Archive for the ‘Social’ Category

Lyme Saloon

Posted by Stefan Strajer On March - 11 - 2015

Lyme Saloon

Autor: Monica Ligia Corleanca (Cincinnati, Ohio)

M-am întors de la doctorul de familie dezamăgită că n-a putut ghici de ce mă simt rău de câtva timp. Am decis pe loc sa merg la un medic naturopat, care mă salvase dintr-o cumpănă grea acum vreo 15 ani și după analizele cerute unui laborator specializat, el a conchis că… s-ar putea să fi contactat Lyme Disease. N-a mai fost timp de gândire ci de acțiune, așa că am intrat într-o avalanșă de tratamente naturale de curățare cu zeci de combinații de ierburi și injecții intravenoase cu ozon, peroxid de oxigen, vitamina C în doze crescânde, un atac brutal asupra bacteriilor care distrug colagenul din corp, la fel sistemul nervos, induc meningita, Parkinson, produc stări de epuizare totală până la moarte uneori. Eram o ignorantă la acest capitol, așa că am început un studiu serios despre boala puțin cunoscută provocată de vreo cinci bacterii periculoase, fiindă nu se știe încă mare lucru, iar testele de confirmare a bolii sunt controversate și nesigure. Între timp am aflat că s-au mai depistat alte câteva boli cumplite generate tot de ciudate bacterii sau viruși, Chukungunya, Burbon, Maesles, Ebola, transmise prin aer, atingere sau înțepături de orice insecte.

Lyme Disease este declarată epidemică în America

Ei, dar asta n-a fost nimic în comparație cu ceea ce a urmat în lunga mea aventură de peste cinci luni de tratamente în care a trebuit să stau țintuită într-un fotoliu larg, așteptând ore în șir pentru scurgerea lichidelor vindecătoare prin venele mele chinuite de zeci de înțepături. Nu mai pun la socoteală cei aproape o sută de kilometri dus-întors la clinica respectivă prin cel mai greu trafic pe highway 95 ce traversează America din Florida până în Canada. Cum n-aveam răbdare să citesc, n-am vrut să-mi omor ochii nici cu vreun lap top, că oricum aveam doar un braț disponibil, m-am întreținut privind și ascultând zilnic pe cei peste 10-12 pacienți așezați paralel de-alungul pereților descoperind o lume neștiută a oamenilor în suferință. Rareori închideam ochii să încerc o scurtă ieșire din prezentul devastator, având printre noi și câțiva pacienți cu cancer terminal. Priveam la vecinii mei din fotolii cu adâncă compasiune descifrând pe chipul fiecăruia expresii de făcut portrete bune; fiecare individ emana un alt univers. Frica morții, sau bucuria speranței schimbă trăsăturile omului, expresia ochilor, culoarea pielii, până la a-l face să devină un altul, așa cum ne spune Carolyn Miss în magistrala ei carte: Your biography is your biology.

Aveam să studiez multe fețe pe durata tratamentului, încercând să traduc frământările fiecăruia, iar din experința timpului petrecut acolo aveam să mă aleg și cu câteva prietenii. A fost un film psihologic trăit pe viu, precum într-un lagăr din care nu știi dacă mai ieși, sau cum ieși.

Intram dimineața în holul, care era și sală de așteptare pentru pacienți, deschideam ușa spre un alt hol bifurcat, unde pe stânga se afla salonul larg de tratamente cu vreo 12 fotolii rabatabile, distribuite de-a lungul pereților, în care se aflau permanent pacienți veniți la diferite curățiri cu injecții intravenoase utilizând ozon, peroxid de oxigen sau vitamina C, pentru cei cu Lyme Disease, alții   pentru cancer. În general, eram cam aceiași pacienți în camera largă numită de mine în gând Lyme Saloon, dar apăreau mereu alții cu diverse alte probleme. Un du-te vino zilnic cu zeci de oameni necunoscuți, uneori copii, majoritatea fugiți de indiferența și pastilele sintetice sau antibioticele bune de nimic, oferite de doctorii clasici, care și-au pierdut buna reputație de când nu mai fac nimic pentru a salva viețile oamenilor.

În primul fotoliu pe stânga camerei de tratamente o găseam zilnic pe Jamy, o fată tânără și foarte drăguță, care se trata pentru Lyme Disease, cancer și lupus, în același timp. Spre ea mi s-au îndreptat privirea și admirația pentru cât era de curajoasă în drama ei de necontestat. Era mamă a cinci copii care veneau pe rând să stea cu ea, fiindcă era din Michigan, cam cinci-șase ore de condus de orașul nostru. Închiriase un apartament aproape de clinica doctorului osteopat/naturopat, ca să scape de prețurile exorbitante ale hotelurilor și să-și mai poată face câte ceva proaspăt de mâncare. Se afla în tratament   de peste zece luni cu mari speranțe de vindecare. Cădea deseori în leșinuri lungi când săreau surorile s-o reanimeze cu butelii de oxigen, timp în care noi cei de față ne rugam pentru viața ei. Cred că am suferit pentru ea cu fiecare leșin din care nu mai speram să se ridice; toți priveam unul la alții încremeniți de spaimă.

Pe același rând de fotolii dinspre ferestrele salonului, alături de Jamy, apărea dimineața Lisa, o doamnă înaltă și suplă cu un chip trist, comunicând foarte puțin cu noi, stând mai tot timpul cu ochii în computerul ei portativ (tableta). Din când în când își ridica ochii din   tabletă, dacă ne auzea comentând despre noi tratamente, cărți, literatură   despre Lyme și orice altceva care ar fi putut să-i aline durerile de artrită. Purta pe față semnele unui om suferind și deprimat. Într-o zi ne-a spus că a trebuit să primească în apartamentul ei pe una din fiice cu doi copii foarte mici, fiindcă tatăl lor fusese arestat și dus la pușcărie pentru trafic de droguri. Ea trebuia să aibe în grijă copii în timp ce fiica era la slujbă, iar munca era mult prea exhaustivă pentru un om care muncise greu toată viața, măcar acum fiind timpul să fi fost liberă. La toată tragedia se adăugase prezența acestei boli parșive, care te face să te simți foarte obosit tot timpul, plus o artrită dureroasă care n-o lăsa să doarmă. Biata de ea mai trăia și cu spaima să nu iasă ginerele din pușcărie și să le fure copiii. Era o femeie educată și distinsă, fiica ei la fel, având o slujbă importantă la o companie mare, dar avusese ghinionul să întâlnească un bărbat care-i făcuse viața iad, pierduse casa din cauza drogurilor și toate aceste emoții erau preluate acum de mama Lisa. M-a înduioșat povestea ei, din care nu-i vedeam ieșire.

Eram, toți cei din Lyme Saloon, în continuă alertă, înfometați de orice noi informații despre această stranie boală care a cuprins tot continentul distrugînd ireversibil sistemul nervos, așa cum vedeam în fața noastră un inginer care ajunsese să tremure ca varga din cauza bacteriilor care-i provocaseră Parkinson.

Doctorul care ne trata nu era prea vorbăreț, nu ne spusese mai nimic despre această boală fiindcă nici el nu cred că știa exact cum să facă mai bine, când însăși testele de identificare a bacteriilor erau și sunt încă foarte ambigue. Primul pas era curățirea puternică a organismului, cu care începusem toți, combinată cu diverse amestecuri concentrate de ierburi care să elimine eventual bacteriile, monitorizat de rezultatele analizelor pentru sistemul imun.

Lângă Lisa mă așezam eu ca să stau cu spatele la fereastră, evitând lumina directă în ochi, așa că-i vedeam în fața mea pe cei așezați de-a lungul peretelui opus, fiecare cu durerile și povestea lui.

Gary, inginerul de software tremurând de Parkinson, privea către mine întrebând câte ceva din când în când. Se afla în tratamente pentru Lyme de un an, fără speranțe de recuperare, după părerea mea. Pe figura lui se așternuseră toate brazdele suferinței, însă mergea curajos înainte, fiindcă niciun alt tratament încercat nu-i ajutase. Vorbea incoerent din cauza tremuratului și-mi frângea inima citind în ochii lui disperarea că deseori nu era înțeles. Sănătatea lui se deteriorase mult din cauza bacteriilor care-i atacaseră sistemul nervos și se vedea pe el lipsa de interes măcar pentru o ținută decentă. Venea în picioarele goale purtând niște papuci de plajă din care i se vedeau unghiile murdare, pantaloni scurți destul de mototoliți, cămășile deteriorate.

Lângă Gary a apărut la un moment dat un bărbat frumos de vreo patruzeci de ani cu cancer de prostată. Colindase toate clinicile americane fără rezultate bune și acum se supunea unor tratamente naturiste diferite, mai ales oxigen hiperbaric în capsulă etanșă, regim ketogenic de mâncare și multe alte intervenții naturale pentru distrugerea tumorii. Era profesor de muzică, extrem de fin, taciturn, cufundat în durerea și frica necruțătoarei lui boli. Nu știam cum îl cheamă. A fost pacientul medicului nostru naturopat pentru un timp, apoi a dispărut din salon. Nu-i pot uita chipul palid cu ochii pătrunzători foarte albaștri și un păr ondulat negru; parcă venise din altă lume, absent, neavând nimic de împărțit cu ceilalți pacienți; așa a și dispărut într-o altă zi, fără să mai auzim de el.

Katty, era o nouă pacientă cu Lyme Disease, care a intrat într-o zi ca o vijelie aruncându-se într-un fotoliu liber, și-a scos computerul cu tot felul de fire și sârme, a pus telefonul direct în ureche, niște hârtii aruncate pe lap top, a chemat asistenta să-i pună injecția intravenoasă în braț și a început lucrul ca un octopus. Era uluitor cum se distribuia în diferite conversații la telefon, controla în același timp hârtiile, crispată și nervoasă, mima câte un zâmbet forțat, care-i scotea în evidență riduri multe și mărunte, mai bea niște apă, scotea un sandwich din sacul aruncat pe podea, continuându-și activitatea cu precizia unui robot setat la viteza maximă. Nu cred să fi avut mai mult de 48 ani, dar când își schimonosea fața în falsul zâmbet din timpul conversațiilor, părea de 70. Schimba câteva măști în grimasele concetrate pentru rezolvarea tranzacțiilor pe care le făcea, eu bănuind că vindea diverse produse pe internet. Stând exact vis-a-vis de mine, o priveam cu milă pentru disperarea cu care trebuia să-și facă treaba. Bănuiesc că a simțit cum o urmăream, un octopus în acțiune, că la un moment dat ne-a explicat cum trebuie să-și scoată salariul, deci nu avea timp de schimbat o vorbă cu noi. Ne-a spus mai târziu că avea acasă doi câini pe care trebuie să-i plimbe zilnic și un prieten cu care locuia; se mutase de puțin timp din North Carolina după un divorț devastator, care se cam întrezărea prin nervozitatea ei. Se oprea să ne asculte sau solicite numai când auzea că noi vorbim despre regimuri de mâncare, ierburi noi recomandate sau articole citite recent despre rezultatele tratamentelor unor pacienți cu aceeași boală. Părea un om răvășit de suferințe, dar curajoasă și tenace în lupta cu boala. Trebuie să mă scap de nenorocirea asta, spunea deseori, când se instala în fotoliu.

De câteva ori a venit în Lyme Saloon un alt pacient care ne-a impresionat pe toți: era înalt și bine făcut, ca o sculptură de Phidias cu chip de Christ, pământiu la piele și măcinat de o boală grea. S-a așezat într-un fotoliu din fața mea, a venit asistenta să-i pună legătura intravenoasă și imediat a căzut într-un leșin sau somn, doborât de oboseală. Arăta ca un sfânt răpus, împăcat cu soarta. Soția lui s-a așezat în fotoliul alăturat lui, când am întrebat-o de ce suferă. El a auzit și cu un imens efort de energie mi-a spus: „cancer terminal”. M-a spintecat ca o sabie răspunsul lui, am tresărit începând să-l încurajez spunându-i că am văzut mulți pacienți cu cancer terminal vindecați chiar în acel centru de tratamente, dar el se scufundase din nou în acea domoală plecare din prezent, căzându-i capul pe o parte; n-a mai avut putere să răspundă, iar soția l-a deschis la cămașă să-mi arate o umflătură cât o minge de ping-pong pe piept, undeva pe drepta, spre gât. Mi-a spus că mai are una cam la fel deasupra stomacului, dar n-am mai întrebat cu ce formă de cancer lupta acest măreț gladiator. Am fost extrem de mișcată de prestanța acestui bărbat lovit de necruțătoarea boală a secolului. L-am mai văzut de câteva ori după care cred că a renunțat să mai vină locuind foarte departe, sau n-a mai putut suporta transportul sau… îl părăsise viața. Multă vreme ne-am tot întrebat cu toții ce să se fi întâmplat cu acel pacient, cercetând la oficiul centrului cu nursele la lucru, însă nimeni nu aflase ceva despre necunoscutul a cărui prezență ne marcase pe toți. Și acesta era un sacrificat pe altarul bolilor acestui secol, un pacient fără nume, înmulțind însă numărul nefericițior loviți de umbra morții.

Pe fotoliul vecin cu al lui Gary a apărut într-o altă zi Larry, un bărbat trecut bine de șaptezeci de ani, pe care-l găseam mereu jovial, deși fusese diagnosticat cu cancer de pancreas și trimis acasă de medicii clasici; ne spunea că în urma tratamentului la acest centru naturist se simte foarte bine și de unde nu putea să se ridice din pat, acum își săpase grădina, era plin de energie, iar testele arătau foarte încurajatoare. Se pare că la acest om lucrase mult și atitudinea lui pozitivă, n-a acceptat să fie trimis acasă ca să moară. Purta o lumină pe chipul său îmbătrânit, dar vesel. Își deschidea computerul și se juca pe internet căutând orice ca să-i treacă timpul. Când venea sora să-i pună legatura pentru intravenoase se bucura de parcă i se aducea un tort de ciocolată. Noi, cei cu Lyme, ne minunam că avem în fața noastră asemenea model de forță, îl admiram sperând că ne va ajuta și pe noi în lupta pentru distrugerea bacteriilor ucigașe.

Pe același rând cu Larry se așeza Tamara, care alegea invariabil același fotoliu, chiar lângă deschiderea de intrare în salon, apucându-se să lucreze la computer. Când ne-am mai împrietenit ne-a spus că era arhitectă, dar lucra ca freelance în advertising. Figură inteligentă de om capabil și dedicat, care trebuia să-și facă serviciul chiar în suferințele de ore lungi de așteptare ca blestematele lichide să-i picure prin vene. Chipul ei era marcat de câteva riduri de expresie, plăcută, fără a fi „frumoasă, mereu proaspătă și optimistă. “Acesta este sacul meu norocos” spunea ea de cum intra pe ușă, lăsând jos bagajul umplut cu diverse lucruri, ca să-și instaleze comod computerul pe genunchi, având doar o mână liberă pentru operat mouse-ul. Mi-a plăcut de ea din prima clipă și i-am spus de unde-i vine numele, fiindcă îl pronunța cu un accent nepotrivit, crezând că are origini rusești; povestea reginei Tamar a Gruziei și a poetului Șota Rustaveli care îi închinase poemul „Viteazul în piele de tigru”. Legenda spunea că regina Tamar fusese o femeie frumoasă, deșteaptă și curajoasă ca un bărbat, luptând pentru apărarea teritoriilor țării ei, motiv pentru care a rămas iubită și neuitată în istoria gruzinilor de-alungul a opt secole. Am văzut-o pe Tamara noastră impresionată de poveste, mai ales că-i spusesem că numele i se potrivește de minune. Când o vedeam cum   se aruncă pe computer, apoi la telefon, manipulând conversații cu o voce controlat calmă cu diferiți clienți, dând apoi instrucțiuni celor doi copii ai ei, stabilind cu soțul unde, ce și cum să rezolve în ziua respectivă, mă complexa. Când mi-a mai spus că mai are acasă, în Indiana, trei cai, doi măgari, doi câini mari și un motan, pe lângă copii, am privit-o încremenită: foarte capabilă, eficientă și harnică. N-aș fi fost în stare să manipulez atâtea operații pe minut, să-mi fi plătit toți banii de pe lume! Memoria ei distributivă, lucrul concentrat în acel loc unde toți vorbeau creând un zgomot de fond destul de puțin îmbietor, plus durerile și presiunea de la intravenoase; credeam că privesc un fel de om–robotizat care nu era afectat de nimic când este pus „în priză”. Extrem de sensibilă în acelaşi timp, săritoare mereu gata să ajute cu ceva, interesată fiind de situația fiecărui pacient prezent în salonul nostrum de suferințe..

După atâtea luni petrecute împreună în fotoliile de surghiun s-a legat între noi o amiciție neobișnuită, devenisem atașați cumva unii de alții, precum într-o familie cu copii vitregi. Suferința unește. Ne făceam confesiuni, ne schimbam rețete de mâncare, articole recente despre teste și tratamente pentru Lyme, adrese de internet și telefoane, ne îngrijoram când unul dintre cei așteptați nu apăruse dimineața, așa încât spre sfârșitul lungii noastre aventuri medicinale ne-am propus să ne mai vedem, măcar odată pe lună, la o cafenea din oraș ca să schimbăm opinii și să aflăm noutăți despre evoluția bolii fiecăruia. Devenisem un fel de mic social club fără să ne dăm seama.

Meditând eu la grupul întâlnit la acel Healing Center am tresărit dintr-odată gândind că toți pacienții veneau din oraș; nu văzusem unul venit de la țară, unde l-ar fi putut mușca mult mai ușor vreo căpușă purtătoare de bacterii Lyme, înțepa un țânțar infectat, vreo viespe, sau păianjeni. Atunci cum să ne fi nimerit aceste scârboase insecte numai pe noi, cei locuind în oraș?? Ceva nu suna în regulă în logica mea și m-am apucat de căutat asiduu literatură legată de Lyme, bolnavi și medici care au întâmpinat aceleași greutăți în dezlegarea misterul bolilor generate de bacterii răspândite prin mușcătura sau ințepătura diverselor orătănii. Așa am aflat dintr-un articol al unui medic care se tratase el însuși vreo cinci ani de Lyme, că bacteriile și virușii aflați pe continentul nostru fuseseră „scăpate” din niște experimente militare.

Foarte interesant, mi-am zis!

Am sunat în România ca să aflu că acolo nu au semnalat nici un caz de Lyme încă. Am contactat prieteni medici din Franța și Germania, care mi-au confirmat că știau despre această boală, dar nu avuseseră multe cazuri, deci nu stabiliseră un anume protocol de tratament, adică nu erau alarmați de pericolul unei epidemii; foloseau ceva antibiotice și cam atât. În Danemarca nu călătoriseră nici căpușele, nici țânțarii, nici viespile, nici păianjeni purtători de bacterii; prietenul meu de familie, doctor cu mulți ani de experiență, nu întâlnise asemenea cazuri.

Din nou stupoare fiindcă în America avem declarată prezența bolii numită Lyme Disease de peste douăzeci și cinci de ani… Concluzia era clară: această boală a fost răspândită cu ajutorul insectelor inoculate în laboratoare speciale, sau oricăror alte creaturi ce pot veni în contact cu omul. Suntem așadar victimele unor atacuri perfide de care nu ne putem feri fiindcă țânțarii, muștele, căpușele, păsările sălbatece, căprioarele, roiesc în toate parcurile și pădurile unde ne ducem să ne recreăm și chiar în afara acestora. Toate aceste căpușe, păianjeni, țânțari există pe pământ de milioane de ani fără a fi fost periculoase fiindcă ar fi fost purtătoare de bacterii sau viruși. Am înțeles cu mare tristețe că viața noastră a devenit o luptă permanentă împotriva hranei otrăvite cu tot felul de chimicale, a legumelor și fructelor modificate genetic, a poluării aeriene (chemtrial) și terestre, a poluării cu zgomote infernale de muzică metalică (“cratițomană”, ar fi spus Mircea Crișan), claxoane de mașini, sirene de salvări și mașini de pompieri, dar cel mai rău al bombardării minților noastre cu informații false care să ne inducă sentimentul de teamă.

În ultimă înstanță ne este violat spiritul!

Ca să fim loviți tot mai rău ni se trimit acum bacterii și viruși pentru care nu există tratamente, deci motive de a se începe noi cercetări de către companiile farmaceutice au cheltuit sume exorbitante; Big Pharma pretextând că se preocupă de salvarea vieților noastre. De acum înainte va trebui să trăim la întâmplare și la voia celor care experimentează pe noi orice metode pentru a ne scurta viețile, după ce ne-au folosit, apărându-le în schimb pe ale lor.

Foto.Monica-Corleanca

Foto. Monica Ligia Corleanca

Mărtișor, 2015

Vindecându-i pe ceilalți te vindeci de fapt pe tine

Posted by Stefan Strajer On March - 11 - 2015

Vindecându-i pe ceilalți te vindeci de fapt pe tine

 Autor: Oana Rotariu

Era înaintea Paștelui, o obișnuită vântoasă zi de primăvară.

Părul îmi crescuse doar puțin și încă nu mă încumetam să mă lipsesc de baticul legat șmecherește pe o parte.

Am ajuns în fața clădirii pe care scria Institutul Oncologic Ion Chiricuță. Era o clădire imensă, de cam noua etaje – nu știu exact câte, fiindcă niciodată nu mi-a venit ideea isteață să le număr, dar nu-mi pare rău.

În fața spitalului o parcare nu foarte mare flanca un părculeț cu două rondouri de flori și ceva copăcei.

M-a impresionat imensitatea spitalului. Un fior rece mi-a trecut pe șira spinării și stomacul mi s-a ridicat până în gât.

Cu toate astea, am decis să nu mă las copleșită de această instituție, cel puțin nu înainte de a intra.

Până la urmă nu-i decât un alt spital, unul din acele locuri unde unii oameni învață să traiască, alții să moară, dar toți, fără excepție, învață să se roage cu adevărat.

Mai există și o altă categorie de oameni, pentru care clădirea adăpostește doar un loc de muncă, la fel ca oricare altul, mai ingrat sau mai puțin ingrat, mai bine sau mai prost plătit.

Am intrat.

Aveam o treabă de făcut, nu-mi puteam permite luxul de a-mi lăsa mintea să umble pe coclauri sau să mă las influențată de dramele pe care ea știa să mi le furnizeze .

M-am dus la recepție și ca de obicei, am zâmbit. O doamnă drăguță m-a ghidat către cabinetul doamnei doctor. Era la etajul trei.

Am urcat.

Acolo m-a întâmpinat o mare de oameni. Erau cel putin două trei sute de suflete. Îmi venea să mă întorc și să fug.

NU! Nu era cazul să mă las copleșită de emoții tocmai atunci când mai aveam puțin și se încheia corvoada tratamentului.

Începusem să repet la nesfârșit în gând ”Toți sunt bine. Toți sunt la fel ca mine și sunt bine.”

Am parcurs cu greu holul la capătul căruia trebuia să ajung. În fața mea mai așteptau vreo câteva persoane.

A mers repede. N-am stat decât vreo oră și mi-am auzit numele strigat. Doamna doctor era o femeie frumoasă, care atunci când zâmbea două gropițe îi împodobeau adorabil obrajii.

Mi-a explicat în ce constă procedura de simulare, ce presupune ea și care era tratamentul, în continuare.

Apoi m-a ghidat cu multă amabilitate oferindu-mi relații despre cum să ajung la cabinetul unde avea să aibă loc acea procedură.

Am ajuns la camera indicată. Lângă mine mai așteptau două persoane. Una a intrat. Cealaltă, o doamnă foarte volubilă care purta perucă, aștepta impacientată pe cineva.

Nimic neobișnuit. În această instituție peruca e la modă și fiecare povestește cu lux de amănunte despre boala prin care e nevoit să treacă.

Dinspre ușa de la intrare, am observat cum se apropie de mine o femeie abătută, cu privirile țintuite în podea.

Mi-a atras atenția părul blond cenușiu, lung până la umeri – atipic de lung pentru spitalul în care eram.

În stânga mea era un scaun neocupat.

S-a uitat la mine și m-a întrebat dacă se poate așeza. Zâmbind i-am răspuns că da, fiindcă era liber.

Avea o privire pierdută, de animal rănit.

Simțeam o compasiune infinită față de această ființă – îmi părea că eu sunt oarecum mai brează. Dumnezeu știe dacă chiar așa și era.

Am intrat în vorbă. Mi-a spus că e din Râmnicu Vâlcea, că a fost operată de cancer la sân și că a venit pentru măsurătorile premergătoare radioterapiei, adică pentru vestita simulare – exact ca și mine.

I-am spus că eu sunt din Suceava și că mă aflu acolo din aceleași pricini.

I-am întins mâna și m-am prezentat. Ea a făcut la fel și mi-a zâmbit.

Ce frumoși suntem noi oamenii când zâmbim!

Păcat că nu conștientizăm lucrul acesta de fiecare dată! Păcat că nu putem zâmbi în orice circumstanță a vieții!

Am servit apoi amabilități, adică am povestit fiecare despre stadiul tumorii și tratamentul efectuat.

Când ne-a auzit vorbind despre regim alimentar, doamna cu perucă ne-a mărturisit că ea venise pentru internare și că e cu oala de sarmale după ea.

A mai adăugat că deși a fost diagnosticată într-un stadiu terminal al bolii, după trei ani e încă în viață pe când nu știu ce colegă de salon, diagnosticată într-un stadiu incipient și care a ținut regim riguros, a trecut de mai bine de un an la cele sfinte.

Astfel de povești care-ți ridică părul de pe tine le auzi prin toate ungherele spitalului. Cred că parte din ele sunt adânc memorate și întipărite până și-n pereții clădirii.

Din fericire, a apărut soțul dumneaei și doamna a fost nevoită să plece la salon.

Privind retrospectiv îmi dau seama că viața e ca o scenă uriașă. Fiecare dintre noi are anumite roluri de jucat, anumite replici de spus…

Doamna cu peruca și-a spus rolul și a ieșit de pe scen, lansând exact replica adecvată pentru a ghida în direcția potrivită discuția mea cu doamna din Vâlcea, acea ființă încrâncenată pe care mă străduiam să o fac să mai zâmbească încă o dată.

I-am turuit verzi și uscate: despre importanța parțială a regimului alimentar, despre cât e de important să fim pozitivi, despre încredere, despre Dumnezeu.

Nu știu dacă ați băgat de seamă dar, în general, noi oamenii povestim lucruri pe care avem nevoie să le auzim mai întâi și înainte de toate noi înșine și mai apoi interlocutorul nostru.

Orice discuție între două persoane are reverberații la ambele capete, la ambii receptori.

Discuția s-a încheiat atunci când doamna a fost chemată înăuntru.

A ieșit după vreo douăzeci de minute și a plecat grăbită.

Am fost poftită și eu și am făcut la fel.

Rezultatele simulărilor urmau a fi analizate de medic, apoi duse la fizicieni care aveau menirea de a calcula cu precizie și a determina felul particulelor, a substanțelor, timpul, unghiurile și pozițiile în care trebuia să fi așezat pentru a fi bombardat cu acele particule, așa încât tratamentul să aibă maximum de efect, iar organismul să fie minimum de afectat.

După ce toate acestea au fost făcute, după câteva săptămâni am fost în sfârșit poftită să parcurg și radioterapia. În acest sens am fost nevoită să stau la Cluj-Napoca pentru aproape șase săptămâni.

M-am dus la Institutul Oncologic la ora indicată. M-am așezat răbdătoare la rând, obișnuită să zâmbesc tuturor încrâncenaților de la coadă.

Zâmbeam pentru că așa sunt eu, zâmbeam pentru a mă încuraja, pentru a mă îmbărbăta, pentru a minimiza grozăvia situațiilor prin care treceam… zâmbeam de frică…

Lângă mine, surprinzător, a apărut și doamna de la Vâlcea și am fost chemate să intrăm în cabinet amândouă deodată.

Nimic nu e întâmplător în viață. Existența decise că aveam nevoie una de cealaltă.

Ni s-a explicat ce și cum aveam de făcut.

Am ieșit din cabinet și i-am propus să ne tutuim. I-am spus că eu mă numesc Oana, ea mi-a spus că se numește Mihaela.

Mihaela Gavrilescu 1

Foto.Mihaela Gavrilescu

În religia noastră acest nume este asociat cu cel al arhanghelului bunelor vestiri și are originea în ebraică înseamnând ”asemenea lui Dumnezeu”.

I-am mărturisit că am în viața mea o sumedenie de oameni care poartă acest nume, dar e binevenită să se alăture și ea marelui grup de Mihaele și Mihai care mă înconjoară.

A râs cu poftă iar eu m-am bucurat enorm.

În acea zi mi-am propus să-i aduc acelui om frumos, definitiv, zâmbetul înapoi, pe chip.

Câteodată, ca să te poți vindeca, Dumnezeu îți trimite în cale oameni de care să ai grijă.

Și așa te învață lepădarea de sine și-i dă voie iubirii aproapelui să capete sens și noimă în viața ta.

Iar așa înveți să-ți vindeci existența iubind și oferind, necondiționat și dezinteresat, … iubire.

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Oana Rotariu

(Oana Rotariu, Colaborator de suflet la ”Curentul Internațional”)

Războiul epigramistului cu lumea – autor Liviu Comşia

Posted by solariu On March - 8 - 2015

epigrame

A scrie epigrame nu-i deloc un lucru uşor. Este, poate, genul literar cel mai pretenţios. Şi unul care presupune calităţi intelectuale şi literare nenumărate. În primul rând, să fii un fin observator al firii omeneşti şi al lumii sale, să ai simţul umorului, să iubeşti nespus de mult oamenii, să ai putere de sinteză, să fii ironic fără a eşua în vulgaritate, să exprimi maximum de sens în minimum de cuvinte, şi câte alte asemenea însuşiri!
Lumea întreagă e scena pe care se desfăşoară acest spectacol al cuvântului încărcat cu tensiune şi semnificaţie maxime, pregătit pentru a corecta fiinţa umană şi pentru a însănătoşi lumea din jur. Pericolul moralismului e la fel de mare, însă; acolo unde încetează sugestia încărcată de spiritul ironic şi satiric se sfârşeşte şi cuvântul tămăduitor.
Cum socialismul, de pildă, s-a considerat o lume perfectă, epigrama a fost exilată din literatură. Sau, în cel mai bun caz, convertită înspre defectele generale ale omului care şi el devenise nou şi multilateral. Reîntoarcerea epigramei acasă, în cuvântul ei dintotdeauna, ca armă eficientă împotriva răului din noi şi dintre noi, s-a produs triumfal, Fiindcă omul a rămas acea fiinţă imperfectă, fascinantă şi imprevizibilă care mereu încearcă să se autodepăşească, care tinde spre perfecţiune, ca măsuri ale unei fiinţe ideale. Printre floretiştii aceştia se află, desigur, epigramiştii care şi-au reluat locul în cultura română contemporană.
Ne-a oferit prilejul de-a spune aceste cuvinte antologia numită simplu „Epigrame” (Ed.Anamarol, Bucureşti, 2007) de Sorin Olariu, cu o copertă a cunoscutului umorist Ştefan Popa Popas. Avem de-a face, prin urmare, cu o selecţie de autor, catrenele fiind aşezate în patru cicluri, din patru volume: „Glume noi din diaspora pe-nţelesul tuturora” (Ed. Marineasa, Timişoara, 2006, cu o copertă de Cristi Vecerdea-Criv); „Cartea-i mică dar furnic㔠(Ed. Marineasa, Timişoara, 2003, coperta de Ştefan Popa Popas, prefaţă de George Corbu); „Urzici pentru mari şi mici” (Ed. Tibiscum, Uzdin, Serbia, 2001, coperta Ciprian Stanciu-Spic, prefaţă de George Corbu); „Vând epigrame şi catrene la standarde europene”, (volum în pregătire, cu o prefaţă de Sorin Olariu). Ca orice antologie de autor, şi aceasta este supusă unui subiectivism hotărâtor: aşa s-a închegat imagine lumii în comentariul epigramistic al lui Sorin Olariu. Cum anume? Haideţi să cercetăm împreună.
Nu ştiu dacă autorul a voit, prin aşezarea ciclurilor scrise în timp, să ne sugereze evoluţia gândirii sale critice despre lume şi viaţă. Dar simt că a dorit să ne conducă prin acest fantastic tărâm unde toate dezertările de la legile firii, ale naturii şi ale moralei oamenilor sunt puse la zid. Este o declaraţie de război pentru întregirea fiinţei umane pe care dl. Sorin Olariu îl duce necruţător. Nu cred, mă grăbesc să spun, să fi existat vreun aspect al existenţei umane care să-i fie străin. Dar, tot aici trebuie adăugat, că privirea critică se desfăşoară fără patimă, fără ură; se simte de departe adierea puterii de-a înţelege şi-a iubi fiinţa umană în chiar imperfecţiunea sa. În acest tablou, îşi găseşte locul chiar şi autoportretul: „Prieteni dragi, băgaţi de seamă:/ Deşi vă scriu din altă ţară,/ Încerc s-arăt că-n epigramă/ Eu n-am rămas pe dinafară!” Si: „Am să vă spun acum cinstit/ De ce din ţară-am emigrat:/ N-aveam o sursă de venit/ Şi-am prin o sursă de plecat”. Şi încă: „Sunt intelectual sau ţăran din Banat?” Răspunsul: „La-ntrebarea cu venin,/ Vă răspund aşa. deschis:/ Eu… Olariu Sorin,/ Sunt ce sunt şi mi-s ce mi-s”.
Acum, după ce am descoperit călăuza să ne continuăm drumul prin lumea care este odată privită în ansamblul ei şi apoi pe domenii sau, cu un cuvânt mai potrivit, pe inconsecvenţele ei pe care le usucă dintr-o lovitură de… cuvânt. Iată, în primul caz: „Urmează tainica poruncă/ Ce nu cunoaşte frontiere: / Decât cocoaşă de la muncă,/ Mai bine burtă de la bere”. În al doilea despre femei: „Ne-om aminti de bunătatea/ Acestui dulce îngeraş,/ C-a fost odată jumătatea/ A… jumătate din oraş”. Sau: „Dumnezeu, creând femeia,/ S-a fentat peste măsură:/ Nu a-nzestrat-o, vorba-ceea,/ Şi cu un plasture pe gură”; despre sex: „S-a făcut mai nou un studiu/ Care m-a lăsat perplex:/ Astăzi, dacă vrei preludiu’/ Îl mai afli doar în DEX”; despre guvernanţi: „Măgarul, dacă vrei să ştii,/ E patruped interesant/ Ca făce-atâtea măgării…/ Aproape cât un guvernant”. Sau „Guvernanţii explică reforma”: „Cu voci suave, cristaline,/ Ne-o spune aşa, ca între fraţi:/ Priviţi reforma foarte bine,/ Că alta nu mai apucaţi!…”; despre personalităţi: „Nu-i deloc bogat Năstase,/Bombo n-are şapte case!../ Ba vă spun şi nu m-ascund:/ E de-a dreptul … rupt în fund!” Şi: „Lui Antonie Iorgovan, părintele Constituţiei”: „De umeri în zadar ridic/ Şi nu găsesc soluţie:/ Cum poate fi aşa voinic/ Dar slab de… constituţie”; Pamelei Anderson. „Sânii ei cu formă plină/ M-au convins că nici măcar/ AirBag-ul de la maşină/ Nu-i mai este necesar.” Apoi, înregistrarea atentă, cu un umor temperat a evenimentelor politice şi sociale care bântuie lumea românească şi planeta. Iată: „Aleşii noştri fac prostii/ Şi-atâta sar de-o vreme calul,/ Încât nici Marx n-ar investi/ În ţara asta… Capitalul”. Sau: „Vin ortacii!… I-am văzut/ Printre căşti şi printre scuturi;/ Au ieşit acum din şut/ Ca să ia Guvernu-n… şuturi”. Sau: „Românul nostru, plin de zel,/ Întoarce faţa spre Apus:/ Mai bine Varză de Bruxelles/ Decât Salată a la Russe!!!” Sau: „Se încinge bătălia,/ Dar un lucru este cert:/ În Irak, Democraţia/ E luată… în deşert” Sau: „Zice-un moş mânat de boală/ Şi de ani…vreo sută zece:/ – Încălzirea cea globală/ Cred c-o să mă lase rece!”
Aşadar, ochiul atent şi mintea lucidă ale d-lui Sorin Olariu nu lasă nimic la întâmplare. Critica sa, aşezată în unghiuri diferite, surprinzătoare, scoate la iveală învăţămintele de urmat. Morala este inclusă, explicită, un zâmbet doare mai mult decât o lacrimă. Umorul ţine sub control întregul sistem românesc mereu ameninţat de paradoxurile fundamentale la e existenţei noastre. Dl. Sorin Olariu le parcurge cu eleganţă şi tandreţe, cu inteligenţă critică. Nimic din ceea ce-i omenesc nu-i este străin, dar nici nu acceptă necondiţionat această cunoaştere în profunzime a firii omeneşti. O descoperă cu încântare, ne-o înfăţişează cu calmul celui care ştie că imperfecţiunea are forţa de-a deveni perfecţiune din momentul în care a fost descoperit cuvântul.

Liviu Comşia

Părintele de la Cluj

Posted by Gabriela Petcu On March - 20 - 2014

oana rotariu (2)

Mai demult, pe vremea cât am stat la Cluj pentru radioterapie, prietena la care am locuit o vreme, pe nume Elena, m-a rugat s-o însoțesc până la o biserică unde slujea un părinte tare aproape sufletului ei.
Avea ea un of la inimioară și voia să se confeseze acelui părinte, față de care avea un respect deosebit. O ajutase să treacă peste perioada chimioterapiei, care-i dăduse în afară de cumplitele grețuri și slăbiciuni de tot felul și un soi de deprimare și mari bătăi de cap și de suflet. Așadar căpătase o încredere extraordinară în harul lui.
Elena este o persoană cu un suflet deosebit, dar care nu a avut șansa unei educații primite de acasă și nici a unui cămin călduros în timpul copilăriei ei. Părinții, s-au pierdut de tineri și a fost nevoită să aibă grijă și de frații și surorile ei mai mici, deci se poate spune cu mâna pe inimă că nu a dus-o chiar pe roze.

Bineînțeles că am însoțit-o. Am ajuns acolo la sfârșitul liturghiei. Părintele, un tip cam la treizeci, treizeci și ceva de ani, părea deschis și destupat la minte.
S-a bucurat tare să o vadă pe Elena. Ea i-a povestit între patru ochi baiul pentru care vroia să-l vadă. Apoi m-a prezentat și pe mine ca fiind o foarte bună prietenă de-a ei, de la Suceava, aflată cam în aceeași situație cu ea și pe care o găzduiește pe perioada radioterapiei.
Părintele a simțit nevoia unei clarificări la care să fiu și eu părtașă și a spus cam așa:
– Uite Elena cam cum stă treaba: Dumnezeu e părintele nostru și noi suntem copiii lui. Dacă noi nu ascultăm, Dumnezeu ne ceartă și ne dă câte o încercare mai mică. Dacă noi tot nu ascultăm, Dumnezeu ridică vocea la noi și ne dă câte o încercare mai mare. Și dacă noi tot suntem îndărătnici și nu vrem să ascultăm, Dumnezeu ne bate și ne pedepsește, uneori cu o boală ca asta.
I-am zâmbit cu iubire părintelui și l-am rugat să nu se supere pe mine, dar vreau să-l contrazic. I-am spus parcă, cam așa:
– Vă rog frumos să nu vă supărați pe mine și să-mi dați voie să vă contrazic!
De când am aflat de această boală m-am tot întrebat cum oare Dumnezeu care e mare și bun îngăduie așa ceva și am ajuns la o concluzie.
Haideți să pornim de la aceeași premisă și anume că Dumnezeu e Tatăl nostru și noi suntem copiii lui. Și pentru ca să înțelegem un pic mai bine hai să facem o analogie la felul în care mă comport eu ca părinte.
Sunt mamă și am un copil. Îmi trimit copilul la școală și-i spun: ”Dragul mamei, uite, există două drumuri pe care poți ajunge până la școală. Unul este drept și lipsit de pericole și te sfătuiesc să-l alegi pe ăsta. Celălalt e plin de suișuri, de coborâșuri, de fel și fel de pericole și tentații, dar se poate ajunge și pe acolo la școală.”
Apoi las copilul să plece la școală și-mi văd de treburile mele. Copilul ce face? Pleacă la școală. Alege inițial drumul bun, dar după un timp, fie de plictiseală, fie din curiozitate, poate îndemnat de altcineva sau mai știu eu din ce alt considerent o ia pe celălalt drum.
Se impiedică, cade, își rupe o mână, un picior, îi curge sânge.
Care e condiția ca eu, părintele lui să-l fac bine? Să ia legătura cu mine, să se întoarcă cumva și să-mi spună: ”Mamă, iartă-mă! Știu că am greșit. Știu că mi-ai spus să nu merg pe drumul ăla, pentru că s-ar putea să nu-mi fie bine. Acum te rog iartă-mă și ajută-mă!”
Ce fac eu părintele lui, care-l iubesc din toată inima? Îl iert, îl oblojesc și fac în așa fel încât să-l vindec.
Așadar Dumnezeu nu ne dă boală, El doar ne scoate din boală.
Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru, dreptul de a alege singuri pentru noi.
Boala ne-o facem noi cu alegerile noastre proaste, cu fricile noastre izvorâte din credință puțină, frici fără o bază reală, care știu să urzească tot felul de filmulețe de groază, ce încep să ruleze la un moment dat defectuos din căpușoarele noastre.
Ceea ce mi-ati spus dumneavoastră, părinte, extrapolat la povestioara mea, s-ar putea traduce cam așa: eu îi prezint copilului opțiunile, după care îl las să plece la școală și pornesc pe urmele lui. Constat că a făcut un pas mai în laterală și-mi notez, apoi alt pas considerat nelalocul lui și iar mi-l notez. În final observ că a luat-o pe drumul greșit, mă duc la el îi rup o mână, un picior, apoi îmi scot un briceac și-l crestez frumos ca să-l doară și să curgă sânge.
După aceea îi spun:”Vezi, asta e pedeapsa care ți-am dat-o pentru că nu m-ai ascultat.” El își cere iertare și eu, în imensa-mi generozitate decid să-l fac bine și tot eu scot din buzunar ac, ață, atele și-l oblojesc și repar.
Parcă nu se potrivesc toate aceste imagini între ele părinte, nu credeți?
La care părintele mă ia de mână și privind-o pe Elena îi spune:
– Elena, Dumnezeu te iubește și ți-a trimis în calea ta un înger.
Apoi se întoarce către mine și-mi spune:
-Vaaaaai, doamnă. Dar ce frumos povestiți! Mai stați la Cluj, că aș mai vrea să povestesc cu dumneavoastră?
M-au trecut fiori pe șira spinării, m-am aplecat și am sărutat mâna părintelui și i-am mulțumit.

Din păcate n-am mai povestit cu el nici până atunci și nici de-atunci încoace. Dumnezeu știe de ce…

 

Oana ROTARIU

Suceava

Catârul – fabulă politică

Posted by solariu On March - 11 - 2014

catarul

☺☺☺☺☺☺☺

Pe vremuri, la o fermă bogată şi frumoasă,
Trăia printre-animale şi un catâr de “rasă”.
Şi se muncea acolo într-un continuu flux,
Doar el, catârul nostru era şomer de lux.

De-aceea chiar stăpânul, nemaiavând răbdare,
Îl trase deoparte şi ţi-l luă cam tare:
-Aşa nu se mai poate, m-a apucat oftica,
Tu doar mănânci fâneţea şi nu produci nimica.

Ia uite la Mărţuică, bătrânul nostru bou
Cum trage toata ziua, în plug, ca un erou.
Sau uite la Joiana cea care zi şi noapte
Ne dă la toată lumea găleţi întregi cu lapte.

Găinile de-asemeni se screm şi una două
Ne pricopsesc deodată cu zeci şi zeci de ouă.
Chiar şi cocoşul nostru acela pintenat
Ne cântă dimineaţa să ne sculăm din pat.

Ori harnicul de Murgu, prea blândul nostru cal
Ce trage la căruţă, la vale şi la deal.
De-aceea-ţi spun cu riscul de a părea cam snob
Că-i musai azi în fermă să-ţi iei şi tu un job.

Ai două variante, de mult au fost gândite,
În două posturi cheie, puţin cam diferite.
Să tragi şareta nouă ce-o vezi lângă hambar,
Sau peste animale, să fii parlamentar.

-Stăpâne, rog mă iartă, ţi-o spun doar amical:
Sunt doar catâr, n-am trupul puternic ca un cal.
Iar varianta-a doua… să fiu parlamentar,
Doar vezi destul de bine că nu sunt chiar… măgar.

– Sorin Olariu –

GLUME NOI DIN DIASPORA PE-NŢELESUL TUTURORA

Posted by solariu On December - 31 - 2013

Sorin Olariu

MULŢUMESC DIN INIMĂ PARTIDULUI

Şoim al Patriei ţi-am fost
Şi te pup cu mult alean,
Că mi-ai dat arìpi şi-un rost
… Ca să zbor peste Ocean!

PARADOX ROMÂNESC

Când românii sunt pe-afară
Se topesc din dor de ţară,
Iar ’năuntru se usucă:
Se topesc din dor de ducă!

TINERETUL, VIITORUL ŢĂRII

Se-aşteaptă de la tineret
Să schimbe ţara-n mod concret,
Iar tineretul, ca urmări,
O schimbă, dar pe alte ţări.

INTEROGATORIU

M-au dus aseară la Chestură
C-am scris umor cu ceva tentă
Şi-atât de mult mă descusură
C-abia mă coase-o asistentă.

DIVORŢ AMIABIL

Să divorţăm civilizat
Că doar niciunul nu-i mai breaz:
Tu nu mă suferi când sunt beat,
Eu nu te sufăr când sunt treaz!

EPI-FABULĂ MIORITICĂ

Ţara noastră, de-o cutreieri,
Nu-i nici mare, nu-i nici mică,
Dar conţine-atâţia greieri
Că de-a dreptul te furnică!

GASTRONOMIE GEOPOLITICĂ

Românul nostru, plin de zel,
Se-ntoarce astăzi spre Apus:
Mai bine Varză de Bruxelles
Decât Salată a la Russe!

SFAT PĂRINTESC

De-ai să-nveţi, copile, carte,
Ai s-ajungi şi tu departe
Şi-o să ai atunci de toate…
În Canada sau în State!

NE PLEACĂ DOCTORII

Ne pleacă doctorii din ţară
Iar statul are ca pretenţii
Să ia, urgent, cu ei, afară,
Şi bolile şi pacienţii!…

IARBA VERDE DE ACASĂ

Iarba verde de acasă
Oare ţi-o mai da fiori
Când alergi cu limba scoasă
După nişte… verzişori?

Autor Sorin Olariu

ATHOSUL NEAMULUI MEU (1)

Posted by Gabriela Petcu On December - 5 - 2013

STEFAN-Bruno wbBruno ŞTEFAN

 

Nu mai ţin minte când l-am auzit prima oară pe bunicul meu vorbind despre Athos, dar ştiu că, mic fiind, îmi povestea când venea la noi despre evenimentele din război la care a participat şi despre călătoria lui la Athos şi le lega de fiecare dată ca şi când ar fi fost firească trecerea de la povestea cu încercuirea ruşilor de la Cotul Donului la cea cu întâlnirea lui cu călugărul Dometie Trihenea pe Sfântul Munte.

 

Bunicul Gheorghe Dafinoiu obişnuia să vină la noi acasă în Bucureşti în fiecare an de două ori: de Paşti şi de Crăciun, iar noi mergeam la el în fiecare vară în comuna Zăvoia din judeţul Brăila. Îmi plăcea să dorm cu el căci îmi spunea multe poveşti şi avea un talent narativ cum n-am mai întâlnit la nimeni până acum. Se însufleţea când începea să vorbească şi orice îmi povestea se încheia cu câte o pildă spusă lui de un călugăr sau un pustnic de pe Athos. Ţin minte câteva discuţii cu el din vremea când eram copil:

– Şi chiar nu te-au văzut ruşii că erai în copac şi au trecut pe sub tine fără să se uite nici unul în sus?

– Să ştii că aşa a fost, nu te mint. Ei nu m-au văzut pentru că m-am suit noaptea în copac să văd mai bine poziţiile lor şi să transmit batalionului nostru mişcările de trupe, că eram telegrafist. Dar ruşii au pornit atacul când se crăpa de ziuă şi atât de repede s-au mişcat, că ai noştri n-au putut să fugă prea departe. I-au luat ca din oală şi i-au măcelărit pe toţi. Unii s-au aruncat în apă, dar n-au ajuns prea departe. N-au luat nici măcar un prizonier şi n-au lăsat pe nici unul să scape. Şi eu vedeam de sus toată operaţiunea.

– Şi nu ţi-a fost frică?

– Ba bine că nu! Stăteam pe o cracă sus, unde era frunzişul mai des şi mă rugam Maicii Domnului să mă scape. Şi atunci i-am promis că dacă ies viu şi nevătămat din acel război o să fac un pelerinaj la Athos şi o să devin robul ei toată viaţa mea.

– Dar nu te-au văzut când te-ai dat jos din copac?

– Păi am stat 2 zile şi 2 nopţi acolo aproape nemişcat, până frontul s-a mutat spre vest. Apoi m-am târât în spatele ruşilor până la Odessa, unde am stat ascuns şi am transmis mesaje în ţară. Iar mai târziu, când ruşii au intrat în România şi regele a întors armele împotriva nemţilor, am mers alături de ei până în munţii Tatra, în Cehoslovacia şi mai departe, până-n Germania. Dar acolo ruşii au vrut să fie ei cuceritorii şi ne-au lăsat pe noi în spatele lor, aşa că ne-am întors spre ţară. Iar eu am cotit-o spre Grecia şi am mers pe jos două săptămâni până am ajuns pe Athos.

– Şi nu te-a atacat nimeni? Nu era război pe unde treceai? Şi nu erau tâlhari?

– Ba da, dar mergeam mai mult seara şi noaptea şi ocoleam oraşele. Prin satele prin care am trecut toţi mă simpatizau, căci eram îmbrăcat în uniforma armatei române şi românii erau eroi pentru toţi, căci luptaseră curajos pe toate fronturile şi dăduseră mulţi martiri.

 

– Ai mers tot drumul singur, tataie, până la Athos?

– Nu tot drumul, că la ieşirea din Serbia am întâlnit un călugăr care mergea şi el pe munte. Îl trimisese un episcop să ducă acolo nişte cărţi şi avea căruţa plină de cărţi. Când mergeam pe jos pe lângă căruţă, el îmi citea în limba lui din câte-o carte, dar eu nu înţelegeam nimic. Abia când începea să cânte Psalmul 50 al lui David începeam să înţeleg şi eu câteva cuvinte. Să ştii că muzica bizantină se cântă la fel şi în rusă şi în sârbească sau bulgărească ori româneşte de o mie şi ceva de ani. Începea el un psalm sau un acatist în limba lui şi eu îl îngânam în limba mea, pricepând aşa câteva cuvinte sârbeşti şi el câteva cuvinte româneşti. Până la Athos ajunsesem să ne înţelegem de minune – ba trei cuvinte de-ale lui, două de-ale mele, trei ruseşti şi două nemţeşti şi mai ales prin semne, că nevoile se exprimă la fel în orice limbă. Dar să ştii că toată călătoria alături de el a fost ca o pregătire pentru ceea ce urma să se întâmple pe Sfântul Munte, căci înainte de a pătrunde acolo m-a spovedit, intrând în grădina Maicii Domnului curat, fără păcate nespuse.

– Şi cum e grădina acolo, tataie, ca o livadă de la munte de la noi?

– Nu e ca o livadă de la noi, că aici sunt pomi fructiferi şi acolo sunt doar măslini şi rar câte un lămâi sau un portocal. Terenul e sterp, arid şi doar în jurul mânăstirilor se mai cultivă câte ceva. Dar peste tot am simţit o mireasmă plăcută, căci în tot muntele sunt îngropaţi sfinţi părinţi care s-au nevoit acolo.

La fiecare întâlnire cu el ascultam cu şi mai mult interes amintirile lui despre Athos şi în mintea mea se contura din ce în ce mai clar imaginea unui loc ciudat, populat de oameni neobişnuiţi, de sfinţi şi de îngeri, în mijlocul cărora trona Maica Domnului ca o împărăteasă permanent prezentă şi atentă cu cei care o slujeau.

 

– Şi cum tataie, chiar ai văzut-o pe Maica Domnului?

– Cum te văd şi cum mă vezi. Eram în port şi am văzut pe o stâncă o femeie care scria ceva într-un registru mare. M-am dus spre ea foarte mirat să văd o femeie acolo, că ştiam că nu au voie să calce femeile în Sfântul Munte. Când m-am apropiat de ea şi-a ridicat privirea spre mine şi mi-a zis: „Te aşteptam mai demult Gheorghe să vii aici, căci mi-ai promis”.

– Ţi-a vorbit chiar în limba română?

– Da, în română. Şi când s-a ridicat în picioare avea o ţinută de împărăteasă, că am ştiut imediat că e Fecioara Maria. Mă privea ca o Stăpână, cu nişte ochi atât de pătrunzători, că m-a cuprins ruşinea şi n-am ştiut ce să-i spun. ”Am nevoie de ajutorul tău Gheorghe – a continuat Ea. Duşmanii Fiului Meu s-au aliat şi ai văzut ce prăpăd au făcut în Rusia şi Ucraina. Dar asta este nimic prin comparaţie cu ceea ce o să urmeze în restul lumii. Nu lăsa să se stingă flacăra credinţei”.

– Aiureli băiete, să nu-l crezi pe bunică-tu! – îl auzeam pe tata din camera cealaltă. Cum să se întâlnească el cu Maica Domnului, că Ea a murit acum două mii de ani?

– Ba aşa e cum îţi spun – se oţărî tataia, că viaţa e veşnică şi Maica Domnului fiind mai presus de îngeri şi heruvimi nu a murit şi poate să se arate oricând oamenilor. Şi s-a arătat de multe ori unora în toţi aceşti două mii de ani.

– Da` de unde! – pufni tata cu ironie. Au adus călugării ăia de-acolo o femeie care le iese în cale naivilor ce vin pe Athos şi le spune tot felul de banalităţi, iar ei rămân toată viaţa cu credinţa că s-au întâlnit cu mama lui Hristos.

 

Tata nu era prea credincios de fel. Deşi botezat ortodox, fusese crescut sub influenţa unor evrei din neam şi ajunsese să creadă doar în Dumnezeu, nu şi în Hristos. Nu nega că Iisus ar fi existat şi că s-ar fi manifestat în vremea împăratului Tiberiu, dar nu credea că El este veşnic, sau că viaţa oamenilor e veşnică; pentru el doar Dumnezeu era veşnic. Lua în răspăr credinţa mamei şi a tatălui ei, dar nu cu răutate că-i iubea pe amândoi. Însă îi plăcea să îi contrazică, să-i pună să găsească argumente, că pentru el raţiunea trebuia convinsă, nu inima. Odată l-am văzut pe tata că s-a îndoit de el, dar n-a durat prea multe zile. Era un jucător împătimit la loto şi în fiecare săptămână juca câte o variantă, dar foarte rar s-a întâmplat să câştige şi atunci doar sume mici. Spunea mereu că e ghinionist la loto, dar norocos în dragoste.

– Nu există ghinion, ci doar necredinţă – i-a răspuns bunicul. Roagă-te o oră cu mine la icoana pe care mi-a dat-o Maica Domnului şi o să trăieşti curând o minune.

El n-a crezut, dar sătul poate de atâtea pierderi la loto a acceptat să îngenunchieze lângă tataia şi să se roage împreună cu el. Tataia era foarte grav, foarte pătruns de solemnitatea momentului şi se ruga vorbind rar şi apăsat, ca tata să spună după el rugăciunea. Lui îi venea să râdă, la început îl maimuţărea, apoi doar îl îngâna, ca pe urmă să intre şi el în aceiaşi stare gravă, serioasă. Începuse să se înroşească şi când a început să cânte ”Cuvine-se cu adevărat” faţa lui s-a transfigurat iar privirea i-a devenit mai pătrunzătoare şi mai vie ca niciodată. Când au terminat rugăciunile tata a încercat să revină la starea iniţială, dar n-a mai reuşit. A spus doar cu jumătate de gură:

– Să vedem ce minune o să mi se întâmple curând dacă m-am rugat atât de mult.

În noaptea aia tata a visat nişte numere la loto. S-a sculat şi le-a notat, iar a doua zi le-a trecut pe biletul loteriei în ordinea visată şi după câteva zile biletul lui a ieşit câştigător. În casă era bucurie mare, părinţii şi noi copiii ne făceam planuri cum să cheltuim suma.

– Acum crezi? – l-a întrebat tataia serios.

– Nu a fost decât întâmplarea. Şi alte dăţi am visat anumite numere la loto, dar nu le-am notat sau le-am jucat doar pe unele.

Dar parcă vocea tatălui nu mai era convingătoare. Tataia câştigase bătălia. Şi ca să-şi pecetluiască victoria, i-a spus pe un ton poruncitor:

– Să dai copiii la muzică. Să le iei pian şi viori să înveţe să cânte muzică adevărată!

 

Iar zilele următoare au mers amândoi să vadă ce pian aveau unii oameni de vânzare. S-au oprit la un pian mare de concert, fabricat la Viena în 1806, ce aparţinea unui compozitor care urma să plece din ţară. Opt oameni s-au chinuit să-l urce pe scări până la etajul 4, iar când l-au băgat în sufragerie ocupa jumătate din cameră. A trebuit să rearanjeze tot apartamentul, înghesuind o parte mobilier în celelalte camere. Când au terminat s-au pus amândoi să cânte la pian, deşi nu ştiau o iotă cum se cântă.

 

Zdrăngăneau cu veselie clapele până au venit vecinii să le spună să facă linişte.

Toată vara tataia a stat cu noi în Bucureşti, căutând profesor să ne înveţe să cântăm. S-a oprit la un tânăr de 27 de ani, care a acceptat să vină la noi acasă să ne dea lecţii. Ne treceau fiorii când îl ascultam cum cânta şi ne uitam încântaţi unii la alţii. Tataia îl punea să cânte muzică bizantină iar el cânta din gură şi pe noi ne punea să facem corul. Profesorul Vasile Rogoz s-a împrietenit rapid cu toţi, iar în apartament aveau loc adevărate spectacole muzicale, ce se încheiau seara târziu, la un pahar de vorbă. Mai mulţi vecini veneau să-l asculte şi unii intrau în formaţie căci ştiau să cânte ba la vioară, ba la flaut ori la alte instrumente. Profesorul ştia să creeze atmosferă, trecând de la Bach la Mozart şi apoi la muzică uşoară cu atâta naturaleţe că nimeni nu simţea cum trece timpul.

 

Deşi locuiam într-un bloc în care stăteau mulţi ingineri chimişti ce lucrau cu Elena Ceauşescu la institutul pe care-l conducea şi ne temeam că vor face sesizări la Securitate şi la Partid, am văzut rapid că vecinii erau dornici să asculte şi altceva decât muzica oficială, iar în discuţii se arătau mai religioşi decât tata. Apartamentul nostru devenise locul în care unii preferau să-şi petreacă după-amiezile şi serile. După 2-3 ore de cântat se aşezau cu toţi în jurul pianului, care se transforma rapid în masă, scoteau din sacoşe ce aduceau de-acasă şi începeau discuţii înflăcărate despre literatură, despre politică, despre chimie, despre religie sau despre cine-mai-ştie-ce le mai trecea prin cap, iar discuţiile se întindeau uneori până după miezul nopţii. Tataia le povestea despre călătoria lui pe Athos, despre călugării şi pustnicii pe care i-a întâlnit şi toţi îl ascultau cu interes, căci vorbea despre o lume magică, învăluită în mister, iar unii îşi imaginau (aşa cum ne-au spus pe urmă) că vor ajunge şi ei acolo când se vor deschide graniţele şi se vor întâlni şi ei cu Maica Domnului. Bine-nţeles că pentru unele femei discuţiile stârneau invidie:

– Şi noi de ce nu avem voie să intrăm în Sfântul Munte? De ce nu e egalitate? Nu e drept să fim discriminate. Vrem şi noi s-o vedem pe Maica Domnului.

– Nu e voie pentru că Ea a hotărât aşa, ca Athosul să devină o şcoală de sfinţi – spunea tataia. Ea a ales acel loc ca bărbaţii care fac legământul fecioriei să înveţe să devină atleţi ai lui Hristos şi să lupte pentru a menţine credinţa în ortodoxia noastră. Pentru femei sunt mânăstirile de maici aici în ţară.

 

Vecinii de la etajul 8 aveau un băiat Andrei care era de vârsta mea şi care urma să intre în clasa întâi la aceiaşi şcoală cu mine. Andrei se lipise de tataia şi îi sorbea fiecare vorbă. Toţi vecinii îl plăceau pe tataia, căci le băgase Athosul în suflet şi în jurul imaginii lor înflăcărate despre Muntele Sfânt se structura partea cea mai bună a fiinţei lor. Dar Andrei era cel mai captivat dintre toţi. Când eram singuri nu mai voia să ne jucăm cu macaraua şi basculanta adusă de tatăl lui din Bulgaria, aşa cum ne jucam înainte, ci voia să ne jucăm de-a călugării şi pustnicii.

– Acum tu eşti stareţul Dometie şi eu sunt pustnicul Vichentie – făcea el regulile unui nou joc. Eu vin de sus, din vârful Athonului la tine la mânăstire să mă spovedesc. Şi tu mă aştepţi pe scăunel, cu patrafirul pregătit – uite, fularul ăsta e patrafirul, pune-l după gât şi lasă-l să atârne. Binecuvântează părinte – zic eu, iar tu faci semnul crucii de-asupra capului meu şi îmi dai icoana să o sărut. Şi eu mă pun în genunchi şi încep să-ţi spun toate secretele mele.

 

Tataia se băga şi el în joc cu noi şi ne mai spunea câte o întâmplare:

– Uite ce mi-a zis odată cuviosul Dometie. Că dracul nu e ceva impersonal, ca o energie negativă, ci e ceva cât se poate de concret; el este un înger care a devenit rău. El e foarte deştept, că e de la facerea lumii şi a văzut mulţi oameni, de-aia e o fiinţă superioară oamenilor din punct de vedere spiritual. Cunoaşte toate tipurile de oameni, toate caracterele şi toate apucăturile, că a văzut atâtea de la întemeierea lumii şi a avut milioane de experienţe, iar oamenii nu pot să-l biruiască singuri. De-aia trebuie să aibă duhovnic, ca să-i elibereze de păcate şi să-i îndrepte pentru a nu mai face altele. Oamenii trebuie să înveţe să lupte cu ispitele, că altfel nu au cum să se mântuiască. Duhovnicul îi ajută pe oameni să-l găsească pe Dumnezeu şi atunci când îl găsesc nu au altă bucurie mai mare vreodată în viaţă. Dar cum îi ajută duhovnicul? Nu pedepsindu-i pentru păcate, ci încurajându-i pe calea sfinţeniei. E simplu să-i pedepsească dându-le canoane, dar mai greu este să-i ridice din păcat. Iar lupta spirituală cu dracu e foarte grea. Ia să vedem cum vă luptaţi voi cu ispitele pe care le trimite el?

 

Amândoi eram în încurcătură şi ne gândeam o vreme cum să-l păcălim pe diavol, cu ochii rătăcind prin cameră ca să găsim diverse obiecte pe care să le introducem în joc în lupta cu el. Pe neaşteptate lui Andrei i-a mijit un zâmbet ştrengar, a luat chitara şi a început să-i ciupească corzile, chipurile inventând o melodie bisericească, în timp ce eu trebuia să spun continuu: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

– Da` la urma urmei să-l ia dracu pe diavol, că el fuge de rugăciuni şi de tămâie. Hai să ardem o hârtie să zicem că e tămâie ca el să fugă de lângă noi.

– Tu ai să fii un bun călugăr Andrei – i-a spus bunicul sărutându-l pe frunte.

Iar el era în culmea fericirii şi în imaginaţia lui bogată se vedea asemeni pustnicilor care, cu puterea nemărginită a credinţei în Hristos, înmuiau stâncile pe care îngenunchiau să se roage şi le transformau în perne moi.

 

Multă vreme Andrei şi cu mine am fost stăpâniţi de fascinaţia Athosului, de vechimea lui şi de minunile care se petreceau acolo. După ce ne întorceam de la şcoala de muzică ori de la şcoala generală, ne retrăgeam în părculeţul din spatele blocului, unde construisem din cartoane şi din scânduri o mică mânăstire în stil athonit, aşa cum ne desenase tataia ceea ce văzuse acolo. Iar noi o împodobeam cu icoane desenate de noi, pe care deseori le schimbam, căci ni se părea că nu reuşeam să redăm întocmai chipurile sfinţilor. Aşa s-a născut în noi pasiunea pentru pictură şi părinţii lui preparau adesea culori la institutul de chimie unde lucrau, cu uleiuri speciale, care să nu permită deteriorarea picturilor odată cu trecerea timpului. La insistenţele lui, mama ne-a cusut la maşină nişte straie monahale, din fuste negre mai vechi, pe care nu le mai purta. Ne strângeam la mijloc cu centura de pionier, dar curând am aruncat-o, căci nu se potrivea paftaua cu stema socialistă cu hainele sfinte pe care le îmbrăcam şi am înlocuit-o cu un cordon negru de la o draperie, care avea mici ciucuri la capăt.

 

Sigur, nu toată ziua ne jucam de-a sfinţii. Mai des mergeam în parcul Drumul Taberei şi ne dădeam în leagăne sau ne plimbam cu barca, decât mergeam în părculeţul de lângă bloc unde aveam mânăstirea noastră secretă adăpostită de nişte copăcei mici şi de glicine care se întindeau între ei ca un acoperiş. Dar jocurile astea au lăsat urme adânci în viaţa şi destinul nostru. În familie relaţia cu părinţii şi surorile a devenit mai profundă, mai trainică, mai întortochiat legată cu fire durabile făcute din rugăciuni, din gesturi de smerenie, din înţelegerea celuilalt fără prea multe cuvinte, fără certuri şi tensiuni inutile. Şi în adâncul acestor relaţii lumina Athosul, învăluit de legendele bunicului meu şi de cântecele profesorului Vasile. Or aceste legende şi cântece au hrănit sufletele vecinilor de bloc chiar şi atunci când regimul comunist a devenit mai opresiv.

 

La parterul blocului era o alimentară care stătea goală mare parte a zilei, neavând de vânzare decât creveţi şi conserve de peşte. Dar, în anumite momente ale unor zile venea câte o maşină cu marfă: fie cu pui, fie cu carne de porc, cu unt, lapte, zahăr sau făină – alimente rare în acele vremuri. Cum vedeau maşina de la depărtare oamenii făceau instinctiv coadă în spatele blocului, chiar fără să cunoască ce marfă urma să fie scoasă la vânzare. Se adunau nu doar vecinii din blocurile din jur, ci şi oamenii din staţiile de tramvai şi autobuz ori alţii aflaţi atunci în trecere. Când îmbulzeala era mai mare şi unii încercau să facă reguli, să dea bonuri de ordine, să organizeze coada pe 3 sau 4 rânduri, veneau ca din senin câteva zeci de ţigani şi se băgau în faţă, se împingeau în oameni jefuindu-i, tăindu-le genţile sau buzunarele cu lama, ameninţându-i pe cei guralivi cu cuţitul. Miliţia nu reuşea niciodată să-i potolească şi mulţi credeau că tocmai miliţia i-a adus la coadă, ca să-i umilească pe cumpărători.

 

Şi atunci când haosul era mai mare şi părea imposibil ca cineva să pună ordine, Andrei şi cu mine ne băgam în ascunzătoare, îmbrăcam tunicile negre şi ieşeam cântând ”Fii lacrimilor tale”. Vecinii de pe scară ne ţineau isonul şi dintr-o dată se făcea linişte şi oamenii se jenau chiar să mai fîşâie sacoşele. Miliţienii şi ţiganii se uitau la noi uimiţi, iar noi îi luam unul câte unul pe anarhişti şi-i băgam în rând, fiecare la locul lui, în ordinea sosirii. Şi cât ţinea vânzarea produselor – maximum o oră, căci niciodată nu aduceau marfă pe săturate – zeci de glasuri se porneau şi cântau ”Psalmul 50”, ori ”Hristos a înviat din morţi” ori colinde – în funcţie de sezon. Mulţi nu ştiau versurile şi ne îngânau sau fredonau melodiile, dar până la căderea comunismului mai toţi vecinii au învăţat pe din-afară psalmii 23, 50 şi 102, pricesne şi cântece bisericeşti. Iar atunci când Andrei începea să cânte acatistul ”Slava Lui Dumnezeu pentru toate” – e drept doar de vreo 3 ori în decurs de 10 ani şi niciodată cântat până la capăt – miliţienii şi ţiganii erau primii care se puneau în genunchi pe caldarâm şi lacrimile le curgeau pe obraji.

 

Ţin minte că prin 1984, când ne făcusem mai mari şi nu mai eram sfinţişorii cartierului iar vocile începuse să ni se îngroaşe devenind mai grave, după ce Andrei a cântat acatistul ”Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului” mai mulţi vecini s-au trezit la uşă cu un tigan care-i ruga să-l ierte că i-a furat, înapoindu-le diverse bunuri sustrase în ultima vreme. Atât de mult fusese impresionat de trăirea duhovnicească a oamenilor de la coadă, încât hotărâse să nu mai fure niciodată în viaţă.

————————————————————————–

( Va urma)

 

Bruno ŞTEFAN

2013

————————————————–

ŞTEFAN Bruno, Născut la 17 ianuarie 1969, la Galaţi. A absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, în 1993. Doctor în sociologie, Universitatea din Bucureşti, 2005. Sociolog, cadru didactic (lector) la Universitatea „Politehnica” Bucuresti, preşedintele Fundaţiei „Biroul de Cercetări Sociale” (BCS). A coordonat numeroase sondaje de opinie in cadrul Centrului Independent de Studii Sociale şi Sondaje aparţinând de Grupul pentru Dialog Social, calitate care îi certifică experienţa celor peste două sute de cercetări psiho-sociologice intreprinse în domenii din cele mai diverse. Cea mai reprezentativă publicaţie: „Mediul penitenciar românesc”, Editura Institutul European, 2006. Cel mai important proiect profesional: „Sondarea lunară a opiniei publice naţionale”. (George Roca, Rexlibris Media Group)

 

Istoria, cultura, dar şi problemele românilor din arcul carpatic, abordate la Izvorul Mureşului

 Nicolae Balint

 

Autor: Prof. Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

 

 

Cea de-a XIX-a ediţie a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice cu tema Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie” s-a desfăşurat în perioada 7-9 noiembrie 2013, în generosul cadru geografic oferit de staţiunea montană Izvorul Mureşului din judeţul Harghita. Cu această ocazie un număr de 112 istorici, cadre didactice universitare, teologi, cercetători ai fenomenului istoric, lingvistic, sociologic sau cultural, arhivişti şi jurnalişti şi-au prezentat comunicările în cadrul celor şase secţiuni organizate pentru desfăşurarea manifestării. Tot cu această ocazie au fost lansate 14 cărţi, inclusiv cea a fostului ministru de Interne, Doru Viorel Ursu, prezent şi el pentru o zi la lucrările sesiunii. Reuşita manifestării a fost asigurată de implicarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, în colaborare cu Centrul Ecleziastic „Mitropolit Nicolae Colan”, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi Centrul Cultural Topliţa.

 

 

 

Lucrările în plen. Despre problematica zonei şi pericolul transilvanismului

 

 

 

Acestea au fost deschise de ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, find continuate apoi de scurtele alocuţiuni rostite de Jean-Adrian Andrei, prefectul județului Harghita, Mihail Tinca, primarul comunei Voşlobeni, dr. Valeriu Cavruc, director general al Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi dr. Ioan Lăcătuşu, director al Centrului European de Studii Covasna-Harghita. Tot în plen au mai fost prezentate şi comunicările ştiinţifice ale prof. univ. dr. Ştefan Păun, prorector al Universităţii Hyperion din Bucureşti, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, prof. ing. Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice, prof. univ. dr. Ioan Agrigoroaiei din Iaşi, prof. univ. dr. Gelu Neamţu din Cluj-Napoca şi prof. univ. dr. Radu Baltasiu din Bucureşti. Despre importanţa manifestării, dr. Ioan Lăcătuşu a declarat: „Această sesiune, ajunsă acum la a XIX-a ediţie, a devenit începând din 1995 o manifestare recunoscută pe plan naţional pentru valoarea contribuţiilor din domenii ce acoperă o paletă largă de interes, începând cu istoria şi continuând cu sociologia, psihologia şi lingvistica, studii ce acoperă cu precădere acest areal geografic românesc, respectiv sud-estul Transilvaniei…” Prezent la debutul manifestării, în scurta sa alocuţiune Jean-Adrian Andrei, prefectul judeţului Harghita a ţinut să arate că zona are o problematică de o factură aparte care trebuie tratată cu multă atenţie. „În calitatea pe care o am – a arătat acesta -, îmi face o reală plăcere să fiu prezent alături de dumneavoastră, la o manifestare plină de conţinut şi semnificaţii. Bine aţi venit într-o zonă încărcată de istorie, de cultură şi civilizaţie românească – parafrazând chiar titlul sesiunii organizate -, dar şi o zonă, din păcate, încărcată de evenimente care de multe ori aduc atingere identităţii româneşti şi promovează acţiuni generatoare de tensiuni (…) o zonă în care prea adesea mâinilor întinse li s-a întors spatele…” Un apel la politicienii care-şi aduc aminte de românii din zona Ciuc şi Covasna doar în preajma alegerilor, a adresat prin intermediul participanţilor Mihail Tinca, primarul comunei Voşlobeni: „Noi, cei din comuna Voşlobeni – a declarat primarul Tinca – suntem acei români din sud-estul Europei care locuim compact în această mică insulă de maghiarime. Mă bucur că aţi venit în mijlocul nostru şi sper să aveţi o şedere cât mai plăcută cu rezultate cât mai fructuoase. Aş  face un apel la dumneavoastră, cei prezenţi azi, ca în întâlnirile pe care le aveţi cu politicienii noştri să le spuneţi să mai ţină cont şi de noi, cei care locuim în această zonă…” Vorbind despre pericolul pe care-l reprezintă transilvanismul, o concepţie tot mai mult promovată în ultimul timp de către medii de influenţă şi propagandă abil dirijate, prof.univ.dr. Gelu Neamţu din Cluj-Napoca a menţionat: „Transilvanismul nu este o găselniţă nouă, este un proiect mai vechi menit să spargă unitatea naţională şi să destructureze astfel România care, oricum se va regionaliza, iar apoi se va globaliza. În fine, putem spune că transilvanismul este o amplă acţiune de persuasiune desfăşurată asupra românilor ardeleni pentru a-i convinge că sunt superiori sudiştilor şi că trebuie să se rupă de aceştia…” Tot cu trimitere la transilvanism, prof.univ.dr. Radu Baltasiu din Bucureşti a făcut o inspirată remarcă: „Referitor la transilvanism, pot spune că este oarecum subsidiar pangermanismului fiind probabil dat în leasing Ungariei…” În alocuţiunea rostită de prof.univ.dr. Ioan Scurtu, fost director al Arhivelor Naţionale ale României, acesta a ţinut să sublinieze importanţa documentelor din arhive pentru scrierea istoriei şi păstrarea acestora în condiţiuni cât mai bune, în spaţii adecvate, ferite de intemperii. Acesta a subliniat în mod deosebit ce înseamnă păstrarea arhivelor compact, pe fonduri, în evidenţe clare, ferite de imixtiunea politicului care nu de puţine ori a încercat să înstrăineze o parte din fondurile naţionale sub pretextul că se retrocedează instituţiilor creatoare de fonduri.  

 

 Foto 1

 

Omagiu arhivistului, istoricului şi profesorului Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani

 

 

 

Cea de-a doua zi a manifestării a fost dedicată vizitării mânăstirii de maici cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” de la Izvorul Mureşului. Cu această ocazie a fost omagiat prof.univ.dr. Corneliu Mihail Lungu, fost director al Arhivelor Naţionale ale României, un apărător consecvent al apărării integrităţii arhivelor, ilustru dascăl şi cercetător. În prezenţa ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, a fost lansat volumul „Permanenţele istoriei. Profesorul Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani”, coordonatori Sorin Liviu Damean, Marusia Cârstea, Mihaela Damean, Lucian Dindirică, Editura Cetatea de Scaun din Târgovişte, 2013, precum şi volumul „Profesioniştii noştri 10. Corneliu Mihail Lungu, arhivist, istoric, profesor, la 70 de ani”, coordonatori Vilică Munteanu, Ioan Lăcătuşu, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2013. Vorbind despre personalitatea celui omagiat, dr. Ioan Lăcătuşu a ţinut să arate că, citez: „A fost o reală plăcere să lucrăm cu domnia sa. I-am apreciat atât autoritatea profesională, cât şi pe cea ştiinţifică şi nu în ultimul rând, i-am apreciat latura umană.” În acelaşi context, prof.dr. Liviu Boar, director al Direcţiei Judeţene Mureş a Arhivelor Naţionale a subliniat în mod deosebit faptul că, citez: „Prof.univ.dr. Corneliu Mihail Lungu a lăsat în urma sa o amintire cât se poate de plăcută. Cu toţii i-am apreciat în mod deosebit implicarea de care a dat dovadă în rezolvarea oportună a problemelor de serviciu cu care ne-am confruntat, verticalitatea şi obiectivitatea în munca cu oamenii. Îi doresc multă sănătate, ani lungi şi fericiţi!” Prezent la această sesiune cu comunicarea intitulată „Sfântul Împărat Constantin cel Mare – 1700 de ani de la eliberarea creştinismului”, prof.dr. Florin Bengean din Târgu-Mureş, a ţinut să arate faptul că, citez: „Manifestarea a fost o reuşită deplină la care şi-au adus contribuţia atât organizatorii, cât şi participanţii prin calitatea comunicărilor susţinute. A fost o activitate de excepţie, cu semnificaţii aparte şi ceea ce este foarte important, toate comunicările, ca de fiecare dată, vor fi cuprinse într-un volum, or acest lucru rămâne peste timp ca un reper de spiritualitate românească.” Din judeţul Mureş au mai participat cu comunicări dr. Virgil Pană, prof. Doina Pană, prof.dr. Valentin Marica şi subsemnatul. Lucrările sesiunii s-au încheiat cu adoptarea unei rezoluţii.

 

*

 

Centrul European de Studii Covasna-Harghita

 

 

 

REZOLUŢIE

 

 

 

Sesiunea Naţională de Comunicări ŞtiinţificeRomânii din sud-estul Transilvaniei. Istorie, cultură şi civilizaţie”, ediţia a XIX-a, s-a desfăşurat în perioada 7-9 noiembrie 2013, la Sfântu Gheorghe şi Izvoru Mureşului, cu binecuvântarea şi participarea ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei. La lucrările sesiunii au participat prefectul judeţului Harghita, Jean-Adrian Andrei, primarul comunei Voşlobeni, Dumitru Mihail Tinca, istoricii Ioan Scurtu, Ştefan Păun, Alexandru Porţeanu, Petre Ţurlea, Ioan Giurca şi sociologul Radu Baltasiu din Bucureşti, Ioan Agrigoroaiei din Iaşi, Gelu Neamţu din Cluj-Napoca, Sorin Damean din Craiova, foştii miniştri Doru Viorel Ursu şi Nicolae Noica, precum şi arhivistul, istoricul şi profesorul Corneliu Mihail Lungu care a fost omagiat la împlinirea vârstei de 70 de ani.

 

În plenul sesiunii şi pe secţiuni au prezentat comunicări peste 100 de cunoscuţi specialişti – cercetători, cadre didactice universitare, muzeografi, arhivişti, etnografi, sociologi teologi, profesori, preoţi şi alţi oameni de ştiinţă şi cultură, din peste 30 de localităţi din întreaga ţară. La actuala ediţie, pe lângă probleme referitoare la istoria şi cultura naţională, majoritatea temelor au abordat aspecte ale istoriei şi culturii româneşti din sud-estul Transilvaniei şi ale convieţuirii interetnice din zona Arcului Intracarpatic.

 

În urma dezbaterilor, s-a formulat un important set de propuneri, grupate în următoarea

 

 

 

REZOLUŢIE

 

 

 

·        Sesizarea Parlamentului, a Guvernului şi punctual a ministerelor cu privire la:

 

a)      disoluţia autorităţii Statului Roman în regiune prin subordonarea autorităţilor şi instituţiilor publice locale, inclusiv a administraţiei judeţene de stat, intereselor iredentiste maghiare;

 

b)      implicarea autorităţilor şi instituţiilor publice locale în crearea bazelor instaurării de facto a unei autonomii teritoriale pe criterii etnice a judeţelor Covasna, Harghita şi parţial Mureş, maghiarizate samavolnic în perioada ocupaţiei maghiare şi a experimentul stalinist al Regiunii Autonome Maghiare;

 

c)      implicarea autorităţilor şi instituţiilor publice locale, inclusiv a unităţilor de învăţământ, în promovarea proiectului separatismului teritorial pe criterii etnice şi a sentimentului de ură şi şovinism antiromânesc în rândul populaţiei în general, şi a tineretului în special;

 

d)      susţinerea financiară şi organizatorică de către autorităţi şi instituţii publice locale a unor tabere extremiste, la care participă inclusiv membrii unor organizaţii interzise în Ungaria;

 

e)      „modelul” de nesupunere civică oferit populaţiei ca act de mare virtute de către primari sau preşedinţi de consilii judeţene care: refuză să arboreze drapelul României pe sediile unor instituţii, refuză să poarte eşarfa tricoloră, arborează drapelul Ungariei pe instituţii publice sau aşa-zisul drapel secuiesc compus în 2008, se adresează la manifestări publice exclusiv în limba maghiară, organizează manifestări şi programe dedicate sau care privesc exclusiv minoritatea maghiară, majoritară numeric în zona, înlocuiesc inscripţiile publice în limba română cu altele în limba maghiară, refuză să îngrijească/amplaseze monumente româneşti amplasând exclusiv monumente referitoare la istoria maghiară sau chiar busturile unor fascişti ori criminali de război (Wass Albert, Nyro Jozsef), fac angajări în sectorul public exclusiv pe criterii etnice etc.

 

f)        nevoia de monitorizare şi implicare a administraţiei centrale pentru a asigura românilor din regiune drepturi fundamentale precum: dreptul la identitate, dreptul la munca, dreptul la învăţământ, dreptul la cultură etc.

 

g)      elaborarea unei legislaţii care să sancţioneze cu pierderea mandatului utilizarea de către aleşii locali a prerogativelor publice pentru promovarea şi desfăşurarea unor activităţi privind separatismul teritorial pe criterii etnice, contrare jurământului depus la investirea în funcţia publică de demnitar local în România.

 

 Foto 2

 

·        Sesizarea Senatului României pentru respingerea iniţiativei legislative a UDMR privind oficializarea limbii maghiare în justiţie. Legislaţia română, în acord cu Carta Europeană a limbilor minoritare şi regionale, prevede dreptul persoanelor de a se adresa în limba maternă în justiţie prin intermediul unui translator. Utilizarea în scris nu doar că nu se justifică, actele fiind întocmite de avocaţi şi nu de petenţi care neavând pregătire juridică nu se pot adresa în scris nici în română nici în altă limbă, dar presupune alte două mari inconveniente: suportarea unor costuri uriaşe de traducere ale tuturor actelor, precum şi angajarea de procurori şi judecători pe criterii etnice de la nivel de judecătorie până la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuind a fi înfiinţate secţii paralele fiecărei secţii din cadrul instanţelor de judecată, câte una pentru fiecare minoritate.

 

 

 

·        Verificarea retrocedărilor în natură a terenurilor agricole, forestiere şi construcţii, respectiv sesizarea instanţelor de judecată pentru anularea Titlurilor de proprietate eliberate nelegal în baza Legii nr. 1/2000, 247/2005, OG 83/1999 şi următoarele în condiţiile în care statul român i-a despăgubit pe proprietarii unguri după primul război mondial (aşa-numitul proces al optanţilor de la Paris). În ciuda limbii de lemn cum că „Ungaria nu ia Transilvania şi pleacă cu ea”, în urma aplicării arbitrare a legislaţiei în domeniul retrocedărilor, se constată dobândirea masivă în condiţii ilegale de terenuri agricole şi forestiere, precum şi de construcţii unele amplasate strategic (spitale, şcoli, unităţi militare, parcuri naţionale) de către entităţi care reprezintă interesele altui stat în inima României. În condiţiile în care statul român a despăgubit pe grofi şi pe urmaşii acestora în 1925, iar după 1945, conform legislaţiei internaţionale, o serie dintre moştenitorii acestora au fost declaraţi criminali de război, neaplicarea legislaţiei în domeniu constituie cel mai grav atentat la adresa securităţii naţionale din ultimii 23 de ani. Ba mai mult în cazul multor imobile acordate nelegal în prezent din bugetul public se plătesc chirii pentru şcoli, spitale, instituţii celor care le-au dobândit pe nedrept. Astfel, prin cetăţenii săi sau prin bisericile maghiare Ungaria a ajuns să domine nelegal din punct de vedere al proprietăţii Transilvania. Daca legislaţia proprietăţii ar fi fost aplicată corect în judeţele Covasna şi Harghita nu s-ar fi putut cere autonomia teritorială a unor teritorii aflate în proprietatea Statului Român, proprietăţi plătite şi deţinute de Statul Român legal din 1922.

 

 

 

·        Regionalizarea, în măsura în care va avea lor, trebuie să cuprindă judeţele din actuala regiune de dezvoltare Centru: Alba, Sibiu, Mureş, Harghita, Covasna şi Braşov. Aceasta este, în opinia participanţilor, condiţia garantării modernizării administraţiei, a politicii interne locale, a gestionarii finanţelor locale în raport cu interesele reale ale cetăţenilor.Având în vedere comportamentul naţionalist şovin, antiromânesc din ultimii 23 de ani a persoanelor care ocupă funcţii de demnitate locală, creionarea unei regiuni în care formaţiunile extremiste maghiare, moderate sau radicale ar deţine controlul, ar conduce la accentuarea fenomenului de epurare pe criterii etnice a românilor din aceste zone şi la accentuarea fenomenului de separatism teritorial.

 

 

 

·        În domeniul cultural, participanţii la sesiune solicită autorităţilor competente următoarele:

 

a)      luarea unor măsuri urgente pentru culegerea şi promovarea culturii tradiţionale din Harghita şi Covasna, în condiţiile în care demografia română din zonă scade mult mai rapid decât în restul României, pe fondul activităţilor programatice antiromâneşti manifestate la vedere sau mai subtil în regiune care a determinat un exod permanent al românilor în alte localităţi din ţară.

 

b)      instituirea unui mecanism de supervizare a manualelor de istorie, a tuturor lucrărilor auxiliare care se adresează elevilor, în particular a celor din Harghita şi Covasna, în spiritul Constituţiei României şi al respectului drepturilor omului, de către o comisie mixtă formată din reputaţi specialişti din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale şi Academiei Române. Cu acest prilej reiterăm solicitarea de a avea un reprezentant al profesorilor de naţionalitate română din Harghita-Covasna,  cu girul Forumului Civic al Românilor din Covasna Harghita şi Mureş,  în funcţia de  consilier al ministrului educaţiei în problematica specifică zonei.

 

 

 

·        Refacerea infrastructurii simbolice româneşti prin încurajarea construirii unor monumente şi simboluri, inclusiv prin înălţarea la Arad a unui monument dedicat celor 40 mii de români care au pierit la 1848.

 

 

 

·        Verificarea monumentelor şi grupurilor statuare amplasate în Transilvania după 1990, în condiţiile în care autorităţile locale au înălţat busturi ale unor persoane condamnate pentru crime de război, persoane care au făcut parte din guverne fasciste maghiare, ori cu simbolistică iredentistă precum „Gardianul Carpaţilor” recent ridicat în judeţul Harghita. Înlăturarea Stemelor Ungariei Mari amplasate în ultimii trei ani de pe frontiscipiul unităţilor de învăţământ din zonă.

 

 

 

·        Susţinem, de asemenea, instituirea unui program pentru promovarea unui jurnalism intercultural, familiarizat cu problematica românilor din Harghita şi Covasna. În acest sens, solicităm autorităţilor competente aprobarea proiectului nostru. Scopul programului este asigurarea formării unui număr critic de jurnalişti din presa centrală românească şi internaţională în problematica Arcului Carpatic. În acest fel, se va asigura informarea corectă şi operativă a opiniei publice româneşti, a clasei politice, a opiniei publice internaţionale privind problematica comunităţilor româneşti aflate în situaţia de a fi minoritare în cele doua judeţe.

 

(Sfântu Gheorghe, 11 Noiembrie 2013)

 

Biroul de presă al CESCH

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In Memoriam: Nicolae Florescu

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2013

In  Memoriam: Nicolae Florescu 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Am primit izbitoarea veste cu durere, aici în nordul preriei canadiene, şi mi-am revenit greu, am păstrat un moment de reculegere şi am aprins o lumânare.

Pentru mine NICOLAE FLORESCU, înainte de a fi un erudit literar, doct în istora literaturii române, critic şi prozator pe parcursul unei jumătăţi de secol, este românul care mi-a întins mâna peste ocean, m-a primit în România şi mi-a deschis cu bunăvoinţă JURNALUL LITERAR din Bucureşti. Îi mulţumesc, îl respect şi-i voi păstra memoria cu pietate.

Dl-Nicolae-Florescu-la-redactia-Jurnalului-LiterarFoto. Nicolae Florescu, la redactia Jurnalului Literar

Eu vorbesc de Nicolae Florescu şi de mine, amândoi am venit în această lume în plin război mondial, amândoi am învăţat pentru o diplomă universitară, dânsul a devenit un literat cunoscut şi apreciat, eu medic. Amândoi am muncit conştiincios pe paralele inegale. După terminarea Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi, NICOLAE FLORESCU devine redactor, întâi la Radiodifuziunea Română, apoi la Revista „Manuscriptum” şi redactor-şef la „Revista de Istorie şi teorie literară” fiind şi cercetător ştiinţific. Acestea au fost pistele sale de erudiţie de pe care şi-a etalat apoi opera. Ajungând la opera lui o las pe mâna şi mintea profesioniştilor competenţi, eu amintesc doar ceea ce nu a mai făcut nimeni până la el şi după el, a cercetat şi a scris: Întoarcerea proscrişilor!! Reevaluări critice ale literaturii exilului!! Resemnarea Cavalerilor: reevaluări critice şi memorialistice ale literaturii exilului, împreună cu Doamna ILEANA CORBEA, care mi-a făcut o mare bucurie printr-o scrisoare de apreciere, pe care o păstrez cu preţuire. Despre proscrişi, începând lista cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horea, Horia Stamatu, Paul Goma şi alte zeci de nume ce au dat valoare culturii româneşti, a celor ce prin mass media exilului au susţinut conştiinţa naţională, printre care, spre sfârşitul listei, mă număr şi eu cu o modestă contribuţie. Despre întoarcerea proscrişilor au încercat să scrie şi alţii, dar firav fără aceeaşi competenţă şi curaj pe l-a avut NICOLAE FLORESCU. Apoi, când de undeva de sus şi din afară a venit ordinul păstrării în continuare a listei proscrişilor, majoritatea lor s-au oprit intimidaţi, ba unii dintre ei, la ordin s-au apucat vârtos să-i minimalizeze, denigreze şi marginalizeze.

În acest timp, NICOLAE FLORESCU şi-a continuat cu elocvenţă profesională evaluarea literaturii exilului şi a atitudinii intelectuale a românilor din ţară şi pretutindeni în JURNALUL LITERAR pe care l-a reînfiinţat şi condus până în ultima sa zi, fără să ţină cont de grila antidemocratică numită politically incorrect! Şi pentru această îndrăzneală profesională şi de caracter, cei de sus şi din afară au început să-l marginalizeze şi să-i restrângă fondurile revistei până la limita imposibilităţii de a mai apare, pentru că era o revista de cultură şi atitudine intelectuală liberă! Libertatea a creat valorile, dictaturile politico-economice mizeria socială.

Aş dori să nu am dreptate în ceea ce gândesc acum, dar cred că NICOLAE FLORESCU a ajuns şi el pe o nouă lista a proscrişilor a celor din ţară şi din afară,  a simţit şi a suferit din ce în ce mai mult. Şi pentru el, dar mai ales pentru cultura românească care, din nou, nu e liberă ci constrânsă politic şi condusă de indivizi şi clanuri meschine. E părerea mea, de om liber din aceiaşi generaţie cu el.

Dumnezeu să aibă bună grijă de NICOLAE FLORESCU!

(Noiembrie 2013, Winnipeg, Canada)

 

Cu Î.P.S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscop al Episcopiei Covasna şi Harghita

Posted by Stefan Strajer On October - 31 - 2013

Interviu

Cu Î.P.S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscop al Episcopiei Covasna şi Harghita

Aici sunt sate în care locuiesc români care vorbesc limba română  numai cu Dumnezeu

Autori: Corneliu Florea şi Virgil Raţiu

Împreună, scriitorul Virgil Raţiu şi cu mine, am hotărât să facem o vizită la Episcopia Covasnei şi Harghitei, să-i luăm un interviu Î.P. Sale Ioan Selejan  pentru a cunoaşte realitatea socială şi religioasă românească din aceste judeţe în care, în timpul ocupaţiei horthyste, armata ungară a profanat, distrus sau dărâmat bisericile ortodoxe române, iar preoţii şi obştiile călugăreşti au fost alungate. La recucerirea Ardealului de Nord-Vest de către armata română nici o biserică din Secuime nu a fost profanată sau distrusă. Este un adevăr istoric pe care mulţi români nu îl cunosc, iar democraţii maghiari de după 1990 îl nesocotesc şi îl ascund în spatele ţipetelor lor iredentiste. Virgil Raţiu a făcut toate aranjamentele telefonice ca Sâmbătă, 15 iunie 2013, să ne întâlnim cu I.P.S. Ioan Selejan şi să ne acorde un interviu. Am calculat timpul şi kilometrii şi pentru că drumurile sunt, cum sunt, între Bistriţa şi Reghin am luat-o prin  Şieu şi am avut ce pomeni de Băsescu şi guvernanţii săi, care bineînţeles circulă cu avionul, helicopterul sau pe perne de aer. De la Topliţa până la Miercurea Ciuc şoseaua naţională este bună şi am oprit să întrebăm de direcţii rutiere de patru ori. De trei ori persoanele întrebate ne-au dat indicaţiile cerute, cu amabilitate şi accent. Le-am mulţumit. A patra persoană, un tânăr, ne-a întors spatele cu nem tudom! Săracul, ce i-au mai spălat creierul!! Ne-am descurcat şi am aflat, în spatele unui gard înalt şi plin, clădirea Episcopiei. Ne-am anunţat sosirea unei măicuţe. Era multă lume, dar ziua era foarte frumoasă, iar curtea cu flori şi arbuşti o adevărată  plăcere. După un timp l-am văzut pe Î.P.S, împreună cu  o măicuţă. Era foarte modest în purtare şi îmbrăcăminte, faţă şi barbă patriarhală, privire senină şi zâmbet de bunăvoinţă creştină. Măicuţa i-a prezentat o familie, apoi alta, iar când a ajuns la noi, ne-am prezentat, iar dânsul ne-a întrebat cum am călătorit şi ne-a rugat, aşa a zis, „să-l mai îngăduim un timp”. După acel timp, a revenit şi ne-a invitat să-l urmăm într-o încăpere. De la început i-am simţit apropierea şi căldura. Ne-a invitat să luăm loc, privindu-ne deschis, cu omenie. Dinainte, de la Bistriţa, Virgil Raţiu a hotărât să încep eu interviul.

IPS-Ioan Selejan-la-Marcus

Părinte Episcop am venit la dumneavoastră, scriitorul Virgil Raţiu de la Bistriţa şi eu din Canada să vă rugăm să ne împărtăşiţi nouă, şi noi mai departe cititorilor din România şi Canada, starea Episcopiei Covasnei şi Harghitei, care are o situaţie specială printre celelalte episcopii din România, fiind o episcopie tânără aşezată într-un foarte vechi spaţiu romanesc, dar bântuit de vechiul iredentism şi segregaţionism unguresc. În Canada foarte mulţi români au aflat despre greutăţile pe care le întâmpinaţi în desfăşurarea activităţii creştin-ortodoxe în Covasna şi Harghita, ceea ce contravine sistemelor democratice atât din Europa cât şi din Nord America. Înainte de a trece la întrebări, dorim să vă mulţumim că ne-aţi primit şi am dori să aflăm câte locaşuri creştin-ortodoxe aveţi în această eparhie?    

– Biserici de mir, capele de spital şi militare cu mânăstirile sunt o sută şaizeci şi cinci. Mânăstiri sunt ridicate opt şi avem şi două schituri.

Cum se manifestă aici libertatea bisericească? Aveţi libertate deplină fără nici o nelinişte sau grijă, teamă? Cum vă desfăşuraţi activitatea creştin-ortodoxă? 

– Din mila lui Dumnezeu nu am fost îngrădiţi în construirea de biserici şi mânăstiri. Există însă o anumită categorie de oameni – nu din partea autorităţilor – un anumit segment de oameni care sunt împinşi de idei şi concepte revizioniste şi s-a întâmplat astfel că am avut  biserici şi mânăstiri profanate. Zideam Mânăstirea Izvorul Mureş şi, într-o sâmbătă, a pătruns o maşină cu inşi ostili, agresivi verbal prin porţile mânăstirii, a făcut un adevărat raliu prin curte;   am reuşit să închidem porţile şi uşile, reuşind să-i identificăm. I-am identificat şi deferit Poliţiei. Nu am auzit să se fi întâmplat ceva în urma plângerii noastre. Am cerut ca persoanele respective să fie trase la răspundere, dar nu s-a întâmplat nimic. Pe urmă au fost scrise pe zidurile mânăstirii cuvinte jignitoare. Astfel de fapte însă nu au avut nici un fel de urmări. Am mai avut momente de acest fel. Înainte de înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în 1994, un preot îmi povestea că s-a deplasat într-un sat cu puţini credincioşi români ca să ţină slujba Învierii. La Înviere, după obicei, se înconjoară biserica cu Evanghelia şi se cântă „Hristos a ȋnviat”. Preotul mi-a spus că la un moment dat erau aruncate pietre peste acei puţini credincioşi, iar preotul, ce să facă, şi-a pus Evanghelia în cap şi a continuat să cânte „Hristos a înviat”. Acel preot nu s-a plâns niciodată. Nu a făcut plângeri la autorităţi, a rămas cu Hristos şi cu crucea. Nu de mult, mai puţin de o lună de zile, aici, la Catedrala noastră din Miercurea Ciuc, unul sau mai mulţi cetăţeni, care bănuiesc că nu au fost români, au spart geamurile stativelor unde se pun luminări pentru vii şi pentru morţi din pridvorul bisericii, geamuri care apărau de vânt flacăra lumînărilor. Urmele de violenţă şi profanare erau foarte clare pentru faptul că au luat lăzi de gunoi de pe stradă şi le-au vărsat acolo în pridvorul bisericii. Dimineaţa când au ajuns maicile noastre acolo, totul era o mizerie şi un gunoi. Acestea sunt evenimente recente. La această dată persoanele care au profanat biserica au fost identificate de Poliţie. Dar la astfel de fapte nu poate fi încadrată toată populaţia maghiară din oraş. Subliniez că există doar o grupare, un lanţ de idei şi fapte care exprimă ca noi să nu fim pe aici. Ei cred că pot face totul ca în această zonă să rămână un spaţiu pur etnic, spaţiu care să fie oarecum decupat din harta României. Nu să-l mute în altă parte, ci un decupaj unde să nu se mai afle urmă de român. Este interesant ce am găsit şi am aflat aici. Mereu aud din partea maghiarimii că ar fi trăit demult sub opresiunea statului român, fapt care este de mare mirare. Susţin că îşi pierd identitatea şi alte chestiuni similare răuvoitoare. La noi, aici, au venit  mulţi ziarişti, sociologi care vor să afle şi să studieze problemele relaţiilor interetnice. Le-am indicat să cerceteze în oraşele şi satele din această zonă dacă există un maghiar care, sub o formă sau alta, a fost împiedecat să înveţe limba lui maternă, care să nu ştie vorbi maghiara. Dar vă pot trimite în satul cutare şi în satul cutare şi veţi putea constata că sunt români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu. Adică, numai în biserică. Ei aşa puţini cum se află într-un loc, vin şi spun: „Părinte Episcop daţi-ne un preot aici, român, să facă slujbă românească”. Sunt puţini, este adevărat, dar prin asta se dovedeşte că cea care pătrunde cel mai adânc în fibra conştiinţei umane este credinţa. Credinţa. Celelalte elemente de ştiinţă, de cultură îşi au partea lor pozitivă, ele pot preveni, însă credinţa este darul lui Dumnezeu. Este darul pe care nu ţi-l dă să-l aşezi undeva în casă, ci ca să lucrezi cu el, să dobândeşti cu el alţi talanţi, de viitor, cum  spune Mântuitorul. De aceea spun eu, că plângerile maghiarilor despre noi, românii de aici, la curţile Europei  nu sunt justificate. Dimpotrivă, de pildă, pentru maghiari toate şcolile sunt puse la punct, toate dispun de materiale didactice necesare procesului de învăţământ. Nu plouă în ele. Nu mi-e frică să spun, dar aici situaţia din şcoli este inversă, de aceea abandonul şcolar este mai accentuat în cele româneşti. Noi, Episcopia am ajutat şi ajutăm în fiecare iarnă aproximativ 200 de copii, cărora le oferim în fiecare zi câte o masă caldă, pentru că în această perioadǎ presiunea materială asupra părinţilor este mai mare. În situaţii grele i-am ajutat şi cu încălţăminte şi îmbrăcăminte.

ruinele_bisericii_romanesti_din_comuna_capeni_distrusa_de_unguriFoto. Ramasitele bisericii ortodoxe romanesti distruse de unguri in 1940    

Cât de mult, la rândul ei, vă ajută pe Dumneavoastră cu adevărat  Patriarhia Română ? Mă interesează dacă patriarhia bucureşteană îşi face datoria din plin faţă de credincioşii ortodocşi români din Secuime. Vă întreb aceasta pentru că în Nord America, unde trăiesc mulţi români ortodocşi, s-a conturat o opinie oarecum nefavorabilă, chiar dubioasă faţă de activitatea patriarhiei bucureştene, în special faţă de actualul patriarh. Vă adresez această întrebare şi din partea lor, fiindcă există convingeri, că aici faţă de Dumneavoastră, care sunteţi o episcopie tânără şi într-o situaţie cu totul şi cu totul specială faţă de celelalte, nu se face diferenţierea şi nu vi se acordă tot sprijinul moral şi material. Avem impresia, pe baze de fapte, că în Secuime Budapesta face mai mult decât Bucureştiul , de la Patriarhie la Guvern şi Parlament.

– Cel mai important lucru, care constă mult mai mult decât un ajutor  material, a fost chiar înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în această zonă în 1994. După Decembrie 1989, toate instituţiile statului se aflau în derivă, iar aici, pe toate zidurile scria: „Români, plecaţi de aici” şi plecările au început. Patriarhia a fost prima instituţie care a contracarat iredentismul maghiar, manifestat atât de brutal şi antidemocratic, prin înfiinţarea Episcopiei şi numindu-mă pe mine să o păstoresc. În 1994 mă aflam la Ierusalim la studii, după ce am restaurat mânăstirile de la Tismana şi Polovraci, după construirea noii biserici de la Mânăstirea Lainici am venit aici, într-o profundă rană românească… Vă pot spune ce era în sufletul meu când am venit aici?… Pot, dar cui foloseşte?… M-am dus într-o duminică dimineaţa, cu maşina, într-o anumită direcţie, şi am bătut la uşa a nouă biserici româneşti, dar acolo nu erau nici preoţi, nici credincioşi. M-a primit o singură biserică, care era pe jumătate dărâmată, fără uşi şi fără ferestre. Rămăsese aşa, dărâmată din 1940 de către armata de ocupaţie a lui Horthy! În ea am putut intra fiindcă nu mai avea uşi, nici acoperiş şi devenise o ladă de gunoi şi crescuseră rugi de mure. Era duminica, era vremea Liturghiei şi mi-am zis‚ „Doamne, am ajuns ca bufniţa, pe dărâmături”. În acel moment pe zidul bisericii s-a aşezat o pasăre cerească şi a început să cânte. Atunci am zis în sinea mea că Dumnezeu mi-a trimis o mângâiere şi am săvârşit şi eu o liturghie a lacrimilor. Ceea ce a întreprins  Patriarhia, atunci în 1994, a fost un act de mare curaj creştinesc, ortodox, pentru că populaţia maghiară nu a văzut cu ochi buni înfiinţarea ei. Şi iată că, după nouăsprezece ani, în Episcopia Covasnei şi Harghitei nu mai este nici o biserică românească ortodoxă fără cruce, toate au fost reparate sau reclădite. Biserica  aceea de care v-am vorbit, este din Herculean, a fost dărâmată de un colonel maghiar în 1940, când şi-a pus conaţionalii să lege crucea, turlele şi acoperişul cu funii pe care boii le-au tras jos. Astăzi e refăcută, după 55 de ani! În alt sat românesc, tot după Dictatul de la Viena, când a intrat armata horthystă în el, ofiţerul maghiar a ordonat ca toţi bărbaţii români din sat să vină a doua zi la primărie cu unelte de construcţie. Fiind sub stăpânire maghiară, s-au prezentat, gândindu-se că vor fi trimişi undeva la muncă. La primărie acelaşi ofiţer cu soldaţii lui le-a ordonat: „Cu toţii mergeţi la biserica voastră şi o dărâmaţi”.  Atunci toţi românii au rămas încremeniţi, iar ofiţerul i-a ameninţat: „Dacă nu executaţi ordinul pun armele pe voi”. Românii nu s-au mişcat şi soldaţii maghiari au început să tragă intermitent rafale de avertizare deasupra lor, şi la fiecare nouă rafală coborau puştile până ce gloanţele au început să treacă razant deasupra capetelor lor. Se adunase tot satul, femeile românilor plângeau cu copii în braţe, în timp ce maghiarii îşi manifestau bucuria în fel şi chip. Românii, văzându-şi femeile şi copiii cu sufletele frânte, au executat ordinul de distrugere a bisericii care era sufletul credinţei lor…

În ce localitate a avut loc această bestialitate antiumană?   

– La Doboşeni, mi-a povestit un om bătrân din sat, care vorbea tare rău româneşte, dar s-a dovedit a fi român. A fost de faţă tot satul, a fost o mare tragedie pentru români. Biserica fără acoperiş s-a degradat an de an, cincizeci şi cinci la număr, până ce am venit noi şi am reconstruit-o.

Şi nici un regim, nici un guvern, nici un român din 1940 până în 1995 nu a refăcut nimic în Doboşeni, în timp ce guvernele româneşti respectau dreptul la limbă şi credinţă a minorităţilor?

– Aici este marea tragedie antiromânească. Şi tragedia continuă fiindcă mai avem şi astăzi probleme la biserici. În unele locuri am fost obligaţi să punem bârne, scânduri la ferestre pentru a nu fi sparte după ce au fost restaurate. Într-un caz am chemat Poliţia fiindcă cineva a spart fereastra bisericii. Arată ca şi cum cineva a înfipt o suliţă în piept. Azi aşa, mâine aşa, iar rănile acestea le purtăm mereu. Acum am început să avem mai multă înţelegere şi ajutor de la Consiliul Judeţean. Trebuie să revin la Patriarhia Română care ne-a ajutat foarte mult să obţinem locuri la Seminarul şi Facultatea de Teologie din Bucureşti pentru elevi de la noi din zonă, care după absolvire să revină din nou aici. Şi aşa am reuşit să şcolim peste patru sute de români din Covasna şi Harghita dintre care o sută au fost hirotonosiţi, ceilalţi lucrând în învăţământ, cultură şi alte ramuri sociale ce rămăseseră vacante după 1989. Aici preoţii trebuie ajutaţi mult mai mult pentru că unii au parohii doar cu 50-60 de suflete. Aici suntem grăniceri, grănicerim în interiorul României, unde avem mai multe probleme decât la frontierele externe. Cu părere de rău spun: la români încă nu funcţionează deplin sentimentul de solidaritate.

De la Episcopia Ortodoxă Română din America de Nord a fost cineva aici, să vă cunoască, să afle ceea ce am aflat noi acum? Să vă ştie, să vă ajute?

– Am fost eu odată în zona Montrealului, la hirotonia Episcopului Nicolae. Aşa se face că ţinem legătura, iar unii români de acolo ne mai trimit daruri sau le aduc când trec pe la noi.

Este adevărat că în şcolile ungureşti se predă dintr-un manual special istoria secuilor?

–  Da. Este adevărat. În manual, printre altele, se scrie că aici românii au fost  nişte slugi ale maghiarilor. Distorsionări. Cu părere de rău, pentru România noi nu facem tot ce ar trebui să facem. România este foarte puţin cunoscută în străinătate, de exemplu, dacă vrei să te documentezi despre ea în marile biblioteci de acolo, abia găseşti câteva cărţi vechi sau depăşite, în timp ce despre Ungaria sunt rafturi întregi la zi. Mai mult, fiind prin străinătate, am aflat că în ambasadele noastre nu avem nici hărţile ţării.

Aveţi mare dreptate, trăiesc în străinătate de treizeci şi cinci de ani şi cunosc ce fel de ambasade şi ambasadori avem în Nord America. De ataşaţii culturali, în ghilimele, nici să nu mai vorbim. Am o întrebare, o curiozitate personalǎ, rămâne la latitudinea Dumneavoastră: Patriarhia Română din fondurile sale cât dă la Muntele Atos?

– Din Fondul Central Misionar, un fond mic, ce se strânge odată pe an, în Duminica Ortodoxiei, o mică parte se trimite la Muntele Atos, însă statul român îl sprijină cu mai mult.

– Părinte Episcop, în aceşti aproape douăzeci de ani, aţi împlinit ceea ce nu s-a făcut în cincizeci şi cinci de ani după abominabila silnicie horthystă, ce se continuă, e drept atenuată, cu sprijinul grupurilor iredentiste şi segregaţioniste  actuale. Meritaţi toată consideraţia românilor de pretutindeni, la care o adăugăm şi pe a noastră. Ce perspective aveţi?

– Acum, ne pregătim pentru hramul bisericii de la Valea Mare, unde Sfânta Liturghie o vom sărbători pe un tăpşan, împărţind credincioşilor câte un tricolor; este steagul României. Am cumpărat deja doi kilometri de steag naţional, măicuţele noastre lucrează la confectionarea crâmpeielor de tricolor, iar de la o mănăstire am primit port-drapele. Trebuie să facem liturghia cu drapelele noastre în mâini.

Să vă ajute Dumnezeu. Şi vă va ajuta, aşa cum a făcut-o în toţi aceşti ani. 

Î.P.S. Ioan Selejan nu ne-a lăsat să plecăm la asemenea drum lung, până la Bistriţa, până nu ne-a poftit la masă. A rugat măicuţele să aibă grijă de noi, dânsul fiind aşteptat de mulţi credincioşi. Când am plecat în curtea mânăstiri încă era aşteptat de alţi români.

Am fost foarte impresionaţi de personalitatea Î.P.S. Ioan Selejan, am fost emoţionaţi şi tulburaţi de cele relatate de acest patriarh spiritual şi naţional, ce trebuie cunoscut şi respectat.

 

(Interviu de Virgil Raţiu şi Corneliu Florea, Miercurea Ciuc, Iunie 2013)

CORNELIU FLOREA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto.Corneliu Florea

virgil_ratiu.2

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. Virgil Ratiu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors