Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Întregul din secvenţe

Posted by Stefan Strajer On September - 14 - 2017

Întregul din secvenţe

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

 

Din seria sinonimică a termenului „îndărătnic”, cel mai potrivit contextului, neologismul „perseverent”, contopește „ars vivendi” cu „ars dicendi” când creația scriitorului este rostul insuși al vieții. „Se sparie gândul” se metamorfozează, dacă e vorba de „trudnicul în ale scrisului” Cornel Cotuțiu într-o „introducere la dor”, în care „timpul trăirii” se sincronizează cu „timpul mărturisirii”.

Volumul de proză scurtă „Ce nu se pierde” (al câtelea oare?) provoacă chiar din titlu curiozitatea cititorului dornic să afle ce anume nu se pierde. Printr-un joc de „puzzle”, realitatea cotidiană și perspectiva subiectivă, ca microrealitate, refac o hartă spirituală ca o grădină cultivată cu atitudinea etică din ADN-ul scriitorului. O fosforescentă tentație spre împlinire îl ajuă să nu se lase captiv vieții de zi cu zi și să pătrundă în deslușirea ei cu detașare intelectuală, necesară dozării intre „idem” și „ipse” pentru a intui permanențe.

Prozatorul nu ignoră condiția de muritor, frica de singurătate, dar se simte atras de freamătul descoperirilor pe claviatura cuvintelor pentru o purificare de lâncezeală ca boală a lumii (Savatie Baștovoi). Acesta pare a fi răspunsul esențial la titlu, scris intenționat fără interogație pentu ca eventualul cititor să intuiască înțelesurile cu autoritatea convingerii.

Cum anume procedează prozatorul? Din grija ca nu cumva ficțiunea să reflecte eronat, se implică mereu, încât creează o confuzie voită între biografia sa și personaje. Joaca lui Barbu Aldea cu motanul (proza „De ce?”) devine un fel de ritual, cu premoniții în arghezianul „De-a v-ați ascuns…”. Secvențele narative au în comun nevoia de comunicare ca remediu la presimțirea dureroasă a sfârșitului, iar pretextul alegerii pietrei funerare („căci a venit vremea unui astfel de gând”) generează dialogul, a cărui gravitate e mascată de un umor benign. Întrebarea lui Titi Rusan, „cioplitor pentru trebuințele celor două cimitire”, dacă epitaful „veni, vidi” să fie gravat cu ghilimele și cu litere cursive, primește un răspuns care încifrează sentimentul comuniunii prin moarte cu urmașii într-o exprimare de factură postmodernistă, cu scânteieri ludice:

„- Domnu inginer, cu ghilimele sau fără?

Barbu se opri și-i răspunse după o clipă amuzantă de răgaz:

– Adevărul e că viața e ceva cu ghilimele…

  • – Și cu litere cursive?
  • – Barbu începu să râdă:
  • – Scursive!”

Variațiuni pe aceeași temă, celelalte secvențe sunt concepute în oglindă, cu nuanțe subtile în intuirea caracterelor. Dialogul cu d-na Zica, femeia căreia Barbu îi încredințează cutia pentru viitoarea lui urnă cu cenușă, plonjează în visul-amintire pe motivul literar al compatibilităților discrete, iar în minisecvența cu preotul străbate o ironică undă la adresa indiferenței mascate în politețea oficialului bisericii. Sentimentul comuniunii în moarte cu părinții, amintind de poezia „Somnn” de Lucian Blaga, este esențial în legătura biografiei cu destinul, ocrotind și fiorul creștin, în care crucea devine „centrul înțelegerii și al cosmosului” (Vintilă Horia).

Arcuit între capetele vieții (proza „Capetele punții arcuite”), sentimentul este asumat cu o candoare a lucidității în care, din detalii dense apar figurile părinților. Timpul trăit (puntea) leagă copilăria de bătrânețe cu speranța salvării din spaimele sfârșitului, asumat lucid.   Simplitatea din atitudinile și vorbele părinților, mai dramatică în substratul ei decât toat frazele meșteșugite, ne amintește că „Înțeleptul nu aspiră la plăcere, ci la absența suferinței”. Bătrânul Simion, care s-a hotărât să trăiască singur pe pământul vândut cândva fratelui său ca să-și poată ține băiatul în școală, poartă în el ceva din solomonarii lui Vasile Voiculescu, asumându-și singurătatea ca un ascet care și-a înțeles menirea. Confesiunea din final are valoare de testament:

„- Jumătate din pensia mea să mi-o trimiți aici, la Melișor. Nu-i nevoie de stradă, număr. Doar cine nu știe aici de Simion Ciui de pe Obârșii? Își dădu pălăria pe ceafă:

– Dragul tatii, ești prea deștept ca să nu pui întrebări. Ai grijă de maică-ta. Aici am eu grijă de mine.”

Urmează ca lectorul să-și imagineze relevațiile fiului de pe un vârf de deal (motiv literar în proză), spre care trebuie să ai tăria obârșiei ca să urci.

Contemplarea generează în proza lui Cornel Cotuțiu o pătrundere de la momente aparrent obișnuite în peisajul interior, tensionat de monolog. Plecând la Cluj pentru un consult medical, Lucian, din perspectiva căruia se rememorează „traseul anilor” în proza „Curaj odată și încă o dată”, este stăpânit de amintirea lui Octav, parcă neatins de trecerea timpului. Deodată zărește din tren o clădire părăsită (semn al dezintegrării?) și renunță la clinică însă nu și la bucuria de-ași revedea prietenul, amator de surprize. Octav îi telefonerză unei colege de facultate, revenită în țară, și mijlocește astfel convorbirea dintre Lucian și Imelda. Reînvie la cei doi pulsația erotică din tinerețe, dar comunicarea se face acum discret, prin simbolul salciei plângătoare. Lucian păstrează undeva în subconștient imaginea salciei de acasă ca pe o sadoveniană fântână dintre plopi („Hanul Ancuței”) dar, în final salcia devine trestie gânditoare (Pascal), purtătoare a lucidității iubirii ca impuls spre hotărâri cruciale în viață: „O ținu întins spre clinică, abia aștepta să intre în cabinet și să-i spună doctorului că acum are curaj. Finlul poematic, voit ambigu lasă loc interpretărilor: Însă la jumătatea drumului se opri, ca pironiți locului. Îndreptă arătătorul spre tâmplă. Își amintise deodată de salcia plângătoare din fața clinicii…”

Intrarea în peisajul interior se face prin declanșearea memoriei involuntare. În timp ce-și bea cafeaua pe terasă, molipsit parcă de „am-n-am treabă al lui Caragiale și de umorul lui Topârceanu, personajul-narator din „Când am folosit ultima oară securea” zărește o dubă cu viței și brusc își amintește de tatăl său, care achiziționa animale pentru abator. Călătoria copilului, trimis în câteva locuri din țară, alături de doi angajați, ca să aducă animale pentru tăiere, este rememorată din perspectiva adultului ca pretext pentru incizii în materia brută a realității. Vițeii de atunci, ca și cei tăiați în ograda unor prieteni sau rude, îi provoacă reacții de respingere a morții violente și de compasiune pentru nevinovăția viețuitoarelor îngenunchiate de implacabilul vieții. Pulsații poetice din Topârceanu și Esenin temperează insuportabilul cruzimii în sensul în care nevinovăția este eternizată în artă.

COTUTIU

Foto. Autorul cartii “Ce nu se pierde”

Compensatorii par secvențele din ceremonialul nunții („Ce nu se pierde decât o singură dată”), surprins în maniera dicteului automat, dar cu pitorescul amestecului de stiluri, din care se desprind reacțiile personajelor. Agitația mamei vine din neliniștea subconștientului pentru destinul fiului.

Există în carte o tentație a prozatorului de a dizolva granițele dintre real și ficțiune, dintre stilul indirect liber și monologul interior în care sunt încifrate simboluri din ritualuri străvechi, mai ales când sunt reinterpretate mituri. Bătrâna din „Luntrea”, socotită nebună de ai casei și de săteni, urcă două dealuri să ajungă la un luntraș, pe care-l roagă să o treacă dincolo… Are în coș o găină cu pene negre (o găină neagră este dată și peste groapa lui Nechifor Lipan din„Baltagul” lui Sadoveanu), dar luntrașul (Caron) refuză. După o duminică ploioasă, face cu greu același drum, vede că e alt luntraș, care nu refuză banii (fină aluzie la pragmatismul lumii contemporane), dar bătrâna se înfurie, pleacă și se închide în odaia ei. Când ai casei forțează ușa, o găsesc acoperită până peste cap cu țolul vărgat. Pe masă se zăreau două lumânări neaprinse, iar pe pernă, găina gâtuită având între aripile negre banul de care nimeni nu știa până atunci. Lirismul este voit ținut sub un ton neutru în care se pot descifra înțelesuri tulburătoare. Nebunia aparentă a bătrânii, ambiguitatea dintre moartea reală și înscenarea morții, simbolurile funerare străvechi întrețin o atmosferă din care se poate descifra atitudinea în fața unui destin implacabil. Precaritatea vieții e pusă în balanță cu prospețimea ei, simulată în „Reverberații” cu naivitatea jocului de copil sau cu răsfăț senzual.

Când reinterpretează teme din literatura clasică, scriitorul Cornel Cotuțiu cenzurează inteligent replicile, ca în dialogurile din proza „Înrt-un microbuz”, inspirată din „Trei surorri”, de Cehov. Nefericirea în căsnicie, boala, problemele moștenirii, grija pentru soarta fiului sunt depășite datorită bogăției sufletești a unor personaje ca Mily, una dintre cele trei surori. Marginalizată de răutatea și micimea sufletească a celorlalți, Mily este preferată de o ființă care intuiește resorturile interioare, așa cum este directorul Muzeului de Mineralogie, întâmplător șoferul care le-a luat pe femei în mașină.

Pe un ton neutru, sub care se macină însă regretele unei ființe ce și-a impus asceza, se desfășoară monologul interior al văduvei Aurica, declanșat de ascultarea pulsului iubirii din camera alăturată în care s-au refugiat tânăra Fulvia și logodnicul ei. E în acest monolog un amestec de bovarism întârziat și de frustrări ale fetei bătrâne (Aurica), din romanul „Enigma Otiliei” de Geoge Călinescu.

Elementul livresc (citatul, parafraza) sau presupusa intuiție a cititorului îi sunt la îndemânbă prozatorului-profesor. O dovedește și secvența din „Fulgurații”, în care pescuitul devine pretext pentru o meditație asupra „acelei drăcii frumoase, numită viață” („Iona”, de Marin Sorescu). Mesajul din substratul narativ al întregului volum presupune găsirea libertății interioare ca libertate a creației, în care condiția de muritor se eternizează în artă. Circumscrise unei asemenea viziuni, prozele, din care am selectat câteva, treanfigurează artistic resorturile interioare ale unui septuagenar îndărătnic să se împlinească spiritual ca să învingă limitele existențiale prin ilimitatul creator.

Asediul cetăţii Timişoara

Posted by Stefan Strajer On September - 13 - 2017

Asediul cetăţii Timişoara

 

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

În fiecare an UDMR-ul din Timișoara sărbătorește în 15 martie ziua maghiarilor prin depunere de coroane de flori la bustul lui Eftimie Murgu, placa memorială a generalului Klapka și la bustul lui Petofy Sandor. Este omisă statuia secuiului Gheorghe Doja. Nici măcar în 10 martie când s-a sărbătorit de către maghiari ziua secuilor n-a fost depusă vreo coroană de flori. Secuii săracii și-au pierdut și limba și istoria fiind folosiți astăzi de unguri doar ca vârf de lance în lupta lor contra românilor. Ca ura lor să fie cât mai mare sunt ținuți de liderii maghiari într-o stare continuă de subdezvoltare.

De ce-l onorează UDMR-ul pe Eftimie Murgu? Pentru că Eftimie Murgu în calitatea de deputat de Lugoj în Dieta de la Debrețin a fost de partea maghiarilor la revoluție. Chiar a încercat, fără succes, să-l convingă pe Avram Iancu că legea naționalităților ar fi fost bună și pentru români.

La bustul lui Petofy Sandor are loc și un miting cu discursuri și program artistic. Mă așteptam ca anul acesta să nu participe nicio oficialitate română la acest eveniment ca răspuns la boicotarea Zilei Naționale a României de către statul maghiar. N-a fost așa! A participat subprefectul de Timiș, abia înscăunat, al cărui nume nu merită pomenit. Are un nume românesc, dar a uitat că strămoșii săi în timpul scurtei administrări maghiare a Transilvaniei nu aveau voie să poarte pălării mai scumpe de un florin. Scuze, m-am lăsat luat de val! De unde strămoși la politicienii noștri care n-au mamă, n-au tată, sunt generații spontanee. Nu mă credeți? Uitați-vă peste CV-urile lor! Păi cum să țină minte oficialii noștri ce s-a întâmplat acum o sută și ceva de ani când ei nu-și amintesc ce a fost acum șase luni!

Trebuie să menționăm că bustul poetului și căpitanului Petofy Sandor (adică fostul sârb Alexandru Petrovici) se află în Freidorf, un cartier aflat departe de fosta cetate a Timișorii. Pe bună dreptate maghiarii sărbătoresc acolo pentru că armata maghiară n-a reușit în 1849 să cucerească cetatatea Timișoara.

Dacă ungurii sărbătoresc la 15 martie declanșarea revoluției se pune problema când sărbătoresc românii din Timișoara faptul că au rezistat asediului dintre 25 aprilie 1849 și 9 august 1849? Această rezistență este trecută sub tăcere, nu se face mare caz din ea. Chiar și monumentul dedicat de „Francisc Iosif I eroilor care au apărat cetatea Timișoara în anul 1849” a fost mutat din Piața Libertății în cimitirul din Calea Lipovei sub ochii adormiți ai austriecilor și indiferența românilor. Pentru ungurii care în 1867 au obținut în sfârșit mult dorita administrare a Transilvaniei monumentul le reamintea zilnic eșecul de la Timișoara din timpul revoluției de la 1848.

Trebuie spus că românii au fost implicați în apărarea cetății Timișoara în primul rând prin Regimentul 13 româno-bănățean de la Caransebeș la care s-a apelat pentru a completa garnizoana cetății.

Amănunte despre luptele zilnice, apărătorii cetății și atitudinea satelor din împrejurimi aflăm din lucrarea „Timișoara sub asediu. Jurnalul Feldmareșalului George v. Rukawina (aprilie – august 1849”,   Editura Presa Universitară Clujeană, 2008, autor Rudolf Graf.

coloana-fidelitatii

Foto. Monumentul „Francisc I eroilor care au apărat cetatea Timișoara în anul 1849”, așa cum arată azi

Vestea declanșării revoluției a ajuns la Timișoara în 18 martie. Entuziasmul a fost general. A doua zi Piața de Paradă a fost denumită Piața Libertății. Aici s-au ridicat patru altare împodobite pentru catolici, evangheliști, greci neuniți (ortodocși) și evrei, la care se aduceau rugăciuni de mulțumire. Dar în curând au apărut intransigenți care au încercat să-i alunge pe evrei, fiind cu greu potoliți de ceilalți. Se constituie Garda Națională. În faza inițială a revoluției curtea imperială de la Viena a stat în expectativă.

În Banat erau trei regimente de graniță: româno-bănățean (care fusese numit până în 1848 valaho-bănățean), germano-bănățean și iliro (sârb) – bănățean. Sârbii au fost de partea imperialilor și au luat sub control zona locuită de ei dar au refuzat să acorde sprijin austriecilor în afara acestei zone. Germanii bănățeni (șvabii) au îmbrățișat cauza maghiară fiind entuziasmați de programul democratic al revoluției. Inițial și românii și sârbii au fost entuziasmați de ideile din program. Au aflat însă nu după mult timp că la masa democrației erau invitați numai ungurii, secuii și sașii (inclusiv șvabii), cei din unio trium nationum, românii și sârbii fiind excluși. Pe români în plus i-a mai supărat rău de tot și prevederea ca Transilvania să facă parte din Ungaria, prevedere oficializată prin votul parlamentului din 29 mai 1848. Așa că românii din Ardeal s-au strâns în jurul lui Avram Iancu în Munții Apuseni, iar cei din Banat au trecut de partea austriecilor, aducându-și o contribuție majoră la apărarea cetății Timișoara. Pe românii bănățeni i-a mai deranjat și faptul că guvernul revoluționar maghiar, după votul parlamentului de alipire a Transivaniei la Ungaria, a dispus desființarea Regimentului 13 româno-bănățean. Imperialii au salvat o bună parte din el, 1.200 de soldați fiind încadrați imediat în garnizoana Timișoara. Abia în 3 octombrie 1848 guvernul revoluționar maghiar este scos în afara legii de către Curtea de la Viena. Este declarată Legea Marțială și Timișoara sub stare de asediu. Garda Națională este trecută sub comanda garnizoanei Timișoara. A doua zi este emis un comunicat al Baronului Rucavina, feldmareșal, comandant al cetății, prin care sunt interzise adunările mai mari de șase persoane, toate armele din mâinile gărzii naționale și de la cetățeni cerând să fie predate în 24 de ore, respectiv toate steagurile tricolore (maghiare) să fie date jos și adunate. Cu opt zile înainte de începerea asediului au mai fost recrutați 4.494 de soldați (pag. 103). Având în vedere că etnicii unguri și șvabii erau de partea revoluției iar sârbii erau înrolați în formațiunile paramilitare sârbe, rezultă că pentru recrutare rămăseseră disponibili românii dezamăgiți de șovinismul revoluționarilor maghiari plus românii din fostul Regiment 13 româno-bănățean neîncadrați inițial în garnizoana cetății. Așadar putem trage concluzia că mai mult de jumătate din apărătorii cetății Timișoara erau români.

Asediul a fost dur. Luptele zilnice dintre atacatori și apărători sunt descrise detaliat în Jurnal consemnându-se și pierderile în morți și răniți. Situația din cetate ajunsese critică. Aprovizionarea s-a făcut în ipoteza unui asediu de trei luni. În ajutorul cetății Timișoara a venit însă o armată austriacă sub comanda mareșalului baron Haynau. Armata maghiară a abandonat asediul și s-a retras spre Lugoj. În 9 august 1849 au fost deschise porțile cetății pentru armata mareșalului Haynau, zi considerată sfârșitul asediului.

Ca să fim drepți trebuie să amintim că și revoluționarii maghiari au avut o cetate care a rezistat asediului imperialilor austrieci până în 5 octombrie 1849 când s-a predat condiționat. Este vorba de fortul Komarom, unde comandant al poliției fusese numit avocatul George Pomuț cu gradul de locotenent, subordonat direct comandantului fortului generalului Klapka. Iată doi români, Eftimie Murgu și George Pomuț, viitor colonel american în Războiul Civil, general și consul la Sankt-Petersbourg cu rol determinant în cumpărarea Alaskăi de către americani, pe care împrejurările istorice i-a prins în tabăra revoluționarilor maghiari. Niciunul însă n-a luptat cu românii.

În luptele cu inamicul au căzut un feldmareșal, un maior, un locotenent major, trei locotenenți (printre care lt. Toma) și 155 de soldați și gradați. Pare puțin? La aceștia mai adăugați 2.000 de oameni morți datorită epidemiilor.

Această pagină din istoria Timișoarei este trecută sub tăcere. Nu sună correct political ca un oraș atât de occidentalizat ca Timișoara să apară în aceeași tabără cu moții lui Avram Iancu pentru așa ziși intelectuali bănățeni cărora le put regățenii și care se gudură pe lângă minoritari să fie și ei băgați în seamă, de care, vezi doamne, se simt mai apropiați decât de restul românilor.

Nici un semn, denumire de stradă, monument, placă memorială nu există în Timișoara pentru a aminti de acest episod (exceptând monumentul exilat în cimitir). Actualul primar a anunțat la început de mandat că va plasa monumentul din cimitir într-o piață, UDMR-ul a protestat pe motiv că va face umbră asupra unei catedrale catolice. Primarul cu gândul la votul sigur și compact al minoritarilor, aburit și de cei din jur, a renunțat și la acest proiect și la proiectul statuii lui Iancu de Hunedoara. Când va apare totuși un edil care să să-i onoreze pe apărătorii cetății Timișoara din 1849 și pe eroii românilor în general?

(31. 03. 2017)

Foto.Ioan-Ispas

Foto autor. Ioan Ispas

Poetul Gheorghe Azap (1939-2014)

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 19 - 2017

 

Poetul

„Gheorghe Azap este unic prin ceea ce a scris. A trăit ca un veritabil poet, iubind poezia, viaţa. Era singur în ”resedința” sa din Ticvani.Din când în când îl vizitam şi ne bucuram depanând amintiri la un pahar şi o blestemată de ţigară. Mă iubea mult, îi plăcea poezia mea. A simţit cruntă sărăcie, se zbătea în jungla literară dominată de criticii ce n-au scris un vers. Un destin tragic, a trait şi a sfârşit ca un mare poet!”(Gheorghe Hobafcovici, prieten)

***

Opreşte-mă la tine 

 

Opreşte-mă la tine, când o să-mi vină criza
De a pleca departe făr’ aparat de bord –
Ascunde-mi pijamaua, cravata sau valiza,
Cu lacrimile tale adu-mă de acord.

Aprinde-încălţămintea, ce drumului o cere
Cu gânduri înnodate şi pumnul pe toiag
Şi din tulpina albă a boiului de miere
Fă-mi piedici iscusite, să mor la tine-n prag.

Ia-mi penele din aripi, când numai lângă tine
Regenerez sorbindu-ţi mirozna din pafta –
Şopteşte-mi indulgenţe hristo-elefantine
Şi leagă-mă de scaun cu anemia ta.

Ajută-mă o clipă, când zorile mă strigă
Sărută-mă domestic, sau crâncen, ca un drog
Mai fierbe nişte lapte, mai fă-mi o mămăligă,
Opreşte-mă la tine – opreşte-mă, te rog.

*

Ne vom iubi odată 

 

Ne vom iubi, odată, într-o eglogă pură,
Când vor cina lăcustele arhimandriți;
Un papagal de miere-ți va locui în gură
Și, șoapta mea, printr-însul, vei ști să o imiți.

Atunci or să se-nchege iluziile mele,
Cu zumzetul credinței lucindu-ți în surâs;
Va-ntoarce romantismul, din oale și ulcele,
Și-ai să-nțelegi, fricoaso, că lângă tine îs.

Îți vor cânta căpșune prin tricuspida lină,
Asemeni primăverii soboarelor de prunci;
Răscumpărându-mi anii în care-ai fost străină,
Vei defrișa din mine stihiile, atunci.

Debarasați de cangea momelilor bălțate,
Din cifrul împăcării o să ne facem zid.
În cea mai liniștită și sigură cetate,
Cu tine, adorato, aș vrea să mă închid.

*

Ah, ce făcuşi, măi fato, de te-ai cărat aşa

 

moto: „Tot ce-mi rămîne acum de făcut
este să-mi ridic gulerul canadienei”
(Julio Cortazar – Şotron)

Am vrut cu două sute să cumpăr azi o ploaie
Dar n-a ţinut, Roxana, nci chiar cu un bacşiş
Aşa că iar mă duc la filmul cu Charles Boyer
Să mîngîi pe-ntuneric, în buzunar, un şiş

Ah, ce făcuşi, măi fato, de te-ai cărat aşa
Precum un OZN cînd încă era noapte
De m-ai lăsat statuie-n papuci şi-n pijama
Fără amor, făr’ orizont şi fără lapte?

De unde, tu, Roxana, atîta nepăsare?
Au nu ţi-am luat seminţe şi nici chewing-gum?
Au nu te-am dus la meciuri, nu te-am trimis la mare?
Alei, Roxana, dragă, dar cîte nu făcum?

Şi-acuma ce-mi rămîne, să beau întruna, nu?
Şi-apoi la loc să umplu, cu lacrimi, damigeana
Măcar de nu-ţi spusesem cu-atîtea ocazii: tu,
Eu te-am iubit ca popa şi cum pescarul mreana

Ah, slabă eşti femeie, precum zicea Shakespeare
Deşi bărbata fire e încă mai malignă
Că altfel care dracu’ e al meu chilipr
De te mai ţin la pieptu-mi la fel ca pe-o insignă?

Şi uite că acuma îţi scriu scrisori în rime
De las eternităţii surîsul tău de pai
Şi să nu-ţi pese dacă de mine n-a şti nime
Eu te-am iubit. Atîta. Cât şapte samurai.

Tu n-ai să-mi scrii, Roxana, şi asta mă îngheaţă
Iar scrisul meu se face încă mai neciteţ
Aş vrea să pot a plînge de-acum întreaga viaţă
Dar fără mătăluţă nici plînsul n-are preţ

Aşa că voi rămîne pe mai depa-pa-parte
Poetul mediocru ce te iubea ardent
Iar tot amorul nostru va fi decît o carte.
Aşa îmi trebui’ dacă n-am fost perspicient.

*
Maria,a sosit momentul

 

Maria, a sosit momentul să meșteresc un sarcofag,
După o schiță personală; taman în forma unui cord.
Voi pune-ntr-însul ce, pe lume, mi-a fost nechibzuit de drag:
Iubirea care ți-am purtat-o din Polul Sud în Polul Nord.

De ciocli n-o să fie criză, căci am vrăjmași nenumărați,
Cu brandemburguri parfumate pe conștiință și pe trup.
Tu o să plângi într-o secundă un milion de kilowați:
Pentru că-n secolul acesta ți-am dat târcoale ca un lup.

Și-au să mai cază niscai stele, ca-n erezia din popor;
Iar vântu,-n dinții lui mi-o duce, departe, sufletul olog;
Zăvozii au să mă scufunde în toate lacrimile lor,
Și-un zeu, cu damigeana-n brațe, va delira un necrolog.

Eheu, Maria! niciodată n-o să-nțelegi cât m-am căznit
Să jupuiesc eternitatea: mătăsuri veșnice să ai…
Orbecăiam printre capcane, ca-n pântecele unui chit.
Miraculoasa mea nădejde întotdeauna tu erai.

Dar m-au tradus biocurenții; și-am plâns; și nu m-am bucurat;
Un maxilar de neodihnă la somnul meu s-a predispus,
Pân’ am ajuns argatul nopții, ca un strigoi adevărat,
Căznindu-mă să ar în beznă ca tu să fii cea mai de sus.

Deci: prin urmare – cum se zice – sau așadar, ori așadeci,
Acum când îmi cobor în humă amorul sfânt și vertical,
Mi-a mai rămas numai urarea: ca, tu, iubito, să-ți petreci
Vacanțele la Acapulco, Tenochtitlan, sau la Predeal.

*
Peste răbdări

 

Atunci când ai promis că vii
Mi-am pus cămaşa de nylon
Aceea cu pasmanterii,
Şi-n suflet încă un zorzon.

Mă lustruisem, pe bombeu
Păşeam atent, să nu mă sfarm,
Mişcându-mă, destul de greu;
Înfipt în blugii bleu jandarm.
Peste răbdări te-am aşteptat,
Încins de-un patos uriaş,
Să-ţi dărui moftul preferat
Şi-o trotinetă cu ataş.

Dar n-ai sosit nici mai apoi
Încât, de-a binelea posac,
Mi-am procurat ţigări de foi
Şi le-am topit cu basamac.

Vezi tu, acum la mine-n piept
Se zbat suspinele fierbinţi,
Şi n-am habar ce mai aştept
În lumea-n care tu mă minţi.

*
Ce vă pasă
Am fost nefericit, dar ce vă pasă
Şi-mi iau angajamentul să mai fiu –
Iubesc o fată cultă şi frumoasă,
De dorul ei îmi trebuie rachiu.

Aflaţi că studiază-ntr-o cetate
Cu trandafiri iluştri şi ţânţari,
Că are note faine, şi că poate
Să ţină un discurs de zile mari.

Şi-atât amar fârtaţilor mă-ncearcă,
Şi-atâta plâns cu sare şi clăbuci –
Încât mă pot plimba cu ea în barcă,
Să fac economie la papuci.

*

Sunt indecent de singur
Sunt indecent de singur. Și nu mă dezaprob,
Secundele, poroase, zvâcnesc pernicios,
Din ce-am iubit cât șapte n-a mai rămas un bob,
Și, iată-mă, apatic, pândind, anaerob,

Cum carii se propagă prin rafturi pan’ la os.
Curat-murdar, pe centru, tavanul s-a zbârcit,
Devin imponderabil într-un stacan zvântat,
Cum nu mai am mahorcă, degeaba am chibrit,

Și mă înjur cu noaptea până ne facem chit,
Pe urmă, în derivă, tălăzuiesc prin pat.
De lene, sau de greață, pantofii nu mi-i scot,
Se-aude-un tren departe, căznindu-se-n bojoci,

Grăbindu-și herghelia spre târgul poliglot,
Dar nu-l așteaptă nimeni așa târziu, socot;
La urma urmei tocmai de asta nu mai poci.
Obloanele privirii acuși o să le-nchid,

Și iguana spaimei îmi va țipa în vis,
În cer va face smirnă un mit selgiucid,
Și-o hârcă o să iasă din peșteri de carbid,
Dar voi dormi cu toată bunăvoință.Bis.

*

Premeditarea mea eternă

 

Uitasem iarăși sângele deschis
Și ai plonjat cu doi genunchi în el,
Ai născocit un soi de Paradis
Cu mult mai dulce, dacă nu mă-nsel!

Premeditasem o uitare-n plus,
Și-ai profitat de ajutorul meu:
Ca să ne ducem ilegal de sus,
Ca un incendiu lacom!Aulieu!

Uitasem cifrul ivărului dens,
Pândindu-te:în plin să mă străbați,
Recuperând vreun mărunțiș de sens
Din spiridușii mei crucificați…

Da, mi-l uitasem foarte descuiat,
Și te-ai înscris în hărmălaia lui,
Și-n cedrii tăi de dor te-ai cocoțat
Și te-ai înfipt ca un cârlan căprui!

*
Ninge
Ninge caznit, ninge jegos, fulgi jerpeliti
Nu mai cunosc, nu mai produc nici un ciolhan,
Dreptu-i al tau, dragoste-n veci, sa ma eviti
Pana la brau, pana la gat, pan’ la tavan.
Ninge mahmur, ninge-n zig-zag, ninge strain,
Tamplele dor, ochii-i destup; inima-i grea
Inca putin! inca putin! inca putin
Sper sa rezist, pana-ncoltesti,
IARBA A MEA!

*

Eşti iarăşi lîngă mine

 

Ţi-am aşteptat zulufii. În fine, ai descins.
Înţepenesc, iubito, privindu-ţi un pistrui.
Mă faci, fără-îndoială, cel mai de seamă ins.
Vai cîtă fericire-i, şi-am ponegrit că nu-i.
Vin fulgii dindeparte în iarna de acuşi,
Să afineze, galeş, răbdarea mea de fier :
S-a zis cu burlăcia ! Ce inspirată fuşi :
Localizîndu-ţi glezna la mine-n cartier.
Vom locui de-olaltă, într-un sălaş concret,
Lăsîndu-ne sticleţii să iasă în vileag ;
Şi-o să mă speli cu proză : ca să n-ajung poet,
Ştiind cum că aezii nu prind pe lume chiag.
Cresc iepurii zăpezii. Mi-e bine că exist.
Aş vrea să-i culc în braţe şi-n rafturi să-i aşez.
În iarna asta calmă sînt foarte optimist…
Eşti iarăşi lîngâ mine… INSA NU EŞTI…Visez…

*

Iubito, voi pleca acuși

 

Iubito, voi pleca acuși,
La ora timpului nefost,
Spre țări cu fluturi și păpuși
Imaginate pe de rost.

Și-n larg, oriunde-o să purced,
Nici n-am să plîng nici să mă mir
Că-ntr-un paraleliliped
Tu ai să dormi pe glaspapir.

Am să răzbat neabătut,
Sub cerga nopților de cocs,
Spre o bambina de năut,
Să-i dărui “submarinul DOX”.

Iar tu vei smiorcăi ciudat,
Insailînd vreun astrolab,
Cautîndu-mă în lung și lat
Atunci cînd o să fiu navab.

Vibrînd seducătorii nuri,
Strigîndu-mă concomitent,
Oricît va fi ca să înduri
Eu n-am să-ți mai răspund: PREZEEENT!

Și dacă n-o să mai exist,
Cu cine-o să prepari scoverzi?
Și-ți vei căzni năsucul trist
Și nasturii ai să ți-i pierzi

*
Viaţa asta…
Viaţa asta, mai ales deşartă,
în care unii se consumă-n artă,
Uitându-şi, zilnic, rânza la aman,
în timp ce alţii, iuţi ca hidrargirul,
Cu marafeţi îşi ghiftuie chimirul:
Să-i toace-n vreun sejur de pandişpan.

Viaţa asta-ntreagă: netto, brutto,
Cu tot tacâmul, Doamne, n-am umplut-o;
De fapt, am pus într-însa mai nimic:
Vreo poezică, niscai sticle goale,
Pesmeţi, trăscău, iluzii, angarale,
Tranchilizante, ceapă, tiriplic…

Viaţa asta,-n dor de şugubine,
M-a scărmănat în chip şi fel pre mine,
Buşindu-mă adesea-n vreun podmol,
însă am fost, la rândul meu, înstare
Să-mi readun tendoanele-n picioare
Şi, oţărât, din smârcuri să mă scol.

Viaţa asta, dreasă-n elegie,
Ursită fost-a silnică şi mie,
Chit că să-i fac hatâruri m-am zbătut.
Ci, tam-nisam, oricât mi-ar da de furcă,
Dacă ar fi posibil pot să jur că
M-aş strofoca s-o iau de la-nceput.

*

Nici că mai sunt acum ca adineauri

 

Nici că mai sunt acum ca adineauri,
Simțindu-mă de-a dreptul mototol,
Căci nu mai umblu, lela, după grauri
Și că adun prea mult colesterol.
Presimte asta fiecare jună,
Lăsându-mă, o leacă, în aval;
(Ba una , chiar, a îndrăznit să-mi spună
Cum că aș fi escroc sentimental!).
S-ar cuveni să țin și eu dietă,
Taman ca ipochimenii betegi,
Să ciugulesc merinde violetă,
Dr mie-mi plac bucate de câșlegi.
Și uite-așa și pe dincolo, iată:
Secundele defuncte-mi vin de hac,
O!de-aș mai fi acum că altădată,
Cu graurii jigniți să mă împac!

*
De data asta-i ca şi ieri

 

„Ţine minte că te-aştept.”
(Apollinaire)

De data asta-i ca şi ieri
Şi ca de-a pururea-n deşert :
Deci te aştept din răsputeri,
Străpuns de un arcaş expert.
Prin galantarul nopţii cînd
Răsar luceferi în aspic,
Eu, punctual în primul rînd,
Te-aştept şi nu pretind nimic…
Părîndu-mi cel puţin un veac
De cînd cu miere mi-ai surîs,
Eu te aştept şi mă prefac
Întreg de-a binelea că îs.
Te-aştept în lavă şi-n omăt,
Ca samuraiul nimănui,
De ochii tăi să mă îmbăt:
Stîrnind un chiloman căprui.
Cucernic, te aştept captiv
În mreaja dorului baroc,
Să îţi presar un pandantiv
Pe umerii de pipidoc.
Te-aştept şi astăzi, limitrof
Cu viitorul meu oranj :
Să-ţi chiui lîngă malacof
Şi să-ţi mai fac niţel deranj.

*
Desigur că odată va fi ca niciodată

 

Desigur că odată va fi ca niciodată:
O morsă masculină te va-nsemna pe gură;
Mânia mea va creşte atunci, cât o săgeată,
Cum n-au visat nici cei ce produc literatură!

Presimt fatalitatea utreniei de mâine:
Îţi propulsezi valiza spre burgul C., cocheto!
Ah, de-aş avea în suflet trei capete de câine,
Să tremuri ca piftia când aş răcni eu: VETO!

Te duci să bei din Someş un bolovan de Lethe;
Să mă turteşti în racla uitării vehemente;
Să-mi iei din sat pistruii celei mai bune fete,
Şi serile parcurse cu dânsa-n farniente.

Apoi mă vor străbate sobolii şi ereţii:
Pe deasupra unii; ceilalţi pe de-din vale;
Iar tu, cu morsa aia-ţi vei saluta gameţii;
De l-oi pândi-ntr-o noapte: să-i bag un pumn în foale!

***

Constantin Preda
November 18, 2014 ·
bocet

lacrimile nu mă-ncap
a murit gheorghe azap
în gutui cu lacrimi sap
a murit gheorghe azap
văile o iau la trap
a murit gheorghe azap
bocetul ca un satrap
a murit gheorghe azap
dumnezeu poartă pe cap
sceptrul lirei lui azap


***

Biografie Gheorghe Azap

n. 26 iulie 1939, Ticvaniu Mic, jud. Caraş-Severin. Poet. Studii liceale.

A exercitat diverse profesii: vopsitor, expeditor forestier, voiajor comercial, învăţător suplinitor, pictor de firme, muncitor necalificat (1959-1971); revine în satul natal (1972).
Colaborează la: „Caraş-Severinul literar şi artistic”, „Flamura”, „Timpul”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Drapelul roşu”, „România literară”, „Semenicul”, „Steaua”, „Transilvania”, „Tribuna” etc.

Volume publicate:
Maria – o caterincă zbuciumată, versuri, Timişoara, Editura Facla, 1975;
Bocceluţa cu plăpânde, versuri, Bucureşti, Editura Albatros, 1977;
Roxana, Roxana, Roxana, versuri, Bucureşti, Editura Albatros, 1978;
Eţetera, versuri, Timişoara, Editura Facla, 1979; Cântece ştrengăreşti, versuri, Bucureşti, Cartea Românească, 1981;
Cuib’şorul nostru de nicicând, versuri, Timişoara, Editura Facla, 1982;
Ultimul exemplar, versuri, Bucureşti, Cartea Românească, 1987;
Vreo carte (Curriculum vitae), versuri, Timişoara, Editura Marineasa, 1995;
Tereremul ocarinei, versuri, Timişoara, Editura de Vest, 1995;
Una sută de catrene drese-n damf de damigene. Pagini din viaţa mea cu popas lângă canea, Reşiţa, Editura Modus P.H., 2001.
Volume colective:
La cota fierbinte. Culegere de versuri , Reşiţa, 1972;
Uneori zborul: şapte poeţi tineri Timişoara, Editura Facla, 1973;
Purtând în noi eterna Românie, Reşiţa, 1975;
Toată bucuria gliei, Reşiţa, 1977.

(sursa ,,poezie.ro,,)

 

Balaurul cu șapte capete/Frățilă Genovel-Florentin

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 16 - 2017

În sfârșit, rămăsese singur! De fapt, cu bunicii. Părinții îl aduseseră să petreacă o parte din vacanța de vară la aceștia. Au rămas și ei două zile, iar lui Enric i s-au părut nesfârșite. Niciodată, parcă, nu au fost atât de plictisitori și cicălitori. În special, înainte de plecare, când au început să-i repete toate sfaturile. Mai ales mama: „Să fii cuminte!”, „Să asculți de bunici!”, „Să nu pleci singur la gârlă!”. În fine, bine că au plecat!

Mamaieee!! Faci gogoooși? strigă el din toți rărunchii, după ce se mai dezmetici.Încă lenevea în pat, învăluit de mireasma de levănțică și busuioc. Numai la bunica mirosea așa! Respira cu nesaț și ținea ochii întredeschiși, spre a se obișnui cu lumina care invadase odaia. Bunica se auzea alături, în bucătărie, trebăluind de zor. Sigur îi făcea gogoși! Așa îi promisese de cu seară, că îi face gogoși din alea cu nume ciudat, iar bunica totdeauna își ținea promisiunile. Erau niște gogoși mici și îndesate și nici în ruptul capului nu-și amintea cum le zicea. Nu mai văzuse nicăieri asemenea gogoși și era sigur că bunica lui avea o rețetă secretă. Dacă ar fi fost fetiță, deși refuza această variantă chiar și la nivel de presupunere absurdă, i-ar fi cerut negreșit rețeta.

 

Balaur

foto: internet

Nu l-a auzit, așa că a coborât din pat, îmbrăcându-se cu tricoul de mohair de culoarea cerului, cu dungulițe roșii inserate cu un fir argintiu. Peste acesta și-a tras bretelele pantalonilor scurți din doc bleumarin, le-a încheiat la pieptarul pe care era brodată o buburuză roșie, s-a încălțat cu sandalele și…țuști!

În vatră, focul era deja întețit și, fără a sta pe gânduri, se apucă să mai arunce ciocani peste vâlvătaia dintre „chirostrii”.

–         Mamaie, faci gogoși? repetă el întrebarea, când aceasta apăru în cadrul ușii, purtând în brațe un lighean acoperit cu un ștergar alb din pânză, sub care se afla aluatul magic.

–         Hei, te-ai și trezit?

Chipul bunicii înflorise văzându-și nepotul încă somnoros. Ea l-ar fi lăsat să mai doarmă, până se făceau gogoșile.

–         Faci gogoși? insistă Enric.

–         Nalangâte! zâmbi blând bunica.

–         Așa, chicoti Enric, că uitasem cum le zice! adăugă el, după ce a căscat întinzându-se alene.

–         Gata, nu mai băga pe foc!

Trebuia foc mic după ce începe uleiul să sfârâie în tigaia aceea, cei drept cam arsă și destul de veche. Când uleiul era destul de încins, bunica afundă lingura în aluatul pufos apoi, scoțând-o plină cu vârf, turnă conținutul în tigaie. Enric fugi numaidecât într-un colț, știind că în acel moment uleiul începea să sară înlături. Îi simțise fierbințeala asta mai demult, pe când era și mai mic, chiar pe pielea sa.

–         Mamaie, dar de ce le zice nalangâte? întrebă, între două astfel de turnări, fascinat de acel nume ciudat.

–         Păi, și numele tău e ciudat! glumi aceasta.

Bunica ar fi vrut să-l cheme Sandu sau Alexandru, ca pe unul dintre cei doi băieți ai ei care-i muriseră de mici.

–         Numele meu vine de la un rege al Angliei. Dar, al gogoșilor astea nu vine de nicăieri!

–         Ba da! spuse bunica în timp ce continua să toarne cu măiestrie aluat în tigaie. Era demult, tare demult, că nici eu nu eram pe atunci, la marginea satului, un căpcăun tare urâcios și pofticios.

–         Mâncăcios de gogoși?

–         Mare mâncăcios! Ca să scape de el, femeile din sat făceau cu rândul gogoși din astea, că se fac repede, și le dădea căpcăunului. În timp ce le turna așa, murmurau într-una: „poate i-or sta`n gât!” …Și, de atunci le zice nalangâte.

–         Ahaaa! se dumiri Enric. Da`, tu nu zici așa, mamaie!

–         Păi, io ți le fac ție…râse bunica. Cum să zic așa!

Povestea asta cu căpcăunul flămând i-a adus aminte de balauri și de sabie. Ieri, înainte de a pleca ai lui, a fost în grădină cu ei și văzuse cum la marginea gardului erau mii de balauri cu câte șapte capete fiecare, gata să invadeze grădina. Așa că îi comandase bunicului o sabie să le vină de hac, cum mai făcuse astă vară.

–         Mai durează mult gogoșile, mamaie? Mă duc să vad dacă tataia mi-a făcut sabia!

–         Ești mai urâcios decât căpcăunul. Mai am pe astea, zise ea arătând spre aluatul din lighean. Abia se mai răcesc puțin, ca să nu îți stea`n gât! râse bunica, turnând cu spor, una după alta, nalangâtele.

Enric se întoarse numaidecât pe tălpile sandalelor, luând-o la fugă pe prispa lungă, fluturând pletele gălbui. Puse la uscat, șiruri de tutun atârnau agățate de pazia înflorată, iar goana lui stârnea din ele miros amărui.

Din atelierul bunicului se auzea muzica ritmată a rindelei. Semn bun, bunicul lucra sabia! Avea de toate bunicul în atelier: menghină, ferăstrău, bormașină, teslă, ciocane și niște cuie nemaipomenit de lungi, dar cam ruginite. Dintre toate acestea, Enric era fascinat de acea roată care, acționată de o pedală, se învârtea scârțâind și dimpreună cu ea, învârtea piatra de polizat. Bunicul îi zicea tocilă. Când își ascuțea brișca pe ea, sau orice altceva, săreau scânteile precum la artificii.

–         Gata sabia, tataie?

Bunicul nu era așa vorbăreț cum era bunica. Dar, cu Enric întotdeauna comunica bine:

–         Mai am, mai am! Știu că ești pretențios și vreau să ți-o fac cumsecade, răspunse, oprindu-se o clipă din rindeluit, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu mâneca de la cămașă.

Bunicul comunica cel mai bine cu animalele. În special cu Apollo, un câine mare și blând, dar mai ales cu vaca lui albă, cu pete mari negre. Era imensă și nu mirosea chiar frumos, dar avea cel mai bun lapte. Mai ales cel lăsat la acrit în oala de lut și pe care-l mânca din aceeași strachină cu bunica. O dată el, o dată bunica, de două ori el, o dată bunica… El, de fapt, doar deschidea gura așteptând ca bunica să taie cu lingura jumătate de bâltâcă de lapte și să i-o dea lui. Numele de bâltâcă îl auzise tot de la bunica și probabil că-l inventase ea sau poate avea și acesta o poveste ca și nalangâtele. Ce nume ciudate: bâltîci, nalangâte! Hmm, oare sunt gata gogoșile? Țuști, cale-ntoarsă pe prispa lungă decorată provizoriu cu șirurile de tutun. Când se apropie de vatră îl lovi acel miros inconfundabil. Îi lăsa gura apă. Sigur sunt gata!

–         Gata, mamaie? gâfâi el.

–         Gata, mamaie!

Luă direct două, una într-o mână, alta în cealaltă, tăvălindu-le repede prin strachina cu zahăr.

–         Le-am pus io zahăr! avertiză bunica.

Enric avea deja gura plină, mușcând din ambele gogoși, și nu putea vorbi. Doar ochii și gropițele din obraji îl trădau că râdea.

–         Ești mai dihai decât căpcăunul! râse bunica, privindu-l mulțumită cum înfulecă. Mănâncă și cu magiun! zise ea, împingându-i borcanul aromat.

Mai mâncă alte două, unse din belșug cu magiun, murdărindu-se pe mâini și la gură, dar salvat din această situație de ștergarul alb al bunicii. Să mai ia una, să nu mai ia? Strigătul bunicului îl scoase din impas:

–         Eric! Ericheee!

Mai înfășcă două gogoși și fugi la atelierul acestuia, lipa-lipa, pe prispa lungă, înțepat la nări de mirosul tutunului.

–         Enric, tataie! EN-RIC! accentuă el silabele numelui său.

Bunicul întotdeauna îi spunea numele fără cea de a doua literă.

–         E un nume de rege, ți-am mai zis!

–         Iote-ți sabia, Măria-Ta! se conformă bunicul la rangul numelui nepotului, oferindu-i sabia în manieră cavalerească, ținând-o pe ambele palme.

Luând-o, Enric o studie, sucind-o pe toate fețele. Nu era precum și-o imaginase, dar mirosea nespus de frumos, a rășină de brad, exact ca în pădure și o acceptă fără să mai comenteze.

–         Mulțumesc, tataie! spuse, dând să plece spre grădină. Ia o gogoașă, îi întinse el una din cele două.

–         Eriche, zise bunicul, tu, dacă mă asculți pe mine, ajungi mare ștab!

Enric nu a mai stat să-l corecteze, zbughind-o la luptă, spre grădina amenințată de balauri. S-a oprit doar în dreptul lui Apollo și, după ce mușcă jumătate din nalangâta rămasă, îi aruncă acestuia cealaltă jumătate. Câinele o înghiți numaidecât, salivând și dând vesel din coadă. Enric s-a apropiat, dând sabia la spate să nu îl sperie, și a vrut să îl mângâie între urechi. Apollo i-a luat-o înainte, lingându-l recunoscător pe față. O grimasă cu ochii închiși și cu gura strânsă apăru instantaneu pe chipul lai Enric. Se șterse zdravăn, cât putu de repede și apoi continuă drumul în fugă înspre grădină.

Deja vedea în fundul grădinii creaturile care amenințau, fiecare cu cele câte șapte capete mov. Erau cât o armată de ieniceri îmbrăcați în verde și cu turbane mov. Cărarea care ducea înspre fundul grădinii era străjuită, de-o parte și de alta, de câte un rând de busuioc, respectiv de unul de cimbru. Aromele se amestecau amețitor, stârnite de atingerea picioarelor lui aflate în galop.

Se apropia vertiginos. Măna sa unsuroasă de la nalangâte strânse și mai tare sabia. Privirea piezișă îi deveni întunecată și chipul încruntat. Începu lupta. Capetele săreau înlături, unul după altul. Sabia era bună și, pentru o clipă, un gând de recunoștință față de bunicul său îi străfulgeră mintea. Oricum, îi apăra grădina! Era munca bunicului său și el ținea la ei. Mai ales la bunica, cea de la care știa toate poveștile. Inclusiv povestea cu balaurul cu șapte capete, inamicul lui de acum. De fapt, erau mii de astfel de balauri! Avea ceva de lucru, dar nu se va lăsa până când îi va decapita pe toți! Mobilizat de aceste gânduri, mânuia sabia cu și mai multă forță, răpunând pe rând, balaur după balaur.

–         Hei, Maiestate cruță-ne! Noi suntem armurariu! Plante medicinale!

 

balaurul

foto: Sergiu Frățilă
Enric rămăsese perplex. Nu se aștepta ca cel mai mic dintre toți să-i vorbească. Acesta nici măcar nu avea șapte capete, ci vreo trei-patru, și alea vai de ele, și abia ajungea până la barba lui. Ceilalți toți îl depășeau în înălțime. Noroc că bunicul îi făcuse sabia lungă.

–         Promiteți că nu veți intra în grădina lui tataia? tună amenințător vocea lui.

Obținând promisiunea fermă a căpeteniei acestora, îi cruță întorcându-se pe cărarea cu mirodenii. Oricum, dacă ar fi fost căpcăunul cel nesătul, nu-l cruța! Hmm, gândul acesta îi aminti de nalangâte, așa că grăbi pasul.

–         Enriche, mamaie ești numai ciulini! îl întâmpină bunica, adunându-i resturile din măciuliile mov ale ciulinilor înfloriți, agățate printre mohairul bluzei lui Enric.

Acesta își privea mândru sabia mânjită cu verdele sângelui de balaur și întrebă:

–         Mamaie, mai ai nalangîte?

–         Mai am mamaie, zise ea, că nu mai este nici un căpcăun în sat!

 

 

 

 

Fratila Genovel-Florentin la 09:09

METAMORFOZELE PRESEI ŞI INTERNETUL

Posted by Dorin Nadrau On August - 9 - 2017

Aparţin generaţiei care s-a născut în zodia cărţii şi presei tipărite. Asemenea multora de aceeaşi vârstă, păstrez încă plăcerea răsfoirii unei publicaţii, precum şi a foşnetului paginilor şi mirosului de tuş tipografic specific ziarelor. Calitatea de a fi fost „cetăţean al Galaxiei Gutenberg” mă îndreptăţeşte, desigur, să apreciez cu uşurinţă modificările uluitoare care s-au produs o data cu intrarea în era computerului.

Viteza schimbărilor la care participăm astăzi, dar, mai ales, vigoarea pericolelor la care suntem expuşi şi care se extind incredibil, îmi induc o profundă doză de scepticism asupra zilei de mâine.

O analiză sintetică a situaţiei actuale privind metamorfozele presei si evoluţia mijoacelor media din perioada recentă relevă cu prisosinţă concluzii realmente sumbre: presa pe hârtie pierde tot mai mult teren, blogurile nu mai au nici pe departe eficienţa şi oportunitatea din perioada de

start, iar televiziunea este pe un trend descendent, debordând de divertisment deseori de proastă calitate.

Schimbările impresionante înregistrate se datorează incontestabil Internetului, nimeni neputându-şi imagina în urmă cu câteva zeci de ani, atunci când a fost inventat, că va transforma în asemenea grad lumea. Om Prakash Malik, ilustru expert în tehnologia web, numeşte acest nou fenomen, care şi-a pus adânc amprenta asupra tuturor elementelor care compun societatea contemporană, „democraţia distribuţiei” (informaţiei).

Trebuie remarcat, în primul rând, că s-a schimbat radical felul de a comunica şi de a ne informa. În al doilea rând, se cuvine observat că Internetul a afectat în profunzime şi tabieturile noastre cotidiene, precum şi principiile fundamentale ale intimităţii şi o serie întreagă de norme şi cutume privind dezbaterea publică şi participarea politică. Astfel, a dispărut, practic, obişnuinţa de a urmări cu vădit interes ştirile de televiziune, ca de altfel şi plăcerea de a răsfoi şi lectura ziarele de dimineaţă. Au fost consacrate în schimb ca surse de informaţii deosebit de agreate platforme online ca Twitter, Facebook şi Instagram, publicul de orice vârstă renunţând la a mai apela la mass media tradiţională.

Situaţia se explică prin aceea că timp de 20 de ani întreaga societate mediatică a cunoscut reale modificări. Presa adevărată, naturală, în înţelesul tradiţional al cuvântului, este pe cale de dispariţie, fiind lesne de constatat că astăzi toate canalele mediatice (scrise, audio sau video) au pagini virtuale. Profesia de jurnalist este lipsită de oportunitatea gestionării ei de diverse asociaţii precum redacţiile sau sindicatele de presă. Nu putem omite nici faptul cvasiunanim împărtăşit că feedback-ul în noile condiţii este foarte rapid, deseori reacţiile publicului fiind mai interesante decât ale jurnaliştilor, prin smartphone putând fi oricine conectat la pulsul planetei. Mulţi analişti ai noului tip de jurnalism apreciază că bloggării, surse alternative de informaţii, constituie o categorie eficientă de oponenţi ai unei tot mai agresive tabloidizări.

În ce priveşte jurnalismul online, trebuie precizat de la început că Internetul a creat posibilitatea originală şi neegalabilă de a fi jurnalist, de a scrie şi de a posta propriul tău conţinut online pentru o audienţă extrem de numeroasă şi, mai ales, eterogenă. Democratizarea informaţiei se traduce prin aceea că acum oricine îşi poate deschide un cont pe o platformă online, fără a avea cunoştinţe tehnice, oricine poate produce şi publica informaţie, astfel că persoane necunoscute pot deveni personalităţi ale spaţiului public într-un interval de timp foarte scurt, prin expunere online. Partizanii acestui tip de jurnalism susţin că unul din marile avantaje este acela că online-ul îţi oferă posibilitatea de a practica jurnalismul echilibrat şi echidistant, pus în slujba interesului public, nu în interesul publicului. De asemenea, se pune în evidenţă şi un alt avantaj: poţi să scrii oriunde, oricând, indiferent dacă ai propriul tău site ori lucrezi pe un alt site. Nu eşti condiţionat de prezenţa la un birou sau de un program strict şi rigid.

Evolutia tehnologiei

Modificările survenite într-un timp relativ scurt ale relaţiei cu noile media sunt deosebit de numeroase, consecinţele implicând o schimbare extrem de rapidă, aproape simultană, a actorilor, a rolurilor şi a funcţiilor. În aceste condiţii, sunt mulţi cei care contestă calitatea informaţiilor şi invocă cu revoltă observaţia ca fiind proeminente goana exagerată după senzaţional, invazia unui divertisment de o calitate îndoielnică, ferocitatea tabloidizării, agresivitatea publicităţii.

Dorind să evaluez în termeni cât mai obiectivi situaţia actuală a presei, componentă importantă a corpusului de canale mediatice actual (un adevărat coctail ce poartă numele de „social media”), am ales să apelez la vechiul adagiu latin „aurea mediocritas”, conform căruia calea de mijloc e calea de aur, încercând o poziţionare echilibrată a fenomenului contemporan ce se află în plină desfăşurare. În acest sens, nu pot neglija câteva atribute de o fascinantă veridicitate ale jurnalismului tradiţional care se mai practică încă şi astăzi, jurnalism în care un subiect este pregătit cu mare atenţie în conformitate cu criterii profesionale consacrate în materie, verificat şi şlefuit înainte de publicare. Este de notorietate că gazetăria tradiţională prezintă fără echivoc faptele şi explică în ce context s-au petrecut ele. Exercitarea acestui tip de jurnalism, prin funcţia sa de facilitare a dezbaterii publice constituie o formă de necontestat a democraţiei, având în vedere că sursele şi interlocutorii sunt supuşi consultării, beneficiind de spaţiu şi timp alocate experţilor. Profesia de jurnalist, în sensul consacrat al exercitării ei tradiţionale, implică, înainte de orice, credibilitate şi responsabilitate.

Revenind, trend-ul platformelor media este de necontestat. Accesul instantaneu la Internet, laptopurile, notebookurile, e-bookurile, telefoanele superperformante, toate acestea au determinat într-o uimitoare măsură modificarea comportamentului uman, inclusiv a deprinderilor de lectură. Este bine ştiut că lumea de azi nu mai agrează să citească mesaje-informaţii, ci preferă să privească mesaje-imagini, însoţite sau nu de cuvinte.

În opinia mea, cultura se sprijină indubitabil pe lectură, nu pe imagini fugitive, cititul oferindu-ţi pauzele necesare pentru reflecţie şi meditaţie. Din acest motiv, mă alătur necondiţionat celor care consideră că pierderea obişnuinţei de a citi constituie un pericol imens conducând la slăbirea intelectului şi a puterii de gândire şi făcându-te să-ţi uiţi limba.

Dorin Nadrau

Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

 

Veşnicie furată

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2017

Veşnicie furată

 

Autor: Oana Denis Rotariu

 

În talpa lumii

Bate un cerșetor

Un cui de lemn.

Atâta i-a mai rămas

De la ultima Răstignire.

Lume, n-ai și pentru mine

Un dumicat de vorbe bune,

Uitate într-un colț,

Printre cutume?

L-aș împărți cu un

Nebun întru Hristos

Ce stă la două cvartale

Mai la vale de sufletul meu.

Nimic. Tăcere strâmbă…

Strânge vorbele mute

Și le așează-n sute,

Într-o desagă

De culoarea cerului

Care-l privește

Cu ochi goi…

Câteva secunde

De nemurire

Trec grăbit pe lângă noi…

 

El și noi, niciodată unu…

Tot timpul doi…

 

Oana Rotariu

Oana Denis Rotariu

30.06.2017

LA „CÂMPUL ROMÂNESC” DE LA HAMILTON, CANADA

Posted by Dorin Nadrau On July - 22 - 2017

Impulsul de a merge la Câmpul Românesc din Hamilton l-am avut de multă vreme, chiar din momentul în care acum câţiva ani am aflat câte ceva despre acest spaţiu autentic românesc, organizat, îngrijit şi păstrat de peste cinci decenii în perimetrul canadian al provinciei Ontario. Este însă îndeobşte ştiut că nu e greu să faci un lucru, ci e greu a te pune în starea de a-l face, iar această stare s-a lăsat cam mult aşteptată. Sunt atâtea amănunte care intervin zilnic şi împiedică bunele intenţii, amânându-le punerea în aplicare. O deosebit de plăcută invitaţie a unui prieten apropiat, fost coleg de facultate în Bucureşti, pe care nu l-am văzut de mulţi ani, de a-l vizita la Toronto, unde trăieşte de peste treizeci de ani, s-a constituit într-un fericit prilej de a face un popas la Hamilton. A contat, de asemenea, împrejurarea că „Săptămâna Internaţională de Cultură de la Câmpul Românesc” era la a 50-a ediţie, acest moment jubiliar consolidându-mi dorinţa de a vizita acest încântător simbol de românitate.

Locul unde anual se adună numeroşi români dornici de a susţine adevărate eforturi de exprimare a sentimentelor naţionale mi-a stârnit impresii de neuitat pe care încerc să le menţionez în rândurile ce urmează.

Situat pe la mijlocul ariei peninsulare a provinciei Ontario, într-un peisaj fermecător, cu o vegetaţie foarte bogată şi nealterată, la mare distanţă de aglomeraţia centrelor urbane şi de autostrăzile ce fac legătura între marile orașe, Câmpul Românesc este o proprietate de 25 de hectare de teren parţial împădurit, o notă specială fiindu-i conferită de un râu leneş care îl străbate, străjuit la maluri de sălcii pletoase. La intrarea la Câmp te întâmpină o stâncă vopsită în culorile tricolorului românesc, plasată pe partea dreaptă, şi un indicator pe care este înscris cu caractere mari „ROMANIAN PARK”, drumul de acces fiind mărginit de copaci. Pe latura stângă se întinde un parc în care întâlneşti o frumoasă troiţă încercuită de busturile unor însemnate personalităţi ale culturii româneşti, „Rotonda Scriitorilor din Exil”. În continuare se găseşte o suprafaţă destinată desfăşurării de picnicuri amenajată corespunzător acestui scop la umbra unor copaci bătrâni. Pe una dintre laturile Câmpului sunt amplasate o mulţime de case de vacanţă construite pe fundaţii, dar şi rulote, menite petrecerii weekend-urilor.

Centrul Cultural „Nae Ionescu”, realizat din donaţii ale unor români răspândiţi în întreaga lume, deschis în anul 1986, include o bibliotecă ticsită de cărţi, un mic muzeu al satului românesc, o încăpere cu obiecte tradiţionale româneşti, o sală cu o capacitate de până la 350 de persoane şi alte dependinţe. De la Centrul Cultural se poate coborâ la râul ce străbate perimetrul. Un pod şi ingenioase trepte din lemn permit accesul la Capela „Sfânta Maria”, aşezământ unde se oficiază slujbele religioase la sărbătorile de peste an, sărbătoarea hramului, precum şi cununii şi botezuri. Câmpul mai are şi un teren de fotbal şi o frumoasă piscină.

O veritabilă cutumă a devenit la Câmpul Românesc începerea sezonului de activităţi în fiecare an în luna mai, momentul inaugural constituindu-l un banchet la care vin sute de români din oraşele învecinate Hamilton, Kitchener, London şi Toronto. După acest semnal de deschidere a sezonului estival, la Câmp se organizează picnicuri la sfârşit de săptămână, ca şi variate activităţi culturale şi sportive, totul culminând cu „Săptămâna Culturală”, eveniment care în acest an a avut loc în a doua săptămână a lunii iulie, marcând aniversarea semicentenarului. În fiecare an la această importantă manifestare spirituală, timp de şase zile, de luni până sâmbătă, jurnalişti, profesori, artişti, prozatori, poeţi, actori şi alte categorii de intelectuali din comunităţile româneşti din Canada şi Statele Unite, precum şi din România, prezintă subiecte şi teme de interes pentru toate generaţiile, probând un admirabil nivel de expunere şi relevând o evidentă profunzime în alegerea şi dezvoltarea tematicilor.

Nu se poate vorbi de acest colţ de rai al românilor fără a face referire la Nicăpetre. Sculptor român de mare valoare, pe numele de stare civilă, Petre Bălănică, Nicăpetre a părăsit România în anul 1980 şi după o scurtă perioadă petrecută în Grecia şi Italia, în iulie 1981 s-a stabilit în Canada, la Toronto. Artist care s-a impus prin varietatea tehnicilor şi genurilor, a creat opere de certă valoare, expuse în galerii şi spaţii culturale de referinţă din Grecia, Austria, Germania, Japonia, Canada şi Statele Unite ale Americii. Contribuţia sa la imaginea de astăzi a Câmpului Românesc a fost una majoră: busturile din marmură ale lui Mihai Eminescu şi Nae Ionescu, precum şi „Rotonda Scriitorilor din Exil”, incluzând busturile turnate în bronz ale unor ilustre personalităţi: Mircea Eliade, Aron Cotruş, Vintilă Horia, Vasile Poşteucă, George Donev, Horia Stamatu. Am fost adânc impresionat de sculptura Poetului nostru Naţional despre care a precizat: „În ’89, m-am gândit la Mihai Eminescu pentru că am luat o marmură frumoasă adusă de mine din Grecia. Şi am început s-o cioplesc, dar nu chipul lui Mihai Eminescu, ci am cioplit nevoia noastră de Mihai Eminescu, de acolo, de departe, aşa cum zicea Mircea Eliade, că Eminescu ne adună! Am cioplit direct, în marmură, chiar pe locul unde urma să fie instalat – la Câmpul Românesc de la Hamilton -, în acest parc, lângă un râu, lângă o pădurice şi a fost bine primit de toţi vizitatorii”. Neîndoielnic, măreţia operelor sale de la Câmpul Românesc fac ca Nicăpetre să fie prezent în acest loc feeric al românilor, chiar şi acum la 9 ani de la dispariţia sa.

Dintre gazde, primul pe care l-am întâlnit a fost cel care oficia cu multă ospitalitate primirea oaspeţilor, preotul-poet Dumitru Ichim, o personalitate binecunoscută în Canada şi despre care citisem anterior. După ce l-am ascultat cu mare interes şi am aflat că este coordonatorul unui cenaclu literar la Kitchener, un oraş în apropiere înglobând o largă comunitate de români în totalul populaţiei de 520 000 de locuitori, am constatat cu încântare că, deşi septuagenar, este în plină vervă, dovedindu-se un artist al cuvântului aflat într-o continuă activitate creatoare, autor al unor opere literare inedite de mare sensibilitate. Gândul m-a dus involuntar la ceea ce cu ani în urmă Bartolomeu Valeriu Anania afirma despre părintele-poet: „Dumitru Ichim împărtăşeşte norocul şi nenorocul scriitorilor români din străinătate. Pe de o parte, şansa de a avea acces la cultura lumii libere şi de a se simţi în largul său în abordarea unor genuri literare afine (…). Pe de altă parte, are neşansa izolării de ceea ce se cheamă o piaţă a cărţii la dimensiunea cititorilor potenţiali”.

Am apreciat cu admiraţie dăruirea sa şi diligenţele zeloase depuse pentru asigurarea unei ambianţe cât mai favorabile ale lui Dumitru Răchitan, preşedinte al „Asociaţiei Culturale Române” din Hamilton. Mi-au rămas în minte strădaniile inimosului Marian Costache (Montreal, QUE, Canada) care este prezent la acest eveniment de peste douzeci de ani, gata permanent să ajute la desfăşurarea propice a săptămânii culturale.

Fără îndoială, pentru ilustrarea cât mai veridică a derulării evenimentului, merită amintită succint desfăşurarea conferinţelor din timpul petrecut de mine la Câmpul Românesc, subiectele şi prelegerile fiind demne de apreciat.

Prima seară a debutat cu prezentarea participanţilor de către prof. Sebastian Doreanu (Denver, Colorado, S.U.A.), un împătimit al manifestărilor de la Câmpul Românesc, fiind prezent la Săptămâna Culturală de aici de peste douăzeci de ani, aproape în fiecare vară. El a fost moderatorul sesiunii, reuşind cu remarcabila sa spontaneitate să creeze şi să asigure o atmosferă pe cât de destinsă pe atât de incitantă, pe tot parcursul sejurului meu. Apoi, s-a trecut la expunerea temelor programate pentru ziua de luni. „Contribuţia Cenaclului Florica Baţu Ichim la succesul Săptămânii Culturale de la Hamilton”, autor Constantin Groza (Hamilton, Canada) a deschis seria din ciclul zilei. A urmat prezentarea de către prof. Marieta Dincov (Toronto, Canada) a unei admirabile lucrări, trădând incontestabil o riguroasă cercetare şi indubitabilă pasiune. Comunicarea evidenţiază preţuirea poetului nostru nepereche, materializată prin busturi şi statui ale acestuia, amplasate atât în ţară, cât şi în Europa (Paris, Chişinău, Cernăuţi, Odesa, Budapesta) şi peste Ocean (S.U.A.: New York şi Canada: Câmpul Românesc de la Hamilton, Montreal, Windsor şi Edmonton). Opinii inedite şi comentarii originale au format conţinutul celei de-a treia prezentări, „Prinţul Charles al Angliei şi conservarea valorilor naturale”, aparţinând lui Julian Theodore Ichim (Kitchener, Canada).

Finalul primei seri l-a constituit o interesantă lansare de carte: „Poezia lui Dumitru Ichim. Eseu monografic” de Maria-Daniela Pănăzan, apărută recent la Editura CronoLogia, Sibiu. Cu proverbiala-i elocinţă şi vădind un remarcabil profesionalism, prof. univ. dr. Anca Sîrghie (Preşedinte al Ligii Culturale, Sibiu, România) a oferit o detaliată prezentare a scrierii, apreciind: „Ceea ce realizează Maria-Daniela Pănăzan prin eseul monografic dedicat lui Dumitru Ichim este mult mai mult decât o critică de întâmpinare. Este vorba de o primă propunere de sintetizare, de panoramare a motivelor specifice universului său (…). Când creaţia poetului este în plină desfăşurare şi în prezent, rostul unei monografii-eseu nu poate fi altul decât acela de a ilustra stadiul cercetării operei autorului până astăzi. Aşadar, avem în faţă o bornă a exegezei, pentru care hic et nunc este semnalată bogăţia motivelor-axă ale unui univers poetic. Neîndoios se fixează un punct de plecare pentru viitoarele sinteze, mai obiectivate şi sigure în a cuprinde şi rodul poetic al viitorilor ani de creaţie”.

Campul Romanesc 2

Seara de marţi a înregistrat o amplă expunere cu titlul „Constantin Noica sau aspiraţia spre universal a culturii române” susţinută de prof. dr. Rodica Gârleanu Costea (Oakville, Ontario, Canada), după care doi îndrăgiţi oaspeţi din România, prof. Elena M. Cîmpan (Colegiul „Liviu Rebreanu”, Bistriţa) şi Menuţ Maximinian (redactor al ziarului „Răsunetul”, Bistriţa) au prezentat şi comentat două filme documentare interesante: „Palatul Culturii din Bistriţa” şi „Poezia bistriţeană în America şi Malaezia”, ambele regizate de prof. dr. Dorel Cosma (Preşedinte I.G.F. Bistriţa). În plus, ni s-a oferit ca bonus vizionarea unui filmuleţ original privind „desantul” poeţilor bistriţeni la New York. A urmat apoi un moment poetic de mare sensibilitate: poetul-preot Dumitru Ichim a recitat în stilul său unic care, cu siguranţă, îi dublează harul bisericesc, din sonetele sale.

În fine, seara s-a încheiat cu un medalion sorescian, „Pe cine numim…eu?”, protagonist fiind Sergiu Cioiu, artist complex şi compozitor român, una dintre vocile-simbol a tinereţii mele. I-am redescoperit farmecul muzical aparte, revenindu-mi în memorie interpretările de excepţie care l-au plasat printre cele mai proeminente voci ale muzicii uşoare româneşti din anii ’60 şi ’70. Sergiu Cioiu, care se autodefineşte ca „un artizan al cântecului şi un interpret al verbului”, a fost viu aplaudat amintindu-ne de perioada sa de glorie în care performa cu cântece de Alexandru Mandy şi făcându-ne să împărtăşim magia timbrului inconfundabil al vocii sale atât de apropiat de tonalităţile unor şansonetişti celebri ca Edith Piaf şi Yves Montand, dar şi de glasul inegalabil al Andei Călugăreanu. Recitalul dăruit audienţei de la Câmpul Românesc cu o ţinută artistică de necontestat a cuprins compoziţii pe versurile lui Marin Sorescu, printre care „Goange”, „Bănuitorul iepure”, „Grijă”, „Dii!”, Dumneata, lampă”.

În aceeaşi seară, am avut plăcuta surpriză de a viziona la final şi o interesantă expoziţie de sculpturi şi bucuria de a-l cunoaşte pe autor, artistul Sylvio Suga, originar din Bucureşti şi stabilit în Canada în urmă cu 15 ani, unde deţine compania proprie „Sugat Design” şi este membru al „Al Green Sculpture Studio”. Lucrările sale, atât cele cu tematică personală, cât şi cele de inspiraţie brâncuşiană, denotă o incontestabilă valoare artistică.

Campul Romanesc 1

Miercuri, 12 iulie 2017, am luat parte la utrenie în Capela „Sfânta Maria”. A slujit preotul Dan Chirtu, demonstrând cu prisosinţă un ales har duhovnicesc. După masa de prânz, am plecat supraîncărcat de impresii şi copleşit de dăruirea extraordinară a unor conaţionali pentru conservarea şi promovarea valorilor spirituale româneşti, dar şi cu regretul de a nu putea audia şi comenta alte momente de un nedisimulat interes şi de o neîndoielnică satisfacţie, însemnând expuneri şi activităţi ca: prelegerea „Câmpul Românesc de la Hamilton între minunile exilului românesc” (prof. Sebastian Doreanu), prezentarea „Tudor Arghezi, psalmistul” (prof. univ. dr. Anca Sîrghie), recitalui „Fluturele din fântână” (poetul Adrian Munteanu din Braşov), citirea „Apelului pentru Centenar” privind evenimentul istoric al sărbătoririi „Centenarului înfiinţării statului naţional român” (postat ulterior de respectabilul domn Mircea Popescu, prezent la Câmpul Românesc).

Cele aproape trei zile cât am stat la Hamilton s-au constituit pentru mine într-un interval de intensă trăire emoţională, participând cu un sentiment de mare mulţumire la conferinţele ce s-au ţinut în fiecare seară după cina incluzând meniuri gătite în neaoşul stil românesc de către doamne demne de preţuire pentru rezultatele lor culinare, precum şi la discuţiile în care am „dilatat” cu ardoare idei şi opinii până după miezul nopţii. Perioada petrecută la Câmpul Românesc mi-a fost deosebit de benefică, aflând şi învăţând multe de la românii dedicaţi păstrării valorilor noastre naţionale pe care i-am întâlnit şi cunoscut. Negreşit, voi reveni…

Dorin Nadrau

 

 

 

 

 

foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Scrisoare foarte deschisă adresată jurnaliştilor români acreditaţi la vizita preşedintelui României la Casa Albă

Autor: Grigore Culian (New York)

 

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor jurnalişti,

Nu voi folosi termenul “colegi”, mai ales după ce am asistat stupefiat la comportamentul dumneavoastră pe parcursul vizitei preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, la Washington. Am fost singurul jurnalist româno-american prezent la acest eveniment şi mi-au trebuit câteva zile să-mi revin după cele auzite de la oameni care ar trebui să fie modele de comportament civilizat şi de etică profesională. În meseria de jurnalist, limbajul de mahala, pregătirea superficială, aroganţa şi lipsa totală de respect faţă de cei din jurul dumneavoastră – inclusiv subsemnatul – mă determină să vă adresez aceste rânduri, în speranţa că veţi înţelege ceva din ceea ce vreau să vă transmit. Am 65 de ani şi trăiesc de 28 de ani la New York, unde sunt refugiat politic din februarie 1989. Practic meseria de jurnalist din aprilie 1997, când am fondat, împreună cu fiica mea, cel mai vechi ziar românesc în activitate la New York, “New York Magazin”, pe care îl conduc şi îl editez de 20 de ani. Am făcut această introducere pentru a vă arăta că nu sunt un nou-venit în presa scrisă şi că m-am pregătit serios înainte de a porni într-o aventură despre care nu ştiam când – şi dacă – se va încheia. Nu am avut resurse financiare, nu am beneficiat de banii unor “sponsori”. În toţi aceşti 20 de ani, mi-am asumat întotdeauna greşelile şi am încercat să le dau cititorilor mei tot ce am avut mai bun, fără să le cer nimic în schimb. Mi-am dorit să informez corect şi să protejez libertatea de exprimare a colaboratorilor mei în această ţară liberă, America, unde presa reprezintă cu adevărat o putere de care societatea a beneficiat întotdeauna.

1

Dar să trec la subiect. Miercuri, 6 iunie 2017, am fost prezent la întâlnirea preşedintelui Klaus Iohannis cu “Comunitatea Română din Washington, DC.”, acţiune care a avut loc la Ambasada României. Întrebare: a fost o întâlnire a preşedintelui cu românii din America sau cu dumneavoastră, cei veniţi din ţară?! M-am trezit îmbrâncit şi apostrofat de reporterii sau cameramanii televiziunilor din România, deşi aveam acelaşi statut cu domniile lor, fără să mai vorbesc de diferenţa de vârstă şi de faptul că am condus 6 (şase) ore pentru a ajunge la acea întâlnire. Întrebare: de ce aţi transformat un eveniment dedicat Comunităţii Româneşti într-o şedinţă foto a preşedintelui României, fără să ţineţi seama de faptul că oamenii veniseră acolo pentru a discuta problemele românilor din America şi a căuta soluţii împreună cu preşedintele?

Vineri, 9 iunie 2017, m-am prezentat la Ambasada României, pentru a merge împreună la întâlnirea de la Casa Albă dintre preşedinţii Donald Trump şi Klaus Iohannis. Urma să stabilim de comun acord protocolul întrebărilor şi să desemnăm persoanele care urmau să se adreseze celor doi şefi de stat. Lăsând la o parte ce mi-au auzit urechile în drumul spre Casa Albă (mai ales din partea unor doamne sau domnişoare, cărora nu vreau să le dau numele din respect pentru sexul frumos), m-am oferit să vă ajut, având în vedere că trăiesc de atâţia ani în America şi am fost prezent la toate întâlnirile de la Casa Albă ale preşedinţilor români cu omologii lor americani de după Revoluţie. M-aţi privit cu superioritate şi aroganţă, lăsându-mă să înţeleg că dumneavoastră sunteţi stăpânii adevărului şi că politica americană nu poate fi comentată decât de “specialiştii” trimişi de la Bucureşti. Nu am probe pentru a lansa acuzaţii de manipulare orchestrate în laboratoarele de intoxicare ale Puterii din România, oricare ar fi ea, deşi am serioase îndoieli în ceea ce priveşte buna credinţă a unora dintre dumneavoastră. De fapt, nu acesta este scopul scrisorii mele.

În final, doresc să vă transmit următorul mesaj: treziţi-vă şi învăţaţi că respectul faţă de meseria de jurnalist vă obligă să adoptaţi o conduită care să se ridice la nivelul lumii civilizate! Vă urmăresc în fiecare zi pe posturile de televiziune din România şi nu mi-a venit să cred că oameni care se erijează în monumente de etică şi le spun românilor ce e bine şi ce e rău pot coborî atât de jos! Nu vă mai lăsaţi călcaţi în piciare de forţa banilor şi apăraţi ce se mai poate apăra într-o presă ajunsă în pragul dezastrului moral în România! Vă garantez că notorietatea şi gloria temporară se vor întoarce ca un bumerang împotriva celor care încearcă să transforme această meserie nobilă într-o afacere rentabilă! Cât despre limbajul incalificabil pe care îl folosiţi în relaţiile dintre dumneavoastră, nu e treaba mea. Totuşi, vă întreb: Nu vă e ruşine?

Grigore L. Culian, editor/fondator “New York Magazin”

Sorin Diaconescu/7/2/1

Posted by Nuta Istrate Gangan On June - 10 - 2017

Sorin Diaconescu/7/2/1

Autor: Nuta Istrate Gangan (Florida)

Inginer, fost Deputat în Parlamentul României, realizator TV, Sorin Diaconescu este omul cu care începi să discuţi despre vreme şi ajungi să dezbaţi situaţia evreilor în cel de al doilea război mondial şi rolul lor în politica Americii de astăzi.

Sorin Dumitrescu

“În politica noastră ţi se poate ierta faptul că nu eşti prost la timp dar că nu te străduieşti să devii, ei bine, asta niciodată!” (“Şapte zile, două suflete, o viaţă “, SD)

NIG – De ce ai plecat din politică?,, l-am întrebat gândindu-mă că până la urma urmei, atunci când prinzi un ,,locşor călduţ,, mergi cu valul şi îţi este bine. N-a prins cinismul subtil din întrebarea mea şi mi-a răspuns frumos, politicos şi foarte informat : ,,X politician şi Y partid şi Z orientare politică şi…şi cum pentru mine politica este chineză(不是中國兄弟,有知識,我的人!) am trecut mai departe:
De ce ai scris o carte?
SD – Ca să-i demonstrez tatălui meu că pot face ceea ce vreau eu.
NIG – Tatăl tău mai este?
SD – Nu. A murit demult, avea 47 de ani.

Hm…

SD a scris o carte e o intimitate copleşitoare. Eu spun aşa, el spune că nu, dar scriitorul se limitează la dreptul de autor, eu, cititorul mă limitez la toate drepturile din lume. Şi la acela în care cred că a vorbi despre Dumnezeu este intimitatea absolută.
Este un dialog, fictiv sau nu, cu o femeie (fictivă sau nu) despre tot ceea ce înseamnă viaţă. În şapte zile.

,,Citesc o carte.
Nu este nici măcar tipărită, literele dansează în faţa ochilor într-un joc obositor de care-pe-care. Citesc o carte, de fapt am de gând să citesc o carte care, probabil, nu o să-mi placă în mod deosebit.
De ce? Pentru că aşa sunt eu. Puţine lucruri îmi plac în mod deosebit.
Până şi autorul se amuză : „La naiba, eu chiar scriu o carte?”
Apoi tot el mă lămureşte, blând, calm, politicos, venit parcă din altă lume, o lume în care bărbaţii încă mai spun sincer şi cald şi fără falsă politeţe ,,sărut-mâna,,:
„Este şansa mea să sufăr în direct”,  am tras mereu „biletul cu numărul 13” – uneori cu noroc, gândesc eu zâmbind.
…şi apoi…
„Unde poţi păstra dragostea pentru cineva, mai bine decât într-o carte? (…) Cândva, nişte nebuni au ars cărţi pentru diferite motive. Dar cărţile, ca şi sufletul omului, nu se distrug prin simpla dispariţie a materiei” – am recitit acest fragment doar pentru că nu mai ştiu dacă eu l-am scris sau doar l-am copiat de pe ecranul ăsta lucios.
Citesc o carte în care poezia se împleteşte cu proza, la naiba îmi spun, chestia asta nu poate funcţiona, ori e albă ori e neagră – citesc- şi încetul cu încetul îmi dau seama că funcţionează. Nu alb, nu negru, ci violet, o culoare care revine iar şi iar, cu diferite nuanţe, în fiecare poezie, în fiecare scrisoare, în fiecare pagină de jurnal, în fiecare trăire aşternută pe hârtie simplu, sincer, fără pretenţii şi, mai ales, fără aşteptare.
Pentru că bărbatul din carte scrie cuiva.
Unei femei.
Care poate există. Sau poate nu. Care poate fi suma tuturor femeilor care i-au trecut prin viaţă, prin inimă sau prin pat.
Ea însă nu-i răspunde, iar lui probabil că nici nu-i pasă. Niciun răspuns n-ar fi îndeajuns de satisfăcător, așa că preferă tăcerea pe care o poate interpreta așa cum simte el.Și apoi, șapte zile, numai șapte zile, nu-i un sfârşit de lume; nu prea multe femei reușesc să tacă timp de șapte zile, nu-i așa?
Este frumoasă. Toate femeile iubite sunt frumoase, desigur, dar aceasta are un ceva anume care nu poate fi prins în cuvinte; ca și cum irealitatea bea cafea şi poartă tocuri. Are păr lung şi ochi frumoşi. Şi există. Aşa cum aburul violet care se ridică primăvara din pământul reavăn şi proaspăt dezgheţat, există. Îl vezi, îl simți, dar apoi se destramă sub ochii tăi ca și cum n-a fost…
O fată-morgana cu pretenţii de femeie obişnuită, cu responsabilităţi cotidiene şi probabil cu o adresă pe care o împarte cu cineva.
Hm, nu, nu există. Femeia aceasta nu există! Iar autorul nu face decât să-mi încurce şi pe mai departe socotelile:
,,Am luat cu mine şi ideea că eşti pe acest pământ şi ai două adrese: una pe cartea de identitate şi alta în atriul meu drept.Inima îmi funcţionează bine, organic vorbind, aşa că poţi să te mişti liniştită acolo, nu vei deranja nimic.,,
Clar, există, are adresa. Şi un apartament cu patru camere confort sporit.
Există?
,,Îmi lipseşti şi deşi nu te ştiu, te cunosc dintotdeauna,,
Rămân la ideea mea ca această femeie este afurisitul ăla de abur violet primăvăratic, sau poate fumul la fel de violet care rămâne multă vreme după ce miriștea a ars, toamna, înainte ca plugul să răstoarne glia și să o trezească la realitate.
Femeia aceasta este ,,The Russian Doll,, Matrioska, cea care a cuprins în ea toate femeile pe care el le-a iubit astăzi, ieri, cândva… Pe care o să le iubească zilnic începând de mâine…
Şi ca să mă convingă de absolută ei existenţă inexistentă, autorul nu îmi lasă nicio îndoială : ,,Am iubit cu patimă şi de puţine ori,,
Intens și calitativ, am zâmbit.
Combinaţia mortală.
Combinație care te așază în faţa unei pagini albe, te face să uiţi cine eşti, ce vrei, cui trebuie să dai socoteală, te face să uiţi câte rate mai ai de plătit la casă şi dacă peste o oră trebuie să mergi la serviciu, te face să scrii cu furia şi deznădejdea celui care, dacă lasă pixul din mână, nu ştie sigur dacă va fi în stare să respire după aceea.

,,Şi totuşi, cine naiba eşti? (…) Dealtfel nici eu nu mai ştiu cine naiba mai sunt…
Vom trăi(…) căutând capătul lumii fără să îl putem afla vreodată,,…

Citesc o carte, un fel de combinaţie ciudată, vers şi proză şi tocmai când mă gândeam că it doesn’t make any freaking sense, realizez că mă atrage, că vreau să pătrund în mintea autorului, că vreau să văd prin ochii lui, că vreau să mă agăţ de ultimele cuvinte şi să întreb şi eu:
,,Cine sunt eu pentru tine?
,,Nu ştiu, ştiu însă ce eşti tu pentru mine: prietenul meu cel mai bun, mereu cu mine simţindu-mi durerile şi tristeţile, injecţia subcutanată de încredere, dragostea aceea din filmele vechi şi bune pe care eu doream să o trăiesc în realitate”…
Crezi asta?

Cred.
Uneori cred.
Pentru că, dincolo de faptul că puţine lucruri îmi plac în mod deosebit, cred că există o conexiune între oamenii care, inexistent, există,,(NIG)

16600_704197919644663_86438125473595348_n

***
NIG – Eşti o contradicţie interesantă. De la politician, inginer, realizator TV la omul care a scris o carte în care dialoghează cu o femeie. Nu intim sexual, nu intim sentimental. Ci intim ,,basic”. Ca şi cum ai discuta cu tine însuţi sau cu varianta ta feminină.
SD – Întâmplător sau nu, cu această aserţiune sunt de acord
Întâmplător:)
Da, cu o femeie care gândeşte ca mine în chestiuni fundamentale

NIG – Pe de altă parte, uneori am impresia că discut cu un bărbat care caută, se caută, care vrea să închidă un cerc şi nu reuşeşte să găsească ultima afurisită de verigă.
SD – Încercând să trăiesc, îmi umplu timpul cu lucruri pe care încerc să le fac bine şi să fiu măcar împăcat.

***

,,În viaţă oamenii se caută unii pe alţii în dorinţa de a se vedea şi a-şi atinge mâinile. Cu toate astea, de puţine ori îşi ating şi sufletele. Privim adesea dar vedem cu adevărat, arareori. Există suflete care se conectează în mod natural, deşi titularii lor nu au stat faţă în faţă niciodată. Adevărul este că suntem amnezici purtători de suflet, nepregătiţi să simţim altfel decât cu palmele….
Idealurile, idealurile, ele se zvârcolesc în minţile noastre, ele ne sunt deopotrivă motive de fericire efervescentă dar şi temelie a neliniştilor, parfum al disperărilor nocturne, motiv pentru a merge înainte pe drumul căutărilor noastre.
Ciudat ori poate că nu, suntem într-o involuntară cercetare a căii spre idealuri fără să ne cunoaştem înainte de toate, noi pe noi. Poate că de aceea viaţa e un colier de aproximări fermecătoare, care conţine atât luciri de umor cât şi reflexe tragice. La început, la finalul unei mari ecranizări, iubim actriţa din film, iar când ne maturizăm, iubim personajul. Dacă am avut şansa să citim mai întâi cartea, atunci e posibil să ne desăvârşim gusturile, dar să pierdem ceva din emoţia unor rătăciri sentimentale, din şăgălnicia unor erori care ţin de firescul lucrurilor. Pentru a găsi ceea ce doreşti, pentru a deveni ceea ce simţi că vrei, cred că ar trebui că mai întâi să afli cine eşti cu adevărat. Eu, asemeni probabil multora, atunci când m-am aflat în biserică m-am simţit ca în altă lume, deşi acest lucru nu s-a întâmplat de la început.
Mi-am dat seama într-o zi că mă pregăteam să cred că am fost mulţumit atunci când nu am mai simţit nevoia să spun cuiva că merg la biserică. La icoana Mariei, cea mai frumoasă dintre toate, simţeam că tâmplele îmi ard si că umerii mă înţeapă. Am înţeles bine totul de-abia atunci când hârtia şi creionul s-au întâlnit la răscrucea unor gânduri vechi, asemeni unui orb care începe să vadă cu degetele exact ceea ce nu reuşesc să vadă cei cu ochii sănătoşi…De aici vine totul; dacă există ceva în care crezi indiferent de religia pe care o ai şi ştii, simţi că acest lucru te defineşte, te reprezintă, te conţine, atunci ai şansa de a sta de vorba cu propriului suflet. Dacă nu eşti dus cu pluta sau un ipocrit din cale-afară, atunci nu ai cum să nu admiţi că fără suflet nu există nimic în măsură să te înalţe, în schimb există comenzi, există pedepse, există vorbe fără sens, existenţă da, viaţă nu cu adevărat, nu! Aşa ai apărut şi tu. Simţeam să mă uit prin gări, în metrou, prin autobuze aparent fără ţintă. În naivitatea mea care s-a maturizat cu timpul, te căutăm în fiecare silueta care părea că seamănă imaginaţiei mele, în fiecare ţipat de pescaruă înfipt în apus, în fiecare replică de film care se agăţa de memoria irisului meu şi în fiecare refren pe care sufletul îl înghiţise hulpav…Am vrut să întreb de tine pe unii trecători dar nu îţi ştiam numele.
Oare chiar nu îl ştiam, oare chiar nu îl puteam deduce? Unele ocheade de salon păreau că vin de la tine, dar niciun glas care le însoţea nu s-a potrivit vreodată. Doar când scrii cu adevărat, realizezi că materia e un suport, un simplu suport pe un fundal. Cine nu descoperă forţa spiritului la timp, şi-a irosit fără să ştie, multe din paginile vieţii, le-a îndoit, le-a pătat…

Prin urmare, singurul loc în care nu îmi dăduse prin cap- multă vreme- să te caut, era inima mea, cel mai sensibil şi mai sigur loc. Acolo, singurele fenomene extreme sunt: iubirea şi aşteptarea şi acolo erai. Am înţeles astfel că nu tot ce vedem există, că de multe ori în viaţă trecem pe lângă noi înşine fără să băgăm de seamă şi că cele mai frumoase esenţe se simt la mâna.
Ne suntem străini nouă înşine de multe ori, din vină noastră. Unii adună continuu cu înfrigurare, semn al beteşugului de a nu putea să îşi simtă inima…Am scris aceste rânduri sau le-am visat oare? La capătul lor mă simt aşa cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată. Există undeva a patra dimensiune (nematerială), în care nimic nu se termină. Acolo eşti, acolo sunt, acolo suntem. Oamenii nu sunt numai buni sau răi, nu sunt numai genii sau imbecili şi nu sunt doar bogaţi sau săraci. Ei pot decide să participe la propriile întâlniri cu ei înşişi sau nu, după cum pot decide dacă pricep că diferenţa dintre sex şi dragoste se poate constata mai uşor în astronomie…Ambele sunt bune, sunt necesare, fireşti, importante şi nu pot fi ocolite.
Doar că sexul nu construieşte nimic, poate că răcoreşte, poate că eliberează, asta poate că da, plus sentimentul de regret la final care apare nu de puţine ori, deşi puţini o mai recunosc. E suficient să priveşti lumea politică că să înţelegi uşor ceea ce îţi spun acum. Din dragoste pentru ceva, pentru cineva, poţi face multe(sacrificii, schimbări, excepţii), din sex nu poţi face nimic mai mult… Au fost şapte zile, simţite cât în două suflete, trăite cât o viaţă; 7,2,1 – cifre care nu se pot separa, pe care oricum le aduni dau mereu un întreg complex pe care nu îl vom putea cunoaşte niciodată în toate sensurile sale, dar vom simţi acut ceea ce niciodată nu s-ar putea demonstra matematic, pentru că algebra interioară nu cunoaşte niciodată semnul minus. Dacă aceste rânduri vor vedea lumina tiparului, mă vor întreba de tine, te vor căuta în fiecare sală de evenimente, în fiecare frază, în fiecare cuvânt, în fiecare femeie cu care voi fi stat de vorba. Ha! Vor trebui să caute în fiecare asfinţit, în fiecare pas de vară, în fiecare aritmie a inimii şi mai ales în extrasistola ei, or asta nimeni nu o poate face. Să te uiţi după cineva prin restaurant, baruri, săli de spectacole, asta o poate face oricine.
Ca să şi vadă însă, ei bine pentru asta ar trebui să ajungă la geamul atriului drept al inimii şi să privească înăuntru. De acolo se vede sufrageria sufletului meu, unde pe un fotoliu eşti aşezată tu care stai picior peste picior, purtând la gât un şirag de perle , citind paginile nescrise ale acestei cărţi. Prin urmare nimeni nu te va găsi! Romanele nu se sfârşesc odată cu cărţile care le conţin şi nici poeziile nu tac vreodată după ultimul vers. Există, chiar există undeva o dimensiune, a patra (nematerială), acolo unde nimic nu se termină şi nimic nu începe; acolo e doar continuitate şi intrarea în acea zona se face prin inima…
Căutăm idealuri într-o lume imperfectă, deşi aspiraţia noastră atinge perfecţiunea. Doar aspiraţia! Dacă acest reflex al căutării idealurilor s-ar atrofia, atunci lumea ar cădea definitiv în mâna înţelepţilor nefericiţi. Dacă despre fericire nu se poate poveşti cu adevărat, în schimb despre lipsa ei se pot scrie tone de hârtie.
Cine sunt eu, cine eşti tu, cine suntem noi? Nimeni nu ar putea să dea un răspuns cu adevărat. Ştiu însă că suntem pagini ale aceleiaşi cărţi fără de sfârşit. Acum realizez că nu eu am scris această carte. Mi-ai şoptit-o de peste umăr…”(7/2/1 – SD)

16832096_1335829896481459_4623543447102663837_n

***

citiți ,,Şapte zile, două suflete, o viaţă” – Sorin Diaconescu, editura Coresi

Un fleac, ne-au ciuruit!

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2017

Un fleac, ne-au ciuruit!

Vizita lui Klaus Johannis în America. Corespondenţă din Washington

Autor: Grigore L. Culian (New York)

 

Întâlnirea președintelui Klaus Iohannis cu Comunitatea Română din Washington a fost o ședință foto pentru televiziunile din România!

Ceea ce ar fi trebuit să fie o întâlnire-dialog a președintelui Klaus Iohannis cu membri ai Comunității Române din zona Washington, DC., urmată, eventual, de întrebări și/sau răspunsuri, s-a transformat într-o ședință foto prost regizată de Ambasada României la Washington și la fel de prost executată de armata de „jurnaliști” teleghidați trimiși de televiziunile din țară.

Ambasadorul României la Washington, George Cristian Maior, a deschis show-ul cu un discurs de introducere a președintelui Iohannis, a urmat „magistrala cuvântare” a șefului statului, îndelungi aplauze, apoi îmbrânceli, dări din coate și coada la fotografii individualizate cu familia prezidențială. Preț de aproximativ o oră și jumătate am asistat la o acțiune în care presupusul dialog al românilor din America (unii veniți de la sute de kilometri din alte state – printre care și subsemnatul) cu Primul Bărbat al Țării a fost practic inexistent, în ciuda eforturilor președintelui de a lega câteva vorbe cu cei cu care se fotografia în fața camerelor de luat vederi.

În aceste condiții, mi-a fost imposibil să pun o întrebare și/sau să primesc un răspuns, așa că m-am așezat la coadă pentru a-i spune câteva cuvinte oaspetelui. Când mi-a venit rândul, am salutat-o mai întâi pe Prima Doamnă, apoi i-am strâns mâna președintelui și i-am spus: „Domnule președinte, bine ați venit în America, sunt un jurnalist româno-american, am condus 10 ore pentru a fi prezent la această întâlnire și sunt decepționat. Sigur ca mă simt onorat sa fac o fotografie cu Președintele României, dar eu nu am venit aici pentru a face fotografii, am venit pentru a-mi face meseria și a va aduce la cunoștință câteva probleme ale comunităților de români din America, urmând să public toate aceste lucruri.” Președintele m-a privit lung și mi-a spus: „Vă pun în legătură cu consilierul meu și puteți discuta cu el aceste probleme”. Așa s-a încheiat „dialogul”.

A urmat o discuție cu consilierul prezidențial Andrei Muraru, care m-a trimis scurt la plimbare, spunându-mi că „așa a fost formatul” întâlnirii.

Ar mai fi de adăugat faptul că „spectacolul” de miercuri, 7 iunie 2017, desfășurat la Ambasada României din Washington, a avut loc în prezența actualului ambasador al Statelor Unite în România, Hans Klemm, dar și a doi foști ambasadori, James Rosapepe și Mark Gitenstein, toți democrați! Surprinzatoare a fost absența de la întâlnire a Sandrei Pralong, consilierul prezidențial pentru relația cu Diaspora (și vârful de lance al Fundației Soros în România, unde „capul răutăților” este cel mai mare dușman al președintelui Donald Trump: George Soros!) lăsată acasă, probabil, din motive „strategice” (am scris despre asta în editorialul din 6 iunie din Cotidianul).

iohannis-washington-de-la-gculian.v6a9rqso1n

Înconjurat și puternic susținut de trei foști sau actuali ambasadori americani în România numiți de președinții democrați Bill Clinton și Barack Obama, președintele Klaus Iohannis se va întâlni mâine, 9 iunie, în Biroul Oval de la Casa Albă, cu republicanul Donald Trump. Foarte interesant de urmărit cu ce se va alege România în urma acestei vizite. Până una-alta, întâlnirea de ieri a președintelui Klaus Iohannis cu românii din zona Washington a fost un fleac pentru reprezentanța diplomatică românească din capitala americană, condusă de fostul șef al SRI, George Cristian Maior. Ne-au ciuruit!

P.S. Mulțumesc Ambasadei României de la Washington pentru invitație și acreditare. Apreciez pozitiv lipsa tradiționalului chiolhan de final cu mici si sarmale, care ar fi amplificat înghesuiala și ar fi dat apă la moară televiziunilor din România.

Washington, DC, 8 iunie 2017

Grigore L. Culian (director al publicatiei “New York Magazin”, http://www.nymagazin.com/en_US/)

Grigore Culian

 

Foto autor: Grigore L. Culian

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors