Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Romani in lume – Mihaela Mihut

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Gabriela Petcu

MIHAELA MIHUT o actrita care joaca pe scenele americane pastrându-şi o parte din suflet în România „arta este o vindecare, o sarbatoare a vietii”

Am avut placerea sa o cunosc şi sa port discutii cu aceasta minunata actrita, Mihaela Mihut. Povestea ei, ar putea deveni un frumos scenariu de film în care realitatea se împleteşte cu vise, amintiri şi sentimente. Când mi-a spus cu emotie în glas „eu nu joc un rol ci chiar îl traiesc”, am înteles ca nu-ti ramâne altceva de facut decât sa respiri odata cu ea.

mmihut

Mihaela, s-a nascut într-o zi de primavara iar primi paşi i-a facut în satul bistritean Caianu alaturi de parinti, bunici şi sora sa Camelia. Tatal Mihaelei, Ioan Mihut, era preot în judetul Bistrita şi uneori când fetele erau mici, el îi spunea sotiei sale Maria care îl asculta cu îndoiala: „Cami, are sa se faca doctorita, Mihaela-actrita, iar eu am sa plec în America.” Şi iata, acum Ioan Mihut este preot în Detroit, Camelia Mihut doctorita în Grecia, iar Mihaela Mihut preda actoria unei clase la Thomas G. Waites Studio în New York şi are la activ roluri în filme de succes.
Actrita îşi aminteşte cu nostalgie de perioada frumoasa a copilariei. „Bunica, Susana Vidican, era o femeie blânda şi avea grija de mine cu multa dragoste. Îmi aduc aminte un placut ritual al spalarii pe cap, când venea momentul clatitului iar ea pregatea apa în care punea un pic de otet ca sa luceasca parul. Nu voi uita niciodata acel miros de apa cu otet. Uneori, când îmi este greu, închid ochii şi ma întorc pentru o clipa în lumea copilariei iar acel miros, revine şi atunci ştiu ca voi trece cu bine de toate problemele. Bunica, s-a urcat la Ceruri fara sa pot sa-mi iau ramas bun de la ea… Acum, ma gândesc mereu la bunicul meu, Alexandru Vidican şi abia aştept sa merg în România unde ma voi întâlni cu el.”
Mai întâi, a luat drumul Americii Ioan Mihut, care a devenit preot la Biserica „Pogorarea Sf.Duh” din Warren, Michigan; Mihaela cu sora şi mama, au venit în 1983 pe aceste meleaguri pentru a-şi întregi familia. Era în clasa a V-a. Urmatorii ani îi va petrece în cadrul comunitatii româneşti din Warren pâna la absolvirea liceului, în 1989. Viata în comunitatea româna din Warren (un oraşel satelit al Detroit-ului) semana într-un fel cu cea de la Caianu, satul unde copilarisera fetele. Oamenii se cunoşteau şi judecau exigent fiecare gest nepotrivit. Familia preotului trebuia sa fie un exemplu. Cele doua surori, Camelia şi Mihaela, au avut o educatie corecta dovada fiind evolutia frumoasa a fetelor şi pozitia lor în plan profesional din acest moment.
Dupa 1989 Mihaela şi Camelia se vor întoarce în România, pentru studii. Mihaela va fi admisa la IATC (Institutul de Arta Teatrala şi Cinematografie) Bucureşti, la clasa prof. Dem Radulescu. Din anul II clasa va fi preluata de Gelu Colceag.
Începând cu anul III va interpreta diverse roluri la Teatrul National din Bucureşti, împreuna cu Adrian Pintea. Va mai urca şi pe scenele Teatrului Nottara şi a Teatrului Româno-American. În 1994 pe când avea un an de la absolvire, revita „Bucureşti Match” a prezentat-o pe prima coperta – dedicându-i şi un spatiu într-una din pagini. Mihaela obtine chiar o bursa din partea Fundatiei Culturale Române. Înainte de absolvire, joaca deja în doua spectacole: „Puricele” la Teatrul Nottara alaturi de Horatiu Malaele, Dana Dogaru şi Cerasela Iosifescu care a devenit una dintre cele mai bune prietene; rolul May din „Fool for love” jucat la Teatrul româno-american o marcheaza în mod deosebit datorita marelui actor şi om Adrian Pintea. Tot acum, obtine un alt rol de anvergura, în „Orfeu în Infern”, montat de Adrian Pintea la acelaşi Teatru româno-american. La Teatrul Cassandra, joaca cu colegii de clasa spectacolul regizat de Gelu Colceag rolul D-nei Martin din „Cântareata cheala”, piesa scrisa de Eugen Ionescu. Cu acest rol câştiga premiul pentru cea mai buna actrita la Festivalul de Teatru de la Costinesti.
Tatal Mihaelei îi spunea adesea „Mihaita (aşa o alinta) ar trebui sa continui studiile la New York sa ai o diploma şi sa fii profesoara”. Aşadar, se întoarce în America şi ascultându-l, se înscrie pentru examen la The Actors Studio cel mai puternic centru actoricesc. Aici au studiat multi dintre actorii celebri precum Dustin Hoffman, Al Pacino, Robert De Niro, Jack Nicolson şi altii dar nu toti au fost admişi de prima data aşa cum s-a întâmplat cu Mihaela. S-a pregatit singura, alegându-şi un rol potrivit accentului ei iar cu o zi înainte de auditie, nici macar nu ştia adresa de la Actors Studio. Mihaela Mihut obtine Master of Fine Arts, Program in Dramatic Arts, condus de „The Actors Studio” la The New School University New Yok. Dupa absolvire va fi admisa, la 20 februarie 2002, ca membru al clubului actorilor profesionişti The Actors Studio din New York. La sfârşitul anului 2006, are un rol în piesa de debut a lui Mark Leib, Art People.

mmihut2

Anul trecut (2008), Mihaela avea o repetitie cu public la Actors Studio interpretând rolul principal Anka al piesei Hunting Cockroaches, personaj cu care se indentifica. Anka este din Polonia şi vine la New York sa devina actrita dar datorita accentului, îi este extrem de greu şi nu reuşeşte. Dupa repetitie, un domn din sala a întrebat-o daca accentul şi l-a confectionat pentru rol sau chiar îl detine. Aflând ca Mihaela este din România, nu i-a venit sa creada. Craig Singer, regizorul filmului Perkins’14, tocmai încheiase un contract cu Studiourile Media Pro Bucureşti iar peste o luna, mergea în România pentru filmari. Imediat, Mihaela a avut auditie în vederea rolului din filmul Perkins’14, şi aşa a ajuns sa aiba cea mai superba vara, nu numai pentru rolul principal din film dar şi pentru faptul ca era acasa, în România.
Perkins’14 prezinta povestea locuitorilor unui oraş american care sunt atacati de un grup de 14 fiinte dezumanizate, acestea fiind copii rapiti cu zece ani în urma şi instruiti sa ucida, pentru personajul Perkins.  Profesionalismul Mihaelei Mihut este evident şi de aceasta data.
Pentru viitor, Mihaela lucreaza la o piesa regizata de Mirra Bank numita Informed Consent care a avut succes la Londra iar acum, o vor produce studiourile din New York. Mihaela joaca rolul unei românce şi chiar are câteva scene în care vorbeşte româneşte. Cu siguranta, va fi un succes iar faptul ca Mihaela Mihut îşi poarta cu mândrie originea de românca, o va face sa straluceasca şi în acest rol.
Întrebând-o daca are un vis anume, Mihaela mi-a raspuns: „îmi doresc sa am o şcoala de teatru care sa fie într-o bisericuta şi sa aiba o uşa roşie. Tot timpul îi spun tatalui meu ce norocos este ca are un teatru. Pentru mine Teatrul este Sfânt ca şi Biserica. Aici, aş vrea sa învatam sa fim actori buni ceea ce înseamna sa fim oameni buni, sa avem piese de teatru care sa emotioneze şi împreuna sa sarbatorim pentru ca arta este o vindecare, o sarbatoare a vietii aşa cum spune şi Wilhelm Reich ”Art is either self-cure, or a celebration of life”.
Ma despart greu de Mihaela Mihut. Pot spune ca sunt mai bogata sufleteşte de când am cunoscut-o. Dincolo de frumusetea ei ca femeie, am gasit cea mai nobila stare pe care o poate avea un om, aceea de iubire şi daruire neconditionata.

gabriela-petcu   Gabriela Petcu

Nicusor era un biet copil!

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Liviu Antonesei

 

Colegul de comentarii Dan Tapalaga, într-un incisiv articol, o compara pe Elena Basescu, EBA pe stil nou, cu Nicu Ceausescu, Nicusor pe numele sau de alint, Dumnezeu sa-l ierte! Oricât mi-ar placea Tapalaga, oricât de prieten de idei si atitudini l-as socoti, trebuie sa recunosc ca nu sunt de acord cu comparatia lui, valabila numai la suprafata – EBA (ffica lui Traian Basescu, n.r.) e fata „de viata”, îsi petrece vremea prin cluburi de fite cu tot felul de pui de hrebenciuci, asa cum si Nicusor era si el „de viata”, când Tatuca era la putere îsi petrecea vremea cu „baieti de viata”, precum fiul lui Maurer si cel al Ion Voicu, tatal  deputatului Madalin post-revolutionar, ori cu partea „luminata” a activului UTC-UASCR, domnii de azi, tovarasii de ieri Cristoiu, Tatulici, Nistorescu ori raposatul tare-n vodca, poate din acest motiv si mai simpatic decât ceilalti, Stelian Motiu. Dar cu asta, cu aspectul epidermic, orice asemanare înceteaza. Pentru ca Nicu era desigur rasfatat, dar nu si neajutorat, nu sarac cu duhul, marturisesc asta toti cei care l-au cunoscut. Daca a vrut tatâne-su sa-l puna sef la UTC si ministru al tineretului, apoi prim-secretar de Sibiu, l-a pus si gata, oricum nu l-a împins sa se ceara afara din PCR si nu l-a trimis în campanie electorala „ca independent” prin orasele si satele patriei, nici n-a cheltuit banii partidului sa-i plateasca expertii si raspândacii de afise. Dar acum, în democratia asta pestericola de la noi, lucrurile s-au schimbat!
Partidul premierului a fost pus sa-i faca propaganda si cota la voturi beizadicii prezidentiale – câte zece pe sectia de votare, iata a reaparut zeciuiala! –, chiar cu riscul pierderii alegerilor, cum s-a si întâmplat. Sa ne lase dl. Flutur, purtatorul de oua de lemn si alfabetizatorul oilor de la Suceava, cu socotelile sale în care aduna mere si pere – faptul ca PDL are cu peste un procent mai putin decât PSD chiar asta înseamna, ca al doilea partid numit de mine a câstigat. Logic, PDL a pierdut, nu?, dar a iesit familia prezidentiala – la cum se poarta, era sa spun regala, dar ma gândeam la vremurile sumbre, medievale, ale monarhiei absolutiste – în câstig cu un mandat. {i-a facut candidata lui tata moftul.
Camarila nu s-a dat îndarat de la nimic pentru a justifica aceasta procedura incalificabila, cum nu se daduse îndarat nici „sa faca totul” pe vreme de campanie pentru mezina prezidentiala care ne va reprezenta la Bruxelles, în loc sa faca naibii un curs de alfabetizare, ca a chinuit biata limba paterna la fel de îndârjit ca si înainte de debutul competitiei electorale.
Acum, dupa toate prostiile, în care a fost încurajata de slabul de inima tata al sau si de slugarnicii pâna la voma utecisti de la PDL, ca sa nu mai vorbesc despre intelectualii fini si subtili atasati partidului, cu legitimatie sau fara, EBA are emotii. Cu mintea sa odihnita – e un citat din vorbele sale memorabile, nu un calificativ! –, a crezut ca poate folosi uniforma armatei române si însemnele acesteia în campania electorala! Ca a mai folosit si tricolorul, interzis de asemenea ca semn electoral, nu mai conteaza, ca legea nu prevede pedepse. Dar, în chestia cu uniforma militara, este vorba de un delict penal, care se pedepseste cu închisoarea de la trei luni la doi ani! Toata ziua de miercuri, 10 iunie, când problema a fost pusa pe tapet de ancheta Politiei clujene, autosesizata din pricina fotografiilor din presa – ca fotomodelul nu se putea abtine si a trebuit sa se pozeze încalcând legea! –, întreaga liota de slugoi din politica si presa a sarit sa apere a enspea minune a lumii politice bastinase. Ca uniformele se gasesc si în magazine – desi nu înteleg ce importanta are, nu asta interzice legea! –, ca e doar o copilarie, o prostioara etc. Ba chiar si purtatorii de cuvânt ai bravei armii române vin cu argumentul ca unirforma n-ar fi chiar completa, desi articolul 241 din lege nu face astfel de discriminari. Pai, sa ne întelegem – cum sa faca copilarii, prostioare o persoana de 29 de ani, a carei sagacitate politica si nu numai ne-a fost bagata pe ochi toata campania?! Daca e o prostioara, înseamna ca trimitem, iertati expresia verde, dar urmez doar firul logic, înseamna ca trimitem o proasta sa ne reprezinte la Bruxelles si Strabourg. Iar daca nu e,  trimitem o infractoare, sa-i fie pereche lui Gigi Becali! Tertium non datur!

1liviu

Romani cu care ne mandrim – Ioana Harmony Risca

Posted by admin On June - 11 - 2009

autor Gabriela Petcu

Ioana Harmony Risca – descendenta a unei familii românesti cu o prezenta de peste 100 de ani în America, va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010.

harmony

Strabunicul Ioanei, preotul Alexandru Râsca, a fost un reprezentat de frunte al acestei familii de bucovineni si a comunitatii de români din America. Socrul preotului Alexandru Râsca, Lucaci, a emigrat în America la 1906. Ca mai toti emigrantii români din acea perioada si-a câstigat existenta muncind din greu în industria locala a Michigan-ului. În timp, si-a facut Saloon-ul lui (un fel de restaurant).

Când a venit Marea Criza a anilor 1929-1933, a plecat în Romania (1931), unde a devenit un bun gospodar si întreprinzator pe meleagurile bucovinene. Din pacate, si aici lucrurile s-au schimbat în rau în momentul când au venit comunistii la putere. Acestia, i-au luat tot ce agonisise pâna la acea vreme, asa cum multe familii au patit, ramânând fara nimic din munca lor de-o viata.
Alexandru Râsca, preot cu studii la Facultatea de Teologie din Cernauti (hirotonisit în Iasi, la 21 septembrie 1935, de catre mitropolitul Grigorie Botosaneanu) dupa ce a pastorit 33 de ani în Romania, a ajuns pe urmele socrului sau în America, în anul 1969. Dupa un scurt popas pe la cateva parohii din Ohio, a preluat parohia „Pogorarea Sfantului Duh” din Michigan, incepand cu 1 aprilie, 1970. La acea data biserica îsi avea sediul la adresa: 7835 East Lafayette, Detroit. Între timp s-a mutat în Warren, Michigan, la adresa 31500 Ryan Steet, dupa ce a fost achizitionata o biserica Lutherana. Aceasta a trebuit renovata în stil ortodox. Pana s-a construit biserica noua, slujbele s-au tinut în aceasta cladire. Fosta cladire a bisericii Lutherane este în prezent sala sociala.

Parintele Rasca a pastorit pana la începutul anilor ’90 cand s-a stins din aceasta viata. Este înmormantat la cimitirul de la Vatra Romaneasca, din Grass Lake, Michigan.
Copiii si nepotii lui pastreaza traditia romaneasca fiind buni romani. O familie de cinci generatii în America care înca tine sus steagul romanismului pe pamant american. Astfel, stranepoata preotului Râsca, Ioana Harmony Rasca a optat sa reprezinte Romania la Jocurile Olimpice de anul viitor din Canada – Vancouver.
Un model demn de urmat si de alte familii romanesti.

Ioana este nascuta la 16 februarie 1992 în Oakland MI, SUA si este o talentata si ambitioasa patinatoare care ne-a reprezentat anul acesta împreuna cu partenerul ei Chase Andrews Brogan la Campionatul Mondial de Juniori de la Sofia în proba de dans. Foarte multi români de acasa, din România, apreciaza acest patriotism al familiei. Pe multe forumuri online, s-au legat discutii frumoase la adresa acestei minunate tinere.

harmony-chase

Ioana Harmony Râsca împreuna cu Chase Andrews Brogan au deja în palmares un loc patru la Campionatele Internationale de patinaj artistic ale Canadei din august 2008. Harmony, l-a convins pe Chase sa reprezinte împreuna România la Jocurile Olimpice din 2010 acesta, declarând ca este o buna oportunitate de a promova imaginea României în lume, tara pe care a cunoscut-o si pe care a început s-o îndrageasca.

Cu siguranta, toti cei care o cunosc pe Harmony, dar si cei care abia acum, încep sa o descopere în lumea patinajului, vor fi încântati sa-i urmareasca evolutia. Sa îi uram mult succes acestei tinere cu nume armonios ca însusi dansul ei pe gheata!

Epigrame

Posted by admin On June - 11 - 2009

 autor – Sorin Olariu

Unei soliste cam dezbracate

Privind tinuta ei de seara
Te-apuca dintr-o data greata
Si te întrebi daca usoara
E muzica sau cântareata?

Înarmare nucleara

O noua bomba, cum se stie,
Testeaza azi guvernul rus.
Iar noi, de-atâta bucurie,
Desigur, vom sari în sus.

Propunere indecenta

-Hei tataie, nu vrei sex?
Zise-o domnisoara suie.
El, ramas putin perplex:
-Nu… c-amul primim din UE!

Paradox românesc

Pe plaiul nostru scump si sfânt
Exist-o logica ce-mi scapa:
Desi trudeste la pamânt,
Taranu-i mai mereu la apa.

Cine fura miliarde…

Daca jefui ca o fiara,
Si cutezi sa o înfrunti,
Nicio garda financiara
Nu te ia la bani marunti.

***

Poezie in grai banatean

Cu Mariuta-n graginuta

Când eream copil da scoala, mai asa pân clasa opta,
Ma jiucam da unul sângur pân gragina mel cu lopta.
S-uice-asa, ca pra-nsaracie, ma trezasc ca în gragina
Mi sa baga d-a furisul, Mariuta, o vesina.

Una faina, dodoloata, cu v-un an poacie mai marie,
Vaduvoanie, ca barbatul i-o murit da galbinarie.
-Mal Nielutulie, poganie, m-o fost prins ea da supt barba,
Las-o dracului, surduca, hai mai bine stam pra iarba!

S-apai m-o trâncit naroada, lâng gardu-al cu brândusa,
P-orma s-o-njiupit, al naibii si m-o prins pa dupa gusa.
Trâmuram ca cotoroaga, ca dol nu sciam, mal fracie:
Asta cât îi da nasiuie, drasie ie-o, ca ma bacie!

Mai cu sama ca-nsepusa ca sa-m sufle în urechie,
D-ai fi zâs ca-i aizambanul când sa-mburghie pa strechie:
– Se-ai vesino, ai oftica?…O-ntrabai io, într-o doara,
Fierbi mai rau dacât cazanul al cu prunili da vara!

Când colo, dupa o vremie, cum staceam în poienita,
Sa ivira sa do pasca, un berbec cu trii oita.
Iar berbecul, drac da marva, numa-l vezi cum mi sa-nfoaie,
P-orma, tusci!… sari narodul, drept în cârca lul o oaie.

Mariuta, însintata, ma sî tuca: – Mal Nielutu,
Ia sa mi cie vad acuma… Poti sa fasi ca berbecutul?
– Cum sa nu!… Pot sî mai binie, mare brândza, drasie iele,
Dal nu pot, tu, Mariuto, c-ascia nu-s oilii miele!

solariu




autor Gabriela Petcu

 

eol

 

Prima turbina din parcul eolian de la Fântânele – Cogealac va fi instalata în iulie, iar primul MWh se va livra în sistemul energetic la începutul anului viitor.

Grupul CEZ din Cehia, unul dintre cei mai mari producatori, furnizori si distribuitori europeni de energie, construieste în judetul Constanta cel mai mare parc eolian pe uscat din Europa, cu o putere instalata de 600 MW. Capacitatea instalata a Parcului Eolian Fântânele & Cogealac, care se va întinde pe o suprafata de 600 hectare, va fi aproximativ echivalentul unui reactor de la Cernavoda sau a uneia dintre termocentralele din România (Turceni, de pilda). Investitia, evaluata la 1,1 miliarde de euro, a fost prezentata ieri, la Constanta, într-o conferinta de presa sustinuta de reprezentanti ai CEZ România: Martin Pacovsky – COO (Chief Operational Officer), Ondrej Safar – Project Manager si Miklos Szilagyi – site manager Parc Eolian Fântânele & Cogealac. Proiectul parcului situat la nord de Constanta, la aproape 17 km de tarmul Marii Negre, va deveni operational în mai multe etape. Prima etapa a constructiei va genera 347,5 MW si va cuprinde 139 de turbine General Electric, cu o înaltime de 100 metri si cu o capacitate de 2,5 MW. A doua etapa a constructiei va genera 252,5 MW si va cuprinde 101 turbine, fiind operationala pâna la sfârsitul lui 2010, începutul lui 2011. Capacitatea instalata a Parcului Eolian Fântânele & Cogealac depaseste dublul celui mai mare parc eolian aflat în constructie în Europa si atinge triplul capacitatii instalate a celui mai mare parc eolian operational de pe batrînul continent (Guadalajara, Spania). “Cînd acest proiect va fi finalizat, CEZ va avea în România o cota de 10% în energia regenerabila. În iulie vom avea deja prima turbina instalata din acest proiect. De asemenea, la începutul anului viitor, cînd prima etapa va fi gata, vom avea primul MWh livrat în sistem”, a declarat Project Manager Ondrej Safar. La constructia parcului eolian de pe imensul santier din Fântânele si Cogealac, demarata în octombrie 2008, participa efectiv, lucrând în fiecare zi, mai bine de 400 de persoane de nationalitati diferite (români – printre care numerosi localnici, cehi, francezi, germani, australieni, italieni, americani, etc). Potrivit reprezentantilor CEZ România, într-o luna va fi desemnat câstigatorul pentru furnizarea celor 101 turbine ce vor fi montate în a doua etapa a proiectului. “Terenul este închiriat de la localnici pe o perioada de 20-25 de ani, iar acestora le platim anual o suma pe care nu o putem face publica. Avem peste 1.000 de contracte de închiriere a terenului”, a spus Ondrej Safar. Lungimea totala a drumurilor construite în timpul realizarii parcului eolian (137 km) va atinge aproape dublul lungimii litoralului maritim românesc, între Capul Midia si Vama Veche. Pentru montarea pieselor componente ale turbinelor eoliene se utilizeaza macarale gigant cu greutate între 500 si 700 t fiecare. Lungimea unei singure elice este de 48 m, iar diametrul rotorului este de 99 m. Greutatea unei nacele (piesa montata la înaltimea de 100 m) este de 82 t. Pentru transportarea si conectarea curentului electric produs de turbinele eoliene numai din prima parte a proiectului sunt necesari 150 km de cabluri de diferite voltaje (33kV, 100kV). Investitorii spun ca beneficiile investitiei vor putea fi observate în curând de catre localnici. Ei promit ca drumurile si canalizarea din Cogealac si Fântânele vor fi reabilitate, iar iluminatul public va fi gratuit, alimentat de noile instalatii. Potrivit reprezentantilor CEZ România, puterea va fi conectata la reteaua Transelectrica, iar energia va fi vânduta clientilor români si straini. Pâna în prezent, în România sunt instalate unitati cu o putere de numai 8 MW în ceea ce priveste productia de energie electrica din surse eoliene. Grupul CEZ activeaza în 11 tari din Europa Centrala si de Sud Est. În România, grupul este prezent din 2005, prin compania CEZ România. Pe sectorul de distributie, CEZ detine în România o cota de piata de 17%. CEZ contribuie si la parteneriatul pentru construirea Reactoarelor 3 si 4 de la Cernavoda, cu o participatiune de 9,15%.
Iata care sunt avantajele energiei eoliene:
– Emisia zero de substante poluante si gaze cu efect de sera, datorita faptului ca nu se ard combustibili.
– Nu se produc deseuri; producerea de energie eoliana nu implica producerea de deseuri.
– Costuri reduse pe unitate de energie produsa; costul energiei electrice produse în centralele eoliene moderne a scazut substantial în ultimii ani.
– Costuri reduse de scoatere din functiune; spre deosebire de centralele nucleare, unde costurile de scoatere din functiune pot fi de câteva ori mai mari decât costurile centralei, în cazul generatoarelor eoliene, costurile sunt minime acestea putând fi integral reciclate.
Dezavantajele producerii de energie eoliana sunt nesemnificative. În afara de poluarea vizuala, prin aparitia lor inestetica, poluarea sonora s-a redus considerabil în urma dezvoltarii tehnologice de ultima generatie.

 

Hai-hui prin tara!

Posted by admin On June - 10 - 2009

autor Liviu Antonesei

 

Hai-hui prin tara!

haihui

Acum vreo douazecisicinci de ani, redactorul sef al ziarului local din Timisoara a cazut victima unei erori de paginatie. Pe vremea aceea, ziarele judetene ale PCR apareau în format mic, în patru pagini, astfel încat nu aveai cum sa nu vezi cele doua pagini din mijloc laolalta, ca un întreg. Dar, desi în format mic, ele trebuiau neaparat sa relateze asupra vizitelor pe care secretarul general al  PCR, Nicoale Ceausescu pe numele sau de acasa, le facea prin tara. Si asa a aparut si boroboata. Într-o buna zi, rea pentru redactorul sef cu pricina, pe prima pagina si pe cea de-a doua, era instalata o relatare despre vizita tovarasului prim prin unul din judetele patriei. Pe pagina trei, era un reportaj despre un caz de – cum se spunea atunci – vagabondaj, intitulat „Hoinar prin tara”! Doar ca titlul din pagina trei era exact în dreptul unei fotografii a lui Ceausescu din pagina doi! A urmat ce urma de obicei în asemenea împrejurari – sedinta, scandal, demiterea redactorului sef si trimiterea sa la munca de jos! Si înca e bine ca întamplarea e din anii optzeci pentru ca, în anii cincizeci, redactorul sef s-ar fi oprit direct la puscarie, dupa o ancheta bine simtita exercitata asupra sa de „organe” si un proces sumar cu usile inchise.

Multe s-au schimbat din 1989 încoace, dar unele lucruri nu, cum ar fi obiceiul plimbatului la presedintii români. Da, presedintele nostru mult iubit, bantuie tara în lung si în lat, hoinareste cu aplicatie, dupa cum ne promisese sau, mai degraba, îsi promisese si promisese adversarilor dumisale. Constatam într-un alt articol ca are dreptate sa procedeze asa, chiar daca nu si-a anuntat deocamdata candidatura. Are dreptate tehnic, vreau sa spun, pentru ca poate beneficia de pozitia sa oficiala pentru a-si pune în dificultate adversarii. Are dreptate si în fond, dar cred ca se cam înseala asupra formei! De cand a început campania pentru europarlamentare, dl. Basescu s-a aruncat pur si simplu asupra teritoriului, a profitat de fiecare ocazie ce i s-a oferit, i-a fost oferita sau si-a oferit-o singur cand n-au avut altii grija. N-a rezistat tentatiei si n-a stiut sa evite nici capcanele. A tuns oaia d-lui Flutur, sub dealul scris cu trupuri de oi, ca pe vremea Tatucai, doar ca atunci erau trupuri de oameni, s-a repezit la Bucuresti la forumul economic, a trecut în viteza pe la Muntele Athos si, înaintea vizitei în Israel, a ajuns si pe la Hurez, unde l-au aplaudat suporterii pesedisti si, tot în mare viteza, a ridicat pe undeva si un premiu „de om al anului”, desi anul n-a ajuns înca la jumatate! În cursul acestor peregrinari frenetice, am aflat ce pozne facea în copilarie laolalta cu fratînele, ca era un copil razgaiat, am mai aflat si cum erau fiicele în propria lor copilarie, precum si o multime de alte detalii de familie ori crase banalitati despre lume si viata. N-am aflat însa nimic despre mersul proiectului politic din 2004, nici daca se întrevede altul mai norocos, iar despre criza ne-a spus ceea ce stiam, ca exista si ca nu ne-a ocolit.

O campanie neoficiala cu consum enorm de energie, menita sa-l pastreze pe presedinte în atentia publicului cu orice pret, dar una tare haotica, ori nu reusesc eu sa-i întrevad sensul. Adversarii, dar acesta este rolul lor, au calificat-o drept disperata. Nici suporterii nu par foarte lamuriti devreme ce dl. Cartarescu, desi nu se declara dezamagit de presedinte, constata ca acesta n-a putut face prea multe pe parcursul mandatului.

Nu stiu daca agitatia prezidentiala este un semn de disperare, dar diagnostichez o emotivitate crescuta, un surplus evident de adrenalina. Poate fi si semn al cunoscutei mobilizari, dar atunci cred ca e si pretimpurie, si cam obositoare. Dar poate fi si efectul calcului rece – dl Basescu stie ca va castiga primul tur, dar ce se întampla daca adversarii îsi pot mobiliza alegatorii pentru al doilea tur în jurul celui ramas în joc? Se sparie gandul prezidential! Si, totusi, nu cred ca panica este sfetnicul cel mai bun…

Prizonier in propria tara

Posted by admin On June - 10 - 2009

autor Aurel Sergiu Marinescu

asm

Gropi comune, morminte necunoscute, oseminte anonime (continuare)

Trebuie spus ca in marea lor majoritate procesele politice nu se judecau de instante militare inferioare spre a exista posibilitatea de recurs la instanta regionala si, apoi, la Tribunalul Suprem. Dupa aceste forme urma cererea de clementa (gratiere) la Adunarea Nationala. Pentru cei ce erau judecati pentru infractiuni politice de catre instanta militara, prima instanta era deja tribunalul regional, recursul fiind adresat Tribunalului Suprem, deci se depasea o treapta juridica, de fapt nu avea nici o importanta, caci condamnarea era data de Securitate. Instantele juridice nu aveau decat rolul de a da o forma oficial legala condamnarii deja fixate. Judecatorii stiau ca ordinul de a fi executat era o masura politica profilactica si nu luau in considerare vinovatia sau nevinovatia prizonierului politic si nici faptul ca el, nefiind executat, dusmanii poporului vor crede ca aparatul represiv al conducerii politice nu este destul de puternic si vor trece la actiuni violente impotriva regimului instaurat si a conducatorilor lui.
La Jilava, camera condamnatilor la moarte se numea camera zero. O astfel de camera speciala se afla si la Vacaresti pentru executiile din Bucuresti. In alte inchisori insa condamnatii la moarte erau strict izolati intr-o camera situata ea insasi la extremitatea cladirii. Astfel se afla in toamna anului 1951, la inchisoarea militara Timisoara, intr-o camera, izolat, un condamnat la moarte, pare-mi-se cu numele de familie Dorau? Care aprovizionase cu armament partizanii din muntii Banatului, el reusind sa se infiltreze in uniforma de ofiter, intr-o unitate militara de unde a reusit sa sustraga un camion cu arme si munitie. In cursul zilelor si, uneori, noptile ii auzeam continuu zgomotul lanturilor de la picioare.
Nu cunosc exact daca in provincie se faceau executii sau prizonierii condamnati la moarte erau transportati in anumite inchisori pentru executie. Circula o informatie ca un gardian din Jilava, un tigan din Ferentari, pe nume Iamandi, era acela care impusca pe la spate in cap condamnatul, fapt pentru care primea 500 lei de fiecare crima (suma trebuie raportata la nivelul monedei si salariului din 1951). Tot el se pare ca era trimis in locurile din tara, unde urma sa fie executat un detinut politic condamnat la moarte.
In timp ce prizonierul condamnat la moarte se afla in camera speciala pentru condamnatii la moarte (la Jilava cum am mai spus, numarul zero), nu avea nici o asitenta medicala, nu era scos din camera pentru nici un motiv si, prin vizeta, gardianul il supraveghea continuu, el fiind obligat sa mearga continuu cu lanturi la picioare si catuse la maini de la 5 dimineata pana la 10 seara. Camera nu avea paturi, podeaua era de ciment si doar seara se introducea o rogojina pe care sa doarma iar dimineata era scoasa afara la ora 5.
La Vacaresti existau paturi care, in cursul zilei, erau lipite de perete, in pozitie verticala ca sa nu poata fi folosite, la 10 seara printr-un dispozitiv de afara erau puse in pozitie orizontala spre a fi folosite, fara nici un fel de saltea sau acoperitoare iar, dimineata, la 5, prin acelasi dispozitiv erau manevrate in pozitia verticala. La mijlocul camerei se afla un inel fixat in beton de care se legau printr-un lant lanturile detinutului de la picioare. La fel se proceda cu fiecare condamnat aflat acolo si toti erau in miscare continua, zgomotul lanturilor fiind auzit oricand de gardian. Daca un condamnat se oprea din mers, se facea liniste, zgomotul lanturilor trase pe cimentul podelii nu se mai auzea si gardianul isi facea aparitia imediat la vizeta prin care, de altfel, ii supraveghea aproape continuu.
Cand toate formalitatile zise legale erau epuizate, detinutul era chemat, seara in general, daca sosise raspunsul negativ al Marii Adunari Nationale. Atunci era scos din celula, si pus sa semneze ca a primit hainele si obiectele personale, dupa care i se comunica ca sentinta a ramas definitiva. Cei aflati in Vacaresti, in general condamnati pentru delapidare, in 1958-1960, iar inainte pentru sabotaj, erau transportati cu o masina GAZ la Jilava direct la locul executiei, in Valea Piersicilor, intotdeauna noaptea, cu exceptia lui Ion Lugojanu si a lotului sau care au fost executati, in cursul zilei. Formalitatile erau aceleasi si pentru cei aflati la Jilava care erau scosi din camera si transportati cu un GAZ in Valea Piersicilor. Acolo gardianul calau Iamandi ordona detinutului sa mearga inainte, el venea in urma lui si il impusca in ceafa. Un doctor constata moartea, dupa care, in groapa deja facuta in cursul zilei de detinutii de drept comun, Iamandi il impingea pe mort si arunca pamant peste el, acoperindu-l pana umplea groapa, nu inainte de a-i scoate catusele de la maini si lanturile de la picioare. Uneori ca sa existe mai multa operativitate se scoteau lanturile de la picioarele condamnatului inainte de a fi urcat in masina si acesta ramanea doar cu catuse la maini.
Pentru cei carora li se comuta condamnarea la moarte in munca silnica pe viata procedura era mai simpla; identificarea, scosul din celula, semnarea actului ca „a luat cunostinta”, apoi lanturile de la picioare erau scoase ca si catusele si cu obiectele de imbracaminte personala pe care le avea in sectia condamnatilor la moarte era transferat intr-una din celulele din reduit sau la Vacaresti, in inchisoare.
Comportarea condamnatilor la moarte in asteptarea hotararii definitive a fost cu totul diferita de la un individ la altul, in functie de structura sa morala. Unii devin crestini devotati, il regasesc pe Christos si se roaga continuu. Altii devin sfidatori, dusmani fanatici ai comunismului. De frica de a nu striga „Jos comunismul”, ceea ce unii au facut-o ca o sfidare totala in momentul suprem, si ca sa nu devina un motiv ca plutonul de executie sa se gandeasca la ceea ce face si sa aiba mustrari de constiinta, s-a ajuns la concluzia ca e mai bine sa fie folosit un calau pentru executie, unul pentru toata tara.
In general atmosfera e pesimista, unii plang, altii cad in mutenie, unii devin atei si se revolta impotriva lui Dumnezeu, altii isi deapana amintirile, unii sunt nervosi, gata de harta, altii sunt calmi, impacati cu lumea si cu ei insisi. Asa s-au dus din aceasta lume mii de oameni. Un singur caz am auzit, cand condamnatul a fost scos din camera sa si impuscat in ceafa pe coridor, si dupa constatarea mortii, a fost transportat la Valea Piersicilor spre inhumare: Lucretiu Patrascanu, in inchisoarea Uranus. Se pare insa ca el si uneori si altii, din motive cunoscute numai de calaii sefi ai Securitatii au luat ultimul drum, in noapte, catre crematoriu iar cenusa se pare a fost aruncata in raul Dambovita.
Si daca mii si mii de victime au fost redate pamantului, curmandu-li-se miseleste viata si fiind ingropate hoteste, in intunericul noptii, de cele mai multe ori, si ingropati in pripa, ce s-a intamplat oare cu acele cadavre, nu putine, care au fost incinerate la crematoriu? Unde le-a fost aruncata cenusa?
Pe noi, cei care am trecut prin acel infern rosu, aceste intrebari ne vor urmari toata viata. Cati dintre noi au disparut? Unde sunt? Cand vor fi cinstiti asa cum se cuvine pentru suferintele lor?
Nimeni nu intelege mai bine ca noi si nimanui nu poate sufletul sa-i vibreze ca noua, celor ce am trait ani si ani prizonieri in inchisorile pentru detinuti politici, prizonieri in propria tara, nimeni nu poate trai emotia si zdrobitorul adevar al versurilor scrise de poetii nostri din inchisoare: Nichifor Crainic si Rady Gyr.
N.Crainic scria intr-un peom:
Intrebat-am bufnita cu ochiu sferic
oarba care vede’n intuneric,
tainele ascunse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Iar Radu Gyr numarand mormintele celor ucisi, de care arde pamantul tarii, nu poate compara martiriul atator mii de fiinte decat cu resurectia, cu invierea umpland cerul de faclii, precum in noaptea de Paste „cu viata pre moarte calcand”. El scrie in Imnul mortilor:
Ati luminat cu jertfe sfinte,
pamantul, pana’n temelii,
caci arde tara de morminte,
cum arde cerul de faclii.
Inchei acest prim volum cu doua citate din poemele lor, care ne-au mangaiat si intarit sufletele schingiuite si ele. Poezia lor ne-a umplut inimile cand eram in lanturi.
***
Nota redactiei. Continuam cu volumul doi din trilogia „Prizonier in propria tara”. Prefata acestui volum fiind semnata de catre Gabriel }epelea.
***
Glose la viata de dupa gratii

L-am cunoscut pe autorul ciclului de insemnari Prizonier in propria tara, Aurel Sergiu Marinescu, la Aiud, prin anii 1951-1952. Era un tanar de un optimism debordant care m-a surprins, in plus, prin abordarea etichetei de „liberal”, speta rara acolo, printre cei de varsta sa. Imi amintesc de actiunea comuna de a veni in ajutorul prizonierilor varstnici, ca academicianul Constantin Motas si altii, strecurand cu mari riscuri alimente de la detinutii ce lucrau in fabrica, sau la corvezi, la cei claustrati in depozitul uman din sectia a II-a. Intuiam in el o speranta a vietii publice din tara noastra.
In anul 1995, l-am reintalnit la prezentarea cartii sale care a avut loc la Uniunea Scriitorilor si Libraria Sadoveanu. Tanarul din 1951 ma concura la riduri si ma intrecea in revolte. Ca toti adevaratii romani expatriati si-a plimbat trupul prin Manhattan si Brooklyn dar spiritul sau a ramas cantonat in tara de langa Carpati, alaturi de cei ce „n-au avut tinerete”. A avut taria de a retrai pasii prin suferinta, de a aduna date, de a reconstitui viata de galera. Si-a impus sa depuna marturie. Si nu e putin lucru – nu datorita vigilentei Securitatii – ci repararii in constiinta a tuturor spaimelor, loviturilor, umilintelor. E o suferinta de care cei ce n-au cunoscut „reeducarea” in temnitele comuniste nu se vor putea apropia decat cu multa aproximatie. Depaseste orice fantezie! Pot sa spun ca am incercat si eu in cateva randuri sa-mi fac datoria de martor, dar de fiecare data m-am oprit, surpat de cosmaruri. Aveam de ales intre viata si amintiri – dar ce amintiri! Practic un jurnal retrospectiv de puscarie inseamna o noua condamnare, o nedorita resurectie. Iata de ce romanele inspirate de viata concentrationara par atat de palide – ele fiind de obicei opera unora care au cunoscut infernul doar din „calatoriile” altora. Cele mai numeroase carti despre anii de detentie sunt axate pe versuri. Prin virtuitile ei mnemotehnice, poezia a populat celulele cu draperia ei de ura si uitare, s-a transmis din gura-n gura, ca-n baladele populare si a devenit suplimentul mirific cu care puscariasii si-au amagit portiile de arpacas. Poezia nu era „compusa” aici (nu utilizez termenul „scrisa” fiindca noi nu dispuneam de hartie si creion, considerate arme periculoase), doar daca considerati poeti „afara”, in libertate, si nici ascultata sau memorata doar de acestia. Se pomeneau poeti adolescenti care „conspirasera impotriva ordinei sociale” cantand la o petrecere versuri patriotice tabu; varstnici cantonati in perimetrul Cosbuc, alaturi de numerosi braconieri literari din perioada verde a tineretii. Ei compuneau versuri ca si adevaratii poeti pentru ca nu puteau face altceva, poezia fiind acolo unica posibilitate de a comunica cu altii, cu trecutul si viitorul.
Pe langa versuri, viata de dupa gratii si-a gasit o reflectare frecventa in amintiri, insemnari, evocari, cele mai multe constituindu-se in reportaje-ancheta. Aurel Sergiu Marinescu isi incepe relatarea calatoriei in infern printr-o incercare de decelare a radacinilor terorii in Rusia, unde principalul instrument de guvernare al autocratului Rusiei, tarul, a fost politia secreta, politica! Cei patru luntrasi ai mortii, Lenin, Dzerjinsky, Beria, Stalin, n-au realizat decat o perfectionare, o adaptare a sistemului la imperativele absolutismului comunist.
In continuare, Aurel Sergiu Marinescu analizeaza planul de comunizare al Romaniei, „pregatirea tarii noastre pentru a deveni o colonie sovietica, distrugerea institutiilor traditionale: regalitatea, armata, partidele istorice in frunte cu PN}, lichidarea marilor societati implicate in afaceri cu strainatatea, infiltrarea agentilor KGB, oficializarea agentilor Bodnaras, Pantiusa, Ana Pauker, Luka Laszlo etc; derivacreata in societatea romaneasca de intelectualii oportunisti ca Parhon, Sadoveanu, Ralea, Iorgu Iordan etc; organizarea Securitatii dupa „sistemul din patria mama a socialismului biruitor”, pentru a ajunge, dupa circa o suta de pagini la marile capitole: arestarea dupa modelul rusesc, anchetele, calatoria cu duba-vagon penitenciar, viata in inchisoare si coloniile de munca soldate cu cimitire anonime, gropi comune, osuare crescand pretutindeni ca iarba…
Suntem in fata unei radiografii penitenciare, in care prezentarea generala cvasi-stiintifica se interfereaza cu cazuistica, cu relatarea unor momente-cheie din viata autorului si a personajelor intalnite in marea incercare. Bipolaritatea calai-victime constituie axa centrala a cartii, ca dealtfel in toate lucrarile de acest gen. Cand autorul intalneste o oaza de lumina in ochii unui gardian o noteaza cu placere, dupa cum se arata neiertator fata de capitularea unor detinuti ori compatimitor.
Urmarind un fenomen care a marcat viata sutelor de mii de romani in perioada comunista, Aurel Sergiu Marinescu cerceteaza documente, scotoceste prin sertarele propriei amintiri si ale colegilor, relateaza fapte incredibile lansand avertismentul cave = luati aminte sa nu se mai repete. Asemeni cronicarului care nu dorea „sa se inece in uitare cele cumplite vremi”, Aurel Sergiu Marinescu are constiinta datoriei implinite fata de prieteni, fata de victime si fata de istorie. Sunt convins ca volumele ce vor urma vor completa cu alte date cutremuratoare istoria universului concentrationar romanesc.
Gabriel }epelea
(Vor urma capitolele din volumul II)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatai „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Printesa Ileana (recenzie)

Posted by admin On June - 10 - 2009

autor Ioan Ispas

 

Prin librariile americane

Din amintirile Printesei Ileana despre Maresalul Ion Antonescu

carti

Intr-o o biblioteca americana am gasit intâmplator o carte de memorii foarte interesanta „I live Again”, scrisa de Ileana, Princess of Romania, Arhiduchess of Austria, publicata in 1951, 1952 de editura Reinhart and Company Incorporated, New York, Toronto, in limba  engleza. Nu am cunostinta sa fi fost publicata si in limba româna, ar merita sa fie tradusa pentru ca este scrisa cu dragoste si simpatie fata de România si fata de români. Iata ce spune despre Maresalul Ion Antonescu, un membru al familiei regale, Printesa Ileana, una din surorile Regelui Carol al II-lea, la pag.148: ”Multi l-au criticat pe Maresalul Antonescu. Actiunile sale politice pot fi condamnate, aplombul sau regretabil, dar nu este nici un dubiu asupra adâncului sau patriotism. El a fost un implacabil inamic al comunismului si pentru aceasta comunistii nu l-au iertat. Moartea sa a fost miseleasca si brutala in totala contradictie cu recunostinta pe care o merita pentru ce a facut in perioada cât a fost la putere (…). Când  vorbesc despre Maresal, eu nu vorbesc despre el ca politician, desi poate intr-o zi o voi face ,.Eu vorbesc acum despre el ca despre un prieten personal, si pentru mine prietenia inseamna sa-ti iubesti prietenii asa cum sunt cu greseli cu tot, chiar daca nu iubesti greselile lor“.
In primavara lui 1944, Printesa Ileana a vizitat pentru ultima oara casa Antonestilor, de la Predeal. Ea o descrie drept o vila simpla si incântatoare, construita din busteni intregi iar salonul de primire  mobilat cu  gust, oferea una din cele mai incântatoare privelisti pe care  le-a vazut vreodata. Din insorita veranda de sticla simteai ca ai fi  undeva deasupra lumii: panorama muntilor si padurilor insiruita una dupa alta pâna departe la intâlnirea cu un incredibil orizont albastru. A inteles dragostea Maresalului Antonescu pentru vila sa si de ce a ales acest loc pentru odihna si refacere. (Când vom putea monta macar o placa comemorativa pe vila din Predeal a maresalului, n.a.). Ea a petrecut in acest loc toata ziua, simtindu-se in afara timpului, uitând dificultatile  zilnice. Ar fi vrut sa ramâna cu aceasta amintire pentru totdeauna si nu cu cea care a marcat-o doi ani mai târziu, când intâmplator a trecut printr-o piata din Bucuresti unde “o mica si nefericita multime” era fortata de armele soldatilor rusi sa ceara “spontan“ moarte pentru  Maresal, “cererea spontana“ amplificata de megafoane si radio.
Printesa Ileana l-a cunoscut pe Ion Antonescu inca din timpul  primului razboi mondial când era aghiotant al maresalului Prezan, prieten intim cu familia regala. La Iasi, in timpul retragerii, famila regala  locuia intr-o casa din oras, dar familia Prezan a avut o mica vila in afara orasului, amplasata la liziera unei paduri, oferind privelistea unor delusoare inverzite. ”Papa Prezan“ si sotia sa au invitat-o sa petreaca o zi acolo si sa se bucure de viata de la tara. Antonescu era atunci capitan, tânar, viguros, si care iubea copiii cu adevarat. ”El s-a implicat cu entuziasm in jocurile imaginatiei mele, si si-a facut un obiectiv de a ajuta un copil sa uite scenele neplacute in care era obligat sa traiasca. Imi amintesc ca eu m-am bucurat ca mi-a permis sa-i fac o fotografie, cu un aparat stilou pe care l-am primit de la Crucea Rosie Americana.  El a pozat foarte serios s-a aratat surprins laudând pozele pe care le-am facut dupa ce am developat “fotografiile“. Când am fost la scoala in Anglia si el era atasat militar la Legatia din Londra si in câteva sâmbete când m-a vizitat s-a amuzat foarte tare de refuzurile mele invariable de a bea “ginger beer“ (bautura gazoasa cu ghimbir). Standardele sale pentru orice lucru erau foarte inalte. Pentru  mine el a fost acelasi, chiar si când a urcat cele mai inalte trepte ale puterii in viata publica si dupa multi ani dupa casatoria mea. Am facut aceasta remarca odata si el mi-a raspuns râzând “Când suntem impreuna tinereta ta ma face sa ma simt si eu tânar “.
De aceea n-a fost surprinsa când facându-le o vizita lui si sotiei sale, l-a gasit intr-o seara furios si dezlantuit pe generalul Zwiadinecki, s-a calmat imediat când m-a vazut. El a fost un om nu prea inalt dar bine proportionat, cu fata rumena si par roscat, acestea impreuna cu severitatea lui i-au adus porecla de “Câinele rosu“. El si-a pastrat aspectul tineresc si l-a gasit inca practicând ski-ul. Aceste aspecte il deosebeau  desemenea de alti generali români care de obicei prindeau rotunjimi pe masura ce avansau in ranguri si demnitati.
La pag.151 Printesa Ileana continua amintirile despre Antonescu: “Noi am vorbit despre situatia generala din România. Antonescu era in mod evident ingrijorat si nefericit, dar mai credea inca in masina de razboi germana. “Eu stiu“, mi-a spus el, “multi cred ca eu ar terbui  sa-i parasesc pe nemti si sa capitulez in fata aliatilor, dar daca aceasta se face fara o avertizare, eu as fi un tradator  al cuvântului dat de patria mea. Mai este faptul ca germanii sunt inca puternici si pot sa ne distruga intr-o singura zi. Dar mai mult decât toate acestea, eu nu voi semna cu mâna mea un document care sa permita intrarea trupelor rusesti pe teritoriul României. Noi am invatat in ultimul razboi ce a insemnat sa-i avem ca prieteni! Cum va fi daca ii vom avea ca inamici victoriosi? Ei au dorit intotdeauna sa ne anexeze, dar in trecut n-au putut-o face pentru ca mai intâi au fost turcii aici.”
Sigur, oricâta simpatie avea fata de Printesa Ileana, Maresalul Antonescu nu putea sa-i spuna ca este in tratative cu rusii, din motive evidente, fiind un secret de stat. Se stie ca Antonescu a obtinut de la rusi tot ce a cerut, mai putin Basarabia, pentru acest punct, Antonescu dorea acordul sefilor de partide din România, dar acestia l-au amânat, eschivânadu-se si asa s-a ajuns la tradarea de la 23 august.
La pag.306, Printesa Ileana continua amintirile despre Antonescu: “Acum el a fost adus inapoi pentru a fi judecat de bataia de joc numita Tribunal al Poporului. El a fost judecat si condamnat nu pentru ca ar fi facut greseli in guvernarea tarii sale (pentru asemenea greseli ar fi putut fi judecat de cetatenii patriei sale), ci pentru ca a luptat impotriva Rusiei, pentru convingerea sa ca Rusia  a fost inamicul României. N-a fost vocea unui popor care ar fi vorbit prin justitie, dar a fost vocea Sovietelor aspra si metalica amplificata de megafoane cu artificiale cereri de “Moarte pentru Antonescu“, venite din partea simpatizantilor comunisti, asa cum eu insumi am vazut si am auzit la radio. A fost  straniu ca s-a intâmplat sa circul prin Piata Universitatii in aceea zi si sa vad cum este inscenata aceasta  “demonstratie a vointei populare“. Piata imi trezeste multe amintiri din trecut. In fiecare an, din câte imi amintesc, eu revad parazile care aveau loc aici cu prilejul zilei noastre nationale la 10 mai. Aici tatal meu primea parada militara, alaturi de mama mea in uniforma sa de colonel al Regimentului 4 Rosiori. Acum, câtiva ani mai târziu, in aceasta zi de vara, o mica si stingherita multime a fost adunata si eu am oprit sa vad ce vor face. Camioane incarcate cu muncitori si femei din fabricile apropiate si insotite de soldati rusi inarmati, erau dati jos in piata, se intorceau apoi goale pentru a aduce alt  “popor“. Multi soldati rusi inarmati supravegheau  aceasta “entuziasta“ adunatura, dar in ciuda lor, barbatii si femeile dispareau  pe strazile si aleile din apropiere si printre case.“
N.A. Lipsa de entuziasm a oamenilor se explica printre altele si prin deteriorarea conditiilor de trai ca urmare a jafului la care a fost supusa România de catre rusi. Astfel indicele de cost al traiului zilnic era 99 in 1940, 282 in 1943, 2.506 in 1945, 15.416 in 1946 si 197.464 in 1947, cifrele se refera la Bucuresti, conform European Historical Statistics 1750 -1975, de B. R. Mitchell, 1980.
Dar sa continuam cu amintirile Printesei Ileana: “Din aceasta cauza “multimea“ niciodata nu crestea, desi camioanele continuau sa aduca incarcatura lor nefericita in piata. Prin mijlocul multimii erau membri de partid care incercau s-o incite cu strigatele “Moarte pentru Antonescu! Moarte!” Ei aveau un succes mic, dar vocile acestor lideri artificiali erau amplificate prin microfoane si retransmise afara din piata, inregistrate si retransmise in lume si-n curtea salii unde Antonescu nu era judecat pentru  viata  sa, ci pur si simplu astepta sentinta rusilor. Sunetul metalic, nenatural si inuman amplificat de “Moarte!, Moarte!” l-am auzit in urechi mult timp dupa aceea. O alta coincidenta, despre care n-am stiut decât mai târziu, a fost aceea ca decretul cu ziua mortii lui Antonescu, a fost adus la Rege care a fost silit sa-l semneze, simtind o mare tulburare in inima mea.”
Printesa Ileana descrie si vizita pe care a facut-o in acele zile mamei lui Antonescu, din care redau doar o fraza, pag.309. “Ea mi-a spus “ Tu nu stii ca daca fiul meu ar fi avut de ales intre mine si tara sa, el n-ar fi ezitat sa ma impuste pe mine ca sa-si salveze patria “… In continuare Printesa Ileana povesteste legenda cu mama lui Stefan cel Mare, facând o frumoasa legatura cu mama Maresalului Antonescu. La pag. 309 Printesa  Ileana isi continua amintirile:
“Stirea ca decretul de condamnare la moarte a lui Antonescu  a fost semnat am auzit-o in timp ce mergeam de la spital la castel -Decretul de condamnare la moarte al nostru a fost de asemenea semnat – am spus. Acum nu am suficienet elemente pentru a face istoric o analiza a lui Antonescu ca militar si politician, nu am facut o analiza nici pe vremea aceea si nici acum. In inima mea eu am plâns pentru Antonescu  care a fost prietenul meu.“
Când vom putea sa cinstim memoria militarului si omului politic Ion Antonescu asa cum o merita, cu meritele si greselile sale.
Incet, incet adevarul iese la iveala. Sa speram ca actualele gunoaie ridicate la suprafata de apele tulburi ale tranzitiei si ajunse la conducerea tarii vor disparea si va veni o elita adevarata care sa conduca poporul român si care sa-i respecte valorile nationale.

Intrarea in NATO ne-a costat doua miliarde de euro?

Posted by admin On June - 10 - 2009

geoananato

Mircea Geoana este responsabil pentru contractul cu Bechtel, a declarat Radu Berceanu în cadrul unei emisiuni tv. „În perioada în care s-a semnat contractul cu Bechtel, Mircea Geoana a facut demersurile necesare, fiind ambasador in SUA în acele timpuri. S-a speculat ca acest contract a fost atribuit atât de repede, contract cu o valoare de peste doua miliarde de euro, pentru a ne usura intrarea in NATO“, a declarat ministrul Transporturilor.

„Vreau sa-i aduc aminte domnului Geoana ca banii în Ministerul Transporturilor nu dispar, dar sunt putini, pentru ca avem în prezent un contract cu Bechtel de doua miliarde de euro, un contract prost pentru România, contract semnat de Nastase si Mitrea, în perioada când Geoana era ambasador în SUA, contract ce s-a negociat în 6-7 zile pentru a ajuta România sa intre în NATO“, a spus Radu Berceanu.
Ministrul Transporturilor si Infrastructurii a declarat recent ca pretul estimat initial pentru constructia Autostrazii Transilvania, în contractul cu Bechtel, nu a avut o baza reala si a fost prezentat „ca sa sune bine“.
„În contract nu exista niciun fel de termen, nu exista niciun pret, niciun fel de cantitati. Exista termene tinta, preturi tinta si cantitati tinta“, a spus Radu Berceanu.

Andrei Vartic a ales sa fie impreuna cu Grigore Vieru

Posted by admin On June - 10 - 2009

Despre Andrei Vartic…

foto-andrei-vartic-a-ales-sa-fie-impreuna-cu-grigore-vieru

Poetul Nicolae Dabija

„…este un alt Grigore Vieru al neamului, care pleaca dintre noi, doar ca Grigore Vieru si-a concentrat destinul în poezie, iar Andrei Vartic si-a irosit genialitatea în diverse domenii: publicistica, teatru, fizica, matematica si multe altele. Când se va scrie adevarata istorie a neamului, numele lui Andrei Vartic nu va putea fi evitat. A stat de veghe la toate lucrurile frumoase de la începutul revoltelor din 1990, aducând poezia pe baricade si teatrul poetic, pe care l-a initiat, facând cuvintele sa incendieze, sa stârneasca cutremure”

*

Academicianul Petru Soltan

„Regretatul Andrei Vartic a fost un luptator aprig pentru adevar si dreptate, un carturar cu cunostinte enciclopedice, si e prea putin spus. Avea cunostinte profunde în matematica, fizica, fizico-chimie, filosofie, geneza limbii române, a poporului român si a umanitatii. Este de datoria mea sa spun ca puterile de la Chisinau nu au nevoie de asa valori, le-ar placea sa ne mentina în mocirla si într-o noapte polara. Draga, Andrei, sa te aiba Dumnezeu în paza!”.

*

Alexei Rau, directorul Bibliotecii Nationale din Chisinau

„Era cel mai fidel si mai vechi cititor, a condus o cafenea filosofica si a inaugurat multe expozitii. Era un om care nu tolera minciuna. Avea un curaj deosebit si era un mare patriot al neamului. Nu ezita sa ajute oamenii, traia pentru oameni”.

*

Constantin Tanase, directorul ziarului Timpul

„Pe drumul cel din Noaptea pe care ni-e dat s-o trecem, ca sa nu ne ratacim cu totul, Dumnezeu a pus niste faclii sa arda. La distante anume, unele mai mari, altele mai mici, ele puncteaza întunericul indicând directia în care urmeaza sa ne miscam.

Fara aceste faclii popoarele nu ar avea gustul libertatii si nici vocatia drumului spre lumina.

Andrei Vartic este una dintre aceste faclii. Zic ESTE, fiindca aceste faclii nu se sting odata cu disparitia omului; omul s-a dus, faclia arzânda ramâne sa lumineze. Faclia Vartic va sta ca distanta în timp alaturi de faclia Vieru, plecat si el în acest an, plin de incertitudini si sperante. Ca si Vieru, Vartic a avut de suportat în ultimii ani cele mai ticaloase lovituri din partea mercenarilor de la abatoarele de presa „Flux” si „Moldova Suverana”. Acestia i-au grabit despartirea de noi, dar nu l-au putut înfrânge. Andrei Vartic, o figura exponentiala a intelectualitatii românesti basarabene, a ramas cu noi, pe baricade. Faclia Vartic continua sa arda si sa lumineze drumul spre Lumina pe care Andrei a iubit-o atât de mult. Dumnezeu sa-l aiba în Lumina Lui”

*

Arcadie Suceveanu

„Ramân tot mai putini oameni de talia si de calibrul lui Andrei Vartic”

*

Iurie Colesnic

“Sunt oameni a caror trecere în neant ramâne pentru totdeauna o pierdere irecuperabila. Astfel, nu-l vom putea înlocui cu nimeni altcineva pe Andrei Vartic, stralucit actor si regizor, cunoscut publicist si mare patriot.

Un anticomunist convins înca din studentie, când învata la Facultatea de fizica si matematica a Universitatii de Stat din Moldova, prin însasi prezenta sa, el le reda celor din jur încrederea în faptul ca adevarul este de neînvins. A fost deputat în primul parlament si a participat la toate bataliile politice din acea perioada, izbutind sa obtina ca limba româna, tricolorul, stema RM sa devina simbolurile Moldovei suverane si independente. Multe lucruri s-au sters din memoria martorilor acelor timpuri de neuitat. Nu însa si chipul lui Andrei Vartic, prezent într-un pulover cu mânecile suflecate n Piata Marii Adunari Nationale… Discursurile sale înflacarate au ramas adânc ncrustate în memoria noastra, aidoma unor caramizi de aur ale istoriei moderne.

Nu i-a fost întotdeauna usor. A organizat cu greu teatrul poetic „Alexei Mateevici”, care s-a încadrat activ în procesul de renastere a constiintei nationale a cetatenilor Moldovei. I s-a luat cu forta acest teatru, el însa nu s-a resemnat si, cu un optimism de invidiat, s-a încadrat în activitatea postului de radio „Vocea Basarabiei”. Emisiunile sale pe teme istorice au devenit un veritabil tezaur national. În ultimul timp, a editat mai multe culegeri de publicistica, a îngrijit o rubrica permanenta la „Timpul” si a fost unul dintre cei mai cititi publicisti contemporani.

Andrei a plecat fara a reusi sa duca la bun sfârsit mai multe idei ale sale. Era dispus sa monteze noi spectacole, sa scrie articole, sa efectueze sapaturi si toate acestea sa le faca de dragul învingerii binelui asupra raului, a stiintei asupra nestiintei, deoarece credea cu tarie în triumful adevarului, a luptat pentru adevar si a ramas în inimile noastre drept un veritabil luptator pentru idealurile umaniste.

Membru al Consiliului Politic National al AMN, el participa cu placere la actiunile grandioase ale partidului, le aproba sau dezaproba, dar întotdeauna facea acest lucru cu toata sinceritatea. Nu cunosc pe altcineva care sa fi reunit în sine toate acele calitati care îi erau caracteristice lui Andrei Vartic. Tocmai de aceea îi vom resimti acut lipsa acum si întotdeauna.”

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors