Archive for the ‘Social’ Category

Petru Popescu – “The American Dream” al unui scriitor român de succes

Posted by Gabriela Petcu On September - 1 - 2013

petru popescuViorel VINTILĂ

 

Petru Popescu face parte din triada de aur românească care a cucerit Hollywoodul, alături de Jean Negulescu şi Alex Rotaru. Este singurul care a reuşit şi în domeniul literar, ca scriitor, având câteva cărţi best seller publicate în limba lui Shakespeare.

 

A debutat în literatura românească la vârsta de 22 de ani, iar până la autoexiliarea sa în State, din anul 1974, a reuşit să publice patru romane, devenind un scriitor de mare succes, cu mare priză la public.

 

Simţind că sistemul lui Ceauşescu vroia să-l asimilieze cu orice preţ şi să-l folosească drept scriitorul lor de casă, şi că libertatea sa îndrazneaţă de exprimare în proză îi va fi ştirbită, Petru Popescu refuză să se înregimenteze în sistem, refuză să îşi trădeze cititorii, şi alege o altă scenă culturală – America.

 

Deşi, vorbea engleza la nivel academic şi avusese chiar traduceri din romancieri mari publicaţi, evident, în engleză, i-au trebuit câţiva ani de practică, pentru a deveni proficient şi a fi capabil să surprindă toate nuanţele şi simţămintele în limba engleză.

 

Succesul său de la Hollywood în calitate de scriitor, regizor şi producător cuprinde şapte filme care s-au bucurat de un real succes, alături de cele 10 cărţi scrise în limba engleză; nuvele ca “Amost Adam” şi “Amazon Beaming” ajungând pe rafturile inscripţionate cu “best seller”.

 

Însă nu şi-a uitat prima dragoste, scrisul în limba română, şi după 30 de ani de la ultimul roman apărut în România, publica romanul ” Supleantul”, o dramă romantică ai căror eroi principali sunt Zoia Ceauşescu şi Petru Popescu.

 

Când am sunat la Petru Popescu în vederea realizării unui interviu, condiţia a fost: “Îţi trimit cartea mea “Supleantul”, şi după ce o citeşti, stăm de vorbă”.

 

În două zile am devorat acest roman captivant bazat pe fapte reale, o marturisire sinceră în care se regaseşte zbuciumul unui tânăr scriitor care simţea că sistemul îl va acapara şi îşi va pierde independenţa de a scrie proză îndrăzneaţă. “Supleantul”, al cărui erou principal este Petru Popescu trăieşte o poveste de dragoste imposibilă cu Zoia Ceauşescu, încearcă să înţeleagă şi să descifreze intriga politică a acelor vremuri, căutându-se în acelaşi timp pe el însuşi. El o descrie pe Zoia ca fiind “o persoană deosebită, fascinantă şi o prizonieră a destinului de familie.”

 

După ce mi-am facut temele, şi am terminat de citit acest roman fascinant, l-am sunat din nou pe Petru Popescu, şi de data aceasta a fost rândul domniei sale să-şi respecte promisunea facută şi să îmi acorde interviul de mai jos…

 

petru popescu.“Fuga părea o soluţie…uşoară!”

 

Aţi debutat în literatură la numai 22 de ani. Aţi avut un succes fulminant. Până la plecarea în exil, în anul 1974, aţi publicat patru romane care au avut un succes extraordinar. De ce scrie Petru Popescu? Aţi moştenit acest microb de la tatăl d-voastră, dramaturgul Radu Popescu?

Era multă tradiţie literară în familia mea, am crescut în religia literaturii. Un motiv mai puţin evident, dar mai hotărâtor însă, a fost moartea fratelui meu geamăn. Din normală, viaţa a devenit atât de anormală şi de dureroasă încât refugiul într-o lume ireală a fost salvator. Am găsit refugiul acesta, scriind. Deci, auto-terapie, de care nu-mi dădeam seama pe atunci. Cum se vede, o folosesc şi astăzi.

 

Aţi ales calea destinului în plină glorie literară. În anul 1973 l-aţi însoţit pe Ceauşescu împreună cu alţi ziarişti într-un turneu în America de Sud. Zoia Ceauşescu este cea care a tras sforile să faceţi parte din delegaţie, şi ea participantă la aceste turneu. Atunci v-a încolţit ideea de a deveni transfug? Totuşi, România anilor ’70, era o Românie apreciată pe plan internaţional şi un loc unde se trăia destul de bine…De ce această decizie majoră?

România anilor ’70 era suportabilă, în mod general. În cazul meu însă, preţul psihic plătit nu numai sistemului, ci întâi şi întâi unei familii cu copleşitoare tragedii, a fost mare. Am descris mai amănunţit circumstanţele în “Întoarcerea” (The Return, Grove Press, New York, 1997). Părinţii mei, vai, oricât de reuşiţi intelectual, nu erau stabili emoţional, nu aveau cum să fie; fuseseră victimele a prea multe pierderi şi dezamăgiri.

Sigur, era naiv să cred că dacă schimb mediul într-un mod atât de radical, trecutul încetează să mă urmărească. Dar am avut noroc că am crezut în acea naivitate, ori n-aş fi avut niciodată curajul s-o iau de la început. Nu mai vorbesc, pe o scenă culturală în care, teoretic, şansele mele erau aproape zero.

A propos de uccesul cărţilor din România. Succesul este extrem de plăcut de revizitat — în amintire. În practica vieţii de atunci, lucrurile stăteau altfel. Toate romanele mele nu numai că au trebuit să fie scrise şi rescrise, din nou şi din nou, ca să rămână acea undă interioară de protest — dar de publicat întotdeauna se publicau cu capitole întregi scoase de direcţia presei. Până să ajung să mă bucur de reacţia publicului sau de reputaţia neaşteptat de timpurie, când în fine era cartea pe standuri eram cu nervii zob. Fuga părea o soluţie…uşoară!

 

P1150582“Drumul spre succes care nu trece prin sacrificiu nu există”

 

Aveţi regrete că v-aţi părăsit ţara şi limba maternă? Cum a fost impactul cu “pământul făgăduinţei”?

Dacă sunt sincer cu mine, sigur. Am părăsit limba maternă, nu numai în scris, ci şi în gândire, şi în viaţă. Sunt singurul caz? Nu. Dar pentru fiecare câştig al vieţii noi, există şi o pierdere corespunzătoare. A ajuns engleza la fel de uşoară şi de normală, în spus şi în scris, ca româna? Da, dar ce preţ a fost de plătit? Cei ce scriu în mai multe limbi sunt atât de puţini, pe ansamblul istoriei literare, experienţa pare romantică. Numai cel care trebuie să se despartă poate preţui corect lucrurile de care s-a despărţit. Oricum, nu cunosc niciun individ admirat pentru realizări care de fapt nu e admirat şi pentru sacrificii.

Drumul spre succes care nu trece prin sacrificiu nu există. Aşa că mă întorc la impactul cu “pământul făgăduinţei” american. A fost tough love — expresie care ştiu că mulţi români o înţeleg. A trebuit să mă testez pe mine însămi cu mult mai multă asprime şi precizie decât în trecut.

 

Pe lângă succesul pe care l-aţi avut ca scriitor în State, vă puteţi lăuda şi cu regizarea unui film la Hollywood. Despre ce film este vorba? Proză bănuiesc că rămâne prima dragoste…

Într-adevăr, am regizat doar un singur film, lung metraj, “Death of An Angel”, distribuit de 20th Century Fox. Prefer, din toate punctele de vedere, proza, şi cred că şi ea mă preferă pe mine.

 

“Golul de scopuri este cea mai mare nefericire”

 

Când v-aţi stabilit în paradisiaca locaţie de pe malul Oceanului Pacific, Beverly Hills? Se pare că este ceva în aer acolo, deoarece tot acolo se află stabilit şi Alex Rotaru – cu care am avut plăcerea să realizez un interviu, în urmă cu 2 luni – un alt regizor român care a dat lovitura la Hollywood !!! Ţineţi legătura?

Beverly Hills a venit mai târziu. La început, am fost “locatar” în Hollywood, şi studiam regia la American Film Institute. În timp ce activam ca scenarist în engleză, mă reîndreptam spre proză. “Amazon Beaming”, prima mea carte importantă în engleză, a fost începută la opt ani după ce-am fugit. După aceasta, celelalte cărţi au urmat mult mai repede, la câte doi ani odată, Burial of the Vine, Before and After Edith, Almost Adam, The Return, The Oasis, Footprints in Time, Girl Mary.

Cartea la care mă aşteptam cel mai puţin, dar pe care o dorisem cu patimă, a fost scrisă în româneşte, “Supleantul”, acum doi ani. Mi-a făcut cineva observaţia că scriitori care au schimbat limba, există, deşi nu sunt mulţi — dar scriitori care practică două limbi, câte cazuri semnificative sunt? Mă bucur că la această rară performanţă, contemporanul curent citabil sunt eu. Despre Alex Rotaru, este unul dintre prietenii mei personali, deci nu pot decât să-i fiu apologet. Vizionaţi filmele lui, toate sunt cu cinci steluţe, la Netflix networks. Vă recomand They Came to Play, deoarece este despre artă.

 

petru p

În cartea dumneavoastră , “Supleantul”, spuneaţi:” Ce opţiuni avem? Să trăim în România, dar nefericiţi? Sau să fugim, să devenim liberi, dar printre străini, deci tot nefericiţi?” Sunteţi un om fericit?

Fericirea, succesul, realizarea potenţialului ocupă mintea umană de la apariţia limbii şi a scrisului. Întotdeauna experienţa fericirii sporite, ori măcar gustate, este căutata în SUS, nu în JOS. Ridicându-ne cu civilizaţia. Atunci de ce-a scris Freud “Civilizatia si Nemultumirile Ei”? Ori de ce sunt ruşii nostalgici după anii Brejnev?

Nefericirea, când mergi înainte, nu înapoi, când progresezi, nu stagnezi, poate nu este nefericire, ci doar regret. Printre picături, mai eşti şi fericit. Sunt fericit că scriu, astăzi ca întotdeauna. Am fost delirant de fericit că am putut scrie “Supleantul” în româneşte , cu mai mult umor decât cărţile mele din tinereţe. Despre adâncime şi pătrundere, dacă ştiam ca om tânăr ce ştiu acum, aş fi fost mai fericit? Doamne păzeşte! Poate m-aş fi sinucis — ce-ar mai fi fost de făcut în viaţă? Golul de scopuri este cea mai mare nefericire.

 

Prietenia cu Zoia Ceausescu

 

Aţi cunoscut-o şi aţi vorbit, pentru prima oară, cu Zoia Ceauşescu, – pe fiica puterii – cum o numiţi în carte – în timp ce vă întorceaţi cu avionul de la Berlin unde aţi participat la concertul lui Led Zeppelin. Ce impresie v-a făcut? A fost o poveste de dragoste cu Zoia Ceauşescu?

Nu în sensul comun al cuvântului. A fost o întalnire prea neobişnuită şi în timp prea scurtă, dar conţinând o fascinaţie reciprocă. Era încolţită de supraveghere, complexată de ideea că cei din jur îi sunt nesinceri, tristă de ce ştia despre viaţa politică, şi în conflict cu părinţii, mai ales cu mama . Pe mine mă fascina puterea, pe ea puterea creaţiei. Supravegherea sub care trăia această fiinţă deşteaptă, onestă, fascinantă, era de neînchipuit. Vă recomand “Supleantul”, descrie epoca şi celebrităţile epocii. Zoia Ceauşescu m-a sfătuit să fug, fără să-şi dea seama cât era de profetică.

 

Am citit în cartea dumneavoastră că străbunicul d-voastră s-a întalnit cu marele Eminescu pe Calea Victoriei? V-a spus-o chiar el?

Nu de el, murise deja când eram eu copil. Amintire de familie, împărtăşită de bunicul meu, Tudor Popescu, despre tatăl lui.

 

De vorba cu Ceausescu

 

Aţi stat de vorbă 7 minute cu Nicolae Ceauşescu – “faronul”- , cum îl numiţi în cartea d-voastra. Ce impresie v-a făcut ?

Şapte minute, m-am uitat la ceas înainte să fiu condus în biroul lui, şi iar la ceas după ce-am părăsit biroul. Poate să fi fost numai şase minute. Mi s-a parut un om de o intensă ostilitate personală pentru tot ceace nu cunoştea ori nu înţelegea, inclusiv indivizi.

Ostilitatea este o formă de energie. Avea multă energie. Recomand citirea descrierii acelei scene, în “Întoarcerea” (The Return).

 

popescu petru si sotia“Iubirea este naturală, pe când adularea este impusă”

 

Tatăl dumneavoastră v-a întrebat, poate retoric, poate nu:” Cum poţi să iubeşti o patrie…pe care o deteşti? Cum poţi să vrei să fugi, şi în acelaşi timp să rămâi?Vă intreb şi eu acelaşi lucru

Cum poţi să iubeşti ceea ce deteşti? Love-hate relationships, cum s-a spus în freudismul popular al anilor ’50. Iubirea nu este un sentiment comod, pentru că poţi pierde obiectul iubirii. Tema este declarată, ori implicită, la Ovidiu, Dante, Shakespeare. Adularea este mult mai comodă, chiar dacă eşti cel care adulează. Dar iubirea este naturală, pe când adularea este impusă.

 

familia popescuV-aţi căsătorit cu o americancă şi aveţi doi copii? Soţia este tot în ” branşă”? Copiii moştenesc ceva din talentul literar al tatălui lor?

Soţia mea este scenaristă, deci în branşă. Fiul meu este scriitor de scenarii şi reporter. Fiica mea este agent junior de film la William Morris/Endeavor. Juni americani care semnează Popescu.

 

Ce face acum Petru Popescu? Ce hobbyuri aveţi? Planuri de viitor?

Am un hobby vechi, exploraţia. Am cutreierat planeta prin toate sălbăticiile posibile, minus Antarctica — deocamdată. Când l-am cunoscut pe Loren McIntyre, descoperitor al izvorului Amazonului, a fost ca şi cum un erou intim ar fi devenit realitate. Am fost prieteni strânşi. Am vizitat Amazonia şi Caraibele împreună. Am un alt hobby, funcţionarea memoriei. Ambele sunt legate de visele adolescenţei, nu credeţi? Cunoştinţele lingvistice, acelea nu sunt hobby, sunt necesitate.

 

 

VIOREL VINTILA..Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA


 

Parintele-Justin-wb Victor RONCEA prezintă:

 

Părintele Justin Pârvu, cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie!

 

Părintele Justin Pârvu, cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie! Mânăstirea Petru Voda, Asociaţia Foştilor Detinuti Politici din Romania şi Civic Media mulţumesc Gazetei de Maramureş, Primarului şi Consiliului Local Baia Sprie. DOC – See more at: http://roncea.ro/2013/08/31/parintele-justin-parvu-cetatean-de-onoare-al-orasului-baia-sprie-manastirea-petru-voda-asociatia-fostilor-detinuti-politici-din-romania-si-civic-media-multumesc-gazetei-de-maramures-primarului-si/#sthash.qhYIOlk1.dpuf

Dumnezeu să vă răsplătească râvna şi gestul deosebit făcut în memoria Parintelui Justin Parvu!

 

Cu deosebit respect,

Victor Roncea, jurnalist

 

***

Mânăstirea Petru Vodă, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România şi Civic Media mulţumesc Gazetei de Maramureş, Primarului şi Consiliului Local Baia Sprie.

 

31 august 2013

 

Mănăstirea Petru Voda informează: 

Părintele Justin Pârvu, cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie!

 

Iniţiativa GAZETEI privind acordarea celor 6 titluri de cetăţean de onoare post-mortem a înregistrat prima reuşită: săptămâna trecută, proiectul de lege iniţiat de primarul Dorin Vasile Paşca a fost aprobat în unanimitate de Consiliul Local Baia Sprie. Părintele Justin Pârvu a primit post-mortem titlul de cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie.

 

Recent, GAZETA de Maramureş a propus acordarea titlului de cetăţean de onoare pentru şase personalităţi care au trăit şi au murit pentru valorile care dau identitate Maramureşului şi Ţării: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş. Am adunat zeci de propuneri şi mesaje de susţinere.

 

Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Maramureş, subfiliala Sighetu Marmaţiei, susţine demersul nostru, dar şi preşedintele AFDPR Octav Bjoza a anunţat că şi structura centrală a Asociaţiei susţine acest demers.

 

Cum între cei şase se numără şi un cardinal greco-catolic şi un duhovnic şi monah ortodox, am primit şi susţinerea Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului şi personal a Arhiepiscopului Justinian Chira. De asemenea, susţin cererea noastră Episcopia greco-catolică de Maramureş, dar şi Asociaţia Filantropică Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul, condusă de părintele Vasile Fodoruţ, care s-a arătat de asemenea încântat de iniţiativă şi va pune o listă la dispoziţia credincioşilor din parohia sa, care doresc s-o semneze.

 

Datorită deschiderii deosebite şi susţinerii arătate de Victor Roncea şi Civic Media, demersul a devenit unul naţional, adunând susţinători importanţi din ţară şi din străinătate.

 

Astfel că, recent, cererea noastră, însoţită de lista de semnături de susţinere a fost depusă la Primăria Baia Sprie. Primarul Dorin Vasile Paşca a iniţiat un proiect de hotărâre care a fost aprobat în unanimitate de Consiliul Local Baia Sprie în şedinţa din 22 august.

 

Părintele Justin Pârvu a primit post-mortem titlul de cetăţean de onoare a oraşului Baia Sprie, care va fi conferit în 14 septembrie, când are loc slujba şi parastasul anual de la vechea intrare în colonie. Cu această ocazie vor avea loc şi o pomană, şi simpozionul „Triunghiul morţii”.

 

Mulţumim administraţiei din Baia Sprie, aleşilor locali şi susţinătorilor acestui demers. E un prim pas spre normalitate şi spre o ierarhie corectă a valorilor.

Ioana Lucacel şi Mircea Crişan/Gazeta de Maramureş

 

Cererea depusă la Primăria Baia Sprie

 

„Oraşul pe care îl conduceţi se numără printre locurile demnităţii noastre naţionale. După 1952, Baia Sprie a devenit colonie de muncă forţată pentru deţinuţii politici. Silicoza, bolile de plămâni şi de inimă au făcut ravagii. Colonia era aşezată într-o căldare înconjurată de munţii Gutinului şi reprezenta locul de muncă al celor 7-800 de condamnaţi la pedepse mari. Primii deţinuţi au fost aduşi de la Aiud. Treptat, treptat, au sosit deţinuţi pedepsiţi de la alte închisori, iar după închiderea Canalului, o parte dintre supravieţuitori au fost dirijaţi aici.

 

Cel mai cunoscut reprezentant al foştilor deţinuţi politici de la Baia Sprie era poate părintele Justin Pârvu, care s-a stins recent. Ca unui om care are înţelepciunea să distingă valoarea şi tăria să o aprecieze, GAZETA de Maramureş, cel mai important săptămânal din nord-vestul ţării, susţinut de o listă de organizaţii, instituţii şi persoane anexată prezentului memoriu vă propune acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem părintelui Justin Pârvu. Ultimul mare sfânt al temniţelor comuniste.

 

Argumentăm propunerea noastră prin următoarele:

 

Părintele Iustin s-a născut la data de 10 februarie 1919, în satul Poiana Largului, comună Călugăreni, judeţul Neamţ. În 1936, tânărul râvnitor de doar 17 ani intră frate la Mănăstirea Durău. După numai un an, în anul 1937, merge la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, pentru a-şi continua apoi studiile la Râmnicu-Vâlcea şi Roman. În 1940, la 20 de ani, este tuns în monahism şi, peste numai doi ani, hirotonit întru preot. Devine apoi preot misionar pe Frontul de Est, în Neamţ, până la Odesa. După război, începe prigoana comunistă. În anul în care va absolvi seminarul, în 1948, va fi arestat şi condamnat la 12 ani de “închisoare politică”.

 

Trece prin închisorile Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, minele de la Baia Sprie, şi “reeducarea” de la Piteşti. În 1960, este condamnat la încă patru ani de temniţă pentru că nu s-a lepădat de credinţă. După eliberare, ajunge să slujească în mai multe mănăstiri, iar de douăzeci de ani este preot la Mănăstirea Petru Vodă – judeţul Neamţ, pe care o închină martirilor români din închisorile comuniste. Părintele Justin Pârvu a continuat până la moarte lupta pentru credinţă şi adevăr prin învăţăturile sale în care caută să facă cunoscută jertfa unei generaţii.

 

Având convingerea că sunteţi un om care ştie că dăinuirea unei comunităţi se poate face numai prin păstrarea identităţii, valorilor şi idealurilor sale, suntem convinşi că veţi da curs propunerii noastre, discutând-o în Consiliul Local”.

 

Scrisoarea din partea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România

 

ASOCIAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI DIN ROMÂNIA A.F.D.P.R.

ASSOCIATION DES ANCIENS DETENUS POLITIQUES DE ROUMANIE FORMER ROMANIAN POLITICAL PRISONERS ASSOCIATION

Str.Mântuleasa nr.10, 70087 Bucureşti, sector 3, ROMÂNIA,

tel.fax.3172317
Nr. 97/29.08.2013

 

C ă t r e

Primăria Baia Sprie

Domnului primar Dorin-Vasile Paşca

Consiliului Local

 

Comitetul Naţional de Conducere al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi şi Victime ale Dictaturii din România (AFDPR), mulţumeşte pe această cale dumneavoastră şi Consiliului Local, pentru faptul de a fi declarat şi aprobat cu unanimitate de voturi ca Arhimandritul Justin Pârvu să devină cetăţean de onoare post-mortem al localităţii Baia Sprie, adică acolo unde a muncit aproape 5 ani în minele de plumb, din cei 16 ani pe care i-a “petrecut” după gratiile temniţelor comuniste.

 

Vă rugăm să primiţi întreaga noastră consideraţie pentru respectul şi recunoştinţa ce le purtaţi martirilor neamului românesc.

Cu aleasă preţuire,
Preşedinte,
Ing. Octav Bjoza

AFDPR

 

***

Răspunsul din partea Mănăstirii Petru Vodă

 

Mitropolia Moldovei si Bucovinei

Arhiepiscopia Iaşilor

Mânăstirea Sfinţilor Arhangheli

– Petru Voda –

 

Stimate Domnule Primar Dorin Vasile Paşca,

Stimaţi membri ai Consiliului Local Baia Sprie,

 

Decizia domniilor voastre de a acorda, cu binecuvîntată unanimitate, cetăţenia de onoare Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, fericitul întru pomenire stareţ şi ctitor al mănăstirii noastre, vă face cinstea de a vă număra printre primii edili din România care îi acordă această distincţie postumă, recunoscînd jertfa şi dragostea de Dumnezeu şi de neam a duhovnicului nostru.

 

Fie ca acest gest onorific să rodească în inimile tuturor generaţiilor României prezente şi viitoare dragostea de Adevăr şi de neam pentru care întreaga generaţiile a părintelui nostru stareţ s-a jertfit în vremuri de cumplită prigoană şi de mărturisire a frumuseţii sufletului Creştin din această ţară. Cu siguranţă această distincţie vă va fi răsplătită de binecuvîntarea Cuviosului Părinte Justin Pârvu din Împărăţia Cerurilor în care acum îşi odihneşte mult truditul şi mult încercatul său suflet.

 

Primiţi, vă rugăm, prin aceste puţine cuvinte, recunoştinţa noastră adusă consiliului local al Primăriei Baia Sprie, dimpreună cu felicitările pentru frumoasa iniţiativă, cuvenite jurnaliştilor Victor Roncea şi Asociaţiei Civic Media, susţinuţi de jurnaliştii Mircea Crişan şi Ioana Lucăcel de la Gazeta de Maramureş şi de numeroase şi importante personalităţi ale lumii creştine şi academice ale României contemporane.

Dumnezeu să vă răsplătească şi să vă binecuvinteze!

 

Stareţ al obştii Mănăstirii Petru Vodă,

Protosinghel Hariton Negrea

Mănăstirea Petru Vodă

 

***

Scrisoarea Asociaţiei Civic Media

 

Către: Primăria şi Consiliul Local Baia Sprie

România, Maramureş, Baia Sprie

Strada Piaţa Libertăţii, nr. 4

Fax: +40-262-260059

primaria@baiasprie.ro

 

27 August 2013

 

Stimate Domnule Primar Dorin Vasile Paşca,

Stimaţi membri ai Consiliului Local Baia Sprie,

 

Am aflat prin intermediul Gazetei de Maramureş ca Dvs sunteţi primii din minunatul ţinut al Maramureşului care aţi dat curs demersului lor civic deosebit, privind distingerea unor mari personalităţi ale României, care au suferit pentru valoarea şi crezul lor în temniţele ocupaţiei sovietice, prin acordarea unei mult meritate Cetăţenii de Onoare post mortem.

 

Părintele Justin Parvu, pentru care aţi votat cu o unanimitate remarcabilă, act care va rămâne cu siguranţă înscris în istoria României, merita cu prisosinţă această distincţie memorabilă, la fel cum şi localitatea Baia Sprie se înnobilează la rândul ei prin conferirea Cetăţeniei de Onoare unui om sfânt, care s-a dus la Dumnezeu şi care şi-a pătimit suferinţele cu fruntea sus în închisorile bolşevice în care a fost deţinut timp de 16 ani şi la muncă forţată din subteranele minelor de plumb şi sare din Baia Sprie.

 

Peste ani, când se va pune în discuţie ridicarea martirilor închisorilor comuniste în rândul mucenicilor şi sfinţilor din calendarele Bisericii Ortodoxe Romane – aşa cum deja Biserica Catolică a început să beatifice o serie de foşti deţinuţi politic din România – gestul Dvs vă fi amintit cu cea mai aleasă consideraţie. Pentru ca, aşa cum spunea însuşi Părintele Justin, „Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor.”

 

Permiteţi-ne, ca susţinători ai iniţiativei Gazetei de Maramureş, să vă transmitem sincerele noastre omagii, felicitări şi mulţumiri pentru actul Dvs de demnitate naţională, atât în numele Asociaţiei Civic Media, cât şi a istoricilor, profesorilor universitari şi jurnaliştilor care s-au alăturat acestui demers naţional, şi dintre care îi amintim pe Prof. Dr. Radu Ciuceanu, fost deţinut politic, Director – Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST), Membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, Preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, Dr. Radu Baltasiu, Director – Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu, Universitatea Bucureşti, Prof. Univ. Dr. Adrian Boeru, Universitatea Naţională de Arte, Prof. Univ. Dr. Viorica Bălteanu, Universitatea Politehnică Timişoara, Constantin Dobre, fost organizator şi conducător al revoltelor minereşti din Valea Jiului, Lupeni, august 1977, istorici de pe ambele maluri ale Prutului, ca profesorii Vasile Lechintan, Cristian Troncota şi Alexandru Moraru, cât şi, mai ales, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic din România, dl. Octav Bjoza, la care se adăuga o listă lungă de personalităţi, dintre care nu trebuie să-l uităm pe distinsul Arhiepiscop al Maramureşului, Înalt Preasfinţia Sa Justinian Chira, la rândul său un om al lui Dumnezeu.

 

Nu în ultimul rând, trebuie amintite vorbele calde la adresa Părintelui Justin Parvu, supranumit “Duhovnicul Neamului”, transmise lumii de Întâi Stătătorii Bisericii Ortodoxe Romane, Patriarhul Daniel şi Mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei: „În perioadă plină de lumină dintre sărbătoarea Înălţării Domnului la Cer şi sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh a trecut la cele veşnice Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu, stareţul-ctitor al Mănăstirii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil de la Petru Vodă, judeţul Neamţ, şi duhovnic apreciat de numeroşii săi fii duhovniceşti. Format în atmosfera de rugăciune şi înaltă trăire spirituală a Mănăstirilor Durău şi Cernica, cunoscute vetre monahale din perioada interbelică, Părintele Justin a îndurat, cu multă credinţă, încercările temniţelor comuniste de la Văcăreşti, Jilava, Aiud şi Suceava (între anii 1948 – 1964), mărturisind cu mult curaj dreapta credinţă în vremuri de încercare. (…) Veşnică să-i fie pomenirea din neam în neam!

 

Cu părinteşti binecuvântări şi condoleanţe pentru obştea mănăstirii,

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”

 

“După ce a dus o viaţă înălţătoare, tulburătoare şi sfântă, părintele Justin Pârvu s-a îndreptat spre împărăţia cerurilor. Părintele a pregustat împărăţia cerurilor încă din această viaţă, dobândind-o din plin în lumina cea neînserată a lui Dumnezeu. S-a dus la Hristos, fără de care nu a conceput, din tinereţea lui până pe patul de suferinţă, să trăiască vreo clipă. A fost conştient de faptul că în Hristos trăieşte, viază şi se mişcă. S-a născut în cer, cum spuneau creştinii altă dată, după ce a fost binecuvântat de Dumnezeu să se nască întru împărăţia cerurilor încă din această lume. S-a dus la fraţii şi surorile sale de suferinţă, care au plecat din această viaţă cu multă vreme înaintea sa. În ultimele zile ale vieţii sale, în chilia de alături, într-un moment de har, a mărturisit un testament care să fie împlinit de cei care rămân în urmă. Părintele a ţinut să ceară iertate tuturor, a menţionat persoana care să-i urmeze în funcţia de stareţ, iar la final a dorit să comunice patru lucruri poporului român. Părintele a accentuat că trebuie să fie unitate în orice situaţie, iar apoi a îndemnat la multă pocăinţă, astfel încât Dumnezeu să ne ierte de multele noastre păcate. În al treilea rând, părintele Justin a spus că în Biserică trebuie să fie ascultare, iar apoi a îndemnat la multă rugăciune”. – IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

 

***

Dumnezeu să vă răsplătească râvnă şi gestul deosebit făcut în memoria Părintelui Justin Parvu!

 

Multumiri si felicitari sustinatorilor si semnatarilor!

 

Cu deosebit respect,

Victor Roncea

jurnalist

1 septembrie 2013

 

CRETU-Gheorghe-wb2Magdalena ALBU

 

În memoria bunicului meu CREŢU GHEORGHE, decorat cu Ordinul „Coroana României” de către Regele Mihai

 

Mai, 1945… Sub rafala de gloanţe a războiului inept, pacea îşi anunţa, cel puţin la nivel simbolic, existenţa. Cu toate acestea însă, peste zgomotul de sirenă al vieţii bătea cu un dangăt sec şi nepăsător moartea… În Munţii Tatra şi Matra se lupta cu înverşunare, ca şi cum nimic nu avusese loc la masa tratativelor de moment ale istoriei, împotriva unei agresiuni militare începute cu aproape şase ani în urmă pe teritoriul european, la 1 septembrie 1939, când Germania devotată trup şi suflet lui Adolf Hitler invada cu aere de stăpân absolut mica patrie a lui Sienkiewicz şi Chopin. Ceea ce se întâmplase, de fapt, la fatidicul sfârşit al anilor ’30 reprezenta fără dar şi poate o piatră de început al unei alte conflagraţii dezastruoase a lumii, în miezul căreia nenumărate figuri monstruoase de sfincşi politici – în aparenţă doar intangibili – îşi etalau cu o hidoasă teatralitate dezinvoltă propriile ambiţii diabolice tocmai spre a impune prin sânge şi dictat umanităţii o nouă ordine generală raportată la îngustul lor perimetru de interese economice multiple. Pentru führer-ul naţional-socialist, de pildă, ideea de a distruge, conform istoricului C. Buşe, cu orice preţ Rusia va fi rămas unul dintre acele vise personale cu Voie divină neîmplinite, care au ucis, din păcate, la comandă milioane de vieţi fără vină…

 

La începutul lunii mai a anului 1945, portretul fostului caporal austriac – care încercase a îngenunchia cu rânjetu-i diabolic lipit pe trunchiul unui afet de tun piramida de fildeş a altui dictator în vogă al momentului, Iosif Visarionovici Stalin – devenise dintr-o dată umbra închisă la culoare a unei istorii extrem de furtunoase a lumii, ce se ridica fumegândă acum la ceruri din cenuşa nestinsă încă a nenumăratelor destine zăvorâte pe veci în spaţiul îngust al unei secunde cu chip de ghilotină ucigaşă, iar Europa răsăriteană şerveţelul de hârtie, unde, încă din octombrie 1944, Winston Churchill mâzgălise din foarte mult plictis în faţa conducătorului moscovit aşa-numitul de istorici „procentaj al influenţelor” zonale, prin care Rusia, Anglia şi Statele Unite îşi înşfăcau, fiecare după interesul său politic individual, hălci zdravene de teritorii strategice ale altor ţări. Aşadar, la orizontul sferei estice se contura vizibil o nouă reaşezare a polurilor de putere ale momentului – după cum se exprima democratul american Roosevelt, la 20 februarie 1943, în scrisoarea expediată „liderilor sionişti Weiss şi Zabrousky”, când menţiona destul de limpid modalitatea de „a-l convinge pe dictatorul de la Moscova ca să fie de acord cu crearea statului Israel”, conform celor menţionate de către istoricul J.C. Drăgan -, care, din pixul primului-ministru al Imperiului britanic de atunci, ni se desluşea privirilor drept o sinistră târguială de secol XX (România – Rusia 90%, ceilalţi (Anglia şi Statele Unite) 10%; Grecia – Rusia 10%, ceilalţi 10%; Iugoslavia – Rusia 50%, ceilalţi 50%; Ungaria – Rusia 50%, ceilalţi 50%; Bulgaria – Rusia 75%, ceilalţi 25%), cu şirul de urmări nefaste binecunoscute de-a lungul ultimelor zeci de ani în perimetrele statale vizate, pentru ai cărei actori politici efemeri însă moartea unui număr uriaş de oameni din zonele prinse în mrejele războiului întunecat nu a însemnat niciodată absolut nimic…

 

Iadul ameninţător al ororilor nazisto-staliniste, în cea de-a noua zi de Florar a lui 1945, părea să fi luat sfârşit măcar la nivel scriptic. Soldaţii statistici ai bătrânului continent creştin simţeau chiar şi atunci din plin viforul conflagraţiei încrucişate a morţii, ce le sufla cu o forţă nebună în ceafă şi, bineînţeles, în destin. Pentru mulţi dintre ei, urma vagă a libertăţii de dincolo de sârma ghimpată a graniţei istorice fasciste nu reuşise deloc să li se strecoare cu vigoare deplină în suflet. Şi nici nu avea cum să se întâmple aşa ceva. Stătuseră prea mult timp cu privirea înfiptă în dansul macabru al proiectilului nemilos atât pe coclaurile Estului sovietic, cât şi pe cele ale Apusului aşa-zis emancipat (unde însă maleficele experimente hitleriste încercate direct pe Fiinţa umană continuu strivită în ţarcurile sinistre de la Dachau – în care, după cum bine se cunoaşte, exista primul ,,lagăr de concentrare «model» (P. Berben) înfiinţat de naţional-socialişti -, Auschwitz I, Auschwitz II-Birkenau, Buchenwald, Treblinka, Majdanek, Ravensbrück ş.a. făceau ravagii peste ravagii greu descriptibile în doar câteva fraze acum), spre a mai avea largheţea de a citi totul în cheia extrem de simplistă a trecerii. Pentru ei, eroii-martiri ai istoriei consemnaţi la ordin scris pe toate câmpurile morţii, singură credinţa în divinitate, dar şi intens hulita azi dragoste de ţară întruchipau singurele motive (şi simboluri sfinte, totdeodată) ale rezistenţei lor psihosomatice în zonele aprig geruite ale munţilor cehoslovaci ori ale Siberiei concentraţionare ruse – ultima fiind definită ca un spaţiu cu grad maxim de severitate în ceea ce priveşte supravieţuirea umană, unde „alternativa «viaţă sau moarte»(I. Micu) din incinta lagărelor-spital situate în vastul platou dintre Munţii Ural şi Oceanul Pacific abia dacă mai era în stare a căpăta un vizibil contur estompat în mintea şi în sufletul prizonierilor de război abandonaţi în grija câinilor special dresaţi pentru atacul asupra fugarilor ipotetici şi a paznicilor mai mult decât abili – femeile-soldat uzbece.

 

Calvarul uriaş al morţii stătea căscat în faţa tuturor aidoma unei uriaşe grote adânci, în care fierbea cu zgomot asurzitor otrava greu digerabilă a destinului… Singure numai minunile Proniei cereşti mai puteau salva ceea ce era, desigur, de salvat din chingile demenţei cenuşii a fascism-stalinismului axat pe o unică ţintă, şi anume câştigarea de noi zone de influenţă politico-economică pe termen lung. Pentru unii combatanţi, miracolul dumnezeesc a îndrăznit să se arate în toată splendoarea lui harică exact către finalul marii bătălii mondiale. Pentru alţii însă, destinul avea să dicteze cu totul şi cu totul altceva, un fel de contrapunct de o cruzime ieşită din comun a sorţii, despre care istoria actuală nu mai găseşte acum, din păcate, răgazul de a povesti Omului contemporan aproape nimic. Nenumărate drame umane cu iz complet neartistic au intrat cu o destul de mare bruscheţe atunci în cercul hiperparalizant al uitării, un cerc infam şi suprasaturat din belşug cu şiruri de dureri tăcute şi nemairostibile azi de către cei care ar fi putut glăsui cu lux de amănunte despre inimaginabilul arc al mizeriei îndurate pe fronturile estice şi apusene ale morţii pentru împlinirea diabolicei „profeţii” churcilliene mâzgălite pe suprafaţa acelui mic petec de hârtie în toamna anului 1944. Un şerveţel oarecare de şters pe mâini puternic îmbibat însă cu duhul a milioane de vieţi ucise în numele unui deziderat completamente nesfânt… Ca un semn parcă al Cerului scoborât peste nota de final a fiecărui destin strivit cu duritate în bezna sângerie a morţii dominante, mulţimile de cruci improvizate din lemne anevoie legate unul de celălalt au dominat într-o rână, dar creştineşte, căpătâiul tuturor gropilor comune săpate în pământul primitor al altor patrii… Undeva, în zare, linia orizontului roşietic de acasă avea să rămână un ideal de neatins pentru cei cărora firul existenţei îşi încheiase de acum singurul lui discurs logic…

 

Din varii motive neştiute încă, adevărul istoric este ascuns şi azi sub obrocul întunecos al minciunii şi, deopotrivă, al ignorării lui voite de aproape şapte decenii încoace. Deşi termenul generic de istorie, cu tot respectul ce i se cuvine acordat, reprezintă întruchiparea unui domeniu extins ca frontiere spaţio-temporale şi cu pretenţii de mare exactitate a datelor şi a evenimentelor propriu-zise – domeniu ce nu pune bază, precum e şi firesc, de altfel, pe sentimente, ci se mulează pe acele cerinţe care alcătuiesc obiectului său de activitate şi, bineînţeles, pe însăşi concreteţea faptică a evenimentelor -, de cele mai multe ori însă, se poate observa cu mare uşurinţă faptul că istoria şi-a trăit datul individual în spatele unor uşi mult prea zăvorâte ale realităţii, un tip de realitate a cărei deformare conştient construită nu cred că trebuie să constituie un lucru firesc. Dimpotrivă. Căci, la o astfel de lucrătură deloc ortodoxă şi migăloasă, nu se înhamă decât cei care au de ascuns ceva lui Dumnezeu şi umanităţii în genere…

 

Mai, 2013… Un alt timp, un altfel de lagăr existenţial şi un război diferit orchestrat de către cei implicaţi în susţinerea lui atât sub raportul formei, cât şi sub cel al fondului propriu… Un portret deloc antisimetric al celui de acum şaptezeci de ani, un model perpetuu, iată, al luptei asidue pentru stăpânirea anumitor zone geografice pline ochi de resurse naturale atât de necesare momentului, unde obstinentul rulaj financiar desfăşurat la fluierul scurt al conducătorilor lumii îşi realizează fără pic de moralitate hazardantul joc economic global (indiferent de numele importante doar din punct de vedete statistic al managerilor politici efemeri, stăpâniţi până în adâncul rărunchilor, din nefericire, de duhul inexpresiv şi închis la culoare al lipsei de bune intenţii şi al minciunii). În acest nou lagăr terestru cu gust amar de perfidie postmodernă, trebuie spus că se moare, la fel ca şi în anii ’40, de foame fizică şi, mai nou, de însingurare. Numele noului spaţiu concentraţionar contemporan simbolizează, de fapt, un areal geografic limitat, dar cu o denumire exactă, un perimetru aplatizat de-a lungul propriei sale istorii şi supus din ce în ce mai mult azi caznelor sufocării de sine, atâta vreme cât puterea Celuilalt, a dominatului, de a mai glăsui ceva în faţa programului ucigaş care i se întinde cu neruşinare în faţă, este, din toate unghiurile vizuale posibile, fără dubii nulă.

 

Îngropată până dincolo de creştet în aburii urât mirositori ai diverselor tehnici de manipulare abjectă (tehnici care îi procopsesc cu sume enorme de bani necinstiţi pe humanoizii prezentului complet insalubri sub toate raporturile vieţuirii lor morale), întreaga omenire parcuge acum treptele unei algoritmii alcătuite dintr-o serie de paşi profund nesiguri şi improprii pentru destinul său. Dezorientată până la Dumnezeu şi înapoi o bucată, aceasta păşeşte confuză pe marginea unui hău imens şi extrem de periculos pentru viitorul ei imediat. Un algoritm nenecesar şi riscant, totdeodată, spunem noi, desfăşurat între frontierele concrete ale timpului actual, o iluzie insistent vândută lui Homo communicans de către nişte raţiuni perfect slugarnice semanticii restrictive a verbului „a avea” (pe fondul unei putrefacţii generale evidente a întregii Creaţii divine), care încearcă a „zidi” prin deconstrucţia vizibilă a vechiului catafalcul celui din urmă concert al umanităţii creatoare… (O gândire malefică, de altfel, ce îi include, desigur, în sânul ei şi pe nenumăraţii trepăduşi ocultoido-politici din fruntea statelor lumii, care poartă obedient şi cu vădită stupiditate de atâta amar de vreme încoace mapa zilnică a managerilor-sforari ai mapamondului, întorcând acelor alegători creduli şi lesne manipulabili mediatic nicidecum obrazul lor propriu, ci fesele în general grase şi tremurânde ca o piftie cu structura pervertită de descompunere firească.) Şi dacă s-ar limita totul numai la spectacolul acesta atât de sufocant al momentului!… Lucrurile stau însă mult mai grav decât îşi poate cineva imagina într-o primă instanţă, fiindcă modalitatea de a privi organizarea politico-economică actuală a lumii generează, din păcate, cu bună ştiinţă sfârşitul concret al Fiinţei umane înseşi prin amalgamul de strategii concrete de modificare a comportamentelor şi atitudinii acesteia, strategii căutate cu lumânarea fix în micimea ochiului satanic vizibil zgâit din vârful piramidei oculte, căreia i se închină din şale, asiduu şi dizgraţios, cu temenele până la pământ toţi inşii cu aere conducătoare de dimensiune planetară…

 

În plină globalizare postbelică impusă de atâta timp cu forţa, viaţa locuitorilor Pământului cu nemilă abrutizat în fel şi chip – şi unde o mică parte dintre aceştia formează o autointitulată „elită” dictatorială a lumii (de fapt, nişte detaşamente ale morţii ce fabrică ideologii criminale pe bandă rulantă şi realizează nenumărate experimente fatale pentru Fiinţa umană – şi aici pot fi date destule exemple distincte), care schingiuieşte, pur şi simplu, destinul unei majorităţi voliţional aduse la stadiul de turmă înfometată cu sârg – a depins şi va depinde până la finele spu previzibil de pixul şi de minţile întunecate ale unei tagne de guvernanţi vremelnic statuaţi de soartă, dar aşezaţi, prin diabolice uneltiri de culise, în scaunul perfid al puterii, loc unde, în circumstanţe deloc abnorme, nici unul dintre ei nu ar fi avut, pe bună dreptate, ce să caute. Putem afirma că este vorba despre un soi de satisfacere a acelor nevoi patologice aparţinătoare unui segment „elitist” (doar cu numele, evident), dominat de o formă gravă de autosuficienţă şi dispreţ faţă de toţi Ceilalţi, o castă a decadenţei spirituale de care numai Dumnezeu ne mai poate scăpa în momentul de faţă. Căci, cu excepţia icnetului orgasmic tâmp cu repetiţie emis din corzile vocale şi a actelor de „interrelaţionare” economică parafate cu un veşnic surâs caricatural faustic la adăpostul unei legislaţii gândite unisensual şi dictatorial pentru umanitatea de azi, răcnetul asurzitor al vieţilor organic strivite şi de-a valma la mijlocul secolului trecut de cizma crudă a monstrului fascisto-stalinist nu a ajuns şi nici nu va ajunge niciodată la urechile surde (şi lipite din născare mai mult sau mai puţin estetic de cap) ale nenumăraţilor indivizi posedaţi în postmodernitate de nelimitele unei aroganţe manageriale „integratoare” ieşite din comun.

 

Războaie şi tratate născute din varii interese economice şi politice în timp au hăcuit şi continuă să hăcuiască şi în prezent, sub cele mai neînchipuite forme de violenţă, lumea. Privită din perspectiva unei restictive modalităţi virtuale de a-şi trăi destinul individual complex, dar şi din aceea a faptului că apare constant vlăguită de tot ceea ce aceasta a deţinut şi mai deţine încă frumos şi curat în Sinele său ancestral divin, umanitatea creatoare a fost şi este extrem de rar direcţionată pe un drum benefic al ei de către principalii actori politici în genere oculţi. Speranţe întemeiate pe un fundament vizibil concret, precum şi o evoluţie firească de ordin superior a omenirii luată în ansamblu nu mai înseamnă azi, în epoca postmodernă, nimic. Toate sunt metamofozate brusc în pocalul vrăjitorului cu inimă de gheaţă într-un şir infinit de nesemnificative palavre filozofoidale dominate de un simplu caracter abstract şi nimic altceva… Călcatul apăsat peste cadavre felurite a reprezentat mereu în istorie şi reprezintă, din păcate, şi acum cea mai rapidă cale a Fiinţei umane (sau, mai bine zis, a ceea ce a rămas azi din ea) înzestrate de către Creatorul ei cu judecată şi sentiment de a se eschiva în mod ruşinos din faţa prospectării adânci a lexematicii extinse a verbului „a fi”. Un refugiu existenţial, să-l numim, al neputinţei Omului contemporan de a-şi privi lucid propria interioritate, tăinuită cu parşivenie de foarte multe ori sub straturi groase de fard actoricesc în cadrul unui spectacol de teatru societar lipsit de orice urmă de vibraţie pozitivă şi însemnătate…

 

Sunetul puternic al simfoniei macabre a timpului postmodern se simte mişcându-şi trupul greoi şi lipsit de expresivitate în universul lăuntric al unui tablou fără o poeticitate anume, dar descompus în mii de bucăţi de către raţiunea unui artist al zilei complet anonim… Pe acordurile acestei muzici dizarmonice atât de nelalocul ei, mare parte dintre veteranii nonagenari ai celei de-a doua conflagraţii mondiale şi-au aflat sfârşitul fiinţării lor terestre cu ghimpele ascuţit al amărăciunii personale înfipt ca un cuţit plin de rugină în suflet. Crezul lor iniţial sinceri, suferinţele îndurate în mefistofelica perioadă sângeroasă a mijlocului de secol XX, straturile de murdărie trupească indicibilă în vocabule exhaustiv definitorii, lupta individuală cu moartea de fiecare zi s-au transformat, în accepţia acestora, din elemente funciare pe deplin caracterizante în precepte cu totul şi cu totul deşarte de care nimeni nu mai ţine astăzi cont. Altfel spus, decadenta stare de fapt în care a fost adusă azi lumea i-a determinat pe cei care acum nu mai sunt printre noi să plece într-o altă dimensiune convinşi de zădărnicia timpului propriu fără voia lor petrecut printre păduchii lipsei de igienă corporală şi plesnetul patului de puşcă dur aplicat peste maxilare (atunci când vreunul dintre soldaţi avea curajul să ceară o lingură de mâncare în plus – e şi cazul bunicului meu), stigmatul aşezat cu falsă superioritate pe frunte militarilor români în Est prin folosirea curentă a expresiei „ţiganii lui Antonescu” (ai mareşalului Ion Antonescu, evident), nefăcându-se din pură ignoranţă probabil distincţia dintre aparţinătorii etniei rrome deportate la acea vreme în Rusia şi trupele Armatei Române (un semn recurent, iată, şi interesant de analizat sub raportul interpretării deficitare a Alterităţii de către Celălalt), anchetele nkvd-iste desfăşurate în miez de noapte şi decupate parcă dintr-un film închinat ororii ca stare anormală de fapt şi multe alte episoade dramatice trăite pe durata unui război ucigaş, care, pentru un singur petec de hârtie churchilliană completat pe teritoriul moscovit, a trimis în ghearele morţii viaţa însăşi cu frumuseţea şi inocenţa ei cu tot… Pentru aceste motive întemeiate ale trecutului,  nu li se poate adresa politicienilor-sforari de pretutindeni, oricare ar fi aceştia, de dinainte şi de după momentul t1945, decât câteva cuvinte aranjate în propoziţie astfel: „Zoon politikon, sictir!”.

 

Bineînţeles că peste tragismul interior al eroilor reali ai neamului românesc s-a aşternut de-a lungul anilor o tăcere cu iz pătrunzător de plumb topit în mizeria unui haos contemporan ce loveşte ca un cal nărăvaş din copită trupul Omului actual, cerând la schimb suflete, din ce în ce multe suflete, care nu par a mai fi interesate de îndelung căutata mântuire a creştinătăţii. Ce mai contează că aceşti curajoşi luptători ai Armatei Române din blestemaţii de Dumnezeu ani ’40 au avut puterea să înfrunte toate măştile chipului hâd al morţii, gerurile şi lagărele-spital ale spaţiului siberian, foamea, păduchii, umilinţele felurite, nemiloasele anchete ale NKVD-ului etc.?!… A fost nevoie de aproape trei sferturi de secol pentru ca guvernanţii României să îşi aducă aminte că ei, veteranii de război sunt persoane (nu personaje) reale şi nicidecum fantomatice, cu alte cuvinte, că există fizic încă. (De politicienii, jurnaliştii, bancherii şi alte categorii profesionale – de altfel, onorabile – din ziua de azi, neîndrituiţi a primi grade militare superioare, conducătorii ultimilor ani şi-au adus aminte însă cu o rapiditate ce sfidează orice urmă de bun simţ şi de demnitate umană. De ce li s-o fi semnat acestora pe hârtie cu prioritate căţărarea în grad, ce fapte concrete or fi săvârşit ei pentru ţară pe timp de pace, nu ştim a da răspunsul deocamdată. Oricum ar fi, aceste triste întâmplări ale prezentului nu reprezintă decât o uluitoare formă de batjocură absolută la adresa respectabilei armate a României. Lanţul de interese meschine interpersonale ce îi uneşte pe toţi aceşti „combatanţi” de vârf pe fronturile postmodernităţii vulgare, unde armele sunt cu totul şi cu totul de o altă natură decât cele binecunoscute de toţi, precum şi multitudinea de gloanţe slobozite într-un joc cu reguli imorale şi profund antiumane în adversar provin de pe ţeava unui revolver specific şantajului de grup şi urii, „democratic” ţintit între graniţele proiectului politic intitulat simplu „UE”. Ceea ce este însă cu adevărat trist în tot acest basm urât prezentului îl reprezintă faptul că nici unul dintre aceşti „ofiţeri” de tip xerox ai contemporanităţii nu îşi simte încărcată conştiinţa cu acel ceva care nu le aparţine de facto şi nici nu are curajul, într-un acces de sinceritate cu propria sa persoană, să îşi smulgă, una câte una, toate stelele nedrept înfipte în umăr gândindu-se doar la o simplă comparaţie de ordin firesc cu adevăraţii militari de acum câteva decenii ai armatei naţionale, la comandă politică sacrificaţi pe toate fronturile morţii, soldaţi datorită cărora ei, cei de astăzi, pot respira cu uşurinţă în voie. Desigur însă că pentru a realiza aşa ceva îţi trebuie, înainte de orice, o cantitate uriaşă de demnitate care să îţi străbată în flux continuu fiinţa. Personal, nu am auzit să fie, deocamdată, scos din DOOM-ul limbii române acest din urmă cuvânt, demnitate, chiar dacă în vocabularul obişnuit şi vulgar de toate zilele el începe să îşi piardă încet, încet consistenţa.)

 

La fel ca şi la mijlocul belicosului veac XX, în ziua de azi Dumnezeu zace complet uitat, la rândul Său, printre rotocoalele de fum ale ruinelor lumii… Se pare că suferinţa omenirii a fost trăită cumva degeaba pe propria-i piele în timp. Amintirea dureroaselor erori ale istoriei menţine însă deschise multe răni supurânde în sufletul unora dintre noi. Îmi trec din ce în ce mai des prin gând ultimele cuvinte ale bunicului meu rostite cu puţină vreme înainte de a pleca pe tărâmul de dincolo de aici: „Pentru ce-am luptat?!… Pentru ce ne-am chinuit ?!… Pentru ce am înghiţit atâta mizerie?!… Ca să vină tâmpiţii ăştia să îşi bată joc de tot?!…” Nu ştiu nici azi să dau un răspuns exact acestor interogaţii pline de năduf. Dar, vorba lui Nichita Stănescu în „Recele echilibru al stelelor”, probabil că „Vor veni timpuri minunate/ când echilibrul rece al stelelor/ se va rupe, şi când/ şirurile celor care au fost/ se vor uni cu cei care sunt”. Să fie, oare, posibil la un anumit moment dat aşa ceva?!… Desigur, numai la a doua venire pe Pământ a lui Cristos.

 

***

P.S. Campania din Est, lagărul-spital din Siberia rusă, luptele de pe teritoriul Transilvaniei şi Campania din Apus (şi amintesc aici bătăliile pentru eliberarea Debreţinului, a Budapestei, a Tokajului şi a altor localităţi din Ungaria, apoi a Zvolenului, a Banskăi Bystrica şi a oraşului Brno din perimetrul cehoslovac), fiind grav rănit  atât în Transilvania, precum şi pe teritoriul ungar (este vorba despre evenimemtele sângeroase de la Debreţin) – iată traseul de mii de kilometri parcurşi  pe jos, cu raniţa în spate, în anii celei de-a doua conflagraţii mondiale de către bunicul meu împreună cu camarazii săi de arme… Pentru toate aceste fapte deosebite de arme săvârşite contra germano-maghiarilor în Campania din Ungaria şi Cehoslovacia, el a fost decorat de însuşi Regele Mihai cu Ordinul „Coroana României” cu spade şi panglică de Virtute Militară în anul 1945.

 

Magdalena ALBU

23 August 2013

Bucureşti

SPIONAREA GERMANIEI

Posted by Gabriela Petcu On August - 24 - 2013

ROMAN-Viorel-wbViorel ROMAN

 

Spionarea economiei germane de către anglo-americani, deconspirată de agentul NSA Edward Snowden, ne readuce aminte de secole de conflict latent între Europa Centrală, continentală şi cultura anglo-mozaică, imperiul anglo-saxon, maritim.

 

1815 la Waterloo generalul Wellington câştiga bătălia iar bancherul Rothschild o avere. Avântul Imperiului German II este dezavuat de strategii Amiralităţii britance cu aceleaşi mijloace ca cele ale complexului militar-industrial anglo-saxon de azi.

 

1905/8 agresiunea economico-financiară organizată la Londra – la acea vreme centru financiar şi de asigurări al lumii – a fost atât de dezastroasă pentru nemţi că s-a ajuns la un război mondial, cu despăgubiri astronomice pentru Berlin.

 

1938/9 se repetă scenariul de dinainte de război. Primul lord al Amiralităţii britanice Winston Churchill, „Partidul războinicilor” şi organizaţia „Focus” împing din nou, cu sprijinul Poloniei, Germania în războiul mondial II şi din nou nemţii pierd. Ruşii sunt fireşte mereu de partea anglo-saxonilor împotriva Europei Centrale, romano-catolice.

 

1945 Imperiul German III învins, n-a fost lichidat pentru că despăgubirile de război erau incerte, aşa că ele au fost amânate până la un Tratat de Pace, care nu s-a mai încheiat. Anglo-americanii au şi astăzi trupe şi centre de spionaj în Germania. Se vor retrage numai după Tratatul de Pace şi mai ales a plăţii despăgubirilor de război?

 

2013 Cat vor fi despăgubirile? Dacă grecii cer 160 miliarde euro şi românii 20 de miliarde, cât vor anglo-franco-americanii şi ruşii? Sunt germanii în stare de plata conflictelor generaţiilor de mult apuse, mai ales că acuma este clar că vina nu este nici pe departe numai a celor învinşi? Istorie e scrisă de învingători. Pentru cei care vor să cunoască detalii ale schiţei de mai sus, recomand scrierile prof. Dr. Harald James, Princeton University şi dr. Michael Scheil, Duncker & Humblot.

Prof. Dr. Viorel ROMAN

Akademischer Rat a.D.

Bremen, Germania

24 august 2013

www.viorel-roman.ro

ROMÂNIA 2030

Posted by Gabriela Petcu On August - 22 - 2013

ROMAN-Viorel-wbViorel ROMAN

 

Prognozele pleacă de la premize. În ceea ce urmează ele sunt ale decalogului judaico-creştin. Două miliarde de creştini sunt factorul hotărâtor al civilizaţiei. De la ei pleacă impulsurile teologice, filozofice, culturale, politico-sociale şi tehnico-ştiintifice. Aşa cum legiunile Imperiului Roman (singurul din cele opt la anul zero, care a supravieţuit şi s-a metamorfozat în Sfântul Imperiu Roman, UE, USA, NATO şi decide soarta lumii) au pregătit terenul creştinismului, tot aşa colonialismul, imperialismul şi globalizarea pregăteşte terenul standardelor de civilizaţie, drepturilor universale ale omului, creştinismului.

 

Trauma creştinismului este Marea Schisma din anul 1054, care a generat un perpetuum Război Rece, o Cortină de Fier despărţitoare între ortodocşi şi occidentali şi mai ales imensul eşec din anul revoluţionar 1989, când dorinţă fierbinte de refacere a unităţii creştine a rămas neinplinita cu consecinţele dramatice, din ce în ce mai vizible atât în est cât şi în vest şi care determină soarta neamurilor, mai ales a romanilor de la Limes, între Imperiu şi Barbari.

 

Până în 2030 complexul militar-industrial din SUA, cultura anglo-mozaica va pierde din puterea actuală, dar va rămâne dominant în competiţie cu America Latină, Africa de Sud, India şi nu în ultimul rând China. Succesul creştinilor din Hong-Kong şi Macao e greu acceptat de confucianiştii, dar când China comunistă devene creştină (azi sunt 20 de milioane) umanitatea vă descoperii o nouă dimensiune, că după descoperirea Lumii Noi. Şi creştinii din India, Goa, Kerala, Japonia, Orientul Apropiat au aceeaşi misiune de integrare şi adaptare la condul de comportament occidental: contract, disciplina şi munca. Aceasta modernizarea laică tehnico-ştiinţifica pregăteşte terenul creştinizarii universale.

 

Moscova, a treia Romă, a iniţiat dialogul cu Roma şi SUA, a renunţat paşnic la Războiul Rece, la Cortina de Fier, la umilitorul Lagăr ortodoxo-comunist dar nu l-a înţeles pe Fericitul Ioan Paul II, n-a avut forţa să contribuie la refacerea unităţii creştine. În consecinţă Rusia e puterea cea mai imprevizibilă (vezi Siria, Caucaz, ocupaţia militară din Moldova etc.) pentru că aspira la refacerea imperiului, Uniunii Eur-Asia. Proiect cu picioare de lut, pentru că ruşii sunt tot mai puţini, exporta numai materii prime, iar vecinii devin tot mai puternici. Un cerc vicios. Asta ne indreptăţeşte să sperăm că Moscova şi Roma vor găsi un modus vivendi înainte de aniversarea unui mileniu de la Marea Schisma.

 

În acest context geopolitic românii, dezmembraţi de Stalin şi Hitler, sunt între ciocan şi nicovala, între Rusia şi UE/NATO. România e integrată formal în lumea euro-atlantică, în schimb Biserica Ortodoxă se orienteză spre Moscova, iar cea Unită cu Roma este persecutată. Rezultatul e un blocaj, care a dus deja la emigrarea pe trei milioane de tineri spre vest. În Moldova situaţia este şi mai dramatică. Transnistria este ocupată militar. Biserica Ortodoxă este şi ea direct obedientă Moscovei. Pretutindeni, corupţie, clientelism, nepotism oriental.

 

Românii supravieţuiesc acuma că într-o sală de aşteptare CFR şi nu ştiu nici în ce direcţie, nici în ce tren să urce: Moscova sau Roma? Pentru că au înfăptuit unirea din 1859, 1918, moldo-valahii au convingerea că sunt model de urmat. Ei nu realizează că linia Şcolii Ardelene duce la emanciparea naţională, socială şi că numai o sinteză a Ideii cu Fapta oferă şansa depăşirii blocajului actual.

 

Cum va evolua chestiune românească? Va avea lor reunificarea, va fi depăşită sărăcia din cele mai sărace ţări din Europa? Se va lua o decizie majoră? Se va bate pasul pe loc? Hotărăsc vrăşmaşii? Aceste întrebări şi mai ales răspunsurile generează o cascadă de consecinţe pe care le cunoaştem din viaţa lui Mihai Viteazul, Inochentie Micu-Clein, Samuil Micu, Petru Maior, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Antonescu, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. Nu este exclus ca moldo-valahii să redevină sclavii satrapilor orientali, tot aşa cum e posibil ca prin dialogul cu occidentalii, început de Fericitul Ioan Paul II la Bucureşti, şi unirea cu Roma să renască România Mare occidentală şi prosperă.

 

Prof. Dr. Viorel ROMAN

Akademischer Rat a.D.

Bremen, Germania

21 august 2013

www.viorel-roman.ro

PROGNOZELE ŞI CRUDA REALITATE, READAPTATE IN 2013

Posted by Gabriela Petcu On August - 17 - 2013

BAETU-Viorel-2-wbViorel BĂETU

 

Nimic nu s-a schimbat în esenţă.

 

Noi încă iubim prognozele. Mai ales pe cele bune! Prognozele ne spun cum va fi viaţa noastră în epoca furtului de date. Prognozele ne învaţă să alegem dintre două rele identice, pe una dintre ele. Prognozele ne arată cu căt este mai bun un Snowden decât un Ansange. Prognozele îi ridică, pe politicieni, Prognozele îi coboară, pe ceilalţi. Moda prognozelor a rămas şi s-a amplificat.

 

O şi mai mare mulţime de oameni îşi câştigă banii, strângănd date, trecându-le prin maşini statistice şi interpretând rezultatele, după cum au nevoie cei care plătesc (vezi NSA!) Deci avem şi astăzi prognoze serioase şi prognoze neserioase, singura problemă e că nu ştim nici acum să le deosebim pe unele de altele. Pentru asta nu a scos încă nimeni un “Manual de utilizare”, dar acuma avem NSA (National Security Agency) şi ăştia ştiu!

 

Suntem în Germania dar scenariul, cu mici variaţiuni neesenţiale, este universal

 

Otto, care trăieşte cu familia dintr-un salariu mediu pe economie, deschide ziarul şi citeşte:

„Prognoza pentru 2013:

Conform ultimelor teste mediale, alegerile vor fi câştigate de Negru (CDU+CSU) în coaliţie cu Galben (FDP) iar Angela Merkel va rămâne Bundeskanzelarin pentru următorii 4 ani.

– Asta înseamnă că  ne va merge mai bine, îi spune îngeraşul cel optimist care stă pe umărul drept.

– Celor care mai cred în minuni, îi şopteşte drăcuşorul cel pesimist care stă pe umărul stâng şi adaugă: Europa Comunitară se zbate să iasă din criză. EURO încearcă să nu se ducă la fund. Grecii, portughezi, spaniolii, italienii, au o rată de şomaj care acoperă jumătate din populaţie.

– Încetează că ne apucă dimineaţa. Principalul e că  noi mergem în sus, îi spune îngeraşul cel optimist

– Dar ştii cum am ajuns la aşa o creştere? îl întreabă pe Otto drăcuşorul cel pesimist

– Sigur că ştie, doar la asta se lucrează de ani de zile, indiferent ce culoare au avut cei de la conducere, îi spune îngeraşul cel optimist. Ne-am făcut că nu ştim că grecii au minţit, că nu ştim că americanii ne spionează, că nu ştim că chinezii fură patentele, că nu ştim…

– Da s-a lucrat din greu la neştiinţă, îi şopteşte drăcuşorul cel pesimist.

– Chiar dacă lucrurile au ieşit acum la iveală, câinii latră caravana trece, îl persiflează îngeraşul cel optimist.

– Să vedem ce caravană, nu se lasă drăcuşorul cel pesimist.

Dacă vine carvana cu Steinmaier (SPD) la cârmă în coaliţie cu Verzii (Ecologişti) atunci iepurii şi mistreţii o s-o ducă bine, să nu mai vorbim de broaştele care pot trece nestânjenite arterele de circulaţie.

– Cum asta? se arătă mirat îngeraşul

– Iepurii se înmulţesc ca iepurii şi dacă duşmani naturali nu au, căci lupii au fost surghiuniţi în Europa de Ost, iar de împuşcat nu e voie, populaţia iepurească va depăşi în scurt timp populaţia omenească şi va avea pretenţia legitimă să conducă ţara.

– Şi broaştele?

– Peste tot unde există posibilitatea ca o broască să traverseze şoseaua, Ecologiştii vor face treceri de broaşte, numai că dungile nu vor mai fi albe ci verzi.

– Ei şi?

– Problema va fi, dacă o maşină poate încăpea între două treceri din astea verzi.

– Din cauza lungimii?

– Nu din cauza desimii, spuse drăcuşorul şi izbucni în râs.

– Vezi de treabă, ăştia nici dacă se aliază cu Gregor Gisi (Linke-stânga, foştii comunişti) tot nu ajung să strângă destule locuri în Bundestag (parlament) pentru a câştiga alegerile, spuse îngeraşul cel optimist.

– Mai ştii, te faci prieten cu „dracu” până treci puntea şi până la alegeri mai sunt două luni.

– Tu vezi totul negru, spuse îngeraşul cel optimist.

– Tu nu?

– Ba da, Negru (CDU +CSU) la alegeri.”

 

Otto se scutură de cei doi „sfătuitori”. Doar ştia să gândească şi singur. Atâtea combinaţii de culori, ce era el pictor? Scoase lista cu necesarul făcută în 2007.

 

1) O maşină, căci cea cu care trebuie să se ducă la serviciu are 12 ani vechime şi a început să coste mai mult reparatul, decât valorează maşina. (Schimbă 12 cu 18 şi bifă punctul ca nerezolvat).

 

2) O căsuţă cât de mică, ca să nu mai trebuiască să  plătească chirie lună de lună. Bani aruncaţi! (Bifă punctul ca nerezolvat).

 

3) Un concediu mai acătări, că ultimele concedii le-a şters de pe listă. (Bifă punctul ca nerezolvat).

 

Reluă socoteala cu noile cifrele date de statistici:

– Salarul lui înmulţit cu rata de creştere aduce pe an  un plus de X Euro. Asta e bine!

– Majorările de preţ în 2013, plus rata de inflaţie dau pe an, un minus de Y Euro. Y e mai mare ca X ! Asta iar nu e bine! Plus cu minus dă  şi în 2013 MINUS.

 

Luă lista, cu punctele tăiate, oftă din greu şi sublinie cu două linii: „DE FĂCUT ECONOMII !” Îşi readuse aminte de acelaşi citat, citit cândva, undeva: „Cu cât într-o ţară, se folosesc mai mult cuvintele «libertate», «democraţie» şi «drepturile omului», cu atât mai puţine «drepturi» şi «“libertăţi» are omul care trăieşte în această «democraţie»”.

 

Totul ca acum 6 ani, gândi el. Cu cât se folosesc mai mult cuvintele „dezvoltare”, „bunăstare” şi „creştere a nivelului de trai” cu atât mai puţin are „un Otto” din toate acestea, căci „dezvoltarea”, „bunăstare” şi „creştere a nivelului de trai” se pierd pe drumul de sus în jos şi până să ajungă la mine, nu a mai rămas nimic.

 

Dar parcă tot mai bine cu Negru+Galben (Merkel) decât cu Roşu+Verde (Steinmaier), căci totuşi nu vrea să trăiască într-o ţară condusă de iepuri. Lui Otto nu-i plăceau deloc morcovii! Să mai spună cineva că prognozele nu sunt folositoare!

 

Viorel BĂETU

Germania

15 august 2013

 

Omagiu antrenorului Ștefan Aftenie (Kaiac-Canoe –Constanța)

Posted by Gabriela Petcu On August - 4 - 2013

Stefan Aftenie 03.04.1948-03.08.2013”Toți suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi” (Mircea Eliade)

 

Prea curând a plecat dintre noi…sau poate acum a trebuit să se înalțe ca și cum misiunea sa aici, a ajuns la maturitatea universului. Și pentru că nimic nu mai era de făcut, și-a lăsat trupul chinuit de boală și suferința neputinței pământești și din iubire și pentru iubirea de viață, a plecat la ceruri.

 

A fost grea lupta sa din ultimii ani…Boala l-a învins… însă Victoria îi aparține pentru că timpul său aici, chiar dacă puțin, a fost intens trăit și justificat prin rezultate deosebite în lumea sportului, în cea a familiei, a prieteniei.

 

1976 a fost anul în care primele merite în sport s-au arătat sub forma medaliilor de aur la Campioanatele Naționale de Juniori ale României. Și au continuat. Timp de 30 de ani, dragul nostru antrenor Ștefan Aftenie, a fost extrem de serios în munca sa. A preparat sportivi de înaltă performanță – naționali, mondiali, olimpici. Întreaga familie s-a dedicat cauzei sportive. Marcela, soția sa și Gabriel fiul lor, au fost și sunt sportivi și antrenori. Suntem alături de ei în aceste zile triste și vom păstra în amintire, gloria unui om care a devinit nemuritor prin gestul existenței sale.  Mergi în pace, suflete!

 

Cu eternă prețuire,

noi, echipa primului an campion – 1976

Gabriela, Ani, Tecla și Anișoara

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SALVAŢI ROŞIA MONTANĂ (8) – DIN NOU LA ROŞIA MONTANĂ

Posted by Gabriela Petcu On July - 31 - 2013

 SALVATI-ROSIA-MANTANA-sigla2-wbCorneliu FLOREA

 

„Munţii noştri aur poartă

Noi cerşim din poartă-n poartă!”

(spusă cu durere de moţi,

scrisă de Octavian  Goga)

 

În zilele care au urmat după trecerea mea prin Roşia Montană am rămas aproape complet ataşat de ea. Mă obseda insistenţa companiei „Gabriel  Resourses”, care de 15 ani urmăreşte, pândeşte şi atacă vicios Roşia Montană pentru a o răpune şi a devora-o.  Mă obseda comportamentul unei părţi din mass-media românească ce se prostituează la solicitarea  gabrielenilor şi ca foarte mulţi ce cunosc ce fel de guvernanţi avem văd cei treizeci de arginţi cu care au trădat Roşia Montană, Munţii Apuseni! Obsesiile acestea m-au împins la mai multă informare, pentru a-mi consolida poziţia de voluntar în campania împotriva acestui proiect.

 

Mi s-a părut competente şi de reţinut afirmaţiile profesorului universitar Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţi Babeş-Bolyai şi membru al Academiei: „În privinţa acestui proiect şi al nocivităţii lui comunitatea ştiinţifică din România s-a pronunţat şi, după enumerarea celor ce fac parte din comunitatea ştiinţifică şi se opun proiectului, continuă: implementarea proiectului va duce la dispariţia în cvasi-totalitate a resurselor  valoroase, a patrimoniului cultural şi natural al sitului Roşia Montană, afectând ireparabil mediul”. Aşa va fi. Am citit multe dintre argumentele comunităţii ştiinţifice din România şi m-au convins prin demonstraţiile lor ştiinţifice de consecinţele dezastruoase ale proiectului RMGC (Roşia Montană Gold Corporation) şi observ cum se izbesc nu atât de limitarea intelectuală a guvernanţilor, cât mai ales de lipsa lor de caracter şi rapacitatea, avându-l în frunte pe jucătorul Băsescu Traian. Despre ultimul dintre aceştia, şi la propriu şi la figurat, istoricul Ioan Piso, directorul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei şi preşedintele Fundaţiei Culturale „Roşia Montană” scrie: „se vede cu ochiul liber că toate autorităţile statului – de la ultimul miliţian de acolo şi până la Traian Băsescu – toţi se transformă în activişti de propagandă şi în agenţi de sprijin ai mineritului după proiectul RMGC. Iar domnul Băsescu este cel mai activ în acest sens”.

 

Profesorul universitar Ioan Piso este recunoscut pentru două lucruri: întâi, este o somitate profesională şi didactică, al doilea fiind foarte inteligent şi analitic devine neiertător, caustic cu proştii, răii, ticăloşii. Parcă faţă de proşti e mai îngăduitor, nu şi în cazul Băsescu, care este şi ticălosul numărul unu din România. În articolul din ziarul „Cotidianul” îi aminteşte prim-ticălosului cum, în 2009, înainte de-a fi reales, a semnat „Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Conservarea Patrimoniului Naţional” în care este consemnată şi conservarea patrimoniului de la Roşia Montană şi se cere interzicerea  mineritului intensiv şi cu cianuri. Timpul a trecut de la acea semnătură şi profesorul adaugă: „Domnul Băsescu se poartă de parcă ar avea puternice interese materiale (personale, desigur) în proiectul minier de la Roşia Montană”. Paranteza cu personale, desigur îi aparţine semnatarului şi răzbunarea domnului Băsescu nu a întârziat, răzbunarea lui este recunoscută. În cazul de faţă, piratul răzbunător s-a folosit de doctorul veterinar Kelemen Hunor, pe care la aranjat pe funcţia de ministru al culturii româneşti, care l-a demis pe profesorul universitar Ioan Piso din funcţia de director al muzeului şi l-a împins să-şi ia umbrela din cuier şi să plece la pensie! În ce hal de degradare intelectuală şi morală sunt parlamentarii români dacă au dat cultura română pe mâinile unui veterinar, care este la fel de răzbunător precum căpitanul piraţilor. În paranteză, telegrafic, explicaţia: Kelemen Hunor are o consilieră personală, pe numele ei bun Csilla Heghedus, care i s-a plâns veterinarului cu lacrimi anti-româneşti că ardeleanul român, Piso, nu l-a ascultat , ba chiar l-a supărat rău pe tăticul ei de la Cluj, proiectantul Szabo Balint! Atât i-a fost românului ardelean! Să nu uit: ministrul veterinar lucrează din greu să încropească, cu ajutorul piratului, ţinutul autonom semisecuiesc –semiunguresc şi dacă va reuşi, şi eu nu văd nici o piedica în faţa paşilor mărunţi, căpitanul pirat  va fi pus de preşedinte onorific pe viaţă!

Dar ziaristul Mihai Tatulici îi întrece pe amândoi, şi pe veterinar şi pe prim-pirat, încă de pe vremea când a lansat ruşinea de a fi român, imediat după  Decembrie 1989. Până atunci fusese un aplaudac, în picioare, al epocii de aur şi flaşnetar, pe la toate colţurile, al partidului unic şi al conducătorului mărit, acum a ajuns să se prostitueze şi cu gabrielenii care l-au plătit gras, trimiţându-l în Noua Zeelandă să vadă cum funcţionează o mină. De atunci, nefericitul rebut intelectual a devenit flaşnetarul gabrielenilor la Realitatea TV. A fost trimis, tot pe banii lor, la Roşia Montană ca să-l atragă într-o cursă printr-un interviu pe  profesorul universitar Ioan Piso, ce se afla acolo. Profesorul s-a dus de bună credinţă, în ideea unui dialog pe baze de argumente. Dar rebutul intelectual Mihai Tatulici i-a pregătit argumentarea printr-un grup contra care l-au huiduit, insultat şi agresat pe profesor în public. Profesorul a părăsit emisiunea, fiindu-i milă de unii şi greaţă de alţii. Mihai Tatulici a jubilat că i-a ieşit emisiunea, că a  îndeplinit, cu succes, sarcina de manipulare a companiei care, desigur, îl va trimite să mai vadă şi alte mine. Oricâte mine ar vedea, veşnicul prostituat Tatulici nu va observa, că nu are cu ce, marea diferenţă dintre minele operate de „Gold Corporaţion” din alte părţi, amplasate fie prin deşerturi fie prin munţi pustii, faţă de  Roşia Montană, care se află într-o zonă dens populată, cu o istorie de două mii de ani marcată acolo. Toţi trepăduşii gabrielenilor, printre care şi această ruşine a mass-media româneşti, nu văd decât ce li se spune să vadă.

Multe am aflat, documentându-mă şi discutându-le la „Aletheia” până ce, într-o după-masă, aşa dintr-o discuţie cu scriitorul Virgil Raţiu ne-am urcat în Golfuleţ şi am plecat la Roşia Montană, care este la o aruncătură de băţ de noi, de numai 275 kilometri. Până la Cluj şoseaua este foarte bună – făcută de o companie germană. Să ajungem la Alba Iulia nu mai trebuie să trecem prin traficul Clujului ci printr-o nouă centură ocolitoare, trecem direct spre Turda şi scurtăm aruncătura de băţ. Centura, o veche şi bună idee,  trece la câteva sute de metri si pe lângă marea groapa de gunoaie a Clujului, la marginea căreia a apărut, de necrezut şi nemaivăzut în România socialistă, un micro-cartier nou-nouţ fabricat din materiale uşoare achiziţionate din groapa de gunoi, în care locuiesc cetăţeni români, fără diferenţe de etnie, religie, sex sau vârstă, deci democrată, europeană sută la sută, ce muncesc şi trăiesc din marea  groapa de gunoi a Clujului!

 

Am văzut şi un reportaj, prim plan, foarte bine făcut care m-a şocat. De necrezut ce diversă a devenit societatea clujeană de la dealurile pline de vile la acest modern bidonville de invidiat în toată Uniunea Europeană! De fapt este numai un eşantion al  noii societăţi româneşti care a ajuns din urmă capitalismul cu toate câte le are el!

 

Doamne fă-mi o favoare mică, învie-l pe Ceauşescu şi trimite-l într-o istorică vizită de lucru aici! Motorul Golfuleţului s-a oprit şi am auzit o voce: „Nu vrea să vă mai vadă, nu aţi fost mulţumiţi când v-a dat locuri de muncă şi apartamente la toţi, atâta pricepere i s-a dat, nu ştiam că va ajunge preşedintele vostru! Acum, lăsaţi-l în pace, s-a apucat şi aici de construcţia socialismului. Să  meargă Băsescu şi scutierul lui, Boc, să-i  asigure că dacă aprobă proiectul „Gold Corporation”, ăia  or să le creeze şi lor locuri de muncă!”

 

Motorul Golfuleţului s-a pornit din nou şi noi ne-am dus mai departe, dezgustaţi şi întristaţi, discutând de ce poţi vedea şi auzi la noi în ţară. De la Alba Iulia am luat-o spre Munţii Apuseni pe Valea Ampoiului pe un drum mai mult decât mizerabil. Vai de telescoapele Golfuleţului şi de cururile noastre! Am oprit la Zlatna să ne cumpărăm de-ale gurii, că ne pierduserăm pofta de mâncare după ce trecurăm pe lângă groapa de gunoi a Clujului, pe buza căreia se înălţa micro-cartierul liberilor scormonitori în gunoaie. Magazinul era plin şi de alimente şi de oameni, aveam aici şi o datorie la o doamnă vânzătoare, de la trecerea precedentă. Intrasem să-mi cumpăr ceva de mâncare, că io, ca ţăranul ardelean mănânc numai din traistă, dar nu mai aveau pâine. Doamna vânzătoare aflând ca sunt un drumeţ pe aici şi cum  peste tot se închidea mi-a tăiat din pâine ei patru felii şi mi le-a dat.

 

Doamne, de ce ai făcut poporul asta atât de omenos şi i-ai dat asemenea conducători ticăloşi şi trădători să-l distrugă, împreună cu străinii ţării? Nu mi-a răspuns, o fi fost la cină. Sau poate s-a plictisit de sâcâielile  mele. „Da de unde, nu te mai ia în seamă’’   Tac şi-mi văd de drumul cu gropi şi câini comunitari costelivi şi cu capul aplecat, dar care, odată cu deschiderea mineritului sub victoriosul steag a lui „Gabriel Resources” vor umbla mândri cu covrigi în coadă. Unii dintre noi, românii semănăm leit cu aceşti câini.

 

După Zlatna, spre Abrud, drumul devine absolut pitoresc în apus de soare  şi urcând într-un pas montan îmi dă impresia că intru în sufletul naturii mamă, mă simt bine în natura Ţării  Moţilor. Ce ruşine că nu o cunoaştem cu toţii, că nu o îngrijim şi preţuim cum s-ar cuveni. Şi fără să vreau gândurile mă poartă în Olanda, unde oamenii ţării de o mie de ani ridică diguri solide împotriva unei mări mai înalte, ameninţătoare transformând nişte terenuri mlăştinoase în ţară frumoasă, grădina de flori a lumii prin ei înşişi. Iar noi cu atâta frumuseţe şi bogăţie nu suntem în stare nici de nişte drumuri ca lumea, nu mai suntem în stare nici să ne exploatăm aurul nostru. Suntem încă aici, o parte, suntem genetic foarte bine înzestraţi, majoritatea, dar am ajuns ultimii din Europa în privinţa griji şi randamentului faţă de ţară. După ce trecem pasul, coborând, începem  să ne uităm după o pensiune unde să înnoptăm, nu prea sunt.

 

Ce turişti să vină pe drumuri rele ca ăsta? Se mai găsesc, uită-te la noi! Şi într-adevăr, nu după mult timp ne-a ieşit la marginea drumului Pensiunea „Detunata”. Excepţional de frumos amenajată, modernă, confortabilă, foarte curată, deci se poate. Şi nu eram singurii, erau şi nişte nemţi veniţi pe motociclete, ce stăteau pe terasă la o bere „Ursus”.  Noi ne-am dus în gradină într-un chioşc frumos amenajat  unde ne-am scos merindele şi glajele din traistă şi ne-am apucat de mâncat şi povestit câte în stelele de deasupra noastră, că lună nu era în seara noastră din Munţii Apuseni. Virgil m-a ascultat, ironizându-mă din când în când, cum plăsmuiesc io Tirolul Românesc aici în Munţii Apuseni, prin noi înşine. Şi când am terminat glajele, târziu după miezul nopţii, ne-am luat vorbele şi visele cu noi şi ne-am dus la culcare.

 

Paragina din centrul istoric al Abrudului l-a stânjenit rău pe Virgil, îndeosebi starea de degradare a Bisericii Unitariene şi a casei monument istoric unde au fost trădaţi şi deţinuţi conducători moţilor la Răscoala din 1784.  Până la Roşia Montană  mai erau puţini kilometri, ultimii în pantă, printre nişte clădiri una mai dărăpănată ca alta, dar lăsau de înţeles trecutul lor frumos al bunăstării de atunci ce acum s-a transformat în monumentalitate neglijată. Piaţa veche din centrul istoric, deprimantă şi bandajată de gabrieleni era aproape pustie, cu cutia Poştei Romane, roşie şi prăfuită, căzută pe o rână de pe suportul ei metalic, aşteptând şi ea să se dea drumul la minerit în speranţa ca atunci vin „investitori canadieni” şi o aşează şi pe ea, înapoi pe suportul ei. Să aştepte sănătoasă. Am revăzut cu interes muzeul aurului şi apoi am traversat piaţa la centrul „Gabriel Resourses” unde am fost invitaţi politicos de o altă doamnă să-i ascultăm explicaţiile binefacerilor aduse de proiectului RMGC, ceea ce am şi făcut cu luare aminte, dar în momentul când doamna a văzut reportofonul în mâna lui Virgil, i-a spus să-l închidă. Virgil i-a arătat legitimaţia de ziarist, degeaba. Din acel moment politeţea doamnei s-a întrerupt, precum curentul electric în epoca de aur. Am mai rămas câteva minute într-o conversaţie lâncezită şi apoi am plecat cu pliantele sub braţ.

 

Am coborât la fosta administraţie a minei, Societatea „Roşiamin2, unde, împreună cu un grup venit din Ungaria am coborât în istoria de acum optsprezece secole, în galeriile săpate de minerii şi sclavii romani. Am coborât 150 de trepte şi fiorii reci ai istoriei trecute, atât de bine povestită de ghid, inginerul miner Valentin Rus, ne-a însoţit în cei câţiva kilometri de galerii trapezoidale, electrificate acum, dar pe vremea aceia luminate doar de nişte opaiţe slabe ce aveau nişe speciale în pereţii minei. Grupul din Ungaria era unul feminin ce avea două translatoare din Cluj şi m-a impresionat prin seriozitatea cu care ascultau  şi prin întrebările puse. Erau inteligente şi rafinate în acelaşi timp.

 

După vizitarea galeriilor am urcat la suprafaţă şi am vizitat muzeul în aer liber cu vestigii romane şi maşini unelte folosite în mină din evul mediu până în epoca modernă, apoi am vizitat muzeul interior încărcat de fotografii, planşe şi minereuri aurifere. Aici, inginerul miner a  continuat cu interesante explicaţi şi răspunsuri la întrebări din partea grupului unguresc foarte interesate, ţintite, se vedea că au multe noţiuni şi informaţii despre situaţia de la Roşia Montană. Am observat cum inginerul minier a ocolit cu pricepere întrebările despre proiectul RMGC, rămânând la suprafaţă şi trecând cu şiretenie subtilă la istoria şi monumentelor romane de la Roşia Montana, în care s-a dovedit un adevărat expert. Noi am fost politicoşi, am lăsat vizitatoarele să-şi epuizeze întrebările, după care au mulţumit şi au plecat. Atunci, l-am încolţit noi cu întrebări, la care ne-a răspuns calm, politicos tot la suprafaţă, folosindu-se de… „nu ştiu”, „nu cunosc’” şi chiar de „no comment”!

 

Zâmbind, Virgil la întrebat cum se face de ştie aşa de bine ce a fost aici, acum aproape două mii de ani şi nu ştie ce se întâmplă astăzi în Roşia Montană? Domnul inginer miner, Valentin Rus ne-a privit pătrunzător  un moment şi zâmbind  blând a spus: „Ştiu ce se întâmplă, pentru că este la vederea oamenilor cu vedere, dar eu nu vreau să  fiu  avocatul unei părţi. Adevărul trebuie înţeles şi judecat la lumină, nu ascuns în galeriile propagandelor avocăţeşti! Pentru mine, miner fiind, susţin că se mai poate mineri aici,  pentru încă multe generaţii, dar să minerim aşa puţin şi pe îndelete ca înainte. Cred însă că trebuie să mai facem şi altceva aici în Munţii Apuseni pentru bunăstarea îndelungată a moţilor! Şi din nou, ca inginer miner care m-am ocupat de istoria mineritului, spun că Roşia Montană, înainte de toate, trebuie să devină în ochii lumii ceea este de fapt… cel mai mare muzeu autentic al mineritului aurului şi argintului din lume, pentru că însumează 150 de kilometri de galerii, în toate formele de la începuturile făcute de daci şi romani  trecând continuu prin  toate epocile societăţi până astăzi…”

 

Muzeu al douăzeci de secole prin el însuşi este o mină de aur continuă pentru generaţii şi generaţii de localnici dar şi pentru vizitatorii din întreaga lume. Nemţii şi austrecii au făcut din asemenea mine muzee, cu toate că sunt mult mai mici decât cele de la Roşia Montană, dar comunităţile din jurul lor au prosperat prin acest turismul miner. Să mai adaug şi vestigiile romane, şi clădirile istorice care se află în frumosul peisaj al Roşei  Montană şi vă asigur că va fi cel mai mare şi mai interesant muzeu de acest gen din lume…

 

Corneliu FLOREA

august  2012 – iulie 2013

Winnipeg  –  Canada

Yarnell2013Octavian CURPAȘ

 

Incendiul din Yarnell, Arizona, care a fost foarte mediatizat în ultima vreme, a lăsat în urma lui câteva mii de hectare distruse, peste 200 de case arse şi 19 familii îndoiliate. Familiile celor 19 pompieri morţi la Yarnell, Arizona, vor primi ajutoare de deces standard, specifice angajaţilor care oferă prim-ajutor (first responders).

 

Familiile celor şase pompieri care erau angajaţi cu normă întreagă vor primi fiecare suma de 470.000$ şi până la 100.000$ pe an pentru tot restul vieţii al soţiei. Familiile celor 13 pompieri angajaţi cu jumătate de normă sau sezonieri vor primi fiecare suma de 328.000$ şi o compensaţie lunară bazată pe salariul avut. Nu vor primi însă ajutor lunar de urmaş, asigurare pe viaţă sau de sănătate. Cei 19 pompieri de elită care au murit pe data de 30 iunie, 2013, când flăcările au cuprins zona în care se aflau, au fost angajaţii unei staţii de pompieri din oraşul Prescott. Acestor ajutoare li se adaugă, potrivit cotidianului „The Arizona Republic”, milioane de dolari care continuă să fie donate familiilor îndoliate, de la diverse firme şi persoane private.

 

Ajutoarele de deces pentru soţiile, copiii şi părinţii profesioniştilor din Arizona sunt stabilite şi aplicate conform standardului, pentru cei care îşi pierd viaţa la datorie. Informaţiile despre ajutoarele de deces au fost furnizate joi, 18 iulie, de către Primăria oraşului Prescott, pe baza unei legi care presupune publicarea ajutoarelor oferite de către stat. Aproape toate ajutoarele financiare sunt exceptate de taxe. Organizaţia „The 100 Club of Arizona”, care sprijină familiile pompierilor, poliţiştilor şi paramedicilor răniţi sau morţi în timpul serviciului a donat de asemenea câte 15.000$ familiilor celor 19 pompieri. Membrii acestor familii au refuzat să ofere declaraţii de presă vizavi de ajutoarele primite. Locuitorii din Yarnell însă au declarat că sunt copleşiţi de ajutorul conaţionalilor care şi-au oferit suportul pe mai multe planuri pentru reclădirea gospodăriilor distruse de incendiu. Cel mai substanţial ajutor a venit de la o organizaţie publică numită „Public Safety Officer’s Benefit Programs”, care se află în parteneriat cu Departamentul de Justiţie şi agenţiile locale şi federale de siguranţă publică. Complementar ajutoarelor de la stat şi guvern, aproximativ 150 de persoane sau grupuri s-au oferit să adune bani pentru victimele incendiului de la Yarnell. Printre acestea se numără: Arizona Diamondbacks Foundation, Arizona Community Foundation, American Red Cross, United Phoenix Fire Fighters Association, Prescott Fighter’s Charities şi „The 100 Club of Arizona”, menţionată şi mai sus. În cazul celor care au fost căsătoriţi, compesaţiile vor fi primite de către soţiile lor, iar în cazul celor care nu au fost căsătoriţi, ajutoarele vor merge la părinţii sau copiii acestora.

Soţiile pompierilor vor primi ajutor financiar lunar atâta timp cât vor fi văduve, pierzându-şi anumite beneficii şi compensaţii lunare în momentul în care se recăsătoresc.

 

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

 

MARILE PUTERI ŞI DEMOCRATIZAREA – CONDUCEREA LUMII

Posted by Gabriela Petcu On July - 20 - 2013

ROMAN-Viorel-wbViorel ROMAN

 

Studiu prezentat la cel de al

XXXVII-lea Congres Internaţional al Academiei Româno-Americane

Universitatea de Studii Politice şi Economice Europene „Constantin Stere”

Chişinău, Republica Moldova

4-9 iunie 2013

——————–
I. Lume depinde de occident, de IMPERIUL ROMAN, astăzi UE, USA, NATO, OECD, de Lumea întâia, a ţărilor puternic dezoltate. Centrul.


II. Lumea a doua, LIMES-ul Imperiului, trăieşte din impulsurile teologice, culturale, economice, ştiinţifice, militare ec., care pleacă de la Centru.

 

III. Lumea a treia subdezvoltată, sunt BARBARII, la care n-au ajuns Vechiul şi Nou Testament, ei sunt sclavii păcatelor, asistaţi social de la Centru.

 

***
1) Roma este punctul de plecare şi aspiraţia tuturor românilor. Acuma ei sunt la LIMES între Centru şi Barbari, numai formal în UE, pentru că Bucureştiul e încă în lanţurle grele ale duhovniciei şi soborniciei ortodoxiei moscovite şi constantinopolitane.


2) Transilvănenii au luat contact cu occidentul prin catolicismul maghiaro-german şi au suferit secole de a rândul până când Roma le-a întins în anul 1700 o mână de ajutor, aşa au ajuns ei la descoperirea originii romane şi au articulat programul naţional.


3) Moldovenii au luat contact cu occidental prin catolicismul polonez de la Cracovia în evul mediu. Fără ocupaţie militară şi asuprire cruntă că în Ardeal, aici s-a relizat cea mai reuşită simbioză culturală romano-occidentala, în afară de Şcoala Adeleană, care este etalonul încă neegalat al programului de emancipare naţională şi socială. Valahii au luat ultimii contact cu occidentul la Paris, în capitala sec. XIX. Protejaţi bine de influenţă din apus de turci, greci, ruşi şi sârbi, legăturile lor cu vestul au loc pe filieră culturală, iluminista, laică, franţuzească. Teologia catolică le este încă necunoscută.


4) Faptul că Bucureştiul e capitala acestor provincii diferite, în raport cu UE şi continuă politica greco-pravoslavnica antioccidentală, eludând proiectul Şcolii Ardelene, au dus la Ghinionul de a fi moldo-valah. Pentru că după Unire 1918, România trebuia să devină o dioceză a Romei. Decizia a fost alta: un patriarh ortodox îmbrăcat în alb a continuat linia greco-pravoslavnica, până când s-au prăbuşit artificiile culturale şi toată ţara. Cu toate astea, moldo-valahii cred că ei sunt modelul care trebuie urmat de toţi românii, nu modelul Corifeilor Şcolii Ardelene. Vechea dilema, Moscova, Athos sau Roma.


5) Astăzi românii văd că ţara lor merge într-o direcţie greşită, pentru că occidentul n-are încredere în greco-ortodocsi şi nici ei nu au încredere, poate că nici nu înţeleg ce vor de fapt occidentali de la ei. Şi ceea ce este şi mai grav, moldo-valahii vor în Europa, dar nu vor să continuie dialogul început în mai 1999 de Fericitul papa Ioan Paul ÎI la Bucureşti.


6) Din 2012 ardelenii au al treilea cardinal. Preafericitul Lucian Mureşan, pariarhul Bisericii Unite, este în Senatul de la Roma, condus de papa Benedict XVI. În peroada interbelică ardelenii aşteptau ca moldo-valahii să se coacă, adică să înţeleagă rostul orientării spre Roma. Rezultatul a fost însă pe dos, moldo-valahii i-au oprimat şi interzis, cu autorul Moscovei, pe uniţii ardeleni până în anul 1989, iar de atunci nu s-a schimbat mai nimic. De aici sentimentul penibil de timp pierdut şi de resemnare în tot estul.


7) Cu un patriarhat unit cu Roma şi celălalt oscilând între a doua şi a treia Romă, Constantinopol, Moscova, sau chiar a patra, Bucureşti… există şi alternativă ca ortotocsii moldo-valahii să se coacă sub oblăduirea UE/NATO, sau în cel mai rău caz, împreună cu grecii şi bulgarii să se elibereze de constrângerile, fără o comuniune cu Roma, de neînţeles a codului canonic romano-catolic actualizat şi modernizat, aşa zisul acquis communautaire al UE, şi să formeze un Bloc Ortodox, de la Moscova la Muntenegru.

***
500 de ani au supravieţuit moldo-valahi sub cea mai incompetentă administraţie din lume, cea turco-fanariota, 50 de ani sub cea sovietică. Acuma ei sunt în Europa numai aparent, pentru că noua statuie a lui Kemal Atatürk pe Calea Victoriei şi faptul că în locul Aeroflot-ului rus s-a instalat la Bucureşti Turkish Air pe Magheru sunt indicii mai sigure.

Moldo-valahii sunt în continuare provinciali turco-pravoslavnici, chiar dacă bacşişul se cheamă acuma comision şi Înaltă Poarta e UE. De la vlădica la opincă nu s-a schimbat mai nimic. (Vezi pe www.viorel-roman.roScrisoarea deschisă adresată poporului român” de arhimandritul Iustin Parvu şi pe www.badpolitics.ro Lucian Croitoru de la BNR: „În România nu e capitalism, clicile antreprenori de carton-politicieni au acaparat economia”)

Ca şi Vodă, preşedinţii moldo-valahii au o soartă ca sub fanarioţi. Ceauşescu este lichidat, Iliescu a lichidat economia, Constantinescu s-a auto lichidat, Băsescu vrea o amnestie pentru el şi îi pregăteşte pe evreii Ungureanu & Tismăneanu cel Tânăr să-i convingă pe naivi că o formă fără fond, statul lui, o ficţiune dependenta de FMI, e cu UE compatibil. Cam cum au încercat şi eşuat sub sovietici şi Ana Pauker & Tismăneanu cel Bătrân.

Nouă clasă politică imită establishment-ul din vest. Cutumele turco-fanariote sunt însă cât se poate de reale. Vodă e deasupra legii şi împreună cu boierii cei mari decid totul în Consiliul Suprem de Apărare al Ţării. Baronii locali, boierii mici şi maziliţii îşi cumpără imunitatea cum pot şi chiar trebuie să suporte procese de corupţie, acum la modă în Europa.

Totul s-a privatizat, învăţământul, sănătatea, siguranţă personală, sărăcia, armată. Cei care supravieţuiesc cu câţiva euro pe zi sub administraţia de la Bucureşti n-au încotro. Aşa că nu-i surprinzător că milioane fug spre vest. Oricum, din toate timpurile, numai în occident s-au putut afirma Enescu, Brâncuşi, Vlaicu, Vuia, Coandă, Cioran, Eliade etc. Probabil că în cultura de anonimat de la Porţile Orientului nu ar fi ieşit din mediocritate.
La moldo-valahi nu există o clasă de mijloc sau o burghezie naţională, că în apus, ci numai intermediari, agenţi, dealeri, vătafi, interlopi, care cu toţii sunt hotărâţi să distrugă orice şansă de integrare reală în UE, pentru că ei nu au o religie, ci popi, care să-i ierte  mai mult decât pot ei fura. Zeci de miliarde de euro le stau la dispoziţie ca să modernizeze ţara, dar ei nu le folosesc pentru că ar trebui să dea socoteală la UE pentru ei.
Nu mai există bănci sau întreprinderi autohtone notabile, ci numa filiale a unor bănci şi companii străine. Totul depinde de buget şi de şansa de a primi contracte privilegiate, bineînţeles în cârdăşie. Contractele, examenele, licenţele, locurile de muncă, aprobările devin facile numai prin corupţie, influenţă, spaga etc. Capitalism de cumetrie.
Că de la buget se fură, ştie arhimandritul Pârvu şi cum: „Slujbaşii ţării, căftăniţii vând la preţ de piatră seacă şi fier vechi bunurile realizate de tine, sub oblăduirea şefilor lor,  împart banii, apoi sunt judecaţi de ochii lumii şi primesc pedepse cu suspendare, adică mulţumesc, la revedere, te chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale.”
Croitoru e mai puţin folcloric: „Clicile antreprenorilor de carton ale politicienilor nu se îmbogăţesc din riscurile pe care şi le asumă pe bani proprii, ci din alocările de la buget, iar cei care plătesc impozite şi taxe n-au ce face, au ghinionul de a fi moldo-valahi, români captivi.”
Marile puteri şi democraţia 2012
România e în UE/NATO (forme noi ale Sfântului Imperiu Roman/Liga Creştină), dar trebuie făcută totuşi o diferenţiere între ardeleni, care au făcut parte din Sfântul Imperiu Roman până în 1806 şi din Imperiul Habsburgic până în 1918 şi moldo-valahi, care au supravieţuit 500 de ani sub cea mai coruptă administraţie orientală şi 50 de ani sub cea ortodoxo-comunistă. Ambele pe picior de război cu occidentul. Teologia, sistemul de drept occidental sunt complet străine moldo-valahilor. Munţii Carpaţi despart din totdeauna civilizaţia occidentală de cea de ortodoxă, orientală.
În orient, de la începutul istoriei, faraonul, împăratul, secretarul general PC, preşedintele este „rege şi preot “(Geneza 14, 17-24), de natură divină. În occident, papa şi împăratul au misiuni diferite, ceea ce a dus treptat la emanciparea nobilimii, apoi a oraşelor, burgheziei, proletariatului şi în final s-a creat o societate civilă democrtică, de neînţeles şi inacceptabilă în orient. Acum moldo-valahi mimează o societate civilă democratică, dar ea nu are nimic de a face cu modelul original, după cum am putut constata la lovitura de stat şi referendumul din 2012. (Vezi comentariile divergenţe din presă occidentală şi cea ortodoxă şi corespondenţa Ponta – Barosso)
În „Jaful vs dreptul de a nu minţi”: Libertatea politică nu poate exista fără libertate economică! (Lucian Croitoru face la 2 august 2012, pag.13 în www.HotNews.ro, cea mai competentă analiză a situaţiei socio-politice din România. Bibliografia, metodologia sunt exclusiv occidentale, asta face şi mai clară incompatibilitatea dintre moldo-valahi şi occidentali. Preşedintele la Bucureşti este „rege şi preot“, înscăunat din graţia marilor puteri protectoare, apoi tot harul puterii purcede de la el.
Sub turci, sultanul vindea scaunul domnesc, apoi domnitorii moldo-valahi dădeau, vindeau toate demnităţile la boieri, care vindeau posturi şi sinecure la prostime. Mitopolitul la fel, îşi cumpără postul şi hirotonisea pe bani (simonie). După 1774 ţarul rus, ajuns protector al ortodoxiei, se implica direct la înscăunarea domnitorilor la Bucureşti şi Iaşi. La înscăunarea dinastiei germane, Moscova a fost neglijată, cu atât mai mult s-a implicat după 1944 cu Ana Pauker şi după 1989 cu Ion Iliescu, care au avut şi acordul occidental în lichidarea lui Ion Antonescu şi Nicolae şi Elena Ceauşescu.
România este o ţară ortodoxă unde ţarul rus are un cuvânt greu de spus şi cine aude „Vocea Rusiei” constată că Băsescu n-are binecuvântarea Moscovei. Asta i-a determinat pe Iliescu/Voiculescu şi secţia de tineret Ponta/Antonescu să-l înlăture pe Băsescu şi să organizeze un referendum spre bucuria ruşilor şi dezacordul Europei. Oricine ar câştiga, cutumele orientale multiseculare, corupţia, clientelismul moldo-valah  nu va fi înlăturat peste noapte. Croitoru constată chiar că libertatea politică la români se deteriorează în 2012 ca urmare a unui „deficit substanţial de libertate economică, cu rădăcini adânci în dreptul de proprietate precare şi în corupţia înaltă“.
Într-adevăr, în lumea modo-valahă, după cum am văzut mai sus, totul aparţine din moşi-strămoşi domnitorului, care dă ce vrea, după bunul său plac, supuşilor. O liberate economică, ca în vest, în Sfântul Imperiu Roman/UE, n-a exiata niciodată la Dunărea de Jos, iar drepturi de proprietate egale cu cele ale „regelui şi preotului” protejate de o justiţie independentă, sunt de neimaginat, nici nu există în concepţia ortodoxă. O departajare a puterilor, că în occident, e de neimaginat în orient.
În România, deficitul de libertate economică a apărut în urma unui jaf „subtil “de mari proporţii, la care toată lumea a asistat după 1989 „şi sclavii lui Ceauşescu ajung sub Iliescu, care menţine drepturile de proprietate neclare pentru a-i putea răsplăti pe credincioşii săi revoluţionari, baroni şi asistaţi sociali”. Poate fi acest biotop parazitar oriental propice unei evoluţii economice prospere şi a unei democraţii? Societate civilă? Intenţia de a corecta ceva sub Constantinescu, care l-a primit în acest sens, fără avizul Moscovei, pe Fericitul papa Ioan Paul II la Bucureşti, eşuează.
După ce Iliescu revine la putere cu prim-ministrul Adrian Năstase depăşeşte toate normele corupţiei fanariote. Apoi este ales Băsescu cu speranţa că va face Dreptate şi Adevăr, că va combate cel puţin corupţia înaltă şi va reda o oarecare libertate oamenilor şi firmelor. Cine va învinge, Iliescu, Năstase, Ponta sau Băsescu? Orient şi occident? Românii aleg între modelul greco-ptravoslavnic şi UE/NATO. Grecia a inspirat guvernele care au dublat din burtă salariille, pensiile şi ajutoarele sociale. Rusia paternalistă, autoritară a lui Putin este modelul USL. Occidentul cere departajarea puterilor, o justiţie independentă şi un stat de drept, condiţie sine qua non a integrării în Europa.

„În România, numărul pensionarilor şi al angajaţilor din sectorul public şi al celor asistaţi social este de peste două ori mai mare decât numărul celor care muncesc în sectorul privat” (Croitoru). Exact pe dos ca la anglo-americani sub Thatcher şi Reagan, unde 2/3 din alegători îşi permit să neglijeze interesele a 1/3 de asistaţi social. Vor reuşi ruşii şi asistaţii sociali să-şi impună voinţa celor ce muncesc?
În România pe lângă (1) drepturi de proprietate precare, (2) afacerişti cu imunitate parlamentară dependenţi de jaful de la bugetului de stat, (3) buget cronic deficitar şi asistat de UE şi FMI, (4) o birocraţie supradimensionată, coruptă la toate nivelurile şi (5) mai bine plătită decât salariaţii de la firmele productive, (6) o libertate de expresie şi o presă îndoielnică, (7) crearea artificială a unei majorităţi de 2/3 de „pomanagii”,  desăvârşeşte o societate genuin orientală.
Sclavi lui Ceauşescu, Iliescu şi dizidenţii lui Băsescu îşi pun 2012 nădejdea într-un preşedinte providenţial, care să le satisfacă nevoile. Bineînţeles după ce UE/NATO şi Rusia, marile puteri protectoate, se vor înţelege.
De la Pacea de la Kuciuk Kainargi, 1774, Rusia puterea protectoare a tuturor ortodocşilor din Imperiul Otoman, hotărăşte împreună cu sultanul turc, apoi cu occidentalii, cine să-i conducă pe moldo-valahi. Asta s-a văzut mai recent şi la Yalta, 1944, şi Malta, 1989, unde Iosif. V. Stalin şi Mihail Gorbaciov au obţinut acordul de la occidentali că Ana Pauker şi Ion Iliescu să exercite, din graţia lor, puterea la Bucureşti.
După Iliescu, pregătit sub Stalin şi favorizat de Gorbaciov, preşedinţii moldo-valahi Emil Constantinescu şi Traian Băsescu nu mai au binecuvântarea Moscovei. Şi mai nou occidentalii, în special USA, consideră că democraţia atee, n-ar mai avea nevoie de un patronajul pravoslavnic. Asta a iscat un conflict major, după condamnarea şi întemniţarea la Jilava a fostului prim-ministru, ministru de externe şi preşedintelui PSD, profesor dr. Adrian Năstase, desemnat de Iliescu, ca succesor legitim.
2012 lupta pentru putere, graţierea lui Năstase s-a încheiat cu un referendum. Pentru că la ortodocşi preşedintele este „rege şi preot”, Iliescu şi fidelii lui cer mai degrabă binecuvântarea Moscovei decât a occidentului, a Romei. Ironia soartei face că după Pauker să vină la putere Dej şi Ceauşescu, care s-au visat independenţi. Primul moare iradiat, al doilea lichdat. După Iliescu, Constantinescu e înlăturat după ce l-a primit, împotriva liniei pravoslavnice, pe Fericitul Ioan Paul II. Băsescu are încă doi ani de domnie sub patronaj UE/NATO, fără de care ar avea probabil soarta celor potrivnici Moscovei.

Ce vor marile puteri? Ruşii îi văd pe moldo-valahi din 1774 în sfera lor de influenţă, pentru că dacă şi ei se unesc cu Roma, ca ardelenii, pierd legătură cu slavii de sud. Occidentalii nu ageaza expansiunea ruşilor spre vest şi sunt împotriva dominaţiei lor în Balcani. Roma şi a treia Romă, Moscova, lupta să moştenească defunctul Imperiu Otoman. Vechea dilema a Chestiunii Orientale, care se va rezolva la refacerea unităţii creştine.

Cine priveşte cât de sumar harta conflictelor observă că mai toate sunt în fostul Imperiu Otoman – Ucraina, Caucaz, Irak, Siria, Liban, Israel, Palestina, Yemen, Egipt, Tunisia, Libia, Grecia, fosta Jugoslavie, Transilvania, Moldova/Transnistria – unde pravoslavnicii şi creştinii occidentali n-au ajuns la un modus vivendi nici după secole, iar musulmanii sunt din nou neglijaţi, periferizaţi şi fireşte, revoltaţi.
După 1989 refacerea unităţii creştine a eşuat, aşa că acuma nici creştinii orientali, nici cei occidentali nu pot renunţa la Limesul de la Dunăre de Jos, din care fac parte şi românii despărţiţi de Carpaţi. Ruşii şi moldo-valahii aspira la un model ortodox autoritar, mimetic occidental, á la Putin. Occidentalii şi ardelenii uniţi cu Roma vor un stat de drept, disciplina contractului, garantarea proprietăţii şi libertăţii politice. Asistăm la o nouă şansă de emancipare a tuturor românilor sub patronajul marilor puteri sau un nou eşec la Porţile Orientului?
OCCIDENTALIZAREA ROMÂNILOR 2012
Conflictul dintre lumea anglo-saxonă, atlantică şi cea continentală, cental-europeană, germanică, a generat un război de treizeci de ani 1914-1945 menit să distrugă complet Germania. Asta a urmărit şi a declarat deschis Churchill şi contemporanul nostru Kissinger confirmă asta din nou: în ultimă instanţă s-au purtat două războaie mondiale pentru a inpiedica rolul dominant al Germaniei.
Apoi integrarea germanilor ocupaţi militar de anglo-americani într-o organizaţie paneuropeană, urmărea inpiedicarea refacerii unui nou Reich. De aceea nu-i de mirare că atunci când, cu sprijinul lui Gorbaciov, Germania redevine suverană, atât Thatcher cât şi Mitterrand sunt inpotrivă.
Armata germană sub comanada NATO şi cu DM dizolvată în EURO, a garantat o perioadă vechea supremaţie anglo-americană, dar avântul al BRIC-ului (Brazilia, Rusia, India, China), slăbiciunea PIIGS (Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia, Spania) au creat din nou condiţii pentru refacerea rolului dominant al Germaniei, a cărei export a depăşit deja o mie de miliarde de EURO.
Din nou, care pe care? Se va europeiza, adică slăbi, Germania, cum vor anglo-americanii sau se va disciplina, germaniza UE? Răspunsul la aceste întrebări se decide acum în tratativele de salvarea a Greciei de la faliment şi de implementarea disciplinei financiare, fără de care e în pericol.
Germania încurcă din nou lumea. La Atena se arde public drapelul german şi portretul doamnei Merkel e inpodobit cu svastica nazistă. Londra nu vrea să renunţe la industria ei financiară. Nu numai Italia şi Spania nu-s obişnuite cu rigorile productivităţii muncii, competitivităţii şi fiscului de tip german.
În aceaste vremuri tulburi este ales prim-ministru Mihai Răzvan Ungureanu, specialist în iudaism, care se trage din familie de evrei intelectuali din Iaşi, iar Preafericitul Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Romane Unite, va fi făcut cardinal de către Papa Benedict al XVI-lea în cadrul unei ceremonii, după care va celebra sfânta liturghie în Catedrala Sfântu Petru din Roma.
Occidentalizarea este acum misiunea acestor două personalităţi, pentru ca preşedinţii moldo-valahi Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu nu au depăşit cadrul formal pe acest tărâm. Ca şi la greco-ortodocşii, moldo-valahii sunt obedienţi cutumelor asiatice a turco-musulmanilor. Fără model şi sprijin occidental statul condus de greco-ortodocşi este o formă fără fond, adică falimentar.
Occidentalizarea românilor este strâns legată de aportul Şcolii Ardelene în articularea programului de emancipare naţională, culturală şi socială, apoi în realizarea Unirii din1918. Faptul că Biserica Unită cu Roma nu a reuşit să treacă Carpaţii în lumea moldo-valaha dominată de curentele culturale occidentale şi greco-pravoslavnice este încă un handicap în moderizarea ţări.
Din sec. XIX până la exodul din anii 1950, evreii au fost în prima linia a modernizării, industrializării şi a realizării legăturilor comerciale occidentul. Fără Biserică Unită interzisă, fără evreii şi germanii, dictatura de dezvoltare s-a inpotmolit în propriul ei succes, pentru că fost incapabilă să accepate că fără o cooperare şi coordonare a economiei cu occidentul… totul e o construcţie pe picioare de lut.
Refacerea unităţii naţionale religioase, crearea unei unice Patriarhii Române Ortodoxe unite cu Roma, concomitent cu crearea unor legături economico-financiare reale, nu mimetice, cu occidentul este din ce în ce mai evident, imperativ şi în interesul naţional în următoarea perioadă, indiferent dacă şi cum vor depăşi Germania, Uniunea Europeană şi EURO inpasul din zilele noastre.

INTERESUL NAŢIONAL 2012
Milioane de românii ortodocşi votează cu picioarele şi plecă în occident şi nu numai ei resping interesul naţional actual formulat de greco-pravoslavnici, de masoni, de adepţii curentelor culturale occidentale şi vor drepturile omului, aşa cum sunt formulate ele în vest, de Roma eternă – Libertate (nu teoretică, ci şi materială!), Dreptate şi Pace.
Românii în calea imperiilor, culturilor, religiilor au avut în decursul timpului interese aşa zise naţionale dictate de alţii, nu de rare ori care se bat cap în cap. Cu toate astea există un interes naţional autentic, chiar dacă-i mai greu de descifrat. Numai cei cu o unitate a limbii, scrisului şi religiei – China, Israel, Vatican – au unul cât se poate de clar.
Transilvănenii se orientează spre Roma, moldo-valahii spre a doua şi a treia Romă, Constantinopol/Moscova. Bucureştiul se vrea a patra Romă. Aceste orientări duc la interese naţionale diferit cu toate că din toate timpurile şi la toate neamurile interesul naţional cere unitate şi emanciparea naţională, economică şi socială. O retrospectivă.

1600, în alianţă cu Papa de la Roma, Mihai Viteazul face unitatea naţională, dar e ucis pentru că  el tratează şi cu neortodocşii din Constantinopol, care îl voiau Împărat al Bizanţului, şi cu a treia Romă, Moscova, care avea interese contrare papei de la Roma.
1700, ortodocşii din Transilvania se unesc cu Roma, dar nu sunt urmaţi de moldo-valahii obedienţi Constantinopolului. În loc să se orienteze spre Roma, Cantemir Vodă se aliază cu a treia Romă, Moscova. Sultanul confruntat mereu cu rezistenţa romanilor, da apoi tronurile moldo-valahe fanarioţilor a căror interes era îmbogăţirea personală.

1774, după pacea de la Kuciuc-Kainargi, decăderea Imperiului Otoman şi ascensiunea celui Rus duc la înlăturarea greco-fanariotilor la Bucureşti şi Iaşi şi înlocuirea lor cu domnitori autohtoni, dar din graţia Sultanului turc şi a Ţarului moscovit.
1859, după victoria occidentului în Războiul Crimeii, Alexandru Ioan I Cuza aspira la refacerea unităţii cu Roma ca fraţii lui din Transilvania, dar este trădat de cei care voiau o cooperare cu occidentul pe baze culturale, masonice şi dinastice. Că astăzi. Dezastrul acestei politici ne arată că interesul naţional formulat de Cuza e cel autentic.

 

1918, după războiul mondial, România Mare condusă de regele catolic Ferdinand I urmă să devină o dioceză a Romei. Dar influenţa nociva a celei de a doua şi a treia Romă, a greco-pravoslavnicilor în alianţă cu dinastia germană şi curentele culturale occidentale, au deturnat, subminat însă interesul naţional formulată de Şcoală Ardeleana şi totul se destramă, că în vremea lui Mihai Viteazul şi Cuza. Linia de urmat a devenit însă clară.
1968-1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu refuza orientarea spre cele trei Rome şi vor refacerea Bizanţului, a patra Romă la Bucureşti. Vezi Casa Poporului şi Mântuirii Neamului. Lichidaţi de Crăciun, ei deschid calea preşedinţilor ortodocşi moldo-valahi Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, care renunţă la linia greco-fanariotă, dinastica şi căuta să-i urmeze pe Mihai Viteazul, Inocenţiu Micu-Klein, Cuza, Ferdinand.
2012, Moldova e în sfera de influenţa rusă, România în cea ruso-ocidentala şi ambele fac un echilibru între interesele marilor puteri, culturi şi religii. Concurenta interesului naţional filo-slav (Iliescu, Preafericitul Daniel), occidental (Constantinescu, Preafericitul Lucian), maghiar (Tokes), ţigănesc (Vanghelie), grecesc (Tariceanu), evreiesc (Roman), armenesc (Vosganian) crează confuzii şi au dus la un blocaj naţional.
În acesta dezorientare şi blocaj duhovnicesc şi sobornicesc interesul naţional al tuturor românilor nu poate fi altul decât revenirea la la origine, la refacerea unităţii religioase cu Roma. Dialogul început de Fericitul Ioan Paul II la Bucureşti trebuie continuat. Mâna intimă a occidentului în anii 1600, 1700, 1859, 1918, 2007 trebuie onorată. De unirea cu Roma depinde emanciparea naţională şi socială nu de paleativele practicate până acum.
ORTODOCŞII ŞI OCCIDENTALII

 

Să privim mai atent falia între estul greco-ortodox şi vestul romano-catolic/protestant:

•  În est domină agricultură, cultura rurală, semi-urbană de subsistenţă, în vest tehnologile industriale avansate, cultura urbană;

•  Salariile, productivitatea, participarea politică, mobilitatea profesională, diferenţierea socială, sunt în est modeste, în vest ele înregistrează valori ridicate;
•  Organizarea socială este în est simplă şi informală, în vest, sofisticată;
•  Controlul social este în est direct, personal, în apus, indirect, birocratizat;
•  Creştinismul este în orient al statului, în vest, domină secularizarea;
•  Vestul are valori universale, estul particularistice. Rezultat a o mie de ani de schismă, de evoluţie separată a ortodoxiei de catolicism, dihotomia valorilor generează societăţi diferite.

 

Cum ar putea fi depăşit inpasul? Pentru că expansiunea schimbului de mărfuri şi servicii, ştiinţei şi culturii occidentale, dreptului roman, contractelor şi organizaţiilor raţionale, într-un cuvânt capitalismul intră periodic în conflict cu normele, valorile, organizaţiile, culturile, pe scurt religia din Europa de Est.
Primul strateg al tranziţiei spre civilizaţia apuseană, Max Weber vede capitalismul ca un produs al eticii protestante a muncii, imposibil de a-l inplementa în ortodoxie. Şi întrucât normele şi organizaţiile greco-ortodoxe s-au consolidat în 2 milenii, e greu de presupus că vor fi în stare să se adapteze mobilităţii, productivităţii, raţionalităţii cerute implacabil de Capital (Karl Marx). De aceea ortodoxo-comuniştii luptau pentru o piaţă mondială, înpotriva religiilor, opiu pentru popor, dar în mod sigur redutabile bastioane de rezistenţă împotriva logicii Capitalului fără frontiere, imperialismului şi globalizării. Dacă defunctul Lagăr ortodoxo-comunist moscovit, Cortina de Fier, instituţionaliză incompatibilitatea dintre est şi vest, dintre ortodoxie şi capitalism, în tranziţia de după ´89 se trece usoe cu vederea că două societăţii nu pot face o casă comună europeană fără o strategie de armonizare a normelor şi valorilor divergenţe. Şi pentru că ortodocşii în colectiv nu (re)cunosc Acquis-ul, forma laică a codului canonic romano-catolic, ei se tem de necunoscut şi aspiră la aderarea la UE mai mult instinctiv decât raţional. Dorinţa de integrare e fără îndoială sinceră. În schimb prezentarea normelor occidentale abstract, în afara sistemului de drept romano-catolic, ca şi efortul ortodox de a eluda fondul religios al integrării, de a înlocui dialogul cu Roma cu paleative culturale e contrapoductiv.

Cum poate fi depăşit barajul de comunicare, cooperare şi coordonare a activităţiilor greco-orodoxo–occidentale? Religia este cheia, fundamentul comportamentului social-economic, aşa că unificarea Europei numai pe baza unui acquis tehnocratic şi abstract, fără reunificarea normelor şi valorilor creştinismului rupt în două de o mie de ani e încă iluzorie. Să ne reamintim că interdependentă religie-societate a fost o jumătate de secol tabuizata în Lagărul comunisto-ortodox şi denunţată ca misticism retrograd şi reacţionar. Aşa că nu-i de mirare că ortodocşii ocolesc încă cu teama această problemă.

De la Weber, Marx există o continuitate în abordarea barierelor de comunicare şi a conflictelor generate de culturile religioase. Samuel P. Huntington în” Civilizaţii în conflict” prevede conflictul cu islamul din Afganistan şi Irak. Niall Ferguson de la New York University vede şi azi în stagnarea economică din Germania un rezultat al diminuării eticii protestante. Barro şi McCleary, specialişti de la National Bureau of Economic Research al USA, au colectat date şi au analizat relaţia dintre credinţa în Dumnezeu, rai şi iad, frecventarea lăcaşelor de cult şi dezvoltarea economică în 59 de state.

Universitatea din Michigan face o clasificare periodică a culturilor, în spatele cărora e intotdeauna o religie dominantă, pe baza a patru valori; raţional-seculare; tradiţionale; de supravieţuire; de autoexprimare:
•  Europa catolică. Gradul de libertate, de autoexprimare este mare, iar între valorile raţionale, secularizate şi cele tradiţionale există un echilibru. Stabilitatea socială, sistemul de asigurări sociale a tot cuprinzător face ca valorile de supravieţuire individuală să fie slab dezvoltate.

•  Europa protestantă. Aici atât gradul de libertate personală, de autoexprimare, cât şi cel al valorilor raţionale, secularizare sunt cele mai ridicate din lume. La fel ca în Europa romano-catolică şi din aceleaşi considerente, valorile de supravieţuire individuală sunt slab dezvoltate.

•  Europa ortodoxă. Fără un sistem social funcţionabil, capacitatea de supravieţuire a ruşilor şi românilor este cu totul remarcabilă, a moldovenilor e, în strânsă concurenţa cu a ruşilor, poate cea mai ridicată din lume. În România normele tradiţionale sunt mult mai pregnante decât cele raţionale, secularizate. Ca urmare capacitatea, voinţa de autoexprimare are valorile cele mai scăzute din lume.
•  Ţările anglofone. Gradul de libertate, de autoexprimare este similar, la nivelul ţărilor protestante euro-atlantice, dar nivelul valorilor raţionale, secularizate este mult mai redus. Mai ales în S.U.A. domină valorile tradiţionale.

•  America de Sud. Catolicismul lationo-american este o imbinare a valorilor tradiţionale cu cele de libertate şi autoexprimare, dar ponderea celor tradiţionale este clar dominantă, în aşa fel că se deosebeşte marcant atât de America de Nord cât şi de Europa, de unde au venit coloniştii spanioli şi portighezi.

•  Ţările confucianiste. Religia asiatică este în căutarea unui echilibru, armonie în relaţiile umane, după modelul astral sau cel din natură. Aşa că gradul de valori seculare, raţionale este foarte ridicat, la nivelul ţărilor nordice europene. În plus exista un echilibru între valorile de supravieţuire şi cele de autoexprimare.

•  Asia. În ţările în care s-a răspândit religia abrahamica, a unui Dumnezeu unic şi abstract, domina atât valorile de supravieţuire cât şi cele tradiţionale. Aşa că valorile şi normele libertăţii individuale, de autoexpresie şi cele legate de secularism şi raţionalism sunt încă subdezvoltate.

•  Africa. În ţările în mod tradiţional animiste sau convertite în perioada colonială la creştinism sau mahomedanism domina valorile tradiţionaliste şi de supravieţuire. Cele de libertate, de autoexprimare şi cele raţionale, secularizate sunt cele mai subdezvolate din lume.

 

În completarea modului nordamerican de a percepe şi clasifică normele şi valorile dominante în culturile religioase, să trecem în revistă şi cinci principii ale şcolii sociologice de la Frankfurt.

 

•  Principiul reciprocităţii. În fiecare societate umană există un cod de comunicare, reguli clare după care se fac cadouri, se salută, se acceptă, se exclud, se fac complimente, se jignesc etc. Aşa ajung oamenii în final să-şi coordoneze activitatiile şi să coopereze pozitiv, adică să facă căsătorii, afaceri, organizaţii stabile, sau să coopereze negativ, să divorţeze, să intre în conflict, război etc.

•  Principiul preferinţei. În fiecare societate se face în permanenţă judecăţii de valoare, o departajare între bun şi rău, între tolerabil şi intolerabil, se moralizează permanent şi de regulă învinge ceea ce a fost din totdeauna, sfânta tradiţia. În relaţiile noastre preferam sau respingem. De aceea s-a instituţionalizat toleranţa pentru celălalt, care merge până la a crede că şi în ştiinţele sociale este posibilă lipsa de prejudecăţi.

•  Principiul identităţii colective. Societatiile umane au graniţe – unii sunt acceptaţi, alţii sunt excluşi. În numele individualismului, cosmopolismului, globalizării putem desigur protestă, dar fără mare succes.

•  Principiul camuflării şi al comunicării subtile, indirecte, sau al tabuului. Toate societatiile umane au un cod de comunicare în care este implicit, totuşi foarte clar definit, ceea ce se poate spune şi ceea ce este după perdea, interzis, tabu. Chiar şi cei care lupta inpotriva tabuurile, de regulă le reformulează, modernizează pe cele vechi sau crează unele noi, cum a fost cazul iluminiştilor, sau mai recent, al comuniştilor, al globaliştilor.

•  Principiul consecinţelor fatale. Fiecare acţiune, întreprindere umană are ca urmare o consecinţă mai mult sau mai puţin dorită, care la rândul ei generează altele la fel de puţin controlabile s.a.m.d. În trecut acest lanţ al slăbiciunilor era definit ca ceea ce ţi-e scris, soarta sau destin. În zilele noastre, în era individualismului, acest principiu oarecum fatalist este controversat pentru că omul modern crede că totul depinde de el.

 

Fundamentul cultural al normelor şi valoriilor, al organizaţiilor este codul religios al societăţii, după cum se poate oberva folosind modelul americană şi principiile germane. Adevăr implacabil cu care s-au luptat imperialiştii din sec. 19, comuniştii din sec. 20 şi se confruntă în zilele noastre teoreticienii şi practicienii globalizării, ai integrării în UE. Pentru că fără o armonizare a valorilor ortodoxiei cu cele ale occidentului integrarea social-economică, a organizaţiilor din est şi vest este iluzorie. Greco-ortodocsii ori se reorienteze şi reorganizează după achiziţiile comunitare occidentale, ori rămân la periferie Europei. Chestiune veche şi bine cunoscută, din păcate azi politic incorectă.
De un mileniu se pune problema refacerii unităţii creştine şi numai apoi a celei politico-administrative în Europa. În prezent se procedează exact pe dos. Se implementează acquis-ul UE, forma laică a codului canonic romano-catolic şi apoi, sau în cel mai bun caz concomitent, va avea loc cândva şi armonizarea valorilor. În tranziţia culturii organizaţiilor greco-ortodoxe spre modelul UE se introduc de peste un deceniu legi, instituţii occidentale în speranţa că formă va genera fondul, dar pentru că se ocoleşte încă dihotomia valorilor, normelor, pe scurt dimensiunea religiosa a integrării în Europa, rezultatele sunt sub aşteptări, sau periculoase ca deraparea financiară a greco-ortodocsilor.
——————————

Prof. Dr. Viorel ROMAN

Consilier academic la Universitatea din Bremen

Bremen
www.viorel-roman.ro

roman@uni-bremen.de

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors