Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Viaţa ca o lumânare sau clepsidră

Posted by Stefan Strajer On September - 23 - 2019

Viaţa ca o lumânare sau clepsidră

Autor: Dora (Michigan, SUA)

 

Într-o zi vom lăsa totul baltă. Ne vor rămâne hainele-n dulap, cheile și telefonul cine știe pe unde, folia de medicamente pe noptieră neterminată, poate și ciorba la foc molcom pe plită. Nu trăi fără să te gândești la toate astea. Ziua aceea poate fi oricând, pentru oricine. Bagă de seamă ce șerpi îți ies pe gură. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.

La noi se zice: animalul se leagă cu funia și omul, cu vorba bună. Ce te costă să gândești înainte de a deschide gura? Caută să fii drept și nu biciui cu șfichiul verbului obrazul nimănui. Nu te crede nemuritor și nu ține degetele greblă prin timp. Fă-ți căuș, ca atunci când erai copilandru și mergeai la izvor. Nu puteai bea apă direct din șuvoi, nu-i așa? Fă din vorbe alean pentru cineva. Să vezi cum îi vor da lacrimi pe obraz. Dacă trebuie să asculți, ascultă. Dacă nu ai nimic de spus, taci.

Tăcerea e mană cerească la timpul ei. Supărată că nu vin, mi-a zis mama într-o duminică, demult: Așa-i că dacă aș muri mâine ai veni repede și ți-ai smulge părul din cap de durere că ai rămas fără mamă? De ce nu ai venit ieri, când te-am chemat că am făcut ardei umpluți? Ne bucuram, râdeam, povesteam și noi ca fetele… Nu-mi reproșa nimica, mama, doar încerca să îmi deschidă ochii. Mi-am dat seama că trăiam prea repede. Aveam atât de multe de făcut încât toată frumusețea vieții și tihna treceau pe lângă mine. Pînă când, într-o dimineață când toți dormeau și eu priveam răsăritul doar cu gândul la cât de multe am de făcut, fără să pot uita o clipă de asta, mi-am zis: Ho, nebuno! Unde alergi așa?

1

Într-o zi îți rupi gîtul și-ai trecut prin viață ca gâsca prin apă. Alergăm ca chiorii către nicăieri, în loc să mergem încet și cu bucurie. Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvânt nu-l are nimeni pe pământul acesta decât moartea. Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. Totul, totul se poate schimba într-o clipă, iar sufletul poate lua oricând calea spre vămile cerului. Faceți cumva să nu fie pustiu și gol. Auriți-l cu puțină bunătate, bucurie și grijă pentru viață. Într-o zi vom lăsa totul baltă. Pe nepusă masă vom fi luați, fără a fi întrebați: vrei să vii? Atunci vom simți pe pielea noastră cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: Să vezi când se oprește răsuflarea ce importantă este clipa. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă!

COMUNICAREA ONLINE ȘI INFLAȚIA DE SCRIITURĂ

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2019

Parcurgem de ceva vreme o perioadă încâlcită și dificilă, marcată de numeroase și prea rapide schimbări față de capacitatea noastră de „procesare”, un adevărat război comunicațional generalizat, confuz și dezordonat. „Fake news” sau, într-o expesie mai elevată, „information desorder”, desemnează incontestabil fenomene considerabile deosebit de serioase care afectează viața indivizilor și evoluția societății, declanșând, datorită tensiunii și vitezei proprii, emoții profunde și necontrolate la nivel social, diseminate pe Facebook și pe alte canale mass media atât de performante în era digitală actuală.

Câteva constatări și precizări conceptuale merită cu siguranță să constituie justificate subiecte de reflecție pornind de la premisa că în zilele noastre Internetul face aproape imposibilă non-comunicarea faptelor și evenimentelor. De o importanță covârșitoare în domeniul comunicării online, blogurile și rețelele ca Facebook și Twitter au fost concepute și au apărut doar din necesitatea de a conferi relevanță unor surse private, adunându-le împreună, punându-le în rețea. Analiștii din branșă apreciază pe bună dreptate că un mesaj publicat pe Internet are o existență asemănătoare unui mesaj dintr-o sticlă aruncată în mare, în sensul că nu se știe dacă va ajunge vreodată la adresant. Cea care îi conferă un status particular, asigurându-i totodată audiență, este rețeaua online. Trebuie observat, în același timp, că rețeaua extinde astfel spațiul surselor private până la limita concurenței cu sursele tradiționale investite cu transmiterea informației în masă. Rețeaua socială, adevăratul mijloc de comunicare al surselor private, realizează o indexare prin intermediul motoarelor de căutare introducând elemente noi de ierarhizare a accesului și de control al comunicării. Literatura de specialitate din domeniu subliniază pregnant imperativul folosirii denumirii de „rețele sociale” și nu alte formule. Se atrage atenția că expresia „rețele de  socializare” comportă o utilizare incorectă a termenului „socializare” care nu înseamnă interacțiune socială, cum înțeleg anumite persoane („Socializez pe Facebook” sau „Am intrat într-un local să socializez”), ci definește un proces, bine delimitat și etapizat sociologic, de integrare a individului în societate.

Social networking

O privire aruncată pe site-urile românești sugerează părerea că toată lumea scrie și publică editoriale, comentează și analizează orice, ceea ce îți lasă uneori impresia unei abundențe dezgustătoare de cuvinte înșirate în aprecieri critice inutile, a expunerii unei inflații de scriitură, fenomen fără precedent.

Este de notorietate că sistemul media de astăzi se bazează pe ceea ce se numește „conținut emoțional”, în înțelesul că rețelele sociale, ca de altfel și celelalte canale de comunicare, vizează emoțiile utilizatorilor, mizând pe dorința și intenția lor de a regăsi și a da mai departe în mediul online sentimentele, trăirile și credințele lor. Pentru că majoritatea rețelelor sociale sunt proiectate și realizate pentru a fi folosite public prin „likes”, comentarii și „shares”, este lesne de înțeles de ce conținutul emoțional se propagă atât de rapid și atât de departe. În contextul unei cereri impresionante de informații, oamenii (consumatorii) se caută și se asociază online în comunități și grupuri. Un aspect surprinzător și interesant este unul semnalat pe Facebook, anume acela că deseori cei mai mulți membri ai unui grup tind să-i  excludă din listă pe cei care au opinii sau poziții diferite, prin „block” sau „unfriend”, etalându-și treptat armele în fața celorlalte grupuri.

Este de domeniul evidenței că mediul online, în special rețelele sociale, promovează și stimulează răspândirea și intensificarea rapidă a emoțiilor, pozitive și negative, pe care unii mai pricepuți le folosesc în favoarea sau defavoarea altora. Un alt aspect demn de menționat este cel semnalat de celebrul scriitor, editor, filosof și semiotician italian Umberto Eco. Încă de pe la jumătatea anilor ’90 când Internetul era la început, el punea problema de a se găsi o soluție pentru separarea informațiilor bune de cele eronate, susținând că orice impostor are posibilitatea de a-și publica online cugetările precare declarându-le „filosofie” și plasându-le pe aceeași treaptă cu scrierile adevăraților filosofi. Tot el afirma, după 20 de ani, în 2015, că Internetul a permis o „invazie a imbecililor”, respectiv că „Rețelele sociale au oferit dreptul la opinie unor legiuni de imbecili care până acum își exprimau părerea doar în baruri, în fața unui pahar de vin, fără să facă vreun rău comunității”.

Cu toate că Facebook-ul are multe condiționări (descurajează textele lungi și stilul literar, promovează comunicarea multimedia, este un mediu publicitar, se bazează pe o juxtapunere aleatoare de postări), se poate spune cu certitudine că azi suntem și încă mult timp vom trăi în „era Facebook”.

Communication

În condițiile în care agreem o oarecare formă de sinonimie între „a posta” și „a scrie” pe Facebook sau pe blog, fie și pentru doar a adnota o fotografie, putem spune că perechea poză-scris a devenit pentru extrem de mulți oameni o nevoie cotidiană de expunere publică. A-ți rezerva un spațiu de unde să alimentezi zilnic publicul cu știri despre realizările tale, dominat de iluzia că el, publicul, este însetat să le afle, pare să fie un fapt util, chiar și moral, considerând că prin demersul tău te pui la dispoziția altora. Nu de puține ori observăm însă cu ușurință că nevoia de expunere este dublată de o vădită dorință de a fi aprobat, confirmat sau chiar adulat. În astfel de cazuri, deseori se remarcă formarea în jurul postatorului sau jurnalistului de bog respectiv a unui cerc de pretinși admiratori devotați în a-l întreține pe titular, în a-i alunga pe eventualii agresori și dispuși să-i educe pe noii adepți. Este respingător să observi cu câtă atenție și grijă veghează titularul contului sau blogului peste cei fideli lui și cât de necruțători sunt aceștia când apar elemente dușmănoase sau critice la adresa titularului. Impresionează desigur și forma de expunere predilectă (de la portrete și „selfie”-uri la selecția generală) extrem de stilizată, estetizată și purificată la maximum, astfel să nu trădeze nimic reprobabil (rid, cută etc.) care să sugereze indolență sau preocupări posibil îndoielnice ale posesorului de blog ori de cont. Concluzia evidentă este că în astfel de situații postarea nu urmărește să informeze, ci să frapeze mulțimea de admiratori, o zi fără a smulge un suspin de adorație de la aceștia sau un gest de adeziune din partea „pair”-ilor fiind o zi pierdută…

În fine, trebuie să recunosc că în mare parte mă bucur de ceea ce găsesc pe Facebook: imagini și caricaturi, comentarii istorice și politice, trăsnăi din viața urbană, impresii de călătorie, bancuri bune și proaste, amintiri și rememorări și multe, multe altele pentru că mărturisesc, parafrazându-l pe Terentius, că „sunt om și nimic din ceea ce e virtual nu îmi este străin”. Închei totuși cu mențiunea că în condițiile irezistibilei comunicări online de azi în care ceea ce se numea altădată „public” produce zilnic miliarde de păreri, fotografii și filmulețe despre orice, mă încăpățânez cu convingere să-mi urmez pasiunea de jurnalist, exercitarea ei fiind actualmente înghesuită din toate părțile.

Dorin - poza de profil Curentul

 

 

 

 

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

O viață sub semnul refugiului

Posted by Stefan Strajer On September - 6 - 2019

Personalitatea Principesei Ileana relevă trăsături de caracter fascinante, specifice unei adevărate luptătoare pe o traiectorie tumultuoasă, demonstrând cu prisosință convingerea sa nestrămutată exprimată prin cuvintele „România a fost dragostea vieții mele”. Pe parcursul întregii vieți a dus o luptă aprigă pentru alții, a fost constant în slujba poporului său, în slujba celor în nevoi, înființând spitale, școli de infirmiere, cantine, inițiind fonduri destinate răniților, orfanilor și bolnavilor săraci, fondând o mănăstire ortodoxă. Cercetarea biografiei sale (1909 – 1991) pune în lumină constatarea că viața i-a fost marcată de o evidentă notă de unicitate: a fost singura femeie din România care a obținut brevet de căpitan de cursă lungă, navigând mai mulți ani singură pe yahtul „Isprava”; a rămas în istorie drept singura descendentă a Coroanei Regale care, după un destin greu încercat, a ales să se călugărească, având încă din fragedă copilărie o profundă credință în Dumnezeu. Respectând cu strășnicie valorile morale pe care regalitatea le impunea, ajutând continuu pe nevoiași și cultivând dragostea pentru semeni, Principesa Ileana a României s-a distins ca o impresionantă figură  monarhiei românești, demnă de mândria de a fi fost fiica unui rege însemnat, „Ferdinand Întregitorul de Țară” și a unei regine fermecătoare, „Regina Maria a României”.

Domnita_Ileana (3)

 

Principesa Ileana a fost fiica cea mai mică a cuplului Ferdinand și Maria, a cărui relație matrimonială s-a concretizat în aducerea pe lume a șase copii: Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1956), Mărioara (1900-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1909-1991) și Mircea (1913-1916). S-a spus că Ileana ar fi fost fiica lui Barbu Știrbei, un apropiat al familiei regale, dar scrisorile acestuia către regină nu trădează nimic în acest sens, el arătând aceeași poziție față de toți copiii celor doi.

Domnița Ileana s-a născut la București pe 5 ianuarie 1909, eveniment care s-a sărbătorit, conform tradiției, cu 21 de salve de tun. De la început, a fost diferită de ceilalți copii, astfel că, dacă unii erau mai zburdalnici, precum Nicolae și Mircea, iar alții mai retrași, ca Elisabeta, Ileana a fost cu totul altfel. Regina Maria a considerat-o copilul ei preferat, între ele fiind o legătură adâncă, însemnând o înțelegere reciprocă perfectă. În memoriile sale, principesa spunea că ea și mama sa au fost întotdeauna aproape una de alta. „Înțelegerea dintre noi fusese desăvârșită. Pe lângă că eram mamă și fiică, în relația noastră eram și prietene, și ceva mai mult: aveam aceleași gusturi și idei, aceleași idealuri”.

Și-a petrecut primii ani ai copilăriei la palatul regal, primind o educație aparte de la părinții săi, dar și de la profesori particulari, însușindu-și foarte bine mai multe limbi străine și dovedind pasiune pentru artă, desen și sculptură (a studiat pictura cu Jean Al. Steriadi și sculptura cu Ion Jalea), dar și pentru sport. Astfel, în perioada adolescenței, s-a implicat activ în promovarea în promovarea mișcărilor de tineret și a devenit rezervă în YMCA (The Young Men’s Christian Association) iar ulterior șefa grupului din România. S-a înscris apoi la cursurile Școlii de Educație Fizică din București și a studiat la Școala de Navigație din Constanța unde a primit brevetul de căpitan de cursă lungă.

Două evenimente tragice i-au umbrit copilăria: Primul Război Mondial și moartea fratelui ei Mircea pe care îl numea „marea dragoste a inimii mele“. În timpul refugiului la Iași, Ileana și-a însoțit mama prin spitale, dorind să-i aline pe cei răniți și neferindu-se de scenee dramatice, dureroase pentru ochii unui copil pe care le întâlnea. Ileana nu împlinise pe atunci nici zece ani. Însăși Regina Maria se declara uimită de atitudinea sa.

Este demn de menționat că unul dintre prietenii apropiați ai principesei în acea perioadă a fost Ion Antonescu, viitorul conducător al României, care pe atunci era aghiotantul mareșalului Prezan și locuia la marginea orașului Iași, unde Ileana a fost deseori invitată de tânărul Antonescu care iubea copiii și se juca mult cu ea. Prietenia lor va continua și după război la Londra, Ileana fiind elevă la o școală din Anglia, iar Antonescu era acum atașat militar la Legația de la Londra.

Două călătorii i-au răsfățat tinerețea: în 1926, este alături de mama sa, Regina Maria, în triumfătorul turneu întreprins în America și un voiaj în Spania.

 

Relația cu fratele său Carol al II-lea, care îi va marca în mare măsură cursul vieții, a fost, în prima tinerețe, una foarte apropiată. După renunțarea la tron în 1925, când fratele ei a părăsit țara, Ileana a purtat cu el o bogată corespondență Mai târziu, principesa declara că în acea perioadă îi era milă de Carol care se afla departe de familie, dar că, în același timp, dezaproba gestul său de neiertat prin care încălcase spiritul în care fuseseră crescuți. Legătura strânsă dintre Ileana și mama sa, precum și faptul că Ileana i-a ținut parte fostei soții a fratelui ei, Sitta, în problemele avute cu acesta, au avut ca efect răcirea relației celor doi frați. Cu toate că l-a iubit mult, Principesa Ileana a fost convinsă că acesta nu a fost niciodată un rege bun, din cauza defectelor sale de caracter, afirmând fără reținere, în ceea ce-l privește, că „un rege care minte nu poate să fie un rege bun”.

Principesa Ileana

În anul 1930, contele Alexandru (Lexel) de Hochberg, fiul unui aristocrat bogat din Silezia, s-a logodit cu Ileana. Cu toate că acesta aparținea uneia dintre cele mai vechi familii princiare germane, la scurtă vreme, logodna a fost ruptă din cauza reputației îndoielnice a contelui, guvernul Maniu văzându-se nevoit să recomande anularea logodnei.

Câteva luni mai târziu, în vară, Ileana l-a cunoscut în Spania pe Anton de Habsburg cu care s-a întâlnit apoi în primăvara lui 1931, în urma unei intervenții a lui Carol al II-lea care căuta să îi găsească Ilenei cât mai repede un soț pentru a-și îndepărta sora din țară. Anton și familia sa (de renume) au fost nevoiți să părăsească în anul 1931 Austria, după prăbușirea imperiului, iar noua republică austriacă le-a retras cetățenia. Îndrăgostită de Arhiducele Anton, de formație inginer, împătimit aviator și pasionat de sport, Ileana i-a cerut lui Carol acceptul pentru a se căsători. Dornic să o vadă plecată din țară cât mai curând, acesta a aprobat căsătoria, dar a declarat că nu poate fi de acord ca cei doi să se stabilească în România, motivând că prezența unui Habsburg în țară ar atrage, mai ales în Transilvania, mari nemulțumiri. La finele lunii iulie 1931, a vut loc nunta Ilenei (care avea 22 de ani) cu Anton la Castelul Pelișor din Sinaia, după care cei doi au petrecut o săptămână la Bran, plecând apoi într-un turneu prin Europa cu opriri  la Munchen, Budapesta, Viena și Londra. Cuplul a locuit un timp la Munchen, iar apoi la Modling, o localitate din vecinătatea capitalei Austriei, Viena, perioadă în care s-au născut primii doi copii, Ștefan și Maria Ileana. Simțind nevoia unei locuințe mai mari, în 1934, au cumpărat castelul Sonnberg, situat la 50 de km de Viena, un edificiu vechi de peste patru secole, pe care cu mari eforturi l-au restaurat. În perioada trăită în Austria, Principesa Ileana a avut o viață activă: a organizat un dispensar pentru copiii din sat, a lucrat ca infirmieră, a înființat o cantină pentru școlarii nevoiași, a activat cu un grup de cercetașe din Viena. Vacanțele și le petreceau uneori în Anglia, dar în fiecare an, câteva săptămâni mergeau în România, unde Ileana o vizita pe mama sa, Regina Maria.

Viața familiei s-a complicat foarte mult în 1938, an în care Austria a fost anexată Reich-ului german. Descendența princiară a celor doi a atras atenția noilor autorități, castelul fiind percheziționat, iar cei doi urmăriți. În perioada aceea, Ileana a început un curs de instrucție pentru Crucea Roșie, dar nu s-a alăturat organizației pentru a evita să depună jurământ față de Hitler. Principesa a început munca de infirmieră în slujba soldaților, ceea ce o va aduce în cele din urmă înapoi în România. În vara anului 1943, s-a dus în țară unde s-a întâlnit cu reprezentanți ai Crucii Roșii pentru a analiza posibilitatea extinderii muncii sale în folosul soldaților români. Până la plecarea din Sonnberg, familia s-a mărit considerabil, Ileana dând naștere copiilor Alexandra, Dominic, Maria Magdlena și Elisabeta.

A revenit în țară în anul 1944, cu gândul de a rămâne definitiv în România. În primăvara acelui an și-a adus cei trei copii mai mici la Bran, ceilalți trei mari fiind deja înscriși la școli din Brașov încă din septembrie 1943. A început să lucreze la Crucea Roșie din Brașov, după ce a mai lucrat la o cantină și la un dispensar și s-a implicat în eforturile de înființare a unui spital al Crucii Roșii, spitalul „Regina Maria”.

După actul de la 30 decembrie 1947 prin care Regele Mihai a fost forțat să abdice, acesta a părăsit țarape 3 ianuarie 1948, urmat la câteva zile de mătușile sale Ileana și Elisabeta. Calea exilului a fost o lovitură extrem de dură pentru Principesa Ileana care în memoriile sale consemnează: „După ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost întot deauna România, am fost ca și moartă. Nu m-am îndoit nici o clipă de necesitatea fizică a prezenței mele pentru cei șase copii; dragostea mea pentru ei a rămas și atunci la fel de puternică. Dar, în interior, <<eul>> care exista independent de mamă, pe care tot restul e construit, a suferit un șoc mortal când am fost îndepărtată de poporul meu”.

Pentru început, principesa s-a mutat cu întraga familie în Elveția, iar apoi în Argentina, unde, la Buenos Aires, a înființat un cămin destinat refugiaților politici români, cămin purtând numele mamei sale, „Regina Maria”. În anul 1950, s-a stabilit în Satele Unite, la Boston. În următorii 11 ani, a străbătut America în lung și-n lat, ținând conferințe și vorbindu-le americanilor despre situația tragică în care se găsea România. În 1954, căsătoria cu Arhiducele Anton de Habsburg s-a terminat prin divorț, în același an principesa căsătorindu-se cu doctorul Isărescu din Newton, Massachusetts. În anul 1959, a fost puternic afectată de moartea fiicei sale Maria Ileana (Minola) și a soțului aceteia într-un accident aviatic ce a avut loc în Brazilia. În 1961, a divorțat de doctorul Isărescu, a luat calea monahismului și s-a călugărit, având atunci 52 de ani. În același an, a plecat la o mănăstire ortodoxă de maici din Franța, unde, după ce a petrecut ca novice timp de șase ani, a devenit Maica Alexandra.

Maica-Alexandra

Ultima parte a vieții sale începe odată cu reîntoarcerea în Statele Unite, în 1967, unde își realizează visul de a fonda o mănăstire, înființând Mănăstirea Ortodoxă de Maici „Schimbarea la Față” la Ellwood City, Pennsylvania.

A avut șansa ca după un exil forțat care a durat peste patruzeci de ani să revină în țară înainte de moarte. Principesa Ileana s-a reîntors în România în septembrie 1990 la vârsta de 81 de ani, când a vizitat câteva mănăstiri de maici, mormintele familiei de la Curtea de Argeș și Branul care-i fusese atât de drag. S-a întâlnit cu oameni pe care nu-i mai văzuse de peste patru decenii, printre care și cu pianista Cella Delavrancea, bună prietenă a sa și a Reginei Maria, pe atunci la vârsta de 103 ani.

 

În anul 1991, cu o zi înainte de aniversarea sa, Maica Alexandra a suferit o fractură de bazin, complicațiile survenite în urma accidentului cauzându-i decesul. Astfel, ultimul copil în viață al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, Principesa Ileana, s-a stins din viață pe 21 ianuarie 1991. A fost înmormântată în cimitirul mănăstirii fondate de ea.

În testamentul său, singura dorință care o privea în mod personal, a fost aceea de a fi îngropată alături de o cutiuță de pământ românesc pe care a luat-o cu ea în acea zi din ianuarie 1948 când a fost silită să părăsească România, un lucru ce i-a fost cel mai de preț pe lume și pe care l-a purtat apoi peste tot în peregrinările zbuciumatei sale vieți.

Și-a scris riguros memoriile cu multă afectivitate, romanul autobiografic fiind publicat mai întâi în Anglia, iar apoi în România („Trăiesc din nou”), în anul 2005.

 

Dorin - poza de profil Curentul

Dorin Nădrău (S. U. A.)

Tăricenisme de tot râsul

Posted by Stefan Strajer On August - 21 - 2019

Tăricenisme de tot râsul

Autor: George Petrovai

 

ALDE este aidoma broaștei din fabulă: partid mic (de patru procente, deci fără europarlamentari după scrutinul din 26 mai), însă care este convins că, fără rolul său de penibilă codiță la actuala cârmuire pesedisto-dăncilească, România n-ar cunoaște deplina consacrare într-ale crucificării, iar locuitorii ei n-ar fi ajuns pe ultimul loc între țările din Uniunea Europeană la tot ce reflectă nivelul real de trai: venitul cinstit pe cap de cetățean, starea de sănătate fizică și psihică a nației, gradul de educație și de autoinstruire al românilor, profunda distorsiune moral-spirituală a aproape tuturor politrucilor postdecembriști, nemulțumirea grosului poporenilor vizavi de mersul general al lucrurilor din țară și crescânda neîncredere a acestora în instituțiile fundamentale ale statului (Parlament, Guvern, Poliție, Jandarmerie, administrație locală, servicii publice etc.).

1

Mă rog, cine ar îndrăzni să susțină că aldiștii, în ultimii trei ani, n-au făcut tot ce le-a stat în putință ca lor să le meargă toate din plin (de pildă, în cazul lui Tăriceanu politicul s-a situat deasupra juridicului prin neridicarea imunității sale șparlamentare într-un notoriu dosar de corupție, astfel că acesta a rămas la cârma unui Senat de-o sfidătoare nedemnitate), că n-au pus zdravăn umărul ca mult hulitul stat al răufăcătorilor, în cârdășie cu pretinșii oameni ai legii, să devină o cumplită realitate (deocamdată) în Caracal și că nu s-au făcut luntre și punte ca România să ajungă la propriu oaia neagră a Uniunii Europene?!…

Cu toate astea, posibil „tocmai de asta”, am întâlnit anumiți loviți cu leuca, pentru care necușerul Tăriceanu și ciracii lui (alde chițoii și vosganianii) constituie, dacă nu ultimii, atunci   printre puținii mohicani ai adevăratului (sic!) liberalism din România postdecembristă. Pentru unii ca ăștia este mereu actuală inspirata afirmație a lui Costache Negruzzi din nuvela Alexandru Lăpușneanu: „Mai degrabă își va întoarce Dunărea cursul îndărăpt” decât să-i convingi că aldismul este un simplu moft politic pe ducă, chiar și atunci când, bine intenționat, vei recurge la supremul argument al scorului înregistrat la europarlamentarele din acest an…

Hrănindu-și reziduurile conștiinței cu astfel de himere, deșca politică Tăriceanu nu realizează că-i de râsul curcilor să impună ultimatumuri fratelui mult mai mare de la guvernare și să formuleze tardive critici ba la adresa actualului Cabinet, reșapat în dauna aldiștilor (cică ar fi o „cârmuire impotentă”), ba la adresa unui buget pe care l-a fătat cu mare întârziere făcătura pesedisto-aldistă și fără vreo obiecție din partea tăriceniștilor. Căci fără deplinul acord/vot al acestora și al altor scule șparlamentare (precum haramurile udemeriste sau necalificații reprezentanți ai celorlalte minorități), dragnienii n-ar fi reușit să-și impună nici catastrofala lege a bugetului, nici năucitoarea suită de legi prin care statul a ajuns de-a binelea atât la cheremul infractorilor (încă) neîntemnițați, cât și la cel al nelegiuiților (criminali, violatori, pedofili, tâlhari) puși în libertate prin atrocele recurs compensatoriu și, desigur, fără o minimă pregătire moral-cetățenească întru eficienta lor (re)integrare în societate.

Dar cum totul se plătește chiar și în detestabila lume a politrucilor dâmbovițeni, Tăriceanu a așteptat-o de pomană pe Viorica Dăncilă timp de trei ore, ca pe urmă – spera ipochimenul – aceasta să joace cum îi va cânta el. Mă rog, astfel de lecții sunt trebuincioase atuncea când pretențiile unuia mititel depășesc cu mult putințele sale…

N.B.: Poate că nu-i de prisos să stabilim raportul logico-politic dintre „aldisme” și „tăricenisme”. Prima noțiune are o sferă mai largă, așa că înglobează și „tăricenismele”. Însă în ceea ce privește conținutul,, conceptul „tăricenisme” conține toate „aldismele” și încă ceva foarte sordid pe deasupra, așa încât nu-i greu de priceput că aldismul va dispărea odată cu ieșirea (silită) a lui Tăriceanu din viața politică. Altfel spus, ALDE constituie un flecușteț politic în evidentă disoluție, iar Tăriceanu se umflă-n pene că-i sufletul de tot rahatul al acestui flecușteț.

(Sighetu Marmației, 20 aug. 2019)

Un voiaj triumfal: turneul Reginei Maria în America

Posted by Stefan Strajer On August - 21 - 2019

Regina Maria a României „a reprezentat, începând cu Primul Război Mondial și până la moartea sa, ce mai faimoasă figură regală din lume – Prințesa Diana a zilelor noastre”. Astfel o califica celebra revistă „People” în anul 1985. Era percepută la nivel internațional drept una dintre cele mai elegante prezențe feminine, fiind prima suverană care a apărut pe coperta revistei „Time”. A moștenit, fără îndoială, o puternică atracție pentru rafinament și originalitate de la bunica ei, Regina Victoria a Marii Britanii, ca și de la mama sa, care era fiica Țarului Alexandru al II-lea. Dar, mai presus de orice, Regina Maria a dovedit o impresionantă implicare în evenimentele majore petrecute pe vremea sa, însemnând tot atâtea pagini de o covârșitoare importanță în istoria poporului român, demne de amintit fiind, în special, contribuțiile majore la luarea unor decizii politice, îngrijirea răniților de pe front și a bolnavilor de tifos, ajutorarea refugiaților, încurajarea armatei.

queen-marie-of-romania-on-the-cover-of-time

Turneul răsunător pe care l-a întreprins în anul 1926 prin care realmente a cucerit inima Americii, a marcat un reper fundamental al relațiilor româno-americane. Mesajul președintelui Woodrow Wilson adresat regelui Ferdinand relevă poziția de care se bucura România în fața Americii: „Poporul Statelor Unite a urmărit cu sentimente de caldă simpatie și admirație curajoasa luptă a poporului român pentru păstrarea integrității și libertății României de dominația militarismului german. Guvernul Statelor Unite este decis să continue a ajuta România în această luptă. În același timp, doresc să o asigur pe Majestatea Voastră că Statele Unite vor spijini România după război cu întreaga lor putere și în toate negocierile finale de pace”. Promisiunile s-au adeverit și la tratativele de pace de după Primul Război Mondial, în cadrul cărora Regina Maria a avut un remarcabil rol, regina beneficiind, pe lângă susținerea diplomatică, și de invitația de a vizita America din partea unor personalități deosebit de influente, milionarii William Nelson Cromwell și Samuel Hill, vizita desfășurându-se abia peste șapte ani.

Documentele oficiale care s-au păstrat în arhive dovedesc interesul acordat vizitei, corespondența între Departamrntul de Stat al SUA și Ministerul Afacerilor Externe al României consemnând că Regina, însoțită de Infanta Beatrice, Prințesa Ileana, Prințul Nicolae și o suită de 17 peroane se vor îmbarca pe 12 octombrie 1926 pe „Leviathan” pentru o călătorie cu caracter privat în scopul vizitării Americii, respectiv onorării invitațiilor primite de la Samuel Hill de a asista la inaugurarea Muzeului Mary Hill din apropiere de Seattle, statul Washington (muzeu dedicat populației din zonă, cuprinzând o sală românească a cărei amenajare a fost oferită de regină în numele poporului său), de la guvernatorii din statele Pennsylvania și Oklahoma și de la primarul din Detroit. De o deosebită importanță au fost strădaniile depuse în faza pregătirii vizitei de Vasile Stoica care s-a afirmat ca un admirabil profesionist, gândind și aranjând în detaliu întregul traseu și utilizând cu multă pricepere mijloacele de propagandă cele mai moderne, pentru acele timpuri, privind viitoarele declarații de intenție ale reginei.

Se cuvine subliniat că turneul Reginei Maria în Statele Unite s-a petrecut într-o perioadă în care România traversa o gravă criză dinastică, Carol al II-lea renunțând la succesiunea la tron pentru Elena Lupescu, ceea ce probează indubitabil că regina urmărea să obțină măcar o susținere simbolică pentru țara sa aflată într-o situație delicată și dificilă.

Voiajul reginei a fost un adevărat triumf, impresiile fiind notate cu rigurozitate în jurnalul ținut în timpul călătoriei. Primirea pe care i-au făcut-o americanii a fost una fabuloasă și emoția este redată cu multă afectivitate: Nu mă așteptam ca New York-ul să îmi facă o primire atât de oficială. Am fost întâmpinată cu toate onorurile militare și civile posibile, de parcă aș fi fost regina suverană. Toate trupele fuseseră scoase la paradă, cu întreaga poliție călare. Am pornit înainte, într-o mașină deschisă, alături de unul dintre domnii oficiali și ne-am îndreptat cu toată viteza de-a lungul uluitoarelor străzi ale New York-ului, despre care s-au auzit atâtea, cu acei gigantici, inimaginabili zgârie-nori, înălțându-se deasupra noastră. Trebuie să spun că sunt mult mai impozanți decât mi-aș fi imaginat, cu o grandoare la care nu m-aș fi așteptat. Toată circulația a fost oprită, iar populația New York-ului mi-a făcut o primire minunată, o primire din inimă. Puteai simți, vedea, înțelege că era o primire privată, primirea cuiva pe care erau cu adevărat bucuroși să o întâmpine. Mărturisesc că îmi creștea inima de mândrie și tulburătoare emoție. Maria! Maria! Îmi auzeam numele strigat de mii de voci și, după obiceiul american, de la geamuri se aruncau lungi ghirlande de hârtie și tot felul de alte bucățele de hârtie, de la miile de geamuri ale fantasticelor clădiri, până când tot aerul se umpluse de fâlfâiri albe, ca de milioane de păsări mari și mici.

Trebuie menționat că, în ciuda faptului că vizita a avut o durată apreciabilă, de cinci săptămâni, regina intenționa să părăsească America pe 11 decembrie, însă telegramele primite de acasă privind starea de sănătate a Regelui Ferdinand (ulterior, aflându-se că avea cancer) au determinat-o să-și scurteze călatoria, astfel că se îmbarcă pe vasul „Berengaria” cu trei săptămâni mai devreme.

Regina-maria-regele-ferdinand

În timpul turneului său, s-a întâlnit cu americani din cele mai diverse straturi ale societății, fără deosebire de avere sau poziție socială: politicieni, intelectuali, jurnaliști, milionari, muncitori, indieni, mineri, artiști, deținuți.

În pofida programului deosebit de încărcat, Regina Maria a dat curs invitației oficiale la Casa Albă, astfel că după succesele de răsunet de la New York și din capitala Washington, la 19 octombrie 1926 s-a întâlnit, mai mult protocolar, cu președintele Calvin Coolidge, întrevederea fiind notată în jurnal cu o anumită amărăciune, estompată de o fină ironie și umor: Ceremonia americană este ciudată, iar președintele american se comportă mai regal decât ar face-o oricare rege. De exemplu, el nu-și întâmpină musafirii, ci apare numai după ce ei au sosit și se retrage cel dintâi, lăsându-i în seama casei sale militare. De fapt, noi nu am considerat aceasta un mod politicos de a primi oaspeții, dar acesta este ceremonialul lor și au aderat la el cu strictețe.

Despre dineul oficial notează: Am fost condusă înăuntru cu toată ceremonia și toate onorurile cuvenite unei regine, dar președintele și soția lui au venit după aceea, braț la braț, el m-a întâmpinat la fel ca pe ceilalți musafiri, iar apoi a părăsit din nou primul încăperea împreună cu soția sa, lăsându-mă în grija suitei sale, un fel în care, în mod sigur, un rege nu ar fi putut părăsi o regină. La dineu am fost așezați pe scaune cu spătar înalt, diferite de ale noastre și am fost serviți primii. 

Micul „incident diplomatic” i-a oferit prilejul de a-și consemna o adevărată demonstrație de înțelegere și toleranță: Acest gen de protocol este,desigur, foarte diferit de cel european și ai mei s-au uitat cam chiorâș, mai ales pentru că, dacă cineva are simțul umorului, preşedintele nu pare a fi simpatic. Dar le-am spus: fiecare om la el acasă, cu obiceiurile lui, mi-au fost acordate toate onorurile cuvenite în concordanță cu ideea lor despre aceasta, de aceea sunt perfect mulțumită. Obiceiurile lor nu sunt ca ale noastre, asta-i tot!

O cât de succintă evocare a prezenței Reginei Maria pe tărâm american nu poate eluda relația cu presa, bine pregătită încă din țară în vederea unei cât mai eficiente mediatizări a imaginii României în „țara făgăduinței”. Regina a fost cu adevărat impresionată de rolul și forța presei americane pe care a catalogat-o ca „mașinărie teribilă care duce la desființarea oricărei forme de intimitate”. Pe parcursul călătoriei, regina a dat numeroase interviuri și a scris cu multă asiduitate, probând un incontestabil talent, articole de o dezarmantă sinceritate și căldură pentru presa din America. De asemenea, a vorbit la radio, declarându-se fascinată de nivelul noii tehnici de comunicare, maximum de audiență fiind probabil atins cu mesajul transmis la 11 Noiembrie 1926 de Ziua Veteranilor. Era de părere că fotografii sunt „omnipotenți și omniprezenți”, dar astăzi trebuie apreciat că de la ei ne-au parvenit peste ani numeroase instantanee surprinse în timpul deplasării pe teritoriul american.

Nu trebuie uitat că americanii au fost alături de România în timpul Primului Război Mondial, însăși Regina Maria având o contribuție deosebită la această relație prin crearea unei rețele complexe de legături cu miltari și diplomați ai Statelor Unite și îndeosebi cu reprezentanți ai Crucii Roșii, dar această vizită a consolidat și mai mult atașamentul reciproc al celor două țări, având, evident, și o componentă politică accentuată. De asemenea, contactele cu proprietarul companiei Ford, Henry Ford, prin intermediul Prințului Nicolae, vizita la uzina ilustrului Edison, precum și faptul că o serie de milionari americani s-au alăturat turneului, fac dovada inițierii unui adevărat lobby economic.

Le-Roi-et-La-Reine-de-Roumanie

În fine, mai trebuie precizat că Regina Maria era conștientă de buna reputație internațională de care se bucura după Primul Război Mondial din care România ieșise cu capul sus și cu o suprafață teritorială pe care nu o mai avusese, știind că poate să joace un rol geostrategic important. Triumful turneului american a reprezentat pentru ea o oportunitate de a face prin întreaga sa atitudine și abilitate diplomatică o pledoarie pentru monarhia românească într-o perioadă de profundă criză a Casei Regale de la București. Prestația ei pe tot itinerarul voiajului în Statele Unite ale Americii a făcut ca Gene Smith, analizând detaliat vizita, să exclame: „În nebunia anilor ’20, Regina Maria a fost pentru scurtă vreme, cea mai populară femeie din țară”.

Dorin - poza de profil Curentul

 

 

 

 
Dorin Nădrău (S. U. A.)

De vorbă cu scriitorul Sorin Olariu

Posted by Stefan Strajer On August - 20 - 2019

De vorbă cu scriitorul Sorin Olariu
Autor: Ana Moroşanu Magdin

De vorbă cu scriitorul, epigramistul și inginerul român, Sorin Olariu, care lucrează în America, pentru General Motors, la Vehicle Engineering Center din Warren, Michigan, în domeniul ingineriei auto pentru brandurile: Cadillac, Buick, GMC și Chevrolet.
„M-am stabilit în statul Michigan, la vreo 30 de kilometri nord de Detroit și iată că, au trecut de atunci mai bine de 15 ani, cu bune și rele, dar mai ales cu bune. De atunci și până acum m-am întors aproape în fiecare an în vizită în România pentru a-mi vedea locurile dragi, rudele și prietenii!”
*
Ana Magdin: Domnule Sorin Olariu, sunteți român, din comuna Buchin, județul Caraș- Severin, vă rog să îmi spuneți care este povestea plecării dvs în America?
Sorin Olariu: Da, m-am născut în satul Buchin, din comuna cu același nume, într-o familie de gugulani înstăriți și făloși din Banatul de Munte. Tatăl meu a fost preot, iar mama contabilă. Bunicii și străbunicii mei au fost agricultori și crescători de animale. La vremea plecării mele din țară eram profesor la un liceu din Caransebeș și colaborator la posturile de radio și televiziune locale. Așadar, plecarea mea în America nu s-a produs deloc din rațiuni economice, ea a fost mai mult o provocare. Am vrut să demonstrez tuturor – și mai ales mie – că pot, că românii nu sunt cu nimic mai prejos decât alții. De altfel, eu am un dicton călăuzitor în viață: “Lumea aparține celor ce pot!” Au existat voci care spuneau că un poet nu are ce căuta acolo, în capitalismul sălbatic din America și că va fi strivit de pragmatism și de rutină. Mai în glumă, mai în serios, le spuneam acestora să nu uite că în primul rând sunt inginer, absolvent al unei școli de prestigiu din România și anume Universitatea Politehnica din Timișoara – Facultatea de Mecanică și abia în al doilea rând sunt poet, poezia fiind pentru mine doar o mare pasiune. Cu alte cuvinte, cel mai bun inginer dintre poeți și cel mai bun poet dintre ingineri.

Sorin-Olariu-poza-2
Primii pași pe tărâm american i-am făcut la sfârșitul anului 2003. M-am stabilit în statul Michigan, la vreo 30 de kilometri nord de Detroit și iată că, au trecut de atunci mai bine de 15 ani, cu bune și rele, dar mai ales cu bune. De atunci și până acum m-am întors aproape în fiecare an în vizită în România pentru a-mi vedea locurile dragi, rudele și prietenii. Am fost invitat la mai multe emisiuni de radio și de televiziune locale, în Timișoara, Reșița și Caransebeș și am lansat mai multe cărți la București și la Caransebeș.
Ana Magdin: Cum au fost începuturile dvs în America? Ce amintiri aveți din acea perioadă?
Sorin Olariu: Ca orice început a fost puțin mai greu, cu toate că eram conștient că nu umblă câinii cu covrigi în coadă niciunde în lume. Un mare noroc pentru mine a fost faptul că în România am avut acces le internet cu mulți ani înainte de plecare și știam exact care este mersul lucrurilor în SUA, Canada și în alte țări, mai ales în cele din Europa de Vest. Am fost pregătit deci și pentru așa numitele “survival jobs”, adică joburi de supraviețuire, pe care trebuie să le accepte un emigrant care vine într-o țară străină fără un ban în buzunar. Nu m-ar fi deranjat deloc munca de jos, pentru că eram obișnuit cu munca fizică încă din România. Am lucrat din greu și în perioada armatei obligatorii, dar și în facultate, pentru a mă întreține. Să nu mai spun de munca pe care am depus-o în agricultură, mai ales după Revoluție, când ni s-a dat pământul înapoi. Constituția mea destul de robustă m-a făcut să nu îmi fie deloc teamă de munca fizică. Nu a fost însă cazul, pentru că după un scurt stagiu la un depozit de mobilă, am început să lucrez la departamentele de Marketing, Customer Service și Billing pentru o companie de telecomunicații din Michigan, care, oferea clienților convorbiri internaționale. Acolo am acumulat o foarte bună experiență pentru că la acea companie se vorbeau peste 40 de limbi și am avut de-a face cu oameni din toate colțurile lumii. M-am integrat perfect printre colegi, deoarece în România absolvisem și Facultatea de Istorie-Teologie „Andrei Șaguna“ din cadrul Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu, așa că am fost foarte apropiat de ei ca bun cunoscător al culturii și al religiei pe care le aveau fiecare. De asemenea, în calitate de angajat la departamentul de Marketing, am participat la numeroase festivaluri etnice care au avut loc in SUA și în Canada, ceea ce, m-au făcut să îmi lărgesc orizontul cu privire la aceste două țări și la etniile care trăiesc în ele. După câțiva ani petrecuți în Telecomunicații am fost angajat la General Motors, una dintre cele mai mari companii producătoare de automobile din lume. Pentru soția mea a fost chiar mai ușoară adaptarea, fiindcă ea, ca absolventă a Facultății de Biologie și ca asistentă medicală cu experiență în România, a reușit să își găsescă imediat un serviciu în domeniu, actualmente lucrând pentru un spital de renume din Michigan.
Ana Magdin: Sunteți autor al mai multor cărți de poezii și epigrame! Când ați simțit că trebuie să scrieți poeziile în grai bănățean, care au un haz de neegalat! Ce vă inspiră?
Sorin Olariu: Într-adevăr, am scris și am tipărit mai multe cărți, atât ca unic autor, cât și în colaborare cu alți poeți și epigramiști. Atât de multe încât le-am uitat numărul. De asemenea, numele meu apare în numeroase culegeri și antologii de poezii, de poezii în grai bănățean și de epigrame de la noi din țară, dar și de peste hotare. Am debutat acum mai bine de două decenii, în urma câștigării unui concurs național de poezie – dealtfel, unul dintre foarte puținele concursuri la care am participat – cu un volum de versuri intitulat „Șapte Păcate”, carte care s-a bucurat de o prefață scrisă de renumitul poet timișorean Anghel Dumbrăveanu și de o postfață semnată de poeta caransebeșeană, Maria Bologa. Apoi, au urmat volumele „Poeme Infidele – prefață de Anghel Dumbrăveanu și „Poeme Apocrife“ – prefață de Silvia Jinga, toate acestea fiind cărți de poezie lirică, în limba literară. Primele încercări ale mele de a scrie literatură dialectală au avut loc pe vremea când realizam emisiuni culturale la TV Eurosat, unde i-am avut de câteva ori ca invitați pe membrii cenaclului de poezie în grai bănățean „La Poșmândre“: Dorina Șovre și Petru Andraș, cărora li s-au adăugat ulterior Ioan Jorz, Ioan Ghera, Pătru Fara Răcolț, Adrian Gerhard, Florin Bogdea și alții. De asemenea am colaborat cu scriitorii în grai Ioan Viorel Boldureanu și Ionel Iacob-Bencei de la emisiunea „Gura Satului“ (Radio Timișoara), cu Ștefan Pătruț și Sergiu Boian de la Radio Europa Nova Lugoj, cu Vasile Barbu de la „SLA Tbiscus“ – Uzdin, Serbia și cu redactorul Florin Humița de la Radio Reșița. Pe unii dintre aceștia, cât și pe mebrii cenaclului „La Poșmândre“, i-am avut ca invitați în emisiunile mele culturale unde citeau din creațiile lor, așa că de la ascultarea unor poezii în grai și până la scrierea lor nu a fost decât un pas. Fiind crescut de bunici, la țară, aveam graiul bănățean în sânge, așa că am început să scriu și eu poezii dialectale și să le citesc la radio și la televiziune, ba chiar să le recit pe scenele diferitelor festivaluri. Ele s-au bucurat imediat de un mare succes, au devenit foarte cunoscute publicului bănățean și mă trezeam uneori cu oameni care mă opreau pe stradă și mă rugau să fac o poezie despre ce au pățit ei cu soacra, cu popa din sat sau cu scroafa lor care a fătat purcei cu dinți de aur. Așadar, ceea ce mă inspiră este anecdotica populară, pățaniile oamenilor de la sat. Am creat și un personaj imaginar, pe nume Uica Nielu dân Buchin, un fel de Nea Mărin în variantă bănățeană. Cărți ca „(Ț)Uica Nielu din Buchin”, „Uica Nielu să întoarșe”, „La Chicago-ntr-o Grăgină”, „Sama la covei” sau „Șoadă-i lumea pă la noi” au făcut și fac mereu deliciul publicului cititor din Banat și nu numai. Îmbucurător pentru mine este faptul că pe la concursurile și festivalurile de poezie în grai bănățean de la noi din țară și din Vojvodina, majoritatea copiilor recită din poeziile mele. Probabil acesta a fost și motivul pentru care, pe lângă premiile pe care le-au luat pe merit acești copii, am câștigat și eu câteva premii pentru poezie în grai și mi-au fost editate două noi cărți în colecția „Literatura Dialectală Bănățeană”. Altfel, sunt un scriitor român atipic, pentru că nu particip la viața literară românească, nu sunt înscris în niciun cenaclu, nu merg la festivalurile și concursurile de profil și nici nu trimit poezii sau epigrame pentru concursuri.
Ana Magdin: Aceste poezii satirice le traduceți în engleză, ca să înțeleagă și americanii…?
Sorin Olariu: Nu am tradus niciodată aceste poezii satirice în grai bănățean pentru că nu am găsit încă traducători profesioniști și fiindcă nu cred că americanii le-ar înțelege. Satul românesc este unic și nu poate fi înțeles decât de români. Ce-i drept, am tradus personal câteva poezii pe care le aveam scrise în româna literară. Cu una dintre poezii chiar am câștigat un concurs gen „Tinere Talente Americane“. Singurul concurs de poezie la care am participat, aici, pe tărâm nord-american. Poezia se intitulează „In Memoriam“ și a fost publicată în volumul „Twilight Musings, iar premiul a constat într-o excursie la Las Vegas. Cu această ocazie aștept propuneri de colaborare de la traducătorii români care se încumetă să îmi traducă poemele în limba engleză.

4    Foto. Cu poetul Valeriu Cercel si Stefan Strajeri, Hamilton, Canada
Ana Magdin: Ce alte talente mai aveți?
Sorin Olariu: Pe lângă poezii și epigrame aș putea spune că mai cochetez cu proza SF și caricatura. Am publicat câteva povestiri SF online, pe site-urile de profil și mai multe caricaturi cu teme politice, prin anii ‘90, imediat după Revoluție, în ziarele care apăruseră ca ciupercile după ploaie. Și care au dispărut la fel de brusc cum au apărut. De asemenea, practic mai multe sporturi, dar ca amator: înotul, tenisul, voleiul, șahul, etc. Și nu în ultimul rând, îmi place să testez mașini noi, dar cred că asta nu se poate pune la capitolul talente.
Ana Magdin: În America, lucrați la General Motors Technical Center! Ce faceți mai exact acolo?
Sorin Olariu: Cum spuneam în cele de mai sus, sunt de profesie inginer. Dealtfel, atunci când am fost la Ambasada S.U.A. din București, la interviul pentru obținerea vizelor, funcționarul de acolo, văzând că eu sunt inginer iar soția mea asistentă medicală, ne-a spus după mai puțin de un minut: „Bine ați venit în America! Sunt sigur că o să reușiți, acestea sunt cele mai căutate meserii la noi“. Și cum a avut gura aurită, actualmente lucrez pentru General Motors, la Vehicle Engineering Center din Warren, Michigan, în domeniul ingineriei auto pentru brandurile: Cadillac, Buick, GMC și Chevrolet. Din păcate, mai multe nu pot să vă spun. Prietenii știu de ce.
Ana Magdin: Cu siguranță în zona dvs sunt și mulți români, am cațiva prieteni acolo…, ce faceți în timpul liber, vă întâlniți, aveți evenimente românești…, sau aveți un program special cu familia dvs?
Sorin Olariu: Pe vremea când lucram în Marketing am făcut mai multe studii de piață în domeniu și am constatat astfel că numai în Michigan trăiesc peste 100.000 de români. După știința mea sunt mai mult de zece biserici românești în Detroit și în suburbiile acestui oraș, dintre care eu cunosc cinci ortodoxe și câteva baptiste sau penticostale. La unele dintre ele obișnuiesc să merg constant, dar de vizitat le-am vizitat pe toate. Cu alte cuvinte, există o comunitate puternică de români în acest stat, la fel ca în statele California, New York, Illinois și Florida și aș îndrăzni să spun că pentru mulți dintre românii din SUA, viața socială se desfășoară în jurul bisericilor, care dețin săli unde se organizează festivaluri, concerte și alte evenimente românești. Se sărbătorește ziua de 1 Decembrie cu mai mult patos decât în țară, se fac revelioane cu peste 500 de invitați români unde se servește mâncare tradițională și se ascultă muzică din toate provinciile țării. Românii se întâlnesc mereu și cu ocazia concertelor la care sunt invitați artiștii noștri din țară sau din străinătate și de asemenea se întâlnesc între ei pe la petrecerile românești. Există ziare, dar și posturi de radio și de televiziune în limba română, atât în SUA cât și în Canada, unul dintre ziarele de succes distribuit în aceste două țări fiind Curentul Internațional, al cărui patron este prietenul nostru comun, Ștefan Străjeri.
Ana Magdin: Cum sunt românii din America, vă ajutati, vă sprijiniți când aveți nevoie unii de ceilalți?
Sorin Olariu: Personal, am fost ajutat de românii din SUA și la rândul meu i-am ajutat pe alți români de aici. În general, pot spune că românii din diaspora sunt mai puțin dezbinați decât cei din țară. Ceea ce îi unește mai mult este dorul de România. Desigur, ca peste tot, mai sunt și excepții. Noi am plecat din România, dar România nu a plecat din noi.
Ana Magdin: În acest moment, ce vă doriți cel mai mult de la viață?
Sorin Olariu: Sănătate, că-i mai bună decât toate!
Ana Magdin: Doriți să vă mai întoarceți în România? De ce…?
Sorin Olariu: Da, îmi doresc să mă întorc cândva înapoi în România. La pensie sau poate chiar înainte. De ce? Pentru că acolo este țara mea, cu bunele și relele ei.
Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!
Sorin Olariu: Să fim întotdeauna mândri că suntem români și să nu ne fie fie niciodată jenă sau teamă să spunem cine suntem și de unde venim, pentru că nu suntem cu nimic mai prejos decât alții!

Cu bucurii, prin Basarabia

Posted by Stefan Strajer On August - 7 - 2019

Cu bucurii, prin Basarabia

Autor: Cornel Cotuțiu

 

Însemnările de acum le-am început a doua zi după ce ne-am întors din Republica Moldova, când, prin mass media, aflu despre declanșarea haloimăsului politico-administrativ de peste Prut. Întâiul verb din text l-am folosit la plural. Să-l motivez: Am străbătut patru zile, acest spațiu basarabean, un grup de astriști condus de Doamna Areta Moșu (președinta Despărțământului „Mihail Kogălniceanu” Iași), colegii dumneaei Gabriela Ciubotă, Vasile Cornea și autorul acestor rânduri (din partea Despărțământului năsăudean al Astrei).

Am fost doriți de către Despărțământul Astra al localității Feștelița (raionul Ștefan Vodă) să participăm la dezvelirea bustului regelui Ferdinand I, dăruit de Asociația „Oameni printre oameni” din București, condusă de dl. Gh. Rotariu. Invitația a fost un gest de prețuire pe care acest sat (de 3.300 de locuitori) îl are pentru Despărțământul Astra Iași. Aceeași atitudine este manifestată și din partea Primăriei; nu întâmplător, pe platoul clădirii acesteia se află bustul lui Eminescu (dăruit de astriștii ieșeni), iar prețuirea pentru Transilvania e mărturisită alături printr-o falnică troiță de Maramureș. De altfel, instituția aceasta inspiră, prin spațiile ei, încredere în semeni, în cultură, în valori morale persuasive. Am trăit o plăcută surpriză când, căzându-mi privirea pe afișierul Primăriei, remarcamm rubrici, înrămate, de felul acesta: „Programul-pilot Femei și afaceri”, „Fondul de Antreprenoriat pentru tineri”, dar și poezia „Balada vieții trecătoare” a lui Rabindranath Tagore (Până unde a ajuns celebrul indian!).

E de reținut, deopotrivă, un fapt mai mult decât lăudabil: Am văzut în holul Primăriei arborate, cu sugestie de înfrățire,   trei drapele: al Republicii Moldova, al României și al Uniunii Europene. Încă ceva, care iese din obișnuit: Primarul Nicolae Tudoreanu a publicat, acum, în 2019 un splendid album foto, de 200 de pagini, intitulat „Feștelița de odinioară” (1926 – 1977). Să vrei să gospodărești memoria colectivă în felul acesta e un fapt vrednic de laudă.

De ce bustul acestui rege, aici, în zona Nistrului? Pentru că, pretutindeni, în spațiile românești, Ferdinand I a rămas în memoria românilor drept ÎNTREGITORUL, așadar, cel în timpul căruia s-a săvârșit (prin voința tuturor provinciilor românești) Marele Act de la Alba Iulia – 1 Decembrie1918. Iar noile provincii aduse la sânul Mamei România doreau să-l cunoască „pe viu” pe formidabilul rege; care, aici, în Basarabia era apropiat de memoria lui Ștefan cel Mare. Și Ferdinand, într-adevăr, spre bucuria tuturora, a fost cunoscut și întâmpinat în consecință, în Bucovina, apoi în Basarabia, trecând și prin Feștelița. Ziua a fost inspirat aleasă. Fiind Ispasul creștinilor, Ziua Eroilor, regele a fost asociat și cu a ceastă postură. Plus că s-a mers și la mormintele celor 40 de eroi ostași din cimitirul satului.

Filolog fiind, mi-a fost de-o mirare amuzată denumirea acestui sat (atestat documentar pe la 1700), căci e un mare contrast între înțelesul vechi al acestui toponim și prezentul concret al zilei de azi. Verbul „a feșteli” înseamnă „a mânji”, „a păta”, „a o păți”, „ a o încurca” etc. Or, realitatea neagă ferm aceste sensuri, căci Feștelița e o localitate foarte frumoasă, cu oameni tot așa, cu săteni harnici și organisme administrativ-culturale de toată lauda. Scumpi români din România, eu nu prea am văzut la noi, de pildă, o casă de cultură, cu așa înfățișare, interioare spațioase, dotări moderne, sală de spectacole, bibliotecă (Au primit din partea noastră volume și publicațiile „Revista Română” și „sud-vest”; de altfel, reviste dăruite peste tot pe unde am oprit la întâlnirile cu astriștii basarabeni). E nostim și semnificativ peretele din fundalul scenei, acoperit, cu litere de-o șchioapă, cu următoarea întâmpinare rimată:

„Drumețule! / Tu, care-ți porți prin Feștelița pasul, /   Noi te-om cinsti cu pâine și cu sare. / Noi bucuroși ți-om îndulci popasul, / Cu masă pusă și cu vinuri rare”.

Și nu a fost greu să ne convingem că așa este. Desigur că, înaintea spectacolului de la Casa de Cultură (Atenție, nu „cămin cultural”!), s-a desfășurat un microsimpozion pe teme culturale și monarhice. Am avut și eu o intervenție în același spirit, făcând precizarea că sunt astrist și membru al ”Clubului Monarhist din Bistrița”.

Încă ceva, tot la acest capitol al mirărilor admirative: În cele două zile/nopți de ședere la Feștelița, am fost găzduiți de admirabila familie Diana și Sergiu Ciubotaru (au un băiat în clasa a IX-a și un prunc dulce de 5 ani). Eu nu am văzut o astfel de casă în mediu rural. Clădirea e reconstruită, dar totul cu/prin mâna celor doi adulți: de la un bun gust, o modernitate a mobilierului, ușilor de n-am încetat să mă tot mir. I-am cerut mâna frumoasei Diana: Palma nu mințea – aspră, cu bătături. L-am și întrebat pe Sergiu… cum simte mângâierile soției. Le-a plăcut întrebarea, amândurora… Dacă șefa delegației noastre repeta – cu referire la basarabeni – că au o sensibilitate aparte, uneori suspicioasă, eu am constatat că basarabenii au mai cu seamă simțul umorului și un spor de bonomie.

(Paranteză 1.Totuși, am rămas, în acest răstimp, intrigat de etimologia toponimului – Feștelița. Mi-am zis că mă dumiresc după ce ajung acasă și deschid ceva dicționare. Ei bine, stupefacție! Cuvântul este dat de origine… maghiară. Doamne, ce să caute un astfel de toponim acolo, la nu mare depărtare de Nistru?! Dădeam cu presupusul: Pesemne, localitatea fiind cu mult mai veche decât atestă documentele, dintr-un trecut, de pe vremea hunilor (…excursioniști), un astfel de mâncător de carne crudă, păstrată sub șaua calului, se va fi amorezat de vreo muiere a locului și a rămas   definitiv aici, să mănânce sarmale, fără știrea lui Atilla…).

Toate văile pe unde am trecut știau de prezența noastră – a „doamnei Areta” -, încât au avut loc momente de întâlnire, pe traseu, cu membri ai despărțământelor (aveam să aflu că unul dintre ele, din zona Valul lui Traian, Areta Moșu îl pusese la cale încă în urmă cu 20 de ani). De altfel, la una dintre aceste „ședințe de lucru” cineva considera că doamna are „o preocupare nobilă: dăinuirea culturii române în sânul colectivităților românești din estul Europei”. Deopotrivă, nu m-a surprins când, acasă la formidabila româncă Olga Leșenco, am văzut pe un panou (ceea ce a uluit-o și pe cea în cauză) – cu litere mari – genericul „Despărțământul Astrei ARETA MOȘU, Gura Căinarului.”

În drum spre Chișinău, ne-am oprit la Tănătari, pentru a se definitiva aspectele majore ale viitorului Festival folcloric „Dor cu dor”, pus la cale, desigur, de Astra ieșeană și despărțămintele de dincolo de Prut. M-a impresionat neașteptat de mult ținuta, firea, doamnei Lidia Jubea, – președinta despărțământului de aici -, care degaja calm și bunătate generoasă, (pentru mine) copleșitoare. A se închipui ce efect a putut avea o astfel de rostire pe tonul dumneaiei: „Dumnezeu ne-a dat legământ să ne străduim întru unirea românilor”.

La Chișinău am oprit doar pentru a dona cărți și reviste Bibliotecii „Onisifor Ghibu”. Instituția aceasta este situată pe strada Nicolae Iorga. N-a fost o surpriză să întâlnim alături un splendid   bust bărbos al marelui român. Însă – o revelați bombă – am avut descoperind pe placa fixată pe soclu o afirmație uluitoare a acestuia: „Fără steagul culturii un popor e ca o gloabă!” Nici acum nu încetez să mă întreb, admirativ, cum a acceptat, public,   municipalitatea o astfel de zicere dură, care-ți taie respirația. Căci, precum afirma un critic literar din România, lipsa de cultură „înseamnă implicit lipsă de luciditate și spirit critic”.

(Paranteză 2. Areta Moșu e acel gen de om care crede că oamenii din jur sunt așa de fragili, încât trebuie tratați / atinși în consecință; fără replică, fără controverse, ci doar un dialog zâmbăreț. E un mod al relației interumane care, pe mine, uneori mă depășește. Fie, spre exemplu, următoarea secvență, ca un fel de oximoron pitoresc-iritant. Opriți la un punct turistic, pentru o cafea la terasă, deodată dă buzna peste noi un tip scund, rotofei, transpirat și entuziasmat că, trecând, a zărit-o din mașină pe doamna Areta. Cu un fel de debit verbal al bunăvoinței, ținându-mi mâna între palmele lui, a început să mi se prezinte, la modul acesta: Sunt președinte la…, șef de secție la…, director la…, secretar de…, conducător la…, șef peste… Îmi da impresia că nu mai termină, încât l-am întrerupt, prezentându-mă astfel: Sunt președintele bășinoșilor din Europa de Est. A plecat îndată, dar șefa… noastră era stupefiată la gândul că insul va fi crezut că pe el l-am făcut emițător de… flatulență. Și când te gândești – se jelea …șefa noastră -, că el va finanța cutare festival pe care Astra îl va organiza peste două luni aici. Nu aveam cum știi despre astfel de demersuri, poate, așa, m-aș fi prezentat: Sunt șeful păpădiilor de pe Copou.)

Apoi: o seară, o noapte, o jumătate de zi, la Gura Căinarului. Un spațiu, un timp fabulos, prin românii de aici, prin fapte săvârșite, prin frumusețea locurilor (Până una-alta: Începând de la primărie, până la profesori ai locului sau veniți chiar din Capitala Republicii, am tot întrebat care este originea acestui toponim, câtă vreme lângă mine, în Transilvania, sunt localitățile Căianu Mare și Căianu Mic – desigur, localnicii se numesc „căienari”. N-am dezlegat… misterul).

Familia Olga și Vladimir Leșenco a ținut ca în prezența noastră, a astriștilor din România să aibă loc inaugurarea (a ceea ce Doamna Olga a ținut să se numească) Muzeul „Vatra Mamei”. Casa părinților ei (câteva odăi), lipită de casa (renovată) a familiei de-acum, e așa de garnisită cu tot ce ține de viața tradițională, seculară a românilor de aici, încât îmi venea să-i găsesc un corespondent în România; și până la urmă mi-am zis: Iată „Muzeul Satului” din București, în miniatură, în rezumat. Firește, totul s-a desfășurat după datină, cu sfințirea lăcașului (doi preoți – și ei astriști), prezența doamnei primărese, orchesta de alămuri a Liceului de Arte de la Chișinău, masă festivă, cu „bunătățuri” cum numai basarabencele știu… să uimească (supravegheate de nora Ludmila, medic la Chișinău).

Pe domeiul Leșencilor, într-un răgaz de singurătate, mi-am descoperit copilăria. În curtea din față, la marginea acestui spațiu copleșit de trandafiri, crini, gladiole, bujori și gardat de curgătoarele brâu al Maicii Domnului, am descoperit un leagăn atârnat la umbra unui nuc. Atât mi-a trebuit!…

Litera scrisă ori tipărită e foarte prețuită în rândul oamenilor… de rând (Îi includ, implicit și pe intelectuali). Iată, la Gura Căienarului găsesc, la gazda noastră, două cărți, recent tipărite: Olga Leșenco (țț! se putea altfel?!), „La fereastra timpului” (un volum autobiografic, alcătuit din poezie și fotografii de familie) și „Gura Căinarului: trecut, prezent și viitor” de (…?) septuagenarul Vladimir Leșenco, profesor de istorie.

În finalul lucrării se spune că Primăria i-a propus să o conceapă (2018!) „pentru a întâmpina cu demnitate jubileul localității de 430 de ani și Centenarul Unirii Basarabiei cu România.” Într-un dialog cu domnia sa, pe această temă, am conchis la fel: Centenarul a fost o parodie caraghioasă.

În fine, în câteva rânduri, pe unde am stat de vorbă cu români de frumoasă cedință, le-am auzit aceeași surprinzătoare tânguire: „Ce frumoasă țară e România și ce necazuri vi se întâmplă!”

Ultimele rânduri, de mai sus, se potrivesc cu o remarcă a unui analist bucureștean, pe seama anului românesc (și basarabean, adaug eu) 2019: Noi vrem să respectăm autoritatea prezidențială, politică, guvernamentală, suntem pregătiți să ne supunem lor, dar pretindem ca aceia care emană legi, care apar la tribună, să aibă forță morală, să fie inteligenți, competenți și să inspire încredere… Da, nu pot altfel, decât să-mi închei textul cu puncte de suspensie…

(Paranteză 3. Deși, ce urmează, e mai mult decât o paranteză. Transilvănean fiind, am o satisfacție aparte, firească – zic, privind relația dintre denumirea acestui organism nonguvernamental – ASTRA -, spațiul românesc în întregimea lui reală și calitatea faptelor sale. Adică: Înființată în 1861 într-o Transilvanie înrobită, Astra a reușit nu numai să-și permanentizeze aspirațiile, obiectivele de manifestare cultural-naționale și cu subsidiar politic, dar s-a ajuns ca ele să fie asimilate de românii de pretutindeni, dincolo de curbura Carpaților. Am orgoliu de a afirma că acest cuvânt – „transilvană” (TRA) – a devenit, în timp (de aproape 160 de ani încoace) factorul coagulant al românismului, care palpită până dincolo de granițele actuale, în Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Banatul Sârbesc.)

 

Cornel-Cotutiu

Foto.Cornel Cotuțiu

Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (I)

Posted by Stefan Strajer On August - 7 - 2019

Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (I)

Autor: George Petrovai

 

1.Intercondiționalitatea specific geografic – specific istoric – specific cultural-filosofic

 

Întrucât, vorba cronicarului Miron Costin, „Nu sunt vremurile supt cârma omului, ci bietul om supt vremuri” (altfel spus, nu-i timpul la cheremul omului, ci omu-i la bunul plac al timpului), practic este imposibil să ne imaginăm profilul moral-spiritual al lumii noastre fără covârșitoarea contribuție a culturii antice indiene, ba chiar fără acel ceva caracteristic ei, care a fost generat în urmă cu mii de ani de intercondiționalitatea specific geografic – specific istoric – specific cultural-filosofic. Da, căci citându-l pe istoricul englez Henry Thomas Buckle, iată ce scrie gânditorul român Petre P. Negulescu în primul volum al tratatului Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, 1993): „(…) întinderea și adâncimea misticismului la indieni, în trecut, s-a datorat influenței deprimante a naturii în mijlocul căreia au trăit și a organizării apăsătoare ce le-a reglat activitatea. Cea dintâi, cu măreția ei copleșitoare, i-a făcut să-și simtă prea mult slăbiciunea sau chiar neputința în fața forțelor ei uriașe; cea de-a doua, cu regularitatea castelor ei tradiționale, le-a mărginit prea mult inițiativa și le-a împiedicat prea mult dezvoltarea. De unde, renunțarea inteligenței și exaltarea sensibilității, adică atitudinea mistică în fața lumii și a vieții”.

Filosofia indiana 1

Acuma, tot ce se poate ca Buckle, deodată produsul și promotorul pragmatismului occidental, să aibă dreptate în ceea ce privește inițiativa, dezvoltarea economico-socială, sensibilitatea și atitudinea mistică a indienilor. Dar tot Negulescu (și în același tratat) recurge la Arthur Schopenhauer, un redutabil gânditor occidental și bun cunoscător al filosofiei indiene încă din anul 1816, pentru explicarea diferenței categorice dintre omul obișnuit și filosof: „Pe când omul obișnuit e compus din trei sferturi voință și un sfert numai inteligență, la filosof raportul este invers: trei sferturi inteligență și un sfert numai voință”.

Punctul de vedere schopenhauerian ne ajută să înțelegem următoarele două lucruri:

  1. a) Cu o asemenea structură sufletească, filosofii sunt realmente condamnați „să se țină departe de viața practică, al cărei factor de căpetenie este voința” (P.P. Negulescu);
  2. b) Având în vedere fascinanta profunzime și subtilitate demonstrată de indienii antici în întinsa lor literatură filosofică, teologică și profană (Vede, Brahmane, Upanișade, Sūtre, budism, Codul lui Manu, Mahābhārata, Rāmāyana), nu doar că sintagma „renunțarea inteligenței” (fie că locuitorii Indiei au lăsat inteligența să dormiteze, fie că aceasta – „ofensată” din pricina gradului scăzut de întrebuințare – se îndepărtează de ei) nu este nicicât întemeiată, dar, potrivit opiniei avansată de cugetătorul german, vechii hinduși stăteau la acest capitol mult mai bine ca alte popoare megieșe și de mai departe, la drept vorbind chiar cu o idee mai bine ca mesopotamienii, vechii egipteni, chinezii antici și greco-romanii, cu toții mari furnizori de spiritualitate întru constituirea culturii universale. Însă, potrivit unor spectaculoase descoperiri arheologice făcute cu ceva timp în urmă pe teritoriul României (precum misterioasele tăblițe de la Tărtăria) și spre mândria tuturor românilor, urmașii daco-geților, hindușii nu stau cu cultura și civilizația lor mai bine ca tracii, nici la capitolul vechime (dimpotrivă, mulți învățați din străinătate și de la noi sunt de părere că axul spiritual al lumii antice era la nordul Dunării!) și nici la cel axiologic.

Iar dacă luăm aminte la reușitele economico-sociale ale Indiei zilelor noastre (una dintre țările emergente îmboldită de ambiții pe măsura enormelor resurse umane și materiale de care dispune), se poate vedea că ea nici la capitolul voință nu stătea rău. Atâta doar că, de-a lungul mai multor veacuri („indienii nu sunt grăbiți și timpul nu joacă mare rol la ei”, ne înștiințează ilustrul indolog ieșean Teofil Simenschy în cartea Cultură și filosofie indiană în texte și studii; Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978), mai exact până la dobândirea independenței, voința națiunii a fost ținută în frâu ba de anacronicul și contraproductivul sistem al castelor, ba de contemplativismul îmbibat cu misticism…

Acesta fiind sistemul tridimensional al specificului indian, consider că el poate fi mai lesne înțeles și, desigur, mai corect încadrat în istoria omenirii doar după lămurirea sintagmei „specific național”.

Mai întâi, ne face cunoscut P.P. Negulescu, se impune concluzia că „viața în comun este principalul factor determinant în formarea caracterelor psihice ale individului” și că, în pofida deosebirilor fizice dintre indivizii ce compun un popor, se constată cu ușurință un aer de familie comun, manifestat printr-un mod specific de reacție la acțiunea factorilor naturali și sociali, respectiv printr-o anumită comportare cu semenii.

Apoi că nu trebuie confundată ideea de rasă cu aceea de popor sau națiune, deoarece „cea dintâi e o noțiune biologică, cea de-a doua o noțiune psihologică și sociologică”.

În fine, dar nu în ultimul rând, pentru că nu poate fi caracteristică o trăsătură unificatoare, ci doar una diferențiantă, Negulescu subliniază faptul că „ortodoxismul nu e specific românesc”, tot ortodocși fiind „și grecii, bulgarii, rușii și sârbii”. În aceeași ordine de idei, gânditorul român consideră că literatura constituie compartimentul cultural predilect pentru afirmarea/detectarea specificului național și că știința sau filosofia nu pot avea caracter național din simplul motiv că acest aspect le-ar deposeda de valoarea universalității. Vasăzică, susține Z. Ornea în Prefața tratatului, nu se poate vorbi de filosofii naționale, cu toate că există „moduri naționale de filosofare”.

(Sighetu Marmației, 20 iulie 2019)

Petrovai-4-1

Foto.George Petrovai

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A)

 

Sorin Berghian și Dinu Barbu, doi competenți specialiști ai istoriei, sunt autorii unei cărți recent apărute la Editura Eurostampa, intitulată „La centenar: GRANIȚA BANATULUI 1918-2018”. Lucrarea analizează cu o admirabilă rigurozitate problemele privitoare la granița bănățeană a României cu Serbia pe parcursul a 100 de ani, începând cu dispariția Banatului istoric, eveniment politic și diplomatic indiscutabil nefast în istoria românilor. În pofida faptului că în capitolul care prefațează scrierea autorii „avertizează” că demersul lor nu a fost acela de „a construi o lucrare cu veleități științifice, ci doar o încercare de a reaminti faptele petrecute în acele vremi pline de semnificație pentru istoria țării”, cititorul va fi surprins de complexitatea textelor care alcătuiesc cartea, de acuratețea prezentării evenimentelor, precum și de impresionanta documentare ce rezidă cu prisosință din bibliografia menționată. Este de remarcat totodată că numeroasele citate incluse fluent după fiecare relatare sau comentariu, fără trimiteri sau note de subsol, fac ca volumul să aibă calitatea de a fi ușor de lecturat, asigurându-i în același timp un caracter atractiv. Sunt demne de apreciat și excursurile privind biografia unor participanți la evenimente mai puțin cunoscuți, precum și abundența datelor relative la evoluția concretă a consecințelor topografice și demografice ale frontierei stabilite la Paris. Se mai impune subliniat că expunerea cu lux de amănunte a schimbărilor care și-au pus amprenta pe frontiera cu Serbia și frecventele incursiuni în istoria zbuciumată a Banatului istoric conferă lucrării o indubitabilă valoare documentară.

Examinarea împrejurărilor importante din perioada care face obiectul opului se derulează pe perioada 1918-2018, putându-se distinge patru intervale, vizând: sfârșitul Primului Război Mondial și Conferința de Pace de la Paris (I), cel de-al Doilea Război Mondial (II), anii ’50 (III) și deceniile următoare, până în 1989 și după aceea (IV).

Partea cărții cu cea mai largă dezvoltare se întinde de-a lungul a trei capitole, primul, cu titlul „Ședințe, congrese, tratate”, trădând o cercetare istorică de mare profunzime, în perfectă concordanță cu însemnătatea evenimentelor relatate.

Sfârșitul Primului Război Mondial, cel mai mare și cel mai distrugător de până atunci, a fost urmat de cea mai mare conferință de pace din istorie, cea mai amplă acțiune politică și diplomatică cunoscută până la acea dată în istorie. Practic, războiul a pus capăt unei vechi arhitecturi internaționale, ceea ce a impus necesitatea redefinirii unor frontiere și a unor vecinătăți, precum și a unor instituții internaționale. Timp de cinci luni, între 18 ianuarie și 28 iunie 1919, când prin semnarea tratatului cu Germania la Versailles s-a încheiat etapa principală a Conferinței de Pace, Parisul a fost gazda unui adevărat guvern mondial. Organul principal de decizie al lucrărilor conferinței a fost Consiliul celor Patru (președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau, prim-ministrul Marii Britanii, David George Lloyd și prim-ministrul Italiei, Vittorio Orlando), ideile președintelui american dominând dezbaterile odată cu lansarea principului „autodeterminării”, devenit cuvântul-cheie.

Banat harta 1919

Chestiunea Banatului, a stabilirii graniței de vest a României Mari, a devenit prioritară din perspectivă militară, politică și diplomatică pentru elitele românești după semnarea Convenției de armistițiu între Puterile Aliate și Asociate cu Ungaria de la Belgrad din 13 noiembrie 1918 și Declarația de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 (pag. 13).

Teritoriul Banatului a fost un teren aspru disputat: maghiarii sperau ca războiul să se sfârșească cu o Ungarie Mare care să înglobeze și Banatul, iar sârbii promovau în rândul Antantei o propagandă agresivă pentru interesul lor, urmărind „politica faptului împlinit” și încheierea războiului cu un Banat aflat deja sub suveranitate sârbească. Tratatul de alianță cu Antanta (4/17 august 1916) prevedea recunoașterea de către aceasta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de românii din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat, precum și de a fi tratată similar în cadrul conferințelor de pace cu ceilalți aliați. Ion I. C. Brătianu, cu o intransigență maximă și pe care mulți contemporani nu au înțeles-o, respinge „ab initio” orice politică de „transacțiune” sau de compromis. Era și motivul pentru care s-au iscat divergențe ireconciliabile de păreri între el și președintele Partidului Conservator-Democrat, Take Ionescu (…) Nicolae Iorga avea să surprindă existența în acea perioadă a „două politici românești”. A lui (Brătianu), de o intransigență gata și de ruptură, orice ar fi să se întâmple, și alta (a lui Take Ionescu), care isprăvea prin a recunoaște că e necesară, inevitabilă, o capitulare (pag. 38-39).

Discuțiile contradictorii și poziția neunitară a diplomaților români participanți, lobby-ul accentuat al diplomaților sârbi și unguri și, în special, poziția amenințătoare a sârbilor consolidată de ocuparea militară a Banatului, procedeele îndelungate de expertiză instituite de conferință, au condus la un deznodământ nedorit: la 18 martie 1919, membrii Comisiei Teritoriale au optat pentru împărțirea Banatului, fără a fi luat în considerație faptul că această provincie reprezenta o unitate geografică și economică bine definită. Noua linie trasată pe hartă n-avea cum să mulțumească populația locală, câtă vreme aproape 60 000 de sârbi au rămas pe teritoriul românesc, 100 000 de români  și circa 400 000 de maghiari în Iugoslavia (…) Astfel, două treimi din Banat reveneau României și o treime Serbiei. O mică bucată de teritoriu, aflat între Mureș și Beba Veche, a fost alipită Ungariei (…) Hotărârea Consiliului Suprem din 21 iunie 1919 privind divizarea Banatului între România și Serbia a fost primită de români cu amărăciune și indignare. Au avut loc mitinguri de protest pe întreg cuprinsul țării (pag. 53-55).

Lucrarea prezintă în continuare în integralitate „Expozeul d-lui I. G. Duca” rostit de reputatul liberal în Camera Deputaților la 27 decembrie 1923 referitor la „Chestiunea graniței Banatului”, un document de o reală valoare istorică și o probă de netăgăduit a duelului Putere-Opoziție dus în Parlamentul României de la acea vreme.

Cu cinismul specific politicianului de profesie, Duca recunoaște că România, la Congresul de Pace de la Paris, „a pierdut procesul istoric în chestiunea Banatului”, de aici rolul istoriei de a judeca în viitor modul în care politica românească a tratat problema Banatului istoric înainte, în timpul și după Congresul de Pace. Duca consideră chestiunea Banatului, el și P.N.L., din momentul în care granița a fost trasată, ca o chestiune aparținând de domeniul istoriei, primordiale fiind, de acum, bunele relații cu Regatul Sârbilor, Slovenilor și Croaților. Aruncă, în același timp, săgeți către tabăra lui Take Ionescu: „Din nefericire pentru cauza națională, pe când nu s-a găsit nici un sârb să spună străinilor că Serbia se mulțumește dacă i se dă numai o parte din Banat, s-au găsit în timpul acela români care au spus, și la Paris, și la Londra, că România nu are nevoie de Banatul întreg” (pag. 89).

Sunt redate apoi condensate note biografice privindu-i pe „Actorii politici care au luat cuvântul în timpul expozeului ministrului de externe din 27 decembrie 1923”: Ion Gheorghe Duca, Alexandru Vaida Voevod, Dimitrie Lascu, Ion Grădișteanu, Pavel Brătășeanu, Ioan Giurculescu, Ștefan Cicio Pop, Mihai G. Orleanu, Alecu Constantinescu, Vasile Goldiș, Eduard Mirto, Nicolae Iorga.

Următoarea secțiune a cărții, „Dincolo de graniță”, este o expunere a situației românilor care au continuat să trăiască în Banatul românesc înglobat în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și evoluția vieții lor politice și sociale ulterioare, până în anii ’50. Conjunctura creată după Primul Război Mondial, marcată de înregistrarea a numeroase abuzuri ale administrației sârbești, a făcut ca mulți învățători, avocați, medici, funcționari, împreună cu un mare număr de familii de țărani români, să se stabilească în România. Câteva cazuri concrete sunt descrise în detaliu.

În satele românești, autoritățile sârbești au numit învățători sârbi, ruși sau bulgari care nu cunoșteau limba maternă a elevilor, iar funcționarii români au fost înlocuiți cu alții din rândul sârbilor. Școlile confesionale au fost transformate în școli de stat. Situația a fost rezolvată abia în anul 1935, când în baza unei convenții, Ministerul Învățământului de la Belgrad a numit în școlile din satele cu populație majoritar românească învățători „contractuali”, chemați din România, urmând ca la sfârșitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învățători. Fruntașii românilor din Banatul sârbesc s-au preocupat de organizarea învățământului primar în limba maternă (pag. 170).

Sunt consemnate și câteva cazuri care ilustrează cum au reacționat slujitorii Bisericii Ortodoxe Române față de nedreptățile la care erau supuși românii din Banatul sârbesc, cerând cu hotărâre ca enoriașii lor să fie tratați ca cetățeni cu drepturi egale.

Este tratată amănunțit relația caselor regale ale României și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor care începând cu anul 1922 (an în care are loc căsătoria Principesei Marioara cu Regele Alexandru I) părea a se fi îmbunătățit, dar care s-a deteriorat vizibil după ce la conducerea Consiliului de Miniștri al Iugoslaviei a venit Milan Stoiadinovici care a dus o politică de orientare progermană.

Chestiunea Banatului a rămas la fel de dureroasă și la aproape 20 de ani de când Marile Puteri au impus frontiera artificială care a rupt Banatul istoric în cele două părți, plus câteva sute de kilometri pătrați atribuiți Ungariei (pag. 181).

După invadarea de către Germania la 6 aprilie 1941, armata iugoslavă a capitulat după doar 11 zile, Iugoslavia fiind împărțită între Germania, Ungaria, Italia și Bulgaria, cea mai mare parte a Serbiei fiind ocupată de Germania. Demnă de semnalat este precizarea în lucrare a faptului că România nu a luat parte la dezmembrarea Iugoslaviei, vecina sa, cu toate că a existat un moment în care Berlinul și Roma îndemnau Bucureștiul să li se alăture în ciopârțirea Iugoslaviei, momeala lui Hitler fiind promisiunea de a i se atribui României partea vestică a Banatului. Generalul Antonescu a evitat cu precauție un război cu țara vecină, respingând oferta germană. Câteva întâmplări povestite cu elocvență evocă imaginea graniței terestre dintre România și Iugoslavia în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, precizându-se și faptul că în acele timpuri numeroși sârbi din Banatul românesc au trecut granița și au plecat voluntari în armata iugoslavă. Evoluția iugoslaviei după cea de-a doua conflagrație mondială a fost legată de numele Partidului Comunist și de cel alui Iosip Broz Tito.

Dorința atât de intensă a sârbilor de a îngloba Iugoslaviei, acum republică, Banatul întreg, manifestată după Primul Război Mondial, s-a manifestat și în anii postbelici (…) Tito și serviciile sale secrete au acționat intens pe teritoriul României, la Timișoara, prin așa-zisul Front Antifascist Slav din România. Frontul, aflat sub conducerea comuniștilor sârbi, a convocat la Timișoara un congres în 8 mai 1945, când urma să se solicite oficial „unirea” Banatului românesc cu Iugoslavia, ca expresie a voinței întregii populații a regiunii! Prinzând însă de veste, autoritățile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic de la București interzicerea acestui congres, fapt ce s-a și petrecut, deși delegații din Iugoslavia își făcuseră deja apariția la Timișoara. Sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizație politică, înlocuindu-l cu una culturală (pag. 189-191).

Capitolul următor, urmărind perioada anilor ’50, intitulat „Cazematele”, consemnează situația de un dramatism sfâșietor provocat de măsurile întreprinse de Partidul Muncitoresc Român pentru contracararea amenințării „independenței” tot mai evidente a lui Tito față de Uniunea Sovietică și constituirii unui pol socialist liber la granița de vest. O hotărâre dezastruoasă a partidului, din anul 1950, prevedea „curățarea” unui teritoriu de cel puțin 25 de km de la granița iugoslavă de toate elementele considerate „dăunătoare și suspecte: chiaburi, titoiști, hitleriști, legionari, macedoneni suspecți, șoviniști unguri, sioniști, sectanți, ofițeri reacționari deblocați, funcționari comprimați”. Aplicarea măsurii s-a concretizat prin operațiunile de deportare în Bărăgan a populației din zona de la frontiera României populare cu Iugoslavia socialistă. Se menționează că au fost deportate persoane dintr-un număr de 203 localități. Conform Deciziei nr. 200/1951 au fost dislocate din zona frontierei de vest din raioanele Sânnicolaul Mare, Timișoara, Deva, Reșița, Oravița, Mehadia și raioanele Băneasa și Constanța din fosta regiune Constanța, un număr de 10 099 familii, însumând 43 899 persoane cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu și li s-au creat condiții de muncă și de locuit în regiunile București, Constanța (raionul Fetești) și Galați. Cu această ocazie, au fost înființate 18 noi comune (pag. 197).

Un destin aparte printre deportații în Bărăgan l-au avut sârbii din Banat. De asemenea, au avut de suferit și au fost alungați mulți țărani români din Banatul sârbesc, relațiile dintre R.P.R. și R.F.S.I. degradându-se accentuat în anii ’50.

Se apreciază că în total, în perioada 1950-1955, pe litoralul Mării Negre, în Banat și în Oltenia s-au executat aproape 10 000 de obiective (fortificații) diferite, dispuse pe un front de 500 de km, însumând un milion de metri cub de beton armat, costul lor ridicându-se la 1,5 miliarde de lei. Cazemate construite între 1951-1954 se găsesc și se pot vedea și astăzi în județul Timiș. Au rămas dovezi despre cum autoritățile comuniste ridicaseră un adevărat zid care să despartă țara de restul Europei.

În textele reunite sub titlul „Moartea vine pe frontiera de vest” sunt reproduse și comentate câteva extrase din presă și din consemnările unor mărturii și concluzii rezultate ca urmare a preocupărilor unor personalități în vederea investigării și dezvăluirii unor adevărate tragedii cărora le-au căzut victime civili la granița româno-iugoslavă.

Capitolul „Frontieriștii” publică impresionanta listă a celor condamnați la Judecătoria Deta, instanța abilitată cu soluționarea cauzelor privind infracțiunile la regimul de frontieră săvârșite la granița bănățeană cu Iugoslavia, între anii 1980-1985, menționându-se că între acești ani au fost condamnați 1 000 de „frontieriști” la aproape 900 de ani de pușcărie. Sunt evocate și două cazuri mai deosebite: cel al unui cunoscut cântăreț de restaurant și fuga din țară în 1977 a membrilor îndrăgitei formații „Phoenix”.

Cazul „Autobuzul” și tragedia numeroaselor persoane implicate este prezentat detaliat în secțiunea cu același titlu.

În fine, cartea se încheie cu relatarea deschiderii în anul 2000 a singurului punct de frontieră al Banatului cu Ungaria (pe frontiera româno-sârbă a Banatului se află 11 puncte pentru controlul trecerii graniței, toate în regim de trafic internațional), purtând titlul „Mărturiile unui președinte: Bătălia pentru Cenad”, sub semnătura unui fost președinte al Consiliului Județean Timiș, o personalitate probând cu evidență un dar nativ al narațiunii.

Dorin - poza de profil Curentul

Foto. Dorin Nădrău

În inima de foc a Spaniei, la Zaragoza

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

În inima de foc a Spaniei, la Zaragoza

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

În orașul spaniol Zaragoza am poposit într-o seară de vară caniculară, taxiul rulând dinspre anostele periferii smulse unei zone semideșertice spre centrul care nu și-a arătat nici el frumusețea, ci doar scrisul pe pereții incendiați în răstimpuri de lumina neoanelor. Nerăbdătoare să văd totul chiar de la primul contact, am constatat că nu întâlnisem în cale nimic din luxul barocului spaniel, la care visam, sau al artei mudejar, cu care îi binecuvântaseră arabii pe spanioli în 800 de ani de dominație în Peninsula iberică. Și apoi, după ce vizitasem Madridul, Barcelona, Granada, Valencia, Sevilla, Algesiras, Cadiz și Cordoba, (nici nu am enumerat orașele Galiciei, văzute și ele în descinderile mele anterioare în Spania), ei bine, ce mai putea să-mi ofere deosebit Zaragoza, unde eu veneam acum pentru un congres internațional la Universitate? Privind programul ediției a XVI-a a ISSEI, renumit prin manifestările științifice care pun în dialog universitari din toate colțurile lumii, de la China și Australia, la Africa de Sud, Norvegia, Rusia, S.U.A., Spania și altele, emoția mi-a crescut la constatarea că eram singura invitată din România care a reușit să participe. Sosiseră Theodor Damian, profesor la Metropolitan College din New York, și Anca Pop care venea de la o universitate britanică, dar din țară nu mai era nimeni, ceea ce simțeam că mă obligă enorm. Tema comunicării mele The Romanian National Identity as reflected in Mihai Eminescu’s Poetry urma să familiarizeze pe participanții secțiunii moderate de profesorul Th. Damian cu idealul de unitate al poporului român, ilustrat de cel mai mare poet al său, o noutate pentru cei mai mulți. De succes a fost ideea de a oferi în exemplare pe hârtie un rezumat însoțit de portretul lui Eminescu și cu harta provinciilor istorice reunite la 1 Decembrie 1918. Încântată să-l primească a fost și organizatoarea Congresului ISSEI, dr. Edna Rosenthal din Israel, care mi-a mărturisit-ce surpriză!- că mama ei era româncă.

Zaragoza

Totuși, un preludiu turistic de o zi nu era de refuzat. La Zaragoza, al cincilea oraș spaniol, cu peste 800.000 de locuitori, bucuria mea era să reîntâlnesc Ebro, fluviul iberic ce, alături de Guadalquivir, se distinge perfect din avion. Dar nu bănuisem la prima descindere în Spania că, pe caniculă estivală, ele sunt singurele cursuri de ape ce rezistă căldurii de foc, pe când alte râuri seacă pur și simplu. Interesant este că Ebro a înregistrat în istorie revărsări catastrofale și avusese un port pe vremea colonizării romanilor. Între alții, pictorul Velazquez i-a consacrat o pictură, pe care am văzut-o la Muzeul Prado din Madrid. Este greu de imaginat asemenea caniculă ce trebuie să dispere pe turiști, gândeam eu, pășind spre hotelul din Plaza d’España unde eram cazată.

A doua zi, protejată de o cremă antisolară, am luat-o la pas prin centrul orașului, țintind spre marile biserici, ce păstrează frumusețile barocului, purtate prin timp în vechea capitală a Aragonului, care se mândrește și azi cu istoria sa glorioasă. Înființat de romanii colonizatori, atestați în situri arheologice și – atât de surprinzător – de o statuie uriașă a lui Caesar August, așa cum este înglobată într-un centru comercial pe înălțimea a două etaje, astfel că mâna împăratului întemeietor se odihnește pe balustrada etajului superior (idee șocantă și total neinspirată!), orașul aflat la răscrucea drumurilor dintre Madrid, Barcelona și Valencia este o destinație turistică ofertantă. Despre faima folclorului său, nutrit din sevele câtorva culturi, ce se îngemănează semnificativ în palate-muzeu, ca Alhaferia, spre exemplu, aș dori să aflu mai multe, cândva, dar nu de data aceasta, când ținta mea este științifică și programul Congresului va fi încărcat la maxim, zi după zi. Înțeleg ce interesantă este și gastronomia sa, ceea ce constat că devine și în câteva orașe din România un laitmotiv al inițiativelor de promovare turistică în ultimii ani. O idee inspirată și practică, așadar cu bătaie lungă. Dar înainte de toate, dintre numeroasele obiective turistice și culturale, (dacă ascultăm sfatul ghidului turistic, ar fi cel puțin 10 ținte distincte) va trebui să-mi aleg la Zaragoza pe cele mai tentante, pentru ca să am ,,o experiență spaniolă de neuitat”, cum promite același ghid.

P1120556

Abia depășind Mercado de Zaragoza, odată intrată în Plaza del Pilar, tentațiile curg-lanț. Nu pot face altă alegere pentru început decât să întru în Bazilica Nuestra Señora del Pilar, unde liturghia este în plină desfășurare. Câtă pace în rugăciunea catolică! M-am liniștit rugându-mă, după atât zbucium al pregătirilor de călătorie din ziua precedentă. În majestuoasa biserică se întrec în strălucire capele diferite, fiecare cu credincioșii ei. Am ascultat predica preotului, dar nu m-am putut abține să nu întreb în șoaptă pe o doamnă, îngrijit vestimentată, unde se află fresca lui Goya, pictorul care între septembrie 1780 și februarie 1781 a decorat într-un stil academic tema Maria, mama martirilor. Pentru că singură nu mă puteam orienta între cele 11 cupole ale bisericii cu 4 turle, speram că localnicii știu precis ce comori artistice există pe pereții bazilicii lor. Doamna nu știa, dar nici nu accepta să rămână datoare în fața întrebării mele, așa că a scos un ,,telefon deștept” și imediat mi-a arătat pe micuțul ecran imaginea dorită. Ca să văd acea lucrare în realitate, trebuia să trec în spatele altarului, unde erau alte capele. Doamne, dar cum să mă descurc? Nu aveam de ales, așa că după ce am luat cuminecătura catolică, m-am oprit la altarul unde este plasată statuia din lemn negru a Fecioarei Maria, așezată pe stâlpul de jasp, cea care prilejuiește atâtea pelerinaje în amintirea singurei arătări între pământeni a Señorei în anul 40 d. Hr., ea cerând sf. Iacov căruia i-a dăruit statuia și coloana de jasp să ridice o biserică închinată ei. Sus, în frescele cupolei de la Corul mic, am întrezărit pictura lui Goya căutată, dar se afla prea departe ca să-i pot vedea detaliile. Tot telefonul doamnei era mai clar și exact.

P1120531

Norocul a fost ca, invitată de familia prof. Damian, după Congres să vizitez în Fuendetodos, satul natal al lui Goya, cele 3 spații expoziționale, pornind de la casa unde s-a născut pictorul și completând cu muzeul, ce se mândrește cu lucrări originale. Foarte convingătoare   prin șocanta fantezie funebră și caricatural-umoristică, lucrările lui Goya m-au impresionat, de altfel, și în muzeul din centrul orașului Zaragoza. Satul lui natal, abia cât o palmă de loc, așezat într-o înfundătură de dealuri golașe, poate umili, gândeam eu, Rășinariul sibian, dacă avem în vedere că pe lângă centrul muzeal, în onoarea pictorului spaniol s-au ridicat două busturi, atât de diferite ca stil. Pe când, m-am întrebat cu tristețe, se vor deschide și în vecinătatea Sibiului muzeele pe care poetul Octavian Goga și gânditorul Emil Cioran le merită cu prisosință? Dar câte alte muzee nu sunt în România în aceeași situație de nefuncționare. Turismul românesc ar avea mult de câștigat prin reabilitarea lor.

Ca să continui periplul primei mele zile turistice la Zaragoza, nici la Museo Pilarista din bazilică nu am stăruit prea mult, admirând obiecte din aur, ce ilustrează opulența lăcașelor sfinte din Spania, mare putere colonială a lumii. Revenită în imensa piață centrală, o altă localnică mi-a mărturisit că, de departe mai reprezentativă decât Bazilica Nuestra Señora del Pilar, renumită ca loc de pelerinaj, când catolicii fac munți de flori aduse Sfintei,   este Catedrala metropolitană de Seo, aflată în vecinătate.

Dar vrând să-mi creez un intermezzo, am intrat în Bursa de comerț construită în stil florentin între anii 1541-1551 cu joc de ogive în formă de stea și coloane mândre. Devenită de câteva decenii un spațiu expozițional, La lonja păstrează arhitectura renascentistă aragoneză, dar interesul vizitatorilor se orienta acum spre tema cutremurătoare a celor 40 de fotografi care ilustrau condiția tragică a omului în epoca confruntărilor, ce au traumatizat contemporaneitatea noastră. Ei, artiștii fotografi, deveneau niște modelatori de conștiințe și fiecare panou explica în ce situație au fost făcute pozele ce în acest spațiu fast recompun tragedia epocii noastre. Ceva mai îngrozitor nu mi-a fost dat să văd despre civilizația prezentului în lume!

Da, acum merita să respir alt aer, însă afară dogoarea își făcea de cap. Erau 41 grade Celsius la ora prânzului, așa că nici apa din bazinele pieței nu mă mai ajuta, chiar așa cum anume încălțasem niște șlapi de plastic, ca să mă răcoresc la oricare fântână ivită în cale. Simțeam că asfaltul emana din belșug căldura, lăfăindu-se în lumina soarelui neiertător. O cervesa rece m-a potolit pe moment, mai ales că i-am închinat-o lui Goya, care mă privea pacient din statuia ce patrona acel colț de piață. Acum elanul meu de reintrare în lumea frumosului etern era deplin. Catedrala Metropolitană La Seo mai păstrează câteva elemente ale artei romane, ca absida   centrală splendidă din interior,   amintindu-mi că edificarea catedralei începuse în secolul al XII-lea. Un întreg perete exterior cu turla sa hexagonală ilustrează, ca veche moschee, arta mudejar, atrăgând curiozitatea turiștilor prin îngemănarea culturilor în Spania. Expresia absolută a înglobării unei moschei într-o catedrală catolică o admirasem cândva la Mezquita din Cordoba. În anii 1316-1319 la Zaragoza s-a modelat în stil gotic noua biserică, cu materiale aduse din zonă și cu faianța emailată, realizată în ateliere aragoneze. La alt interval, în 1491, Episcopul Alonso de Aragon a dispus să se adauge vechiului lăcaș de cult două nave laterale, iar după vreo 60 de ani, sub episcopatul lui Hernando de Aragon, s-a completat structura clădirii, dându-i-se aspectul păstrat până astăzi. O imensă catedrală, așadar, copleșitoare ca frumusețe, unde s-au încoronat cu fală regii Aragonului. Pentru vizitatorul străin este greu de cuprins o asemenea bogăție artistică, întrucât ansamblul acesta, unic în spațiul Aragonului, te uimește cu cele 20 de capele dedicate unor sfinți ai catolicismului. La ele s-a lucrat câteva secole medievale, cu ce au avut înalții prelați mai bun ca bogăție și ca geniu european. Capela Sf. Mihai, consacrată patronului catedralei, are zidul de nord ornat în stil gotic mudejar, cu ceramică policromă, acolo apărând blazonul episcopului de Luna (1352-1381). Nu știi ce să admiri mai întâi, de la statui de sfinți la morminte de episcopi, ferestre, bolți și coloane gotice. Și câtă strălucire săpată în piatră de alabastru policrom!

Dar minunea nu s-a terminat aici. Catedrala adăpostește Muzeul de tapiserii, o colecție ce prezintă scene istorice și mai ales religioase, datând din secolele XV-XVI. Secretul păstrării tapiseriilor stă în climatul uscat al zonei. Totuși, nimeni n-ar putea crede că din secolul al XV-lea ele au rămas intacte până astăzi. Nu! De aceea, în ultimul timp s-a decis restaurarea unor lucrări care au fost deteriorate de vreme. Colecția a pornit de la inițiativa episcopului Alonso de Aragon (1497-1529) și a tatălui său, regele Fernando Catolicul, completată harnic și de urmași ai înaltului prelat sau de nobili aragonezi bogați. Esențial este că în secolul al XX-lea colecția a intrat în atenția opiniei publice ca expoziție permanentă. Din 1985 s-au dat 5,1 milioane de euro pentru organizarea muzeului, completat cu săli noi. Astfel, s-au restaurat 22 de pânze și s-a creat un depozit modern, în care sunt adăpostite tapiseriile neexpuse. Deși am început vizita sălilor mari ale muzeului convinsă că voi afla istoria Aragonului ,,urcată pe pereți”, cum preciza un pliant oferit la agenția de turism, surpriza a fost să întâlnesc, în fapt, cu totul altceva, anume istoria mitologică a lumii. Erau câteva momente din istoria Israelului, reprezentată prin povestea frumoasei Estera și a regelui Persiei sau prin Moise și fiul său luând, într-o interpretare apocrifă, coroana faraonului egiptean. Alte panouri de tapet îi reprezintă pe Priam și Hecuba, pe Agamemnon și Ifigenia, pe Hector, Paris și Elena, exact așa cum îi cunoaștem din epopeile homerice și din tragediile antice grecești. Nu lipsesc zeii mitologiei eline, care încarcă până la refuz casetele din care sunt formate tapiseriile. Am urmărit de-a lungul lor povești conduse minuțios de la scene cu rol de expozițiune, până la punct culminant și deznodământ. Culorile sunt și acum strălucitoare în tonalități vii de roșu și auriu. Mai important este că figurile personajelor au expresivitate caracterială. Mi-a plăcut lucrarea intitulată Tapiul spadelor, unde se pregătesc de duel Paris și Menelau. Penthesilea, fiica zeului Marte, aduce spade și scuturi oferite amazoanelor care urmau să-l ajute pe regele Priam. În centru apare Achile, alături cu Menelau, care ia o atitudine pasivă. Altundeva, minunat realizate sunt corăbiile din lucrarea intitulată Expediția lui Brutus în Aquitania, având ca protagonist pe nepotul lui Eneas. Așadar, o călătorie prin marile mituri ale lumii, care și-au făcut loc în fantezia episcopilor   aragonezi, spre cinstea lor eternă. Aragonezii au știut să iasă în universalitate și cu această colecție, care, într-un miez de zi caniculară, la Zaragoza, s-a constituit într-un neașteptat cadou, anume unul care să-mi învingă prejudecata că văzusem totul în Spania excursiilor precedente.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors