Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Cazul Ridzi si forta presei

Posted by Stefan Strajer On July - 21 - 2009

liviu-antonesei-poza-noua

Cazul Ridzi şi forţa presei

Autor: Liviu Antonesei

Presa are şi nu are motive să strige „Am învins! Hoţomana a fugit!”. Nu cu elicopterul! E adevărat, în mai puţin de două ore de la întîlnirea fostei ministrese cu premierul, am asistat la demisia acesteia, acceptarea ei de către premier şi preşedinte şi instalarea D-nei Plăcintă la conducerea ministerului! Pînă la urmă, însă, dacă presa are astăzi ocazia să înregistreze prima sa victorie importantă de vreun cincinal încoace, dacă nu chiar de vreo două, faptul se datorează aproape exclusiv modului exemplar în care dl. Tolontan şi-a desfăşurat ancheta în cazul D-nei Ridzi. Victorie e a bunului simţ deocamdată, mai rămîne să aşteptăm, totuşi, şi verdictul Justiţiei. Dar chiar asta avea de făcut şi asta poate face presa, să oblige politicianul asupra căruia planează suspiciunea de prăduire a banului public, dovedindu-se şi foarte obraznic pe deasupra, să facă pasul înapoi, tocmai pentru ca Justiţia să-şi poată face nestingherită datoria.
Am urmărit cu maximă atenţie desfăşurarea anchetei D-lui Tolontan de la debutul acesteia – în ziar, pe blog, în emisiunile de televiziunea la care jurnalistul a fost invitat şi m-au uimit precizia chirurgicală a procedurii, rămînerea constantă în zona probelor sigure – iar documentarea a fost de top! –, comportamentul egal cu sine al investigatorului, atît de puţin pasional după standardele presei dîmboviţene. Asta a şi condus la succesul anchetei, asta a adus în jurul jurnalistului opinia publică, o parte a colegilor de breaslă şi respect pînă şi din partea unora pe care cazul îi leza. Poate nu cu bucurie dar, de pildă, într-o confruntare televizată, Dl. Sever Voinescu, parlamentar coleg de partid cu impricinata, recunoştea meritele anchetei şi importanţa unei dimensiuni descoperite de aceasta – plata propagandei electorale, sulemenită în ştiri de televiziune, din bani publici. În această privinţă, D-nii Voinescu şi Tolontan au dreptate împreună – a fost nimerită o zonă delicată a relaţiilor dintre presă şi politicieni şi aceasta merită investigată în adîncime. Da, aşa este – asemenea proceduri lezează drepturi fundamentale ale omului – pe cel la informare corectă şi pe cel la liberă opinie, drepturi fără de care toate celelalte rămîn un fel de mărgeluţe colorate înşirate pe o bucată de sfoară. În ce mă priveşte, sper că se vor găsi jurnalişti dispuşi să deşire aceasta plasă de complicităţi vinovate, indiferent de apartenenţa la un trust de presă sau altul.
Fără dubiu, Dl. Cătălin Tolontan a desfăşurat o anchetă impecabilă, care poate fi predată ca un un exemplu în orice şcoală serioasă de jurnalism. Însă corupţia în România nu se reduce la cazul Ridzi! Cu o floare nu se face primăvara, nici cu un Tolontan nu lichidăm corupţia. Dar D-Sa a arătat că „se poate”, că presa poate contribui la clarificarea mecanismelor subtile ale deturnării banilor publici şi, pe cale de consecinţă, la o oarecare însănătoşire a climatului public. Ar mai trebui ca presa de investigaţie să lase naibii la o parte viaţa amoroasă a vipurilor noastre de doi bani snopul şi să se ocupe de lucruri serioase! Între altele, Dl. Cătălin Tolontan ne-a făcut proba că presa poate avea audienţă fără a fi tabloidă! Şi că un jurnalist sportiv, dacă chiar e jurnalist, poate înregistra o victorie strălucită unde nici măcar prin gînd nu-ţi trecea! Să fie primit! Şi, desigur, felicitări unui jurnalist care şi-a făcut treaba ca la carte. „Jurnalul Naţional” a început de vineri o anchetă similară la Ministerul Turismului. Să vedem cît de adînc sapă şi pînă unde ajunge!

Cea mai buna investitie

Posted by Stefan Strajer On July - 18 - 2009

Cea mai buna investitie

Autor: Ermil Gheorghiu (USA)

     Cea mai buna investitie pe care un om o poate avea, este investitia in educatie si sanatate. Nu putem beneficia de o sanatate robusta fara o educatie sanatoasa, si nu putem beneficia de o educatie sanatoasa fara o sanatate robusta. In general, educatia incepe la nastere si se termina la moarte. Dar, fara o educatie bazata pe adevarul stiintific, nu pe crezuri false, omul nu mai poate beneficia de o sanatate robusta. De aceea, cea mai buna investitie pe care o putem face in economia de astazi, in special, este investitia in noi insine si in copiii nostri, care pana cand devin maturi, depind de educatia din familie. 

19ca0d9gripa-porcina-407-305p1 
     Spun acest lucru, pentru ca viitorul nu ne mai surade daca nu ne ingrijim sa imbunatatim sistemul nostru de educatie si ingrijire a sanatatii, pentru a preveni febra porcina si aviara care va reduce populatia la cel putin jumatate, mai inainte de a se instaura Noua Ordine Mondiala, pentru a proteja omul care a decazut sub instinctul animalelor, pentru a nu fi acuzat de NOM ca o acuz de tragediile prin care trece societatea de astazi.
     Toate guvernele lumii iau aceasta amenintare in mod serios si investesc miliarde de dolari in vaccinuri si droguri anti-virale ca sa previna aceasta epidemie de febra porcina si aviara. Toate guvernele insa , cu exceptia Israelului, singura tara care se ingrijeste intr-adevar de educatia si sanatatea populatiei, se misca intr-o directie gresita.
     Ele ar putea folosi mai bine acesti bani ca sa imbunatateasca sistemul de productie si conservare a alimentelor; sa protejeze mediul inconjurator de ingrasemintele chimice, insecticidele si ierbicidele care polueaza solurile si raurile si viata pe glob; sa produca fructe, legume, carne si lapte in mod organic; si sa introduca cursuri de stiintele nutritiei si sanatatii in toate scolile si universitatile, in loc sa creeze vaccinuri periculoase si depozite de droguri anti-virale.
     Dar, pentru ca noi nu stim nimic despre pericolele care le prezinta febra aviara, nu putem separa realitatea de fictiune. Realitate, pentru ca epidemia de febra aviara va veni;  fictiune, pentru ca epidemia va veni nu de la pasari, ci de la modul nostru de viata cu alimente fara valoare nutritiva, bauturi artificiale, droguri de toate felurile, vaccinuri, stress si teama de terorism.
     Ni se spune ca febra aviara este o febra facuta numai de pasari, dar acum si porcii pot face infectii asemanatoare. In mod normal boala are doua forme. Prima este numita febra usoara „low pathogenic”, cu tendinta de a a avea niste simptome asemanatoare cu raceala la om. In aceasta forma pasarile transmit boala la intreaga ferma de pasari. Medicii cred ca virusul este introdus in toata turma de pasari in aceasta forma lenta, care dupa aceea se schimba intr-o forma grava „highly pathogenic” de febra aviara. Aceasta forma grava poate omori fiecare pasare din ferma in mai putin de 48 de ore. Acest virus la porci este numit N1H1, iar la pasarI N5H1. In toata istoria febrei aviare nu a fost niciodata un virus asa de raspandit ca N5H1; mai mult de 150 de milioane de pasari au murit sau a fost sacrificate.
     Realitatea este ca nu virusul este cauza epidemiei de febra aviara sau porcina, ci chimicalele si antibioticele care se dau in mancarea lor, alimentele poluate care nu mai stim de unde vin si otravurile din afara si interiorul corpului nostru. Virusurilel pe care oamenii nostri de stiinta le incrimineaza tot mai des drept cauza a majoritatii bolilor, nu sunt nci macar entitati cu viata asa cum sunt de fapt bacteriile. Bacteriile sunt microorganisme care actioneaza. Un virus pe de alta parte nu are viata.
     Virusurile nu au viata in afara organismului viu. Ele sunt de fapt  materialul genetic sau acidul nucleic (DNA or  RNA) din celulele moarte. Virusurile nu au viata sub nici o forma  si nici nu au abilitatea de a actiona, dar prezenta lor in corpul pasarilor si oamenilor este la fel de toxica ca orice material otravitor, favorizand dezvoltarea si multiplicarea bacteriilor rele. Febra este ceva care are originea  si se dezvolta in organismul individual. Pasarile fac febra din cauza produselor chimice folosite in alimentatia lor si a mediului poluat in care sunt crescute in sisteme industriale. Este epidemica pentru ca toate pasarile au acelas regim.
     Nu are nici o ratiune sa ne temem de aceste virusuri. Pentu ca ele nu pot migra de la o regiune la alta. Pasarile care dezvolta virusul vor muri cu mult inainte sa-si termine calatoria. Trebuie insa sa ne temem de ignoranta noastra in materie de nutritie si de lipsa de grija a guvernelor noastre pentru educatia si sanatatea populatiei.
     In acest moment din viata noastra – dupa trei generatii cu sistemul imun slabit de mostenirea noastra geneticca, greselile de nutritie tot mai mari cu fiecare noua generatie, stresul si poluarea, o epidemie de febra aviara ar fi un dezastru neprecedent pentru populatia globului. Noi putem sa distrugem toate pasarile si totusi sa experimentam o epidemie de febra aviara de proportii astronomice, pentru ca liderii nostri nu sunt pregatiti sa inteleaga adevarata cauza a epidemiei de febra aviara.
     Daca privim la milioanele de oameni care au murit in evul mediu de „ciuma neagra” si de epidemia de „Febra Spaniola” din 1918 in care au murit 40 de milioane de oameni, noi ar trebui sa vedem cat de mare va fi pericolul astazi, daca nu incetam sa vedem in vaccinuri, droguri si progresele in medicina moderna  care confunda ingrijirea sanatatii cu ingrijirea medicala, ca salvarea noastra. Nu numai ca nu sunt salvarea noastra, dar impreuna cu alimentele fara valoare nutitiva, bauturile artificiale, stresul si impotenta de a construi o lume pasnica si fara terorism, ele sunt adevaratele cauze ale viitoarei gripe aviare.
     Dedic acest studiu prezentelor si viitoarelor generatii de copii nevinovati, care trebuie sa invete de la parinti, educatori, fete bisericesti si de la liderii nostri, ca sistemul actual de educatie, nutritie si ingrijire a sanatatii este ca o jungla plina cu mine de camp, si este principala cauza a crizelor noastre de educatie si sanatate, si a viitoarei epidemii de febra aviara.
     Cum putem sa beneficiem de o educatie sanatoasa si de o sanatate robusta intr-o lume mai buna, este scopul viitoarei mele carti in limba engleza care va apare anul acesta: „Life is a tragedy of Nutrition” (Viata este o Tragedie a Nutritiei”.

Socul Cultural – Adaptarea in America

Posted by Stefan Strajer On July - 17 - 2009

gabriela-mihalache

Socul Cultural – Adaptarea in America

Autor: Gabriela Mihalache 

Aproape nimeni nu se gîndeşte serios la procesul de adaptare, înainte de venirea în America. Toţi pornim cu o imagine idilică, sentimente optimiste şi calde că vom fi întâmpinaţi de oameni buni şi prietenoşi, că în ţara oportunităţilor sigur se vor găsi oportunităţi şi pentru noi, că vom avea condiţii mai bune de trai, şi în general că totul va fi mai bine, pentru că nu se poate să fie mai rău ca-n România! Cam după două săptămâni, o lună, ne revenim la realitate … Parca ne-a dat soarta o palmă, unii o simt mai uşor, alţii mai greu. Încet de tot, pe nesimţite, începem să ne îndoim de noi înşine, de viitor, de prezent, dacă e bine că am plecat, dacă vom reuşi? Începem să ne simţim mici, foarte mici, în lumea asta în care totul este mare, fructele, legumele, maşinile, oamenii, şi insectele parcă sînt obeze. Tot ce ne înconjoară e mai mare şi atât de străin, din ce în ce mai străin. Începe să-şi  facă loc întrebarea, oare ce se întâmplă cu mine? Mi-am dorit atât de mult să ajung aici, şi am fost invidiat mai mult sau mai puţin de toţi pe care i-am lăsat în urmă în România, iar acum sunt nefericit, profund nefericit. Oare de ce? Trebuie să am ceva la cap. De ce nu-mi sar oportunităţile în cale aici în ţara oportunităţilor? Poate nu sunt atât de capabil pe cât credeam, sau poate capacitatea şi puterile mele nu se ridică la nivelul cerinţelor de aici?! Şi atunci am să reuşesc vreodată? Îndoieli, îndoieli, îndoieli, de mine, de tine, de prezent, de viitor, de tot ce facem, gândim, simţim şi ne înconjoară. Viaţa are alt mers aici, şi eu schiopăt. Oriunde mergi lumea te întreabă de vorbă, şi tu nu înţelegi mai nimic. Chiar dacă vorbeşti engleza te simţi foarte nelalocul tău, pentru că nu eşti fluent în americanism şi ai vrea să fii. Ai impresia că interlocutorul tău nu te înţelege, te enervezi, te simţi frustrat. Dacă nu vorbeşti limba deloc, şi ai învăţat câteva cuvinte pentru minimă conversaţie, te simţi chiar handicapat. Cum să-i explici doctorului ce te doare? Te surprinzi zâmbind foarte mult, stânjenit în conversaţia cu americanii, nepricepând prea mult ce bolboroseşte persoana din faţa ta.
Oricum, vei avea întotdeuna un accent, care va fi îndeajuns de proeminent ca să te întrebe toată lumea de unde eşti. Unii răspund răspicat, alţii puţin jenaţi „din România”. Alţii mint, în special cei care ori vor să uite, ori le e ruşine că majoritatea americanilor nu au auzit de România. Italia sună mai bine oricum, şi cine ştie poate în toată confuzia asta e mai bine să uit complet de România, îşi spun unii. Dar România în toată splendoarea şi imperfecţiunile ei face parte din identitatea noastră şi încercând să o eliminăm ne refuzăm parte din identitate, ne fragmentăm.
Orice individ priveşte viaţa şi lumea prin lentilele culturii proprii. Aşa cum identitatea personala conţine amprenta puternică a familiei în care am crescut, tot aşa identitatea noastră culturală conţine amprenta culturii în care am crescut, adică a culturii româneşti. Atunci când ne aflăm în prezenţa unor compatrioţi nu conştientizăm diferenţele culturale, pentru că în linii mari toţi privim lumea cam din acelaşi unghi şi ştim în mare la ce să ne aşteptăm unii de la alţii. Cu alte cuvinte în prezenţa românilor suntem conştienţi de diferenţe personale, dar nu de cele culturale. În prezenţa americanilor, automat diferenţele identitare culturale ies la suprafaţă, şi devenim imediat conştienţi de lacunele noastre de limbă, de comportament, de obiceiuri. Experienţa de tranziţie de la o cultură la alta şi confruntarea cu cultura americană dă naştere la conflict şi nelinişte, aşa-numitul „şoc cultural”.  
Sunt foarte puţine persoane care pot spune că adaptarea în America este sau a fost uşoara. În general e greu, este un proces anevoios plin de încercări prin care fiecare trebuie să treacă până la scopul final de asimilare în cultura americană. Neliniştea şi grijile însoţesc orice schimbare în viaţă, însă atunci când transformarea personală este forţată cum este în cazul şocului cultural, atunci toate emoţiile se simt înzecit. Frustrarea devine ceva cotidian, individul începe să simtă un sentiment de dezorientare şi neajutorare.  Orice emigrant indiferent de sex, naţionalitate, sau vârstă va cunoaşte efectele şocului cultural. Cu cât mai avansat în vârstă cu atât mai puternic şocul, deci mai grea adaptarea!
Cei care au trecut prin acest şoc descriu această stare ca variind de la iritabilitate la panică şi chiar criză nervoasă. Poate include sentimente de neajutorare, iritabilitate, îngrijorare excesivă, depresie nervoasă, frica de a fi înşelat, contaminat, rănit sau ignorat. Aşa cum spuneam mai înainte toate aceste emoţii sunt exacerbate nu numai în intensitate dar şi în frecvenţă. Nu există zi şi noapte fără griji! Eşti ca un copac dezrădăcinat şi plantat în altă parte, unde poate prinzi din nou rădăcini, poate nu! Dificultăţile sociale şi financiare sporesc starea aceasta anxioasă.   
Cunoaşterea limbii este unul dintre cei mai importanţi factori în procesul de adaptare. Dificultăţile de exprimare ne izolează fizic şi psihic de lumea nouă în care trăim. Este diferit când eşti turist şi te arunci în tot felul de experienţe într-o cultură nouă chiar dacă nu ştii limba. Când eşti turist nu simţi limba ca un handicap, cel mult ca un impediment. În procesul de adaptare, pentru că experienţa negativă când nu te poţi face înţeles se repetă, începe să-şi pună amprenta asupra psihicului şi devine sursa îndoielilor de care vorbeam mai sus. Comunicarea începe să devină o pacoste pe care începi să o eviţi, deci începi să te izolezi. Îi vezi pe alţi străini că nu sunt atât de stingheri ca tine, chiar dacă poate vorbesc engleza mai prost. Aici îşi spune cuvântul educaţia primită în România şi înrădăcinarea ideii că trebuie să vorbeşti limba pe care o vorbeşti, corect. În România dacă nu vorbeşti corect gramatical, lumea te judecă. Ne vedem acum puşi noi în situaţia când ştim că nu vorbim limba corect şi ne simţim inferiori. Aşa că vorbim mai puţin, din ce în ce mai puţin, evităm contactele care conduc la multă comunicare sau dacă sunt necesare, simţim o oarecare nelinişte. Un simplu contact uman cu un funcţionar a devenit o sursă de nelinişte, şi ne izolăm din ce în ce mai mult. Este un cerc vicios pentru că izolat fiind nu ai contact cu comunitatea americană în care trăieşti, şi deci nu te adaptezi, sau te adaptezi mult, mult mai greu.
La toată neliniştea asta mai pui că te-a mai apucat şi dorul de-acasă, aşa rău cum era. Începi să simţi ce adevarată era vorba „rău cu rău, dar mai rău fără rău”! Aici viaţa pare mai uşoară, dar pentru tine s-a înngreunat. Pe timp ce trece, dorul se intensifică, ţi-e dor de prieteni, de vecini, de bârfă, de discuţiile la cafele, începe să-ţi fie dor de bloc, de strada pe care locuiai, de casa ta, de ruta familiară spre casă, până şi de autobuz, de tot ce odată era viaţa ta şi s-a dus! Dacă eşti singur şi familia este încă în România e cel mai greu. Vorbeşti din ce în ce mai des la telefon şi ai vorbi ore în şir, dar nu le spui că ţi-e greu pentru că nu ar înţelege şi oricum nu vrei să ştie. E greu să începi o viaţă noua, să părăseşti tot ce cunoşti şi să o iei de la capăt chiar dacă este în America!  Viaţa aici începe cu un duş rece. Nu ai prieteni, nu ai sprijin, nu prea ai cu cine să vorbeşti şi cine să-ţi întindă o mână la nevoie. Aici numai banca îţi împrumută bani dar numai dacă face profit considerabil. Trebuie să-ţi găseşti o slujbă, să-ţi cumperi maşină şi atâtea alte lucruri, să ai asigurare la casă, la maşină, asigurare de sănătate, şi atâtea alte asigurări. Mai mult decât casa şi maşina, simţi că tu ai nevoie de asigurări, de multe asigurări că totul va fi bine!  Totul o să fie bine! Procesul de adaptare este doar atât: un proces. Ca nişte trepte pe care le urcăm anevoios dar toţi le urcam, atunci când ajungem în vârf, vom descoperi că ne-am adaptat. Ne-am adaptat atât de bine, încât atunci când  mergem în vizită în România, ne e dor de acasă, de data asta casa noastră din America cu care descoperim că ne-am obişnuit între timp mai mult decât credeam. Descoperim că ne place viaţa noastră aici mai mult decât credeam.
Deşi şocul cultural este o formă de alienare, trebuie să existe tendinţa de a înţelege ce se întâmplă, de a supravieţui şi mai mult de avansa în acest proces de adaptare până la imersiunea în cultura americană. Trebuie să lupţi tu cu tine să te adaptezi, să socializezi, să te integrezi în cultura americană. Cu toate că este o perioda grea, peste care am vrea să trecem cât mai repede şi să ne sculăm gata acomodaţi, gata americanizaţi, este în acelaşi timp şi o perioadă benefică de auto-cunoaştere, de progres. De aceea procesul acesta mai este numit şi „procesul de dezintegrare pozitivă”.
Şocul cultural durează între 6 luni şi 2 ani, timp în care ne lovim de obstacole pe care nu ni le-am fi imaginat. Începem să percepem eşecurile mai acut, le dăm o importanţă mai mare, şi dorul de acasă ne omoară. Nu mai dormim aşa bine, neliniştea şi grijile sunt prezente în fiecare zi şi începem uşor să alunecam într-o stare de depresie nervoasă. Nu înseamnă că ai înnebunit şi nici că ţi-ai pierdut controlul asupra vieţii sau minţii. Cu  toate că pare anormal, este normal ceea ce ţi se întâmplă. Este o stare temporară provocată de dezrădăcinarea dintr-o cultură familiară şi lansarea într-un pamânt nou al fiinţei noastre. În timp vei prinde rădăcini şi aici. Când un alt stil de viaţă te loveşte şi te înconjoară îţi trebuie timp să formezi o altă perspectivă, să te adaptezi la noua cultură.
 
Şocul cultural se desfăşoară în general, în cinci faze. Bineînţeles experienţa este profund personală şi poate varia de la individ la individ, dar în mare, cele cinci faze sunt:

1. Contactul
În faza de contact iniţial cu cultura adoptivă, individul este încă integrat în cultura sa nativă. Această fază este marcată de euforia şi bucuria experienţei noi. Iniţial te încântă să întâlneşti oameni străini, să vezi locuri noi şi să ai experienţe inedite. Eşti captivat de caracteristicile noii culturi şi contrastul dintre America şi România. Este tipic ca tocmai acest sentiment de inedit să te copleşească. 

2. Dezintegrarea
A doua fază este caracterizată de confuzie şi dezorientare. Diferenţele culturale devin din ce în ce mai vizibile. Pe măsură ce atitudinile, comportamentul şi valorile străine sunt percepute, tensiunea şi frustrarea cresc pentru ca abilitatea individului de a intui ce se întâmplă, se diminuează. Pentru că nu înţelegi, nu ştii la ce să te aştepţi şi frustrarea creşte. Înţelegerea lumii aşa cum o ştii de acasa nu mai e valabila. Începi să te simţi la o răscruce de drumuri. Individul capătă o senzaţie că este diferit, inferior, izolat, şi începe să se teamă că nu va face faţă cerinţelor societăţii. Alienarea, depresia nervoasă şi izolarea conduc la dezintegrarea personalităţii pe măsură ce confuzia identităţii în noua schemă a lucrurilor creşte.

3. Reintegrarea
Această fază este caracterizată de o puternică împotrivire la cultura nouă, individul începe să-i  judece mai mult pe cei din jur. Se revoltă: sunt proşti! În realitate, nu-i înţelegi! Diferenţele şi similitudinile culturale sunt refuzate prin stereotipizare, generalizare, continuă evaluare, comportament şi atitudini critice. Individul devine mai ostil când este confruntat cu experienţe pe care nu le înţelege. Caută fervent relaţii numai cu indivizi care fac parte din aceeaşi cultură ca şi el, se retrage în siguranţa mediului familiar al compatrioţilor. Dezavantajul este că în siguranţă, în sânul comunităţii româneşti individul poate regresa la comportamentele şi interpretările superficiale ale fazei de contact. În acelaşi timp, dacă persistă şi nu se retrage exclusiv în sânul românilor, poate progresa către echilibru în adaptare. Împotrivirea la noua cultură devine baza noilor experienţe emotive, intuitive şi cognitive. Pare de necrezut dar nemulţumirea şi chiar ura pentru America, reprezintă un semn sănătos de adaptare pentru că există o conştientizare mai mare a diferenţelor culturale şi o reacţie la sentimentele create de acestea, spre deosebire de pasivitate sau indiferenţă. Faza reintegrării porneşte cu o decizie foarte importantă: rămîn sau mă întorc? Decizia luată depinde de duritatea experienţelor în noua cultură, tăria de caracter a individului şi sprijinul celor apropiaţi.

4. Autonomia
Individul începe să înţeleagă cultura americană, nu mai este aşa critic şi este capabil să se comporte cu mai multă libertate. Devine mai relaxat şi este în stare să înţeleagă comunicarea verbala şi neverbala. Cu toate că uşurinta şi înţelegerea căpătate nu sunt atât de profunde pe cât crede el, individul se crede un expert deja în noua cultură americană. Se simte în siguranţă în ambele culturi, este mult mai flexibil şi dezvoltă în loc de critică, metode adecvate de reacţie.

5. Independenţa
Individul este capabil să accepte în totalitate diferenţele şi asemănările culturale şi să realizeze că el şi alţii sunt influenţaţi de cultura în care trăiesc. Capătă un sens al umorului în noua limbă, devine creativ şi începe să înţeleagă situaţii mai complicate, tipice noii culturi. Etapa independenţei însă nu reprezintă realizarea finală a auto-cunoaşterii sau chiar a adaptării, rămâne o oarecare tensiune benefică care duce la o explorare mai aprofundată a posibilităţilor acestei identităţi noi, posibilitatea unor idealuri şi realizări mai înalte. 

Nu toţi urmează strict fazele de mai sus, dar acest model este valabil pentru majoritatea şi de aceea cunoaşterea lui este necesară. Atunci când ştii ce ar putea să urmeze eşti mai bine pregătit decât atunci când nu ai habar. În general, majoritatea simt tranziţia de la o cultură la alta mai mult ca pe o experienţă negativă, dăunătoare, mai mult distructivă decât constructivă. Tranziţia începe prin întâlnirea cu o cultură nouă şi se termină prin întâlnirea cu sine. Individul care a parcurs fazele şocului cultural şi care în final le-a depăşit, învaţă din experienţe că nici o cultură nu este superioară sau inferioară altei culturi, fiecare având aspecte pozitive şi negative şi că fiecare dintre noi este produsul culturii în care trăieşte. Paradoxal, cu cât individul este mai deschis, mai liber să experimenteze dimensiuni noi şi diferite ale diversităţii umane, cu atât învaţă mai mult despre sine.
  
  Ajuta întotdeuna să ştii că nu eşti singurul care trăieşte aceste stări neplăcute, că toţi trecem prin asta mai mult sau mai puţin. Nu ai înnebunit ci parcurgi un proces de adaptare normal, care are un final. Care este soluţia?  Ce putem face ca să ameliorăm efectele şocului cultural? Familiarizarea cu noţiunile de mai sus vă poate ajuta, şi în plus familiarizarea cu cultura americană. Prezint în acest scop mai jos un sumar al valorilor culturale americane. Când sunteţi confruntaţi cu situaţii pe care nu le înţelegeţi, încercaţi să le interpretaţi prin prisma acestor valori americane, nu le judecaţi prin prisma valorilor căpătate în România. 

1. Controlul asupra mediului înconjurător/Responsabilitatea – Americanii nu mai cred în voia soartei şi îi consideră pe cei care se lasă în voia soartei ca fiind primitivi, regresaţi sau naivi. A fi caracterizat fatalist este un termen critic în contextul american. Pentru un american, a te lăsa în voia soartei înseamnă că eşti superstiţios sau leneş, incapabil să iei iniţiativă pentru a progresa. În Statele Unite lumea consideră normal şi drept ca omul să controleze natura şi nu invers. Problemele în viaţă nu sunt considerate ca provenite din ghinion, ci din lene şi din lipsa dorinţei de a-şi asuma responsabilitatea pentru îmbunătăţirea vieţii. Pentru americani nu există un vis care nu se poate realiza. Sunt mândri să declare că de  aceea au ajuns pe lună, pentru că au refuzat să accepte limitele pământeşti.

2. Schimbarea văzută ca factor pozitiv şi natural – Pentru americani schimbarea este indisputabil ceva bun. Schimbarea este asociată cu dezvoltarea, progresul, îmbunătăţirea calităţii vieţii. Culturile mai vechi, tradiţionale consideră schimbarea o forţă distructivă, ceva care trebuie evitat. În locul schimbării, aceste societăţi preţuiesc stabilitatea, continuitatea, tradiţia şi mostenirea bogată a trecutului. Toate aceste considerente sunt lipsite de importanţă în America. Aceste două prime valori, certitudinea că putem realiza orice şi schimbarea ca factor pozitiv, împreună cu credinţa în importanţa muncii i-au ajutat pe americani să obţină realizări excepţionale. Dacă aceste valori sunt adevarăte sau nu, nu are importanţă. Ce este important şi ce trebuie să reţinem este faptul că americanii le consideră adevărate şi acţionează prin prisma lor!

3. Noţiunea timpului şi controlul asupra timpului – Noţiunea timpului are o importanţă deosebită pentru orice american. Americanii par a fi mai mult preocupaţi de realizările lor, decât de dezvoltarea relaţiilor interpersonale, de închegarea prieteniilor, de exemplu. Orice ţintă este atinsă prin realizarea unui plan minuţios care este urmărit riguros. Americanii par a fi sub controlul ceasului în permanenţă, anulând brusc discuţiile sau convorbirile telefonice pentru a-şi onora angajamentele în timp. Limba engleză este plină de referiri la timp, fiind o indicaţie clară că timpul este foarte preţios: „time is money”, „running out of time”, „make the most out of time”. Până şi distracţia americanului, perioada lui de relaxare se referă la timp, nu la starea emoţională: „Did you have a good time?”. Imigrantul învaţă rapid că este foarte nepoliticos să întârzi, chiar şi 5, 10 minute. Atunci când vă este imposibil să ajungeţi în timp la o întâlnire, telefonaţi în prealabil şi anunţaţi cât timp veţi întârzia! Prin acordarea unei importanţe sporite noţiunii timpului, americanul este mai puţin înclinat să irosescă timpul pe care îl are la dispoziţie. Aceasta a dus la o productivitate mai mare iar productivitatea este considerată în America o prioritate.

4. Egalitate/Echitate – Egalitatea este una dintre cele mai preţuite valori americane. Majoritatea americanilor cred că Dumnezeu îi consideră pe toţi oamenii egali, indiferent de gradul de inteligenţă, condiţie fizică, statut economic sau poziţie. De aceea americanii cred că toţi oamenii au şanse egale de a reuşi în viaţă. Conceptul egalităţii îl face pe american să pară ciudat în ochii emigrantului pentru că şapte optimi din lumea aceasta au o părere diferită. În majoritatea ţărilor, poziţia, statutul şi autoritatea sunt considerentele la care majoritatea aspiră. Clasa socială din care fac parte şi autoritatea de care se bucură conferă individului în alte societăţi un sens al siguranţei şi superiorităţii. Există societăţi în care individul este clasificat de la naştere ca aparţinând unei specifice clase sociale. Foarte mulţi vizitatori cu un rang ridicat în ţara lor se simt ofensaţi în America de tratamentul pe care îl primesc din partea ospătarilor, vânzătorilor, şoferilor, etc. (vezi directorii de companii în deplasare sau ceilalţi parveniţi români). Noii veniţi în America trebuie să realizeze că nu este intenţia americanului să-l insulte dacă nu îi acordă atenţia specială cu care probabil a fost obişnuit în România. Un străin trebuie să se considere egal cu oricine atunci când se află în America, nici inferior, nici superior.

5. Realizarea – Provenienţa dintr-o familie bogată nu este în America o realizare personală, ci un accident de naştere. E un banc în România: „Dacă Isus s-ar fi născut în România, ştiţi ce ar fi spus? Băi, voi ştiţi cine-i tata?” Americanii sunt mândri să accepte că s-au născut în sărăcie şi prin eforturile proprii, prin sacrificiu şi muncă grea, au reuşit să urce pe scară socială. În dicţionarul Webster de limbă engleză există peste 100 de cuvinte care încep cu prefixul self care înseamnă auto ca în autocunoaştere, autodisciplină sau în „propriu” ca în sacrificiul propriu, mulţumirea proprie, etc. „Self-made man or woman” adică omul care se realizează prin eforturile proprii este încă idealul în America – The American Dream. Acest vis a devenit şi visul multor români în America.

6. Individualism/Independenţă –  Individualismul care a luat naştere în lumea occidentală începând cu secolul XV, a ajuns la forma cea mai extremă în America. Cu toate că americanul se vede egal în drepturi cu toţi ceilalţi, fiecare individ se consideră unic. Conceptul de „privacy” este atât de tipic american încât nici nu există traducere în foarte multe limbi. Este izolarea deliberată, voită,  a individului într-o sferă proprie a spaţiului, a timpului, a gândurilor şi emoţiilor proprii, oricând simte nevoia. În alte culturi a te izola în spaţiul tău propriu este interpretat negativ, ca fiind un singuratic sau un ciudat. În America privacy este văzut ca ceva necesar şi satisfăcător pentru toţi oamenii. Am auzit de multe ori: „Dacă nu am jumătate de oră pe zi numai pentru mine, înnebunesc!”.

7. Competiţia – Competiţia după părerea americanului produce cele mai bune rezultate. Este forţa care îl obligă pe fiecare individ să producă la capacitatea maximă şi să se auto-depăşească. În consecinţă, competiţia este prezentă până şi acasă sau în şcoală de la cea mai fragedă vârstă. Străinii care vin dintr-o societate unde se promovează cooperarea în loc de competiţie, se acomodează mai greu în societatea americană. Americanii cred foarte puternic că o economie şi o societate bazată pe competiţie va progresa mai rapid.

8. Orientarea spre viitor – Prin valoarea deosebită pe care o atribuie viitorului şi progresului pe care viitorul îl aduce, americanii automat pun mai puţină valoare pe trecut. Toată energia umană se concentrează spre realizarea unui viitor mai luminos. Condiţia prezentă este văzută ca o etapa de pregătire pentru viitorul care va culmina într-o şi mai mare realizare. Orientarea spre viitor cuplată cu credinţa că omul îşi construieşte soarta, şi nu invers, îl fac pe american să fie foarte perseverent.

9. Etica muncii/Activitatea – A face ceva, orice, este superioar în mintea americanului lipsei de activitate. Nu numai ziua de muncă se derulează conform unui plan bine stabilit dar şi zilele de relaxare conţin un plan de recreere. Se crede că este păcat să iroseşti timpul, să te uiţi pe pereţi sau să visezi cu ochii deschişi. Această viziune asupra muncii a dus la crearea în America a ceea ce se numeşte „workaholic”, un om adict muncii, care se gândeşte în permanenţă la cerinţele slujbei, inclusiv după orele de muncă, sau în weekend. Americanii se identifică foarte mult prin munca lor. Prima întrebare pe care şi-o pun americanii după ce fac cunoştinţă este ce muncesc, unde, etc. În America se vorbeşte despre demnitatea muncii, prin care se înţelege foarte des munca fizică, munca grea. De multe ori şi preşedinţii de companii sau corporaţii execută muncă fizică, prin care câştigă respectul muncitorilor şi nu viceversa.

10. Lipsa de formalitate – Americanii sunt unul dintre popoarele cele mai lipsite de formalităţi. Impresia unui străin care vine dintr-o societate unde relaţiile interpersonale sunt îngrădite de formalităţi este că în America există o lipsă de respect faţă de autoritate. De exemplu, şefii în America cer salariaţilor să li se adreseze pe numele mic, fără „Mr” sau „Mrs”. Vestimentaţia în America este alt domeniu atât de lipsit de formalitate încât este aproape şocant. Blue-jeans se poartă oriunde, la operă, la o sală de concerte simfonice, conferinţe, nunţi, etc.

11. Onestitatea/Comunicarea deschisă şi directă – Când e vorba de comunicarea ştirilor neplăcute sau tragice, multe popoare au dezvoltat un mod indirect, subtil de informare. Americanii, dimpotrivă, întotdeuna au preferat un mod direct de comunicare. Este foarte probabil ca mesajul să fie brutal de onest şi să vă informeze despre un necaz într-un mod direct şi public. Pentru noi, românii, obişnuiţi să primim veştile proaste într-un mod mai blând, francheţea americanilor poate fi un şoc. Nu au de gând să devină mai subtili, ci dimpotrivă, cursurile de „assertiveness” (afirmare publică) care se oferă în toate comunităţile, îndrumă cetăţenii să devină şi mai direcţi. Orice comunicare care nu este directă este considerată nesinceră, şi mesagerul de neîncredere. De asemenea cineva care va folosi un intermediar pentru a comunica ceva important, va fi judecat ca manipulativ şi dubios.

12. Practicalitatea/Eficienţa – Reputaţia pe care o au americanii este a unui popor extrem de realist, pragmatic şi eficient. Orice decizie luată trebuie trecută prin prisma practicalităţii. Americanii chiar se mândresc cu faptul că nu sunt un popor înclinat spre filozofie sau teorie. Singura filozofie pe care ar accepta-o ar fi cea a pragmatismului. Nu îşi pun niciodată problema din punct de vedere estetic sau nu se întreabă despre un proiect dacă va avansa cauza cunoaşterii, ci se întreabă care este câştigul? Dragostea pentru practic îi face pe americani să valoreze unele profesii mai mult decât altele. Management şi business, de exemplu, sunt mult mai populare în SUA decât filozofia, istoria, sau arta. În general, americanii încearcă să evite sentimentalismul, fiind preferate raţionalul şi interpretările obiective.

13. Materialismul  – Străinii îi consideră pe americani mult mai materialişti decât se consideră ei înşişi. Americanilor le place să creadă că obiectele materiale agonisite sunt beneficiile muncii lor asidue şi a intenţiilor serioase – avantaje de care oricine s-ar putea bucura dacă ar munci la fel de greu ca şi ei. Realitatea este că americanii sunt materialişti. Colectează şi valorează lucruri pe care  majoritatea popoarelor nici nu le visează. De fapt valorează mai mult obţinerea, menţinerea şi protejarea averii decât relaţiile umane, de prietenie sau chiar de familie.
Sper că explicarea procesului de adaptare şi a valorilor americane vă va ajuta în depăşirea impasului de acomodare în America. Întotdeuna împărtăşirea experienţelor d-voastră îi ajută pe ceilalţi să înţeleagă că nu sunt singuri în neliniştea lor şi le dă speranţă pentru viitor. De aceea aşteptăm pe adresa redacţiei relatările şi sugestiile d-voastră referitor la adaptarea în America.      
 
        
      
 

 

 

statuia-libertatiiPh.D. Gabriela Mihalache  –  psiholog (USA)

Festivalul International “George Enescu”

Posted by Stefan Strajer On July - 11 - 2009

mihaela-dordeanew-foto07112009

FESTIVALUL INTERNATIONAL „GEORGE ENESCU” A AJUNS LA EDITIA XIX

Autor: Mihaela Dordea

Sfârşitul de august va îmbrăca în haine de sărbătoare capitala României. Începe ediţia cu numărul XIX  a Festivalului Internaţional „George Enescu”. Elita muzicală de la noi şi de pretutindeni, va urca pe scenele festivalului deschizând cele mai frumoase pagini ale creaţiei de gen.
Între 31 august şi 26 septembrie 2009, se vor perinda în luminile rampei orchestre simfonice şi grupuri camerale, solişti, ansambluri de opera, coruri, care vor evolua pe scene renumite din Bucureşti, cum ar fi Ateneul Român, Sala Mare şi Sala Mică a Palatului, Sala de concerte Mihail Jora şi Opera Naţională Bucureşti care este gata să îşi primească oaspeţii ca şi Teatrul Naţional „ILCaragiale” Bucureşti.
Publicul meloman va putea aplauda Filarmonica Moldova din Iaşi, Filarmonica Transilvania din Cluj, Corul Academic Radio, Corul de Cameră Preludiu, dirijor Voicu Enăchescu, Orchestra de Cameră a Filarmonicii George Enescu, Filarmonica George Enescu, precum şi oaspeţi din străinătate ca: Orchestre Philarmonique de Radio France, English Chamber Orchestra, Royal Philarmonic Orchestra London, Orchestre de Chambre de Lausanne, Cvartetul Keller, Prague Simfonia, solişti cum ar fi : Rudolf Buchbinder, Isabelle Faust, Mark Laforet, solişti ai Operei Naţionale şi alţii.

afis-george-enescu
Organizatorul Festivaluilui Enescu ediţia XIX, ediţie desfăşurată sub patronajul Preşedintelui României, este Ministerul Culturii şi Cultelor. Ca de fiecare dată, Ioan Holender ţine bagheta de dirijor al evenimentului, în calitate de director al Festivalului Internaţional George Enescu.
Astfel, avem toate asigurările că lucrurile vor merge cel puţin la fel de bine ca în ediţiile anterioare.
Ceea ce mi se pare foarte important şi incitant, este faptul că se reiau concertele de la miezul nopţii care se vor desfăşura şi anul acesta in superba incintă a Ateneului Român. Vom avea din nou Piaţa Festivalului, având la loc de desfăşurare Piaţa Revoluţiei. Vor mai fi simpozioane, expoziţii, proiecte.
Iată că Bucureştenii şi vizitatorii capitalei României din perioada 31 august-26 septembrie 2009, vor avea un program cultural de înaltă ţinută, o adevărată gală a muzicii de calitate şi a talentului real.

Epigrama – scanteia de geniu a romanilor

Posted by Stefan Strajer On July - 9 - 2009

 

ov_creanga1Epigrama – scanteia de geniu a romanilor

Autor: Ovidiu Creanga

Un mare ganditor german, contele Keyserling (Das Spektrum Europas), dupa ce a calatorit mai mult prin tarile Romane marturisea ca nici într-o tara din Europa, Epigrama nu mai este apreciata si cultivata ca la romani. În orice înprejurare romanul gaseste o gluma, o snoava, o anecdota sau daca este mai evoluat o epigrama ca sa-si descreteasca fruntea. Pe timpul comunismului circulau epigramele lui Pastorel sau bancurile autorilor anonimi cu nastrusnicul Bula. Ce vreti un exemplu mai elocvent decat epitaful pe care si l-a scris romanul emigrant în Elvetia, Vasile Matei pe care l-a rapus un cancer de prostata, (Haz de necaz):
Sub aceasta piatra lata
Stau ucis de o prostata
Soarta m-a lovit se pare
Unde-am fost si eu mai tare

si dupa aceea a închis ochii zîmbind.

Eu scriitorul acestor rinduri marturisesc resemnat:
De nu mai ai succes la dame
si ti-ai saltat sculele-n pod
Nu te boci ca un nerod
Apuca-te de epigrame!
Adica treaba pe care o fac eu, ca unii ma întreaba de ce m-am apucat de scris la 80 de ani. Acum stiti care e motivul.
Epigrama trebuie ca într-un mod inteligent si subtire sa biciuiasca un defect, o situatie caraghioasa, sa te faca pe tine cititorule, sa te deconectezi pentru o clipa, sa te simti bine si eventual chiar sa si razi. si ce buna este mai ales acum cand toti suntem stresati, cand nu stim ce ne mai aduce viitorul, o doza de ras nu strica. Genialul Henry Bergson în celebrul sau studiu „Le Rire” declara ca rasul nu este totdeauna acelasi. Rasul depinde de cel ce rade, el il numeste „Le rieur” – nu am cum sa-l traduc de aceea nu spun „razatorul” ci „cel care rade” si care are un anumit nivel cultural. Altfel rade un burta verde, care moare de ras cand aude o gluma porcoasa si altfel rade un tip „subtire” – ca tine cititorul acestor randuri – cand vizioneaza o piesa de teatru reusita sau aude un banc bun. Rasul mai depinde de buna dispozitie sau de proasta dispozitie în care s-ar afla Le rieur.  si depinde foarte mult de situatie, de exemplu daca îl vezi pe Adrian Nastase umflat ca un caltabos care fiind in vizita la „gainaria” lui de la Cornu, în timp ce-si „numara ouale” (expresia îi apartine), calca pe un gainat, aluneca si se lungeste cat e el de falnic, desigur te umfla rasul.
Pe aceasta tema subsemnatul am „comis” urmatoarea epigrama, unui cabotin ghinionist care interpreta un monolog funerar:
Recita grav si fara gres
Dar s-a împiedicat d-un pres
si-n loc de lacrimi si suspine
Sala din ras nu-si mai revine
Epigrama este „inteligenta comprimata”. Marii nostri epigramisti au fost oameni foarte dotati, pot sa spun geniali. Astfel a fost Pastorel Teodoreanu, George Topîrceanu, Cincinat Pavelescu si foarte multi altii. Oricine poate sa scrie cu mai mult sau mai putin talent despre o calatorie în Muntii Vrancei sau la Manastirile din Modova si Bucovina, dar mai putini pot sa scrie o epigrama reusita. De ce am spus o epigrama reusita? Pentru ca, si epigrama are anumite reguli, caci în fond epigrama este un gen literar, mai exact este „cenusareasa” literaturii. Multi scriu catrene rasuflate care sunt mai mult „ravase de placinta”, dar se cred epigarmisti  (Doamne fereste oi fi si eu printre aceia?!)
Acum la noi în tara a reanflorit epigrama si este un numar impresionat de sagitari care scriu epigrame foarte reusite si am sa dau cateva exemple.
Asta care urmeaza ne atinge pe noi cei ce am plecat din tara:
Dracu-a zis: „Eu am mancare
Am de toate, masa-i mare
Hai, veniti, la voi e groaznic”
si ne-am dus la dracu-n praznic
Pe cel care „ne-a luat peste varice” îl cheama Titu Ionescu-Boeru. 
Alta epigrama scrisa de Stelian Ionescu, intitulata „Colindele si obsesia nevestei” (se potriveste cand vine Craciunul):
Auzind la geam eternul
„O ce veste minunata”…
Zise ea entuziasmata:
„Naeeee, a cazut Guvernul!”
Una dintre multele epigrame scrise de Marin Sorescu este cea intitulata „ Nedumerire Lingvistica”:
De se vor gasi, departe
Oameni pe planeta Marte
Cum se vor numi la noi
Martieni sau …martafoi?
Si una scrisa de doamna Stela serbu-Raducan: intitulata „De sarbatori”:
Cand nevasta l-a-ntrebat:
– Cine e la noi in pat ?
El sari ca un nebun
Mi-a adus-o Mos Craciun
Ca sa ne aducem aminte de guvernarea trecuta, uite ce zice Petru Banesti: Promisiuni preelectorale.
„Noi ajunsi la guvernare
O sa facem treaba mare!”
si-o facura de ma mir
Cum de naiba mai respir.
Colegul nostru Vasile Barzu ne spune ca a auzit pe una destainuidu-se:
În miez de noapte-adeseori
Mi-s toata plina de sudori,
Dar ma mai racoresc oleaca
Spre ziua… cand sudorii pleaca.
Sarmana femeie, e un biet suflet necajit si ea.
Ileana Cosanzeana intra la o maternitate si o zareste doctorul:
si cand o vede pe codana
Doctoru-o-ntreaba curios
„Ce cauti tu aici Ileana”
–  „Am venit sa… Fat Frumos”
Presedintele epigramistilor romani este domnul George Corbu, care este si critic de arta, poet, autor si traducator, director general în Ministerul Învatamantului. Ca orice tata iubitor uite ce face dumnul presedinte Corbu:
Cu baiatul meu Costel
Ma-nteleg destul de bine,
Eu fac teme pentru el,
si el doarme pentru mine.
Dar nici asta nu e rea (mi-e ca vorbesc de funie în casa spanzuratului):
Daca scumpa ta sotie
si cu altu’ mai traieste
Brovo lui si brovo tie,
Unde-s doi puterea creste.
Mi se rupe inima de bietul Ariel Sharon cand îl vad ca nu mai dovedeste razboindu-se cu teroristii, dar în sfarsit are si el  niste mici satisfactii:
Cu eforturi si cu chin
A scapat de Hussein
si-n sfarsit l-a îngropat
si pe Yasser Arafat.
Nu mai tin minte a cui e epigrama de mai jos, dar e haioasa si v-o spun si dumnevoastra.Se adreseaza celor de varsta a treia.
Dimineata pe racoare
De te scoli fara efort
si nimic nu te mai doare
Sa fii sigur ca esti mort.
Daca nu stiti, va spun eu. Pe 14 februarie 2009 am implinit 88 de primaveri, e o performanta, dar sa vedem motivul ( e buna dar nu am facut-o eu)
Dragii mei contemporani
Greu traiesti 80 de ani,
Dupa aia nu e greu,
Ca te uita Dumnezeu.
Stati asa ! Mi-a mai venit una buna în gand, dar si de data asta am unitat autorul. Asta ii cam atinge pe cei din leatul meu, dar asta-i situatia:
Discutau doi mosnegei
Ieri la o agapa:
– „Maine mergem la femei.”
-„Merg, dar cin’ne scapa?”
Nu stiu cum se face ca numai prostii îmi trec prin cap, mai mare rusinea!
Si acum, fiindca s-a împlinit o jumatate de mileniu de la trecerea în nefiinta a eroului nostru national stefan cel Mare si Sfant, e musai sa termin cu un catren istoric: Biata mama a lui stefan, grijulie ca orice mama:
Daca tu esti stefan cu adevarat
Ai sa dai de dracu’, ca si Arafat,
Deci copilul mami,  fii baiat destept
si cu Sharonica  nu te lua de piept!
Sa nu fie cu suparare daca am luat pe careva peste varice, dar asta-i epigrama.  
(Articolul e scris acum cativa ani)

Emil Cioran si Holocaustul din Romania

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

ion-coja
Emil Cioran şi  Holocaustul din România

Autor: Ion Coja

„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!”

        În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, dlui Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu. Textul publicat de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

„Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?

Emil Cioran: Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (…) Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.”
        
            Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile!
             Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaţionale!…
         Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop! Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest…
        Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!      

        …Da, sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!

           …Să revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai spus-o şi alţii, dar acum o spune şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie.
         Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul „jidanilor”, adică al evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai cusher să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar belit! Te-au genocis şi holocaustizat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu, evreu şmecher foc, nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună purtare! E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!… Nu există plată şi răsplată decât aici, pe pământ!… Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!… Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…

         …Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai …productiv – horribile dictu, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc amine despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea… Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat! Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”. Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat… Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar… Deci cedase! Se apucase de scris!…
         La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Cioran mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere… „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986.
       Am făcut-o în 1988, iată, anul când Noica i-a dat şi dlui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru. Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu a lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache,  Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!”  Şi a continuat spunând că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident… La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?
         Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au  petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor României.     
         Ideea mea, discutată şi la Bucureşti cu Petre Ţuţea, aşadar ideea noastră era că anticeauşismul atât de vizibil în presa mondială şi în declaraţiile unor cancelarii apusene era de fapt expresia unui anti-românism debordant, care s-a vădit din plin după 1990, cu consecinţe tragice pentru români. Căci cei care i-au luat viaţa lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 nu s-au mulţumit cu atât, ci abia după moartea „cizmarului” au declanşat vasta şi criminala acţiune de distrugere a României pe toate planurile, inclusiv pe plan biologic, atentând la integritatea zestrei noastre genetice. Acţiunea continuă şi azi, urmărind „de-românizarea României” – formulă propusă de Adrian Păunescu, de un tragism cutremurător: de-românizarea României, acesta este numele epocii istorice în care trăim de 20 de ani…        

emil-cioran

Foto.Emil Cioran
          Dacă, prin  mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate, minore în orice caz. Asta în timp ce anti-românismul din România se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară…
         Atunci, în 1988, câte i-oi mai fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, ştia doar că era una dintre cele mai importante din Statele Unite cu Israelul, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei. Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, evreica, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul…)
           Surpriză mare însă pentru ziarista noastră la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atât de îngereşte – cuvîntul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani! Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio explicaţie. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia acestui ciudat refuz i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei ovreice.
          Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă…
          Probabil că de la discuţia cu Cioran a plecat scrierea romanului Vin Americanii, început şi aproape încheiat înainte de 1990. Personajul feminin Svetlana – deloc episodic, este aşa cum mi-am imaginat-o eu pe acea femeie atât de deosebită prin pasiunea ei pentru adevăr. Ceea ce, indirect, ar fi o confirmare a discuţiei purtate cu Cioran. Este nevoie de vreo confirmare? Neapărat, căci ne vom trezi mâine-poimâine cu cine ştie ce haimana jidănească cerând să fie verificată şi autenticitatea interviului, a spuselor lui Cioran. Sper că dl Ion Deaconescu va avea cu ce să-l obrăznicească pe neobrăzat! (Nota bene: am spus jidănească, nu evreiască!… Iată dar că cedez, împotriva voinţei mele, cedez evidenţei, şi mă alătur celor care fac distincţie sistematică, între evrei, ovrei, jidovi etc., pe de o parte, şi, de partea cealaltă a baricadei, jidanii!…)
          Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă: genocid. Se grăbesc, nemernicii, să şi-o însuşească, cu capul plecat şi gândul la funcţia în care s-au cocoţat, nu cumva să şi-o piardă, odata cu sprijinul atotputernic al lobyului jidănesc!…
          …Cu aceste rânduri – dreptul meu la replică, mă adresez revistei „Contemporanul”, în ale cărei pagini (vezi nr.5 din anul curent) a apărut un articol de incriminare a mea pentru negarea Holocaustului din România. Articol binevenit pentru mine, căci autorul articolului, m-a ajutat, prin calitatea scriiturii, stil şi argumentaţie deopotrivă, să-mi dau seama de un mare şi semnificativ adevăr: ce mare diferenţă este între calitatea intelectuală a evreilor care au recunoscut cu seninătate datoriile de recunoştinţă pe care evreii le au faţă de români pentru cele întâmplate în anii 1940-1944 în România, şi „jidanii” care, în frunte cu Elie Wiesel, proclamă vinovăţia criminală a poporului român. Se numără printre cei dintâi, printre evreii evrei aşadar, un Alexandru Şafran, un Wilhelm Filderman, un Moshe Carmilly Weinberger, un Alexandru Graur, un Nandold Gingold, un Oliver Lustig, un Marius Mircu, un Minei Grunberg, un Sigfried Jagendorf, precum şi buna, serafica şi necunoscuta noastră colegă Leone Blum, autoarea unor memorii despre petrecerea bucolică a familiei sale în Transnistria, memorii pentru care a fost capital sancţionată de nişte jidani netrebnici!… Fie-i ţărâna uşoară!
           Pe ceilalţi nu-i mai pomenesc, pe evreii neevrei specialişti în minciuna numită Holocaustul din România, nişte rebuturi umane nefericite, în frunte cu Ellie Wiesel, pe care bunul Dumnezeu, spre a feri lumea de el, l-a însemnat cu înfăţişarea fizică cea mai dezgustătoare, deplin potrivită cu uriciunea din sufletul său. Dacă va fi având asa ceva…
           Iată, aşadar, că un român de talia lui Emil Cioran se pronunţă clar şi inechivoc: „Să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi!… Evreii ne sunt datori! Dar nu le cerem nimic, ci numai atât: să spună, să recunoască adevărul!… Dacă se va înţelege exact poziţia noastră din anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus…” Aştept să văd evreul de talia lui Emil Cioran care să ne acuze de holocaust! M-am săturat de acuzatorii agramaţi şi certaţi cu logica, cu onestitatea cercetării istorice.
          Mă uit la lista neînduraţilor noştri acuzatori şi deopotrivă judecători şi văd o adunătură de semimediocri, divorţaţi de profesie, îndoielnică şi nesigură la fiecare! Indivizi fără vreun rost pe lumea asta, incapabili să poarte răspunderea opiniilor exprimate, incapabili să răspundă la obiecţiile cu care le-au fost întâmpinate acuzaţiile bezmetice. Au o singură şi aparentă calitate: tenacitatea cu care se neruşinează în public. Aproape că-i admir, ca pentru un număr de circ, de măsluire a cărţilor de joc de care nu m-aş simţi, tehnic vorbind, în stare. Deh, popor vechi!… Cu cinci mii de ani de exerciţiu în spate!

La asa cap asa caciula sau despre Monica Iacob Ridzi

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

petrovai-4

La aşa cap aşa căciulă

Autor: George Petrovai

 

 Având în vedere concluziile de-o viaţă ale înaintaşilor noştri mintoşi, precum şi experienţele noastre de zi cu zi, trebuie să admitem că tot ceea ce există (văzutele dimpreună cu nevăzutele) este rezultatul fabulos al voinţei divine, conform unui plan divin. Iar bunul simţ ne obligă să cugetăm în felul următor: Acolo unde există un plan, obligatoriu trebuie să existe atât resursele spirituale şi materiale, cât şi coordonatele logice sau infrastructura planului, pe care resursele vor fi puse în mişcare înspre atingerea scopurilor fixate în faza de-nceput. Atâta doar că logica divină este, cantitativ şi îndeosebi calitativ, infinit superioară, ceea ce înseamnă infinit diferită de logica umană. Din următoarele două considerente fundamentale:
 1)Omul, aidoma unei gâze prinsă într-un borcan, se învârte până la moarte în propriul lui borcan existenţial, prin pereţii căruia el întrevede cu spaimă şi disperare imensitatea copleşitoare a Universului, ce scris este în codul genetic al creaţiei să-i rămână de-a pururi inaccesibil şi necunoscut. Doar unii dintre oameni, anume cei însemnaţi de favoarea divină, vor izbuti în timpul vieţii să schimbe borcanul lor mic cu unul mai mare, sporind prin aceasta cunoaşterea, iar odată cu ea sporind şi disperarea provocată de fragilitatea condiţiei umane. Cu toate astea, puţini dintre semeni consimt să-şi redobândească liniştea şi armonia originară prin detaşarea izbăvitoare de frământările acestei lumi nesăţioase. Pentru cei mai mulţi nici măcar moartea nu este aducătoare de împăcare sufletească, întrucât necontenita nelinişte din această scurtă viaţă se converteşte mai la urmă în spaima de necunoscutul ce ne aşteaptă dincolo…
 Deci dacă logica umană (aflată ca toate cele ce ţin de condiţia noastră efemeră sub povara neîndurătoare a timpului rău şi bolnav) este limitată şi anevoioasă, ea derulându-se fie în sens deductiv, fie în sens inductiv, este de presupus că logica divină – în egală măsură eternă şi prezentă, vie şi nemuritoare, concretă şi abstractă – se derulează în strânsă interdependenţă cu însăşi facerea, căci numai ce Dumnezeu Şi-a exprimat vrerea într-o propoziţie logică de tipul: “Să fie lumină!”, şi îndată Cuvântul Său, mai presus de concepte şi judecăţi, s-a prefăcute în fapte unice, îmbrăcate în haina de gală a perfecţiunii.
 2)Una este ca Universul să iasă din logica divină infinit cuprinzătoare, aşa cum zeiţa Atena a ieşit gata îmbrăcată în armură din capul lui Zeus, şi cu totul altceva este să fii parte componentă a acestui sistem nemărginit. Prin urmare, logica umană fiind doar de rangul unui subsistem infinitezimal – cel adaptat condiţiilor de viaţă şi de pricepere de pe planeta Pământ, ea n-are cum să se înalţe până la dimensiunile deopotrivă cutremurătoare şi liniştitoare ale logicii Totului, care nu numai că este anterioară şi exterioară întregii creaţii, dar fiind totodată atotcuprinzătoare, doar în ea îşi găseşte rost şi echilibru necuprinsul sistemului conceput mai înainte de toţi vecii, şi tot ea este etern prezentă în întreaga facere, până dincolo de celulă şi atom, alimentând cu generozitate trufaşa logică umană.
*
 Astfel stând lucrurile cu logica umană, ce să ne mai mire că lumea ultratehnicizată în care ne târâm destinele a ajuns într-un grav impas moral-spiritual, din care se va salva doar atunci când va consimţi să renunţe la formă şi-şi va îndrepta eforturile constructive înspre conţinut, când efectele îşi vor pierde actuala prioritate de faţadă şi atenţia mai-marilor acestei lumi va fi cu adevărat îndreptată spre cauzele ce generează imensele nefericiri umane: violenţa şi terorismul, foamea şi sărăcia, îmbuibarea şi poluarea, într-un cuvânt când calda noastră preţuire nu-l va mai viza pe homo faber, homo technicus sau pe homo aeconomicus, ci pe modestul şi mult nedreptăţitul homo humanus. Abia când vom ajunge să preţuim omul de omenie, relaţiile dintre noi vor redeveni cu adevărat umane, iar noi cu toţii ne vom redobândi conştiinţa demnităţii, potrivit căreia omul nu trebuie să mai fie nici sclavul altui om, dar nici sclavul maşinii. De-abia într-un asemenea cadru infuzat cu omenie, iubirea nu va mai fi confundată cu religiozitatea, fraternitatea şi solidaritatea nu ni se vor impune atenţiei ca eterne aspiraţii şi îndemnuri, iar noi vom reînvăţa după abecedarul inimii ce înseamnă relaţia om-natură pentru economie, relaţia om-societate pentru politică, respectiv relaţia om-om pentru educaţie…
 Pentru a sublinia comparaţia dintre ceea ce este de fapt şi ceea ce ar trebui să fie, să aruncăm o privire în ograda politicii româneşti. Căci aici, poate mai abitir ca în politica de pe alte meleaguri, găseşti cam de toate din cele ce fac deliciul vulgului şi-i aduc la disperare pe cetăţenii oneşti: minciună şi hoţie pe rupte, promisiuni în campania electorală cu carul şi înfăptuiri după cîştigarea alegerilor doar cu paharul, elevaţie cât mărgica şi abjecţie mai adâncă decât marea cea mare etc, etc.
 Nu voi insista asupra a ceea ce de-acuma se constituie pentru noi în aspecte comune pentru peisajul nostru politic: certuri ca la uşa cortului între partenerii conjuncturali de la guvernare, ele avînd rostul fertilizării terenului pentru alegerile prezidenţiale din toamna acestui an; anchetarea de ani şi ani a unora dintre foştii şi actualii politicieni, fără ca acest simplu exerciţiu de imagine a aflătorilor în treabă să mai sperie ori să mai impresioneze pe cineva; incredibila densitate a bravilor şi neobosiţilor noştri făcători de politică în biserici, pe stadioane şi la interminabilele noastre serbări pastorale, adică acolo unde sunt şanse ca prin jalnică impresie, promisiuni şi mită electorală să mai smulgă niscaiva voturi de la alegătorii tot mai circumspecţi.
 Voi menţiona doar memorabila înfăptuire a Monicăi Iacob Ridzi, actualul ministru al Tineretului şi Sportului: De ziua tineretului, dumneaei a plătit nici mai mult nici mai puţin de 50.000 euro pentru închirierea unei scene! După însumarea grăbită a sumelor mătrăşite cu această ocazie, au ieşit câteva sute de mii de euro, bani de care românii se vor şterge pe buze, aşa cum au procedat de nenumărate ori din Decembrie ’89 până în clipa de faţă. Şi încă trebuie să spunem “merçi” că suntem în plină criză şi că, deci,  acest tânăr şi năbădios ministru n-a avut pe mână sume mult mai consistente, pe care la fel le-ar fi făcut harcea-parcea cât te-ai şterge la ochi…

monica-ridzi

Foto.Ministrul Tineretului si Sportului Monica Iacob Ridzi
 Sigur că după ce banii se duc pe apa sâmbetei, aşa cum ne-o demonstrează cazul Ridzi, românii trebuie să strângă şi mai mult cureaua, nu doar pentru recuperarea prin economii crâncene a banilor dispăruţi fără urmă, ci şi pentru a putea pune, conform algoritmului politic, la dispoziţia celorlalţi minişti destoinici sume la fel de consistente, dacă nu şi mai şi, care la fel vor dispărea ca măgaru-n ceaţă…
 E drept că Monica Iacob Ridzi este cercetată pentru sumele de care n-are cum să dea socoteală de vreme ce banii au ajuns acolo unde pesemne erau meniţi să ajungă cu mult timp înainte. Dar istoria megapotlogăriilor postdecembriste cu ştaif ne demonstrează pe viu că cercetările de acest tip de regulă nu se isprăvesc pe durata unui mandat de ministru, zdravăn proptit din spate. Aşa că dacă ea n-are alte bube în cap – mă gândesc la cele politice, că toate celelalte sunt doar floare la ureche -, coana ministru are toate şansele să nu fie clintită de la cârma ministerului decât odată cu partidul din care a răsărit ca o floare urât mirositoare…

Calator pe trei continente – Ilarie Mitrea

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

1-foto-balint1

Ilarie Mitrea, un romån cu un destin exceptional
Calator pe trei continente

Autor: Nicolae Balint

A plecat din Rasinarii Sibiului dintr-o modesta familie a unui oier si a studiat pe rånd la Sibiu, la Cluj si la Viena. A fost medic militar in armata austriaca, apoi in aceeasi calitate de medic militar a insotit corpul expeditionar condus de efemerul imparat Maximilian in nefericita aventura a acestuia in Mexic. Dupa executarea lui Maximilian a ramas un timp ca medic in serviciul republicii mexicane condusa de Benito Juarez. S-a reintors in Transilvania unde a fost primit cu ostilitate riscånd chiar sa fie condamnat ca “tradator”. Tracasat de justitia austriaca a intrat in servicul armatei olandeze ajungånd påna la gradul de general medic dupa un indelungat serviciu petrecut in colonii. Insa Ilarie Mitrea, asa cum vom vedea – un romån cu largi vederi umaniste – a fost cel dintåi mare ctitor al Muzeului de Istorie Naturala din Bucuresti, dar si unul din generosii donatori pentru Muzeul similar din Viena.
Un manuscris prafuit de pe rafturile Directiei Judetene Mures a Arhivelor Nationale mi-a atras atentia, dar in acelasi timp mi-a produs si o dubla revelatie. Un om cu multiple valente, Alexandru (Lengyel) Culcer – tatal poetului muresean Dan Culcer ce se afla actualmente stabilit in Franta – intreprindea pe cont propriu, in urma cu mai bine de 40 de ani, cercetari ce-l aveau in centrul atentiei pe medicul militar Ilarie Mitrea. Acribia cu care Alexandru Culcer – el insusi medic ca formatie – s-a aplecat asupra destinului medicului militar Ilarie Mitrea s-a concretizat intr-un volum dedicat personalitatii complexe a acestuia. Din pacate Alexandru Culcer nu a reusit sa-si publice volumul ce contine foarte multe si interesante informatii si fotografii, iar plecarea definitiva din tara a fiului sau, a asezat definitiv acest volum nepublicat, ca dealtfel intregul fond al familiei Culcer, in rafturile Directiei Judetene Mures a Arhivelor Nationale.
In Mexic alaturi de imparatul Maximilian
Nascut pe data de 6 mai 1842, la Rasinari, Ilarie Mitrea a avut sansa sa aiba un tata – Mitrea Bucur – care desi doar un modest oier a intuit posibilitatile intelectuale ale fiului sau. Cu mari sacrificii materiale l-a dat la o scoala saseasca din Sibiu, iar dupa cåtiva ani, in 1862, Ilarie Mitrea a devenit student la Institutul medico-chirurgical din Cluj. Un an mai tårziu a plecat la Viena pentru a obtine calificarea de doctor in medicina, loc unde a fost repede remarcat de profesorul Billroth, chirurg cu faima europeana. In 1864 Ilarie Mitrea si-a prezentat la Wurzburg teza de doctorat cu tema “De cloroformio”. In lucrarea sa el sustinea – in premiera pentru acele vremuri – folosirea narcozei in chirurgie. In acelasi an s-a reintors, dar pentru foarte scurt timp in Transilvania, desi ar fi avut posibilitatea sa ramåna ca asistent universitar in capitala imperiului. A devenit medic militar de garnizoana la Pola, port la Marea Adriatica. Nu avea sa stea prea mult la Pola pentru ca peste doar cåteva luni s-a imbarcat ca medic militar in corpul expeditionar ce-l insotea pe Maximilian – fratele imparatului Franz Josef – in Mexic. El a fost cel care a asigurat organizarea asistentei medicale a garnizoanelor militare ale lui Maximilian. Cu toate ca se afla de cele mai multe ori pe linia frontului – lupta de eliberare nationala a mexicanilor condusi de Benito Juarez fiind in plina desfasurare – acest lucru nu l-a impiedicat pe Mitrea sa faca observatii interesante despre limba, cultura si arta poporului cu care intra deseori in contact. Tot cu aceasta ocazie, Mitrea a mai facut observatii interesante despre mineralogia solului si a colectat diverse materiale. Dupa ce Maximilian a fost impuscat de mexicani, Mitrea si-a continuat activitatea in slujba republicii mexicane, iar acest lucru avea sa-i fie imputat la intoarcerea in Transilvania.

foto-5-hilarion-mitrea-in-uniforma-de-general-medic-al-armatei-olandeze

Foto. Hilarion Mitrea in uniforma de general medic al armatei olandeze

Un nou inceput – serviciul in colonii
La sfårsitul anului 1867, pe ruta Vera-Cruz – Genova – Viena – Budapesta – Rasinari, Ilarie Mitrea s-a intors acasa ajungånd la Rasinari in toamna anului 1868. Aducea cu el impresii deosebite, dar si colectii etnografice diverse si foarte valoaroase. Ar fi dorit sa se stabileasca in Transilvania, sa deschida un cabinet medical si sa se dedice studiului si practicarii medicinei. Nu i s-a aprobat dreptul de libera practica, dar nu a gasit intelegere in acest sens nici in Principatele Unite unde a facut aceleasi demersuri. Mai mult chiar, autoritatile austro-ungare intentionau sa-i intenteze proces sub acuzatia de tradare, desi Mitrea intrase in servicul republicanilor mexicani dupa dezintegrarea armatei lui Maximilian. Dezamagit de tracasarile la care era supus Ilarie Mitrea a reusit sa fie integrat, in 1870, cu gradul de capitan medic in armata olandeza pentru a face serviciul in colonii. Pentru tånarul de 27 de ani, devenit acum Hilarion Mitrea, incepea cea mai importanta etapa din viata sa, o etapa care avea sa-l conduca la final la gradul de general medic. In acelasi an, 1870, a plecat la Batavia (Djakarta), capitala insulei Jawa si a Indiilor Olandeze. Practic, timp de 21 de ani, intre 1870-1891 s-a aflat in colonii, din care cel mai mult timp l-a petrecut insa in insulele Sonde. La 51 de ani, generalul medic in retragere Hilarion Mitrea s-a reintors la Rasinari, dar peste putin timp s-a stabilit la Viena, oras in care avea sa moara in 1904. Cele mai multe colectii de piei si preparate in alcool din toate clasele de vertebrate si crustacee provenite din insulele Java, Sumatra, Borneo, Celebes si Moluce si pe care le-a realizat in cei 21 de ani de serviciu avea sa le doneze Muzeului de Istorie Naturala din Bucuresti. Un gest de mare noblete si incarcatura sentimentala.

foto-1-ilarie-mitrea-student-la-viena

Foto. Ilarie Mitrea student la Viena

Un mariaj interrasial… si o familie europeana
Ca medic militar a lucrat in diverse locuri: la Anier, la Moera-Toweti, in insula Borneo, in insulele Sumatra si Celebes cunoscånd indeaproape situatia grea a bastinasilor supusi atåt prigoanei rasiale, dar si exploatarii economice. Apropiat de populatia bastinasa, Mitrea a intrat deseori in conflict cu autoritatile carora el insusi le apartinea. Mitrea sustinea ca “starea de sanatate a ostasului atårna in mare masura de sanatatea si alimentatia populatiei civile”, sau ca “inainte de profilaxia militarilor, se impune profilaxia populatiei civile”. Tot Mitrea a fost cel care, in 1887, a reusit sa obtina de la guvernatorul general al Indiilor Olandeze un ordin prin care se interzicea militarilor olandezi sau civililor olandezi sa traga cu arma in bastinasi, lucru pe care acestia il facusera påna atunci de cele mai multe ori din simpla distractie. Atitudinea sa foarte umana fata de bastinasi poate fi dedusa si din faptul ca spre deosebire de ceilalti functionari sau militari olandezi din colonii n-a utilizat decåt un singur servitor indigen pe care il tratata cu toata consideratia. Mitrea a salvat deseori victime ale linsajului rasist, a destinat 3 camere din locuinta sa pentru un cabinet si un laborator unde ii trata gratuit pe bastinasi. Mai mult decåt atåt, sfidånd toate convenientele sociale ale vremii sale, in 1873 Hilarion Mitrea s-a casatorit cu o bastinasa, Vietam Kadam Radam. Au avut doi copii, pe Petru Ilarie Mitrea, nascut in 1875 la Moera-Toweti (Borneo) si pe Maria Mitrea, nascuta in 1877, la Anier (in Jawa). Petru Ilarie Mitrea a absolvit Politehnica din Zurich si a devenit inginer constructor si electronist stabilindu-se la Berna, in Elvetia. A participat la constructia caii ferate din Anatolia-Turcia si la constructia tunelului Simplon din Muntii Alpi. S-a casatorit cu o frantuzoaica, Fidelia, cu care a avut doua fete. A decedat la Berna, in 1934. Sora sa, Maria Mitrea, desi a urmat cursurile Conservatorului din Viena, s-a stabilit la Rasinari unde s-a casatorit cu Nicolae Isdraila avånd cu acesta patru copii si o fata. Ea a murit la Sibiu, in 1953. Descendentii generalului medic Hilarion Mitrea, romånul din Rasinari, calator pe trei continente ale lumii, traiesc azi raspånditi, parte in Elvetia si Franta, iar altii la Sibiu… membrii unei mari familii europene cu ascendenti in Romånia si in fostele Indii Olandeze.

foto-2-corpul-medical-expeditionar-din-mexic-ilarie-mitrea-cel-marcat-cu-x

Foto. Corpul medical expeditionar din Mexic (Ilarie Mitrea cel marcat cu X)

foto-8-hilarion-mitrea-la-plecarea-in-indiile-olandeze

Foto. Hilarion Mitrea la plecarea in Indiile Olandeze


Nicolae Balint
nicolae_balint@yahoo.com
CASETA 1
“Multa vreme vom fi inca o tara mica si cu mijloace materiale reduse, pentru a cunoaste lumea ce ne inconjoara. Or dezvoltarea noastra ca natiune va fi intårziata atåta vreme cåt nu ne vom stradui sa ne cunoastem cåt mai bine locul in lume, spre a sti cåt pretuim si de a ne masura puterile, spre a sti foarte precis cu ce putem contribui noi la dezvoltarea intregii culturi a omenirii… De asta am cheltuit atåta vreme si atåtia bani cu strångerea de lucrari din insulele Indiilor Olandeze, ca sa le daruiesc unui muzeu romånesc si sa pun si eu o caramida la ridicarea stiintei noastre nationale”.
(Din reflectiile lui medicului militar Ilarie Mitrea)

CASETA 2
“Daca voi avea sanatate si timp, voi cauta sa scriu o carte despre viata mea, pentru ca am vazut multe locuri, am cunoscut multi oameni si am aflat multe ciudatenii si obiceiuri despre care noi nu avem nicio cunostinta…”
(Ilarie Mitrea despre viata sa si proiectele sale -1891)

CASETA 3
“….trebuie sa amintesc mai intåi pe neuitatul dr. Mitrea, romån originar din Rasinari si medic in armata coloniala olandeza din Indiile Orientale, care a trimis o bogata colectie de piei si preparate in alcool din toate clasele de vertebrate si crustacee din insulele Java, Sumatra, Borneo, Celebes si Moluce…”
(Grigore Antipa despre colectiile donate de dr. Ilarie Mitrea)

CASETA 4
Nascut in 1897, in Maramures, Alexandru Lengyel (devenit ulterior Culcer), a absolvit Facultatea de medicina din Budapesta. Intre 1925-1936, a ocupat succesiv postul de asistent bacteriolog al Laboratorului de Igiena din Cluj, apoi pe acela de medic sef al Laboratorului de Igiena din Sulina, iar intre 1941-1942 si pe acela de medic sef al Portului Sulina. Din 1942 si påna in 1949 a fost medic sef al Laboratorului regional de Igiena din Sighisoara, dar a ocupat prin cumul si functiile de director al Spitalului de Stat din Sighisoara (1945-1947) si de inspector general sanitar pentru controlul laboratoarelor (1947-1949). Spirit plurivalent, avånd o impresionanta biblioteca (spun cei ce l-au cunoscut) Alexandru Culcer a fost preocupat de o serie de domenii printre care si istoria medicinii. A decedat pe data de 10 octombrie 1979, la Tårgu-Mures. Muzicologul George Zbårcea – recent plecat dintre noi – spunea despre Alexandru Culcer: “a fost un bun cunoscator al istoriei si literaturii din sud-estul continentului, un exeget al istoriei medicinii, familiarizat cu istoria picturii si sculpturii Europei, pasionat de aspectele rizotomiei antice si de reactualizarea ei in farmacopeea moderna, månuitor cu nerv gazetaresc al condeiului si nu in ultimul rånd, bibliofil, colectionar de arta si cronicar plastic”.
foto-6
Foto. Petru Ilarie Mitrea, fiul lui Hilarion Mitrea, stabilit in Elvetia, alaturi de sotia sa Fidelia si cele doua fiice.

Un dezinformator despre Dan Puric

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

alexandra-iulia-zarnescusite

Un dezinformator despre Dan Puric

Autor: Alexandra Zarnescu

 

 

 

De vreo juma’ de an a apărut o publicaţie cu nume aparent sonor, dar cu o grafie simptomatică: UNIVERSUL românesc. Mai clar zis, cuvântul cu aspectul aparent sonor, Universul, este scris cu litere de 40 mm înălţime, iar adjectivul românesc cu litere de doar 3 mm! Această discrepanţă, în raport de 13,3(3)… ori, induce şi aspectul aparent sonor, fiindcă trimite la faimoasa publicaţie antebelică Universul, dar ea, discrepanţa, reflectă şi micimea cu care este tratată dimensiunea românească. Faptul că însăşi grafia aceasta este manipulatorie este atestată de numele publicaţiei înscris, în interiorul ei, pe manşeta fiecărei pagini: doar Universul!!! Adjectivul românesc a fost şters, pur şi simplu. Ceea ce, evident, produce un fals, deliberat tendenţios. Deoarece ambiţia absconsă care trimite la faimosul Universul trimite, mai degrabă, la dimensiunea internaţionalistă, cu matrice criptocomunistă şi din specia detestabilă numită proletcultistă. Iar aspectul românesc, tratat derizoriu, se strecoară printre osanalele directe sau subliminale la adresa „comunismului“.

Un „herald“ face un turnir contra lui Dan Puric

În numărul din 9 ianuarie 2009, a apărut articolul „Spulberarea unui mit: Dan Puric“, al d-lui Ioan Herald. Cu regret, am distins aici nu numai reflectarea blazării autorului, dar şi anumite accente vădit pro-sovietice şi anti-ortodoxe; primele, deşi au expirat demult, încă pot macula conştiinţele publicului larg. Îndrăznesc să cred că autorul încearcă, într-un fel, să insinueze ideea că românii depind de „mama“ Rusia, cel puţin moral, ca manifestare a destinului nostru implacabil, situaţi „în calea tuturor răutăţilor“!
Dumnealui este foarte supărat pe d-l Dan Puric, marele artist şi reper cultural (şi nu cred că aceste cuvinte vor cădea în derizoriu, deşi sunt repetate inclusiv de „elitele româneşti care asistă pasive şi laşe“), faţă de care simte o mare dezamăgire pentru că acesta „a devenit bisericos“ şi „a căzut în misticism“. Parcurgând rândurile şi încercînd să-i descifrezi ideile, nu poate decât să te apuce sila văzând cât se chinuie autorul să extrapoleze, să mistifice şi să interpreteze – aşa cum vrea el – cuvintele d-lui Dan Puric. Pe măsură ce-i hăcuieşte textul după bunul său plac, d-l Herald se întreabă retoric: „Cine-l recunoaşte în aceste declaraţii stupide pe strălucitorul Puric?“, referindu-se la ideile expuse în cartea Cine suntem.
Evident, stupiditatea aparţine exclusiv d-lui Herald, care-i trunchiază textul doar ca să îi iasă lui pasienţa. Ar fi prea mult să iau fiecare frază şi să o „traduc“ după o logică de bun simţ; mi-ar lua prea mult timp, iar adăugirile ar fi inutile pentru că, oricum, cei care au bunăvoinţa şi capacitatea să asculte şi să înţeleagă cuvântările pline de însemnătate ale d-lui Dan Puric înţeleg foarte bine şi demersurile dubioase ale autorului articolului. Ţin, totuşi, să „traduc“ o afirmaţie a acestuia, care a pierdut – voit! – sensul celei originale, distorsionând grotesc spusele d-lui Dan Puric din cartea sa Cine suntem: „Mai departe aflăm lucruri de toată groaza. Aflăm că piese de teatru regizate de Puric, precum Don Quijote de Cervantes, au fost puse în scena în aşa fel încât să aibă… mesaj anticomunist! Probabil vom afla, curând, că şi în teoria relativităţii există un mesaj anticomunist şi că Einstein a creat-o pentru a lupta împotriva lui Stalin.“ D-lui Herald îi place să folosească termeni şocanţi (de ex., „groaza“), dar nu conştientizează că, prin expozeul său lipsit de logică, profund incert şi frecvent contradictoriu, ne provoacă sila puternică. El acceptă ideea că actorul/regizorul a pus în scenă o piesă clasică, interpretată într-o viziune proprie – pentru că, în teatru şi în artă, în general, îţi poţi permite să faci acest lucru, să reinterpretezi, să dai alte nuanţe, să te laşi îmbrăţişat de inspiraţie. Aceasta este chiar esenţa creaţiei artistice! Dar băşcălia sa inutilă continuă, pentru că îi aduce – hodoronc-tronc – în ecuaţie pe Einstein şi Stalin, fără să aibă vreo legătură cu ideea analizată; totuşi, cu puţină bunăvoinţă putem găsi un corolar pentru paralela trasă de păr a d-lui Herald. Îl sfătuiesc pe d-l Herald să se informeze în privinţa paralelei şi, totodată, a simbozei dintre fizică (cuantică) şi filosofie; ar fi foarte surprins de valenţele pe care fizica le capătă din perspectivă filosofică şi, cine ştie, poate chiar ar reieşi de acolo tocmai faptul că Einstein – un inspirat al secolului trecut, cu o minte luminată de divinitate (cel puţin atunci când era în plin avânt ştiinţific) –, s-ar putea lupta, în sensul ideologic, cu o altă minte, şi ea inspirată, dar la polul opus, de tenebre şi vodkă – cea diabolică a lui Stalin. Prin această băşcălie, autorul se dă de gol, fie că nu prea ştie ce doreşte să ne transmită, fie că încearcă să pervertească semnificaţia cuvintelor rostite de „dezamăgitorul“ Dan Puric, pentru că, în final, nu se mai înţelege nimic: artistul îşi arogă dreptul – al lui ca artist! – de a interpreta o operă clasică şi, ca orice piesă clasică, are caracter universal şi rămâne actuală pentru eternitate; dar, vine el, Herald, imediat cu băşcălia, aducându-i pe Einstein şi Stalin în ecuaţie!
Revin la introducerea articolului cu pricina, unde mi se pare că d-l Herald îl acuză mascat pe Dan Puric de „segregaţionism“ al „raselor de pe alte continente“, pentru că „luptă împotriva triumfalismului sterp al unor aşa-zise valori europene, noţiune strict segregaţionistă s…t“. Forţând ideea d-lui Herald, am putea spune că „noi“, românii, îi segregăm pe ceilalţi prin năzuinţa conducătorilor care ne-au impus ideea aderării la Uniunea Europeană – matca geografică şi culturală din care provenim şi la care, cică, este necesar să ne întoarcem (deşi, din punct de vedere istoric şi antropologic, situaţia stă exact invers!). Adică, am putea spune că, dorind să aderăm la U.E., îi segregăm, spre exemplu, pe americani, pentru că ignorăm posibilitatea de a adera, în paralel, la federaţia americană, ori pe arabi, pentru că nu am luat în considerare alăturarea la Uniunea Ligii Statelor Arabe din Golf, implicit şi la nivel cultural. Îndeosebi acum ne-ar fi de folos băncile arabe – căci ele nu percep dobînzi! –, pe care să le fi opus împovărătorului Fond Monetar Internaţional, care a provocat ruinarea tuturor ţărilor care au acceptat directivele F.M.I. şi s-au împrumutat la el (vezi şi John Perkins, Confesiunile unui asasin economic)!

Perversitate prin denaturarea ideilor
Iată încă un motiv să ne punem cenuşă în cap, pentru că dovedim, încă o dată, mai mult sau mai puţin vădit, faptul că suntem intoleranţi, segregaţionişti, rasişti, plini de prejudecăţi faţă de alţii de pe alte continente, pe lângă nenumărate alte idei preconcepute de care ne facem vinovaţi – conchide Ioan Herald. Este invariabil pervers modul cum încearcă Ioan Herald să ia cuvintele din context şi să le reinterpreteze: domnul Puric nu vede cu ochi buni aderarea României la U.E. (şi îmi permit „obrăznicia“ să adaug că nici un om întreg la minte nu ar putea să aprecieze aderarea ca un fapt pozitiv, aşa cum este considerată ea în prezent), dar artistul ar deveni „labil“ – după Herald, fiindcă se „întoarce cu 180 de grade“ –, spunând „Occidentalii ne civilizează, ne aduc administraţie performantă!“; asta nu înseamnă că fandaxia numită Uniunea Europeană nu ar avea şi ceva bun în ea: e o realitate dureroasă, pe care tot poporul o resimte şi o deplânge – ne-am pierdut simţul disciplinei, al loialităţii, al seriozităţii şi al respectului civic la toate nivelurile, de la individul atomizat faţă de autorităţile statului, la administraţie faţă de cetăţenul pe care trebuie să-l slujească, nu să-l subjuge. Din acest punct de vedere, ţările cu vechime în U.E. stau mult mai bine şi am putea să ne aliniem lor, ca standard de organizare administrativă şi de atitudine civică – semne distinctive ale civilizaţiei.
E chiar aşa de greu de înţeles?!? Vedeţi de ce d-l Dan Puric nu este extremist? Pentru că e capabil să discearnă binele de rău şi să ia ce-i bun, chiar şi de acolo unde răul este predominant, aşa cum, de altfel, Ioan Herald atrage atenţia că nici măcar „comunismul“ nu a fost absolut malefic, deoarece a adus şi anumite lucruri pozitive. Şi aici el are dreptate. Dacă am fi păstrat rigoarea şi ordinea pe plan civic şi toate industriile (la unele dintre ele fiind chiar campioni mondiali) pe care „binevoitorii“ le-au falimentat deliberat ca să şi le aproprieze, în loc să aplaudăm venirea ciumei „investitorilor strategici“, care le-au feliat şi şi le-au împărţit între ei, aşa cum hienele înfometate devorează hoitul vreunui animal ucis, atunci am fi avut alt statut şi, probabil, că ne-am fi păstrat şi demnitatea.
D-l Herald este foarte pornit împotriva Ortodoxiei, cu tot ce înseamnă ea: cler, credincioşi, instituţia Bisericii, doctrina, icoane etc. Dacă s-ar fi născut în altă ţară şi ar fost de un alt rit, ne-am fi închipuit că ar fi fost victima unor abuzuri în copilărie, comise de vreun rătăcit în haine preoţeşti, dar sunt convinsă că nu este cazul. Altfel, nu găsesc o explicaţie dispreţului său faţă de credinţa şi instituţia Bisericii – două noţiuni distincte, chiar dacă sunt conexe! În viziunea sa, gestul de a săruta o icoană este o manifestare a bigotismului şi este de un tragism fără margini! De altfel, revoltatul Herald îl „omoară“ pe d-l Dan Puric, în sens metaforic, desigur, pentru căderea lui în… credinţă! Deşi îi recunoaşte d-lui Dan Puric elocinţa, erudiţia, talentul oratoric, cultura şi capacitatea de a transmite emoţii profunde, „dezamăgitul“ Herald i le anulează automat pentru că s-a apucat să „pupe icoane“.
Ceea ce provoacă repulsia (ca să nu mă repet zicînd sila) cititorului este faptul că Ioan Herald, care are un stil prea agramat pentru cît este de arogant, citează din Noul Testament (Matei, 26, 40): „Apoi Isus a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi le-a zis: s…t“. Tonul supurează de îngâmfare, fapt care reiese şi din exprimarea plină de emfază şi de suficienţă „dragă Puric“, pe care o iterează de câteva ori. Nu numai că se crede în măsură să ne explice nouă, habotnicilor superstiţioşi şi înapoiaţi, cum stă treaba cu semnificaţiile subtile ale Bibliei, dar mai şi scrie greşit numele Mântuitorului: „Isus“ în loc de „Iisus“. Sigur, am putea să dăm vina pe dactilografă, dar nu e cazul. Ceea ce este cu adevărat sinistru este faptul că, deşi citează, şi nu de oriunde, ci din Cuvântările Apostolilor, nu e în stare să copieze corect un simplu citat! Mândria este cel mai grav păcat şi ştim ce a păţit primul care a căzut în el: a fost izgonit din Rai şi a devenit exponentul maleficului, duşmanul lui Dumnezeu. Aproape la fel de grea este pedeapsa pentru un simplu om în viaţa sa pământeană: cade în dizgraţie şi se face singur de râs, în virtutea proverbului „Prostul nu e prost destul, până nu e şi fudul“. Şi, culmea, tocmai el îl mustră pe Dan Puric: «Admiraţia de sine se manifesată la Puric printr-un enciclopedism sufocat (sic; poate voia să scrie „sufocant“ – nota mea – A.Z.). Autorul dă citate fără număr s…t încît(,) la un moment dat(,) gîndirea lui originală este sufocată de gîndirea celor pe care el îi citează. Un hipererudiţionism pletoric consumă substanţa cărţii…» etc. etc.!
Dar nu e singura dovadă de penurie de sau inconsecvenţă în argumentaţie. Astfel, îi reproşează d-lui Dan Puric faptul de a se fi „făcut ecoul popimii ortodoxe române(,) care a primit ortodoxia de la ruşi(,) după anul 1100(,) şi nu de la Sfântul Andrei(,) la anul 200“ (sic). Ce să înţelegem de aici: că Sfîntul Apostol Andrei, supranumit „întîiul chemat“ tocmai pentru că fusese primul discipol – dintre cei 12 apostoli – al lui Iisus Hristos, nu ar fi fost contemporan cu Iisus, ci, dimpotrivă, ar fi trăit pe „la anul 200“? Sau că ar fi trăit circa 200 de ani şi abia „la anul 200“ i-ar fi creştinat pe români?! Sau că, d-l Herald fiind un ateu pervers, a scris intenţionat greşit „la anul 200“, ca să ne facă pe noi să recitim mai cu atenţie Istoria creştinismului? Dar nu cred că trebuie să-l suspectăm pe d-l Herald de asemenea subtilităţi mefistofelice! Pentru că unul care scrie anapoda, ca în propoziţia „..Ordinul Templierilor a fost exterminat şi ei au fost ucişi cu toţii“ – în loc să scrie normal, corect şi laconic, româneşte, „Ordinul Templierilor a fost interzis, iar ei exterminaţi“ –, în mod evident, nu poate fi nici măcar corect în exprimare, darămite subtil în gîndire!

„Heraldul“ face apologia lui Lenin-Nobilu’
şi lui Stalin-Ortodoxu’

Acelaşi Ioan Herald se cocoşează în temeneli faţă de „mama“ Rusia, care ar fi rămas, tot timpul, „pravoslavnică“, răspunzând, buluc, la chemarea lui Stalin. Şi, ca să vedeţi cum îşi dă singur cu stângu’n dreptul, d-l Herald ridică în slăvi „martiriul copiilor ruşi“, sacrificaţi pe patrioticul front antihitlerist! „Prin celebra lui cuvîntare din 1941(,) Stalin a ridicat la luptă Rusia în numele apărării credinţei creştine ortodoxe şi 30 de milioane de soldaţi ruşi (tineri în cea mai mare parte a lor) au căzut pe câmpiile de luptă în numele apărării Rusiei pravoslavnice“ ssubl. d-lui Herald! – n.m., A.Z.t! I-auzi brîul! Asta înseamnă că mustăciosul criminal scelerat, despre care mulţi susţin că ar fi fost mai malefic decât Adolf Hitler – prin numărul de victime, prin modalităţile de tortură şi prin înscenările proceselor politice de condamnare la moarte –, era un bun credincios, mânat de sentimente creştine. Adică, după ce, de la 1920 la 1941, Biserica Ortodoxă Rusă a fost, practic, scoasă în afara legii de către statul sovietic ateu, după ce bisericile, în cvasitotalitatea lor, au fost transformate în grajduri şi în depozite, iată că, subit, după 20 de ani, fostul seminarist ortodox (cu origine iudaică!), Iosif Vissarionovici Stalin, ar fi redevenit ortodox din ateu feroce. Mare minune mare!
Dacă tot neagă importanţa credinţei şi a religiei, atunci d-l Herald ar trebui să-şi dea seama că tocmai această realitate atestă faptul că religia poate fi o unealtă de manipulare a prostimii – cum a făcut şi marele impostor Stalin, „Învăţătorul popoarelor“! Asta nu înseamnă că un adevărat credincios ar recurge la aşa ceva, ori că religia e strict inventată ca să manipuleze masele. Dacă se întâmplă astfel – şi, din păcate, se întâmplă –, nu are de-a face cu scopul ei real.
Dar  este de notorietate faptul că sovieticii îşi îmbătau soldaţii – printre cei mai prost instruiţi şi comandaţi, căci toţi marii comandanţi ai Armatei Roşi fuseseră împuşcaţi sau trimişi în gulag de Stalin! – şi-i trimiteau pe post de carne de tun, ştiindu-se dinainte urmarea, fără să le pese de ea. Este atestat în anale că mulţi dintre ei au murit de băutură şi de frig, nu în luptă dreaptă, pe front şi în nici un caz în apărarea Ortodoxiei: pentru că sistemul sovietic fusese impus ca sistem eminamente ateu de către „bolşevicii“ lui Lenin, iar ce-o fi spus „tătucu’“ nu era decât un joc propagandistic. Dar d-l Herald se face că uită – ceea ce e foarte grav, căci vrea să ne ţină, în continuare, de proşti! – că „legendarul curaj patriotic“ al trupelor sovietice era dictat de batalioanele N.K.V.D., care veneau în urma trupelor de linie, cu mitralierele în poziţie de tragere, ca să-i „încurajeze“ pe soldaţi cu eventualele gloanţe trase în spatele lor dacă nu înaintau „glorioşi“, până la Berlin! Apoi, să ne amintim că, dintre nenumăratele divizii sovietice trimise de Stalin „să apere Ortodoxia“, s-a desprins Armata comandată de generalul Vlasov, care a trecut la germani, ca să lupte împotriva comunismului instaurat de „conducătorul popoarelor“, Iosif Vissarionovici Stalin – pe numele său de iudeu khazar, Djugaşvili. Haideţi, d-le Herald, doar nu credeţi şi în Moş Crăciun; adică, pardon, Moş Gerilă! „Lenin a fost nobil rus“, mai scrie, senin, d-l Herald, ca să-i dea celui mai mare terorist revoluţionar o ascendenţă ilustră! Nu, nu era „nobil rus“ – cum pretinde, apologetic, Ioan Herald –, ci fiul-avocat al unui harnic funcţionar de stat, înnobilat pentru serviciile aduse ţarismului – ceea ce este altceva! –, iar ca supus „rus“ nu era decît cu numele, în realitate el fiind o corcitură de etnii cu mult mai îmbîrligată decât Obama. Se pare că, în privinţa biografiei lui Lenin, d-l Herald a rămas cu lectura la manualul Istoria P.C.U.S.! Oricum, Lenin nu manifesta decît cel mai profund dispreţ pentru poporul rus, pe care-l considera nărod, spunînd, literalmente, că ruşii sunt nişte tîmpiţi buni de manevrat. Şi, evident, au şi fost nişte tîmpiţi la scară continentală şi istorică, de vreme ce au suportat, timp de peste şapte decenii, să fie conduşi de alogenii aduşi de Lenin şi Troţki, care au experimentat pe ruşi „comunismul“ lor, aşa cum l-au născocit şi aplicat ei, nefastul cvintet Lenin, Buharin, Zinoviev, Troţki şi Stalin!

Ioan Herald antiromân şi pupă-n-curist

Din acest schizoid stil rezultă faptul că Ioan Herald se foloseşte de numele domnului Dan Puric în încercarea perpetuă de emasculare a poporului român prin propaganda anti-românească şi inocularea ideii că suntem inutili, invizibili, incapabili etc. Culmea penibilului heraldesc este că nici măcar pe turci nu i-am fi învins vreodată: „Un pic megalomani, nouă românilor ne place să credem că suntem cei care au ţinut piept valului otoman. Uite că nu suntem noi ăia!“ Dacă şi noi, românii, suntem megalomani, atunci cum sunt francezii, care niciodată nu se sfiesc să-şi afişeze aroganţa în faţa oricui, din orice motiv, fără ca, măcar, să se remarce prin victorii în războaie?! (Evident, cu excepţia celor napoleoniene, dar Bonaparte era… corsican de origine italiană). Analizînd contextul, de la început la sfârşit, te trezeşti total indus în eroare (şi oroare!): ce căutau otomanii, în 1941, în război cu ruşii – că asta reiese din paragraf?! Păi, cum, în 1941, sovieticii se luptau cu turcii-otomani?! Turcii nu s-au mai numit otomani de când a căzut Imperiul Otoman, în 1918. În realitate, lupta se ducea între U.R.S.S. şi Germania hitleristă – aliata ei până la 22 iunie 1941! –, care Uniune Sovietică s-a aliat, de nevoie, cu „Aliaţii“, deci cu duşmanii ei de până mai ieri, capitaliştii anglo-americani – cu care, după 1947, vor fi în „Război Rece“ până în 1989 (care a fost înlocuit cu „Pacea fierbinte“ americană). Or, ca să-i confunzi pe turcii din 1941 cu Otomanii e ca şi cum i-ai confunda pe italieni cu romanii Imperiului Roman. (Apropo, d-le Herald, particula „Or,“, în poziţia de mai sus, se scrie aşa, „Or,“, cu virgulă după ea, şi nu „Ori“, cum scrieţi dvs.! Apoi, între parantezele rotunde, v-am băgat şi virgulele care lipsesc şi pe care nu le-aţi pus, evident, doar  ca să faceţi economie de spaţiu tipografic şi nu cum ar crede unii, că nu aţi avut destule).
Dar, revenind la oile noastre: de ce ne-ar păsa nouă, românilor, de tinerii ruşi care au murit în luptele cu „otomanii“/Aliaţii ş.a.?! Ruşilor le pasă de genocidul din Moldova, pe care l-au făcut cu mâna lor, de milioanele de români strămulate în Siberia, de copiii români ajunşi orfani – tot de mâna lor – în Transnistria, care sunt trimişi în şcoli de handicapaţi pentru că vorbesc limba română?! Nu avem, deja, destule griji pe cap, trebuie să ţinem doliu naţional şi după unii care ne-au vrut răul de când s-au pripăşit pe meleaguri europene? Nu-i suficient că sunt alţii care ne pun la plată pentru nişte făcături istorice, la care, poate, mă voi referi cu altă ocazie, trebuie să-i mai deplângem şi pe „bieţii“ tineri ruşi căzuţi la datorie? A lor, nu a noastră!
Stimate domn Herald, pupincurismul faţă de ruşi nu numai că e expirat, dar nici nu ştiu dacă a existat vreodată. „Ceauşismul“ s-a caracterizat prin tendinţa de detaşare faţă de Moscova şi a constituit, în cadrul „comunismului“, etapa cea mai fertilă a României postbelice, chiar dacă, sub aspect ideologic, a trebuit să plătească tributul istoric sistemului totalitar instaurat de ruşi. Pardon, de Lenin! Nu ceauşismul este detestat de artistul Dan Puric, ci, dimpotrivă, „comunismul“ adus şi impus de iudeo-kominterniştii veniţi pe tancurile sovietice. Nu „comunismul“ pragmatic, acţional, care a construit Canalul Dunăre-Marea Neagră (a cărui idee exista încă de pe vremea lui Cuza!), Centrala Nuclearo-electrică de la Cernavodă, Transfăgărăşanul, Casa Poporului, SIDEX-ul etc. etc., este dezavuat de omul de cultură Dan Puric, ci „comunismul“ stalinist care a pervertit spiritualitatea românească – spiritualitate arhimilenară denaturată, acum, în plus, inclusiv de anti-cultura occidentală, în esenţă satanistă, care a invadat România sub oblăduirea guvernanţilor postdecembrişti.
Încă o interpretare perversă a spuselor d-lui Dan Puric: îi impută acestuia „o ură feroce“ faţă de ruşi şi susţine că „îi jigneşte gratuit“, dar nu are bunul simţ să-l citeze atunci când face precizarea clară că nu are nimic împotriva ruşilor, care sunt fraţii noştri întru suferinţă, ci împotriva „sovieticilor“, adică a esenţei celei mai urâte impuse poporului rus de alogenii cocoţaţi la conducerea U.R.S.S. prin aşa-zisa Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, în conducerea căreia respectivii alogeni deţineau 99 la sută – proporţie care a rămas, neschimbată, multă vreme, şi în conducerea Comisariatelor sovietice! Nu-i voi da indicii unde să găsească citatul, îl las să-l caute singur.

„Heraldismul“ ca filosofie a chibritului

Articolul abundă de filosofia chibritului, de genul „în România a fost ceauşism, nu comunism“ – idee cu care nu mai are sens să ne pierdem timpul, chiar dacă el găseşte – greşit – că ceauşismul era mai rău decât „comunismul“. Dar îndrăzneşte, perfid, să ne rusifice până în măduva oaselor: „Mai bine de un sfert din sângele nostru pur latin este slav şi o treime din cuvintele limbii noastre sunt de origine rusă (sic)“. Nu a zis nimeni că sângele nostru e „pur latin“, în primul rând pentru că singurii strămoşi importanţi şi mulţi sunt daco-geţii (vă mai amintiţi de amărăştenii ăia beţivi şi înapoiaţi, de pe Columna lui Traian?!), iar invadatorii Imperiului Roman erau scursuri mercenare de pe tot cuprinsul imperiului, în special celţi. În virtutea acestui fapt, îmi exprim regretul că, atunci când vine vorba de unitate şi mândrie naţională, nu ne asemănăm mai mult cu irlandezii! Latinii erau doar cei din Latium, o castă aparte, care se considerau superiori „romanilor“ (adică tuturor „cetăţenilor“ Imperiului Roman, indiferent de etnie, de neam), cei care-i trimiteau pe „romani“ la luptă şi la furat, ca să le aducă lor bunătaţile prădate. Plus că tema „latinizarii/romanizării“ Daciei mai stă în picioare doar sprijinită de ignoranţa d-lui Herald, căci este tot mai mult contestată, acum, demolîndu-se toate argumentele pseudo-ştiinţifice cu care am fost noi spălaţi pe creier timp de peste un secol: Dacia a fost ocupată în proporţie de doar circa 14 la sută de soldaţi „romani“ recrutaţi de pretudindeni din Imperiu, care vorbeau orice altă limbă, dar nu latina, „vulgara“ – sau, cel puţin, nu atât de fluent şi de sistematic încât să permită convertirea întregii populaţii daco-gete la „latinism“, în mai puţin de un secol, cât s-au chinuit ei să rămână pe acest teritoriu, ferindu-se de ciomegele „ciobănaşilor“, ale dacilor din Dacia liberă, rămasă necucerită în proporţie de 86 la sută! Cât despre „simpatia“ reciprocă dintre români şi aproape toate popoarele slave, în frunte cu ruşii, e ridicol să vorbim despre metisaj în contextul presupusei „împerecheri“ şi înfrăţiri. Mai degrabă – prin reductio ad absurdum –, ne-am considera scandinavi, având în vedere relaţiile strânse şi îndelungate între români şi vikingii care s-au stabilit, temporar, în zona Dobrogei şi Moldovei, după secolul X – relaţii unice în Europa –, deoarece aprigii nordici au reuşit să se îmblânzească doar prin învecinarea cu paşnicii români şi să dezvolte relaţii bazate pe negoţ, nicidecum beligerante, aşa cum s-a întâmplat pretutindeni unde s-au dus ei, vikingii; beligerante fuseseră relaţiile, anterior cu patru secole, cu slavii, cu care românii din Ţările Române duseseră lupte sângeroase, alungându-i definitiv – fapt pe care slavii (îndeosebi sîrbii) nu l-au uitat şi nici nu l-au iertat! L-aş invita pe d-l Herald să pună bazele unei culegeri cât se poate de cuprinzătoare şi obiective a tuturor termenilor de origine slavonă din limba română, să clarificăm situaţia. Oricum, d-l Herald trebuie să explice, prioritar, în cadrul analizării împrumuturilor de cuvinte din limba rusă, această sublimare curioasă:
„sila“, care în rusă înseamnă „putere“, în româneşte a ajuns în formă de „silă“, iar Puterea (politică, evident) provoacă, de obicei, silă, dacă nu este apropiată de popor;
„popor“, zis în ruseşte „narod“, la noi a devenit „nărod“ – desigur, nărod este un popor care suportă o asemenea Putere, iar poporul rus, cum am zis, a fost nărod timp de şapte decenii sovietice;
nauka – adică „ştiinţa“ în limba ursului Mişa – este „năucă“ pe româneşte;
rabota – „munca“ este sublimată, în româneşte, în „robotă“, adică munca grea, munca în dimensiunea sa neplăcută! Semnificativ la acest ultim sens este că forma „robotă“ este premergătoare cuvântului „robot“, care nu mai trebuie explicitat şi care cuvânt a fost inspirat – scriitorului ceh care l-a lansat – tocmai de semnificaţia, din limba rusă, de „muncă grea“, care trebuie înlocuită de maşini, de roboţi.
Remarcabil în semantica acestei alchimii lingvistice este faptul că se face în cheie inversă, reţinând sensul peiorativ al cuvântului. Acestea-s cuvintele împrumutate de limba română din limba rusă. (Deşi nu este exclus, totuşi, să fie invers!) În rest, e „mitologie“.
Pe tot parcursul articolului său, Ioan Herald (ce nume cu rezonanta religioasă! Păcat că nu i se potriveşte!) insultă inteligenţa cititorilor d-lui Dan Puric şi spoieşte tot neamul românesc în culori care mai de care mai neasortate, de parcă ar fi fost format la şcoala C.I.A.-ului, urmând reţeta înjosirii oamenilor prin manipularea informaţiilor, aducându-ne aminte că nu suntem buni de nimic şi nici nu am fost vreodată, că suntem un experiment genetic şi social, scăpat de sub control din laboratoarele sovietice (sau ruse, dar cine poate să facă diferenţa?!), am apărut din neant, existăm în virtutea inerţiei şi nu vom avea, vreodată, o şansă de mărire. Auzim mizeriile astea pretutindeni, şi pe plan intern, şi extern. Deja devine suspect faptul că, pentru o adunătură de nenorociţi – cum ni se spune mai mereu ca am fi noi, românii –, se depune atâta efort pentru confecţionarea acestei propagande menite să ne distrugă succesiv, pentru că prea am rezistat vicisitudinilor timp de milenii! Îmi răsare întrebarea: oare chiar să fim noi atât de neimportanţi ca naţie, de vreme ce, dimpotrivă, se cheltuiesc sume considerabile şi o energie imensă, cu atâtea tertipuri, ca să ni se anuleze istoria, identitatea şi personalitatea?! De ce nu se întâmplă la fel cu unii dintre vecinii noştri: bulgarii sau ungurii?

„Heraldul“ fără strămoşi, apărut din „generaţie spontanee“

Ioan Herald este categoric şi îi dă verdictul d-lui Dan Puric: şi-a ucis propria libertate spirituală prin căderea sa în „misticism“! E atât de tragi-comic în discursul său, încât zici că-l deplânge, sincer, pe d-l Dan Puric pentru că ar fi aderat la vreo sectă dubioasă şi „a târât cadavrele pe altarul Bisericii Ortodoxe“; şi-ar fi „dat foc la valiză“ singur de prea mult bine şi nu mai e nimeni – dar nimeni! – interesat să-l urmeze în cuget şi-n simţiri. Aşa ghiceşte el, uitându-se la coperta cărţii Cine suntem. Dar, între timp, a apărut o alta, Omul frumos. Te pomeneşti c-o zice, acum, din cauza coperţii albe, că d-l Dan Puric arată palid la faţă!
Ceea ce face autorul acestui „manifest“ este exact ceea ce susţin toate vocile care doresc să ne inoculeze ideea că suntem un popor insignifiant. E un act mişelesc şi trădător. În timp ce d-l Dan Puric ne îndeamnă – pe urmele lui George Brătianu – să descoperim „taina poporului român“ şi ne aduce aminte despre esenţa tare care a făcut posibilă supravieţuirea noastră în faţa unei istorii crude, care a reuşit să mutileze sufleteşte pe mulţi dintre români, fără, însă, să distrugă geneza demnă şi rectitudinea morală a neamului acestuia, Ioan Herald glosează pe mişelia şi micimea sufletească a acelor indivizi care, prin trădarea şi laşitatea lor, atrag blestemul asupra întregului neam, până la generaţiile actuale. Dar, oare, nu de exact acelaşi lucru dă dovadă autorul articolului, când – generalizând ilicit! – spune: „Ţăranii români l-au prins pe Horea şi l-au dat pe mâna ungurilor ca să-l tragă pe roată în 1784. Două milioane de ţărani români şi-au vândut pământurile pe nimic şi lucrează ca slugi în Occident“?! NU, nu „ţăranii români“ l-au trădat şi prins pe Horea, ci doar cîţiva indivizi trădători de ţară, din familia unui anumit Trif! Atunci când vorbeşte, citîndu-l pe Petre Ţuţea, de „căruţa de ţărani, care a ţinut în loc imperii“, despre vectorul dăinuirii noastre, d-l Dan Puric se referă tocmai la oameni ca Horea, nu la lichelele gregare, care, din neputinţa de a face bine, fac rău, exact ca autorul pe care îl incriminez. E ca şi cum eruditul Dan Puric sapă adânc, în căutarea unui tezaur inestimabil, şi vine domnu’ Herald cu lopata, astupând tot ceea ce încearcă artistul să scoată la lumină. Şi mai zice Herald: „Nu ţăranii sunt salvarea(,) ci clasa de mijloc!“ Iată cum, din zdrenţele Istoriei contemporane, se iţeşte vajnicul Ioan Herald, discipolul lui Silviu Brucan – maleficul apologet al „clasei de mijloc“!
Acelaşi Herald Ioan ne îndeamnă să uităm de martiriul celor care au suferit pentru ca Neamul Românesc să dăinuiască; pentru el, acei eroi, martirii-eroi şi exemplul pe care l-au lăsat posterităţii prin faptele şi prin spiritul lor, „prin veşnica lor pomenire“ nu înseamnă nimic. De aceea, decretează apodictic: „Martirii nu mai construiesc nimic! Nu mai poţi construi nimic pe ei! Sunt morţi şi rămîn morţi!“ D-l Herald confundă „morţii“, pur şi simplu, cu „martirii“. De ce nu am arde arhivele cu totul, cum a făcut regele polon Sobieţki la Iaşi sau cum au făcut misionarii catolici cînd s-au insinuat în Ţările Române?! În definitiv, nu este decât o chestiune de timp până ce memoria noastră colectivă şi toată istoria vor fi şterse şi înlocuite de propaganda care ne dictează starea de incapacitate şi inutilitate – îndeosebi prin aşa-zisele „manuale alternative“. Subiectele de la bacalaureat din 2008 nu au tratat personalităţi istorice şi culturale; urmează să facem nişte mall-uri şi cluburi „de fiţe“ pe locurile unde au fost sacrificaţi eroii românilor sau, şi mai bine, să se ridice mausolee dedicate soldaţilor ruşi „eliberatori“, unii dintre ei violatori şi prădători, care s-au perindat pe aici în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial! Oare ce alt popor îşi tratează eroii şi elitele (autentice!) cu atâta dispreţ şi desconsiderare?! Dacă nu privim înapoi, la strămoşii noştri, atunci cum am putea merge înainte? Avându-i drept model pe martirii-eroi sovietici, cărora le cântă osanale, câteva paragrafe mai sus, d-l Herald? Adică, după d-l Herald, martirii români nu mai au valabilitate, „sunt morţi“, pe când „martirii sovietici“ rămân vii în eternitate? Câtă mişelie să susţii aşa ceva! Şi să mai pretinzi că vorbeşti despre Universul românesc! Încă o dovadă că adjectivul „românesc“ este pus doar de paravan.

Ioan Herald străluceşte deasupra unui scatofag

Criticismul furibund cu care îl „analizează“ pe marele artist îmi evocă un pasaj din prefaţa cărţii Portretul lui Dorian Grey – dacă tot l-a menţionat pe Oscar Wilde: dispreţul individului Herald Ioan faţă de înţelepciunea cuvintelor domnului Dan Puric este precum furia Calibanului când îşi vede imaginea reflectată în ciobul de sticlă, iar din cauza neputinţei sale de a se ridica la nivelul demnităţii artistului îşi urlă frustrarea, întocmai precum Calibanul, când nu-şi vede imaginea în oglindă.
Dragă dom’le Ioan Herald, îmi pare rău să vă trezesc – gest necreştinesc, recunosc – din bolboroseala bolşevico-ateistă, dar sunt din ce în ce mai mulţi care îl aud, îl ascultă cu sufletul, îl înţeleg cu mintea, rezonează cu ceea ce spune inspiratul Dan Puric şi îl urmează. Nu mă refer la pleava „elitelor“ şi aplaudacilor snobi în căutare de senzaţii tari. Aceste specimene îşi fac apariţia oriunde se aude un glas providenţial. Mă gândesc la capodopera „Apariţia lui Hristos în faţa oamenilor“, a pictorului rus Aleksandr Ivanov, unde acesta surprinde întreaga paletă a tipologiilor umane, a comportamentului şi a modului de exprimare: emoţiile zugrăvite pe chipurile celor prezenţi, atunci când Mântuitorul se apropie de ei, variază de la spaimă şi respect, de la amuzament şi ironie, la curiozitate, speranţă sau indiferenţă. Deci, se întâmplă şi la „case mai mari“.
Prodigiosul Dan Puric nu a căzut în derizoriu, nici nu a fost părăsit. În mod evident, d-l Herald nu a fost prezent la lansarea ultimei sale cărţi, Omul frumos, ca să vadă mulţimea de oameni, nu cea din interiorul Ateneului Român, ci pe aceia care stăteau afară şi rosteau întrebarea care marchează orice mare succes de casă: „N-aveţi un bilet în plus?“ Iar biletele pentru conferinţa Despre corp, din 8 aprilie a.c., s-au terminat, deja, cu o lună în urmă!
Noi, cei care respirăm credinţa într-un Dumnezeu care ne ajută să ne desăvârşim ca neam şi ca indivizi – şi suntem mulţi! –, cei care avem nevoie de o piartă pe care să călcăm şi să trecem dincolo de apele tulburi care ne-au erodat atâta amar de ani, suntem şi vom rămâne alături de artistul Dan Puric. Se poate ca, odată cu creşterea prestigiului său, după ce a publicat Cine suntem, să fi crescut numărul detractorilor săi invidioşi. Înţelepciunea poporului român se regăseşte în proverbe; un altul adecvat cazului de faţă este „Câinele latră, ursul trece“. Lăsaţi-ne, d-le Herald, în pace, ne-am săturat să ni se spună că nu însemnăm nimic; noi ştim cine suntem şi nu ne vom împiedica tocmai acum, când ne pregătim de un nou început. „Tovarăşii“ au ieşit din termenul de garanţie, nu vă mai ascultă nimeni şi e păcat de hârtia pe care o stricaţi în van.
Oricum, în comparaţie cu cartea Cine suntem, articolul comentat, sumar, aici, nu este decît o găleată de lături. Dar trebuie să fiu obiectivă şi să recunosc faptul că a scris, tot în acest număr, în pagina 14, un articol bun, intitulat „Cazul Mitoş Micleuşanu – sau de la filosofie la fecalosofie“, în care face recenzia cărţii Kasa Poporului, a scatofagului cu numele din titlu, carte publicată de (c)academicianul Nicolae Manolescu. Şi şi-mai-revoltatul Ioan Herald se întreabă retoric: „Ce motivaţie o fi avut(,) oare(,) ca om de cultură(,) dlManolescu (sic) să dea aprobarea pentru a se publica o astfel de maculatură?“
Evident, e uşor să scrii un articol bun când te referi la maculatura scatofagului şi pornografului Mitoş Micleuşanu. Dar e greu să scrii bine despre cartea eruditului Dan Puric! Nu mai ţin minte care umorist străin – cam misogin, se pare – a scris acest panseu: „Femeile grase şi urîte stau pe culoarul vagonului, pentru ca bărbaţii care trec pe lîngă ele să le dea iluzia îmbrăţişării!“ Cam în această situaţie se află Ioan Herald: comentează „cazul“ Dan Puric pentru a părea şi el important, prin asocierea de un om realmente valoros.
De asemenea, e greu să scrii despre poporul român cînd te dovedeşti un „internaţionalist“ camuflat şi te dezici de „neamul“ tău, de strămoşi, de parcă a fi apărut, spontan, din neant. Pot să pariez, de pe acum, că maestrul Dan Puric va rămîne în eternitatea culturii şi spiritualităţii româneşti, pe cînd Ioan Herald va dispărea în neant.

“Moartea adultului” – recenzie

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

silvia-jinga-foto
Recenzie “Moartea Adultului”

Autor: Silvia Jinga

 

 

O incitanta radiografie a societatii americane
Moartea Adultului de Diana West

The Death of the Grown-Up. How America’s Arrested Development Is Bringing Down Western Civilization, cartea publicata de Diana West in 2007 la editura St. Martin Press din New York mi se pare un eveniment editorial important prin analiza serioasa si revelatiile profunde despre starea morala si socio-culturala a societatii americane din ultimele patru decenii. Diana West este o colaboratoare cu rubrica permanents la Washington Times, publicând in acelasi timp in The New Criterion, The Public Interest, The Wall Street Journal, The Washington Post Magazine si The Weekly Standard. Eseista marturiseste ca o perioada de un an petrecuta in 1969 in Irlanda pe când ea avea abia opt ani si tatal ei, prozator el insusi, a decis sa isi duca familia in Europa, a avut un impact extraordinar asupra modului ei de a judeca lumea, ajutând-o sa obtina necesara detasare de tirania culturii pop si a comercializarii valorilor intr-o lume dominata de cultul banului. Parasind Los Angeles-ul pentru un an cei patru membri ai familiei ei au trait intr-o ambianta rustica, sobra, lipsita de rasfatul bunastarii, dar plina de o spiritualitate autentica si mult bun simt. Nu ma indoiesc ca in atmosfera familiala Diana a respirat valorile de temei ale unei vieti bazate pe onestitate, cultul muncii, bunul gust, virtute si meditatie, adica acele valori care te feresc de caderea in superficialitatea unei lumi dominant mercantile.
Fenomenul socio-cultural care ii retine autoarei in primul rând atentia este disparitia conditiei de adult in societatea americana, care tinde a deveni una dominata de teenageri. Prelungirea conditiei adolescentine in viata adultului american ii marcheaza personalitatea care pare a nu fi “fully developed, and doesn’t want to – or worse, doesn’t know how” (p.2). Infantilizarea adultilor se manifesta atât in coduita cât si in imbracaminte, observa eseista. Nimic din felul serios in care se imbracau Joe DiMaggio or FDR in costume si paltoane din par de camila la adultii de azi cu sepcile purtate cu cozorocul la spate, “crop tops and flip-flops”. Nimeni nu intruchipeaza mai bine acest infantilism decât Tom Hanks in filmul Forest Gump, lasând impresia unui copil supravietuind intr-un corp de barbat sau Marlin Monroe cu a ei sexualitate vulnerabila, reprezentând neincetat femeia-copil.
Anii “60 care il impun pe Elvis Prisley, rock and roll-ul si revolutia sexuala anunta inceputul unei perioade in care se pregateste inversarea raportului firesc dintre copii si parinti. Nu copii se supun autoritatii parentale ci invers. Aceasta inversare periculoasa care poate prasi monstri sociali, a fost facilitata de bunastarea in crestere dupa 1950 când copiii au incetat sa mai fie priviti ca brate de munca pentru familiile lor. In economia agrariana relatiile familiale au fost mult mai strânse si controlul parintilor asupra copiilor mult mai viguros. In era postindustriala adolescentul primeste “allowance” de la parinti si are el insusi bani in propriul buzunar. Pe de alta parte familia agrariana unitara este inlocuita de o familie divizata intre joburile parintilor si institutiile carora copii le sunt incredintati spre educatie. Autoritatea parintilor si profesorului au cedat locul unei educatii centrate pe importanta copilului, a “child centered” school a substituit treptat o institutie odinioara ghidata de maturitatea adultilor. O educatie bazata pe infrânare, rabdare si intelepciune a fost inlocuita de o conceptie radical individualista care pune accentul pe gratificatia personala si o conduita necenzurata. Diana West vede in idolii culturii pop in frunte cu Elvis Presley care prilejuieste la spectacolele sale o isterie de masa si actorul de cinema James Dean, eternul rebel impotriva regulilor sociale, factori catalizatori care influenteaza procesul de subminare a autoritatii parintilor si a scolii.
Revista pentru adolescenti Seventeen a carei publicare a inceput in 1954 sublinia in numarul ei aniversar din 1961 locul bine definit pe care un teenager il ocupa in societate si, ce e mai relevant, faptul ca adolescentul era constient de acest loc. In vreme ce adolescenta a fost considerata decenii de-a rândul o perioada de tranzitie spre maturitate, acum era celebrata perpetuarea ei: “When a girl celebrates her thirteenth birthday today, she knows who she is. She’s a teen-ager-and proud of it.” (p. 18). Aceeasi revista considera adolescentii: “the most powerful, influential, affluential chunk of the population today”. (p. 29) Citatul e ilustrativ pentru rolul si locul exagerat ce i se acorda adolescentului intr-o lume coplesita de bunastare. Caci ce reprezinta adolescentul din punctul de vedere al contributiei materiale sau spirituale la dezvoltarea unei societati daca nu o faza de acumulare a cunostintelor pe cheltuiala intregii societati pentru ca mai târziu sa devina el insusi productiv. Odata cu deplasarea atentiei societatii spre categoria adolescentilor are loc si o deplasare a scopului vârstei adolescentine de la descoperirea de talente si pregatirea pentru o cariera la aspecte mai mult sau mai putin hedoniste, precum: popularitatea, intâlnirile amoroase sau continua cautare a partenerului perfect. Desi nu produc inca nimic adolescentii au, dupa cum observam, banii proprii din care consuma si acolo unde nu le ajung parintii completeaza cu generozitate. Aceeasi revista pentru tineri observa tot in 1961: “For our girl Teena won’t take no for an answer”. Parintii au uitat sa spuna nu in fata pretentiilor continuu ascendente ale copiilor. Un film ca La Rasarit de Eden regizat de Elia Kazan, care impune legenda lui James Dean este semnificativ pentru schimbarea de directie socio-culturala spre tirania adolescentilor in societatea americana. Adolescentul devine un simbol al rebeliunii importiva regulilor si conventiilor sociale, impotriva traditiei consacrate, impotriva adultilor portretizati ca stupizi, impotriva responsabilitatii de orice fel, impotriva ordinii si bunului simt. Dezlantuirea individualismului, slabirea cenzurii personale, caderea in totala desuetudine a ideii de virtute si onoare, de austeritate se concretizeaza in exacerbarea de-a lungul anilor a comportamentului nesupravegheat, a preocuparii pentru amuzament de orice fel, lasând loc erotismului, limbajului licentios in viata cotidiana, in muzica, in poezie. Autoarea caracterizeaza fenomenul ca “a total breakdown of all reticences about sex”.(p. 36). In trecut aceste manifestari au fost izolate intr-un spatiu bine determinat al societatii, pe când azi ele au devenit la ordinea zilei, dominând “the main stream”.
Alunecarea in directia abandonului instinctual, ecstatic aduce la ordinea zilei manifestari dintre cele mai libertine incoronate de textele muzicii rap dintre care multe frizeaza pornografia. Parafrazând observatia jurnalistului Denis Prager, autoarea conchide:”What we know as romantic love, which aspires to monogamous marriage builds civilization up; what we know as free love, which aspires to a polymorphous sex life, keeps it down.”(p.40) In tot acest amalgam care exprima o certa orientare apare inca mai trist faptul ca demarcatia dintre adolescenta si maturitate se sterge si in loc ca tinerii sa se maturizeze, adultii se infantilizeaza.
Un capitol special este dedicat revoltelor cunoscute din campusurile universitare impotriva razboiului din Vietnam. Autoarea se intreaba daca aceste revolte au fost cu adevarat motivate de scopuri generos politice or doar de aceeasi obsesie egocentrica a tinerilor revoltati impotriva adultilor ruginiti si autoritatii lor bazate pe traditie. Au fost deci aceste revolte doar expresia unui conflict intre generatii sau mai mult decât atât? David Horowitz, editor pe atunci al unei reviste de stânga, Ramparts, isi exprima dezamagirea de a constata la sfârsit, dupa consumarea evenimentelor, ca in spatele masivelor demonstratii s-a aflat doar dorinta tineretului de a evita serviciul militar. (p. 49) Mai apropiata de adevar ni se pare insa opinia lui Peter L. Berger, un activist impotirva razboiului care in 1970 descifra un complex de motive la nivelul protestului tinerilor, insirându-se de la reactia la problemele politice ale momentului pâna la conflictul intre generatii, emanciparea sexuala, noi gusturi artistice, protestul anticapitalist si antiburghez, orientat spre “destroying the fascist-pig-capitalis-complex”.
Parintii au fost gasiti descoperiti de revoltele juvenile ale anilor 1968-1970 pentru ca, asa cum ne arata demersul autoarei, rolul lor in viata copiilor se diminuase incredibil intre timp. Vulnerabilitatea parintilor care s-au deposedat ei insisi de autoritatea lor in fata copiilor este sugerata de titlul capitolului: Parinti care au nevoie de parinti”. Scapând haturile din mâna, parintii au devenit prea indulgenti fata de propria lor conduita cât si fata de cea a copiilor lor. Cu o ironie amara Diana West se intreaba: “What happened to innocence?” (p. 71) Tot ea observa ca inocenta si virtutea au devenit valori ridiculizate, distruse cu un efort demn de o cauza mai buna atât in scoala cât si in intreaga cultura. Nimeni, sau aproape nimeni nu isi pune problema de a educa tinerii in spiritul unui comportament bazat pe un “standard of right”. Inocentei si virtutii li se substituie relativismul unor valori indoielnice: expunerea la influente moral nocive, indiscretia, senzationalismul. Adultii insisi ii arunca pe copii in aceasta cultura a expunerii, a comercializarii trupului si sufletului. Cultivarea doar a hedonismului, asa cum ne arata istoria, a condus intotdeauna la declinul societatii. Exempul caderii Imperiului Roman continua sa fie inca unul plin de invataminte. Când perseveram in sensul satisfacerii placerilor individuale evitam limitarea, obligatiile, responsabilitatea sociala, intr-un cuvânt constrângerea individuala, munca, efortul care acorda vietii un sens, o face demna de a fi traita. Daca privim in jur la devastatoarea criza economica a societatii americane dublata de o criza morala in profunzime realizam intreaga acuitate a observatiilor eseistei americane.
Diana West demistifica unele concepte care nu au acoperire in realitate Astfel dezvaluie gaunosenia termenului de copii sofisticati, utilizat de unii designeri de moda pentru a defini cât de speciali ar fi copii inceputului de secol XXI. Sub aceasta notiune prefabricata nu se ascunde decât realitatea trista a bombardarii copiilor la show-urile MTV cu scene sexuale care nu demult erau interzise in spatiul public. Parintii si mass media par a-si fi pierdut busola, in stradania lor comuna de a distruge inocenta copiilor si de a-i introduce inainte de vreme in probleme care in mod normal sunt absolut straine de vârsta lor si total nepotrivite puterii de judecata si discernamânt juvenile. Diana West exemplifica aceasta nebunie prin fapte concrete: un copil care urmareste MTV vede in media 9 scene sexuale intr-o ora, elevilor din clasa a cincea li se tin cursuri pe aceeasi tema, fetitelor de gradinita li se face pedichiura, Obscenitatea a patruns nestingherita pretutindeni. {i toate acestea se fac in numele binelui copiilor si tinerilor. In realitate aceasta emancipare timpurie a copiilor nu face decât sa ii imbolnaveasca frecvent de anxietate. Ne aflam in fata fenomenului de stergere a granitelor care odinioara delimitau domeniul copilariei precum si a celor care separau si defineau domeniul maturitatii, faptul conducând la o totala stare de insecuritate si confuzie morala. Diana West deplânge incapacitatea scolilor, a familiei si a mass mediei de a-i educa pe elevi in spiritul modestiei, pudorii, bunului gust si a bunului simt, singurele valori capabile sa apere decenta publica. Fara infrânare societatea recade in anarhie si primitivism. Nesocotirea oricarei cenzuri a dus la producerea unor asa zise opere de arta precum pictura Maicii Domnului cu excremente de elefant, blasfemie nascocita de un pictor britanic si expusa la muzeul de arta din Brooklyn, New York. Ne intrebam si noi ca si românii: cui prodest? Cui si la ce foloseste aceasta fronda, acest sensationalism? Primarul de atunci al New York-ului, Rudy Giuliani a incercat in zadar sa taie fondurile muzeului. I s-au opus aparatorii primului amendament din Constitutie, privind libertatea de expresie.
In fenomenul de relativizare a valorilor morale si de cultivare a hedonismului Diana West vede unul din factori destructivi din interior ai civilizatiei americane care poate cauza declinul celei Vest Europene. Faptul acesta o face vulnerabila in conflictul cu alte civilizatii in conditiile globalizarii lumii contemporane. Referindu-se la spatiul american, autoarea ia in discutie conceptual de multiculturalism care tinde sa se substituie culturii americane alias culturii occidentale. Aparatoare a culturii europene Diana West subliniaza ca aport esential al acestei culturi ideea de libertate si prosperitate. Pentru ca identitatea culturii occidentale transplantata de colonisti in America sa supravietuiasca in contextul diversitatii culturale a lumii contemporane, a atacurilor jihadului islamic Diana West indeamna America sa se elibereze de infantilismul care a cuprins-o, sa se maturizeze pâna când nu e prea târziu.
The Death of the Grown-Up este o carte fascinanta, un eseu extrem de documentat, scris cu sarcasm amar si implicare dureroasa in dramele unei lumi de o uluitoare complexitate.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors