Archive for the ‘Uncategorized’ Category

EU-Ro.crem

Posted by Stefan Strajer On November - 12 - 2019
 EU-Ro.crem
 
Cremă de ciocolată cu lapte și aromă de alune produsă în Serbia, aflată printre cele mai populare produse alimentare din vechea Iugoslavie, „Eurocrem” a constituit unul dintre cele mai râvnite dulciuri ce se aduceau din țara vecină pe vremea comunismului. Recenta apăruta carte purtând titlul sugestiv „EU-Ro.crem”, ne readuce în atenție, invitându-ne la justă evaluare și profundă meditație, fenomenul „frontierist” manifestat în România între anii 1949-1989, cu precădere în anul 1989 (din totalul de peste 100 000, numai în 1989 au încercat să treacă ilegal granița 50 000 de români), probă concludentă a deteriorării treptate a condițiilor sociale în acea vreme.
Motto-ul pe care autoarea Ileana Wisket l-a ales este un indicator grăitor pentru sensul în care merge acest volum de proză scurtă: „Când pierzi istorie, fie și temporar, știi că de-aici încolo poți pierde totul”. Citatul cu care debutează cartea întregește pe deplin dezvăluirea subiectului supus cercetării și evocării: „În perioada comunistă, Europa de Est producea refugiați. Nimeni nu i-a numărat nici până astăzi. Și nimeni nu își mai aduce aminte de ei. Nici măcar de cei care au fost împușcați sau uciși de câini de luptă în timpul evadării sau de cei înecați în Dunăre. Este o pată în autopercepția Europei de Est. Și probabil motivul principal pentru disprețul și inima înghețată de care dau dovadă (Herta Muller, Die Welt)”.
Structurată pe 12 secțiuni și 10 anexe, lucrarea este rezultatul unui travaliu asiduu, însemnând o laborioasă căutare, sute de pagini citite, numeroase materiale și documente examinate, mărturii, rapoarte, declarații și situații statistice ale CNSAS. Este relevantă precizarea concisă a autoarei plasată chiar în subdiviziunea „Cuvânt înainte”: „Mi-am dorit să creez un out of time, alternând materialele folosite cu povestirile bazate pe fapte reale unele, altele mai puțin, axându-mă pe drama fiecărui personaj în încercarea de a ieși din ghetoul comunist” (p. 10).
Eu-ro.crem coperta
Este de notorietate și, în același timp, regretabil că la 30 de ani de la căderea comunismului nu se cunoaște exact numărul celor care au încercat să treacă ilegal frontierele și nici numărul celor care au fost arestați și condamnați, bătuți, umiliți sau împușcați. Pentru autoritățile comuniste, „frontierist” era sinonim cu „infractor”, întrucât Codul Penal în vigoare în acea perioadă incrimina atât trecerea frauduloasă a frontierei, cât și tentativa, calificate ca „infracțiuni contra autorității”’ pedeapsa aferentă fiind închisoare de la 6 luni la 3 ani. Despre „frontieriști”, pe timpul comunismului, se vorbea cu admirație, dar doar în șoaptă. Mii și mii de români au încercat să treacă pe cont propriu granițele României, în căutarea libertății. Pentru cei care reușeau, statutul de „frontierist” constituia o monedă de schimb pentru azil politic într-o țară democratică, dar mulți transfugi și-au găsit sfârșitul pe „fâșie”, împușcați de grăniceri și îngropați în cimitirele locale.
Ileana Wisket aduce în fața cititorului prin cartea sa „EU-Ro.crem” întâmplări extrem de triste referitoare la români împușcați de grăniceri români în încercarea lor de a trece Dunărea în fosta Iugoslavie, îngropați în gropi comune, atât pe malul sârbesc, cât și pe cel românesc (un exemplu fiind cimitirul din localitatea Vârciorova). Județul Mehedinți, unde s-au petrecut dramele relatate din mărturiile culese de scriitoare, era unul care alături de Timiș și Caraș Severin, beneficia de posibilitatea păstrării unei forme de colaborare cu țara vecină de peste Dunăre, printr-un așa-numit acord pentru trafic de frontieră semnat prin anii ’70. Zona în care se aplica era limitată la circa 20 de km de la frontieră, pe ambele maluri. Locuitorii treceau granița cu permis de mic trafic (Pas), asemănător cu un pașaport, emis de Serviciul de Pașapoarte din reședința județului, valabil 5 ani, putându-se efectua 12 călătorii pe an și adăugându-se sărbătorile legale aprobate prin convenții pentru ambele țări. Aceasta înlesnea, desigur, cunoașterea în detaliu a condițiilor concrete privind posibilitatea trecerii clandestine a graniței. Toate evenimentele petrecute prezentate în colajul ce formează corpusul principal al cărții induc o puternică impresie cititorului, în special prin cât de amănunțit se pregăteau românii să depășească bariera lagărului ceaușist spre un „dincolo” sinonim cu libertatea, precum și prin barbarismul întâmpinat atunci când erau prinși, înjosiți, maltratați și returnați autorităților române cei care treceau ilegal granița către Iugoslavia.
Cartograma Trecerii Frauduloase a Frontierei
Redarea câtorva scurte fragmente din carte merită de bună seamă a fi făcută, citatele exprimând cutremurătoare fapte, obiective aprecieri și tulburătoare neliniști. „În anii ’80 era o adevărată nebunie. Începuse marea furie de plecare. Dacă nu erai inițiat, erai terminat, ca și mort” (p. 13, declarația unui martor din Orşova care evocă amintiri despre oameni împușcați și descărcarea morților pe o masă care avea atașată o chiuvetă în cimitirul local unde erau îngropați); „Agentul să lucreze cu șiretenia pisicii, care cu mișcări viclene, cu pași ascunși, cu scânteierile ce-i pornesc din ochi, urmărește șoarecele până-l zăpăcește și-l trage în cursă. Pisica nu face nicio mișcare fără folos până nu e sigură că va pune gheara pe victima ce-o urmărește pas cu pas, pândind-o cu răbdare ceasuri întregi” (p. 37, „indicația” dată la un curs de perfecționare); „Blugi, țigări, Coca Cola, Eurocrem, cafea” (p. 38, ce se găsea pe piață de la sârbi); „Știa că trebuia să privești vama de la Porțile de Fier de departe, pentru că de aproape era suspect să te oprești. Simțeai că aici latinitatea era luată de ape; dincolo, mirosea a ciocolată, vanilie, whiskey, a Felini, nuga, Soljenițîn și multă cafea. Ajungeai, dacă aveai Pas, la sârbi, într-un oraș nu mare, ci un fel de târg cochet, Kladovo. Oamenii de la noi tânjeau să se-apropie de ai lor, de o lume fără zgomot și fără teamă de beci. Ai noștri se prelingeau ca niște umbre diluate de cele mai multe ori, ai lor îți ofereau consistență și vitalitate” (p. 62-63); „Fâșia mustea de sângele frontieriștilor” (p. 79); Nu este omisă nici reamintirea condițiilor de trai la un nivel minim de subzistență cu care se confrunta o familie în Orșova: criza de benzină, se lua curentul după ora 18, se foloseau lanterne care însă nu puteau face față, se stătea mai mult în bucătărie, la aragaz, nici boiler nu se putea instala pentru că acesta consuma peste norma de curent. „Butelia rămânea piesa ce mai importantă. Adevărata monedă de schimb (…) Când ningea sau era frig, oamenii așezau cărucioarele de butelii, pietroaie mai mari sau mai mici și câte un tataie sau câte o mamaie, ninşi de vreme și din cauza bolilor socialiste. Stăteau ca niște umbre, de toate felurile, înconjurau blocurile, așteptând propoziția Vine mașina. Se mobilizau atunci cu toții. Cei din casă săreau din pat și se duceau să-și înlocuiască bunicii sau alte rude. Aceștia își transferau reumatismul încheieturilor firave, dar și entuziasmul perspectivei înălțătoare de a putea găti” (p. 95-96); „Țara era un fel de lagăr uriaș, dar de la Severin se vedeau coșurile caselor de peste Dunăre fumegând, mașinile care circulau pe șoseaua paralelă cu a noastră și se simțea miros aromat de cafea” (p. 104).
Secțiunea „Nuntă pe Dunăre” include povestirea tragică despre o originală tentativă de trecere ilegală a Dunării prin recurgerea la organizarea unei nunți cu vaporul „Mehedinți”, încercare eșuată trist pentru că „mirele” era ofițer sub acoperire al Securității, tot planul care părea foarte bine gândit fiind dejucat de angajații organului represiv.
Se cuvine remarcat că în prezentarea comentariilor întâlnite în carte, autoarea face de câteva ori referiri la celebrul roman politic „1984” al valorosului romancier și eseist englez George Orwell.
În carte se mai consemnează și evenimentul de mare atracție pentru români pe care l-a reprezentat concertul pe principalul stadion din Timișoara susținut în anul 1984 de solista Lepa Brena, cântăreață din Iugoslavia, în mare vogă în anii ’80, extrem de populară și îndrăgită în sud-vestul României, considerată un simbol al libertății, precum și impresiile acesteia la revenirea în România în anul 2012.
Colajul de întâmplări povestite ce conferă volumului o incontestabilă valoare documentară, nu dezamăgește prin fragmentarism ori diversitate nearticulată, deoarece lasă impresia coagulării în jurul unei idei persistente a scriitoarei („fenomenul frontierist”) despre care ne avertizează chiar din start: „Dedic această carte tuturor celor care, cu buzele vinete de frig, de nesomn, de dor, de foamete sau neliniște, pentru simplul motiv că s-au născut pe un anumit mal al Dunării, lipsiți de drepturi fundamentale, nemaisuportând persecuțiile și crimele politice ale regimului totalitar comunist, au avut forța și curajul să lase în urmă traiul mioritic și să plece, aruncându-se în vâltoarea și curenții necunoscutului”.
În fine, câteva cuvinte despre autoare vor completa, cu certitudine, scurta mea expunere a cărții „EU-Ro.crem”: Ileana Wisket este profesoară de limba engleză la Colegiul Național „Traian” din Drobeta Turnu Severin. Cu modestia specifică unui intelectual competent, se numără printre scriitorii discreți ai unei lumi literare altminteri agitate: dintre cărțile pe care le-a publicat trebuie amintite „Pytheas dincolo de Ocean” (ediție bilingvă română/franceză) și „Dincolo de zidul Berlinului” (ediție bilingvă română/franceză).
Dorin - poza de profil Curentul
Dorin Nădrău (S. U. A.)

Un rafinat filozof român și mare gânditor sub semnul anonimatului

Posted by Stefan Strajer On November - 7 - 2019

Un rafinat filozof român și mare gânditor sub semnul anonimatului

Insuficient cunoscut, din păcate, Alexandru Dragomir ocupă în galeria filozofilor români un loc aparte. Obligat de conjunctura istorica de după 1948, a fost nevoit sa-și asume o adevărată clandestinitate în exersarea preocupărilor sale filozofice.

Al Dragomir (2)

 

Câteva referințe biografice scot la iveală itinerarul unei vieți intelectuale demne de cercetare și reflecție. Al. Dragomir s-a născut la Zalău, la 8 noiembrie 1916, într-o familie de intelectuali clujeni. Urmează liceul „Seminarul Pedagogic Universitar” din Cluj, între anii 1926-1933, după care se înscrie la Universitatea din București, absolvind Facultatea de Drept în 1937 și Facultatea de Litere și Filozofie în 1939. În anul 1941, înscris la Facultatea de Filozofie („Philosophisches Seminar”) a Universității Albert Ludwig din Freiburg im Bresgau (Germania), devine doctorand al lui Martin Heidegger. Împreună cu Walter Biernel, originar din Brașov, traduce pentru prima dată în limba română un text heideggerian, „Was ist Methaphysik?” („Ce este metafizica?”). Celebra școală a lui Heidegger includea cincisprezece audienți, selecționați după criterii foarte stricte, privind cunoștințe de filozofie, precum și de limbi clasice, latină și greacă. Se studia intens și istoria artei și a literaturii europene, cu o atenție specială pe cultura antică greacă. În chiar perioada pregătirii dizertației referitoare la metafizica lui Hegel, în anul 1943, în preajma susținerii doctoratului, este rechemat în țară, fiind mobilizat și trimis pe front.

Anul 1945 marchează și pentru Dragomir, la fel ca pentru mulți intelectuali români, începutul unei etape noi în care, neștiind prea bine către ce lume se îndreaptă țara, încearcă să rămână fidel vechilor preocupări, în condițiile pe care contextul autohton i le poate oferi, conștient că o întoarcere la Freiburg este imposibilă. Astfel, se alătură lui Constantin Noica, filozoful care în 1946 tocmai își deschisese o „școală de înțelepciune” și îl invitase să țină câteva expuneri despre Hegel. După 1948, vocația sa se face cunoscută doar în cadrul unui grup de prieteni, neștiind nici ei dacă îndeletnicirile sale filozofice se concretizează sau nu într-o operă, Alexandru Dragomir fiind repede convins că România devenise o țară a filozofiei interzise. A trăit din slujbe mărunte, fără legătură cu pregătirea sa (funcționar la un serviciu de vânzări, corector, merceolog, achizitor).

Începând cu anul 1984, în locuința lui Gabiel Liiceanu, în fața unui auditoriu restrâns (Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Andrei Pleșu), ține o serie de prelegeri, auditorii notând cu atenție cele expuse: „O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută”, „Întrebare și răspuns”, „Modalități de autoînșelare”, „Socrate-Înfruntarea filozofiei cu cetatea”, Despre lumea în care trăim”.

În „Dilema Veche” nr. 665, 17-23 noiembrie 2016, Andrei Pleșu îl portretizează în mod remarcabil pe acest nedreptațit gânditor, rândurile ce urmează susținându-mi aserțiunea:

Nebunia vremurilor a făcut ca tocmai profesionistului Dragomir să îi fie refuzată „profesarea“ filozofiei. În România confiscată ideologic de dictatură, el a rezervat preocupărilor filozofice un rol secund, privat, clandestin, camuflat de îndeletniciri derizorii. A fost un filozof neştiut, „ascuns“, un filozof care nu putea fi recunoscut ca atare de cei cu care avea socialmente de a face. Prin fire, sau prin exerciţiu, nu afişa, de altfel, „semnalmentele“ filozofiei, „deformările“ ei profesionale. Nimbul aristocratic al lui Noica, afabilitatea lui incantatorie, presărată de reflecţii subtile şi de tot soiul de aluzii sapienţiale, erau în perfect contrast cu „apariţia“ lui Dragomir: alert, citadin, de o politeţe sportivă, neafectată, el se complăcea, frecvent, în mondenitate şi zeflemea. Un om fără tabuuri la vedere, fără fasoane, fără cultul gesticulaţiei statuare. Nu-şi etala metafizica, nu atrăgea atenţia, cu prefăcută nonşalanţă, asupra subteranelor sale de competenţă. Inteligenţa lui acută, fără protocol, se exprima, caracteristic, în înfăţişarea lui: mărunt şi aţos, mobil, rapid, Alexandru Dragomir avea agilitatea imprevizibilă a tăunului socratic; hărţuitor, stringent, penetrant, o combinaţie tonică de duh volatil şi dinamică angulară (aer şi unghiuri), el nu pierdea, totuşi, niciodată, contactul cu solul: construia mental pe observaţie şi logică mai mult decît pe dexteritate speculativă. Instrumentarul său includea, pe de o parte, imediatul, „crasa banalitate“ a vieţii, şi, pe de alta, textul filozofic clasic, citit riguros, după metoda deprinsă în seminariile heideggeriene. Nu umbla după „idei“ (şi, de altfel, se lăuda că n-are), nu aprecia agerimile culturale („subtil poate fi oricine“), nu dădea doi bani pe „originalitate“. Voia, pur şi simplu, să priceapă, să răspundă cinstit cîtorva întrebări care i se păreau importante: în primul rînd întrebarea privitoare la timp. Restul era pentru el ornamentaţie anexă, dacă nu impostură. I se părea deplasat să scrie ceva înainte de a fi avut răspunsuri finale, bine articulate. Reuşise să separe exerciţiul gîndirii de manifestarea lui publică. Era un „particular“, un virtuoz al solilocviului. Cu alte cuvinte, gîndirea era pentru el intimitatea supremă a spiritului. Invitaţia de a converti această intimitate în „operă“ i se părea, de aceea, o trivială şi vanitoasă indiscreție”.

Fără îndoială, o influență considerabilă asupra lui Dragomir a avut-o Noica, din corespondența purtată de cei doi rezultând cu evidență acest lucru. Astfel, trebuie menționat că la 5 februarie 1983, C. Noica îi scria de la Sibiu că „nu e momentul să apari” (A. Dragomir, „Meditații despre epoca modernă”, Ed. Humanitas, 2010, pag. 267). De asemenea, de mare relevanță este faptul că, deși a trăit în intimitatea mai multor însemnate personalități (Mircea Vulcănescu, Mihai Rădulescu, Jeni Actarian, Petru Comarnescu), numai lui Noica îi dădea consemnările gândurilor sale sau chiar texte mai întinse, ca cel despre Socrate.

Alexandru Dragomir (2)

Alexandru Dragomir a murit la 86 de ani, la 13 noiembrie 2002, în București.

A umplut, de-a lungul anilor, caiete întregi de analize și reflecții metafizice, fără intenția de a le publica. Același Andrei Pleșu apreciază: „Nimeni în cultura noastră n-a lucrat cu atâta grație, în pură gratuitate, pentru idee”.  Datorită Editurii Humanitas, au văzut lumina tiparului postumele Crase banalități metafizice, 2003, Cinci plecări în prezent, 2004, Caietele timpului, 2006, volume conținând însemnări pe timp de decenii, probând un uluitor exercițiu de gândire solitară pură.

Dorin - poza de profil Curentul

 

 

 

 

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Diversitatea independenței și basarabenismul artificial

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2019

Diversitatea independenței și basarabenismul artificial
Autor: dr. Galina Martea

Evenimentele istorice ce s-au produs după anii 1990 au fost nespus de bune și de o importanță deosebită pentru poporul român din Basarabia, însă rezultatele acestor schimbări de-a lungul anilor s-au dovedit a fi pline de neplăceri și necazuri, în unele cazuri fiind chiar fatale. În rezultat, avem ce avem, o poveste reală, șocantă, dureroasă despre existența societății moldave în anii de independență, adică în intervalul de timp după destrămarea imperiului sovietic. Cu perioade extraordinar de tulburătoare, cu efecte nespus de negative în dezvoltarea întregii societăți, iar în centrul tuturor dezastrelor fiind mereu demnitarii ținutului basarabean sau, mai bine zis, așa-numiții „guvernatori și politicieni moldoveni” care de-a lungul timpului au cauzat doar suferinți propriului popor, au redus la nimic și au ruinat în mod teribil existența socială decentă a maselor din punct de vedere spiritual, moral, financiar; în consecință rămânând faptele reale prin care s-a dovedit că respectivii nu au fost capabili să guverneze țara în mod civilizat și democratic, și în același timp tot aceștea au demonstrat că nu au cunoscut și nici macar nu au încercat să cunoască câtuși de puțin ce este cultura autentică și fenomenul unei conduite decente în guvernare în conformitate cu principiile morale ale umanității. În timp, totul s-a derulat ca într-un film de groază, cu personaje mai mult negative decât pozitive, iar reformele sociale, politice și economice au fost realizate doar prin prisma unui deficit enorm de conștiință decentă și de verticalitate umană. Din primii ani de independență clasa politică și de guvernare a comis erori grave în administrarea societății moldave, lăsând teren liber doar pentru o stare de lucruri cu abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. În așa mod, concetățenii țării, încetul cu încetul și aproape cu toții, s-au acomodat și s-au împăcat ușor cu dezordinea, necinstea, obrăznicia, în rezultat instaurându-se procesul integral de ruinare a societății și, cel mai grav, procesul de degradare civică. Prin procesul de degradare civică poporul si-a pierdut din drepturile juridice cetățenești, echitatea socială fiind o bătaie de joc pentru mase, totul fiind reglat cu multă șmecherie și viclenie de omul puterii ce este lipsit de inteligență și demnitate umană. Corespunzător, în pas cu demnitarii statului au onorat fărădelegile și o bună parte dintre concetățenii societății, o bună parte dintre intelectualii societății, care, în cele din urmă, cu toții au instaurat un nivel foarte jos de dezvoltare socială și umană. Printr-o asemenea modalitate de guvernare a țării s-a instaurat corupția, ca fenomen principal al depravării morale și sociale, fenomen care s-a infiltrat în toată suflarea omenească din ținutul basarabean. În cele din urmă, instaurându-se și un regim autoritar impus cu forța întregului popor, acest lucru fiind produsul dintre anii 2013 – iunie 2019. Perioade și întâmplări tragice, lipsite de însușiri bune, marcând vizibil imaginea societății moldave în anii de independență atât în plan național, cât și internațional. Evenimentele respective s-au produs sub efectul nivelului de cultură al omului basarabean, în mod evident, existența fiindu-i dictată dintr-o anumită cauză și anume: legătura reciprocă și caracteristică calităților de caracter ce au la bază lașitatea, falsitatea, minciuna, viclenia, ipocrizia, trădarea, lăcomia.
Din primii ani de independență a societății moldave au existat și s-au confirmat lucruri mai mult triste și negative. Pe parcursul a 28 ani de independență poporul român din Basarabia a avut parte de perioade tulburătoare și pline de neajunsuri (inechități sociale și identitare, financiare, materiale, spirituale, etc.), iar conducătorii/ guvernatorii/ politicienii acestei țări au fost de toate culorile și, din nefericire, nimeni dintre ei nu au fost interesați de nevoile propriei societăți și nimeni dintre ei nu au dorit să facă nimic bun pentru țară, pentru popor. De la bun început provocările sociale, provocările naționale au fost de mare intensitate, iar valorile democratice au fost mereu subestimate și minimalizate la zero de către guvernanți și politicieni, până la ziua de azi statul de drept nefiind încă la el acasă, la ziua de azi fiind prezentă doar nedreptatea și inechitatea socială, degradarea socială, divizare enormă între păturile sociale; în centrul preocupărilor fiind numai interesele personale ale politicienilor și guvernanților – interese ostile față de propria societate și față de concetățeni. De la bun început preocupările clasei politice au fost de a crea dezbinare și dușmănie între păturile sociale, chiar de la bun început poporul fiind divizat în mai multe orientări – o bună parte adepți pentru reunirea cu România (orientare care trebuia înfăptuită odată cu destrămarea imperiului sovietic), o altă parte adepți pentru independența țării, iar alții promotori în continuare pentru regimul comunist și orientarea către răsărit. În baza acestor principii statul moldovean, în cele din urmă, după 28 ani de independență, s-a ales cu o poziție economică, socială și politică dezastruoasă, iar existența cetățenilor a fost împânzită în totalitate de o sărăcie și degradare socială halucinantă, cuprinsă în întregime în plasele corupției și a celor grupări criminale care au dezvoltat și instaurat în stat o putere dominantă prin intermediul căruia s-a pus stăpânire pe sistemul financiar al țării (faimoasa acțiune despre furtul miliardului și nu numai), cât și o influență dominantă exercitată asupra întregii societăți. Astfel, în ultimii 5-6 ani țara a fost capturată de așa-numiții oligarhi, unde puterea politică, economică și socială era deținută în mâini de câteva persoane care manipulau și guvernau societatea prin cele mai murdare, populiste și periculoase mijloace de influențare psihică a maselor, scopul principal fiind de a influența cât mai negativ opinia publică prin mass-media sau prin diverse metode persuasive, obiectivul principal al acestora fiind de a convinge societatea că lucrurile pot exista numai în așa mod și că tot ce se face se face în mod normal pentru binele omului. Oamenii puterii din modelul oligarhiei (care după 28 ani de statalitate moldavă, recunoscută oficial în 2 martie 1992 din momentul obținerii statutului de membru al Organizației Națiunilor Unite, iar declarația de independență a Republicii Moldova fiind adoptată la 27 august 1991) au transformat țara într-o colonie a criminalității și fărădelegilor (orașul Chișinău, capitala Moldovei, fiind pe locul 161 la secțiunea „Crime Index 2018” al celor mai periculoase orașe din lume”, studiu realizat de site-ul numbeo.com. https://agora.md/stiri/49886/clasamentul-oraselor-cu-cea-mai-mare-rata-a-criminalitatii–pe-ce-loc-se-afla-chisinaul), a corupției (clasament mondial, pe locul 117 din 180 țări, anul 2018, studiu realizat de Transparency International Berlin. https://noi.md/md/societate/ce-loc-ocupa-moldova-in-clasamentul-indicelui-perceptiei-coruptiei-2018. Iar în clasamentul european Moldova se plasează pe locul 3, considerată ca cea mai coruptă țară din Europa, anul 2018, raport realizat de Organizaţia nonguvernamentală anticorupţie Transparency International. https://cotidianul.md/2019/01/29/harta-moldova-a-treia-cea-mai-corupta-tara-din-europa-mai-prost-stau-doar-rusia-si-ucraina/), a crimei organizate (clasament mondial, locul 94 din 137 ţări, la capitolul influenţa crimei organizate asupra businessului – mafie, racket, estorcare, studiu realizat de World Economic Forum. http://www.jc.md/world-economic-forum-in-moldova-se-atesta-o-crestere-a-influentei-crimei-organizate-asupra-businessului/), a nedreptăților sociale, a dezordinei și intransparenței sociale, a unei lumi frauduloase unde totul se bazează pe rea-credință și înșelăciune, unde totul se baza pe un regim dictatorial care până la urmă a nenorocit complet poporul basarabean, astfel făcându-l să nu mai aibă încredere în instituțiile statului, nemaivorbind de starea umilitoare și sărăcăcioasă al acestuia în condiții fără protecție socială (lucru cunoscut în plan mondial și european ca cea mai săracă țară). În aceste limite totul s-a derulat până la schimbarea noii puteri din 7 iunie 2019, odată cu instaurarea noului Parlament și noului Guvern, coaliție dintre partidele ACUM și PSRM, noul Guvern fiind administrat de premierul Maia Sandu, așa fiind s-a realizat o cotitură radicală în administrarea țării, pledându-se pentru libertate și echitate, democrație și orientare către valorile proeuropene. Această schimbare pozitivă s-a resimțit prin multitudinea de acțiuni deja realizate până acuma, iar la desfășurarea evenimentului de festivitate în ziua de 27 august 2019, Ziua Independenței, noul lider al Guvernului de la Chișinău și cu echipa sa au omagiat sărbătoarea în cauză alături de mase, fără garduri de fier de protecție, împărtășind împreună aceleași doleanțe care s-au proclamat după destrămarea imperiului sovietic și, respectiv, odată cu proclamarea independenței pentru R.Moldova. Cert este că tendințele noului Guvern împreună cu noua majoritate parlamentară sunt de a realiza schimbări esențiale spre bine și pentru a instaura bunăstare în societatea moldavă. Evident este că transformările radicale nu se vor produce și nu se vor modifica în totalitate în cateva luni sau chiar ani, deoarece este o mare dificultate să reconstruiești un stat falimentar în toate domeniile de activitate publică, corupt, lipsit de justiție independentă, lipsit de drept și integritate, etc., într-o perioadă scurtă de timp; cu atât mai mult când în condițiile actuale de guvernare se încearcă de a strangula noua schimbare prin diverse metode de foștii guvernanți și fosta clasa politică democrată care este destul de falsă și este devotată intereselor ce sunt diametral opuse cu necesitățile poporului, cu necesitățile poporului român basarabean. Oricum, noua guvernare încearcă să schimbe cursul istoriei, restabilind raporturi onorabile de prietenie și de înțelegere reciprocă cu partenerii externi din lumea occidentală, cât și din partea răsăriteană; dar totodată și de a reconcilia și îndeplini aspirațiile concetățenilor care sunt cu adevărat adepți pentru integrare europeană; necătând la faptul că alianța dintre formațiunile ACUM și PCRM este considerată foarte delicată și temporară (acest lucru fiind confirmat și declarat de mai mulți experți din domeniu de specialitate, atât de nivel național, cât și mondial).
După proclamarea independenței, așa cum s-a menționat mai sus, au existat guverne, guvernatori, clase politice de tot felul și de toate culorile, cu toții fiind destul de pragmatici în concepții și interese, cu toții fiind nespus de interesați numai în soluționarea problemelor personale. Dacă în primii ani de independență, președintele țării fiind Mircea Snegur (fiind și un Guvern cu o echipă respectabilă în acea perioadă), se părea că lucrurile merg spre bine cu accente vizibile bazate pe onorarea valorilor democratice și naționale, pe respectare și aliniere la valorile pro-occidentale (30 ianuarie 1992-membru al OSCE; 2 martie 1992-membru al ONU; 5 mai 1992-membru al BERD; 12 august 1992-membru al FMI; 28 iulie 1992-Moldova aderă la structurile Băncii Mondiale; 5 februarie 1993-Moldova obținere statutul de invitat special al Consiliului Europei; 1992-se semnează Acordul de încetare a focului în zona de conflict de pe Nistru și a Tratatului privind condițiile de reglementare pașnică a situației din Transnistria; etc.), atunci cu venirea agrarienilor la putere, după anii 1994, situația politică și socială începe a reveni din nou la tradițiile care au existat până la căderea comunismului. Dacă în primii ani de independență poporul român basarabean s-a bucurat din plin de prezența limbii române și a grafiei latine pe teritoriul țării, atunci după anii 1994-95 aceste valori supreme sunt tot mai mult marginalizate și neglijate. În majoritatea cazurilor, forţele politice recurg la fenomenul de a ignora tot mai mult orientarea pro-europeană și pro-română, în aşa mod ignorând în mod direct valorile identitare naţionale, valorile naționale românești. Respectivele acțiuni din partea clasei politice, cât și a guvernanților sunt prezente în pas cu starea de lucruri care se încadrează extrem de anevoios în viaţa întregii societăți. Încetul cu încetul degradarea umană, socială, economică a țării se desfășoară pe fundalul crizei politice, realizată de cărte clasa dominantă și clasa politică care se dovedește a fi tot mai coruptă şi incompetentă în a administra ţara pe principii democratice şi civilizate. Prin multitudinea de probleme sociale, economice, politice, etc., statul moldovean independent se confruntă și cu conflicte militare care sunt urmate de pierderi de vieți omenești, acestea având loc în Transnistria, teritoriu din partea estică a râului Nistru unde ulterior se autoproclamă în Republica Nistreană. Ca urmare, Parlamentul de la Chișinău în data de 28 iulie 1994 ratifică o nouă constituție, în același timp acordând autonomie Transnistriei și Găgăuziei, părți componente a statului moldav. După nenumărate încălcări de către clasa politică și de guvernare de a submina democrația și de a ignora valorile supreme obținute în primii ani de independență, atunci la începutul anului 1995, în lunile martie-aprilie, au loc un șir de proteste în scopul de a determina guvernul și parlamentul de a satisface revendicările populației în problemele economice, politice, etc., în mod aparte revendicările fiind centrate pe cultura și educația națională, și pe menținerea statutului de limbă română ca limbă de stat în cadrul țării. Protestele studențești susținute și de pătura intelectuală a societății, inclusiv și de alte categorii de cetățeni, au continuat și în lunile din toamnă, însă rezultatele s-au dovedit a fi fără succese. Clasa politică și-a urmat cursul așa cum și l-a dorit odată cu acapararea puterii, respectând formula „totul pentru sine în detrimentul altora”. Sub această deviză s-au conformat și următoarele guverne, guvernatori, politicieni, care până la urmă au reușit cu toții să distrugă o țară până în temelie, să distrugă o țară care și-a obținut independența prin lacrimi și prin mari speranțe de a-și forma un viitor cu o existență decentă și verticalitate onorabilă. Dar, cu mare regret, nu a fost să fie așa, poporul din ținutul basarabean la ziua de azi își mai ține calea prin mari nevoi, prin mari erori și prin mari eforturi de a supraviețui prin sărăcie, degradare, slugărnicie și prin așa numitul „moldovenism primitiv”, unde raporturile dintre oamenii sunt fondate pe atitudine de lingușire și fățărnicie din care fiecare așteaptă doar avantaje materiale, servilism, ploconeală. Probabil, un asemenea comportament uman este unic în astă lume, deoarece dezvoltarea umană și culturală este încă în subdezvoltare. Deci, prin comportamentul umil și smerit al omului, al poporului în fața clasei dominante s-a instaurat și mai mult întunericul, obscuritatea, aspecte care au provocat și mai multă incultură, ignoranță, neștiință, înapoiere. În cele din urmă, comportamentul multicolor și contrafăcut al moldovenismului independent (viclean, invidios, hapsân, răzbunător, trădător, mincinos, laș) a creat acea formă de existență umană care, credem, este unică în continentul european și poate unică în lume; din motivul că lipsește în totalitate unitatea și demnitatea națională; pentru că lipsește elementul fundamental al solidarității, fenomen care îi determină pe concetățeni să-și acorde ajutorul și respectul reciproc; pentru că lipsește cultura corespunzătoare a societății, în mod aparte, a omului-putere. Prin urmare, ca să spunem la direct și fără ocolișuri, un alt aspect este că în societatea moldavă majoritatea cetățenilor se vor a fi conducători de țară, funcționari în Guvern și Parlament, departamente și structuri ministeriale, fără a se ține cont de capacități și nivelul instruirii. Pe când acei ce sunt deja ajunși în ierarhia statului sau în vârful piramidei nu mai țin cont de nimic, își pierd complet controlul asupra moralei și din fudulie, prostie, aroganță, incultură deodată se regăsesc cuprinși de stări de euforie și extaz exagerat unde brusc pierd și contactul cu realitatea și lumea înconjurătoare, în rezultat aceștea forțând și violând puterea statală după placul lor, după propriile ambiții. Aceste lucruri se întâmplă cu mediocritatea, cu oamenii inculți și cu acei indivizi care nu oferă nicio atenție valorilor spirituale/intelectuale/morale, pentru ei existând numai preocupări de ordin personal și anume: de a obține succese și avantaje individuale, și de a satisface neapărat doar chestiunile proprii ce țin de conceptul materialismului. Acemenea realități au loc într-un mediu social nesănătos, cu o stare anormală a coexistenței dintre oameni, la temelia moralității fiind purtarea obraznică și sfidătoare a omului, a politicienilor și a liderilor statali din societatea moldavă.
Foștii președinți de țară, ca și actualul președinte, nu au fost ideologi consecvenți care să apere și să reprezinte ideologia păturii sociale majoritară, precum este poporul român basarabean care constituie 82,06 la sută din populația țării, necătând la faptul că 75,7 la sută dintre ei se consideră moldoveni, iar 7,0 la sută se declară români. Corespunzător, clasa politică și fostele guvernări s-au dovedit a fi incapabile de a înțelege care este cauza insucceselor în dezvoltarea țării, clasa politică moldavă fiind într-o lupta continuă doar pentru putere și, din păcate, nefiind absolut deloc pentru unitate și bunăstare socială, pentru unitate și verticalitate identitară. Totul s-a redus la o conștiință politică nocivă care a adus numai prejudicii societății moldave, sub această formă prezentându-se la ziua de azi în calitate de stat plin de nereușite, un stat falimentar și nefuncțional. La baza tuturor insucceselor a stat dintotdeauna incultura și egoismul clasei politice, neștiința și ipocrizia, lipsa de respect față de propriul popor, componente care au distrus fără milă tot ceea ce este uman într-o societate. Astfel, identitatea și personalitatea societății basarabene sau, mai bine zis, identitatea societății române basarabene a fost umilită și trădată în cel mai real mod de către clasa dominantă care și-a fundamentat puterea statală prin manipulări înșelătoare. Așa fiind, existența societății moldave, prin manifestările ei, reprezintă stagnare, degradare, involuție. Anii de independență, prin acțiunile realizate, 1991-prezent, s-au dovedit a fi arhiplini de complexe, depinzând în mare măsură de tansformările și ambițiile politice ale guvernanților. Consecințele vorbesc de la sine, iar conținutul societății basarabene rămâne încă destul de confuz și tulburat din motivul că discordia puterii (a clasei politice și de guvernare) a fost prea adânc montată. Însă, din fericire, după impresionanta schimbare a puterii statale din iunie a anului curent lucrurile și-au modificat traiectoria sub raportul unei guvernări mai reprezentative, aceasta fiind denumită alianța sau coaliția de guvernare ACUM și PSRM. Cu referice la respectiva alianță, care a fost încheiată în scopul unei acțiuni comune pentru reînvierea și salvarea societății moldave, analistul Fundației americane Jamestown Foundation, Vladimir Socor, (interviu realizat la Radio Europa Liberă Moldova) concretizează următoarele: „Actuala coaliție de guvernare este, după părerea mea, cea mai reprezentativă coaliție de guvernare din toată istoria Republicii Moldova, deoarece ea include toate curentele de opinie principale, care se manifestă la nivelul opiniei publice din Republica Moldova și la nivelul partidelor. Toate curentele principale de opinie și de partid politic sunt reprezentate în această coaliție. E coaliția cea mai reprezentativă” (https://moldova.europalibera.org/a/vladimir-socor-nu-se-poate-vorbi-despre-o-reorientare-a-r-moldova-c%C4%83tre-rusia-dar-este-loc-de-cre%C8%99tere-%C3%AEn-planul-exporturilor/30175139.html ).
Pentru sintetizare, constatăm că anii de independență au fost o perioadă de timp prin care populiștii, adică guvernanții și politicienii s-au ascuns în spatele minciunii, trădării, infracțiunilor, astfel înșelând poporul din toate punctele de vedere și în așa mod erodând complet măduva societății moldave. Dacă noul Guvern, în frunte cu Maia Sandu, s-a dovedit a fi cu mult mai uman și cu mult mai superior față de guvernarea precedentă sau, cum s-a mai precizat, și față de guvernările precedente, atunci speranțele maselor ar putea fi realizabile în reconstruirea unui stat de drept și pe principii democratice, cu orientări proeuropene. Actuala guvernare încearcă din răsputeri și depune tot efortul pentru a readuce în societate bunăstare, echitate, transparență decizională, libertate în existența și acțiunile omului. Cert este că toate aceste lucruri nu vor fi realizate în deplină măsură în cel mai apropiat timp, deoarece la temelia statului se află încă prea multă lume care a fost și mai este devotată sistemului anterior și care încă mai pledează pentru o existență socială nedemocratică și coruptibilă. Așa fiind, societatea moldavă sau, cum se mai spune, societatea basarabeană se regăsește încă într-o stare de mizerie, sărăcie, dezordine, corupție; iar verticalitatea umană din acest mediu social este încă influentată destul de mult de curenții negativi interni și externi, factori care orbesc și dărâmă nemilos sentimentul de responsabilitate morală față de propria gândire și conduită.

Galina Martea, foto 45,jpg

Foto. Dr. Galina MARTEA

Cei vechi, cei noi și cei de astăzi

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2019

Cei vechi, cei noi și cei de astăzi

Autor: Cornel Cotuţiu (Bistriţa)

 

În aceste zile se împlinesc 200 de ani de la nașterea scriitorului Nicolae Filimon. Ceea ce îmi provoacă o mâncărime de… neuroni. Este una dintre personalitățile literaturii noastre care (uneori chiar involuntar) stârnește mecanismul similitudinii, al comparației cu prezentul.

Firește, întâi de toate este provocator titlul romanului său: „Ciocoii vechi și noi”, doar că uneori îi uităm continuarea: „sau ce naște din pisică șoareci mănâncă”. În ce mă privește, considerându-l pe Nicolae Filimon contemporanul nostru, nu greșesc considerând că ar avea o continuare de ieri, de azi, de alaltărieri, așadar: „Ciocoii vechi și noi și cei de astăzi”.

În „Dedicație” și în „Prolog” romancierul realizează o tușă adâncă a portretului   acestui tip social, iar narațiunea e construită de așa fel încât să-i confirme „diagnosticul” dat ciocoiului.

Iar astăzi, un cititor atent, o minte scrutătoare găsește (chiar involuntar) sinonime pentru acest statut comportamental public. Ciocoi, adică parvenit, venal, lacom, imoral, mitocan agresiv și viclean, îmbuibat și îngâmfat. A parveni e considerat un viciu, o pasiune parșivă.

x

Analistul Vasile Morar, pornind de la aceste „valențe” al românului contemporan, conchide și… prognozează:

„Deocamdată, ciocoismul este, din păcate, un viciu activ, iar adevăratele virtuți ale vieții democratice – politețea, spiritul de dreptate, cinstea, simplitatea, loialitatea, prudența, toleranța, bândețea curajoasă și curajul blând, grija și iubirea – apar ca valori morale și forțe sufletești lipsite de vlagă”. Uneori chiar caraghioase, penibile.

Spiritul astuțios Nicolae Filiomn și-l păstrează chiar și în notele sale de călătorie (V. „Excursiuni în Germania meridională” – 186o). La viața lui, nu a fost căsătorit, ci doar… iubăreț, încât, călătorind prin Europa, observă mereu comportamentul, psihologia femeii, în funcție de etnie, de rasă. Nu este prea entuzismat de ce constată, încât, până la urmă găsește… o rezolvare: Femeile sunt „mai plăcute de la distanță și mai prețuite în absență.” Mde!… El a zis-o…

Mai rețin încă o observație a scriitorului nostru, de data aceasta pe seama unui tic comportamental pe care-l consideră (zicea atunci) „un gest românesc ce se păstrează până astăzi între locuitorii țărani”: „Românul, când se află coprins de gânduri întristătoare, obicinuiește a-și îndesa căciula pe cap.” (S-o recunoaștem: ochi de prozator realist).

Ei bine, tot așa, s-o recunoaștem: Cât de des am vedea gestul acesta, în anul 2019? Căci cei de la țară nu mai sunt țărani, ci niște hibrizi, iar căciulile devin, treptat, obiect de muzeu. Sunt mai vizibile, totuși, plesniturile peste frunte.

(P.S. M-am interesat dacă în liceu se mai studiază – o! ce perimat verb… – „Ciocoii…” lui Nicolae Filimon. Ei bine, întemeietorul romanului românesc este de găsit – în programele școlare – la categoria opționale. Iar un profesor mi-a zis: ”Oricum, pentru elevii noștri lectura, în general e o corvoadă. Deci, cum să-l aduci pe acest scriitor la clasă, al cărui roman e, pe deasupra, și dificil la lectură? Ș-apoi, nu sunt suficienți ciocoii din preajmă…”)

Un Cabinet orbanian nu va fi performant șohan!

Posted by Stefan Strajer On November - 3 - 2019

Un Cabinet orbanian nu va fi performant șohan!

Autor: George Petrovai

 

Motto:

Cu moțiunea adoptată

și dăncileștii debarcați,

problemele s-au înmulțit

pentru românii resemnați…

 

Încep cu explicarea termenului „orbanian” și cu foarte posibila derută pe care el o poate crea chiar în rândul europenilor situați mai departe (geografic și spiritual-politic) de România și Ungaria, acuma când ambele țări pot avea o cârmuire orbaniană: românii cu proaspăt desemnatul premier Ludovic Orban, ungurii cu deșca premierească Viktor Orban (cu sau fără accent pe „a”). Tocmai pentru faptul că orbanismul s-a afirmat în politica europeană și planetară prin controversata conduită a premierului maghiar, este de presupus că mulți observatori și oameni de rând din lumea largă se vor întreba, pe de o parte, cam care este gradul de rudenie dintre Orbanii celor două țări vecine și foarte puțin prietene, pe de altă parte, în ce măsură numele lor identic le va influența politicile și raporturile româno-ungare, respectiv cum trebuie înțeleasă această formală expansiune orbaniană.

Însă toți ăștia pot să stea liniștiți: nu numai că Ludovicul nostru este pe moment un premier doar cu numele, căci una este solidaritatea opoziționiștilor conjuncturali (de-a valma peneliști, pemepiști, useriști, pontauri, aldiști, udemeriști, ba chiar câțiva pesediști rebeli) întru răsturnarea dăncileștilor și cu totul altceva votarea noului Cabinet în comisii și apoi în plenul Parlamentului, dar, din ceea ce se știe în momentul de față, strămoșii comuni ai Orbanilor sunt Adam și Eva, iar concepțiile lor sunt diametral opuse – Orbanul budapestan se răfuiește din când în când cu Uniunea Europeană și se gudură statornic pe lângă Federația Rusă, pe când Orbanul bucureștean, atât de fidel politicii iohanniene, dorește cu ardoare ca viitorul României să fie și mai strâns legat de axa Bruxelles-Washington.

34-13

Presupunând prin absurd că Guvernul Ludovic Orban va primi undă verde din partea unui parlament dominat de stângiști (PSD, Pro România, ALDE, la o adică UDMR), este firesc să te întrebi cam cât ar putea el să reziste cu sabia lui Damocles deasupra căpățânii sale minoritare și cum va putea să scoată România din marasm prin recurgerea la unele măsuri profund impopulare (reducerea numărului de bugetari, impozite consistente pe lefuri și pensii neobrăzate etc.), când se știe prea bine, încă din actuala fază a tatonărilor și aranjamentelor de culise, că el este pus la zid de foștii participanți (niciodată aliați sinceri!) la moțiunea de mătrășire a dăncileștilor.

Bunăoară, Ponta și ai lui îl consideră pe L. Orban total necalificat pentru funcția de premier, chiar de premier al tranziției de la ceva neguros la ceva cețos, așa că sunt deciși să-i dea un vot negativ, iar Tăriceanu și aldiștii săi vor proceda în chip asemănător dacă viitorul Executiv va încorpora și miniștri pemepiști. Cum Orbanul dâmbovițean se poate baza doar pe ortacii lui Băsescu și Tomac la cârmuirea efectivă (useriștii refuză să-și taie craca de sub picioare pe ultima turnantă politică, ei pledând pentru alegeri anticipate, pontaurii și tăriceniștii se declară adversarii de neîmpăcat ai măsurilor liberalo-orbaniste, udemeriștii rămân în expectativă până vor socoti că a sosit momentul să-și impună condițiile șantajisto-autonomiste), se subînțelege de ce vreo doi sau trei pemepiști apar pe lista cu subordonații ipoteticului nostru premier.

Toate ca toate, însă trebuie să te întrebi de ce Ludovicelul n-a făcut cunoscut programul său de guvernare? Nu cumva pentru faptul că nu există un asemenea program și că mult trâmbițata cârmuire liberală se va face după ureche (cu alde Florin Cîțu, Raluca Turcan et comp.), fie până la alegerile anticipate, în cazul în care Orban clachează de două ori la rând în fața parlamentarilor, fie până la alegerile generale de anul viitor?

Dar dacă prima variantă favorizează instabilitatea politică, cea de-a doua, prin compromisurile făcute de guvernanți pentru a se menține la o foarte vulnerabilă putere, va prelungi agonia României. Niciuna dintre cele două alternative (în proporții diferite, ambele nocive în clipa de față pentru țară și popor) nu-l avantajează cu nimic pe bietul alegător, ci cel mult întăresc cârdășia secretă dintre aleși și – eventual – creează iluzia de democrație dâmbovițeană consolidată. Da, pentru că de trei decenii asistăm la interminabila tragicomedie politică „Pleacă ai lor, vin ai noștri”, timp în care țara și grosul românilor au tot dat înapoi ca racul…

În aceste condiții acuzatoare pentru toți politrucii postdecembriști, liberalii orbanieni nu sunt dispuși să aștepte până la alegerile din 2020 (pe care, fie vorba între noi, nu-i sigur că le-ar fi câștigat de pe baricade eminamente opoziționiste), ci țin morțiș să se înfrupte din bucatele de soi ale nației (buget, ceremonii oficiale, deplasări în străinătate, nepotisme și fripturisme etc.), manevră prezentată naivilor ca o jertfă (sic!) în folosul celor mulți și aduși de guvernările anterioare, inclusiv de cele liberale, la sapă de lemn.

(Sighetu Marmației, 20 oct. 2019)

Ȋntâlniri pe calea undelor

Posted by Stefan Strajer On November - 3 - 2019

Ȋntâlniri pe calea undelor

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan)

 

„Ȋntalniri pe calea undelor” este o carte semnată de Anca Sȃrghie și Alexandru Brașoveanu, cuprinzȃnd interviurile realizate între anii 2002-2011 la emisiunea Gaudeamus, dedicată în primul rȃnd liceenilor și studenţilor dar și tuturor iubitorilor de literatură.

Cu timpul, aceste emisiuni au atras atenţia elevilor iar uneori, în timpul orelor de curs, redactorul Alexandru Brașoveanu invită studenţi de la facultatea de litere să citească texte în cadrul postului radiofonic.

Emisiunile, nu și-au propus să respecte o cronologie precisă, chiar dacă s-a pornit de la o periodizare a conţinutului. Ele au fost stabilite ţinȃndu-se cont de unele date. De exemplu în ianuarie despre Mihai Eminescu, în martie despre Radu Stanca, ș.a.m.d. Primul volum, ce cuprinde emisiuni între anii 2002-2008, are un cuvȃnt înainte, semnat de poeta Ana Blandiana iar al doilea, cu emisiuni din anii 2009-2011, este prefaţat de prof. Daniela Maria Pănăzan de la Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr.

Intalnire_pe_calea_undelor

Fiecare scriitor are cȃte un portret iar paginile cuprind momente din înregistrări cu participanţii. Prezentările au fost realizate în limba romȃna și engleză. Graţie conţinutului întrebare-răspuns, paginile sunt vii, antrenante, fără monotonie.

Formulările titlurilor stȃrnesc curiozitate: „Veselul Alecsandri, un șef de școală poetică”, „Era Ion Creangă un scriitor genial?”, „Ion Luca Caragiale, contemporanul nostru”, „Mihail Sadoveanu, patriarh al literaturii romȃne”, „Marin Preda, un classic modern al prozei romȃnești”, „Tudor Arghezi – bijutier al cuvȃntului artistic”, „Fascinanta biografie a lui Mircea Eliade”. Nu lipsește din această carte capitolul „Scriitori romȃni ai diasporei” precum „Zilele lumină lină la Sibiu”. Revista de la New York „Lumină Lină” a fost adusă anual în Romȃnia de către preotul profesor universitar Teodor Damian în diferite centre unde revista era prezentată și oferită gratuit în zeci de exemplare, un mod de a lega Romȃnia de diaspora.

Anca Sȃrghie a găzduit cea de-a XIV – a ediţie a acestui proiect. Timp de două zile, scriitori veniţi din diferite zone ale ţarii au dialogat cu scriitorii sibieni.

S-a realizat o panoramă revistică, fiind prezentate 8 publicaţii literare și lansate 15 cărţi, plus momente muzicale, urmate de vizite prin împrejurimi. Seara s-a continuat cu recital maraton de poezie, evenimentul fiind extins pȃnă la Balcic.

Cele două volume promovează literatura romȃnă, nu sub forma unui tratat, ci printr-un dialog spontan, care menţine trează bucuria de a citi, de a cunoaște, un puzzle în care impresia finală este de trecere în revistă a literaturii cu personalitătile ei cele mai representative.

Cartea abundă în detalii care rămȃn în memoria cititorului: Un capitol dedicat lui Dimitrie Cantemir; „Ţiganiada lui Budai Deleanu, opera singulară a literaturii romȃne”. Este subliniat pașoptismul, o epocă de „ctitorii” în toate planurile. Simţim pe tot parcursul lecturii, ca nişte gânduri printre rânduri, o chemare adresată tinerilor, un îndemn spre lectură, de a nu înlocui cartea cu electronicele, cu audio-vizualul, să se evite astfel „căderea în vulgaritate”.   O idee fundamentală se desprinde, „Ȋn spatele fiecărei cărţi stă un om”…

Suntem invitaţi la o adevărată călătorie prin trei secole de literatură, o problematică esenţială, fiind studiul literaturii în anii de liceu. Cartea este densă, o istorie literară, în spatele ei, aflȃndu-se omul în cele două ipostaze, de scriitor și profesor.

Prin reeditarea lucrărilor lui Nicolae Cristea: „La Ţintă”, „Meditaţiune politică” (1895) și „Din trecut pentru viitor”, „Repriviri politice recente” (1899), apărute la Sibiu, Anca Sȃrghie și-a propus să prezinte una din multele preocupări ale autorului și anume, cea politică, memorandistul înscriindu-se între propagandiștii transilvăneni din a doua jumătate a secolului XIX.

Nicolae Cristea a trăit între anii 1834-1902, fiind o personalitate impresionantă a ziaristicii romȃne. S-a format sub îndrumarea Mitropolitului Andrei Șaguna, urmȃnd diferite cursuri la Leipzig. A fost o voce fermă, argumentȃnd atunci cȃnd vorbea despre romȃnii de la 1848. După întoarcerea de la studii, a devenit profesor de teologie la Sibiu și redactor șef al publicaţiei „Telegraful Romȃn” timp de 18 ani. Aceasta a atins cote maxime de modernism şi popularitate, drept pentru care, Andrei Șaguna a lăsat prin testament lui Nicolae Cȃrstea, dreptul de a conduce publicaţia „atȃt cȃt îi va plăcea”.

Ȋnsă, după publicarea articolului „Răsplata” a fost demis datorită reacţiei pe care a avut-o conducerea austro-ungară, în urma căreia s-a demonstrat cu torţe și nemulţumiri în masă. Nicolae Cristea, publicist temeinic, un „ochi limpede”, o personalitate socială remarcabilă, nu s-a lăsat înfrȃnt, a scos altă publicaţie, „Tribuna”. A avut iniţiativa de a ridica pătura meseriașilor la adevăratul rang, rang pe care-l ocupau doar meseriașii sași și maghiari. Această acţiune a fost preluată și de celelalte centre din ţară. A fost unul din memorandiștii Transilvaniei, care la 28 mai 1892 au semnat o petiţie trimisă împăratului Austro-Ungariei, Franz Josef, petiţie prin care erau solicitate, pentru populaţia română, drepturi etnice egale cu ale populaţiei maghiare, precum și încetarea persecuţiilor și încercărilor de maghiarizare. Condamnat la 8 ani de închisoare, scrie cartea „Meditaţiune politică” pe care o publică la Sibiu și în care pune problema „chestiunii noastre naţionale”, care să ducă la ţelul nostru final, Marea Unire.

Nicolae Cristea, cunoscător al mai multor limbi, prezintă abuzurile maghiarilor, idea de stat maghiar, relaţia Transilvaniei cu Romȃnia, o întreagă cultură, făcȃnd referiri la publicaţiile romȃnești și străine de atunci.

A doua meditaţiune se numește „Din trecut pentru viitor” fiind publicată în „Tribuna” -1899 și nu este semnată. Ȋn locul numelui a apărut, foarte semnificativ, o zăbrea de închisoare. Vinovat de aceasta a fost ministrul de atunci, Dimitrie Sturza, care slujea o clică de oameni cu interese, încercȃnd să compromită memorandiștii și școlile romȃne din Brașov. Nicolae Cȃrstea dă în vileag aceste abuzuri, aducȃnd argumente temeinice. Referitor la Dimitrie Sturza, dau un citat din capitolul XI: „Multe făptuiri de extremă gravitate, a savȃrșit în micimea sa de suflet și în îngustimea de vederi „marele” patriot și bărbat de stat, domnul Dimitrie Sturza. Erau prea suficiente acele făpturi odioase, pentru ca numele acesta să fie cu fiori amintit de obștea romȃnă contemporană, iar urmașii noștri să-l pomenească cu groază și blestem.”

Se întȃlnesc în text forme verbale specifice epocii, forme substantivale arhaice: comunicaţiune, abundanţă, cestiune… adjective: decizătoare, nedisputabilă, precum și construcţii verbale și structuri arhaice. S-a conservat expresivitatea limbii literare romȃne de la finele secolului XIX.

Un citat important, aparţinȃnd lui Ion Slavici, deschide cartea: „După părerea noastră, dezvoltarea poporului romȃn, nu va putea să intre pe calea ei normală, cȃta vreme trăim despărţiţi. Credem însă că cel puţin deocamdată, unirea poporului romȃn, nu se poate realiza cu destulă sigurătate, decȃt așa dacă statul romȃn va fi pus ca stat cu desăvȃrșire autonom , în relaţie cu imperiul habsburgilor”.

Anca Sȃrghie a „galopat” prin presa din perioada respectivă mai bine de 10 ani, muncind neobosită pentru reconstituirea personalităţii lui Nicolae Cȃrstea.

Ȋntreaga activitate literară, publicistică, la catedră a fost pusă în slujba cercetării, cunoașterii, pentru a promova cultura noastră în rȃndul tinerilor, al tuturor romȃnilor de pretutindeni, demonstrȃndu-ne că menirea de a fi romȃn adevărat, nu este ușoară, dar demnă de urmat.

Mitul Dracula într-o impresionantă antologie ultramodernă

Posted by Stefan Strajer On October - 15 - 2019

O viziune nouă, motivată de serioase cercetări recente privind mitul Contelui Dracula, oferă volumul Dracula. An International Perspective publicat în 2017 de reputata editură din domeniul academic, Palgrave MacMillan, într-o colecție specială destinată imaginarului gotic. Cartea este rodul studiilor unor importanți experți în domeniu din Marea Britanie, Irlanda, Italia, Germania, Statele Unite, Polonia și România, înglobate într-o admirabilă antologie de universitarul timișorean Marius-Mircea Crișan, recunoscut și apreciat pe plan mondial ca un exeget al mitului Dracula. O scurtă incursiune prin CV-ul profesorului român ne relevă faptul că în anul 2008 și-a susținut doctoratul în Italia, la Torino. A participat cu texte avizate la elaborarea „Dicționarului imagologic al orașelor din România, așa cum apar în literatura britanică de călătorie”, editat de Carmen Andraș și Cornel Sigmirean (2012), cronologic, concluziile cercetărilor sale fiind consemnate în: „Impactul unui mit: Dracula și reprezentarea ficțională a spațiului românesc” (2013), „The Birth of the Dracula Myth: Bram Stoker’s Transylvania” (2014), Beliefs and Behaviours in Education and Culture” (2017).

Dracula_ An International Perspective 2

Este de notorietate că în întreaga lume se organizează și astăzi numeroase conferințe, simpozioane și colocvii care au ca subiect teme inspirate de celebrul roman al lui Bram Stoker, un roman gotic, prin excelență. În ciuda unor inadvertențe ușor de constatat (fraze prolixe, exprimări stângace, urmate imediat de fraze cursive și clare), cartea are calitatea de a aminti de începuturile genului gotic prin stereotipii, ca: răul aflat departe de Londra rațională și protestantă, aristocratul degenerat, castelul în ruine, femeia demonică infectată de vampirism etc. Și alte forme de producții media au ca subiect central mitul Dracula, imaginea vampirului proliferând incredibil în cultura occidentală de la carte, muzică, scenă, radio și cinematografie, până la desene animate și jocuri video.

Sumarul volumului, riguros organizat de către coordonator, prezintă selecțiile în 15 secțiuni, o succintă trecere în revistă a acestora fiind, fără îndoială, binevenită. Introducerea aparținând lui Marius-Mircea Crișan, este o veritabilă busolă a celor ce urmează, oferind și un interesant istoric al aparatului critic. În continuare, William Hughes analizează rădăcinile goticului irlandez, semnalând atât conexiunile continentale, mai ales germane, cât și cele britanice, și prezentând o incitantă analiză comparativă a scrierilor lui Sheridan Le Fanu și Bram Stoker, ambii evidențiind investigații medicale și folosind o retorică persuasivă. Donatella Abbate Badin întregește studiul lui Hughes, scriind despre felul în care o serie de protagoniști ai „Irish Gotic” au zugrăvit în cărțile lor Italia, diabolizând-o ficțional, înainte ca Transilvania să devină centrul imaginarului negativ al protestantismului britanic. Împreună cu Lucian-Vasile Szabo, M.-M. Crișan descoperă subtil incidențele „Ungariei imaginare” din proza lui Edgar Allan Poe. Numeroasele asemănări cu transilvania lui Stoker probează că autorul irlandez s-a inspirat din călătoriile imaginare prin estul Europei ale lui E. A. Poe. Sam George este autorul unui interesant studiu privind reprezentărilor Transilvaniei în spațiul cultural german și britanic. În următoarea secțiune este redat cel mai incitant text, scris de Hans Corneel de Ross, acesta localizează cu o ieșită din comun rigurozitate castelul Contelui Dracula în Munții Călimani, trasând perfect matematic drumul parcurs de Jonathan Harker, cu poștalionul, de la Bistrița prin Prundul Bârgăului și Pasul Tihuța, unde s-a întâlnit cu Contele care l-a condus la castelul său din zona Bilborului. De Ross cercetează impecabil, științific, consultând arhiva Bram Stoker din America. Clive Bloom examinează două cazuri ale „climatului psihic” tulburat din aria East End a Londrei, iar Duncan Light scrie cu multă finețe despre diverse aspecte „turistice” întâlnite în romanul lui Bram Stoker. Cel de-al nouălea capitol, semnat de M.-M, Crișan, ne prezintă un text speculativ despre alte două locații posibile ale castelului, Poenari și Hunedoara. Mai departe, Kristin L. Bone înfățișează metamorfozele locative ale tradiției vampirice, iar despre transformările sintactice ale geografiilor gotice scrie în ultima parte a lucrării Carol Senf. John Edgar Browning tratează reprezentările cinematografice ale tradiției vampirice, după care, Nancy Schumann analizează cu profunzime domeniul principal de expertiză al antologiei, anume imaginarul analitic, aplicat, nu doar cel teoretic, conceptual. Magdalena Grabias scrie despre gotic și horror în cinematografia contemporană și în televiziune, iar Dorota Babilas, competent și amuzant, remarcă modul în care sensibilitățile publicului și corectitudinea politică au reușit să remodeleze, puțin câte puțin, profilul înspăimântător al lui Dracula.

Dracula vampire

Abundând în detalii savuroase, cartea pune în lumină itinerarul unei ample cercetări pe tema Dracula, reflectând eforturile coordonatorului de a sistematiza numeroase răspunsuri la încuietoare întrebări, susținut de un material bibliografic bogat în materie de mitologie și investigând în contextul literar al textelor dramatice pe care le analizează în această lucrare. Mai trebuie menționat că întreaga operă a lui Marius-Mircea Crișan este, incontestabil, rezultatul multor zile în care nu și-a dezlipit ochii de pe monitor, al nopților petrecute printre cărți, al clipelor de căutare a adevărului despre faimoasa legendă în locuri îndepărtate, precum și al numeroaselor conferințe ținute pe această temă.

În fine, volumul surprinde prin profunzime și fascinează prin originalitate, dovedind că Dracula este, indiscutabil, un personaj internațional care se impune a fi cercetat interdisciplinar, așa cum, această impresionantă carte ne propune.

Dorin - poza de profil Curentul

 

 

 

 

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

Viaţa ca o lumânare sau clepsidră

Posted by Stefan Strajer On September - 23 - 2019

Viaţa ca o lumânare sau clepsidră

Autor: Dora (Michigan, SUA)

 

Într-o zi vom lăsa totul baltă. Ne vor rămâne hainele-n dulap, cheile și telefonul cine știe pe unde, folia de medicamente pe noptieră neterminată, poate și ciorba la foc molcom pe plită. Nu trăi fără să te gândești la toate astea. Ziua aceea poate fi oricând, pentru oricine. Bagă de seamă ce șerpi îți ies pe gură. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.

La noi se zice: animalul se leagă cu funia și omul, cu vorba bună. Ce te costă să gândești înainte de a deschide gura? Caută să fii drept și nu biciui cu șfichiul verbului obrazul nimănui. Nu te crede nemuritor și nu ține degetele greblă prin timp. Fă-ți căuș, ca atunci când erai copilandru și mergeai la izvor. Nu puteai bea apă direct din șuvoi, nu-i așa? Fă din vorbe alean pentru cineva. Să vezi cum îi vor da lacrimi pe obraz. Dacă trebuie să asculți, ascultă. Dacă nu ai nimic de spus, taci.

Tăcerea e mană cerească la timpul ei. Supărată că nu vin, mi-a zis mama într-o duminică, demult: Așa-i că dacă aș muri mâine ai veni repede și ți-ai smulge părul din cap de durere că ai rămas fără mamă? De ce nu ai venit ieri, când te-am chemat că am făcut ardei umpluți? Ne bucuram, râdeam, povesteam și noi ca fetele… Nu-mi reproșa nimica, mama, doar încerca să îmi deschidă ochii. Mi-am dat seama că trăiam prea repede. Aveam atât de multe de făcut încât toată frumusețea vieții și tihna treceau pe lângă mine. Pînă când, într-o dimineață când toți dormeau și eu priveam răsăritul doar cu gândul la cât de multe am de făcut, fără să pot uita o clipă de asta, mi-am zis: Ho, nebuno! Unde alergi așa?

1

Într-o zi îți rupi gîtul și-ai trecut prin viață ca gâsca prin apă. Alergăm ca chiorii către nicăieri, în loc să mergem încet și cu bucurie. Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvânt nu-l are nimeni pe pământul acesta decât moartea. Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. Totul, totul se poate schimba într-o clipă, iar sufletul poate lua oricând calea spre vămile cerului. Faceți cumva să nu fie pustiu și gol. Auriți-l cu puțină bunătate, bucurie și grijă pentru viață. Într-o zi vom lăsa totul baltă. Pe nepusă masă vom fi luați, fără a fi întrebați: vrei să vii? Atunci vom simți pe pielea noastră cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: Să vezi când se oprește răsuflarea ce importantă este clipa. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă!

COMUNICAREA ONLINE ȘI INFLAȚIA DE SCRIITURĂ

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2019

Parcurgem de ceva vreme o perioadă încâlcită și dificilă, marcată de numeroase și prea rapide schimbări față de capacitatea noastră de „procesare”, un adevărat război comunicațional generalizat, confuz și dezordonat. „Fake news” sau, într-o expesie mai elevată, „information desorder”, desemnează incontestabil fenomene considerabile deosebit de serioase care afectează viața indivizilor și evoluția societății, declanșând, datorită tensiunii și vitezei proprii, emoții profunde și necontrolate la nivel social, diseminate pe Facebook și pe alte canale mass media atât de performante în era digitală actuală.

Câteva constatări și precizări conceptuale merită cu siguranță să constituie justificate subiecte de reflecție pornind de la premisa că în zilele noastre Internetul face aproape imposibilă non-comunicarea faptelor și evenimentelor. De o importanță covârșitoare în domeniul comunicării online, blogurile și rețelele ca Facebook și Twitter au fost concepute și au apărut doar din necesitatea de a conferi relevanță unor surse private, adunându-le împreună, punându-le în rețea. Analiștii din branșă apreciază pe bună dreptate că un mesaj publicat pe Internet are o existență asemănătoare unui mesaj dintr-o sticlă aruncată în mare, în sensul că nu se știe dacă va ajunge vreodată la adresant. Cea care îi conferă un status particular, asigurându-i totodată audiență, este rețeaua online. Trebuie observat, în același timp, că rețeaua extinde astfel spațiul surselor private până la limita concurenței cu sursele tradiționale investite cu transmiterea informației în masă. Rețeaua socială, adevăratul mijloc de comunicare al surselor private, realizează o indexare prin intermediul motoarelor de căutare introducând elemente noi de ierarhizare a accesului și de control al comunicării. Literatura de specialitate din domeniu subliniază pregnant imperativul folosirii denumirii de „rețele sociale” și nu alte formule. Se atrage atenția că expresia „rețele de  socializare” comportă o utilizare incorectă a termenului „socializare” care nu înseamnă interacțiune socială, cum înțeleg anumite persoane („Socializez pe Facebook” sau „Am intrat într-un local să socializez”), ci definește un proces, bine delimitat și etapizat sociologic, de integrare a individului în societate.

Social networking

O privire aruncată pe site-urile românești sugerează părerea că toată lumea scrie și publică editoriale, comentează și analizează orice, ceea ce îți lasă uneori impresia unei abundențe dezgustătoare de cuvinte înșirate în aprecieri critice inutile, a expunerii unei inflații de scriitură, fenomen fără precedent.

Este de notorietate că sistemul media de astăzi se bazează pe ceea ce se numește „conținut emoțional”, în înțelesul că rețelele sociale, ca de altfel și celelalte canale de comunicare, vizează emoțiile utilizatorilor, mizând pe dorința și intenția lor de a regăsi și a da mai departe în mediul online sentimentele, trăirile și credințele lor. Pentru că majoritatea rețelelor sociale sunt proiectate și realizate pentru a fi folosite public prin „likes”, comentarii și „shares”, este lesne de înțeles de ce conținutul emoțional se propagă atât de rapid și atât de departe. În contextul unei cereri impresionante de informații, oamenii (consumatorii) se caută și se asociază online în comunități și grupuri. Un aspect surprinzător și interesant este unul semnalat pe Facebook, anume acela că deseori cei mai mulți membri ai unui grup tind să-i  excludă din listă pe cei care au opinii sau poziții diferite, prin „block” sau „unfriend”, etalându-și treptat armele în fața celorlalte grupuri.

Este de domeniul evidenței că mediul online, în special rețelele sociale, promovează și stimulează răspândirea și intensificarea rapidă a emoțiilor, pozitive și negative, pe care unii mai pricepuți le folosesc în favoarea sau defavoarea altora. Un alt aspect demn de menționat este cel semnalat de celebrul scriitor, editor, filosof și semiotician italian Umberto Eco. Încă de pe la jumătatea anilor ’90 când Internetul era la început, el punea problema de a se găsi o soluție pentru separarea informațiilor bune de cele eronate, susținând că orice impostor are posibilitatea de a-și publica online cugetările precare declarându-le „filosofie” și plasându-le pe aceeași treaptă cu scrierile adevăraților filosofi. Tot el afirma, după 20 de ani, în 2015, că Internetul a permis o „invazie a imbecililor”, respectiv că „Rețelele sociale au oferit dreptul la opinie unor legiuni de imbecili care până acum își exprimau părerea doar în baruri, în fața unui pahar de vin, fără să facă vreun rău comunității”.

Cu toate că Facebook-ul are multe condiționări (descurajează textele lungi și stilul literar, promovează comunicarea multimedia, este un mediu publicitar, se bazează pe o juxtapunere aleatoare de postări), se poate spune cu certitudine că azi suntem și încă mult timp vom trăi în „era Facebook”.

Communication

În condițiile în care agreem o oarecare formă de sinonimie între „a posta” și „a scrie” pe Facebook sau pe blog, fie și pentru doar a adnota o fotografie, putem spune că perechea poză-scris a devenit pentru extrem de mulți oameni o nevoie cotidiană de expunere publică. A-ți rezerva un spațiu de unde să alimentezi zilnic publicul cu știri despre realizările tale, dominat de iluzia că el, publicul, este însetat să le afle, pare să fie un fapt util, chiar și moral, considerând că prin demersul tău te pui la dispoziția altora. Nu de puține ori observăm însă cu ușurință că nevoia de expunere este dublată de o vădită dorință de a fi aprobat, confirmat sau chiar adulat. În astfel de cazuri, deseori se remarcă formarea în jurul postatorului sau jurnalistului de bog respectiv a unui cerc de pretinși admiratori devotați în a-l întreține pe titular, în a-i alunga pe eventualii agresori și dispuși să-i educe pe noii adepți. Este respingător să observi cu câtă atenție și grijă veghează titularul contului sau blogului peste cei fideli lui și cât de necruțători sunt aceștia când apar elemente dușmănoase sau critice la adresa titularului. Impresionează desigur și forma de expunere predilectă (de la portrete și „selfie”-uri la selecția generală) extrem de stilizată, estetizată și purificată la maximum, astfel să nu trădeze nimic reprobabil (rid, cută etc.) care să sugereze indolență sau preocupări posibil îndoielnice ale posesorului de blog ori de cont. Concluzia evidentă este că în astfel de situații postarea nu urmărește să informeze, ci să frapeze mulțimea de admiratori, o zi fără a smulge un suspin de adorație de la aceștia sau un gest de adeziune din partea „pair”-ilor fiind o zi pierdută…

În fine, trebuie să recunosc că în mare parte mă bucur de ceea ce găsesc pe Facebook: imagini și caricaturi, comentarii istorice și politice, trăsnăi din viața urbană, impresii de călătorie, bancuri bune și proaste, amintiri și rememorări și multe, multe altele pentru că mărturisesc, parafrazându-l pe Terentius, că „sunt om și nimic din ceea ce e virtual nu îmi este străin”. Închei totuși cu mențiunea că în condițiile irezistibilei comunicări online de azi în care ceea ce se numea altădată „public” produce zilnic miliarde de păreri, fotografii și filmulețe despre orice, mă încăpățânez cu convingere să-mi urmez pasiunea de jurnalist, exercitarea ei fiind actualmente înghesuită din toate părțile.

Dorin - poza de profil Curentul

 

 

 

 

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

O viață sub semnul refugiului

Posted by Stefan Strajer On September - 6 - 2019

Personalitatea Principesei Ileana relevă trăsături de caracter fascinante, specifice unei adevărate luptătoare pe o traiectorie tumultuoasă, demonstrând cu prisosință convingerea sa nestrămutată exprimată prin cuvintele „România a fost dragostea vieții mele”. Pe parcursul întregii vieți a dus o luptă aprigă pentru alții, a fost constant în slujba poporului său, în slujba celor în nevoi, înființând spitale, școli de infirmiere, cantine, inițiind fonduri destinate răniților, orfanilor și bolnavilor săraci, fondând o mănăstire ortodoxă. Cercetarea biografiei sale (1909 – 1991) pune în lumină constatarea că viața i-a fost marcată de o evidentă notă de unicitate: a fost singura femeie din România care a obținut brevet de căpitan de cursă lungă, navigând mai mulți ani singură pe yahtul „Isprava”; a rămas în istorie drept singura descendentă a Coroanei Regale care, după un destin greu încercat, a ales să se călugărească, având încă din fragedă copilărie o profundă credință în Dumnezeu. Respectând cu strășnicie valorile morale pe care regalitatea le impunea, ajutând continuu pe nevoiași și cultivând dragostea pentru semeni, Principesa Ileana a României s-a distins ca o impresionantă figură  monarhiei românești, demnă de mândria de a fi fost fiica unui rege însemnat, „Ferdinand Întregitorul de Țară” și a unei regine fermecătoare, „Regina Maria a României”.

Domnita_Ileana (3)

 

Principesa Ileana a fost fiica cea mai mică a cuplului Ferdinand și Maria, a cărui relație matrimonială s-a concretizat în aducerea pe lume a șase copii: Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1956), Mărioara (1900-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1909-1991) și Mircea (1913-1916). S-a spus că Ileana ar fi fost fiica lui Barbu Știrbei, un apropiat al familiei regale, dar scrisorile acestuia către regină nu trădează nimic în acest sens, el arătând aceeași poziție față de toți copiii celor doi.

Domnița Ileana s-a născut la București pe 5 ianuarie 1909, eveniment care s-a sărbătorit, conform tradiției, cu 21 de salve de tun. De la început, a fost diferită de ceilalți copii, astfel că, dacă unii erau mai zburdalnici, precum Nicolae și Mircea, iar alții mai retrași, ca Elisabeta, Ileana a fost cu totul altfel. Regina Maria a considerat-o copilul ei preferat, între ele fiind o legătură adâncă, însemnând o înțelegere reciprocă perfectă. În memoriile sale, principesa spunea că ea și mama sa au fost întotdeauna aproape una de alta. „Înțelegerea dintre noi fusese desăvârșită. Pe lângă că eram mamă și fiică, în relația noastră eram și prietene, și ceva mai mult: aveam aceleași gusturi și idei, aceleași idealuri”.

Și-a petrecut primii ani ai copilăriei la palatul regal, primind o educație aparte de la părinții săi, dar și de la profesori particulari, însușindu-și foarte bine mai multe limbi străine și dovedind pasiune pentru artă, desen și sculptură (a studiat pictura cu Jean Al. Steriadi și sculptura cu Ion Jalea), dar și pentru sport. Astfel, în perioada adolescenței, s-a implicat activ în promovarea în promovarea mișcărilor de tineret și a devenit rezervă în YMCA (The Young Men’s Christian Association) iar ulterior șefa grupului din România. S-a înscris apoi la cursurile Școlii de Educație Fizică din București și a studiat la Școala de Navigație din Constanța unde a primit brevetul de căpitan de cursă lungă.

Două evenimente tragice i-au umbrit copilăria: Primul Război Mondial și moartea fratelui ei Mircea pe care îl numea „marea dragoste a inimii mele“. În timpul refugiului la Iași, Ileana și-a însoțit mama prin spitale, dorind să-i aline pe cei răniți și neferindu-se de scenee dramatice, dureroase pentru ochii unui copil pe care le întâlnea. Ileana nu împlinise pe atunci nici zece ani. Însăși Regina Maria se declara uimită de atitudinea sa.

Este demn de menționat că unul dintre prietenii apropiați ai principesei în acea perioadă a fost Ion Antonescu, viitorul conducător al României, care pe atunci era aghiotantul mareșalului Prezan și locuia la marginea orașului Iași, unde Ileana a fost deseori invitată de tânărul Antonescu care iubea copiii și se juca mult cu ea. Prietenia lor va continua și după război la Londra, Ileana fiind elevă la o școală din Anglia, iar Antonescu era acum atașat militar la Legația de la Londra.

Două călătorii i-au răsfățat tinerețea: în 1926, este alături de mama sa, Regina Maria, în triumfătorul turneu întreprins în America și un voiaj în Spania.

 

Relația cu fratele său Carol al II-lea, care îi va marca în mare măsură cursul vieții, a fost, în prima tinerețe, una foarte apropiată. După renunțarea la tron în 1925, când fratele ei a părăsit țara, Ileana a purtat cu el o bogată corespondență Mai târziu, principesa declara că în acea perioadă îi era milă de Carol care se afla departe de familie, dar că, în același timp, dezaproba gestul său de neiertat prin care încălcase spiritul în care fuseseră crescuți. Legătura strânsă dintre Ileana și mama sa, precum și faptul că Ileana i-a ținut parte fostei soții a fratelui ei, Sitta, în problemele avute cu acesta, au avut ca efect răcirea relației celor doi frați. Cu toate că l-a iubit mult, Principesa Ileana a fost convinsă că acesta nu a fost niciodată un rege bun, din cauza defectelor sale de caracter, afirmând fără reținere, în ceea ce-l privește, că „un rege care minte nu poate să fie un rege bun”.

Principesa Ileana

În anul 1930, contele Alexandru (Lexel) de Hochberg, fiul unui aristocrat bogat din Silezia, s-a logodit cu Ileana. Cu toate că acesta aparținea uneia dintre cele mai vechi familii princiare germane, la scurtă vreme, logodna a fost ruptă din cauza reputației îndoielnice a contelui, guvernul Maniu văzându-se nevoit să recomande anularea logodnei.

Câteva luni mai târziu, în vară, Ileana l-a cunoscut în Spania pe Anton de Habsburg cu care s-a întâlnit apoi în primăvara lui 1931, în urma unei intervenții a lui Carol al II-lea care căuta să îi găsească Ilenei cât mai repede un soț pentru a-și îndepărta sora din țară. Anton și familia sa (de renume) au fost nevoiți să părăsească în anul 1931 Austria, după prăbușirea imperiului, iar noua republică austriacă le-a retras cetățenia. Îndrăgostită de Arhiducele Anton, de formație inginer, împătimit aviator și pasionat de sport, Ileana i-a cerut lui Carol acceptul pentru a se căsători. Dornic să o vadă plecată din țară cât mai curând, acesta a aprobat căsătoria, dar a declarat că nu poate fi de acord ca cei doi să se stabilească în România, motivând că prezența unui Habsburg în țară ar atrage, mai ales în Transilvania, mari nemulțumiri. La finele lunii iulie 1931, a vut loc nunta Ilenei (care avea 22 de ani) cu Anton la Castelul Pelișor din Sinaia, după care cei doi au petrecut o săptămână la Bran, plecând apoi într-un turneu prin Europa cu opriri  la Munchen, Budapesta, Viena și Londra. Cuplul a locuit un timp la Munchen, iar apoi la Modling, o localitate din vecinătatea capitalei Austriei, Viena, perioadă în care s-au născut primii doi copii, Ștefan și Maria Ileana. Simțind nevoia unei locuințe mai mari, în 1934, au cumpărat castelul Sonnberg, situat la 50 de km de Viena, un edificiu vechi de peste patru secole, pe care cu mari eforturi l-au restaurat. În perioada trăită în Austria, Principesa Ileana a avut o viață activă: a organizat un dispensar pentru copiii din sat, a lucrat ca infirmieră, a înființat o cantină pentru școlarii nevoiași, a activat cu un grup de cercetașe din Viena. Vacanțele și le petreceau uneori în Anglia, dar în fiecare an, câteva săptămâni mergeau în România, unde Ileana o vizita pe mama sa, Regina Maria.

Viața familiei s-a complicat foarte mult în 1938, an în care Austria a fost anexată Reich-ului german. Descendența princiară a celor doi a atras atenția noilor autorități, castelul fiind percheziționat, iar cei doi urmăriți. În perioada aceea, Ileana a început un curs de instrucție pentru Crucea Roșie, dar nu s-a alăturat organizației pentru a evita să depună jurământ față de Hitler. Principesa a început munca de infirmieră în slujba soldaților, ceea ce o va aduce în cele din urmă înapoi în România. În vara anului 1943, s-a dus în țară unde s-a întâlnit cu reprezentanți ai Crucii Roșii pentru a analiza posibilitatea extinderii muncii sale în folosul soldaților români. Până la plecarea din Sonnberg, familia s-a mărit considerabil, Ileana dând naștere copiilor Alexandra, Dominic, Maria Magdlena și Elisabeta.

A revenit în țară în anul 1944, cu gândul de a rămâne definitiv în România. În primăvara acelui an și-a adus cei trei copii mai mici la Bran, ceilalți trei mari fiind deja înscriși la școli din Brașov încă din septembrie 1943. A început să lucreze la Crucea Roșie din Brașov, după ce a mai lucrat la o cantină și la un dispensar și s-a implicat în eforturile de înființare a unui spital al Crucii Roșii, spitalul „Regina Maria”.

După actul de la 30 decembrie 1947 prin care Regele Mihai a fost forțat să abdice, acesta a părăsit țarape 3 ianuarie 1948, urmat la câteva zile de mătușile sale Ileana și Elisabeta. Calea exilului a fost o lovitură extrem de dură pentru Principesa Ileana care în memoriile sale consemnează: „După ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost întot deauna România, am fost ca și moartă. Nu m-am îndoit nici o clipă de necesitatea fizică a prezenței mele pentru cei șase copii; dragostea mea pentru ei a rămas și atunci la fel de puternică. Dar, în interior, <<eul>> care exista independent de mamă, pe care tot restul e construit, a suferit un șoc mortal când am fost îndepărtată de poporul meu”.

Pentru început, principesa s-a mutat cu întraga familie în Elveția, iar apoi în Argentina, unde, la Buenos Aires, a înființat un cămin destinat refugiaților politici români, cămin purtând numele mamei sale, „Regina Maria”. În anul 1950, s-a stabilit în Satele Unite, la Boston. În următorii 11 ani, a străbătut America în lung și-n lat, ținând conferințe și vorbindu-le americanilor despre situația tragică în care se găsea România. În 1954, căsătoria cu Arhiducele Anton de Habsburg s-a terminat prin divorț, în același an principesa căsătorindu-se cu doctorul Isărescu din Newton, Massachusetts. În anul 1959, a fost puternic afectată de moartea fiicei sale Maria Ileana (Minola) și a soțului aceteia într-un accident aviatic ce a avut loc în Brazilia. În 1961, a divorțat de doctorul Isărescu, a luat calea monahismului și s-a călugărit, având atunci 52 de ani. În același an, a plecat la o mănăstire ortodoxă de maici din Franța, unde, după ce a petrecut ca novice timp de șase ani, a devenit Maica Alexandra.

Maica-Alexandra

Ultima parte a vieții sale începe odată cu reîntoarcerea în Statele Unite, în 1967, unde își realizează visul de a fonda o mănăstire, înființând Mănăstirea Ortodoxă de Maici „Schimbarea la Față” la Ellwood City, Pennsylvania.

A avut șansa ca după un exil forțat care a durat peste patruzeci de ani să revină în țară înainte de moarte. Principesa Ileana s-a reîntors în România în septembrie 1990 la vârsta de 81 de ani, când a vizitat câteva mănăstiri de maici, mormintele familiei de la Curtea de Argeș și Branul care-i fusese atât de drag. S-a întâlnit cu oameni pe care nu-i mai văzuse de peste patru decenii, printre care și cu pianista Cella Delavrancea, bună prietenă a sa și a Reginei Maria, pe atunci la vârsta de 103 ani.

 

În anul 1991, cu o zi înainte de aniversarea sa, Maica Alexandra a suferit o fractură de bazin, complicațiile survenite în urma accidentului cauzându-i decesul. Astfel, ultimul copil în viață al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, Principesa Ileana, s-a stins din viață pe 21 ianuarie 1991. A fost înmormântată în cimitirul mănăstirii fondate de ea.

În testamentul său, singura dorință care o privea în mod personal, a fost aceea de a fi îngropată alături de o cutiuță de pământ românesc pe care a luat-o cu ea în acea zi din ianuarie 1948 când a fost silită să părăsească România, un lucru ce i-a fost cel mai de preț pe lume și pe care l-a purtat apoi peste tot în peregrinările zbuciumatei sale vieți.

Și-a scris riguros memoriile cu multă afectivitate, romanul autobiografic fiind publicat mai întâi în Anglia, iar apoi în România („Trăiesc din nou”), în anul 2005.

 

Dorin - poza de profil Curentul

Dorin Nădrău (S. U. A.)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors