Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Câteva cuvinte despre epidemia de fake-news

Posted by Stefan Strajer On March - 27 - 2020

Câteva cuvinte despre epidemia de fake-news

Autor: Sorin Olariu (Michigan, SUA)

 

Fenomenul Fake News de pe internet nu este nou și nici întâmplător și are mai multe scopuri. Voi încerca să prezint mai jos două dintre ele:

  1. Linșajul mediatic sau distrugerea reputației unei persoane publice, a unei națiuni, a unei organizații sau a unui partid, după principiul: „să calomniem cât mai mult, că oricum ceva tot o să rămână”! În acest caz se folosesc aceeași strategie și aceleași mijloace de răspândire ale calomniei clasice: „o minciună spusă de mii de ori în spațiul public va fi până la urmă crezută.”
  2. Atragerea unei audiențe record pe site-urile, blogurile și paginile web obscure pentru creșterea ratingului și implicit a numărului de reclame plătite, lucru care se face cu ajutorul naivilor care distribuie tot ce începe cu: „Senzațional”, „Incredibilil”, „Bomba Zilei”, etc.

Din prima categorie face parte știrea că directorul FMI, Christine Lagarde, ar fi făcut afirmația următoare: „Bătrânii trăiesc prea mult şi este un risc pentru economia globală, trebuie făcut ceva”. Iar afirmația ei denotă, chipurile, că aceasta este viziunea FMI în ceea ce îi privește pe bătrânii planetei și că s-ar pregăti un pogrom împotriva acestora. Deci: Jos FMI!

Ce să vezi? Cititorii au înghițit știrea pe nemestecate și fără să o verifice au și început cu comentariile: „Bă cadavru împuțit, tu te-ai uitat la tine în buletin?” „Dar tu de ce nu mori, Satană?” „Rușine să-ți fie! Tu n-ai părinți?” „Oi fi și tu vreo trufanda? Începe cu tine, cretino!” „Hai să îi omorâm pe toți bătrânii ca pe porcii cu gripă porcină că așa vrei tu, handicapato!”

Niciunul dintre aceștia nu s-a gândit să afle și sursa știrii, care între noi fie vorba a fost făcută publică de către un site românesc dubios, unde se pot citi numai articole care înfierează cu mânie proletară aderarea României la NATO și UE, precum și tot ceea ce înseamnă Lumea Occidentală și valorile ei, iar în schimb laudă eroismul și verticalitatea unora ca Putin, Kim sau Maduro. Iar știrea a fost preluată doar de alte câteva site-uri românești la fel de dubioase și distribuită pe Facebook de către mulți naivi. Am căutat pe Google după un articol scris în limba engleză pe un site oficial sau să văd și să ascult această afirmație a ei în original, pe Youtube, pentru că în mod normal când citesc o asemenea știre o verific întâi. Și nu am găsit absolut nimic. Nici pe pagina FMI, nici pe paginile organizațiilor care militează pentru drepturile omului, nici pe paginile web ale agențiilor de știri importante, cu toate că o asemenea afirmație șocantă ar fi trebuit să cutremure întregul mapamond. În primul rând o personalitate ca șefa FMI și-ar fi pus prin această afirmație cariera în pericol. Dacă afirmația Christinei Lagarde ar fi fost adevărată, ar fi sărit în sus toți politicienii importanți ai lumii și organizaţiile care militează pentru drepturile omului, pentru egalitate și pentru ajutorul bătrânilor, declanșând proteste la nivel global. La fiecare post de radio și de televiziune ar fi avut loc dezbateri de ore întregi pe acest subiect, cerându-i-se demisia. Dar nimic nu s-a întâmplat. De ce oare? Pur și simplu pentru că ea nu a afirmat niciodată așa ceva.

Fake News

Ce e drept, a existat o prezentare a directorului FMI susținută în 2016 la Massachusetts Institute of Technology unde ea subliniază problema cu care se confruntă majoritatea țărilor cu economii performante și cu sisteme de sănătate dezvoltate: creșterea speranței de viață pe fondul declinului demografic, iar ca urmare impozitele plătite de tot mai puțini tineri nu au cum să susțină tot mai multe pensii.

Cine cunoaște limba engleză va putea viziona videoclipul cu pricina chiar pe site-ul FMI sau pe Youtube și va înțelege că șefa FMI nu prezintă aceste date în sensul că trebuie omorâți toți bătrânii, ci spune că e nevoie ca guvernele să-și pregătească de pe acum strategii pentru a contracara dezechilibrul și pentru a evita blocarea sistemului de pensii în viitor.

Cât despre celălat scop, cel de a atrage prin așa-numitul click-bait o audiență mare, mii de comentarii și like-uri, pentru a scoate la lumină site-urile obscure, cel mai folosit procedeu este acela al anunțării morții unei mari personalitați de nivel international sau național. Spre exemplu, moartea marelui scriitor italian Umberto Eco a fost anunțată pe un site obscur cu mult înainte de decesul său, iar proprietarul site-ului a recunoscut ulterior că a făcut asta pentru ca mecanismele SEO (Search Engine Optimization) să îi plaseze site-ul pe prima poziție care să îi asigure o mare vizibilitate și implicit o vânzare de publicitate fără precedent. Și la noi în țară solistul Mihai Constantinescu a fost „omorât” deja de câteva ori cu mai multe luni înainte de decesul său. La fel s-a întâmplat și cu Valentin Ceaușescu, despre al cărui deces aflăm de pe aceste site-uri dubioase aproape în fiecare an.

Un alt exemplu este cel al știrii despre un copil român de 5 ani, pe nume Felix Moldovan, care e, chipurile, cel mai inteligent copil din lume, fiind noul campion mondial la programare. Copil pentru care toți giganții IT se bat, iar Bil Gates îl vizitează săptămânal la Cluj-Napoca pentru a-i cere sfaturi. Acuma știrea asta chiar că e comică și e demnă de Academia Cațavencu, dar foarte mulți români care au distribuit-o nu vor să creadă nici în ruptul capului că ar fi falsă. Degeaba le spui că nu există campionate mondiale de IT, degeaba le demonstrezi cu Google Image că poza aceea a copilului e luată de pe site-ul unei frizerii de lux pentru copii de undeva din America de Nord sau degeaba le explici că dacă știrea ar fi adevărată ar vui toate posturile de radio și de televiziune de la noi și ar scrie despre el toate ziarele. Ei vor avea mereu răspunsuri gen: „păi da, e și normal, că televiziunile românești sunt vândute străinilor care nu ne lasă să ne promovăm valorile naționale!”

De aceea sfatul meu este ca atunci când dați de câte o știre senzațională pe internet, încercați să o verificați mai întâi din alte vreo 3-4 surse, dacă se poate chiar din cele internaționale. Și de-abia după ce știrea v-a fost confirmată oficial, din surse de încredere, să o distribuiți.

Sorin Olariu

Foto. Sorin Olariu

Cunoscută ca „limbă a zeilor și a epopeilor antice”, limba greacă păstrată bine în documente scrise, apare de prin secolul al XVII-lea î.Ch. ca fiind individualizată în mai multe dialecte (ionic, doric, atic, eolic), unele dintre acestea ajungând să fie folosite în literatura greacă antică, în scrieri de o strălucită valoare: epopeile lui Homer (ionic), textele de medicină ale lui Hipocrate (ionic), operele tragicilor Eschil, Sofocle și Euripide (atic), filosofia lui Platon și lucrările isoricilor Tucidide și Xenofon (atic). Toate aceste dialecte au dispărut în timp, prima traducere a Bibliei transformând greaca într-o limbă de cult. Indisolubil legată de cultura Greciei antice de acum circa 40 de secole, greaca, o limbă indo-europeană unică, cu alfabet propriu, se distinge prin atributul esențial de a fi idiomul Septuagintei.

Cea mai veche traducere a Bibliei (cea mai cunoscută carte de pe Pământ, conform statisticilor), mai precis a Vechiului Testament, întrucât Noul Testament nu exista pe acea vreme, se datorează evreilor și datează din secolul al III-lea î. Ch. Este deosebit de interesant traseul parcurs până la finalizarea procesului de transpunere a textului original dintr-o limbă în alta. Demersul a fost determinat de nevoia acută a comunității iudee din Alexandria, capitala Egiptului, de a avea scrierile sfinte în limba greacă, limba de circulație („lingua franca”) cea mai răspândită în Orient, în acea epocă. Traducerea era justificată și de faptul că mulți evrei din acea comunitate importantă care, grație activităților pe care le desfășura își păstrase dreptul de a beneficia de organizare și credință proprii, nu mai cunoște ebraica.

Regele Egiptului Ptolemeu II Philadelphos (283-246 î. Ch.) a încredințat misiunea traducerii unui grup de evrei din Alexandria, dar preoții de la Ierusalim s-au opus cu îndârjire, considerând că „Legea era însuși Cuvântul lui Dumnezeu”, fapt pentru care trebuia citită în limba ebraică. Sub presiunea suveranului egiptean, Palestina aflându-se atunci sub dominație egipteană, preoții au acceptat în cele din urmă solicitarea regelui. Marele preot a trimis la Alexandria un pergament scris cu aur și 72 de învățați evrei (câte 6 pentru fiecare dintre cele 12 seminții ale Israelului). Cei 72 au sosit în Egipt și au lucrat 72 de zile pe o mică insulă din apropierea Alexandriei numită Pharos, realizând transpunerea în greacă a primelor cinci Cărți (Pentateuhul) care constituiau Legea. Tradiția spune că la sfârșit au citit scrierea lor în public, evreii care ascultau dându-și seama cu mare uimire că cele 72 de versiuni ale traducerii concordau cu exactitate. Pentru comemorarea veșnică a celor 72 de învățați, traducerea s-a numit Septuaginta.

Septuaginta

Misiunea traducerii a fost socotită un imens succes, de-a lungul timpului fiind semnalate și alte versiuni ale Scripturii, Septuaginta rămânând totuși o carte de căpătâi și pentru greci, iar mai apoi și pentru o parte dintre creștini. Către jumătatea secolului I, devoțiunea pentru Septuaginta ajunsese atât de mare, încât se organizau pelerinaje la insula Pharos, unde erau prezentate relatări despre felul în care au lucrat cei 72 de învățați. Celebra traducere grecească a fost așezată în vestita Bibliotecă din Alexandria. Adoptarea Septuagintei de către creștini, în locul originalului ebraic, a stârnit controverse ale evreilor care au încetat să o folosească în anul 70 d. Ch. Origene a realizat prima ediție critică, denumită „Hexapla”, deoarece era un sinopsis a șase versiuni a Vechiului Testament, însoțite de comentarii. Trebuie însă subliniat că Septuaginta a devenit versiunea oficială a Sfintei Scripturi (privind Vechiul Testament) în Biserica Ortodoxă.

Una dintre caracteristicile majore ale ortodoxiei și a creștinismului, în general constă în păstrarea limbii grecești ca limbă sacră, strâns legată de un patrimoniu unic de neprețuit, permanent în stare să le regenereze în posibile perioade de criză. Asocierea vădită cu limba originală a Evangheliilor a slavilor încreștinați a determinat însă un efort invers al intelectualității bizantine de a pune la dispoziția lumii slave o traducere cât mai corectă și bogată a patrimoniului creștin, o străduință ce s-a întins pe mai multe veacuri, înregistrând un nou avânt prin spiritualitatea isihastă în secolul al XIV-lea. În susținere, pot fi amintite mănăstirile bilingve din Bulgaria (de exemplu, așezământul monastic de la Paroria a cărei comunitate plurietnică se afla sub ascultarea Sfântului Grigorie Sinaitul) și situația din Serbia unde majoritatea mănăstirilor regale erau în legătură apropiată cu mănăstirea athonită elenofonă de la Hilandar.

În privința Țărilor Române se observă că, încă din secolul al XIV-lea, aici lucrau numeroși pictori de limbă greacă, iar ctitorii princiari sau boierești ai picturilor apreciau în mod deosebit și aveau acces sau năzuiau să aibă acces la limba greacă. Existența unui considerabil grup de vorbitori de greacă este consemnată din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în Tetraevangheliarul copiat în anul 1429 la Neamț care include textele Evangheliilor în limba greacă și în limba slavă. O probă elocventă a existenței elenismului în Țările Române este conferită de frecventele vizite și îndelungatele șederi ale patriarhilor ecumenici (unii dintre ei exilați sau retrași aici, cel mai remarcabil fiind Nifon al II-lea), precum și a altor prelați, încă de la începutul secolului al XVI-lea, pe teritoriul românesc, cu mențiunea specială că aceștia soseau însoțiți de o numeroasă curte ecleziastică. Elenismul cultural a fost puternic consolidat de așezarea în Țările Române a elenofonilor balcanici, clerici, negustori și descendenți ai unor familii bizantine care se încuscreau cu boierimea autohtonă.

Dialectele limbii grecesti vechi

Dialectele Limbii Grecesti Vechi

O situație aparte se constată în ceea ce privește evoluția tipăriturilor, cărților și manuscriselor. Astfel, dacă în secolele XV-XVI cantitatea manuscriselor în limba greacă era mică, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea cartea manuscrisă și tipărită de limbă greacă crește considerabil, elenismul religios luând o asemenea amploare încât numeroși istorici apreciază că cea mai mare parte din cultura greacă din perioada turcocrației a fost produsă în Țările Române, împrejurare care denotă incontestabil raportarea pozitivă a elitei culturale și politice românești. Merită menționat în acest sens că în procesul traducerii Sfintei Scripturi în limba română translatorii nu s-au limitat la o traducere a textului slavon din cărțile pe care le aveau în folosință, ci au recurs la originale grecești. Acest fapt demonstrează preocuparea evidentă pentru autentic, precum și că limba greacă se situa în centrul spiritualității ortodoxe. Cu totul diferită a fost situația traducerilor făcute în Ardeal unde domina influența luterană și calvină, un exemplu concludent fiind Noul Testament de la Bălgrad. Este cunoscut, de altfel, că îndreptarea cărților de cult, operațiune denumită „diortosire”, a fost un fenomen obișnuit atât în bisericile de limbă slavă, cât și în alte biserici utilizând deja o limbă autohtonă.

Fără îndoială, creștinismul a preluat, odată cu limba, și patrimoniul intelectual spiritual al Greciei antice. Datorită acestui aspect, a apărut o gravă confuzie, devenită ulterior chiar prejudecată, între limba greacă drept simbol indubitabil al creștinismului și garant al autenticității spirituale a acestuia și invocarea superiorității elenismului față de orice altă construcție culturală locală. În condițiile în care ideea națională apărută în Occident a atribuit formă politică fondului etnic al comunităților locale din Balcani, limba greacă a suferit o dură lovitură dată declarațiilor sale de universalitate prin anexarea ei la proaspăta națiune elenă. O serie de analiști și specialiști în domeniu au concluzionat că identificarea cu una dintre națiunile balcanice a pus capăt vocației de limbă de circulație sud-est europeană pe care și-o câștigase în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, iar acapararea „ideii ortodoxe” de către greci s-a intersectat la jumătatea secolului al XIX-lea cu integrarea spirituală răsăriteană în „ideea rusă”, ceea ce a creat o profundă criză a gândirii religioase, punând sub semnul incertitudinii chiar continuitatea formelor ecleziale moștenite din Bizanț.

În fine, cred că considerentele expuse în prezentul eseu privind aspectele care caracterizează importanța evoluției acestei limbi, marcată de evenimente istorice majore, ajută la o înțelegere corectă a locului pe care îl ocupă limba greacă în zbuciumata istorie a creștinismului.

Dorin - poza de profil Curentul

Foto: Dorin Nădrău (S. U. A.)

Un trecut sumbru și multe legende: Castelul renascentist Martinuzzi

Posted by Stefan Strajer On February - 11 - 2020

Monument reprezentativ al Renașterii transilvănene, castelul Martinuzzi, depozitar al unor fascinante povești aparținând unei istorii deseori însângerată, se află în județul Alba, la Vințu de Jos, localitate situată la 9 km de Sebeș și 12 km de Alba Iulia. Este una dintre cele mai celebre ruine din Transilvania, trecutul său interferând cu viața unor mari personaje ale istoriei imperiului Austro-Ungar, printre care împărăteasa Maria Tereza.

Pe locul pe care a fost ridicat castelul a existat initial un așezământ monastic, o mănăstire catolică fondată în jurul anului 1300, singura mănăstire dominicană din Transilvania așezată în afara unui oraș, funcționând din plin în anul 1361. Cercetările arheologice efectuate în zilele noastre au scos la iveală o serie de pietre funerare, iar în anii 1991-1999, a fost determinată arheologic biserica mănăstirii, situată pe axa est-sud a castelului, cu o uimitoare lungime, de 47 m. S-a mai descoperit că biserica avea corul poligonal, nava era boltită, cu o rețea de ogive gotice sprijinite pe stâlpi adosați și console. Au fost recuperate două chei de boltă lucrate de meșteri diferiți, reprezentând simboluri ale evangheliștilor. Materialul arheologic a mai inclus un sistem de încălzire după principiul antic, urme de sobe decorate cu scene religioase, precum și un atelier de metalurgie neferoasă aflat în exploatarea călugărilor.
Incursiunea otomană din anul 1438 a afectat grav viața monahală, reabilitarea mănăstirii făcându-se anevoios, cu ajutor papal. La începutul secolului al XVI-lea, în contextul reformei protestante, obștea monahală a devenit tot mai restrânsă. În anul 1532, în perioada de criză traversată de Biserica Romano-Catolică din Transilvania, ultimul călugăr a fost alungat de nobilul Nicolae Kocsardy, care a transformat mănăstirea în castel pe care l-a vândut apoi lui Gyorgy Martinuzzi, guvernator al Transilvaniei, episcop de Oradea și cardinal.

Edificiul, consolidat și extins în stil renascentist între anii 1546-1551, avea un singur nivel, apărat de o incintă înconjurată de ziduri de piatră și o intrare dinspre nord-est, cu pod mobil. Alte fortificații includeau o palisadă dublă pe laturile de est și sud, precum și valuri de pământ și șanțuri umplute cu apă din râul Mureș ce curge în imediata apropiere. Planurile construcției au aparținut arhitectului italian Domenico da Bologna.

George Martinuzzi (2)

 

O incursiune în evoluția castelului, relevând succesiunea de proprietari de-a lungul vremii, merită desigur evocată. Astfel, trebuie arătat că după moartea lui Martinuzzi (1551), domeniul a fost preluat de generalul spaniol Giovanni Battista Castaldo, iar ulterior de reprezentanți ai principelui Andrei Bathory. Între anii 1575-1578, castelul a fost administrat de Andrei Bathory și Cristofor Bathory, iar după 1578, intră în posesia Margaretei Mailath.

În anul 1614, proprietatea a trecut în stăpânirea principelui Gabriel Bethlen care a comandat ample operațiuni de consolidare. Planurile ahitecturale au fost elaborate de Giacomo Resti, membru notabil al unui grup important de arhitecți din nordul Italiei. Csastelul Martinuzzi a fost prima lucrare majoră atribuită lui Resti, cel care l-a transformat într-o fortăreață monumentală, extinzând aripa originală și alcătuind un hexagon regulat cu bastioane de apărare în colțuri. Acest tip de arhitectură, implementat pentru prima oară la Castelul Martinuzzi, a devenit ulterior popular în întreaga Transilvanie. O inscripție fragmentară din 1617, în limba latină, a fost încastrată în edificiul porții. Episcopul Sorger Gergely reconstruiește ulterior poarta de intrare în stil baroc, blazonul acestuia putând fi văzut și astăzi pe frontispiciul porții.

Între anii 1658-1661, edificiul a suferit mari pagube în urma atacurilor turco-tătare. În anul 1715, castelul a trecut în proprietatea Episcopiei Romano-Catolice din Transilvania, funcționând ca reședință de vară pentru episcopi. În 1792, în timp ce era ocupat de Ignațiu Bathyany, castelul a fost puternic afectat de un incendiu. După ce a căzut pradă focului, a fost parțial reparat, dar nu a mai fost niciodată reconstruit în întregime. În perioada comunistă, imobilul a fost naționalizat și a fost utilizat drept magazie, depozit de cereale, depozit de mobilă și chiar ca fabrică de prelucrare a cărnii. În anul 1981, latura de nord a castelului s-a prăbușit.

Istoria impunătorului castel a fost umbrită de evenimente nefaste, câteva, menționate de numeroase legende, fiind necesar a fi consemnate. În ordine cronologică, legenda privind comoara cardinalului Martinuzzi este cea care justifică incalificabila crimă prin care cardinalul a fost ucis. Astfel, potrivit cronicarului austriac Wolfgang Lazius, cardinalul deținea o avere însemnată, provenită în mare parte din confiscarea unei comori descoperite de niște pescari. Conform legendei, un grup de pescari a pătruns cu luntrile de pe Mureș pe râul Strei și legându-și ambarcațiunile de un trunchi prăvălit în apă, au văzut niște obiecte sclipitoare care erau mai mulți galbeni. Cercetând cu atenție împrejurimile, au descoperit o boltă zidită în adâncuri, năruită din cauza rădăcinilor copacilor crescute în mâlul apei. Din adâncul hrubei ei au scos la suprafață 40 000 de galbeni ce purtau efigia regelui Macedoniei, Lysimach. Vestea descoperirii comorii a ajuns la cardinalul Martinuzzi care a ordonat prinderea pescarilor și confiscarea comorii. Se spune că fabuloasa avere a fost una dintre cauzele care i-au adus moartea. În decembrie 1551, la reședința guvernatorului a venit în vizită generalul Castaldo, omul de încredere al împăratului Ferdinand de Habsburg, iar în noaptea dintre 16 și 17 decembrie, un grup de soldați care îl însoțeau pe general l-au asasinat pe cardinal. După moartea acestuia castelul a fost jefuit, găsindu-se doar 2 000 de monede de aur.

Assassination_of_George_Martinuzzi_1551_dec_17_in_Alvincz_Castle

La 9 mai 1595, domnitorul moldovean Aron Vodă a fost închis, alături de familia sa, iar ulterior otrăvit. El fusese transportat sub pază militară de la Iași la Alba Iulia și după aceea la castelul din Vințu de Jos.
În anul 1601, arhitecții italieni Simone și Fulvio Genga au fost asasinați în temnița castelului de către generalul Basta, acuzați că s-ar fi implicat în afacerile politice ale Principatului Transilvaniei în timpul lui Mihai Viteazul.
În 1680, mitropolitul Sava Brancovici a fost închis în temnița castelului, din ordinul principelui Mihai Apafi I.

În fine, una dintre cele mai tragice legende țesute în jurul Castelului Martinuzzi, o au în prim plan pe împărăteasa Maria Tereza, fapte înfricoșătoare petrecându-se datorită ei pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Potrivit legendei, împărăteasa a comis numeroase crime, victime căzându-i bărbații cu care făcea amor. Se spune că după ce petrecea cu bărbații, Maria Tereza îi conducea la o camera de la etaj și îi poftea să intre acolo. După trecerea pragului, împărăteasa trăgea de o manetă și se desfăceau podelele,  oamenii căzând în niște săbii așezate cu vârful în sus. Legenda mai spune că în camera cu săbii exista un tunel care comunica direct cu râul Mureș și că astfel toate cadavrele ajungeau în apă. Astăzi, singura parte care a rămas în picioare este tocmai pavilionul cu pricina.

Martinuzzi Castle ruins

Clasat din anul 2010 ca monument istoric cu codul AB-II-m-B-00394, Castelul Martinuzzi se prezintă astăzi ca o ruină aflată sub pericol de prăbușire, din măreția monumentului de odinioară rămânând încă în picioare doar zidul din nord, un turn și o poartă.

Dorin - poza de profil Curentul

 

 

 

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

Deschizător de drum în materia comunicării, Dale Carnegie este apreciat ca cel mai celebru autor de literatură motivațională. Este menționat în topul celor mai bine vânduți autori din toate timpurile, scrierile și cursurile sale prezentând astăzi același interes ca în primii anii de după editare.

 

Dale Carnegie

Pe numele său adevărat Dale Harbison Carnagey (până în anul 1922 când și l-a schimbat), faimosul autor american s-a născut la o fermă săracă din Maryville din statul Missouri, la 24 noiembrie 1888 și s-a stins din viață la 1 noiembrie 1955, la Forest Hills, New York. După absolvirea colegiului, lucrează ca agent de vânzări în South Omaha, Nebraska, primul său demers fiind vânzarea de cursuri prin corespondență către fermieri. Nemulțumit de ocupația sa și de traiul modest, obține o diplomă la State Teaher’s College din Warrensburg, Missouri, secția Pedagogie. În anul 1912, este angajat de Young Men Christian Association să predea cursuri serale pentru adulți, subiectul fiind ales chiar de el: vorbirea în public, domeniu în care se calificase și obținuse deja bune rezultate.

Se remarcă repede prin prezentarea unei originale metode prin care făcea posibilă diminuarea tracului celor care vorbeau în fața unui public numeros. Astfel începe prestigioasa sa carieră de mare orator și autor de succes. Cursurile sale ținute la YMCA s-au bucurat de o reușită fulminantă și Dale Carnegie avea să conferențieze cu săli pline. Concomitent, începe să publice broșuri în care își prezintă în mod riguros metodele proprii de învățare, acestea fiind adunate, în anul 1926, într-o carte intitulată „Public Speaking: A Practical Course for Business Men”.

Cărțile sale, aparținând prin excelență literaturii motivaționale, au ca teme predilecte: auto-îmbunătățirea, probleme de salemenship (practica de a investiga și a răspunde satisfăcător nevoilor clienților printr-un proces care să asigure eficiență, echitate, sinceritate, avantaj reciproc urmărind pe termen lung o relație productivă), vorbirea în public, dezvoltarea abilităților interpersonale. O idee de bază care se regăsește ca o indubitabilă convingere este aceea că este posibilă schimbarea comportamentului altor oameni prin schimbarea reacțiilor lui.

În 1936, Carnegie publică „How To Win Friends and Influence People”, lucrare ce înregistrează imediat după apariție un succes de răsunet. Revizuită și reeditată, cartea s-a vândut de-a lungul anilor în peste 15 milioane de exemplare. Având la bază cursurile ținute și experimentele realizate împreună cu o serie de studenți și persoane interesate, lucrarea relevă principiile esențiale ale autorului american în parcurgerea drumului către succes. Cel mai important, în opinia sa, în interacțiunea cu semenii este să îți cizelezi comportamentul și atitudinile față de aceștia, să ajungi să renunți la a mai privi doar din perspectiva personală și să înțelegi și punctul de vedere al celor cu care interacționezi.

 

How to win friends and influence people- Dale Carnegie (2)

Cu un stil aparte, implicând atât blândețe, cât și avertisment, Carnegie își susține argumentele relatate cu exemple deosebit de interesante în care au fost surprinse și analizate personalități literare, istorice și politice, printre care președinții americani Theodore Roosevelt și Abraham Lincoln, dar și personaje comune cu care cititorul se poate deseori identifica. Astfel, trebuie amintit exemplul deosebit de interesant extras din viața lui Lincoln a cărui personalitate a studiat-o intens. Este evocată bătălia de la Gettysburg, pe care președintele anilor 1860 a pierdut-o din cauza nesocotirii ordinelor sale de către generalul Meade. Înfuriat la culme pe cel care a dus la înfrângerea armatei sale, Lincoln scrie o virulentă scrisoare pe care însă, după o ulterioară cugetare, nu o mai expediază. În viziunea lui Carnegie, acest din urmă gest a fost unul înțelept, întrucât, afirmă el, a critica pe cineva nu înseamnă decât a stârni resentimente persoanei în cauză, fără a o determina să înregistreze vreun progres. De asemenea, crede că oricine poate condamna și critica, dar ca să ajungi să înțelegi și să ierți este nevoie de caracter și, fără îndoială, de autocontrol. Un capitol special este rezervat importanței pe care o au complimentele, impulsionând cititorul să învețe a oferi complimente sincere persoanelor cu care intră în contact pentru asigurarea unei bune relaționări cu acestea.

În cea de-a doua parte a lucrării, autorul american ne dezvăluie câteva principii de bază privind optimizarea relațiilor interumane: să știi să zâmbești pentru a te arăta o persoană agreabilă, să te străduiești să reții numele fiecărei persoane, să îți alegi subiecte de discuție care sunt agreate de partenerul de conversație și care privesc interesele sale, să știi să asculți, să îi încurajezi pe alții să vorbească despre ei înșiși, să îi faci permanent pe ceilalți să se simtă importanți.

În fine, lucrarea prezintă o impresionantă tactică de influențare a celor cu care interacționăm, metodele proprii de a-i determina să se alăture aceluiași stil de gândire. Valoarea specială a cărții este dată de faptul că ea este alcătuită dintr-o mare diversitate de fapte reale expuse și analizate ca exemple din viața unor oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți, stilul probând multă coerență și făcând-o complet opusă unei lucrări didactice sau pur științifice mai greu de însușit și asimilat.

O altă lucrare de referință, publicată în 1984, este „How to Stop Worrying and Start Living”, o colecție de sfaturi ușor de pus în aplicare pentru a face față cât mai bine stressului. Trebuie menționat că dintre toate cărțile lui Carnegie aceasta a avut cel mai mare succes în Europa. Câteva citate demne de atenție ce se regăsesc în carte merită reproduse: „Unul dintre cele mai tragice lucruri pe care le-am văzut în natura umană este acela că tindem să amânăm viața. Noi visăm la grădina magică de trandafiri aflată la orizont, în loc să ne bucurăm de trandafirii care înfloresc sub fereastra noastră chiar acum”; „Adesea, oboseala noastră nu este cauzată de muncă, ci de teamă, frustrare și resentiment”; „Nu-i vorba de ceea ce aveți, cine sunteți, unde vă aflați sau ce vă face fericiți sau nefericiți; contează ce credeți despre toate acestea”; „Astăzi se derulează viața – singura de care puteți fi siguri. Scoateți maximum din ea. Căutați pasiunea. Treziți-vă. Lăsați entuziasmul să vă cuprindă. Trăiți cu înflăcărare”.

Sfaturile scriitorului, psihologului și profesorului Dale Carnegie au ca fundament principiul pe care îl aborda invariabil în conferințele și cărțile sale, potrivit căruia „nu există oameni răi, dar există circumstanțe neplăcute care pot fi depășite; nu merită din cauza lor să ne anihilăm viața și starea sufletească a celor din jur”. O teză care stă la baza recomandărilor sale este, de asemenea, invocată constant, anume că „succesul înseamnă să obții ce vrei, iar fericirea înseamnă să vrei ceea ce ai obținut”.

Trezesc și astăzi un real interes și multă admirație numeroase îndemnuri şi cugetări ale sale și cred cu convingere că se cuvin gândite și reținute:  „Când soarta îți dă o lămâie, fă din ea o limonadă”; „Adu-ți aminte că ziua de azi e ziua de mâine pentru care ți-ai făcut griji ieri”; „Orice om este prost 5 minute pe zi; înțelepciunea constă în a nu depăși această limită”; „Nu vei avea niciodată succes dacă nu vei face ceea ce-ți place”; „Dacă vrei să aduni mierea nu răsturna stupul”; „Fii ocupat. Acesta este cel mai ieftin și eficient medicament de pe pământ”; „Vorbește oamenilor despre ei înșiși și te vor asculta ore întregi”; „Un zâmbet nu costă nimic, dar oferă multe”; „Reține că numele cuiva este pentru el cea mai dulce muzică ce-i poate mângâia auzul”; „Singurul mod de a obține ceea ce e mai bun dintr-o ceartă este să o eviți”; „Nu te teme de dușmanii care te atacă, teme-te de prietenii care te lingușesc”; „Reține că expresia pe care cineva  poartă pe chip este mult mai importantă decât hainele cu care se îmbracă”; „Nu face lucrurile bine, fă-le perfect. Fii îndrăzneț,  fii primul,  fii diferit,  fii corect”; „Asumă-ți riscul! Viața întreagă e un risc. Cel ce merge cel mai departe este, în general, cel care e dispus să facă și să îndrăznească”.

Eforturile lui Dale Carnegie de răspândire a metodelor sale de optimizare a relațiilor cu semenii și cu lumea au fost continuate de „Fundația Carnegie”. Cursurile pe care Carnegie însuși le-a inițiat și predat sunt studiate și astăzi de zeci de mii de oameni pe glob, confirmând și consolidând actualitatea și utilitatea metodelor sale. Aprofundarea acestor practici s-a dovedit a fi imperios necesară pentru toți ce care doresc să ocupe posturi importante în ierarhiile companiilor occidentale.

Dorin - poza de profil Curentul

 

 

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

Inventatorul espressorului s-a născut și a crescut la Timișoara

Posted by Stefan Strajer On December - 12 - 2019

Cafea cu o aromă accentuată, preparată și consumată astăzi peste tot (acasă, la birou, în restaurante și hoteluri), cafeaua espresso a fost creată pentru prima dată în Italia, numele său provenind de la timpul rapid de pregătire. Ea se obține cu ajutorul unui aparat special cunoscut sub denumirea de espressor. La ora actuală există o gamă foarte diversificată de astfel de aparate, de la cele de uz casnic și până la cele comerciale și profesionale, sofisticat concepute și realizate, de diferite construcții și tehnologii, remarcându-se pe piață o largă varietate firme producătoare aflate într-o aprigă concurență: DeLonghi, Krups, Lavazza, Gaggia, Philipe, Rancillo, Saeco etc.

Puțini români știu însă că existența în zilele noastre a a unei de-a dreptul impresionante diversități de espresoare se datorează invenției unui timișorean al cărui nume este cunoscut în întreaga lume, Francesco Illy.

Francesco Illy

Istoria cafelei espresso se identifică cu istoria aparatului care o materializează, espressorul. Metoda de pregătire a acestui apreciat gen de băutură a fost imaginată în anul 1901 de italianul Luigi Bezzera, cel care a realizat un dispozitiv în acest scop pentru faptul că angajații săi pierdeau prea mult timp în pauza de cafea. Funcționarea mecanismului său asigura ca o cantitate anume de cafea să fie păstrată într-un compartiment special, prevăzut cu o valvă ce se deschidea permițând aburului să preseze apa fierbinte care trecea prin cafea. Procedeul era rapid și avea o capacitate de o mie de cești de cafea pe oră. Bezzera a numit dispozitivul lui „mașină de făcut cafea rapidă”. În anul 1935, Francesco Illy a patentat primul aparat automat de cafea care înlocuia apa presurizată cu abur și i-a dat numele „Illetta”. Și după aceea a continuat să facă invenții și inovații în domeniu, un exemplu fiind sistemul de ambalare prin presurizare pentru păstrarea cafelei, sistem aflat încă în uz.

Fără îndoială, nimeni nu ar fi prevăzut cu peste 80 de ani în urmă, când espressorul a fost inventat, ca în ziua de azi să existe o atât de mare varietate de modele ce pot fi grupate în următoarele categorii distincte: espressoare cu abur (primele inventate), cu piston, semiautomate, automate și superautomate. Acestea din urmă se mai numesc automate de cafea și sunt dotate cu indicatoare și afișaje luminoase sau digitale (care avertizează despre nivelul de apă, cantitatea de cafea etc.), container de zaț plin, precum și cu sisteme de autocurățare și dispozitive automate de spumare. Mai merită amintit că automatele destinate spațiilor publice cu trafic intens sunt prevăzute și cu sisteme de plată, consumatorul procurându-și singur cafeaua, paharul și zahărul fiind distribuite, de asemenea, automat.

Illy whole-bean-medium-roast-coffee

Biografia inventatorului espressorului începe cu împrejurarea că Illy, născut ca Illy Ferncz, a venit pe lume la Timișoara, într-o familie mixtă, tipic bănățeană, formată din Janos Illy, tatăl, de naționalitate maghiară, tâmplar de meserie, și Aloisia Rössler, mama, o femeie de etnie germană. În colecția de registre de stare civilă a Parohiei romano-catolice Iozefin din Timișoara, care se păstrează și astăzi la Direcția județeană a Arhivelor Naționale, sunt consemnate înregistrarea nașterii, precum și data botezului: Illy s-a născut la Timișoara, la 7 octombrie 1892 și a fost botezat la 15 octombrie 1892. Și-a petrecut primii ani de viață în cartierul timișorean Iozefin. A urmat în orașul de pe Bega studii economice, iar după terminarea claselor gimnaziale s-a mutat la Viena, unde a lucrat pentru două mari companii. La vârsta de 22 de ani, a fost recrutat, înrolându-se în armata austro-ungară. Începând cu anul 1914, a luptat pe aproape fiecare front din Primul Război Mondial, fiind printre cei prezenți la luptele de la Krasnik (oraș aflat astăzi în Polonia) și Isonzo (în Slovenia de azi).

După încheierea conflagrației mondiale, Ferencz Illy s-a stabilit, împreună cu sora sa, în Italia, la Trieste și s-a căsătorit ulterior cu o localnică. A lucrat în câteva companii în care se producea cacao și cafea. În jurul anului 1930, Illy a inventat propria sa metodă de a menține prospețimea și calitatea cafelei prăjite, astfel încât aceasta să poată fi transportată în condiții optime către locații îndepărtate, în loc să fie prăjită la destinație. A realizat chiar un parteneriat cu fabricantul local Hausbrandt, companie înființată la Trieste, ca o interesantă coincidență, în anul 1982, anul nașterii sale. Dovedindu-se un talentat întreprinzător, în anul 1933, a fondat Illycaffé, concernul care deține titlul de inventator al mașinii automate de cafea Illetta.

Francesco Illy s-a stins din viață la Trieste în anul 1956. Ernesto Illy, fiul său, de profesie chimist alimentar, a preluat după aceea administrarea și conducerea companiei, până la moartea sa, în 2008. În prezent, compania este deținută de urmașii de a treia generație a lui Francesco Illy, având la conducere pe doi dintre nepoții săi, Andrea și Riccardo Illy.

Utilizând cafea de diferite proveniențe (Etiopia, Guatemala, Columbia, Brazilia), Illy constituie un brand foarte popular în lumea întreagă, bucurându-se de o veche tradiție în rândul consumatorilor de cafea. Puternic aromată și deosebit de îmbietoare, cafeaua Illy este foarte potrivită pentru espresso lung sau scurt, cappucino, mochaccino sau un americano savuros. Într-un interviu acordat publicației americane „The New York Times”, Andrea Illy, unul dintre deținători faimosului concern, declara: „Gustul cafelei Illy este consistent, ca și cel al șampaniei, al cărui secret este consistența. Sau ca și cel al parfumului Chanel No.5”.

Illy did you know timisoara-17-638

Invenția primului aparat de preparat espresso a fost revendicată de Ungaria, țară care l-a promovat susținut pe timișoreanul Illy. În dorința de adăuga Timișoarei o nouă premieră istorică, municipalitate i-a decernat inventatorului espresorului titlul de cetățean de onoare post-mortem, conferindu-i-se o diplomă de excelență în anul 2013, distincția fiind înmânată unor urmași ai acestuia.

În fine, menționând că Francesco Illy nu este un caz singular de personalitate născută la Timișoara despre care românii nu știu mai nimic, închei cu o interesantă și avizată opinie a istoricului Ioan Hațegan, reputat cercetător al numeroșilor timișoreni care s-au realizat pe alte meleaguri: „Sunt foarte puțini istorici care mai cunosc personalități născute și crescute în Timișoara. Ar trebui să se facă un dicționar, pentru că sunt foarte mulți oameni din secolele XVIII-XX care au devenit celebri la Timișoara sau în alte părți, Sunt foarte mulți care pot fi găsiți pe site-uri ungurești, germane sau evreiești”.

 

Dorin - poza de profil Curentul

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

EU-Ro.crem

Posted by Stefan Strajer On November - 12 - 2019
 EU-Ro.crem
 
Cremă de ciocolată cu lapte și aromă de alune produsă în Serbia, aflată printre cele mai populare produse alimentare din vechea Iugoslavie, „Eurocrem” a constituit unul dintre cele mai râvnite dulciuri ce se aduceau din țara vecină pe vremea comunismului. Recenta apăruta carte purtând titlul sugestiv „EU-Ro.crem”, ne readuce în atenție, invitându-ne la justă evaluare și profundă meditație, fenomenul „frontierist” manifestat în România între anii 1949-1989, cu precădere în anul 1989 (din totalul de peste 100 000, numai în 1989 au încercat să treacă ilegal granița 50 000 de români), probă concludentă a deteriorării treptate a condițiilor sociale în acea vreme.
Motto-ul pe care autoarea Ileana Wisket l-a ales este un indicator grăitor pentru sensul în care merge acest volum de proză scurtă: „Când pierzi istorie, fie și temporar, știi că de-aici încolo poți pierde totul”. Citatul cu care debutează cartea întregește pe deplin dezvăluirea subiectului supus cercetării și evocării: „În perioada comunistă, Europa de Est producea refugiați. Nimeni nu i-a numărat nici până astăzi. Și nimeni nu își mai aduce aminte de ei. Nici măcar de cei care au fost împușcați sau uciși de câini de luptă în timpul evadării sau de cei înecați în Dunăre. Este o pată în autopercepția Europei de Est. Și probabil motivul principal pentru disprețul și inima înghețată de care dau dovadă (Herta Muller, Die Welt)”.
Structurată pe 12 secțiuni și 10 anexe, lucrarea este rezultatul unui travaliu asiduu, însemnând o laborioasă căutare, sute de pagini citite, numeroase materiale și documente examinate, mărturii, rapoarte, declarații și situații statistice ale CNSAS. Este relevantă precizarea concisă a autoarei plasată chiar în subdiviziunea „Cuvânt înainte”: „Mi-am dorit să creez un out of time, alternând materialele folosite cu povestirile bazate pe fapte reale unele, altele mai puțin, axându-mă pe drama fiecărui personaj în încercarea de a ieși din ghetoul comunist” (p. 10).
Eu-ro.crem coperta
Este de notorietate și, în același timp, regretabil că la 30 de ani de la căderea comunismului nu se cunoaște exact numărul celor care au încercat să treacă ilegal frontierele și nici numărul celor care au fost arestați și condamnați, bătuți, umiliți sau împușcați. Pentru autoritățile comuniste, „frontierist” era sinonim cu „infractor”, întrucât Codul Penal în vigoare în acea perioadă incrimina atât trecerea frauduloasă a frontierei, cât și tentativa, calificate ca „infracțiuni contra autorității”’ pedeapsa aferentă fiind închisoare de la 6 luni la 3 ani. Despre „frontieriști”, pe timpul comunismului, se vorbea cu admirație, dar doar în șoaptă. Mii și mii de români au încercat să treacă pe cont propriu granițele României, în căutarea libertății. Pentru cei care reușeau, statutul de „frontierist” constituia o monedă de schimb pentru azil politic într-o țară democratică, dar mulți transfugi și-au găsit sfârșitul pe „fâșie”, împușcați de grăniceri și îngropați în cimitirele locale.
Ileana Wisket aduce în fața cititorului prin cartea sa „EU-Ro.crem” întâmplări extrem de triste referitoare la români împușcați de grăniceri români în încercarea lor de a trece Dunărea în fosta Iugoslavie, îngropați în gropi comune, atât pe malul sârbesc, cât și pe cel românesc (un exemplu fiind cimitirul din localitatea Vârciorova). Județul Mehedinți, unde s-au petrecut dramele relatate din mărturiile culese de scriitoare, era unul care alături de Timiș și Caraș Severin, beneficia de posibilitatea păstrării unei forme de colaborare cu țara vecină de peste Dunăre, printr-un așa-numit acord pentru trafic de frontieră semnat prin anii ’70. Zona în care se aplica era limitată la circa 20 de km de la frontieră, pe ambele maluri. Locuitorii treceau granița cu permis de mic trafic (Pas), asemănător cu un pașaport, emis de Serviciul de Pașapoarte din reședința județului, valabil 5 ani, putându-se efectua 12 călătorii pe an și adăugându-se sărbătorile legale aprobate prin convenții pentru ambele țări. Aceasta înlesnea, desigur, cunoașterea în detaliu a condițiilor concrete privind posibilitatea trecerii clandestine a graniței. Toate evenimentele petrecute prezentate în colajul ce formează corpusul principal al cărții induc o puternică impresie cititorului, în special prin cât de amănunțit se pregăteau românii să depășească bariera lagărului ceaușist spre un „dincolo” sinonim cu libertatea, precum și prin barbarismul întâmpinat atunci când erau prinși, înjosiți, maltratați și returnați autorităților române cei care treceau ilegal granița către Iugoslavia.
Cartograma Trecerii Frauduloase a Frontierei
Redarea câtorva scurte fragmente din carte merită de bună seamă a fi făcută, citatele exprimând cutremurătoare fapte, obiective aprecieri și tulburătoare neliniști. „În anii ’80 era o adevărată nebunie. Începuse marea furie de plecare. Dacă nu erai inițiat, erai terminat, ca și mort” (p. 13, declarația unui martor din Orşova care evocă amintiri despre oameni împușcați și descărcarea morților pe o masă care avea atașată o chiuvetă în cimitirul local unde erau îngropați); „Agentul să lucreze cu șiretenia pisicii, care cu mișcări viclene, cu pași ascunși, cu scânteierile ce-i pornesc din ochi, urmărește șoarecele până-l zăpăcește și-l trage în cursă. Pisica nu face nicio mișcare fără folos până nu e sigură că va pune gheara pe victima ce-o urmărește pas cu pas, pândind-o cu răbdare ceasuri întregi” (p. 37, „indicația” dată la un curs de perfecționare); „Blugi, țigări, Coca Cola, Eurocrem, cafea” (p. 38, ce se găsea pe piață de la sârbi); „Știa că trebuia să privești vama de la Porțile de Fier de departe, pentru că de aproape era suspect să te oprești. Simțeai că aici latinitatea era luată de ape; dincolo, mirosea a ciocolată, vanilie, whiskey, a Felini, nuga, Soljenițîn și multă cafea. Ajungeai, dacă aveai Pas, la sârbi, într-un oraș nu mare, ci un fel de târg cochet, Kladovo. Oamenii de la noi tânjeau să se-apropie de ai lor, de o lume fără zgomot și fără teamă de beci. Ai noștri se prelingeau ca niște umbre diluate de cele mai multe ori, ai lor îți ofereau consistență și vitalitate” (p. 62-63); „Fâșia mustea de sângele frontieriștilor” (p. 79); Nu este omisă nici reamintirea condițiilor de trai la un nivel minim de subzistență cu care se confrunta o familie în Orșova: criza de benzină, se lua curentul după ora 18, se foloseau lanterne care însă nu puteau face față, se stătea mai mult în bucătărie, la aragaz, nici boiler nu se putea instala pentru că acesta consuma peste norma de curent. „Butelia rămânea piesa ce mai importantă. Adevărata monedă de schimb (…) Când ningea sau era frig, oamenii așezau cărucioarele de butelii, pietroaie mai mari sau mai mici și câte un tataie sau câte o mamaie, ninşi de vreme și din cauza bolilor socialiste. Stăteau ca niște umbre, de toate felurile, înconjurau blocurile, așteptând propoziția Vine mașina. Se mobilizau atunci cu toții. Cei din casă săreau din pat și se duceau să-și înlocuiască bunicii sau alte rude. Aceștia își transferau reumatismul încheieturilor firave, dar și entuziasmul perspectivei înălțătoare de a putea găti” (p. 95-96); „Țara era un fel de lagăr uriaș, dar de la Severin se vedeau coșurile caselor de peste Dunăre fumegând, mașinile care circulau pe șoseaua paralelă cu a noastră și se simțea miros aromat de cafea” (p. 104).
Secțiunea „Nuntă pe Dunăre” include povestirea tragică despre o originală tentativă de trecere ilegală a Dunării prin recurgerea la organizarea unei nunți cu vaporul „Mehedinți”, încercare eșuată trist pentru că „mirele” era ofițer sub acoperire al Securității, tot planul care părea foarte bine gândit fiind dejucat de angajații organului represiv.
Se cuvine remarcat că în prezentarea comentariilor întâlnite în carte, autoarea face de câteva ori referiri la celebrul roman politic „1984” al valorosului romancier și eseist englez George Orwell.
În carte se mai consemnează și evenimentul de mare atracție pentru români pe care l-a reprezentat concertul pe principalul stadion din Timișoara susținut în anul 1984 de solista Lepa Brena, cântăreață din Iugoslavia, în mare vogă în anii ’80, extrem de populară și îndrăgită în sud-vestul României, considerată un simbol al libertății, precum și impresiile acesteia la revenirea în România în anul 2012.
Colajul de întâmplări povestite ce conferă volumului o incontestabilă valoare documentară, nu dezamăgește prin fragmentarism ori diversitate nearticulată, deoarece lasă impresia coagulării în jurul unei idei persistente a scriitoarei („fenomenul frontierist”) despre care ne avertizează chiar din start: „Dedic această carte tuturor celor care, cu buzele vinete de frig, de nesomn, de dor, de foamete sau neliniște, pentru simplul motiv că s-au născut pe un anumit mal al Dunării, lipsiți de drepturi fundamentale, nemaisuportând persecuțiile și crimele politice ale regimului totalitar comunist, au avut forța și curajul să lase în urmă traiul mioritic și să plece, aruncându-se în vâltoarea și curenții necunoscutului”.
În fine, câteva cuvinte despre autoare vor completa, cu certitudine, scurta mea expunere a cărții „EU-Ro.crem”: Ileana Wisket este profesoară de limba engleză la Colegiul Național „Traian” din Drobeta Turnu Severin. Cu modestia specifică unui intelectual competent, se numără printre scriitorii discreți ai unei lumi literare altminteri agitate: dintre cărțile pe care le-a publicat trebuie amintite „Pytheas dincolo de Ocean” (ediție bilingvă română/franceză) și „Dincolo de zidul Berlinului” (ediție bilingvă română/franceză).
Dorin - poza de profil Curentul
Dorin Nădrău (S. U. A.)

Un rafinat filozof român și mare gânditor sub semnul anonimatului

Posted by Stefan Strajer On November - 7 - 2019

Un rafinat filozof român și mare gânditor sub semnul anonimatului

Insuficient cunoscut, din păcate, Alexandru Dragomir ocupă în galeria filozofilor români un loc aparte. Obligat de conjunctura istorica de după 1948, a fost nevoit sa-și asume o adevărată clandestinitate în exersarea preocupărilor sale filozofice.

Al Dragomir (2)

 

Câteva referințe biografice scot la iveală itinerarul unei vieți intelectuale demne de cercetare și reflecție. Al. Dragomir s-a născut la Zalău, la 8 noiembrie 1916, într-o familie de intelectuali clujeni. Urmează liceul „Seminarul Pedagogic Universitar” din Cluj, între anii 1926-1933, după care se înscrie la Universitatea din București, absolvind Facultatea de Drept în 1937 și Facultatea de Litere și Filozofie în 1939. În anul 1941, înscris la Facultatea de Filozofie („Philosophisches Seminar”) a Universității Albert Ludwig din Freiburg im Bresgau (Germania), devine doctorand al lui Martin Heidegger. Împreună cu Walter Biernel, originar din Brașov, traduce pentru prima dată în limba română un text heideggerian, „Was ist Methaphysik?” („Ce este metafizica?”). Celebra școală a lui Heidegger includea cincisprezece audienți, selecționați după criterii foarte stricte, privind cunoștințe de filozofie, precum și de limbi clasice, latină și greacă. Se studia intens și istoria artei și a literaturii europene, cu o atenție specială pe cultura antică greacă. În chiar perioada pregătirii dizertației referitoare la metafizica lui Hegel, în anul 1943, în preajma susținerii doctoratului, este rechemat în țară, fiind mobilizat și trimis pe front.

Anul 1945 marchează și pentru Dragomir, la fel ca pentru mulți intelectuali români, începutul unei etape noi în care, neștiind prea bine către ce lume se îndreaptă țara, încearcă să rămână fidel vechilor preocupări, în condițiile pe care contextul autohton i le poate oferi, conștient că o întoarcere la Freiburg este imposibilă. Astfel, se alătură lui Constantin Noica, filozoful care în 1946 tocmai își deschisese o „școală de înțelepciune” și îl invitase să țină câteva expuneri despre Hegel. După 1948, vocația sa se face cunoscută doar în cadrul unui grup de prieteni, neștiind nici ei dacă îndeletnicirile sale filozofice se concretizează sau nu într-o operă, Alexandru Dragomir fiind repede convins că România devenise o țară a filozofiei interzise. A trăit din slujbe mărunte, fără legătură cu pregătirea sa (funcționar la un serviciu de vânzări, corector, merceolog, achizitor).

Începând cu anul 1984, în locuința lui Gabiel Liiceanu, în fața unui auditoriu restrâns (Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Andrei Pleșu), ține o serie de prelegeri, auditorii notând cu atenție cele expuse: „O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută”, „Întrebare și răspuns”, „Modalități de autoînșelare”, „Socrate-Înfruntarea filozofiei cu cetatea”, Despre lumea în care trăim”.

În „Dilema Veche” nr. 665, 17-23 noiembrie 2016, Andrei Pleșu îl portretizează în mod remarcabil pe acest nedreptațit gânditor, rândurile ce urmează susținându-mi aserțiunea:

Nebunia vremurilor a făcut ca tocmai profesionistului Dragomir să îi fie refuzată „profesarea“ filozofiei. În România confiscată ideologic de dictatură, el a rezervat preocupărilor filozofice un rol secund, privat, clandestin, camuflat de îndeletniciri derizorii. A fost un filozof neştiut, „ascuns“, un filozof care nu putea fi recunoscut ca atare de cei cu care avea socialmente de a face. Prin fire, sau prin exerciţiu, nu afişa, de altfel, „semnalmentele“ filozofiei, „deformările“ ei profesionale. Nimbul aristocratic al lui Noica, afabilitatea lui incantatorie, presărată de reflecţii subtile şi de tot soiul de aluzii sapienţiale, erau în perfect contrast cu „apariţia“ lui Dragomir: alert, citadin, de o politeţe sportivă, neafectată, el se complăcea, frecvent, în mondenitate şi zeflemea. Un om fără tabuuri la vedere, fără fasoane, fără cultul gesticulaţiei statuare. Nu-şi etala metafizica, nu atrăgea atenţia, cu prefăcută nonşalanţă, asupra subteranelor sale de competenţă. Inteligenţa lui acută, fără protocol, se exprima, caracteristic, în înfăţişarea lui: mărunt şi aţos, mobil, rapid, Alexandru Dragomir avea agilitatea imprevizibilă a tăunului socratic; hărţuitor, stringent, penetrant, o combinaţie tonică de duh volatil şi dinamică angulară (aer şi unghiuri), el nu pierdea, totuşi, niciodată, contactul cu solul: construia mental pe observaţie şi logică mai mult decît pe dexteritate speculativă. Instrumentarul său includea, pe de o parte, imediatul, „crasa banalitate“ a vieţii, şi, pe de alta, textul filozofic clasic, citit riguros, după metoda deprinsă în seminariile heideggeriene. Nu umbla după „idei“ (şi, de altfel, se lăuda că n-are), nu aprecia agerimile culturale („subtil poate fi oricine“), nu dădea doi bani pe „originalitate“. Voia, pur şi simplu, să priceapă, să răspundă cinstit cîtorva întrebări care i se păreau importante: în primul rînd întrebarea privitoare la timp. Restul era pentru el ornamentaţie anexă, dacă nu impostură. I se părea deplasat să scrie ceva înainte de a fi avut răspunsuri finale, bine articulate. Reuşise să separe exerciţiul gîndirii de manifestarea lui publică. Era un „particular“, un virtuoz al solilocviului. Cu alte cuvinte, gîndirea era pentru el intimitatea supremă a spiritului. Invitaţia de a converti această intimitate în „operă“ i se părea, de aceea, o trivială şi vanitoasă indiscreție”.

Fără îndoială, o influență considerabilă asupra lui Dragomir a avut-o Noica, din corespondența purtată de cei doi rezultând cu evidență acest lucru. Astfel, trebuie menționat că la 5 februarie 1983, C. Noica îi scria de la Sibiu că „nu e momentul să apari” (A. Dragomir, „Meditații despre epoca modernă”, Ed. Humanitas, 2010, pag. 267). De asemenea, de mare relevanță este faptul că, deși a trăit în intimitatea mai multor însemnate personalități (Mircea Vulcănescu, Mihai Rădulescu, Jeni Actarian, Petru Comarnescu), numai lui Noica îi dădea consemnările gândurilor sale sau chiar texte mai întinse, ca cel despre Socrate.

Alexandru Dragomir (2)

Alexandru Dragomir a murit la 86 de ani, la 13 noiembrie 2002, în București.

A umplut, de-a lungul anilor, caiete întregi de analize și reflecții metafizice, fără intenția de a le publica. Același Andrei Pleșu apreciază: „Nimeni în cultura noastră n-a lucrat cu atâta grație, în pură gratuitate, pentru idee”.  Datorită Editurii Humanitas, au văzut lumina tiparului postumele Crase banalități metafizice, 2003, Cinci plecări în prezent, 2004, Caietele timpului, 2006, volume conținând însemnări pe timp de decenii, probând un uluitor exercițiu de gândire solitară pură.

Dorin - poza de profil Curentul

 

 

 

 

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Diversitatea independenței și basarabenismul artificial

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2019

Diversitatea independenței și basarabenismul artificial
Autor: dr. Galina Martea

Evenimentele istorice ce s-au produs după anii 1990 au fost nespus de bune și de o importanță deosebită pentru poporul român din Basarabia, însă rezultatele acestor schimbări de-a lungul anilor s-au dovedit a fi pline de neplăceri și necazuri, în unele cazuri fiind chiar fatale. În rezultat, avem ce avem, o poveste reală, șocantă, dureroasă despre existența societății moldave în anii de independență, adică în intervalul de timp după destrămarea imperiului sovietic. Cu perioade extraordinar de tulburătoare, cu efecte nespus de negative în dezvoltarea întregii societăți, iar în centrul tuturor dezastrelor fiind mereu demnitarii ținutului basarabean sau, mai bine zis, așa-numiții „guvernatori și politicieni moldoveni” care de-a lungul timpului au cauzat doar suferinți propriului popor, au redus la nimic și au ruinat în mod teribil existența socială decentă a maselor din punct de vedere spiritual, moral, financiar; în consecință rămânând faptele reale prin care s-a dovedit că respectivii nu au fost capabili să guverneze țara în mod civilizat și democratic, și în același timp tot aceștea au demonstrat că nu au cunoscut și nici macar nu au încercat să cunoască câtuși de puțin ce este cultura autentică și fenomenul unei conduite decente în guvernare în conformitate cu principiile morale ale umanității. În timp, totul s-a derulat ca într-un film de groază, cu personaje mai mult negative decât pozitive, iar reformele sociale, politice și economice au fost realizate doar prin prisma unui deficit enorm de conștiință decentă și de verticalitate umană. Din primii ani de independență clasa politică și de guvernare a comis erori grave în administrarea societății moldave, lăsând teren liber doar pentru o stare de lucruri cu abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. În așa mod, concetățenii țării, încetul cu încetul și aproape cu toții, s-au acomodat și s-au împăcat ușor cu dezordinea, necinstea, obrăznicia, în rezultat instaurându-se procesul integral de ruinare a societății și, cel mai grav, procesul de degradare civică. Prin procesul de degradare civică poporul si-a pierdut din drepturile juridice cetățenești, echitatea socială fiind o bătaie de joc pentru mase, totul fiind reglat cu multă șmecherie și viclenie de omul puterii ce este lipsit de inteligență și demnitate umană. Corespunzător, în pas cu demnitarii statului au onorat fărădelegile și o bună parte dintre concetățenii societății, o bună parte dintre intelectualii societății, care, în cele din urmă, cu toții au instaurat un nivel foarte jos de dezvoltare socială și umană. Printr-o asemenea modalitate de guvernare a țării s-a instaurat corupția, ca fenomen principal al depravării morale și sociale, fenomen care s-a infiltrat în toată suflarea omenească din ținutul basarabean. În cele din urmă, instaurându-se și un regim autoritar impus cu forța întregului popor, acest lucru fiind produsul dintre anii 2013 – iunie 2019. Perioade și întâmplări tragice, lipsite de însușiri bune, marcând vizibil imaginea societății moldave în anii de independență atât în plan național, cât și internațional. Evenimentele respective s-au produs sub efectul nivelului de cultură al omului basarabean, în mod evident, existența fiindu-i dictată dintr-o anumită cauză și anume: legătura reciprocă și caracteristică calităților de caracter ce au la bază lașitatea, falsitatea, minciuna, viclenia, ipocrizia, trădarea, lăcomia.
Din primii ani de independență a societății moldave au existat și s-au confirmat lucruri mai mult triste și negative. Pe parcursul a 28 ani de independență poporul român din Basarabia a avut parte de perioade tulburătoare și pline de neajunsuri (inechități sociale și identitare, financiare, materiale, spirituale, etc.), iar conducătorii/ guvernatorii/ politicienii acestei țări au fost de toate culorile și, din nefericire, nimeni dintre ei nu au fost interesați de nevoile propriei societăți și nimeni dintre ei nu au dorit să facă nimic bun pentru țară, pentru popor. De la bun început provocările sociale, provocările naționale au fost de mare intensitate, iar valorile democratice au fost mereu subestimate și minimalizate la zero de către guvernanți și politicieni, până la ziua de azi statul de drept nefiind încă la el acasă, la ziua de azi fiind prezentă doar nedreptatea și inechitatea socială, degradarea socială, divizare enormă între păturile sociale; în centrul preocupărilor fiind numai interesele personale ale politicienilor și guvernanților – interese ostile față de propria societate și față de concetățeni. De la bun început preocupările clasei politice au fost de a crea dezbinare și dușmănie între păturile sociale, chiar de la bun început poporul fiind divizat în mai multe orientări – o bună parte adepți pentru reunirea cu România (orientare care trebuia înfăptuită odată cu destrămarea imperiului sovietic), o altă parte adepți pentru independența țării, iar alții promotori în continuare pentru regimul comunist și orientarea către răsărit. În baza acestor principii statul moldovean, în cele din urmă, după 28 ani de independență, s-a ales cu o poziție economică, socială și politică dezastruoasă, iar existența cetățenilor a fost împânzită în totalitate de o sărăcie și degradare socială halucinantă, cuprinsă în întregime în plasele corupției și a celor grupări criminale care au dezvoltat și instaurat în stat o putere dominantă prin intermediul căruia s-a pus stăpânire pe sistemul financiar al țării (faimoasa acțiune despre furtul miliardului și nu numai), cât și o influență dominantă exercitată asupra întregii societăți. Astfel, în ultimii 5-6 ani țara a fost capturată de așa-numiții oligarhi, unde puterea politică, economică și socială era deținută în mâini de câteva persoane care manipulau și guvernau societatea prin cele mai murdare, populiste și periculoase mijloace de influențare psihică a maselor, scopul principal fiind de a influența cât mai negativ opinia publică prin mass-media sau prin diverse metode persuasive, obiectivul principal al acestora fiind de a convinge societatea că lucrurile pot exista numai în așa mod și că tot ce se face se face în mod normal pentru binele omului. Oamenii puterii din modelul oligarhiei (care după 28 ani de statalitate moldavă, recunoscută oficial în 2 martie 1992 din momentul obținerii statutului de membru al Organizației Națiunilor Unite, iar declarația de independență a Republicii Moldova fiind adoptată la 27 august 1991) au transformat țara într-o colonie a criminalității și fărădelegilor (orașul Chișinău, capitala Moldovei, fiind pe locul 161 la secțiunea „Crime Index 2018” al celor mai periculoase orașe din lume”, studiu realizat de site-ul numbeo.com. https://agora.md/stiri/49886/clasamentul-oraselor-cu-cea-mai-mare-rata-a-criminalitatii–pe-ce-loc-se-afla-chisinaul), a corupției (clasament mondial, pe locul 117 din 180 țări, anul 2018, studiu realizat de Transparency International Berlin. https://noi.md/md/societate/ce-loc-ocupa-moldova-in-clasamentul-indicelui-perceptiei-coruptiei-2018. Iar în clasamentul european Moldova se plasează pe locul 3, considerată ca cea mai coruptă țară din Europa, anul 2018, raport realizat de Organizaţia nonguvernamentală anticorupţie Transparency International. https://cotidianul.md/2019/01/29/harta-moldova-a-treia-cea-mai-corupta-tara-din-europa-mai-prost-stau-doar-rusia-si-ucraina/), a crimei organizate (clasament mondial, locul 94 din 137 ţări, la capitolul influenţa crimei organizate asupra businessului – mafie, racket, estorcare, studiu realizat de World Economic Forum. http://www.jc.md/world-economic-forum-in-moldova-se-atesta-o-crestere-a-influentei-crimei-organizate-asupra-businessului/), a nedreptăților sociale, a dezordinei și intransparenței sociale, a unei lumi frauduloase unde totul se bazează pe rea-credință și înșelăciune, unde totul se baza pe un regim dictatorial care până la urmă a nenorocit complet poporul basarabean, astfel făcându-l să nu mai aibă încredere în instituțiile statului, nemaivorbind de starea umilitoare și sărăcăcioasă al acestuia în condiții fără protecție socială (lucru cunoscut în plan mondial și european ca cea mai săracă țară). În aceste limite totul s-a derulat până la schimbarea noii puteri din 7 iunie 2019, odată cu instaurarea noului Parlament și noului Guvern, coaliție dintre partidele ACUM și PSRM, noul Guvern fiind administrat de premierul Maia Sandu, așa fiind s-a realizat o cotitură radicală în administrarea țării, pledându-se pentru libertate și echitate, democrație și orientare către valorile proeuropene. Această schimbare pozitivă s-a resimțit prin multitudinea de acțiuni deja realizate până acuma, iar la desfășurarea evenimentului de festivitate în ziua de 27 august 2019, Ziua Independenței, noul lider al Guvernului de la Chișinău și cu echipa sa au omagiat sărbătoarea în cauză alături de mase, fără garduri de fier de protecție, împărtășind împreună aceleași doleanțe care s-au proclamat după destrămarea imperiului sovietic și, respectiv, odată cu proclamarea independenței pentru R.Moldova. Cert este că tendințele noului Guvern împreună cu noua majoritate parlamentară sunt de a realiza schimbări esențiale spre bine și pentru a instaura bunăstare în societatea moldavă. Evident este că transformările radicale nu se vor produce și nu se vor modifica în totalitate în cateva luni sau chiar ani, deoarece este o mare dificultate să reconstruiești un stat falimentar în toate domeniile de activitate publică, corupt, lipsit de justiție independentă, lipsit de drept și integritate, etc., într-o perioadă scurtă de timp; cu atât mai mult când în condițiile actuale de guvernare se încearcă de a strangula noua schimbare prin diverse metode de foștii guvernanți și fosta clasa politică democrată care este destul de falsă și este devotată intereselor ce sunt diametral opuse cu necesitățile poporului, cu necesitățile poporului român basarabean. Oricum, noua guvernare încearcă să schimbe cursul istoriei, restabilind raporturi onorabile de prietenie și de înțelegere reciprocă cu partenerii externi din lumea occidentală, cât și din partea răsăriteană; dar totodată și de a reconcilia și îndeplini aspirațiile concetățenilor care sunt cu adevărat adepți pentru integrare europeană; necătând la faptul că alianța dintre formațiunile ACUM și PCRM este considerată foarte delicată și temporară (acest lucru fiind confirmat și declarat de mai mulți experți din domeniu de specialitate, atât de nivel național, cât și mondial).
După proclamarea independenței, așa cum s-a menționat mai sus, au existat guverne, guvernatori, clase politice de tot felul și de toate culorile, cu toții fiind destul de pragmatici în concepții și interese, cu toții fiind nespus de interesați numai în soluționarea problemelor personale. Dacă în primii ani de independență, președintele țării fiind Mircea Snegur (fiind și un Guvern cu o echipă respectabilă în acea perioadă), se părea că lucrurile merg spre bine cu accente vizibile bazate pe onorarea valorilor democratice și naționale, pe respectare și aliniere la valorile pro-occidentale (30 ianuarie 1992-membru al OSCE; 2 martie 1992-membru al ONU; 5 mai 1992-membru al BERD; 12 august 1992-membru al FMI; 28 iulie 1992-Moldova aderă la structurile Băncii Mondiale; 5 februarie 1993-Moldova obținere statutul de invitat special al Consiliului Europei; 1992-se semnează Acordul de încetare a focului în zona de conflict de pe Nistru și a Tratatului privind condițiile de reglementare pașnică a situației din Transnistria; etc.), atunci cu venirea agrarienilor la putere, după anii 1994, situația politică și socială începe a reveni din nou la tradițiile care au existat până la căderea comunismului. Dacă în primii ani de independență poporul român basarabean s-a bucurat din plin de prezența limbii române și a grafiei latine pe teritoriul țării, atunci după anii 1994-95 aceste valori supreme sunt tot mai mult marginalizate și neglijate. În majoritatea cazurilor, forţele politice recurg la fenomenul de a ignora tot mai mult orientarea pro-europeană și pro-română, în aşa mod ignorând în mod direct valorile identitare naţionale, valorile naționale românești. Respectivele acțiuni din partea clasei politice, cât și a guvernanților sunt prezente în pas cu starea de lucruri care se încadrează extrem de anevoios în viaţa întregii societăți. Încetul cu încetul degradarea umană, socială, economică a țării se desfășoară pe fundalul crizei politice, realizată de cărte clasa dominantă și clasa politică care se dovedește a fi tot mai coruptă şi incompetentă în a administra ţara pe principii democratice şi civilizate. Prin multitudinea de probleme sociale, economice, politice, etc., statul moldovean independent se confruntă și cu conflicte militare care sunt urmate de pierderi de vieți omenești, acestea având loc în Transnistria, teritoriu din partea estică a râului Nistru unde ulterior se autoproclamă în Republica Nistreană. Ca urmare, Parlamentul de la Chișinău în data de 28 iulie 1994 ratifică o nouă constituție, în același timp acordând autonomie Transnistriei și Găgăuziei, părți componente a statului moldav. După nenumărate încălcări de către clasa politică și de guvernare de a submina democrația și de a ignora valorile supreme obținute în primii ani de independență, atunci la începutul anului 1995, în lunile martie-aprilie, au loc un șir de proteste în scopul de a determina guvernul și parlamentul de a satisface revendicările populației în problemele economice, politice, etc., în mod aparte revendicările fiind centrate pe cultura și educația națională, și pe menținerea statutului de limbă română ca limbă de stat în cadrul țării. Protestele studențești susținute și de pătura intelectuală a societății, inclusiv și de alte categorii de cetățeni, au continuat și în lunile din toamnă, însă rezultatele s-au dovedit a fi fără succese. Clasa politică și-a urmat cursul așa cum și l-a dorit odată cu acapararea puterii, respectând formula „totul pentru sine în detrimentul altora”. Sub această deviză s-au conformat și următoarele guverne, guvernatori, politicieni, care până la urmă au reușit cu toții să distrugă o țară până în temelie, să distrugă o țară care și-a obținut independența prin lacrimi și prin mari speranțe de a-și forma un viitor cu o existență decentă și verticalitate onorabilă. Dar, cu mare regret, nu a fost să fie așa, poporul din ținutul basarabean la ziua de azi își mai ține calea prin mari nevoi, prin mari erori și prin mari eforturi de a supraviețui prin sărăcie, degradare, slugărnicie și prin așa numitul „moldovenism primitiv”, unde raporturile dintre oamenii sunt fondate pe atitudine de lingușire și fățărnicie din care fiecare așteaptă doar avantaje materiale, servilism, ploconeală. Probabil, un asemenea comportament uman este unic în astă lume, deoarece dezvoltarea umană și culturală este încă în subdezvoltare. Deci, prin comportamentul umil și smerit al omului, al poporului în fața clasei dominante s-a instaurat și mai mult întunericul, obscuritatea, aspecte care au provocat și mai multă incultură, ignoranță, neștiință, înapoiere. În cele din urmă, comportamentul multicolor și contrafăcut al moldovenismului independent (viclean, invidios, hapsân, răzbunător, trădător, mincinos, laș) a creat acea formă de existență umană care, credem, este unică în continentul european și poate unică în lume; din motivul că lipsește în totalitate unitatea și demnitatea națională; pentru că lipsește elementul fundamental al solidarității, fenomen care îi determină pe concetățeni să-și acorde ajutorul și respectul reciproc; pentru că lipsește cultura corespunzătoare a societății, în mod aparte, a omului-putere. Prin urmare, ca să spunem la direct și fără ocolișuri, un alt aspect este că în societatea moldavă majoritatea cetățenilor se vor a fi conducători de țară, funcționari în Guvern și Parlament, departamente și structuri ministeriale, fără a se ține cont de capacități și nivelul instruirii. Pe când acei ce sunt deja ajunși în ierarhia statului sau în vârful piramidei nu mai țin cont de nimic, își pierd complet controlul asupra moralei și din fudulie, prostie, aroganță, incultură deodată se regăsesc cuprinși de stări de euforie și extaz exagerat unde brusc pierd și contactul cu realitatea și lumea înconjurătoare, în rezultat aceștea forțând și violând puterea statală după placul lor, după propriile ambiții. Aceste lucruri se întâmplă cu mediocritatea, cu oamenii inculți și cu acei indivizi care nu oferă nicio atenție valorilor spirituale/intelectuale/morale, pentru ei existând numai preocupări de ordin personal și anume: de a obține succese și avantaje individuale, și de a satisface neapărat doar chestiunile proprii ce țin de conceptul materialismului. Acemenea realități au loc într-un mediu social nesănătos, cu o stare anormală a coexistenței dintre oameni, la temelia moralității fiind purtarea obraznică și sfidătoare a omului, a politicienilor și a liderilor statali din societatea moldavă.
Foștii președinți de țară, ca și actualul președinte, nu au fost ideologi consecvenți care să apere și să reprezinte ideologia păturii sociale majoritară, precum este poporul român basarabean care constituie 82,06 la sută din populația țării, necătând la faptul că 75,7 la sută dintre ei se consideră moldoveni, iar 7,0 la sută se declară români. Corespunzător, clasa politică și fostele guvernări s-au dovedit a fi incapabile de a înțelege care este cauza insucceselor în dezvoltarea țării, clasa politică moldavă fiind într-o lupta continuă doar pentru putere și, din păcate, nefiind absolut deloc pentru unitate și bunăstare socială, pentru unitate și verticalitate identitară. Totul s-a redus la o conștiință politică nocivă care a adus numai prejudicii societății moldave, sub această formă prezentându-se la ziua de azi în calitate de stat plin de nereușite, un stat falimentar și nefuncțional. La baza tuturor insucceselor a stat dintotdeauna incultura și egoismul clasei politice, neștiința și ipocrizia, lipsa de respect față de propriul popor, componente care au distrus fără milă tot ceea ce este uman într-o societate. Astfel, identitatea și personalitatea societății basarabene sau, mai bine zis, identitatea societății române basarabene a fost umilită și trădată în cel mai real mod de către clasa dominantă care și-a fundamentat puterea statală prin manipulări înșelătoare. Așa fiind, existența societății moldave, prin manifestările ei, reprezintă stagnare, degradare, involuție. Anii de independență, prin acțiunile realizate, 1991-prezent, s-au dovedit a fi arhiplini de complexe, depinzând în mare măsură de tansformările și ambițiile politice ale guvernanților. Consecințele vorbesc de la sine, iar conținutul societății basarabene rămâne încă destul de confuz și tulburat din motivul că discordia puterii (a clasei politice și de guvernare) a fost prea adânc montată. Însă, din fericire, după impresionanta schimbare a puterii statale din iunie a anului curent lucrurile și-au modificat traiectoria sub raportul unei guvernări mai reprezentative, aceasta fiind denumită alianța sau coaliția de guvernare ACUM și PSRM. Cu referice la respectiva alianță, care a fost încheiată în scopul unei acțiuni comune pentru reînvierea și salvarea societății moldave, analistul Fundației americane Jamestown Foundation, Vladimir Socor, (interviu realizat la Radio Europa Liberă Moldova) concretizează următoarele: „Actuala coaliție de guvernare este, după părerea mea, cea mai reprezentativă coaliție de guvernare din toată istoria Republicii Moldova, deoarece ea include toate curentele de opinie principale, care se manifestă la nivelul opiniei publice din Republica Moldova și la nivelul partidelor. Toate curentele principale de opinie și de partid politic sunt reprezentate în această coaliție. E coaliția cea mai reprezentativă” (https://moldova.europalibera.org/a/vladimir-socor-nu-se-poate-vorbi-despre-o-reorientare-a-r-moldova-c%C4%83tre-rusia-dar-este-loc-de-cre%C8%99tere-%C3%AEn-planul-exporturilor/30175139.html ).
Pentru sintetizare, constatăm că anii de independență au fost o perioadă de timp prin care populiștii, adică guvernanții și politicienii s-au ascuns în spatele minciunii, trădării, infracțiunilor, astfel înșelând poporul din toate punctele de vedere și în așa mod erodând complet măduva societății moldave. Dacă noul Guvern, în frunte cu Maia Sandu, s-a dovedit a fi cu mult mai uman și cu mult mai superior față de guvernarea precedentă sau, cum s-a mai precizat, și față de guvernările precedente, atunci speranțele maselor ar putea fi realizabile în reconstruirea unui stat de drept și pe principii democratice, cu orientări proeuropene. Actuala guvernare încearcă din răsputeri și depune tot efortul pentru a readuce în societate bunăstare, echitate, transparență decizională, libertate în existența și acțiunile omului. Cert este că toate aceste lucruri nu vor fi realizate în deplină măsură în cel mai apropiat timp, deoarece la temelia statului se află încă prea multă lume care a fost și mai este devotată sistemului anterior și care încă mai pledează pentru o existență socială nedemocratică și coruptibilă. Așa fiind, societatea moldavă sau, cum se mai spune, societatea basarabeană se regăsește încă într-o stare de mizerie, sărăcie, dezordine, corupție; iar verticalitatea umană din acest mediu social este încă influentată destul de mult de curenții negativi interni și externi, factori care orbesc și dărâmă nemilos sentimentul de responsabilitate morală față de propria gândire și conduită.

Galina Martea, foto 45,jpg

Foto. Dr. Galina MARTEA

Cei vechi, cei noi și cei de astăzi

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2019

Cei vechi, cei noi și cei de astăzi

Autor: Cornel Cotuţiu (Bistriţa)

 

În aceste zile se împlinesc 200 de ani de la nașterea scriitorului Nicolae Filimon. Ceea ce îmi provoacă o mâncărime de… neuroni. Este una dintre personalitățile literaturii noastre care (uneori chiar involuntar) stârnește mecanismul similitudinii, al comparației cu prezentul.

Firește, întâi de toate este provocator titlul romanului său: „Ciocoii vechi și noi”, doar că uneori îi uităm continuarea: „sau ce naște din pisică șoareci mănâncă”. În ce mă privește, considerându-l pe Nicolae Filimon contemporanul nostru, nu greșesc considerând că ar avea o continuare de ieri, de azi, de alaltărieri, așadar: „Ciocoii vechi și noi și cei de astăzi”.

În „Dedicație” și în „Prolog” romancierul realizează o tușă adâncă a portretului   acestui tip social, iar narațiunea e construită de așa fel încât să-i confirme „diagnosticul” dat ciocoiului.

Iar astăzi, un cititor atent, o minte scrutătoare găsește (chiar involuntar) sinonime pentru acest statut comportamental public. Ciocoi, adică parvenit, venal, lacom, imoral, mitocan agresiv și viclean, îmbuibat și îngâmfat. A parveni e considerat un viciu, o pasiune parșivă.

x

Analistul Vasile Morar, pornind de la aceste „valențe” al românului contemporan, conchide și… prognozează:

„Deocamdată, ciocoismul este, din păcate, un viciu activ, iar adevăratele virtuți ale vieții democratice – politețea, spiritul de dreptate, cinstea, simplitatea, loialitatea, prudența, toleranța, bândețea curajoasă și curajul blând, grija și iubirea – apar ca valori morale și forțe sufletești lipsite de vlagă”. Uneori chiar caraghioase, penibile.

Spiritul astuțios Nicolae Filiomn și-l păstrează chiar și în notele sale de călătorie (V. „Excursiuni în Germania meridională” – 186o). La viața lui, nu a fost căsătorit, ci doar… iubăreț, încât, călătorind prin Europa, observă mereu comportamentul, psihologia femeii, în funcție de etnie, de rasă. Nu este prea entuzismat de ce constată, încât, până la urmă găsește… o rezolvare: Femeile sunt „mai plăcute de la distanță și mai prețuite în absență.” Mde!… El a zis-o…

Mai rețin încă o observație a scriitorului nostru, de data aceasta pe seama unui tic comportamental pe care-l consideră (zicea atunci) „un gest românesc ce se păstrează până astăzi între locuitorii țărani”: „Românul, când se află coprins de gânduri întristătoare, obicinuiește a-și îndesa căciula pe cap.” (S-o recunoaștem: ochi de prozator realist).

Ei bine, tot așa, s-o recunoaștem: Cât de des am vedea gestul acesta, în anul 2019? Căci cei de la țară nu mai sunt țărani, ci niște hibrizi, iar căciulile devin, treptat, obiect de muzeu. Sunt mai vizibile, totuși, plesniturile peste frunte.

(P.S. M-am interesat dacă în liceu se mai studiază – o! ce perimat verb… – „Ciocoii…” lui Nicolae Filimon. Ei bine, întemeietorul romanului românesc este de găsit – în programele școlare – la categoria opționale. Iar un profesor mi-a zis: ”Oricum, pentru elevii noștri lectura, în general e o corvoadă. Deci, cum să-l aduci pe acest scriitor la clasă, al cărui roman e, pe deasupra, și dificil la lectură? Ș-apoi, nu sunt suficienți ciocoii din preajmă…”)

Un Cabinet orbanian nu va fi performant șohan!

Posted by Stefan Strajer On November - 3 - 2019

Un Cabinet orbanian nu va fi performant șohan!

Autor: George Petrovai

 

Motto:

Cu moțiunea adoptată

și dăncileștii debarcați,

problemele s-au înmulțit

pentru românii resemnați…

 

Încep cu explicarea termenului „orbanian” și cu foarte posibila derută pe care el o poate crea chiar în rândul europenilor situați mai departe (geografic și spiritual-politic) de România și Ungaria, acuma când ambele țări pot avea o cârmuire orbaniană: românii cu proaspăt desemnatul premier Ludovic Orban, ungurii cu deșca premierească Viktor Orban (cu sau fără accent pe „a”). Tocmai pentru faptul că orbanismul s-a afirmat în politica europeană și planetară prin controversata conduită a premierului maghiar, este de presupus că mulți observatori și oameni de rând din lumea largă se vor întreba, pe de o parte, cam care este gradul de rudenie dintre Orbanii celor două țări vecine și foarte puțin prietene, pe de altă parte, în ce măsură numele lor identic le va influența politicile și raporturile româno-ungare, respectiv cum trebuie înțeleasă această formală expansiune orbaniană.

Însă toți ăștia pot să stea liniștiți: nu numai că Ludovicul nostru este pe moment un premier doar cu numele, căci una este solidaritatea opoziționiștilor conjuncturali (de-a valma peneliști, pemepiști, useriști, pontauri, aldiști, udemeriști, ba chiar câțiva pesediști rebeli) întru răsturnarea dăncileștilor și cu totul altceva votarea noului Cabinet în comisii și apoi în plenul Parlamentului, dar, din ceea ce se știe în momentul de față, strămoșii comuni ai Orbanilor sunt Adam și Eva, iar concepțiile lor sunt diametral opuse – Orbanul budapestan se răfuiește din când în când cu Uniunea Europeană și se gudură statornic pe lângă Federația Rusă, pe când Orbanul bucureștean, atât de fidel politicii iohanniene, dorește cu ardoare ca viitorul României să fie și mai strâns legat de axa Bruxelles-Washington.

34-13

Presupunând prin absurd că Guvernul Ludovic Orban va primi undă verde din partea unui parlament dominat de stângiști (PSD, Pro România, ALDE, la o adică UDMR), este firesc să te întrebi cam cât ar putea el să reziste cu sabia lui Damocles deasupra căpățânii sale minoritare și cum va putea să scoată România din marasm prin recurgerea la unele măsuri profund impopulare (reducerea numărului de bugetari, impozite consistente pe lefuri și pensii neobrăzate etc.), când se știe prea bine, încă din actuala fază a tatonărilor și aranjamentelor de culise, că el este pus la zid de foștii participanți (niciodată aliați sinceri!) la moțiunea de mătrășire a dăncileștilor.

Bunăoară, Ponta și ai lui îl consideră pe L. Orban total necalificat pentru funcția de premier, chiar de premier al tranziției de la ceva neguros la ceva cețos, așa că sunt deciși să-i dea un vot negativ, iar Tăriceanu și aldiștii săi vor proceda în chip asemănător dacă viitorul Executiv va încorpora și miniștri pemepiști. Cum Orbanul dâmbovițean se poate baza doar pe ortacii lui Băsescu și Tomac la cârmuirea efectivă (useriștii refuză să-și taie craca de sub picioare pe ultima turnantă politică, ei pledând pentru alegeri anticipate, pontaurii și tăriceniștii se declară adversarii de neîmpăcat ai măsurilor liberalo-orbaniste, udemeriștii rămân în expectativă până vor socoti că a sosit momentul să-și impună condițiile șantajisto-autonomiste), se subînțelege de ce vreo doi sau trei pemepiști apar pe lista cu subordonații ipoteticului nostru premier.

Toate ca toate, însă trebuie să te întrebi de ce Ludovicelul n-a făcut cunoscut programul său de guvernare? Nu cumva pentru faptul că nu există un asemenea program și că mult trâmbițata cârmuire liberală se va face după ureche (cu alde Florin Cîțu, Raluca Turcan et comp.), fie până la alegerile anticipate, în cazul în care Orban clachează de două ori la rând în fața parlamentarilor, fie până la alegerile generale de anul viitor?

Dar dacă prima variantă favorizează instabilitatea politică, cea de-a doua, prin compromisurile făcute de guvernanți pentru a se menține la o foarte vulnerabilă putere, va prelungi agonia României. Niciuna dintre cele două alternative (în proporții diferite, ambele nocive în clipa de față pentru țară și popor) nu-l avantajează cu nimic pe bietul alegător, ci cel mult întăresc cârdășia secretă dintre aleși și – eventual – creează iluzia de democrație dâmbovițeană consolidată. Da, pentru că de trei decenii asistăm la interminabila tragicomedie politică „Pleacă ai lor, vin ai noștri”, timp în care țara și grosul românilor au tot dat înapoi ca racul…

În aceste condiții acuzatoare pentru toți politrucii postdecembriști, liberalii orbanieni nu sunt dispuși să aștepte până la alegerile din 2020 (pe care, fie vorba între noi, nu-i sigur că le-ar fi câștigat de pe baricade eminamente opoziționiste), ci țin morțiș să se înfrupte din bucatele de soi ale nației (buget, ceremonii oficiale, deplasări în străinătate, nepotisme și fripturisme etc.), manevră prezentată naivilor ca o jertfă (sic!) în folosul celor mulți și aduși de guvernările anterioare, inclusiv de cele liberale, la sapă de lemn.

(Sighetu Marmației, 20 oct. 2019)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors