Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Scrisoare foarte deschisă adresată jurnaliştilor români acreditaţi la vizita preşedintelui României la Casa Albă

Autor: Grigore Culian (New York)

 

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor jurnalişti,

Nu voi folosi termenul “colegi”, mai ales după ce am asistat stupefiat la comportamentul dumneavoastră pe parcursul vizitei preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, la Washington. Am fost singurul jurnalist româno-american prezent la acest eveniment şi mi-au trebuit câteva zile să-mi revin după cele auzite de la oameni care ar trebui să fie modele de comportament civilizat şi de etică profesională. În meseria de jurnalist, limbajul de mahala, pregătirea superficială, aroganţa şi lipsa totală de respect faţă de cei din jurul dumneavoastră – inclusiv subsemnatul – mă determină să vă adresez aceste rânduri, în speranţa că veţi înţelege ceva din ceea ce vreau să vă transmit. Am 65 de ani şi trăiesc de 28 de ani la New York, unde sunt refugiat politic din februarie 1989. Practic meseria de jurnalist din aprilie 1997, când am fondat, împreună cu fiica mea, cel mai vechi ziar românesc în activitate la New York, “New York Magazin”, pe care îl conduc şi îl editez de 20 de ani. Am făcut această introducere pentru a vă arăta că nu sunt un nou-venit în presa scrisă şi că m-am pregătit serios înainte de a porni într-o aventură despre care nu ştiam când – şi dacă – se va încheia. Nu am avut resurse financiare, nu am beneficiat de banii unor “sponsori”. În toţi aceşti 20 de ani, mi-am asumat întotdeauna greşelile şi am încercat să le dau cititorilor mei tot ce am avut mai bun, fără să le cer nimic în schimb. Mi-am dorit să informez corect şi să protejez libertatea de exprimare a colaboratorilor mei în această ţară liberă, America, unde presa reprezintă cu adevărat o putere de care societatea a beneficiat întotdeauna.

1

Dar să trec la subiect. Miercuri, 6 iunie 2017, am fost prezent la întâlnirea preşedintelui Klaus Iohannis cu “Comunitatea Română din Washington, DC.”, acţiune care a avut loc la Ambasada României. Întrebare: a fost o întâlnire a preşedintelui cu românii din America sau cu dumneavoastră, cei veniţi din ţară?! M-am trezit îmbrâncit şi apostrofat de reporterii sau cameramanii televiziunilor din România, deşi aveam acelaşi statut cu domniile lor, fără să mai vorbesc de diferenţa de vârstă şi de faptul că am condus 6 (şase) ore pentru a ajunge la acea întâlnire. Întrebare: de ce aţi transformat un eveniment dedicat Comunităţii Româneşti într-o şedinţă foto a preşedintelui României, fără să ţineţi seama de faptul că oamenii veniseră acolo pentru a discuta problemele românilor din America şi a căuta soluţii împreună cu preşedintele?

Vineri, 9 iunie 2017, m-am prezentat la Ambasada României, pentru a merge împreună la întâlnirea de la Casa Albă dintre preşedinţii Donald Trump şi Klaus Iohannis. Urma să stabilim de comun acord protocolul întrebărilor şi să desemnăm persoanele care urmau să se adreseze celor doi şefi de stat. Lăsând la o parte ce mi-au auzit urechile în drumul spre Casa Albă (mai ales din partea unor doamne sau domnişoare, cărora nu vreau să le dau numele din respect pentru sexul frumos), m-am oferit să vă ajut, având în vedere că trăiesc de atâţia ani în America şi am fost prezent la toate întâlnirile de la Casa Albă ale preşedinţilor români cu omologii lor americani de după Revoluţie. M-aţi privit cu superioritate şi aroganţă, lăsându-mă să înţeleg că dumneavoastră sunteţi stăpânii adevărului şi că politica americană nu poate fi comentată decât de “specialiştii” trimişi de la Bucureşti. Nu am probe pentru a lansa acuzaţii de manipulare orchestrate în laboratoarele de intoxicare ale Puterii din România, oricare ar fi ea, deşi am serioase îndoieli în ceea ce priveşte buna credinţă a unora dintre dumneavoastră. De fapt, nu acesta este scopul scrisorii mele.

În final, doresc să vă transmit următorul mesaj: treziţi-vă şi învăţaţi că respectul faţă de meseria de jurnalist vă obligă să adoptaţi o conduită care să se ridice la nivelul lumii civilizate! Vă urmăresc în fiecare zi pe posturile de televiziune din România şi nu mi-a venit să cred că oameni care se erijează în monumente de etică şi le spun românilor ce e bine şi ce e rău pot coborî atât de jos! Nu vă mai lăsaţi călcaţi în piciare de forţa banilor şi apăraţi ce se mai poate apăra într-o presă ajunsă în pragul dezastrului moral în România! Vă garantez că notorietatea şi gloria temporară se vor întoarce ca un bumerang împotriva celor care încearcă să transforme această meserie nobilă într-o afacere rentabilă! Cât despre limbajul incalificabil pe care îl folosiţi în relaţiile dintre dumneavoastră, nu e treaba mea. Totuşi, vă întreb: Nu vă e ruşine?

Grigore L. Culian, editor/fondator “New York Magazin”

Sorin Diaconescu/7/2/1

Posted by Nuta Istrate Gangan On June - 10 - 2017

Sorin Diaconescu/7/2/1

Autor: Nuta Istrate Gangan (Florida)

Inginer, fost Deputat în Parlamentul României, realizator TV, Sorin Diaconescu este omul cu care începi să discuţi despre vreme şi ajungi să dezbaţi situaţia evreilor în cel de al doilea război mondial şi rolul lor în politica Americii de astăzi.

Sorin Dumitrescu

“În politica noastră ţi se poate ierta faptul că nu eşti prost la timp dar că nu te străduieşti să devii, ei bine, asta niciodată!” (“Şapte zile, două suflete, o viaţă “, SD)

NIG – De ce ai plecat din politică?,, l-am întrebat gândindu-mă că până la urma urmei, atunci când prinzi un ,,locşor călduţ,, mergi cu valul şi îţi este bine. N-a prins cinismul subtil din întrebarea mea şi mi-a răspuns frumos, politicos şi foarte informat : ,,X politician şi Y partid şi Z orientare politică şi…şi cum pentru mine politica este chineză(不是中國兄弟,有知識,我的人!) am trecut mai departe:
De ce ai scris o carte?
SD – Ca să-i demonstrez tatălui meu că pot face ceea ce vreau eu.
NIG – Tatăl tău mai este?
SD – Nu. A murit demult, avea 47 de ani.

Hm…

SD a scris o carte e o intimitate copleşitoare. Eu spun aşa, el spune că nu, dar scriitorul se limitează la dreptul de autor, eu, cititorul mă limitez la toate drepturile din lume. Şi la acela în care cred că a vorbi despre Dumnezeu este intimitatea absolută.
Este un dialog, fictiv sau nu, cu o femeie (fictivă sau nu) despre tot ceea ce înseamnă viaţă. În şapte zile.

,,Citesc o carte.
Nu este nici măcar tipărită, literele dansează în faţa ochilor într-un joc obositor de care-pe-care. Citesc o carte, de fapt am de gând să citesc o carte care, probabil, nu o să-mi placă în mod deosebit.
De ce? Pentru că aşa sunt eu. Puţine lucruri îmi plac în mod deosebit.
Până şi autorul se amuză : „La naiba, eu chiar scriu o carte?”
Apoi tot el mă lămureşte, blând, calm, politicos, venit parcă din altă lume, o lume în care bărbaţii încă mai spun sincer şi cald şi fără falsă politeţe ,,sărut-mâna,,:
„Este şansa mea să sufăr în direct”,  am tras mereu „biletul cu numărul 13” – uneori cu noroc, gândesc eu zâmbind.
…şi apoi…
„Unde poţi păstra dragostea pentru cineva, mai bine decât într-o carte? (…) Cândva, nişte nebuni au ars cărţi pentru diferite motive. Dar cărţile, ca şi sufletul omului, nu se distrug prin simpla dispariţie a materiei” – am recitit acest fragment doar pentru că nu mai ştiu dacă eu l-am scris sau doar l-am copiat de pe ecranul ăsta lucios.
Citesc o carte în care poezia se împleteşte cu proza, la naiba îmi spun, chestia asta nu poate funcţiona, ori e albă ori e neagră – citesc- şi încetul cu încetul îmi dau seama că funcţionează. Nu alb, nu negru, ci violet, o culoare care revine iar şi iar, cu diferite nuanţe, în fiecare poezie, în fiecare scrisoare, în fiecare pagină de jurnal, în fiecare trăire aşternută pe hârtie simplu, sincer, fără pretenţii şi, mai ales, fără aşteptare.
Pentru că bărbatul din carte scrie cuiva.
Unei femei.
Care poate există. Sau poate nu. Care poate fi suma tuturor femeilor care i-au trecut prin viaţă, prin inimă sau prin pat.
Ea însă nu-i răspunde, iar lui probabil că nici nu-i pasă. Niciun răspuns n-ar fi îndeajuns de satisfăcător, așa că preferă tăcerea pe care o poate interpreta așa cum simte el.Și apoi, șapte zile, numai șapte zile, nu-i un sfârşit de lume; nu prea multe femei reușesc să tacă timp de șapte zile, nu-i așa?
Este frumoasă. Toate femeile iubite sunt frumoase, desigur, dar aceasta are un ceva anume care nu poate fi prins în cuvinte; ca și cum irealitatea bea cafea şi poartă tocuri. Are păr lung şi ochi frumoşi. Şi există. Aşa cum aburul violet care se ridică primăvara din pământul reavăn şi proaspăt dezgheţat, există. Îl vezi, îl simți, dar apoi se destramă sub ochii tăi ca și cum n-a fost…
O fată-morgana cu pretenţii de femeie obişnuită, cu responsabilităţi cotidiene şi probabil cu o adresă pe care o împarte cu cineva.
Hm, nu, nu există. Femeia aceasta nu există! Iar autorul nu face decât să-mi încurce şi pe mai departe socotelile:
,,Am luat cu mine şi ideea că eşti pe acest pământ şi ai două adrese: una pe cartea de identitate şi alta în atriul meu drept.Inima îmi funcţionează bine, organic vorbind, aşa că poţi să te mişti liniştită acolo, nu vei deranja nimic.,,
Clar, există, are adresa. Şi un apartament cu patru camere confort sporit.
Există?
,,Îmi lipseşti şi deşi nu te ştiu, te cunosc dintotdeauna,,
Rămân la ideea mea ca această femeie este afurisitul ăla de abur violet primăvăratic, sau poate fumul la fel de violet care rămâne multă vreme după ce miriștea a ars, toamna, înainte ca plugul să răstoarne glia și să o trezească la realitate.
Femeia aceasta este ,,The Russian Doll,, Matrioska, cea care a cuprins în ea toate femeile pe care el le-a iubit astăzi, ieri, cândva… Pe care o să le iubească zilnic începând de mâine…
Şi ca să mă convingă de absolută ei existenţă inexistentă, autorul nu îmi lasă nicio îndoială : ,,Am iubit cu patimă şi de puţine ori,,
Intens și calitativ, am zâmbit.
Combinaţia mortală.
Combinație care te așază în faţa unei pagini albe, te face să uiţi cine eşti, ce vrei, cui trebuie să dai socoteală, te face să uiţi câte rate mai ai de plătit la casă şi dacă peste o oră trebuie să mergi la serviciu, te face să scrii cu furia şi deznădejdea celui care, dacă lasă pixul din mână, nu ştie sigur dacă va fi în stare să respire după aceea.

,,Şi totuşi, cine naiba eşti? (…) Dealtfel nici eu nu mai ştiu cine naiba mai sunt…
Vom trăi(…) căutând capătul lumii fără să îl putem afla vreodată,,…

Citesc o carte, un fel de combinaţie ciudată, vers şi proză şi tocmai când mă gândeam că it doesn’t make any freaking sense, realizez că mă atrage, că vreau să pătrund în mintea autorului, că vreau să văd prin ochii lui, că vreau să mă agăţ de ultimele cuvinte şi să întreb şi eu:
,,Cine sunt eu pentru tine?
,,Nu ştiu, ştiu însă ce eşti tu pentru mine: prietenul meu cel mai bun, mereu cu mine simţindu-mi durerile şi tristeţile, injecţia subcutanată de încredere, dragostea aceea din filmele vechi şi bune pe care eu doream să o trăiesc în realitate”…
Crezi asta?

Cred.
Uneori cred.
Pentru că, dincolo de faptul că puţine lucruri îmi plac în mod deosebit, cred că există o conexiune între oamenii care, inexistent, există,,(NIG)

16600_704197919644663_86438125473595348_n

***
NIG – Eşti o contradicţie interesantă. De la politician, inginer, realizator TV la omul care a scris o carte în care dialoghează cu o femeie. Nu intim sexual, nu intim sentimental. Ci intim ,,basic”. Ca şi cum ai discuta cu tine însuţi sau cu varianta ta feminină.
SD – Întâmplător sau nu, cu această aserţiune sunt de acord
Întâmplător:)
Da, cu o femeie care gândeşte ca mine în chestiuni fundamentale

NIG – Pe de altă parte, uneori am impresia că discut cu un bărbat care caută, se caută, care vrea să închidă un cerc şi nu reuşeşte să găsească ultima afurisită de verigă.
SD – Încercând să trăiesc, îmi umplu timpul cu lucruri pe care încerc să le fac bine şi să fiu măcar împăcat.

***

,,În viaţă oamenii se caută unii pe alţii în dorinţa de a se vedea şi a-şi atinge mâinile. Cu toate astea, de puţine ori îşi ating şi sufletele. Privim adesea dar vedem cu adevărat, arareori. Există suflete care se conectează în mod natural, deşi titularii lor nu au stat faţă în faţă niciodată. Adevărul este că suntem amnezici purtători de suflet, nepregătiţi să simţim altfel decât cu palmele….
Idealurile, idealurile, ele se zvârcolesc în minţile noastre, ele ne sunt deopotrivă motive de fericire efervescentă dar şi temelie a neliniştilor, parfum al disperărilor nocturne, motiv pentru a merge înainte pe drumul căutărilor noastre.
Ciudat ori poate că nu, suntem într-o involuntară cercetare a căii spre idealuri fără să ne cunoaştem înainte de toate, noi pe noi. Poate că de aceea viaţa e un colier de aproximări fermecătoare, care conţine atât luciri de umor cât şi reflexe tragice. La început, la finalul unei mari ecranizări, iubim actriţa din film, iar când ne maturizăm, iubim personajul. Dacă am avut şansa să citim mai întâi cartea, atunci e posibil să ne desăvârşim gusturile, dar să pierdem ceva din emoţia unor rătăciri sentimentale, din şăgălnicia unor erori care ţin de firescul lucrurilor. Pentru a găsi ceea ce doreşti, pentru a deveni ceea ce simţi că vrei, cred că ar trebui că mai întâi să afli cine eşti cu adevărat. Eu, asemeni probabil multora, atunci când m-am aflat în biserică m-am simţit ca în altă lume, deşi acest lucru nu s-a întâmplat de la început.
Mi-am dat seama într-o zi că mă pregăteam să cred că am fost mulţumit atunci când nu am mai simţit nevoia să spun cuiva că merg la biserică. La icoana Mariei, cea mai frumoasă dintre toate, simţeam că tâmplele îmi ard si că umerii mă înţeapă. Am înţeles bine totul de-abia atunci când hârtia şi creionul s-au întâlnit la răscrucea unor gânduri vechi, asemeni unui orb care începe să vadă cu degetele exact ceea ce nu reuşesc să vadă cei cu ochii sănătoşi…De aici vine totul; dacă există ceva în care crezi indiferent de religia pe care o ai şi ştii, simţi că acest lucru te defineşte, te reprezintă, te conţine, atunci ai şansa de a sta de vorba cu propriului suflet. Dacă nu eşti dus cu pluta sau un ipocrit din cale-afară, atunci nu ai cum să nu admiţi că fără suflet nu există nimic în măsură să te înalţe, în schimb există comenzi, există pedepse, există vorbe fără sens, existenţă da, viaţă nu cu adevărat, nu! Aşa ai apărut şi tu. Simţeam să mă uit prin gări, în metrou, prin autobuze aparent fără ţintă. În naivitatea mea care s-a maturizat cu timpul, te căutăm în fiecare silueta care părea că seamănă imaginaţiei mele, în fiecare ţipat de pescaruă înfipt în apus, în fiecare replică de film care se agăţa de memoria irisului meu şi în fiecare refren pe care sufletul îl înghiţise hulpav…Am vrut să întreb de tine pe unii trecători dar nu îţi ştiam numele.
Oare chiar nu îl ştiam, oare chiar nu îl puteam deduce? Unele ocheade de salon păreau că vin de la tine, dar niciun glas care le însoţea nu s-a potrivit vreodată. Doar când scrii cu adevărat, realizezi că materia e un suport, un simplu suport pe un fundal. Cine nu descoperă forţa spiritului la timp, şi-a irosit fără să ştie, multe din paginile vieţii, le-a îndoit, le-a pătat…

Prin urmare, singurul loc în care nu îmi dăduse prin cap- multă vreme- să te caut, era inima mea, cel mai sensibil şi mai sigur loc. Acolo, singurele fenomene extreme sunt: iubirea şi aşteptarea şi acolo erai. Am înţeles astfel că nu tot ce vedem există, că de multe ori în viaţă trecem pe lângă noi înşine fără să băgăm de seamă şi că cele mai frumoase esenţe se simt la mâna.
Ne suntem străini nouă înşine de multe ori, din vină noastră. Unii adună continuu cu înfrigurare, semn al beteşugului de a nu putea să îşi simtă inima…Am scris aceste rânduri sau le-am visat oare? La capătul lor mă simt aşa cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată. Există undeva a patra dimensiune (nematerială), în care nimic nu se termină. Acolo eşti, acolo sunt, acolo suntem. Oamenii nu sunt numai buni sau răi, nu sunt numai genii sau imbecili şi nu sunt doar bogaţi sau săraci. Ei pot decide să participe la propriile întâlniri cu ei înşişi sau nu, după cum pot decide dacă pricep că diferenţa dintre sex şi dragoste se poate constata mai uşor în astronomie…Ambele sunt bune, sunt necesare, fireşti, importante şi nu pot fi ocolite.
Doar că sexul nu construieşte nimic, poate că răcoreşte, poate că eliberează, asta poate că da, plus sentimentul de regret la final care apare nu de puţine ori, deşi puţini o mai recunosc. E suficient să priveşti lumea politică că să înţelegi uşor ceea ce îţi spun acum. Din dragoste pentru ceva, pentru cineva, poţi face multe(sacrificii, schimbări, excepţii), din sex nu poţi face nimic mai mult… Au fost şapte zile, simţite cât în două suflete, trăite cât o viaţă; 7,2,1 – cifre care nu se pot separa, pe care oricum le aduni dau mereu un întreg complex pe care nu îl vom putea cunoaşte niciodată în toate sensurile sale, dar vom simţi acut ceea ce niciodată nu s-ar putea demonstra matematic, pentru că algebra interioară nu cunoaşte niciodată semnul minus. Dacă aceste rânduri vor vedea lumina tiparului, mă vor întreba de tine, te vor căuta în fiecare sală de evenimente, în fiecare frază, în fiecare cuvânt, în fiecare femeie cu care voi fi stat de vorba. Ha! Vor trebui să caute în fiecare asfinţit, în fiecare pas de vară, în fiecare aritmie a inimii şi mai ales în extrasistola ei, or asta nimeni nu o poate face. Să te uiţi după cineva prin restaurant, baruri, săli de spectacole, asta o poate face oricine.
Ca să şi vadă însă, ei bine pentru asta ar trebui să ajungă la geamul atriului drept al inimii şi să privească înăuntru. De acolo se vede sufrageria sufletului meu, unde pe un fotoliu eşti aşezată tu care stai picior peste picior, purtând la gât un şirag de perle , citind paginile nescrise ale acestei cărţi. Prin urmare nimeni nu te va găsi! Romanele nu se sfârşesc odată cu cărţile care le conţin şi nici poeziile nu tac vreodată după ultimul vers. Există, chiar există undeva o dimensiune, a patra (nematerială), acolo unde nimic nu se termină şi nimic nu începe; acolo e doar continuitate şi intrarea în acea zona se face prin inima…
Căutăm idealuri într-o lume imperfectă, deşi aspiraţia noastră atinge perfecţiunea. Doar aspiraţia! Dacă acest reflex al căutării idealurilor s-ar atrofia, atunci lumea ar cădea definitiv în mâna înţelepţilor nefericiţi. Dacă despre fericire nu se poate poveşti cu adevărat, în schimb despre lipsa ei se pot scrie tone de hârtie.
Cine sunt eu, cine eşti tu, cine suntem noi? Nimeni nu ar putea să dea un răspuns cu adevărat. Ştiu însă că suntem pagini ale aceleiaşi cărţi fără de sfârşit. Acum realizez că nu eu am scris această carte. Mi-ai şoptit-o de peste umăr…”(7/2/1 – SD)

16832096_1335829896481459_4623543447102663837_n

***

citiți ,,Şapte zile, două suflete, o viaţă” – Sorin Diaconescu, editura Coresi

Un fleac, ne-au ciuruit!

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2017

Un fleac, ne-au ciuruit!

Vizita lui Klaus Johannis în America. Corespondenţă din Washington

Autor: Grigore L. Culian (New York)

 

Întâlnirea președintelui Klaus Iohannis cu Comunitatea Română din Washington a fost o ședință foto pentru televiziunile din România!

Ceea ce ar fi trebuit să fie o întâlnire-dialog a președintelui Klaus Iohannis cu membri ai Comunității Române din zona Washington, DC., urmată, eventual, de întrebări și/sau răspunsuri, s-a transformat într-o ședință foto prost regizată de Ambasada României la Washington și la fel de prost executată de armata de „jurnaliști” teleghidați trimiși de televiziunile din țară.

Ambasadorul României la Washington, George Cristian Maior, a deschis show-ul cu un discurs de introducere a președintelui Iohannis, a urmat „magistrala cuvântare” a șefului statului, îndelungi aplauze, apoi îmbrânceli, dări din coate și coada la fotografii individualizate cu familia prezidențială. Preț de aproximativ o oră și jumătate am asistat la o acțiune în care presupusul dialog al românilor din America (unii veniți de la sute de kilometri din alte state – printre care și subsemnatul) cu Primul Bărbat al Țării a fost practic inexistent, în ciuda eforturilor președintelui de a lega câteva vorbe cu cei cu care se fotografia în fața camerelor de luat vederi.

În aceste condiții, mi-a fost imposibil să pun o întrebare și/sau să primesc un răspuns, așa că m-am așezat la coadă pentru a-i spune câteva cuvinte oaspetelui. Când mi-a venit rândul, am salutat-o mai întâi pe Prima Doamnă, apoi i-am strâns mâna președintelui și i-am spus: „Domnule președinte, bine ați venit în America, sunt un jurnalist româno-american, am condus 10 ore pentru a fi prezent la această întâlnire și sunt decepționat. Sigur ca mă simt onorat sa fac o fotografie cu Președintele României, dar eu nu am venit aici pentru a face fotografii, am venit pentru a-mi face meseria și a va aduce la cunoștință câteva probleme ale comunităților de români din America, urmând să public toate aceste lucruri.” Președintele m-a privit lung și mi-a spus: „Vă pun în legătură cu consilierul meu și puteți discuta cu el aceste probleme”. Așa s-a încheiat „dialogul”.

A urmat o discuție cu consilierul prezidențial Andrei Muraru, care m-a trimis scurt la plimbare, spunându-mi că „așa a fost formatul” întâlnirii.

Ar mai fi de adăugat faptul că „spectacolul” de miercuri, 7 iunie 2017, desfășurat la Ambasada României din Washington, a avut loc în prezența actualului ambasador al Statelor Unite în România, Hans Klemm, dar și a doi foști ambasadori, James Rosapepe și Mark Gitenstein, toți democrați! Surprinzatoare a fost absența de la întâlnire a Sandrei Pralong, consilierul prezidențial pentru relația cu Diaspora (și vârful de lance al Fundației Soros în România, unde „capul răutăților” este cel mai mare dușman al președintelui Donald Trump: George Soros!) lăsată acasă, probabil, din motive „strategice” (am scris despre asta în editorialul din 6 iunie din Cotidianul).

iohannis-washington-de-la-gculian.v6a9rqso1n

Înconjurat și puternic susținut de trei foști sau actuali ambasadori americani în România numiți de președinții democrați Bill Clinton și Barack Obama, președintele Klaus Iohannis se va întâlni mâine, 9 iunie, în Biroul Oval de la Casa Albă, cu republicanul Donald Trump. Foarte interesant de urmărit cu ce se va alege România în urma acestei vizite. Până una-alta, întâlnirea de ieri a președintelui Klaus Iohannis cu românii din zona Washington a fost un fleac pentru reprezentanța diplomatică românească din capitala americană, condusă de fostul șef al SRI, George Cristian Maior. Ne-au ciuruit!

P.S. Mulțumesc Ambasadei României de la Washington pentru invitație și acreditare. Apreciez pozitiv lipsa tradiționalului chiolhan de final cu mici si sarmale, care ar fi amplificat înghesuiala și ar fi dat apă la moară televiziunilor din România.

Washington, DC, 8 iunie 2017

Grigore L. Culian (director al publicatiei “New York Magazin”, http://www.nymagazin.com/en_US/)

Grigore Culian

 

Foto autor: Grigore L. Culian

La Casa Albă nu se merge cu căciula în mână!

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2017

La Casa Albă nu se merge cu căciula în mână!

 

Autor: Grigore L. Culian (New York)

 

„Voi divorţa de Europa şi de toate ţările care trag America în piept şi îi mănâcă banii. Matale în ce barcă te vei urca?”. Aşa am tradus eu invitaţia surprinzătoare de a vizita Washingtonul adresată de preşedintele american Donald Trump omologului său român Klaus Iohannis, al treilea şef de stat sau de guvern primit oficial de liderul de la Casa Albă – după cancelarul german Angela Merkel şi premierul britanic Theresa May! Unii au spus că e vorba de un succes fulminant al diplomaţiei româneşti, alţii că Donald Trump jr., fiul cel mare al preşedintelui SUA, care a vizitat recent România, a fost impresionat de cele văzute şi l-ar fi sunat pe tăticu să-i spună că trebuie să acorde mai multă atenţie acestui colţ de lume, alţii că Donald Trump vrea să afle cu cine pleacă la drum şi îşi testează potenţialii aliaţi europeni. Optez pentru ultima variantă.

Nu sunt analist politic sau militar şi nu mă voi lansa în teorii geostrategice sofisticate greu de înţeles, dar trebuie să spun că, indiferent de culisele acestei vizite cel puţin ciudate, României i se oferă şansa de a alege între o politică externă directă, onestă, şi cartea duplicităţii, două opţiuni care vor fi în mâinile lui Klaus Iohannis vinerea viitoare (9 Iunie, n.n.). Nu sunt nici în măsură să dau sfaturi şi mă voi limita la a spune cum aş aborda eu întâlnirea din Biroul Oval de pe 9 iunie, când Klaus Iohannis va avea în faţă „uraganul” Donald Trump.

Aş lăsa baltă povestea cu lupta anticorupţie şi statul de drept. Donald Trump ştie că Iohannis e un „convicted felon” („infractor condamnat”) în povestea cu casele şi că o parte din procurorii, judecătorii şi oamenii din Servicii lăsaţi moştenire de Traian Băsescu încă îşi fac de cap.

Aş ţine-o la uşă pe Sandra Pralong, consilier prezidenţial şi vârf de lance al Fundaţiei Soros în România, prezenţa ei în Biroul Oval putând fi taxată drept o ofensă, în condiţiile în care fosta jurnalistă este o apropiată a celui mai înverşunat duşman al liderului de la Casa Albă: George Soros!\

Aş pune accent pe latura economică a relaţiilor româno-americane şi pe lupta împotriva terorismului, două subiecte pe care Donald Trump le stăpâneşte foarte bine şi reprezintă priorităţi ale primului său mandat.

Nu aş uita să amintesc – fie şi în treacăt – de problema ridicării vizelor pentru români, NU ca o monedă de schimb, ci ca un semn de prietenie.

În final, i-aş spune lui Donald Trump doar trei cuvinte: „suntem cu voi”. Apoi l-aş întreba ce înseamnă „covfefe”, cuvântul ciudat care a derutat întreaga presă americană! După care aş tăcea, căci Iohannis ştie să tacă.

Lăsând gluma la o parte, prezenţa lui Klaus Iohannis la Casa Albă este o şansă uriaşă pentru România de a-şi defini clar poziţia în faţa unui lider mondial impredictibil, dar pentru care cuvântul dat înseamnă tot. Va alege România calea europeană a Angelei Merkel sau va risca mergând pe mâna unui preşedinte care ignoră toate regulile pentru a impune interesele americane (şi) în Europa? În fond, asta este fişa postului oricărui şef de stat, iar Donald Trump nu dă doi bani pe cei care vin la Casa Albă cu căciula în mână şi bătând din călcâie!

New York, 5 iunie 2017

***

P.S. Vineri, 2 iunie 2017, am trimis Administraţiei Prezidenţiale o cerere de acreditare. Iată răspunsul primit: „Bună seara! În vederea acreditării pentru întâlnirea de la Casa Albă dintre Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, şi Preşedintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump, vă rog să ne furnizaţi următoarele date: nume, prenume, data naşterii, număr SSN (dacă există), cetăţenie, ţara de reşedinţă, oraş, stat, număr de telefon, când ajungeţi în D.C. (dată şi oră), când plecaţi (dată şi oră), unde sunteţi cazat în D.C. Precizăm că protocolul Casei Albe impune anumite restricţii cu privire la numărul de jurnalişti care au acces la această întâlnire, astfel încât vă vom putea confirma acreditarea numai în urma răspunsului oficial al institu]iei americane. Vă mulţumim!

Administraţia Prezidenţială,  Departamentul Comunicare Publică”.

Pănă astăzi, 5 iunie 2017, nu am primit niciun răspuns, dar datele le-am dat! Prin comparaţie, acreditarea pentru USOpen 2017 am primit-o cu 3 luni înainte de începerea turneului şi nu mi s-au cerut decât o adresă, un act de identitate şi un număr de telefon, deşi marele turneu de tenis de la New York reprezintă o potenţială ameninţare teroristă de gradul 0 (zero)!

 

Grigore Culian

Foto. Grigore L. Culian, director al publicaţiei româno-americane: New York Magazin” (http://www.nymagazin.com/en_US/)

De vorbă cu Dr. Flavius-Alexandru Gherasie, medic rezident, Spitalul de Urgență Floreasca

Interviu realizat de Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

 

„Eu am încredere în medicii români și în spitalele noastre și sper ca oamenii să înțeleagă și să nu se hazardeze cu afirmații defăimătoare și nefondate la adresa medicilor. Suntem aici să ajutăm, nu să facem rău”!

 

Ana Magdin: Domnule dr. Flavius Alexandru Gherasie, cum ați caracteriza viața unui medic în România în acest moment?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: În primul rând cred că a fi medic, fie în România, fie în orice altă țară, înseamnă să te dedici meseriei. Medicii, din respect pentru meseria lor și din respect pentru viață și pacienți sunt nevoiți să facă sacrificii. Unul dintre acestea ar fi mai puțin timp petrecut cu familia în favoarea meseriei. Nu neg însă că, pe de altă parte, această profesie îți aduce și multe împliniri, satisfacții și, deopotrivă, amăgiri.

Ana Magdin: De ce credeți că aleg medicii noștri să plece din țară?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Sunt mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi situația financiară, având în vedere că în statele vestice pachetul salarial oferit doctorilor este foarte atractiv. Un alt aspect ar fi posibilitatea medicilor de a se specializa sau perfecționa pe anumite tehnici sau manevre medicale noi, pentru ca, ulterior, mulți dintre ei să se  întoarcă în țară cu experiența acumulată și să practice medicina în România. Pentru români.

IMG_6100

Foto. dr. Flavius Alexandru Gherasie

Ana Magdin: Dvs intenționați să părăsiți România pentru a practica medicina în altă parte?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Au existat câteva momente cănd am înclinat spre plecare. Și este posibil să mai fie. Pentru că eu privesc un stagiu în afara țării ca pe o oportunitate. Însă, sunt destul de legat de tot ceea ce înseamnă România, motiv pentru care sper că la finalul rezidențiatului să găsesc aici în țară locul potrivit pentru a practica medicina și nu în altă parte. Nu este simplu să trăiesti departe de casă, de familie.

Ana Magdin: Ce provocări profesionale întâmpinați la locul unde vă desfășurați acum activitatea, având în vedere că Spitalul de Urgență Floreasca este unul dintre cele mai bine cotate unități medicale din România?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: În Spitalul Floreasca fiecare gardă este o provocare. Pacienții au patologii complexe și fiecare caz în parte trebuie gândit în amănunt pentru ca deciziile și conduita terapeutică să fie de top. În fond, este vorba de renumele spitalului, asa cum ați amintit, nu? Ca medic, oriunde ți-ai desfășura activitatea ar trebui să fie o provocare. Face parte din conduita și agenda zilnică. Asta ne ține de fapt focusați, performanți.

FullSizeRender

Ana Magdin: Ce credeți că nu funcționează în sistemul medical Românesc?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Sunt multe neajunsuri și nu vreau să reiau aspecte deja, de ani buni discutate. În principal cred că ar fi foarte util să existe mai multe spitale. Să fie modernizate unitățile deja funcționale și, de asemenea, să fie găsite soluții pentru păstrarea personalului medical în țară.

Ana Magdin: De ce s-a ajuns ca în spitale să moară copii pentru o simplă operație de apendicită sau de amigdalită?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Orice intervenție presupune un anumit risc și orice intervenție poate da complicații. Sunt studii care atestă acest lucru. Evenimente regretabile ca cele enumerate mai sus se produc și în alte țări. Nu cred că este cineva vinovat, lucrurile sunt mult mai complexe, cauzele pot fi multiple. Eu am încredere în medicii români și în spitalele noastre și sper ca oamenii să înțeleagă și să nu se hazardeze cu afirmații defăimătoare și nefondate la adresa medicilor. Suntem aici să ajutăm, nu să facem rău.

Ana Magdin: Ce ați schimba în domeniul dvs dacă ați putea?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Cred că aș umbla puțin la mentalitate. Aș miza pe gestionarea eficientă a resurselor spitalicești și bugetare. Și aș gestiona puțin diferit relația pacient-medic, abordarea cazurilor. Nu în ultimul rând, ar fi foarte util dacă procedurile birocratice din sistem ar fi concentrate și simplificate.

Ana Magdin: Care este din punctul dumneavoastră de vedere abordarea corectă medic-pacient astfel încât tratamentele pe care le prescrieți să funcționeze?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Întotdeauna le explic pacienților pentru ce anume le prescriu tratamentul, ce înseamnă și ce implică abandonul terapiei. De altfel, fiecare procedură este explicată atât pacientului cât și familiei sale. Este bine ca fiecare să înțeleagă exact ce urmează dacă respectă prescripția. Și mai ales riscurile neacceptării acesteia. În felul acesta reduc procentul abandonului medicației prescrise.

Ana Magdin: Este tot mai vehiculată ideea că principala cauză a multor afecțiuni este stresul și nu neapărat stilul de viață. Agreați această teorie?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Cred că stresul este un factor aproape nelipsit, care ar putea contribui într-o oarecare măsură la apariția sau decompensarea anumitor patologii, în principal psihiatrice. Stilul de viață este recunoscut ca factor de risc important, mai ales în ceea ce privește patologia cardiovasculară, patologii metabolice și digestive. Sigur că am putea sa dezvoltăm acest subiect, dar este foarte clar că atât stresul, cât și un stil de viață necorespunzător sunt nocive pentru sănătatea noastră.

Ana Magdin: Ce afecțiuni regăsiți în top, între pacienții dumneavoastră?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Majoritatea pacienților mei suferă de boli cardiovasculare și pulmonare, dar de cele mai multe ori pacienții au multiple patologii asociate. Dacă ar fi să enumăr ar trebui să încep cu insuficiența cardiacă, hipertensiunea arterială, cardiopatia ischemică, fibrilația atrială, bronhopneumopatia cronică obstructivă, pneumonii, diabet zaharat și multe altele.

Ana Magdin: Aveți o întrebare sau o sugestie pentru ministrul sănătații?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Domnule ministru, aș vrea să vă întreb care este strategia instituției pe care o conduceți în ceea ce privește reclădirea infrastructurii în sănătate. Există proiecte cu absorbție de fonduri europene în scopul prevenției medicale?

Ana Magdin: Ce vă doriți cel mai mult pentru dvs ca medic?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Îmi doresc ca experiența și informațiile acumulate să mă ajute să iau cele mai bune decizii pentru pacienții mei. Îmi doresc, ca în ciuda provocărilor, să ajung la nivelul la care, profesional, să nu îmi reproșez nimic. Să nu mă mustre conștiința. Să știu sigur că am făcut tot ceea ce era omenește și medical posibil să fac.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Iubesc România și iubesc oamenii, îi salut cu căldură pe cei de peste granițele țării și le transmit tuturor să aiba grijă de sănatatea lor, prevenind pe cât este posibil.

Epigrame estivale (1)

Posted by Stefan Strajer On May - 30 - 2017

Epigrame estivale (1)

Autor: Sorin Olariu (Michigan, SUA)

 

Cuplu la scufundări nautice

 

Soției sale, c-un gest tandru,

I-a pus costumul de scafandru

Gândindu-se și el, că iacă,

Măcar sub apă o să tacă!

~

Vacanţe exotice

 

Președintele-i în Cuba,

Premieru-n Baleare,

Guvernanții în Aruba

Iar românii… la Strâmtoare!

~

Litoralul românesc

 

Astăzi mergi la mare

Fără pic de grețuri;

Dacă nu e soare

Te prăjești la prețuri.

~

Agrement

 

La concedii estivale

Cu magnaţii sunt egal:

Ei cu iahturi personale,

Eu cu trenul personal.

~

Croazieră de lux cu femei

 

E voiajul după care

S-a văzut, la o adică:

Una are rău de mare,

Celelalte rău de mică.

~

Concedii în România

 

Toți românii de pe-afară,

Pe acas’, când mai apucă,

Dup-o-ntreagă zi în țară

Iar le vine dor de ducă.

sorin poza

Foto. Sorin Olariu

Radu Cârlan, un rocker cu suflet de aur!

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2017

Radu Cârlan, un rocker cu suflet de aur!

De vorbă cu bucovineanul Radu Cârlan, rockerul care se ocupă de salvarea animalelor abandonate…

Interviu realizat de Ana Moroşanu Magdin (Bucuresti)

 

A.M.M.: Cum mai este perceput rockul românesc?

 

Radu Cârlan: Rockul românesc este perceput extraordinar de bine, atât în România, cât şi în afara României, cu un mic amendament, nu prea există. Am zis „nu prea” există, pentru că încă mai sunt câteva trupe care vor şi mai încearcă să facă muzică rock, compoziții proprii, dar nu prea le bagă nimeni în seamă. În zona de metal-rock mai există ceva convulsii, dar raportat la ce se întâmplă în alte țări, e prea puțin. Însă în zona de blues-rock, hard-rock, fusion-rock, este cam trist şi nu este vina trupelor care încearcă să-şi promoveze piesele proprii. Vorba unui prieten, „există, dar nu prea se vede”.

1

A.M.M.: Ce crezi că trebuie făcut pentru promovarea acestor minunate valori muzicale româneşti?

 

Radu Cârlan: Foarte multe s-ar putea face în această privință, dar cam toate țin de educație, de şcoală, de implicarea media şi lucrurile încep să devină complexe şi dificil de făcut, pentru că plecând de la nivelul cel mai de sus, nu se doreşte nici ca oamenii să fie educați, nici să aibă prea multă cultură. Motivul e simplu, de la un anumit nivel de educație şi cultură, oamenii încep să-şi pună întrebări şi cu cât creşte nivelul, încep să caute şi răspunsuri la întrebările pe care şi le pun, ceea ce, cu siguranță, dacă s-ar întâmpla, ar deveni mai mult decât deranjant. Muzica rock, prin mesaj, cam are „prostul” obicei sa pună degetul pe rană.

2

A.M.M.: Ce proiecte ai, unde te pot vedea şi asculta… rockerii?

 

Radu Cârlan: Proiectul meu de suflet, în care sunt şi voi fi implicat până în ultima clipă a vieții mele şi posibil şi după, este Ride on Band. Mai am diferite colaborări, dar nu le pot numi proiecte şi nu are sens să le enumerăm acum. Deci, ascultătorii de muzică hard-rock, funk-rock, fusion rock, blues-rock, jazz-rock, mă pot vedea şi asculta oriunde apare Ride on Band, adică la concertele din cluburi, pe Youtube, Facebook, Reverbnation, iTunes, e suficient să căutați Ride on Band pe Google şi veți afla toate noutătile despre noi, sau să accesați pagina noastră de Facebook pentru a afla locurile unde ne puteți vedea şi asculta live.

Un aspect foarte important, Ride on Band cântă compoziții proprii. Fiecare membru al trupei participă şi îşi pune amprenta asupra pieselor Ride on Band. Vreau să-i amintesc neapărat pe colegii mei de trupă: Codrin Buliga – chitara şi voce, Andrei Cobzaru – chitara bas şi voce, Ionut Nistor – tobe şi voce, muzicieni şi oameni extraordinari.

3

A.M.M.: De ce crezi că trupele rock româneşti nu sunt invitate în emisiunile de divertisment, în emisiunile muzicale…?

 

Radu Cârlan: Majoritatea posturilor de radio şi televiziune, spun ca muzica rock, jazz sau blues, nu fac audiență şi că acesta este motivul pentru care nu le difuzează. Asta este o prostie, cum să ai audiență la ceva ce nu difuzezi niciodată, la ceva ce nu promovezi niciodată? Este clar că nu vor să facă asta. Nu vor să o facă pentru că nu ar avea cum să mai controleze mesajul. În muzica rock, muzicienii şi publicul rock, sunt oameni pe care nu-i poți face să spună că e totul bine şi frumos, atunci când nu e aşa.

5

A.M.M.: Cum vezi tu în acest moment viitorul rockului în România?

 

Radu Cârlan: Am o fire optimistă, deci cred că rockul îsi va regăsi locul pe care îl merită şi în România. Ține în primul rând de noi, trupele de rock, să nu renunțăm, să nu capitulăm în fața piedicilor care ni se pun. Accentul trebuie pus în primul rând pe compoziții proprii, ăsta e spiritul rock-ului, sunt bune şi cover-urile, ca şi exercițiu în sala de studiu, dar accentul trebuie pus pe compoziții proprii şi creativitate, numai aşa putem ține rockul în viată. Avem instrumentişti foarte valoroşi în România, care de cele mai multe ori, datorită faptului că a canta compozițiile proprii nu le poate asigura venitul necesar unui trai decent, preferă să cânte piesele altora, de obicei hituri internaționale pentru că asta aduna un oarecare public plătitor, dar asta pe termen lung nu le face decât rău. Le face rău lor, ca şi artisti, pentru că le inhibă creativitatea, face rău publicului, care din acest motiv devine tot mai închis la nou, face rău rockului, în general.

Am fost implicat la un moment dat într-o trupă de cover-uri rock, instrumentişti foarte buni, se cânta foarte bine şi corect, sălile de concert erau pline şi cu toate astea plecam de fiecare dată cu un gust amar de la concerte, pentru că îmi dădeam seama că dacă am fi cântat o compoziție proprie, oricât de bună ar fi fost, publicul nu ar fi reacționat pozitiv pentru că nu era o piesa cunoscută, ceva ce ştia de la radio sau din ce ascultă acasă. Ne făceam rău nouă, ca şi artişti şi făceam rău publicului, îl prosteam, dădeau din fund, dar nu mai puneau mintea la treabă. Rockul trebuie să-ți pună creierul la treabă.

6

A.M.M.: Pe unde vă întalniți, pe unde mai cântați…?

 

Radu Cârlan: Cu trupa ne întâlnim la sala de repetiții şi la studioul de înregistrări, adică în acelaşi loc, pentru că avem sala de repetiții acolo unde avem şi studioul de înregistrări. Cântăm pe unde se poate cânta rock, adică festivaluri şi cluburi, din ce în ce mai puține locuri de cântat. Cu publicul ne întâlnim la concertele noastre.

 

A.M.M.: Cum este viața ta de artist?

 

Radu Cârlan: Viața mea se împarte între orele petrecute în sala de repetiții, studioul de înregistrări, familie, serviciu şi implicarea în salvarea animalelor abandonate (aici cred că toți ar trebui să facem mai mult). De cele mai multe ori am sentimentul că timpul este prea scurt pentru a face toate lucrurile pe care consider că trebuie şi îmi doresc să le fac, că fiecare din aceste activități pe care le-am numit ar merita mai mult timp alocat, mai puțin serviciul, aici timpul de opt ore, cinci zile pe săptămană e mai mult decât suficient. Evident cel mai mult timp îl aloc muzicii şi cel mai puțin somnului.

 

A.M.M.: Ce crezi că trebuie făcut în România pentru ca marile valori din muzica rock să nu se piardă?

 

Radu Cârlan: În primul rând trupele de rock trebuie să facă totul la un nivel muzical cât mai ridicat, fără compromisuri, să se susțină şi să se ajute între ele. În al doilea rând, publicul trebuie să susțină trupele rock din România, nu sunt foarte multe, deci nu e atât de greu, apar tot timpul şi trupe noi, care cântă compozițiile lor, dar care nu reuşesc să răzbată din cauza faptului că nu-i bagă nimeni în seamă şi din acest motiv dispar din peisajul rock. Mai îngrijorător este faptul că şi unele cluburi în care se cântă rock încep să nu mai accepte trupe care cântă compoziții proprii şi acceptă numai trupe de cover-uri pe motiv că publicul trebuie să cunoască piesele ca să se simtă bine şi să consume. Publicul trebuie să arate cluburilor că nu este aşa, că are capacitatea să asculte ceva nou, că vrea şi îi place să gândească. Eu am mare încredere în publicul din România. Mesajul meu pentru ascultătorii de muzică Rock, Blues, Jazz, este ca atunci când află că va fi un concert cu o trupă de care nu au auzit, să fie curioşi, să se documenteze atât cât e posibil, de cele mai multe ori aceste trupe au undeva pe net postate nişte piese şi câteva vorbe. Dacă li se pare cât de cât interesant mesajul pe care îl transmit, să meargă la concertele lor şi să-i sustină. Dacă publicul va face asta, rockul va trăi, dacă nu, rockul va muri oricât de mult s-ar strădui trupele să-l țină în viață.

Publicule, în mâna ta este viața sau moartea Rockului!

 

A.M.M.: Cum îți petreci timpul în România?

 

Radu Cârlan: Aşa cum îți spuneam şi mai devreme, timpul meu este împărțit între muzică, familie, serviciu, încercarea de a ajuta atât cât pot în activitați de salvare a animalelor abandonate şi, foarte rar, o scurtă vacanță pentru că nu prea mai rămane loc pentru aşa ceva.

7

A.M.M.: Un gând pentru rockerii de pretutindeni!

 

Radu Cârlan: Mesajul meu pentru rockerii de peste tot e format din titlurile a trei piese Ride on Band: Don’ t Give It Up, Ride On și Never Stop Rockin’!!!

Academia Româno-Americană (ARA) – promotoare de valori românești!

Congresul ARA – la a 41-a reuniune internațională a oamenilor de știință

Autor: Galina Martea

În scopul de a promova valorile culturale și spirituale umane, o instituție academică reprezintă, în primul rând, istoria și dezvoltarea complexă a propriei activități și, nemijlocit, procesele evolutive ce aparțin propriei națiuni. Pe când, persoanele ce administrează această instituție, la rândul lor, sunt oameni distinși ce tind să promoveze cele mai frumoase și alese valori spirituale; sunt personalități marcante ce promovează în mod onorabil cultura universală și cea națională, nivelul de dezvoltare a celor mai importante domenii de activitate intelectuală – stiință, instruire, artă și, nu în ultimul rând, totalitatea valorilor spirituale și materiale acumulate de propriul popor în decursul vremurilor. Astfel, o asemenea instituție academică, cu însușiri spirituale/intelectuale/științifice, este Academia Româno-Americană de Științe și Arte (American Romanian Academy of Arts and Science, ARA) din S.U.A., aceasta fiind condusă de Doamna Ruxandra Vidu (Președinte ARA, dr., prof. univ., om de ştiinţă în domeniul nanomaterialelor şi nanotehnologiilor, cu numeroase invenţii brevetate în SUA; decorată cu importante premii şi distincţii mondiale; profesor la renumita Universitate din California Davis – instituţie de învăţământ superior ce este în topul celor mai bune 50 universităţi din lume). Reprezentând și întrunind intelectualitatea poporului român de pretutindeni și nu numai, ARA se identifică prin „personalitatea sa” ca cel mai important centru academic al oamenilor de știință din diaspora română. Având în palmares personalități de o valoare aparte a neamului românesc, ARA mereu a întrunit și continuă să unească în rândurile sale pe cei mai onorabili oameni de știință și de cultură din întreaga lume. Cu multă onoare, printre membrii Academiei Româno-Americane au fost prezenți: profesorul și filozoful Mircea Eliade, scriitorul și dramaturgul Eugen Ionescu, profesorul George Emil Palade – cu Premiul Nobel în fiziologie şi medicină în anul 1999, etc. Printre membrii de onoare, de asemenea, sunt prezenți savanți cu renume: academicianul Eugen Simion – România, academicianul Augustin Buzura, ambasadorul John R. Davis – S.U.A., și, respectiv, multe alte personalități marcante din domeniul științei. Nemijlocit, cu mult prestigiu, ARA colaborează activ și întreține legături de comunicare științifică cu Academia Română, Academia de Științe Medicale din România, Academia de Științe a Moldovei, Institutul Cultural Român etc. Este mereu implicată în proiecte bilaterale ce pun bazele în dezvoltarea culturii academice.

ARA_imagine-2017x

Academia Româno-Americană de Știinte și Arte promovează valorile intelectuale cu multă prețuire și gratitudine, în mod special, valorile ce sunt concepute de oamenii de știință ai neamului românesc. Promovând la nivel internațional realizările oamenilor de știință din diaspora română și nu numai, ARA își aduce contribuția reală în stimularea domeniului de cercetare științifică din diverse domenii de activitate. Pentru a motiva și mai mult omul de știință și cultură, în fiecare an are loc Congresul ARA – reuniune stiințifică de nivel internațional prin care delegații/invitații dezbat probleme majore de ordin organizatoric, științific, economic, instructiv, cultural etc., respectiv, cercetătorii științifici prezentând cu mare interes și satisfacție contribuțiile și realizările științifice efectuate în timp. Așadar, în anul 2017 Congresul ARA, cu ediția 41, va fi organizat în cadrul Universității din Craiova, România, în perioada 19-22 iulie, președinte organizatoric al congresului fiind dna Ruxandra Botez (dr., prof., univ., savant). Comitetul Local de Organizare și Comitetul Internațional Consultativ al Congresului ARA vor asigura desfășurarea/derularea calitativă a evenimentului științific preconizat cu toate cele necesare. Cu atât mai mult, realizarea și organizarea unei asemenea acțiuni de valoare în țara de origine, în România, este o onoare enormă atât pentru Academia Româno-Americană, cât și pentru întreaga națiune română. Ediția 41 a Congresului ARA își va desfășura lucrările cu genericul „Știința și arta în epoca modernă”, astfel, oferind diverse oportunități pentru tinerii savanți din țară și străinătate, și, nemijlocit, oferind spațiul necesar pentru publicarea lucrărilor/materialelor științifice prezente la secțiunile: științe exacte, științe ale naturii, științe sociale, știinte aplicate, artă și design, limbă și literatură, estetică, teologie și studii religioase, filosofie, istoria științei, științe interdisciplinare, design, arte marțiale, etc. În așa mod, cercetătorii științifici, membri ARA, vor avea ocazia să prezinte lucrările științifice elaborate conform domeniilor indicate, ulterior, acestea fiind publicate într-un volum destinat materialelor congresului, denumit „Proceedings of the 41th ARA Congress”. Prin urmare, obiectivul de bază al evenimentului preconizat, Congresul ARA, reprezintă aspectul de valorificare sau mai bine zis punerea în valoare a muncii intelectuale/științifice/culturale în slujba omului. Astfel de acțiuni și ediții ale Congreselor ARA au fost organizate și în anii precedenți, adică în fiecare an și de-a lungul celor 42 de ani de existență de la înființarea academiei. Respectiv, în așa mod s-au derulat: în anul 2015   Congresul ARA, ediția 39, a avut loc la Institutul Național de Fizică Nucleară din Frascati, Roma; în anul 2016 Congresul ARA, ediția 40, a avut loc la Montreal, Canada, etc. Aici este cazul de menționat: contribuția majoră în organizarea acestor evenimente de talie/de valoare internațională revine Consiliului de Administrație ARA și, nu în ultimul rând, Președintelui ARA, și, în acelați timp, membrilor ARA care sunt destul de activi și receptivi în a sprijini acțiunile/activitățile înaintate de ARA. Deci, complexitatea acestor acțiuni și valori spirituale nu sunt altceva decât corelarea fenomenelor sub raportul necesităților sociale umane și idealurilor generate de acestea. La rândul lor, toate sunt lucruri nobile ce însuflețesc și motivează existența umană prin cele mai frumoase forme ale dezvoltării.

Ruxandra Vidu_Foto-Presedinte ARA

Foto. Presedinte ARA: Ruxandra Vidu

Prin urmare, pentru contribuția enormă în administrarea Academiei Româno-Americane de Stiinte și Arte să ne exprimăm mesajul de mulțumire și respect față de Ruxandra Vidu (dr., prof. univ., om de știință de valoare mondială), Președinte ARA. Iar pentru organizarea Congresului ARA, ediția 41, urmează a fi transmise mulțumirile de rigoare Consiliului de Administrație ARA și, cu aceleași considerațiuni, Dnei Ruxandra Vidu (Președinte ARA). De asemenea, felicitări și mulțumiri de respect tuturor membrilor ARA, oameni de bună credință care prin aportul lor academic îmbogățesc cultura națională și cea universală. Totodată, în mod prioritar, cu salut de recunoștință și cu cele mai frumoase urări de bine Academiei Româno-Americane pentru faptul că există în calitate de instituție academică în viața românilor de pretutindeni și nu numai; pentru faptul că promovează în mod distinct valorile spirituale/intelectuale/științifice/culturale românești în spațiul universal al existenței umane; pentru faptul că unește în sine tot ceea ce este suprem în viața unui om de știință.

(Galina Martea, membru ARA)

G.Martea,foto 45,ag,jpeg

Foto. Galina Martea

Tractatus logico-philosophicus – noul mod în care Ludwig Wittgenstein face filosofie

Autor: George Petrovai

 

Din totdeauna, ceea ce trebuie înțeles drept momentul când cugetarea antică greacă și cea orientală devin sistemice și sistematizatoare pentru curiozitatea umană, filosofia a căutat să ofere explicații îndestulătoare și într-o manieră riguros-coerentă despre lume: natura înconjurătoare, societate și om. În acest sens, Aristotel a conceput logica formală sau gândirea care se gândește pe sine ca parte a amplului său tablou explicativ asupra lumii (cu nețărmurită admirație, I. Kant va spune despre logica aristotelică că singura ei însușire este aceea că-i eternă!), unde el ne prezintă formele și legile gândirii corecte.

Astfel, dată fiind strânsa legătură dintre gândire și limbaj (orice gândire se configurează și se exprimă în cuvinte rostite, cuvinte scrise sau în limbajul interior), rezultă că limba nu doar că a condiționat dezvoltarea rațiunii, dar deține și un important rol la fixarea și transmiterea ideilor. De unde justa concluzie: O idee clară se exprimă printr-un limbaj clar, pe când ideea confuză are parte de o exprimare pe măsură!

Întrucât noțiunile sau formele elementare ale logicii se exprimă în cuvinte (noțiunea poate fi redată prin unul sau mai multe cuvinte, vasăzică sferei și conținutului noțiunii le corespund semnificația și sensul cuvântului care o reflectă), iată de ce, pentru a nu fi obscure și confuze, ele (deopotrivă noțiunile și cuvintele) trebuie să fie clare și distincte. De altminteri, filosoful francez Réné Descartes (1596-1650) a considerat claritatea și distincția drept „cele mai însemnate calități ale gândirii”, iar Augustin, ne informează Eugen Munteanu în nota 104 a opusculului De dialectica, a conceput dezambiguizarea „nu ca pe o operație de echivalare sinonimică (verbis singulis), ci ca pe un proces inclus în dimensiunea pragmatică a comunicării”.

Foloasele de pe urma însușirii și apoi a respectării celor patru principii ale logicii formale sunt cu adevărat remarcabile: legea identității conferă gândirii noastre precizie, legea noncontradicției și a terțului exclus îi conferă consecvență, iar întemeierea sau fundamentarea cugetării este asigurată de legea rațiunii suficiente.

Dar iată că Ludwig Wittgenstein nu este de acord nici cu logica formală a Stagiritului și nici cu cea dialectico-hegeliană, așa că în lucrarea Tractatus logico-philosophicus ( de altminteri, singura publicată în timpul vieții), el – pe baza logicii matematice, în mod deosebit a logicii lui Bertrand Russell – va încerca să construiască un sistem filosofic. Dar nu un sistem oarecare, ci unul în care, ne informează tălmăcitorul Alexandru Surdu (Editura Humanitas, București, 1991), „urmau să fie abordate cele mai importante probleme teoretice ale vremii și chiar problema filosofiei înseși”.

Potrivit propriei destăinuiri, ambiția lui Wittgenstein era să elaboreze o lucrare în care rosturile lumii noastre să le explice nu semenilor, ci unor ființe extraterestre, adică acelora cărora avea intenția să le-o dedice. Având în vedere puținele cunoștințe filosofice de care dispunea autorul la vremea respectivă (doar studiul operelor lui Russell și Gottlob Frege, la care se adaugă audierea cursurilor lui Russell, Whitehead, Moore, Keynes, Hardy, Pinsent și Johnson la Cambridge), compatriotul nostru apreciază că din partea lui a fost „un act temerar”, chiar dacă Wittgenstein privea filosofia ca pe o problemă personală, în sensul proprie-i elucidări, fapt care, potrivit unei mărturisri ulterioare, făcea ca fiecare propoziție din această carte să fie „expresia unei suferințe, a unei boli”!

Cum a apărut Tratatul? Născut la Viena pe data de 29 aprilie 1889 (tatăl său, evreu cu origini saxone, era nu numai unul dintre fondatorii industriei siderurgice din Austria, ci și un mare admirator al artei în general, al celei muzicale în special), tânărul Ludwig Josef Johann Wittgenstein dovedește reale aptitudini atât ca interpret la clarinet, cât și pentru matematici, aeronautică și propulsie. Timp de doi ani (1906-1908) urmează la Berlin cursurile Facultății Tehnice, apoi la Manchester (1908-1911) pe cele de inginerie mecanică. Dar, așa cum spuneam mai sus, între timp el prinde gust pentru logica matematică prin intermediul tratatului Principiile matematicii (1903) al lui B. Russell, apoi începe studiul operei lui G. Frege. În 1911 îl vizitează la Jena pe Frege și tot atunci, pentru a putea urma sfatul acestuia cu audierea cursurilor la Cambridge, Wittgenstein abandonează studiile de mecanică, însă va rămâne pasionat de motoare pentru tot restul vieții lui.

După numai doi ani (toamna anului 1913) are loc prima izolare de lume a tânărului Ludwig: se retrage în localitatea norvegiană Skojden, aici își construiește de unul singur o cabană unde se dedică meditației, iar rezultatul meditației se concretizează în această stranie carte, care – din pricina primului război mondial (autorul participă ca voluntar, fiind luat prizonier în 1918 pe frontul din Italia) –apare în limba germană de-abia în 1921, pentru ca anul următor, cu o prefață semnată de B. Russell, să fie tipărită la Londra în limba engleză și în scurt timp să devină una dintre cele mai populare lucrări din filosofia contemporană (până în anul 1968 fusese tradusă în limbile franceză, italiană, spaniolă, rusă, suedeză, daneză, sârbă și chineză) sub numele Tractatus logico-philosophicus, nume sugerat de G.E.Moore.

În pofida succesului înregistrat de tratatul său, Wittgenstein cunoaște după război o perioadă de profundă criză spirituală. Considerându-și încheiată activitatea filosofic-științifică, el – ne înștiințează Al. Surdu în Cuvânt introductiv – „înclină spre viața monahală”, drept urmare „se apucă de studiul evangheliilor și consacră mult timp scrierilor religioase ale lui Tolstoi”. În plan scocial, din 1920 și până în 1926 se mulțumește cu postul de simplu învățător într-un sat, iar din toamna anului 1926 cu acela de ajutor de grădinar la o mănăstire de lângă Viena.

Revine în orașul natal, aici i se retrezește interesul pentru matematici și cercetarea științifică (se pare că hotărâtoare în acest sens a fost audierea în martie 1928 a unei conferințe susținută de matematicianul olandez L.E.J. Brouwer), așa încât se întoarce la Cambridge, unde în anul 1929 își ia doctoratul cu Tratatul și în 1930 este numit fellow la Trinity College.

Urmează a doua perioadă din viața gânditorului, care, la fel ca prima, culminează cu retragerea în Norvegia în anul 1936, unde-și redactează Philosophical Investigations (Cercetări filosofice), lucrare tipărită la Oxford în 1953, adică după moartea autorului (1951).

Cea de-a treia etapă din viața lui Wittgenstein se derulează după 1937, an în care se reîntoarce la Cambridge: în anul 1939 este desemnat succesorul lui Moore la catedra de filosofie, participă la al doilea război mondial ca brancardier la un spital din Londra și, pe urmă, ca laborant la un laborator medical din Newcastle, după război își reia activitatea la catedră, dar în anul 1947 își dă demisia, din nou trăiește izolat la o fermă din Irlanda, apoi – în totală singurătate – într-o locuință pe malul oceanului, efectuează în 1949 o călătorie în Statele Unite, după care, mai înainte de-a fi răpus de cancer, își vizitează rudele la Viena și mai face o călătorie în Norvegia…

tractatus-logico-philosophicus-ludwig

            Întrucât Ludwig Wittgenstein este genul de filosof care nu poate fi pe deplin înțeles doar din operă (de altminteri o operă restrânsă ca întindere, la cele două tratate deja amintite mai adăugându-se Observații asupra fundamentelor matematicii, carte apărută în anul 1956 la Oxford, în schimb o operă extrem de incitantă prin dezinhibiția cu care autorul ei abordează problematica filosofică), iată motivul pentru care am insistat asupra celor trei etape din viața sa, fiecare dintre ele cu momentul de vârf al recluziunii voluntare și, desigur, cu câștigurile spirituale plămădite în aceste revitalizante solitudini autoimpuse.

Tot ce se poate ca Wittgenstein să-l fi avut ca model pe Nietzsche, filosoful-artist complet lipsit de respect față de cutume și coordonatele cugetării disciplinate, însă sigur este faptul că, în ceea ce-l privește, omul și opera formează o unitate indestructibilă și, tocmai de aceea, mereu vie și provocatoare pentru acela care se apleacă asupra ei.

Aminteam mai sus despre încercarea lui Wittgenstein de a construi un sistem explicativ al lumii pe baza logicii matematice, cu toate că, ne avertizează Al. Surdu, este o certitudine că „diversitatea realității nu poate fi epuizată (reprodusă și construită) numai pe cale logică și cu atât mai puțin numai pe cale logico-matematică”.

În faza de început, adept al idealismului epistemologic schopenhauerian, pe care ulterior l-a abandonat „în favoarea realismului conceptual inspirat de lucrările lui Frege și Russell” (Surdu), se constată că, în deplin acord cu precizarea „logico-filosofic” din titlu, logica este axul tratatului lui Wittgenstein și că interpretarea propoziției este într-o atare măsură tema ei centrală, încât autorul nu ezită să identifice gândirea cu semnul propozițional.

Dar, în istoria cugetării omenești, gândirea a fost identificată și cu alte forme. Astfel, în logica aristotelică sau clasico-tradițională, gândirea (adevărată sau falsă) se exprimă cu ajutorul judecăților (la rândul lor adevărate sau false), care sunt redate prin propoziții. Relația logico-aristotelică dintre judecată și propoziție este următoarea: Orice judecată se exprimă printr-o propoziție, dar nu orice propoziție este o judecată! De pildă, propozițiile interogative, imperative și optative exprimă idei, ca atare pot să fie juste sau injuste. Însă, întrucât nu afirmă și nu neagă ceva despre ceva, ele nu sunt adevărate sau false și, drept urmare, nu sunt judecăți. S (subiectul logic, respectiv obiectul despre care se afirmă sau se neagă ceva) și P (predicatul logic, respectiv noțiunea care reflectă însușirea afirmată sau negată despre obiectul judecății), constituie cei doi termeni ai judecății. Vasăzică, structura judecăților și a propozițiilor din logica aristotelică este de tipul S-P, cratima reprezentând copula (verbul „a fi” numai la modul indicativ), explicit sau subînțeles, fie la forma afirmativă („Toți oamenii sunt muritori”), fie la forma negativă („Unele metale nu sunt radioactive”).

În logica dialectică a lui Hegel, unde judecata, respectiv propoziția, „reprezintă stabilirea determinabilității conceptului” (Surdu), apar forme de tipul „Singularul este general”, „Generalul este singular” etc., fiecare având pretenția că epuizează formele propoziționale și, prin aceasta, gândirea.

Așadar, dacă propoziția tradițional-aristotelică este prin excelență o formă de reflectare, iar cea dialectică o formă de reproducere a realității, propoziția logico-matematică din interpretarea lui Wittgenstein, considerată drept un model al realității, este o formă de modelare. Ca formă de modelare, propoziția este cu adevărat proiecția unui fapt sau a unei stări de lucruri, iar în structura aRb (a în relație cu b) a unei relații dintre obiecte. Dar, ne avertizează din nou Al.   Surdu, „aceasta nu însemnă că realitatea se reduce la fapte, că lumea se compune numai din astfel de fapte, indiferent în ce context se afirmă acest lucru”, motiv pentru care lui Wittgenstein i se poate imputa o considerabilă sărăcire a lumii prin omiterea proprietăților și claselor din rândul faptelor, respectiv a relațiilor dintre obiecte și clase și a celor dintre clase de obiecte.

Concepând propoziția ca proiecție sau imagine, aceasta i-a permis cugetătorului nostru ca, „asemenea unui inginer care se uită la o proiecție și vede ceea ce semnifică”, să facă în chip firesc abstracție „de evenimente, întâmplări, procese, în genere de timp, de succesiune, de cauzalitate” (Al. Surdu).

Dar iată ce afirmă, în stilul său cripto-aforistic, însuși autorul despre chestiunile evidențiate mai sus: „Propoziția este o imagine a realității, căci dacă înțeleg propoziția, atunci cunosc situația pe care o reprezintă (4.021), „Propoziția reprezintă descrierea unei stări de lucruri” (4.023), „Credința în relații cauzale este o superstiție” (5.1361).

Însă chiar dacă se admite construcția logico-sistemică a lumii, ea nu poate fi făcută numai dintr-o perspectivă logică, iar din perspectiva celei matematice cu atât mai puțin, lucru cu care Tratatul nu consimte să fie de acord. Dovada în acest sens ne este oferită de însăși filosofia clasică germană, unde relaționalitatea și funcționalitatea formelor de modelare plasează logica matematică în sfera intelectului. Kant era convins că, prin intelect și rațiune pură, este posibilă construcția lumii materiale (natura) și a celei spirituale (arta și morala), domenii cărora le corespund științele naturii, respectiv estetica și etica. Dar în felul acesta (prin limitare la intelect și rațiune pură), Kant omite domeniul dialecticii, ceea ce în chip obligatoriu duce la sărăcirea realului. Filosofia hegeliană a devenirii elimină această carență din kantianism, însă introduce alte limite: izgonește din lume statornicia pentru lipsa sa de interes speculativ și identitatea din gândire și limbaj!

În ceea ce privește Tratatul, în el întâlnim categoria limitelor dorite și a celor nedorite de autor. Prima categorie, devenită unul dintre scopurile de prim rang urmărite în această lucrare, ne este înfățișată în Prefață de către Wittgenstein: „Cartea urmărește, deci, să traseze gândirii o limită, sau, mai degrabă, nu gândirii, cât expresiei gândirii: căci pentru a putea trasa o limită gândirii, ar trebui să putem gândi ambele părți ale acestei limite (ar trebui, deci, să putem gândi ceea ce nu se poate gândi). Limitele vor putea fi trasate, așadar, numai în cadrul limbajului, iar ceea ce se află de cealaltă parte a limitei va fi pur și simplu absurditate”.

A doua categorie de limite, cele nedorite de autor, decurg din structura cărții. În pofida faptului că ea constituie punctul de plecare pentru două curente filosofice (pozitivismul logic și Școala analitică engleză), cartea nefiind adoptată ca atare de nici unul dintre aceste curente și fără ca autorul să adere la vreunul dintre ele, totodată, în pofida interpretărilor contradictorii ale unor teze/afirmații, cărora în acest mod li s-au atribuit semnificații nici măcar bănuite de autor, acesta și-a dat seama că Tratatul trebuie depășit, rolul lui fiind acela de-a oferi cititorului o scară, pe care trebuie s-o arunce după ce s-a urcat, adică „Trebuie să depășească aceste propoziții, apoi vede lumea corect” (6.54). Cu certitudine că ăsta-i motivul pentru care Tratatul se încheie brusc cu cea de-a șaptea propoziție de bază („Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”), neurmată ca toate celelalte de propoziții-observații, astfel ea constituindu-se și mai abitir în închiderea care se deschide înspre interpretările ulterioare…

Dacă Wittgenstein caută ca prin Tratat să impună limite gândirii sau, mă rog, limbajului, tot el, prin așa-numitul „act de arătare” (perfect motivabil la nivelul formelor de modelare, dar lipsit de sens în afara lor), încearcă întrucâtva să justifice existența celor ce se situează dincolo de limitele pe care tocmai le-a trasat. Astfel, în propoziția 6.522 ni se spune că „Există fără îndoială inexprimabil” și că acesta se arată, dar nu ni se spune cum se arată, ci doar că „el este elementul mistic”. În schimb, Dumnezeu nu se arată (6.432), dar din moment ce se vorbește despre El, se poate spune. În sfârșit, susținând că „nu se poate spune, ci se arată” (5.62), Wittgenstein consideră că-i corect ceea ce crede solipsistul. Atâta doar, completează Al. Surdu, că modul acesta de a arăta ceea ce nu se poate spune, „pare să încalce însuși fundamentul actului de modelare, căci ceea ce se arată, ar trebui să se vadă și, deci, să fie un obiect sau un fapt, să poată constitui semnificația unui semn sau sensul unei propoziții”.

Cum, vrând-nevrând, Tratatul ne duce pe „tărâmul arid al intelectului pur”, unde se adaugă tăcerea spirituală la izolarea și nemișcarea din lumea obiectuală, iată de ce pentru Wittgenstein există și lucruri din acelea care se arată fără să se vadă.

Dar astfel de afirmații/propoziții surprinzătoare, în familia cărora pot fi incluse și următoarele: „Definiția este o regulă de semne” (4.241), „Probabilitatea este o generalitate” (5.156), „Eica și estetica sunt același lucru” (6.421) și „Voința ca fenomen interesează numai psihologia” (6.423), potrivit logicii Tratatului nu pot fi taxate drept absurde, din moment ce pentru autor sunt absurde doar expresii ca „1 este număr” sau „există numai un zero”, respectiv „există numai un 1” sau „2+2=4 la ora 3” (4.1272).

Despre tautologie și contradicție, cărora le acordă un spațiu generos, el afirmă că nu sunt absurde („aparțin simbolismului, tot așa cum zero aparține simbolismului aritmeticii”) (4.4611), ci că „nu spun nimic”, iar prin aceasta „sunt lipsite de sens” (4.461). Asta nu înseamnă că sunt lipsite și de adevăr: „Adevărul tautologiei este cert, al propoziției probabil, al contradicției imposibil” (4.464).

În final, doar câteva cuvinte despre originala alcătuire a Tratatului. Nota autorului de pe prima pagină ne lămurește „taina” numerotării propozițiilor: „Cifrele din fața propozițiilor indică importanța lor logică, locul pe care îl ocupă în expunerea mea. Propozițiile n.1, n.2, n.3 etc. sunt observații la propoziția n; n.m1, n.m2 etc. sunt observații la propoziția n.m; și așa mai departe”.

Așa cum spuneam mai sus, tema centrală a Tratatului o constituie interpretarea propoziției. Dar nu o propoziție în sens gramatical, ci – ne informează tălmăcitorul – „numai cu sensul propozițional astfel conceput, deci fără a face distincții între subiect și predicat, substantiv și verb etc.”.Cele șapte propoziții de bază nu formează structura lucrării, asta deoarece ele nu pot fi considerate nici măcar titluri de capitole – exprimă numai în parte cuprinsul propozițiilor subordonate, însă contribuie la mascarea structurii clasice a sistemelor tradiționale.

Prima parte (1-2.063) este o ontologie, urmată de o gnoseologie (2.1-2.174), care la rândul ei este urmată de o teorie generală a modelării și de o teorie a modelării logice (2.18-3.05). Cea mai întinsă parte din Tratat revine logicii (3.1- 6.13), după care, cu referiri la matematică și fizică, vine rândul epistemologiei (6.2- 6.3751) și, la urmă, al eticii, esteticii și misticismului (6.4-7).

Dar cum expunerea ideilor în Tratat este nesistematică (simplă transcriere de însemnări disparate, așa cum i-au venit autorului în minte) și cum el nu procedează nici deductiv și nici demonstrativ, ci explicativ, comentatorii au dedus că ontologia (prima parte), în realitate a fost scrisă ultima, ea fiind consecința gnoseologiei, aceasta la rândul ei fiind subordonată direct logicii. Citind lucrarea în ordinea logică→gnoseologie→ontologie, dificultățile de înțelegere se reduc simțitor…

Stilul utilizat de Wittgenstein este unul simplu și concis (considera că trebuie spus în puține cuvinte ceea ce poate fi spus), cel mai adesea criptico-aforistic, fapt care necesită nenumărate explicitări. La aceasta contribuie atât întrebuințarea de către autor a unor termeni neconsacrați și cu semnificații imprecise, termeni pe care chiar el îi considera pseudoconcepte, cât și faptul că anumite chestiuni sunt doar enunțate, prin aceasta lăsându-se cale liberă interpretărilor adesea contradictorii. Vasăzică o simplitate aparentă, doar unele enunțuri și propoziții putând fi înțelese fără o cultură adecvată.

Un alt deziderat urmărit de Wittgenstein a fost claritatea expunerii. Dar insistând cu stilul cripto-aforistic pe linia simplității, autorul compromite claritatea nu numai prin frecventa revenire asupra unora dintre propoziții (de pildă, „Propoziția este o imagine a realității” și „Propoziția arată forma logică a realității”), ci și prin construirea de propoziții obscure.

(Sighetu Marmației, 2-4 mai 2017)

 

Cum toate sunt la noi pe dos, hoțul dibaci e valoros!

Posted by Stefan Strajer On May - 17 - 2017

Cum toate sunt la noi pe dos, hoțul dibaci e valoros!

Autor: George Petrovai

 

Pentru a se salva atunci când sunt prinși cu mâța-n sac, ticăloșii cu ștaif (politrucii ciocoizați și ciocoii politrucizați) recurg din ce în ce mai des fie la bunăvoința general-umană găzduită în maxima „A greși este omenește”, fie la cutremurător de profundul paragraf-angajament din rugăciunea Tatăl nostru: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Că altminteri, ceea ce înseamnă în mod obișnuit și sfidător la adresa nedescurcăreților cu frică de Dumnezeu, toți acești ipocriți se conduc după principiul fundamental al neamului prost: „Hoțul neprins e om cinstit”!…

Da, greșeala este într-adevăr omenească, iar prin aceasta scuzabilă, doar dacă este neintenționată și nerepetată, nicidecum atuncea când (cazul ipochimenilor postdecembriști), ea, premeditat-programată, este ridicată la rangul de politică națională și, în acest chip legal-nelegiuit, devine obsedantă de la vlădică și până la opincă. Ba poate ajunge chiar vrednică de stimă în acele situații în care este greșeală doar cu numele, căci oamenii luminați și curajoși (din păcate tot mai rari pe aceste meleaguri doldora de neinstruiți și obedienți), urmând tainicul îndemn de-a se pune în slujba năpăstuiților, adică de-a fi astfel mai folositori semenilor, nu doar că se abat cu bună știință de la unele dintre dispozițiile necalificaților cu rol decizional prin atotputernica vrere a politicului, dar, prin cumințenia deciziilor luate în anumite situații delicate, ei contribuie la corectarea actelor normative emise de alți necalificați.

Politicieni hoti

            Cât privește ruga-angajament din regina conglăsuirilor cu Atoatefăcătorul, pe care Mântuitorul o întărește cu porunca de-a ne ierta fratele ce păcătuiește împotriva noastră nu de șapte ori, „ci până la șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18/22), consider că în plan social, îndeosebi în societatea românească, lucrurile stau cam așa: Dacă iertarea la nivel individual și familial este cu putință, ba chiar trebuie să funcționeze, pentru că așa facem dovada că suntem credincioși sinceri, la nivelul unui enorm conglomerat precum poporul sau națiunea, iertarea repetată prin nesancționarea promptă și justă a tuturor fărădelegilor, în mod deosebit a nelegiuirilor sau greșelilor politice intenționate (Eminescu era de părere că greșelile politice sunt crime, întrucât de pe urma lor au de suferit o milioane de oameni!), fatalmente va genera cancerul social.

Adică taman ceea ce se întâmplă astăzi în România: Nu numai că țara a fost pusă pe butuci de politruci și acoliții lor, nu numai că în 27 de ani de democrație originalo-pungășească s-au furat din averea nației peste 3000 de miliarde euro (când și cât anume se va recupera din această megafraudă?), nu numai că marii șnapani (Petre Roman, Traian Băsescu, Elena Udrea, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu etc.) fac pe lupii moraliști și arată cu degetul spre sistemul mafiot la a cărui edificare au pus umărul ei și ai lor, dar mai nou, chipurile îmboldiți de umanitarism, se arată foarte preocupați ca, prin golirea pușcăriilor de o bună parte dintre răufăcători, să nu ajungă ei înșiși după gratii cu pedepse ușoare pentru astfel de fapte că în China sau Singapore ar fi îndată puși la zid și împușcați.

Prin urmare, cu actuala degradare moral-spirituală nefiind posibil nici măcar sistemul social plăsmuit de utopiști, necum cel biblic (cum am arătat și cu altă ocazie, gânditorul P.P. Negulescu susținea încă din perioada interbelică că „mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor”), iată motivul pentru care o societate are șanse să funcționeze eficient doar prin aplicarea fermă și imparțială a Legii talionului: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte! Cu atât mai mult când se urmărește reinstaurarea normalității într-o societate dată peste cap precum cea din România postdecembristă…

(Sighetu Marmației, 7 mai 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors