Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Dezmembrarea Romaniei?

Posted by Stefan Strajer On June - 25 - 2009

 

Dezmembrarea Romaniei?

Autor: Gheorghe Tanasescu (Maryland)

Inauntru, sfada si incrancenarea,
Afara se canta “dezmembrarea”

Refrenul “dezmembrarea Romaniei” are o vechime de peste 80 de ani si s’a cantat, cu voci impunatoare, de catre un grup de romani tradatori in frunte cu secretarul C.C al PCdR, Alexandru Iliescu, tatal vanzatorului de tara, Ion Iliescu, azi presedinte de onoare al celui mai mare partid din Romania, PSD. Cum acest refren a inceput sa fie din nou fredonat consider ca nu sunt de prisos cateva precizari, macar pentru blogul domnului Iliescu unde se minte 24 de ore pe zi. In 1931, la Gorikovo, langa Moscova, la Congresul al V-lea al P.C.d.R. (sectia romana a Kominternului), s’a adoptat urmatoarea rezolutie, redactata de Bela Kuhn si semnata de Alexandru Iliescu in calitate de secretar al CC al P.C.d.R.: “Romania contemporana nu reprezinta prin sine o unire a tuturor romanilor, ci un stat tipic cu multe natiuni, creat pe baza sistemului pradalnic de la Versailles, pe baza ocuparii unor teritorii straine si pe baza inrobirii unor popoare straine. Burghezia si mosierimea din Romania, infaptuind propriile lor planuri imperialiste si indeplinind, totodata, insarcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina si Banatul si supun unei asupriri nationale nemaipomenite si unei exploatari semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, rusi-ucraineni, bulgari, nemti, turci si altii.” (Biblioteca Academiei Romane, Arhiva Istorica, Cota Ab XIII-3).
Asasinandu-l pe Ceausescu, Ion Iliescu a distrus singura forta de aparare si sustinere a integritatii teritoriale si unitatii nationale a Romaniei.

iliescu7

Este dovedit faptul ca dictatorul Nicolae Ceausescu, a platit cu viata impotrivirea sa la politica de sovietizare a tarii si integrare politico-economica in colosul sovietic. Nu e nici un dubiu ca Ion Iliescu si agentura pregatita, din timp, la Moscova, au constituit falanga cu care URSS – Gorbaciov au realizat asasinarea dictatorului si mentinerea Romaniei in sfera de influenta sovietica. In zadar urla Ion Iliescu, la 22 dec.2003, la solemnitatea de aniversare a crimelor din decembrie ’89: “Sa pui pe seama KGB desfasurarea si realizarea revolutiei este o prostie si o ticalosie”, intrucat Virgil Magureanu, participant activ la ,,lucrarile’’ din dec. ’89 si fost conspirator in echipa lui Iliescu, intr’un interviu la BBC, spunea: “A fost evident ca in Romania KGB-ul a organizat diversiunea impotriva fostului regim”. {i pentru a demonstra capacitatea revolutionara, de basm, a sefului de echipa, dl Magureanu continua, la BBC: “Au existat teroristi straini, care au actionat cu complicitati din interior”. “Desigur scopul lor era de a crea deruta si de a duce la o deteriorare a situatiei si a echilibrului nostru intern de atunci. Dupa care, tot la comanda, ei au fost de fiecare data retrasi, in asa fel incat urme palpabile despre acest episod nu au ramas. Sau aceste urme au fost sterse de catre anumiti complici din interior. Dar, repet, cred ca acest lucru nu s’ar fi putut face fara complicitati din interior”. (Romania Libera – 22 decembrie 2003). Mai vreti dovezi privind aportul lui Ion Iliescu, ca sa-l numesc numai pe el, la distrugerea Romaniei?
Vladimir Bucovski: “In decembrie 1989, in Romania s-a derulat o lovitura de stat regizata de KGB”. Istoricul militar Alexandru Mihai Stoenescu a demonstrat, in cadrul dezbateri “Adevarul despre Decembrie 1989”, ca “Creierul operatiunii din decembrie 1989 a fost serviciul secret rusesc KGB”. Romania ante-decembrista a cunoscut mai multe conspiratii care au actionat operational pe teren, in decembrie 1989, toate incurajate de seviciile secrete rusesti, KGB si GRU, dar – atentie- aflate sub stricta supraveghere a securitatii. Ceausescu a fost informat personal asupra acestora de catre seful Securitatii, generalul Iulian Vlad, pana in ultima sa zi de presedinte al RSR. Ion Iliescu ii facea, in 1989, vizite la Tescani lui Andrei Plesu, viitorul sau ministru al Culturii in primul guvern FSN. Despre Raportul Tismaneanu, Alex Mihai Stoenescu spune: “Acestea sunt legendele lui Tismaneanu care a omis nepermis implicarea structurilor fostei URSS in evenimentele din Romania. Lovitura de stat a fost realizata de KGB si GRU cu sprijinul tacit al unei parti a Securitatii romane, antrenand insa mase de revolutionari autentici doar pentru a se masca activitatile grupurilor conspirative cat si pentru motivul ca Moscova se temea de rezistenta fortelor loiale lui Ceausescu”.
Cunoscand toate astea te cuprinde mila de bietul popor roman care de 20 de ani inghite odioasa minciuna a asasinului, precum ca “In Decembrie ’89, oamenii s’au inarmat ca sa apere revolutia si s’au impuscat intre ei”. Aceasta imbecilitate a fost posibila numai pentru ca romanii nu au avut reprezentanti sau conducatori, dupa decembrie ’89, altii decat agentii sovietici despre care “Romania Libera” din 14 iunie 2007, sub titlul “Sfarsitul continuu” ne spune ca la inceputul anilor ’80 Romania devenise, in viziunea Kremlinului, un caz critic de stat comunist in stare de implozie (vraji gorbacioviste – n.m.). Cultul personalitatii, indepartarea de dogmele Moscovei si apropierea de exceptia chineza si ideile ciuce nord-coreene, mizeria materiala si morala a populatiei creau spectrul unei prabusiri iminente a regimului de la Bucuresti. Angoasa sovieticilor era ca Romania se va indrepta, dupa un astfel de esec, in tabara capitalista occidentala. ({tefan Andrei stie multe pe aceasta tema – n.m). Un raport al colonelului Gordievski (inainte de a fi arestat, ca spion englez, de KGB) recomanda, printre altele, reactivarea agentilor mai vechi si mai noi ai Moscovei din Romania. Urma ca ei sa pregateasca o succesiune de coloratura sovietica, in urma unei revolte populare sau a unui complot anti-Ceausescu, dirijat de sovietici. Se pare ca recomandarea colonelului Gordievski privind activarea retelelor KGB din Romania a reusit. In timpul revolutiei, ele au jucat un rol important, dat fiind ca Romania postcomunista a fost impiedicata sa se indrepte spre tabara occidentala. Petre Roman, prim-ministrul acelor ani, a recunoscut ca in octombrie 1990 i-a cerut sefului SIE, generalul Caraman, sa dispuna retragerea celor 26.000 de agenti sovietici sub acoperire, aflati in Romania din 1989, gazduiti si protejati de autoritatile romane. E de presupus ca 26.000 de agenti sovietici, printre care si basarabeni, vorbind perfect romaneste, au jucat timp de un an rolul unei imense armate secrete, de consolidare, prin toate metodele cunoscute din arsenalul clasic al KGB, a primului regim postcomunist din fostul Pact de la Varsovia readus pe orbita Moscovei. Cheia de bolta a acestei realinieri a fost Tratatul romano-sovietic, in primavara anului 1990, semnat de Iliescu si Gorbaciov, prin care partea romana accepta – singura din Europa Rasariteana – ca eventualele aliante prooccidentale de securitate ale tarii sa fie aprobate de Moscova. Doar prabusirea URSS, in dec. ’91, a dus la schimbari si in Romania. Ar fi fascinant sa aflam cu ce s’au ocupat, de fapt, cei 26.000 de agenti sovietici acoperiti, intre 25 decembrie 1989 si oct.1990?!, se intreaba dl Emil Hurezeanu, autorul articolului “Sfarsitul continuu”. (Romania Libera/ 14 iunie 2007).
Singura din Europa Rasariteana, Romania, care nu a avut parte de multumirile cancelarului Germaniei cu ocazia implinirii a 20 de ani de la caderea zidului Berlinului, cand a spus: “Le multumim popoarelor din Europa de est care s’au eliberat pasnic de jugul dictaturii sovietice si au ridicat Cortina de fier”. E trist ca in timp ce germanii “sarbatoresc o bucurie istorica”, dupa cum a spus Doamna Angela Merkel, romanii, desi parte din aceeasi societate europeana, traiesc zile de cosmar, nesiguranta, somaj, saracie, aniverseaza, la infinit, atacul terorist din decembrie, drept revolutie si inghite regurcitatiile spionului-asasin care a distrus Romania, devenita, gratie lui, oaia neagra a Europei. Romania e singura tara din estul Europei careia, tot mai multe puteri occidentale, precum Germania, Austria cer cu insistenta “stoparea banilor pentru Romania corupta”. Singura in care, acum, la ceas de alegeri europene si prezidentiale, cei 26.000 de dusmani ai Romaniei, guvernanti si opozitie, striga: “Jos Basescu”. De ce?. Pentru ca, dupa parerea mea, presedintele Basescu a inceput, in politica externa, sa semene cu Ceausescu. Il rog sa nu se supere, daca nu-i convine comparatia, dar nu pot sa nu-mi amintesc ca la fatidicul Congres al V-lea de la Gorikovo-Moscova, problema dezmembrarii Romaniei era sustinuta alaturi de romanul Alexandru Iliescu, de bulgarul Gheorghi Dimitrov si ungurul Bela Kuhn (Schlosser), fostul secretar al lui Lenin, conducatorul revolutiei bolsevice din Ungaria (1919), inabusita de Armata Romana. Aviz Europei. Nu intamplator, jurnalistul Ziua si mai mult istoricul, Vladimir Alexe a fost agresat de indivzi necunoscuti dar stiuti. Nu intamplator, dupa incendiarele declaratii ale politologului transnistrean, Andrei Safonov, “Dezmembrarea Romaniei, asa cum s’a intamplat cu Iugoslavia, Cehoslovacia sau URSS, nu ar face lumea sa sufere. S’ar rezolva multe probleme financiare. Iar daca dispare pentru totdeauna speranta reconstituirii Romaniei Mari, atunci opozitia pro-romana de la Chisinau nu mai rezista”, citat de ziarul Cotidinul, sustinatorul din tata’n fiu al dezmembrarii Romaniei, Ion Iliescu, a suflat in carbuni ca sa faca jaratec: “Din 1990 incoace, Basescu a demolat toate constructiile politice din care a facut parte”. Traian Basescu, poate, a facut gafe politice, dar nu pot sa nu constat ca in politica externa se dovedeste un bun patriot si un luptator pentru reconstituirea Romaniei Mari. Daca este adevarat ce mi-a spus un fost colonel de securitate, ca la ultimul Congres al PCR Ceausescu ar fi pus problema anularii efectelor pactului Ribbentrop-Molotov, ceea ce, foarte posibil, i-a adus asasinarea, trebuie avut in vedere ca presedintele Basescu are o sarcina mult mai grea si mai periculoasa, avand ca oponenti de disputa, trei state si nu unul. Oricum, dupa 11 ani de guvernare iliesciana in conditii de anarhie nici Winston Churchill nu ar fi facut mai mult decat au facut Emil Constantinescu si Traian Basescu. Din ’89,. Romania a ramas dominata de structurile sovietice, iar romanii s’au lasat antrenati de Iliescu care a lansat cel mai periculos joc politic, goana dupa securisti, colaboratori ai securitatii, turnatori, politie politica etc, lasand, astfel, agentura sovietica sa lucreze in voie. Nu Securitatea a distrus Romania ci cei 26.000 infiltrati in toate structurile politice, administrative si de aparare. CNSAS-ul si Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, dupa acestia ar trebui sa umble si sa-i deconspire. Dar daca si ei sunt tot dintre Ei???.

Invatamantul superior romanesc si necesitatea schimbarii

Posted by admin On June - 24 - 2009

autor Ec.drd. Mihaela Luminita Strajeri

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, Românialuminita

Societatea româneasca se afla într-un proces de schimbare în care toate elementele de ordin economic, social, politic, civic au cunoscut o noua dinamica în încercarea de adaptare la conditiile prezente. Importanta învatamântului superior devine tot mai evidenta în  societatea româneasca. Universitatea devine resursa institutionala absolut indispensabila economiei si societatii românesti pentru construirea societatii bazate pe cunoastere si realizarea obiectivelor de redefinire a fundamentelor competitivitatii.

În perioada comunista sistemul învatamântului superior românesc era supus integral deciziilor mai mult sau mai putin arbitrare venite din partea Ministerului Învatamândetului si nu îsi punea problema existentei sale, deoarece intrarile si iesirile sale erau garantate de catre stat, iar calitatea procesului de învatamânt nu influenta prea mult relatia sa cu mediul extern. Dupa decembrie 1989 sistemul de învatamânt superior a intrat într-o criza existentiala, prin ruperea raporturilor rigide dintre universitati si mediul înconjurator si aparitia unui câmp de forte extrem de puternice în mediul politic, economic si social extern.
Astazi ele se afla într-un profund proces de transformare si tind sa-si modeleze activitatea în acord cu problematica realitatilor economice si sociale. Institutiile de învatamânt superior se confrunta astfel cu transformari fara precedent în ceea ce priveste cadrul propriu de functionare, asteptarile din partea publicului, atributii si reponsabilitati. Daca pâna recent misiunea lor se rezuma în special la procesele de învatare si cercetare, astazi nu mai pot fi privite ca institutii în sine, izolate, ele trebuie conectate la problemele cu care se confrunta societatea.
Sistemul national de învatamânt superior trebuie sa reflecte nevoile specifice si traditiile în materie de educatie ale societatii pe care o deserveste. Functia fundamentala pe care o îndeplines te un sistem de învatamânt superior eficient este aceea de a oferi societatii o forta de munca adaptabila, mobila si usor de ocupat, capabila sa aplice abilitatile cerute de piata locala, regionala sinationala muncii.
Asigurarea acestei functii esentiale de formare profesionala aduce în discutie perfectionarea resurselor umane privite prin prisma instruirii, dezvoltarii si autoperfectionarii continue. Programul National de Reforme 2007-2010 prevede ca România si-a asumat, pentru anul 2010, tinta strategica de 7% a ratei de participare la educatie si formare profesionala pentru grupa de vârsta 25-64 de ani. Presiunea exercitata asupra institutiilor de învatamânt superior de stat (publice) pentru realizarea de activitati cât mai competitive este tot mai crescuta si datorita aparitiei pe piata pregatirii profesionale a noi actori – în special universitati private si organizatii neuniversitare – care, nefiind alimentate cu resurse de la bugetul de stat, sunt constrânse sa desfasoare o activitate cât mai dinamica si mai eficienta.
Învatamântul superior se confrunta în prezent cu o serie de provocari.

Unele dintre ele sunt tipice pentru învatamântul superior din întreaga lume, unele celui european, iar altele sunt mai curând tipice pentru tarile foste comuniste, cum este cazul României, care se afla într-o perioda de consolidare a economiei sale de piata. În conceptia lui Epstein (2007) se remarca trei categorii de factori cu influenta asupra institutiilor de învatamânt superior: globalizarea, comercializarea si impactul crizei economice. Garrod (2008) identifica ca principali factori:  organizarea, managementul si costurile de operare. Într-o lucrare recenta, Stearns (2008) arata ca principala provocare careia trebuie sa-i faca fata invatamântul superior este tocmai tensiunea între nevoile si obiectivele educatiei. Aceasta tensiune, trebuie precizat nu este nicidecum noua. Universitatile se vad nevoite sa conteste preponderenta stiintei care cedeaza locul, dupa spusele sociologului german Ulirich Beck, „societatii riscurilor”, în care riscurile mediului ambiant cresc mai rapid decât beneficiile progresului social si tehnic.

Asadar, principalele provocari si tendinte ale învatamântului superior românesc contemporan sunt urmatoarele:

Cresterea cererii pentru educatie superioara este un fenomen mondial cu care se confrunta toate tarile lumii. Cererea de noi locuri de scolarizare creste neîntrerupt, tot mai multi studenti de tipuri si vârste diverse înscriindu-se în învatamântul superior pentru a fi instruiti, sub diverse forme într-un numar crescând de domenii si în cadrul unor programe pedagogice moderne. Fenomenul se datoreaza din plin democratizarii crescânde a societatilor.

În SUA începând cu anii ’40 ai sec. XX învatamântul superior capata un caracter de masa, transformându-se din învatamânt al elitei sociale si politice în învatamânt accesibil pentru toti. Valul „masificarii” învatamântului superior în Europa vine abia în anii ’70 ai sec. XX. Conform studiilor UNESCO în 2005 erau înrolati 138 milioane de studenti în toata lumea, cu 50% mai mult în comparatie cu 1999. Ponderea populatiei cu studii superioare este în crestere în România, de la8,7% în 1999 la 11,1% în 2005 dar ramâne inferioara ratei din tarile cu economie dezvoltata respectiv Franta 16,4%, Germania 15%, Marea Britanie 15,4%. Rata de participare la învatamântul superior din România a crescut de la 27,7% în 2000/2001 la 44,8% în 2005-2006.
Guvernul României explica cresterea participarii în învatamântul superior, specifica ultimilor 15 ani, prin dezvoltarea învatamântului superior privat, dezvoltarea retelelor de universitati, înfiintarea de noi universitati sau dezvoltarea filialelor marilor universitati în locatii netraditionale si prin cresterea interesului pentru învatamântul superior determinat de existenta unui grad mare de absorbtie pe piata muncii a fortei de munca înalt calificate. O tendinta manifestata în mai toate tarile este cresterea costurilor în invatamântul superior. Invatamântul superior tinde sa fie costisitor, fiind legat în general de consumul mare de forta de munca. Efectul benefic al utilizarii judicioase a tuturor resurselor – financiare, materiale sau umane – este în afara oricarei discutii. Grija pentru resursele umane trebuie sa fie o preocupare majora a universitatilor, pentru ca acestea constituie un element important al costurilor. Exista o multitudine de domenii în care s-ar putea realiza economii minore de cheltuieli, care sunt, însa, categoric eclipsate de eficienta pe care ar putea-o aduce cu sine reforma modului de angajare, repartizare, management si salarizare a resurselor umane.

Globalizarea si integrarea regionala.

Dezvoltarea capitalului institutional si uman implicata de calitatea de membru a Uniunii Europene (UE) necesita eforturi si investitii semnificative. Nu este necesara doar alinierea la legislatia UE, ci si dezvoltarea capacitatii juridice si administrative de implementare si aplicare a acestora. Acest lucru implica crearea unei piete competitive cu institutii private si publice capabile sa satisfaca cerintele pietei comune. Aderarea la Uniunea Europeana reprezinta o provocare semnificativa la adresa cercetarii si învatamântului superior, a activitatii de extensie si a organizatiilor profesionale. O consecinta importanta a competitivitatii în conditiile globalizarii se regaseste în domeniul ocuparii personalului si al structurii resurselor umane în universitati. Ocuparea cu personal poate înregistra un regres, daca nu se iau din timp masurile corespunzatoare în domeniul managementului resurselor umane, prin exercitarea tuturor functiilor conducerii în acest domeniu, pentru asigurarea echilibrului necesar între cerintele si posibilitatile de acoperire cu resurse umane acordate cu nivelul tehnologic tot mai avansat si cerintele pietei globalizate.

Dezvoltarea tehnologiei si informatiei.

Sistemul de învatamânt, în situatia actuala în care evolutia tehnologiei informatiei tinde sa îsi faca un loc
tot mai important în toate domeniile de activitate, are nevoie de sisteme informatice performante si adaptate în permanenta dinamicii tehnologice. Informatizarea procesului educational si de învatamânt necesita realizarea unor noi structuri organizatorice, noi modalitati de management si noi cai de utilizare a tehnologiilor informatiei. Dezvoltarile recente din domeniul tehnologiilor informationale si ale comunicatiilor au produs o schimbare esentiala atât în planul necesitatilor de dobândire a cunostintelor si a capacitatii de a raspunde acestora, cât si în modul în care sunt oferite programele de studiu în cadrul institutiilor de învatamânt. Preocuparile pentru realizarea simbiozei dintre pregatirea de specialitate si pregatirea generala în procesul de formare a personalului se rasfrâng în mod favorabil asupra desfasurarii activitatii. Aceste preocupari contribuie, în mare masura, atât la asimilarea rapida a noilor realizari ale stiintei si tehnicii, cât si la obtinerea unei eficiente crescânde. Însa nu se poate trece cu vederea ca, în activitatea administratiei universitare, sunt frecvente cazurile în care institutii înzestrate cu tehnica moderna realizeaza o eficienta scazuta. Aceasta evidentiaza necesitatea cresterii preocuparii pentru ridicarea nivelului de pregatire a personalului, inclusiv sub aspectul posibilitatilor de a realiza corespunzator unitatea dintre academic si administrativ.

Diminuarea finantarilor învatamântului superior din bugetul statului este un adevar valabil pentru toate tarile europene. Ca o tendinta actuala, Marshall (2007) arata ca institutiile de învatamânt superior încearca sa redefineasca balanta de venituri obtinute din finantare publica cu cele din surse private.
Consiliul Uniunii Europene, într-un Proiect de raport comun al Consiliului si al Comisiei pentru 2008, precizeaza ca, cheltuielile publice destinate institu tiilor din învatamântul tertiar din UE, inclusiv educatiei si cercetarii, au reprezentat 1.1% din PIB la nivelul UE-27 în anul 2004. Totalul cheltuielilor ramâne totusi mult sub nivelul înregistrat în
Statele Unite. Acest lucru se datoreaza în mare parte faptului ca nivelul de finantare privata în Statele Unite este de sapte ori mai ridicat. Cheltuielile pe student înscris în învatamântul tertiar în SUA au fost mai mult decât duble fata de media înregistrata în UE. Uniunea Europeana trebuie sa dubleze investitia pentru învatamântul superior (o crestere de aproximativ 10.000 pe an pentru fiecare student) ca sa atinga nivelul din Statele Unite ale Americii. Investitiile publice pentru educatie si formare profesionala au crescut de la momentul adoptarii strategiei Lisabona si sunt comparabile cu cele din SUA (mai mari decât în Japonia). Problema este reprezentata de investitiile private, acestea fiind modeste în majoritatea Statelor Membre. Conform OECD 2008, Danemarca, Olanda, Slovacia si Suedia au înregistrat cele mai importante cresteri ale ponderii cheltuielilor pentru educatie în cheltuielile publice. Cele mai scazute ponderi ale acestor cheltuieli se întâlnesc în Grecia, Italia, Germania si Republica Ceha (sub 10%). In România s-a înregistrat o crestere accentuata a cheltuielilor publice în învatamântul superior de la aproape 0,4% din PIB la peste 0,8% din PIB în 2007 si 2008. Aceasta crestere a determinat o infuzie de resurse suplimentare de care era mare nevoie în acest sector, dar cresterile suplimentare au fost în mare parte utilizate pentru investitii în infrastructura sau echipament, putine fiind investitiile în modernizarea sistemului. Cheltuielile curente, au ramas în linii mari neschimbate ca pondere în PIB. Nu este clar daca recenta crestere a volumului de cheltuieli se va mentine pe termen mediu. Un alt studiu OECD din 2006 arata totusi ca, prin comparatie, tarile membre ale Uniunii Europene investesc în medie 1.2% din PIB în invatamântul superior, în timp ce Statele Unite Ale Americii investesc 2.6%. Daca ne referim strict la sistemul public de educatie, situatia în SUA nu difera fundamental fata de cea din Europa. Crizele de finantare artificial orchestrate au determinat diminuarea fondurilor alocate sistemului public de educatie. Reducerea bugetelor universitatilor de stat nu reflecta neaparat o scadere a veniturilor contribuabililor, ci un recul sensibil al partii din impozitul pe venit afectata institutiilor publice de învatamânt superior. Acestea si-au vazut bugetele reduse cu o treime în ultimii douazeci si cinci de ani. În SUA finantarea publica a învatamântului, inclusiv a celui privat, variaza de la 50% la 70% în functie de anul bugetar, iar învatamântul superior se caracterizeaza printr-o „comercializare” puternica, ce face ca universitatile sa se implice în procese de generare a profiturilor. Desigur, traditia americana de finantare a universitatilor provine din sectorul privat (alumni, fundatii si întreprinderi private), aceasta traditie lipseste în Europa, învatamântul superior european fiind unul public prin esenta. Sursele de finantare pentru institutiile de învatamânt din România sunt: bugetul statului, bugetele locale, veniturile proprii ale institutiilor de învatamânt, donatii, sponsorizari si impozite de la persoane fizice si juridice. Anul 1998 a adus o schimbare fundamentala, prefigurata de altfel de Legea 84/1995, în asigurarea finantarii universitatilor de stat de la bugetul statului. Principiul care guverneaza de atunci finantarea este numarul de studenti echivalenti. Cheltuielile legate de asigurarea resurselor pentru procesul de învatamânt (cheltuieli de personal si cheltuieli materiale), cuprinse în finantarea de baza, se asigura prin contractul institutional, iar cele legate de dezvoltare (investitii, dotari) sau întretinerea bazei materiale (reparatii capitale, modernizari, reabilitari, etc.) se asigura prin contractul complementar. Trebuie mentionat totusi ca, Legea invatamântului (84/1995) a fost modificata de 28 de ori, dintre care de 10 ori prin ordonanta de urgenta. Si aproape întotdeauna, principalul argument al modificarii legii a fost armonizarea cu directivele europene. Organizarea si desfasurarea studiilor superioare sunt reglementate separat, fie prin ordin al ministrului, fie prin hotarâre de guvern.
Institutiile de învatamânt superior pot organiza activitate de cercetare si dezvoltare si pot fi implicate în activitati de proiectare, consultanta sau expertiza; aceste activitati pot fi organizate în colaborare cu alte institutii de învatamânt sau cercetare din România sau din alte tari. În concluzie, pretutindeni învatamâtul superior se confrunta cu mari provocari si dificultati legate de finantare, cresterea cererii de educatie superioara, dezvoltarea tehnologiei si informatiei. Integrarea României în Uniunea Europeana, are efecte semnificative asupra educatiei si formarii profesionale, care va contribui la definirea locului si rolului României în structurile Uniunii Europene. În alcatuirea strategiei sale de ocupare a fortei de munca, Uniunea Europeana a inclus confirmarea faptului ca, pentru a continua sa fie competitiva în contextul economiei mondiale si al societatii informationale în formare, resursele umane trebuie sa fie capabile sa aplice anumite abilitati de înalt nivel, care pot fi usor adaptatepentru a satisface o serie de nevoi în schimbare. În actuala etapa de dezvoltare economico-sociala, dezvoltarea învatamântului apare ca o cerinta a progresului de ansamblu a societatii. Pe termen lung, învatamântul contribuie la dezvoltarea economica a unei tari, stimuleaza progresul si ridica standardul de viata al populatiei. Ar fi însa si câteva conditii: invatamântul trebuie sa fie bine dimensionat, organizat rational, adaptat si adaptabil la nevoile prezente si viitoare ale societatii, condus cu profesionalism si competenta.
Diversitatea si complexitatea mare a problemelor care apar în domeniul învatamântului superior românesc si dificultatile cu care se confrunta în prezent universitatile, arata în mod clar, ca trebuie realizate numeroase schimbari în cadrul acestuia. Schimbarile trebuie efectuate si la nivelul personalului. În aceasta directie nu trebuie neglijata apelarea la conceptele si metodele teoriei managementului resurselor umane. Aceasta va oferi un suport de mare utilitate, care va permite adoptarea unor solutii adecvate, va asigura o activitate eficienta orientataspre viitor.

autor Alexandru Nemoianu

In Sepetmbrie 2008, ca in fiecare an, Departamentul de Stat al Statelor Unite a dat publicitatii, “Raportul privind libertatea religioasa in lume”.
Acesta este un raport foarte temeinic care analizeaza manifestarile de credinta si libertatea lor de manifestare, in toate implicatiile lor, in intreaga lume. Fiecarei tari a lumii ii este rezervat un capitol de analiza pertinenta si din punctul de vedere al Satelor Unite, al intelegerii lor, a rostului credintei si implicatiilor sale. Deci acest “raport” infatiseaza modul in care Statele Unite apreciaza sau nu manifestarea libertatii de credinta in tarile lumii. Un capitol este dedicat si României.
In general raportul aprecieaza ca in România libertatea de credinta este respectata, mai ales din perspectiva istorica care nu este de loc laudabila. In acelasi timp “raportul” gaseste, dupa parerea si in opinia mea, pe buna dreptate, numeroase lipsuri. Aceste lipsuri privesc mai cu seama Patriarhia Ortodoxa Româna.

biserica-de-la-vatra-romaneasca

In primul rând este mentionat in raport ca Patriarhia Ortodoxa Româna, la douazeci de ani de la eliberarea de comunism, inca nu a intrat intr-un dialog deschis cu acele confesiuni care au avut de suferit sub comunism si in special cu Greco-Catolicii. Este mentionat, acut si deschis, imprejurarea ca Patriarhia Româna inca refuza sa isi asume sincer vina si vinile, materiale si spirituale, fata de aceasta confesiune oprimata. In plus sunt amintite abuzuri constant comise de catre ierarhi ai Patriarhiei Ortodoxe Române impotriva altor confesiuni, mai ales neo-protestante. Raportul are meritul de a stabili cauza acestei triste situatii in care se complace Patriarhia Ortodoxa Româna. Aceasta cauza este sistemica si este definita de raport ca fiind, ,,relatia speciala” dintre Statul Român si Patriarhia Ortodoxa, faptul ca in esenta Patriarhia Ortodoxa Româna este o ,”biserica de stat”.
Faptul ca un raport al Departamentului de Stat al SUA suprinde acest lucru are implicatii colosale.
In esenta Patriarhia Ortodoxa Româna, fiind subventionata si sprijinita de Statul Român, este subordonata acestuia si ierarhii Patriarhiei sunt tratati ca si functionari ai Statului. Dealtminteri in Aprilie 2009, ca sa consfinteasca subordonarea Patriarhiei fata de stat, clerul a inceput sa fie platit, salarizat. O situatie absolut scandaloasa si care aseaza clerul in rând cu jandarmii!
Patriarhia nu poate promova decât interesele Statului Român si, mai grav ale cutarei administratii vremelnice. In plan extern, asemenea, Patriarhia trebuie sa urmeze actiunile statului, care, pot fi, “pro-americane” sau violent anti americane, asa cum au fost din 1940 si pâna in 1989. Nu exista nici o garantie ca in viitor Statul Român si implicit Patriarhia, nu se vor intoarce la o asemenea politica. Imprejurarea ca in România, clasa politica si buna parte din ierarhii Patriarhiei au ajuns sa fie o “cleptocratie” si sa promoveze o coruptie endemica, evident, nu meneste a bine. Subordonarea Patriarhiei catre Stat este un lucru rau dar, va fi decizia Poporului Român daca ea (subordonarea) trebuie sa continue sau nu. Trebuie deasemenea retinut ca nimic din cele spuse mai sus, sau in continuare, repet nimic, nu reprezinta referire critica la Credinta sau Biserica Ortodoxa. Referirile critice sunt doar despre o seama dintre slujitorii Patriarhiei Ortodoxe Române de azi care se dovedesc nevrednici si la politica administrativa impusa de acesti oameni si, in acest sens, imprejurarea ca in fruntea Patriarhiei este cel cunoscut in popor drept “Patriarhul bogatilor si “Prea Fericitul 33” categoric nu reprezinta un lucru bun. Cei care in mod deliberat aleg sa isi “ingroape capul in nisip”, refuza sa vada realitatea, si persista in a promova interesele unei clici politice si ecleziastice din România in Lumea Noua sunt, dupa parerea si in opinia mea, fie necinstiti, fie fanatici. Fanatici, orbi la semnele vremii si carora orbirea lor dogmatica le ramâne singura “dovada” in fata adevarului. Iar ceeace am pomenit pâna acuma nu sunt interpretari, sunt fapte. Fiecare avem optiunea la propria interpretare dar nimeni nu are dreptul sa tagaduiasca faptele sau, daca o va face, isi va binemerita numele de mincinos.
Oricum, in conditiile mentionate de Raportul Departamentului de Stat al Statelor Unite, si considerând ca, “in popor”, primul stataor al Patriarhiei Ortodoxe Române este cunoscut, cum am mai spus, si ca, “Prea Fericitul 33” si “patriarhul bogatilor”, o eventuala “unire” (subordonare) canonica a entitatilor Ortodoxe Româno-Americana cu Patriarhia Ortodoxa Româna ar fi, dupa parerea si in opinia mea, inoportuna si ar reprezenta o catastrofala greseala istorica si o actiune de marginalizare voluntara care, in plus, in forma si fond, ar fi antiamericana. Cursul firesc ar fi alaturarea tuturor Românilor-Americani si Canadieni Ortodoxi catre structurile canonice ortodoxe americane. Doar in acest fel traditiile românesti ar avea loc sa se arate Lumii Noi in toata frumusetea lor care trebuie marturisita si care se afla peste etnocentrism, filetism, sovinism tribal de mahala si, categoric, deasupra manifestarilor de neam prost si de prost gust.

Un punct de vedere  …

Un alt punct de vedere …

QUI TACET CONSENTIT (Cel care tace este de acord)

 

Existenta umana poate fi rezumata ca fiind un sir permanent de optiuni, de alegeri, intre bine si rau, intre drept si nedrept. Aceste optiuni, alegeri, sunt facute in vâltoarea existentei zilnice, cu necazurile ei, cu suisurile si coborâsurile ei, cu perioadele ei de plictiseala. Totusi nevoia de a face optiuni nu poate fi inlaturata, este un dat. In acest context este bine sa ne reamintim despre conditia omeneasca si ca este una cazuta si prin urmare imperfecta si inclinata sa faca greseli, unele de voie si altele fara de voie. Este iarasi bine sa ne aducem aminte ca toate injghebarile omenesti si toate alcatuirile omenesti sunt nedesavârsite si ca singura cale sigura de a evita complicitatea la rau este de a fi intotdeauna de partea celor slabi si saraci.
Complexitatea acestei situatii este inca mai mare dat fiind faptul ca intâmplarile vietii omenesti nu se peterec in vid sau “in principiu”; aceste intâmplari sunt concrete si intotdeauna personale si, datorita acestor imprejurari, obligatia de a face optiuni este inca mai imediata. Prin urmare ar trebui sa fie limpede ca responsabilitatea acelor aflati in pozitia de a lua decizii care afecteaza un numar mare de persoane, cei care se falesc a fi “cei ce tuna si fulgera”, responsabilitatea lor este covârsitoare. Dar totodata aceasta nu inseamna ca responsabilitatea celor “de jos” nu exista si mai vârtos in clipele grele când decizii importante trebuiesc luate.
Istoria are propria ei directie si nimeni nu ii poate schimba curgerea. Conducatorii si cei aflati ‘la putere” vor fi pomeniti ca “buni” numai in masura in care simt si urmeaza cursul isoriei. Conducatorii sau institutiile care isi inchipuie ca pot manipula “poporul” sau directia istorica sunt sortiti ca iute sa afle ca ei gândesc anapoda. In fapt conducatorii si institutiile care incearca sa se opuna directiei istorice intotdeauna dispar ca un vis urât. Ceeace trebuie insa retinut este ca in momentele de criza, in momentele de “definitie” toti cei care au o parere trebuie sa o rosteasca. Nu exista iertare pentru tacere!
Comunitatea Ortodoxa a Românilor-Americani se afla in fata unui asemenea moment definitoriu. Dupa parerea mea este vorba de a alege intre dezvoltarea istorica a comunitatii pâna azi sau in a face un pas inapoi care, din nou dupa parerea mea, ar insemna o marginalizare rusinoasa. Pentru a fi mai lamuriti.
Românii ajunsi si asezati in Lumea Noua (SUA si Canada) au venit in cautarea unui trai mai bun. Ei au adus cu ei nu numai putere si vointa de munca dar si traditia lor stramoseasca, credinta stramosilor lor, tot ceeace, la un loc, inseamna MODELUL EXISTENTIAL ROMÂNESC, intelegerea româneasca a rostului vietii, intelegerea româneasca a diferentei dintre bine si rau. Inevitabil aceasta zestre culturala trebuia si trebuie integrata, facuta parte componenta a culturii Lumii Noi si tot inevitabil acest model existential românesc poate fi exprimat in engleza sau in româna. Sunt foarte multi cei care sunt straini, nu fac parte din acest model existential si pot comunica, pot trancani doar in româna (si chiar si aceea una de “lemn”!) si foarte multi Români-Americani, la a doua sau a treia generatie, care vorbesc exclusiv engleza dar marturisesc superlativ valorile modelului existential românesc.
Cei care se balabane vorbind in necunostinta de cauza despre “Neam”, care confunda Neamul cu nationalismul sovin si etnocentric si care isi dovedesc ignoranta facând trimiteri fara rost la cel mai adânc text duhovnicesc neo testamentar (Apocalipsa), sunt efectiv patetici.
Neamul este mai ales o realitate spirituala care nu are nimic de a face cu sovinismul tribal, de mahala. Iar a vorbi despre stari escatologice, despre Infricosatoarea Judecata, despre felul in care Dumnezeu va aseza Lumea ce va sa vie si in ea Neamurile, si a discuta asta in contextul unei dispute politice! este, in forma si fond, pacat de moarte.
Biserica, Trupul mistic si indivizibil al lui Hristos, este deasupra sovinismului tribal si divizarii, caci in Ea:.”nu mai este elin si iudeu, taiere imprejur si netaiere imprejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate si intru toti Hristos.”(Sf.Pavel, Coloseni, 3, 11)
Românii-Americani Ortodocsi azi trebuie sa faca o optiune.
Intre a fi purtatori ai modelului existential românesc si parte integranta a Americii si a Ortodoxiei Americane, careia i-ar aduce ca dar de mare pret traditia rugatoare româneasca sau, a deveni subordonati ai Patriarhiei cleptocrate si ai “Patriarhului bogatilor”, zis si Prea Fericitul 33, si pion al jocurilor politice facute pe malul Dâmbovitei. O subordonare care  ar insemna, repet, marginalizare, “gethoizare”, domnia neamului prost si a prostului gust.
Dupa parerea mea optiunea ar trebui sa fie pentru integrarea in structurile canonice ortodoxe americane. In acest fel traditia româneasca ar fi promovata in Lumea Noua si ar fi apreciata de aceasta Lume Noua. Marginalizarea, “subordonarea” penibila fata de o Patriarhie cleptocrata, ar fi in esenta, in forma si spirit, o miscare antiistorica si antiamericana! Si inca ceva. Intotdeauna binele este inclusiv si, tot intotdeauna, raul este exclusiv.
Cei care au o parere ar trebui sa o exprime si ar trebui sa nu uite ca, intotdeauna, “qui tacet consentit”, cel care tace este de acord.

autor Alexandru Nemoianu

Scrisoare deschisa

Inalt Prea Sfintite Arhiepiscop Nathaniel si Onorat Consiliu Eparhial

 
Cu deosebit respect pentru cultura si ospitalitatea pamântului care ne-a primit si adoptat ca cetateni ai lui – continentul Nord American – ii multumim din inima dar nu putem fi indiferenti nici fata de originea, cultura, traditiile si religia noastra strabuna cea ortodoxa când este ignorata, exclusa sau jignita.
„Chiar daca este ea mai sgrunturoasa si paduroasa dupa locurile de unde venim; ea (Biserica Ortodoxa) este a noastra si trebuie sa o pastram asa cum este caci o avem de la Sfintii Apostoli (Andrei) si ucenicii lor veniti ca si colonisti cu armatele lui Traian” – citat din Pastorala P.S.Episcop Policarp, Almanahul Solia pe anul 1954.
Pe de alta parte citându-l pe Abraham Lincoln, Presedinte al SUA, care consemna in cuvântarile lui politice ca „un bun cetatean american este acela care isi pastreaza limba, cultura, traditiile si religia din tara de origine” subliniem ca noi suntem cetateni americani, americani si nu altfel, de origine româna si de aceea accentuam acest lucru. Sa nu-l uitam pe marele istoric care scria ca „cine isi uita trecutul, nu isi poate fauri viitorul”, chiar si acela american ortodox – Patriarhia Americana – iar istoria universala este plina de exemple.
Suntem membri cu state vechi de servicii in cadrul Episcopiei Ortodoxe Române de la Vatra Româneasca si membri ai Consiliului Parohial al Bisericii „Sf.Treime” din Miramar, Florida, si beneficiari, ca si Episcopia ai donatiilor unei ROMÂNCE (asemenea Maicii Alexandra), Doamna Ruxandra Botta si cei mai multi dintre noi suntem de vârsta a 2-a si a 3-a si cunoastem foarte, foarte bine framântarile si necazurile provocate de sistemul politic din Tara asupra Episcopiei, asupra P.S. Episcop Policarp, asupra I.P.S. Arhiepiscop Valerian.
Stim ca B.O.R. din Tara a supravietuit datorita intelepciunii Ierarhilor ei de la vremea aceea. Am uitat ca pâna in preajma celui de al doilea razboi mondial Biserica Ortodoxa Rusa a fost condusa de un Preot si ca P.F.Patriarh Alexei nu se stie cum si de unde a aparut! De aceea Vatra Româneasca s-a afiliat cu „Mitropolia Rusa” din exil, actuala „O.C.A” (Orthodox Church of America, n.r.) si nu a devenit „o dioceza a O.C.A.” – pentru ca sa avem proprii nostri Episcopi si rânduiala asteptând caderea comunismului când Vatra Româneasca va reveni la sânul Bisericii Mame ca fii ai ei dar in propria noastra casa. Iar aceste cuvinte au fost rostite raspicat si de mai multe ori de Inaltul Valerian. Ce ne opreste sa o infaptuim acum?
De 15 ani asteptam ca Ierarhii nostri si Consiliile a celor doua Episcopii Românespti sa duca la indeplinire deciziile Congreselor Anuale Eparhiale si sa isi dea mâna si sa ne unim intr-o puternica Mitropolie Ortodoxa Româneasca. Asa cum pe acest pamânt Nord American exista Mitroplia Greaca, Mitropolia Rusa, Mitroplia Sârba, Mitropolia Antiohiana asa trebuie sa fim si noi si asa ca o roata intreaga si nu ca o spita la roata altora sa intram intr-o Patriarhie Ortodoxa Americana intr-un viitor cât mai apropiat.
Dar cu mult regret vedem câte oportunitati s-au pierdut si se pierd datorita neiertarii si scormonirii in ranile trecutului. Da! Nu trebuie sa uitam dar trebuie sa iertam si sa ne unim intr-o Mitropolie Ortodoxa, egala cu celelalte, a tuturor ce simt inca româneste.
Pastorala Mitropolitului O.C.A Jonnah ne jigneste profund scriind troparul Invierii doar in limba engleza, greaca si rusa si apoi trimitând-o la o Biserica cu limba de cult româneasca. Engleza o intelegem, este limba oficiala a S.U.A; Greaca este limba originara a cultului ortodox, dar limba rusa noi o simtim ca o limba a ocupantului pravloslavnic sau comunist, factor care a determinat pe multi dintre noi sa ne parasim plaiurile stramosesti.
Stiti ce se intâmpla in Bucovina si Basarabia Româneasca; in Cadrilater si Banatul Iugoslav si implicarea Ortodoxiei Slave impotriva celei Românesti? Daca stiti rectificati-va pozitia, daca nu stiti, va rugam sa va informati si sa fiti drepti in decizii.
De asemnea Revistele O.C.A nu pomenesc nimic despre Ortodoxia Româneasca si istoria ei desi cel mai mare dogmatist al ortodoxiei secolului XX a fost Parintele Prof.Dumitru Staniloaie. Iar despre viata Bisericii Ortodoxe Române nicio vorba desi România si B.O.R. sunt numite de catre Papa Ioan-Paul al 2-lea „Gradina Maicii Domnului”.
Trebuie sa vedem partile bune ale Unirii celor doua Episcopii Românesti si intemeierea unei Mitropolii caci „unde-s doi puterea creste” si sa nu uitam Domnilor vorba cântecului „Dragostea de la straini e ca umbra de la spini”. De ce vrem sa uitam cu atâta staruinta „bunastarea” ce ne-au adus-o Rasaritul Ortodox incepând cu Stanilesti pe Prut (1711) când un membru al Academiei de la Berlin – Dimitrie Cantemir – din domn moldovean a ajuns conte rus si fiului sau, Antioh, parintele literaturii ruse nu-i este niciodata pomenita originea.
Pe Internet la O.C.A News a aparut predica de la Dallas a I.P.S.Mitropolit Joinnah care afirma printre altele ca O.C.A. este cea legala si cu drept de existenta pe acest continent si toate celelalte Biserici Ortodoxe trebuie sa i se subordoneze, sa intre sub obladuirea ei si sa fie apoi reorganizata in Episcopii pe zone geografice si de aici intrebarea noastra legitima: cu noi ce se intâmpla? Mai pastram termenul de Român in expresia de „româno-american”?
Cerem, rugam intr-un mod civilizat si cu respect fata de Ierarhii nostri, un raspuns clar ca data a Unirii celor doua Episcopii cu limba de cult comuna – limba româna – si anuntarea infiintarii Mitropoliei Ortodoxe Române din America. Va amintim ca cea mai apriga luptatoare impotriva comunismului dintre Bisericile Românesti din exil – „Biserica Ortodoxa Româna Sf.Arhangheli Mihail, Gavriil si Rafail” din Paris, pe data de 10 mai 2009, Ziua Nationala  a României Mari – s-a incorporat in Mitropolia Europei Occidentale si Meridionale a Bisericii Ortodoxe Române.
Nu vrem ca istoria sa ne judece ca lasi si tradatori ai stramosilor nostri si ai aspiratiilor lor la credinta ortodoxa si originea latina.
Va multumim pentru intelegerea si gândurile dumneavoastra curate si sincere pentru NEAMUL ROMÂNESC si dorim ca aceasta scrisoare sa devina publica in toata Episcopia Ortodoxa de la Vatra Româneasca, si nu numai, si noi Consilierii Parohiei „Sf.Treime” din Miramar, Florida, ne asumam raspunderea redactarii ei in sedinta de Consiliu Parohial din data de 17 mai 2009. Drept pentru care semneaza si va spun din inima Doamne Ajuta Unirii!
Presedintele Consiliului Parohial,
Eduard Catalin Badiu
Preot Paroh,
Pr.Paroh Adrian Balescu
Secretar al Consiliului Parohial,
Dn.Ovidiu Pacurar

Obezitate

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Valeriu Cercel

 

Progresul ne-a adus în societate
Si bune, şi mai rele, de prisos,
De-o vreme, însa, viata ca pe roate
A început sa mearga dubios,
Nu ma refer nicicum la calitate
Ci la volum, ca unul nu-i burtos,
Iar ca motiv, cei de specialitate,
Spun ca a disparut mersul pe jos;

O fi motivul bun, însa ma mir
Cum nu ne spun care este pricina
Privind micul ecran ore în şir
Ne creşte pe fotolii slanina (!?)…
Dar azi, de la distanta, ca la tir,
Printre canale, când îmi luam bulina,
Descopar plin de draci şi de sictir:
Telecomanda!…aia-i, bat-o vina!….

Mi-am amintit de vremurile-n care
Aveam cu totul alt exterior,
Dar ce efort faceam şi ce mişcare,
De la un cap la altul, pe covor,
Luam sufrageria pe picioare,
Caci manual, (nici nu era color !)
De zeci de ori ‘nainte de culcare
Schimbam canale la televizor !

Epigrame

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Sorin Olariu

Turistii din SUA se vor dubla pe Litoral

Turismul nord-american
Se va dubla în România
Ca Johny cel de-acum un an
O sa-si aduca si sotia.

Scrisoare din Cuba

Fidel Castro-i mort, citeam
Un email de la Hortensia,
Doar ca l-au mai scos în geam
Sa-i mai vin-o luna pensia.

Oana Zavoranu în PRM

Cu vocea stinsa de durere
Spunea Vadim la o bauta:
Partidul nostru e-n cadere
Si-i trebuia o…parasuta.

Italia expulzeaza români

Fara-a face pe desteptul,
Ma întreb, cuprins de pizma:
Cine-i da Italiei dreptul
Sa se poarte ca o…cizma?

România, încotro?

Românul nostru, plin de zel,
Întoarce fata spre Apus:
Mai bine Varza de Bruxelles
Decât Salata a la Russe!!!

solariu

autor Andrei Vartic

 

Duhovnic al Basarabiei interbelice – Iraclie Flocea

if

Dintre toate feţele bisericeşti care au slujit poporul român al Basarabiei în secolul XX (şi lista lor, mai ales pentru perioada interbelica, este uriaşă), parintele protosinghel Iraclie (Ion Flocea) este unul dintre cei mai vrednici. Venit în Basarabia din Pojorâta Bucovinei, intră în frăţia monahală la mănăstirea Harjauca în 1920 şi de atunci şi pâna la moartea din 16 august 1964 (după chinurile suferite şi în Gulagul comunist, şi de la închiderea tuturor manastirilor Basarabiei în anii ’50-60 a secolului trecut) a stat neclintit pe drumul Mântuitorului. Viaţa şi opera acestui monah neobişnuit a fost readusa în centrul atentiei opiniei publice de cercetatoarea Nina Negru (vezi „La Noul Neamt, pe urmele egumenului Ieraclie Flocea” sau „Ieraclie Flocea, misionar ortodox, publicist şi traducător”), dar şi prin staruinta nepotului sau, Ştefan Strajeri, editorul ziarului „Curentul International” din SUA (care a multiplicat şi difuzat şi una din cele mai importante carti ale parintelui, „Mozaic literar”, apărută în perioada interbelică). Vrednic misionar şi catehizator, mare duhovnic, monah preacuvios şi excelent predicator, parintele Iraclie face parte din acei oameni care nu au învatat din carti slujirea lui Dumnezeu, ci din chemarea propriei inimi. De asemenea duhovnici avem nevoie mai ales la încleştarea de azi (supratehnologizata) a omului şi cu sine însuşi, şi cu natura şi, de multe ori, şi cu Dumnezeu (vezi teoria şi practica urii de clasa comuniste sau pragmatismul aşa zis corect al noilor cominternişti europeni şi americani).
A fost unul din cei putini chemati de Domnul înca din copilarie. Multe din iluminarile sale profund ortodoxe, deşi, cu vremea, fac tot mai multe referinte la Filocalie sau la opera filozofilor antici sau contemporani, au acea mireasma, imposibil de confundat cu altele, a lucrarii directe a Sfântului Duh. Azi, când atâţia ierarhi ortodocşi îşi umplu CV-urile cu lista universitatilor apusene, a doctoratelor pe care le-au dat pe la Paris, Roma sau Berlin, a altor tipuri de studii pe care le-au făcut tot mai mult pe la Apus, pilda parintelui Iraclie vine sa ne reaminteasca, deja în paianjenişul globalizarii, ca adevarata universitate şi cel mai desăvârşit doctorat al unui calugar sunt rugaciunea la schit şi smerenia. Deşi cunoştea, mai mult prin eforturi de autodidact, şi pe Socrate, şi pe Dostoievski (pe care l-a comentat în câteva studii de mare valoare), şi pe alti mari filosofi şi scriitori ai lumii, deşi Filocalia este cartea lui de capatâi iar Evanghelia parte din inima lui de monah, învatatura lui Iraclie Flocea nu este una de enciclopedist, copiata din carti, ci vie, curata şi noua, proaspata armonizare a vechii noastre credinte ortodoxe cu lumea în care traim.
Anume el a vazut cât de aproape de creştinism era Socrate atunci când a murit pentru Zeul lui necunoscut, o prefatare antica, spune parintele Iraclie, a predicii Sfântului Apostol Pavel despre „Zeul necunoscut”, rostita câteva secole mai târziu tot la Athena. Tot el a aratat cât de important este pentru oamenii acestei lumi, nu doar pentru cei simpli (care, zice el, înţeleg mai repede predica despre nemurirea sufletului decât intelectualii), dar mai ales pentru elita lor culturala sa înteleaga ca aşa zisa evolutie a lumii, din care au facut atâta caz mai ales marxismul şi bolşevicii, este un impas al omului, nu o cale spre lumina. Parintele Iraclie arata, inclusiv prin predici exceptionale, întelese şi de taran, şi de cel şcolit, deosebirea esentiala dintre credinta ortodoxa în nemurirea sufletului, nesecat izvor al vietii, şi filozofiile contemporane, multe din ele mizând pe o ideologie a mortii, în care Dumnezeu nu-i şi nici nu a fost. Nu e întâmplator, spune parintele Iraclie, citând din sfintii parinti, ca Iisus a dat cheile raiului unui om, Apostolului Petru, dar pe cele ale Iadului le-a pastrat la El.
Deosebit de importanta, mai ales pentru modernitatea aşa zis „postmodernista”, care a pus stapânire pe o mare parte a intelectualilor români dupa caderea imperiului comunist, ni se pare disputa lui cu sofiştii ruşi, ieşiti din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, care au nascocit o „religie culturala”, o cale a mântuirii prin cultura, paralela cu cea din Evanghelie. Înverşunarea acelor oameni (cum ar fi protoiereul S. Bulgacov) de a demonstra ca „poetii, pictorii, constructorii, savantii” sunt „mai eminenti decât preotii religiei creştine… fiindca pe altarul ştiintei şi artei… inima omeneasca se rastigneşte vie şi iubitoare”, este adânc analizata şi combatuta de parintele Iraclie cu o finete rar întâlnita în disputele teologice contemporane. El arata ca încercarea protoiereului S. Bulgacov de a da un raspuns „la problema dintre progres şi eshatologie” este un atac direct împotriva Evangheliei şi a cuvintelor Apostolului Pavel despre timpul când „pamântul şi toate lucrurile de pe el vor arde”. Parintele Iraclie demonstreaza ca sofiştii ruşi aşa şi nu au înteles îndumnezeirea şi nemurirea anume a sufletului omenesc şi nu a lucrarilor sale. S. Bulgacov şi alti apologeti ai sofismului rus s-au speriat ca, de pilda, opera lui Puşchin tot ar putea arde în focul a toate mistuitor, şi au nascocit aşa zisul misticism al operelor de arta prin care „Puşchin a vazut aceleaşi lucruri pe care le cunoştea şi sfântul din vremea lui” (este vorba de Serafim din Sarov). Aratând diferenta uriaşa dintre „misticismul” artiştilor şi scriitorilor, bazat pe iluzie şi miraj şi purificarea prin asceza a sfântului Serafim, parintele Iraclie spune ca, de fapt, îndumnezeirea prin urcarea omului spre Dumnezeu (cale grea, neplacuta majoritatii artiştilor, orgolioşi din fire, uneori pâna la nebunie) nu are nimic în comun cu aşa zisul misticism artistic, fiindca marea biruinta a îndumnezeirii este smerenia (care nu e nici macar harul de a predica în fata multimilor sau cel de a lecui sufletele celor care vin la duhovnic, spune parintele Ieraclie), iar tinta artiştilor şi a scriitorilor sunt „fanteziile pe care aceştia le considera revelatii”. Aceste fantezii nu sunt misticism, dupa cum nici purificarea prin asceza nu este misticism, ci îndumnezeire. Aşa parintele Iraclie arata în învataturile sale – dupa opinia noastra  de mare folos pentru ratacirile inteleghentiei din epoca postcomunista şi postindustriala – ca „limitelele cunoscututului pe care poetii şi filosofii încearca sa le depaşeasca prin ajutorul logicei şi alegoriei” pot fi trecute şi cunoscute doar prin readucerea lui Iisus în inima. Fara Hristos în inima, spune parintele Iraclie, totul este deşertaciune. Fara Dumnezeu toate orgoliile lumii, toate scopurile pragmatice ale omului sunt ignoranta şi cadere în întuneric.
La cumpenele veacurilor – şi omul contemporan tocmai trece printr-o asemenea cumpana -, este bine ca „cei mai tari în cuvânt şi care au experienta vietii spirituale sa porneasca lupta cu ratacirile contemporane”, scrie parintele Iraclie. Probabil pentru asemenea cuvinte anume el a fost ales în 1944 de catre bolşevici din tot clerul Basarabiei şi condamnat la ani grei de Gulag. Atunci a fi condamnat şi la un singur an de temnita comunista însemna moarte sigura. Credinta la ajutat sa supravietuiasca şi dupa moartea lui Stalin a revenit la Hârjauca. La scurt timp, însa, manastirea a fost închisa, el s-a refugiat la Noul Neamt, iar când în 1962 şi aceasta manastire a fost pângarita de comunişti s-a retras la un fiu de al sau duhovnicesc la Chitcani, un sat de lânga Noul Neamt. A murit în 1964 iar Nina Negru i-a gasit cu greu mormântul în cimitirul satului. De frica comisarilor bolşevici oamenii s-au temut sa-i puna macar un semn pe mormânt. Dar, cine ştie, poate viata de încercari pentru lumina credintei, de „adevarata smerenie, nepatimire şi bogatie a harurilor” a parintelui Iraclie este mult mai importanta pentru noi decât mormântul lui.

Prizonier in propria tara (39)

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Aurel Sergiu Marinescu

 

asm

Pentru ca istoria sa nu se mai repete

Nu trebuie ca uitarea sa se astearna peste anumite situatii si intâmplari dureroase care au fost posibile datorita sadismului si a urii unora cât si  a nepasarii multimilor. Raul nu ar trebui sa se repete.
La ora actuala, poporul român se afla intr-un mare pericol caci prin manipulare, dezinformare si alte „ingrediente” ale agresiunii psihologice asupra maselor se urmareste de fapt desfiintarea dorintei de a sti, anihilarea impulsului de a cunoaste, pregatind pentru urmatoarea etapa uitarea, indiferenta sau neincrederea.
Ca sa nu se repete greselile trecutului nu putem sa nu pastram amintirea permanenta a celor intâmplate, fara ca lucrul acesta sa insemne in nici un fel ruperea de prezent si trairea doar in trecut.
Sa luam exemplul evreilor care, si dupa peste cincizeci de ani de la sfârsitul razboiului, tin permanent in atentia poporului lor cât si a popoarelor lumii suferintele si pierderile suferite in cel de-al doilea razboi mondial sub Germania nazista, denumite intr-un cuvânt „holocaust”.
Ei o fac nu pentru a schimba trecutul. Dar doresc sa inalte un zid prin memorie care sa nu mai permita din nou asemnea crime si barbarii impotriva nici unui popor si principiul lor este NEVER AGAIN.
Exista in România de azi forte interesate sa nu se popularizeze informatiile si ideile privitoare la atrocitatile comunismului sau sa se spuna ca nu este adevarat, ca ceea ce s-a petrecut nu a fost chiar asa de tragic sau ca n-ar trebui sa se dea importanta acelor ani de teroare deoarece trecutul nu poate fi schimbat iar preocuparea de a-l analiza si chiar de a-l cunoaste sub toate aspectele si in amanuntime este fara sens insemnând doar „pierdere de timp”. Exista voci care proclama ca nimeni nu are nevoie de asa ceva. Asemeni prezentului, si trecutul trebuie analizat si cercetat cu atentie, interpretat corect si obiectiv. De seriozitatea cu care se va indeplini aceasta analiza cât si de invatamintele ce vor fi trase in urma ei depinde viitorul tarii românesti caci necunoscând propriul trecut, necunoscând adevarul despre el, nu poti avea o imagine de perspectiva asupra viitorului care ramâne incert, scaldat in ceata si având mereu coborâta linia orizontului la jumatati de masura. (Prefata la capitolul II, n.r.)

Teroarea rosie si acest stacatto al mortii

Cred ca trebuie sa stabilim atent „teroarea rosie” din Rusia, gândita si aplicata de Lenin si ajutoarele lui, care a obtinut rezultatele pe care si le-au propus si care a fost aplicata, fara exceptie, in toate tarile in care s-au instalat la conducere comunistii. Cei ce vor studia inceputurile comunismului in China sau in Bulgaria, in România sau in Cuba vor observa ca strategia terorii s-a aplicat, cu mici diferente, dupa aceeasi tehnica sovietica exportata, iar scenariul terorii, gândit in faza de inceput a condus la aceleasi rezultate.
Teroarea bolsevica s-a camuflat sub diferite formule, sloganuri si lozinci ca: „pentru lupta impotriva fortelor contrarevolutionare”, „pentru apararea revolutiei si a  cuceririlor sale”, impotriva profitorilor, sabotajului, speculatiilor si altor ticalosii, nelegiuiri, crime, faradelegi, delicte, fapte rele „comise” de oficiali, negustori, comercianti si fabriacanti precum si de tot soiul de persoane indezirabile. Pedeapsa cu moartea a fost legiferata oficial in vara anului 1918 si, tot oficial, CEKA a dezlanutuit teroarea in aceeasi perioada, mai precis dupa impuscarea si ranirea lui Lenin de catre socialista evreica Fanny Kaplan (in luna august 1918). De fapt CEKA a operat executii sumare cu mult timp inainte, numai ca, in septembrie 1918, omorul dictat de stat ca santiune legala a fost legiferat.
}aranii si alte categorii sociale au refuzat predarea cerealelor, caci era vorba de rodul muncii lor sau de beneficiul obtinut prin exploatarea unei proprietati. Oamenii au inceput sa reziste echipelor bolsevice de perchezitii fortate si confiscarilor fortate. In acelasi timp, genialul criminal care a fost Lenin isi folosea timpul, pentru a da instructiuni personalului CEKA privitoare la violenta cu care trebuie sa actioneze statul impotriva lor. La foamea ce se intindea, datorita anarhiei, reformei agrare si dezorganizarii generale produse de politica bolsevica a lui Lenin, el a gasit solutia de a sili, constrânge, obliga si sanctiona brutal prin metodele cele mai dure, de la perchezitii si confiscari pâna la privarea de libertate si condamnarea la moarte. Speculantii de grâu au fost impuscati pe loc, de echipa de rechizitie; speculantii de orice fel erau impuscati fara intârziere. Membrii echipelor de rechizitii care se dovedeau necinstiti erau impuscati imediat.
Când comisarul de Justitie i-a propus lui Lenin sa schimbe denumirea Comisariatului Justitiei in Comisariatul pentru Exterminare Sociala, Lenin a raspuns fericit ca „asa ar putea fi dar ca nu este politic sa afirmi asta!”.
In februarie 1918, Lenin a decretat ca tara mama socialista este in pericol din cauza profitorilor, agentilor inamici, huliganilor, contrarevolutionarilor, tradatorilor, jefuitorilor, agitatorilor si spionilor germani. Solutia propusa era impuscarea pe loc. In martie 1918, s-a decis moartea prin impuscare a tuturor celor ce poseda arme fara aprobarea autoritatilor bolsevice precum si a celor ce ascund alimente. Rezultatul au fost nenumaratele arestari arbitrare si executiile in masa, toate torturile si arestarile in masa, facând parte din politica bolsevica inainte sa se formeze si sa actioneze armatele albe. Se acorda putin timp ca sa se tina evidenta si sa se clasifice oamenii arestati dupa acele raiduri de noapte. La Petrograd, in inima revolutiei, prizonierii, in general, erau inghesuiti in vechea caldire a politiei, nu departe de Palatul de Iarna. Aici, cu sau fara interogatoriu, erau pusi la zid in curte si impuscati. Sunetul stacatto al mortii era acoperit de zgomotul motoarelor de camioane care mergeau intruna tocmai ca sa acopere galopul gloantelor. Aceata a fost noapte de noapte, simfonia „Teroarei rosii” a lui Lenin.

24 de ore de la arest la decizia de impuscare

Dzerjinsky completa: „aceasta teroare este acum foarte necesara in conditiile in care traim in timpul acestei revolutii. Sarcina noastra este lupta cu dusmanii puterii sovietice in scopul de a inabusi crimele in embrion. Noi ajungem la concluzii repede. In majoritatea cazurilor, de la arestarea criminalului pâna la timpul când luam decizia trec numai 24 de ore si nu inseamna ca aceasta decizie a noastra nu este fundamentata”.
Aceatsa a fost metoda bolsevica revolutionara si eficienta: 24 de ore de la arest la decizia de impuscare.
Dupa atentatul impotriva lui Lenin, in septembrie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului, ca urmare a raportului lui Dzerjinsky si raspunzând strigatelor pentru sânge si razbunare ale bolsevicilor dar mai ales ascultând semnalul de alarma privitor la pericolul in care se afla din cauza opozitiei in crestere, a ostilitatii impotriva organelor CEKA, a taranimii care se ridica contra regimului bolsevic, a dat „Decretul Teroarei Rosii”. Aceasta era de fapt de mult instaurata. Decretul suna asa: „In prezenta circumstanta este de o importanta majora de a garanta spatele frontului prin TEROARE; de a intrebuinta munca CEKA dându-i stil si caracter mai sistematic. Este important sa asiguram existenta statului izolând dusmanii de clasa in campuri (lagare, n.r.) de concentrare. Toate persoanele amestecate in organizatiile garzilor albe, in comploturi si rascoale sa fie executate, si, daca este necesar, numele lor sa fie publicate aratându-se cauza executiei”.
Din momentul acela CEKA nu a mai fost supusa nici unui control privitor la actiunile sumare si a inceput o orgie de arestari, o cavalcada de torturi si executii. Ferocitatea Teroarei Rosii, condusa de o ideologie pragmatica, ideologie care propaga atât ura de clasa cât si ura de rasa, a actionat dupa un plan care urmarea ca burghezia sa fie exterminata. Aceasta exterminare premeditata, in masa, nu a fost raspunsul sovietic la interventia straina sau o reactie la aparitia armatelor albe, ci o decizie interna, un masacru dirijat de CEKA impotriva propriului popor si crimele indreptate impotriva propriului popor au continuat si dupa 1920.

Statistici ale teroarei rosii

Statistici ale victimelor TEROAREI ROSII ne ofera cifrele urmatoare: 28 episcopi, 1219 preoti, 9.000 doctori si personal medical, 355.250 intelectuali si profesionisti, 6.000 profesori si invatatori, 54.000 ofiteri din armata (plus marina), 260.000 subofiteri si cadre militare, 70.000 politicieni si public oficial. Nu sunt cuprinsi cei impuscati cu ocazia lichidarii diferitelor rebeliuni si nici mortii din motive diferite a caror viata s-a stins in lagarele de concentrare si nu apar nici mortii a caror exterminare a fost rezultatul tratamentului din inchisori. De asemeni nu au fost numarati mortii din luptele razboiului civil si nici mortii de pe urma foametei si a epidemiilor. Victime sunt de asemeni si milioanele care au fost stramutate, (cei exilati) in alte parti din Rusia, departe de locurile in care au trait, sau care s-au exilat ei insasi din Rusia sau au fost exilati fortat din Rusia. Numarul nu a fost inclus in cifrele date mai sus.
In statistica data mai sunt trecuti 815.000 tarani si 193.290 muncitori, victime ale teroarei rosii si, in ambele statistici se ascunde o veritabila tragedie, caci daca se adauga cei de origine taraneasca, inrolati in armata si omorâti plus mortii din lagarele de concentrare de origine taraneasca (in 1921, detinutii din acele lagare, in proportie de 80% erau analfabeti), inseamna ca cele mai numeroase victime provin tocmai din clasele pe care Lenin proclamase ca le reprezinta, ascuzându-se astfel dramatica realitate a opozitiei acestor clase la ideile comunismului.
OHRANA condamnata de Lenin si bolsevicii sai, in 1913 se compunea din 400 de agenti, 75 tehnicieni si era ajutata la nevoie de 15.000 de jandarmi. CEKA, in 1921, avea 262.400 agenti cu 31.000 personal civil, dar, in realitate era o forta militara cu 137.000 trupe interioare CECKA, 94.00 graniceri. Comparându-le, este greu sa gasesti si sa sustii o asemanare intre aceste doua forme politienesti. CEKA indiferent de numele pe care l-a purtat OGPU, GPU, NKVD, KGB, a fost de la inceput forta de securitate interna si fortade spionaj extern, arma PCUS, care, de la inceput a patruns in toate segmentele societatii ruse si mai târziu sovietice, actionând in toate sferele ei de activitate. Misiunea CEKA-ei a fost de la bun inceput sa perpetueze cu orice pret existenta statului sovietic si a partidului bolsevic si a facut acest lucru cu un succes urias.
In primii ani ai revolutiei, când multi din anturajul lui Lenin – oamenii lui de incredere – au fost denuntati si ca fosti informatori ai Ohranei, certurile si scandalurile ce au izbucnit in interiorul partidului, la cel mai inalt nivel, au fost inabusite eficient si s-a actionat cu extrema duritate ca din cei ce au vorbit despre acest subiect sa supravietuiasca cât mai putini. Insusi marele Stalin impreuna cu prietenul sau V.Roman Malinovsky nu se sfiau sa-l „toarne” pe Lenin la politie ca si Jacob Zhitomirski, confidentul lui Lenin, iar Veselago si Beria, impreuna cu Bogdan Kahulov activasera in serviciile secrete straine si generalul Bonch-Bruyevich, omul lui Lenin, fusese agent german. CEKA a fost instrumentul teroarei interne de la inceput si ea poarta raspunderea a milioane de victime. Pe masura consolidarii puterii sovietice s-a identificat cu PCUS si cu statul sovietic. CEKA s-a transformat intr-un urias mecanism de teroare care a dus continuu o campanie de distrugere a oamenilor. Daca la inceput au fost eliminati dusmanii de clasa, contrarevolutionarii, sabotorii industrializarii, gardistii albi, deviationistii, apoi a venit rândul trotkistilor si au urmat sapte milioane de kulaci (chiaburi) si tarani cât si alti contrarevolutionari, morti pe timpul lui Stalin, acuzati de a se fi opus colectivizarii fortate sau victime ale actiunii de informare dirijata de stat, intre anii 1928-1932.
Daca se cerceteaza cu atentie arhivele si documentle de istorie orala se constata ca toate tarile care au luat calea comunismului si care au importat „Teroarea” si consilierii sovietici, acest arsenal de atrocitati, sunt tari cu un model al exterminarii umane de o cruzime inimaginabila. Istoria lor a fost zguduita de aceleasi crime si a cunoscut acelasi tip de maree innecând adevarul in sânge si minciuna, existând desigur alte cifre, proportionale cu populatiile lor.

Harta României necunoscute

Si asa, din simplu opozant al practicilor comuniste la 20 de ani, am fost transformat in dusman al poporului român – chiar de agentii sovietici ajunsi la cârma tarii a caror prezenta de ocupanti trebuia s-o identificam – ce oroare!? Cu insusi poporul nostru. Dupa toate aceste persecutii si nedreptati mi-a venit rândul si mie, ca atâtor zeci si zeci de mii sa dispar in cealalta Românie necunoscuta, patria in care guverna doar Securitatea, o patrie care. Desi exista, nu figura pe nici o harta si nu era cunoscuta decât de cei ce locuiau in ea. România aceea necunoscuta avea un guvern numit Securitate, un presedinte numit ministrul afacerilor interne iar de treburile interne se ocupa o Directie Generala a Penitenciarelor, lagarelor si coloniilor de munca.
Localitatile României necunoscute erau conduse de calai si criminali ce aplicau doar instructiuni si pe acelea dupa bunul lor plac. România necunoscuta era condusa de fapt dupa legi speciale. Locuitorii se numeau detinuti politici, prizonieri politici pe care autoritatile ii considerau „banditi”, „tâlhari”, „fascisti” etc. Ei erau de fapt sclavii epocii moderne; intre ei existau totusi legi de convietuire si relatii civilizate. Unii dintre ei, putini de altfel numiti „turnatori” sau „ciripitori” nu le respectau. Asezarile României necunoscute se mai numeau si „institutii penale” sau inchisori, temnite, lagare sau colonii de munca. Capitala României necunoscute era Jilava si centrele industriale cel mai importante erau Aiud, Gherla, Margineni, iar asezarile mai mici: Sighet, Dej, Oradea, Ocnele-Mari, Lugoj, Caransebes, Craiova, Pitesti, Târgsor, Botosani, Craiova, Râmnicul-Sarat si altele si mai mici. }ara asta subterana, necunoscuta avea si zeci de centre agricole ca: Periprava, Chilia, Ghencea, Bendoiu, Luciu-Georgieni, Piua-Petrii, Salcia, Strâmba, Gradina, Stoinesti, Eforie si alte zeci in Dobrogea, in special la Peninsula, Valea Neagra, Poarta Alba, Km.5, Medgidia, Cernavoda s.a., in total peste saptezeci la numar care purtau nume de colonii si erau de fapt lagare de munca. Centrele mari si mici, de diferite capacitati se mai numeau si temnite sau inchisori situate pe diferite trepte ale importantei: principale, regionale, centrale, raionale si numarul lor depasea cifra de optezeci. In câmpia Baraganului au mai existat si alte circa douazeci de asezari agricole, temporare intemeiate de „stramutatii din Banat” numiti si „deportati”, probabil 50.000. De remarcat e faptul ca toate aceste asezari purtau indicative militare ca adresa: MAI-UM 0964, totul era tinut in cel mai desavârsit secret incât satele celor deportati din Banat, nu erau nici macar trecute pe harta tarii cunoscute.
In România necunoscuta, pentru prima oara in istoria celeilalte Românii cât si in istoria umanitatii, o conducere a avut drept scop nu bunastarea supusilor ei ci distrugerea lor rapida sau lenta prin intermediul conditiilor de viata si de munca. Niciodata populatia României necunoscute nu a fost „inventariata”, nu dispunem de nici un recensamânt al victimelor. Ea a avut stilul ei de viata, vocabularul si „jargonul” ei total diferit, folclorul propriu precum si o bogata literatura al carei gen predilect era poezia. Legaturile intre centre erau foarte bine organizate, locuitorii României necunoscute deplasându-se intre diferite puncte ale unei harti a terorii iar acele calatorii se faceau in general noaptea, in vagoane speciale de maxima securitate, construite special pentru condamnatii noii puteri care erau inconjurati de o paza corespunzatoare. Infatisarea simpla de vagoane postale avea rolul sa ascunda toate aceste transporturi intre insulele unui arhipeleag Gulag românesc. De la gari la centre (inchisori) sau de la asezarile agricole (lagare) la locurile de munca erau folosite mijloace auto sau tractoare. In centrele agricole insa, locuitorii României necunoscute marsaluiau in ritmul striagtelor si injuraturilor, ocrotiti de câinii lupi dresati si de mitraliere.
Din lumea nevazuta a României necunoscute nu au strabatut nici macar soaptele iar afara nu s-au auzit gemetele, urletele durerii, tipetele deznadejdii, zornaitul lanturilor impletite cu injuraturile, insultele si loviturile calailor. Daca s-ar fi auzit cât de cât o parte din adevarurile acestor existente de martiri din România necunoscuta, nu numai România oficiala dar si intreaga lume s-ar fi cutremurat.
Cum se ajungea in România necunoscuta? Simplu, chiar prea simplu, caci locuitorii României nevazute erau livrati din România oficiala prin serviciile de ancheta ale Securitatii care mai indeplinea si functia de „repartitie a fortelor de munca”. Dupa ce victimele erau supuse la un examen de rezistenta fizica si psihica – numit ancheta – care avea o durata necunoscuta si variata, de la câteva luni la câtiva ani, cei care rezistau primeau o „adeverinta” pentru inchirierea unui loc pe viata sau pe un numar de ani limitati, „adeverinta” eliberata de o alta institutie a Securitatii din România oficiala si care se numea Justitia Militara sau Tribunal Militar. Acesti condamnati rezistenti erau expediati in România necunoscuta, in numar masiv, sub eticheta de „banditi”, „fascisti”, „tâlhari”, „dusmani ai poporului”, „reactionari” etc. Tribunalele Militare aveau ca misiune doar legalizarea muncii facute de tovarasii de la serviciul de „incercarea rezistentei” numit si „anchete penale”.
Din România necunoscuta, foarte putini au mai revenit in cea oficiala; purtatori ai unei adeverinte de eliberare si ai unui stigmat care i-a marcat toata viata. Cifra totala a populatiei României necunoscute nu cred ca se va putea cunoaste vreodata. Nu exista nici o statistica pe grupe de vârsta sau pe alte criterii. Evidentele au disparut in diferite modalitati sau sunt pe cale, unele din ele, sa dispara. Un mare secret in România necunoscuta l-au constituit si locurile unde au fost inmormântati toti cei ce paraseau din diferite cauze acea lume a durerii, „bucurându-se” de concursul larg al autoritatilor care ii urmareau cu ura si dincolo de moarte. Pâna si identitatea celor ingropati constituia un secret. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Romani in lume – Mihaela Mihut

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Gabriela Petcu

MIHAELA MIHUT o actrita care joaca pe scenele americane pastrându-şi o parte din suflet în România „arta este o vindecare, o sarbatoare a vietii”

Am avut placerea sa o cunosc şi sa port discutii cu aceasta minunata actrita, Mihaela Mihut. Povestea ei, ar putea deveni un frumos scenariu de film în care realitatea se împleteşte cu vise, amintiri şi sentimente. Când mi-a spus cu emotie în glas „eu nu joc un rol ci chiar îl traiesc”, am înteles ca nu-ti ramâne altceva de facut decât sa respiri odata cu ea.

mmihut

Mihaela, s-a nascut într-o zi de primavara iar primi paşi i-a facut în satul bistritean Caianu alaturi de parinti, bunici şi sora sa Camelia. Tatal Mihaelei, Ioan Mihut, era preot în judetul Bistrita şi uneori când fetele erau mici, el îi spunea sotiei sale Maria care îl asculta cu îndoiala: „Cami, are sa se faca doctorita, Mihaela-actrita, iar eu am sa plec în America.” Şi iata, acum Ioan Mihut este preot în Detroit, Camelia Mihut doctorita în Grecia, iar Mihaela Mihut preda actoria unei clase la Thomas G. Waites Studio în New York şi are la activ roluri în filme de succes.
Actrita îşi aminteşte cu nostalgie de perioada frumoasa a copilariei. „Bunica, Susana Vidican, era o femeie blânda şi avea grija de mine cu multa dragoste. Îmi aduc aminte un placut ritual al spalarii pe cap, când venea momentul clatitului iar ea pregatea apa în care punea un pic de otet ca sa luceasca parul. Nu voi uita niciodata acel miros de apa cu otet. Uneori, când îmi este greu, închid ochii şi ma întorc pentru o clipa în lumea copilariei iar acel miros, revine şi atunci ştiu ca voi trece cu bine de toate problemele. Bunica, s-a urcat la Ceruri fara sa pot sa-mi iau ramas bun de la ea… Acum, ma gândesc mereu la bunicul meu, Alexandru Vidican şi abia aştept sa merg în România unde ma voi întâlni cu el.”
Mai întâi, a luat drumul Americii Ioan Mihut, care a devenit preot la Biserica „Pogorarea Sf.Duh” din Warren, Michigan; Mihaela cu sora şi mama, au venit în 1983 pe aceste meleaguri pentru a-şi întregi familia. Era în clasa a V-a. Urmatorii ani îi va petrece în cadrul comunitatii româneşti din Warren pâna la absolvirea liceului, în 1989. Viata în comunitatea româna din Warren (un oraşel satelit al Detroit-ului) semana într-un fel cu cea de la Caianu, satul unde copilarisera fetele. Oamenii se cunoşteau şi judecau exigent fiecare gest nepotrivit. Familia preotului trebuia sa fie un exemplu. Cele doua surori, Camelia şi Mihaela, au avut o educatie corecta dovada fiind evolutia frumoasa a fetelor şi pozitia lor în plan profesional din acest moment.
Dupa 1989 Mihaela şi Camelia se vor întoarce în România, pentru studii. Mihaela va fi admisa la IATC (Institutul de Arta Teatrala şi Cinematografie) Bucureşti, la clasa prof. Dem Radulescu. Din anul II clasa va fi preluata de Gelu Colceag.
Începând cu anul III va interpreta diverse roluri la Teatrul National din Bucureşti, împreuna cu Adrian Pintea. Va mai urca şi pe scenele Teatrului Nottara şi a Teatrului Româno-American. În 1994 pe când avea un an de la absolvire, revita „Bucureşti Match” a prezentat-o pe prima coperta – dedicându-i şi un spatiu într-una din pagini. Mihaela obtine chiar o bursa din partea Fundatiei Culturale Române. Înainte de absolvire, joaca deja în doua spectacole: „Puricele” la Teatrul Nottara alaturi de Horatiu Malaele, Dana Dogaru şi Cerasela Iosifescu care a devenit una dintre cele mai bune prietene; rolul May din „Fool for love” jucat la Teatrul româno-american o marcheaza în mod deosebit datorita marelui actor şi om Adrian Pintea. Tot acum, obtine un alt rol de anvergura, în „Orfeu în Infern”, montat de Adrian Pintea la acelaşi Teatru româno-american. La Teatrul Cassandra, joaca cu colegii de clasa spectacolul regizat de Gelu Colceag rolul D-nei Martin din „Cântareata cheala”, piesa scrisa de Eugen Ionescu. Cu acest rol câştiga premiul pentru cea mai buna actrita la Festivalul de Teatru de la Costinesti.
Tatal Mihaelei îi spunea adesea „Mihaita (aşa o alinta) ar trebui sa continui studiile la New York sa ai o diploma şi sa fii profesoara”. Aşadar, se întoarce în America şi ascultându-l, se înscrie pentru examen la The Actors Studio cel mai puternic centru actoricesc. Aici au studiat multi dintre actorii celebri precum Dustin Hoffman, Al Pacino, Robert De Niro, Jack Nicolson şi altii dar nu toti au fost admişi de prima data aşa cum s-a întâmplat cu Mihaela. S-a pregatit singura, alegându-şi un rol potrivit accentului ei iar cu o zi înainte de auditie, nici macar nu ştia adresa de la Actors Studio. Mihaela Mihut obtine Master of Fine Arts, Program in Dramatic Arts, condus de „The Actors Studio” la The New School University New Yok. Dupa absolvire va fi admisa, la 20 februarie 2002, ca membru al clubului actorilor profesionişti The Actors Studio din New York. La sfârşitul anului 2006, are un rol în piesa de debut a lui Mark Leib, Art People.

mmihut2

Anul trecut (2008), Mihaela avea o repetitie cu public la Actors Studio interpretând rolul principal Anka al piesei Hunting Cockroaches, personaj cu care se indentifica. Anka este din Polonia şi vine la New York sa devina actrita dar datorita accentului, îi este extrem de greu şi nu reuşeşte. Dupa repetitie, un domn din sala a întrebat-o daca accentul şi l-a confectionat pentru rol sau chiar îl detine. Aflând ca Mihaela este din România, nu i-a venit sa creada. Craig Singer, regizorul filmului Perkins’14, tocmai încheiase un contract cu Studiourile Media Pro Bucureşti iar peste o luna, mergea în România pentru filmari. Imediat, Mihaela a avut auditie în vederea rolului din filmul Perkins’14, şi aşa a ajuns sa aiba cea mai superba vara, nu numai pentru rolul principal din film dar şi pentru faptul ca era acasa, în România.
Perkins’14 prezinta povestea locuitorilor unui oraş american care sunt atacati de un grup de 14 fiinte dezumanizate, acestea fiind copii rapiti cu zece ani în urma şi instruiti sa ucida, pentru personajul Perkins.  Profesionalismul Mihaelei Mihut este evident şi de aceasta data.
Pentru viitor, Mihaela lucreaza la o piesa regizata de Mirra Bank numita Informed Consent care a avut succes la Londra iar acum, o vor produce studiourile din New York. Mihaela joaca rolul unei românce şi chiar are câteva scene în care vorbeşte româneşte. Cu siguranta, va fi un succes iar faptul ca Mihaela Mihut îşi poarta cu mândrie originea de românca, o va face sa straluceasca şi în acest rol.
Întrebând-o daca are un vis anume, Mihaela mi-a raspuns: „îmi doresc sa am o şcoala de teatru care sa fie într-o bisericuta şi sa aiba o uşa roşie. Tot timpul îi spun tatalui meu ce norocos este ca are un teatru. Pentru mine Teatrul este Sfânt ca şi Biserica. Aici, aş vrea sa învatam sa fim actori buni ceea ce înseamna sa fim oameni buni, sa avem piese de teatru care sa emotioneze şi împreuna sa sarbatorim pentru ca arta este o vindecare, o sarbatoare a vietii aşa cum spune şi Wilhelm Reich ”Art is either self-cure, or a celebration of life”.
Ma despart greu de Mihaela Mihut. Pot spune ca sunt mai bogata sufleteşte de când am cunoscut-o. Dincolo de frumusetea ei ca femeie, am gasit cea mai nobila stare pe care o poate avea un om, aceea de iubire şi daruire neconditionata.

gabriela-petcu   Gabriela Petcu

Nicusor era un biet copil!

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Liviu Antonesei

 

Colegul de comentarii Dan Tapalaga, într-un incisiv articol, o compara pe Elena Basescu, EBA pe stil nou, cu Nicu Ceausescu, Nicusor pe numele sau de alint, Dumnezeu sa-l ierte! Oricât mi-ar placea Tapalaga, oricât de prieten de idei si atitudini l-as socoti, trebuie sa recunosc ca nu sunt de acord cu comparatia lui, valabila numai la suprafata – EBA (ffica lui Traian Basescu, n.r.) e fata „de viata”, îsi petrece vremea prin cluburi de fite cu tot felul de pui de hrebenciuci, asa cum si Nicusor era si el „de viata”, când Tatuca era la putere îsi petrecea vremea cu „baieti de viata”, precum fiul lui Maurer si cel al Ion Voicu, tatal  deputatului Madalin post-revolutionar, ori cu partea „luminata” a activului UTC-UASCR, domnii de azi, tovarasii de ieri Cristoiu, Tatulici, Nistorescu ori raposatul tare-n vodca, poate din acest motiv si mai simpatic decât ceilalti, Stelian Motiu. Dar cu asta, cu aspectul epidermic, orice asemanare înceteaza. Pentru ca Nicu era desigur rasfatat, dar nu si neajutorat, nu sarac cu duhul, marturisesc asta toti cei care l-au cunoscut. Daca a vrut tatâne-su sa-l puna sef la UTC si ministru al tineretului, apoi prim-secretar de Sibiu, l-a pus si gata, oricum nu l-a împins sa se ceara afara din PCR si nu l-a trimis în campanie electorala „ca independent” prin orasele si satele patriei, nici n-a cheltuit banii partidului sa-i plateasca expertii si raspândacii de afise. Dar acum, în democratia asta pestericola de la noi, lucrurile s-au schimbat!
Partidul premierului a fost pus sa-i faca propaganda si cota la voturi beizadicii prezidentiale – câte zece pe sectia de votare, iata a reaparut zeciuiala! –, chiar cu riscul pierderii alegerilor, cum s-a si întâmplat. Sa ne lase dl. Flutur, purtatorul de oua de lemn si alfabetizatorul oilor de la Suceava, cu socotelile sale în care aduna mere si pere – faptul ca PDL are cu peste un procent mai putin decât PSD chiar asta înseamna, ca al doilea partid numit de mine a câstigat. Logic, PDL a pierdut, nu?, dar a iesit familia prezidentiala – la cum se poarta, era sa spun regala, dar ma gândeam la vremurile sumbre, medievale, ale monarhiei absolutiste – în câstig cu un mandat. {i-a facut candidata lui tata moftul.
Camarila nu s-a dat îndarat de la nimic pentru a justifica aceasta procedura incalificabila, cum nu se daduse îndarat nici „sa faca totul” pe vreme de campanie pentru mezina prezidentiala care ne va reprezenta la Bruxelles, în loc sa faca naibii un curs de alfabetizare, ca a chinuit biata limba paterna la fel de îndârjit ca si înainte de debutul competitiei electorale.
Acum, dupa toate prostiile, în care a fost încurajata de slabul de inima tata al sau si de slugarnicii pâna la voma utecisti de la PDL, ca sa nu mai vorbesc despre intelectualii fini si subtili atasati partidului, cu legitimatie sau fara, EBA are emotii. Cu mintea sa odihnita – e un citat din vorbele sale memorabile, nu un calificativ! –, a crezut ca poate folosi uniforma armatei române si însemnele acesteia în campania electorala! Ca a mai folosit si tricolorul, interzis de asemenea ca semn electoral, nu mai conteaza, ca legea nu prevede pedepse. Dar, în chestia cu uniforma militara, este vorba de un delict penal, care se pedepseste cu închisoarea de la trei luni la doi ani! Toata ziua de miercuri, 10 iunie, când problema a fost pusa pe tapet de ancheta Politiei clujene, autosesizata din pricina fotografiilor din presa – ca fotomodelul nu se putea abtine si a trebuit sa se pozeze încalcând legea! –, întreaga liota de slugoi din politica si presa a sarit sa apere a enspea minune a lumii politice bastinase. Ca uniformele se gasesc si în magazine – desi nu înteleg ce importanta are, nu asta interzice legea! –, ca e doar o copilarie, o prostioara etc. Ba chiar si purtatorii de cuvânt ai bravei armii române vin cu argumentul ca unirforma n-ar fi chiar completa, desi articolul 241 din lege nu face astfel de discriminari. Pai, sa ne întelegem – cum sa faca copilarii, prostioare o persoana de 29 de ani, a carei sagacitate politica si nu numai ne-a fost bagata pe ochi toata campania?! Daca e o prostioara, înseamna ca trimitem, iertati expresia verde, dar urmez doar firul logic, înseamna ca trimitem o proasta sa ne reprezinte la Bruxelles si Strabourg. Iar daca nu e,  trimitem o infractoare, sa-i fie pereche lui Gigi Becali! Tertium non datur!

1liviu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors