Archive for the ‘Uncategorized’ Category

autor Andrei Vartic

 

Duhovnic al Basarabiei interbelice – Iraclie Flocea

if

Dintre toate feţele bisericeşti care au slujit poporul român al Basarabiei în secolul XX (şi lista lor, mai ales pentru perioada interbelica, este uriaşă), parintele protosinghel Iraclie (Ion Flocea) este unul dintre cei mai vrednici. Venit în Basarabia din Pojorâta Bucovinei, intră în frăţia monahală la mănăstirea Harjauca în 1920 şi de atunci şi pâna la moartea din 16 august 1964 (după chinurile suferite şi în Gulagul comunist, şi de la închiderea tuturor manastirilor Basarabiei în anii ’50-60 a secolului trecut) a stat neclintit pe drumul Mântuitorului. Viaţa şi opera acestui monah neobişnuit a fost readusa în centrul atentiei opiniei publice de cercetatoarea Nina Negru (vezi „La Noul Neamt, pe urmele egumenului Ieraclie Flocea” sau „Ieraclie Flocea, misionar ortodox, publicist şi traducător”), dar şi prin staruinta nepotului sau, Ştefan Strajeri, editorul ziarului „Curentul International” din SUA (care a multiplicat şi difuzat şi una din cele mai importante carti ale parintelui, „Mozaic literar”, apărută în perioada interbelică). Vrednic misionar şi catehizator, mare duhovnic, monah preacuvios şi excelent predicator, parintele Iraclie face parte din acei oameni care nu au învatat din carti slujirea lui Dumnezeu, ci din chemarea propriei inimi. De asemenea duhovnici avem nevoie mai ales la încleştarea de azi (supratehnologizata) a omului şi cu sine însuşi, şi cu natura şi, de multe ori, şi cu Dumnezeu (vezi teoria şi practica urii de clasa comuniste sau pragmatismul aşa zis corect al noilor cominternişti europeni şi americani).
A fost unul din cei putini chemati de Domnul înca din copilarie. Multe din iluminarile sale profund ortodoxe, deşi, cu vremea, fac tot mai multe referinte la Filocalie sau la opera filozofilor antici sau contemporani, au acea mireasma, imposibil de confundat cu altele, a lucrarii directe a Sfântului Duh. Azi, când atâţia ierarhi ortodocşi îşi umplu CV-urile cu lista universitatilor apusene, a doctoratelor pe care le-au dat pe la Paris, Roma sau Berlin, a altor tipuri de studii pe care le-au făcut tot mai mult pe la Apus, pilda parintelui Iraclie vine sa ne reaminteasca, deja în paianjenişul globalizarii, ca adevarata universitate şi cel mai desăvârşit doctorat al unui calugar sunt rugaciunea la schit şi smerenia. Deşi cunoştea, mai mult prin eforturi de autodidact, şi pe Socrate, şi pe Dostoievski (pe care l-a comentat în câteva studii de mare valoare), şi pe alti mari filosofi şi scriitori ai lumii, deşi Filocalia este cartea lui de capatâi iar Evanghelia parte din inima lui de monah, învatatura lui Iraclie Flocea nu este una de enciclopedist, copiata din carti, ci vie, curata şi noua, proaspata armonizare a vechii noastre credinte ortodoxe cu lumea în care traim.
Anume el a vazut cât de aproape de creştinism era Socrate atunci când a murit pentru Zeul lui necunoscut, o prefatare antica, spune parintele Iraclie, a predicii Sfântului Apostol Pavel despre „Zeul necunoscut”, rostita câteva secole mai târziu tot la Athena. Tot el a aratat cât de important este pentru oamenii acestei lumi, nu doar pentru cei simpli (care, zice el, înţeleg mai repede predica despre nemurirea sufletului decât intelectualii), dar mai ales pentru elita lor culturala sa înteleaga ca aşa zisa evolutie a lumii, din care au facut atâta caz mai ales marxismul şi bolşevicii, este un impas al omului, nu o cale spre lumina. Parintele Iraclie arata, inclusiv prin predici exceptionale, întelese şi de taran, şi de cel şcolit, deosebirea esentiala dintre credinta ortodoxa în nemurirea sufletului, nesecat izvor al vietii, şi filozofiile contemporane, multe din ele mizând pe o ideologie a mortii, în care Dumnezeu nu-i şi nici nu a fost. Nu e întâmplator, spune parintele Iraclie, citând din sfintii parinti, ca Iisus a dat cheile raiului unui om, Apostolului Petru, dar pe cele ale Iadului le-a pastrat la El.
Deosebit de importanta, mai ales pentru modernitatea aşa zis „postmodernista”, care a pus stapânire pe o mare parte a intelectualilor români dupa caderea imperiului comunist, ni se pare disputa lui cu sofiştii ruşi, ieşiti din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, care au nascocit o „religie culturala”, o cale a mântuirii prin cultura, paralela cu cea din Evanghelie. Înverşunarea acelor oameni (cum ar fi protoiereul S. Bulgacov) de a demonstra ca „poetii, pictorii, constructorii, savantii” sunt „mai eminenti decât preotii religiei creştine… fiindca pe altarul ştiintei şi artei… inima omeneasca se rastigneşte vie şi iubitoare”, este adânc analizata şi combatuta de parintele Iraclie cu o finete rar întâlnita în disputele teologice contemporane. El arata ca încercarea protoiereului S. Bulgacov de a da un raspuns „la problema dintre progres şi eshatologie” este un atac direct împotriva Evangheliei şi a cuvintelor Apostolului Pavel despre timpul când „pamântul şi toate lucrurile de pe el vor arde”. Parintele Iraclie demonstreaza ca sofiştii ruşi aşa şi nu au înteles îndumnezeirea şi nemurirea anume a sufletului omenesc şi nu a lucrarilor sale. S. Bulgacov şi alti apologeti ai sofismului rus s-au speriat ca, de pilda, opera lui Puşchin tot ar putea arde în focul a toate mistuitor, şi au nascocit aşa zisul misticism al operelor de arta prin care „Puşchin a vazut aceleaşi lucruri pe care le cunoştea şi sfântul din vremea lui” (este vorba de Serafim din Sarov). Aratând diferenta uriaşa dintre „misticismul” artiştilor şi scriitorilor, bazat pe iluzie şi miraj şi purificarea prin asceza a sfântului Serafim, parintele Iraclie spune ca, de fapt, îndumnezeirea prin urcarea omului spre Dumnezeu (cale grea, neplacuta majoritatii artiştilor, orgolioşi din fire, uneori pâna la nebunie) nu are nimic în comun cu aşa zisul misticism artistic, fiindca marea biruinta a îndumnezeirii este smerenia (care nu e nici macar harul de a predica în fata multimilor sau cel de a lecui sufletele celor care vin la duhovnic, spune parintele Ieraclie), iar tinta artiştilor şi a scriitorilor sunt „fanteziile pe care aceştia le considera revelatii”. Aceste fantezii nu sunt misticism, dupa cum nici purificarea prin asceza nu este misticism, ci îndumnezeire. Aşa parintele Iraclie arata în învataturile sale – dupa opinia noastra  de mare folos pentru ratacirile inteleghentiei din epoca postcomunista şi postindustriala – ca „limitelele cunoscututului pe care poetii şi filosofii încearca sa le depaşeasca prin ajutorul logicei şi alegoriei” pot fi trecute şi cunoscute doar prin readucerea lui Iisus în inima. Fara Hristos în inima, spune parintele Iraclie, totul este deşertaciune. Fara Dumnezeu toate orgoliile lumii, toate scopurile pragmatice ale omului sunt ignoranta şi cadere în întuneric.
La cumpenele veacurilor – şi omul contemporan tocmai trece printr-o asemenea cumpana -, este bine ca „cei mai tari în cuvânt şi care au experienta vietii spirituale sa porneasca lupta cu ratacirile contemporane”, scrie parintele Iraclie. Probabil pentru asemenea cuvinte anume el a fost ales în 1944 de catre bolşevici din tot clerul Basarabiei şi condamnat la ani grei de Gulag. Atunci a fi condamnat şi la un singur an de temnita comunista însemna moarte sigura. Credinta la ajutat sa supravietuiasca şi dupa moartea lui Stalin a revenit la Hârjauca. La scurt timp, însa, manastirea a fost închisa, el s-a refugiat la Noul Neamt, iar când în 1962 şi aceasta manastire a fost pângarita de comunişti s-a retras la un fiu de al sau duhovnicesc la Chitcani, un sat de lânga Noul Neamt. A murit în 1964 iar Nina Negru i-a gasit cu greu mormântul în cimitirul satului. De frica comisarilor bolşevici oamenii s-au temut sa-i puna macar un semn pe mormânt. Dar, cine ştie, poate viata de încercari pentru lumina credintei, de „adevarata smerenie, nepatimire şi bogatie a harurilor” a parintelui Iraclie este mult mai importanta pentru noi decât mormântul lui.

Prizonier in propria tara (39)

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Aurel Sergiu Marinescu

 

asm

Pentru ca istoria sa nu se mai repete

Nu trebuie ca uitarea sa se astearna peste anumite situatii si intâmplari dureroase care au fost posibile datorita sadismului si a urii unora cât si  a nepasarii multimilor. Raul nu ar trebui sa se repete.
La ora actuala, poporul român se afla intr-un mare pericol caci prin manipulare, dezinformare si alte „ingrediente” ale agresiunii psihologice asupra maselor se urmareste de fapt desfiintarea dorintei de a sti, anihilarea impulsului de a cunoaste, pregatind pentru urmatoarea etapa uitarea, indiferenta sau neincrederea.
Ca sa nu se repete greselile trecutului nu putem sa nu pastram amintirea permanenta a celor intâmplate, fara ca lucrul acesta sa insemne in nici un fel ruperea de prezent si trairea doar in trecut.
Sa luam exemplul evreilor care, si dupa peste cincizeci de ani de la sfârsitul razboiului, tin permanent in atentia poporului lor cât si a popoarelor lumii suferintele si pierderile suferite in cel de-al doilea razboi mondial sub Germania nazista, denumite intr-un cuvânt „holocaust”.
Ei o fac nu pentru a schimba trecutul. Dar doresc sa inalte un zid prin memorie care sa nu mai permita din nou asemnea crime si barbarii impotriva nici unui popor si principiul lor este NEVER AGAIN.
Exista in România de azi forte interesate sa nu se popularizeze informatiile si ideile privitoare la atrocitatile comunismului sau sa se spuna ca nu este adevarat, ca ceea ce s-a petrecut nu a fost chiar asa de tragic sau ca n-ar trebui sa se dea importanta acelor ani de teroare deoarece trecutul nu poate fi schimbat iar preocuparea de a-l analiza si chiar de a-l cunoaste sub toate aspectele si in amanuntime este fara sens insemnând doar „pierdere de timp”. Exista voci care proclama ca nimeni nu are nevoie de asa ceva. Asemeni prezentului, si trecutul trebuie analizat si cercetat cu atentie, interpretat corect si obiectiv. De seriozitatea cu care se va indeplini aceasta analiza cât si de invatamintele ce vor fi trase in urma ei depinde viitorul tarii românesti caci necunoscând propriul trecut, necunoscând adevarul despre el, nu poti avea o imagine de perspectiva asupra viitorului care ramâne incert, scaldat in ceata si având mereu coborâta linia orizontului la jumatati de masura. (Prefata la capitolul II, n.r.)

Teroarea rosie si acest stacatto al mortii

Cred ca trebuie sa stabilim atent „teroarea rosie” din Rusia, gândita si aplicata de Lenin si ajutoarele lui, care a obtinut rezultatele pe care si le-au propus si care a fost aplicata, fara exceptie, in toate tarile in care s-au instalat la conducere comunistii. Cei ce vor studia inceputurile comunismului in China sau in Bulgaria, in România sau in Cuba vor observa ca strategia terorii s-a aplicat, cu mici diferente, dupa aceeasi tehnica sovietica exportata, iar scenariul terorii, gândit in faza de inceput a condus la aceleasi rezultate.
Teroarea bolsevica s-a camuflat sub diferite formule, sloganuri si lozinci ca: „pentru lupta impotriva fortelor contrarevolutionare”, „pentru apararea revolutiei si a  cuceririlor sale”, impotriva profitorilor, sabotajului, speculatiilor si altor ticalosii, nelegiuiri, crime, faradelegi, delicte, fapte rele „comise” de oficiali, negustori, comercianti si fabriacanti precum si de tot soiul de persoane indezirabile. Pedeapsa cu moartea a fost legiferata oficial in vara anului 1918 si, tot oficial, CEKA a dezlanutuit teroarea in aceeasi perioada, mai precis dupa impuscarea si ranirea lui Lenin de catre socialista evreica Fanny Kaplan (in luna august 1918). De fapt CEKA a operat executii sumare cu mult timp inainte, numai ca, in septembrie 1918, omorul dictat de stat ca santiune legala a fost legiferat.
}aranii si alte categorii sociale au refuzat predarea cerealelor, caci era vorba de rodul muncii lor sau de beneficiul obtinut prin exploatarea unei proprietati. Oamenii au inceput sa reziste echipelor bolsevice de perchezitii fortate si confiscarilor fortate. In acelasi timp, genialul criminal care a fost Lenin isi folosea timpul, pentru a da instructiuni personalului CEKA privitoare la violenta cu care trebuie sa actioneze statul impotriva lor. La foamea ce se intindea, datorita anarhiei, reformei agrare si dezorganizarii generale produse de politica bolsevica a lui Lenin, el a gasit solutia de a sili, constrânge, obliga si sanctiona brutal prin metodele cele mai dure, de la perchezitii si confiscari pâna la privarea de libertate si condamnarea la moarte. Speculantii de grâu au fost impuscati pe loc, de echipa de rechizitie; speculantii de orice fel erau impuscati fara intârziere. Membrii echipelor de rechizitii care se dovedeau necinstiti erau impuscati imediat.
Când comisarul de Justitie i-a propus lui Lenin sa schimbe denumirea Comisariatului Justitiei in Comisariatul pentru Exterminare Sociala, Lenin a raspuns fericit ca „asa ar putea fi dar ca nu este politic sa afirmi asta!”.
In februarie 1918, Lenin a decretat ca tara mama socialista este in pericol din cauza profitorilor, agentilor inamici, huliganilor, contrarevolutionarilor, tradatorilor, jefuitorilor, agitatorilor si spionilor germani. Solutia propusa era impuscarea pe loc. In martie 1918, s-a decis moartea prin impuscare a tuturor celor ce poseda arme fara aprobarea autoritatilor bolsevice precum si a celor ce ascund alimente. Rezultatul au fost nenumaratele arestari arbitrare si executiile in masa, toate torturile si arestarile in masa, facând parte din politica bolsevica inainte sa se formeze si sa actioneze armatele albe. Se acorda putin timp ca sa se tina evidenta si sa se clasifice oamenii arestati dupa acele raiduri de noapte. La Petrograd, in inima revolutiei, prizonierii, in general, erau inghesuiti in vechea caldire a politiei, nu departe de Palatul de Iarna. Aici, cu sau fara interogatoriu, erau pusi la zid in curte si impuscati. Sunetul stacatto al mortii era acoperit de zgomotul motoarelor de camioane care mergeau intruna tocmai ca sa acopere galopul gloantelor. Aceata a fost noapte de noapte, simfonia „Teroarei rosii” a lui Lenin.

24 de ore de la arest la decizia de impuscare

Dzerjinsky completa: „aceasta teroare este acum foarte necesara in conditiile in care traim in timpul acestei revolutii. Sarcina noastra este lupta cu dusmanii puterii sovietice in scopul de a inabusi crimele in embrion. Noi ajungem la concluzii repede. In majoritatea cazurilor, de la arestarea criminalului pâna la timpul când luam decizia trec numai 24 de ore si nu inseamna ca aceasta decizie a noastra nu este fundamentata”.
Aceatsa a fost metoda bolsevica revolutionara si eficienta: 24 de ore de la arest la decizia de impuscare.
Dupa atentatul impotriva lui Lenin, in septembrie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului, ca urmare a raportului lui Dzerjinsky si raspunzând strigatelor pentru sânge si razbunare ale bolsevicilor dar mai ales ascultând semnalul de alarma privitor la pericolul in care se afla din cauza opozitiei in crestere, a ostilitatii impotriva organelor CEKA, a taranimii care se ridica contra regimului bolsevic, a dat „Decretul Teroarei Rosii”. Aceasta era de fapt de mult instaurata. Decretul suna asa: „In prezenta circumstanta este de o importanta majora de a garanta spatele frontului prin TEROARE; de a intrebuinta munca CEKA dându-i stil si caracter mai sistematic. Este important sa asiguram existenta statului izolând dusmanii de clasa in campuri (lagare, n.r.) de concentrare. Toate persoanele amestecate in organizatiile garzilor albe, in comploturi si rascoale sa fie executate, si, daca este necesar, numele lor sa fie publicate aratându-se cauza executiei”.
Din momentul acela CEKA nu a mai fost supusa nici unui control privitor la actiunile sumare si a inceput o orgie de arestari, o cavalcada de torturi si executii. Ferocitatea Teroarei Rosii, condusa de o ideologie pragmatica, ideologie care propaga atât ura de clasa cât si ura de rasa, a actionat dupa un plan care urmarea ca burghezia sa fie exterminata. Aceasta exterminare premeditata, in masa, nu a fost raspunsul sovietic la interventia straina sau o reactie la aparitia armatelor albe, ci o decizie interna, un masacru dirijat de CEKA impotriva propriului popor si crimele indreptate impotriva propriului popor au continuat si dupa 1920.

Statistici ale teroarei rosii

Statistici ale victimelor TEROAREI ROSII ne ofera cifrele urmatoare: 28 episcopi, 1219 preoti, 9.000 doctori si personal medical, 355.250 intelectuali si profesionisti, 6.000 profesori si invatatori, 54.000 ofiteri din armata (plus marina), 260.000 subofiteri si cadre militare, 70.000 politicieni si public oficial. Nu sunt cuprinsi cei impuscati cu ocazia lichidarii diferitelor rebeliuni si nici mortii din motive diferite a caror viata s-a stins in lagarele de concentrare si nu apar nici mortii a caror exterminare a fost rezultatul tratamentului din inchisori. De asemeni nu au fost numarati mortii din luptele razboiului civil si nici mortii de pe urma foametei si a epidemiilor. Victime sunt de asemeni si milioanele care au fost stramutate, (cei exilati) in alte parti din Rusia, departe de locurile in care au trait, sau care s-au exilat ei insasi din Rusia sau au fost exilati fortat din Rusia. Numarul nu a fost inclus in cifrele date mai sus.
In statistica data mai sunt trecuti 815.000 tarani si 193.290 muncitori, victime ale teroarei rosii si, in ambele statistici se ascunde o veritabila tragedie, caci daca se adauga cei de origine taraneasca, inrolati in armata si omorâti plus mortii din lagarele de concentrare de origine taraneasca (in 1921, detinutii din acele lagare, in proportie de 80% erau analfabeti), inseamna ca cele mai numeroase victime provin tocmai din clasele pe care Lenin proclamase ca le reprezinta, ascuzându-se astfel dramatica realitate a opozitiei acestor clase la ideile comunismului.
OHRANA condamnata de Lenin si bolsevicii sai, in 1913 se compunea din 400 de agenti, 75 tehnicieni si era ajutata la nevoie de 15.000 de jandarmi. CEKA, in 1921, avea 262.400 agenti cu 31.000 personal civil, dar, in realitate era o forta militara cu 137.000 trupe interioare CECKA, 94.00 graniceri. Comparându-le, este greu sa gasesti si sa sustii o asemanare intre aceste doua forme politienesti. CEKA indiferent de numele pe care l-a purtat OGPU, GPU, NKVD, KGB, a fost de la inceput forta de securitate interna si fortade spionaj extern, arma PCUS, care, de la inceput a patruns in toate segmentele societatii ruse si mai târziu sovietice, actionând in toate sferele ei de activitate. Misiunea CEKA-ei a fost de la bun inceput sa perpetueze cu orice pret existenta statului sovietic si a partidului bolsevic si a facut acest lucru cu un succes urias.
In primii ani ai revolutiei, când multi din anturajul lui Lenin – oamenii lui de incredere – au fost denuntati si ca fosti informatori ai Ohranei, certurile si scandalurile ce au izbucnit in interiorul partidului, la cel mai inalt nivel, au fost inabusite eficient si s-a actionat cu extrema duritate ca din cei ce au vorbit despre acest subiect sa supravietuiasca cât mai putini. Insusi marele Stalin impreuna cu prietenul sau V.Roman Malinovsky nu se sfiau sa-l „toarne” pe Lenin la politie ca si Jacob Zhitomirski, confidentul lui Lenin, iar Veselago si Beria, impreuna cu Bogdan Kahulov activasera in serviciile secrete straine si generalul Bonch-Bruyevich, omul lui Lenin, fusese agent german. CEKA a fost instrumentul teroarei interne de la inceput si ea poarta raspunderea a milioane de victime. Pe masura consolidarii puterii sovietice s-a identificat cu PCUS si cu statul sovietic. CEKA s-a transformat intr-un urias mecanism de teroare care a dus continuu o campanie de distrugere a oamenilor. Daca la inceput au fost eliminati dusmanii de clasa, contrarevolutionarii, sabotorii industrializarii, gardistii albi, deviationistii, apoi a venit rândul trotkistilor si au urmat sapte milioane de kulaci (chiaburi) si tarani cât si alti contrarevolutionari, morti pe timpul lui Stalin, acuzati de a se fi opus colectivizarii fortate sau victime ale actiunii de informare dirijata de stat, intre anii 1928-1932.
Daca se cerceteaza cu atentie arhivele si documentle de istorie orala se constata ca toate tarile care au luat calea comunismului si care au importat „Teroarea” si consilierii sovietici, acest arsenal de atrocitati, sunt tari cu un model al exterminarii umane de o cruzime inimaginabila. Istoria lor a fost zguduita de aceleasi crime si a cunoscut acelasi tip de maree innecând adevarul in sânge si minciuna, existând desigur alte cifre, proportionale cu populatiile lor.

Harta României necunoscute

Si asa, din simplu opozant al practicilor comuniste la 20 de ani, am fost transformat in dusman al poporului român – chiar de agentii sovietici ajunsi la cârma tarii a caror prezenta de ocupanti trebuia s-o identificam – ce oroare!? Cu insusi poporul nostru. Dupa toate aceste persecutii si nedreptati mi-a venit rândul si mie, ca atâtor zeci si zeci de mii sa dispar in cealalta Românie necunoscuta, patria in care guverna doar Securitatea, o patrie care. Desi exista, nu figura pe nici o harta si nu era cunoscuta decât de cei ce locuiau in ea. România aceea necunoscuta avea un guvern numit Securitate, un presedinte numit ministrul afacerilor interne iar de treburile interne se ocupa o Directie Generala a Penitenciarelor, lagarelor si coloniilor de munca.
Localitatile României necunoscute erau conduse de calai si criminali ce aplicau doar instructiuni si pe acelea dupa bunul lor plac. România necunoscuta era condusa de fapt dupa legi speciale. Locuitorii se numeau detinuti politici, prizonieri politici pe care autoritatile ii considerau „banditi”, „tâlhari”, „fascisti” etc. Ei erau de fapt sclavii epocii moderne; intre ei existau totusi legi de convietuire si relatii civilizate. Unii dintre ei, putini de altfel numiti „turnatori” sau „ciripitori” nu le respectau. Asezarile României necunoscute se mai numeau si „institutii penale” sau inchisori, temnite, lagare sau colonii de munca. Capitala României necunoscute era Jilava si centrele industriale cel mai importante erau Aiud, Gherla, Margineni, iar asezarile mai mici: Sighet, Dej, Oradea, Ocnele-Mari, Lugoj, Caransebes, Craiova, Pitesti, Târgsor, Botosani, Craiova, Râmnicul-Sarat si altele si mai mici. }ara asta subterana, necunoscuta avea si zeci de centre agricole ca: Periprava, Chilia, Ghencea, Bendoiu, Luciu-Georgieni, Piua-Petrii, Salcia, Strâmba, Gradina, Stoinesti, Eforie si alte zeci in Dobrogea, in special la Peninsula, Valea Neagra, Poarta Alba, Km.5, Medgidia, Cernavoda s.a., in total peste saptezeci la numar care purtau nume de colonii si erau de fapt lagare de munca. Centrele mari si mici, de diferite capacitati se mai numeau si temnite sau inchisori situate pe diferite trepte ale importantei: principale, regionale, centrale, raionale si numarul lor depasea cifra de optezeci. In câmpia Baraganului au mai existat si alte circa douazeci de asezari agricole, temporare intemeiate de „stramutatii din Banat” numiti si „deportati”, probabil 50.000. De remarcat e faptul ca toate aceste asezari purtau indicative militare ca adresa: MAI-UM 0964, totul era tinut in cel mai desavârsit secret incât satele celor deportati din Banat, nu erau nici macar trecute pe harta tarii cunoscute.
In România necunoscuta, pentru prima oara in istoria celeilalte Românii cât si in istoria umanitatii, o conducere a avut drept scop nu bunastarea supusilor ei ci distrugerea lor rapida sau lenta prin intermediul conditiilor de viata si de munca. Niciodata populatia României necunoscute nu a fost „inventariata”, nu dispunem de nici un recensamânt al victimelor. Ea a avut stilul ei de viata, vocabularul si „jargonul” ei total diferit, folclorul propriu precum si o bogata literatura al carei gen predilect era poezia. Legaturile intre centre erau foarte bine organizate, locuitorii României necunoscute deplasându-se intre diferite puncte ale unei harti a terorii iar acele calatorii se faceau in general noaptea, in vagoane speciale de maxima securitate, construite special pentru condamnatii noii puteri care erau inconjurati de o paza corespunzatoare. Infatisarea simpla de vagoane postale avea rolul sa ascunda toate aceste transporturi intre insulele unui arhipeleag Gulag românesc. De la gari la centre (inchisori) sau de la asezarile agricole (lagare) la locurile de munca erau folosite mijloace auto sau tractoare. In centrele agricole insa, locuitorii României necunoscute marsaluiau in ritmul striagtelor si injuraturilor, ocrotiti de câinii lupi dresati si de mitraliere.
Din lumea nevazuta a României necunoscute nu au strabatut nici macar soaptele iar afara nu s-au auzit gemetele, urletele durerii, tipetele deznadejdii, zornaitul lanturilor impletite cu injuraturile, insultele si loviturile calailor. Daca s-ar fi auzit cât de cât o parte din adevarurile acestor existente de martiri din România necunoscuta, nu numai România oficiala dar si intreaga lume s-ar fi cutremurat.
Cum se ajungea in România necunoscuta? Simplu, chiar prea simplu, caci locuitorii României nevazute erau livrati din România oficiala prin serviciile de ancheta ale Securitatii care mai indeplinea si functia de „repartitie a fortelor de munca”. Dupa ce victimele erau supuse la un examen de rezistenta fizica si psihica – numit ancheta – care avea o durata necunoscuta si variata, de la câteva luni la câtiva ani, cei care rezistau primeau o „adeverinta” pentru inchirierea unui loc pe viata sau pe un numar de ani limitati, „adeverinta” eliberata de o alta institutie a Securitatii din România oficiala si care se numea Justitia Militara sau Tribunal Militar. Acesti condamnati rezistenti erau expediati in România necunoscuta, in numar masiv, sub eticheta de „banditi”, „fascisti”, „tâlhari”, „dusmani ai poporului”, „reactionari” etc. Tribunalele Militare aveau ca misiune doar legalizarea muncii facute de tovarasii de la serviciul de „incercarea rezistentei” numit si „anchete penale”.
Din România necunoscuta, foarte putini au mai revenit in cea oficiala; purtatori ai unei adeverinte de eliberare si ai unui stigmat care i-a marcat toata viata. Cifra totala a populatiei României necunoscute nu cred ca se va putea cunoaste vreodata. Nu exista nici o statistica pe grupe de vârsta sau pe alte criterii. Evidentele au disparut in diferite modalitati sau sunt pe cale, unele din ele, sa dispara. Un mare secret in România necunoscuta l-au constituit si locurile unde au fost inmormântati toti cei ce paraseau din diferite cauze acea lume a durerii, „bucurându-se” de concursul larg al autoritatilor care ii urmareau cu ura si dincolo de moarte. Pâna si identitatea celor ingropati constituia un secret. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Romani in lume – Mihaela Mihut

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Gabriela Petcu

MIHAELA MIHUT o actrita care joaca pe scenele americane pastrându-şi o parte din suflet în România „arta este o vindecare, o sarbatoare a vietii”

Am avut placerea sa o cunosc şi sa port discutii cu aceasta minunata actrita, Mihaela Mihut. Povestea ei, ar putea deveni un frumos scenariu de film în care realitatea se împleteşte cu vise, amintiri şi sentimente. Când mi-a spus cu emotie în glas „eu nu joc un rol ci chiar îl traiesc”, am înteles ca nu-ti ramâne altceva de facut decât sa respiri odata cu ea.

mmihut

Mihaela, s-a nascut într-o zi de primavara iar primi paşi i-a facut în satul bistritean Caianu alaturi de parinti, bunici şi sora sa Camelia. Tatal Mihaelei, Ioan Mihut, era preot în judetul Bistrita şi uneori când fetele erau mici, el îi spunea sotiei sale Maria care îl asculta cu îndoiala: „Cami, are sa se faca doctorita, Mihaela-actrita, iar eu am sa plec în America.” Şi iata, acum Ioan Mihut este preot în Detroit, Camelia Mihut doctorita în Grecia, iar Mihaela Mihut preda actoria unei clase la Thomas G. Waites Studio în New York şi are la activ roluri în filme de succes.
Actrita îşi aminteşte cu nostalgie de perioada frumoasa a copilariei. „Bunica, Susana Vidican, era o femeie blânda şi avea grija de mine cu multa dragoste. Îmi aduc aminte un placut ritual al spalarii pe cap, când venea momentul clatitului iar ea pregatea apa în care punea un pic de otet ca sa luceasca parul. Nu voi uita niciodata acel miros de apa cu otet. Uneori, când îmi este greu, închid ochii şi ma întorc pentru o clipa în lumea copilariei iar acel miros, revine şi atunci ştiu ca voi trece cu bine de toate problemele. Bunica, s-a urcat la Ceruri fara sa pot sa-mi iau ramas bun de la ea… Acum, ma gândesc mereu la bunicul meu, Alexandru Vidican şi abia aştept sa merg în România unde ma voi întâlni cu el.”
Mai întâi, a luat drumul Americii Ioan Mihut, care a devenit preot la Biserica „Pogorarea Sf.Duh” din Warren, Michigan; Mihaela cu sora şi mama, au venit în 1983 pe aceste meleaguri pentru a-şi întregi familia. Era în clasa a V-a. Urmatorii ani îi va petrece în cadrul comunitatii româneşti din Warren pâna la absolvirea liceului, în 1989. Viata în comunitatea româna din Warren (un oraşel satelit al Detroit-ului) semana într-un fel cu cea de la Caianu, satul unde copilarisera fetele. Oamenii se cunoşteau şi judecau exigent fiecare gest nepotrivit. Familia preotului trebuia sa fie un exemplu. Cele doua surori, Camelia şi Mihaela, au avut o educatie corecta dovada fiind evolutia frumoasa a fetelor şi pozitia lor în plan profesional din acest moment.
Dupa 1989 Mihaela şi Camelia se vor întoarce în România, pentru studii. Mihaela va fi admisa la IATC (Institutul de Arta Teatrala şi Cinematografie) Bucureşti, la clasa prof. Dem Radulescu. Din anul II clasa va fi preluata de Gelu Colceag.
Începând cu anul III va interpreta diverse roluri la Teatrul National din Bucureşti, împreuna cu Adrian Pintea. Va mai urca şi pe scenele Teatrului Nottara şi a Teatrului Româno-American. În 1994 pe când avea un an de la absolvire, revita „Bucureşti Match” a prezentat-o pe prima coperta – dedicându-i şi un spatiu într-una din pagini. Mihaela obtine chiar o bursa din partea Fundatiei Culturale Române. Înainte de absolvire, joaca deja în doua spectacole: „Puricele” la Teatrul Nottara alaturi de Horatiu Malaele, Dana Dogaru şi Cerasela Iosifescu care a devenit una dintre cele mai bune prietene; rolul May din „Fool for love” jucat la Teatrul româno-american o marcheaza în mod deosebit datorita marelui actor şi om Adrian Pintea. Tot acum, obtine un alt rol de anvergura, în „Orfeu în Infern”, montat de Adrian Pintea la acelaşi Teatru româno-american. La Teatrul Cassandra, joaca cu colegii de clasa spectacolul regizat de Gelu Colceag rolul D-nei Martin din „Cântareata cheala”, piesa scrisa de Eugen Ionescu. Cu acest rol câştiga premiul pentru cea mai buna actrita la Festivalul de Teatru de la Costinesti.
Tatal Mihaelei îi spunea adesea „Mihaita (aşa o alinta) ar trebui sa continui studiile la New York sa ai o diploma şi sa fii profesoara”. Aşadar, se întoarce în America şi ascultându-l, se înscrie pentru examen la The Actors Studio cel mai puternic centru actoricesc. Aici au studiat multi dintre actorii celebri precum Dustin Hoffman, Al Pacino, Robert De Niro, Jack Nicolson şi altii dar nu toti au fost admişi de prima data aşa cum s-a întâmplat cu Mihaela. S-a pregatit singura, alegându-şi un rol potrivit accentului ei iar cu o zi înainte de auditie, nici macar nu ştia adresa de la Actors Studio. Mihaela Mihut obtine Master of Fine Arts, Program in Dramatic Arts, condus de „The Actors Studio” la The New School University New Yok. Dupa absolvire va fi admisa, la 20 februarie 2002, ca membru al clubului actorilor profesionişti The Actors Studio din New York. La sfârşitul anului 2006, are un rol în piesa de debut a lui Mark Leib, Art People.

mmihut2

Anul trecut (2008), Mihaela avea o repetitie cu public la Actors Studio interpretând rolul principal Anka al piesei Hunting Cockroaches, personaj cu care se indentifica. Anka este din Polonia şi vine la New York sa devina actrita dar datorita accentului, îi este extrem de greu şi nu reuşeşte. Dupa repetitie, un domn din sala a întrebat-o daca accentul şi l-a confectionat pentru rol sau chiar îl detine. Aflând ca Mihaela este din România, nu i-a venit sa creada. Craig Singer, regizorul filmului Perkins’14, tocmai încheiase un contract cu Studiourile Media Pro Bucureşti iar peste o luna, mergea în România pentru filmari. Imediat, Mihaela a avut auditie în vederea rolului din filmul Perkins’14, şi aşa a ajuns sa aiba cea mai superba vara, nu numai pentru rolul principal din film dar şi pentru faptul ca era acasa, în România.
Perkins’14 prezinta povestea locuitorilor unui oraş american care sunt atacati de un grup de 14 fiinte dezumanizate, acestea fiind copii rapiti cu zece ani în urma şi instruiti sa ucida, pentru personajul Perkins.  Profesionalismul Mihaelei Mihut este evident şi de aceasta data.
Pentru viitor, Mihaela lucreaza la o piesa regizata de Mirra Bank numita Informed Consent care a avut succes la Londra iar acum, o vor produce studiourile din New York. Mihaela joaca rolul unei românce şi chiar are câteva scene în care vorbeşte româneşte. Cu siguranta, va fi un succes iar faptul ca Mihaela Mihut îşi poarta cu mândrie originea de românca, o va face sa straluceasca şi în acest rol.
Întrebând-o daca are un vis anume, Mihaela mi-a raspuns: „îmi doresc sa am o şcoala de teatru care sa fie într-o bisericuta şi sa aiba o uşa roşie. Tot timpul îi spun tatalui meu ce norocos este ca are un teatru. Pentru mine Teatrul este Sfânt ca şi Biserica. Aici, aş vrea sa învatam sa fim actori buni ceea ce înseamna sa fim oameni buni, sa avem piese de teatru care sa emotioneze şi împreuna sa sarbatorim pentru ca arta este o vindecare, o sarbatoare a vietii aşa cum spune şi Wilhelm Reich ”Art is either self-cure, or a celebration of life”.
Ma despart greu de Mihaela Mihut. Pot spune ca sunt mai bogata sufleteşte de când am cunoscut-o. Dincolo de frumusetea ei ca femeie, am gasit cea mai nobila stare pe care o poate avea un om, aceea de iubire şi daruire neconditionata.

gabriela-petcu   Gabriela Petcu

Nicusor era un biet copil!

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Liviu Antonesei

 

Colegul de comentarii Dan Tapalaga, într-un incisiv articol, o compara pe Elena Basescu, EBA pe stil nou, cu Nicu Ceausescu, Nicusor pe numele sau de alint, Dumnezeu sa-l ierte! Oricât mi-ar placea Tapalaga, oricât de prieten de idei si atitudini l-as socoti, trebuie sa recunosc ca nu sunt de acord cu comparatia lui, valabila numai la suprafata – EBA (ffica lui Traian Basescu, n.r.) e fata „de viata”, îsi petrece vremea prin cluburi de fite cu tot felul de pui de hrebenciuci, asa cum si Nicusor era si el „de viata”, când Tatuca era la putere îsi petrecea vremea cu „baieti de viata”, precum fiul lui Maurer si cel al Ion Voicu, tatal  deputatului Madalin post-revolutionar, ori cu partea „luminata” a activului UTC-UASCR, domnii de azi, tovarasii de ieri Cristoiu, Tatulici, Nistorescu ori raposatul tare-n vodca, poate din acest motiv si mai simpatic decât ceilalti, Stelian Motiu. Dar cu asta, cu aspectul epidermic, orice asemanare înceteaza. Pentru ca Nicu era desigur rasfatat, dar nu si neajutorat, nu sarac cu duhul, marturisesc asta toti cei care l-au cunoscut. Daca a vrut tatâne-su sa-l puna sef la UTC si ministru al tineretului, apoi prim-secretar de Sibiu, l-a pus si gata, oricum nu l-a împins sa se ceara afara din PCR si nu l-a trimis în campanie electorala „ca independent” prin orasele si satele patriei, nici n-a cheltuit banii partidului sa-i plateasca expertii si raspândacii de afise. Dar acum, în democratia asta pestericola de la noi, lucrurile s-au schimbat!
Partidul premierului a fost pus sa-i faca propaganda si cota la voturi beizadicii prezidentiale – câte zece pe sectia de votare, iata a reaparut zeciuiala! –, chiar cu riscul pierderii alegerilor, cum s-a si întâmplat. Sa ne lase dl. Flutur, purtatorul de oua de lemn si alfabetizatorul oilor de la Suceava, cu socotelile sale în care aduna mere si pere – faptul ca PDL are cu peste un procent mai putin decât PSD chiar asta înseamna, ca al doilea partid numit de mine a câstigat. Logic, PDL a pierdut, nu?, dar a iesit familia prezidentiala – la cum se poarta, era sa spun regala, dar ma gândeam la vremurile sumbre, medievale, ale monarhiei absolutiste – în câstig cu un mandat. {i-a facut candidata lui tata moftul.
Camarila nu s-a dat îndarat de la nimic pentru a justifica aceasta procedura incalificabila, cum nu se daduse îndarat nici „sa faca totul” pe vreme de campanie pentru mezina prezidentiala care ne va reprezenta la Bruxelles, în loc sa faca naibii un curs de alfabetizare, ca a chinuit biata limba paterna la fel de îndârjit ca si înainte de debutul competitiei electorale.
Acum, dupa toate prostiile, în care a fost încurajata de slabul de inima tata al sau si de slugarnicii pâna la voma utecisti de la PDL, ca sa nu mai vorbesc despre intelectualii fini si subtili atasati partidului, cu legitimatie sau fara, EBA are emotii. Cu mintea sa odihnita – e un citat din vorbele sale memorabile, nu un calificativ! –, a crezut ca poate folosi uniforma armatei române si însemnele acesteia în campania electorala! Ca a mai folosit si tricolorul, interzis de asemenea ca semn electoral, nu mai conteaza, ca legea nu prevede pedepse. Dar, în chestia cu uniforma militara, este vorba de un delict penal, care se pedepseste cu închisoarea de la trei luni la doi ani! Toata ziua de miercuri, 10 iunie, când problema a fost pusa pe tapet de ancheta Politiei clujene, autosesizata din pricina fotografiilor din presa – ca fotomodelul nu se putea abtine si a trebuit sa se pozeze încalcând legea! –, întreaga liota de slugoi din politica si presa a sarit sa apere a enspea minune a lumii politice bastinase. Ca uniformele se gasesc si în magazine – desi nu înteleg ce importanta are, nu asta interzice legea! –, ca e doar o copilarie, o prostioara etc. Ba chiar si purtatorii de cuvânt ai bravei armii române vin cu argumentul ca unirforma n-ar fi chiar completa, desi articolul 241 din lege nu face astfel de discriminari. Pai, sa ne întelegem – cum sa faca copilarii, prostioare o persoana de 29 de ani, a carei sagacitate politica si nu numai ne-a fost bagata pe ochi toata campania?! Daca e o prostioara, înseamna ca trimitem, iertati expresia verde, dar urmez doar firul logic, înseamna ca trimitem o proasta sa ne reprezinte la Bruxelles si Strabourg. Iar daca nu e,  trimitem o infractoare, sa-i fie pereche lui Gigi Becali! Tertium non datur!

1liviu

Romani cu care ne mandrim – Ioana Harmony Risca

Posted by admin On June - 11 - 2009

autor Gabriela Petcu

Ioana Harmony Risca – descendenta a unei familii românesti cu o prezenta de peste 100 de ani în America, va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010.

harmony

Strabunicul Ioanei, preotul Alexandru Râsca, a fost un reprezentat de frunte al acestei familii de bucovineni si a comunitatii de români din America. Socrul preotului Alexandru Râsca, Lucaci, a emigrat în America la 1906. Ca mai toti emigrantii români din acea perioada si-a câstigat existenta muncind din greu în industria locala a Michigan-ului. În timp, si-a facut Saloon-ul lui (un fel de restaurant).

Când a venit Marea Criza a anilor 1929-1933, a plecat în Romania (1931), unde a devenit un bun gospodar si întreprinzator pe meleagurile bucovinene. Din pacate, si aici lucrurile s-au schimbat în rau în momentul când au venit comunistii la putere. Acestia, i-au luat tot ce agonisise pâna la acea vreme, asa cum multe familii au patit, ramânând fara nimic din munca lor de-o viata.
Alexandru Râsca, preot cu studii la Facultatea de Teologie din Cernauti (hirotonisit în Iasi, la 21 septembrie 1935, de catre mitropolitul Grigorie Botosaneanu) dupa ce a pastorit 33 de ani în Romania, a ajuns pe urmele socrului sau în America, în anul 1969. Dupa un scurt popas pe la cateva parohii din Ohio, a preluat parohia „Pogorarea Sfantului Duh” din Michigan, incepand cu 1 aprilie, 1970. La acea data biserica îsi avea sediul la adresa: 7835 East Lafayette, Detroit. Între timp s-a mutat în Warren, Michigan, la adresa 31500 Ryan Steet, dupa ce a fost achizitionata o biserica Lutherana. Aceasta a trebuit renovata în stil ortodox. Pana s-a construit biserica noua, slujbele s-au tinut în aceasta cladire. Fosta cladire a bisericii Lutherane este în prezent sala sociala.

Parintele Rasca a pastorit pana la începutul anilor ’90 cand s-a stins din aceasta viata. Este înmormantat la cimitirul de la Vatra Romaneasca, din Grass Lake, Michigan.
Copiii si nepotii lui pastreaza traditia romaneasca fiind buni romani. O familie de cinci generatii în America care înca tine sus steagul romanismului pe pamant american. Astfel, stranepoata preotului Râsca, Ioana Harmony Rasca a optat sa reprezinte Romania la Jocurile Olimpice de anul viitor din Canada – Vancouver.
Un model demn de urmat si de alte familii romanesti.

Ioana este nascuta la 16 februarie 1992 în Oakland MI, SUA si este o talentata si ambitioasa patinatoare care ne-a reprezentat anul acesta împreuna cu partenerul ei Chase Andrews Brogan la Campionatul Mondial de Juniori de la Sofia în proba de dans. Foarte multi români de acasa, din România, apreciaza acest patriotism al familiei. Pe multe forumuri online, s-au legat discutii frumoase la adresa acestei minunate tinere.

harmony-chase

Ioana Harmony Râsca împreuna cu Chase Andrews Brogan au deja în palmares un loc patru la Campionatele Internationale de patinaj artistic ale Canadei din august 2008. Harmony, l-a convins pe Chase sa reprezinte împreuna România la Jocurile Olimpice din 2010 acesta, declarând ca este o buna oportunitate de a promova imaginea României în lume, tara pe care a cunoscut-o si pe care a început s-o îndrageasca.

Cu siguranta, toti cei care o cunosc pe Harmony, dar si cei care abia acum, încep sa o descopere în lumea patinajului, vor fi încântati sa-i urmareasca evolutia. Sa îi uram mult succes acestei tinere cu nume armonios ca însusi dansul ei pe gheata!

Epigrame

Posted by admin On June - 11 - 2009

 autor – Sorin Olariu

Unei soliste cam dezbracate

Privind tinuta ei de seara
Te-apuca dintr-o data greata
Si te întrebi daca usoara
E muzica sau cântareata?

Înarmare nucleara

O noua bomba, cum se stie,
Testeaza azi guvernul rus.
Iar noi, de-atâta bucurie,
Desigur, vom sari în sus.

Propunere indecenta

-Hei tataie, nu vrei sex?
Zise-o domnisoara suie.
El, ramas putin perplex:
-Nu… c-amul primim din UE!

Paradox românesc

Pe plaiul nostru scump si sfânt
Exist-o logica ce-mi scapa:
Desi trudeste la pamânt,
Taranu-i mai mereu la apa.

Cine fura miliarde…

Daca jefui ca o fiara,
Si cutezi sa o înfrunti,
Nicio garda financiara
Nu te ia la bani marunti.

***

Poezie in grai banatean

Cu Mariuta-n graginuta

Când eream copil da scoala, mai asa pân clasa opta,
Ma jiucam da unul sângur pân gragina mel cu lopta.
S-uice-asa, ca pra-nsaracie, ma trezasc ca în gragina
Mi sa baga d-a furisul, Mariuta, o vesina.

Una faina, dodoloata, cu v-un an poacie mai marie,
Vaduvoanie, ca barbatul i-o murit da galbinarie.
-Mal Nielutulie, poganie, m-o fost prins ea da supt barba,
Las-o dracului, surduca, hai mai bine stam pra iarba!

S-apai m-o trâncit naroada, lâng gardu-al cu brândusa,
P-orma s-o-njiupit, al naibii si m-o prins pa dupa gusa.
Trâmuram ca cotoroaga, ca dol nu sciam, mal fracie:
Asta cât îi da nasiuie, drasie ie-o, ca ma bacie!

Mai cu sama ca-nsepusa ca sa-m sufle în urechie,
D-ai fi zâs ca-i aizambanul când sa-mburghie pa strechie:
– Se-ai vesino, ai oftica?…O-ntrabai io, într-o doara,
Fierbi mai rau dacât cazanul al cu prunili da vara!

Când colo, dupa o vremie, cum staceam în poienita,
Sa ivira sa do pasca, un berbec cu trii oita.
Iar berbecul, drac da marva, numa-l vezi cum mi sa-nfoaie,
P-orma, tusci!… sari narodul, drept în cârca lul o oaie.

Mariuta, însintata, ma sî tuca: – Mal Nielutu,
Ia sa mi cie vad acuma… Poti sa fasi ca berbecutul?
– Cum sa nu!… Pot sî mai binie, mare brândza, drasie iele,
Dal nu pot, tu, Mariuto, c-ascia nu-s oilii miele!

solariu




autor Gabriela Petcu

 

eol

 

Prima turbina din parcul eolian de la Fântânele – Cogealac va fi instalata în iulie, iar primul MWh se va livra în sistemul energetic la începutul anului viitor.

Grupul CEZ din Cehia, unul dintre cei mai mari producatori, furnizori si distribuitori europeni de energie, construieste în judetul Constanta cel mai mare parc eolian pe uscat din Europa, cu o putere instalata de 600 MW. Capacitatea instalata a Parcului Eolian Fântânele & Cogealac, care se va întinde pe o suprafata de 600 hectare, va fi aproximativ echivalentul unui reactor de la Cernavoda sau a uneia dintre termocentralele din România (Turceni, de pilda). Investitia, evaluata la 1,1 miliarde de euro, a fost prezentata ieri, la Constanta, într-o conferinta de presa sustinuta de reprezentanti ai CEZ România: Martin Pacovsky – COO (Chief Operational Officer), Ondrej Safar – Project Manager si Miklos Szilagyi – site manager Parc Eolian Fântânele & Cogealac. Proiectul parcului situat la nord de Constanta, la aproape 17 km de tarmul Marii Negre, va deveni operational în mai multe etape. Prima etapa a constructiei va genera 347,5 MW si va cuprinde 139 de turbine General Electric, cu o înaltime de 100 metri si cu o capacitate de 2,5 MW. A doua etapa a constructiei va genera 252,5 MW si va cuprinde 101 turbine, fiind operationala pâna la sfârsitul lui 2010, începutul lui 2011. Capacitatea instalata a Parcului Eolian Fântânele & Cogealac depaseste dublul celui mai mare parc eolian aflat în constructie în Europa si atinge triplul capacitatii instalate a celui mai mare parc eolian operational de pe batrînul continent (Guadalajara, Spania). “Cînd acest proiect va fi finalizat, CEZ va avea în România o cota de 10% în energia regenerabila. În iulie vom avea deja prima turbina instalata din acest proiect. De asemenea, la începutul anului viitor, cînd prima etapa va fi gata, vom avea primul MWh livrat în sistem”, a declarat Project Manager Ondrej Safar. La constructia parcului eolian de pe imensul santier din Fântânele si Cogealac, demarata în octombrie 2008, participa efectiv, lucrând în fiecare zi, mai bine de 400 de persoane de nationalitati diferite (români – printre care numerosi localnici, cehi, francezi, germani, australieni, italieni, americani, etc). Potrivit reprezentantilor CEZ România, într-o luna va fi desemnat câstigatorul pentru furnizarea celor 101 turbine ce vor fi montate în a doua etapa a proiectului. “Terenul este închiriat de la localnici pe o perioada de 20-25 de ani, iar acestora le platim anual o suma pe care nu o putem face publica. Avem peste 1.000 de contracte de închiriere a terenului”, a spus Ondrej Safar. Lungimea totala a drumurilor construite în timpul realizarii parcului eolian (137 km) va atinge aproape dublul lungimii litoralului maritim românesc, între Capul Midia si Vama Veche. Pentru montarea pieselor componente ale turbinelor eoliene se utilizeaza macarale gigant cu greutate între 500 si 700 t fiecare. Lungimea unei singure elice este de 48 m, iar diametrul rotorului este de 99 m. Greutatea unei nacele (piesa montata la înaltimea de 100 m) este de 82 t. Pentru transportarea si conectarea curentului electric produs de turbinele eoliene numai din prima parte a proiectului sunt necesari 150 km de cabluri de diferite voltaje (33kV, 100kV). Investitorii spun ca beneficiile investitiei vor putea fi observate în curând de catre localnici. Ei promit ca drumurile si canalizarea din Cogealac si Fântânele vor fi reabilitate, iar iluminatul public va fi gratuit, alimentat de noile instalatii. Potrivit reprezentantilor CEZ România, puterea va fi conectata la reteaua Transelectrica, iar energia va fi vânduta clientilor români si straini. Pâna în prezent, în România sunt instalate unitati cu o putere de numai 8 MW în ceea ce priveste productia de energie electrica din surse eoliene. Grupul CEZ activeaza în 11 tari din Europa Centrala si de Sud Est. În România, grupul este prezent din 2005, prin compania CEZ România. Pe sectorul de distributie, CEZ detine în România o cota de piata de 17%. CEZ contribuie si la parteneriatul pentru construirea Reactoarelor 3 si 4 de la Cernavoda, cu o participatiune de 9,15%.
Iata care sunt avantajele energiei eoliene:
– Emisia zero de substante poluante si gaze cu efect de sera, datorita faptului ca nu se ard combustibili.
– Nu se produc deseuri; producerea de energie eoliana nu implica producerea de deseuri.
– Costuri reduse pe unitate de energie produsa; costul energiei electrice produse în centralele eoliene moderne a scazut substantial în ultimii ani.
– Costuri reduse de scoatere din functiune; spre deosebire de centralele nucleare, unde costurile de scoatere din functiune pot fi de câteva ori mai mari decât costurile centralei, în cazul generatoarelor eoliene, costurile sunt minime acestea putând fi integral reciclate.
Dezavantajele producerii de energie eoliana sunt nesemnificative. În afara de poluarea vizuala, prin aparitia lor inestetica, poluarea sonora s-a redus considerabil în urma dezvoltarii tehnologice de ultima generatie.

 

Hai-hui prin tara!

Posted by admin On June - 10 - 2009

autor Liviu Antonesei

 

Hai-hui prin tara!

haihui

Acum vreo douazecisicinci de ani, redactorul sef al ziarului local din Timisoara a cazut victima unei erori de paginatie. Pe vremea aceea, ziarele judetene ale PCR apareau în format mic, în patru pagini, astfel încat nu aveai cum sa nu vezi cele doua pagini din mijloc laolalta, ca un întreg. Dar, desi în format mic, ele trebuiau neaparat sa relateze asupra vizitelor pe care secretarul general al  PCR, Nicoale Ceausescu pe numele sau de acasa, le facea prin tara. Si asa a aparut si boroboata. Într-o buna zi, rea pentru redactorul sef cu pricina, pe prima pagina si pe cea de-a doua, era instalata o relatare despre vizita tovarasului prim prin unul din judetele patriei. Pe pagina trei, era un reportaj despre un caz de – cum se spunea atunci – vagabondaj, intitulat „Hoinar prin tara”! Doar ca titlul din pagina trei era exact în dreptul unei fotografii a lui Ceausescu din pagina doi! A urmat ce urma de obicei în asemenea împrejurari – sedinta, scandal, demiterea redactorului sef si trimiterea sa la munca de jos! Si înca e bine ca întamplarea e din anii optzeci pentru ca, în anii cincizeci, redactorul sef s-ar fi oprit direct la puscarie, dupa o ancheta bine simtita exercitata asupra sa de „organe” si un proces sumar cu usile inchise.

Multe s-au schimbat din 1989 încoace, dar unele lucruri nu, cum ar fi obiceiul plimbatului la presedintii români. Da, presedintele nostru mult iubit, bantuie tara în lung si în lat, hoinareste cu aplicatie, dupa cum ne promisese sau, mai degraba, îsi promisese si promisese adversarilor dumisale. Constatam într-un alt articol ca are dreptate sa procedeze asa, chiar daca nu si-a anuntat deocamdata candidatura. Are dreptate tehnic, vreau sa spun, pentru ca poate beneficia de pozitia sa oficiala pentru a-si pune în dificultate adversarii. Are dreptate si în fond, dar cred ca se cam înseala asupra formei! De cand a început campania pentru europarlamentare, dl. Basescu s-a aruncat pur si simplu asupra teritoriului, a profitat de fiecare ocazie ce i s-a oferit, i-a fost oferita sau si-a oferit-o singur cand n-au avut altii grija. N-a rezistat tentatiei si n-a stiut sa evite nici capcanele. A tuns oaia d-lui Flutur, sub dealul scris cu trupuri de oi, ca pe vremea Tatucai, doar ca atunci erau trupuri de oameni, s-a repezit la Bucuresti la forumul economic, a trecut în viteza pe la Muntele Athos si, înaintea vizitei în Israel, a ajuns si pe la Hurez, unde l-au aplaudat suporterii pesedisti si, tot în mare viteza, a ridicat pe undeva si un premiu „de om al anului”, desi anul n-a ajuns înca la jumatate! În cursul acestor peregrinari frenetice, am aflat ce pozne facea în copilarie laolalta cu fratînele, ca era un copil razgaiat, am mai aflat si cum erau fiicele în propria lor copilarie, precum si o multime de alte detalii de familie ori crase banalitati despre lume si viata. N-am aflat însa nimic despre mersul proiectului politic din 2004, nici daca se întrevede altul mai norocos, iar despre criza ne-a spus ceea ce stiam, ca exista si ca nu ne-a ocolit.

O campanie neoficiala cu consum enorm de energie, menita sa-l pastreze pe presedinte în atentia publicului cu orice pret, dar una tare haotica, ori nu reusesc eu sa-i întrevad sensul. Adversarii, dar acesta este rolul lor, au calificat-o drept disperata. Nici suporterii nu par foarte lamuriti devreme ce dl. Cartarescu, desi nu se declara dezamagit de presedinte, constata ca acesta n-a putut face prea multe pe parcursul mandatului.

Nu stiu daca agitatia prezidentiala este un semn de disperare, dar diagnostichez o emotivitate crescuta, un surplus evident de adrenalina. Poate fi si semn al cunoscutei mobilizari, dar atunci cred ca e si pretimpurie, si cam obositoare. Dar poate fi si efectul calcului rece – dl Basescu stie ca va castiga primul tur, dar ce se întampla daca adversarii îsi pot mobiliza alegatorii pentru al doilea tur în jurul celui ramas în joc? Se sparie gandul prezidential! Si, totusi, nu cred ca panica este sfetnicul cel mai bun…

Prizonier in propria tara

Posted by admin On June - 10 - 2009

autor Aurel Sergiu Marinescu

asm

Gropi comune, morminte necunoscute, oseminte anonime (continuare)

Trebuie spus ca in marea lor majoritate procesele politice nu se judecau de instante militare inferioare spre a exista posibilitatea de recurs la instanta regionala si, apoi, la Tribunalul Suprem. Dupa aceste forme urma cererea de clementa (gratiere) la Adunarea Nationala. Pentru cei ce erau judecati pentru infractiuni politice de catre instanta militara, prima instanta era deja tribunalul regional, recursul fiind adresat Tribunalului Suprem, deci se depasea o treapta juridica, de fapt nu avea nici o importanta, caci condamnarea era data de Securitate. Instantele juridice nu aveau decat rolul de a da o forma oficial legala condamnarii deja fixate. Judecatorii stiau ca ordinul de a fi executat era o masura politica profilactica si nu luau in considerare vinovatia sau nevinovatia prizonierului politic si nici faptul ca el, nefiind executat, dusmanii poporului vor crede ca aparatul represiv al conducerii politice nu este destul de puternic si vor trece la actiuni violente impotriva regimului instaurat si a conducatorilor lui.
La Jilava, camera condamnatilor la moarte se numea camera zero. O astfel de camera speciala se afla si la Vacaresti pentru executiile din Bucuresti. In alte inchisori insa condamnatii la moarte erau strict izolati intr-o camera situata ea insasi la extremitatea cladirii. Astfel se afla in toamna anului 1951, la inchisoarea militara Timisoara, intr-o camera, izolat, un condamnat la moarte, pare-mi-se cu numele de familie Dorau? Care aprovizionase cu armament partizanii din muntii Banatului, el reusind sa se infiltreze in uniforma de ofiter, intr-o unitate militara de unde a reusit sa sustraga un camion cu arme si munitie. In cursul zilelor si, uneori, noptile ii auzeam continuu zgomotul lanturilor de la picioare.
Nu cunosc exact daca in provincie se faceau executii sau prizonierii condamnati la moarte erau transportati in anumite inchisori pentru executie. Circula o informatie ca un gardian din Jilava, un tigan din Ferentari, pe nume Iamandi, era acela care impusca pe la spate in cap condamnatul, fapt pentru care primea 500 lei de fiecare crima (suma trebuie raportata la nivelul monedei si salariului din 1951). Tot el se pare ca era trimis in locurile din tara, unde urma sa fie executat un detinut politic condamnat la moarte.
In timp ce prizonierul condamnat la moarte se afla in camera speciala pentru condamnatii la moarte (la Jilava cum am mai spus, numarul zero), nu avea nici o asitenta medicala, nu era scos din camera pentru nici un motiv si, prin vizeta, gardianul il supraveghea continuu, el fiind obligat sa mearga continuu cu lanturi la picioare si catuse la maini de la 5 dimineata pana la 10 seara. Camera nu avea paturi, podeaua era de ciment si doar seara se introducea o rogojina pe care sa doarma iar dimineata era scoasa afara la ora 5.
La Vacaresti existau paturi care, in cursul zilei, erau lipite de perete, in pozitie verticala ca sa nu poata fi folosite, la 10 seara printr-un dispozitiv de afara erau puse in pozitie orizontala spre a fi folosite, fara nici un fel de saltea sau acoperitoare iar, dimineata, la 5, prin acelasi dispozitiv erau manevrate in pozitia verticala. La mijlocul camerei se afla un inel fixat in beton de care se legau printr-un lant lanturile detinutului de la picioare. La fel se proceda cu fiecare condamnat aflat acolo si toti erau in miscare continua, zgomotul lanturilor fiind auzit oricand de gardian. Daca un condamnat se oprea din mers, se facea liniste, zgomotul lanturilor trase pe cimentul podelii nu se mai auzea si gardianul isi facea aparitia imediat la vizeta prin care, de altfel, ii supraveghea aproape continuu.
Cand toate formalitatile zise legale erau epuizate, detinutul era chemat, seara in general, daca sosise raspunsul negativ al Marii Adunari Nationale. Atunci era scos din celula, si pus sa semneze ca a primit hainele si obiectele personale, dupa care i se comunica ca sentinta a ramas definitiva. Cei aflati in Vacaresti, in general condamnati pentru delapidare, in 1958-1960, iar inainte pentru sabotaj, erau transportati cu o masina GAZ la Jilava direct la locul executiei, in Valea Piersicilor, intotdeauna noaptea, cu exceptia lui Ion Lugojanu si a lotului sau care au fost executati, in cursul zilei. Formalitatile erau aceleasi si pentru cei aflati la Jilava care erau scosi din camera si transportati cu un GAZ in Valea Piersicilor. Acolo gardianul calau Iamandi ordona detinutului sa mearga inainte, el venea in urma lui si il impusca in ceafa. Un doctor constata moartea, dupa care, in groapa deja facuta in cursul zilei de detinutii de drept comun, Iamandi il impingea pe mort si arunca pamant peste el, acoperindu-l pana umplea groapa, nu inainte de a-i scoate catusele de la maini si lanturile de la picioare. Uneori ca sa existe mai multa operativitate se scoteau lanturile de la picioarele condamnatului inainte de a fi urcat in masina si acesta ramanea doar cu catuse la maini.
Pentru cei carora li se comuta condamnarea la moarte in munca silnica pe viata procedura era mai simpla; identificarea, scosul din celula, semnarea actului ca „a luat cunostinta”, apoi lanturile de la picioare erau scoase ca si catusele si cu obiectele de imbracaminte personala pe care le avea in sectia condamnatilor la moarte era transferat intr-una din celulele din reduit sau la Vacaresti, in inchisoare.
Comportarea condamnatilor la moarte in asteptarea hotararii definitive a fost cu totul diferita de la un individ la altul, in functie de structura sa morala. Unii devin crestini devotati, il regasesc pe Christos si se roaga continuu. Altii devin sfidatori, dusmani fanatici ai comunismului. De frica de a nu striga „Jos comunismul”, ceea ce unii au facut-o ca o sfidare totala in momentul suprem, si ca sa nu devina un motiv ca plutonul de executie sa se gandeasca la ceea ce face si sa aiba mustrari de constiinta, s-a ajuns la concluzia ca e mai bine sa fie folosit un calau pentru executie, unul pentru toata tara.
In general atmosfera e pesimista, unii plang, altii cad in mutenie, unii devin atei si se revolta impotriva lui Dumnezeu, altii isi deapana amintirile, unii sunt nervosi, gata de harta, altii sunt calmi, impacati cu lumea si cu ei insisi. Asa s-au dus din aceasta lume mii de oameni. Un singur caz am auzit, cand condamnatul a fost scos din camera sa si impuscat in ceafa pe coridor, si dupa constatarea mortii, a fost transportat la Valea Piersicilor spre inhumare: Lucretiu Patrascanu, in inchisoarea Uranus. Se pare insa ca el si uneori si altii, din motive cunoscute numai de calaii sefi ai Securitatii au luat ultimul drum, in noapte, catre crematoriu iar cenusa se pare a fost aruncata in raul Dambovita.
Si daca mii si mii de victime au fost redate pamantului, curmandu-li-se miseleste viata si fiind ingropate hoteste, in intunericul noptii, de cele mai multe ori, si ingropati in pripa, ce s-a intamplat oare cu acele cadavre, nu putine, care au fost incinerate la crematoriu? Unde le-a fost aruncata cenusa?
Pe noi, cei care am trecut prin acel infern rosu, aceste intrebari ne vor urmari toata viata. Cati dintre noi au disparut? Unde sunt? Cand vor fi cinstiti asa cum se cuvine pentru suferintele lor?
Nimeni nu intelege mai bine ca noi si nimanui nu poate sufletul sa-i vibreze ca noua, celor ce am trait ani si ani prizonieri in inchisorile pentru detinuti politici, prizonieri in propria tara, nimeni nu poate trai emotia si zdrobitorul adevar al versurilor scrise de poetii nostri din inchisoare: Nichifor Crainic si Rady Gyr.
N.Crainic scria intr-un peom:
Intrebat-am bufnita cu ochiu sferic
oarba care vede’n intuneric,
tainele ascunse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Iar Radu Gyr numarand mormintele celor ucisi, de care arde pamantul tarii, nu poate compara martiriul atator mii de fiinte decat cu resurectia, cu invierea umpland cerul de faclii, precum in noaptea de Paste „cu viata pre moarte calcand”. El scrie in Imnul mortilor:
Ati luminat cu jertfe sfinte,
pamantul, pana’n temelii,
caci arde tara de morminte,
cum arde cerul de faclii.
Inchei acest prim volum cu doua citate din poemele lor, care ne-au mangaiat si intarit sufletele schingiuite si ele. Poezia lor ne-a umplut inimile cand eram in lanturi.
***
Nota redactiei. Continuam cu volumul doi din trilogia „Prizonier in propria tara”. Prefata acestui volum fiind semnata de catre Gabriel }epelea.
***
Glose la viata de dupa gratii

L-am cunoscut pe autorul ciclului de insemnari Prizonier in propria tara, Aurel Sergiu Marinescu, la Aiud, prin anii 1951-1952. Era un tanar de un optimism debordant care m-a surprins, in plus, prin abordarea etichetei de „liberal”, speta rara acolo, printre cei de varsta sa. Imi amintesc de actiunea comuna de a veni in ajutorul prizonierilor varstnici, ca academicianul Constantin Motas si altii, strecurand cu mari riscuri alimente de la detinutii ce lucrau in fabrica, sau la corvezi, la cei claustrati in depozitul uman din sectia a II-a. Intuiam in el o speranta a vietii publice din tara noastra.
In anul 1995, l-am reintalnit la prezentarea cartii sale care a avut loc la Uniunea Scriitorilor si Libraria Sadoveanu. Tanarul din 1951 ma concura la riduri si ma intrecea in revolte. Ca toti adevaratii romani expatriati si-a plimbat trupul prin Manhattan si Brooklyn dar spiritul sau a ramas cantonat in tara de langa Carpati, alaturi de cei ce „n-au avut tinerete”. A avut taria de a retrai pasii prin suferinta, de a aduna date, de a reconstitui viata de galera. Si-a impus sa depuna marturie. Si nu e putin lucru – nu datorita vigilentei Securitatii – ci repararii in constiinta a tuturor spaimelor, loviturilor, umilintelor. E o suferinta de care cei ce n-au cunoscut „reeducarea” in temnitele comuniste nu se vor putea apropia decat cu multa aproximatie. Depaseste orice fantezie! Pot sa spun ca am incercat si eu in cateva randuri sa-mi fac datoria de martor, dar de fiecare data m-am oprit, surpat de cosmaruri. Aveam de ales intre viata si amintiri – dar ce amintiri! Practic un jurnal retrospectiv de puscarie inseamna o noua condamnare, o nedorita resurectie. Iata de ce romanele inspirate de viata concentrationara par atat de palide – ele fiind de obicei opera unora care au cunoscut infernul doar din „calatoriile” altora. Cele mai numeroase carti despre anii de detentie sunt axate pe versuri. Prin virtuitile ei mnemotehnice, poezia a populat celulele cu draperia ei de ura si uitare, s-a transmis din gura-n gura, ca-n baladele populare si a devenit suplimentul mirific cu care puscariasii si-au amagit portiile de arpacas. Poezia nu era „compusa” aici (nu utilizez termenul „scrisa” fiindca noi nu dispuneam de hartie si creion, considerate arme periculoase), doar daca considerati poeti „afara”, in libertate, si nici ascultata sau memorata doar de acestia. Se pomeneau poeti adolescenti care „conspirasera impotriva ordinei sociale” cantand la o petrecere versuri patriotice tabu; varstnici cantonati in perimetrul Cosbuc, alaturi de numerosi braconieri literari din perioada verde a tineretii. Ei compuneau versuri ca si adevaratii poeti pentru ca nu puteau face altceva, poezia fiind acolo unica posibilitate de a comunica cu altii, cu trecutul si viitorul.
Pe langa versuri, viata de dupa gratii si-a gasit o reflectare frecventa in amintiri, insemnari, evocari, cele mai multe constituindu-se in reportaje-ancheta. Aurel Sergiu Marinescu isi incepe relatarea calatoriei in infern printr-o incercare de decelare a radacinilor terorii in Rusia, unde principalul instrument de guvernare al autocratului Rusiei, tarul, a fost politia secreta, politica! Cei patru luntrasi ai mortii, Lenin, Dzerjinsky, Beria, Stalin, n-au realizat decat o perfectionare, o adaptare a sistemului la imperativele absolutismului comunist.
In continuare, Aurel Sergiu Marinescu analizeaza planul de comunizare al Romaniei, „pregatirea tarii noastre pentru a deveni o colonie sovietica, distrugerea institutiilor traditionale: regalitatea, armata, partidele istorice in frunte cu PN}, lichidarea marilor societati implicate in afaceri cu strainatatea, infiltrarea agentilor KGB, oficializarea agentilor Bodnaras, Pantiusa, Ana Pauker, Luka Laszlo etc; derivacreata in societatea romaneasca de intelectualii oportunisti ca Parhon, Sadoveanu, Ralea, Iorgu Iordan etc; organizarea Securitatii dupa „sistemul din patria mama a socialismului biruitor”, pentru a ajunge, dupa circa o suta de pagini la marile capitole: arestarea dupa modelul rusesc, anchetele, calatoria cu duba-vagon penitenciar, viata in inchisoare si coloniile de munca soldate cu cimitire anonime, gropi comune, osuare crescand pretutindeni ca iarba…
Suntem in fata unei radiografii penitenciare, in care prezentarea generala cvasi-stiintifica se interfereaza cu cazuistica, cu relatarea unor momente-cheie din viata autorului si a personajelor intalnite in marea incercare. Bipolaritatea calai-victime constituie axa centrala a cartii, ca dealtfel in toate lucrarile de acest gen. Cand autorul intalneste o oaza de lumina in ochii unui gardian o noteaza cu placere, dupa cum se arata neiertator fata de capitularea unor detinuti ori compatimitor.
Urmarind un fenomen care a marcat viata sutelor de mii de romani in perioada comunista, Aurel Sergiu Marinescu cerceteaza documente, scotoceste prin sertarele propriei amintiri si ale colegilor, relateaza fapte incredibile lansand avertismentul cave = luati aminte sa nu se mai repete. Asemeni cronicarului care nu dorea „sa se inece in uitare cele cumplite vremi”, Aurel Sergiu Marinescu are constiinta datoriei implinite fata de prieteni, fata de victime si fata de istorie. Sunt convins ca volumele ce vor urma vor completa cu alte date cutremuratoare istoria universului concentrationar romanesc.
Gabriel }epelea
(Vor urma capitolele din volumul II)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatai „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Printesa Ileana (recenzie)

Posted by admin On June - 10 - 2009

autor Ioan Ispas

 

Prin librariile americane

Din amintirile Printesei Ileana despre Maresalul Ion Antonescu

carti

Intr-o o biblioteca americana am gasit intâmplator o carte de memorii foarte interesanta „I live Again”, scrisa de Ileana, Princess of Romania, Arhiduchess of Austria, publicata in 1951, 1952 de editura Reinhart and Company Incorporated, New York, Toronto, in limba  engleza. Nu am cunostinta sa fi fost publicata si in limba româna, ar merita sa fie tradusa pentru ca este scrisa cu dragoste si simpatie fata de România si fata de români. Iata ce spune despre Maresalul Ion Antonescu, un membru al familiei regale, Printesa Ileana, una din surorile Regelui Carol al II-lea, la pag.148: ”Multi l-au criticat pe Maresalul Antonescu. Actiunile sale politice pot fi condamnate, aplombul sau regretabil, dar nu este nici un dubiu asupra adâncului sau patriotism. El a fost un implacabil inamic al comunismului si pentru aceasta comunistii nu l-au iertat. Moartea sa a fost miseleasca si brutala in totala contradictie cu recunostinta pe care o merita pentru ce a facut in perioada cât a fost la putere (…). Când  vorbesc despre Maresal, eu nu vorbesc despre el ca politician, desi poate intr-o zi o voi face ,.Eu vorbesc acum despre el ca despre un prieten personal, si pentru mine prietenia inseamna sa-ti iubesti prietenii asa cum sunt cu greseli cu tot, chiar daca nu iubesti greselile lor“.
In primavara lui 1944, Printesa Ileana a vizitat pentru ultima oara casa Antonestilor, de la Predeal. Ea o descrie drept o vila simpla si incântatoare, construita din busteni intregi iar salonul de primire  mobilat cu  gust, oferea una din cele mai incântatoare privelisti pe care  le-a vazut vreodata. Din insorita veranda de sticla simteai ca ai fi  undeva deasupra lumii: panorama muntilor si padurilor insiruita una dupa alta pâna departe la intâlnirea cu un incredibil orizont albastru. A inteles dragostea Maresalului Antonescu pentru vila sa si de ce a ales acest loc pentru odihna si refacere. (Când vom putea monta macar o placa comemorativa pe vila din Predeal a maresalului, n.a.). Ea a petrecut in acest loc toata ziua, simtindu-se in afara timpului, uitând dificultatile  zilnice. Ar fi vrut sa ramâna cu aceasta amintire pentru totdeauna si nu cu cea care a marcat-o doi ani mai târziu, când intâmplator a trecut printr-o piata din Bucuresti unde “o mica si nefericita multime” era fortata de armele soldatilor rusi sa ceara “spontan“ moarte pentru  Maresal, “cererea spontana“ amplificata de megafoane si radio.
Printesa Ileana l-a cunoscut pe Ion Antonescu inca din timpul  primului razboi mondial când era aghiotant al maresalului Prezan, prieten intim cu familia regala. La Iasi, in timpul retragerii, famila regala  locuia intr-o casa din oras, dar familia Prezan a avut o mica vila in afara orasului, amplasata la liziera unei paduri, oferind privelistea unor delusoare inverzite. ”Papa Prezan“ si sotia sa au invitat-o sa petreaca o zi acolo si sa se bucure de viata de la tara. Antonescu era atunci capitan, tânar, viguros, si care iubea copiii cu adevarat. ”El s-a implicat cu entuziasm in jocurile imaginatiei mele, si si-a facut un obiectiv de a ajuta un copil sa uite scenele neplacute in care era obligat sa traiasca. Imi amintesc ca eu m-am bucurat ca mi-a permis sa-i fac o fotografie, cu un aparat stilou pe care l-am primit de la Crucea Rosie Americana.  El a pozat foarte serios s-a aratat surprins laudând pozele pe care le-am facut dupa ce am developat “fotografiile“. Când am fost la scoala in Anglia si el era atasat militar la Legatia din Londra si in câteva sâmbete când m-a vizitat s-a amuzat foarte tare de refuzurile mele invariable de a bea “ginger beer“ (bautura gazoasa cu ghimbir). Standardele sale pentru orice lucru erau foarte inalte. Pentru  mine el a fost acelasi, chiar si când a urcat cele mai inalte trepte ale puterii in viata publica si dupa multi ani dupa casatoria mea. Am facut aceasta remarca odata si el mi-a raspuns râzând “Când suntem impreuna tinereta ta ma face sa ma simt si eu tânar “.
De aceea n-a fost surprinsa când facându-le o vizita lui si sotiei sale, l-a gasit intr-o seara furios si dezlantuit pe generalul Zwiadinecki, s-a calmat imediat când m-a vazut. El a fost un om nu prea inalt dar bine proportionat, cu fata rumena si par roscat, acestea impreuna cu severitatea lui i-au adus porecla de “Câinele rosu“. El si-a pastrat aspectul tineresc si l-a gasit inca practicând ski-ul. Aceste aspecte il deosebeau  desemenea de alti generali români care de obicei prindeau rotunjimi pe masura ce avansau in ranguri si demnitati.
La pag.151 Printesa Ileana continua amintirile despre Antonescu: “Noi am vorbit despre situatia generala din România. Antonescu era in mod evident ingrijorat si nefericit, dar mai credea inca in masina de razboi germana. “Eu stiu“, mi-a spus el, “multi cred ca eu ar terbui  sa-i parasesc pe nemti si sa capitulez in fata aliatilor, dar daca aceasta se face fara o avertizare, eu as fi un tradator  al cuvântului dat de patria mea. Mai este faptul ca germanii sunt inca puternici si pot sa ne distruga intr-o singura zi. Dar mai mult decât toate acestea, eu nu voi semna cu mâna mea un document care sa permita intrarea trupelor rusesti pe teritoriul României. Noi am invatat in ultimul razboi ce a insemnat sa-i avem ca prieteni! Cum va fi daca ii vom avea ca inamici victoriosi? Ei au dorit intotdeauna sa ne anexeze, dar in trecut n-au putut-o face pentru ca mai intâi au fost turcii aici.”
Sigur, oricâta simpatie avea fata de Printesa Ileana, Maresalul Antonescu nu putea sa-i spuna ca este in tratative cu rusii, din motive evidente, fiind un secret de stat. Se stie ca Antonescu a obtinut de la rusi tot ce a cerut, mai putin Basarabia, pentru acest punct, Antonescu dorea acordul sefilor de partide din România, dar acestia l-au amânat, eschivânadu-se si asa s-a ajuns la tradarea de la 23 august.
La pag.306, Printesa Ileana continua amintirile despre Antonescu: “Acum el a fost adus inapoi pentru a fi judecat de bataia de joc numita Tribunal al Poporului. El a fost judecat si condamnat nu pentru ca ar fi facut greseli in guvernarea tarii sale (pentru asemenea greseli ar fi putut fi judecat de cetatenii patriei sale), ci pentru ca a luptat impotriva Rusiei, pentru convingerea sa ca Rusia  a fost inamicul României. N-a fost vocea unui popor care ar fi vorbit prin justitie, dar a fost vocea Sovietelor aspra si metalica amplificata de megafoane cu artificiale cereri de “Moarte pentru Antonescu“, venite din partea simpatizantilor comunisti, asa cum eu insumi am vazut si am auzit la radio. A fost  straniu ca s-a intâmplat sa circul prin Piata Universitatii in aceea zi si sa vad cum este inscenata aceasta  “demonstratie a vointei populare“. Piata imi trezeste multe amintiri din trecut. In fiecare an, din câte imi amintesc, eu revad parazile care aveau loc aici cu prilejul zilei noastre nationale la 10 mai. Aici tatal meu primea parada militara, alaturi de mama mea in uniforma sa de colonel al Regimentului 4 Rosiori. Acum, câtiva ani mai târziu, in aceasta zi de vara, o mica si stingherita multime a fost adunata si eu am oprit sa vad ce vor face. Camioane incarcate cu muncitori si femei din fabricile apropiate si insotite de soldati rusi inarmati, erau dati jos in piata, se intorceau apoi goale pentru a aduce alt  “popor“. Multi soldati rusi inarmati supravegheau  aceasta “entuziasta“ adunatura, dar in ciuda lor, barbatii si femeile dispareau  pe strazile si aleile din apropiere si printre case.“
N.A. Lipsa de entuziasm a oamenilor se explica printre altele si prin deteriorarea conditiilor de trai ca urmare a jafului la care a fost supusa România de catre rusi. Astfel indicele de cost al traiului zilnic era 99 in 1940, 282 in 1943, 2.506 in 1945, 15.416 in 1946 si 197.464 in 1947, cifrele se refera la Bucuresti, conform European Historical Statistics 1750 -1975, de B. R. Mitchell, 1980.
Dar sa continuam cu amintirile Printesei Ileana: “Din aceasta cauza “multimea“ niciodata nu crestea, desi camioanele continuau sa aduca incarcatura lor nefericita in piata. Prin mijlocul multimii erau membri de partid care incercau s-o incite cu strigatele “Moarte pentru Antonescu! Moarte!” Ei aveau un succes mic, dar vocile acestor lideri artificiali erau amplificate prin microfoane si retransmise afara din piata, inregistrate si retransmise in lume si-n curtea salii unde Antonescu nu era judecat pentru  viata  sa, ci pur si simplu astepta sentinta rusilor. Sunetul metalic, nenatural si inuman amplificat de “Moarte!, Moarte!” l-am auzit in urechi mult timp dupa aceea. O alta coincidenta, despre care n-am stiut decât mai târziu, a fost aceea ca decretul cu ziua mortii lui Antonescu, a fost adus la Rege care a fost silit sa-l semneze, simtind o mare tulburare in inima mea.”
Printesa Ileana descrie si vizita pe care a facut-o in acele zile mamei lui Antonescu, din care redau doar o fraza, pag.309. “Ea mi-a spus “ Tu nu stii ca daca fiul meu ar fi avut de ales intre mine si tara sa, el n-ar fi ezitat sa ma impuste pe mine ca sa-si salveze patria “… In continuare Printesa Ileana povesteste legenda cu mama lui Stefan cel Mare, facând o frumoasa legatura cu mama Maresalului Antonescu. La pag. 309 Printesa  Ileana isi continua amintirile:
“Stirea ca decretul de condamnare la moarte a lui Antonescu  a fost semnat am auzit-o in timp ce mergeam de la spital la castel -Decretul de condamnare la moarte al nostru a fost de asemenea semnat – am spus. Acum nu am suficienet elemente pentru a face istoric o analiza a lui Antonescu ca militar si politician, nu am facut o analiza nici pe vremea aceea si nici acum. In inima mea eu am plâns pentru Antonescu  care a fost prietenul meu.“
Când vom putea sa cinstim memoria militarului si omului politic Ion Antonescu asa cum o merita, cu meritele si greselile sale.
Incet, incet adevarul iese la iveala. Sa speram ca actualele gunoaie ridicate la suprafata de apele tulburi ale tranzitiei si ajunse la conducerea tarii vor disparea si va veni o elita adevarata care sa conduca poporul român si care sa-i respecte valorile nationale.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors