Archive for the ‘Uncategorized’ Category

La Bilbor, a XI-a ediție a Colocviilor Naționale „Octavian C. Tăslăuanu”

 

Autor : Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

Desfășurate în perioada 2 – 4 februarie a.c., în localitatea Bilbor din județul Harghita, Colocviile Naționale „Octavian C. Tăslăuanu” – devenite deja o tradiție a locului – au avut în prim plan evocarea personalității marelui dispărut, reputat ziarist și conducător de gazetă, militant activ pentru Marea Unire și cunoscut om politic al perioadei interbelice, fiu al localității harghitene, de la a cărui trecere în eternitate s-au împlinit 76 de ani. Cei 20 de invitați din țară – cadre didactice universitare, cercetători, arhiviști, jurnaliști, publiciști, dar și cadre didactice din învățământul preuniversitar local – au prezentat studii, cercetări și comunicări prin care au ținut să aducă în atenția publicului prezent personalitatea lui Octavian C. Tăslăuanu, generația din care a făcut parte acesta și idealurile ei, precum și epoca în care a trăit și a activat.

FOTO 1

Foto. Octavian C. Tăslăuanu (1876-1942), ziarist și om politic, militant activ pentru unirea românilor într-un singur stat   

Manifestarea de la Bilbor a fost cu atât mai încărcată de seminificații, cu cât în acest an marcăm CENTENARUL MARII UNIRI, moment de mare importanță în istoria poporului român și la a cărui împlinire Octavian C. Tăslăuanu a contribuit din plin. Organizarea și susținerea materială a acestei manifestări – deopotrivă științifică, dar și de profundă simțire românească -, a fost asigurată într-un efort comun de către Primăria Bilbor, Centrul Cultural Toplița, Asociația „Filantropia” din Bilbor, Cercul ASTRA „Luceafărul” din Bilbor, Fundația „Miron Cristea” din Toplița și nu în ultimul rând, Parohia Ortodoxă din Bilbor.

FOTO 4

Foto. Fotografie de grup a participanților de la cea de-a XI-a ediție a Colocviilor Naționale “Octavian C. Tăslăuanu”.

ASTRA Harghita contribuie la menținerea vie a spiritului românesc

Vineri, 2 februarie a.c., în debutul manifestării,   Ilie Trif, primarul localității Bilbor, a ținut să arate faptul că : „Octavian C. Tăslăuanu este un reper în istoria localității noastre, dar și o personalitate a istoriei naționale, iar manifestarea de azi, ajunsă acum la a XI-a ediție, este pentru noi, bilborenii, înainte de toate o datorie de suflet și ne simțim onorați de faptul că în fiecare an sunteți prezenți în acest cadru.” În aceeași idee, Irina Groza, președinta ASTRA Harghita, a insistat pe importanța activității ASTRA nu numai în localitățile locuite compact de români – așa cum este și Bilborul – dar mai ales în localitățile în care ponderea comunității românești este mai redusă, și aceasta din perspectiva menținerii spiritului identitar, a istoriei, culturii și tradițiilor românești. „În acest context, țin să apreciez în mod deosebit activitatea depusă de filiala ASTRA din Bilbor, condusă de doamna profesor Marioara Stan, o filială care împlinește 15ani de activitate rodnică….”, a declarat Irina Groza. Au urmat apoi mai multe prezentări de carte și reviste. Profesorul Vasile Stan, consilier local și unul dintre organizatorii și moderatorii activității, a prezentat publicului revista „Octavian C. Tăslăuanu pe coordonatele timpului”, ediția a X-a, revistă ce grupează toate comunicările, studiile și articolele prezentate de participanții de la ediția anterioară a colocviilor. Tot în acest cadru țin să remarc prezența profesorului și scriitorului Ilie Șandru care, deși aflat la o venerabilă vârstă, alături de Vasile Stan a avut o neobosită și remarcabilă contribuție la organizarea manifestării de la Bilbor, fiind în acest sens un adevărat „deschizător de drumuri”. Cu mai bine de trei decenii în urmă, Ilie Șandru a fost cel care a organizat prima manifestare la Bilbor dedicată lui Octavian C. Tăslăuanu, ocazie cu care au fost prezenți atunci și descendenți ai marelui dispărut, fiica sa Dafina Tăslăuanu și nepotul, Gelu Voican-Voiculescu.

FOTO 2 (1)

Foto. Ilie Trif, primarul localității Bilbor, la deschiderea manifestării

Octavian C. Tăslăuanu, istoric, ziarist, om politic și…. ofițer de informații    

În cursul zilei de sîmbătă, 3 februarie a.c., s-au desfășurat lucrările propriu-zise ale Colocviilor Naționale „Octavian Tăslăuanu”, fiind susținute în plen un număr de 16 comunicări. Am remarcat cu această ocazie comunicările cercetătorilor: Dr. Teodora Giurgiu și Drd. Daniel Nicolae („Informații despre Octavian C. Tăslăuanu din Jurnalul de Operații al Diviziei 7 Infanterie în 1917”), Dr. Traian Chindea („Octavian C. Tăslăuanu despre necazurile și suferințele românilor transilvăneni încorporați în armata austro-ungară în Primul Război Mondial”), a cercetătoarei Dr. Luminița Giurgiu („O pagină din activitatea informative a șefului Biroului de informații al Corpului IV Armată”) și în mod deosebit cea aparținându-i cercetătorului Dr. Alin Spânu („Octavian C. Tăslăuanu, șeful Biroului de Informații al Corpului IV Armată, Onești, în 1917”). Profilul de patriot român, puternic și profund implicat în lupta națională a românilor transilvăneni, nu ar fi fost complet dacă nu s-ar fi făcut referire și la activitatea desfășurată de Octavian C. Tăslăuanu ca ofițer de informații în Armata Română, după dezertarea acestuia din Armata austro-ungară. Se cuvine de asemenea menționat și faptul că organizatorii au agrementat manifestarea de la Bilbor cu un scurt moment folcloric susținut de un asamblu din localitate. Manifestarea s-a încheiat duminică, 4 februarie a.c., cu o slujbă de pomenire desfășurată la mormintele părinților lui Octavian C. Tăslăuanu.

FOTO 3

Foto. Publicistul Ilie Șandru prezentând volumul „Basarabia, iarăși și iarăși….”, ediția a II-a revăzută și adăugită, apărut la Editura „Vatra veche” din Tg.Mureș, în 2018

tête-à-tête, NIG și avocata Ioana Sălăjanu(Chicago)

Posted by Nuta Istrate Gangan On February - 10 - 2018

25594356_2019163825020157_2207413913554018700_n

În 20 Martie 2018, dacă va obține numărul necesar de voturi, Ioana Salăjanu, o orădeancă din Chicago, are șansa să devină prima româncă judecător în sistemul judiciar american. Ioana a plecat din România în 1985 cu azil politic după ce tatăl ei a fugit din țară în ’81. Avea doar 9 ani. Nu a fost ușor. Nici acasă după ce a devenit fiică de trădător de țară, nici în Detroit unde a locuit până când a obținut o bursă la Loyola Law School în Chicago, după terminarea Facultății de Stiințe Politice din Michigan.

 ,,Nu aveam bani, nu vorbeam engleză și o vreme am trăit pe ajutor social”, își amintește Ioana despre începuturile americane. Astăzi este avocată în Chicago și candidează pentru funcția de judecător în districtul Cook.  Un membru al staffului ei m-a contactat în decembrie trecut și povestea Ioanei Sălăjanu m-a cucerit.  Mamă singură, trei băieți, avocată. Plus campanie electorală pentru că judecător devii prin votul populației. Plus o fundație. Plus interviuri, evenimente pentru strângere de fonduri, câine și două pisici. Pe lângă toate acestea, jobul de judge pare floare la ureche, nu-i așa? A râs când i-am spus asta.  ,,Nu ai idee cât de ocupată sunt. Trebuie să fiu foarte disciplinată și foarte organizată” Am reușit să vorbesc cu Ioana în două ocazii. În ambele ea a fost la volan. 

Într-una din aceste ocazii am înregistrat discuția noastră și am transcris-o pentru domniile voastre mai jos. Nu o să-i spun interviu.  Este un dialog cu o femeie curajoasă și inteligentă, o româncă, o imigrantă care ne spune că se poate să intri într-un sistem care pare inaccesibil și impenetrabil, că nu contează de unde vii și cine ești atâta vreme cât îți stabilești un țel pe care, cu dăruire, disciplină, încredere în forțele proprii și extrem de multă muncă, îl poți atinge.

,,Societatea este construită din grupuri de oameni care lucrează împreună, spune Ioana. Nu trebuie să te compari cu nimeni.  Nu contează dacă un grup strânge gunoiul și un alt grup conduce sistemul judiciar. Totul este că aceste grupuri să lucreze împreună,,



NIG – Ai plecat din România în ultimul deceniu de comunism. În anii cei mai grei. Sper că nu îţi aminteşti prea multe…Totuşi?

Ioana Sălăjanu  – Chiar vorbeam cu o prietenă şi ea îmi spunea că vrea să le dea o viața mai bună copiilor ei. Nu știu dacă eu pot spune asta. Eu am avut o copilărie frumoasă chiar dacă nu am avut apă, căldură și mâncare întotdeauna. Dar știam să apreciem ceea ce aveam și ceea ce primeam. Lucru care nu prea se mai întâmplă astăzi.  Oamenii erau apreciați pentru ceea ce erau. Au fost  și lucruri bune și rele.

NIG – Încerci să îți educi copiii în stilul acela?

IS – Da. Eu mă axez foarte mult pe a le dezvolta imaginația, îi încurajez să se joace afară; să renunţe pe cât posibil la jocurile electronice, la telefoanele mobile şi să alege. Să facă sport. Am trei băieți, Sebastian, Andrei și Alexandru. Când alţi copii vin la noi să se joace, electronicele sunt interzise. Toţi merg să se joace afară.

11406464_10152967871483869_2454093272429664683_o

NIG – Şi totuși la un moment dat, în România, nu a mai fost atât de simplu.Tatăl tău a fugit din țara. Tu ai rămas acasă și ai devenit fiica de trădător într-un sistem comunist care nu se dădea înapoi de la a pedepsi până și copiii rămași acasă. Copii care nu prea ştiau ce se întâmplă, de fapt. Îmi spuneai că una dintre cele mai nefericite zile din viața ta a fost când ți-au retras cravata de pionier.

IS – Da, când a fugit tata, mi-au luat cravata de pionier. A fost prima oară în viață când am înțeles ce înseamnă să pierzi. Eu chiar țineam la cravata aceea. Eram mândră de ea. Din păcate, au început să mă bată zilnic. Nu am vrut să mă mai duc la școală. 

NIG – Ce înțelegeai atunci din toate acestea?

IS – Îmi spuneau că așa pățesc copiii trădătorilor de țară. Gândește-te cât de importantă este educația  unui copil la vârsta aceea. Cred că atunci când am ajuns în State, dacă nu ar fi existat un învățător  care să-mi reconfirme încrederea în sistemul educativ, nu știu unde aş fi ajuns.

NIG – În anii foarte tineri ai învățat lucruri pe care nu ar fi trebuit să le știi la vârsta aceea. Copil fiind, este greu să înţelegi de ce iei bătaie de la oamenii pe care până mai ieri îi apreciai și respectai. Ştiu că ai o fundaţie care sărbătoreşte Ziua Copilului aici în State unde, ciudat, nu se sărbătoreşte aşa cum ar trebui. Îţi aduci aminte de vreun 1 Iunie de acasă?

IS – Oh, da, ce serbări…ce bucurii… Câtă atenție primeai… De aceea am și făcut această fundație. 1Iunie nu există numai pentru distracția copiilor. E un fel de reamintire a faptului că pe lângă părinți și societatea creşte copilul.

NIG It takes a village, cum spun americanii

IS – Fundația Children Internaţional organizează diferite evenimente. În fiecare an alegem un subiect. Anul trecut a fost  educația.  Fiecare copil are dreptul la educație. Am înfrățit școli din Chicago cu școli din România.  Intenția este dezvoltarea unor relații pe termen lung. Copiii din clasa a treia fac un schimb de scrisori mai întâi, apoi copiii din România vin aici și  beneficiază de sistemul educațional american, de puțină experiență americană. Locuiesc zece zile la familii din Chicago. Iar copiii americani au deschidere spre o altă cultură, spre o altă societate.

NIG – Mamă singură,trei băieţi, avocată : Ioana cum este viaţa unei femei singure într-o lume nu demult predominată de bărbaţi?

IS – foarte organizată(râde). Şi dură. Trebuie să fii și bărbat și femeie.

NIG – și mamă și tată  

IS – Cum ți-am spus, am trei băieți, care, din fericire sau nu, sunt foarte deștepți. I-am crescut foarte independenți. Mi-aș crea autolimitari dacă aş gândi că lumea aceasta e dominată de bărbați. Nu mă văd mai inferioară sau mai superioară decât ei. Merg înainte. Toți oamenii au un rol în societate și nu mă compar nici cu cei care sunt mai sus pe scara socială nici cu cei care sunt mai jos. Am principiile și idealurile mele și nu sunt constrânsă de noțiuni ca femeie, inferioară, imigrantă.

15590217_10154317918298869_7064479958926144531_n

NIG – Există în perioada aceasta o mișcare feministă intensă peste tot în lume şi pe bună dreptate.

IS – Da, însă etichetele pe mine mă limitează.

NIG – Pentru că știi ce vrei și știi cine și ce ești. Nu ai nevoie de confirmări.

IS – Etichetele ridică bariere. Dacă ai o percepție, e bine să mergi pe acea percepţie; nu te lași condus de anumite roluri și etichete sociale care sunt făcute să te limiteze,,

NIG – Ioana, ce i-ai spune tu unei mame singure care, după divorţ, crede că lumea s-a sfarsti?

IS – Că lumea nu s-a sfârșit. Divorțul înseamnă un alt fel de relație, nu e condamnare la moarte. E vorba de percepție.  Dacă vrei să fii victimă, ești victimă. Oamenii sunt împărțiți în două : oameni care văd probleme și oameni care văd soluții. Nu e sfârșitul lumii până când nu este într-adevăr sfârșitul lumii.

NIG – Spui într-un interviu: Nu poţi să aştepţi să ţi se deschidă uşa, ci tu trebuie să o deschizi“. Seamănă izbitor cu românescul ,,Dumnezeu îţi dă dar nu îţi bagă în traistă,, – Cum a fost drumul tău până aici?

IS – Nu a fost ușor. Au fost zile grele și în State la început. Dar tu trebuie să îți creezi oportunitățile, trebuie să deschizi uși, ba chiar și să împingi puțin. Oamenii de obicei sunt dezamăgiți atunci când nu le merge totul exact așa cum vor. E clar că nu se poate să fie întotdeauna exact așa cum vrei tu. Dar trebuie să găsești o cale.

NIG –  Chiar dacă drumul e mai lung, o cale există,,

IS – Nimic nu este imposibil. Este vorba de perspectivă,,

NIG – De cum alegi să privești lucrurile, nu?

IS –  Vezi tu, când îți moare cineva plângi că ai pierdut persoana respectivă. Suferi. E ok. Dar trebuie să mergi mai departe.Trebuie să fim recunoscători că am avut șansa să cunoaștem persoana respectivă.   Să fim recunoscători pentru faptul  că am învățat ceva de la ea și că viața ne-a fost îmbunătățită și înfrumusețată  de prezenţa acelei persoane. Întotdeauna încerc să văd frumosul.  Să văd un bun în fiecare rău.

În fiecare seară, cu copiii, am ,,the best part and the worst part of the day,, Stăm de vorbă despre ceea a fost rău și despre ceea ce a fost cel mai bun în ziua aceea. Niciodată nu i-am auzit să spună că nu au avut un lucru bun din ziua care a trecut. Îi învăț să nu lase un lucrul rău care s-a întâmplat în ziua aceea să strice lucrul cel bun. Poate m-am maturizat mai repede decât necesar, poate am avut o viaţă grea, dar viața aceasta m-a adus aici.

23905631_2004943423108864_7750799828095489080_n

NIG – Copiii români și mai ales cei veniţi foarte devreme aici, în State, rămân prinşi între două lumi, cea de acasă pe care o găsesc în casa părinţilor şi a prietenilor acestora sau la  biserica din comunitate şi cea în care au fost educați/încadrați. Eu cred  că educaţia primită şi experienţa acumulată din combinaţia acestor două lumi este extrem de benefică.  Spune-mi cum a fost pentru tine?

IS – Numai beneficii. Copiii mei sunt și cetățeni români. Vorbesc și scriu românește, ba i-am trimis și în tabăra în România. Cel mare iubeşte fotbalul.  De altfel, eu reprezint guvernul român într-un litigiu, mergem des în ţară, avem mulți prieteni. Unii încă de pe vremea școlii.

NIG – Ai plecat de la 9 ani și încă ți-ai păstrat relațiile. Este un lucru de admirat.

IS – Ştii, mulţi probabil nu mai vor să menţină relaţiile vechi doar pentru faptul că au avut de suferit. Nu este cazul meu. Chiar dacă nu am avut o viaţă prea grozavă, mi-am păstrat prietenii.

NIG – Corectitudinea, echilibrul, obiectivitatea sunt caracteristicile principale ale unui judecător. Dar este greu să ,,nu ţii partea,, Cum rezolvi disputele dintre băieţii tăi? Încerci să fii corecta, echilibrată şi să găseşti soluţia cea mai bună sau mergi pe afecţiune şi feeling şi, ca orice alt părinte  mai spui din când în când : ,,lasă-l în pace, a greşit, e cel mai mic?,,

IS – Da, normal. Am trei băieți și două pisici și un câine. E nebunie totală la noi în casă.

NIG – Wow, mamă singură, trei băieți, două pisici și un câine. Și reușești să fii ok. Nu cred că cineva îţi poate sta împotrivă, doamnă.

IS – (râde) Nimeni nu e perfect. Aș minţi dacă aş spune că uneori nu strig. Copiii mei trebuie să înţeleagă că și eu sunt om, că și eu greșesc. Știu să le fiu prietenă, dar cu limite.

NIG – Da, este o linie fină între părinte și prieten, linie pe care trebuie să știi cum să o păstrezi.

IS – Nu este uşor. De multe ori nu știi unde e balanţa. Dar găsim soluții împreună.Sunt trei băieți cu trei personalități diferite, cu nevoi diferite. Îi tratez diferit chiar dacă regulile sunt aceleași. Stabilim priorități.  Cred însă că atenția pe care le-o dai copiilor și timpul calitativ pe care îl petreci cu ei sunt două lucruri extrem de importante.  Un copil nu are nevoie de lucruri materiale. Cere, da, dar un copil echilibrat este acela care obține atenție și timp în primul rând.

NIG – Da. Timpul este cel mai prețios lucru pe care îl putem oferi. Ioana, mă gândesc că din punct de vedere financiar este mai indicat să  rămâi avocat decât să devii judecător. Dar ce onoare… Dacă vei fi aleasă, vei fi prima româncă judecător în sistemul judiciar american  De ce vrei tu, Ioana Salajanu, să devii judecător?

IS – (râzând) Da, mi s-a mai spus : ce e cu tine, ți-ai pierdut mințile,, de ce vrei să fii public servant?,,

NIG –  Ai trece din sistemul privat în sistemul serviciului public

IS – Da, dar cineva trebuie să facă asta. Și știi…vreau… nu, nu sunt o femeie bogată, și nu am ce să las copiilor mei în afară de ceea ce fac eu. Și vreau să dovedesc că se poate să reuşeşti , fără să îți abandonezi principiile.

NIG – fără să faci compromisuri majore?

IS – Da, fără să îţi compromiţi principiile.Vreau ca oamenii, nu numai imigranții ci toţi aceia care nu au o anumită poziție bine stabilită în  societate sau aceia care nu se încadrează într-un  anumit tax bracket (adică nu au salarii semnificative – nota reporterului),să aibă o voce.  Etniile din Europa de Est nu sunt auzite doar pentru faptul că nu vorbesc. Ca români nu prea existăm. Vreau să le spun că aici este o femeie din România care merge înainte căutând o cale să pătrundă în sistem. 

NIG –  Îmi spuneai într-una din discuțiile noastre că vrei să fii judecător și pentru că vrei să dai înapoi, la rândul tău, celor care ți-au oferit atât de mult în ţara aceasta,,

IS – Ca judecător, când sunt pe bench nu pot decât să îmi fac treaba așa cum trebuie, să fiu cinstită și imparțială. Vreau să arăt că se poate să intri într-un sistem în care se spune că nu poți pătrunde.

25394707_2016460861957120_7081639524582052979_o

NIG –  Eu cred că, aici, dacă demonstrezi că ești în stare, dacă știi să te faci văzut, cunoscut și înțeles, sistemul devine destul de accesibil. Ai fost aleasă acum câteva zile în ballot. Deci ai trecut de o fază. Aveai nevoie de 3000 de voturi ai strâns 11.000. De ce ai nevoie pentru a câştiga?

IS – De susținere.Din partea tuturor. Am nevoie de voluntari care  să ajute cu campania, de donații.

27540036_1834456669920042_8028081709269411870_n

Petrecere pentru stângere de fonduri, Chicago, 
Ioana Sălăjanu, Laura Bretan, photo Alina Crișan-Bretan

NIG – Este de fapt campanie electorală.

IS– Da, este o campanie electorală care se desfăşoară pe un teritoriu mare. Avem nevoie de susținere financiară și apoi avem nevoie de voturi în 20 martie 2018. 

NIG – Ioana Sălăjanu, îti urez succes. Noi românii, suntem foarte mândri de tine.

IS – Mulțumesc!

 

https://actionnetwork.org/fundraising/help-us-keep-this-ad-on-the-air?source=fbpost

 

21150251_1966666196936587_5326750467201907610_n

 

O ARTISTĂ COMPLEXĂ CE NU POATE FI UITATĂ: ANDA CĂLUGĂREANU

Posted by Dorin Nadrau On January - 31 - 2018

Ultima dorință a Andei  Călugăreanu, adresată soțului său în dimineața zilei de 15 august 1992 când a trecut hotarul acestei lumi, a fost să facă în așa fel ca lumea să n-o uite. Pentru toți cei care au cunoscut-o, ca și pentru cei care doar au apreciat-o și admirat, este, fără îndoială, de neînchipuit a nu-și aminti de fermecătoarea artistă și, mai ales, de ce a lăsat în urmă

Anda a ars incredibil de puternic, iar viața sa a fost un amalgam prea condensat de momente de fericire și nefericire, secvențe în care destinul a ridicat-o în lumină alternând cu altele când a lovit-o aspru. A avut o putere impresionantă de a o lua de la capăt, mereu și mereu, fără a obosi vreodată, nedându-se niciodată bătută, depășind cu o uluitoare tenenacitate chiar și împrejurările în care lacrimi fierbinți îi brăzdau obrajii și sufletul.

Cred cu convingere că evocarea câtorva repere din tumultoasa sa viață și din remarcabila ei carieră artistică, susținută de impresiile unora dintre cei mai apropiați colaboratori, este un demers care merită a fi făcut, adăugându-l altor inițiative de a răspunde ultimei doleanțe a Andei, după trecerea a mai mult de un sfert de veac de la dispariția ei.

Anda Călugăreanu, pe numele său adevărat Anca Miranda Călugăreanu, s-a născut în București, la data de 24 octombrie 1946. Mama sa, de la care a moștenit multe calități, era o armeancă brunetă, energică și simpatică, debordând de viață, simț al umorului și un șarm special. Numele de Anda i-a fost sugerat de celebrul comedian Mircea Crișan în scopul de a se evita cacofonia, motiv pentru care îi spunea, în glumă, „nașul”. Acesta o aprecia în mod deosebit pentru că avea un real talent, era descurcăreață și foarte muzicală.

Nu a avut o adolescență fericită, părinții săi despărțindu-se pe când ea era elevă de liceu, ea rămânând cu tatăl ei, iar sora sa, cu mama. De la tatăl său, care era ofițer, a primit o educație foarte severă. Ambii părinți s-au recăsătorit, iar cele două fiice păstrau legătura și aveau relații de bune surori.

Anda Călugăreanu frecventa Biserica Armenească de pe Bulevardul Carol, fiind cunoscută ca o bună enoriașă. La acest locaș bisericesc s-a cununat în anul 1967 cu actorul Dan Tufaru, an în care Anda se lansase deja, iar Tufaru era un actor cunoscut. Erau într-o relație de perfectă armonie, dând naștere în 1977 unui copil, Ioana. În mod cu totul neașteptat, mariajul lor s-a destrămat, Dan Tufaru părăsind-o, eveniment care a prăbușit-o, provocându-i un adevărat șoc, despărțirea fiind o mare dramă a existenței sale. În mod admirabil și-a revenit și în cele din urmă a reușit să-și refacă viața lângă Alexandru Medeleanu, economist de profesie, care i-a devenit al doilea soț.

Desfacerea căsătoriei cu Dan Tufaru nu a fost decât prima dramă din viața Andei. Au urmat pierderea mamei, iar apoi, în 1989, o boală necruțătoare i-a răpit sora, Ileana Marin, fostă Călugăreanu, medic de profesie, o ființă aparte, o inimă largă, mamă exemplară a doi copii.

Starea sănătății Andei Călugăreanu s-a înrăutățit galopant în martie 1992, după întoarcerea dintr-un turneu în Israel, diagnosticul confirmat fiind de cancer pulmonar, astfel că la 15 august 1992, artista a trecut în lumea umbrelor. La înmormântare a fost deosebit de multă lume, mulți dintre participanți asemănând ceremonia cu cea a Mariei Tănase.

Indiscutabil, Anda Călugăreanu a fost modelul unei cariere de exepție, marcată de o tulburătoare și continuă străduință spre perfecțiune, întruchipând un talent complex de invidiat. Prima sa apariție mai importantă a avut loc la Sala Palatului din Bucureşti la vârsta de 19 ani, în 1965, împreună cu formația „Sincron” care îl avea ca leader pe Cornel Fugaru. La începuturile activității sale artistice a cochetat cu șansoneta, ea vorbind foarte bine limba franceză. A interpretat emoționante melodii din repertoriul renumitului Salvatore Adamo, „Tombe la neige” înregistrând un succes extraordinar și apărând și pe disc.

Ca interpretă de muzică ușoară a participat la numeroase festivaluiri și turnee în țară și în străinătate. În anul 1972 a luat parte la Festivalul de muzică ușoară românească Mamaia – ediția a VII-a, alături de Aurelian Andreescu, Doina Badea, Corina Chiriac, Mihai Constantinescu, Dida Drăgan, Cornel Constantiniu, George Enache, Marina Voica, Petre Geambașu, câștigând Premiul pentru interpretare.

Ovidiu Dumitru, realizator, textier și scenarist la TVR, lucrând alături de nu mai puțin valoroșii Tudor Vornicu, Alexandru Bocăneț și Doina Levința, de cărui nume se leagă și profesia Andei, a colaborat cu aceasta peste 20 de ani. I-a scris cuplete pentru emisiunile televizate, i-a compus foarte multe câtece din care Anda a făcut șlagăre („O portocală” ș.a.). Acesta dezvăluie un amănunt însemnat din viața Andei, mai puțin cunoscut și chiar neglijat: „Anda a absolvit o școală de clovni la Paris, „Ecole Nationale de Cirque Fratellini”. A câștigat examenul de intrare la o mare artistă, Annie Fratellini. Într-un interviu, Anda chiar le-a arătat telespectatorilor diploma, distincție unică în țară. Acorii noștri, artiștii de circ, nu au o asemenea școală. A stat acolo doi ani. Când a venit era uluitoare, putea să-și schimbe glasul în zece tonalități. Perioada pe care a petrecut-o la Paris a influențat-o foarte mult. A schimbat-o din punct de vedere profesional, dar și cultural. Acolo nu făcea doar cursuri de clovni, a făcut și istoria literaturii și dramaturgiei franceze. A făcut și franceză. Vorbea franceza ca o franțuzoaică”.

O perioadă destul de îndelungată, Anda Călugăreanu a format împreună cu actorii Dan Tufaru, cu care s-a și căsătorit, și Florian Pittiș, un trio muzical care, în regia  apreciatului Alexandru Bocăneț, a constituit unul dintre punctele de atracție ale spectatorilor de estradă ale televiziunii. Despre acest trio, Florian Pittiș a consemnat spre neuitare: „Ciclul acela a apărut dintr-o joacă a noastră de Revelion. Alexandru Bocăneț a avut ideea să petrecem Revelionul la el acasă, eu, Dan Tufaru și soția lui, Anda Călugăreanu. Am hotărât să fim deosebit de eleganți, să nu punem muzică, să închidem radioul, televizorul, să scoatem telefonul din priză și să dăm, fiecare din noi, tot ce avem mai bun. Și ne-a ieșit seara atât de bine, că am hotărât să o repetăm pentru televiziune. Tudor Vornicu ne-a dat mână liberă. Totul s-a făcut cu dragoste, din dragoste. Nimeni nu ne-a spus nimic, chiar dacă vremurile erau cum erau. Au fost momente irepetabile”.

Anda Calugareanu

 

Micuță de statură, dar numai zâmbet, numai bună dispoziție, capabilă de un efort imens, ieșit din comun, Anda i-a ținut piept genialului Toma Caragiu. „Călătoria muzicală” a fost difuzată în noaptea de Revelion 1972-1973. După atâtea decenii, rămân la fel în memorie replicile tiroleze ale Andei și „amendamentele” savuroase la minciunile gondolierului Giovanni, interpretat de Toma Caragiu: „Giovanni, la Mamaia mi-ai spus că ai o Alfa Romeo, aici văd că ai o barca Romeo. Mi-ai arătat o poză cu vila ta, proprietate personală, iar când te-am căutat, mi-a zis portarul că la Palatul Dogilor e zi de vizită numai joia și duminica…Auzi, Giovanni, dacă știi să cânți așa frumos, de ce ai plecat și cu tranzistorul meu? Mi-ai zis să te caut la telefonul unchiului tău și, când am întrebat la informații, mi-au zis că Leonardo da Vinci nu mai are telefon dă mult! Te-am căutat și acasă, Giovanni. Și a ieșit Romulus, și a ieșit Remus, și a ieșit și Lupoaica…”.

Dan Mihăescu, care a fost un umorist, scenarist și regizor apreciat, apropiat al lui Toma Caragiu pentru care a și scris și regizat cele mai multe momente satirice ale acestuia (printre care „Așa-i în tenis” și „Fabulă”), a compus în 1974, împreună cu Octavian Sava și Grigore Pop, un scheci despre teatrul de revistă, și își amintea: „Am găsit ideea să ne refugiem la Tănase și foloseam laitmotivul Chestia asta nu-i de-acuși, e de la Cărăbuș”, ca să nu se mai spună că criticăm miniștrii. Distribuția era savuroasă: Ștefan Bănică, Florin Piersic, Jean Constantin, Nicu Constantin, Corina Chiriac. Iar Anda avea partitură egală, nu doar apărea prin cadru”.

Rămân de neuitat și celebrele spectacole de la Grădina Boema unde Anda juca alături de granzii revistei Stela Popescu și Alexandru Arșinel, din distribuție mai făcând parte și mereu tânăra Marina Voica, spectacole la care grădina era asaltată de public, atât pentru îndrăgiții protagoniști, cât și pentru textele delicioase semnate de Puiu Maximilian.

Asemenea multor tineri, Anda Călugăreanu a trăit influența curentului „flower power” în acea perioadă rebelă și colorată din punct de vedere ideologic. Cânta compoziții proprii sau a altor interpreți, pe versuri ale unor mari poeți români sau străini. Citea foarte mult, iubind lirica de calitate. Creațiile sale probează, fără echivoc, pasiune, credință și dăruire. Nu poate fi uitată compoziția pe versurile lui Nicolae Labiș pe care Anda o interpreta cu un neimitat amestec de sensibilitate și revoltă: „Parte din noi ne-am învins / Greșeala, minciuna și groaza. / Generații secate se sting / Tinerii râd către stelele reci. / Cine-și va pierde credința-n izbândă / Pe-aceste mereu mișcătoare poteci? / Cine din noi va muri / Înainte ca trupul să-i moară? / Cine-o să-și lepede inima-colb, / Insuportabil de mare povară? / Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!”.

În perioada 1977-1984, erau foarte apreciate de public spectacolele și înregistrările de muzică și poezie. Din acei ani ne-a rămas de la Anda și „Verde crud”, cântec compus de ea pe versurile lui George Bacovia, o mostră de melodicitate și afectivitate.

„Cu totul surprinzător pentru unii, în plină glorie, Anda a refuzat conformismul și superficialitatea impuse de statutul de vedetă de muzică ușoară, retrăgându-se pe scenele ceva mai mici ale muzicii folk, mult mai puțin compromise și mai adecvate talentului și sensibilității sale” (Nelu Stratone).

Anda Călugăreanu și-a descoperit noua sa vocație, muzica folk, începând cu jumătatea anilor ’70. Cu toate că era foarte bine cotată ca interpretă de muzică ușoară, a renunțat la strălucita sa carieră în favoarea folkului. În anul 1973, a dat un interviu în care a dezvăluit o serie de murdării care se petreceau în lumea muzicii ușoare, cum ar fi mituirea juriilor de la festivalurile de la Mamaia, felul în care unele soliste obțineau cântece de la compozitori în schimbul unor favoruri ș.a. Este ușor de presupus că după acest interviu compozitorii influenți ai Uniunii Compozitorilor pur și simplu au boicotat-o. La acel moment, niciunul dintre cântăreții de muzică ușoară nu au susținut-o. Cel care a influențat-o foarte mult în noua sa orientare a fost Moțu’ Pittiș care i-a spus; „Termină cu prostiile astea, cu murdăria asta din muzica ușoară și vino alături de noi, alături de muzica tânără”. Și Moțu’ a reușit să o convingă pe Anda, ei fiind oricum prieteni buni încă din copilărie.

Despre inițierea și parcursul său în folk, Mircea Vintilă își amintește: „În drumul ei spre și în lumea folkului a fost susținută de Florian Pittiș. A contribuit la asta și Dan Andrei Aldea, un  muzician formidabil, care i-a și orchestrat multe dintre piese”.

„S-a dedicat trup și suflet acestei noi căi pe care a ales-o. A compus, a învățat să cânte la chitară special pentru a se putea acompania. Înainte de perioada ei de folk, era acompaniată de diferite orchestre, dar apoi, pentru a se susține, a depus o muncă demnă de admirat. Era foarte ambițioasă și foarte tenace. Când își punea ceva în cap nu dădea înapoi. Mergea până la capăt. Anda a fost un simbol al feminității și al inteligenței feminine” (Doru Stănculescu).

Anul 1984 a reprezentat un moment de mare importanță în evoluția artistică a Andei Călugăreanu, distribuirea ei într-unul din spectacolele Teatrului Mic, un musical de Nicu Alifantis intitulat „Mitică Popescu”, în care îl avea partener de scenă pe îndrăgitul actor Mitică Popescu, dezvăluind o nouă fascinantă componentă a talentului său. Demne de luat în seamă sunt, în acest context, considerațiile îndreptățite ale lui Dinu Săraru, cel care a fost directorul Teatrului Mic și Foarte Mic între anii 1977-1990: „Anda Călugăreanu a fost una dintre puținele vedete autentice – copilul minune al muzicii și al teatrului românesc din ultima jumătate de veac. Talent nativ, de excepție, ea s-a impus și în muzica ușoară și în teatru cu o maturitate surprinzătoare, la rând cu nume mari ale domeniului, înainte cu mult de a face și studii muzicale și studii teatrale. A intrat în conștiința publică aureolată de o fermecătoare, neistovită adolescență întemeiată o dată cu harul, pe o sinceritate a exploziei aristice cuceritoare. A fost parteneră de visuri și de cântec a unor generații întregi, cultivată de compozitori și regizori la fel de dăruiți, care i-au încredințat partituri de excepție, iar publicul de toate vârstele a îmbrățișat-o mereu cu căldura pe care puțini artiști profesioniști au cunoscut-o. Iată și argumentele care m-au condus la invitarea Andei Călugăreanu la Teatrul Mic, în distribuția spectacolului Mitică Popescu, musicalul lui Nici Alifantis după piesa cu același nume de Camil Petrescu. Împreună cu Mitică Popescu a cucerit Sărindarul, iar discul cu muzica spectacolului, în interpretarea lor, s-a transformat într-un best seller muzical național (…). Ea a fost și a rămas în ochii noștri aidoma acelui buchet parfumat de lăcrămioare care ne lasă să credem că primăvara e singurul anotimp de pe pământ”.

Visul vieții ei a fost, cu certitudine, teatrul. Florian Pittiș a consemnat în acest sens: „A dat de nenumărate ori examen la teatru și, de fiecare dată, era respinsă din cauza înălțimii. Dar nu s-a lăsat până n-a intrat, în 1984. Orice i se întâmpla în viață, nu voia să se știe că suferă. N-am văzut-o niciodată plângând. Extraordinar om, prieten, coleg, artist, soție, mamă. Blestemul vieții ei: întotdeauna a luat lucrurile de la capăt”. Octavian Ursulescu consideră însă că nu înălțimea a fost impedimentul care îi bara calea la intrarea la Institutul de Teatru: „Era atât de necăjită după fiecare examen la teatru când era respinsă. Ca și în muzica ușoară, și la examenele la teatru au intrat copii, veri, nepoți de actori, de regizori (…). Îmi zicea: Tavi, nu mă las, și la 100 de ani dacă intru, dar nu mă las!!. Cred că Anda ar fi fost o actriță extraordinară. A avut gloria ei în muzica ușoară, în muzica folk, urma o a treia etapă, o mare actriță de teatru. N-a apucat să facă teatru, așa cum și-a dorit”.

Încă din anii ’80, Anda și-a împrumutat vocea personajului Oache din filmul „Maria Mirabela” (1981) și „Maria Mirabela în Tranzistoria” (1989), ambele regizate de cunoscutul Ion Popescu Gopo. În plină emancipare artistică, după 1989, Anda caută noi forme de exprimare. Teatrul pentru copii era o piatră de încercare pentru orice actor, iar ea nu o putea rata. În anul 1990, împreună cu Liana Săndulescu și Luminița Dumitrescu, a început o emisiune pentru copii, cu genericul „Club Anda”. Conducea cu multă grație emisiunea încât lăsa impresia că era una cu puzderia de copii care o asaltau. Era fenomenală cum se prostea cu fiecare pitic în parte, cu câtă drăgălășenie vorbea cu toți. Deși difuzată doar o dată pe lună, emisiunea s-a bucurat de un mare succes în rândul copiilor, dar din păcate nu a avut o viață prea lungă, Anda părăsindu-ne prematur în 1992.

Nu pot încheia evocare îndrăgitei vedete pe care o caracteriza înainte de orice profesionalismul și dăruirea, fără cuvintele de apreciere ale unui apropiat coleg al său, remarcabilul artist Nicu Alifantis: „Anda a obținut girul și recunoașterea unor monștri sacri, pe numele lor: Caragiu, Bocăneț, Nichita, Bălănuță. Nu-i puțin lucru! Anda a fost o mare artistă. Cine știe câte minuni ar mai putut înfăptui în teatru, în film, în muzică! Cât talent! Ce stea mare avea deasupra capului!”.

În mod cert, Anda Călugăreanu, cu ochii săi uriași și expresivi și vocea ei puțin guturală de un specific aparte, a fost un unicat. Mai trebuie subliniat că ea a abordat un registru impresionant de genuri muzicale și dramatice de la șansoneta franceză la cântecul popular, de la aria de operetă la muzica italiană și engleză, de la pantomimă la cupletul de revistă, de la satiră la dramă, de la dans la teatrul clasic și de la poezia marii lirici universale la cântecul pentru copii preșcolari. De asemenea, a demonstrat că poate urca pe scena teatrului mare, că poate juca la fel de bine roluri comice ca și dramatice.

În fine, cred că rândurile așternute cu menirea de a readuce în memorie viața și cariera inegalabilei artiste se adaugă benefic tuturor celor scrise până acum de cei care prețuiesc ceea ce Anda Călugăreanu ne-a lăsat și îmi imaginez că Alexandru Bocăneț, victimă a cutremurului din 1977, a avut mare nevoie și i-a adunat pe rând lângă el pe valoroșii săi colaboratori: Anda Călugăreanu (1992), Dan Tufaru (2002), Florian Pittiș (2007).

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

„STATELE UNITE ALE ROMÂNILOR”

Posted by Dorin Nadrau On January - 16 - 2018

Cartea cu titlul de mai sus, subintitulată „Cărţile călătoriilor româneşti în America în secolul XX”, avându-l ca autor pe Dorian Branea, apărută la Editura Humanitas în anul 2017, materializează un parcurs intelectual inedit într-un domeniu deosebit de interesant şi fascinant: scrierile românilor care au trecut Oceanul şi au vizitat Statele Unite în secolul trecut. Fără îndoială, lucrarea este una de excepţie, consemnând impresii ale unor călători care în marea lor majoritate nu au avut nimic în comun, făcând parte din perioade istorice diferite şi înregistrând percepţii indubitabil distincte pe o scară extinsă, de la intensă admiraţie, pasiune şi adeziune făţişă până la suspicioasă aversiune şi  cinică ostilitate.

Câteva referinţe despre autor sunt, în opinia mea, binevenite. Dorian Branea s-a născut la Arad în anul 1971 şi este eseist, traducător, antreprenor cultural şi diplomat. Absolvent al Facultăţii de Litere, Filozofie şi Istorie a Universităţii de Vest din Timişoara, deţine un doctorat în anglistică-americanistică, la aceeaşi universitate şi specializări postuniversitare în relaţii internaţionale (Universitatea Georgetown) şi management (Universitatea Oxford). Este redactor al revistei Orizont (din 1995) şi membru al grupului de studii comparate „A treia Europă” (din 1998). Fellow al Universităţii Central-Europene din Budapesta (2003-2004). A fost profesor asociat în cadrul Masteratului de Studii Americane al Universităţii de Vest, în perioada 2003-2005, precum şi director fondator al Institutului Cultural Român din Varşovia, între 2006-2010. Începând din 2010 este director al Institutului Cultural Român din Londra. În perioada 2012-2014, a fost preşedinte al Asociaţiei Institutelor Culturale Europene din Londra (EUNIC).

Dorian Branea a pornit la elaborarea cărţii cu ambiţia de a valorifica un adevărat zăcământ intelectual, foarte sofisticat şi plin de imagini puternice şi observaţii încă valabile, reprezentat de o literatură care nu se mai află în circulaţie. Este vorba de 34-35 de cărţi, unele dintre ele cu totul şi cu totul extraordinare care, chiar dacă au fost scrise acum 80-90 de ani, rămân nişte descoperiri intelectuale şi culturale de certă valoare ale românilor. Lucrarea parcurge 100 de ani de călătorie, punând în lumină părerile şi sentimentele românilor care au traversat Oceanul şi au descoperit o altă lume, înţelegând-o ca români.

Lansare-carte-Arad-Dorian-Branea-Statele-Unite-ale-Românilor

În INTRODUCEREA intitulată „CONTIGENTUL TRANSATLANTIC” autorul precizează pentru început că jurnalele de călătorie în America nu doar precedă studiile literare şi eseurile culturale sau istorice cu subiect american, ci şi rămân prin repertoriul extins al temelor şi prin eleganţa transpunerilor retorice, mai captivante şi mai enciclopedice decât celelalte forme de interogare a universului american. Câmpul investigaţiei lui Dorian Branea a fost ferm delimitat numai de cărţile dedicate între 1900 şi 2000, exclusiv sau în cea mai mare măsură, itinerarelor americane. Scoţând la lumină o colecţie destul de consistentă de texte în mare măsură uitate, demersul autorului reuşeşte să compună prima istorie literară a cărţii româneşti de călătorie peste Ocean publicată în Secolul XX. D. Branea ne prezintă succint şi câteva considerente privind specia travelogului sub din punct de vedere istoric şi morfologic, cu scopul de a fixa un cadru conceptual şi a produce câteva instrumente de analiză.

Cartea vizează modul în care autorii de memoriale de călătorie în Statele Unite au metabolizat dimensiunile cruciale ale civilizaţiei americane, examinând raportarea lor la subiecte precum: autopercepţia identitară, incluzând aici imaginea altor naţiuni; religia, credinţa, instituţiile religioase; morala publică; politica mainstream, dar şi cea radicală; instituţiile şi politicile (interne sau externe, dar şi de asimilare); istoria şi cultul trecutului; civilitatea, stilul de viaţă; economia (fără a omite, bineînţeles, consumismul şi nici mecenatul); stratificarea socială; erotismul şi relaţiile dintre sexe (cuprinzând şi prostituţia, pornografia și homosexualitatea); rasele şi tranzacţiile interrasiale între albi, negri, indieni, mexicani etc.; problemele comunitare (mai ales tensiunile rasiale şi sărăcia, dar şi drogurile, criminalitatea, viciile sociale); violenţa urbană, politică, militară; ceremoniile publice şi casnice; educaţia copiilor, instrucţia de toate gradele; profesiile predilecte; gustul şi preferinţele artistice; cultura şi artele; divertismentele (film, muzică, modă, hobby-uri); petrecerea timpului liber, socializarea; alimentaţia şi bucătăria favorită, inclusiv riscurile abundenţei, cum ar fi obezitatea; preferinţele culturale ale tinerilor, youth culture (revoltaţii, hippies, pop culture); nu în ultimul rând, desigur, natura sub toate înfăţişările ei geologice şi climaterice.

În următoarea secţiune, compusă din trei părţi, este abordată critic şi suficient de detaliat literatura călătoriilor de peste Ocean de la primele volume, publicate înainte de Primul Război Mondial, până la jurnalele deceniului democratic ce pune capăt, în România, turbulentului secol XX. Autorii analizaţi formează un contingent pestriţ şi inegal, în care se regăsesc somităţi şi scribi anonimi, nume de patrimoniu şi veleitari.

Partea I, intitulată „ÎNTEMEIEREA UNEI FASCINAŢII: 1900-1947”, aduce în discuţie consemnările următorilor: Ion Iosif Şchiopul (Herald în iadul industrial), Gheorghe Flaişen (Turismul prezentului ulterior), Nicolae Lupu (Reverenţe-n foileton), Vasile Stoica (Circuite patriotice), Jean Bart (America prin intermediari), V. V. Stanciu (Lecţiile alterităţii), Nicolae Iorga (Un profet al secolului american), V. Ionescu Vion (New York, cu coada ochiului), C. V. Flavian (Moftangiul transatlantic), George I. Duca (Între două zeiţe), Petru Comarnescu (Autobiografia unei discipline), Andrei I. Gheorghiu (Contabilitatea uimirii) şi Florin Begnescu (America, o techne).

Partea a II-a, „TRASEELE LIBERTĂŢII: 1947-1989” prezintă scrierile autorilor din perioada comunistă: Mihai Ralea (Politeia putredă), Silviu Brucan şi Alexandra Sidorovici (Deconstrucţia marxistă a paradisului), Ioan Grigorescu (Un globe-trotter în neant), Eugen Barbu (Escapade nihiliste), Constantin C. Giurescu (Cortina străpunsă), Dan Grigorescu (Cronica revoluţiilor discrete), Romulus Rusan (Revelaţiile „anteice”), Teodor Marian (Gliile din Midwest), Radu Enescu (Paşii estetului), Ioana Em. Petrescu (America întoarcerii la sine), Mihai Apostolescu (Ceauşism pe Fifth Avenue) şi Viorel Sălăgean (Semiologia viralităţii).

Partea a III-a, purtând titlul „PARCURSURI DEZINHIBATE: 1989-2000), urmăreşte impresiile unor autori aparţinând primului deceniu al libertăţii: Ion Dinu (Călătoriile cuminţi), Paul Dobrescu (Zenitul postmodern al Californiei), Ion Parhon (Extaze în Amerotopia), Nicolae Băciuţ (America în penumbră), Adina Arsenescu (Cărţile-n drum), Stelian Tănase (Azimuturi suprapuse) şi Grid Modorcea (Razna prin apocalips).

Merită remarcat că analiza cărţilor incluse în fiecare din cele trei părţi – diferenţiate incontestabil nu numai de crezuri istorico-politice, ci şi de schimbări de mentalitate, gust, predilecţii intelectuale şi estetice – este precedată, în cazul fiecărei perioade, de o introducere care fixează contextul istoric, ceea ce califică jurnalele de călătorie în Statele Unite apărute în intervalul respectiv şi formulează o sinteză tematică şi critică a depoziţiilor publicistice care urmează să fie explorate amănunţit.

În fine, ultima parte a volumului urmăreşte să atingă obiectivul final al interesantei cercetări: ideea de americanitate, aşa cum se decantează, ca un filon preţios şi durabil, din cărţile călătorilor români în Statele Unite ale Americii între anii 1900-2000.

Elaborată la un nivel de accesibilitate foarte larg, întemeiată pe o solidă bibliografie şi o impresionantă documentare, cartea constituie, indiscutabil, o lucrare de mare interes şi de o remarcabilă valoare, incluzând o riguroasă cercetare a unui domeniu deosebit de spectaculos. Cred că cea mai potrivită încheiere pentru sintetica mea prezentare este reproducerea întocmai a menţiunii de pe coperta a patra a cărţii: „Niciunde altundeva, la noi, ideea politică americană, identitatea americană, specificitatea culturii şi civilizaţiei americane nu reies mai limpede, mai nuanţat, mai polifonic decât în specia ambiguă a cărţii de călătorie. America memorialelor transatlantice este, de fapt, America noastră cea mai cuprinzătoare şi mai expresivă. Şi cum arată ea? Cum se precizează această monadă în acelaşi timp epatantă şi enigmatică din sutele de pagini îndrăgostite, cataleptice, pizmaşe, pătrunzătoare, perfide? <<Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai complete (dacă nu şi exhaustive) cercetări privind o temă palpitantă: relatările autorilor români care au călătorit în Statele Unite ale Americii. Rigoarea analizei, privirea în egală măsură a literatului avizat şi a sociologului dubitativ conferă demersului o soliditate impresionantă>> – Mircea Mihăieş”.

Dorin Nadrau
foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

CAPTIVANTELE POEME „HAIKU” ÎN LIRICA LUI DUMITRU ICHIM

Posted by Dorin Nadrau On December - 27 - 2017

Fermecătoare în integralitatea sa, lirica preotului-poet Dumitru Ichim se înscrie într-o operă vastă publicată în numeroase volume, incluzând poezie, proză și eseuri, ce se întinde în timp pe aproape o jumătate de secol, de la „De unde începe omul” (1970) și până la „Tu știi că te iubesc! 150 de sonete prefațate și ilustrate de Savatie Baștovoi” (2017).

Fără putere de tăgadă, Dumitru Ichim se distinge în spațiul nostru literar prin meritul de a fi precursor în lirica românească al speciilor literare de sorginte japoneză „haiku” și „tanka”, niponii delectându-se de sute de ani cu aceste poeme de o afectivitate aparte.

Dacă Ion Pilat, Alexandru Macedonski sau Alexandru Vlahuță au scris poeme într-un vers, Părintele Ichim s-a învrednicit să transplanteze haiku în literatura română, demonstrând fără echivoc că această varietate de poezie se adaptează întrutotul vigorii creatoare a limbii române. Poemele sale, trădează în mod evident elemente specifice spiritualității românești, îmbogățind, fără doar și poate, spectrul nostru liric, fiind un adaos remarcabil de încântătoare poezie.

„Haiku” se definește ca poezie fără rimă, având o structură de trei versuri, primul și al treilea alcătuite din câte cinci silabe, iar cel de-al doilea din șapte silabe, care exprimă prin excelență o stare de mare intensitate afectivă atemporală, constituindu-se într-o metaforă globală ce induce un indiscutabil caracter filozofic. Înainte de orice, poemele haiku se caracterizează prin aceea că declanșează o stare de reală emotivitate, creată de gândurile, reflecțiile și visele la care îmbie, reprezentând o categorie specială de poezie autentică. Se cuvine a mai preciza că aceste poezii, folosind cu toată forța cuvântul bine ales și implicând o incontestabilă artă, presupun și posesia unei capacități deosebite în a le citi, făcând apel la starea poetică existentă în orice cititor și la gradul de sensibilitate proprie.

 

rp_ICHIM-Dumitru-xwb.jpg

(foto: Pr. Dumitru Ichim)

Materia preferată a poemelor lui Dumitru Ichim cuprinde subiecte susceptibile de delicată reacție afectivă: vremelnicia, frumusețea, melancolia, modestia, însingurarea, naturalețea. Poezia părintelui conferă cititorului șansa fericită de a-i descoperi cu admirație și uimire adevărata chemare poetică și măsura indubitabilă a talentului său liric. Pasiunea pentru poeme haiku poate fi întâlnită și la alți poeți care au înavuțit literatura română cu asfel de bogății lirice: A. T. Stamatiad, Ion Codrescu, Marin Sorescu, Dan Florică, Paula Romanescu ș.a. Trebuie observat însă că, în comparație cu alți autori, Dumitru Ichim, dă poemelor sale, cu câteva excepții, câte un titlu, toate fiind incluse în serii tematice de reală finețe: „Urmele”, „Lacrima privighetorii”, „Valea nisipului de aur” etc.

O incursiune prin creația de haiku a lui Dumitru Ichim, cu o ilustrare succintă prin exemple, este, desigur, interesantă și binevenită. „Definiție de haiku” este poezia care ne inițiază în descoperirea crezului artistic al Părintelui Ichim, care mai presus de orice este un teolog ortodox dator să trezească în cititor un freamăt religios: „Cinci, șapte și cinci / Două mâini – rugăciune / Trece Iisus”. Problema apropierii de Dumnezeu, aspirația imanentă a oricărui muritor, este o temă abordată frecvent în plachetele sale de haiku. Maica Domnului revine constant într-o serie de excelente poeme: „Visează pruncul… / Maica Domnului trece / desculțându-se”„Zâmbește Mama! / Betleem în privire / Aduse pruncul”„Mamă, nu plânge… / În candelă numele / Tău luminează”.

Simplitatea firii umane atât de firave și glorificarea lui Dumnezeu apar invariabil în poeziile sale („Macul se roagă-n / Petale simple: iarbă / Nouă fluturii!”) ca și trăirea unei dureri adânci („Candela-i stinsă! / În locul luminii / Mă doare noaptea”). În „Testament”, mesajul transmis în stilul propriu generează o vădită emotivitate: „Umbrele mele / Sub umbra scrisului tac / Împietrind lumini” ca și în „Viața” („Flămânzi puii se / Roagă…Iisus în genunchi / Pe margini de cuib”).

Figură de stil ce constă în atribuirea unui înțeles nou unui cuvânt pe baza unei comparații subînțelese, metafora, asigură la Dumitru Ichim construcții poetice de irezistibilă sensibilitate. Edificatoare în acest sens este, fără doar și poate, cea a albinarului, autorul regăsindu-se simbolic în viețuirea albinei: „Lumânare de / Paște: Eu – albinarul / Vinerilor Mari!” Alăturată tainei frângerii Pâinii Vieții, imaginea mamei este de o sfâșietoare duioșie și exemplară credință în Mântuitorul: „Inima ta – cinci / Pâini în mâna lui Iisus / frângând pentru noi”.

O secțiune separată a poemelor haiku în creația lui Dumitru Ichim o constituie cele publicate în „Revista Scriitorilor Români” din Munchen (1983), poezii care continuă problematica lirică anterioară, dar în care descoperim apariția unei noi tematici, tulburatoare, anume dorul de țara natală. Trăirile intime, dublate de o nedisimulată nostalgie, rezidă cu tărie în poeme ca: „Clopotul de la Putna”, „Ștefan”, „Țara”, „Doina lui Eminescu”. De o deosebită frumusețe este poemul ce îndeamnă la o profundă meditație invocând plânsul sfinților („Sfinții noștri plâng / Dimineață – macului / Rotund al țării”), ca și poezia sugerând imaginea plină de farmec și de o seducătoare sensibilitate a țăranului român din satul de odinioară („Vin heruvimi / Spre Betleem sărutând / Mâna de țăran”).

Cred că ar fi nedrept să-mi închei eseul despre poezia haiku a lui Dumitru Ichim fără a consemna că două personalități de marcă ale culturii noastre naționale, un ilustru teolog și un admirabil literat, și-au exprimat îndreptățite opinii despre creațiile originale și de maximă intensitate afectivă ale Părintelui Ichim: Bartolomeu Valeriu Anania și Aurel Sasu. În prefața pe care a scris-o la un volum de versuri, Valeriu Anania mărturisea: „Dumitru Ichim împărtășește norocul și nenorocul scriitorilor din diaspora. Pe de o parte, șansa de a avea acces neîngrădit la cultura lumii libere și de se simți în largul său în abordarea unor genuri literare afine; dacă nu mă înșel – și cred că nu mă înșel -, el este primul poet român care a scris haiku-uri și strofe tanka la o vreme când cei din țară abia auzeau de așa ceva. Pe de altă parte, neșansa izolării de ceea ce se cheamă o piață a cărții la dimensiunea cititorilor potențiali”. Despre Aurel Sasu, unul dintre cei mai valoroși critici literari de astăzi, care a publicat aprecieri privind această poezie, Dumitru Ichim se destăinuie: „Datorez adânci mulțumiri profesorului universitar, poetului, scriitorului Aurel Sasu, care a prefațat volumul <<Psaltirea apocrifă a dreptului Iov>> (…) Problema se pune din punct de vedere teologic și ontologic; la lansarea de carte din New York, criticul din România – M. N. Rusu – sublinia contribuția pe care o aduce acest volum în literatura universală prin acest Iov cu totul nou. Cartea, care a apărut la Cluj cu prefața prof. Aurel Sasu, a fost pentru mine o bucurie din mai multe puncte de vedere”.

Pe omul, preotul și poetul Dumitru Ichim l-am cunoscut la Câmpul Românesc de la Hamilton, un tărâm românesc autentic, amenajat, îngrijit și păstrat de peste cinci decenii în pitorescul spațiu canadian al provinciei Ontario, unde Părintele Ichim care conduce un cenaclu literar, organizează acolo „Săptămâna Internațională a Culturii Române”, manifestare ajunsă în iulie 2017 la a 50-a aniversare. Am fost fascinat de personalitatea părintelui și m-am convins cu ușurință că se justifică cu prisosință calitatea de care se bucură, aceea de incontestabil lider spiritual. Nu pot încheia fără a mai adăuga că am rămas plăcut impresionat de faptul că, deși septuagenar, Părintele Dumitru Ichim refuză să depună armele, probând o surprinzătoare forță în mânuirea artei sale poetice, proprie unui adevărat maestru, precum o admirabilă hotărâre de o îmbogăți literatura română cu noi creații lirice.

 

Dorin Nadrau

 

 

 

 

(foto: Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Centenarul României – Bacalaureatul românilor

Posted by Stefan Strajer On December - 2 - 2017

Centenarul României – Bacalaureatul românilor

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Am citit, în revista „România literară” din 28 iulie 2017, ideile, opiniile unor români despre cum cred ei că ar trebui marcat Centenarul Marii Uniri, pe care îl doresc și eu, cât mai autentic și frumos reprezentat fiindcă este cel mai mare eveniment istoric al națiunii noastre, la care trebuie să contribuim și să participăm cu însuflețire noi, românii de astăzi. Și eu, român printre români, visez și-mi imaginez cum ar trebui să evocăm, prețuim și cinstim evenimentele unirii celei mari de acum o sută de ani.

Editorialul acestui număr, intitulat „Centenarul”, este scris de Nicolae Manolescu, nemuritorul critic literar de Dâmbovița, prin care trasează sarcini tematice, precise Uniunii Scriitorilor din România, al cărei etern președinte este. Scriitorimea unită sub instrucția și ordinele sale literare, trebuie „să se implice în proiectele privitoare la marele eveniment istoric” și adaugă, din condei, că este o obligație morală. Noi, toți românii conștienți de unitatea națională, avem această obligația morală, nu numai cei din uniunea domniei sale, fără a motiva precum Nicolae Manolescu „că nu sunt bani pentru programe”. Deci, dacă nu sunt bani la București, ei nu vor face programe oricât de însemnat ar fi Centenarul Marii Uniri. Apoi mai scrie că, inițial, a fost un comitet al Centenarului, dar a sucombat fiind lipsit de fonduri. Deci, fără bani nu se face nimic cu toată obligația lor morală de care pomenea, gratuit, președintele USR. Totuși, guvernul pesedist, manipulat din umbră de un delicvent penal, a trasat, ferm, sarcină de partid Ministerului Culturii și Identității Naționale să finanțeze sărbătorirea Centenarului. Ce persiflare, ce caricatură, ca cel mai prăpădit, sărac și prost minister postdecembrist, lefter dar înzorzonat ca titulatură, să se ocupe de identitatea națională când în acest minister nici măcar cultura națională nu e o preocupare. Am această certitudine mai ales după ce l-am văzut și ascultat la Buzău, la un congres, pe ministrul Lucian Romașcanu însărcinat cu programele Centenarului Unirii. O altă catastrofă pesedistă.

Să urmărim acum, cum cred și își expun alți români în revistă ideile și opiniile despre marile sărbători ale fireștilor uniri din anul 1918, pentru că istoricește este vorba de un șir de evenimente al unirii noastre naționale pe tot parcursul acelui an. Prima opinie este a mass-medistului – cuvânt forțat și neomologat nici în romgleză – Cristian Pătrășconiu, severinean, licențiat în științe politice, adică politruc post decembrist, care și-a intitulat expunerea în romgleză „Să umblăm la soft”. Nu am găsit soft în DEX, doar în engleză, alături de soft headed ce nu înseamnă cap moale ci, direct, prost, ceea ce m-a lămurit. Domnul CP scrie despre softul evenimentelor în care românii trebuie să fie generoși, moderați, decenți, cu bun simț și să sărbătorească fundamentalmente civic. De ce așa, fundamentalmente tiptil?! Pe cine să nu supărăm cu Centenarul Unirii Noastre? După aceste indicații, scrie că bagă mâna în foc că la Alba Iulia va fi vampirism politic. Pentru această cunoscută practică, în care domnia sa și-a dat licența, nu trebuia să bage mâna în foc și să rămână cu ea acolo, românii o trăiesc de 27 de ani. Ultima frază o scrie bref. Degeaba căutați cuvântul prin dicționare, că nu se află decât în romgleza olteanului nostru în locul cuvântului brief, ce înseamnă scurt, concis. Deci, pe scurt, cum foloseau românii înaintea romglezei, aflam că își dorește ca evenimentele Centenarului Marii Uniri să stea sub zodia lui dăruind, vei dobândi. Înălțător, numai că evenimentele Centenarului de astăzi au stat sub zodia vremurilor de acum o sută de ani, iar de dăruit nu prea mai avem ce dărui după 27 de ani de jafuri și vânzări. Cât despre dobândit, am dobândit numai mari datorii și dobânzi, cum nu am mai avut niciodată în istoria noastră. Acesta este adevărul, dragă domnule licențiat, cu care întâmpinăm Centenarul Unirii.

Scriitoarea clujeană Irina Petraș scrie „Recondiționarea identitară” în care spune „avem nevoie de un an întreg de sărbătoriri” și „să sărbătorim cu fermitate și eleganță”. Scrie să ne prezentăm vatra, neamul, limba română, identitatea națională. Așa și trebuie și într-adevăr avem nevoie de un an întreg, fiindcă unirea cea mare și firească s-a înfăptuit de-a lungul întregului an 1918. Îmi permit o completare, am să punctez eu actele unirii care au început la 27 martie 1918, când Sfatul Țării de la Chișinău hotărăște unirea Basarabiei cu Regatul Român, în momente foarte grele atât pentru Basarabia cât și pentru regat, unire ce ar trebui amplu expusă, apreciată și 27 martie să devină sărbătoare națională. În octombrie 1918 amplele manifestări ale bucovinenilor și transilvănenilor de unire a tuturor românilor într-un stat național, de sine stătător, au loc la Viena după care, Iuliu Maniu în fruntea a 70.000 de militari români, din fosta armată austro-ungară, se întorc acasă, visând și înfăptuind Marea Unire, după cea înfăptuită de Mihai Viteazu la 1600. În 28 noiembrie 1918, Consiliul Național Român din Cernăuți hotărăște revenirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan cel Mare după 145 de ani, deci la România. Acest eveniment nu trebuie umbrit de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind amândouă egale ca semnificație națională. La fel ca scriitoarea Irina Petraș foarte mulți români văd complex semnificația întregului an 1918 în înfăptuirea Marii Uniri și așa trebuie să sărbătorim, cu fermitate, în anul 2018.

Marea-Uniree-de-la-1-Decembrie-1918-Alba-Iulia

Istoricul, academicianul Ioan-Aurel Pop, vede Centenarul Marii Uniri cu ochii și mintea unui mare cărturar ardelean care, și de data aceasta, dăruiește o parte din cultura și dragostea lui românească Anului 1918 prin prelegeri istorice veridice, în ton academic. Este în același timp o santinelă și apărător al identități naționale – i-am citit cu luare aminte volumul „Identitatea românească”, pe care îl recomand acum în preajma Centenarului. Domnia Sa este îngrijorat de cum se va comporta guvernul în Anul 1918. Foarte mulți români sunt la fel de îngrijorați.

Sunt român autonom, deci liber să îmi exprim părere personală: aș dori ca politicienii, fie ei și licențiați în științele politice, guvernanții lui Dragnea și parlamentarii pesediști să nu fie admiși, ca vorbitori, la aceste ceremonii și sărbătoriri fiindcă nu au făcut nimic pentru România, dar put a parvenitism prin furt și corupție. Sper ca Dragnea și ochlocrația lui să nu mai fie la putere în Anul Centenarului, iar președintele Klaus Johannis să fie în concediu prelungit, cât mai prelungit și departe de România, fiind doar un flotant gonflat, deci gol, la Cotroceni.

Sistematizat, poetul și prozatorul Adrian Popescu ar dori ca la Alba Iulia, cu ocazia sărbătoririi de la 1 Decembrie, să fie reconstituită Marea Adunare din 1918, începând cu defilarea delegațiilor de atunci și cuvântările patrioților unirii citite de artiști care să-i personifice. Foarte mulți români doresc un spectacol reconstruit cu acele delegații române, venite din Banat și Ardeal, îmbrăcați în porturile lor străbune și cu   artiștii însuflețiți de eveniment personificând unioniștii acelor vremuri. Ar fi o excepțională manifestare și bine ar fi să fim lipsiți de prezența politicienilor de acum. Asemenea spectacole ar trebui să aibă loc și-n Basarabia și Bucovina, în toată Țara.

Domnul profesor Irinel Popescu, pe cât de mare chirurg este pe atât de rupt e de actuala situație social-politică din România, fiindcă în cele 12 rânduri scrise suține că președinția, guvernul, parlamentul sunt cu adevărat interesate de organizarea Centenarului Unirii. Cu tot respectul față de Domnia Sa: Quid verba audiam, cum facta videam? se întreba Cicero. Bună întrebare, domnule profesor, să ne-o punem tot timpul și noi, să cântărim guvernanții după faptele lor nu după logoreea lor.

Criticul, de toată critica, Alex Ștefănescu, critică incapacitatea de a păstra ceea ce s-a obținut în 1918 și cere să nu mai acceptăm conducători incapabili. Combate bine venerabilul, care, în schimb, l-a acceptat, l-a periat din cap până în picioare și șpreiat cu elogii și-n axile pe Roman Patapievici, ce le-a fost un guru literar de la ICR, care i-a învățat că românii sunt patibulari tarați, plaiul mioritic radiografic e o fecală iar Mihai Eminescu e un cadavru de depozitat în debara. Dacă l-ați ascultat și acceptat pe Patapievici, restul vă e mult mai ușor, doar sunteți critic mercenar de Calea Victoriei.

Doamna Simona Vasilache, cu doctorat în management, adică instruită, iscusită și pricepută vine cu acțiuni de anvergură în sărbătorirea Centenarului, numerotate: muzee, sesiuni de artă de stradă, rute de tren cu conferințe și expoziții, dezbateri publice prin orice mijloace, bancnote cu Centenarul, dezvelire de busturi în țară și străinătate, cu un concurs de nou imn național, editări și donații de cărți în bibliotecile lumii. Excepțional, felicitări! Fezabil, cum zice francezul, totul este ce fac românii din tot ce e posibil. E posibil să mergeți la domnul ministru al identității naționale, Lucian Romașcanu, după bani, dar nu e sigur că veți primi, pentru că programului dumneavoastră de anvergură îi trebuiesc mulți, mulți bani, care sunt imposibil de primit de la ministru. Prin absurd, să presupunem, că această posibilitate financiară ar fi posibilă, dar nu, nu mai e timp de realizare. Peste trei luni începe Anul 2018, iar managementul guvernanților noștri este încă în stadiu de fezabilitate. Citiți și veți afla că celelalte naționalități ce au devenit autonome în 1918 și-au început de mult programele, mult mai ambițioase decât ale noastre, de ani de zile și acum sunt gata.

Doctorul în filologie Răzvan Voncu, lector universitar, crede că punctul de greutate al Centenarului ar trebui să fie de natură culturală, nu festivist-politică. Drept și mă bucur că majoritatea oamenilor de cultură și cu ocazia Centenarului se detașează franc de clasa politică postdecembristă. Păcat că nu se unesc într-o contra forță politică, având alte preocupări sau din comoditate, poate din continență sau orgoliu. Păcat, nu zic altceva. Domnia Sa vorbește de regândirea programelor școlare, de importanța limbei latine și cultivarea corectă a limbii române, despre școlile de cultură. Pertinent.

Ultimul, la propriu și figurat, dintre cei ce au scris despre Centenarul Marii Uniri în revista România Literară din 28 iulie 2017, este Ionuț Vulpescu, târgoviștean și popă ca educație, dar e de stânga de când a fost consilierul lui Ion Marcel Ilici Iliescu ce l-a transformat în produs pesedist și Ponta l-a sfințit ca ministru la cultură în guvernul său. Cu un asemenea palmares duhovnicesc, cei de la revista România Literară i-au cerut părerea și el a scris, în manieră grandilocventă, Un efort solidar. Trebuie precizat, din primul moment că este vorba de solidaritatea sa cu PSD-ul Ponta-Dragnea, în care sfințenia sa a prezentat un proiect concret încă din 30 noiembrie 2015 – despre aniversarea Centenarului – proiect ce nu a rămas literă moartă. Fezabil! Dar e doar vorbărie pesedistă, fiindcă faptele nu se văd, nu s-au născut, nu se vor naște din PSD, deși înfumuratul părințel pesedist vorbește și de o autostradă culturală ce leagă capitalele Unirii –București, Aba Iulia, Chișinău, Cernăuți – și alte centre. Ce frumos știu să vorbească popii și politrucii, dar noi, românii de rând, avem nevoie de facta, non verba. În final, părințelul se auto-spovedește și iartă de păcate guvernanții pesediști, încheind cu: ne mai despart cinci luni de anul 2018 și progresele sunt minuscule… un fiasco al Centenarului mi se pare deja antamat! Nu știu ce înseamnă antamat, nu l-am găsit nici în vechiul meu DEX, dar cuvântul fiasco în această propoziție mă îngrozește. Poate e anatema popii fiindcă nu mai e ministru, de la unii popi te poți aștepta la orice. Totuși, rămânem la convingerea că ce nu vor face guvernanții vor face cărturarii, unii ziariști și scriitori, românii de rând, și în primul rând, țărănimea noastră milenară, sub îndrumarea sfatului bătrânilor înțelepți și a consilierilor primăriilor comunale, a bunilor și cu dragoste învățători împreună cu adevărați preoți.

Eu visez de ani de zile să apuc Centenarul Marii Uniri, pe care mi-l doresc și imaginez așa ca pe o grandioasă reconstituire a Sfatului Țării de la Chișinău, a Consiliului Național de la Cernăuți și a Marii Adunări de la Alba Iulia, unde au venit de departe, prin frig și ploi, pe jos sau cu carele și călare, delegații din toată țara pline de însuflețirea unirii răpită de cotropitori seculari. Vreau sărbătorire cu flori și folclor, drapele tricolore în vânt și copii veseli, nu vreau să aud voci de președinți, guvernanți sau parlamentari ai acestor vremuri, o zi fără ei va fi o adevărată sărbătoare. Acest Centenar trebuie să fie o sărbătoare a sufletului și firii românești, în care toți să donăm voluntar ceva din noi, să ne bucurăm cu lacrimi în ochi de bucuria semenilor noștri la această împlinire plătită cu atâtea jertfe de tot neamul nostru peren aici. Nu suport programele artificiale, de hai să ne aflăm în treabă, nici programele politico-financiare, în schimb în acest caz toate ministerele, avem 24 la număr, au datorie social-morală să participe bine pregătite, nu pot să lase totul în cârca celui mai prăpădit minister, condus de parașutistul, la propriu și figurat, Lucian Romașcanu.

Datorită politicii neromânești ce este continuată și după 1990, astăzi suntem aproape patru milioane de români înafara Țării și mă întreb cum se pregătește Ministerul Afacerilor Externe pentru aceste mari evenimente naționale, ce cărți, expoziții, filme și programe pregătesc ambasadele lui în afară de acțiunile protocolare obligatorii și de mesele pentru fripturiștii români apropiați, cunoscuți că perie guvernul și partidul pesedist. Am auzit și de un Minister pentru românii de pretutindeni, oare cu ce se va ocupa în 2018 în afară de afaceri   politico-economice și sindrofii prin pretutindeni. Oare Banca Națională a sucombat sau va scoate o bancnotă sau monedă comemorativă și câte și mai câte trebuiau făcute până acum, câte și mai câte vor rămâne nefăcute în 2018. Toate națiunile desprinse din Austo-Ungaria în 1918 ne-au luat-o înainte și de data aceasta. Dintre ele avem vecini iredentiști care ne vor pizmui și mai îndârjit în 2018 pentru unirea noastă cea firească, ne vor conturba cu ură și dușmănie, în fel și chip, Centenarul Marii Uniri. Și ce nepregătiți suntem noi în fața lor, pentru că ni s-a ascuns, tot timpul, adevărul istoric din 1940 încoace, iar din 1990 am fost manipulați să renunțăm și la identitatea națională. Suntem îndrumați să nu contracarăm agresiunea la adresa statului nostru unitar deși suntem îndreptățiți și datori. Din nefericire, nu mai avem patrioți precum acum o sută de ani, doar jefuitori și vânzători de țară.

Sper să nu fie chiar un fiasco, dar nici cum ar trebuie să fie nu va fi. Oricum, incontestabil, Centenarul Marii Uniri este bacalaureatul nostru în fața României … vom vedea cine va absenta, cine îl va promova și cine nu…

(Septembrie 2017, St.Vital – Canada)

Ziua națională a României integrată politic și dezintegrată în esența ei spirituală

 

Autor: George Petrovai

 

Luând aminte la dezastrul programat al României postdecembriste (unul semnificativ în plan economico-financiar și esențial în plan spiritual-identitar), întru sfidătoarea prosperitate a tâlharilor interni și externi, nu poți să nu te întrebi care este câștigul efectiv al milioanelor de români, mulți dintre ei mai săraci și mai oropsiți ca Iov, după aderarea țării la NATO și Uniunea Europeană.

Poate că unii (dacă nu cu totul convinși, atunci sigur încrezători în scremutul democrației noastre originale și în atrocele elan partinic al aleșilor de două parale) vor susține că țara a beneficiat de însemnate sume europene, cu toate astea sub nivelul cotizațiilor anuale ale României, că Uniunea Europeană și SUA sunt permanent cu ochii pe sforarii dâmbovițeni cu ștaif (vezi recenta nemulțumire a diplomației americane vizavi de manevrele pesedisto-aldiste din justiție) și că fără avertismentele venite din partea acestora, fărădelegea ar huzuri pe meleagurile noastre, caz în care sintagma „stat paralel” s-ar dovedi de prisos.

Și totuși, cu ce-l încălzesc pe românul de rând (omul truditor-răbdător și mult mai onest decât foștii și actualii cârmuitori) aceste frecușuri diplomatico-politrucianiste, când el vede prea bine că dreptatea la noi umblă în continuare cu capul spart și când constată pe propria piele că, din pricina necinstei și imposturii cu legea-n mână, traiul celor mulți merge și tot merge în jos, încât zisa românească „Numai mai rău să nu fie” a ajuns de râsul ciocoilor descurcăreți și de plânsul celorlalți?!…

Steag

Fiind România integrată în Uniunea Europeană și în structurile Nord-Atlantice, structuri care – potrivit unui edificator sondaj de opinie efectuat în   Germania – n-ar sări în ajutorul nostru dacă, Doamne ferește, situația militară ar cere acest lucru (NATO n-a mișcat un deget nici în tensiunile româno-ucrainene datorate canalului Bâstroe!), firește că noțiuni precum patriotismul și naționalismul sunt rău văzute într-un conglomerat politico-economic, a cărui țintă politică o reprezintă globalizarea. Dar nu și la nemți sau francezi, unde politica suferă ajustări direct proporționale cu viteza de rulare, respectiv cu prim rangul acestora în raport cu celelalte state membre, în mod deosebit cu statele din Est.

Așadar, România atât de dezbinată din punct de vedere moral-spiritual (necinstea postdecembristă este ridicată la rangul de virtute politică), geografic (atâtea teritorii românești sunt în continuare despărțite de țara-mamă) și istoric (când va fi studiată în școli și universități adevarata noastră istorie?), pe data de 1 Decembrie își sărbătorește Ziua națională. Însă mă întreb până când o va face și cu ce impact emoțional, având în vedere tensiunile interne și internaționale (politrucii dâmbovițeni pun interesele personale și de grup mai presus de interesul național, iar ungurii, rușii și alți neprieteni ne poartă sâmbetele), precum și neîntrerupta înstrăinare a românilor de țara lor, îndeosebi a tinerilor, potrivit hidosului materialism din spusa „Patria mea este acolo unde mi-e bine” (deja peste patru milioane au plecat, alții pleacă sau sunt pregătiți de plecare: cadre medicale, cercetători, ingineri, profesori, muncitori calificați și necalificați).

(Sighetu Marmației, 29 nov. 2017)

15 noiembrie 1987 – ziua când frica a fost învinsă

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2017

15 noiembrie 1987 – ziua când frica a fost învinsă

Autor: Viorel Vintila (California)

 

Au trecut 30 de ani de la ziua când frica a fost pusă la respect de 15 mii de oameni curajoși… Ce înseamnă 15 noiem-brie 1987? Pentru unii este doar o simplă dată în calendar, însă pentru participanții de atunci – și nu numai – este o pagină importantă în manualul de istorie și un moment de referință pentru posteritate.

 

Ziua de 15 noiembrie 1987, o zi de duminică, o zi de votare în care poporul era chemat la urne să-şi dea votul unicului candidat comunist – o mascaradă regizată, o simplă formalitate şi un gest civic lipsit de importanță, jocurile politice fiind deja făcute, câştigătorul cursei electorale (sic!) fiind cunoscut înainte ca stampila să legifereze candidatul la rangul de cetă-ţean, cu trese politice, al protipendadei comuniste.

Scânteia s-a aprins la Secția 440

Ca de obicei, în acea perioadă se lucrau şase, chiar şapte zile pe săptămână, chipurile, să realizăm planul, în timp ce salariile erau măcelărite şi tăiate cu până la 40%… ducând la disperare şi totală deznădejde pe cei 25 de mii de angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, Steagul Roşu Braşov. Cuţitul ajunsese la os şi pe la colţuri tot mai mulţi îşi manifestau oprobriul şi scârba faţă de conducerea comunistă în frunte cu al său dictator, Ceauşescu. Ca unul din miile de participanți  la Revolta Anticomunistă din 15 noiembrie 1987, vă voi prezenta evenimentele din acea zi, aşa cum le-am perceput şi simţit eu la vremea respectivă…

Eram un tânăr care de-abia terminase armata şi eram angajat al Secţiei 410 (Sculărie) şi, ca la toţi ceilal-ţi angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, „fluturaşul” cu chenzina îmi fusese „alterat” serios, pe 15 noiembrie mă uitam la „lichidare” şi aveam 800 de lei în minus… la un salariu de 2.500 de lei… pe lângă mizeria, frigul şi cozile interminabile pentru o bucată de carne sau pentru un litru de lapte. În jurul orei şapte dimineaţa, am ajuns la locul de muncă şi, trecând prin faţa Secţiei 440 (Matriţe), am văzut adunaţi şi foarte nervoşi zeci de muncitori care fluturau „fluturaşii” cu salariul ciuntit, exprimându-şi nemulţumirea şi indignarea prin deci-beli puternici care se puteau face auziţi până la poarta uzinei. Ceea ce nu ştiam era că revolta mocnea încă din noaptea de 14 noiembrie, când schimbul III încetase munca şi îşi manifesta nemulţumirea; în dimineaţa zilei de 15 noiembrie, scânteia avea să explodeze şi să culmineze cu marşul către Comitetul Judeţean al PCR.

Marșul către sediul Comitetului Județean

În jurul orei opt diminea-ţa am ieșit împreună cu mai mulţi colegi în faţa secţiei şi ne-am îndreptat spre cei de la Secţia 440, unde venise un director economic, care încerca să calmeze spiritele. Fără succes însă… muncitorii erau deja la saturare şi nu mai vroiau să audă limbajul de lemn cu promisiuni goale şi explicaţii marxist-leniniste şi au început să-l îmbrâncească pe director – unul dintre muncitori chiar i-a tras una peste față… Deja ne adunaserăm câteva sute de muncitori şi încă mai ieşeau şi din alte secţii… s-a format o mulţime care intra din secţie în secţie cu mesajul: „Veniţi cu noi!”. Revolta începuse!

Luat de val, m-am alăturat muncitorilor care, după ce şi-au îngroşat rândurile, au decis să se îndrepte spre „Palat” (administraţia uzinei)… acolo, muncitorii revoltaţi au spart mai toate geamurile clădirii… Mulţimea revoltată şi nervoasă se întreba ce putea face pentru ca mesajul ei să poate fi recepţionat… Cineva a strigat: „Haideţi la Comitetul Judeţean!”, idee care a fost imediat împărtăşită de cei prezenţi, astfel încât coloana protestatarilor a decis să părăsească uzina, moment în care câţiva dintre muncitori au luat cu ei şi câteva steaguri tricolore care erau atârnate la poarta uzinei.

Odată ajunşi în faţa spitalului judeţean s-a cântat „Deşteaptă-te române!”, ceea ce a descătuşat oamenii de refularea şi tribulaţiile care îi măcinau de peste 20 de ani… şi, ca din senin, a urmat: „Jos Ceauşescu!”. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfârşit curajul să protesteze şi să se alăture coloanei „Stegarilor”… un sprijin deosebit de important care a făcut ca protestul, iniţial social, să devină unul politic… s-a ajuns de la „Vrem banii noştri!” sau „Vrem căldură şi mâncare!” până la: „Jos comunismul!” şi „Jos Ceauşescu!”, o idee politică care nu a stat la baza declanşării acestei revolte spontane. Sincer, mie nu îmi venea să cred ce se întâmpla atunci, mă frecam la ochi şi la urechi şi eram total siderat… să strigi „Jos Ceauşescu!” într-un stat atât de dictatorial cum era România era ceva ce nu se mai auzise… mai auzisem vag atunci că în anul 1977 avusese loc o revoltă în Valea Jiului, dar cred că manifestaţia din 1987 a fost mai amplă şi a avut un răsunet şi un impact mult mai puternic, zdruncinând din temelii sistemul comunist. După estimările de atunci, se pare că au fost în jur de 15-20 de mii de protestatari, care, anesteziaţi de frigul din casă, de lipsa de mâncare şi de tăierile salariale, au îndrăznit să se ia la trântă cu sistemul comunist şi să-l pună la zid, strigând: „Jos comunismul!”.

Tabloul lui Nicolae Ceaușescu, incendiat

Ajunşi în faţa Comitetului Judeţean, sediul comunist a fost devastat, s-au spart geamuri, s-a aruncat cu banane, portocale (ceea ce românul de rând vedea o dată pe an) cu telefoane… şi într-un final cineva a aruncat şi portretul lui Nicolae Ceauşescu, aflat undeva sus la ultimul geam… în prealabil, câţiva dintre colegii mei l-au luat la ţintă cu ouă, dar în momentul când tabloul a fost aruncat, lumea era în delir, parcă fuseseră izbăviţi de o tiranie care nu se mai termina… tabloul a fost rupt în bucăţi şi a fost incendiat în uralele mulţimii extaziate la vederea acestui gest unic, nebunesc, dar cât se poate de real.

proteste-brasov-piata-sfatului-1990

Nu exista un organizator, un lider care să încerce să organizeze mulţimea – deși sunt voci care afirmă că totul a fost regizat și supervizat de Securitate – şi, eventual, să iniţieze un dialog cu cei de la conducerea Comitetului Judeţean de Partid, în care să fie prezentate nemulţumirile muncitorilor. Pur şi simplu a fost o revoltă spontană, declanşată pe neaşteptate, în urma tăierilor de salariu care nu păreau să mai aibă sfârşit. Nimeni nu ştia ce deznodământ va avea această revoltă, probabil adrenalina de moment ne blocase simţul realităţii şi frica dispăruse total. Realitatea avea însă să fie alta… după vreo două ore de devastare a Primăriei în uralele celor de pe gazonul din faţa Primăriei… miliţia şi scutierii îşi fac apariţia şi se desfăşoară… fiecare fuge cum poate… forţele de represiune intervin brutal şi pun capăt revoltei. Am revenit seara să văd ce se mai întâmplă… totul era încercuit şi se lucra de zor la repararea geamurilor sparte şi la curăţirea spaţiului verde din faţa Primăriei. A doua zi dimineaţă, totul arăta că nimic nu s-ar fi întâmplat.

A doua zi…

Alta era însă situaţia în uzină, unde aveau loc şedinţe extraordinare de UTC şi de Partid, în fiecare zi, ocazie cu care se înfiera acţiunea manifestanţilor şi se condamnau acei oameni care au luat parte la aceste acte de „huliganism”. Cei care au fost arestaţi atunci au fost anchetaţi, bătuţi şi torturaţi groaznic în beciu-rile Miliţiei şi Securităţii, din cauza cărora unii s-au ales cu boli degenerative. „După ce iniţial se anunţase pedeapsa capitală pentru muncitorii arestaţi, sub presiunea opiniei publice mondiale, comuniştii au revenit asupra hotărârii lor, deportând, în urma unui proces înscenat, 61 de muncitori şi schimbând locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate şi anchetate în sediile Miliţiei şi Securităţii din Braşov şi Bucureşti”. Cei deportaţi s-au reîntors la începutul anului 1990 şi au fost reangajaţi la vechiul lor loc de muncă şi fiecăruia dintre ei le-a fost repartizat un apartament în Centrul Civic al Brașovului. Nu ştiu dacă acum mai stă careva dintre ei acolo, mulţi dintre ei au vândut business-urile care s-au dezvoltat acolo…

Crosul “15 Noiembrie”

În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecare an la această dată se organizează Crosul „15 Noiembrie” – traseul de 5 kilometri al crosului rememorând drumul dintre Uzina „Steagul Roşu” (Roman SA) şi Comitetul Judeţean de Partid (actuala Prefectură), parcurs de masa de manifestanţi anticomunişti în noiembrie 1987. Câţi îşi mai amintesc de momentul 15 noiembrie 1987? Oare a -meritat sacrificiul celor -care atunci şi-au riscat -efectiv viaţa şi au dat dovadă de un curaj nebun, ieşind pe străzi şi scandând lozinci împotriva lui Ceauşescu?

Să nu uităm această zi istorică şi să ne exprimăm respectul şi aprecierea pentru cei 61 de muncitori deportaţi (dintre care 12 nu mai sunt printre noi) şi pentru cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au suferit de pe urma revoltei de la Întreprinderea de Autocamioane.

Să nu uităm ziua de 15 noiembrie 1987, să nu lăsăm istoria să uite actul de -curaj nebun al celor 15 mii de oameni care au riscat totul pentru o viață decentă. Să nu lăsăm praful timpului să se depună peste sacrificiul celor  care au fost -condamnați și au avut de suferit și să aducem aminte și generațiilor viitoare de ziua când frica a fost pusă la colț.  Nu vă vom uita -niciodată!

 

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2017

În Canada, un eveniment românesc unic într-un colţ de rai unic

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

În recenta vizită a lui Klaus Iohannis la Washington, întâlnindu-se cu românii diasporei americane, președintele le-a spus: „Sunteți un catalizator pentru dezvoltarea României. În același timp, este firesc ca și România să vă apere și să vă promoveze drepturile și interesele”. Încântată să constat că fostul nostru elev la Colegiul Național Brukenthal din Sibiu, acum primul om al statului, gândește la fel ca mine, mărturisesc că în ultimii 16 ani mi-am făcut un proiect personal, astfel că tocmai la acest dialog, purtat în plan cultural de diaspora noastră americană cu țara-mamă, ținem să participăm, oriunde și oricând se cuvine și constatăm că este binevenit. Aceasta, pentru că lacuna sufletească și spirituală, pe care o resimt conaționalii noștri, trăitori în Lumea Nouă, este greu de acoperit, cel puțin la nivelul primelor două generații.

Răspunzând unei noi invitații, ne îndreptam într-o zi de iulie 2017, an jubiliar în care însăși Canada își sărbătorește 150 ani de existență. spre Toronto, metropola financiară a frunzei de arțar. Ținta noastră era un eveniment al comunității conaționalilor noștri, care și-au făcut o onorantă tradiție din solicitarea unor personalități de pe întregul continent american și din țară, care să participe la Săptămâna Internațională a Culturii Române, ajunsă în acest an la a 50-a ediție. Evenimentul face parte din calendarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, un picior de plai mioritic creat în Ontario, foarte departe de țară. În 1957 acolo au fost cumpărate 25 ha de teren, pe care s-a construit în 1986 Centrul cultural „Nae Ionescu”, având sală festivă cu 400 de locuri, muzeu etnografic, sală de muzică și bibliotecă, iar afară piscină și o scenă de spectacole a parcului, în care tronează Rotonda scriitorilor români din exil, cu Aron Cotruș, Vintilă Horia, Mircea Eliade, George Donev, Horia Stamatu și Vasile Posteucă, sculptați de Nicăpetre, acest Brâncuși al spațiului american. Mai bine de 3 decenii, acolo s-au organizat cele mai înflăcărate manifestări anticomuniste, susținute și de ziarul „Cuvântul Românesc”, răspândit în întreaga lume. Desigur că în noul anotimp postdecembrist, Câmpul Românesc de la Hamilton și-a pierdut funcția de bastion al luptei anticomuniste, dar este spațiul unui fertil dialog cultural panromânesc, având noi targeturi impuse de cerințele diasporei române de peste Atlantic.

IMG_4038

O seară de petrecere românească, susținută în 8 iulie 2017 de șase ansambluri de dansuri folclorice din zonă, a adunat la Câmpul Românesc din Hamilton peste 700 de participanți, bucuroși de joc și cântec până târziu în noapte. Cu un asemenea preludiu de veselie românească, am simțit, ca invitată pentru a cincea oară la evenimentul de elită care este Săptămâna Internațională a Culturii Române, că dialogul spiritual care va urma între 10 și 15 iulie 2017 își va împlini menirea. Delegația noastră prezenta noutatea oaspeților veniți de la Palatul Culturii din Bistrița, orașul unde președinta Societății scriitorilor bistrițeni, Elena M. Cîmpan, activează ca profesoară la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” și totodată poetă, de curând membră a Uniunii Scriitorilor din România, iar directorul ziarului „Răsunetul”, Menuț Maximinian, este un bun publicist și poet. Desigur că seară după seară surprizele evoluției unor noi invitați s-au ținut lanț, asigurând strălucire sărbătorească evenimentulului axat pe ideea păstrării identității românești în spațiul transatlantic.

Gazdele noastre ne-au condus din primul moment la Toronto, unde am urcat în Turnul CN, adevărat cui care împunge cerul, ca de la 342 metri să admirăm panorama capitalei financiare a Canadei. Programul Semicentenarului Săptămânii Internaționale a Culturii Române de la Câmpul Românesc, Hamilton, într-o ediție jubiliară ca aceasta, nu putea să înceapă altfel decât cu prezentarea Cenaclului literar de la Kitchener, înființat acum 20 de ani din inițiativa preotului-poet D-tru Ichim, un “dezvoltator al limbii române”, cum se impune în prezent, când cărțile lui au început să aibă succes în România. „Asigurăm o zi iei, sărutului, dar lui Eminescu nu-i mai dedicăm o zi, din moment ce semnificația lui 15 ianuarie este Ziua culturii naționale – ține să opineze Dumitru Ichim, spre a continua – La Kitchener cele 3 școli de limba română oferă publicului, care cântă, împreună cu corul, melodii pe versurile lui Eminescu. Facem la Kitchener ceea ce nu se face în țară. La Kitchener, în Canada, viețuiesc români, dar și germani sau șvabi, care sărbătoresc pe marii scriitori.” Moderatorul simpozionului științific, prof. Sebastian Doreanu, din Denver Colorado, întărește ideea, considerând că „Eminescu este un simbol identitar de care nu ne putem lipsi”. În conferința intitulată Eminescu în eternitate, prof. Maria Dincov din Toronto a plecat de la convingerea că „Rareori un neam s-a regăsit într-un poet ca românii în Eminescu”. Trecând în revistă busturile presărate în țară și în lume, fiecare cu istoria sa, ilustrate și cu imagini, conferențiara a menționat cu justificată mândrie faptul că în Canada, se găsește la Câmpul Românesc, Hamilton, un minunat bust, creație din 1989 a lui Nicăpetre, în marmură adusă din Grecia, sculptorul ținând să precizeze: „nu aveam comandă, ci am sculptat nevoia noastră de Eminescu”. La Montreal în sept. 2004 se dezvelea statuia lui Eminescu sculptată de Vasile Gorduz, lucrare pe care tocmai în prezent românii din capitala culturală a Canadei o vor plasa într-un loc mai bun decât fusese până acum. La Windsor și la Edmonton sunt altele, în total 4, pe când în SUA este un singur bust, creat de Nicolae Pascu-Goia, adus din țară și aflat la Biserica „Sf. Maria” din Queens, New York.

IMG_3972

Iulian Teodor Ichim, luptător ecologist din Kitchener, a vorbit despre Prințul Charles și conservarea valorilor naturale, expunând un punct de vedere original, care a atras contraargumente din partea asistenței. „Autointitularea lui Charles ca prinț de Transilvania nu are nicio urmare negativă pentru România”, a concluzionat moderatorul. Prezentarea pe care am făcut-o eseului monografic Poezia lui Dumitru Ichim de profesoara sibiancă Maria-Daniela Pănăzan a stârnit o reală emoție întregii asistențe, dar mai ales poetului, care mi-a mulțumit cu lacrimi de bucurie în glas pentru prefața intitulată Acrobația imaginarului în poezia lui Dumitru Ichim, redactată noii cărți proaspăt apărute la Editura CronoLogin din Sibiu. Prima seară s-a încheiat cu filmele documentare regizate de Dorel Cosma, începând cu Palatul Culturii din Bistrița, urmat de Poezia bistrițeană în America și Malaezia. Circulația poeților bistrițeni pe diferite continente a fost o revelație pentru participanții la serată, care au aflat noutăți impresionante despre orașul cu cel mai înalt turn din Transilvania. Este vorba despre un turn de biserică cu lift, cum nu există altul pe linia de la Paris până la Moscova. Palatul Culturii are un imn, scris de Cornel Udrea, iar ansamblul formațiilor de cântece și dansuri moderne și folclorice de pe Someș este tot mai cunoscut.

Marți, 11 iulie 2017, a debutat cu o excursie la Cascada Niagara, cea mai căutată destinație turistică pe continentul american. Încântarea noastră a fost absolută, mai ales că de pe malul canadian și în plimbarea cu vaporașul, imaginea celor 3 părți ale cascadei a fost covârșitoare. Seara, simpozionul zilei a doua a fost deschis de prof. dr.   Rodica Gârleanu, care a vorbit despre Constantin Noica și aspirația spre universal a culturii române, trecând de la biografie la etapele creației gânditorului, al cărui target fundamental este cel de a duce cultura română spre universal. Revelația serii a constituit-o medalionul sorescian susținut de Sergiu Cioiu, acel „artizan al cântecului și un interpret al verbului”, cum îi place să se autodefinească, amintindu-ne felul cum solistul șlagărului Vânt nebun valorifica prin 1970 texte clasice în spectacole poetic-muzicale. După trei decenii de viață canadiană, recent Sergiu Cioiu a lansat la București volumul de interviuri Nu știm aproape nimic. Fabliourile inofensive ale lui Marin Sorescu, gen Goanga, Bănuitorul iepure, Dii, Grijă etc, au fost folosite într-un spectacol, pe care acum îl reface cu titlul Pe cine numim… eu? Este un titlu inspirat de versurile lui Sorescu, despre ce este dincolo de ceea ce se vede la oameni. Mulțumirea lui Sergiu Cioiu a fost să descopere printre participanții la jubileu fanii de altădată ai cântecelor sale, iar proiectele artistice de viitor cuprind spectacole ale unor turnee în România.

Începută cu o liturghie, oficiată la capela „Sf. Maria” de la Câmpul Românesc, ziua a treia de simpozion a debutat cu conferinţa Elenei M. Cîmpan, intitulată Tudor Arghezi şi canonul literar, aducând argumente ale originalităţii lui Arghezi, „al doilea mare poet de după Eminescu în lirica română”. Pentru că tema literară-cadru a simpozionului era Tudor Arghezi și contemporanii lui, am tratat un sibiect incitant, Lucian Blaga, „fratele mai mic” al lui Eminescu, demonstrând cu date concrete că nimic nu lipsise din arsenalul admirației față de marele lui înaintaș, pe care l-a editat în 1923, scriind prefețe la cele două volume, (am oferit participanților copii ale acelor ediții rarisime și necunoscute marelui public), l-a tradus în limba germană, meritând pentru calitatea acestei prestații onorantul Premiu „Hamangiu”, a citat în discursuri la Academia Română și a comentat versuri eminesciene, a chiar polemizat în 1943 cu primul detractor, blăjeanul Alexandru Grama. Tuturor admiratorilor lui, care încercau să acrediteze ideea că el este superior lui Eminescu atât ca poet, ca filozof și nu mai puțin ca dramaturg, Lucian Blaga le răspundea cu înțeleaptă decență că tot ce dorește este să fie „fratele mai mic al lui Mihai Eminescu”. Profesorul brașovean Andrian Munteanu, aflat într-un amplu turneu în Canada, a prezentat un proiect transdisciplinar intitulat Poezia românească între tradiție și modernitate, seara încheindu-se cu filmul documentar pe care l-am realizat recent, Amintiri despre Lucian Blaga, partea a II-a, în continuitatea peliculei prezentate în ediția precedentă, numai că acum mărturisirile aparțineau a două prietene ale poetului, doctorițele Livia Armeanu și Elena Daniello, surprinse într-un dialog efervescent.

IMG_3998

Conform tradiției, în dimineața zilei de joi, noi, musafirii, am făcut o excursie la Kitchener, oraș cu 520.000 locuitori, între care populația de menoniți stârnește interesul pentru modul lor de viață în care nu acceptă tehnica modernă, cu aportul electricității, al automobilelor, ei înțelegând să trăiască la început de secol XXI exact ca străbunii lor. Un popas binecuvântat s-a făcut la frumoasa Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, edificată de pr. Dumitru Ichim, care ne-a fost călăuză, încântându-ne cu originalitatea picturii din sfântul locaș și cu spațiile largi ale sălilor dedicate activităților sociale și culturale.

Ultimele două zile de simpozion au fost mai bogate ca precedentele prin desfășurarea   unor mese rotunde, cu program de lansări de carte, cu lecturi de poezie, moderate de mine, cum se crease tradiția din edițiile precedente.

Elena M. Cîmpan și Menuț Maximinian au prezentat Societatea scriitorilor „Conexiuni”, însumând 15 ani de lucrare culturală bogată, și revista „Conexiuni literare”. Exemplificator, antologia Cinci poeţi germani (Editura „Karuna” din Cluj-Napoca, 2006), cuprinde nume contemporane, traduse din germană în română de către Elena M. Cîmpan, care menționează pe Ulla Hahn, Hellmuth Opitz, Nora Gomringer, Volker Zumbrink, Barbara Köhler, așa cum în carte sunt prezenţi cu o pagină de comentariu şi cu câte zece texte, alese din volumele publicate. Traducătoarea găseşte elemente caracteristice pentru fiecare autor şi pune în valoare poezia germană. Pe coperta a IV-a apare poemul Contaminare scris de Elena M. Cîmpan, potrivit pentru munca de traducător: „Poezia trece fără să treacă,/ Din germană în română/ şi din română în germană,/ Prin tot pământul vorbitor,/ Ca o adiere printre crengi,/ Ca un râu peste pietre,/ Ca un nor printre alţi nori,/ Ca o zi către alte zile,/ ca un sentiment de la om la om;/ Poezia străbate zări şi mări,/ Pustiuri şi gândiri – / Poezia se ia,/ Din română în germană/ Şi din germană în română,/ Prin toate trece poezia,/ Fără să treacă…/” Debutul scriitorului Cristian Medelean, din Toronto, cu cartea La colibe și al Alyssei Sîrghie, din Michigan, cu Povestea celor trei cățeluși, carte bilingvă pentru copii, ca și romanul Surorile de Ionuț Leonard Voicu, Muchia malului, Povești din New York de Menuț Maximinian, recenta mea carte America visului românesc și nominalizările unor titluri ce reprezintă Cenaclul „Grigore Vieru”, activ la Toronto prin inițiativa Mariei Tonu, au dovedit, întocmai revistelor „Lumina slovei scrise” de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu sau „Destine literare” de la Montreal și ziarului „Răsunetul”, care apare la Bistrița, că pulsul literaturii române este intens și bine reprezentat la jubileul semicentenarului din Canada. Sărbătorirea lui Mircea Ștefan din Cleveland, Ohio, la cei 50 de ani ai săi de poezie, a fost augmentată prin lectura expresivă a lui Sergiu Cioiu, care s-a oprit asupra unor versuri reprezentative din volumele autorului.

De la ultima zi de simpozion se așteaptă, ca de obicei, conferințele cele mai interesante și nici de data aceasta așteptările asistenței n-au fost zadarnice. Prof. univ. dr Cezar Vasiliu, apreciat ca personalitatea cea mai presitigioasă a comunității românilor din Montreal, a vorbit despre 2000 de ani de la moartea împăratului Traian. Conferința mea intitulată Tudor Aghezi – psalmistul a dezvăluit mistificarea ateistă la care a fost supus poetul în învățământul comunist din România de până la 1979, când Nicolae Balotă a cutezat să demonstreze că dramatica zbatere între credință și tăgadă nu a fost stăvilită de ideologia marxist-leninistă, însușită samavolnic, ci l-a însoțit pe psalmist până la sfârșitul vieții sale. Poetul Adrian Munteanu a adeverit Ce aduce nou sonetul lui Dumitru Ichim, fiind el însuși autorul unor volume de sonete, valorificate într-un recital emoționant Fluturele din fântână. Așa cum era firesc, simpozionul jubileului a fost încheiat cu o temă de sinteză, Câmpul românesc de la Hamilton între minunile exilului românesc în interpretarea prof. Sebastian Doreanu.

Ziua de sâmbătă a fost rezervată strălucitului banchet jubiliar, când numărul participanților a întrecut măsura tuturor serilor precedente. Conform tradiției,   moderatorul programului artistic a fost Dumitru Popescu, directorul ziarului „Observatorul” din Toronto, unde dânsul animă, ca nimeni altul, Cenaclului „Nicăpetre”, care a propus un program de muzică, poezii și lansări de carte, secondat de Cenaclul „Grigore Vieru”, prezent cu un recital de poezie și muzică.

Artele și-au dat mâna la jubileu, căci standurilor cu cărți li s-a alăturat expoziția de sculptură a lui Sylvio Suga, care în cei 15 ani de activitate în Canada conduce compania Sugat Design și este membru al cunoscutului Al Green Sculpture Studio. Sculpturile sale în marmură împletesc într-o manieră originală reflexe brâncușiene cu teme ale ipostazierii frumuseții feminine. Sophia Leopold, acum în vârstă de 8 ani, este de mai mult timp prezentă ca talentată pictoriță la Toronto, deschizând expoziții care promit un viitor artistic cert.

Evenimentul care a marcat semicentenarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, a fost onorat de prezența Viceconsulului General al României la Montreal, Ileana-Letiția Belivacă, și a Consulului General al României la Toronto, Mugurel Stănescu. Ei au marcat prin cuvântul lor importanța acestei manifestări, ce a strălucit ca densitate a activităților și ca bună organizare a fiecărui moment, izbândă datorată și implicării președintelui Dumitru Răchitan și a echipei sale de români inimoși. Dialogul diasporei cu țara-mamă ar putea să fie acum mai efervescent ca oricând, dacă Ministerul românilor de pretutindeni, destinat unor asemenea inițiative, ar ieși din inerția prezentă, venind cu propuneri eficiente, căci asemenea evenimente culturale majore dovedesc cu prisosință că Atlanticul nu mai este o stavilă, ci devine o punte de legătură spirituală și sufletească între români, iar diaspora, atât de sporită numeric în anotimpul postdecembrist, poate fi înțeleasă ca parte integrantă a marii comunități naționale, așa cum observa și președintele Klaus Iohannis care o consideră un vector al progresului. Spre a fi astfel, este necesar să se aplice un program coerent al ministerului de resort, care va trebui să-și dovedească eficiența.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors