Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Structura și organizarea legiunilor romane

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2018

Structura și organizarea legiunilor romane

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Am abordat acest subiect deși nu sunt un admirator al romanilor. Mă consider urmaș al dacilor. Nu cred în teoria conform căreia poporul român s-a format prin fuziunea dacilor cu romanii. Faptul că-n România sunt multe statui ale lui Decebal și doar una a lui Traian (și aceea o bătaie de joc, plasată în fața Muzeului Național de Istorie) dovedește că-n mentalul colectiv s-a păstrat adevărul privind strămoșii noștri care sunt daci. Pentru mine romanii sunt niște invadatori care au distrus civilizația materială a dacilor și au venit cu scopul să jefuiască. Că au construit drumuri, edificii publice și vile au făcut-o ca să se poată deplasa armata, să adune birurile, respectiv să se simtă bine oficialitățile lor, aproape ca la Roma. Dar să dăm cezarului ce este al cezarului pentru că organizarea legiunilor romane a fost remarcabilă. Informațiile pe care le voi prezenta le-am preluat îndeosebi din lucrarea Legions of Rome, autor Stepen Dando-Collins, editura Thomas Dunne Books, 2010.

Subunitatea de bază era grupa formată din 10 soldați comandați de un decurion, în cazul cavaleriei, subordonat direct centurionului. La infanterie grupa era formată doar din opt soldați din care unul era comandant. Soldații din grupă erau foarte uniți pentru că luptau împreună, dormeau în același cort și-și preparau hrana în comun. Romanii nu aveau bucătărie de campanie. La ei micul dejun era o cană de apă, prânzul o gustare rece, masa principală fiind cina cu o bucată de pâine și ce mai preparau pe lângă ea. Ei primeau ca rație, pâine, vin, ulei și grâne pe care le măcinau. Încingeau pâinea în vin și în ulei. Carnea era considerată ca supliment și o mâncau din când în când. Ca îndulcitor foloseau mierea. Rația de grâne era de ½ bushel de legiune pe lună (1 bushel = 35.2 litri, nota red.). Pentru aprovizionarea cu delicatețuri apelau la comercianții care însoțeau legiunea. Grupa avea la dispoziție și un măgar cu ajutorul căruia era transportat cortul și diverse unelte cum ar fi târnăcoape, lopeți, topoare ș.a. Echipamentul de luptă însă se afla permanent asupra soldatului, așa încât un legionar roman putea să intre în luptă imediat în cazul unui atac prin surprindere. De măgarii legiunii se ocupau persoane anumit desemnate, de obicei dintre sclavi. Grupa își asigura și santinelele care asigurau paza în timpul nopții. Vă dați seama cât de păzit era castrul unei legiuni care standard avea 59 de centurii și fiecare centurie 10 grupe. O legiune avea în timpul nopții 590 de santinele furnizate de grupe plus cele cu misiuni speciale de gardă. Evident că era practic imposibil să ataci prin surprindere o legiune în timpul nopții. Dormitul unei santinele în timpul serviciului era considerată o abatere gravă care punea în pericol grupa respectivă. Pedeapsa era stabilită de membrii grupei și consta în biciuirea vinovatului chiar până la moarte. În timpul luptelor membrii grupei considerau că luptă pentru a-și ajuta colegii de grupă. Presupun, pentru că n-am găsit nimic scris, că membrii grupei se ocupau și de colegul căzut în luptă, în sensul anunțării familiei și predării acesteia a bunurilor personale. Probabil și formarea grupei era făcută după afinități lingvistice și regionale.

legionar-roman

Până în anul 197 d.C. legionarii romani nu aveau voie să fie căsătoriți. Cei care erau acceptați să fie înrolați și erau deja căsătoriți trebuiau să divorțeze. Totuși legionarii romani nu erau condamnați la abstinență pentru că legiunea era însoțită pe lângă comercianți și de prostituate. Atât comercianții cât și prostituatele și evident măgarii și însoțitorii lor erau acceptați în castru, în spațiul dintre barăci (în cazul castrelor fixe) sau corturi și valul protector aflat la cel puțin 60 de metri de barăci (pentru a nu fi atinse de eventualele săgeți cu foc lansate de inamici).

Fiecare grupă desemna un membru al ei pentru a se ocupa de următorul loc de campare. Acest grup de circa 590 de soldați condus de un ofițer pornea cu un avans de câteva ore pe drumul pe care urma să se deplaseze legiunea și atunci când găsea un loc potrivit ca distanță și așezare, stabilea unde să fie amenajat castrul provizoriu. Chiar dacă era folosit o singură noapte castrul era amenajat după aceleași reguli, doar că în loc de barăci erau corturi. Funcție de poziția în legiune a unei centurii și funcție de poziția grupei în centurie era înfipt în pământ semnul grupei pe locul stabilit pentru cort. Se începea cu marcarea cartierului general cu un steag alb, erau marcate străzile și linia corturilor, pentru ofițeri se folosea un steag violet iar pentru grupe se foloseau sulițe pentru marcare. Se trasa poziția valului de pământ care înconjura castrul și se săpa șanțul aferent digului. Când ajungea legiunea la locul de campare totul era pregătit, se intra pe poarta principală și fiecare știa unde să-și instaleze corturile se trecea la odihnă și pregătirea cinei. Înainte de a-și instala propriile corturi, legionarii se ocupau de ridicarea corturilor ofițerilor și tribunilor. Corturile erau din piele cusută.

Tabăra avea patru porți, câte una pentru fiecare latură, suficient de largi ca să poată ieși câte 10 oameni odată. Poarta principală era stabilită în partea opusă inamicului. În timp ce o parte a legionarilor închideau tabăra, o cohortă de gardă asigura paza și alta aducea lemne, apă și alimente. Această organizare permitea legiunii să intre rapid în luptă perfect organizată pe centurii și să fie eficientă și la startul următoarei etape de marș care era de aproximativ 30 km. Dacă i-ar fi lăsat pe legionari să-și instaleze corturile alandala, după preferințe, se pierdea mult timp apoi pentru refacerea în formații de marș sau luptă.

Între comandantul legiunii și soldații executanți era o singură verigă de comandă, centurionul. Dacă facem o comparație între divizie (care are cam același număr de militari ca și o legiune romană), observăm că avem mult mai multe verigi, comandant de regiment – comandant de batalion – comandant de companie – comandant de pluton, deci de patru ori mai multe. Evident că numărul foarte mic de verigi de comandă din cazul legiunilor contribuia mult la conducerea eficientă din timpul luptelor.

O legiune angaja anual circa 250 de noi soldați, pe bază de voluntariat, dintre tinerii cu vârste cuprinse între 20 și 25 de ani, care puteau să fie sau nu cetățeni romani. Nu se acceptau sclavii pentru înrolare. Fiecare legiune recruta tinerii doritori din zona arondată ei, îi instruia circa trei luni de zile și cei care treceau testele fizice și psihice erau angajați, dar nu în legiunea care i-a instruit. Ei primeau solda pe perioada instruirii și erau trimiși în alte locuri din imperiu. De ce în alte locuri? Ca să nu fie puși în situația de a lupta contra fraților sau părinților lor în cazul unor răscoale. Dar ceea ce știau romanii acum 2.000 de ani nu știau ungurii acum 100 de ani! Când tânărul ofițer român Apostol Bologa (Emil Rebreanu, fratele lui Liviu Rebreanu, sursa de inspirație a romanului Pădurea Spânzuraților) cere generalului imperial austro-ungar să fie mutat pe un alt front, ca să nu fie pus în situația de a lupta cu frații săi români, acesta îl refuză. Nu apreciază deloc onestitatea ofițerului care putea pur și simplu să treacă linia frontului la români fără să atragă atenția asupra lui. Mai mult decât atât pune serviciile de informații să-l urmărească. De aici și până la acuzația de încercare de dezertare la inamic și spânzurarea ofițerului n-a fost decât un pas. Să nu fi știut imperialii austro-ungari ceea ce știau imperialii romani? Știau, dar răutatea și ura împotriva românilor le-au întunecat mintea preferând să piardă un ofițer numai ca să-și satisfacă aceste instincte primare. Evident că un asemenea imperiu bazat pe ură și răutate nu putea s-o ducă mult, el destrămându-se doar după 25 de ani de existență (1867-1918).

Un legionar roman, în perioada războaielor cu dacii, avea un salariu anual de 1.200 sesterți, pe care îi primea în două tranșe, în 25 martie și în 25 octombrie. Centurionul șef avea însă un salariu anual de 100.000 sesterți, deci cât toți legionarii la un loc de sub comanda sa. Cei doi centurioni adjuncții (optio și tesserarius) primeau un salariu anual de câte 20.000 de sesterți. După 20 de ani de serviciu militar legionarul era lăsat la vatră, primea cetățenie romană și o pensie de 12.000 sesterți plătită o singură dată. Auxiliarii serveau 25 de ani și la lăsarea la vatră nu primeau cetățenia romană.

Pentru merite deosebite puteau fi lăsați la vatră înainte de termen. De exemplu Cohorta I Brittanum Ulpia a luptat atât de curajos în războiul din Dacia, încât ce a mai rămas din ea (nu le-a fost ușor cu dacii) a fost lăsată la vatră la patru ani după terminarea războiului, după numai 12 ani de serviciu militar.

În British Museum din Londra se află expus Certificatul de lăsare la vatră a lui Marcus Ulpius Novanticus fiul lui Adcabronates din Ratae, pentru serviciul loial și credincios în campania din Dacia care a fost lăsat la vatră înainte de terminarea serviciului militar. Novanticus împreună cu alți 1.000 de celți din orașul Ratae (Leicester) s-au înrolat în anul 98 d.C. în armata romană și în 10 august 110 d.C. s-a întors în orașul natal pentru a se bucura de binefacerile serviciului militar și aș întemeia o familie. După cum se poate observa legionarul Novanticus n-a reușit să intre în grațiile niciunei fetișcane sau vădane dace la patru ani de la terminarea războiului fiind nevoit să se întoarcă în Anglia pentru a-și întemeia o familie. Cu alte cuvinte nu se prea înghesuiau dacienele pentru a se mărita cu veteranii romani. Certificatul sus amintit, scris pe o placă de bronz, este o dovadă că veteranii romani nu erau agreați în Dacia, dar deloc, din moment ce adepții formării poporului român prin combinația romanilor cu dacienele nu pot prezenta nici un asemenea certificat. Să mai remarcăm și faptul că primirea cetățeniei romane implica și romanizarea numelui (Novanticus) respectiv cele două prenume Marcus și Ulpius suplimentare din care cel puțin unul trebuia să fi aparținut unor împărați romani. Noncetățenii romani aveau dreptul la un singur nume.

Pentru a ne da seama de valoarea banilor pe vremea aceea, dăm câteva prețuri. O fermă mică valora 100.000 de seterți, 3 sesterți era o găleată de grâu (8,8 l), 1/16 sesterți era prețul de intrare la o baie publică.

Când avea loc adunarea pentru raport, legionarii din fiecare centurie se așezau pe 8 rânduri la distanță de un metru între ele și câte 10 în fiecare rând. Centurionul se plasa primul din stânga, tesserarius era ultimul din stânga și optio era ultimul din dreapta. Centurionii erau ofițeri de rang mijlociu promovați din rândurile legionarilor. Era identificat după creasta de pe cască și după faptul că purta sabia în stânga. Soldații purtau sabia în dreapta.

Optio era responsabil cu instrucția și evidența legionarilor, iar în bătălie cu menținerea ordinei. El înlocuia centurionul la comandă dacă era nevoie. Instrucția se făcea cu arme din lemn dar de greutate dublă față de armele normale.

Tesserarius ținea obligațiile zilnice și orarul gărzilor. Când legionarii nu erau implicați în lupte, în acțiuni de protecție a transporturilor birurilor sau alte activități ei se ocupau de construcții. Romanii nu aveau unități speciale de geniu. Trupele auxiliare, pe care unii istorici mai superficiali le considerau de construcții (prezentând ironic atacul dacilor în sudul Dunării asupra trupelor auxiliare romane, ca și cum acestea nu aveau decât lopeți și roabe) erau trupe combatante. Diferența față de legiuni era solda care era jumătate din a legionarilor, erau unități mai mici și la lăsarea la vatră nu primeau cetățenia romană.

Comandantul unei legiuni era pretor-ul, având rangul de senior magistral. Comanda unei legiuni putea fi dată și unui membru al senatului, având titlul de legatus legion, cu un salariu anual de 400.000 sesterți plus 300 de sesterți pe an pentru fiecare nou recrut. Al treilea în comanda unei legiuni era praefectus castrorium. Legiunea mai avea 6 tribuni care în bătălie nu aveau dreptul să comande. Prefectul comanda o cohortă auxiliară. Questorul se ocupa de recrutări. Fiecare legiune avea o mică formație de cavalerie de 128 de oameni, pentru curierat și apărare. Ei erau plătiți cu o treime din salariul legionarilor.

Iarna legionarii primeau concedii dar numai unul din patru. Asta însemna că practic odată la patru ani puteau pleca în concediu. Plecau departe și nu puteau fi chemați în caz de urgență. Inițial pentru a primi aprobarea de concediu legionarii trebuiau să plătească o taxă centurionului. Ulterior taxa s-a plătit din tezaurul imperial. Legionarii care plecau în concediu lăsau la bază coifurile, scuturile, armurile și sulițele, dar păstrau sandalele militare și săbiile. Aveau dreptul să umble prin oraș cu sabia agățată de centură ceea ce era interzis civililor.

Programul retragerii în tabăra de bază începea oficial în 19 octombrie. Fiecare bază cuprindea cazărmile trupei, complexul comandamentului, băi, depozite și un spital. Pentru fiecare centurie era prevăzută o baracă cu câte o cameră pentru fiecare grupă de 10 oameni. Fiecare centurion și optio aveau camera lor.

În afară de santinele de la grupe se mai asigurau 8 santinele pentru cortul tribunului de serviciu, 4 în față, 4 în spate. Trei santinele erau postate la cortul pretorului și câte două la fiecare general aflat în tabără. Santinelele erau împărțite în 4 ture de câte 3 ore pentru o noapte romană care era de 12 ore. La fiecare poartă erau 10 santinele. Altele erau pe ziduri și turnuri. Aveau ceasuri cu apă pentru măsurarea timpului. În timpul zilei o gardă era în afara zidurilor. Noaptea patrula în afara zidurilor o formație de cavalerie. O parolă era stabilită de ofițerul cel mai înalt în rang în fiecare seară.

Activitățile erau anunțate prin trompetă, la fel deșteptarea și stingerea. La primul semnal pregătirea de marș lansat de trompetă legionarii strângeau cortul lor și al afițerilor, apoi strângeau bagajele și așteptau. La al doilea semnal pregătire de marș bagajele erau încărcate pe măgari. La al treilea semnal pregătire de marș prima formație ieșea pe poartă. Trompeta se folosea și-n timpul bătăliei pentru a transmite comenzi ca înainte marș, la stânga, la dreapta, desfășurarea, revenirea în formație, etc.

Și-n armata romană se acordau decorații pentru anumite fapte. Pentru rănirea unui inamic se acorda The Spear. Pentru uciderea unui inamic se acorda Cupa de Argint. Primul legionar care urcă pe zidul unei cetăți inamice primea The Mural Crown. Primul legionar care urca la bordul unei nave inamice primea Coroana Navală. Mai aveau și alte decorații.

În concluzie putem afirma că Imperiul Roman s-a putut edifica grație structurii și organizării militare a legiunilor. Fiind unități aproape independente de resursele mediului în care operau în perioada de extindere a imperiului au fost foarte eficiente. Când au trebuit să treacă în defensivă au fost mai puțin eficiente, consumând resurse mari fără a mai putea aduce venituri imperiului.

„Vatra Românească” la 80 de ani

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2018

„Vatra Românească” la 80 de ani

 

Autor: Dorin Nădrău (USA)

 

„Vatra Românească va rămâne în conștiința obștească o palmă de pământ românesc în țară depărtată (…), păzitoare a Ortodoxiei românești și conștiinței naționale, în toată vremea…Acesta mi-a fost gândul călăuzitor când am preconizat o așezare episcopală ca cea de la Vatră”. Aceste cuvinte sunt extrase dintr-o scrisoare personală a primului episcop al românilor din America adresată unui devotat preot român din St. Louis, Missouri, în anul 1956, pe când era captiv în propria sa țară. Prin credința, zelul și optimismul său greu de egalat, episcopul Policarp Morușcă a reușit să consolideze episcopia, câteva covârșitoare izbânde meritând desigur a fi evocate: publicarea revistei „Solia”, iar, mai apoi, a almanahului anual „Solia” (1936), modificarea statutului episcopiei (1936), achiziționarea proprietății de la „Vatra Românească” (1938), constituirea organizațiilor auxiliare ale episcopiei pentru tineretul ortodox (AROY) și pentru femeile ortodoxe (ARFORA) (1938).

VatraCalSolia2002_1307

Inaugurarea „Vetrei Românești”, ajunsă la 80 de ani, a avut loc în zilele de 3 și 4 iulie 1938, la trei ani de la consacrarea sa ca episcop. După cum menționează „Jackson Citizen Patriot”, festivitatea, la care se estima că au participat peste trei mii de persoane, a fost unul dintre cele mai strălucite evenimente petrecute până atunci, comportând ceremonii grandioase, solemnitate și fast.

O incursiune privind evoluția acestui simbol al românismului din „lumea nouă” se impune cu prisosință relevată. Apariția „Vetrei” în cadrul comunității românilor-americani se datorează neîndoielnic sosirii noului episcop, Policarp Morușcă. Acesta, la momentul venirii în America, nu avea un loc anume destinat a locui ca ierarh. Parohia „Sfânta Maria” din Cleveland i-a pus la dispoziție o casă pentru folosința personală care asigura și un spațiu pentru organizarea unui birou, având în vedere că arhivele oficiale, în anii care au precedat sosirea sa, erau permanent transferate din oraș în oraș, fiind deținute de persoana ce îndeplinea funcția de secretar. Un eveniment care a grăbit rezolvarea locației pentru părintele Policarp a fost întronizarea sa ca episcop care a avut loc la parohia „Sfântul Gheorghe” din Detroit, la care a participat o mare mulțime de oameni: după încheierea festivității, neavând la dispoziție o reședință sau un birou, episcopul s-a retras în camera de hotel pentru a-și pune în ordine programul și ideile. Părerile privind viitorul centru episcopal erau împărțite. Pe de o parte, noul episcop, venit din România dintr-o mănăstire (Hodoș-Bodrog, județul Arad), își dorea o reședință care să-i ofere un mediu similar, în preajma unei ape curgătoare, cu aer curat, mai ales că la Cleveland, unde șezuse temporar, constatase că emisiile toxice urbane nu erau doar neplăcute, ci și foarte dăunătoare sănătății sale. Pe de altă parte, o bună parte din cler, dar și mulți credincioși, își doreau ca episcopul lor să fie văzut ușor și să fie implicat în activitățile metropolei, asemenea ierarhilor altor biserici din „lumea nouă” din care făceau parte acum și unde se simțeau încrezători.

În perioada în care românii-americani ortodocși căutau o reședință pentru episcopul lor, ferma Grey Tower din Michigan a fost scoasă la vânzare. Ferma constituia o proprietate de 1000 de acri și aparținea familiei Boland, cu origini scoțiene, ai cărei predecesori veniseră în America în 1710, stabilindu-se apoi în zona Grass Lake din Michigan (1835), profitând de o concesiune oferită de președintele Andrew Jackson. De-a lungul anilor, membrii familiei au construit clădirile durabile din prezent, precum și rezervorul de apă care a dat numele șoselei din imediata apropiere. Aflat în România, episcopul Policarp a fost înștiințat printr-o scrisoare de faptul că un grup de persoane au găsit locul căutat. Se pare că episcopul ar fi acceptat propunerea, cu condiția ca tranzacția să nu implice o povară financiară pentru episcopie, dar a adăugat că, dacă nu dispune de o sursă de apă, așa cum își dorea, consideră că nu există un motiv întemeiat pentru cumpărare. În opinia sa, nu avea sens să fie cumpărată o fermă care să devină centrul de activități al comunității românești. În scrisoarea de răspuns, i s-a comunicat episcopului că cei care s-au ocupat de găsirea proprietății o vor ține pentru ei, o altă fermă, la Big Wolf Lake, de doar 73 de acri fiind disponibilă pentru vânzare. S-a convenit achiziționarea și  acestei a doua proprietăți (considerând-o o soluție pentru ceea ce își dorea episcopul) și că s-ar beneficia de o bună sursă de venit prin vânzarea de parcele care ar fi putut asigura în final plata ambelor proprietăți. Revenind din România, episcopul a vizitat ambele proprietăți și a apreciat că aceasta era varianta cea mai potrivită pentru ce avea nevoie. Trebuie menționat însă că episcopul nu a locuit niciodată lângă lac, iar în timp ce ferma a devenit centru al activitățior precizate anterior, aceasta și-a continuat și activitățle agricole, fiind activă până în anul 1952.

La doar câteva luni de la inaugurare, episcopul Policarp Morușcă avea să plece în România de unde nu se va mai întoarce niciodată. Odată cu plecarea sa, în ciuda faptului că prețul proprietăților trebuia plătit, fondurile întârziau să apară, iar interesul față de „Vatră” începe să scadă. Totuși, prin eforturile și osârdia celor aflați în fruntea administrației, între anii 1939 – 1944, ratele împrumutului au fost achitate, întreaga datorie fiind onorată. Când a devenit cert că nu va mai posibil ca episcopul să se reîntoarcă, administrarea a trecut în sarcina Consiliului Episcopilor până la întoarcerea preotului Andrei Moldovan în Statele Unite și consacrarea sa, în secret, în scaunul episcopal, acesta preluând și „Vatra”. Lupta pentru drepturile asupra proprietății a fost una îndelungată și istovitoare, înregistrându-se o perioadă de haos, tendințe de separare, neglijare completă a întreținerii proprietății, animozitate și frustrare. În anul 1952, urmare a unei decizii judecătorești, Andrei Moldovan a părăsit definitiv „Vatra”. Astăzi, se apreciază că în procesele de judecată au fost cheltuiți, la acea vreme, mai mulți bani decât au fost investiți în proprietate.

Anul 1952 marchează o nouă etapă în istoria „Vetrei Românești”. Viorel D. Trifa, un teolog aflat printre candidați, a fost admis ca episcop auxiliar în locul episcopului Policarp. Prin alegerea sa, s-a făcut trecerea de la dezordine la rânduială, de la separare la unitate și de la neglijență la judicioasă gospodărire. A fost cea mai potrivită personalitate, în acea perioadă tulbure, dovedindu-se a fi un bun cârmuitor care să continue lucrarea începută de predecesorul său și probând încă de la început că era un om capabil, entuziast, neclintit și zelos. Episcopul Valerian s-a lovit de aceeași situație ca și episcopul Policarp, în sensul că episcopia nu avea o reședință oficială pentru ierarh. A locuit și el o perioadă la Cleveland, existând o tentativă ulterioară de a se muta la Detroit, după care Consiliul Episcopilor a hotărât ca „Vatra” să devină reședința temporară a episcopului Valerian. Clădirea nu se afla într-o stare prea bună de locuit, dar dovedind un spirit practic deosebit și adâncă motivare episcopul a instituit rapid un program de renovare și demolare pe termen lung. Prima clădire care a fost recondiționată și reutilată a fost reședința episcopală, lucrările vizând: instalațiile sanitare și electrice, instalațile de gaz, reparații substanțiale și curățenia. Viața de fermă a încetat odată cu vânzarea animalelor. Tot din inițiativa episcopului, terenul arabil a fost inclus în „U.S. Land Bank Program”, profitul aferent fiind utilizat la plata taxelor. În 1953, a fost restructurat grajdul cailor care a fost transformat într-o bucătărie de vară și o sală de mese denumită „Avram Iancu”, iar în anul următor s-a trecut la reînnoirea clădirii destinate anterior îngrijitorilor de animale, fiind amenajate dormitoare pentru studenți, bucătari și doamne, clădirea devenită „Casa ARFORA”. În anul 1955, a fost amenajat un cimitir cu locuri de veci pentru preoți și credincioși, ridicându-se totodată și un monument memorial în cinstea episcopului Policarp. De asemenea, au fost construite alte două monumente pentru două morminte din vecinătate: unul în cinstea preotului John Trutza, luptător în folosul episcopiei și „Vetrei”, iar celălalt pentru preotul misionar Moise Balea, unul dintre pionieri. După aproape douăzeci de ani au fost edificate capela și biserica închinate Maicii Domnului. Clădirile care nu mai puteau fi puse în uz au fost demolate, iar hambarul mare a devenit spațiu adițional pentru dormitoare, dându-i-se numele legendarului general american de origine română George Pomuț. Mai trebuie subliniat că în anul 1970 a fost construit un mare pavilion cu o capacitate de până la 600 de persoane destinat programelor și banchetelor desfășurate pe perioada congreselor anuale, în 1984, adăugându-se o largă scenă.

„Vatra” a continuat să se dezvolte, câteva dintre edificiile și activitățile actuale, la împlinirea a opt decenii, meritând a fi prezentate. „Centrul patrimoniului româno-american” a fost înființat de episcopul Valerian și inaugurat la 28 mai 1978. De-a lungul anilor, în timpul vizitelor sale la parohii, episcopul a constatat că noua generație nu păstrează elemente de arhiva și a considerat că acestea trebuie să aibă rolul de a atesta generațiilor următoare eforturile predecesorilor. Din această rațiune a fost fondat centrul care nu avea să aparțină episcopiei, fiind, astfel, mai ușor de acceptat. La data de 4 iulie 1988, centrul a luat numele de „Valerian D. Trifa Romanian-American Heritage Center”. O preocupare permanentă majoră a episcopului și a parohiilor a constituit-o și a continuat ulterior a fi o activitate principală a „Vetrei”, educația religioasă a tinerilor. Organizarea taberelor religios-educaționale pe timpul verii este asigurată printr-un spațiu adecvat, dormitoarele aduse la standarde corespunzătoare având o capacitate de cazare a 60 de persoane. Pe proprietatea întinsă a „Vetrei” se află amplasate mai multe troițe. Cu toate că aici nu se fac pelerinaje, retragerile spirituale și întâlnirile educaționale se circumscriu dorinței episcopului Policarp de a face din „Vatra” un centru al oportunităților spirituale. Sărbătoarea principală este „Nașterea Maicii Domnului” care se prăznuiește anual la 8 septembrie, zi în care e celebrat hramul bisericii. Evenimentul de cea mai mare anvergură îl constituie Congresul Anual al Bisericii pentru care au fost ridicate anumite construcții pe proprietate, în mod special, pavilionul Grey Tower. O clădire extrem de utilizată este „Casa ARFORA”. Asociația Reuniunilor Femeilor Ortodoxe Române din America(ARFORA) este cea mai veche asociație auxiliară a episcopiei, sărbătorind la rândul ei, anul acesta 80 de ani de existență, și  fost dintotdeauna cel mai de neclintit susținător al episcopiei, acordând permanent timp, ajutoare bănești, dragoste și dăruire.

Un edificiu mai nou, de indubitabilă importanță, este Cancelaria Administrativă. Pe vremea administrației arhiepiscopului Valerian, birourile episcopiei erau la etajul al doilea al reședinței episcopale ocupând trei dintre cele cinci camere. După pensionarea sa și retragerea de la „Vatra” în anul 1984, întregul etaj a fost pus la dispoziția administrației, care includea acum și departamentul editorial, mutat recent de la Jackson, Michigan, la „Vatra”. După 1990, odată cu venirea unui nou val de preoți și credincioși români, au crescut rândurile membrilor cancelariei. Creșterea numărului de parohii și de misiuni, nevoia dotării cu mijloace de comunicare avansate, precum și extinderea utilizării indispensabile a computerelor, au implicat necesitatea stringentă a unei clădiri moderne cu spațiu corespunzător pentru birouri. Clădirea nouă a cancelariei a fost inaugurată la 5 septembrie 1998, anul 2018 marcând astfel aniversarea a 20 de ani de la darea în folosință. Mai trebuie menționat că aripa din partea de nord a cancelariei găzduiește un muzeu de artefacte ale episcopiei și o mare arhivă situată în partea estică a muzeului.

„Vatra Românească” de la Grass Lake, MI a reprezentat un autentic simbol al românilor care și-au părăsit țara natală, fugind de opresiune și nedreptate, copleşiți de convingerea că niciun guvern și nicio autoritate nu le-ar putea răpi libertatea de care se bucurau în „Lumea Nouă”. Sediu episcopal cu o impresionantă istorie, „Vatra” a fost și va rămâne, fără îndoială, imaginea credinței ortodoxe strămoșești continuată pe pământ american.

Dilemele și tragediile unei epoci

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

Dilemele și tragediile unei epoci

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

(Nikos Kazantzakis, Fratricizii, Humanitas, 2017)

Editura Humanitas, prin inspirata traducătoare Alexandra Medrea, ne face un dar cu totul special prin publicarea romanului lui Nikos Kazantzakis, Fratricizii (1954, apărut postum în 1963).   Scriitorul despre care Albert Camus, concurent la decernarea Premiului Nobel, a afirmat că romancierul grec îl merita de „o sută de ori mai mult”, ne fascinează și de data aceasta, ne provoacă, ne tulbură ca în tot ceea ce a scris, asigurându-și locul cel mai înalt în elita literaturii eline și universale.

Romanul, compus spre sfârșitul carierei, sintetizează trăsăturile distinctive ale viziunii filozofice, etice, socio-politice și artistice ale unei personalități de o complexitate covârșitoare. N. Kazantzakis a fost un scriitor militant în sensul profund al termenului, care s-a implicat în bătăliile esențiale de idei ale epocii sale, dar și concret în mișcările politice menite a schimba lumea. El este incendiar și contemplativ, cutreierat de îndoieli și ezitări, dar și năvalnic în acțiunile sale, navigând între contradicțiile eului său și ale lumii contemporane, dominată de confuzie, sfâșiată între declinul creștinismului și barbaria maselor, între totalitarism și neputințele democrației, între veleitățile hegemonice ale Occidentului și ridicarea Orientului. Personajele sale mistuite de un continuu foc interior, de impetuozitate par smulse dintr-o frescă pusă în mișcare de un impuls originar. Nimic mai străin de personajele sale decât mediocritatea sau măsura, ele acționând mânate, parcă, de o frenezie dionisiacă.

Dacă substanța eroilor prozatorului este de sorginte dionisiacă, în schimb structurarea universului romanesc ne apare de un calm apollinic, în buna tradiție a tragediei grecești marcate de simplitate și sobrietate. Inspirat din războiul civil al Greciei din 1946-1949, în care s-au confruntat partizanii bolșevismului cu trupele guvernamentale, romanul se concentrează doar pe durata Săptămânii Patimilor, simbolic aleasă. Spațiul este și el redus la satul de munte, neospitalier, auster, sinistru precum Kastelos, cu oameni posaci, dogmatici, divizați între „beretele negre”, reprezentând statu-quo-ul și „beretele roșii”, alias revoluționarii adepți ai „Evangheliei lui Lenin”. Între aceste forțe se zbate zilnic Părintele Iannaros, păstorul sufletesc al satului, obsedat de necesitatea stopării războiului, pe care el îl consideră fratricid. Pentru tabăra „roșie” războiul nu este fratricid, ci o expresie a insurgenței împotriva vechiului. Se confruntă în roman o concepție religioasă, universalistă a societății cu una a luptei de clasă, menită a răsturna oligarhia și a instaura dictatura proletariatului. Kazantzakis, prieten cu socialistul și agitatorul comunist Panait Istrati, a făcut parte din falanga acelor „tovarăși de drum” din Occident ca H.G. Wells, G.B. Shaw, H. Barbusse, R. Rolland, Andre Malraux etc. fervenți susținători ai URSS-ului, în ciuda simptomelor tot mai clare de totalitarism. Se știe azi cât de mult rău au cauzat „tovarășii de drum”, întârziind procesul de demascare a crimelor comuniste. Kazantzakis, deși a fost un admirator al lui Lenin, nu a devenit niciodată un comunist devotat, trăind ca și P. Istrati amarnica deziluzie a coruperii idealismului comunist în universul concentraționar sovietic.

Titlul romanului optează pentru o viziune naționalist-patriotică, bazată pe religia binelui întruchipată de morala lui Iisus Hristos, încadrată într-o privire de sus a lumii, văzută ca o succesiune de civilizații, în sensul acelui corsi e ricorsi.

Părintele Iannaros are o statură epopeică, așa cum bine îl descrie tânărul Leonidas, „are o forță de nestăpânit, misterioasă, o credință nestrămutată, e blând și sălbatic în același timp, o durere profundă emană din ochii lui și din barba care îl face să semene cu Moise” (op. cit., p.131). Iannaros este un autoportret al scriitorului, dar nu singurul. Călugărul Anastasios de la mănăstirea Sf. Ana preia din personalitatea scriitorului ideea de jertfă pentru creație și de neostoită confruntare a celor două constante dialectice ale ființei omenești, teluricul și celestul. Ar mai fi și studentul Leonidas, doborât de gloanțe, serafic în idealismul lui, poet și îndrăgostit de Mario, pe care n-o va mai vedea niciodată. El, poate cel mai spiritualizat dintre personajele cărții, întruchipează ironia sorții așa cum a fost ea tratată de romantici.

fRATICIZII

În ciuda strâmtorării în care se află, Părintele Iannaros nu renunță la misiunea sa pacifistă, deoarece el vede întregul război ca o reeditare, pentru a câta oară în istorie, a parabolei lui Cain și Abel. El îi așteaptă zilnic în ușa bisericii pe poporenii care îl caută ca să afle ce se întâmplă, ca să înțeleagă încotro s-o apuce ei, cei care au ajuns la o răscruce. Deși propovăduiește neîncetat iubirea creștină, ca fiind singurul remediu la continua vărsare de sânge, Părintele nu este nici el scutit de acutele îndoieli, care punctează întregul roman. În acest sens personajul are o certă vocație hamletiană, Fratricizii, nefiind doar un roman al activismului, ci și unul al constantei interogații adresate divinității și conștiinței umane, un roman al imposibilității opțiunii. Dilema Părintelui Iannaros crește de pe pământ, urcând până în cer. Pe pământ el nu știe între cine să aleagă, între cauza beretelor negre sau a beretelor roșii. Această dilemă îmbracă un aspect social. Față de cer își manifestă îndoiala privind eficiența implicării divinității, care îi apare absentă din durerile lumii. Intensificarea conflictului social amplifică dramatismul relației Părintelui Iannaros cu Dumnezeu, pe care l-ar dori amestecat direct în războiul nimicitor. El strigă la un moment dat „coboară în Kastelos și arată-mi calea” asemenea lui Tudor Arghezi în Psalmi, „Vreau să te pipăi și să urlu: este”. Viața acestui personaj se confundă cu misiunea lui de custode moral al satului, păstrător al tradiției religioase, dăruit cu toată ființa destinului Greciei. Undeva în roman mărturisește că inima lui este una și aceeași cu harta Greciei: „Dacă îmi scoateți inima din piept, o să vedeți în ea, așa cum se vede pe harta atârnată pe perete la școală, o să vedeți Grecia de la un capăt la altul al inimii mele” (p.157). Scriitorul a făcut din Iannaros un model Christic pe pământ. În fiecare soldat care moare, moare Iannaros însuși, în fiecare mamă îndoliată de uciderea fiului ei Părintele se recunoaște înfrânt. Este un personaj patetic care copleșește cu prezența sa. Statura sa se întinde ca umbra unui copac multisecular pe acțiunea întregii cărți. Cu adevărat el este „un suflet din sufletul neamului său”, eroic și tragic, bătut de talazurile momentului istoric, de cele ale unei lumi zguduite de o profundă criză a valorilor.

 

Părintele Iannaros pare a fi ultimul apărător al umanismului creștin, atacat cu furie de totalitarismul comunist, care se naște sub ochii lui. El trăiește o dublă dilemă: pe de-o parte este chinuit de „eclipsa” divinității în lumea zguduită de criza axiologică, pe de altă parte de scepticismul față de proiectul bolșevic propus de „Evanghelia lui Lenin”. Confesiunile lui sunt strigăte de suferință: „în sufletul meu este o mare tulburare, nu știu pe ce cale să apuc.” (p.91). El oscilează între fierbinți mărturisiri de credință și imprecații la adresa divinității: „Iisuse Hristoase, mă înăbuș! Lasă-mă să arunc un teribil blestem, altfel îmi plesnește capul…” (p.146). Cerșește un semn, dar Cerul era mut pentru că „Hristos era mort”, iar „Părintele Iannaros era singur în univers” (p.148). Căderea în deznădejde nu-l răpune, pentru că natura sa combativă biruiește slăbiciunea momentului. Deși îi trece prin minte soluția retragerii în recluziune („De ce să am nevoie de oameni?” p.143) respinge ademenirea ei, asumându-și responsabilitatea misiunii sale. Hotărârea lui are un aer demiurgic: „Iau asupra mea soarta satului. Eu hotărăsc de va pieri ori va fi salvat” (p.152). În preajma zilei de sâmbătă din Săptămâna Patimilor el anunță că suspendă slujba de Înviere pentru că satul este răvășit de ură și crime. În asemenea condiții ce rost ar avea Învierea lui Hristos? Va urca la munte să-l întâlnească pe fiul său, Căpitanul Drakos, șeful rebelilor comuniști. Vrea să-l convingă să coboare la slujba de Înviere ca să se împace cu tabăra adversă prin iubire de Dumnezeu și de Grecia. Patriotismul său este mișcător: „Ești toată numai glorie și foamete nefericită Grecie!… ești toată nmai suflet, din cap până-n picioare…. nu te vom lăsa să pieri, măicță” (p. 173).

Experiența de pe munte are darul de a-l convinge definitiv că „Evanghelia lui Lenin” nu propune o lume mai umană, chiar dacă în primă instanță îi va sătura pe cei flămânzi. Din confruntarea cu ideologia rebelilor, părintele se convinge tot mai mult că proiectul lor nu poate aduce adevărata fericire oamenilor, deoarece se bazează doar pe promovarea materialismului cras: „cum să-și sature pântecele flămând, cum să împartă prada între ei, cum să-și ucidă dușmanii” (p.77). În dialogul cu tatăl său, Căpitanul Drakos ia în derâdere morala iubirii cu toate „pomezile popești”, propovăduind ura, ca singura cale care poate duce la iubire. Sagacitatea bătrânului Iannaros descoperă rapid esența teoriei bolșevice, constând în cruzime, demagogie și tiranie, în ciuda tiradelor despre dreptate și libertate: „Așadar tirania? striga bătrânul… Tirania, violența și knutul, ca să pregătiți calea libertății; (p.256) și mai departe „vreți să creați o lume nouă: din infamie, din sclavie și din minciună” (p.257). Replica Părintelui Iannaros, personajul resoneur al romanului reflectă, după opinia noastră, concluziile lui N. Kazantzakis după vizitele în 1928 și 1929 în Uniunea Sovietică, unde stalinismul lucra la instituirea lagărelor de concentrare ale Arhipelagului Gulag.

Stratagema lui Iannaros sfârșeste prin vărsare de sânge. Deși promite să nu omoare pe nimeni, coborând la sărbătoarea Învierii, Căpitanul Drakos nu-și ține cuvântul, executând pe sătenii mai înstăriți din Kastelos, „dușmani ai ideii”, conform teoriei luptei de clasă deprinsă din „Evanghelia lui Lenin”. Scurtele lui ezitări între glasul milei și fanatismul dogmei ricoșează împotriva lui în zguduitoarea scenă a împușcării propriului său tată pe când acesta, total dezamăgit, o pornise pe drumul muntelui în jos, amenințând să răspândească prin sate adevărul despre înspăimântătorul totalitarism. Părintele Iannaros este suprimat, după rețeta universului concentraționar care ucide mesagerii adevărului. Kazantzakis va fi aflat cu siguranță despre experiența lui Panait Istrati cu GPU, poliția secretă din URSS, care îi interzisese să critice aspectele negative ale Gulagului, odată întors în Occident. Caracterul represiv al dictaturii bolșevice devenise atunci, în 1928, din ce în ce mai evident. Era societatea noilor „scornitori de povești”, era lumea fără Dumnezeu, așa cum o caracterizează Căpitanul Drakos: „noi l-am alungat pe Dumnezeu de pe tron. Am instalat omul pe tronul lui Dumnezeu” (p.246). În disputa dintre tată și fiu, adevărul se află categoric de partea celui dintâi care îl rostește răspicat: „Libertatea fără virtute și fără milă vine de la diavol…” (p.177).

Pe lângă Părintele Iannaros, care este catargul structurii romanului, trăiesc în el atâtea alte personaje episodice memorabile, precum călugărul viclean de la Athos, care vine în Kastelos ca să-i stoarcă pe săteni de bani și bunuri, în ciuda sărăciei lor, Comandantul garnizoanei, neguros, dar umnaizat prin drama lui conjugală, fosta lui soție, devenită ibovnica lui Drakos, Vasos imortalizat prin oscilația lui între cruzime și compasiune, care învinge în lupta lui cu rebelul rănit, Arsenios călugărul sculptor, care-și petrece viața în chilie, răstignit pe creațiile lui pentru a se apăra de demonii cărnii, care îl chinuiau, Leonidas, studentul răpus în floarea vieții, Loukas, prototipul călăului bolșevic și mulți alții. Sunt atâtea scene patetice cu rezonanță până în zilele noastre de parcă romanul ar fi fost scris astăzi, acum. Exodul descris la începutul romanului parcă ar fi smuls din contextul imigranției de toate culorile din zilele noastre. Obligați de tranzacții istorice să plece din satul lor, oamenii se duc la cimitir să-și ia rămas bun de la moși, strămoși. Evocarea este în termenii atât de definitorii pentru stilul Kazantzakis debordant emoțional, cu gesticulație ritualică: „Oamenii se aruncau la pământ, sărutau pământul umed, reavăn; își frecau cu țărâna creștetul capului, obrajii, gâtul; se prosternau și iar sărutau țărâna, părinții și strămoșii, strigând: Rămas-bun!” (p.14). Apoi, cei condamnați la pribegie întind o horă în jurul mormintelor cum ar fi făcut Dyonisos, creștinismul din acest roman fiind sui-generis, păstrând reminiscențe de credințe păgâne, pentru a exprima tumultul ființei umane. Ipocrizia dogmatică îi este străină scriitorului.

Dialogurile șlefuite aforistic alternează cu efluvii lirice în care se combină notațiile peisagistice mulate, în general, pe trăirile personajelor, cu descrierea stărilor contemplative. Părintele Iannaros este somat să dea împărtășania unui muribund tocmai când privea la Calea Lactee care „curgea ca apa Iordanului, un râu de lapte dintr-o parte în alta a cerului; iată adevăratul brâu al Fecioarei, se gândea el, țesut din tăcere și blândețe cerească…” (p.46). Reflecțiile asupra sufletului omului pot compune un minunat poem. Sufletul este scânteie divină care se poate aprinde în orice moment ca o grămadă de fân, puterea lui este uimitoare căci „dintr-o zdreanță poate face o flamură sfântă” (p.34), chiar soarele cugetă că dacă sufletul „adevăratului om ar dispărea, ce dezolare, ce suferință, ce risipă zadarnică a luminii mele” (p.196).

Traducerea este atât de apropiată de spiritul originalului încât ne dă impresia că Nikos Kazantzakis ar fi scris în românește acest magnific roman. Este un remarcabil exercițiu de re-creare din care stilistica limbii române iese îmbogățită, salvată de la poluarea la care este supusă de comunicarea cotidiană.

(Waterford, 14 septembrie 2017)

 

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea

From the Kingdom of the Memory

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

From the Kingdom of the Memory

Reminiscenses by Elie Wiesel

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Intenționat am pus titlul original, în englezește, pentru a atrage mai ușor cititorii, fiind la modă că tot ce sună străin tentează mai mult și, în plus, se potrivește de minune cu expresia noastră călăuzitoare „merge și așa”, iar în cazul de față, are avantajul citirii și aflării a ceea ce editurile centrale, post decembriste, nu au voie să traducă și să editeze în România. Printre acestea se află și scrierea lui Elie Wiesel „From the Kingdom of Memory” – Din regatul memoriei – editată la Summit Books – NY în 1990. Subtitlul „reminiscences by Elie Wiesel” este o ajustare, o scuză evreiască în fața instanței și a istoriei, prin care vrea să se apere că sunt doar niște rămășițe vagi, aproape șterse din marele său regat cerebral, în cazul în care s-ar fi strecurat și erori.

După o astfel de autojustificare de la început, Elie Wiesel își permite să scrie ce vrea, să fabuleze urât, murdar și ipocrit despre Poporul Român după 1990, când toți grafomanii scriu mânați de interese. Acum, oricine are dreptul să spună, să scrie ce vrea și cum vrea despre români și România. „E democrație occidentală, globalistă acum”, ne spun noile elite politice și culturale de pe Dâmbovița! Iar noi, românii, nu mai avem dreptul să ne apărăm dreptatea și adevărul istoric, rădăcinile  istorice, identitatea, spatiul geografic, ființa și cultura națională pentru că imediat vom fi catalogați naționaliști ceaușiști, securiști, protocroniști, antieuropeni și, ferească sfântul, să te legi de Elie Wiesel, deținătorul Nobelului pentru pace, că antisemit ești pentru eternitate. Nouă, nimeni nu mai trebuie să ne respecte adevăratul trecut istoric, în schimb noi trebuie să-i respectăm pe toti, fiindcă ei, toți, sunt mai europeni decât noi și democrați de când lumea. Dacă ne vrem și noi în Europa lor trebuie să plătim, plătim, plătim și să-i slujim și acum că sunt plecați. Sunt și excepții de la noua dictatură europeană, mondială sunt, dar supraviețuiesc riscant fiindcă sunt hăituiți și vânați precum vrăjitoarele în evul mediu.

Evreul Elie Wiesel s-a născut la Sighetul Marmației în anul 1928, deci în vremea Regatului Român Unit și autoritățile române l-au înregistrat cu numele și pronumele dăruit de părinții lui, de comunitatea lor. Dacă ar fi fost cu adevărat anti-Semite, cum o tot lungește născutul din 1928, l-ar fi înregistrat ilie nevăstuică. De ce nevăstuică?! Pentru că, la un moment dat, în Imperiul Habsburgic, evreii imigranți din zona etnic slavă trebuiau să-și schimbe numele cu unul german, plătind o taxă în funcție de numele ales (Cele mai scumpe nume erau Goldschtein și Goldman, iar  Wiesel, adică nevăstuică, un nume ieftin pentru evrei ieftini. (Citește Istoria evreilor în Banat a lui Victor Neumann)

Eu, cititor liber, am și dreptul să scriu liber, să transmit idei și informații despre cele citite, fără să-mi pese că unora nu le place critica și mă vor eticheta antisemit. Să fie sănatoși și să poată dovedi în fața instanței ceea ce susțin. Mă întorc la memoriile lui Elie Wiesel din care rețin două linii principale: autorul apară, laudă și hiperbolizează tot ce este evreiesc – să le fie de bine – în schimb, a doua linie, îi ponegrește pe români, până îi desființează ca națiune creștină. Ajungem și la exemple și dovezi din cartea sa. Întâi, îl compătimesc pentru marea traumă psihică suferită și îl admir pentru suprasentimentele umane pe care le are față de etnia sa biblică, atât de greu încercată de-a lungul istoriei. Dar îl critic și descalific ca personalitate – cu tot Nobelul lui pentru pace, la care a fost propus și Hitler (1938) și Stalin (1946) – pentru defăimările și acuzațiile neîntemeiate aduse națiunii mele, în speță, maramureșenilor în cartea de față. De asemenea, încă odată repet că, înțeleg tragedia acestui om, a comunității sale din Maramureșul ocupat de Ungaria horthistă, în urma Dictatului de la Viena din august 1940, dar sunt categoric împotriva condamnărilor nejustificate și mereu reiterate a generației de români de atunci și a celor ce au urmat, fără să li se poată demonstra vreo vinovăție. Elie Wiesel, dacă ar fi fost corect și om al păcii, nu ca Hitler și Stalin, propuși pentru același premiu, trebuia să respecte maramureșenii de atunci la fel de încercați de istorie ca și el în acel moment, traumatizați pentru totdeauna.

Oriunde deschidem cartea și citim dăm peste aceleasi idei: ce oameni deosebiți sunt evreii din toate punctele de vedere și cât de maligne au fost celelalte popoare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, după Elie Wiesel,  numai evreii au suferit un holocaust și ceilalți trebuie să plătească până la sfârșitul lumii. În această carte se răfuieşte și cu maramureșenii, ignorând soarta lor nefastă, faptul  că acea parte a României – Nord Vestul Transilvaniei, din care face parte și Maramureșul – se afla sub ocupație militară și administrație de război ungurească.

Cartea are un capitol intitulat „Sighet again” (Din nou Sighetul), care începe cu binecunoscutul clișeu de incultură și naivitate americană, cărora când le spui Transilvania răspund automat Dracula!! Și de la personajul fals al lui Dracula, autorul trece imediat la marea dramă a evreilor din Transilvania lui Dracula, personajul horror al lui Bram Stoker: „Să nu credeți că copiii evrei au trăit bucuroși și fără frică în Transilvania” (pag.123) și argumentează cu: „Noi am fost tot timpul speriați, îngrijorați, amenințați din toate părțile. Bandiții, ni se spunea, ne spionează din înalțimea munților. Și acolo sunt mocofani („louts”) și lași („cowards”), înmuiați în ură strămoșească („ancestral hatred”) care ne-ar ataca și bate, la fel ca Dracula, aparent ei aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc („Jewish blood”) – să fie mândri de ei înșiși”  (pag.124, „From The Kingdom of Memory”, Editia Summit Books 1990 – sursă precisă!!)

Ce imagini înfricoșătoare, înspăimântătoare, de-a dreptul patologice, depășindu-le pe cele de groază din filmele de la Hollywood cu Dracula, izvorâte dintr-o minte de a cărei funcționalitate normală începi sa te îndoiești. Oare printre americani, cartea a apărut în țara lor, sau elitele politice și culturale românești, cititoare în engleză, nu se găsesc oameni raționali care să-și dea seama de aceste aberații, ce pun o notă de grotesc pe imaginea suferinței trecute a evreilor? Tuturor le e frică că vor fi trecuți în computerul negru cu antisemiți?! Americanii nu-s interesați, iar elitele politice și culturale românești nu cunosc istoria și nu se leagă la cap dacă nu-i doare. Poltroni!

Ce minte rătacită în capul acestei nevăstuici agitate! Iată cine primește Premiul Nobel pentru pace (??!!). Un tip care își foloseste mintea și sufletul scriind pe altarul urii, profitând de ignoranța cititorilor de limbă engleză și indolența noilor elite politice și culturale dâmbovițene de-a demasca, si condamna pe acest individ  antisocial, care a denigrat pe maramureșeni, oamenii pământului care i-au primit pe părinții lui să se așeze alături de ei. Cine cunoaște istoria românilor, ori cu atât mai mult dacă a trait în Maramures – parte din Vatra Dacilor, cu greu cucerită de romani – ştie precis că acolo nu s-au vehiculat asemenea confabulații sau halucinații schizofrenice despre vreun Dracula. Dacă luăm toate tipăriturile din Maramureș – românești, ungurești sau evreiești – din trecut și până la deportarea evreilor de către guvernul unguresc, horthist și din Sighet (primăvara 1944) nu vom găsi nici o referire scrisă la asemenea fapte ale maramureșenilor nici înainte, nici în vremea copilariei lui Ilie Nevăstuică pe aceste meleaguri!! Elie Wiesel ar fi trebuit să prezinte probe, probe autentice, altfel înseamnează că a înșelat cititorul de limbă engleză din toată lumea, șocând cititorii cu ficțiunile lui bolnave, pentru ca ei, cititorii, să sară în sus de indignare și să acuze maramureșenii de antisemitism. Este exact ceea ce a urmărit Elie Wiesel și, încă o dată, tăinuind adevărul într-o perioadă când și maramureșenii sufereau cumplit sub ocupația ungurească: uciși – 12 români spânzurați în Sighet, 31 împușcați în Moisei, alții împușcați prin munți – expulzați din țara lor, expropriați, încarcerați, duși în lagăre de muncă forțată în Ungaria sau în companii de muncă grea. Ei nu erau tot oameni, dragi evrei care îl elogiați pe premiatul vostru pentru pace, care scrie despre maramureșeni că „aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc”? Nu vă e puțin rușine de el citind această carte? Românilor le este greață de elitele politice și culturale care îl laudă prostește pe ilie nevăstuică, ca să nu fie suspectați de antisemitism. Dacă și alte imagini despre suferințele evreilor vor fi puse într-un  asemenea cadru impregnat de minciuni la adresa românilor, evreii să fie convinși că Elie Wiesel al lor le face un mare deservicu. Mă mir că evreii acceptă asemenea maculatură când tragedia lor – holocaustul nu are nevoie de imagini de Halloween cu Dracula.

Ar fi multe de comentat și contracarat din cele scrise de Elie Wiesel. El însuși, se contrazice în From The Kingdom of Memory la pagina 128 scrind: „De ce am permis noi să fim luați? Noi am fi putut fugi, să ne ascundem noi înșine în munți sau în sate. Ghetoul nu a fost foarte bine păzit, scăparea în masă ar fi avut o șansă de succes”.

Interesant, ridicăm sprâncenele și ne întrebăm, oare Elie Wiesel nu și-a mai adus aminte ce a scris cu câteva paginii înainte, despre bandiții mocofani din munți, care îi spionau și vroiau să-i bată, să le sugă sângele – sângele de evreu, precum Dracula lui Bram Stoker? Retroactiv, alege că șansa de scăpare era fuga în munții și satele maramureșene, unde nu exista ceea ce a confabulat anterior! Ce picioare scurte are minciuna, ca memoria lui Elie Wiesel!

Este penibilă această carte și autorul ei, nu numai prin reminișcențele memoriei, dar mai ales prin rămășițele caracterului. Am citit-o cu atenție – la fel și All Rivers run to the Sea – încărcată de ură, de acuzații, de fraze intenționat neclare, ca împreună cu alte idei și imagini, să-l faca pe cititor sa creadă că România este bântuită de vampiri antisemiți. Mi s-a facut greață; Elie Wiesel nu are respect față de adevărul altora, împingând propaganda în absurd. Cincizeci de ani mai târziu, după abominabilul holocaust, se întreabă ipocrit „Unde este Dumnezeul Evreilor? (pag. 45). Cine poate știi? Poate s-a dus în altă parte a universului, unde nu-s evrei ca autorul acestei cărți, poate chiar s-a sinucis de câte i-a făcut tocmai poporul său ales…

(Corneliu Florea, vara lui 1992, Winnipeg – Canada)

P.S. Pentru prima dată am publicat această contracarare anti-Wiesel în „Jurnal Liber – Vara 1992” și a fost preluată de ziare din țară și străinatate, primind  semnale de atașament și apreciere. Dintre „noii literați postdecembriști” dâmbovițeanul C. Stănescu de la „Adevărul L&A” m-a amuzat cel mai mult, ridicându-și poalele supra – neo democratice în cap, de sub care s-a văzut toată slugărnicia lui de-o viață: înainte a slugărit realismul socialist, după 1990 își caută alți stăpâni…

P.P.S. Revin acum, după 25 de ani, fiindcă am fost la Bârsana Maramureșului, unde, la școală, se află bustul lui Mircea Vulcănescu pe care Institutul Național (?) pentru Studierea Holocaustului în România a cerut – via Ministerul de Externe – să fie îndepărtat. Și maramureșenii au răspuns „institutului Elie Wiesel” cu PE AICI NU SE TRECE !! și au semnat URMAȘII BACIULUI VASILE DIN BÂRSANA MARAMUREȘULUI. Îmi ridic clopul cu respect în fața lor. Corneliu Florea, august 2017.

(Retrimis pentru publicare, 2018)

Corneliu-Florea

Foto. Corneliu Florea

Românii-americani și Marea Unire din 1918

Posted by Dorin Nadrau On October - 2 - 2018

Apărută recent, cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918” constituie un strălucit omagiu adus sărbătoririi centenarului desăvârșirii unirii provinciilor istorice ale României. Lucrarea este un studiu aprofundat și documentat consacrat contribuției românilor-americani la realizarea actului de unire a neamului românesc, contribuție destul de puțin cunoscută de generațiile de astăzi.

Cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918

 

Încă din primele rânduri, în „Cuvânt Înainte”, autorul ne dezvăluie crezul său că o observare atentă a evoluției celei mai vechi și mai organizate diaspore a românilor, cea din America, induce constatarea că cei care și-au părăsit țara în trecut niciodată nu au uitat-o, ci mai degrabă au ajutat-o la marile răscruci ale istoriei.

„Prefața” volumului include scopul elaborării lucrării, enumerarea autorilor celor mai semnificative studii publicate în secolul trecut consultate, precum și precizarea că cercetarea sa consemnează îndeosebi etapele și contribuțiile specifice ale românilor din America între anii 1916 – 1920, „cu un deosebit accent asupra importanței acțiunilor lor la promovarea imaginii României pe scena politicii americane a acelei vremi”.

Pentru o cât mai judicioasă evaluare, se menționează câteva date preliminare referitoare la comunitățile românești din America acelor ani. Astfel, aflăm că la începutul Primului Război Mondial în America și Canada existau deja 24 de parohii românești, dintre care 16 făceau parte din Protopopiatul din Cleveland. Potrivit surselor la care a avut acces, pe la sfârșitul anului 1918, numărul total al comunităților ortodoxe se ridicase la 30, cifra totală a românilor-americani fiind cuprinsă între 125 000 – 150 000. Toți aceștia erau afectați de aceleași nevoi și împărtășeau idealuri asemănătoare, dar odată cu izbucnirea războiului situația lor s-a complicat: cei care trebuiau să se întoarcă la familiile lor din țară erau obligați să aștepte, alții, nefiind încă cetățeni americani, au primit ordin de concentrare în armata austro-ungară, iar unii dintre ei au plecat în România și s-au înrolat în armata română. Această situație potrivnică ce exista în timpul neutralității României (1914-1916) și a Americii (1914-1917) s-a înrăutățit mult odată cu intrarea celor două state în marea conflagrație. În acest context, comunitățile românilor-americani fierbeau de neliniște. Regatul României, în urma unui acord secret cu puterile Antantei, a declarat război imperiului austro-ungar la data de 14-27 august 1916, revendicând Ardealul, leagănul istoric de formare a poporului român. Intrarea Statelor Unite în război a avut loc la 7 decembrie 1917. Această importantă împrejurare a produs în inimile emigranților est și central-europeni aflați în America, mai cu seamă ale românilor, sârbilor, cehilor și slovacilor sosiți cu pașaport maghiar, o însuflețită speranță, aceea a eliberării țărilor lor de origine de sub imperiul austro-ungar.

În continuare, autorul evidențiază o observație de importanță majoră în desfășurarea examinării sale, anume aceea că sprijinul guvernului american pentru „cauza românească” nu se putea câștiga ușor, mulți politicieni americani considerând că existența imperiului austro-ungar este necesară, ca factor de stabilitate. Este îndeobște cunoscut că numai după o vreme președintele american Woodrow Wilson va afirma angajamentul că Statele Unite vor lupta pentru „drepturile și libertățile națiunilor mici”, la formarea noii sale viziuni contribuind, fără îndoială, și demersurile curajoase și hotărâte ale românilor-americani.

Cea mai amplă secțiune a cărții relevă rezultatul unei analize riguroase și îndeosebi documentate, oferind un răspuns indubitabil asumat la întrebarea „cum au sprijinit românii-americani Marea Unire?”. Dintru început ni se arată că un rol important în omogenizarea și direcționarea energiilor naționale ale românilor din America l-a jucat Biserica. Un aport deosebit de însemnat și-au adus, de asemenea, societățile culturale și de ajutor reciproc, precum și presa, mai ales că după procesul memorandiștilor, activismul românesc a fost iarăși regenerat de persecuția maghiară sporită, iar majoritatea românilor-americani proveneau din Transilvania, Banat și Bucovina.

Pr. Dr. Remus Grama remarcă faptul că neexistând, la acea vreme, o episcopie ortodoxă română în America, un rol semnificativ în unificarea comunității românești și crearea unui centru de influență politică în vederea promovării provinciilor istorice românești l-a avut tânărul protopopiat înființat în 1912 de Mitropolia Ardealului, condus de controversatul preot Ioan Podea.

Probând veritabile calități de rafinat istoric, autorul identifică o succesiune de șapte evenimente definitorii care au avut loc în diaspora românească din America însemnând sprijinul neîndoielnic acordat realizării României Mari, evenimente a căror prezentare, în ordine cronologică, reprezintă fiecare în parte un capitol distinct al cărții.

Înființarea Comitetului Național din America – C.N.R. (1916) Acest comitet a luat naștere din inițiativa preotului Ioan Podea a cărui activitate patriotică a cuprins legături cu mai multe organizații, unele cu idei de stânga pentru care ulterior a avut de suferit, fiind chiar exclus din rândurile clerului. În ciuda derapajelor sale se impune recunoscută contribuția sa personală la marile evenimente dintre anii 1916-1919 prin care românii și-au sprijinit țara de origine. C.N.R. a fost înființat ca organizație politică ce să reprezinte comunitatea românilor din America. La 24 septembrie 1916, a fost convocată adunarea de constituire la care au participat atât ortodocși, cât și greco-catolici, hotărându-se crearea comitetului. Imediat după ce au revenit de la congres la casele lor, reprezentanții ziarului „America”, persoane care luaseră și ele parte la lucrări, au demisionat, discreditând această tentativă de organizare a unității românilor-americani. Ziarul „America” îmbrățișând o orientare mai de stânga, fiind vizibil anti-clerical, susținătorii săi și-au constituit o altă organizație, sub numele de „Asociația Română pentru Ajutor de Război”. În pofida tuturor neînțelegerilor, se poate afirma astăzi, după o sută de ani, că totuși s-a realizat ceva folositor deoarece ambele organizații au avut – în cele din urmă – rostul și utilitatea lor. Așa după cum arată documentele vremii, C.N.R., care și-a asumat un rol atât de reprezentativ, vorbea nu numai în numele românilor din America, ci s-a angajat a fi și purtătorul de cuvânt a fraților „de acasă”. Activitatea politică a C.N.R. a continuat până la al Doilea Război Mondial, organizația trimițând, asemenea „Asociației pentru Ajutor de Război”, sprijin caritabil unor orfelinate și spitale din țară.

Formarea Regimentului de Voluntari Româno-Americani din Youngstown (1917). La 20 aprilie 1917, președintele Woodrow Wilson a adresat poporului american un apel de înrolare voluntară în armată. La înflăcărata chemare a protopopului Ioan Podea, parohul Bisericii „Sfânta Treime” din Youngstown, numeroși bărbați români apți de luptă s-au prezentat la stațiile de recrutare, astfel că mii de români-americani cu vârste între 21-45 de ani au fost înscriși în armata americană. Faptele pline de eroism ale acestora i-a impresionat pe americani și au contribuit într-o mare măsură la nașterea unui spirit de recunoaștere și apreciere de către guvernul Wilson și de alte oficialități americane. Chiar și ziarul „Washington Post” a semnalat loialitatea româno-americanilor proveniți din imperiul Austro-Ungar, după declarația de război a S.U.A. împotriva acestui lagăr al națiunilor. Se cuvine reținută constarea că, între alte naționalități din America de Nord, proporțional cu numărul lor, românii au dat cei mai mulți voluntari. Cu prilejul marii adunări de la Youngstown din 9-10 martie 1918, congresmanul american John Cooper afirma următoarele: „După câte știu, românii din S.U.A., în proporție cu numărul lor, au dat armatei Statelor Unite mai mulți soldați decât oricare alt popor din America. Jertfa acestor voluntari nu este a noastră, ci a neamului românesc în primul rând. Prin victoria S.U.A. și a aliaților săi, România se va mântui și întregul neam românesc va fi chemat la o viață nouă, liberă și democrată”.

Succesiunea evenimentelor identificate de autor continuă cu „Românii -americani sprijină România prin Crucea Rosie (1917-1919)”. Înscrise în cadrul „Crucii Roșii” americane, femeile românce din America, dând dovadă de dârzenie și virtute, au participat activ la jertfele cerute de război. În septembrie 1917, o misiune a „Crucii Roșii” americane, călătorind prin Rusia, a ajuns în România, găsind în spitale peste 40 000 de răniți. Misiunea s-a plasat imediat sub conducerea Reginei Maria, binecunoscută pentru umanitarismul său în timpul războiului, conducătoarea „Crucii Roșii” românești. Sprijinul a fost indiscutabil de un enorm ajutor, constând în: 110 vagoane de scrumbii sărate aduse de la Iași pentru a hrăni peste 30 000 de oameni, 80 000 de rânduri de haine, 30 de vagoane de material medical adus de la Moscova și Petrograd, 100 000 de dolari pentru orfelinate, resurse lăsate la plecare pentru încă trei ani, inclusiv materiale lăsate pentru încă 10 000 de rânduri de haine. Misiunea „Crucii Roșii” americane a fost sever limitată de începerea revoluției bolșevice din Rusia și, în special, de anarhia din decembrie 1918 din această țară.

Capitolul următor, „Sprijinul românilor-americani față de misiunea patriotică a căpitanului Vasile Stoica și a altor corifei din România (1917)”, ne oferă o analiză extinsă a activității profesorului și jurnalistului Vasile Stoica, vorbitor a 14 limbi, cea mai remarcabilă pentru lobby-ul românesc în America de Nord. Trimisă în Statele Unite de Regele Ferdinand prin Ordinul nr. 1082 din 18 aprilie 1917, „Misiunea Patriotică” era alcătuită din căpitanul Vasile Stoica și din doi „corifei” ai Unirii Transilvaniei cu România: Pr. Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922) și Pr. Ioan Moța (1868-1940). Delegația a transmis guvernelor aliate mesajul guvernului român. Vasile Stoica se număra printre cei mai calificați diplomați români din acea perioadă, alături de generația marelui Ionel I. C. Brătianu și, desigur, Nicolae Titulescu. În opinia autorului, formarea regimentului de voluntari s-a realizat tot din inițiativa lui Vasile Stoica, lucru foarte anevoios, deoarece guvernul american a respins inițial ideea înființării unei astfel de legiuni pe baze etnice, invocând argumente constituționale și pecuniare, încurajând totuși înrolarea românilor în armata americană. Stoica a înțeles de la început cât erau românii de necunoscuți în America, mai ales pe plan politic și mediatic. Având alături de el doi preoți care nu vorbeau limba engleză, profesorul și diplomatul Vasile Stoica avea înaintea sa o sarcină deosebit de grea, aceea de a desfășura o campanie publicistică prin care să explice situația României. A întreprins rapid contacte și prietenii cu ziariști de la diverse ziare americane, s-a conectat cu reprezentanții românilor-americani și a început să bată la ușile marilor potentați americani. A organizat adunări solemne la Youngstown, Trenton, Cleveland, Detroit și Chicago. De o reală importanță este sublinierea că „românii-amercani, deși nu aveau un lobby bine organizat, dar semnaseră loialitatea față de țara lor de adopțiune cu propriul lor sânge, au fost în schimb întotdeauna convinși că cele 14 puncte enunțate de Wilson au fost cheia recunoașterii României Mari, pe criterii etnice”. Președintele Theodore Roosevelt (1858-1919), rivalul republican al lui Wilson, care și el credea în rolul civilizator al imperiului habsburgic, după o întâlnire cu Vasile Stoica și generalul Milan Radislav Stefanik, viitor ministru al Cehoslovaciei, a afirmat într-o cuvântare publică la radio că pacea nu se va putea realiza până când națiunile mici nu vor fi „dezrobite” și „până ce România ungară nu va fi unită cu Regatul României”. Vasile Stoica a avut strânse legături cu celelalte grupuri etnice din America. În plin război, paginile ziarului „America” au început să îi acorde lui Stoica spații ample, începând cu prima pagină. Sesizând faptul că existau extrem de puține lucrări despre România, a început să tipărească broșuri în limba engleză prin care să facă cunoscută tragica situație din țară, distribuindu-se prin efortul său 23 000 de astfel de broșuri. Se mai menționează că în decursul întregii sale activități deosebit de laborioase ținea legătura permanent cu Regele Ferdinand, dar și cu lideri americani și cu preoții și funcționarii societăților românești din marile comunități din America  de Nord.

Ministrul Vasile Stoca

Vasile Stoica

Impresionat de destinul acestui bun român, autorul urmărindu-i parcursul, consemnează sfârșitul său într-un pasaj elocvent pe care îl voi cita în cele ce urmează: „Mai înainte de a încheia acest studiu, doresc să menționez că, după Conferința de la Paris, la care a participat ca ofițer de legătură între delegația bitanică și cea americană, Vasile Stoica s-a întors în România. Între cele două războaie mondiale și-a servit patria ca ambasador, până în 1945. În această calitate, el a reprezentat România și a pledat pentru ea ca țară cobeligerantă și la cealaltă Conferință de Pace de la Paris, din anul 1945 (…) El a mai revenit de câteva ori în America, unde, în tinerețe, a lăsat pagini strălucite de jurnalism, patriotism și diplomație. Rolul său la Marea Unire a fost de o importanță covârșitoare pentru România. Așa după cum s-a petrecut cu mulți și mari ctitori de Țară, după instalarea comunismului în România, în 1946, refuzând să intre în partidul muncitoresc român, în timpul guvernului Petru Groza, Vasile Stoica a fost și el arestat între 1948-1954, fiind tratat de noul regim ca dușman al poporului. Apoi, a fost iarăși arestat în 1957 și chinuit prin mai multe închisori comuniste, sfârșindu-și zilele – din păcate – ca și Iuliu Maniu și alți făurotori ai României Mari, în anul 1958, în închisoarea de tristă amintire de la Jilava”Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-martie 1918 – primul act de unire cu România beneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei.

Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-10 martie 1918 – primul act de unire cu Româniabeneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Trebuie notat că între acestea, evenimentul din Youngstown, Ohio a fost cel dintâi semnal și a precedat toate celelalte uniri ale provinciilor românești”.

Înființarea Ligii Naționale Române din America, 1918, reprezintă în cercetarea Pr. Dr. Remus Grama un al moment de o semnificativă importanță. Pentru a deveni mai convingătoare în relația cu guvernul american, comunitatea românilor din America   avea nevoie de o mai mare coeziune, fapt pentru care Vasile Stoica a încercat o unire a „Comitetului Național Român” cu „Asociația de Ajutor de Război”, dar tentativa sa nu a reușit. Din acest motiv, a fost înființată la 5 iulie 1918, la Congrsul Național al Românilor, desfășurat la Youngstown, „Liga Națională Română din America”, Vasile Stoica fiind ales președinte. „Liga”, organizație culturală și politică, a polarizat energiile românilor-americani, militând pe lângă guvernul american pentru o „Românie unită”. La îndemnurile „Ligii”, au fost adresate numeroase scrisori și petiții președintelui Wilson, solicitându-se respectarea drepturilor românilor din provinciile imperiului austro-ungar, de acum intrat în declin. Ca rezultat al eforturilor de sprijin pentru România, la 6 noiembrie 1918, s-a anunțat prin „Associated Press”, că S.U.A., „prin influența sa, va da României tot sprijinul ca această țară, în conferința păcii generale, să-și câștige justele sale drepturi politice și teritoriale”. Rolul românilor-americani, al „Ligii Naționale” și al lui Vasile Stoica a fost recunoscut oficial în termeni elogioși, după aceea, chiar și la Conferința de Pace de la Paris.

Ultimul capitol al lucrării este intitulat „Adresa românilor-americani către Conferința de Pace de la Paris, 1919” și este rezervat reproducerii unei scrisori istorice denumită „Moțiunea românilor-americani adresată Conferinței de Pace de la Versailles, din anul 1919”. Documentul relevă fără echivoc că semnatarii cereau la ceasul marii decizii Conferinței de la Paris din februarie 1919 recunoașterea politico-diplomatică internațională și consfințirea în tratatele de pace a integrității statului unitar național. Moțiunea a produs o profundă impresie și chiar a fost menționată în acte la cel mai înalt nivel.

În fine, cred că merită apreciat că studiul Pr. Dr. Remus Grama, un remarcabil omagiu adus solidarității românilor-americani cu frații lor din provinciile fostei Austro-Ungarii și spiritului lor de jertfă, gata să-și dea viața pentru înfăptuirea României Mari, acoperă un câmp al cercetării mai puțin explorat, fiind totodată un autentic îndemn la neuitare.

Dorin Nadrau.Poza noua
Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Legenda micilor

Posted by Dorin Nadrau On August - 7 - 2018

Preparat culinar deosebit de popular în bucătăria românilor, micul sau mititelul are o origine controversată, părerile privind apariția sa suscitând și în zilele noastre interesante dispute. Produs alimentar ieftin, micul românesc este nelipsit de pe grătarul românului la sărbători tradiționale, târguri și picnicuri. Originalitatea locală a mititeilor este serios susținută de datele oferite de statistici, potrivit acestora consumul anual de mici în România fiind de peste 22 000 de tone, vânzările de mititei produși industrial ridicându-se la 50 de miliarde de euro.

Într-una din variantele vehiculate despre originea micilor se crede că se impune să se aibă în vedere asemănarea izbitoare a unor mâncăruri sârbești cu mâncăruri similare ce se regăsesc în gastronomia românească. În același timp, trebuie observat faptul că o mare parte a rețetelor din fosta Iugoslavie trădează evidente influențe ale bucătăriei turcești, mărturie stând condimentele bucătăriei sârbești. Una dintre cele mai populare mâncăruri sârbești, considerată de unii drept mâncare națională, este „cevavčiči”, preparat ce pare a imita, în miniatură, kebabul turcesc. Numele acestui preparat provine de la „čevapi”, denumirea sârbească a kebabului, sufixul „čiči” fiind utilizat de sârbii sudici pentru formarea diminutivelor, astfel că, într-o traducere liberă, mititeii sârbești înseamnă kebabi mici.

În ce privește paternitatea românească a mititeilor, Constantin Bacalbașa (ziarist, memorialist și om politic care a trăit între anii 1856 – 1935) ne-a lăsat detaliate referințe în două volume de reală importanță: „Bucureștii de altădată” (1871 – 1914) și „Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncări” (1935). Acestora, în anul 2017, Dan-Silviu Boerescu, le-a adăugat o valoroasă lucrare, intitulată „Cele mai vechi cârciumi bucureștene și clienții lor celebri”, cuprinzând numeroase „docu-drame și mituri urbane (…) însoțite de consemnări din presă”.

Bacalbașa susține că umoristul Nae Orășanu este cel care a denumit mititeii la cârciuma lui Iordache de pe strada Covaci din vechiul centru istoric al Bucureștilor, zona Lipscani, ținută de un harnic și destoinic ardelean: Iordache Ionescu. Povestea spune că micii au apărut într-o seară când nevoia l-a împins pe proprietar, rămas fără mațe pentru cârnați, să pună direct pe grătar compoziția acestora. Evocarea istoricului Dan Falcan consolidează susținerea: „Pe strada Covaci, la numerele 3 – 5, se afla în perioada 1870 – 1890 restaurantul lui Ionescu N. Iordache al cărui renume se datora atât mâncărurilor tradiționale delicioase, cât și atmosferei întreținute de cei mai celebri lăutari ai vremii: Cristache Ciolac, Nicolae Buică, Lică Ștefănescu sau Fănică Luca. Localul era frecventat, printre alții, și de Ion Luca Caragiale, George Enescu, George Ranetti, dar și de numeroși străini, îndeosebi francezi și englezi. Tot aici se pare că au fost inventați și celebrii mici. Se spune că într-o zi, copleșit de mulțimea mușteriilor, Iordache rămâne fără mațele necesare fabricării vestiților cârnați patricieni. În disperare de cauză și dornic să satisfacă exigențele clienților săi, patronul amestecă carnea de oaie cu cea de porc, născocind la repezeală niște cârnați mici, fără înveliș, pe care îi aruncă pe grătarul încins. Succesul e imediat și de lungă durată. Micii intră în gastronomia românească, iar restaurantul din strada Covaci devine unul din punctele de atracție ale Bucureștilor.”

Mititei__reteta_traditionala_romaneasca

 

Conform altor surse, micii, sub numele de „cârnați mici” sau „cârnați mititei” erau o specialitate culinară ceva mai veche. Ulysse de Marsillac, ziarist francez adoptat de Principate, remarca încă de pe la 1870: „Strada care duce de la Gara Filaret la Mitropolie este toată plină de grădini restaurante, dar aici ele au un aspect foarte special. Mâncarea căutată, care reprezintă baza esențială a meselor luate aici, este un fel de cârnăcior foarte condimentat care te ajută să suporți mai ușor poșirca cu care îl stropești, și pe care îl mănânci, aproape întotdeauna, cu o salată de ardei, alt fel preferat al românilor, care îi dau numele semnificativ de <<ardei iuți>>.” Peste doar câțiva ani, în 1876, un ziarist al gazetei „Ghimpele” observă că la grădina lui Eliad de la Obor, închiriată unor cârciumi pe perioada Târgului Moșilor, „sub cetina de brad”, se consumau de către țărani și târgoveți „cârnații mititei”, bineînțeles asezonați tot cu salată de ardei iuți. Un alt jurnalist de la aceeași revistă, mărturisea că pe strada Covaci se pot consuma „mici” (poate prima atestare a denumirii de azi…), „ciorbă de schimbele” (ciorbă de burtă) și „rasol de raci”. În opinia cercetătorilor, acel „fel de cârnăcior foarte condimentat” al lui Marssilac, precum și „cârnații mititei” sunt același lucru micii din zilele noastre, la un moment dat impunându-se de către inițiații cârciumilor varianta prescurtată „mici”.

Tot C. Bacalbașa este cel care a consemnat rețeta de pe la 1872-1873 a micilor: „Se ia carne moale de vacă, în special de la ceafă cât și din pulpă în cantități egale. Se taie bucăți, se adaugă seu de vacă subțire (adică prapor), se taie la fel și se amestecă. La 2 kilograme de carne, se pun 200 de grame seu, se sărează, se amestecă bine și se toacă cu mașina, se trece mai întâi printr-o sită mai deasă, apoi printr-o sită mai rară. Tocătura o închizi într-o pânză impermeabilă și o așezi în gheață sfărâmată, unde stă cel puțin 5-6 ore. După ce ai scos-o din gheață, o pui într-o cratiță și adaugi chimion și ienibahar pisat în cantitate de 30 grame. Apoi, să ai un vas cu zeamă de carne și usturoi strecurat, din care să adaugi tocăturii în timpul când o frămânți și se leagă bine carnea. Pe urmă, agăți mașinii de tocat o pompă cu care formezi cârnați învârtind de manivela mașinii; cu o mână învârtești și cu alta prinzi cârnații, atât de lungi cât dorești. Apoi, îi frigi la grătar la foc iute, grătarul fiind încins. În timpul friptului, unge-i cu o pană înmuiată în zeamă de carne. Când s-a umflat, mititelul e gata.” După cum se poate constata, Bacalbașa nu pomenește nimic despre bicarbonat, fiind cunoscut că mulți îl consideră indispensabil pentru frăgezirea și umflarea zemoasă a micilor pe grătar.

Trebuie menționat că lumea este în unanimitate de acord că mititeii se fac, în mod tradițional, din carne de vită în amestec cu carne de oaie, însă deși carnea tocată este relativ ieftină și ușor de preparat, acum mai bine de un secol alimentația românului nu excela în privința consumului de carne de vită. Prepararea micilor cu acest fel de carne este, fără îndoială, o influență a rețetelor sârbești. Chiar și originea lui Iordache Ionescu (deși numele său nu o arată, dar Bacalbașa o spune), aceea de ardelean „care scăpa uneori în ciorbă tarhon în loc de leuștean”, ar putea sprijini varianta filiației sârbești sorginte turcă, știut fiind că după eliberarea sârbilor de sub ocupația turcă până la declanșarea Primului Război Mondial, atât Ardealul și Banatul, cât și vechile teritorii sârbești au făcut parte din același Imperiu Habsburgic și, ulterior, Austro-Ungar. Astfel s-ar explica și folosirea cărnii de vită pe grătarul cârciumii lui Iordache, deși celelalte specialități ale casei nu ieșeau din tipicul românesc al acelor timpuri: „cap de porc cu varză, urzici sleite cu usturoi, mâncărică de ardei gras cu ouă, pulpă de porc ca la Turda, stufat de văcuță, slănină afumată cu varză sau tocăniță oltenească de purcel.”

 

Mititei

Cârciuma lui Iordache a devenit în câteva decenii un reper al gastronomiei românești, astfel că, în 1889, „bucătarul său reprezintă România la Expoziția Mondială de la Paris”. în anul 1900, tot bucătarul lui Iordache a fost ales să reprezinte Regatul României la Expoziția Mondială de la Paris, de data asta fiind însoțit de taraful lui Cristache Ciolac (1870-1927), steaua muzicii lăutărești a momentului. În cadrul ambelor manifestări internaționale, „eroul” delegației române a fost micul neaoș care a ajuns să fie de atunci principala marcă culinară a României. Peste ani, la Expoziția Mondială din 1939, el a traversat Atlanticul dimpreună cu vocea Mariei Tănase, fiind apreciat de publicul american. Un alt celebru ambasador al micului nostru a fost Constantin Brâncuși care-l prefera însoțit de mămăliguță și mujdei și stins apoi cu un vin frust. Mari oameni de afaceri și fețe simandicoase cu lustru nobiliar care au trecut pragul atelierului său din Montparnasse n-au ratat acest ritual gastronomic oficiat de maestru în cunoscutele sale straie de „tarabostes”.

Despre folosirea bicarbonatului, precum și despre „statutul” actual al micului românesc, Dan-Siviu Boerescu face precizări de-a dreptul binevenite: „Includerea bicarbonatului (E 500), conservant artificial care nu a fost niciodată autorizat pentru a fi utilizat în preparatele de carne, a dus la probleme privind licențierea producerii de mititei în Uniunea Europeană în 2013, când Comisia Europeană a adoptat un regulament ce interzicea folosirea de aditivi la prelucrarea cărnii tocate. În urma solicitării Asociației Române a Cărnii, Guvernul României a inițiat o cerere în fața Comisiei Europene, în care a solicitat preluarea acestui preparat în lista rețelelor tradiționale, alături de hamburgher și de cârnatul spaniol chorizo. Folosirea bicarbonatului de sodiu a fost apoi permisă prin derogare în cazul mititeilor, după ce Regulamentul CE a fost modificat și publicat în Jurnalul Oficial al UE în 25 iunie 2014, ceea ce a permis atât producerea sa pe plan local în România fără legislație locală separată, precum și exportul lor în celelalte țări ale Uniunii Europene.”

Cu un vădit caracter anecdotic, legenda mai spune că între cele două războaie mondiale, când aparatele de zbor nu erau dotate cu mijloacele sofisticate de orientare din zilele noastre, reperul cel mai cert pentru piloți că se aflau în apropierea Bucureștilor era fumul alb gros rezultat din producerea mititeilor pe nenumăratele grătare care în majoritate funcționau continuu, zi și noapte…

Dorin Nadrau
Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

TREI ZILE ÎN „MICA ROMÂNIE DIN CANADA”

Posted by Dorin Nadrau On July - 21 - 2018

Veritabilă sursă de hrană spirituală, participarea la „Săptămâna Internațională de Cultură de la Hamilton”, programată anul acesta între 9 -14 Iulie 2018, mi-a îndreptat pașii spre Câmpul Românesc, cu năzuința de a fi părtaș (chiar și pentru doar trei zile) la manifestările care, fără îndoială, incită la gândire și meditație, impresiile cu care rămâi persistând pentru o îndelungată perioadă de timp. Acest spațiu cu o semnificație unică privind românismul autentic care a găzduit anul trecut celebrarea semicentenarului Săptămânii Culturale constituie un martor indubitabil al drumului anevoios parcurs de românii emigrați peste Ocean de la generația exilului, izolată de-a lungul deceniilor comuniste de țara aservită, până la generația diasporei situată pe o poziție de nedisimulată deschidere cu țara liberă. Evenimentul de cultură românească adevărată ce se desfășoară anual în acest „colțișor de Rai” numit de către acad. Nicolae Dabija, după vizita sa aici, „o mică Românie”, probând de-a lungul vremii o irezistibilă atracție, a adunat mari personalități din toate domeniile culturii, scriitori, poeți, artiști, filosofi, actori, muzicieni și interpreți de orice gen de muzică, precum și ambasadori, consuli, diplomați, lideri de partide, miniștri. Câmpul Românesc a dat microfon liber nenumăratelor conferințe cu subiecte deosebit de interesante și a oferit un spațiu propice povestirilor și mărturisirilor de tot felul, urmate invariabil de îndelungi comentarii.

Întâmpinat la intrarea în Câmp, pe partea dreaptă, de stânca vopsită roșu-galben-albastru și inscripția „Romanian Park”, am străbătut aleea care duce la locul de derulare a programului, trecând pe lângă troița ce străjuiește drumul pe partea stângă, iar apoi alături de Rotonda scriitorilor în exil care îți răscolește sufletul ducându-te cu gândul la puternice personalități care au însemnat adevărate simboluri ale neamului românesc care au trăit atât de departe de țara natală. Ajuns la Centrul Cultural „Nae Ionescu”, am fost primit cu mare cordialitate de Președintele Asociației Culturale Române, Ing. Dumitru Răchitan și de Pr. Dr. Dumitru Ichim, liderul spiritual de necontestat al întregului eveniment.

Campul Romanesc, July 12 2018

 

Prima zi din seria întâlnirilor la care am luat parte, joi, 12 Iulie 2018, a inclus o serie de expuneri cu teme dintre cele mai diverse. Moderatorul prezentărilor și discuțiilor a fost un apreciat invitat din Romania, Nicolae Băciuț. Poet inteligent și talentat ale cărui versuri se constituie într-un univers liric bine conturat ce trădează un patetism sobru dublat deseori de vădite nuanțe de ironie sau autoironie, editează la Târgu Mureș revista „Vatra Veche” și a venit cu o plăcută surpriză, aceea de a aduce Suplimentul la Nr.7 al revistei (Iulie 2018) dedicat integral manifestărilor anuale de la Câmpul Românesc. Conf. Univ. Dr. Ștefan Damian (Cluj Napoca), poet, prozator, dar și prolific traducător consacrat din literatura italiană modernă și contemporană, a prezentat auditoriului expunerea „Deschideri culturale: poezia străină în reviste și edituri românești”. „Valori estetice în cinematografia românească” s-a intitulat alocuțiunea lui Ioan Pavel Azap (Cluj Napoca), critic de film, redactor la revista „Tribuna”, prezent și în volume colective și antologii de poezie și proză din țară și din străinătate. A urmat prezentarea eseului „Literatura – o posibilă victimă a ofensivei social-media și societății informaționale?”, autor: Dorin Nădrău (Michigan, USA), jurnalist la „Curentul Internațional” – Detroit, „New York Magazin” – New York și „Observatorul” – Toronto. Prof. Dr. Rodica Gârleanu Costea a vorbit celor prezenți despre „Lucian Blaga – dincolo de filosofie și poezie”. Momentul poetic ce a încheiat ziua de joi, a prilejuit, ca de altfel la fiecare ediție, un dialog al mânuitorilor de condei de pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic, provocând o vie emoție. Protagoniștii au fost: Ștefan Damian (Cluj Napoca), Ioan Pavel Azap (Cluj Napoca), Victoria Milescu (București), Ani Bradea (Cluj Napoca), Mircea Ștefan (Cleveland, USA), Nicolae Băciuț (Târgu Mureș) și Dumitru Ichim (Kitchener, Canada).

Vineri, 13 Iulie 2018, de o bună considerare s-a bucurat masa rotundă moderată cu delicatețe și profesionalism de Milena Munteanu, secțiune care a marcat o reală reușită. Participanții au fost numeroși, periclitând prin alocuțiunile și discuțiile iscate timpul afectat. S-a relatat și s-a intervenit, după cum urmează: Prof. Univ. Dr. Nicholas Andronesco (USA), filosof, om de știință, profesor la University of Connecticut, USA, și-a prezentat cărțile și s-a referit in extenso la un articol propriu despre poezia lui Mihai Eminescu; Dorin Nădrău și-a lansat o admirabilă monografie privind „O perlă a monahismului românesc în America: Mănăstirea Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului din Michigan”; Nicolae Băciuț s-a referit la volumele sale „Pleoapa lui Homer” și „La Taclale cu Dumnezeu”; Claudiu Murgan (Toronto), apreciat scriitor SF distins cu câteva premii acordate pentru proză scurtă și nuvele SF, participânt la interesante întâlniri cu scriitori contemporani aparținând genului, atât în Europa, cât și în America de Nord, a relatat despre cărțile sale „The Decadence of Our Souls” și „Water Entanglement”; Victoria Milescu (București), poetă și critic literar, autoare a peste 50 de volume de poezie, traduceri și literatură pentru copii, a oferit un portret liric cuprinzând poezii din mai multe cărți, dar, mai ales, din „Deriva Sentimentelor”; Articolul „Marea Unire și Biserica” al reputatului preot, teolog și ziarist, cunoscut că a reprezentat Biserica Ortodoxă din țară la mai multe întâlniri cu caracter ecumenic peste hotare; Pr. Prof. Cezar Vasiliu (Montreal), a fost citit de Milena Munteanu; Mircea Ștefan (Cleveland, USA), poet, o prezență literară specială și deosebit de activă în evoluția mișcării culturale a diasporei de peste Ocean, a făcut atractive referiri la ultimul său volum publicat „Zero Absolut”, dar și la viitoarea carte, aflată în pregătire, „Stare de Psoriazis”; Milena Munteanu (Canada), scriitoare care a publicat în diverse reviste („Observatorul”, „Candela de Montreal” ș.a.), premiată la mai multe concursuri și inclusă în diferite antologii și culegeri de texte, pe lângă cărțile sale „Departe de Țara cu Dor” și „Din Țara Soarelui Răsare” a vorbit despre noua sa carte „Culori și Ritmuri Sud-Americane”. Ultima secțiune a zilei, „Conferințe”, a constituit-o desfășurarea a trei plăcute expuneri: Nicolae Băciuț a făcut cunoscut „Fenomenul publicistic al revistei Vatra Veche”; Pr. Dr. Gheorghe Șincan (Târgu Mureș), cel „binecuvântat de Dumnezeu cu slujire în folosul Bisericii și al neamului în părțile Mureșului, în Eparhia Alba Iulia, în Frunzeni și Târgu Mureș”, un distins invitat din România, a prezentat lucrarea „Câtă credință atâta poezie, câtă poezie atâta credință”; La final, Prof, Univ. Dr. Nicholas Andronesco a reținut atenția celor prezenți cu expunerea „O interpretare modernă a fizicii lui Eminescu”, bazată pe articolul său „Noroc, Ideal și Pesimism în versurile lui Mihai Eminescu”.

Ziua care a încheiat Săptămâna Culturala 2018 (Sâmbătă, 14 Iulie), a debutat cu Sfânta Liturghie oficiată la Capela „Adormirea Maicii Domnului” din incinta Câmpului Românesc de patru preoți: Pr. Dr. Gheorghe Șincan (Târgu Mureș), Pr. Didel Furtună (Kitchener,ON), Pr. Dan Chirtu (Markham,ON), Pr. Dr. Dumitru Ichim (Kitchener, ON).

A urmat un program cultural-artistic (muzică, poezie, cărți și autori), dublat de un banchet festiv, potrivit unei binecunoscute cutume, numărul participanților depășind pe cel al celor prezenți în serile precedente. Potrivit aceleiași cutume, moderatorul și animatorul strălucitului spectacol care a durat mai bine de șase ore a fost inegalabilul Dumitru Puiu Popescu, directorul ziarului „Observatorul” din Toronto, unde organizează și conduce într-un mod demn de toată admirația Cenaclul „Nicăpetre”. După festivitatea de premiere a participanților la Săptămâna Culturală, au fost invocate o serie de evenimente mai însemnate, precum și aniversări în luna Iulie ale unor personalități. Alături de cărțile expuse pe durata întregii săptămâni de către unii dintre participanți, și-au prezentat noutățile literare Veronica Lerner, Elena Buică, Dumitru Popescu, Claudiu Murgan, Gabriela Căsineanu. Sophia Leopold, o tânără pictoriță din Toronto, a prezentat o interesantă expoziție, iar Sylvio Suga, membru al cunoscutului „Al Green Sculpture Studio”, a oferit o expoziție originală și atrăgătoare de sculpturi în marmură, lucrări valoroase de o vădită influență brâncușiană. Muzica a fost reprezentată de studenta Lizuca Cojocaru care a susținut un recital la pian, de elevul Victor Tarca, împreună cu tatăl său, care au impresionat prin interpretarea unor frumoase piese muzicale, precum și de studentul Gabriel Adam Munteanu, protagonistul unui număr muzical la clarinet. O expoziție de cărți, pliante și fotomontaje vizând istoria celor două țări, România și Canada, a stat la dispoziția celor prezenți.

20180714_201800886_iOS

Asemenea întregii perioade de desfășurare a Săptămânii Culturale, și în ultima etapă a evenimentului, gazdele au probat o adevărată măiestrie culinară grație doamnelor Emilia Răchitan și sora domniei sale, Nelly, Mihaela Moisin, Olivia Colceriu, Sanda Breaz, preparatele tradiționale românești încântând întreaga asistență. După ce au fost recitate alese poezii de către Victoria Milescu, Nicolae Băciuț Nicholas Andronesco și  Pr. Dr. Dumitru Ichim și după emoționante discuții și dialoguri provocate de Dumitru Puiu Popescu, toate țintind promovarea valorilor tradiționale românești, seara a luat sfârșit cu mulțumirile adresate participanților de inimosul şi neobositul Dumitru Răchitan, președintele asociației și Părintele Dumitru Ichim, indiscutabil, sufletul evenimentelor și director al Săptămânii Culturale, precum și cu invitația de a partcipa la ediția viitoare în anul viitor.

Copleșit de impresionanta dăruire a conaționalilor mei pentru conservarea valorilor tradiționale și promovarea culturii românilor, am părăsit Câmpul Românesc cu regretul de a nu fi audiat și comentat și expunerile personalităților din primele trei zile: Sebastian Doreanu (Denver, Colorado), Mihaela Moisin (Kitchener, Ontario), Vakar Istvan Valentin (Cluj Napoca), Mircea Arman (Cluj Napoca), Ani Bradea (Cluj Napoca). Timpul petrecut la manifestările de la Câmpul Românesc de la Hamilton, inducându-mi o trăire emoțională de excepție prin conectarea zilnică la mesele rotunde, conferințele și schimburile benefice de opinii, mă face să cred cu convingere că în Iulie 2019 voi reveni cu plăcere în acest minunat spațiu românesc din țara multiculturalității, Canada.

Dorin-Nadrau.Poza-noua
Dorin Nădrău (S.U.A.)

RADU GHEORGHE – o poziție unică în lumea actoricească

Posted by Dorin Nadrau On June - 13 - 2018

Actor înzestrat cu un talent aparte care trădează multiple fațete, Radu Gheorghe are un CV ce ne dezvăluie o viață și o carieră artistică în plină consacrare deosebit de interesante. A făcut cam tot ce și-a dorit: a cântat la vioară, apoi, la flaut doar pentru a fi component al unei fanfare, s-a apucat de pictură fiind chiar premiat, a avut câteva grave corigențe, a fost anchetat de Securitate, dar a scăpat ușor, a făcut teatru, a jucat în filme, s-a alăturat Cenaclului Flacăra, a emigrat în Statele Unite ale Americii și s-a întors în țară, continuându-și viața în România.

Personalitatea sa, relevând calitățile unui actor de succes, dedicat și care pune mult suflet în interpretatrea unui rol, ne convinge cu prisosință că avem de-a face cu un artist de forță care impresionează printr-o prestație de excepție, pe o traiectorie palpitantă, caracterul său fiind invariabil dublat de un rațional optimism. În mod evident, ceea ce face este în permanență comedie, reușind constant să aducă zâmbet pe fețele oamenilor și creând o stare de confort specială pe care mulți o numesc „terapie de râs”.

S-a născut la data de 16 ianuarie 1951, la Tulcea. Radu e numele de familie. A fost coleg de grădiniță cu actrița Tora Vasilescu. Radu Gheorghe a început să studieze vioara în clasa întâi, la școala de muzică deschisă chiar în anul în care deslușea literele alfabetului. A învățat vioara din suflet. Liceul din Tulcea avea o fanfară și dorind să se înscrie în ea, a învățat să cânte la flaut, conștient că nu putea merge cu vioara la fanfară. Tot în liceu, a avut o formație care se chema Beattehnichiphop, denumire ce venea de la Beatles, tehnic, hippie și hop. Pentru că în orașul natal nu era o profesoară de vioară pentru clasa a VIII-a, părinții au hotărât să îl trimită la Liceul „George Enescu”, astfel că a făcut anul școlar în București. S-a întors apoi la Tulcea la liceul teoretic de matematică, unde a avut serioase corigențe, practic, la toate cele cinci materii reale. În compensare, cânta la flaut în fanfară și a participat la un concurs de pictură la care a obținut premiul I pe țară. După aceea, încet-încet a reintrat în rigorile școlii, astfel că a dat bacalaureatul la latină, una din materiile la care rămăsese corigent, luând nota 10.

Un episod al adolescenței sale ce trebuie menționat este acela că a fost interogat de Securitate, dar agresiunea a fost mai degrabă psihologică. L-au închis într-o cameră și i-au cerut să dea o declarație în care să afirme că anumiți colegi au scris la Radio Europa Liberă, colegi cu care chiar el asculta acel post. Spunându-le, ironic, că nu știe să scrie, unul dintre securiști a început să-i dicteze. Radu Gheorghe a scris cu totul altceva („Am fost la plajă cu prietena mea și ne-am scăldat până seara…”), securistul trântindu-i ușa și trăgându-i o urâtă înjurătură. După o oră de așteptare, un ofițer l-a trimis acasă.

Tot în liceu a avut primele experiențe scenice, descoperind echipa de teatru coordonată de profesoara de română. A intrat imediat în echipă jucând în „Înșir’te mărgărite”, după care a urmat „O noapte furtunoasă” la Teatrul Popular din Tulcea.  A dat examen la Institultul de Artă Teatrală și Cinematografică. Pe timpul desfășurării examenului de admitere, care consta în mai multe etape, a stat la o rudă în București, dar la bloc nu se putea repeta, astfel că a ales să meargă în parc, în Herăstrău, seara după 9-10, sperând să nu întâlnească pe nimeni. Într-o seară, l-au descoperit niște milițieni care erau în patrulare cărora a început să le recite. Gustând din plin recitalul, aceștia au râs cu poftă, fiind primii care i-au acordat aplauze de spectatori.

A absolvit I.A.T.C.-ul în anul 1975 la clasa profesorilor Sanda Manu și Octavian Cotescu, fiind diplomat în Arte cu specializarea actorie teatru și film. A absolvit suplimentar cursurile de pantomimă și music-hall ale aceluiași institut. A fost coleg de grupă cu Vlad Rădescu și de generație cu Horațiu Mălăele, Dan Condurache și Maria Ploae.

radu-gheorghe-interpretul

Primul loc de muncă, după terminarea facultății, a fost Teatrul Țăndărică. Consideră și astăzi că a fost o bună oportunitate pentru profesia sa să ia contact cu suflete atât de delicate să le înțeleagă. Devenit actor profesionist, Radu Gheorghe a jucat apoi la unul dintre cele mai bune teatre din țară, Teatrul „Lucia Sturza Bulandra” (cu arhi-asaltatele săli „Izvor” și „Grădina Icoanei”), avându-i colegi pe Marin Moraru, Mariana Mihuț, Florian Pittiș, Gheorghe Dinică, Victor Rebengiuc ș.a. Activitatea teatrală a fost și este completată din plin cu numeroase apariții pe micul și marele ecran. Au rămas memorabile rolurile din filme ca „Căsătorie cu repetiție”, „Mireasa din tren”, „Căruța cu mere”, „Grăbește-te, încet”, „Lotus”, dar și în televiziune piesele „Institutorii”, „Nunta lui Figaro” și „Actorul”, filmul „Trenul de noapte”, serialul „Un trio formidabil” și numeroase emisiuni de varietăți.

Radu Gheorghe a fost și în Cenaclul Flacăra. Este bine știut că există și astăzi destui critici față de cei care au făcut parte din echipa lui Adrian Păunescu. Referitor la acest aspect, actorul precizează: „E foarte greu, după atâta timp, să judeci o mișcare care a fost atât de populară. Nu poți, cu gândirea și cu libertățile de acum, să judeci o perioadă în care nu exista deloc libertate. Eu cred că am fost cel mai liber de-acolo. Am făcut toate experimentele care mi-au trecut prin minte. Nu aș fi putut să le fac într-o sală de teatru”.

Image result for radu gheorghe si cenaclul flacara

Un reper important al vieții sale actoricești îl constituie spectacolul „Ucenicul vrăjitor” (1986), jucându-se repetat până în zilele noastre, reprezentație originală ce i-a adus o mare popularitate, dar care a înregistrat și momente neplăcute. Astfel, trebuie amintit că „Ucenicul vrăjitor” a fost suspendat în timpul comunismului, deși avea mare succes. Un coleg a făcut un denunț cum că în acest spectacol se spun lucruri defăimătoare la adresa regimului. Ceea ce nu era departe de adevăr, numai că nu se spuneau, ci se făceau. Spectacolul a fost repus în scenă pentru că l-a rugat pe maestrul Radu Beligan să o invite pe Suzana Gâdea, președintă a Consiliul Culturii și Educației Socialiste (cu rang de ministru) la vizionare. Ştia bine că are o singură șansă: să o facă să râdă. Și a făcut-o să râdă…

Un capitol special al existenței sale îl reprezintă perioada de șase ani cât Radu Gheorghe a fost emigrant în America. Cu farmecul inconfundabil, referitor la acea experiență, actorul se confesează: „Plecarea mea, ca și întoarcerea, s-au petrecut în spiritul a ceea ce eu consider că sunt: un actor universal. Prin posibilitățile mele de a juca și altceva decât teatru în înțelesul clasic al cuvântului (mă refer la celelalte mijloace universale: pantomima, numere muzicale garnisite cu intervenții ale instrumentelor la care știu să cânt, adică vioară, chitară, flaut și pian), mă pot adresa oricăror spectatori, fie ei și japonezi, deși eu nu cunosc limba japoneză. Sentimentele, intențiile pot fi transmise și fără cuvinte (…). Eu am plecat în ’91. Am făcut un turneu de o lună de zile pentru diaspora din Canada și S.U.A., cu un colectiv mic: Tamara Buciuceanu, Vasile Șeicaru, Mădălina Manole, Mircea Drăgan și Chitaristul Alivej. Cu toții aveam viză pentru șase luni. Pentru că pe parcursul turneului nu am avut timp să văd nimic altceva decât autostrăzi și câțiva zgârâie-nori, iar în țară nu mă aștepta vreun angajament ferm, am decis să accept invitația unui fost prieten regăsit peste ocean și să văd și eu America. Eu trec experiența americană la capitolul cadouri divine. Nu că aș fi trăit în toți acei ani ca-n puf. Am muncit, am avut și perioade grele, am suferit ca orice om care se desprinde de la sânul mamei, dar am cunoscut o altă lume, din interior. Ceea ce e un câștig extraordinar. Că una e să te vânturi prin lume ca turist sau actor plecat în turneu și alta e să trăiești într-un anume loc și să te lași inundat de ceea ce înseamnă viață de zi cu zi. Eu am găsit o Americă în care nici pe departe câinii nu aleargă cu colaci în coadă, dar care m-a primit și m-a asimilat fără nici o problemă. Am avut șansa să muncesc într-un domeniu care m-a făcut să-mi plătesc datoriile din perioada de elev zburdalnic: am fost învățător la o școală publică(…). Am construit o relație foarte caldă cu elevii mei și cu ceilalți profesori. Asta, deşi până când am plecat din învățământ, nimeni nu a știut ce profesie de bază am eu. Abia în ultima zi, i-am dezvăluit directorului cine sunt și omul a rămas cu gura căscată. Dar și-a lămurit astfel mutarea mea de la Chicago la Los Angeles (…). În clipa în care am dobândit Green Card-ul, am venit în țară să-mi văd părinții și familia. Cum aveam o fetiță mică, o perioadă am făcut naveta România – S.U.A., dar curând mi-am dat seama că trebuia să mă decid: acolo sau aici. Familia murea de dorul meu, eu muream de dorul ei, așa că am hotărât să fac ceea ce trebuie. Ca să nu te trezești mai târziu cu regrete, trebuie să-ți asculți conștiința. Or, mie conștiința mi-a spus că familia e pe primul loc. Mi-am desfăcut bagajele definitiv și gata!…”.

Foto: Stanca Radu alaturi de tatal ei, Radu Gheorghe

Revenit în țară, Radu Gheorghe și reluat activitatea artistică. În prezent este om de afaceri, producător, scenarist și actor jucând pe cele mai mari scene bucureștene. De asemenea, este profesor la U.N.A.T.C. unde predă genul „stand-up”, despre care spune: „Mi-ar place ca tinerii de astăzi să înțeleagă acest gen pentru că este foarte ofertant. Eu iubesc libertatea, iar gen de teatru mai liber decât ăsta nu există”.

Cu toate că a jucat într-un număr impresionant de filme, a strălucit mai mult în teatru și radio-televiziune, fiind recunoscut ca un as al improvizație și ca unul din promotorii genului „Stand-Up Comedy” în România, probând o rar întâlnită ușurință în a folosi modalități de exprimare artistică ce îmbină actoria, pantomima și prestația muzicală vocală și instrumentală. Aparițiile artistice ale lui Radu Gheorghe fascinează, fără îndouială, prin originalitate și diversitate, elocventă fiind creația sa, interpretată cu un farmec specific, ce se bucură de o imensă popularitate, „Broasca țestoasă”:

 

Am ani o mie, asta-i tot

Și vin asupră-mi alții.

Sub Teobalt, regele got,

Crescui în rezervații.

 

Refren:

Hai lin, hai lon

Ciu-daga-dinghi-langhi-lo

Ciu-daga-dinghi-langhi-dobobldinghi

Daghi-dobobldinghi-daghi-dobobldinghi

Daghi-dobo-bldinghi-langhi-lo.

 

Atâte-au fost în acești ani

Din care nu știu boabă,

Acum expusă-s pentru bani

La Moși într-o tarabă.

 

Stafia morții nu-mi dă ghes,

Nu știu temuta-i coasă,

Sunt broasca țest,

Sunt broasca țest,

Sunt broasca țestoasă.

Dorin-Nadrau.Poza-noua
Dorin Nădrău

 

Cu și despre CORINA OZON

Posted by Dorin Nadrau On May - 10 - 2018

Inițiativa distinselor doamne de la AGORA DETROIT de a organiza o întâlnire cu una dintre cele mai citite scriitoare din România s-a dovedit benefică, evenimentul cultural ce a avut loc sâmbătă, 5 Mai 2018, fiind foarte apreciat. Grație invitației domnului Ștefan Străjeri, cunoscut ca un neobosit animator de manifestări de acest gen (și nu numai…), am avut plăcerea de a fi fost prezentatorul Corinei Ozon în fața comunității românești din Detroit la acest prim popas din turneul pe care prozatoarea și-l propune, aici, peste Ocean, itinerarul continuând cu Chicago, Toronto, Hamilton, Kietchener și Montreal.

Despre Corina Ozon este și greu și ușor să vorbești: este destul de anevoios întrucât este o scriitoare realmente aparte, dar, în același timp, este ușor pentru că performanțele sale și succesul la publicul din România relevă incontestabile calități, lesne de constatat. Pentru orice observator al panoramei romanului românesc contemporan, este limpede că scriitoarea, prin cele opt apariții editoriale înregistrate în doar patru-cinci ani, tinde a-și stabili un loc de invidiat în epica românească de la ora actuală.

Corina Ozon

Câteva repere din biografia sa literară se cuvin, incontestabil, de la început, precizate: timișoreancă prin naștere și bucureșteancă prin adopție și asimilare, a practicat jurnalismul, lucrând 10 ani într-o redacție de știri, loc de muncă cu foc continuu, un domeniu care te marchează pe viață, conferindu-ți o experiență unică, de excepție. A părăsit presa în anul 2003 pentru a se dedica Relațiilor Publice, iar în anul 2010 a absolvit Programul MBA INDE-CNAM Paris.

Condițiile în care s-a petrecut debutul său literar sunt legate, cum era firesc, de împrejurarea unanim recunoscută că Internetul a schimbat efectiv lumea într-un mod pe care nimeni nu l-ar fi prevăzut în urmă cu câteva zeci de ani, când a fost inventat. Este de notorietate că publicul nu își mai ia astăzi știrile din mass media tradițională și este deja bine cunoscut că platforme precum Facebook, Twitter sau Instagram din „cocktailul” de canale mediatice denumit „social media”, sunt preferate ca surse de informație. „Democratizarea informației” a permis nașterea jurnalismului online, iar prima consecință a fost apariția blogurilor, platforme individuale de exprimare a opiniilor și expunere publică a informațiilor.

În acest context, debutul Corinei Ozon a fost unul atipic, pentru că el s-a produs pe blog, autoarea neavând intenția, în acel moment, să-și publice într-o carte încercările. Prin postarea acestora pe Facebook, a conștientizat cu satisfacție că scrierile sale prezintă interes și că pot avea succes. Astfel, acestea au devenit capitole de carte, un rol însemnat având îndemnurile și încurajările unor apropiați, precum și încrederea și sprijinul de care s-a bucurat din partea Editurii Herg Benet.

Convingerile sale privind scrisul pe blog sunt mărturisite fără echivoc: „Scriitura pe blog nu este mereu literatură. Este bine că se scrie mult, însă nu este o rețetă pentru a fi scriitor (…). Accesul la Internet, ca și la platformele unde-ți poți face gratis un blog, dau ocazia oricui să-și aștearnă gândurile din tastatură. Scrisul pe orice canal ne obligă să păstrăm canoanele gramaticii, dar are și rol terapeutic”.

Trebuie menționat că experiența câștigată prin profesarea ziaristicii i-a fost extrem de utilă în scriitură, de la jurnalism imprimându-i-se ușurința de a apela la o serie de calități pe care le-a acumulat în răstimpul cât a fost gazetar: tenacitate, disciplină, exercițiu al documentării, reflectare exigentă a realității.

 Despre iubire cu instructiuni de folosire

Este de domeniul evidenței că oamenii și-au pierdut dorința și obișnuința de a citi o dată cu intrarea în zodia computerului. Generația tinerilor de astăzi este la mare depărtare de felul în care noi receptăm, descifrăm și înțelegem mesajele. Lumea de azi nu mai citește mesaje-informații, ci privește imagini-informații, dar este bine cunoscut că umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive, lectura oferindu-ți popasurile necesare pentru reflecție, pentru meditație. Referitor la cartea editată în zilele noastre pe suport de hârtie, este clar că demersul de a tipări necesită o mare îndrăzneală, o doză considerabilă de curaj și multă determinare.

Cu aceste considerente privind conjunctura contemporană, cred că o evocare sintetică a creației Corinei Ozon în sfera cărții tipărite este binevenită. A debutat în anul 2014 cu romanul „Zilele amanților”, carte publicată la Editura Herg Benet. Au urmat, în ordinea apariției, „Nopțile amanților”, „Amanții 3.0” și Divorțurile amanților” (așadar, seria „Amanților” include patru volume), la aceeași editură, ca și următoarea carte, „Tentații”, apoi, „Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire”, în Editura Univers, iar după aceea „Până când mă voi vindeca de tine” și cea mai recentă, la care am participat, „Codul lui Zoran”, ambele la Editura Herg Benet. Se impune remarcat că toate cărțile au avut mare succes, autoarea lor fiind rapid propulsată printre cele mai citite scriitoare în România. Acest fapt a indus o considerabilă vânzare, o măsură concludentă a reușitei unei cărți. În cazul Corinei Ozon, feed-back-ul consolidează cu vigoare vânzarea, răsplătind în mod justificat performanța de a scoate opt cărți în atâți de puțini ani.

Corina Ozon și-a prezentat la Detroit opera, expunerea privind romanele sale fiind agreabil pigmentată cu detalii inedite despre alegerea subiectelor și cu picanterii relative la unele momente ivite în elaborarea scriiturii, autoarea convingând asistența că: „Fiecare carte reprezintă o nouă etapă și e firesc să fie așa, scrisul fiind o formă de creație ce dospește. Dar scrisul arde mult, te consumă, însă la finalul fiecărei cărți, ești altul”.

Tur Corina Ozon

O prezență plăcută la această întâlnire-eveniment a reprezentat-o Magdalena Manea, ea însăși scriitoare, stabilită de mai mulți ani în Toronto, fostă, la rândul ei, jurnalistă de investigație în presa din România. Alăturându-se Corinei Ozon „în virtutea unei vechi și sacre solidarități întru scris”, Magdalena Manea a oferit câteva comentarii literare în manieră analitică despre romanele Corinei Ozon, apelând și la criterii de evaluare estetică, încredințându-ne: „A scrie despre Corina Ozon este intimidant. Ea publică cu forța unui talent greu, indiscutabil, la o rată imposibil de înțeles de către noi cititorii”. S-a referit apoi la cărțile proprii care înfățișează în spirit onest trăirile unui imigrant român care înțelege, acceptă și îmbrățișează vastitatea și măreția Canadei, precum și la ultimul său proiect original prin care a cunoscut, pentru trei săptămâni, viața transportatorilor rutieri nord-americani, în turul romantic și de forță „Roată – America toată”. Călătoria a însumat circa 12 000 de kilometri, cinci provincii canadiene, douăsprezece state americane, trei fuse orare și variații de temperatură de peste 60 de grade, impresiile fiind, fără îndoială, marcante.
cORINA 1

În fine, pentru a întregi portretul artistic al Corinei Ozon, consider că e foarte potrivit s-o citez cu două destăinuiri pe care le-am extras de pe blogul său: (1) „Talentul fără multă muncă și disciplină nu are destulă putere. Unii oameni cred că e foarte ușor să scrii. Nu e deloc ușor și chiar cred că ai nevoie de o anumită structură. A publica o carte în ziua de azi a devenit ceva foarte la îndemână, tehnic vorbind, însă echilibrul de a te menține pe acest drum e foarte greu și necesită abilități. Și, desigur, să fii la momentul potrivit în locul potrivit. De aceea, perseverența este o trăsătură esențială în scris”. (2) Citând-o pe scriitoarea americană Shonda Rhimes, celebră producătoare de televiziune care a creat serialul „Grey’s Anatomy”, „Nu poți să vrei să fii scriitor. Ești scriitor sau nu ești. Ca la cântăreți: poți să cânți sau nu poți”, Corina Ozon subscrie astfel: „Deci să fii scriitor e ceva ce vine din tine și trebuie dezvoltat permanent”.

În opinia mea, întâlnirea a fost una deosebit de agreabilă, constituind o veritabilă invitație de a citi o creație beletristrică originală ce surprinde și impresionează prin aceea că e nonconformistă, obiectivă, deschisă și incitantă.

Dorin Nadrau
Dorin Nădrău (S. U. A.)

Copleșit în permanență de o mare și autentică smerenie, Părintele Roman Braga aparține acelei alese categorii de oameni care au legat cerul de pământ îmbrăcând haina îngerească a călugărului și viețuind ca slujitori ai lui Hristos la modul desăvârșit al cuvântului. Viața sa, putând constitui, fără îndoială, subiectul unui fascinant roman de o incontestabilă valoare documentară, abundă de întâmplări impresionante, petrecute din rațiuni deseori nefirești, incluse în anii copilăriei, perioada de studii și ralierea la „Rugul Aprins”, calvarul închisorilor comuniste, peregrinările prin țară, preot misionar în Brazilia și, în final, intervalul de timp cât a fost preot și duhovnic în Statele Unite. Drumul prin această lume a Părintelui Roman Braga, readus laconic în memorie în rândurile ce urmează, convinge din plin că acesta a fost un model incontestabil al monahismului românesc.

„Sunt născut în Basarabia, în Codrii Lăpușului. Noi ne mândrim spunând că suntem răzeși, adică țărani liberi; n-am fost niciodată pe moșiile boierești. Acolo erau așa-numitele armate de țărani liberi ale voievozilor români care, până să vină armata de la Suceava sau mai știu eu de unde, făceau singuri față tătarilor care năvăleau peste Nistru. Din țăranii aceia m-am născut, în Codrii Lăpușului, lângă o mănăstire, așa încât faptul că sunt călugăr și preot nu e chiar întâmplător”. 1

Roman Braga

Roman Braga s-a născut în satul Condrița, județul Lăpușna din Basarabia, la 2 aprilie 1922, fiind al șaptelea copil dintre cei opt ai lui Cosma și al Mariei Braga. În apropierea satului natal, se găsea Mănăstirea ortodoxă Condrița, având o obște de călugări, locaș ctitorit de un ieromonah venit de la Mănăstirea Căpriana, ulterior separându-se de aceasta și devenind mănăstire de sine stătătoare. Întreaga familie frecventa biserica mănăstirii pentru că în sat nu exista biserică. Rolul călugărilor în viața comunității era covârșitor. Părinții, împreună cu copiii, constituiau o veritabilă familie drept credincioasă. Un rol primordial în formarea viitorului monah, în special în inițierea evoluției sufletești, l-a avut mama sa. Copilul Roman Braga a crescut având în casă o bogată literatură creștin-ortodoxă, cărți religioase de o profundă însemnătate („Psaltirea”, „Ceaslovul”, „Triodul”), atmosfera din sânul familiei fiind una de excepție și insuflându-i de la o vârstă fragedă simțirea vieții duhovnicești. Între anii 1930-1934, urmează cursurile școlii primare din sat, având învățători buni, prieteni cu călugării cu care și părinții săi aveau relații de mare atașament.

Anii de formare încep cu 1934, când, la vârsta de 12 ani, intră la Mănăstirea Căldărușani, județul Ilfov, de unde în anul următor este trimis la Seminarul Monahal de la Cernica. „Cernica este o mănăstire veche din secolul al XVIII-lea, dar înnoirea monastică a venit odată cu discipolii Sfântului Paisius Velichikovsky de la Mănăstirea Neamț. Se știe că Sfântul Paisius, care este înmormântat la Mănăstirea Neamț, a reorganizat trei mănăstiri în Moldova: Neamț, cu o mie de călugări, Secu, cu șase sute de călugări și Dragomirna, cu cinci sute. Dar, spiritul paisian nu se potrivea cu specificul românesc, astfel că Părintele Gheorghe, un discipol al Sfântului Paisius, s-a despărțit de acesta și a mers în Valahia, organizând mănăstirile Cernica și Căldărușani”.2 Roman Braga a rămas pentru tot restul vieții la părerea că în acel an, Cernica era „un cuib de pustnici”, aici învățând „Rugăciunea Inimii”, cu accentul pus pe pravilă și mai puțin pe teologia ei, cu alte cuvinte, aici însușindu-și practicarea ei, înainte de a ști bine ce este. În timpul războiului, în anul 1940, seminarul de la Cernica a fost desființat, iar cei 120 de elevi au fost trimiși la toate seminariile din țară. Roman Braga a fost repartizat la Seminarul Central din București, școală renumită care îl avea profesor pe Anton Pann, unde absolvă clasa a VII-a. Purtând corespondență cu mama sa și cu un frate aflat în Basarabia și fiind mistuit de dorința de a fi mai aproape de casă, în clasa a VIII-a s-a transferat la Chișinău, unde între 1942-1943, a urmat cursurile Seminarului Teologic, o școală înființată încă din 1812. În anul 1943, fiind încă război, imediat după absolvirea seminarului de la Chișinău și obținerea diplomei, a fost trimis la Școala Militară de la Bacău, unde a rămas până la încheierea războiului, în 1945. Contrastul dintre rafinamentele spirituale de la care venea și atmosfera cazonă („bădărănie”, „lipsa oricărei sensibilități”) l-a cutremurat. Totuși, în această nefastă perioadă, i se permite, asemenea altor colegi, să se înscrie la teologie, facultate la care, timp de doi ani de zile, își dă examenele la „fără frecvență”.

În anul 1945, o dată cu plecarea din armată și pe când era în anul III la Facultatea de Teologie, se mută la București pentru continuarea studiilor. Era anul în care Părintele Stăniloae a fost mutat de la Sibiu la București, astfel că a început cu el cursul de „Mistică”. A absolvit teologia în 1947 cu mențiunea „Magna cum laudae”. În 1948, obține certificatul de profesor de limba română și religie și urmează cursurile anului I de doctorat la Facultatea de Teologie din București. Despre acei ani își va aminti peste timp: „Eu am rămas întotdeauna cu călugării mei de la Cernica. Mă duceam des acolo (…). Mă mărturiseam la călugării care mai trăiau, mă îmbibam de viață duhovnicească ca un burete uscat și, într-un fel, continuam să-mi trăiesc viața mănăstirească. Nu vă mai spun că vacanțele le făceam ori la Căldărușani, ori la Cernica. Pentru mine, mănăstirea era singura viață care mi se potrivea”.3 „Am trăit intens toată drama acelor 3-4 ani de ocupație rusească, ca să spun așa, între armistițiu și primul guvern comunist care s-a instalat o dată cu plecarea Regelui în 1948. Am trait, împreună cu toți oamenii care au simțit ceva ortodox și românesc, toată drama ucigătoarelor transformări. Era epoca în care toate valorile începuseră să se răstoarne complet”.4

Contactul lui Roman Braga cu Mănăstirea Antim și „Rugul Aprins” se datorează colegului său de la teologie Nicolae Bordașiu. Erau foarte buni prieteni, fiind amândoi activi la Asociația Studenților Teologi unde erau implicați în diverse preocupări. În paralel cu teologia, ei studiau la Facultatea de Filosofie, aici cunoscându-l pe Heinrich Stahl, iar, prin acesta, îl întâlnesc pe Ernest Bernea care lucra la Seminarul de Sociologie al lui Dimitrie Gusti. Cu timpul, chiar s-au împrietenit cu profesorii și au început să citească cu interes „Caietele de filosofie” în care publicau Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Grigore Moisil, intelectuali de marcă ai culturii române. De Mănăstirea Antim, ctitorită de marele ierarh Antim Ivireanu, și-au legat numele personalități ilustre ale istoriei românilor, cum ar fi, Tudor Vladimirescu și Alexandru Ioan Cuza. Mi se pare imperios necesară restituirea aici a stării mănăstirii din anii premergători experienței „Rugul Aprins”. Comunitatea de călugări se completa cu studenți, mai ales la teologie, cu precădere, dar și la filosofie, arte frumoase și chiar matematici. «Persoanele pe care Antimul le reunea (…), citadini adesea tineri sau foarte tineri, veneau din lumea studiilor riguroase și deschise, cum se cuvine, universalului. Pentru aceștia, viața monahală, departe de pitoresc sau evlavie semănătoristă, răsuna de chemările Absolutului viu. Ea deschidea calea cântărilor și descoperirilor, dar de un „alt ordin” – ar fi spus Pascal – decât ordinul „acestei lumi” (…).  Excepția  situației de la Antim consta, poate, în „calitatea” acelei experiențe, vădind un soi de armonie prestabilită între latura sa monastică și latura laic-intelectuală».5 În repetate rânduri, Părintele Roman spunea că nu se poate vorbi despre mișcarea „Rugul Aprins” fără a începe cu referiri despre inițiatorul ei, cel care coordona întâlnirile, poetul Alexandru Teodorescu, cunoscut ca publicist sub numele de Sandu Tudor, devenit apoi călugărul care s-a numit Părintele Daniil. Orice dezbatere la care participa Sandu Tudor (îndeosebi conferințele sale), era urmărită „cu interes de vânătorii de simboluri, pentru că avea o înclinație înnăscută către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura Sfinților Părinți și de mistica vieții călugărești”. Un eveniment de importanță majoră la care Roman Braga a asistat a fost venirea la Mănăstirea Antim a lui Ioan Kulighin, cunoscut ca Ioan Străinul, sosirea acestuia fiind considerată ca providențială pentru „Rugul Aprins”. Dacă Sandu Tudor era pe vremea aceea doar frate, deci, în fond, un căutător, la fel ca ceilalți călugări, Ioan Kulighin a venit și a implementat regula practicării Rugăciunii Inimii, făcând o incontestabilă dovadă că exersarea Rugăciunii lui Iisus nu poate să o realizeze cineva fără știrea, sfatul și binecuvântarea unui bun cunoscător al acesteia. Între anii 1945-1948, în sala bibliotecii Mănăstirii Antim s-au ținut o serie de conferințe susținute de personalități proeminente ale vieții cultural-religioase de atunci, printre care: părintele ieroschimonah Daniil, citat mai înainte, părintele arhimandrit Vasile Vasilachi, starețul mănăstirii, părintele profesor Dumitru Stăniloae, profesorul universitar Alexandru Elian, profesorul universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu. Prelegerile aveau caracter pur teologic, cu referire la rugăciune în general și la raporturile omului cu Dumnezeu, privite și din punct de vedere istoric. Pentru orice observator de bună-credință, Antimul și „Rugul Aprins” au determinat o adevărată revigorare duhovnicească, atingând stratul cel mai rece și împietrit al societății, intelectualitatea.

La data de 16 iulie, Roman Braga a fost arestat. Această arestare a fost expresia unei înscenări, invocându-se o presupusă legătură cu mișcarea legionară, cu toate că el nu era legionar. Motivul invocat de autorități a fost acela de a fi găzduit și ajutat un bărbat (bunul său prieten Nicolae Bordașiu) care era în mișcarea legionară și care era căutat în acel timp. După ce petrece un an de anchetă (1948-1949) la Ministerul de Interne și la Jilava, este condamnat la 5 ani de temniță grea pentru „omisiune de denunț și ajutor” și este transferat la închisoarea Pitești, unde cunoaște toată gama ororilor, timp de trei ani. În 1950 a fost introdus în „laboratorul de reeducare”, unde a parcurs grozăviile metodelor comuniste alături de Părintele Calciu, coleg de cameră. Apoi, este mutat la Canal (1951-1952), în lagărul de la Peninsula-Valea Neagră, unde muncește în „brigada preoților” timp de 582 de zile. Aici, l-a întâlnit pe Părintele Evghenie Hulea, „un mare călugăr”, cel care va avea un rol hotărâtor în viața sa, Părintele Roman fiind convins că prin el a lucrat Dumnezeu convertirea sa la călugărie. În august 1953, este eliberat și i se dă domiciliu forțat în București. După scurt timp, asumându-și toate riscurile, pleacă la Iași, unde era sora sa, Maica Benedicta.

La 2 ianuarie 1954, Mitropolitul Iașului, Sebastian Rușanu, îl călugărește, iar la 6 ianuarie 1954, este făcut diacon la Mitropolia Iașului. Aici, împreună cu alți patru diaconi, participă zilnic la slujirea Sfintei Liturghii, cântă în strană. Între timp, i se ridică domiciliul obligatoriu și primește buletin de identitate de Iași. Înconjurat de studenți, majoritatea la medicină, ține ședințe teologice, discută și practică Rugăciunea Inimii, discută Filocalia. Este urmărit permanent de autorități, dar este lăsat în pace în tot acest timp. Dintre cei câțiva duhovnici de la Mitropolia Moldovei, pe care i-a cunoscut în vremurile acelea își amintea cu mare drag de Părintele Bartolomeu Dolhan, o figură aparte, un artist. Studiase artele, dar se limitase la iconografie. Părintele Bartolomeu nu era un ascet, dar emana o rară bunătate și o anumită lumină care copleșea pe oricine. În vara anului 1957, Roman Braga participă, timp de opt zile, la „meditațiile” ținute de starețul Sandu Tudor la Mănăstirea Rarău, făcând împreună cu acesta educație anti-materialistă unui grup de studenți de la Facultatea de Arhitectură din București. «Între 1953-1958, „în toată această perioadă, în mod consecvent, cu scop dușmănos regimului democrat, am făcut educație anti-comunistă în rândurile tineretului – și în special a celui studios – deoarece speram ca astfel să-i rup de regim și de concepțiile sale” (extras din declarația Părintelui Roman Braga dată anchetatorilor)».6

În anul 1959, Părintele Roman Braga este arestat a doua oară. Autoritățile ezită în a decide în ce categorie de deținuți politici să-l încadreze. Ancheta durează un an de zile. Cu două luni înainte de proces, este dus la București, la închisoarea Uranus. Este inclus în grupul celor de la „Rugul Aprins”. «A fost o parodie de proces cu ușile încuiate, deoarece au fost rostite, ca martori, nume ale unor oameni din guvern, cum era Atanase Joja, de exemplu, despre care Securitatea nu ar fi vrut să se vorbească în acea situație. Procurorul a început prin a ne acuza că am vrut să-i ardem pe rug, făcând aluzie la denumirea asociației, „Rugul Aprins”, își amintește Părintele Roman Braga. Apoi, am fost învinuiți că ne adunam și comentam texte dușmănoase la adresa regimului din sfinții Vasile cel Mare, Ioan Scărarul și Grigorie de Nyssa. Nu spun că era ignoranță a procurorului, ci mai degrabă cinism diabolic, specific comuniștilor». (7) Părintele Braga a fost condamnat, în urma procesului, pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, conform art. 209 pct. 1 Cod penal, prin Sentința Nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii II Militare, la 18 ani muncă silnică și 10 ani de degradare civică. După pronunțarea sentinței toți condamnații au fost transportați la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, Părintele Roman rămânând aici timp de două luni, perioadă după care a fost repartizat în Balta Brăilei, în colonia Salcia. Între anii 1959-1964, lucrează în diferite colonii la construirea de diguri. Urmare a mnistiei generale (Decretul-Lege Nr. 411/1964), este eliberat din lagăr la data de 31 iulie 1964. Întors la Iași, Părintele Roman găsește totul schimbat. Sebastian Rușanu murise, iar mitropolit era Iustin Moisescu, care nu l-a acceptat, spunându-i direct: „În eparhia mea, nici măcar cântăreț nu te vreau!”. Stigmatul de deținut politic își spunea deja cuvântul. După o lună de suspine și frământări, petrecută la Văratec, la sora sa, Maica Benedicta, se hotărăște să meargă din episcopie în episcopie, cu speranța că va găsi un ierarh care să înțeleagă că este întrutotul cuprins de dorința de a rămâne în Sfânta Biserică. Peregrinările prin țară au urmat traseul Craiova, Cluj, Timișoara (fără rezultat) și Oradea, unde Episcopul Valerian Zaharia îl angajează să lucreze cu ziua la arhivă, cu doamna Coman, mama Anei Blandiana, tatăl poetei făcând pușcărie cu părintele la colonia Salcia. Roman Braga a fost hirotonit în preoție de Preasfințitul Valerian Zaharia, care, primind aprobare de la Departamentul Cultelor pentru numire cu data de 1 ianuarie, l-a numit preot pe seama Parohiei Negrești-Oaș. Părintele Braga a stat în Țara Oașului timp de trei ani, adaptându-se repede la noua sa misiune. În 1967, este transferat forțat și pe ascuns, într-o noapte, la o parohie din comuna Sârbi, o localitate mică între Marghita și Oradea, „unde te înglodai în noroi”. În anul 1968, fiind, cu siguranță, incomod pentru autorități, Părintele Roman Braga este invitat la Patriarhie pentru a pleca în Brazilia.

Cu trimiterea sa ca preot misionar în Brazilia, începe o nouă etapă a itinerarului său prin această lume, după ce a pătimit cu mare preț de jerfă nădejdea unei vieți în Hristos și credința în izbăvirea poporului său greu încercat de tirania satanică a comunismului. A slujit între anii 1968-1972 ca preot misionar pentru comunitatea românească din Sao Paolo, având experiențe interesante.

În anul 1972, Părintele Braga este chemat de Preasfinția Sa Valerian Trifa al Episcopiei Române Ortodoxe din America. Între anii 1972-1979, locuiește la Vatra Românească din Grass Lake, Michigan, unde era și sediul episcopiei. Aici este foarte dedicat educației religioase a copiilor pe timpul taberelor de vară, face parte din comisia de traducere a textelor religioase din limba română în limba engleză și se ocupă de transpunerea cântărilor bisericești pe texte englezești. De asemenea, în această perioadă, suplinește, la nevoie, diferiți preoți parohi din Canada și Statele Unite.

Între 1979-1982, vreme de trei ani, este preot paroh al  Bisericii „Sfânta Treime” din Youngstown, Ohio.

În ianuarie 1982, i se încredințează păstorirea Catedralei „Sfântul Gheorghe” din Southfield, Michigan.

Între anii 1983-1988, se nevoiește, timp de cinci ani, ca ieromonah și duhovnic, la Mănăstirea „Schimbarea la Față” din Ellwood City, Pennsylvania.

Ieșit oficial la pensie, în anul 1988, se retrage, ca preot și duhovnic, la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, unde, până la sfârșitul vieții, desfășoară o bogată activitate religioasă.

Joi, 28 aprilie 2015, Părintele Roman Braga trece la Domnul, după o lungă suferință. Este înmormântat în cimitirul mănăstirii din Rives Junction, alături de sora sa Maica Benedicta cu care a avut întreaga viață o relație specială, de interdependență reciprocă. Se cuvine remarcat că, până în anul 2013, părintele n-a lipsit de la nici o liturghie. Deși grav bolnav, Părintele Roman nu a „căzut la pat” decât pentru ultimele zece zile. Vestea mutării în eternitate a părintelui a fost primită cu multă durere de toți cei care l-au cunoscut, consternați de faptul că încă un sfânt al închisorilor comuniste a plecat către Mântuitorul Iisus Hristos pe care l-a slujit cu fiecare suflare a sa și la tovarășii săi de suferință și izbândă.

Se mai impune menționat că în America, viața sa intrând pe un făgaș lipsit de convulsii, Părintele Braga a avut remarcabile preocupări teologice, valoroase și demne de amintit fiind: colaborarea la numeroase periodice creștine, ca: „Solia (the Herald)”; editarea jurnalului monastic „Rugul Aprins” și a revistei teologice „Lumina Lină” (1989, 1991); publicarea cărților: „Pe drumul credinței (On the Way of Faith)”, HDM Press Inc. (1995, 2006), „Trepte duhovnicești”, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Alba Iulia (1998) și „Exploring the Inner Universe”, HDM Press Inc. (1996, 2008).

În fine, găsesc de cuviință să precizez că împrejurările de viață sumar evocate însemnând, desigur, doar o parte din noianul de întâmplări și evenimente care i-au marcat calea aspirației spre izbăvire, constituie contribuțiile mele formulate în urma unei laborioase documentări, oferite în mod deliberat redactării și editării unei mai complexe scrieri privind biografia sa, în consonanță plenară cu admirabila lui personalitate, o lucrare necesară și pe care Părintele arhimandrit Braga o merită cu prisosință.

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Note:

(1) „Trepte duhovnicești – Interviu cu Părintele Roman Braga”, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Alba Iulia, 1998, pag. 6

(2) Roman Braga, „Exploring the Inner Universe – Joy yhe Mistery of Life”, HDM Press Inc., 2008, pag. 22

(3) „Trepte duhovnicești…”, op. cit., pag. 27

(4) „Lumea monahilor” nr. 95, mai 2015, pag. 48

(5) André Scrima, „Timpul Rugului Aprins – Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană”, Editura Himanitas, 2000, pag. 116; 120

(6) „Lumea monahilor” nr. 95, mai 2015, pag. 49

(7) Marius Oprea, „Adevărata călătorie a lui Zahei: Vasile Voiculescu și taina Rugului Aprins”, Editura Humanitas, pag. 83-84.

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors