Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Nu ne mai dati lectii de unitate!

Posted by Stefan Strajer On August - 8 - 2009

eva-iovapoza

Românii din Ungaria

Autor: Eva Iova

Nu ne mai dati lectii de unitate!

De atâtea ori am auzit si de la Budapesta, si de la Bucuresti îndemnul „trebuie sa fiti uniti!”, încât eu una m-am scârbit deja si am încercat sa înteleg mesajul ascuns al acestuia. Si am ajuns la urmatoarea concluzie: aceasta idee fixa a politicienilor români si unguri nu este altceva decât o scuza pentru propria lor neputinta de a întelege problemele adevarate si a acorda ajutorul necesar comunitatii careia i se adreseaza. Exact asta se întâmpla si cu noi, românii din Ungaria. Primim sfatul de a fi uniti tocmai de la cei care sunt mult mai dezbinati decât noi. Pentru ca ei cred ca acest slogan suna bine si e numai bun pentru a transmite mincinoasa sugestie ca „o sa va ajutam când veti fi uniti”. Si totusi, cine cu cine sa se uneasca? De ce la Budapesta si la Bucuresti nu se unesc socialistii cu liberalii, sau democratii cu conservatorii? Sau bogatii cu saracii, sau credinciosii cu ateii? Sau homosexualii cu familistii? Sau de ce nu se uneste Partidul România Mare cu Uniunea Democrata Maghiara din România? Nu-i asa ca ar fi mult mai bine pentru toata lumea…
Democratia – caci se zice ca în asta traim – nu înseamna unitate! Democratia înseamna libertatea gândirii si a opiniei, drepturile sanselor egale, toleranta, si multe altele. Cum zicea Manfred Hausmann: „Democratie înseamna: a respecta regulile de joc chiar si atunci când nu este atent nici un arbitru.” Democratia nu înseamna nicidecum unitate. Nu înseamna ca trebuie sa gândim toti la fel, nu înseamna ca trebuie sa înghitim rabdator când cineva îsi bate joc de noi, de limba si cultura noastra, de neamul nostru.
Cu foarte putine exceptii, majoritatea politicienilor români si maghiari când vin la noi recurg la acest discurs pedagogicesc, de a ne da o lectie de unitate. Avem o veste poate surprinzatoare pentru ei: noi, românii din Ungaria suntem uniti!!! Un medic român de la spitalul din Jula întotdeauna este mai atent cu un bolnav român de la Micherechi sau Chitighaz sau Otlaca-Pusta. La noi, sentimentul de înrudire este foarte puternic. Noi tinem legaturile de rudenie pâna la gradul al 3-lea, 4-lea sau uneori si mai mult. La Chitighaz, de exemplu, se respecta reciproc si sunt uniti ortodocsii români cu baptistii români, pentru ca uneori sunt membri ai aceleiasi familii. La fel cum sunt uniti la Micherechi cultivatorii de castraveti cu cei de rosii. Dar sunt uniti si ortodocsii români bastinasi din Budapesta cu cei mai nou stabiliti în capitala ungara, care se roaga duminica de duminica împreuna în capela lasata pentru ei acum o suta de ani de catre marele Emanuil Gojdu.
Nu suntem însa si nici nu vom fi niciodata uniti cu cei care si-au tradat neamul si l-au vândut pe bani marunti. Precum nici cu acei fatarnici care se prefac în români numai pentru ca sa beneficieze de banii destinati comunitatii, pentru scopuri comunitare. Dar nu putem sa ne unim nici cu aceia care pun în fata interesele personale celor comunitare, ca de pilda atunci când este în joc viitorul unei scoli, al unei gradinite sau al unei redactii de ziar. Nu ne putem uni nici cu cei care vor sa creeze institutii noi în dauna unor institutii de jumatate de secol, functionale, cu renume, numai de dragul de a distruge. Si nu ne putem uni nici cu cei care cultiva cultul personalitatii, aducându-ne aminte de acele vremuri pe care cu totii vrem sa le uitam.
Deci, domnilor de la Budapesta si Bucuresti, va rugam din suflet, nu ne mai dati lectii de unitate!

(Redactor sef – Foaia Romaneasca – Ungaria)

Finul Bercea Mondialu’ si nasul Stolojan Mondialu’

Posted by Stefan Strajer On August - 5 - 2009

vasile-zarnescu_cv

Finul Bercea Mondialu’ si nasul Stolojan Mondialu’

Autor: Vasile Zarnescu

 

Aici, în titlu, cuvântul „finul“ nu este adjectiv, în sensul că ar fi un „băiat fin“, căci, dimpotrivă, iată cum îl descrie un foarte documentat material de presă postat pe AlterMedia: „Sandu Anghel, zis Bercea Mondialu’, interlop, cămătar, evazionist fiscal, implicat în nenumărate scandaluri şi infracţiuni cu violenţă este al treilea şef  oficial  al etniei ţigăneşti din România“ (sic). Aici, cuvântul „finul“ este substantiv, pentru că naşul său este Theodor Stolojan-Mondialu’, pe care l-am supranumit la fel deoarece a avut o sinecură la Banca Mondială, ca recompensă că a prejudiciat interesele României. De ce i-a devenit naş lui Bercea Mondialu’? Pentru că, pe vremea când Bercea Mondialu’ avea şase puradei, Theodor Stolojan-Scrâşnet i l-a botezat pe unul dintre ei – atât din spirit mondialist, cât şi pentru cadourile făcute de fin. Judecătoarea infractoare Maria Huza îi botezase un altul, iar un lider P.S.D.-ist local, care, pe atunci, era vice-primarul Slatinei, pe un altul. Acum Bercea Ţiganu’ – cum îi şi place lui să-şi zică – are nouă puradei. Nu ştim cine i-a botezat pe ultimii trei, dar probabil că s-a orientat spre alte nivele ale celor 3-4 Puteri în stat – găsindu-şi, probabil, naşi prin Poliţie, prin Parchet –, ca să îşi asigure protecţia lui şi viitorul progeniturilor sale! Aşa se şi explică faptul că, în ciuda listei lungi a infracţiunilor sale, încă nu „şi-a găsit naşul“!

Referitor al statul mafiot, în care ţiganii îşi au locul lor bine precizat, am mai făcut referiri în special în articolul „Prezumţia de vinovăţie a magistraţilor va înlătura corupţia din Justiţie“, republicat inclusiv pe Altermedia. Metastaza corupţiei instituţionalizate şi organizate este relevată inclusiv de faptul că ţiganii infractori sunt băgaţi la „înaintare“ de către politicienii, vameşii, poliţiştii  şi judecătorii corupţi – care, de aceea, îi şi protejează, fiindcă împart cu ei „uzufructul“ activităţii infracţionale ţigăneşti, după cum a relevat, recent, şi senatorul Iulian Urban, anchetat de C.N.C.D., pentru că i-ar fi „discriminat“ pe ţigani! În articolul sus-menţionat am relevat, pe urmele presei locale, simbioza strânsă dintre politicieni ca ex-premierul-prim-desemnat Theodor Stolojan-Mondialu’ şi ex-judecătoarea Maria Huza, ex-preşedinta Tribunalului Municipal Bucureşti, al căror loc este la puşcărie, evident, alături de finul lor, Bercea Mondialu’.

Ţiganii şi suporterii lor români

 

De aceea, e absolut falsă ideea exhibată de un forumist de la Altermedia, cum că ţiganii sunt mai periculoşi ca ungurii. La fel s-a exprimat şi un comentator cam nătărău şi – implicit – infatuat, de la emisiunea „Sinteza zilei“, a postului Antena 3, Radu Tudor, imediat după apariţia în mass media interne şi internaţionale a cazului Mailat: cum că el, Radu Tudor, „timp de 15 ani de când lucrează el în presă, a considerat că ungurii sunt cei mai periculoşi pentru România, dar, iată, cazul Mailat l-a făcut să creadă că nu ungurii, ci ţiganii sunt cei mai periculoşi!“ Ceea ce denotă superficialitatea deplină şi găunoşenia profundă a gândirii lui de „analist politico-militar“, cum îl gratulează coechipierii lui de emisiune. Or, cazul Mailat, după cum a relevat suficient de bine presa, s-a dovedit că este, în cea mai mare parte, o înscenare a autorităţilor italiene, ca să lovească în România, uzând de imigranţii ţigani, care şi-au apropriat vocabula „rom“, prin care sunt „confundaţi“ cu românii – apropriere comisă cu ajutorului minoritarilor Andrei Pleşu – de meserie ţigan, cum l-a calificat, consecvent, revista România Mare – şi Petre Roman – de profesie jidan, cum s-a convins toată lumea că este, deşi el voia să ne convingă a fi fost „os de ardelean prin nevastă-sa“. Această confundare a ţiganilor cu românii a fost un scop urmărit deliberat, după cum am demonstrat în cele două studii publicate în mai multe reviste şi postate, ulterior, şi pe Altermedia, „Înnegresc ţiganii imaginea României?!“ şi „Ţiganii – o iminentă bombă politică a Uniunii Europene“ (vezi, infra, notele în cauză)!

Dar, Radu Tudor nu s-a mai dumirit, între timp, ca să revină la concepţia lui anterioară, aglutinată timp de 15 ani de presă, şi, deşi îi consideră „pe ţigani mai periculoşi decât ungurii“, a devenit, paradoxal, un apărător şi un propagandist al problemelor ţiganilor! De fapt, vă rog să remarcaţi că atât postul Antena 3, îndeosebi prin emisiunea lui Mihai Gâdea, „Sinteza zilei“, cât şi Antena 2, prin emisiunea unuia care îi cheamă mereu pe ţiganul Mădălin Voicu şi pe incertul (sub aspect etnic şi civic) Serghei Mizil, sau Antena 1, care face alte emisiuni cu ţiganii manelişti, au devenit tribune de propagandă ţigănească. Probabil, vor să pară obiectivi şi să contracareze faptul că, pe de altă parte, Jurnalul  Naţional – care aparţine tot trustului Intact – a declanşat, prin lunile februarie-martie a.c., o campanie de strângere de semnături pentru a susţine ceea ce eu am susţinut de peste 10 ani: eliminarea făcăturii „rom/rrom“ şi utilizarea exclusivă a cuvântului statuat istoric şi ştiinţific, de „ţigan“. E-adevărat că mi-au făcut favoarea – pentru care le exprim mulţumirile mele aici – de a sublinia că, în studiul «Cuvantul „rrom“, o agresiune axiologica», publicat în septembrie 2005, în Lumea Magazin (vezi infra), avertizasem opinia publică asupra consecinţei pernicioase a acceptării făcăturii „rom/rrom“: denigrarea României prin introducerea deliberată a confundării românilor cu ţiganii.

Şi ungurii şi ţiganii sunt aproape la fel de periculoşi, dar fiecare minoritate etnică în alt registru: ţiganii prin tropismul criminogen şi prin explozia demografică, iar ungurii prin caracterul revanşard şi rasismul lor funciar. Totuşi, ungurii sunt cei mai periculoşi fiindcă sunt mai organizaţi, sunt o naţiune constituită şi au un stat, Ungaria, care îi sprijină. Şi ţiganii au început să se organizeze internaţional cu ajutorul unor instituţii „europene“, dar de sorginte mondialistă, care au interesul să submineze suveranitatea Românei ca stat şi omogenitatea etnicităţii şi ortodoxismului poporului român – probabil cel mai omogen popor din Europa, dacă nu şi din lume, sub aceste două dimensiuni. În acest scop se folosesc, într-adevăr, cum remarcase un forumist pe Altermedia, de reprezentanţii minoritari infiltraţi pe diverse paliere ale sistemului de conducere a ţării.

Un exemplu elocvent este Viorel Hrebenciuc, „guzganul rozaliu“ – cum, întemeiat, l-a poreclit preşedintele Traian Băsescu. Acesta este jidan basarabean. Acum 4-5 ani, când moghiorii reîncepuseră, în stilul lor zgomotos şi emfatic, campania de propagandă pro-secesionistă şi se punea problema ca statul român să le interzică să-şi mai cânte imnurile lor fasciste şi revanşarde, moghiorii au pretins că ei le cântă în bisericile lor ca „psalmi“ (!). Hrebenciuc le-a „cântat“ şi el, în strună, spunând – cum s-a văzut la televizor – că „nu au decât să le cânte, dacă sunt psalmi“ (sic). Evident, asocierea lor cu psalmii este un truc hungarist, menit să le permită această propagandă insidioasă, după cum bisericile lor „istorice“ nu sunt decât focare de iredentism, spirit revanşard  şi neofascism – forme de agresiune antiromânească, protejate, evident, de oficialii alogeni infiltraţi la Putere, gen Hrebenciuc.

De altfel, cum s-a remarcat, din 1997 încoace, toate partidele ajunse la Putere au ajuns şi s-au menţinut la Putere doar fiindcă s-au sprijinit pe cârja numită U.D.M.R. – o organizaţie înregistrată ca asociaţie culturală, dar acceptată tacit şi complice ca partid politic, cu reprezentanţi aleşi în Parlament: e cazul coaliţiei C.D.R., în mandatul 1997-2000, al P.S.D.-ului, în mandatul 2001-2004 [cf. Răzvan Voncu, „La guvernare, dar în afara legii“, în Cronica Română, nr. 2903, 5 aug. 2002, pag. 1 şi 5], al coaliţiei „D.A.“ (P.D.+P.N.L.) în mandatul 2005-2008. Chiar şi acum, coaliţia necoalizată P.S.D.+P.D.-L. se sprijină, tacit, pe parlamentarii U.D.M.R., iar în structurile de putere au fost păstraţi toţi oficialii U.D.M.R. din guvernarea Tăriceanu, dar pe posturi mai discrete! De altfel, să ne amintim că Emil Boc voia să se alieze la guvernare tot cu U.D.M.R., sub pretextul, etalat cu patos, că la alegerile parlamentare ar fi câștigat „dreapta“; dar – ca dovadă irefutabilă a schizofreniei sale politice – s-a aliat cu „stânga“, iar, acum, coaliţia P.S.D.+P.D.-L. este damblagie!!!

De exemplu, zilele trecute Evenimentul zilei titra „Extremism maghiar pe banii statului roman“. Or, aici, vinovăţia aparţine ministresei Turismului, Elena Udrea, precum şi celei foste a Tineretului, actuala viitoare penalistă Monica Ridzi, care nu gestionaseră bine problema, dar şi fostului guvern Tăriceanu, căci asemenea manifestare – Tabără a Tineretului Maghiar – este la a cincea ediţie! Ce părere are analistul „politico-militar“ Radu Tudor despre asta?! Le consideră mai puţin periculoase decât adunările festiviste ale ţiganilor de la Strehaia sau Costeşti sau decât incidentele din comunele Hădăreni, Bolintin, Kogălniceanu etc.?!

S-a observat corect că minoritarii se infiltrează în instituţiile de conducere, chiar la cel mai înalt nivel. De altfel, şi eu am subliniat în mai multe articole că „xenocraţia conduce România“. Acesta-i aspectul esenţial şi nu trebuie să creăm confuzii de genul că „ţiganii îi incită pe unguri“. Dimpotrivă, ungurii îi întărâtă pe ţigani, prin intermediul organizaţiilor controlate de Fundaţia Soros pentru o societate deschisă; evident, „deschisă“ la agresiunile acestei fundaţii, care nu este decât o organizaţie de spionaj pe multiple planuri.

 

Soluţia urgentă: interzicerea vocabulei „rom/rrom“

şi utilizarea exclusivă a cuvântului „ţigan“

Ca atare, solicit tuturor ziariştilor, publiciştilor, redactorilor şi vorbitorilor din audio-vizual (fie ei angajaţi sau invitaţi în emisiunile date pe posturile radio-TV), atât celor oneşti, dar care nu au suficient curaj, cât şi celor mercenari, dar care trebuie să dea dovadă de prevedere – căci, iată ce le aduce viitorul: indezirabilul statut internaţional de ţigan! –, să elimine imediat vocabula „rom/rrom“ şi derivatele sale şi să folosească exclusiv cuvântul atestat istoric şi ştiinţific, „ţigan“. Pentru că, ne-am convins cu toţii, deja, pe de o parte, impunerea perfidă a utilizării ei ne-a adus prejudicii incomensurabile, iar, pe de altă parte, sunt tot mai multe argumente care susţin ideea unei conspiraţii concertate ca, inclusiv prin intermediul vocabulei „rom“, românii să fie consideraţi ţigani, iar România ţara ţiganilor [vezi http://www.ziare.com/Ni_se_intinde_o_cursa-comment-89031.html ; şi „Ţiganii – o poveste“, pe http://www.ziare.com/?ziare=details&a_id=170158] – în care, pe lângă drepturi fără obligaţii, să li se dea, eventual, şi un „stat“ (!). Dacă toţi vom utiliza numai cuvântul „ţigan“, legea de înfiinţare a aşa-zisului Consiliu „Naţional“ (!) pentru Combaterea Discriminării devine caducă – mai ales că respectivul Consiliu este ilegitim [vezi şi Alexandru Bogdan Duca, pe http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/o-institutie-ilegitima-consiliul-national-pentru-combaterea-discriminarii_7720.html] –, iar acesta va trebui să fie desfiinţat automat, făcându-se, astfel, un mare serviciu ţării, inclusiv prin economii bugetare.

Una dintre concluziile logice ale demonstraţiei pe care am făcut-o, alături de ceilalţi, este că Consiliul „Naţional“ pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) este o formă instituţionalizată de mişcare a satanismului, deoarece, am arătat, el inversează valorile, îndeosebi pe cea mai importantă: democraţia, puterea majorităţii, este înlocuită cu dictatura minorităţilor; este cea mai perversă şi mai periculoasă formă, de până acum,  de agresiune antiromânească, instituită de nişte lichele politice conducătoare, întrucât are ca efect autodistrugerea naţională. Evident, C.N.C.D. este condus de un maghiar. Ca dovadă a părtinirii condamnabile de care dă dovadă C.N.C.D. este şi modul, deja notoriu, cum l-a tratat preferenţial pe premierul Tăriceanu, care declarase, ritos şi discriminatoriu, dar absolut întemeiat: „romii comit toate infractiunile posibile, de la talharie si prostitutie pana la jafuri organizate si trafic de droguri“ [vezi: http://doc.hotnews.ro/discriminarea-discriminarii.html; similar, vezi şi

http://www.mediafax.ro/social/tariceanu-citat-audiat-saptamana-vitoare-legatura-declaratiile-r.html?4727;844940]. Aici, însă, el nu mai făcea discriminare etnică, ci făcea o „afirmaţie politică“ – ca să uzez de sintagma cu care se apărase Kelemen Hunor, care pretinsese că „retrocedarea a un milion de hectare în proprietatea maghiarilor echivalează cu a doua ocupare de ţară în Ardeal“ [***, «Deputatul Kelemen Hunor invocă „a doua ocupare de ţară“ în Ardeal», în Adevărul, nr. 3819, 3 octombrie 2002, pag. 2, http://www.adevarul.ro/articole/2002/deputatul-udmr-kelemen-hunor-invoca-a-doua-ocupare-de-tara-in-ardeal.html]. (În paranteză fie zis, acest alt fascist U.D.M.R.-ist are tupeul nemărginit de nimeni să candideze, la toamnă, la preşedinţia României!)

Dacă toţi, în toate mass media, în toate buletinele de ştiri, în toate cuvântările şi textele politicienilor, politologilor, istoricilor, sociologilor, analiştilor şi ale altora, vom utiliza numai cuvântul „ţigan“, vom combate cu succes agresiunea axiologică, făcută concertat, contra României inclusiv prin vocabula „rom“ şi vom face o breşă importantă, prin care vom contracara presiunile organismelor internaţionale, care ne-au înlănţuit sub pretextul „corectitudinii politice“ în vederea evitării „discriminării“. Situaţia creată de ţigani în Italia, în Franţa, Anglia, Germania, Suedia etc. şi accentuarea atitudinii antiromâneşti de către guvernul italian ne oferă ocazia şi motivul interzicerii categorice atât a utilizării vocabulei „rom/rrom“, cât şi a respingerii oricăror presiuni internaţionale sub pretextul pretinsei „discriminări“. În fond, ştiinţa se face prin comparaţie, adică prin discriminare, prin distingerea între caracteristicile obiectului studiat.

Oare chiar atât de neputincioşi am devenit, încât nu putem reprima energic utilizarea făcăturii „rom“, care ne discreditează de două decenii?! Nu trebuie să mai aşteptăm, în acest sens, legi de la Parlament – căci, am văzut, el aprobă legi pentru protejarea infractorilor, îndeosebi a celor cu „gulere albe“ –, ci este în puterea noastră să rupem, într-un mod simplu şi eficient, aceste lanţuri cu care ne-au legat organismele internaţionale opresoare, cu ajutorul cozilor de topor din ţară: vom utiliza, toţi, numai cuvântul „ţigan“!

 

Îmbogăţirea „culturii“ ţigăneşti prin cerşetorie

 

Ziariştii şi analiştii nătărăi, obedienţii din politica românească sunt, se pare, nişte bieţi copii în materie de denigrare a României prin acceptarea slugarnică a impunerii vocabulei „rom“ de către instanţele politice europene.

Aspectelor „culturii“ ţigăneşti, relevate în materialele anterioare (mai ales în „Ţiganii – o iminentă bombă…“), li se adaugă unul nou de către gândirea „suverană şi infailibilă“ a unor judecători ai Curţii de Casaţie a Italiei. Iar judecători italieni sunt mai „infailibili“ decât cei români, fiindcă se originează, fireşte, în „infailibilitatea papei“!

Cum-necum, presa română ne creează frisoane prin această ştire difuzată, în 29 noiembrie 2008, de Agenţia Mediafax, preluată de la AFP: „Decizia 44.516 a Curţii de Casaţie clasează o hotărâre a Curţii de Apel din Neapole, care a condamnat la cinci ani de închisoare o mamă dintr-o familie romă care cerşea pe străzile oraşului Caserta, la nord de Neapole, cu un bebeluş în braţe şi un copil în vârstă de patru ani alături. Potrivit judecătorilor Curţii de Casaţie, acuzaţia de sclavie nu poate fi reţinută împotriva mamei, deoarece ea nu face parte dintr-o bandă de exploatare a minorilor, ci „cerşea din cauza sărăciei“. Pe de altă parte, ea nu făcea acest lucru decât între orele 09.00-13.00, oferindu-i astfel un minim de liberate copilului său». Oare judecătorii ăştia sunt chiar tâmpiţi?! Ce „minim de libertate“ putea oferi ţiganca puradeilor ei, unul de patru ani şi altul de câteva luni?! I-a lovit insolaţia soarelui meridional pe respectivii judecători?!

Culmea idioţeniei abia acum urmează: «Potrivit judecătorilor Curţii de Casaţie, care a reţinut împotriva mamei numai acuzaţia de rele tratamente aplicate copilului, nu se pot „incrimina comportamente care intră în tradiţia culturală a unui popor“». Aici, cuvântul  „comportamente“ se referă în mod expres la cerşetorie! Şi articolul continuă: «În prima instanţă, Mia, mama de etnie romă, a fost condamnată la şase ani de închisoare pentru „sclavie“ şi „rele tratamente“ aplicate copilului său. În apel, pedeapsa a fost redusă la cinci ani, deoarece nu a fost menţinută împotriva ei decât acuzaţia de sclavie. La Padania, cotidianul partidului antiimigraţie al Ligii Nordului, titrează, sâmbătă, pe prima pagină: „Judecătorii trimit copiii romi la cerşit“. Barbara Saltamartini, membru al comisiei pentru drepturile copilului a Poporului Libertăţii, de centru dreapta, citată sâmbătă de Corriere della Sera, s-a declarat indignată că judecătorii consideră „copiii romi ca fiind copii din zona a doua“» [Mediafax, „Curtea de Casaţie din Italia: Cerşetoria, tradiţie culturală a romilor“, 29 noiembrie 2008, http://www.mediafax.ro/externe/curtea-de-casatie-din-italia-cersetoria-traditie-culturala-a-romilor.html?3614;3576278; vezi şi Alexandra-Livia Dordea, „Italia: Cerşetoria este o tradiţie culturală a romilor“, în Evenimentul zilei, nr. 5602, 29 Noiembrie 2008, http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/830315/Italia-Cersetoria-este-o-traditie-culturala-a-romilor/].

Chiar dacă, în esenţă, prin articolele din cele două publicaţii italiene se dezavuează expres decizia judecătorească respectivă, totuşi, în citatele redate mai sus se ascund câteva greşeli, în ordinea logică şi morală, care condamnă, implicit, o dată mai mult, gândirea „infailibilă“ a judecătorilor.

1) Aprecierea ţiganilor ca fiind de categoria a „doua“ îi menţine în condiţia de paria, iar, prin asta, judecătorii în cauză contravin flagrant normelor europene.

2) Considerarea cerşetoriei ca o dimensiune a „culturii“ ţigăneşti constituie o contradictio in adjecto, prin care, de fapt, este negat, expresis verbis, însuşi dreptul la fiinţare al „culturii“ respective. Într-adevăr, în cultura tuturor popoarelor, munca şi cinstea, corolarul ei, fac parte din patrimoniul cultural, moral şi economic, iar nu cerşetoria şi corolarul ei, necinstea, hoţia. Deoarece, cu mici excepţii, cerşetoria este o formă de furt, o modalitate prin care sunt escrocaţi oamenii apelându-se la sentimentul lor de milă creştină.

3) Admiterea de către imbecilii judecători respectivi a cerşetoriei ca parte a tradiţiilor culturale ale ţiganilor revine la a spune că judecătorii completului în cauză le refuză ţiganilor orice demnitate, îi exclude, practic, din rândul popoarelor şi îi menţine, realmente, la nivelul de paria umanităţii! Dacă n-ar fi funciarmente hoţi, necinstiţi prin „tradiţia culturală“ a lor, ţiganii înşişi – în primul rând liderii lor – ar fi trebuit să refuze decizia Curţii de Casaţie a Italiei ca profund jignitoare. Dar, evident, ei se complac în această promiscuitate nu doar morală şi o acceptă cu seninătate fiindcă nu au demnitate, nu au cultură, nu au limbă, nu au decât nişte minime obiceiuri – nu „tradiţii“! – rudimentare, primitive, din cauza cărora intră, iremediabil şi definitiv, în conflict cu toate popoarele în interiorul cărora se infiltrează. Cât despre liderii lor, fariseismul lor este deplin, catalizat de cleptotropismul funciar al etniei: intenţia lor este să fure cât mai mult din fondurile europene sau autohtone destinate organizaţiilor înfiinţate pentru integrarea ţiganilor. Întrucât unii dintre liderii lor sunt, totuşi, cât de cât instruiţi – fireşte, ca sociologul ţigan Nicolae Gheorghe, şi nu ca Bercea Mondialu’, ales preşedintele ţiganilor prin voinţa suverană a „regelui“ ţiganilor, Florin Cioabă –, fariseismul lor este cu atât mai reprehensibil.

4) Apoi, prin folosirea vocabulei „rom“, oprobiul public se extinde, ilicit, şi asupra românilor. Căci, de la „romi“ la „români“ – scris „romani“, fără diacritice  – nu e decât un pas. Pe care, se ştie, presa italiană şi cea internaţională l-au făcut.

5) În sfârşit, mai semnalez o particularitate a acestei agresiuni axiologice: este regretabil faptul că presa italiană nu a dovedit discernământul necesar în a face discriminarea între români şi ţigani folosindu-se chiar de grafia corectă a celor două denominaţii. Deşi pe români îi indică prin cuvântul „romeni“, pe ţigani  îi indică tot prin făcătura „rom“ [vezi pe http://milano.repubblica.it/dettaglio/lavavetri-ai-semafori-business-da-100mila-euro-al-giorno/1628642] şi nu prin „ţigan“, ţigănesc“ – adică prin zingaro, zingaresco, cuvintele consacrate în limba italiană şi încă existente în dicţionarele lor! De ce oare? Doar pentru a denigra deliberat România!

De aceea, apelez, pe această cale, la ziariştii italieni şi, în mod expres, la Guvernul Italiei, să dovedească onestitate şi respect faţă de România şi poporul român cel puţin în această problemă, uşor de soluţionat: să elimine din limbajul lor făcătura „rom“ şi să o folosească denumirea normală, de zingaro – deoarece la ei nu s-a născocit un C.N.C.D., ca în România condusă de nişte netrebnici slugarnici, şi nu are cine să facă presiuni asupra lor ca să utilizeze exclusiv măgăria „rom“! Apoi, am văzut, Guvernul Italiei dovedeşte fermitate în apărarea suveranităţii ţării şi a securităţii poporului italian şi ia măsurile represive necesare şi întemeiate contra ţiganilor fără să se lase intimidat de ceea ce va zice Uniunea Europeană!

Dar, oricât ar fi de tâmpiţi judecătorii Curţii de Casaţie a Italiei care au dat respectiva decizie, nu se poate spune că nu citesc ziarele. Or, iată ce scrie La Repubblica, ştire postată pe site-ul ziare.com, sub titlul „Cerşetorii români din intersecţii, o afacere de 100.000 de euro pe zi“: „În Milano sunt mai mult de 3.000 de cerşetori români. Ei vin de la Constanţa, Craiova, Timişoara şi Oradea, plecând înspre Italia în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, disperaţi că nu-şi mai pot plăti creditele pe care le-au contractat în ţară.

Unul dintre şefii unei bande care controlează cerşetorii este Pomak Saban, de 69 de ani, din Constanta. El controlează peste 300 de cerşetori pe care îi mută între Europa de Est şi Milano. Fiecare cerşetor câştigă, în medie, între 50 şi 80 de euro pe zi, bani pe care la sfârşitul zilei îi predă unuia dintre membrii bandei pentru a primi, în schimb, cina care constă, de obicei, într-un sandwich, o pungă de chipsuri sau două ouă fierte. Aşa se întâmpla în sud-vest, la periferia oraşului Milano, dincolo de capătul linei 14 din zona Lorenteggio. Şi săptămânal sosesc din ce în ce mai mulţi români“  [Alexandra Sandru, „Cerşetorii români din intersecţii, o afacere de 100.000 de euro pe zi“, http://www.ziare.com/La_Republica_Cersetorii_romani_din_intersectii_o_afacere_de_100_000_de_e-742232.html; vezi  şi supra].

Aşadar, ţiganca Mia, în mod categoric, „face parte dintr-o bandă de exploatare a minorilor“ – ceea ce judecătorii Curţii de Casaţie a Italiei au refuzat să vadă şi să dea decizia corectă, aşa că au dat-o pe aceea scoasă din minţile lor tumefiate: cum că „cerşetoria intră în tradiţia culturală a unui popor“! Cum se mai poate califica această decizie altfel decât aberaţie?! Se mai poate spune, însă, că au dat-o în mod deliberat, pentru a stârni şi mai mult ura – întemeiată! – contra ţiganilor, care, apoi, să fie transferată contra românilor, cu care sunt echivalaţi, în mod la fel de tendenţios, ţiganii [Claudia Stanila, Razvan Ciubotaru , Mihaela Radu, George Lacatus, Andra Matzal, Marius Cosmeanu, „Italia ne uraste“, în Cotidianul, 2 Noiembrie 2007, pe http://www.cotidianul.ro/index.php?id=15307&art=38261&cHash=a87b989326].

Cum se ştie, însă, în multe state europene cerşetoria se condamnă cu închisoarea şi, implicit, cu restrângerea dreptului la libera circulaţie. Cel puţin, în România, Ministerul Administraţiei şi Internelor a plantat pe străzi panouri şi a difuzat afişe în care se arată că cerşetoria trebuie reprimată măcar prin îndemnarea cetăţenilor să refuze să dea bani cerşetorilor!

 

Liderii ţiganilor vor înlocuirea lui „rom“ cu „indirom“!

 

Aşa cum am mai precizat, variantele anterioare ale studiului „Ţiganii – o iminentă bombă politică a Uniunii Europene“ au fost publicate iniţial, în 2005, în Lumea Magazin şi, apoi, cu bibliografia adusă, succesiv, la zi, în 2006, în revistele SANTINELA şi Justiţiarul, în 2007 pe site-ul Altermedia, în 2008 în Neamul Românesc [Neamul Românesc, pe http://neamulromanesc.wordpress.com/opinii-si-atitudini/vasile-zarnescu-%E2%80%9Etiganii-o-iminenta-bomba-politica%E2%80%9C/]. Dar, încă de anul trecut, trimisesem acest studiu spre tipărire şi altor organe centrale de presă, de mare tiraj, care, însă, nu au dat curs solicitării mele.

Doar Jurnalul Naţional s-a folosit de un pasaj – dar abia în 16 martie a.c. –, pentru a-şi susţine campania iniţiată în sensul propunerii pentru care eu militasem de peste un deceniu, iar senatorul P.R.M. Gheorghe Funar şi senatorul P.S.D. Adrian Păunescu înaintaseră, anul trecut, tot în acest scop, un proiect de lege respins de Parlamentul ticăloşit: eliminarea făcăturii „rom“ şi utilizarea exclusivă a cuvântului „ţigan“. E-adevărat că autoarea materialului face trimitere la articolul meu publicat în 2005: «Sociologul Vasile Zărnescu consideră că folosirea termenului „rom“ constituie un atentat la imaginea României şi atrage atenţia că, pentru străini, între a vorbi în limba „romanes“ şi a vorbi „romanes-te“ nu este nici o diferenţă semnificativă, având în vedere că multe documente nu au diacritice» [Dania Dimitriu, «Românii, confundaţi cu rromii fiindcă vorbesc „romanes(te)“», în Jurnalul Naţional, 16 martie 2009, pe http://www.jurnalul.ro/stire-tigan-in-loc-de-rom/romanii-confundati-cu-rromii-fiindca-vorbesc-romanes-te-146288.html].

Dar, prin primăvara acestui an, în urma unor noi crime comise de ţigani în Italia, s-a reluat viguros presiunea contra ţiganilor de acolo şi, prin tranzitivitate politică, implicit, contra românilor şi, în genere, a României – aşa cum se relevă şi în retrospectiva sumară de pe site-ul 9AM [vezi pe http://www.9am.ro/top/Social/136917/Romani-pe-prima-pagina-a-ziarelor-internationale.html; vezi şi Dr. M. Băcanu, ŢIGANII – minoritate naţională sau majoritate infracţională, Editura Bravo-Press, 1996]. Întrucât această denigrare a ţării devenise absolut demonstrabilă şi pe deplin condamnabilă, analistul Moise Guran a promis, în emisiunea sa de la Antena 3, ca una dintre formele sale de protest contra acestei situaţii, că «nu va mai pronunţa cuvântul „rom“, ci exclusiv „ţigan“». Să vedem cât îl va ţine curajul şi dacă, cumva, C.N.A. va avea tupeul să îl amendeze! Nu-i mai puţin adevărat că şi pe alte posturi TV atât invitaţii, cât şi moderatorii au reînceput să rostească tot mai frecvent cuvântul „ţigan“, dar îl alternează cu cel de „rom“ – ca prin anii 2000-2003, cum am relevat în studiile mele pe tema ţiganilor din 2005-2006 [Vasile Zărnescu, «Cuvântul „rrom“: o agresiune axiologică», în LUMEA Magazin, nr. 9/2005, pag. 10-11, pe http://ro.novopress.info/?p=598; idem, „Înnegresc ţiganii imaginea României?“, în SANTINELA, nr. 11, 16 noiembrie 2006, pag. 4-6, http://www.strajerii.ro/SANTINELA011.pdf; vezi şi varianta http://ro.altermedia.info/minoritati/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei_7929.html] –, evident, pentru că au ajuns să se teamă de penalizările C.N.A.-ului şi C.N.C.D.-ului, două instituţii inutile şi bugetivore. Aştept momentul când toţi cei din mass media vor proceda cum am propus în urmă cu 10 ani: să pronunţe toţi, totdeauna, numai cuvântul „ţigan“.

Între timp, se pare că unor lideri ai ţiganilor – chiar dacă nu au citit toate variantele studiului meu, dar au intrat în panică remarcând campania tot mai virulentă dusă contra lor atât de presa străină şi internă, cât şi de către autorităţile statelor respective – a început, totuşi, să le mai vină mintea la cap şi au avut în vedere sugestia mea de a-şi schimba „numele“ etniei, conştienţi că este un demers necesar. Dar nu au acceptat una dintre propunerile avansate de mine, de exemplu, să-şi zică, „gerrmani“ (care le era cea mai utilă), ci au recurs tot la o făcătură: să-şi zică „indiromi“ [vezi Ion Dulamita, «Dorin Cioabă propune numele de “indirom” în loc de “rom”, pentru a nu mai fi afectată imaginea României», în Cotidianul, 29 iunie 2009, pe http://www.cotidianul.ro/dorin_cioaba_propune_numele_de_indirom_in_loc_de_rom_pentru_a_nu_mai_fi_afectata_imaginea_romaniei-89828.html! E un hibrid caraghios şi inacceptabil pentru noi, întrucât tot se menţine vocabula „rom“. Chiar „împăratul“ ţiganilor, Iulian, a calificat-o drept o idee „năstruşnică“, deşi ţiganul-cu-pretenţii Mădălin Voicu – fost deputat P.S.D., care este şi „preşedintele de onoare al tuturor ţiganilor“, nu ca Bercea Mondialu’, care este doar preşedinte şi sferto-analfabet [cf. Crina Jilavu, „Interlopul Bercea Mondial, primul preşedinte al ţiganilor“, în Adevărul, 29 iulie 2009, pe http://www.adevarul.ro/articole/interlopul-bercea-mondial-primul-presedinte-al-tiganilor.html] – o susţine, adăugând, în stilul său ipocrit-pervers, tot felul de aberaţii [vezi supra, penultima notă]. Pentru a realiza un compromis provizoriu, eu le propun termenul „indiţigan“, ca fiind cel mai potrivit, deocamdată! Sau, dacă nu se supără indienii, să-şi zică „neoindieni“!

 

Un  lingvist ţigan cinstit „se dă pe brazdă“

 

Referitor la denumirea aleasă deliberat cu scop denigrator, „rom/rrom“, elocvent este faptul că, de exemplu, unul dintre ţiganii cercetători ai problemei, Lucian Cherata, în revista Lamura, nu atestă cuvântul „rom“ ca fiind reprezentativ pentru a se denumi etnia şi, în nici un caz, pentru a consemna echivalenţa cu denominaţia „bărbat“ în unele argouri ţigăneşti – cum pretind, în majoritatea lor, ideologii ţiganilor. Practic, el denunţă, implicit, această pretenţie arătând că particula „dom/lom“ atestă, preponderent, calitatea de „domn, stăpân (al casei), bărbat, soţ“. Şi conchide: „Considerăm că lămurirea etimologiei cuvintelor ţigan şi rom (rrom) prezintă o importanţă specială atât în plan ştiinţific, cât şi în plan social, prin folosirea corectă a lor şi eliminarea confuziilor de orice fel. Prin acest demers se redă ţiganilor apelativul lor istoric (ţigan) cu semnificaţia lui corectă şi rămâne cu sensurile iniţiale cel de-al doilea apelativ (rom/rrom), în înţeles mai restrâns, acela de identificare la nivel familial şi comunitar“ [Lucian Cherata, «Etimologia cuvintelor„ţigan“ şi „rom“», în Lamura, Craiova, nr. 1-3/2008, pag. 38-39].

Evident, ultima frază, referitoare la „cel de-al doilea apelativ (rom/rrom)“, nu constituie decât o concesie – contradictorie, în esenţă – făcută liderilor ţigani agresivi, susţinători ai făcăturii „rom“, deoarece, cum se ştie, „la nivel familial şi comunitar“ ţiganii se apelează între ei exclusiv prin cuvântul istoric ţigan! Când se ceartă sau chiar când se apelează între ei, nu-şi zic „Băi, romule!“, ci „Băi, ţigane!“ Elocvent pentru acribia ştiinţifică actuală a lui Cherata este şi faptul că e singurul dintre autorii ţigani care îl citează pe istoricul George Potra, unul dintre reputaţii cercetători, din etapa interbelică, ai problemei ţiganilor. Mai mult, în tot articolul său, Lucian Cherata scrie, consecvent şi cinstit, „ţigani“, limba „ţigănească“ etc., şi nu vorbeşte de „romi“, „limba romani/romali/romanes“. De aceea, este cu atât mai regretabilă atitudinea unuia, Florin Stama, care, în recenzia unei cărţi a lui Cherata, scrie – la fel de consecvent, dar necinstit – despre faptul că autorul ar vorbi despre „poporul rrom“, „cultura rromani“. E-adevărat că, în anii anteriori, Cherata scrisese şi el despre „Gramatica limbii rromani“, „Dicţionarul limbii rromani“ etc., dar se vede treaba că, între timp, s-a dumirit că nu există nici o limbă „rromani“, ci doar „limba ţigănească“. Dan Lupescu, directorul fondator al revistei Lamura, în Cuvântul înainte la cartea recenzată, se vrea mai neutru, mai „echidistant“, şi scrie: „…rromi, conform denumirii oficiale, ţigani, după cum sunt îndeobşte cunoscuţi“ [idem, pag. 39]. „Echidistantă“ sau neutră, tot atitudine ipocrită, neştiinţifică şi antiromânească se cheamă că este! Chiar dacă este vorba de o poziţie „oficială“ – căci, atâta vreme cât „oficialii“ au fost unii ca ticăloşii Andrei Pleşu şi Petre Roman, nu înseamnă că au adoptat o poziţie ştiinţifică, ci doar una politică, prin care şi-au dovedit lichelismul deplin faţă de organismele internaţionale.

Ca atare, sunt nevoit – întru apărare – să-l citez şi pe Fănuş Neagu, prezent tot în acest număr din Lamura, pe pagina întâi, în stilul său frust: „S-au adunat în cete indivizi însetaţi de putere – infatuaţii fără operă, curviştinele regalist-fandosite, fătucile culturale şi amanţii cu predispoziţii homo, tot atât de talentaţi ca piciorul scaunului ăstuia, dar infinit mai inculţi, care urăsc România cu înverşunare, domesticiţi la limba română de nişte vânători de şoareci care se cred intelectuali“!

 

Atitudinea inerţială şi obedientă a comunităţii sociologilor

 

Oricum, trebuie să admitem că am depăşit un obstacol şi am dobândit un mare succes în consens cu demersul meu: înşişi capii ţiganilor admit, acum, că vocabula „rom/rrom“ denigrează România şi vor să o înlocuiască! Această atitudine pozitivă este de natură să îmi aducă satisfacţii morale şi profesionale, întrucât este, în fond, şi un succes al militantismului meu în această polemică, în care, după cunoştinţa mea, am acţionat – până de curând – singur contra propagandei insidioase a ţiganilor. Dintre ziarişti, am fost sprijinit, tacit, de Victor Roncea şi, în mod expres, de Dania Dimitriu – apoi, evident, trebuie să-mi exprim recunoştinţa faţă de editorii care mi-au publicat studiile: Marian Oprea – directorul revistei Lumea Magazin, Marius Albin Marinescu – directorul revistei Justiţiarul, Ilie Neacşu – directorul revistei SANTINELA, regretatul cărturar şi mare patriot Artur Silvestri – fondatorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. 

Într-adevăr, de la Congresul de sociologie din decembrie 2000, în volumul căruia mi s-a tipărit studiul „Ubicuitatea războiului axiologic“ [Vasile I. Zărnescu, Ubicuitatea războiului axiologic, în volumul coordonat de Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir, Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag. 900-901] – în care avertizam, pentru prima dată în mod public, asupra pericolului degradării imaginii României prin acceptarea făcăturii „rom/rrom“ –, nu am mai întâlnit o altă poziţie de respingere din partea sociologilor a acestei maşinaţii. Dar, dacă bulibaşii reprezentativi ai ţiganilor au acceptat că trebuie să renunţe la făcătura „rom“, de ce, atunci, unii din „comunitatea sociologilor“ încă se mai cramponează de această vocabulă agresivă şi o folosesc în textele lor, chiar programatice?! Mai ales că, din păcate, printre promotorii acestei denigrări şi, evident, printre vectorii vinovaţi de comiterea acestei agresiuni axiologice se află chiar Elena Zamfir şi Cătălin Zamfir – autorii şi coordonatorii unui op, ŢIGANII între ignorare şi îngrijorare, publicat, în 1993, de Editura Alternative (unde chiar denumirea editurii este greşită: cuvântul alternativă este defectiv de plural, pentru că nu există „alternative“ – căci alternativa este una singură! –, ci doar variante, posibilităţi).

În fond, lucrarea constituie, din premise, o falsificare a realităţii, deoarece, conform unor informaţii care îmi parveniseră în vremea redactării respectivei „cercetări“, multe chestionare sau interviuri au fost completate „din burtă“ de către operatorii de anchetă. Or, asemenea practici induc serioase suspiciuni atât privind corectitudinea celorlalte date introduse în lucrare, cât şi, mai ales, validitatea interpretărilor şi concluziilor. Deci, lucrarea nu prezintă relevanţă ştiinţifică, ci este doar o lucrătură antiromânească. Apoi, deşi pe copertă scrie mare şi colorat „ŢIGANII între…“, în toată lucrarea respectivă, de 257 pagini, se vorbeşte despre „romi“ şi doar de trei-patru ori se foloseşte cuvântul „ţigan“: acolo unde se reproduce limbajul interlocutorului român intervievat [op. cit., pag. 178, 188, 190]. Ca atare, însuşi titlul cărţii denotă ipocrizie şi încălcarea deontologiei: pe copertă se vorbeşte despre ţigani, iar în interior dai de „romi“. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că lucrarea nu prezintă nici o bibliografie a problemei!

Acum, în acest context favorabil determinat îndeosebi de radicala poziţia anti-ţigănească Italiei, o acţiune eficientă ar fi ca, începând, de exemplu, de la 1 septembrie a.c., toţi care activează în mass media să utilizeze exclusiv cuvântul „ţigan“. În această situaţie, nu vor mai putea fi amendaţi de nimeni, iar C.N.C.D. ar deveni caduc şi ar trebui desfiinţat! Mai ales pe aceste vremuri de criză, de penurie pecuniară la bugetul „consolidat“ al statului!

 

3 august 2009

 

Varianta anterioară aici.

Colonel (r.) Vasile Zărnescu

 

 

Este Romania tara coruptilor?

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

petrovai-4

Este România doar ţara corupţilor şi învârtiţilor?

Autor: George Petrovai

După 20 de ani de sforării politice şi megaticăloşii economice, România se constituie în exemplul viu şi palpabil al unei tranziţii fără sfârşit de la un trecut sterilizant prin eficienţa mecanismelor sale de secătuire umană, la un viitor paralizant prin hipereficienţa mecanismelor postdecembriste în jocuri de-a baba oarba.
 Altfel spus, România de azi reprezintă un trist etalon al abjecţiei politice, un nefericit produs al asaltului dat de forţele reunite ale găunoşeniei şi necinstei, ridicate prin jocurile politice de culise la rangul de linii conducătoare în stat. Cum să nu te încerce în asemenea condiţii speciale o binemeritată mândrie patriotică, că doar nu-i de ici-de colo să ajungi la nişte monumentale contraperformanţe, care lasă cu gura căscată toată floarea cea vestită a întregului Apus?! Şi doar nici politicienii de pe aceste meleaguri situate mult mai aproape de firesc şi raţional nu sunt nişte copii de ţâţă…Dar se pot ei compara cu marii maeştri de Dâmboviţa?
 Din aceste considerente, românii – deopotrivă cei activi şi cei inactivi, mulţi ca frunza şi iarba – ar trebui să tragă următorea concluzie: Democraţia nu se însuşeşte prin simple exerciţii de imagine, aşa cum de regulă procedează făcătorii politicii româneşti, atâta timp cât ei se arată preocupaţi până la obsesie de formă, dar ignoră cu desăvârşire conţinutul fertil al democraţiei autentice, anume cel nutrit cu demofilie. Căci, era de părere Nicolae Iorga, poporul se sprijină pe umerii politicienilor, nicidecum invers!
*
 În cele ce urmează voi căuta să-mi ilustrez afirmaţiile de mai sus prin câteva exemple concrete.
 Astfel, mai zilele trecute stăteam de vorbă cu un preot ortodox din zonă, şi acesta – contrar vorbelor maliţioase ce circulă pe seama sa (afaceri dubioase cu maşini aduse din străinătate) -, se arăta foarte indignat de ceea ce se întâmplă cu o regularitate exasperantă în jurul nostru, drept urmare întreba la modul retoric: “Oare vom putea scăpa vreodată de tot balastul ăsta?”
 I-am răspuns: “Părinte, noi toţi contribuim mai mult sau mai puţin la consolidarea şi întreţinerea a ceea ce se cheamă realitatea românească, fie şi prin nepăsarea în care ne drapăm, aşa cum fiecare dintre noi îşi are partea sa de contribuţie la poluare. Mediul (social, profesional, familial) în care ne ducem existenţele nu este altceva decât o proiecţie a lumii noastre interioare, cu toate componentele pe care ea se articulează: credinţă, morală, cultură, voinţă, năzuinţe, satisfacţii etc. Ori dacă lumea lăuntrică a celor mai mulţi dintre semenii noştri seamănă ca două picături de apă cu cele mai puturoase mahalale, în pofida pospaiului de civilizaţie cu care respectivii caută să-şi poleiască fondul respingător, ce să ne mai mire atunci că oraşele noastre seamănă din ce în ce mai mult cu nişte uriaşe latrine? Mediul în care ne mişcăm poate să ne formeze (a se vedea românii integraţi în mediile occidentale), dar la fel de bine poate să ne şi deformeze…”
 Mi-a dat dreptate şi în continuare mi-a relatat o întâmplare simplă, dar care întăreşte de minune afirmaţiile mele de mai sus: Fiul său a fost amendat de poliţia elveţiană cu 90 franci elveţieni pentru exces de viteză. Obişnuit ca în România, acesta scoate 100 de franci şi îi spune poliţistului să reţină restul. Dar replica poliţistului vine prompt şi cu valoare de lecţie pentru toţi românii ce încă n-au înţeles că este cazul ca măcar în străinătate să renunţe la mentalitatea şi năravurile noastre de pomină: “Poate că în România aşa se procedează. La noi însă nu…”

coruptiefotoart-iul-2009
 I-am spus: “Mi-aţi dat un exemplu de mediu sănătos, care aidoma unui sistem imunitar puternic, neutralizează încă din faşă orice tentativă de fraudă, mită sau necinste. Eu vă voi da un alt exemplu, din care se va vedea cum mediul corupt acţionează cu succes pe direcţia pervertirii celui ce se lasă absorbit de avantajele lui păcătoase şi atât de primejdioase pentru sănătatea întregului mediu social. Căci – nu-i aşa? – marea corupţie se sprijină şi se alimentează din corupţia mică. Baza marii corupţii ar fi serios avariată, iar făptaşii mult mai lesne demascaţi dacă cetăţeanul de rând nu s-ar mai frământa atâta să facă rost de peşcheşuri consistente pentru medic, magistrat, funcţionar sau profesor, ci dimpotrivă, s-ar ruşina de un asemeanea gând nedemn, aşa cum, de altminteri, ar trebui să se ruşineze toţi acei profitori, care dincolo de lefurile încasate, caută să stoarcă tot ce se poate stoarce din serviciile prestate…
 Întâmplarea ce urmează să o relatez îl are în centrul ei pe un inginer englez, care de ceva timp îşi desfăşoară activitatea la un mare combinat din România, cumpărat ca atâtea altele de o mare companie străină. Admitem să-i spunem Steve personajului nostru. Ei bine, Steve era la curent cu corupţia din România, şi nu de puţine ori, în discuţiile cu colegii români, o înfiera cu indignare. Totuşi, ca şi cum ar fi uitat în totalitate de educaţia de-acasă şi de nobila lui indignare, atunci când este oprit de poliţiştii români pentru exces de viteză, el procedează aproape instinctiv ca cel mai neaoş dintre românii trecuţi prin ciur şi prin dârmon: Le înmânează oamenilor legii actele maşinii, dar nu înainte de-a strecura în paşaport câteva bancnote de 100 lei! 
Oare de ce-a făcut-o? Din zgârcenie, el presupunând că amenda va fi destul de usturătoare? Presupunerea nu se justifică nicicum, deoarece veniturile lui sunt de câteva ori mai mari decât ale unui inginer român. Iar noi ştim că nici inginerii români ce calcă pe bec nu ajung la sapă de lemn dacă trebuie să plătească vreo amendă…Atunci din teamă cumva? Dar Steve ştia că amenzile din România nu au nici pe departe efectele celor din Anglia sau Statele Unite. Prin urmare, noul mediu s-a dovedit determinant şi l-a îndemnat pe Steve să acţioneze în acest mod reprobabil. Întrebat fiind dacă şi în Marea Britanie ar fi procedat la fel, el a răspuns cu promptitudine că nici vorbă, întrucât la el în ţară tentativa de mită se pedepseşte cu închisoare!”
“Da”, mi-a răspuns interlocutorul meu căzut pe gânduri, “dar aşa ceva necesită o educaţie temeinică”. Nu numai educaţie, adug eu, ci şi o permanentă autoeducaţie. Dacă alţii pot, noi de ce n-am putea?! Totul este să vrem acest lucru, adică să renunţăm odată şi odată să ne furăm căciula singuri.
  
Sighetul Marmaţiei,                                                                                    
    30 iulie 2009

Invitatie la carte – Izvoarele Vietii

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

gabriela-petcu

Invitatie la carte

Autor: Gabriela Petcu
 

Sâmbata 25 iulie 2009, a avut loc la Constanta, lansarea volumului antologic de versuri, „Izvoarele vietii”. Evenimentul s-a desfasurat în sala „Grigorescu” din cadrul Muzeului de Arta, într-o atmosfera de vers, pictura si muzica lui Richard Clayderman. Toate acestea, s-au desfasurat în prezenta unui public numeros, iubitor de versuri si culoare.
Acest volum, este unul dintre cele mai ample lucrari de creatie literara în care se întâlnesc poeti de diferite vârste si din diverse colturi ale lumii. Astfel, versul uneste în numele cuvântului scris, suflete sensibile, gânduri frumoase, imaginatie si talent. Este un volum care face parte dintr-un proiect al prieteniei, gratie poetului Mihai Leonte initiatorul acestui ciclu format din patru aparitii de exceptie. În anul 2006, volumul debuteaza cu „Spiralele vietii” continuându-se cu „Drumurile vietii” în anul 2007, si „Mirajele vietii” în anul 2008. „Izvoarele vietii” apare ca urmare a sufletului depus de poeta Simina Silvia Scladan, coordonatorul direct al volumului. Simina, a reusit sa adune în aceste pagini, 28 de poeti din toata tara dar si de peste hotare. Ca editor al volumelor „Izvoarele vietii” si „Mirajele vietii” poetul si omul de litere Liviu Clement a oferit sprijin în realizarea acestor volume în care poezia face armonie cu grafica iar frumusetea si sensibilitatea, se revarsa precum izvoarele.
Aceasta seara dedicata cartii, a fost prezentata de poeta Simina Silvia Scladan împreuna cu Floarea Carbune, Victorita Dutu, Georgeta Olteanu, Gabriela Petcu si Niculina Vizireanu iar momentele în care s-a recitat, au fost rasplatite cu aplauze.
 nina-victorita-simina-flora-georgeta-gabriela2

Iata câteva titluri sugestive ale poetilor din volumul „Izvoarele vietii”.
 
Silvia Simona Bodea – „Pentru dumneavoastra mama”
Aristita Buciu Stoian – „Mai cred în minuni”
Floarea Carbune – „Adevarul ascuns”
Cristina Carbune, pentru care a vorbit mama sa, Floarea Carbune. Cristina, se afla în îndepartata Japonie si ajunge la noi prin glasul mamei, precum „Ploaia de cristal”.
Valeriu Cercel din Canada, a fost prezent prin Gabriela Petcu. Versurile dumnealui, aduc uneori nostalgie („Durere româneasca”) dar si multe zâmbete atunci când avem sub priviri „Satire… si nu prea”, acestea din urma fiind apreciate si aplaudate la scena deschisa.
Andrei-Claudiu Daroczi – „Ca trecator” din sectiunea caruia a recitat poeta Victorita Dutu
Raluca Iordan – „Dorm pentru tine” si aceasta fiind pusa în valoare tot de Victorita Dutu.
Dan Desliu – „Frumoase clipe”
Victorita Dutu – „Pulbere de lumina”. Cu gratie si deosebit talent, poeta stie sa împleteasca munca de televiziune cu cea de artist, fiind si o minunata pictorita.
Aneta Georgescu – „Scrisoare catre fiul meu”
Adina-Cristinela Ghinescu – „Calator înspre vesnicie”, contribuind la acest volum prin vers dar si prin coperta.
Iuliana Ghioca – „În miros de liliac”. Frumoasa si sensibila, Iuliana vine cu versuri dedicate iubirii de viata.
Dan Iordache – „Contemplatie solo fara voce”
Mihai Leonte – „Am pornit”
Costel Macovei – „Eu, templul”
Gabriela Mihail – „Rânduri si gânduri”
Craita Moroieni – „Dependenta de cuvânt”
Georgeta Olteanu – „Am învatat”. Poeta a prezentat si o sectiune minunata în limba franceza.
George Pena – „Neuitarea unui barbat”
Gabriela Petcu – „Viata ca o scena”
Virginia Popescu – „Treptele devenirii”
Stefania Puscalau – „Ascunsa într-o carte”
Tania Roman – „Clopotind de primavara”
Simina Silvia Scladan – „Cântecul codrilor”. Pentru eforturile ca acest volum sa prinda forma si culoare, i-au fost adresate multumiri si o dedicatie în versuri „Emotia regasirii” de Gabriela Petcu.
Valeria Tamas – „În palme ierburi”
Liliana Tomache – „De ce?”. Plecata dintre noi prea curând,  Liliana ramâne vesnic prin acest volum, datorita Luminitei Ciuraru care îi dedica si poezia „Timpul”
Ionela van Rees-Zota din Germania cu „Rasarit de soare”. Ionela este o poeta sensibila si delicata, adusa în scena de Victorita Dutu care a recitat versuri pline de lumina si iubire.
Niculina Vizireanu – o graficiana cu mult talent si profunzime, un om cu suflet mare care a înfrumusetat paginile celor patru volume antologice dar, a contribuit si la copertile volumelor anterioare.

invitatie221
La aceasta seara dedicata cartii, au fost prezenti invitati de onoare alaturi de persoane dragi poetilor din volum. Printre acestia, s-a remarcat domnul Constantin Lamureanu sociolog si poet, redactor al revistei „Nelinisti metafizice”, directorul Asociatiei Cultural-Stiintifice „Nelinisti metafizice” si care a luat cuvântul prezentând ideea de vers în volumul „Izvoarele vietii”.
Cu aprecieri, a mai vorbit poeta Ana Ruse, membra a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea si care ne încânta cu creatiile sale nu putine la numar.
A fost prezenta si doamna prof. Akmolla Guner redactor sef al revistei „Emel” si care a avut pentru fiecare poet de la malul marii, câteva cuvinte de suflet.

ninaameliasigabriela1
Sensibilitatea poetei Amelia Magori, prin versurile sale dar si prin cuvintele adresate „Izvoarelor vietii” a facut ca aceasta ocazie, sa se transforme într-o frumoasa seara dedicata poeziei si prieteniei.
Iata, putem spune si de aceasta data ca versul, face ca oamenii sa fie frumosi si buni astfel încât, între ei sa se lege prietenii întemeiate în numele iubirii pentru carte si în scopul vesniciei cuvântului scris.

Prizonier in propria tara (40)

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

46

Prizonier in propria tara (40)

Autor: (+) Aurel Sergiu Marinescu

 aurel20sergiu20marinescu

La Tribunalul din Timisoara, in 1951
 
In aceasta Românie necunoscuta – despre care nu stiam decât ca exista, am intrat si eu, arestat la 10 septembrie 1951. Am descris momentul arestarii in alt capitol. Am fost „depus” in biroul procurorului militar de serviciu. Dupa unele formalitati de identificare s-a dat un telefon si dupa circa 10 minute a aparut in birou un gardian, un sergent major de la inchisoarea militara, o cladire lipita de Tribunalul Militar Timisoara cu care comunica printr-un coridor scurt pe care l-am strabatut in câteva minute.
Cladirea Tribunalului, se afla nu departe de cartierul Mehala, in nordul orasului. Era un corp de cladire comun cu penitenciarul, o constructie veche, greoaie, masiva. Dupa unii detinuti, cladirea era inca o mostenire de acest fel de la Imperiul Austro-ungar, mai precis din timpul domniei imparatesei Maria-Tereza. Era in forma de patrulater având numai pe trei laturi cladiri, caci a patra latura era un zid inalt de cinci metri prevazut deasupra cu mai multe rânduri de sârma ghimpata si care se situa pe latura de nord, aproape de linia ferata ce ducea in gara Timisoara. In mijloc exista o curte larga interioara. Parterul apartinea birourilor inchisorii, avea magazii, servicii, bucatarie. Etajul I era destinat pentru DC si o sectie mica de impletit cosuri si sectia sabotorilor. Etajul 2 era in intregime inchisoare de tranzit, nefiind destinat executiei pedepsei pentru detinutii politici.
Când am ajuns la al II-lea etaj, la capatul lui se afla o masa si un scaun care apartineau sefului de sectie. Gardianul s-a oprit si a dat ordin sa ma dezbrac, dupa care a controlat cu amanuntime fiecare buzunar, fiecare piesa de imbracaminte, fiecare tiv. Eram imbracat in haine militare de vara, din doc, ciorapi, chiloti, cizme si boneta. Bineinteles ca nu s-a gasit nimic conspirativ. Aveam câteva tigari, un chibrit, batista, un ac cu ata de cusut si câtiva lei. Nu aveam ceas si nimic de valoare. Gardianul mi-a luat insigna de la boneta care era o stea cu 5 colturi având pe ea marcat RPR. Mi-a mai confiscat de asemenea centura militara care era gravata si ea, pe catarama, cu stema RPR. A taiat epoletii care aveau tresa de fruntas, mi-a confiscat cei câtiva lei, dupa care, imbracat fiind, m-a condus in dreptul usii unei celule, deasupra careia era numarul 8.
Sectia, dupa cum am aflat ulterior, se numea „trecatori”, ca de altfel tot coridorul cu acele camere ce alcatuia de asemeni, sectia „trecatori”. Aceasta insemna ca locatarii se aflau in stadiul intermediar având dosarele incheiate de anchetatori si asteptau judecata Tribunalului sau recursul dupa care, si aceste forme fiind indeplinite, erau mutati pe un alt coridor, in alte celule numite „tranzit”, unde asteptau transportul la una din inchisorile de executie sau in vreun lagar de munca dupa cum hotara Directia Penitenciarelor, lagarelor si coloniilor de munca. La Timisoara, in acel timp, nimeni nu executa condamnarea, toti erau in tranzit. 
Prima camera din inchidoare ca si prima iubire nu poate fi uitata niciodata.
In cei treisprezece ani si jumatate de inchisoare politica ce se compun din doua condamnari in doua perioade distincte, am trecut prin zeci de celule mici si mari de tot felul, dar prim acelula, numarul ei mi-a ramas adânc intiparit in minte cu toate detaliiile legate de incaperea unde mi-am petrecut prima perioada de detentie politica. Coridorul lung, avea usi masive, fiecare celula avea câte una. Celula numarul 8 trecatori, care cred ca avea aceeasi capacitate ca si celelalte, era pentru douazeci de persoane, numai ca in septembrie 1951 gazduia 45 de oameni. Pardoseala era veche din scânduri; pe latura spre rasarit erau doua ferestre care, atunci, nu aveau decât gratii grele si groase, drugi de fier, inca nu se instalasera obloane. In celula, nici un mobilier, doar de jur imprejurul ei pe jos se aflau rogojini. Pe latura dinspre apus, pusesera usa greoaie care era prevazuta in partea de sus cu un vizor – adica avea un mic ochean in usa, acoperit pe dinafara cu un capacel de tabla prin care gardianul putea spiona celula, practica impusa odata cu reformele sovietice introduse in inchisori. Sub vizor se afla vizeta, o mica usa dreptunghiulara de circa 25 cm lungime pe circa 15 cm latime care se inchidea din afara cu un zavor. Pe partea din interiorul camerei, sub aceasta usa se afla o polita de sustinre pe care se punea obiectul introdus in celula; gamelele cu mâncare sau goale, medicamentele, obiectele de imbracaminte. Spre a nu deschide usa mare si greoaie care era permanent inchisa cu doua zavoare si cu lacat, temnicerul ne aducea la curent o serie de comunicari doar deschizând usa vizetei. In celule, in functie de marimea si de numarul „locatarilor” exista tineta (hârdau, chibla) cu apa potabila – un fel de putinica cu capac detasabil care poate fi de diferite dimensiuni, mai mica sau mai mare. In coltul opus era asezata o alta tineta pentru necesitati fiziologice care putea fi si ea de diferite dimensiuni, pâna la cele doua tinete imense ce se gaseau la Jilava reduit si care se numeau „tunuri”.

„Arhitectura” gulagului românesc

In inchisori, spatiul de locuit al detinutilor a avut diferite denumiri alese in general dupa modul de viata din ele; celula, celula de ancheta, celula de tranzit, de trecatori, de disponibili, de pedeapsa, „neagra”, celula „o” (zero), carcera, etc. Numele lor spune totul despre statutul detinutilor care le ocupau. Cel mai mic spatiu de locuit, celula, era o camera mica, in jurul a trei metri lungime pe doi metri latime, având o fereastra si o podea care putea fi din scândura, ciment sau cu mozaic.
Din câte stiu, exceptie faceau doua celule din Zarca Gherlei, o fosta fortareata unde a fost inchis Vlad Tepes, in secolul XVI-lea, intre cele doua domnii ale sale. Aceasta fortareata a devenit anexa inchisorii construite de imparateasa Maria-Tereza, o inchisoare aflata in imediata vecinatate a fortaretei. Acele doua celule din Zarca Gherlei nu aveau podele ci doar un grilaj de metal sub care circula un izvor de apa subterana. Celelalte celule din Zarca Gherlei erau mici, cu ziduri despartitoare groase, cu scari in spirala de piatra, tocite de mersul detinutilor. Totul a pastrat specificul fortului medieval. Cei veniti cu pedepse grele sau condamnati pentru diferite pretexte erau inchisi pe un timp limitat intre zidurile lor. Legenda spune ca celebrul haiduc-tâlhar Rósza Sándor batrân, a refuzat sa paraseasca temnita, rugându-l pe director sa-l lase sa moara in inchisoare, dorinta ce i-a fost acceptata.
Din punct de vedere al capacitatii de primire a celulelor din inchisori, nu exista o regula. Numarul celor ce locuiau in celule varia, modificându-se de la o epoca la alta, in diferite perioade ale inghetului si dezghetului comunist, si depindea si de felul cum erau mobilate. Ele puteau avea doar rogojini pe podea sau saltele reformate de la armata cu sau fara rogojini sub ele. Puteau sa fie paturi militare de fier suprapuse sau nu, pe doua sau trei rânduri, paturi (priciuiri) de lemn gen Jilava 1951 de la un capat la altul al celulei mari, pe ambele lungimi si suprapuse pe doua sau trei rânduri. Si cu oricare din acest mobilier tot nu se putea determina exact câti oameni locuiesc intr-una din aceste celule. In perioade mai calme, au fost ocupate la capacitatea normala sau aproape normala. In perioadele de mare activitate ale Securitatii, numarul ocupantilor se dubla cel putin, dar, in foarte multe cazuri s-a triplat mergându-se pâna la inghesuirea unui numar de sase ori si chiar mai mult de persoane intr-un spatiu ce devenise de mult irespirabil. Astfel o celula mica de trei pe doi metri având in mod normal doua rânduri de paturi suprapuse pentru patru detinuti, in momentul când dorm câte doi in pat deodata se ajunge la opt locatari iar, la Aiud, s-a ajuns in unele perioade, la performanta ca sa locuiasca saisprezece detinuti intr-o astfel de celula, iar la Jilava in reduit, intr-o celula de circa doisprezece metri lungime pe sase metri latime, cu priciuiri in jurul peretilor, si la o capacitate normala de cincizeci-saizeci de detinuti, au fost gazduiti uneori si trei sute de oameni.
In celulele din arestul Securitatii – celule unde victimele locuiesc in timpul anchetei, ma refer la cladirile cele mai noi, fostul MAI din Piata Palatului, un pat sau doua paturi sunt rabatabile in asa fel incât comandate de afara electric sau manual se „lipesc” de perete, stând vertical in cursul zilei si numai noaptea revin in pozitia normala, orizontala spre a fi folosite. De asemeni in unele celule din aresturile fostei cladiri a MAI, vis-a-vis de Palatul Regal, au existat celule care aveau doar un pat facut din beton si un cub de asemeni din beton folosit ca scaun/masa. Toate usile celulelor si camerelor din inchisorile românesti erau din lemn masiv sau lemn imbracat in tabla sau din fier si se inchideau cu un lacat si doua zavoare sau chiar trei zavoare in partea de sus, de jos si mijloc. Toate aveau precum aceea din camera 8 de la inchisoarea Timisoara, vizor si vizeta cu polita interioara. Mobilierul era acelasi; o tineta cu apa de baut sau doua, de dimensiuni diferite, in functie de efectivul celulei. In general aceste tinete au satisfacut necesitatile fiziologice ale locatarilor. Apoi in celulele mai mari exista o masa si o banca sau doua, folosite in cursul zilei iar când era mare aglomeratie numai la servitul meselor.
Daca dimensiunile celulelor erau atât de diferite de la o inchisoare la alta si chiar in cadrul aceleiasi inchisori, daca „mobilierul” era invariabil acelasi, despre regimul impus fiecarui gen de celula si mai ales in diferite perioade ale detentiei se poate spune ca diferea cel mai mult.
In celulele aflate in aresturile Securitatii – celulele de ancheta, repartitia arestatilor era facuta cu o grija deosebita de catre serviciul de anchete. Nu erau repartizati in aceeasi celula doi arestati implicati in acelasi caz (lot, organizatie). De asemeni nu erau repartizati doi oameni implicati in acelasi gen de infractiune. Este de la sine inteles de ce; fiind in acelasi caz (lot, organizatie) se puteau aranja declaratii identice, similare, ceea ce ar fi putut ingreuna munca anchetatorilor. Fiind doi implicati in cazuri identice, puteau sa invete unul din experienta anchetei celuilalt.
Celulele din arestul Securitatii apartineau direct de anchetatori care le dirjau viata, fiecare anchetator fiind cel ce decidea soarta victimei sale. Anchetatorii erau tot timpul informati cu tot ce se intâmpla in celule, stiau toate discutiile dinauntru interpretate de gardieni.

Atitudinea fata de victima, inainte si dupa condamnare

Si in aresturile Securitatii au alternat diferite stiluri de comportare a temnicerilor, diferite regimuri aplicate in diferite perioade. In general insa, grija fata de arestati pâna la condamnare, a fost mai mare, existând o hrana mai buna, si o asistenta medicala destul de prompta, deoarece pe intreaga durata a anchetei, securistii erau interesati sa „stoarca” toate informatiile si declaratiile pe care le doreau si, ca atare, victima sa fie sanatoasa. Dupa finalizarea anchetei si condamnare, victima nu mai prezenta acelasi interes, si disparea grija pentru existenta sa, iar conditiile de viata puteau sa devina dramatice, de exterminare.
Tot ce evoc acum se refera la perioada 1958-1959, la arestul Securitatii regiunii Bucuresti, din calea Rahovei 37-39. Asta nu inseamna deloc ca a fost intotdeauna la fel ca in cele opt luni cât am „locuit” acolo sau ca in toate aresturile Securitatii era la fel.
Aflat intr-o astfel de celula puteai bate in usa sau suna la soneria instalata in celula, numai in cazul când victima solicita sa mearga la anchetator cu intentia de a mai declara ceva, in mod voluntar. Numai in astfel de celule, când arestatul batea la usa, gardianul nu ii raspundea nervos cu voce de tunet: „ce vrei, banditule?” ori „nu mai bate, banditule, iti arat eu tie”. Din contra paznicul se bucura de cooperare si comunica imediat „organului de ancheta”. Sper deosebire de celula de detentie din inchisorile de executie, unde medicamentele prescrise ti se inmânau direct, toate, si le puteai lua cu tine, in celula de ancheta, gardianul iti aducea medicamentul prescris zilnic, si erai obligat sa-l inghiti in prezenta sa. Explicatia tinea tot de grija „organului de ancheta” pentru victima sa pe toata durata investigatiei pâna la condamnare. In acest fel era impiedicat stocul de medicamente in vederea unei posibile tentative de sinucidere. Una era sa mori in ancheta din vointa ta, sfidând organul de ancheta penala si alta, sa mori torturat, schingiuit, din vointa lor. Securitatea, in prima varianta, nu suporta o ancheta suspendata. Pentru ea era un afront ca victima sa se sinucida. Aproape zilnic, când lumea era scoasa dimineata „la program”, un temnicer perchizitiona celula goala in cautarea unor medicamente stocate, obiecte de scris sau de taiat (lame in special).
Din  aceleasi motive, legate de grija pentru a tine in viata victimele pâna la condamnare, si somnul celui aflat in ancheta era supravegheat cu mare grija; el trebuia sa doarma cu fata in sus si mâinile scoase afara din patura spre a fi impiedicata tentativa de sinucidere prin taierea venelor.
In arestul mai sus pomenit, am fost sculat de gardieni, noaptea târziu, de câteva ori, deoarece dormeam pe patul suprapus si patura mea, atârnând in jos, acoperea vizibilitatea celui care dormea in patul de jos, iar gardianul nu-l mai putea vedea prin vizor. Gardianul a intrat in incaparere, cu riscul de a-i deranja pe toti cei aflati in celula, si m-a sculat obligându-ma sa-mi trag plapuma.
In celule de ancheta, sub nici un motiv, la iesirea din incapere, indiferent ca mergeai la ancheta, la program, la doctor, la „aer” purtai absolut intotdeauna celebrii ochelari negri, speciali, care seamana cu aceia de sudor si care iti impiedica vederea complet. Fabricati dupa model sovietic, ochelarii erau din alama sau aluminiu si se prindeau strâns cu elastic in jurul capului. Pentru un neavizat erau ochelari de sudura. Rostul acestor ochelari care aveau doar lentile de forma aplicate deasupra metalului era sa nu-i vezi pe gardieni sau pe ceilalti arestati, sa nu fi recunoscut de alti arestati si, in plus, conta si efectul psihologic al depersonalizarii. In arestul Securitatii era o linste de moarte, inspaimântatoare, gardienii purtau ghete de pâsla, incât nu li se auzeau pasii. Vorbeau, când se intâlneau in soapte, cu noi arestatii vorbeau de asemeni in soapte iar arestatii intre ei vorbeau in celule cu voce scazuta. Pe coridoare nu se vorbea. Singurul zgomot era cel al zavoarelor trase când se deschideau si se inchideau.
O singura data am auzit plânsete si tipete de femeie, agitatie pe coridoare, usi deschise si inchise. Cineva dintr-o celula a vorbit tare spunând ca e doamna Mihalache adusa din domiciliu obligatoriu din Baragan, in toamna anului 1958. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Mesaj de indemn – Basarabia

Posted by Stefan Strajer On July - 26 - 2009

moldova

MESAJ DE ÎNDEMN

FRAŢI BASARABENI DE LIMBĂ ŞI CULTURĂ!

În numele „Asociaţiei Culturale Române” din Hamilton, Ontario, şi în asentimentul românilor din Canada, Statele Unite şi de pretutindeni vă îndemnăm să vă prezentaţi la noile alegeri:

VOTAŢI PENTRU DEMOCRAŢIE, PENTRU LIBERTATE, ŞI PENTRU EUROPA.

Aceste idealuri naţionale sunt azi mai ameninţate decât oricând.

ÎNDEMNĂM OPOZIŢIA DEMOCRATĂ LA UNIRE PENTRU CA ÎMPREUNĂ SĂ RĂPUNEŢI FIARA COMUNISTĂ, CARE VĂ AMENINŢĂ CU MOARTEA

Citiţi şi să răspândiţi acest mesaj!

(Hamilton, Canada, 25 iulie 2009)

Alexandru Tomescu

Cazul Ridzi si forta presei

Posted by Stefan Strajer On July - 21 - 2009

liviu-antonesei-poza-noua

Cazul Ridzi şi forţa presei

Autor: Liviu Antonesei

Presa are şi nu are motive să strige „Am învins! Hoţomana a fugit!”. Nu cu elicopterul! E adevărat, în mai puţin de două ore de la întîlnirea fostei ministrese cu premierul, am asistat la demisia acesteia, acceptarea ei de către premier şi preşedinte şi instalarea D-nei Plăcintă la conducerea ministerului! Pînă la urmă, însă, dacă presa are astăzi ocazia să înregistreze prima sa victorie importantă de vreun cincinal încoace, dacă nu chiar de vreo două, faptul se datorează aproape exclusiv modului exemplar în care dl. Tolontan şi-a desfăşurat ancheta în cazul D-nei Ridzi. Victorie e a bunului simţ deocamdată, mai rămîne să aşteptăm, totuşi, şi verdictul Justiţiei. Dar chiar asta avea de făcut şi asta poate face presa, să oblige politicianul asupra căruia planează suspiciunea de prăduire a banului public, dovedindu-se şi foarte obraznic pe deasupra, să facă pasul înapoi, tocmai pentru ca Justiţia să-şi poată face nestingherită datoria.
Am urmărit cu maximă atenţie desfăşurarea anchetei D-lui Tolontan de la debutul acesteia – în ziar, pe blog, în emisiunile de televiziunea la care jurnalistul a fost invitat şi m-au uimit precizia chirurgicală a procedurii, rămînerea constantă în zona probelor sigure – iar documentarea a fost de top! –, comportamentul egal cu sine al investigatorului, atît de puţin pasional după standardele presei dîmboviţene. Asta a şi condus la succesul anchetei, asta a adus în jurul jurnalistului opinia publică, o parte a colegilor de breaslă şi respect pînă şi din partea unora pe care cazul îi leza. Poate nu cu bucurie dar, de pildă, într-o confruntare televizată, Dl. Sever Voinescu, parlamentar coleg de partid cu impricinata, recunoştea meritele anchetei şi importanţa unei dimensiuni descoperite de aceasta – plata propagandei electorale, sulemenită în ştiri de televiziune, din bani publici. În această privinţă, D-nii Voinescu şi Tolontan au dreptate împreună – a fost nimerită o zonă delicată a relaţiilor dintre presă şi politicieni şi aceasta merită investigată în adîncime. Da, aşa este – asemenea proceduri lezează drepturi fundamentale ale omului – pe cel la informare corectă şi pe cel la liberă opinie, drepturi fără de care toate celelalte rămîn un fel de mărgeluţe colorate înşirate pe o bucată de sfoară. În ce mă priveşte, sper că se vor găsi jurnalişti dispuşi să deşire aceasta plasă de complicităţi vinovate, indiferent de apartenenţa la un trust de presă sau altul.
Fără dubiu, Dl. Cătălin Tolontan a desfăşurat o anchetă impecabilă, care poate fi predată ca un un exemplu în orice şcoală serioasă de jurnalism. Însă corupţia în România nu se reduce la cazul Ridzi! Cu o floare nu se face primăvara, nici cu un Tolontan nu lichidăm corupţia. Dar D-Sa a arătat că „se poate”, că presa poate contribui la clarificarea mecanismelor subtile ale deturnării banilor publici şi, pe cale de consecinţă, la o oarecare însănătoşire a climatului public. Ar mai trebui ca presa de investigaţie să lase naibii la o parte viaţa amoroasă a vipurilor noastre de doi bani snopul şi să se ocupe de lucruri serioase! Între altele, Dl. Cătălin Tolontan ne-a făcut proba că presa poate avea audienţă fără a fi tabloidă! Şi că un jurnalist sportiv, dacă chiar e jurnalist, poate înregistra o victorie strălucită unde nici măcar prin gînd nu-ţi trecea! Să fie primit! Şi, desigur, felicitări unui jurnalist care şi-a făcut treaba ca la carte. „Jurnalul Naţional” a început de vineri o anchetă similară la Ministerul Turismului. Să vedem cît de adînc sapă şi pînă unde ajunge!

Cea mai buna investitie

Posted by Stefan Strajer On July - 18 - 2009

Cea mai buna investitie

Autor: Ermil Gheorghiu (USA)

     Cea mai buna investitie pe care un om o poate avea, este investitia in educatie si sanatate. Nu putem beneficia de o sanatate robusta fara o educatie sanatoasa, si nu putem beneficia de o educatie sanatoasa fara o sanatate robusta. In general, educatia incepe la nastere si se termina la moarte. Dar, fara o educatie bazata pe adevarul stiintific, nu pe crezuri false, omul nu mai poate beneficia de o sanatate robusta. De aceea, cea mai buna investitie pe care o putem face in economia de astazi, in special, este investitia in noi insine si in copiii nostri, care pana cand devin maturi, depind de educatia din familie. 

19ca0d9gripa-porcina-407-305p1 
     Spun acest lucru, pentru ca viitorul nu ne mai surade daca nu ne ingrijim sa imbunatatim sistemul nostru de educatie si ingrijire a sanatatii, pentru a preveni febra porcina si aviara care va reduce populatia la cel putin jumatate, mai inainte de a se instaura Noua Ordine Mondiala, pentru a proteja omul care a decazut sub instinctul animalelor, pentru a nu fi acuzat de NOM ca o acuz de tragediile prin care trece societatea de astazi.
     Toate guvernele lumii iau aceasta amenintare in mod serios si investesc miliarde de dolari in vaccinuri si droguri anti-virale ca sa previna aceasta epidemie de febra porcina si aviara. Toate guvernele insa , cu exceptia Israelului, singura tara care se ingrijeste intr-adevar de educatia si sanatatea populatiei, se misca intr-o directie gresita.
     Ele ar putea folosi mai bine acesti bani ca sa imbunatateasca sistemul de productie si conservare a alimentelor; sa protejeze mediul inconjurator de ingrasemintele chimice, insecticidele si ierbicidele care polueaza solurile si raurile si viata pe glob; sa produca fructe, legume, carne si lapte in mod organic; si sa introduca cursuri de stiintele nutritiei si sanatatii in toate scolile si universitatile, in loc sa creeze vaccinuri periculoase si depozite de droguri anti-virale.
     Dar, pentru ca noi nu stim nimic despre pericolele care le prezinta febra aviara, nu putem separa realitatea de fictiune. Realitate, pentru ca epidemia de febra aviara va veni;  fictiune, pentru ca epidemia va veni nu de la pasari, ci de la modul nostru de viata cu alimente fara valoare nutritiva, bauturi artificiale, droguri de toate felurile, vaccinuri, stress si teama de terorism.
     Ni se spune ca febra aviara este o febra facuta numai de pasari, dar acum si porcii pot face infectii asemanatoare. In mod normal boala are doua forme. Prima este numita febra usoara „low pathogenic”, cu tendinta de a a avea niste simptome asemanatoare cu raceala la om. In aceasta forma pasarile transmit boala la intreaga ferma de pasari. Medicii cred ca virusul este introdus in toata turma de pasari in aceasta forma lenta, care dupa aceea se schimba intr-o forma grava „highly pathogenic” de febra aviara. Aceasta forma grava poate omori fiecare pasare din ferma in mai putin de 48 de ore. Acest virus la porci este numit N1H1, iar la pasarI N5H1. In toata istoria febrei aviare nu a fost niciodata un virus asa de raspandit ca N5H1; mai mult de 150 de milioane de pasari au murit sau a fost sacrificate.
     Realitatea este ca nu virusul este cauza epidemiei de febra aviara sau porcina, ci chimicalele si antibioticele care se dau in mancarea lor, alimentele poluate care nu mai stim de unde vin si otravurile din afara si interiorul corpului nostru. Virusurilel pe care oamenii nostri de stiinta le incrimineaza tot mai des drept cauza a majoritatii bolilor, nu sunt nci macar entitati cu viata asa cum sunt de fapt bacteriile. Bacteriile sunt microorganisme care actioneaza. Un virus pe de alta parte nu are viata.
     Virusurile nu au viata in afara organismului viu. Ele sunt de fapt  materialul genetic sau acidul nucleic (DNA or  RNA) din celulele moarte. Virusurile nu au viata sub nici o forma  si nici nu au abilitatea de a actiona, dar prezenta lor in corpul pasarilor si oamenilor este la fel de toxica ca orice material otravitor, favorizand dezvoltarea si multiplicarea bacteriilor rele. Febra este ceva care are originea  si se dezvolta in organismul individual. Pasarile fac febra din cauza produselor chimice folosite in alimentatia lor si a mediului poluat in care sunt crescute in sisteme industriale. Este epidemica pentru ca toate pasarile au acelas regim.
     Nu are nici o ratiune sa ne temem de aceste virusuri. Pentu ca ele nu pot migra de la o regiune la alta. Pasarile care dezvolta virusul vor muri cu mult inainte sa-si termine calatoria. Trebuie insa sa ne temem de ignoranta noastra in materie de nutritie si de lipsa de grija a guvernelor noastre pentru educatia si sanatatea populatiei.
     In acest moment din viata noastra – dupa trei generatii cu sistemul imun slabit de mostenirea noastra geneticca, greselile de nutritie tot mai mari cu fiecare noua generatie, stresul si poluarea, o epidemie de febra aviara ar fi un dezastru neprecedent pentru populatia globului. Noi putem sa distrugem toate pasarile si totusi sa experimentam o epidemie de febra aviara de proportii astronomice, pentru ca liderii nostri nu sunt pregatiti sa inteleaga adevarata cauza a epidemiei de febra aviara.
     Daca privim la milioanele de oameni care au murit in evul mediu de „ciuma neagra” si de epidemia de „Febra Spaniola” din 1918 in care au murit 40 de milioane de oameni, noi ar trebui sa vedem cat de mare va fi pericolul astazi, daca nu incetam sa vedem in vaccinuri, droguri si progresele in medicina moderna  care confunda ingrijirea sanatatii cu ingrijirea medicala, ca salvarea noastra. Nu numai ca nu sunt salvarea noastra, dar impreuna cu alimentele fara valoare nutitiva, bauturile artificiale, stresul si impotenta de a construi o lume pasnica si fara terorism, ele sunt adevaratele cauze ale viitoarei gripe aviare.
     Dedic acest studiu prezentelor si viitoarelor generatii de copii nevinovati, care trebuie sa invete de la parinti, educatori, fete bisericesti si de la liderii nostri, ca sistemul actual de educatie, nutritie si ingrijire a sanatatii este ca o jungla plina cu mine de camp, si este principala cauza a crizelor noastre de educatie si sanatate, si a viitoarei epidemii de febra aviara.
     Cum putem sa beneficiem de o educatie sanatoasa si de o sanatate robusta intr-o lume mai buna, este scopul viitoarei mele carti in limba engleza care va apare anul acesta: „Life is a tragedy of Nutrition” (Viata este o Tragedie a Nutritiei”.

Socul Cultural – Adaptarea in America

Posted by Stefan Strajer On July - 17 - 2009

gabriela-mihalache

Socul Cultural – Adaptarea in America

Autor: Gabriela Mihalache 

Aproape nimeni nu se gîndeşte serios la procesul de adaptare, înainte de venirea în America. Toţi pornim cu o imagine idilică, sentimente optimiste şi calde că vom fi întâmpinaţi de oameni buni şi prietenoşi, că în ţara oportunităţilor sigur se vor găsi oportunităţi şi pentru noi, că vom avea condiţii mai bune de trai, şi în general că totul va fi mai bine, pentru că nu se poate să fie mai rău ca-n România! Cam după două săptămâni, o lună, ne revenim la realitate … Parca ne-a dat soarta o palmă, unii o simt mai uşor, alţii mai greu. Încet de tot, pe nesimţite, începem să ne îndoim de noi înşine, de viitor, de prezent, dacă e bine că am plecat, dacă vom reuşi? Începem să ne simţim mici, foarte mici, în lumea asta în care totul este mare, fructele, legumele, maşinile, oamenii, şi insectele parcă sînt obeze. Tot ce ne înconjoară e mai mare şi atât de străin, din ce în ce mai străin. Începe să-şi  facă loc întrebarea, oare ce se întâmplă cu mine? Mi-am dorit atât de mult să ajung aici, şi am fost invidiat mai mult sau mai puţin de toţi pe care i-am lăsat în urmă în România, iar acum sunt nefericit, profund nefericit. Oare de ce? Trebuie să am ceva la cap. De ce nu-mi sar oportunităţile în cale aici în ţara oportunităţilor? Poate nu sunt atât de capabil pe cât credeam, sau poate capacitatea şi puterile mele nu se ridică la nivelul cerinţelor de aici?! Şi atunci am să reuşesc vreodată? Îndoieli, îndoieli, îndoieli, de mine, de tine, de prezent, de viitor, de tot ce facem, gândim, simţim şi ne înconjoară. Viaţa are alt mers aici, şi eu schiopăt. Oriunde mergi lumea te întreabă de vorbă, şi tu nu înţelegi mai nimic. Chiar dacă vorbeşti engleza te simţi foarte nelalocul tău, pentru că nu eşti fluent în americanism şi ai vrea să fii. Ai impresia că interlocutorul tău nu te înţelege, te enervezi, te simţi frustrat. Dacă nu vorbeşti limba deloc, şi ai învăţat câteva cuvinte pentru minimă conversaţie, te simţi chiar handicapat. Cum să-i explici doctorului ce te doare? Te surprinzi zâmbind foarte mult, stânjenit în conversaţia cu americanii, nepricepând prea mult ce bolboroseşte persoana din faţa ta.
Oricum, vei avea întotdeuna un accent, care va fi îndeajuns de proeminent ca să te întrebe toată lumea de unde eşti. Unii răspund răspicat, alţii puţin jenaţi „din România”. Alţii mint, în special cei care ori vor să uite, ori le e ruşine că majoritatea americanilor nu au auzit de România. Italia sună mai bine oricum, şi cine ştie poate în toată confuzia asta e mai bine să uit complet de România, îşi spun unii. Dar România în toată splendoarea şi imperfecţiunile ei face parte din identitatea noastră şi încercând să o eliminăm ne refuzăm parte din identitate, ne fragmentăm.
Orice individ priveşte viaţa şi lumea prin lentilele culturii proprii. Aşa cum identitatea personala conţine amprenta puternică a familiei în care am crescut, tot aşa identitatea noastră culturală conţine amprenta culturii în care am crescut, adică a culturii româneşti. Atunci când ne aflăm în prezenţa unor compatrioţi nu conştientizăm diferenţele culturale, pentru că în linii mari toţi privim lumea cam din acelaşi unghi şi ştim în mare la ce să ne aşteptăm unii de la alţii. Cu alte cuvinte în prezenţa românilor suntem conştienţi de diferenţe personale, dar nu de cele culturale. În prezenţa americanilor, automat diferenţele identitare culturale ies la suprafaţă, şi devenim imediat conştienţi de lacunele noastre de limbă, de comportament, de obiceiuri. Experienţa de tranziţie de la o cultură la alta şi confruntarea cu cultura americană dă naştere la conflict şi nelinişte, aşa-numitul „şoc cultural”.  
Sunt foarte puţine persoane care pot spune că adaptarea în America este sau a fost uşoara. În general e greu, este un proces anevoios plin de încercări prin care fiecare trebuie să treacă până la scopul final de asimilare în cultura americană. Neliniştea şi grijile însoţesc orice schimbare în viaţă, însă atunci când transformarea personală este forţată cum este în cazul şocului cultural, atunci toate emoţiile se simt înzecit. Frustrarea devine ceva cotidian, individul începe să simtă un sentiment de dezorientare şi neajutorare.  Orice emigrant indiferent de sex, naţionalitate, sau vârstă va cunoaşte efectele şocului cultural. Cu cât mai avansat în vârstă cu atât mai puternic şocul, deci mai grea adaptarea!
Cei care au trecut prin acest şoc descriu această stare ca variind de la iritabilitate la panică şi chiar criză nervoasă. Poate include sentimente de neajutorare, iritabilitate, îngrijorare excesivă, depresie nervoasă, frica de a fi înşelat, contaminat, rănit sau ignorat. Aşa cum spuneam mai înainte toate aceste emoţii sunt exacerbate nu numai în intensitate dar şi în frecvenţă. Nu există zi şi noapte fără griji! Eşti ca un copac dezrădăcinat şi plantat în altă parte, unde poate prinzi din nou rădăcini, poate nu! Dificultăţile sociale şi financiare sporesc starea aceasta anxioasă.   
Cunoaşterea limbii este unul dintre cei mai importanţi factori în procesul de adaptare. Dificultăţile de exprimare ne izolează fizic şi psihic de lumea nouă în care trăim. Este diferit când eşti turist şi te arunci în tot felul de experienţe într-o cultură nouă chiar dacă nu ştii limba. Când eşti turist nu simţi limba ca un handicap, cel mult ca un impediment. În procesul de adaptare, pentru că experienţa negativă când nu te poţi face înţeles se repetă, începe să-şi pună amprenta asupra psihicului şi devine sursa îndoielilor de care vorbeam mai sus. Comunicarea începe să devină o pacoste pe care începi să o eviţi, deci începi să te izolezi. Îi vezi pe alţi străini că nu sunt atât de stingheri ca tine, chiar dacă poate vorbesc engleza mai prost. Aici îşi spune cuvântul educaţia primită în România şi înrădăcinarea ideii că trebuie să vorbeşti limba pe care o vorbeşti, corect. În România dacă nu vorbeşti corect gramatical, lumea te judecă. Ne vedem acum puşi noi în situaţia când ştim că nu vorbim limba corect şi ne simţim inferiori. Aşa că vorbim mai puţin, din ce în ce mai puţin, evităm contactele care conduc la multă comunicare sau dacă sunt necesare, simţim o oarecare nelinişte. Un simplu contact uman cu un funcţionar a devenit o sursă de nelinişte, şi ne izolăm din ce în ce mai mult. Este un cerc vicios pentru că izolat fiind nu ai contact cu comunitatea americană în care trăieşti, şi deci nu te adaptezi, sau te adaptezi mult, mult mai greu.
La toată neliniştea asta mai pui că te-a mai apucat şi dorul de-acasă, aşa rău cum era. Începi să simţi ce adevarată era vorba „rău cu rău, dar mai rău fără rău”! Aici viaţa pare mai uşoară, dar pentru tine s-a înngreunat. Pe timp ce trece, dorul se intensifică, ţi-e dor de prieteni, de vecini, de bârfă, de discuţiile la cafele, începe să-ţi fie dor de bloc, de strada pe care locuiai, de casa ta, de ruta familiară spre casă, până şi de autobuz, de tot ce odată era viaţa ta şi s-a dus! Dacă eşti singur şi familia este încă în România e cel mai greu. Vorbeşti din ce în ce mai des la telefon şi ai vorbi ore în şir, dar nu le spui că ţi-e greu pentru că nu ar înţelege şi oricum nu vrei să ştie. E greu să începi o viaţă noua, să părăseşti tot ce cunoşti şi să o iei de la capăt chiar dacă este în America!  Viaţa aici începe cu un duş rece. Nu ai prieteni, nu ai sprijin, nu prea ai cu cine să vorbeşti şi cine să-ţi întindă o mână la nevoie. Aici numai banca îţi împrumută bani dar numai dacă face profit considerabil. Trebuie să-ţi găseşti o slujbă, să-ţi cumperi maşină şi atâtea alte lucruri, să ai asigurare la casă, la maşină, asigurare de sănătate, şi atâtea alte asigurări. Mai mult decât casa şi maşina, simţi că tu ai nevoie de asigurări, de multe asigurări că totul va fi bine!  Totul o să fie bine! Procesul de adaptare este doar atât: un proces. Ca nişte trepte pe care le urcăm anevoios dar toţi le urcam, atunci când ajungem în vârf, vom descoperi că ne-am adaptat. Ne-am adaptat atât de bine, încât atunci când  mergem în vizită în România, ne e dor de acasă, de data asta casa noastră din America cu care descoperim că ne-am obişnuit între timp mai mult decât credeam. Descoperim că ne place viaţa noastră aici mai mult decât credeam.
Deşi şocul cultural este o formă de alienare, trebuie să existe tendinţa de a înţelege ce se întâmplă, de a supravieţui şi mai mult de avansa în acest proces de adaptare până la imersiunea în cultura americană. Trebuie să lupţi tu cu tine să te adaptezi, să socializezi, să te integrezi în cultura americană. Cu toate că este o perioda grea, peste care am vrea să trecem cât mai repede şi să ne sculăm gata acomodaţi, gata americanizaţi, este în acelaşi timp şi o perioadă benefică de auto-cunoaştere, de progres. De aceea procesul acesta mai este numit şi „procesul de dezintegrare pozitivă”.
Şocul cultural durează între 6 luni şi 2 ani, timp în care ne lovim de obstacole pe care nu ni le-am fi imaginat. Începem să percepem eşecurile mai acut, le dăm o importanţă mai mare, şi dorul de acasă ne omoară. Nu mai dormim aşa bine, neliniştea şi grijile sunt prezente în fiecare zi şi începem uşor să alunecam într-o stare de depresie nervoasă. Nu înseamnă că ai înnebunit şi nici că ţi-ai pierdut controlul asupra vieţii sau minţii. Cu  toate că pare anormal, este normal ceea ce ţi se întâmplă. Este o stare temporară provocată de dezrădăcinarea dintr-o cultură familiară şi lansarea într-un pamânt nou al fiinţei noastre. În timp vei prinde rădăcini şi aici. Când un alt stil de viaţă te loveşte şi te înconjoară îţi trebuie timp să formezi o altă perspectivă, să te adaptezi la noua cultură.
 
Şocul cultural se desfăşoară în general, în cinci faze. Bineînţeles experienţa este profund personală şi poate varia de la individ la individ, dar în mare, cele cinci faze sunt:

1. Contactul
În faza de contact iniţial cu cultura adoptivă, individul este încă integrat în cultura sa nativă. Această fază este marcată de euforia şi bucuria experienţei noi. Iniţial te încântă să întâlneşti oameni străini, să vezi locuri noi şi să ai experienţe inedite. Eşti captivat de caracteristicile noii culturi şi contrastul dintre America şi România. Este tipic ca tocmai acest sentiment de inedit să te copleşească. 

2. Dezintegrarea
A doua fază este caracterizată de confuzie şi dezorientare. Diferenţele culturale devin din ce în ce mai vizibile. Pe măsură ce atitudinile, comportamentul şi valorile străine sunt percepute, tensiunea şi frustrarea cresc pentru ca abilitatea individului de a intui ce se întâmplă, se diminuează. Pentru că nu înţelegi, nu ştii la ce să te aştepţi şi frustrarea creşte. Înţelegerea lumii aşa cum o ştii de acasa nu mai e valabila. Începi să te simţi la o răscruce de drumuri. Individul capătă o senzaţie că este diferit, inferior, izolat, şi începe să se teamă că nu va face faţă cerinţelor societăţii. Alienarea, depresia nervoasă şi izolarea conduc la dezintegrarea personalităţii pe măsură ce confuzia identităţii în noua schemă a lucrurilor creşte.

3. Reintegrarea
Această fază este caracterizată de o puternică împotrivire la cultura nouă, individul începe să-i  judece mai mult pe cei din jur. Se revoltă: sunt proşti! În realitate, nu-i înţelegi! Diferenţele şi similitudinile culturale sunt refuzate prin stereotipizare, generalizare, continuă evaluare, comportament şi atitudini critice. Individul devine mai ostil când este confruntat cu experienţe pe care nu le înţelege. Caută fervent relaţii numai cu indivizi care fac parte din aceeaşi cultură ca şi el, se retrage în siguranţa mediului familiar al compatrioţilor. Dezavantajul este că în siguranţă, în sânul comunităţii româneşti individul poate regresa la comportamentele şi interpretările superficiale ale fazei de contact. În acelaşi timp, dacă persistă şi nu se retrage exclusiv în sânul românilor, poate progresa către echilibru în adaptare. Împotrivirea la noua cultură devine baza noilor experienţe emotive, intuitive şi cognitive. Pare de necrezut dar nemulţumirea şi chiar ura pentru America, reprezintă un semn sănătos de adaptare pentru că există o conştientizare mai mare a diferenţelor culturale şi o reacţie la sentimentele create de acestea, spre deosebire de pasivitate sau indiferenţă. Faza reintegrării porneşte cu o decizie foarte importantă: rămîn sau mă întorc? Decizia luată depinde de duritatea experienţelor în noua cultură, tăria de caracter a individului şi sprijinul celor apropiaţi.

4. Autonomia
Individul începe să înţeleagă cultura americană, nu mai este aşa critic şi este capabil să se comporte cu mai multă libertate. Devine mai relaxat şi este în stare să înţeleagă comunicarea verbala şi neverbala. Cu toate că uşurinta şi înţelegerea căpătate nu sunt atât de profunde pe cât crede el, individul se crede un expert deja în noua cultură americană. Se simte în siguranţă în ambele culturi, este mult mai flexibil şi dezvoltă în loc de critică, metode adecvate de reacţie.

5. Independenţa
Individul este capabil să accepte în totalitate diferenţele şi asemănările culturale şi să realizeze că el şi alţii sunt influenţaţi de cultura în care trăiesc. Capătă un sens al umorului în noua limbă, devine creativ şi începe să înţeleagă situaţii mai complicate, tipice noii culturi. Etapa independenţei însă nu reprezintă realizarea finală a auto-cunoaşterii sau chiar a adaptării, rămâne o oarecare tensiune benefică care duce la o explorare mai aprofundată a posibilităţilor acestei identităţi noi, posibilitatea unor idealuri şi realizări mai înalte. 

Nu toţi urmează strict fazele de mai sus, dar acest model este valabil pentru majoritatea şi de aceea cunoaşterea lui este necesară. Atunci când ştii ce ar putea să urmeze eşti mai bine pregătit decât atunci când nu ai habar. În general, majoritatea simt tranziţia de la o cultură la alta mai mult ca pe o experienţă negativă, dăunătoare, mai mult distructivă decât constructivă. Tranziţia începe prin întâlnirea cu o cultură nouă şi se termină prin întâlnirea cu sine. Individul care a parcurs fazele şocului cultural şi care în final le-a depăşit, învaţă din experienţe că nici o cultură nu este superioară sau inferioară altei culturi, fiecare având aspecte pozitive şi negative şi că fiecare dintre noi este produsul culturii în care trăieşte. Paradoxal, cu cât individul este mai deschis, mai liber să experimenteze dimensiuni noi şi diferite ale diversităţii umane, cu atât învaţă mai mult despre sine.
  
  Ajuta întotdeuna să ştii că nu eşti singurul care trăieşte aceste stări neplăcute, că toţi trecem prin asta mai mult sau mai puţin. Nu ai înnebunit ci parcurgi un proces de adaptare normal, care are un final. Care este soluţia?  Ce putem face ca să ameliorăm efectele şocului cultural? Familiarizarea cu noţiunile de mai sus vă poate ajuta, şi în plus familiarizarea cu cultura americană. Prezint în acest scop mai jos un sumar al valorilor culturale americane. Când sunteţi confruntaţi cu situaţii pe care nu le înţelegeţi, încercaţi să le interpretaţi prin prisma acestor valori americane, nu le judecaţi prin prisma valorilor căpătate în România. 

1. Controlul asupra mediului înconjurător/Responsabilitatea – Americanii nu mai cred în voia soartei şi îi consideră pe cei care se lasă în voia soartei ca fiind primitivi, regresaţi sau naivi. A fi caracterizat fatalist este un termen critic în contextul american. Pentru un american, a te lăsa în voia soartei înseamnă că eşti superstiţios sau leneş, incapabil să iei iniţiativă pentru a progresa. În Statele Unite lumea consideră normal şi drept ca omul să controleze natura şi nu invers. Problemele în viaţă nu sunt considerate ca provenite din ghinion, ci din lene şi din lipsa dorinţei de a-şi asuma responsabilitatea pentru îmbunătăţirea vieţii. Pentru americani nu există un vis care nu se poate realiza. Sunt mândri să declare că de  aceea au ajuns pe lună, pentru că au refuzat să accepte limitele pământeşti.

2. Schimbarea văzută ca factor pozitiv şi natural – Pentru americani schimbarea este indisputabil ceva bun. Schimbarea este asociată cu dezvoltarea, progresul, îmbunătăţirea calităţii vieţii. Culturile mai vechi, tradiţionale consideră schimbarea o forţă distructivă, ceva care trebuie evitat. În locul schimbării, aceste societăţi preţuiesc stabilitatea, continuitatea, tradiţia şi mostenirea bogată a trecutului. Toate aceste considerente sunt lipsite de importanţă în America. Aceste două prime valori, certitudinea că putem realiza orice şi schimbarea ca factor pozitiv, împreună cu credinţa în importanţa muncii i-au ajutat pe americani să obţină realizări excepţionale. Dacă aceste valori sunt adevarăte sau nu, nu are importanţă. Ce este important şi ce trebuie să reţinem este faptul că americanii le consideră adevărate şi acţionează prin prisma lor!

3. Noţiunea timpului şi controlul asupra timpului – Noţiunea timpului are o importanţă deosebită pentru orice american. Americanii par a fi mai mult preocupaţi de realizările lor, decât de dezvoltarea relaţiilor interpersonale, de închegarea prieteniilor, de exemplu. Orice ţintă este atinsă prin realizarea unui plan minuţios care este urmărit riguros. Americanii par a fi sub controlul ceasului în permanenţă, anulând brusc discuţiile sau convorbirile telefonice pentru a-şi onora angajamentele în timp. Limba engleză este plină de referiri la timp, fiind o indicaţie clară că timpul este foarte preţios: „time is money”, „running out of time”, „make the most out of time”. Până şi distracţia americanului, perioada lui de relaxare se referă la timp, nu la starea emoţională: „Did you have a good time?”. Imigrantul învaţă rapid că este foarte nepoliticos să întârzi, chiar şi 5, 10 minute. Atunci când vă este imposibil să ajungeţi în timp la o întâlnire, telefonaţi în prealabil şi anunţaţi cât timp veţi întârzia! Prin acordarea unei importanţe sporite noţiunii timpului, americanul este mai puţin înclinat să irosescă timpul pe care îl are la dispoziţie. Aceasta a dus la o productivitate mai mare iar productivitatea este considerată în America o prioritate.

4. Egalitate/Echitate – Egalitatea este una dintre cele mai preţuite valori americane. Majoritatea americanilor cred că Dumnezeu îi consideră pe toţi oamenii egali, indiferent de gradul de inteligenţă, condiţie fizică, statut economic sau poziţie. De aceea americanii cred că toţi oamenii au şanse egale de a reuşi în viaţă. Conceptul egalităţii îl face pe american să pară ciudat în ochii emigrantului pentru că şapte optimi din lumea aceasta au o părere diferită. În majoritatea ţărilor, poziţia, statutul şi autoritatea sunt considerentele la care majoritatea aspiră. Clasa socială din care fac parte şi autoritatea de care se bucură conferă individului în alte societăţi un sens al siguranţei şi superiorităţii. Există societăţi în care individul este clasificat de la naştere ca aparţinând unei specifice clase sociale. Foarte mulţi vizitatori cu un rang ridicat în ţara lor se simt ofensaţi în America de tratamentul pe care îl primesc din partea ospătarilor, vânzătorilor, şoferilor, etc. (vezi directorii de companii în deplasare sau ceilalţi parveniţi români). Noii veniţi în America trebuie să realizeze că nu este intenţia americanului să-l insulte dacă nu îi acordă atenţia specială cu care probabil a fost obişnuit în România. Un străin trebuie să se considere egal cu oricine atunci când se află în America, nici inferior, nici superior.

5. Realizarea – Provenienţa dintr-o familie bogată nu este în America o realizare personală, ci un accident de naştere. E un banc în România: „Dacă Isus s-ar fi născut în România, ştiţi ce ar fi spus? Băi, voi ştiţi cine-i tata?” Americanii sunt mândri să accepte că s-au născut în sărăcie şi prin eforturile proprii, prin sacrificiu şi muncă grea, au reuşit să urce pe scară socială. În dicţionarul Webster de limbă engleză există peste 100 de cuvinte care încep cu prefixul self care înseamnă auto ca în autocunoaştere, autodisciplină sau în „propriu” ca în sacrificiul propriu, mulţumirea proprie, etc. „Self-made man or woman” adică omul care se realizează prin eforturile proprii este încă idealul în America – The American Dream. Acest vis a devenit şi visul multor români în America.

6. Individualism/Independenţă –  Individualismul care a luat naştere în lumea occidentală începând cu secolul XV, a ajuns la forma cea mai extremă în America. Cu toate că americanul se vede egal în drepturi cu toţi ceilalţi, fiecare individ se consideră unic. Conceptul de „privacy” este atât de tipic american încât nici nu există traducere în foarte multe limbi. Este izolarea deliberată, voită,  a individului într-o sferă proprie a spaţiului, a timpului, a gândurilor şi emoţiilor proprii, oricând simte nevoia. În alte culturi a te izola în spaţiul tău propriu este interpretat negativ, ca fiind un singuratic sau un ciudat. În America privacy este văzut ca ceva necesar şi satisfăcător pentru toţi oamenii. Am auzit de multe ori: „Dacă nu am jumătate de oră pe zi numai pentru mine, înnebunesc!”.

7. Competiţia – Competiţia după părerea americanului produce cele mai bune rezultate. Este forţa care îl obligă pe fiecare individ să producă la capacitatea maximă şi să se auto-depăşească. În consecinţă, competiţia este prezentă până şi acasă sau în şcoală de la cea mai fragedă vârstă. Străinii care vin dintr-o societate unde se promovează cooperarea în loc de competiţie, se acomodează mai greu în societatea americană. Americanii cred foarte puternic că o economie şi o societate bazată pe competiţie va progresa mai rapid.

8. Orientarea spre viitor – Prin valoarea deosebită pe care o atribuie viitorului şi progresului pe care viitorul îl aduce, americanii automat pun mai puţină valoare pe trecut. Toată energia umană se concentrează spre realizarea unui viitor mai luminos. Condiţia prezentă este văzută ca o etapa de pregătire pentru viitorul care va culmina într-o şi mai mare realizare. Orientarea spre viitor cuplată cu credinţa că omul îşi construieşte soarta, şi nu invers, îl fac pe american să fie foarte perseverent.

9. Etica muncii/Activitatea – A face ceva, orice, este superioar în mintea americanului lipsei de activitate. Nu numai ziua de muncă se derulează conform unui plan bine stabilit dar şi zilele de relaxare conţin un plan de recreere. Se crede că este păcat să iroseşti timpul, să te uiţi pe pereţi sau să visezi cu ochii deschişi. Această viziune asupra muncii a dus la crearea în America a ceea ce se numeşte „workaholic”, un om adict muncii, care se gândeşte în permanenţă la cerinţele slujbei, inclusiv după orele de muncă, sau în weekend. Americanii se identifică foarte mult prin munca lor. Prima întrebare pe care şi-o pun americanii după ce fac cunoştinţă este ce muncesc, unde, etc. În America se vorbeşte despre demnitatea muncii, prin care se înţelege foarte des munca fizică, munca grea. De multe ori şi preşedinţii de companii sau corporaţii execută muncă fizică, prin care câştigă respectul muncitorilor şi nu viceversa.

10. Lipsa de formalitate – Americanii sunt unul dintre popoarele cele mai lipsite de formalităţi. Impresia unui străin care vine dintr-o societate unde relaţiile interpersonale sunt îngrădite de formalităţi este că în America există o lipsă de respect faţă de autoritate. De exemplu, şefii în America cer salariaţilor să li se adreseze pe numele mic, fără „Mr” sau „Mrs”. Vestimentaţia în America este alt domeniu atât de lipsit de formalitate încât este aproape şocant. Blue-jeans se poartă oriunde, la operă, la o sală de concerte simfonice, conferinţe, nunţi, etc.

11. Onestitatea/Comunicarea deschisă şi directă – Când e vorba de comunicarea ştirilor neplăcute sau tragice, multe popoare au dezvoltat un mod indirect, subtil de informare. Americanii, dimpotrivă, întotdeuna au preferat un mod direct de comunicare. Este foarte probabil ca mesajul să fie brutal de onest şi să vă informeze despre un necaz într-un mod direct şi public. Pentru noi, românii, obişnuiţi să primim veştile proaste într-un mod mai blând, francheţea americanilor poate fi un şoc. Nu au de gând să devină mai subtili, ci dimpotrivă, cursurile de „assertiveness” (afirmare publică) care se oferă în toate comunităţile, îndrumă cetăţenii să devină şi mai direcţi. Orice comunicare care nu este directă este considerată nesinceră, şi mesagerul de neîncredere. De asemenea cineva care va folosi un intermediar pentru a comunica ceva important, va fi judecat ca manipulativ şi dubios.

12. Practicalitatea/Eficienţa – Reputaţia pe care o au americanii este a unui popor extrem de realist, pragmatic şi eficient. Orice decizie luată trebuie trecută prin prisma practicalităţii. Americanii chiar se mândresc cu faptul că nu sunt un popor înclinat spre filozofie sau teorie. Singura filozofie pe care ar accepta-o ar fi cea a pragmatismului. Nu îşi pun niciodată problema din punct de vedere estetic sau nu se întreabă despre un proiect dacă va avansa cauza cunoaşterii, ci se întreabă care este câştigul? Dragostea pentru practic îi face pe americani să valoreze unele profesii mai mult decât altele. Management şi business, de exemplu, sunt mult mai populare în SUA decât filozofia, istoria, sau arta. În general, americanii încearcă să evite sentimentalismul, fiind preferate raţionalul şi interpretările obiective.

13. Materialismul  – Străinii îi consideră pe americani mult mai materialişti decât se consideră ei înşişi. Americanilor le place să creadă că obiectele materiale agonisite sunt beneficiile muncii lor asidue şi a intenţiilor serioase – avantaje de care oricine s-ar putea bucura dacă ar munci la fel de greu ca şi ei. Realitatea este că americanii sunt materialişti. Colectează şi valorează lucruri pe care  majoritatea popoarelor nici nu le visează. De fapt valorează mai mult obţinerea, menţinerea şi protejarea averii decât relaţiile umane, de prietenie sau chiar de familie.
Sper că explicarea procesului de adaptare şi a valorilor americane vă va ajuta în depăşirea impasului de acomodare în America. Întotdeuna împărtăşirea experienţelor d-voastră îi ajută pe ceilalţi să înţeleagă că nu sunt singuri în neliniştea lor şi le dă speranţă pentru viitor. De aceea aşteptăm pe adresa redacţiei relatările şi sugestiile d-voastră referitor la adaptarea în America.      
 
        
      
 

 

 

statuia-libertatiiPh.D. Gabriela Mihalache  –  psiholog (USA)

Festivalul International “George Enescu”

Posted by Stefan Strajer On July - 11 - 2009

mihaela-dordeanew-foto07112009

FESTIVALUL INTERNATIONAL „GEORGE ENESCU” A AJUNS LA EDITIA XIX

Autor: Mihaela Dordea

Sfârşitul de august va îmbrăca în haine de sărbătoare capitala României. Începe ediţia cu numărul XIX  a Festivalului Internaţional „George Enescu”. Elita muzicală de la noi şi de pretutindeni, va urca pe scenele festivalului deschizând cele mai frumoase pagini ale creaţiei de gen.
Între 31 august şi 26 septembrie 2009, se vor perinda în luminile rampei orchestre simfonice şi grupuri camerale, solişti, ansambluri de opera, coruri, care vor evolua pe scene renumite din Bucureşti, cum ar fi Ateneul Român, Sala Mare şi Sala Mică a Palatului, Sala de concerte Mihail Jora şi Opera Naţională Bucureşti care este gata să îşi primească oaspeţii ca şi Teatrul Naţional „ILCaragiale” Bucureşti.
Publicul meloman va putea aplauda Filarmonica Moldova din Iaşi, Filarmonica Transilvania din Cluj, Corul Academic Radio, Corul de Cameră Preludiu, dirijor Voicu Enăchescu, Orchestra de Cameră a Filarmonicii George Enescu, Filarmonica George Enescu, precum şi oaspeţi din străinătate ca: Orchestre Philarmonique de Radio France, English Chamber Orchestra, Royal Philarmonic Orchestra London, Orchestre de Chambre de Lausanne, Cvartetul Keller, Prague Simfonia, solişti cum ar fi : Rudolf Buchbinder, Isabelle Faust, Mark Laforet, solişti ai Operei Naţionale şi alţii.

afis-george-enescu
Organizatorul Festivaluilui Enescu ediţia XIX, ediţie desfăşurată sub patronajul Preşedintelui României, este Ministerul Culturii şi Cultelor. Ca de fiecare dată, Ioan Holender ţine bagheta de dirijor al evenimentului, în calitate de director al Festivalului Internaţional George Enescu.
Astfel, avem toate asigurările că lucrurile vor merge cel puţin la fel de bine ca în ediţiile anterioare.
Ceea ce mi se pare foarte important şi incitant, este faptul că se reiau concertele de la miezul nopţii care se vor desfăşura şi anul acesta in superba incintă a Ateneului Român. Vom avea din nou Piaţa Festivalului, având la loc de desfăşurare Piaţa Revoluţiei. Vor mai fi simpozioane, expoziţii, proiecte.
Iată că Bucureştenii şi vizitatorii capitalei României din perioada 31 august-26 septembrie 2009, vor avea un program cultural de înaltă ţinută, o adevărată gală a muzicii de calitate şi a talentului real.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors