tot cu U.D.M.R., sub pretextul, etalat cu patos, că la alegerile parlamentare ar fi câștigat „dreapta“; dar – ca dovadă irefutabilă a schizofreniei sale politice – s-a aliat cu „stânga“, iar, acum, coaliţia P.S.D.+P.D.-L. este damblagie!!!

De exemplu, zilele trecute Evenimentul zilei titra „Extremism maghiar pe banii statului roman“. Or, aici, vinovăţia aparţine ministresei Turismului, Elena Udrea, precum şi celei foste a Tineretului, actuala viitoare penalistă Monica Ridzi, care nu gestionaseră bine problema, dar şi fostului guvern Tăriceanu, căci asemenea manifestare – Tabără a Tineretului Maghiar – este la a cincea ediţie! Ce părere are analistul „politico-militar“ Radu Tudor despre asta?! Le consideră mai puţin periculoase decât adunările festiviste ale ţiganilor de la Strehaia sau Costeşti sau decât incidentele din comunele Hădăreni, Bolintin, Kogălniceanu etc.?!

S-a observat corect că minoritarii se infiltrează în instituţiile de conducere, chiar la cel mai înalt nivel. De altfel, şi eu am subliniat în mai multe articole că „xenocraţia conduce România“. Acesta-i aspectul esenţial şi nu trebuie să creăm confuzii de genul că „ţiganii îi incită pe unguri“. Dimpotrivă, ungurii îi întărâtă pe ţigani, prin intermediul organizaţiilor controlate de Fundaţia Soros pentru o societate deschisă; evident, „deschisă“ la agresiunile acestei fundaţii, care nu este decât o organizaţie de spionaj pe multiple planuri.

 

Soluţia urgentă: interzicerea vocabulei „rom/rrom“

şi utilizarea exclusivă a cuvântului „ţigan“

Ca atare, solicit tuturor ziariştilor, publiciştilor, redactorilor şi vorbitorilor din audio-vizual (fie ei angajaţi sau invitaţi în emisiunile date pe posturile radio-TV), atât celor oneşti, dar care nu au suficient curaj, cât şi celor mercenari, dar care trebuie să dea dovadă de prevedere – căci, iată ce le aduce viitorul: indezirabilul statut internaţional de ţigan! –, să elimine imediat vocabula „rom/rrom“ şi derivatele sale şi să folosească exclusiv cuvântul atestat istoric şi ştiinţific, „ţigan“. Pentru că, ne-am convins cu toţii, deja, pe de o parte, impunerea perfidă a utilizării ei ne-a adus prejudicii incomensurabile, iar, pe de altă parte, sunt tot mai multe argumente care susţin ideea unei conspiraţii concertate ca, inclusiv prin intermediul vocabulei „rom“, românii să fie consideraţi ţigani, iar România ţara ţiganilor [vezi http://www.ziare.com/Ni_se_intinde_o_cursa-comment-89031.html ; şi „Ţiganii – o poveste“, pe http://www.ziare.com/?ziare=details&a_id=170158] – în care, pe lângă drepturi fără obligaţii, să li se dea, eventual, şi un „stat“ (!). Dacă toţi vom utiliza numai cuvântul „ţigan“, legea de înfiinţare a aşa-zisului Consiliu „Naţional“ (!) pentru Combaterea Discriminării devine caducă – mai ales că respectivul Consiliu este ilegitim [vezi şi Alexandru Bogdan Duca, pe http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/o-institutie-ilegitima-consiliul-national-pentru-combaterea-discriminarii_7720.html] –, iar acesta va trebui să fie desfiinţat automat, făcându-se, astfel, un mare serviciu ţării, inclusiv prin economii bugetare.

Una dintre concluziile logice ale demonstraţiei pe care am făcut-o, alături de ceilalţi, este că Consiliul „Naţional“ pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) este o formă instituţionalizată de mişcare a satanismului, deoarece, am arătat, el inversează valorile, îndeosebi pe cea mai importantă: democraţia, puterea majorităţii, este înlocuită cu dictatura minorităţilor; este cea mai perversă şi mai periculoasă formă, de până acum,  de agresiune antiromânească, instituită de nişte lichele politice conducătoare, întrucât are ca efect autodistrugerea naţională. Evident, C.N.C.D. este condus de un maghiar. Ca dovadă a părtinirii condamnabile de care dă dovadă C.N.C.D. este şi modul, deja notoriu, cum l-a tratat preferenţial pe premierul Tăriceanu, care declarase, ritos şi discriminatoriu, dar absolut întemeiat: „romii comit toate infractiunile posibile, de la talharie si prostitutie pana la jafuri organizate si trafic de droguri“ [vezi: http://doc.hotnews.ro/discriminarea-discriminarii.html; similar, vezi şi

http://www.mediafax.ro/social/tariceanu-citat-audiat-saptamana-vitoare-legatura-declaratiile-r.html?4727;844940]. Aici, însă, el nu mai făcea discriminare etnică, ci făcea o „afirmaţie politică“ – ca să uzez de sintagma cu care se apărase Kelemen Hunor, care pretinsese că „retrocedarea a un milion de hectare în proprietatea maghiarilor echivalează cu a doua ocupare de ţară în Ardeal“ [***, «Deputatul Kelemen Hunor invocă „a doua ocupare de ţară“ în Ardeal», în Adevărul, nr. 3819, 3 octombrie 2002, pag. 2, http://www.adevarul.ro/articole/2002/deputatul-udmr-kelemen-hunor-invoca-a-doua-ocupare-de-tara-in-ardeal.html]. (În paranteză fie zis, acest alt fascist U.D.M.R.-ist are tupeul nemărginit de nimeni să candideze, la toamnă, la preşedinţia României!)

Dacă toţi, în toate mass media, în toate buletinele de ştiri, în toate cuvântările şi textele politicienilor, politologilor, istoricilor, sociologilor, analiştilor şi ale altora, vom utiliza numai cuvântul „ţigan“, vom combate cu succes agresiunea axiologică, făcută concertat, contra României inclusiv prin vocabula „rom“ şi vom face o breşă importantă, prin care vom contracara presiunile organismelor internaţionale, care ne-au înlănţuit sub pretextul „corectitudinii politice“ în vederea evitării „discriminării“. Situaţia creată de ţigani în Italia, în Franţa, Anglia, Germania, Suedia etc. şi accentuarea atitudinii antiromâneşti de către guvernul italian ne oferă ocazia şi motivul interzicerii categorice atât a utilizării vocabulei „rom/rrom“, cât şi a respingerii oricăror presiuni internaţionale sub pretextul pretinsei „discriminări“. În fond, ştiinţa se face prin comparaţie, adică prin discriminare, prin distingerea între caracteristicile obiectului studiat.

Oare chiar atât de neputincioşi am devenit, încât nu putem reprima energic utilizarea făcăturii „rom“, care ne discreditează de două decenii?! Nu trebuie să mai aşteptăm, în acest sens, legi de la Parlament – căci, am văzut, el aprobă legi pentru protejarea infractorilor, îndeosebi a celor cu „gulere albe“ –, ci este în puterea noastră să rupem, într-un mod simplu şi eficient, aceste lanţuri cu care ne-au legat organismele internaţionale opresoare, cu ajutorul cozilor de topor din ţară: vom utiliza, toţi, numai cuvântul „ţigan“!

 

Îmbogăţirea „culturii“ ţigăneşti prin cerşetorie

 

Ziariştii şi analiştii nătărăi, obedienţii din politica românească sunt, se pare, nişte bieţi copii în materie de denigrare a României prin acceptarea slugarnică a impunerii vocabulei „rom“ de către instanţele politice europene.

Aspectelor „culturii“ ţigăneşti, relevate în materialele anterioare (mai ales în „Ţiganii – o iminentă bombă…“), li se adaugă unul nou de către gândirea „suverană şi infailibilă“ a unor judecători ai Curţii de Casaţie a Italiei. Iar judecători italieni sunt mai „infailibili“ decât cei români, fiindcă se originează, fireşte, în „infailibilitatea papei“!

Cum-necum, presa română ne creează frisoane prin această ştire difuzată, în 29 noiembrie 2008, de Agenţia Mediafax, preluată de la AFP: „Decizia 44.516 a Curţii de Casaţie clasează o hotărâre a Curţii de Apel din Neapole, care a condamnat la cinci ani de închisoare o mamă dintr-o familie romă care cerşea pe străzile oraşului Caserta, la nord de Neapole, cu un bebeluş în braţe şi un copil în vârstă de patru ani alături. Potrivit judecătorilor Curţii de Casaţie, acuzaţia de sclavie nu poate fi reţinută împotriva mamei, deoarece ea nu face parte dintr-o bandă de exploatare a minorilor, ci „cerşea din cauza sărăciei“. Pe de altă parte, ea nu făcea acest lucru decât între orele 09.00-13.00, oferindu-i astfel un minim de liberate copilului său». Oare judecătorii ăştia sunt chiar tâmpiţi?! Ce „minim de libertate“ putea oferi ţiganca puradeilor ei, unul de patru ani şi altul de câteva luni?! I-a lovit insolaţia soarelui meridional pe respectivii judecători?!

Culmea idioţeniei abia acum urmează: «Potrivit judecătorilor Curţii de Casaţie, care a reţinut împotriva mamei numai acuzaţia de rele tratamente aplicate copilului, nu se pot „incrimina comportamente care intră în tradiţia culturală a unui popor“». Aici, cuvântul  „comportamente“ se referă în mod expres la cerşetorie! Şi articolul continuă: «În prima instanţă, Mia, mama de etnie romă, a fost condamnată la şase ani de închisoare pentru „sclavie“ şi „rele tratamente“ aplicate copilului său. În apel, pedeapsa a fost redusă la cinci ani, deoarece nu a fost menţinută împotriva ei decât acuzaţia de sclavie. La Padania, cotidianul partidului antiimigraţie al Ligii Nordului, titrează, sâmbătă, pe prima pagină: „Judecătorii trimit copiii romi la cerşit“. Barbara Saltamartini, membru al comisiei pentru drepturile copilului a Poporului Libertăţii, de centru dreapta, citată sâmbătă de Corriere della Sera, s-a declarat indignată că judecătorii consideră „copiii romi ca fiind copii din zona a doua“» [Mediafax, „Curtea de Casaţie din Italia: Cerşetoria, tradiţie culturală a romilor“, 29 noiembrie 2008, http://www.mediafax.ro/externe/curtea-de-casatie-din-italia-cersetoria-traditie-culturala-a-romilor.html?3614;3576278; vezi şi Alexandra-Livia Dordea, „Italia: Cerşetoria este o tradiţie culturală a romilor“, în Evenimentul zilei, nr. 5602, 29 Noiembrie 2008, http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/830315/Italia-Cersetoria-este-o-traditie-culturala-a-romilor/].

Chiar dacă, în esenţă, prin articolele din cele două publicaţii italiene se dezavuează expres decizia judecătorească respectivă, totuşi, în citatele redate mai sus se ascund câteva greşeli, în ordinea logică şi morală, care condamnă, implicit, o dată mai mult, gândirea „infailibilă“ a judecătorilor.

1) Aprecierea ţiganilor ca fiind de categoria a „doua“ îi menţine în condiţia de paria, iar, prin asta, judecătorii în cauză contravin flagrant normelor europene.

2) Considerarea cerşetoriei ca o dimensiune a „culturii“ ţigăneşti constituie o contradictio in adjecto, prin care, de fapt, este negat, expresis verbis, însuşi dreptul la fiinţare al „culturii“ respective. Într-adevăr, în cultura tuturor popoarelor, munca şi cinstea, corolarul ei, fac parte din patrimoniul cultural, moral şi economic, iar nu cerşetoria şi corolarul ei, necinstea, hoţia. Deoarece, cu mici excepţii, cerşetoria este o formă de furt, o modalitate prin care sunt escrocaţi oamenii apelându-se la sentimentul lor de milă creştină.

3) Admiterea de către imbecilii judecători respectivi a cerşetoriei ca parte a tradiţiilor culturale ale ţiganilor revine la a spune că judecătorii completului în cauză le refuză ţiganilor orice demnitate, îi exclude, practic, din rândul popoarelor şi îi menţine, realmente, la nivelul de paria umanităţii! Dacă n-ar fi funciarmente hoţi, necinstiţi prin „tradiţia culturală“ a lor, ţiganii înşişi – în primul rând liderii lor – ar fi trebuit să refuze decizia Curţii de Casaţie a Italiei ca profund jignitoare. Dar, evident, ei se complac în această promiscuitate nu doar morală şi o acceptă cu seninătate fiindcă nu au demnitate, nu au cultură, nu au limbă, nu au decât nişte minime obiceiuri – nu „tradiţii“! – rudimentare, primitive, din cauza cărora intră, iremediabil şi definitiv, în conflict cu toate popoarele în interiorul cărora se infiltrează. Cât despre liderii lor, fariseismul lor este deplin, catalizat de cleptotropismul funciar al etniei: intenţia lor este să fure cât mai mult din fondurile europene sau autohtone destinate organizaţiilor înfiinţate pentru integrarea ţiganilor. Întrucât unii dintre liderii lor sunt, totuşi, cât de cât instruiţi – fireşte, ca sociologul ţigan Nicolae Gheorghe, şi nu ca Bercea Mondialu’, ales preşedintele ţiganilor prin voinţa suverană a „regelui“ ţiganilor, Florin Cioabă –, fariseismul lor este cu atât mai reprehensibil.

4) Apoi, prin folosirea vocabulei „rom“, oprobiul public se extinde, ilicit, şi asupra românilor. Căci, de la „romi“ la „români“ – scris „romani“, fără diacritice  – nu e decât un pas. Pe care, se ştie, presa italiană şi cea internaţională l-au făcut.

5) În sfârşit, mai semnalez o particularitate a acestei agresiuni axiologice: este regretabil faptul că presa italiană nu a dovedit discernământul necesar în a face discriminarea între români şi ţigani folosindu-se chiar de grafia corectă a celor două denominaţii. Deşi pe români îi indică prin cuvântul „romeni“, pe ţigani  îi indică tot prin făcătura „rom“ [vezi pe http://milano.repubblica.it/dettaglio/lavavetri-ai-semafori-business-da-100mila-euro-al-giorno/1628642] şi nu prin „ţigan“, ţigănesc“ – adică prin zingaro, zingaresco, cuvintele consacrate în limba italiană şi încă existente în dicţionarele lor! De ce oare? Doar pentru a denigra deliberat România!

De aceea, apelez, pe această cale, la ziariştii italieni şi, în mod expres, la Guvernul Italiei, să dovedească onestitate şi respect faţă de România şi poporul român cel puţin în această problemă, uşor de soluţionat: să elimine din limbajul lor făcătura „rom“ şi să o folosească denumirea normală, de zingaro – deoarece la ei nu s-a născocit un C.N.C.D., ca în România condusă de nişte netrebnici slugarnici, şi nu are cine să facă presiuni asupra lor ca să utilizeze exclusiv măgăria „rom“! Apoi, am văzut, Guvernul Italiei dovedeşte fermitate în apărarea suveranităţii ţării şi a securităţii poporului italian şi ia măsurile represive necesare şi întemeiate contra ţiganilor fără să se lase intimidat de ceea ce va zice Uniunea Europeană!

Dar, oricât ar fi de tâmpiţi judecătorii Curţii de Casaţie a Italiei care au dat respectiva decizie, nu se poate spune că nu citesc ziarele. Or, iată ce scrie La Repubblica, ştire postată pe site-ul ziare.com, sub titlul „Cerşetorii români din intersecţii, o afacere de 100.000 de euro pe zi“: „În Milano sunt mai mult de 3.000 de cerşetori români. Ei vin de la Constanţa, Craiova, Timişoara şi Oradea, plecând înspre Italia în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, disperaţi că nu-şi mai pot plăti creditele pe care le-au contractat în ţară.

Unul dintre şefii unei bande care controlează cerşetorii este Pomak Saban, de 69 de ani, din Constanta. El controlează peste 300 de cerşetori pe care îi mută între Europa de Est şi Milano. Fiecare cerşetor câştigă, în medie, între 50 şi 80 de euro pe zi, bani pe care la sfârşitul zilei îi predă unuia dintre membrii bandei pentru a primi, în schimb, cina care constă, de obicei, într-un sandwich, o pungă de chipsuri sau două ouă fierte. Aşa se întâmpla în sud-vest, la periferia oraşului Milano, dincolo de capătul linei 14 din zona Lorenteggio. Şi săptămânal sosesc din ce în ce mai mulţi români“  [Alexandra Sandru, „Cerşetorii români din intersecţii, o afacere de 100.000 de euro pe zi“, http://www.ziare.com/La_Republica_Cersetorii_romani_din_intersectii_o_afacere_de_100_000_de_e-742232.html; vezi  şi supra].

Aşadar, ţiganca Mia, în mod categoric, „face parte dintr-o bandă de exploatare a minorilor“ – ceea ce judecătorii Curţii de Casaţie a Italiei au refuzat să vadă şi să dea decizia corectă, aşa că au dat-o pe aceea scoasă din minţile lor tumefiate: cum că „cerşetoria intră în tradiţia culturală a unui popor“! Cum se mai poate califica această decizie altfel decât aberaţie?! Se mai poate spune, însă, că au dat-o în mod deliberat, pentru a stârni şi mai mult ura – întemeiată! – contra ţiganilor, care, apoi, să fie transferată contra românilor, cu care sunt echivalaţi, în mod la fel de tendenţios, ţiganii [Claudia Stanila, Razvan Ciubotaru , Mihaela Radu, George Lacatus, Andra Matzal, Marius Cosmeanu, „Italia ne uraste“, în Cotidianul, 2 Noiembrie 2007, pe http://www.cotidianul.ro/index.php?id=15307&art=38261&cHash=a87b989326].

Cum se ştie, însă, în multe state europene cerşetoria se condamnă cu închisoarea şi, implicit, cu restrângerea dreptului la libera circulaţie. Cel puţin, în România, Ministerul Administraţiei şi Internelor a plantat pe străzi panouri şi a difuzat afişe în care se arată că cerşetoria trebuie reprimată măcar prin îndemnarea cetăţenilor să refuze să dea bani cerşetorilor!

 

Liderii ţiganilor vor înlocuirea lui „rom“ cu „indirom“!

 

Aşa cum am mai precizat, variantele anterioare ale studiului „Ţiganii – o iminentă bombă politică a Uniunii Europene“ au fost publicate iniţial, în 2005, în Lumea Magazin şi, apoi, cu bibliografia adusă, succesiv, la zi, în 2006, în revistele SANTINELA şi Justiţiarul, în 2007 pe site-ul Altermedia, în 2008 în Neamul Românesc [Neamul Românesc, pe http://neamulromanesc.wordpress.com/opinii-si-atitudini/vasile-zarnescu-%E2%80%9Etiganii-o-iminenta-bomba-politica%E2%80%9C/]. Dar, încă de anul trecut, trimisesem acest studiu spre tipărire şi altor organe centrale de presă, de mare tiraj, care, însă, nu au dat curs solicitării mele.

Doar Jurnalul Naţional s-a folosit de un pasaj – dar abia în 16 martie a.c. –, pentru a-şi susţine campania iniţiată în sensul propunerii pentru care eu militasem de peste un deceniu, iar senatorul P.R.M. Gheorghe Funar şi senatorul P.S.D. Adrian Păunescu înaintaseră, anul trecut, tot în acest scop, un proiect de lege respins de Parlamentul ticăloşit: eliminarea făcăturii „rom“ şi utilizarea exclusivă a cuvântului „ţigan“. E-adevărat că autoarea materialului face trimitere la articolul meu publicat în 2005: «Sociologul Vasile Zărnescu consideră că folosirea termenului „rom“ constituie un atentat la imaginea României şi atrage atenţia că, pentru străini, între a vorbi în limba „romanes“ şi a vorbi „romanes-te“ nu este nici o diferenţă semnificativă, având în vedere că multe documente nu au diacritice» [Dania Dimitriu, «Românii, confundaţi cu rromii fiindcă vorbesc „romanes(te)“», în Jurnalul Naţional, 16 martie 2009, pe http://www.jurnalul.ro/stire-tigan-in-loc-de-rom/romanii-confundati-cu-rromii-fiindca-vorbesc-romanes-te-146288.html].

Dar, prin primăvara acestui an, în urma unor noi crime comise de ţigani în Italia, s-a reluat viguros presiunea contra ţiganilor de acolo şi, prin tranzitivitate politică, implicit, contra românilor şi, în genere, a României – aşa cum se relevă şi în retrospectiva sumară de pe site-ul 9AM [vezi pe http://www.9am.ro/top/Social/136917/Romani-pe-prima-pagina-a-ziarelor-internationale.html; vezi şi Dr. M. Băcanu, ŢIGANII – minoritate naţională sau majoritate infracţională, Editura Bravo-Press, 1996]. Întrucât această denigrare a ţării devenise absolut demonstrabilă şi pe deplin condamnabilă, analistul Moise Guran a promis, în emisiunea sa de la Antena 3, ca una dintre formele sale de protest contra acestei situaţii, că «nu va mai pronunţa cuvântul „rom“, ci exclusiv „ţigan“». Să vedem cât îl va ţine curajul şi dacă, cumva, C.N.A. va avea tupeul să îl amendeze! Nu-i mai puţin adevărat că şi pe alte posturi TV atât invitaţii, cât şi moderatorii au reînceput să rostească tot mai frecvent cuvântul „ţigan“, dar îl alternează cu cel de „rom“ – ca prin anii 2000-2003, cum am relevat în studiile mele pe tema ţiganilor din 2005-2006 [Vasile Zărnescu, «Cuvântul „rrom“: o agresiune axiologică», în LUMEA Magazin, nr. 9/2005, pag. 10-11, pe http://ro.novopress.info/?p=598; idem, „Înnegresc ţiganii imaginea României?“, în SANTINELA, nr. 11, 16 noiembrie 2006, pag. 4-6, http://www.strajerii.ro/SANTINELA011.pdf; vezi şi varianta http://ro.altermedia.info/minoritati/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei_7929.html] –, evident, pentru că au ajuns să se teamă de penalizările C.N.A.-ului şi C.N.C.D.-ului, două instituţii inutile şi bugetivore. Aştept momentul când toţi cei din mass media vor proceda cum am propus în urmă cu 10 ani: să pronunţe toţi, totdeauna, numai cuvântul „ţigan“.

Între timp, se pare că unor lideri ai ţiganilor – chiar dacă nu au citit toate variantele studiului meu, dar au intrat în panică remarcând campania tot mai virulentă dusă contra lor atât de presa străină şi internă, cât şi de către autorităţile statelor respective – a început, totuşi, să le mai vină mintea la cap şi au avut în vedere sugestia mea de a-şi schimba „numele“ etniei, conştienţi că este un demers necesar. Dar nu au acceptat una dintre propunerile avansate de mine, de exemplu, să-şi zică, „gerrmani“ (care le era cea mai utilă), ci au recurs tot la o făcătură: să-şi zică „indiromi“ [vezi Ion Dulamita, «Dorin Cioabă propune numele de “indirom” în loc de “rom”, pentru a nu mai fi afectată imaginea României», în Cotidianul, 29 iunie 2009, pe http://www.cotidianul.ro/dorin_cioaba_propune_numele_de_indirom_in_loc_de_rom_pentru_a_nu_mai_fi_afectata_imaginea_romaniei-89828.html! E un hibrid caraghios şi inacceptabil pentru noi, întrucât tot se menţine vocabula „rom“. Chiar „împăratul“ ţiganilor, Iulian, a calificat-o drept o idee „năstruşnică“, deşi ţiganul-cu-pretenţii Mădălin Voicu – fost deputat P.S.D., care este şi „preşedintele de onoare al tuturor ţiganilor“, nu ca Bercea Mondialu’, care este doar preşedinte şi sferto-analfabet [cf. Crina Jilavu, „Interlopul Bercea Mondial, primul preşedinte al ţiganilor“, în Adevărul, 29 iulie 2009, pe http://www.adevarul.ro/articole/interlopul-bercea-mondial-primul-presedinte-al-tiganilor.html] – o susţine, adăugând, în stilul său ipocrit-pervers, tot felul de aberaţii [vezi supra, penultima notă]. Pentru a realiza un compromis provizoriu, eu le propun termenul „indiţigan“, ca fiind cel mai potrivit, deocamdată! Sau, dacă nu se supără indienii, să-şi zică „neoindieni“!

 

Un  lingvist ţigan cinstit „se dă pe brazdă“

 

Referitor la denumirea aleasă deliberat cu scop denigrator, „rom/rrom“, elocvent este faptul că, de exemplu, unul dintre ţiganii cercetători ai problemei, Lucian Cherata, în revista Lamura, nu atestă cuvântul „rom“ ca fiind reprezentativ pentru a se denumi etnia şi, în nici un caz, pentru a consemna echivalenţa cu denominaţia „bărbat“ în unele argouri ţigăneşti – cum pretind, în majoritatea lor, ideologii ţiganilor. Practic, el denunţă, implicit, această pretenţie arătând că particula „dom/lom“ atestă, preponderent, calitatea de „domn, stăpân (al casei), bărbat, soţ“. Şi conchide: „Considerăm că lămurirea etimologiei cuvintelor ţigan şi rom (rrom) prezintă o importanţă specială atât în plan ştiinţific, cât şi în plan social, prin folosirea corectă a lor şi eliminarea confuziilor de orice fel. Prin acest demers se redă ţiganilor apelativul lor istoric (ţigan) cu semnificaţia lui corectă şi rămâne cu sensurile iniţiale cel de-al doilea apelativ (rom/rrom), în înţeles mai restrâns, acela de identificare la nivel familial şi comunitar“ [Lucian Cherata, «Etimologia cuvintelor„ţigan“ şi „rom“», în Lamura, Craiova, nr. 1-3/2008, pag. 38-39].

Evident, ultima frază, referitoare la „cel de-al doilea apelativ (rom/rrom)“, nu constituie decât o concesie – contradictorie, în esenţă – făcută liderilor ţigani agresivi, susţinători ai făcăturii „rom“, deoarece, cum se ştie, „la nivel familial şi comunitar“ ţiganii se apelează între ei exclusiv prin cuvântul istoric ţigan! Când se ceartă sau chiar când se apelează între ei, nu-şi zic „Băi, romule!“, ci „Băi, ţigane!“ Elocvent pentru acribia ştiinţifică actuală a lui Cherata este şi faptul că e singurul dintre autorii ţigani care îl citează pe istoricul George Potra, unul dintre reputaţii cercetători, din etapa interbelică, ai problemei ţiganilor. Mai mult, în tot articolul său, Lucian Cherata scrie, consecvent şi cinstit, „ţigani“, limba „ţigănească“ etc., şi nu vorbeşte de „romi“, „limba romani/romali/romanes“. De aceea, este cu atât mai regretabilă atitudinea unuia, Florin Stama, care, în recenzia unei cărţi a lui Cherata, scrie – la fel de consecvent, dar necinstit – despre faptul că autorul ar vorbi despre „poporul rrom“, „cultura rromani“. E-adevărat că, în anii anteriori, Cherata scrisese şi el despre „Gramatica limbii rromani“, „Dicţionarul limbii rromani“ etc., dar se vede treaba că, între timp, s-a dumirit că nu există nici o limbă „rromani“, ci doar „limba ţigănească“. Dan Lupescu, directorul fondator al revistei Lamura, în Cuvântul înainte la cartea recenzată, se vrea mai neutru, mai „echidistant“, şi scrie: „…rromi, conform denumirii oficiale, ţigani, după cum sunt îndeobşte cunoscuţi“ [idem, pag. 39]. „Echidistantă“ sau neutră, tot atitudine ipocrită, neştiinţifică şi antiromânească se cheamă că este! Chiar dacă este vorba de o poziţie „oficială“ – căci, atâta vreme cât „oficialii“ au fost unii ca ticăloşii Andrei Pleşu şi Petre Roman, nu înseamnă că au adoptat o poziţie ştiinţifică, ci doar una politică, prin care şi-au dovedit lichelismul deplin faţă de organismele internaţionale.

Ca atare, sunt nevoit – întru apărare – să-l citez şi pe Fănuş Neagu, prezent tot în acest număr din Lamura, pe pagina întâi, în stilul său frust: „S-au adunat în cete indivizi însetaţi de putere – infatuaţii fără operă, curviştinele regalist-fandosite, fătucile culturale şi amanţii cu predispoziţii homo, tot atât de talentaţi ca piciorul scaunului ăstuia, dar infinit mai inculţi, care urăsc România cu înverşunare, domesticiţi la limba română de nişte vânători de şoareci care se cred intelectuali“!

 

Atitudinea inerţială şi obedientă a comunităţii sociologilor

 

Oricum, trebuie să admitem că am depăşit un obstacol şi am dobândit un mare succes în consens cu demersul meu: înşişi capii ţiganilor admit, acum, că vocabula „rom/rrom“ denigrează România şi vor să o înlocuiască! Această atitudine pozitivă este de natură să îmi aducă satisfacţii morale şi profesionale, întrucât este, în fond, şi un succes al militantismului meu în această polemică, în care, după cunoştinţa mea, am acţionat – până de curând – singur contra propagandei insidioase a ţiganilor. Dintre ziarişti, am fost sprijinit, tacit, de Victor Roncea şi, în mod expres, de Dania Dimitriu – apoi, evident, trebuie să-mi exprim recunoştinţa faţă de editorii care mi-au publicat studiile: Marian Oprea – directorul revistei Lumea Magazin, Marius Albin Marinescu – directorul revistei Justiţiarul, Ilie Neacşu – directorul revistei SANTINELA, regretatul cărturar şi mare patriot Artur Silvestri – fondatorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. 

Într-adevăr, de la Congresul de sociologie din decembrie 2000, în volumul căruia mi s-a tipărit studiul „Ubicuitatea războiului axiologic“ [Vasile I. Zărnescu, Ubicuitatea războiului axiologic, în volumul coordonat de Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir, Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag. 900-901] – în care avertizam, pentru prima dată în mod public, asupra pericolului degradării imaginii României prin acceptarea făcăturii „rom/rrom“ –, nu am mai întâlnit o altă poziţie de respingere din partea sociologilor a acestei maşinaţii. Dar, dacă bulibaşii reprezentativi ai ţiganilor au acceptat că trebuie să renunţe la făcătura „rom“, de ce, atunci, unii din „comunitatea sociologilor“ încă se mai cramponează de această vocabulă agresivă şi o folosesc în textele lor, chiar programatice?! Mai ales că, din păcate, printre promotorii acestei denigrări şi, evident, printre vectorii vinovaţi de comiterea acestei agresiuni axiologice se află chiar Elena Zamfir şi Cătălin Zamfir – autorii şi coordonatorii unui op, ŢIGANII între ignorare şi îngrijorare, publicat, în 1993, de Editura Alternative (unde chiar denumirea editurii este greşită: cuvântul alternativă este defectiv de plural, pentru că nu există „alternative“ – căci alternativa este una singură! –, ci doar variante, posibilităţi).

În fond, lucrarea constituie, din premise, o falsificare a realităţii, deoarece, conform unor informaţii care îmi parveniseră în vremea redactării respectivei „cercetări“, multe chestionare sau interviuri au fost completate „din burtă“ de către operatorii de anchetă. Or, asemenea practici induc serioase suspiciuni atât privind corectitudinea celorlalte date introduse în lucrare, cât şi, mai ales, validitatea interpretărilor şi concluziilor. Deci, lucrarea nu prezintă relevanţă ştiinţifică, ci este doar o lucrătură antiromânească. Apoi, deşi pe copertă scrie mare şi colorat „ŢIGANII între…“, în toată lucrarea respectivă, de 257 pagini, se vorbeşte despre „romi“ şi doar de trei-patru ori se foloseşte cuvântul „ţigan“: acolo unde se reproduce limbajul interlocutorului român intervievat [op. cit., pag. 178, 188, 190]. Ca atare, însuşi titlul cărţii denotă ipocrizie şi încălcarea deontologiei: pe copertă se vorbeşte despre ţigani, iar în interior dai de „romi“. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că lucrarea nu prezintă nici o bibliografie a problemei!

Acum, în acest context favorabil determinat îndeosebi de radicala poziţia anti-ţigănească Italiei, o acţiune eficientă ar fi ca, începând, de exemplu, de la 1 septembrie a.c., toţi care activează în mass media să utilizeze exclusiv cuvântul „ţigan“. În această situaţie, nu vor mai putea fi amendaţi de nimeni, iar C.N.C.D. ar deveni caduc şi ar trebui desfiinţat! Mai ales pe aceste vremuri de criză, de penurie pecuniară la bugetul „consolidat“ al statului!

 

3 august 2009

 

Varianta anterioară aici.

Colonel (r.) Vasile Zărnescu

 

 

Este Romania tara coruptilor?

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

petrovai-4

Este România doar ţara corupţilor şi învârtiţilor?

Autor: George Petrovai

După 20 de ani de sforării politice şi megaticăloşii economice, România se constituie în exemplul viu şi palpabil al unei tranziţii fără sfârşit de la un trecut sterilizant prin eficienţa mecanismelor sale de secătuire umană, la un viitor paralizant prin hipereficienţa mecanismelor postdecembriste în jocuri de-a baba oarba.
 Altfel spus, România de azi reprezintă un trist etalon al abjecţiei politice, un nefericit produs al asaltului dat de forţele reunite ale găunoşeniei şi necinstei, ridicate prin jocurile politice de culise la rangul de linii conducătoare în stat. Cum să nu te încerce în asemenea condiţii speciale o binemeritată mândrie patriotică, că doar nu-i de ici-de colo să ajungi la nişte monumentale contraperformanţe, care lasă cu gura căscată toată floarea cea vestită a întregului Apus?! Şi doar nici politicienii de pe aceste meleaguri situate mult mai aproape de firesc şi raţional nu sunt nişte copii de ţâţă…Dar se pot ei compara cu marii maeştri de Dâmboviţa?
 Din aceste considerente, românii – deopotrivă cei activi şi cei inactivi, mulţi ca frunza şi iarba – ar trebui să tragă următorea concluzie: Democraţia nu se însuşeşte prin simple exerciţii de imagine, aşa cum de regulă procedează făcătorii politicii româneşti, atâta timp cât ei se arată preocupaţi până la obsesie de formă, dar ignoră cu desăvârşire conţinutul fertil al democraţiei autentice, anume cel nutrit cu demofilie. Căci, era de părere Nicolae Iorga, poporul se sprijină pe umerii politicienilor, nicidecum invers!
*
 În cele ce urmează voi căuta să-mi ilustrez afirmaţiile de mai sus prin câteva exemple concrete.
 Astfel, mai zilele trecute stăteam de vorbă cu un preot ortodox din zonă, şi acesta – contrar vorbelor maliţioase ce circulă pe seama sa (afaceri dubioase cu maşini aduse din străinătate) -, se arăta foarte indignat de ceea ce se întâmplă cu o regularitate exasperantă în jurul nostru, drept urmare întreba la modul retoric: “Oare vom putea scăpa vreodată de tot balastul ăsta?”
 I-am răspuns: “Părinte, noi toţi contribuim mai mult sau mai puţin la consolidarea şi întreţinerea a ceea ce se cheamă realitatea românească, fie şi prin nepăsarea în care ne drapăm, aşa cum fiecare dintre noi îşi are partea sa de contribuţie la poluare. Mediul (social, profesional, familial) în care ne ducem existenţele nu este altceva decât o proiecţie a lumii noastre interioare, cu toate componentele pe care ea se articulează: credinţă, morală, cultură, voinţă, năzuinţe, satisfacţii etc. Ori dacă lumea lăuntrică a celor mai mulţi dintre semenii noştri seamănă ca două picături de apă cu cele mai puturoase mahalale, în pofida pospaiului de civilizaţie cu care respectivii caută să-şi poleiască fondul respingător, ce să ne mai mire atunci că oraşele noastre seamănă din ce în ce mai mult cu nişte uriaşe latrine? Mediul în care ne mişcăm poate să ne formeze (a se vedea românii integraţi în mediile occidentale), dar la fel de bine poate să ne şi deformeze…”
 Mi-a dat dreptate şi în continuare mi-a relatat o întâmplare simplă, dar care întăreşte de minune afirmaţiile mele de mai sus: Fiul său a fost amendat de poliţia elveţiană cu 90 franci elveţieni pentru exces de viteză. Obişnuit ca în România, acesta scoate 100 de franci şi îi spune poliţistului să reţină restul. Dar replica poliţistului vine prompt şi cu valoare de lecţie pentru toţi românii ce încă n-au înţeles că este cazul ca măcar în străinătate să renunţe la mentalitatea şi năravurile noastre de pomină: “Poate că în România aşa se procedează. La noi însă nu…”

coruptiefotoart-iul-2009
 I-am spus: “Mi-aţi dat un exemplu de mediu sănătos, care aidoma unui sistem imunitar puternic, neutralizează încă din faşă orice tentativă de fraudă, mită sau necinste. Eu vă voi da un alt exemplu, din care se va vedea cum mediul corupt acţionează cu succes pe direcţia pervertirii celui ce se lasă absorbit de avantajele lui păcătoase şi atât de primejdioase pentru sănătatea întregului mediu social. Căci – nu-i aşa? – marea corupţie se sprijină şi se alimentează din corupţia mică. Baza marii corupţii ar fi serios avariată, iar făptaşii mult mai lesne demascaţi dacă cetăţeanul de rând nu s-ar mai frământa atâta să facă rost de peşcheşuri consistente pentru medic, magistrat, funcţionar sau profesor, ci dimpotrivă, s-ar ruşina de un asemeanea gând nedemn, aşa cum, de altminteri, ar trebui să se ruşineze toţi acei profitori, care dincolo de lefurile încasate, caută să stoarcă tot ce se poate stoarce din serviciile prestate…
 Întâmplarea ce urmează să o relatez îl are în centrul ei pe un inginer englez, care de ceva timp îşi desfăşoară activitatea la un mare combinat din România, cumpărat ca atâtea altele de o mare companie străină. Admitem să-i spunem Steve personajului nostru. Ei bine, Steve era la curent cu corupţia din România, şi nu de puţine ori, în discuţiile cu colegii români, o înfiera cu indignare. Totuşi, ca şi cum ar fi uitat în totalitate de educaţia de-acasă şi de nobila lui indignare, atunci când este oprit de poliţiştii români pentru exces de viteză, el procedează aproape instinctiv ca cel mai neaoş dintre românii trecuţi prin ciur şi prin dârmon: Le înmânează oamenilor legii actele maşinii, dar nu înainte de-a strecura în paşaport câteva bancnote de 100 lei! 
Oare de ce-a făcut-o? Din zgârcenie, el presupunând că amenda va fi destul de usturătoare? Presupunerea nu se justifică nicicum, deoarece veniturile lui sunt de câteva ori mai mari decât ale unui inginer român. Iar noi ştim că nici inginerii români ce calcă pe bec nu ajung la sapă de lemn dacă trebuie să plătească vreo amendă…Atunci din teamă cumva? Dar Steve ştia că amenzile din România nu au nici pe departe efectele celor din Anglia sau Statele Unite. Prin urmare, noul mediu s-a dovedit determinant şi l-a îndemnat pe Steve să acţioneze în acest mod reprobabil. Întrebat fiind dacă şi în Marea Britanie ar fi procedat la fel, el a răspuns cu promptitudine că nici vorbă, întrucât la el în ţară tentativa de mită se pedepseşte cu închisoare!”
“Da”, mi-a răspuns interlocutorul meu căzut pe gânduri, “dar aşa ceva necesită o educaţie temeinică”. Nu numai educaţie, adug eu, ci şi o permanentă autoeducaţie. Dacă alţii pot, noi de ce n-am putea?! Totul este să vrem acest lucru, adică să renunţăm odată şi odată să ne furăm căciula singuri.
  
Sighetul Marmaţiei,                                                                                    
    30 iulie 2009

Invitatie la carte – Izvoarele Vietii

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

gabriela-petcu

Invitatie la carte

Autor: Gabriela Petcu
 

Sâmbata 25 iulie 2009, a avut loc la Constanta, lansarea volumului antologic de versuri, „Izvoarele vietii”. Evenimentul s-a desfasurat în sala „Grigorescu” din cadrul Muzeului de Arta, într-o atmosfera de vers, pictura si muzica lui Richard Clayderman. Toate acestea, s-au desfasurat în prezenta unui public numeros, iubitor de versuri si culoare.
Acest volum, este unul dintre cele mai ample lucrari de creatie literara în care se întâlnesc poeti de diferite vârste si din diverse colturi ale lumii. Astfel, versul uneste în numele cuvântului scris, suflete sensibile, gânduri frumoase, imaginatie si talent. Este un volum care face parte dintr-un proiect al prieteniei, gratie poetului Mihai Leonte initiatorul acestui ciclu format din patru aparitii de exceptie. În anul 2006, volumul debuteaza cu „Spiralele vietii” continuându-se cu „Drumurile vietii” în anul 2007, si „Mirajele vietii” în anul 2008. „Izvoarele vietii” apare ca urmare a sufletului depus de poeta Simina Silvia Scladan, coordonatorul direct al volumului. Simina, a reusit sa adune în aceste pagini, 28 de poeti din toata tara dar si de peste hotare. Ca editor al volumelor „Izvoarele vietii” si „Mirajele vietii” poetul si omul de litere Liviu Clement a oferit sprijin în realizarea acestor volume în care poezia face armonie cu grafica iar frumusetea si sensibilitatea, se revarsa precum izvoarele.
Aceasta seara dedicata cartii, a fost prezentata de poeta Simina Silvia Scladan împreuna cu Floarea Carbune, Victorita Dutu, Georgeta Olteanu, Gabriela Petcu si Niculina Vizireanu iar momentele în care s-a recitat, au fost rasplatite cu aplauze.
 nina-victorita-simina-flora-georgeta-gabriela2

Iata câteva titluri sugestive ale poetilor din volumul „Izvoarele vietii”.
 
Silvia Simona Bodea – „Pentru dumneavoastra mama”
Aristita Buciu Stoian – „Mai cred în minuni”
Floarea Carbune – „Adevarul ascuns”
Cristina Carbune, pentru care a vorbit mama sa, Floarea Carbune. Cristina, se afla în îndepartata Japonie si ajunge la noi prin glasul mamei, precum „Ploaia de cristal”.
Valeriu Cercel din Canada, a fost prezent prin Gabriela Petcu. Versurile dumnealui, aduc uneori nostalgie („Durere româneasca”) dar si multe zâmbete atunci când avem sub priviri „Satire… si nu prea”, acestea din urma fiind apreciate si aplaudate la scena deschisa.
Andrei-Claudiu Daroczi – „Ca trecator” din sectiunea caruia a recitat poeta Victorita Dutu
Raluca Iordan – „Dorm pentru tine” si aceasta fiind pusa în valoare tot de Victorita Dutu.
Dan Desliu – „Frumoase clipe”
Victorita Dutu – „Pulbere de lumina”. Cu gratie si deosebit talent, poeta stie sa împleteasca munca de televiziune cu cea de artist, fiind si o minunata pictorita.
Aneta Georgescu – „Scrisoare catre fiul meu”
Adina-Cristinela Ghinescu – „Calator înspre vesnicie”, contribuind la acest volum prin vers dar si prin coperta.
Iuliana Ghioca – „În miros de liliac”. Frumoasa si sensibila, Iuliana vine cu versuri dedicate iubirii de viata.
Dan Iordache – „Contemplatie solo fara voce”
Mihai Leonte – „Am pornit”
Costel Macovei – „Eu, templul”
Gabriela Mihail – „Rânduri si gânduri”
Craita Moroieni – „Dependenta de cuvânt”
Georgeta Olteanu – „Am învatat”. Poeta a prezentat si o sectiune minunata în limba franceza.
George Pena – „Neuitarea unui barbat”
Gabriela Petcu – „Viata ca o scena”
Virginia Popescu – „Treptele devenirii”
Stefania Puscalau – „Ascunsa într-o carte”
Tania Roman – „Clopotind de primavara”
Simina Silvia Scladan – „Cântecul codrilor”. Pentru eforturile ca acest volum sa prinda forma si culoare, i-au fost adresate multumiri si o dedicatie în versuri „Emotia regasirii” de Gabriela Petcu.
Valeria Tamas – „În palme ierburi”
Liliana Tomache – „De ce?”. Plecata dintre noi prea curând,  Liliana ramâne vesnic prin acest volum, datorita Luminitei Ciuraru care îi dedica si poezia „Timpul”
Ionela van Rees-Zota din Germania cu „Rasarit de soare”. Ionela este o poeta sensibila si delicata, adusa în scena de Victorita Dutu care a recitat versuri pline de lumina si iubire.
Niculina Vizireanu – o graficiana cu mult talent si profunzime, un om cu suflet mare care a înfrumusetat paginile celor patru volume antologice dar, a contribuit si la copertile volumelor anterioare.

invitatie221
La aceasta seara dedicata cartii, au fost prezenti invitati de onoare alaturi de persoane dragi poetilor din volum. Printre acestia, s-a remarcat domnul Constantin Lamureanu sociolog si poet, redactor al revistei „Nelinisti metafizice”, directorul Asociatiei Cultural-Stiintifice „Nelinisti metafizice” si care a luat cuvântul prezentând ideea de vers în volumul „Izvoarele vietii”.
Cu aprecieri, a mai vorbit poeta Ana Ruse, membra a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea si care ne încânta cu creatiile sale nu putine la numar.
A fost prezenta si doamna prof. Akmolla Guner redactor sef al revistei „Emel” si care a avut pentru fiecare poet de la malul marii, câteva cuvinte de suflet.

ninaameliasigabriela1
Sensibilitatea poetei Amelia Magori, prin versurile sale dar si prin cuvintele adresate „Izvoarelor vietii” a facut ca aceasta ocazie, sa se transforme într-o frumoasa seara dedicata poeziei si prieteniei.
Iata, putem spune si de aceasta data ca versul, face ca oamenii sa fie frumosi si buni astfel încât, între ei sa se lege prietenii întemeiate în numele iubirii pentru carte si în scopul vesniciei cuvântului scris.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors