Archive for the ‘Uncategorized’ Category

„Exilat” în propria sa țară: Policarp Morușcă, primul episcop al românilor din America

Autor: Dorin Nădrău (SUA)

 

Biografia lui Policarp Morușcă, cleric ortodox român de o neîndoielnică însemnătate în istoria bisericii noastre, ne dezvăluie o personalitate de excepție, un destin tulburător, un episcop prigonit și captiv în propria sa țară după o perioadă de patru ani (1935 – 1939) în care s-a dovedit un demnitar bisericesc plin de râvnă pentru păstoriții săi din Statele Unite și Canada. Cauzele fatalității care s-a abătut asupra lui s-au datorat, inițial, unor intrigi de palat, iar apoi, unui regim ateu și abuziv, care l-a izolat departe de credincioșii săi din America de Nord până la moarte.

Pe numele său de botez, Pompei Morușcă, viitorul episcop a văzut lumina zilei la 20 martie 1883, în localitatea Dealul Geoagiului, com. Cristești, jud. Alba. Părinții, preotul Ioan Morușcă și Ana Morușcă, oameni modești ca stare materială, au avut ca prioritate grija pentru o bună creștere a celor șase copii, trimițându-i pe toți la școală. După absolvirea școlii primare la Ighiu și Alba Iulia, Pompei Morușcă a urmat studiile medii, timp de trei ani, la gimnaziul maghiar in Alba Iulia, iar apoi, la gimnaziul românesc de la Blaj, înființat în 1874. Acesta a fost primul liceu de limba română din Ardeal, o școală referitor la care Ion Eliade Rădulescu spunea că „aici a răsărit soarele românilor”. Între anii 1902-1905, a frecventat cursurile Institutului teologic-pedagogic „andreian” din Sibiu, având dascăli de înaltă ținută academică și colegi de elită: Onisifor Ghibu, ilustru pedagog și reputat patriot român, Moise Balea, primul preot misionar din America, Teodor Scorobeț, viitorul arhiereu vicar.

În baza unei vechi cutume din Ardeal, între 1905-1908, Pompei Morușcă a fost învățător, funcționând în trei școli confesionale ortodoxe (Sebeș-Alba, Ludoșul Mare-Sibiu și Pâclișa, care astăzi face parte din municipiul Alba Iulia).

În vederea hirotonirii ca preot, s-a căsătorit cu Maria, fiica preotului Vasile Bălan din Blașfalăul de Sus-Bistrița, sora viitorului mitropolit Nicolae Bălan. La 19 iunie 1908, a fost hirotonit de mitropolitul Ioan Mețianu pe seama parohiei din Șeica Mare, o comună cu oameni harnici și gospodari, așezată lângă Mediaș. Asemenea multor intelectuali români, în timpul primului război mondial, a fost suspectat de autoritățile maghiare de activitate filo-românească și a fost mobilizat ca preot militar pentru soldații români din armata habsburgică (1917-1918). Preoteasa Maria Morușcă a fost arestată și deportată în Ungaria vestică, iar despărțirea de părintele Pompei a fost definitivă, în 1922 urmând divorțul. Se cuvine precizat că în ciuda rănii care a rămas, părintele Morușcă s-a rugat pentru fosta sa soție până la moarte.

Bishop-Polycarp-(Morusca)

Foto.Episcopul Policarp Morusca

A părăsit Șeica în anul 1919, când a fost angajat la Consiliul Dirigent care avea sediul la Sibiu, la departamentul Culte și Instrucție, aflat sub comanda lui Vasile Goldiș, unul dintre „corifeii Marii Uniri”. Ales de Congresul Bisericesc al Mitropoliei Ardealului în funcția de consilier economic la nou înființata Episopie a Clujului (1919-1920), se înscrie la cursurile de religie pentru profesorii români ai renumitei universități clujene. Numele părintelui Pompei Morușcă a devenit și mai cunoscut în anul 1920, atunci când a fost ales secretar general al Asociației „Andrei Șaguna” a clerului din Transilvania și Banat, fiind readus de către mitropolitul Nicolae Bălan la Sibiu, moment care marchează începutul „perioadei sibiene” (1920-1924). A lucrat pe lângă Consistoriul Mitropolitan, apoi ca director al Oficiului de Statistică al consistoriului, iar mai apoi ca redactor la „Revista Teologică”, desfășurând o intensă activitate intelectuală, lăsând numeroase scrieri, concretizate în broșuri, articole și recenzii. Cu siguranță, atmosfera deosebită a Sibiului acelor ani, l-a format ca destoinic administrator, apreciat scriitor și veritabil publicist, rafinat intelectual, incontestabil vizionar, dar, mai ales ca desăvârșit slujitor al Bisericii.

După ce în 1925 părintele Pompei îl însoțește pe mitropolitul Nicolae Bălan într-un pelerinaj la Ierusalim, se hotărăște să se călugărească. Marcat de nefastul final al căsătoriei, se decide să se consacre vieții chinoviale monastice, cu gândul la ierusalim unde primise titlul de „Cavaler al Sfântului Mormânt”. În același an, 1925, a fost tuns în monahism sub numele Policarp, hirotesit prptosinghel și arhimandrit, încredințâdu-i-se stăreția Mănăstirii Hodoș-Bodrog din jud. Arad. Aici, între anii 1925-1935, s-a preocupat asiduu de organizarea vieții monahale a acestui străvechi așezământ mănăstiresc atestat documentar încă din 1177, îngrijindu-se totodată și de viața spirituală a celor patru parohii aparținătoare: Bodrogul Nou, Bodrogul Vechi, Vinga Nouă și Zădăreni. Reînviind cu multă dăruire și pricepere pelerinajele, a fost în scurt timp remarcat de preoțime și de credincioși, dar și de ierarhul local, Grigorie Comșa, fiind ales în Adunarea Eparhială de la Arad și în Congresul Mitropolitan, precum și consilier episcopesc onorific. În această perioadă, de asemenea, scrie și publică numeroase și valoroase lucrări religioase.

Urmărit cu mare interes de unii preoți de peste Ocean, încă din 1931 ca un potențial candidat pentru păstorirea Episcopiei Românilor din America, la 26 ianuarie 1935, părintele Policarp Morușcă a fost ales episcop misionar pentru românii din America. Iată cum descrie acele momente într-un raport trimis din Ismail patriarhului României, în timpul celui de-al doilea război mondial: Ales episcop misionar „pentru creștinii ortodocși români din țările apusene neortodoxe” la 26 ianuarie și hirotonit la 24 martie, am plecat în America la 17 iunie și am fost înscăunat la Detroit-Michigan la 14 iulie 1935. De îndată am purces în misiunea de a vizita toate așezările românești din Statele Unite și Canada, fiind aproape neîntrerupt pe drumuri, de la 14 iulie 1935 până la 18 iulie 1936, întorcându-mă după ce am sfințit toate bisericile – nesfințite de arhiereu – și am văzut pe români în toate așezările lor. În toamna anului 1935, printr-o pastorală de orientare amănunțită, am pregătit sufletele pentru organizația bisericească. Episcopul Policarp Morușcă a păstorit efectiv credincioșii rtodocși din America până în anul 1939, orânduind eparhia cu 6 protopopiate, 44 parohii, 62 filiale, cu 43 biserici și 5 paraclise, deservite de 34 de preoți. A dovedit o neclintită credință și un optimism de neegalat, reușind să consolideze episcopia. Un merit deosebit este acela de a fi inițiat apariția și publicarea foii „Solia” și a calendarului eparhial „Solia”. De asemenea, a întemeiat reședința eparhială „Vatra Românească” de la Grass Lake, Michigan, cu o fermă, un cămin pentru bătrâni și un început de mănăstire.

În vara anului 1939, în pofida sfaturilor multor apropiați care l-au atenționat despre tensiunile politice care prevesteau războiul, a plecat în România pentru a-și revedea familia și spre a raporta noului patriarh Nicodim Munteanu (1939-1948) situația eparhiei din America. Anul 1939 s-a scurs cu repeziciune, fiind precipitat de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. În 1940, urmare a unor „intrigi de palat”, Legația Americană din București îl anunță că nu se va putea întoarce în America „până la încetarea ostilităților”. Dezamăgit și resemnat, s-a retras pentru un an în satul copilăriei sale, Craiva, unde locuia sora sa, Lucreția Nicoară, al cărei soț, învățătorul Sabin, era pe front, ofițer în armata română.

După mai bine de un an de așteptare, patriarhul Nicodim l-a numit director al Internatului Teologic „Radu Vodă” din București (1940), care fusese închis de autorități și evacuat. Episcopul Policarp Morușcă a contribuit la redeschiderea lui, dar, în acest timp, se preocupa de revenirea sa în America. Din 28 august 1941, ca urmare a pensionării episcopului Dionisie Erhan al Cetății Albe-Ismail, părintele Policarp este numit de către patriarhul Nicodim locțiitor la acea eparhie extrem de dificilă și care se afla într-o stare de deplorabilă dezorganizare, situată în coasta Ucrainei ocupate de Rusia comunistă, unde a rămas pe durata războiului, până în ianuarie 1944. Declarația de război a României împotriva Statelor Unite, relațiile dintre cele două țări fiind suspendate, l-a întristat profund. Simțindu-se neputincios în fața marii conflagrații ce a cuprins întreaga lume, s-a dedicat pe deplin lucrării apostolice în Basarabia de Sud. După revenirea din Basarabia, a rămas pentru o scurtă perioadă de timp iarăși în București (1944-1945), ca director al Institutului Teologic. Patriarhia a intervenit, la acea vreme, pentru obținerea unei vize în vederea întoarcerii episcopului în America, dar, în loc ca acesta să fie trimis înapoi, la 4 decembrie 1945 a fost numit, tot temporar, într-o nouă funcție, „până la alegerea titularului”, la o altă margine de țară, în orașul Sighet. Astfel, între anii 1945-1946, Policarp Morușcă a servit ca locțiitor de episcop la Episcopia Maramureșului, mai dezorganizată și în mai mari lipsuri materiale decât Cetatea Albă.

În acele condiții, guvernate de faptul că regimul comunist trecuse la controlul și reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române, episcopul Policarp a fost pensionat forțat de autoritățile comuniste („pus în retragere”), la fel ca mulți alți ierarhi care deveniseră incomozi. După pensionare, a fost închinoviat la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, fiind stareț al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, între 1955-1958.

A trecut la cele veșnice la 26 octombrie 1958, de Sfântul Mare Mucenic Dumitru, fără să-și vadă împlinită dorința reîntoarcerii la eparhia sa din America. A fost înmormântat la modestul schit „Sf. Ioan Botezătorul”, situat lângă Platoul Romanilor din Alba Iulia. Alături de el sunt mormintele altor doi ierarhi: P.S. Venianim Nistor, episcopul Caransebeșului, care a avut o soartă similară (1886-1963) și P.S. Ioan Stoia, episcopul armatei (1865-1937). Până a trecut hotarul acestei lumi, a ținut, în limitele posibilului, legătura cu preoții și enoriașii săi din Statele Unite, cu speranța neclintită de a-i putea revedea și sluji, un regret care străbate și din impresionantul lui testament în care a prevăzut: Înmormântarea să mi se facă cât mai simplu, cum simplă mi-a fost viața, fără predică, de către duhovnicul mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul”, sau de către preotul parohiei, dacă n-am fost vrednic să-mi închei zilele în cuprinsul Episcopiei mele din America.

…Un destin fără egal în istoria Bisericii Ortodoxe, o personalitate fascinantă, un mare ierarh „exilat” în propria sa țară.

Dorin-Nadrau.Poza-noua

Foto. Dorin Nădrău

O spovedanie-document a unui om aflat dincolo de moarte

Posted by Stefan Strajer On May - 21 - 2019

O spovedanie-document a unui om aflat dincolo de moarte

Autor: Iacob Naroş

 

Din prea multa-i dragoste față de semeni, începând cu măierenii săi de suflet și până la cei de departe care l-au iubit și urât în egală măsură, Emil Boșca-Mălin se adresează din recele și neprimitorul mormânt nouă celor de azi, sub forma unei cutremurătoare mărturisiri făcute prin intermediul autorului Icu Crăciun spre a nu se uita acele timpuri nefaste prin care au trecut românii ardeleni și nu numai în ultima sută de ani de existență națională. Așadar, asistăm înfiorați la o trecere în revistă a vieții unui om cu bune, cu rele, cu vise și dezamăgiri, cu iubiri și cu trădări, dar OM cu majuscule care, printr-o voință de invidiat, a reușit să treacă cu demnitate și cu fruntea sus peste toate încercările crude ale propriei sale existențe cu totul aparte. Cronica acestei vieți zbuciumate și a unor vremi tulburi este surprinsă în romanul lui Icu Crăciun, „Când vor înflori mălinii”, apărut la Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2018. Scriitorul Icu Crăciun se împarte în egală măsură între roman, având la activ șase cărți, înspre proza scurtă, tot cu șase volume și în publicistică, alte șase cărți. După un veac de singurătate, Emil Boșca-Mălin, prin abilitatea scriitoricească a autorului, ni se dezvăluie în adevărata lui față, cu tot calvarul prin care a trecut neînfrânt în timpul anilor de închisoare, dar și al umilințelor de tot felul, la care a fost supus chiar și-n anii pe care i-a mai apucat după eliberare. Asistăm la dovezi de iubire față de țară și neam, fiind corespondent de război, iubire față de plaiurile natale prin paginile închinate Maierului, alături de trădări meschine din partea celor care l-au dat pe mâna lungă a securității, indiferența și disprețul celor care l-au ocolit și l-au părăsit, inclusiv din partea unor ființe pe care le-a iubit sincer. Pe măsură ce parcurgem paginile romanului o furie nedisimulată ne cuprinde fără să vrem în fața atâtor nedreptăți de-a lungul unei vieți de martir, ea ne urmărește obsesiv parcurgând istoria acelor ani pe care mulți dintre noi i-am uitat.

coperta-Craciun-Cand-vor-inflori-375-300-f

De la început, se remarcă originalitatea în tehnica subiectului și a compoziției, mărturisirea se face la persoana întâi, chiar înaintea morții, personajul cheie e și narator, pe deasupra, ne poartă cu el prin cele mai tumultoase, desigur și tragice, pe alocuri, episoade din viața unui OM, care s-ar fi vrut normal, cu idealuri probabil mult mai pretențioase decât a celor din jur. Peste datele personale reale autorul așterne cu măiestrie propriile gânduri și reflecții, unele de ordin imaginar. Amintirile de dincolo de mormânt în mod sigur ne vor răscoli și revolta în egală măsură, protagonistul este el însuși sub puterea acestor amintiri, se simte rănit în suflet, iar trecutul îl ține încă strâns sub povara lui. Cu atât mai sincere vor fi spusele lui, deoarece acum în cumpăna morții, el poate să spună totul, nu mai e loc de nicio ezitare, de nicio minciună. Întoarcerea lui din lumea de dincolo se face pentru a ne dovedi că sufletul lui nemuritor cere o ușurare în a ne spune fără menajamente sau resentimente tot ceea ce speră să ajungă și la cine trebuie.

Maieru e un prim reper sfânt pentru Emil Boșca-Mălin, alias Milu în roman, început și sfârșit, cuib de pornire în viață, dar și de retragere pentru odihna veșnică. Repere ale copilăriei se succed ca pe un generic amplu: Someșul și cimitirele satului multe la număr, printre care și „La Paltin”, Măgura din Sus, cea pomenită și de Rebreanu în „Cuibul visurilor”, cerul albastru altfel ca-n alte părți și multe altele dispărute azi, hora și Prundul din Arini, dar vii în amintirea acestuia. O viață de om începută la Maieru în condițiile vitrege dinaintea Primului Război Mondial, plină de calamități (inundații, secetă, foamete, molime, războaie din zona Maieru-Rotunda, dar și politica austro-ungară contra românilor. Nu uită să citeze personaje martor apropiate: bunic, bunică, mamă, tată, frați, unchi, surori. Evocări de suflet a unor măiereni din jur cum ar fi: popa Ieronim Groze, Iulian Cioarba, țăranul filozof, Adrian Cobzaș. Unirea este văzută și ea prin ochii celor de atunci, alături de o documentație de excepție a autorului în ceea ce privește urmările războiului, jertfa celor peste o sută de măiereni pe fronturile din Galiția, Italia, Serbia și Polonia, sărăcia și noile idei aduse de pe front, precum și elemente de viață socială locală (școala, micii meșteșugari, evreii și prăvăliile lor, penticostalii, opinca și Budapesta… Vocabularul specific zonei (regionalisme, forme populare, arhaice chiar) adaugă o notă de veridic și originalitate: „colăcar, cănac, hăizaș, stative, trujeni, mniserniță, foșăluit, răgilat, cujeică, bujală, lopățele, coleșă, drot, naft, aprinjoare, a zvâri, a căpălui, halău, ler, ciuroi, săcure, pozderie, jârebge, nevedit, cept, lepedeu, cioareci, căput, recăl, dohonaș, coleșăr, cruh, a zăhăi, prici, strujac, cingeu, de-a hapucul, nevernic, mădărit, a cloboti, glajă de lampă, găvozd, păscălier, bruj, a pune un bumb pe traistă, a mangli, gorobete”. Recunoaștem toponime măierene ca: Butiana, Arinete, Tutuleasa, Hănțoaia, Valea Caselor, Purcioaia, Podul Țâganilor, Caba… Pasiunea pentru istorie a lui Milu începe din familie prin lectură, mersul la biserică și spovada, în plus, exemplu personal de la preoții satului și dascălii: Dumitru Boșca, Silivan Coruțiu sau Ion Barna. Amintiri din copilărie sunt prezentate fugar: cânepa și pânza de pe prundul Someșului, băgatul oilor pe brânză la fața locului, făcutul fânului sau deszăpezitul cu boii pe drumul mare al Maierului.

Farmecul vieții de la țară e surprins așa cum era acum o sută de ani, aventurile lui Milu cu vitele, cele petrecute în casa din câmp de pe Anieș, cu fratele Alexandru pe munte, prietenia cu Damaschin, fluiere de răchită și pistoale din țeavă de soc, vraja muntelui și accidentul nefericit provocat de prietenul său. Milu evoluează, apare prima iubire și plecarea la Năsăud, casa părintească de la Maieru rămâne în urmă cu portretul părinților în fața cărora e cuprins de respect și seriozitate.

Năsăudul e al doilea reper din viața lui Milu, prima deplasare pe cont propriu în calitate de „domnișor” la liceu. Apoi internatul, târgul de joi, jocurile de „liceist”, orarul clasei și alte întâmplări mai mult sau mai puțin amuzante. În casa a VI-a, debut publicistic în „Glasul Ardealului”, în 1930, prima fată, primul sărut, bacalaureatul și trecerea la studii juridice de la Cluj. La Năsăud va cunoaște și câțiva măiereni: Virgil Șotropa, Ionel Cioarba, Ovidiu Cioarba, Olimpiu Barna și Niculiță Ilieșiu.

În timpul studenției de la Cluj (1932), începe să scrie și să publice, dar e primit cu reticență chiar de intelectualii măiereni. În 1934, îi apare primul articol în „România nouă”. Schimbări majore, Milu renunță la iubirea adolescentină, apare Dora din Sighet. Ajunge la Constanța ca ziarist, face cunoștință cu marea, iarăși e părăsit, îi rămâne să mediteze despre femei și iubire cu Niculiță V. Ilieșiu. Aflat în vacanță studențească (1936), la Maieru, protagonistul nostru are prima ciocnire cu jandarmii la el acasă. Are și ocazia să descrie obiceiuri și datini de Anul Nou, cel al fetelor de măritat care vor să-și afle viitorul soț. Alte amintiri dragi din familie, frați și preoții apostoli ai satului. Ca avocat apără Fondurile Grănicerești ale Năsăudului, a doua matrice formativă după Maieru. La 30 de ani, Milu se înscrie la doctorat, revine la Maieru și Năsăud, este impresionat de floarea de mălin ce l-a însoțit   întreaga viață, de unde și titlul romanului. Întâlnirea benefică cu Florica, marea dragoste la Cluj, căsătoria, dar și evenimentele ce se precipită: Ocuparea Ardealului de Nord, alungarea evreilor din Maieru de autoritățile maghiare, pierderea Bucovinei și Basarabiei, a Cadrilaterului. Ca atare, Milu va trece în România, la Câmpia Turzii, ca judecător.

Din 1942, Emil trece la gazetărie pe lângă Pamfil Șeicaru, la „Curentul”, familia se mută la București. Alte evenimente legate de Maieru îi rămân în memorie: casele evreilor sunt luate de cine apucă, trecerea rușilor prin zonă, întoarcerea tatălui din război. Emil își îngroapă sacul cu documente la Maieru, în Arinete, deoarece comuniștii anihilează partidele istorice. Trădat de un oarecare Filipovitz devine fugar, este condamnat pe viață. Asistă neputincios la evenimentele anului 1947: secetă și foame, înlăturarea regelui Mihai, încetarea cultului greco-catolic. La Maieru rămâne o iarnă, după trei ani de fugă. După șase ani de hăituire, Emil este arestat fiind trădat de Nicolae Peleancu. Lumea închisorilor unde uită și să vorbească îi dă prilejul să descrie realist mizeria și silnicia acestora de la Jilava, Galați, Râmnicu Vâlcea, Lugoj, Aiud, Gherla și Botoșani. Dorul de Maieru e tot mai puternic (vezi p. 257), părinții sunt chemați săptămânal la miliție. Liber după 1964, Emil se simte abandonat, în testament va cere să fie înmormântat la Maieru. Părinții îi mor în aceeași săptămână, ultimele cuvinte ale mamei sunt impresionante: „Unde ești, Milule? Au înflorit mălinii și nu ai venit să mă vezi?”

Părăsit de familie, Emil, după18 ani, și-a găsit pe Petronela cu care se refugiază în scris și citit. Revenirea la Maieru împreună cu Petronela îi dă ocazia de a descrie satul și Valea Someșului (p.322-323), înstrăinarea rebreniană pare a se repeta întru totul (vezi p.357-359). Mare parte dintre cunoscuți nu mai sunt, doar amintiri despre mamă, tată, neamuri și colegi de clasă îl bântuie. După o oarecare liniște, Emil încearcă să mediteze asupra a ceea ce i s-a întâmplat, ne vorbește despre frică și turnători, despre neamurile care au suferit pentru el. De abia este tolerat ca merceolog la o fabrică bucureșteană. În 1975, bolnav, sceptic și dezamăgit de toate și de toți, moare în spital. Autorul adaugă cele petrecute după moartea lui: soarta Petronelei alungată din bloc de un securist, despre fiii lui, Radu și Mircea și, mai ales, florile de mălin și amintirea părinților de la Maieru. Profetic se pronunță asupra comunismului: a rezistat din cauza fricii, a oportunismului și a pasivismului civic. Sunt trecute în revistă și alte rele ale ultimilor ani: noua securitate, tranziția primitivă, privatizarea, exodul românilor peste hotare, șmecherismul și învârteala, corupția…

O oarecare mulțumire o are Emil fiind declarat cetățean de onoare post mortem al Maierului, dar și din partea nepoatelor Oana și Florina cât și faptul că cele 17 dosare de la CNSAS au fost făcute publice.

Așadar, confesiunea se încheie optimist, protagonistul se retrage pe tărâmul său cu sentimentele pe care le ghiciți în urma lecturii romanului, iar mulțumirea acestuia e că ne-a transmis o parte din neliniștile lui, nouă cititorilor și cel puțin o vreme va fi liniștit cu duhul lui alături de noi. Cât despre autor, toată lauda pentru profesionalismul și osârdia cu care a dus la capăt acest amplu proiect; despre carte se va vorbi mult și bine, în mod sigur, va fi unul dintre romanele anului ce tocmai bate la ușă.

 

O trilogie notabilă

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2019

O trilogie notabilă

Autor: Dorin Nădrău

 

Însumând poezii ce reprezintă o covârșitoare majoritate a creațiilor sale lirice, trilogia lui Mircea Ștefan include trei volume de o apreciabilă calitate literară, probând incontestabila finețe a stării poetice ascunse a autorului: „Dincolo de singurătate”, „Vinovat de septembrie” și „Înțelepciunea bufonului”. Scriitor echinoxist prin anii de studiu din tinerețea clujeană, poetul ne oferă o lucrare ce merită nu doar citită, ci chiar și studiată, surprinzând atât prin forma în care a văzut lumina tiparului, cât și prin interesul pe care îl suscită aflarea dimensiunii operei acestui creator sensibil destul de greu de încadrat, el rămânând oarecum fidel unei forme de poeticitate ce cu greu poate fi îndosariată.

Mircea-Bartan-225x300

Foto.Mircea Stefan

Lirica lui Mircea Ștefan relevă teme asupra cărora meditează cu intensitate, cititorul descoperind în poemele sale deopotrivă ceea ce este accentuat omenesc, sentimente și taine puternice, ca și elevări specifice unor evidente energii interioare. Adresându-și numeroase întrebări, poetul se desconspiră că el caută în permanență, făcând dovada, prin poeziile sale scurte, găsirii unor răspunsuri rezultate din veritabile reflecții („Amintiri paralele”, „Cartea și viața”, „Locul unde apare îngerul”, „Oglindă pe un cer de lacrimi”, „Ah! Ce adâncă noapte”). Un exemplu demn de menționat este poezia cuprinsă în prima parte a trilogiei, intitulată Oceanul care ne desparte: cerul s-a dărâmat peste mine / ce pulver / zăpada / pe munte / în sus / noi ne-am adus aminte / despre moarte / numai când noaptea s-a dus / schiorii trec iarăși pe mare / pe crestele albe de val / și aripi de înger în zare / par clipele grele un dar. Din onestitatea cu care explorează la nivelul propriei poezii tot ce este mai vulnerabil, deci mai adevărat, Mircea Ștefan își trădează un crez poetic propriu, acela de a nu-și îndepărta directețea, demers ce-i conferă un tip de lirism pe care îl adoptă oarecum paradoxal, dar original, particular poemelor sale. Sunt poezii care scot în relief apelarea la filtre fine, sofisticate, care atribuie scriiturii o frumusețe aparte: se pierd în septembrie palmele tale / ca într-o cadă cu grâu aurit / anotimpul patriei tale / casa poetului / aici lângă râu / și deodată / atât de viu / septembrie / ca un surâs de femeie / singurătate obosită pe gură / ninge acum / și ascult /  un poem în epură (Poem în epură) sau „pe cer se proiectează doar clownul acrobat / numindu-se el însuși al norilor bărbat / hai tată uită de ce ești acuzat / așa cum viața / și tu / ești numai un cer senin / străpuns printre secunde de-alicele de crin / uite Socrate doarme / eu mă joc printre șerpi / sunt blânzi / cresc în grădină / tu nici măcar nu-i vezi (Printre lacrimi o joacă de îngeri).

Influența blagiană și, pe alocuri, cea soresciană, și chiar asiată, ies în evidență în tot corpusul poetic al poeziei lui Mircea Ștefan. Nu face excepție nici volumul al doilea („Vinovat de septembrie”), structurat pe trei capitole: „Diminețile căprioarelor”, „Amiaza puiului de cerb” și „Amurgul căprioarelor”. Cartea ne prezintă o scriitură filtrată și decantată de tulburări lirice în consonanță cu nervul sensibil al autorului. Semnificative sunt poemele în care poetul pune în valoare formule stilistice deosebite și meditații filozofice lipsite de complexul căutătorului de filosofie, într-o creație atinsă de valul postmodern, demonstrând totodată o uimitoare priză a firescului: din cer a început să plouă iarbă / picăturile cad peste noi / frânturi din acel niciodată / copac împietrit pe o vatră / nepământescul trup va povesti / și viața noastră se va desfrunzi / o negrăită oază / ce ne-așteaptă / lumina zilei dinspre miazăzi (Lumina zilei), acolo departe / în Ardealul mirific / murele ard într-un ram / prin păduri se aude un zumzet de arme / se scurge un cer peste deal (Secvență dintr-un tablou), cerul se leagănă beat / pe drum înainte / trece un car încărcat / cu alte cuvinte / apele curg / dinspre munți / mai clare / mai adânci nedezmințite / nu știi cum să te arunci / peste treapta pierdută / numai sus / zăpezile mor / iubiri care nu-s / parcă urcă din vis (Orizont translucid). Întâlnim, fără îndoială, o viziune poetică originală, dublată de un limbaj, pe cât de simplu, pe atât de bine ales, inducând un procedeu stilistic strălucit promovat de arta poetică soresciană. Din aceste motive, este limpede că efectul nu poate fi decât că cititorul este adesea derutat de iluzia intrării într-un labirint al unui univres liric greu de investigat, împrejurare consolidată de un adevărat ermetism, preferat în unele versuri. Cred că, din această cauză, poetica lui Mircea Ștefan dobândește reale calități în privința valorii și modernității ei. Priceput mânuitor al metaforei, figură semantică pe larg uzitată în modelele sale lirice, poetul o folosește totuși cu prudență, însoțită de o nivelare vădită a ostentațiilor sale conceptuale, ceea ce atribuie operei sale o altă trăsătură distinctivă.

Poeziile aparținând ultimului tom al trilogiei („Înțelepciunea bufonului”) sunt grupate în două secțiuni: „Captură de imagini” și „Numărătoarea inversă”. Simplitatea expresiei generează necondiționat o directețe de un impact poetic puternic, toate poemele fiind contemplabile prin această prismă, ele născându-se dintr-o absorbție a unor trăiri adânc înrădăcinate. Merită redate trei poezii care ilustrează cu prisosință poetica din această parte a lucrării: există o distincție a secundei / o diferență suavă între maluri / ochii par stinși / nespusă patimă / când nu recunosc cuvintele / pe care eu le-am scris / amurgul vine prea repede / ne alungă subit dintre orbitoarele litere / pe care le-am omis / și nu mai văd grădina lăsată aici de / Dumnezeu / ascult apoi cu ochii larg deschiși / un cântec / „Doamne ocrotește-i pe români” (Cântec), nu vom putea adormi / de azi înainte / loviți cu pietre / părăsiți de îngeri / nu vom putea adormi / cum lacrimile altei lumi / în care m-a iubit o femeie / am avut prieteni care m-au hulit / orașe care nu mai sunt / ținutul de unde / nu se mai vede (Exod către icoane), dacă treci pragul zilei fără frică și începi / să visezi / vei uita / dacă treci pragul zilei / și atâtea cuvinte te vor arde pe buze / să știi ele plâng în oglindă / poate mâinile mele vor păstra amintirea / poate ochii mei vor uita / am să plec să colind la amiază / pe mal până seara când devin mai lucid (Scrisoare către un prieten).

Trilogia se pretează la lecturi repetate care destind textul pe un întins câmp ideatic, ceea ce face posibilă descoperirea caracterului organizat al întregii opere poetice semnate de Mircea Ștefan. De la preferința poetului de a spune lucrurile fără artificii și până la tonul aparent confesiv, o categorică încordare străbate textele reunite aici, tensiune care atrage o anumită abstractizare a mesajului. Oscilarea între viață și moarte, esență și aparență, eternitatea și perisabilitatea ființei umane, ca susținută de refugiul în metaforă, determină o meditație profundă asupra trecerii timpului și a necesității de a intra în rezonanță cu înaltul. Opera lui Mircea Ștefan îndeamnă la reflecție, modificările frecvente în măsura versului, lipsa semnelor de punctuație, spațiile din text, incitând cititorul și invitându-l totodată la cugetare. Trebuie remarcat și faptul că sunt prezente numeroase pasaje livrești care însă nu îngreunează nicidecum perceperea nealterată a mesajului. Se impune observat că lecturile repetate ale poeziilor induc o incontestabilă complicitate cu autorul. Știind cum să abordeze temele mari fără a aluneca în convențional și în clișee, poezia este, în aparență, una deschisă și directă, cuvintele simple și construcțiile aerisite dovedind talentul de în a schița perimetrul unei lumi în care sensurile existențiale și cele morale pot coabita nestânjenite. Asumându-și cu îndemânare jocul dintre opacitate și transparență, dintre esențial și imaginar, Mircea Ștefan izbutește să transmită prin lirica sa o emoție autentică. Trilogia sa constituie o lucrare ce poate satisface gusturile și pretențiile amatorilor de poezie, implicând cunoștințe diverse și făcând uz de cuvinte proprii filosofiei, istoriei, fizicii, matematicii și sociologiei, o creație interesantă care merită atenție.

Ilie Marinescu – Terapia sufletelor

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2019

Ilie Marinescu – Terapia sufletelor

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan,SUA)

 

Cele două ipostaze ale lui Ilie Marinescu, psihologie și poezie, găsesc o corespondenţă semnificativă în viaţa și opera sa.

Psihologul este un medic al sufletelor iar poetul, prin versurile sale, devine un taumaturg, un făcător de minuni, al celor care găsesc alinare în poeme, mai ales cele care fac trimitere la divinitate.

Poetul însuși recunoaște, că profesia de psiholog, prin cunoașterea profundă a sufletului uman, l-a ajutat să descopere arta de a pune în versuri, „trăirile ce ruinează fiinţa umană”.

Borges afirma: „Toţi artistii creează în spiritul secolului lor și spiritul epocii se poate recunoaște, pentru că se repetă de la un creator la altul”.

Aceste viziuni, au străbătut deceniile, rămȃnȃnd în conștiinţa oamenilor mai mult decȃt altele, care au cules lauri. Indiferent de epocă, opera unui artist va rezista în timp, datorită faptului că face conexiuni cu trecutul, prezentul sau viitorMediatiiPoeticeIMul.

Tot Borges afirma: „Nimeni nu poate ști dacă lumea este fantastică sau reală și nici dacă există o diferenţă între a visa și a trăi”.

 

Frămȃntările spirituale al lui Ilie Marinescu au prins contur în volumele de versuri: „Maieutica iubire”, „Oblomovismul sinarhiilor”, „Meditaţii poetice”, „Muguri de stele”, „Terapia sufletelor”, „Totul despre iubire”, și o piesă de teatru: „Traficantul de iluzii”.

Poezia reprezintă în forma și continutul ei, gȃndirea autorului. Poetul însusi recunoaște faptul că încearcă să facă, în maniera proprie, conexiuni atemporale abia perceptibile de către cititori.

Carl Sandburg definea poetul „un animal marin care trăiește pe uscat și-ar vrea să zboare”.

La poetul Ilie Marinescu, spiritualitatea este cea care îi dă aripi spre iubire, acea comoară pe care o primește de la cel ce dăruiește: „Spiritul fiind iubire,/să-l păstrezi ca pe-o comoară,/doar în tainice potire,/ pentru zilele ce zboară./Ai primit o nouă șansă,/de la cel ce dăruiește,/ prima temelie-n casă,/ca tu sa trăiești regește.” (Glosă)-Sinele din templu

Ideea de iubire este indisolubil legată de ideea filozofică de poezie: “nu știu cum te-ai născut iubire,/dar eu din tine m-am născut,’/și-acum la rȃndu-mi dau de știre,/ că ești minunea de-nceput,/căci ce-ar fi omul fără tine,/și tu ce-ai face fără om// doar împreună ne e bine,/cum fructele rodesc în pom.”(Odă iubirii)

Lirica lui Ilie Marinescu se-ndreaptă la un momentat spre o rugă, ruga înaintea plecării pe calea cea dreaptă, o rugă adresată Măritului Domn, „Mărite Domn să nu-mi dai/ mai mult decȃt pot duce” (Ruga de drum) Impăcat cu sine, poetul îsi exprimă dorintele atȃt de umil, de a-și urma calea și de-a ajunge cȃt mai devreme la casa din cȃmpie. Ȋi cere Domnului să-i pună la dor aripă, pȃnă în prag la mama cea “blȃndă ca marea”.”Nu mă lasa precum un cuc/pune-mi la dor aripă”.

Wste dorinţa, poate cea din urmă a celui plecat, ce-și duce crucea, încheind cu îndemnul Celui de Sus: „“Din multe legi,/ una ai dat,/ ce-i bine s-o ţin minte,/să nu uiţi de unde-ai plecat și dorul de părinte!”

Iubirea de femeie este atȃt de pură și sinceră, e o recunoaștere totală a frumuseţii spirituale a acesteia, a virtuţilor cu care a înzestrat-o puterea divină, asemănată cu “un trandafir ce-i înnobilează curtea cu fȃntȃni de elixir”. Femeia este cea cu care bărbatul împarte destinul. „Cum să nu iubesc femeia?/Chipul ei de soare plin,/dăruind în taină cheia,/jumătăţii de destin”/

Ilie Marinescu este un visător, ca toţi romanticii, dar un visător plin de cutezanţă, care intră cu condeiul său creator în lumea cuvintelor, jucȃndu-se măiastru cu ele, devenind un pictor de cuvinte. „Să nu distrug creaţia divină,/Ţi-am zugrăvit portretul în culori,/luate din cuvinte și lumină/și din parfumul cȃmpului de flori./Deci lasă-te pictată în cuvinte /și tu la rȃndul tău să poţi picta,/într-un tȃrziu cȃnd fi-vor ostenite,/un pictor anonim le va-nrăma.

Ȋn altă ipostază, poetul situează femeia iubită într-un strălucitor cȃmp de lumină: „De ţi-aș spune noaptea/cȃnd e luna plină/că făptura-ţi este un cȃmp de lumină” și tot poetul se pune retoric pe gȃnduri “Dacă luna este cea strălucitoare,/de ce eu te-asemăn cu raza de soare?/

Trimiteri la lirica eminesciană ne-ncearcă versuri ca: „Vezi tu dar, iubito, de ce nu port vina/cȃnd îţi spun că aștri ne dau doar lumina/în timp ce sub stele, tihna îmi găsesc,/ atins de-a ta rază, ne-ncetat iubesc”

Și totuși, iubirea aduce dezamăgiri, decepţii, căci în curȃnd doar lacrimi și suspine inundă preafrumosul „te iubesc”. Jocul iubirii se transformă în burlesc atunci cȃnd încrederea se destramă ca norii (Totul e burlesc).

Versurile sunt rimate și pline de muzicalitate, simfonie a cuvintelor magice, ce trezesc în cititor simţăminte de dor, de iubire, de frumos, nostalgii, speranţe și încredere în frumuseţea acestei lumi, dominată de impostură, minciună, incultură și violentă fizică și verbală. Poezia sa, ne învaţă să fim mai umani, mai calzi și iubitori, mai deschiși în faţa credinţei și a voinţei lui Dumnezeu.

„Terapia sufletelor” e o carte care te învaţă să fii fericit. “Astfel am devenit o parte /din universul infinit/primul cuvȃnt din a ta carte/te-nvaţă să fii fericit”. ( Cartea fericirii)

Iubirea, destinul, credinţa, misterul sporit prin credinţă și iubire, le găsim în îndemnul filozofului indian Osho: „Oriunde căutaţi, în norii cei albi, în stelele nopţii, în flori, în curgerea unui rȃu, oriîncotro căutaţi, căutaţi misterul. Și oriunde îl aflaţi, meditaţi asupra lui.”

E vorba, desigur, de mister ca rost existenţial. Acest rost existenţial îl frămȃntă și pe poetul Ilie Marinescu, romantic modern prin definiţie, care ne îndeamnă să căutăm răspuns la întrebarea: Ce este fericirea?! Un scop în sine sau o iluzie?!

(West Bloomfield, 19 mai 2019)

Cu ce-l ajută europarlamentarii pe cetățeanul de rând?

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2019

Cu ce-l ajută europarlamentarii pe cetățeanul de rând?

Autor: George Petrovai

 

Brexitul n-a adus cu el numai o droaie de complicații pentru oficialii europeni și insulari, ci și un spor al europarlamentarilor, implicit al cheltuielilor aferente, ce revin membrilor Uniunii în noua configurație comunitară. Logic era ca, după retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană (o retragere care cam bate pasul pe loc, ba chiar tinde să bată…în retragere), totalul de 751 de șparlamentari europeni să scadă cu cota alocată/impusă englezilor. Ei bine, nici pomeneală de așa ceva!

Vasăzică României îi revin în prezent 33 de aflători în treabă, fiecare dintre aceștia vlăguind lunar țara cu peste 20.000 de euro, sumă exorbitantă în care intră leafa (peste 6000 euro), cheltuielile de forfetare, cheltuielile cu diurna și cazarea etc. Mă rog, obrazul gros cu cheltuieli nesimțite se ține, cu toate că în România postdecembristo-comunitară, numărul nevoiașilor ce-și duc în mod miraculos zilele cu cel mult 100 de euro este în continuă și alarmantă creștere (evident, nu și pentru aleși).

61519420

Iar acest năucitor raport de unu la peste două sute dintre veniturile masei de alegători și sfidătoarele venituri bugetare ale aleșilor, îndeosebi ale europerlamentarilor, arată cât se poate de clar prăpastia dintre vorbele găunoase și faptele nelegiuite (catindații promit marea cu sarea, aleșii puterii se laudă cu înfăptuiri penibile, opoziționiștii se răfuiesc cu formele acestei tragice stări de lucruri, țara merge din rău în mai rău), ci și adevărata miză a încrâncenatei lupte pentru înhățarea ciolanului comunitar și/sau intern: partidele să se întărească prin tactica lor mișelească!

Da, căci dacă scopul prioritar (desigur, nedeclarat public) al unor indivizi necușeri, precum Rovana Plumb, Rareș Bogdan, Carmen Avram sau Traian Băsescu, este garantata lor înciocoire occidentală vreme de cel puțin cinci ani, pentru partidele care-i propulsează constituie atât un necesar exercițiu politrucianist întru pregătirea temeinic antiromânească a alegerilor interne (locale și parlamentare) de anul viitor, cât și șansa consolidării lor în marile familii politice europene prin numărul mandatelor câștigate.

În această ordine de idei, problema devine de-a dreptul vitală pentru Dragnea și ortacii lui pesediști: vor să le dea peste bot socialiștilor europeni (ăștia i-au anunțat recent cu excluderea din formațiunea lor) cu numărul de euromandate adjudecate (deputatul „Mitralieră” paria la tembelizor pe vreo 14-15 după redistribuire!) și țin morțiș ca, prin această victorie pretins democratică și de rang european, să-și asigure rampa politică spre o nouă înfruptare din firavul buget al României și, eventual, spre o nouă ofensivă asupra Justiției, până la totala înălbire a trecutului marilor infractori (Liviu Dragnea, Darius Vâlcov etc.), ce continuă să dețină poziții decizionale în stat.

Fac precizarea că, prin aceste analize și ilustrări, nu urmăresc neaparat să-i îndemn pe compatrioții mei cu discernământ să nu se prezinte la vot, deși – în actualele condiții nefaste pentru țară și popor – îmi mențin punctul de vedere cu greva electorală (neprezentarea la vot a peste 90% dintre alegători). N-o fac deoarece mulți dintre ei sunt convinși că votul este mai tare ca glonțul (dar nu-i mai tare ca glonțul sărăciei generalizate) și că, drept aceea, cetățenii educați, mai puțin educați și complet needucați ai acestei țări au obligația (sic!) să-și exercite dreptul neesențial de vot (în aproximativa democrație postdecembristă, cantitatea electorală asigurată cu mici și beri prevalează copios în fața calității intelectuale și atitudinale!), dând cu totul uitării faptul că timp de treizeci de ani am tot votat pentru schimbarea în bine, pentru ca astăzi România să fie la coada țărilor din Uniunea Europeană, să aibă circa cinci milioane de expatriați și o datorie externă de peste 100 miliarde euro.

Tuturor acestor nostimi și incurabili entuziaști, sau mai degrabă naivi, doresc să le reamintesc două memorabile spuse:

1) Se poate comite asasinat și din prea mult entuziasm;

2) „Dacă prin votul nostru am putea să schimbăm ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm” (Mark Twain).

Convins de perenitatea acestor adevăruri, iată ce susțineam pe 7 decembrie 2016 în articolul De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm!: „Să fie o fatalitate că nici după aproape trei decenii de democrație originală, românii încă n-au dibuit calea binelui și prosperității generale? Ori suntem predestinați să rătăcim vreme de 40 de ani prin pustiul istoriei noastre contemporane, astfel făcând dovada că parabola biblică cu rătăcirea evreilor prin pustie nu-i o ficțiune (vasăzică istoria se repetă în forme la care nimeni nu se așteaptă) și că cei 40 de ani reprezintă taman generația ce trebuie să dispară ca societatea înnoită și nițel înțelepțită să o ia pe drumul bun?!”. Punct de vedere prin care mă raliez, atunci ca și acum, la repetatul avertisment al gânditorului Petre P. Negulescu: „Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor” (Destinul omenirii, vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”)!

N.B.: În afara europarlamentarilor și a unei întregi armate de trepăduși, cine naiba are trebuință de acest monstruos Parlament European, conceput și împuternicit să tragă sforile politico-juridice peste capul parlamentelor naționale?!…Se subînțelege că Europa poate să fie unitară (Statele Unite ale Europei), adică să calce pe urmele Statelor Unite ale Americii, doar printr-o comandă unică (politică, economică, financiară, diplomatică, militară), nicidecum prin menținerea, finanțarea și întărirea instituțiilor paralele, taman prin aceasta situate într-un prelungit și contraproductiv conflict între național/regional și supranațional/ paneuropean.

(Sighetu Marmației, 18 mai 2019)

Jurnalul și corespondența generalului Henri Berthelot – un mare prieten al românilor
Autor: Dorin Nadrau

Misiunea coordonată de generalul francez Henri Mathias Berthelot în refacerea armatei române în Primul Război Mondial a avut rezultate remarcabile. În prima parte a anului 1917 au fost edificate marile unități, au fost organizate școlile de instrucție, iar trupele și-au recăpătat încrederea în forțele proprii. Generalul a sosit în Moldova unde erau refugiate instituțiile statului.
„Jurnalul și corespondența” generalului se întind pe perioada când acest mare prieten al României s-a aflat în fruntea misiunii militare franceze. Însemnările sale nu sunt lipsite de o considerabilă calitate literară, consemnând nu doar ținuta sa intelectuală, ci și un stil îngrijit în notațiile și scrisorile sale. Trebuie subliniat că, fără îndoială, aceste scrieri au, înainte de orice, o reală valoare documentară privind desfășurarea evenimentelor, începând cu momentul intrării României în Războiul de Întregire și până la încheierea ostilităților. Dragostea pentru români și România nu l-a împiedicat pe Berthelot să critice unele situații și mentalități de care este șocat, francezul având peste 55 de ani și fiind școlit la celebra Saint Cyr. A rămas celebră în istorie remarca sa cu privire la starea în care se găseau, în momentul venirii sale, trupele române: N-am întâlnit nicăieri în lume o asemenea spendidă dezorganizare!

Berthelot-Metz_1920_2
Atât în jurnal, cât și în numeroasele epistole trimise în Franța, cele mai multe adresate soției sale, Louise, generalul se arată indignat și este de-a dreptul descurajat de iresponsabilitatea politicienilor români, de obtuzitatea lor, inclusiv a primului ministru Ionel Bratianu, de politicianismul meschin, atât al liderilor partidelor autohtone, al guvernanților și al parlamentarilor, cât și, mult mai grav, al capilor armatei. Criticile aspre de pe poziții deopotrivă profesionale și morale îl vizează în repetate rânduri pe Alexandru Averescu pe care îl numește „generalul politician”.
Într-o scrisoare datată 23 octombrie 1916, generalul apreciază: Românii sunt într-adevăr într-o situație gravă. Nu erau deloc pregătiți pentru război, iar nepăsarea lor naturală face ca și acum, la câteva săptămâni de la intrarea în război, să fie tot atât de „în afară”. Desigur, soldatul român pare bun sau cel puțin rezistent, dar cei care îi comandă sunt de o slăbiciune extraordinară.
Se arată bucuros, atunci când e cazul, despre o faptă eroică, o idee tactică sau strategică inteligentă. Alteori, este de-a dreptul dezamăgit și trist. La 4 martie 1918, îi scrie soției: Nu mai e nevoie să-ți spun cu câtă nerăbdare aștept momentul în care voi pune piciorul pe pământul francez…Abia aștept să nu mai văd în jurul meu indivizi fățarnici și mă voi odihni câteva zile cu deosebită plăcere. Cu vreo câteva săptămâni în urmă îi scrisese soției: Aici zeama se lungește tot mai mult. Urmarea evenimentelor a fost că guvernul Brătianu și-a dat demisia și că generalul Averescu a fost însărcinat să constituie un nou guvern. Ți-am spus ceva de mai multe ori ce cred despre acest individ prefăcut…Totuși mai sunt aici oameni curajoși, nemulțumiți și dezamăgiți de această prăbușire. Soldatul român este în continuare extraordinar, dar conducătorii, și cu ei mulți dintre ofițeri, nu se gândesc decât să-și regăsească liniștea și micile lor plăceri.
Din întreaga sa memorialistică rezultă fără echivoc că „a susținut cu înflăcărare cauza României în fața prietenilor și a inamicilor acesteia, într-atât încât, la un moment dat, s-a spus despre el că este mai român decât românii. Până la moarte a rămas în strânse legături cu țara sa adoptivă, România, pe care o numea a doua sa patrie. Chiar și în ziua de astăzi, în România, amintirea lui Berthelot este vie, fiind rememorat cu un apelativ pe care doar foarte puțini străini au avut cinstea să-l poarte: un bun român” (Glenn E. Torrey, „Generalul Henri Berthelot. Memorii și corespondența 1916-1918).
Dorin Nădrău (S. U. A.)

Antidot la o anume furie

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2019

Antidot la o anume furie

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Cu câtva timp în urmă am descoperit într-unul din sertarele mele cu manuscrise, o scrisoare, care m-a răscolit în clipa primirii ei și mi-e dragă în continuare, pentru efectul ei de leac. Ea îmi potolește și îmi curmă îndată furia pregătită să dea năvală, la veștile care-mi parvin despre mâncărimile de piele ale buiecilor conduși de (Hun)or K.

Semnatarul scrisorii era/este un prieten ungur din copilărie. În adresa expeditorului e scris așa: „Prof. Szilagyi Sanyi – Alex – publicist nestingherit și fericit – Institutul Oncologic Cluj, Secția Radiologie Chimio-terapie, Salon: 203, România Liberă, Europa – Univers.”

Era expediată în primele zile de ianuarie 1990.

Aflase de mine, (adică, ce responsabilități îmi acordaseră cetățenii din Beclean, începând cu 22 decembrie 1989) încât, la destinatar e scris astfel: „Domnului Scriitor și Președinte al Consiliului Orășenesc Beclean al Frontului Salvării Naționale, Prof. Cornel Cotuțiu, Beclean, Jud. Bistrița-Năsăud, România Liberă – Europa.”

Din interiorul epistolei, extrag câteva secvențe:

„Dragul meu Frate Cornel, Întâiul Leader Simpatic și drag sufletului meu din Beclean, acum, la debut de An Nou, al unei Ere Noi, îți transmit, (ca vechi amic și coleg de suferințe și idealuri, din inima însângerată a capitalei iubitului și bătrânului Ardeal – unde am avut incomensurabila bucurie a trăirii și apărării Victoriei noastre asupra răului și întunericului Românesc).

Fierbintea Urare de veșnice satisfacții profesionale, familiale, amicale, spirituale, multă, foarte multă putere de muncă și sănătate”. (ș.a.m.d.)

Pe cartonul scrisorii sunt prinse, cu o agrafă, un crâmpei de pânză neagră și din tricolorul românesc. (N.B. – Ce zici de asta, /Hun/or K și ciracii tăi obraznici?!)

Cornel-Cotutiu

Foto.Cornel Cotutiu

Profesor de istorie fiind, Sanyi îmi face o trimitere la gestul lui Nicolae Bălcescu, care, participant la revoluția din 1848 de la Paris, smulge „o bucățică din catifeaua roșie a tronului absolutismului tiranic” (sunt cuvintele lui Sanyi) și i-o trimite prietenului său Alecu Russo. Prietenul meu a repetat gestul, către mine, crâmpeiul fiind luat din eșarfele întinse la Cluj, după uciderea, lângă librăria „Universității”, a câtorva revoluționari din decembrie însângerat al anului 1989, care s-au jertfit pentru – scrie prietenul meu – „Cauza Dreptății Sacre Românești”.

Szilagyi Sanyi, înainte de a-și duce sub glie ochii săi albaștri, ținea să-mi împărtășească bucuria pe care o trăia, în ciuda cumplitei suferințe, scriindu-mi, în final: „Trăiască România Liberă!”

Nici el, nici eu, nici atâția dintre noi, nu bănuiam ce ne așteaptă…

Cornel Cotuțiu

P.S. O motivație pentru acest text: Suntem în an aniversar – 30 de ani de la ce s-a întâmplat în decembrie și nu se știe nici acum ce a fost: revoluție? lovitură de stat?

Ion Codru Drăgușanu și Drăgușul

Posted by Stefan Strajer On May - 18 - 2019

Ion Codru Drăgușanu și Drăgușul

Autor: Viorica Pop

 

Ceea ce ne-a prezentat academicianul Șerban Cioculescu în 1981, când ne-a onorat cu prezența pentru a înființa la Drăguș un punct muzeistic „Ion Codru Drăgușanu” și ceea ce au prezentat scriitorii, profesorii participanți la centenarul morții scriitorului peregrin (1984, Făgăraș și Drăguș) apar sintetizate în „Enciclopedia identității românești (Personalități)”, 2011, sub îngrijirea Ecaterinei Țarălungă, p.201, unde se menționează că Ion Codru Drăgușanu rămâne în istoria literaturii române drept primul călător modern și că întreaga sa activitate (participare la Revoluția din 1848, înființarea de școli în limba națională, funcții în înalte instituții administrative, culturale) se înscrie în spiritul iluminist.

Precizăm că există și o viziune romantică în portretul peregrinului, dar nu lipește nici observația realistă, căci „mirajul european” nu duce la autoiluzionare. Impactul cu necunoscutul, momentele de adversitate își găsesc salvarea în evocarea satului natal, pe care nu l-a părăsit sufletește niciodată. Dorul de ducă și dorul de casă sunt trăite simultan, asigurând liantul etapelor vieții și al instantaneelor din creația sa. Nu ni-l putem imagina pe Ion Codru Drăgușanu fixat în alte locuri, așa cum nu ni-l putem imagina nici pe neliniștitul modern Octavian Paler, din Lisa vecină Drăgușului, că ar putea găsi perfecțiunea vreodată, deși era însetat de ea.

Atent nu numai la ceea ce-l înconjoară, ci și la sine, Ion Codru Drăgușanu e martor și parte a lumii pe care o înfățișează: „Cine nu părăsește locul nașterii, n-are idee de patrie, el e ca omul în mijlocul pădurii, nu o vede de mulțimea arburilor, dară înstrăinatul, o, cum învață a o iubi!”. O ipostază a iubirii de locul natal o sugerează și disertația rostită la Casina Română din Făgăraș, la 16 ianuarie 1870. Din cercetarea documentelor, scriitorul va fi aflat că istoria Drăgușului a fost legată de istoria Ardealului, cu excepția unui veac (1386-1456), când aparține Țării Românești. Pe la 1581-1589, satul făcea parte din circumscripția a treia a ținutului și era menționat în „Urbania et Conscriptiones”, fascicula IV, din „Arhivele Statului Ungar”. (Valeriu Literat și Moise Ionașcu, „Orașul și Țara Făgărașului. Cetatea Făgărașului, 1943)

În disertație, scriitorul se orientează asupra veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea, când ținutul avea statut de zestre pentru soțiile de principi transilvăneni, mai multe familii din Drăguș primind diplomă pentru credință și servicii. Originalitatea în a valorifica documentul e asiguretă aici de o surprinzătoare viziune modernă, realizată cu mijloace specifice literaturii, impresia de spontaneitate neexcluzând însă o elaborare de esență eseistică. Se intuiește chiar din titlu, „O umorească veridică”, faptul că rigoarea științifică, pe care o presupune disertația, se va metamorfoza cu naturalețe într-o varietate de registre stilistice cu tonalitate parodică, aluzivă, cu umor și autoironie, căci oratorul știe bine înțelesul dictonului latin „Râzând putem îndrepta moravuri” și înlătură astfel pericolul unui didacticism rigid și al unui limbaj patriotard.

Mobilitatea spirituală îi permite oratorului să capteze de la început atenția din sală prin emiterea ipotezei, care-i și motivează demerul: simulează o autoiluzie pentru ca apoi s-o demonteze în umor și parodie: „În adevăr, faimoșii scriitori antici, anume Erodot, Strabone, Tolomeu, scriseră despre Dacia noastră și despre geți, locuitorii ei. Durere însă, au uitat a memora despre Drăguș și drăgușeni”. Numele satului e dedus cu savoare de la „dracu”, în tradiția drăgușeană „un zmeu”, „balaur” avându-și sălașul într-un lac mare de sub munte. Proiecția în fabulos va fi imediat demitizată. Lacul n-a rămas în vremea scriitorului decât o baltă cu nume prozaic, Mlaca Muntelui.

Ion_Codru-Dragusanu,_1817_-_1884

Prezentarea unor realități dramatice din satul patriarhal îmbracă o ironie fină, care accentuează veridicul. Sărăcia așa-zișilor boieri (în realitate țărani răsplătiți cu diplome de către   principii transilvăneni pentru servicii grănicerești) nu-i împiedică să-și apere, sub acoperișuri de paie, adevărul, demnitatea, tradiția ca legi morale nescrise.

Când dezvoltă și argumentează, Ion Codru Drăgușanu simulează rigoare științifică și creionează portrete cu spontaneitate narativ-descriptivă. În explicarea patronimelor, tema disertației, proiectează realitatea în măreție istorică și mitologică pentru a o întoarce apoi la parodie, intrisecă spiritului mucalit, obținând efectul artistic de a face din prozaic act existențial: „Începem cu familia Codreană, cu numele generic Germănești, una că e în capul satului, alta că-și trage numele de la codru, sub ale cărui poale i-a fost adumbrit aviticul castel…”. Și argumentele continuă în aceeși tonalitate.

Scăpărările inteligenței îi permit libertatea unor asocieri care depășesc elementul autohton. Patronimul „Codru” apare omonim cu cel al ultimului rege grec (ascendent al filozofului Platon, n.n.). Nu e decât o autoironie atunci când autorul se mândrește că e primul cărturar care poartă acst nume, întâlnit și la Toma-Codru Barbăsură, fondatorul, chipurile, al „pompoasei” străzi Grădinari, unde era pe atunci și casa scriitorului.

Exemplele curg într-un ritm vioi. „Boieratul Făgărășanu-Drăgușanu” se mândrește cu un faimos prelat din eterna cetate Roma. Boierii Tătaru s-ar trage din seminția lui Ginghis-Han și Timur-Lenk sau din „altă dinastie hantătărească crimeană”, cunoscut fiind Ioane Tătar-Boier Drăgușanu în războiul cu Poarta Otomană. Un alt drăgușean, Petru Cristian, trompetist de război și răsplătit de Susana Lorantfy, văduva principelui Rakoczi, cu un hrisov, e numit de către mucalitul orator „erou în arta muzelor”. Eroul ar fi și străbunul Erculenilor, nume derivat de la Hercule, dar urmează justificarea în registrul parodic: spațiul disertației nu-i permite decât prezentarea unei singure munci a eroului drăgușean, aceea de a pune capăt dracului, balaurului din lacul de munte, care „pieri și făcu loc inocentei progenituri broscoase” în Mlaca Muntelui. Nici când recurge la simple mențiuni stilul nu-și pierde valoarea. Patronimul „Trâmbițaș” provine de la un strămoș din castrele elvețiene, Andreieșii au blazon invidiat de viziri, Lăscarii ar descinde din Radu Negru, familia Balea-Drăgușanu se înrudește cu Ciubăr-Vodă al Moldovei și are sigil de la Carol Sextul Augustul.

Finalul rămâne deschis, ca și în „Peregrinul transilvan”, scriitorul proiectându-și intențiile în așteptările cititorului/auditorului. La sfârșitul epistolelor, Ion Codru Drăgușanu anunță o altă serie de viitoare călătorii, iar în disertație menționează o viitoare monografie a satului, pe tema familiilor plebee și a toponimelor. Finalul din „O umorească veridică” îmbracă o voită formă populară versificată, simulând modestia: „Noi scriseserăm puțin/alții vor completa/Și reușind bine îi vom aplauda!”.

Ghicim printre rânduri satisfacția cărturarului-pedagog, a călătorului modern de a fi pășit în spiritualitatea europeană cu pecetea identității românești, devenind, pentru înfăptuitorii Marii Uniri și pentru noi, cei de azi și de mâine, un autentic precursor al intrării noastre în Uniunea Europeană pe poarta națională. La ora astrală, când sărbătorim bicentenarul nașterii lui Ion Codru Drăgușanu, tocmai la Centenarul Marii Uniri, deasupra Drăgușului e o stea transilvană, iar dezvelirea unei plăci comemorative în incinta muzeului etnografic al satului se identifică, în spațiu spiritual, cu întoarcerea peregrinului la rădăcinile părintești. Pe dimensiunea afectivă a drăgușenilor, îi rostim un poem sugestiv pentru un portret în care substanța experiențelor a fost asimilată de libertatea unei conștiințe asumând dorință de cunoaștere, atitudine etică, orizont cultural și stil.

 

Poem   peregrinului transilvan

 

Plecat-ai de-acasă, bade Ioane,

Pământul în lung și în lat să-l străbați

Cu gândul în lumini de icoane,

Cu pasul suind zăpezi din Carpați,

 

Plecat-ai de-acasă cu visul isteț

Și dorul de ducă drept pâine-n desagă,

Tu, fiu de plăieș din neam pădureț

Cu mintea cât marea de largă!

 

Voit-ai rotundul lumii să-l cerci

Să vezi cum făcute sunt toate

Pe vreme mai bună, pe vremuri mai reci,

Să spui alor tăi că se poate,

 

Că bunii și răii trăiesc și aiurea,

Mărirea-n bordeie, minciuna-n palat,

Dar nicăieri nu-ți răsună pădurea

Ca-n doina de-acasă, ca-n hora din sat!

 

Când pus-ai piciorul în Viena cea bravă,

Cu valsuri și vis al plăcerii,

Sufletul tău colinda prin Dumbravă

Și asculta mierla în Tufele Mierii.

 

Ai învățat în Parisul măreț

Că libertatea e scrisă-n pancarte,

Dar și sărăcia că are nutreț

Aer de sus, din sumbre mansarde.

 

În Londra cu cețuri, bancheri și grădini,

Gându-ți zboară înspre casă mereu,

Fântâna lui Dan plângea-n mărăcini,

Joiana mugea cu ugerul greu.

 

Te chema visu-n Cetatea Romană,

Columna trecea prin inima ta,

Dar dorul de stea transilvană

Ca pe un mag te călăuzea.

 

Și steaua e-n sat azi Steaua Polară,

Cu osia ei în sufletul greu,

Statornic lucește-n dorul de țară,

Să ne-o păstrăm, să ne-o-nvățăm mereu!

 

(Prof. Viorica Pop)

Bucură-te…!

Posted by Stefan Strajer On May - 18 - 2019

Bucură-te…!

Autor: Oana Rotariu

 

Bucură-te de vara
Care-i toamnă
Și de iarna care-i primăvară
De norii care-s cer,
De viața de după gard,
De chipul din fața și din
Spatele oglinzii
În care privești și nu te vezi
Ori te vezi, fără să te privești…!
Bucură-te că ești!
Construiește-ți
Din aripi povești!
Din inimă nu fă stavilă
În fața furtunii,
Ci fă furtuna liniște
Și dăruiește-o lumii…!
Bucură-te de anotimp
De timp un timp,
De frunză, de mare,
De vară, de uitare,
De a anotimpului răsfirare…
Până te faci alt timp,
Până devii lumină,
Ori te prefaci soare
Și te privești pe tine… aici…
De undeva din zare…

Bucură-te… !
Alceva mai bun
Ce ai putea face…
Oare?

 

Bucurate.Poezie

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (III)

Posted by Stefan Strajer On May - 17 - 2019

La trecutu-ți mare, un prezent minor… (III)

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

Autor: George Petrovai

3. Ferdinand I, regele cu adevărat providențial pentru România

 

Episodul trecut l-am încheiat cu câteva aprecieri despre caracterul rigid al lui Carol I. Da, a fost un rege mare și atât de preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, mărturisește regina Elisabeta, încât „și în somn el poartă Coroana pe cap”. Cu „rigiditatea dusă la extrem”, ne informează Ioan Scurtu în opul despre monarhia din România, și cu marea lui reticență față de politicienii români, Carol I inspira un respect solemn și glacial, „nu însă și o dragoste umană, atât de necesară totuși unui autentic conducător”.

Iată motivul pentru care Carol I s-a aflat în tragica situație „de a fi mereu izolat, de a nu avea niciun prieten, de a nu putea depăși anumite convenții protocolare”. Nu doar atât, căci moartea Măriucăi, singurul vlăstar al cuplului Carol de Hohenzollern – Elisabeta de Wied, lipsa unui alt copil, ca și deosebirile de temperament dintre cei doi soți auguști, au contribuit din plin la accentuarea însingurării regelui.

Întrucât Carol I nu avea urmași după moartea fetiței (Maria se naște pe 27 august/8 septembrie 1870 și moare de scarlatină pe 28 martie/9 aprilie 1877) și întrucât, în lipsa coborâtorilor în linie bărbătească ai acestuia, „succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora”, Consiliul de Miniștri, profund preocupat de asigurarea stabilității și continuității dinastiei Hohenzollern, insistă pentru „reglementarea succesiunii la tron”. Și astfel, după ce principele Leopold de Hohenzollern (fratele mai mare al lui Carol) și nepotul cel mai în vârstă al acestuia au notificat că „renunță la calitatea de moștenitori ai tronului României”, succesiunea revine lui Ferdinand, care vine pe lume în data de 12/24 august 1865 ca al doilea fiul al principelui Leopold și al principesei Antoneta, infanta Portugaliei.

După confirmarea lui ca moștenitor al tronului României, în urma „pactului de familie” din anul 1881, pact „patronat de însuși împăratul Germaniei, Wilhelm I, șeful familiei de Hohenzollern ” (I. Scurtu), prințul Ferdinand sosește în România pe data de 19 aprilie/1 mai 1889. La scurt timp după sosire, tânărul principe simte o asemenea pasiune pentru Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta (trebuie spus că, romanțioasă din fire, regina a încurajat idila celor doi!), încât – uitând de Statutul Casei Regale, care prevedea că membrii acesteia se pot căsători numai cu persoane „aparținând unor familii domnitoare din alte state” (prevederea, precizează I. Scurtu, „fusese introdusă în scopul de a se împiedica aservirea monarhiei unei familii și de a evita disputele interne pe această temă”) – a iscat primele probleme serioase din familia domnitoare prin apriga dorință de a se căsători cu aleasa inimii lui și că s-a creat o adevărată dramă după ce Carol I i-a cerut să aleagă între iubită și tron: în anul 1891 Elisabeta pleacă în străinătate (întâi la Veneția, apoi la părinți), anunțând că vrea să divorțeze,   Ferdinand se retrage la Sigmaringen, de unde amenință că se sinucide, iar Elena Văcărescu ia pentru totdeauna calea exilului.

ferdinand

În cele din urmă, rațiunea de stat și influența familiei au avut câștig de cauză asupra sentimentelor de iubire ale principelui, așa că pe 10 ianuarie 1893 acesta se căsătorește cu Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, lista civilă a noului cap de familie urcă spectaculos de la 300.000 (suma stabilită la venirea lui în țară) până la un milion de lei, iar pentru trebuințele casnice (!) ale tinerei familii este rezervat palatul Cotroceni din București și se construiește palatul Pelișor din Sinaia.

Lesne de priceput că, pentru inima îndurerată a principelui după pierderea Elenei Văcărescu, căsătoria cu Maria n-a constituit nicicât un balsam, cu toate că din ea au rezultat șase vlăstare dinastice: Carol (născut în anul 1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1907), Ileana (1909) și Mircea (1913). Frumoasă, cochetă și însetată după viața de societate (capitol la care, ne spune Sterie Diamandi în cartea Galeria oamenilor politici – Editura GESA, 1991, Ferdinand se deosebea net de consoarta lui: „Avea oroarea afectărilor care le necesitau diferitele ceremonii, cu fast, pompă și protocol”), principesa Maria cu adevărat constituie o prezență insolită și strălucitoare la Curte, unde Carol I impusese o viață sobră și rigidă.

Felul ei de-a fi ostil constrângerilor și, îndeosebi, relațiile extraconjugale de notorietate publică (la început prințul Barbu Știrbey, apoi colonelul canadian Joe Boyle) i-au atras în nenumărate rânduri reproșuri din partea regelui și reginei. „Femeie cu mult cap politic și foarte energică”, ne-o prezintă Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor, ea nu înțelege precum regina Elisabeta, să rămână departe de politică, ci se implică în mod direct prin percutantele acțiuni filoantantiste pe lângă rege și prin participarea „la convorbiri cu diplomați străini și fruntași ai vieții politice din România” (I. Scurtu), potrivit unui admirabil crez românesc, pe care i-l face cunoscut fruntașului liberal I.G. Duca: „Eu de țara asta nu mă despart. Înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrățișez. De altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați oligat să renunț cândm-am măritat, altă patrie decât România nu am”.

Cu aceeași energie s-a devotat atât de mult acțiunilor întreprinse de Crucea Roșie pe teritoriul României intrată în război (atunci l-a cunoscut pe colonelul canadian), încât a fost cinstită cu apelativul „mama răniților”…

Nu la fel stau lucrurile, ne informează Sterie Diamandi, cu regele Ferdinand, pe seama căruia „au circulat și continuă să circule încă două versiuni diametral opuse una de alta”: în versiunea oficială (din manualele de școală și discursurile protocolare), versiune „suspectată de către public”, regele este înfățișat „în culori vii și strălucitoare, atribuindu-i-se calități din cele mai rare”, pe când în defavorabila versiune agreată de gloată, ce depășise granițele țării, Ferdinand este văzut ca un „biet Fritz”: „fără personalitate, submediocru ca inteligență și plin de păcate”!

Nota 1: Până și istoricii zilelor noastre, funcție de temperament, sentimente și/sau sursele de inspirație, înclină mai mult sau mai puțin spre una dintre cele două versiuni. Astfel, dacă pentru Ioan Scurtu înseamnă „prea puțin” că principele moștenitor Ferdinand, ținut de Carol I la distanță de treburile politice, „a parcurs toate gradele militare de la sublocotenent și până la cel de general de corp de armată” (pe 1 Decembrie 1918, generalul Eremia Grigorescu, ministrul de Război, îi înmânează cartea de mareșal!) și că „avea o bună cultură generală, vorbea curent cinci limbi străine, era pasionat de botanică”, acest „prea puțin” decurgând din faptul că prințul suferea de timiditate, un defect „fundamental pentru un șef de stat”, care s-a accentuat prin campania dusă împotriva lui de presa antimonarhică și republicană (totuși, Scurtu admite că „Cei 13 ani de domnie a regelui Ferdinand au marcat importante evoluții în istoria poporului român”), Neagu Djuvara face din Ferdinand I „cel mai bun rege pe care l-am avut”, iar Petre P. Panaitescu nu ezită să-l numească „cel mai glorios dintre suveranii României”.

3

La rândul său, Sterie Diamandi (născut pe 22 august 1897 în Epir, Macedonia, absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București și, deci, contemporan cu personajele descrise), nu se oprește la ceea ce constituie deliciul vulgului („ruina fizică” a lui Ferdinand de pe urma tifosului ce „era cât pe-aci să-l coste viața” – chipul supt și obosit, privirile pierdute și urechile blegi, mai ales acest din urmă „argument empiric”, care i-a adus poreclele de „Urechiat” și „moș Teacă”), ci-i vede frumusețea fizică a mâinilor („mâini făcute să ție sceptrul”, susținea I.G. Duca) și, îndeosebi, frumusețea „mâinilor spirituale”: vasta cultură (cunoaște limba ebraică, descifrează în Histria inscripții latinești și grecești, discută de la egal cu cei mai galonați botaniști, cunoaște foarte bine muzica wagneriană, stăpânește lirica japoneză și chineză etc.), precum și înduioșătoarea timiditate a firilor alese și dureros de sensibile (stângaci, totodată „lipsit de poză și prestanță”, suveranul se simțea bine doar „în tovărășia cărților și a florilor, mai ales a acestora din urmă”).

Tocmai de aceea, onestul scriitor S. Diamandi îl numește pe Ferdinand „un exemplar de elită, a cărui notă distinctivă erau discreția și raritatea”. Iar aprecierile sale devin de-a binelea răscolitoare pentru cititor, atunci când prezintă marile sacrificii ale omului Ferdinand și abia pe urmă ale regelui Ferdinand I, care afirmă public că „nu vrea să se deosebească în sentimente de restul muritorilor de rând”: îndată după venirea în țară ca prinț moștenitor al Coroanei, este silit de pătura conducătoare și regele Carol I să-și sacrifice nobila pasiune față de poeta Elena Văcărescu („Aiasta nu e poate, Majestate!” îi spune bătrânul conservator Lascăr Catargiu); în conformitate cu legile țării, își va boteza copiii în religia ortodoxă („Voi fi un bun român”, afirmase el răspicat pe 28 septembrie/11 octombrie, dată la care depune jurământul încoronării ca rege al României, că adică, ne face cunoscut I. Scurtu, „nu se va opune sentimentelor generale ale poporului român”), fapt pentru care, completează Diamandi, „Roma excomunică pe prințul Ferdinand și-i interzice Sfânta Împărtășanie”; mai înainte de jertfa celor 800.000 de morți pentru înfăptuirea României Mari, fusese nevoie de jertfa morală a regelui Ferdinand, căruia – german prin naștere și întreaga lui educație – i se cerea „să gândească și să simtă mai românește decât înșiși mulți dintre români”; după intrarea României în război de partea Antantei și căderea Capitalei în mâinile nemților, Puterile Centrale sunt extrem de pornite împotriva lui Ferdinand (la întâlnirea de la Răcăciuni, contele Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, „își manifestă în chip grosolan ciuda”, împăratul Wilhelm al II-lea, capul familiei Hohenzollern, „îi retrase ordinul casei sale”, fratele mai mare îl declară „trădător al numelui și al armelor”, la Sigmaringen este considerat mort și trufașa familie poartă doliu după cel care în inimile lor nu mai făcea parte din ea), iar în țară, Parlamentul de la Iași îl întâmpină cu ostilitate și unii oameni politici (de pildă înverșunatul filogerman P.P. Carp), întru totul de acord cu politica și planurile centraliștilor vizavi de România, se gândesc cum să-l îndepărteze de pe tron; reglementarea succesiunii la tron prin actul din 4 ianuarie 1926 (acceptarea renunțării lui Carol, proclamarea nepotului Mihai ca moștenitor al tronului, instituirea unei Regențe formate din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, modificarea Statutului Casei Regale), act care, în opinia lui Sterie Diamandi, constituie suprema suferință morală a unui părinte și rege – îndepărtarea de la tron și căpătâiul său de muribund a primului născut! O suferință cu siguranță mai atroce ca cea provocată de neiertătorul cancer la colon, din pricina cărora (suferința fizică și cea morală) regele Ferdinand I se stinge din viață în dimineața zilei de 20 iulie 1927, fiind înmormântat pe data de 23 iulie „cu o pompă vană și rece” (Scurtu) în biserica mănăstirii Curtea de Argeș, alături de ilustrul său predecesor.

Și astfel, încheie S. Diamandi în chip memorabil, iar prin aceasta atotuman, „Sfârșitul lui Ferdinand nu are calmul și vraja amurgurilor de toamnă, ci grandoarea asfințiturilor de primăvară, cu furtuni năprasnice, cu fulgere și tunete; e ceva asemănător tragediilor antice”, sentimentul religios de care era însuflețit, ajutându-l pe mucenicul rege „să-și joace rolul cu demnitate și eroism”…

Uriașa operă istorică a regelui Ferdinand I trebuie anlizată și deslușită în sistemul tridimensional al celor trei coordonate moral-spirituale călăuzitoare: a)Intrarea României în război alături de antantiști și făurirea României Mari; b)Constituția din 1923, garanta progresului României și al menținerii formei de guvernământ monarhic-constituțională; c)Grija statornică a regelui pentru viitorul țării, reflectată de actul din 4 ianuarie 1926.

a) În pofida tratatului încheiat de Carol I pe 30 octombrie 1883 cu Austro-Ungaria, tratat cunoscut doar de câțiva oameni politici (de regulă prim miniștri) cu prilejul semnării și prelungirii lui, în pofida provenienței din familia Hohenzollern, „familia domnitoare cea mai ilustră din Germania”, și – desigur – în pofida opoziției furibunde a bătrânului conservator Petre P. Carp („Prefer România învinsă alături de Germania, decât victorioasă alături de Rusia”, este axa crezului său politic), în Consiliul de Coroană din 27 august 1916, un Consiliu cu o confortabilă majoritate antantistă și redutabilul tandem regina Maria – Take Ionescu în fruntea acestei majorități, regele Ferdinand declară: „Văd situația în așa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede și el că a venit momentul să începem războiul, a și avut o consfătuire cu unul din guvernele beligerante”.

b) În realitate, ne informează Neagu Djuvara, având cu mult mai mult decât „o consfătuire cu unul din guvernele beligerante”, după lungi negocieri, „în august 1916, Ionel Brătianu încheie cu francezii, englezii și rușii un tratat, deocamdată secret, în care ni se promit Transilvania, Banatul și Bucovina (luată de austrieci la 1775)”.

Armata română se alătură Antantei cu 562.000 de soldați prea puțin instruiți și cu armament insuficient, motiv pentru care, în prima parte a războiului (anul 1916) suferă cumplite înfrângeri pe fronturile din Dobrogea și Ardeal în fața armatelor germane comandate de feldmareșalii Mackensen și Falkenheim, ulterior se retrage pe aliniamentul Râmnicu Sărat – Viziru (între Carpați și Dunăre), regele, Parlamentul și Guvernul se refugiază la Iași, care astfel devine Capitala vremelnică a României, iar Muntenia, Dobrogea și Bucureștiul sunt ocupate de nemți.

Situația României era în acel moment cu adevărat disperată (în teritoriul ocupat, autoritățile germane susțineau că „oficial regatul României nu mai există”), inclusiv prin aceea că în martie-aprilie 1917 era prevăzută o lovitură de stat „prin care regele și familia regală să fie prinși și duși în Rusia pentru a avea o soartă asemenea cu a dinastiei rusești” (Nicolae Iorga, Istoria românilor).

Informat despre aceste acțiuni îndreptate împotriva dinastiei, Ferdinand nu numai că, spre uimirea multora, continuă să creadă că „vom avea Ardealul și Bucovina”, dar găsește de cuviință să plece pe front pentru a se adresa, pe 5 aprilie 1917, ostașilor Armatei a II-a (cantonați în comuna Răcăciuni, județul Bacău) cu următoarele cuvinte: „Vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, ați câștigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-ați luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă: vi se va da și o largă participare la treburile statului”.

După această Proclamație, notează I. Scurtu, în iunie Parlamentul a decis modificarea Constituției „pentru a se putea trece la legiferarea reformei agrare și a celei electorale”, așa încât este incorect să vorbim de reforma agrară din 1921. Dacă nu practic, atunci cu certitudine teoretic ea a început în 1917 și s-a finalizat în anul 1922, perioadă de timp în care, ne asigură N. Djuvara, la noi s-a înfăptuit „cea mai mare reformă agrară făcută vreodată în lume de un guvern burghez sau, în orice caz, de înșiși proprietarii terenurilor agricole”!

Iar rezultatul acestei Proclamații, coroborat cu refacerea armatei române (în greaua iarnă dintre ani) cu instructori și armament francez, via Rusia, s-a vădit în memorabilele încleștări de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în care mașina de război nemțească a fost dată peste cap de bărbăția și eroismul sacrificial al soldaților și ofițerilor noștri.

Cu toate astea, prinsă între două focuri (Puterile Centrale și Rusia bolșevizată), pe data de 9 decembrie 1917, adică patru zile după pacea de la Brest-Litovsk dintre ruși și nemți, România la rândul ei semnează armistițiul cu Germania, pentru ca după mai multe luni de negocieri, conservatorul Alexandru Marghiloman să semneze la București tratatul de pace din 7 mai 1918. Dar cum acesta n-a fost ratificat de rege (motiv suplimentar de respect pentru suveran!), potrivit Constituției României, respectivul tratat n-a avut un caracter legal.

Vasăzică, n-a fost ratificat și, ca atare, n-a avut un caracter legal-constituțional, dar cu toate astea „ne-a îngreunat foarte mult sarcina la negocierile generale de pace care vor începe la castelul Versailles de lângă Paris” (Neagu Djuvara). Și iată de ce. Dincolo de insinuările că „Franța și Marea Britanie n-au mai vrut să-și respecte semnătura dată în 1916, înainte de intrarea în război”, ni se imputa faptul juridic că „noi nu respectaserăm înțelegerea din august 1916, care prevedea clar interzicerea de a încheia o pace separată, ceea ce noi am făcut” (Djuvara)! Punând în paralel atitudinea dârză a Serbiei, care – ocupată integral în 1915 – totuși, n-a încheiat pace separată, ci – dimpotrivă – și-a retras armata prin Albania până la Marea Adriatică, unde a fost îmbarcată pe nave britanice și franțuzești, cu destinația frontul din Salonic, aliații au considerat că situația României din noiembrie 1917 (aproape toată țara ocupată de inamic), n-a fost un motiv atât de întemeiat, încât să justifice capitularea noastră.

De unde și inerenta situație dificilă a delegației noastre la tratativele de pace, precum și eforturile depuse de ea pentru convingerea aliaților de necesitatea respectării întocmai a clauzelor acordului din august 1916. La toate astea s-a adăugat o mai veche dispută româno-sârbă privind Banatul (românii primesc două treimi – județele Caraș-Severin și Timiș, iar sârbii, sprijiniți de francezi, încorporează Torontalul, partea de apus a Banatului), precum și reticențele românilor vizavi de propunerile privind garantarea drepturilor minorităților, motiv pentru care Ionel Brătianu părăsește conferința, lăsând altor partide sarcina să termine negocierile.

Nota 2: Tot atunci exista la noi o mână de oameni politici, în frunte cu regina Maria și Take Ionescu, care insistau ca România să nu cedeze, ci, la o adică, să-și retragă armata (aproape intactă și cu un moral ridicat după formidabilele victorii obținute în ultimele bătălii cu nemții) în Rusia cuprinsă de febra bolșevismului leninist. Nu era un plan nebunesc, ne asigură Djuvara, dimpotrivă, poate că în acest mod „am fi influențat chiar viitorul război civil dintre albi și roșii, din Rusia, în favoarea albilor”. Pe de altă parte, pacea de la București fusese încheiată taman în perioada când americanii intrau în război de partea Antantei (ca să vezi renghiurile pe care destinul istoric le joacă unor popoare!), soarta războiului întorcându-se decisiv și definitiv în favoarea aliaților occidentali doar la câteva săptămâni după neinspirata ei parafare. De reținut că prin providențialul ajutor al generalului Henri Berthelot, marele și statornicul prieten al românilor, armata noastră va fi din nou alături de aliați pe ultima turnantă a primei conflagrații mondiale: Austro-Ungaria capitulează pe 3 noiembrie 1918, iar Germania pe 11 noiembrie.

Cu toate fricțiunile politice și diplomatice postbelice de care aminteam mai sus, neștiute și – ca atare – neimportante pentru românul de rând, anul 1918 constituie pentru România modernă anul său referențial. Da, căci el încoronează „lupta seculară a poporului român pentru a trăi în cadrele unuia și aceluiași stat” (I. Scurtu), grație unui cumul de factori: conjunctura internațională favorabilă creată de primul război mondial, eroismul soldaților români pe câmpurile de luptă, intuiția, perseverența și eforturile depuse în principal de regele Ferdinand, regina Maria, Ionel I.C. Brătianu și Take Ionescu întru realizarea celui mai de preț ideal al românilor de pretutindeni, în veci neuitatul ajutor primit de români de la generalul Henri Berthelot și geograful francez Robert Ficheux, așa încât – prin hotărârile adoptate de adunările plebiscitare de la Chișinău (9 aprilie 1918), Cernăuți (28 noiembrie) și Alba Iulia (1 decembrie) – Basarabia, Bucovina și Ardealul se unesc cu patria mamă.

Mergând pe calea celor mai mărețe evenimente din istoria României, regele și autoritățile centrale reintră pe 1 decembrie 1918 în București, fiind primiți cu mult entuziasm de populație, pentru ca pe 15 octombrie 1922, după serviciul religios desfășurat în recent construita catedrală din Alba Iulia, numită și „catedrala încoronării”, Ferdinand să-și pună pe cap vechea coroană de oțel a înaintașului, căreia i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, astfel intrând în loja de onoare a istoriei noastre cu formidabilul cognomen de „întregitor” – Ferdinand I Întregitorul!

Din motive pur politicianiste, încoronarea fiind considerată de opoziție o simplă „demonstrație de partid”, conducătorii Partidului Național și ai Partidului Țărănesc nu au participat nici la festivitățile din Alba Iulia și nici la spectacolul din ziua următoare de la Arcul de Triumf al Bucureștiului, unde au fost prezente oficialități din Franța, Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia și Japonia (dovadă cât se poate de limpede că statul național unitar român se bucura de o largă recunoaștere internațională!), fapt care l-a mâhnit atât de mult pe rege, încât niciodată n-a uitat afrontul liderilor celor două partide.

b) Cu Constituția din 1923 lucrurile stau în felul următor: Întrucât a acceptat să se încoroneze în perioada Guvernului Ionel I.C. Brătianu, Ferdinand învedera prin asta că-i hotărât să mențină Partidul Național-Liberal la putere, că nu-i dispus să țină cont de opinia partidelor din opoziție și că „rotativa guvernamentală” nu era la fel de sârguincioasă și eficientă ca în lunga domnie a lui Carol I. Încurajați de atitudinea proliberală a regelui, guvernanții au decis să pună în dezbaterea corpurilor legiuitoare proiectul noii Constituții. Sigur, lucrul acesta a generat discuții, iar opoziția a organizat adunări de protest, în care i se cere suveranului să demită imediat guvernul liberal.

Proiectul Constituției a fost aprobat de Adunarea Deputaților pe 26 martie 1923 și de Senat pe 27 martie, apoi în ziua următoare (28 martie), Guvernul înaintează regelui raportul pentru sancționarea noii Constituții. Degeaba Partidul Național și Partidul Țărănesc au adresat suveranului, în aceeași zi, „un ultim apel” de a nu-și pune semnătura pe Constituția liberală, văzută de ei drept „o emanație a concepției absolutiste a puterii executive”, pentru că Ferdinand semnează decretul de promulgare, care apare în „Monitorul Oficial” pe data de 29 martie 1923.

Potrivit noii Constituții, „puterile suveranului rămâneau cele din 1866”, ceea ce însemna menținerea și garantarea formei de guvernământ monarhic-constituțională.

În deplin acord cu Proclamația din 5 aprilie 1917, în fața României întregite se ridicau cele două probleme fundamentale de organizare, consolidare și propășire: împroprietărirea și votul universal. Adevărul este că o nouă reformă era obligatorie. Din următoarele motive: 1)Promisiunea făcută de rege soldaților-țărani, iar prin aceasta țării întregi; 2)Împroprietărirea din vremea lui Cuza Vodă dovedindu-se neîndestulătoare, „s-a procedat la o nouă expropriere a marilor latifundii, iar pământul expropriat a fost împărțit țăranilor” (P.P. Panaitescu); 3)Formarea unei puternice baze economice țărănești prin desființarea marii proprietăți din România și înlocuirea ei cu mica și mijlocia proprietate.

Și iată dovada oferită de Giurești: La începutul veacului 20, adică în preajma răscoalei din 1907, „în timp ce 4171 de proprietăți mari însumau 3.787.192 hectare, 1.015.302 țărani stăpâneau numai 3.319.695 hectare, acestora din urmă revenindu-le așadar trei hectare de cap”, ceea ce, firește, reprezenta o monstruoasă disproporție – „peste un milion de țărani stăpâneau mai puțin pământ decât câteva mii de proprietari mari”.

Și încă în România, scrie N. Djuvara, lucrurile nu stăteau așa de prost la acest capitol ca în restul Europei răsăritene (Rusia, Polonia, Ungaria): la noi cele mai întinse moșii aveau în jur de 10.000 hectare, pe când contele Mihály Károly, în 1919 președintele provizoriu al unei republici maghiare socializante (sic!), poseda mai bine de 100.000 hectare!

Votul universal, cea de-a doua reformă (și tot în folosul țărănimii), desființează colegiile, „pune alegerea membrilor parlamentului în mâinile țărănimii, și astfel România devine un stat țărănesc” (Panaitescu), iar Ferdinand se alege cu calificativul de „rege al țăranilor”.

c) Cum arătam mai sus, prin actul politic din 4 ianuarie 1926, Carol (fiul cel mai mare al lui Ferdinand) este înlăturat de la domnie, fiind desemnat ca succesor nevârstnicul său fiu Mihai (născut pe 23 octombrie 1921, din căsătoria oficiată pe 10 martie 1921 între prințul Carol și principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei). În paranteză fie spus, toți liderii partidelor politice au refuzat să participe la botezul principelui Mihai, deoarece – se învinețeau ei de furie – regele Ferdinand îl chemase pe Ionel Brătianu la guvernare, cu toate că liberalii aveau doar șapte deputați din cei 368, așa încât Coroana a ajuns „vasala Brătienilor”!

De altminteri, foarte atașat de valorosul președinte al liberalilor, regele nu numai că nu se arăta deranjat de bârfele în care Brătienii erau văzuți/judecați/invidiați ca a doua dinastie a României („Nu văd nimic rău în aceasta”, răspundea el „binevoitorilor”), ba chiar îi mărturisește lui Ioan Lupaș într-o discuție particulară: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă ar fi să se întâmple, căci este singurul în care am încredere”…

Fire pătimașă și nestatornică, fapt cu prisosință ilustrat de scandaloasa aventură cu Ioana Maria Valentiana (Zizi) Lambrino, din care se naște Mircea Grigore (fiu recunoscut de prinț) și apoi (în anul 1925) de înhăitarea lui la Paris cu Elena Lupescu, Carol îi trimite regescului său părinte scrisoarea din 12 decembrie 1925, în care îi face cunoscut că renunță în mod irevocabil la calitatea de moștenitor al tronului. Ceea ce nu l-a împiedicat nicicât mai târziu să susțină că s-au făcut presiuni asupra lui ca să renunțe la o moștenire ce i se cuvine, iar în anul 1930, cu sprijinul țărăniștilor (acțiune justificabilă din perspectiva acerbelor dispute politice dintre liberali și național-țărăniști, precum și de faptul că actul din 4 ianuarie 1926 consolida pozițiile Partidului Național-Liberal după eliminarea omului care se opunea tendințelor ionelbrătiene de a subordona monarhia), să revină în țară, să-și detroneze fiul și, pentru o foarte tensionată perioadă de 10 ani, să devină Carol al II-lea, regele fără scrupule al românilor.

(Sighetu Marmației, 3-5 martie 2019)

(Va urma)

Petrovai-4-1

Foto.George Petrovai

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors