Archive for the ‘Social’ Category

GLUME NOI DIN DIASPORA PE-NŢELESUL TUTURORA

Posted by solariu On December - 31 - 2013

Sorin Olariu

MULŢUMESC DIN INIMĂ PARTIDULUI

Şoim al Patriei ţi-am fost
Şi te pup cu mult alean,
Că mi-ai dat arìpi şi-un rost
… Ca să zbor peste Ocean!

PARADOX ROMÂNESC

Când românii sunt pe-afară
Se topesc din dor de ţară,
Iar ’năuntru se usucă:
Se topesc din dor de ducă!

TINERETUL, VIITORUL ŢĂRII

Se-aşteaptă de la tineret
Să schimbe ţara-n mod concret,
Iar tineretul, ca urmări,
O schimbă, dar pe alte ţări.

INTEROGATORIU

M-au dus aseară la Chestură
C-am scris umor cu ceva tentă
Şi-atât de mult mă descusură
C-abia mă coase-o asistentă.

DIVORŢ AMIABIL

Să divorţăm civilizat
Că doar niciunul nu-i mai breaz:
Tu nu mă suferi când sunt beat,
Eu nu te sufăr când sunt treaz!

EPI-FABULĂ MIORITICĂ

Ţara noastră, de-o cutreieri,
Nu-i nici mare, nu-i nici mică,
Dar conţine-atâţia greieri
Că de-a dreptul te furnică!

GASTRONOMIE GEOPOLITICĂ

Românul nostru, plin de zel,
Se-ntoarce astăzi spre Apus:
Mai bine Varză de Bruxelles
Decât Salată a la Russe!

SFAT PĂRINTESC

De-ai să-nveţi, copile, carte,
Ai s-ajungi şi tu departe
Şi-o să ai atunci de toate…
În Canada sau în State!

NE PLEACĂ DOCTORII

Ne pleacă doctorii din ţară
Iar statul are ca pretenţii
Să ia, urgent, cu ei, afară,
Şi bolile şi pacienţii!…

IARBA VERDE DE ACASĂ

Iarba verde de acasă
Oare ţi-o mai da fiori
Când alergi cu limba scoasă
După nişte… verzişori?

Autor Sorin Olariu

ATHOSUL NEAMULUI MEU (1)

Posted by Gabriela Petcu On December - 5 - 2013

STEFAN-Bruno wbBruno ŞTEFAN

 

Nu mai ţin minte când l-am auzit prima oară pe bunicul meu vorbind despre Athos, dar ştiu că, mic fiind, îmi povestea când venea la noi despre evenimentele din război la care a participat şi despre călătoria lui la Athos şi le lega de fiecare dată ca şi când ar fi fost firească trecerea de la povestea cu încercuirea ruşilor de la Cotul Donului la cea cu întâlnirea lui cu călugărul Dometie Trihenea pe Sfântul Munte.

 

Bunicul Gheorghe Dafinoiu obişnuia să vină la noi acasă în Bucureşti în fiecare an de două ori: de Paşti şi de Crăciun, iar noi mergeam la el în fiecare vară în comuna Zăvoia din judeţul Brăila. Îmi plăcea să dorm cu el căci îmi spunea multe poveşti şi avea un talent narativ cum n-am mai întâlnit la nimeni până acum. Se însufleţea când începea să vorbească şi orice îmi povestea se încheia cu câte o pildă spusă lui de un călugăr sau un pustnic de pe Athos. Ţin minte câteva discuţii cu el din vremea când eram copil:

– Şi chiar nu te-au văzut ruşii că erai în copac şi au trecut pe sub tine fără să se uite nici unul în sus?

– Să ştii că aşa a fost, nu te mint. Ei nu m-au văzut pentru că m-am suit noaptea în copac să văd mai bine poziţiile lor şi să transmit batalionului nostru mişcările de trupe, că eram telegrafist. Dar ruşii au pornit atacul când se crăpa de ziuă şi atât de repede s-au mişcat, că ai noştri n-au putut să fugă prea departe. I-au luat ca din oală şi i-au măcelărit pe toţi. Unii s-au aruncat în apă, dar n-au ajuns prea departe. N-au luat nici măcar un prizonier şi n-au lăsat pe nici unul să scape. Şi eu vedeam de sus toată operaţiunea.

– Şi nu ţi-a fost frică?

– Ba bine că nu! Stăteam pe o cracă sus, unde era frunzişul mai des şi mă rugam Maicii Domnului să mă scape. Şi atunci i-am promis că dacă ies viu şi nevătămat din acel război o să fac un pelerinaj la Athos şi o să devin robul ei toată viaţa mea.

– Dar nu te-au văzut când te-ai dat jos din copac?

– Păi am stat 2 zile şi 2 nopţi acolo aproape nemişcat, până frontul s-a mutat spre vest. Apoi m-am târât în spatele ruşilor până la Odessa, unde am stat ascuns şi am transmis mesaje în ţară. Iar mai târziu, când ruşii au intrat în România şi regele a întors armele împotriva nemţilor, am mers alături de ei până în munţii Tatra, în Cehoslovacia şi mai departe, până-n Germania. Dar acolo ruşii au vrut să fie ei cuceritorii şi ne-au lăsat pe noi în spatele lor, aşa că ne-am întors spre ţară. Iar eu am cotit-o spre Grecia şi am mers pe jos două săptămâni până am ajuns pe Athos.

– Şi nu te-a atacat nimeni? Nu era război pe unde treceai? Şi nu erau tâlhari?

– Ba da, dar mergeam mai mult seara şi noaptea şi ocoleam oraşele. Prin satele prin care am trecut toţi mă simpatizau, căci eram îmbrăcat în uniforma armatei române şi românii erau eroi pentru toţi, căci luptaseră curajos pe toate fronturile şi dăduseră mulţi martiri.

 

– Ai mers tot drumul singur, tataie, până la Athos?

– Nu tot drumul, că la ieşirea din Serbia am întâlnit un călugăr care mergea şi el pe munte. Îl trimisese un episcop să ducă acolo nişte cărţi şi avea căruţa plină de cărţi. Când mergeam pe jos pe lângă căruţă, el îmi citea în limba lui din câte-o carte, dar eu nu înţelegeam nimic. Abia când începea să cânte Psalmul 50 al lui David începeam să înţeleg şi eu câteva cuvinte. Să ştii că muzica bizantină se cântă la fel şi în rusă şi în sârbească sau bulgărească ori româneşte de o mie şi ceva de ani. Începea el un psalm sau un acatist în limba lui şi eu îl îngânam în limba mea, pricepând aşa câteva cuvinte sârbeşti şi el câteva cuvinte româneşti. Până la Athos ajunsesem să ne înţelegem de minune – ba trei cuvinte de-ale lui, două de-ale mele, trei ruseşti şi două nemţeşti şi mai ales prin semne, că nevoile se exprimă la fel în orice limbă. Dar să ştii că toată călătoria alături de el a fost ca o pregătire pentru ceea ce urma să se întâmple pe Sfântul Munte, căci înainte de a pătrunde acolo m-a spovedit, intrând în grădina Maicii Domnului curat, fără păcate nespuse.

– Şi cum e grădina acolo, tataie, ca o livadă de la munte de la noi?

– Nu e ca o livadă de la noi, că aici sunt pomi fructiferi şi acolo sunt doar măslini şi rar câte un lămâi sau un portocal. Terenul e sterp, arid şi doar în jurul mânăstirilor se mai cultivă câte ceva. Dar peste tot am simţit o mireasmă plăcută, căci în tot muntele sunt îngropaţi sfinţi părinţi care s-au nevoit acolo.

La fiecare întâlnire cu el ascultam cu şi mai mult interes amintirile lui despre Athos şi în mintea mea se contura din ce în ce mai clar imaginea unui loc ciudat, populat de oameni neobişnuiţi, de sfinţi şi de îngeri, în mijlocul cărora trona Maica Domnului ca o împărăteasă permanent prezentă şi atentă cu cei care o slujeau.

 

– Şi cum tataie, chiar ai văzut-o pe Maica Domnului?

– Cum te văd şi cum mă vezi. Eram în port şi am văzut pe o stâncă o femeie care scria ceva într-un registru mare. M-am dus spre ea foarte mirat să văd o femeie acolo, că ştiam că nu au voie să calce femeile în Sfântul Munte. Când m-am apropiat de ea şi-a ridicat privirea spre mine şi mi-a zis: „Te aşteptam mai demult Gheorghe să vii aici, căci mi-ai promis”.

– Ţi-a vorbit chiar în limba română?

– Da, în română. Şi când s-a ridicat în picioare avea o ţinută de împărăteasă, că am ştiut imediat că e Fecioara Maria. Mă privea ca o Stăpână, cu nişte ochi atât de pătrunzători, că m-a cuprins ruşinea şi n-am ştiut ce să-i spun. ”Am nevoie de ajutorul tău Gheorghe – a continuat Ea. Duşmanii Fiului Meu s-au aliat şi ai văzut ce prăpăd au făcut în Rusia şi Ucraina. Dar asta este nimic prin comparaţie cu ceea ce o să urmeze în restul lumii. Nu lăsa să se stingă flacăra credinţei”.

– Aiureli băiete, să nu-l crezi pe bunică-tu! – îl auzeam pe tata din camera cealaltă. Cum să se întâlnească el cu Maica Domnului, că Ea a murit acum două mii de ani?

– Ba aşa e cum îţi spun – se oţărî tataia, că viaţa e veşnică şi Maica Domnului fiind mai presus de îngeri şi heruvimi nu a murit şi poate să se arate oricând oamenilor. Şi s-a arătat de multe ori unora în toţi aceşti două mii de ani.

– Da` de unde! – pufni tata cu ironie. Au adus călugării ăia de-acolo o femeie care le iese în cale naivilor ce vin pe Athos şi le spune tot felul de banalităţi, iar ei rămân toată viaţa cu credinţa că s-au întâlnit cu mama lui Hristos.

 

Tata nu era prea credincios de fel. Deşi botezat ortodox, fusese crescut sub influenţa unor evrei din neam şi ajunsese să creadă doar în Dumnezeu, nu şi în Hristos. Nu nega că Iisus ar fi existat şi că s-ar fi manifestat în vremea împăratului Tiberiu, dar nu credea că El este veşnic, sau că viaţa oamenilor e veşnică; pentru el doar Dumnezeu era veşnic. Lua în răspăr credinţa mamei şi a tatălui ei, dar nu cu răutate că-i iubea pe amândoi. Însă îi plăcea să îi contrazică, să-i pună să găsească argumente, că pentru el raţiunea trebuia convinsă, nu inima. Odată l-am văzut pe tata că s-a îndoit de el, dar n-a durat prea multe zile. Era un jucător împătimit la loto şi în fiecare săptămână juca câte o variantă, dar foarte rar s-a întâmplat să câştige şi atunci doar sume mici. Spunea mereu că e ghinionist la loto, dar norocos în dragoste.

– Nu există ghinion, ci doar necredinţă – i-a răspuns bunicul. Roagă-te o oră cu mine la icoana pe care mi-a dat-o Maica Domnului şi o să trăieşti curând o minune.

El n-a crezut, dar sătul poate de atâtea pierderi la loto a acceptat să îngenunchieze lângă tataia şi să se roage împreună cu el. Tataia era foarte grav, foarte pătruns de solemnitatea momentului şi se ruga vorbind rar şi apăsat, ca tata să spună după el rugăciunea. Lui îi venea să râdă, la început îl maimuţărea, apoi doar îl îngâna, ca pe urmă să intre şi el în aceiaşi stare gravă, serioasă. Începuse să se înroşească şi când a început să cânte ”Cuvine-se cu adevărat” faţa lui s-a transfigurat iar privirea i-a devenit mai pătrunzătoare şi mai vie ca niciodată. Când au terminat rugăciunile tata a încercat să revină la starea iniţială, dar n-a mai reuşit. A spus doar cu jumătate de gură:

– Să vedem ce minune o să mi se întâmple curând dacă m-am rugat atât de mult.

În noaptea aia tata a visat nişte numere la loto. S-a sculat şi le-a notat, iar a doua zi le-a trecut pe biletul loteriei în ordinea visată şi după câteva zile biletul lui a ieşit câştigător. În casă era bucurie mare, părinţii şi noi copiii ne făceam planuri cum să cheltuim suma.

– Acum crezi? – l-a întrebat tataia serios.

– Nu a fost decât întâmplarea. Şi alte dăţi am visat anumite numere la loto, dar nu le-am notat sau le-am jucat doar pe unele.

Dar parcă vocea tatălui nu mai era convingătoare. Tataia câştigase bătălia. Şi ca să-şi pecetluiască victoria, i-a spus pe un ton poruncitor:

– Să dai copiii la muzică. Să le iei pian şi viori să înveţe să cânte muzică adevărată!

 

Iar zilele următoare au mers amândoi să vadă ce pian aveau unii oameni de vânzare. S-au oprit la un pian mare de concert, fabricat la Viena în 1806, ce aparţinea unui compozitor care urma să plece din ţară. Opt oameni s-au chinuit să-l urce pe scări până la etajul 4, iar când l-au băgat în sufragerie ocupa jumătate din cameră. A trebuit să rearanjeze tot apartamentul, înghesuind o parte mobilier în celelalte camere. Când au terminat s-au pus amândoi să cânte la pian, deşi nu ştiau o iotă cum se cântă.

 

Zdrăngăneau cu veselie clapele până au venit vecinii să le spună să facă linişte.

Toată vara tataia a stat cu noi în Bucureşti, căutând profesor să ne înveţe să cântăm. S-a oprit la un tânăr de 27 de ani, care a acceptat să vină la noi acasă să ne dea lecţii. Ne treceau fiorii când îl ascultam cum cânta şi ne uitam încântaţi unii la alţii. Tataia îl punea să cânte muzică bizantină iar el cânta din gură şi pe noi ne punea să facem corul. Profesorul Vasile Rogoz s-a împrietenit rapid cu toţi, iar în apartament aveau loc adevărate spectacole muzicale, ce se încheiau seara târziu, la un pahar de vorbă. Mai mulţi vecini veneau să-l asculte şi unii intrau în formaţie căci ştiau să cânte ba la vioară, ba la flaut ori la alte instrumente. Profesorul ştia să creeze atmosferă, trecând de la Bach la Mozart şi apoi la muzică uşoară cu atâta naturaleţe că nimeni nu simţea cum trece timpul.

 

Deşi locuiam într-un bloc în care stăteau mulţi ingineri chimişti ce lucrau cu Elena Ceauşescu la institutul pe care-l conducea şi ne temeam că vor face sesizări la Securitate şi la Partid, am văzut rapid că vecinii erau dornici să asculte şi altceva decât muzica oficială, iar în discuţii se arătau mai religioşi decât tata. Apartamentul nostru devenise locul în care unii preferau să-şi petreacă după-amiezile şi serile. După 2-3 ore de cântat se aşezau cu toţi în jurul pianului, care se transforma rapid în masă, scoteau din sacoşe ce aduceau de-acasă şi începeau discuţii înflăcărate despre literatură, despre politică, despre chimie, despre religie sau despre cine-mai-ştie-ce le mai trecea prin cap, iar discuţiile se întindeau uneori până după miezul nopţii. Tataia le povestea despre călătoria lui pe Athos, despre călugării şi pustnicii pe care i-a întâlnit şi toţi îl ascultau cu interes, căci vorbea despre o lume magică, învăluită în mister, iar unii îşi imaginau (aşa cum ne-au spus pe urmă) că vor ajunge şi ei acolo când se vor deschide graniţele şi se vor întâlni şi ei cu Maica Domnului. Bine-nţeles că pentru unele femei discuţiile stârneau invidie:

– Şi noi de ce nu avem voie să intrăm în Sfântul Munte? De ce nu e egalitate? Nu e drept să fim discriminate. Vrem şi noi s-o vedem pe Maica Domnului.

– Nu e voie pentru că Ea a hotărât aşa, ca Athosul să devină o şcoală de sfinţi – spunea tataia. Ea a ales acel loc ca bărbaţii care fac legământul fecioriei să înveţe să devină atleţi ai lui Hristos şi să lupte pentru a menţine credinţa în ortodoxia noastră. Pentru femei sunt mânăstirile de maici aici în ţară.

 

Vecinii de la etajul 8 aveau un băiat Andrei care era de vârsta mea şi care urma să intre în clasa întâi la aceiaşi şcoală cu mine. Andrei se lipise de tataia şi îi sorbea fiecare vorbă. Toţi vecinii îl plăceau pe tataia, căci le băgase Athosul în suflet şi în jurul imaginii lor înflăcărate despre Muntele Sfânt se structura partea cea mai bună a fiinţei lor. Dar Andrei era cel mai captivat dintre toţi. Când eram singuri nu mai voia să ne jucăm cu macaraua şi basculanta adusă de tatăl lui din Bulgaria, aşa cum ne jucam înainte, ci voia să ne jucăm de-a călugării şi pustnicii.

– Acum tu eşti stareţul Dometie şi eu sunt pustnicul Vichentie – făcea el regulile unui nou joc. Eu vin de sus, din vârful Athonului la tine la mânăstire să mă spovedesc. Şi tu mă aştepţi pe scăunel, cu patrafirul pregătit – uite, fularul ăsta e patrafirul, pune-l după gât şi lasă-l să atârne. Binecuvântează părinte – zic eu, iar tu faci semnul crucii de-asupra capului meu şi îmi dai icoana să o sărut. Şi eu mă pun în genunchi şi încep să-ţi spun toate secretele mele.

 

Tataia se băga şi el în joc cu noi şi ne mai spunea câte o întâmplare:

– Uite ce mi-a zis odată cuviosul Dometie. Că dracul nu e ceva impersonal, ca o energie negativă, ci e ceva cât se poate de concret; el este un înger care a devenit rău. El e foarte deştept, că e de la facerea lumii şi a văzut mulţi oameni, de-aia e o fiinţă superioară oamenilor din punct de vedere spiritual. Cunoaşte toate tipurile de oameni, toate caracterele şi toate apucăturile, că a văzut atâtea de la întemeierea lumii şi a avut milioane de experienţe, iar oamenii nu pot să-l biruiască singuri. De-aia trebuie să aibă duhovnic, ca să-i elibereze de păcate şi să-i îndrepte pentru a nu mai face altele. Oamenii trebuie să înveţe să lupte cu ispitele, că altfel nu au cum să se mântuiască. Duhovnicul îi ajută pe oameni să-l găsească pe Dumnezeu şi atunci când îl găsesc nu au altă bucurie mai mare vreodată în viaţă. Dar cum îi ajută duhovnicul? Nu pedepsindu-i pentru păcate, ci încurajându-i pe calea sfinţeniei. E simplu să-i pedepsească dându-le canoane, dar mai greu este să-i ridice din păcat. Iar lupta spirituală cu dracu e foarte grea. Ia să vedem cum vă luptaţi voi cu ispitele pe care le trimite el?

 

Amândoi eram în încurcătură şi ne gândeam o vreme cum să-l păcălim pe diavol, cu ochii rătăcind prin cameră ca să găsim diverse obiecte pe care să le introducem în joc în lupta cu el. Pe neaşteptate lui Andrei i-a mijit un zâmbet ştrengar, a luat chitara şi a început să-i ciupească corzile, chipurile inventând o melodie bisericească, în timp ce eu trebuia să spun continuu: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

– Da` la urma urmei să-l ia dracu pe diavol, că el fuge de rugăciuni şi de tămâie. Hai să ardem o hârtie să zicem că e tămâie ca el să fugă de lângă noi.

– Tu ai să fii un bun călugăr Andrei – i-a spus bunicul sărutându-l pe frunte.

Iar el era în culmea fericirii şi în imaginaţia lui bogată se vedea asemeni pustnicilor care, cu puterea nemărginită a credinţei în Hristos, înmuiau stâncile pe care îngenunchiau să se roage şi le transformau în perne moi.

 

Multă vreme Andrei şi cu mine am fost stăpâniţi de fascinaţia Athosului, de vechimea lui şi de minunile care se petreceau acolo. După ce ne întorceam de la şcoala de muzică ori de la şcoala generală, ne retrăgeam în părculeţul din spatele blocului, unde construisem din cartoane şi din scânduri o mică mânăstire în stil athonit, aşa cum ne desenase tataia ceea ce văzuse acolo. Iar noi o împodobeam cu icoane desenate de noi, pe care deseori le schimbam, căci ni se părea că nu reuşeam să redăm întocmai chipurile sfinţilor. Aşa s-a născut în noi pasiunea pentru pictură şi părinţii lui preparau adesea culori la institutul de chimie unde lucrau, cu uleiuri speciale, care să nu permită deteriorarea picturilor odată cu trecerea timpului. La insistenţele lui, mama ne-a cusut la maşină nişte straie monahale, din fuste negre mai vechi, pe care nu le mai purta. Ne strângeam la mijloc cu centura de pionier, dar curând am aruncat-o, căci nu se potrivea paftaua cu stema socialistă cu hainele sfinte pe care le îmbrăcam şi am înlocuit-o cu un cordon negru de la o draperie, care avea mici ciucuri la capăt.

 

Sigur, nu toată ziua ne jucam de-a sfinţii. Mai des mergeam în parcul Drumul Taberei şi ne dădeam în leagăne sau ne plimbam cu barca, decât mergeam în părculeţul de lângă bloc unde aveam mânăstirea noastră secretă adăpostită de nişte copăcei mici şi de glicine care se întindeau între ei ca un acoperiş. Dar jocurile astea au lăsat urme adânci în viaţa şi destinul nostru. În familie relaţia cu părinţii şi surorile a devenit mai profundă, mai trainică, mai întortochiat legată cu fire durabile făcute din rugăciuni, din gesturi de smerenie, din înţelegerea celuilalt fără prea multe cuvinte, fără certuri şi tensiuni inutile. Şi în adâncul acestor relaţii lumina Athosul, învăluit de legendele bunicului meu şi de cântecele profesorului Vasile. Or aceste legende şi cântece au hrănit sufletele vecinilor de bloc chiar şi atunci când regimul comunist a devenit mai opresiv.

 

La parterul blocului era o alimentară care stătea goală mare parte a zilei, neavând de vânzare decât creveţi şi conserve de peşte. Dar, în anumite momente ale unor zile venea câte o maşină cu marfă: fie cu pui, fie cu carne de porc, cu unt, lapte, zahăr sau făină – alimente rare în acele vremuri. Cum vedeau maşina de la depărtare oamenii făceau instinctiv coadă în spatele blocului, chiar fără să cunoască ce marfă urma să fie scoasă la vânzare. Se adunau nu doar vecinii din blocurile din jur, ci şi oamenii din staţiile de tramvai şi autobuz ori alţii aflaţi atunci în trecere. Când îmbulzeala era mai mare şi unii încercau să facă reguli, să dea bonuri de ordine, să organizeze coada pe 3 sau 4 rânduri, veneau ca din senin câteva zeci de ţigani şi se băgau în faţă, se împingeau în oameni jefuindu-i, tăindu-le genţile sau buzunarele cu lama, ameninţându-i pe cei guralivi cu cuţitul. Miliţia nu reuşea niciodată să-i potolească şi mulţi credeau că tocmai miliţia i-a adus la coadă, ca să-i umilească pe cumpărători.

 

Şi atunci când haosul era mai mare şi părea imposibil ca cineva să pună ordine, Andrei şi cu mine ne băgam în ascunzătoare, îmbrăcam tunicile negre şi ieşeam cântând ”Fii lacrimilor tale”. Vecinii de pe scară ne ţineau isonul şi dintr-o dată se făcea linişte şi oamenii se jenau chiar să mai fîşâie sacoşele. Miliţienii şi ţiganii se uitau la noi uimiţi, iar noi îi luam unul câte unul pe anarhişti şi-i băgam în rând, fiecare la locul lui, în ordinea sosirii. Şi cât ţinea vânzarea produselor – maximum o oră, căci niciodată nu aduceau marfă pe săturate – zeci de glasuri se porneau şi cântau ”Psalmul 50”, ori ”Hristos a înviat din morţi” ori colinde – în funcţie de sezon. Mulţi nu ştiau versurile şi ne îngânau sau fredonau melodiile, dar până la căderea comunismului mai toţi vecinii au învăţat pe din-afară psalmii 23, 50 şi 102, pricesne şi cântece bisericeşti. Iar atunci când Andrei începea să cânte acatistul ”Slava Lui Dumnezeu pentru toate” – e drept doar de vreo 3 ori în decurs de 10 ani şi niciodată cântat până la capăt – miliţienii şi ţiganii erau primii care se puneau în genunchi pe caldarâm şi lacrimile le curgeau pe obraji.

 

Ţin minte că prin 1984, când ne făcusem mai mari şi nu mai eram sfinţişorii cartierului iar vocile începuse să ni se îngroaşe devenind mai grave, după ce Andrei a cântat acatistul ”Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului” mai mulţi vecini s-au trezit la uşă cu un tigan care-i ruga să-l ierte că i-a furat, înapoindu-le diverse bunuri sustrase în ultima vreme. Atât de mult fusese impresionat de trăirea duhovnicească a oamenilor de la coadă, încât hotărâse să nu mai fure niciodată în viaţă.

————————————————————————–

( Va urma)

 

Bruno ŞTEFAN

2013

————————————————–

ŞTEFAN Bruno, Născut la 17 ianuarie 1969, la Galaţi. A absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, în 1993. Doctor în sociologie, Universitatea din Bucureşti, 2005. Sociolog, cadru didactic (lector) la Universitatea „Politehnica” Bucuresti, preşedintele Fundaţiei „Biroul de Cercetări Sociale” (BCS). A coordonat numeroase sondaje de opinie in cadrul Centrului Independent de Studii Sociale şi Sondaje aparţinând de Grupul pentru Dialog Social, calitate care îi certifică experienţa celor peste două sute de cercetări psiho-sociologice intreprinse în domenii din cele mai diverse. Cea mai reprezentativă publicaţie: „Mediul penitenciar românesc”, Editura Institutul European, 2006. Cel mai important proiect profesional: „Sondarea lunară a opiniei publice naţionale”. (George Roca, Rexlibris Media Group)

 

Istoria, cultura, dar şi problemele românilor din arcul carpatic, abordate la Izvorul Mureşului

 Nicolae Balint

 

Autor: Prof. Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

 

 

Cea de-a XIX-a ediţie a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice cu tema Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie” s-a desfăşurat în perioada 7-9 noiembrie 2013, în generosul cadru geografic oferit de staţiunea montană Izvorul Mureşului din judeţul Harghita. Cu această ocazie un număr de 112 istorici, cadre didactice universitare, teologi, cercetători ai fenomenului istoric, lingvistic, sociologic sau cultural, arhivişti şi jurnalişti şi-au prezentat comunicările în cadrul celor şase secţiuni organizate pentru desfăşurarea manifestării. Tot cu această ocazie au fost lansate 14 cărţi, inclusiv cea a fostului ministru de Interne, Doru Viorel Ursu, prezent şi el pentru o zi la lucrările sesiunii. Reuşita manifestării a fost asigurată de implicarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, în colaborare cu Centrul Ecleziastic „Mitropolit Nicolae Colan”, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi Centrul Cultural Topliţa.

 

 

 

Lucrările în plen. Despre problematica zonei şi pericolul transilvanismului

 

 

 

Acestea au fost deschise de ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, find continuate apoi de scurtele alocuţiuni rostite de Jean-Adrian Andrei, prefectul județului Harghita, Mihail Tinca, primarul comunei Voşlobeni, dr. Valeriu Cavruc, director general al Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi dr. Ioan Lăcătuşu, director al Centrului European de Studii Covasna-Harghita. Tot în plen au mai fost prezentate şi comunicările ştiinţifice ale prof. univ. dr. Ştefan Păun, prorector al Universităţii Hyperion din Bucureşti, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, prof. ing. Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice, prof. univ. dr. Ioan Agrigoroaiei din Iaşi, prof. univ. dr. Gelu Neamţu din Cluj-Napoca şi prof. univ. dr. Radu Baltasiu din Bucureşti. Despre importanţa manifestării, dr. Ioan Lăcătuşu a declarat: „Această sesiune, ajunsă acum la a XIX-a ediţie, a devenit începând din 1995 o manifestare recunoscută pe plan naţional pentru valoarea contribuţiilor din domenii ce acoperă o paletă largă de interes, începând cu istoria şi continuând cu sociologia, psihologia şi lingvistica, studii ce acoperă cu precădere acest areal geografic românesc, respectiv sud-estul Transilvaniei…” Prezent la debutul manifestării, în scurta sa alocuţiune Jean-Adrian Andrei, prefectul judeţului Harghita a ţinut să arate că zona are o problematică de o factură aparte care trebuie tratată cu multă atenţie. „În calitatea pe care o am – a arătat acesta -, îmi face o reală plăcere să fiu prezent alături de dumneavoastră, la o manifestare plină de conţinut şi semnificaţii. Bine aţi venit într-o zonă încărcată de istorie, de cultură şi civilizaţie românească – parafrazând chiar titlul sesiunii organizate -, dar şi o zonă, din păcate, încărcată de evenimente care de multe ori aduc atingere identităţii româneşti şi promovează acţiuni generatoare de tensiuni (…) o zonă în care prea adesea mâinilor întinse li s-a întors spatele…” Un apel la politicienii care-şi aduc aminte de românii din zona Ciuc şi Covasna doar în preajma alegerilor, a adresat prin intermediul participanţilor Mihail Tinca, primarul comunei Voşlobeni: „Noi, cei din comuna Voşlobeni – a declarat primarul Tinca – suntem acei români din sud-estul Europei care locuim compact în această mică insulă de maghiarime. Mă bucur că aţi venit în mijlocul nostru şi sper să aveţi o şedere cât mai plăcută cu rezultate cât mai fructuoase. Aş  face un apel la dumneavoastră, cei prezenţi azi, ca în întâlnirile pe care le aveţi cu politicienii noştri să le spuneţi să mai ţină cont şi de noi, cei care locuim în această zonă…” Vorbind despre pericolul pe care-l reprezintă transilvanismul, o concepţie tot mai mult promovată în ultimul timp de către medii de influenţă şi propagandă abil dirijate, prof.univ.dr. Gelu Neamţu din Cluj-Napoca a menţionat: „Transilvanismul nu este o găselniţă nouă, este un proiect mai vechi menit să spargă unitatea naţională şi să destructureze astfel România care, oricum se va regionaliza, iar apoi se va globaliza. În fine, putem spune că transilvanismul este o amplă acţiune de persuasiune desfăşurată asupra românilor ardeleni pentru a-i convinge că sunt superiori sudiştilor şi că trebuie să se rupă de aceştia…” Tot cu trimitere la transilvanism, prof.univ.dr. Radu Baltasiu din Bucureşti a făcut o inspirată remarcă: „Referitor la transilvanism, pot spune că este oarecum subsidiar pangermanismului fiind probabil dat în leasing Ungariei…” În alocuţiunea rostită de prof.univ.dr. Ioan Scurtu, fost director al Arhivelor Naţionale ale României, acesta a ţinut să sublinieze importanţa documentelor din arhive pentru scrierea istoriei şi păstrarea acestora în condiţiuni cât mai bune, în spaţii adecvate, ferite de intemperii. Acesta a subliniat în mod deosebit ce înseamnă păstrarea arhivelor compact, pe fonduri, în evidenţe clare, ferite de imixtiunea politicului care nu de puţine ori a încercat să înstrăineze o parte din fondurile naţionale sub pretextul că se retrocedează instituţiilor creatoare de fonduri.  

 

 Foto 1

 

Omagiu arhivistului, istoricului şi profesorului Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani

 

 

 

Cea de-a doua zi a manifestării a fost dedicată vizitării mânăstirii de maici cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” de la Izvorul Mureşului. Cu această ocazie a fost omagiat prof.univ.dr. Corneliu Mihail Lungu, fost director al Arhivelor Naţionale ale României, un apărător consecvent al apărării integrităţii arhivelor, ilustru dascăl şi cercetător. În prezenţa ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, a fost lansat volumul „Permanenţele istoriei. Profesorul Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani”, coordonatori Sorin Liviu Damean, Marusia Cârstea, Mihaela Damean, Lucian Dindirică, Editura Cetatea de Scaun din Târgovişte, 2013, precum şi volumul „Profesioniştii noştri 10. Corneliu Mihail Lungu, arhivist, istoric, profesor, la 70 de ani”, coordonatori Vilică Munteanu, Ioan Lăcătuşu, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2013. Vorbind despre personalitatea celui omagiat, dr. Ioan Lăcătuşu a ţinut să arate că, citez: „A fost o reală plăcere să lucrăm cu domnia sa. I-am apreciat atât autoritatea profesională, cât şi pe cea ştiinţifică şi nu în ultimul rând, i-am apreciat latura umană.” În acelaşi context, prof.dr. Liviu Boar, director al Direcţiei Judeţene Mureş a Arhivelor Naţionale a subliniat în mod deosebit faptul că, citez: „Prof.univ.dr. Corneliu Mihail Lungu a lăsat în urma sa o amintire cât se poate de plăcută. Cu toţii i-am apreciat în mod deosebit implicarea de care a dat dovadă în rezolvarea oportună a problemelor de serviciu cu care ne-am confruntat, verticalitatea şi obiectivitatea în munca cu oamenii. Îi doresc multă sănătate, ani lungi şi fericiţi!” Prezent la această sesiune cu comunicarea intitulată „Sfântul Împărat Constantin cel Mare – 1700 de ani de la eliberarea creştinismului”, prof.dr. Florin Bengean din Târgu-Mureş, a ţinut să arate faptul că, citez: „Manifestarea a fost o reuşită deplină la care şi-au adus contribuţia atât organizatorii, cât şi participanţii prin calitatea comunicărilor susţinute. A fost o activitate de excepţie, cu semnificaţii aparte şi ceea ce este foarte important, toate comunicările, ca de fiecare dată, vor fi cuprinse într-un volum, or acest lucru rămâne peste timp ca un reper de spiritualitate românească.” Din judeţul Mureş au mai participat cu comunicări dr. Virgil Pană, prof. Doina Pană, prof.dr. Valentin Marica şi subsemnatul. Lucrările sesiunii s-au încheiat cu adoptarea unei rezoluţii.

 

*

 

Centrul European de Studii Covasna-Harghita

 

 

 

REZOLUŢIE

 

 

 

Sesiunea Naţională de Comunicări ŞtiinţificeRomânii din sud-estul Transilvaniei. Istorie, cultură şi civilizaţie”, ediţia a XIX-a, s-a desfăşurat în perioada 7-9 noiembrie 2013, la Sfântu Gheorghe şi Izvoru Mureşului, cu binecuvântarea şi participarea ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei. La lucrările sesiunii au participat prefectul judeţului Harghita, Jean-Adrian Andrei, primarul comunei Voşlobeni, Dumitru Mihail Tinca, istoricii Ioan Scurtu, Ştefan Păun, Alexandru Porţeanu, Petre Ţurlea, Ioan Giurca şi sociologul Radu Baltasiu din Bucureşti, Ioan Agrigoroaiei din Iaşi, Gelu Neamţu din Cluj-Napoca, Sorin Damean din Craiova, foştii miniştri Doru Viorel Ursu şi Nicolae Noica, precum şi arhivistul, istoricul şi profesorul Corneliu Mihail Lungu care a fost omagiat la împlinirea vârstei de 70 de ani.

 

În plenul sesiunii şi pe secţiuni au prezentat comunicări peste 100 de cunoscuţi specialişti – cercetători, cadre didactice universitare, muzeografi, arhivişti, etnografi, sociologi teologi, profesori, preoţi şi alţi oameni de ştiinţă şi cultură, din peste 30 de localităţi din întreaga ţară. La actuala ediţie, pe lângă probleme referitoare la istoria şi cultura naţională, majoritatea temelor au abordat aspecte ale istoriei şi culturii româneşti din sud-estul Transilvaniei şi ale convieţuirii interetnice din zona Arcului Intracarpatic.

 

În urma dezbaterilor, s-a formulat un important set de propuneri, grupate în următoarea

 

 

 

REZOLUŢIE

 

 

 

·        Sesizarea Parlamentului, a Guvernului şi punctual a ministerelor cu privire la:

 

a)      disoluţia autorităţii Statului Roman în regiune prin subordonarea autorităţilor şi instituţiilor publice locale, inclusiv a administraţiei judeţene de stat, intereselor iredentiste maghiare;

 

b)      implicarea autorităţilor şi instituţiilor publice locale în crearea bazelor instaurării de facto a unei autonomii teritoriale pe criterii etnice a judeţelor Covasna, Harghita şi parţial Mureş, maghiarizate samavolnic în perioada ocupaţiei maghiare şi a experimentul stalinist al Regiunii Autonome Maghiare;

 

c)      implicarea autorităţilor şi instituţiilor publice locale, inclusiv a unităţilor de învăţământ, în promovarea proiectului separatismului teritorial pe criterii etnice şi a sentimentului de ură şi şovinism antiromânesc în rândul populaţiei în general, şi a tineretului în special;

 

d)      susţinerea financiară şi organizatorică de către autorităţi şi instituţii publice locale a unor tabere extremiste, la care participă inclusiv membrii unor organizaţii interzise în Ungaria;

 

e)      „modelul” de nesupunere civică oferit populaţiei ca act de mare virtute de către primari sau preşedinţi de consilii judeţene care: refuză să arboreze drapelul României pe sediile unor instituţii, refuză să poarte eşarfa tricoloră, arborează drapelul Ungariei pe instituţii publice sau aşa-zisul drapel secuiesc compus în 2008, se adresează la manifestări publice exclusiv în limba maghiară, organizează manifestări şi programe dedicate sau care privesc exclusiv minoritatea maghiară, majoritară numeric în zona, înlocuiesc inscripţiile publice în limba română cu altele în limba maghiară, refuză să îngrijească/amplaseze monumente româneşti amplasând exclusiv monumente referitoare la istoria maghiară sau chiar busturile unor fascişti ori criminali de război (Wass Albert, Nyro Jozsef), fac angajări în sectorul public exclusiv pe criterii etnice etc.

 

f)        nevoia de monitorizare şi implicare a administraţiei centrale pentru a asigura românilor din regiune drepturi fundamentale precum: dreptul la identitate, dreptul la munca, dreptul la învăţământ, dreptul la cultură etc.

 

g)      elaborarea unei legislaţii care să sancţioneze cu pierderea mandatului utilizarea de către aleşii locali a prerogativelor publice pentru promovarea şi desfăşurarea unor activităţi privind separatismul teritorial pe criterii etnice, contrare jurământului depus la investirea în funcţia publică de demnitar local în România.

 

 Foto 2

 

·        Sesizarea Senatului României pentru respingerea iniţiativei legislative a UDMR privind oficializarea limbii maghiare în justiţie. Legislaţia română, în acord cu Carta Europeană a limbilor minoritare şi regionale, prevede dreptul persoanelor de a se adresa în limba maternă în justiţie prin intermediul unui translator. Utilizarea în scris nu doar că nu se justifică, actele fiind întocmite de avocaţi şi nu de petenţi care neavând pregătire juridică nu se pot adresa în scris nici în română nici în altă limbă, dar presupune alte două mari inconveniente: suportarea unor costuri uriaşe de traducere ale tuturor actelor, precum şi angajarea de procurori şi judecători pe criterii etnice de la nivel de judecătorie până la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuind a fi înfiinţate secţii paralele fiecărei secţii din cadrul instanţelor de judecată, câte una pentru fiecare minoritate.

 

 

 

·        Verificarea retrocedărilor în natură a terenurilor agricole, forestiere şi construcţii, respectiv sesizarea instanţelor de judecată pentru anularea Titlurilor de proprietate eliberate nelegal în baza Legii nr. 1/2000, 247/2005, OG 83/1999 şi următoarele în condiţiile în care statul român i-a despăgubit pe proprietarii unguri după primul război mondial (aşa-numitul proces al optanţilor de la Paris). În ciuda limbii de lemn cum că „Ungaria nu ia Transilvania şi pleacă cu ea”, în urma aplicării arbitrare a legislaţiei în domeniul retrocedărilor, se constată dobândirea masivă în condiţii ilegale de terenuri agricole şi forestiere, precum şi de construcţii unele amplasate strategic (spitale, şcoli, unităţi militare, parcuri naţionale) de către entităţi care reprezintă interesele altui stat în inima României. În condiţiile în care statul român a despăgubit pe grofi şi pe urmaşii acestora în 1925, iar după 1945, conform legislaţiei internaţionale, o serie dintre moştenitorii acestora au fost declaraţi criminali de război, neaplicarea legislaţiei în domeniu constituie cel mai grav atentat la adresa securităţii naţionale din ultimii 23 de ani. Ba mai mult în cazul multor imobile acordate nelegal în prezent din bugetul public se plătesc chirii pentru şcoli, spitale, instituţii celor care le-au dobândit pe nedrept. Astfel, prin cetăţenii săi sau prin bisericile maghiare Ungaria a ajuns să domine nelegal din punct de vedere al proprietăţii Transilvania. Daca legislaţia proprietăţii ar fi fost aplicată corect în judeţele Covasna şi Harghita nu s-ar fi putut cere autonomia teritorială a unor teritorii aflate în proprietatea Statului Român, proprietăţi plătite şi deţinute de Statul Român legal din 1922.

 

 

 

·        Regionalizarea, în măsura în care va avea lor, trebuie să cuprindă judeţele din actuala regiune de dezvoltare Centru: Alba, Sibiu, Mureş, Harghita, Covasna şi Braşov. Aceasta este, în opinia participanţilor, condiţia garantării modernizării administraţiei, a politicii interne locale, a gestionarii finanţelor locale în raport cu interesele reale ale cetăţenilor.Având în vedere comportamentul naţionalist şovin, antiromânesc din ultimii 23 de ani a persoanelor care ocupă funcţii de demnitate locală, creionarea unei regiuni în care formaţiunile extremiste maghiare, moderate sau radicale ar deţine controlul, ar conduce la accentuarea fenomenului de epurare pe criterii etnice a românilor din aceste zone şi la accentuarea fenomenului de separatism teritorial.

 

 

 

·        În domeniul cultural, participanţii la sesiune solicită autorităţilor competente următoarele:

 

a)      luarea unor măsuri urgente pentru culegerea şi promovarea culturii tradiţionale din Harghita şi Covasna, în condiţiile în care demografia română din zonă scade mult mai rapid decât în restul României, pe fondul activităţilor programatice antiromâneşti manifestate la vedere sau mai subtil în regiune care a determinat un exod permanent al românilor în alte localităţi din ţară.

 

b)      instituirea unui mecanism de supervizare a manualelor de istorie, a tuturor lucrărilor auxiliare care se adresează elevilor, în particular a celor din Harghita şi Covasna, în spiritul Constituţiei României şi al respectului drepturilor omului, de către o comisie mixtă formată din reputaţi specialişti din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale şi Academiei Române. Cu acest prilej reiterăm solicitarea de a avea un reprezentant al profesorilor de naţionalitate română din Harghita-Covasna,  cu girul Forumului Civic al Românilor din Covasna Harghita şi Mureş,  în funcţia de  consilier al ministrului educaţiei în problematica specifică zonei.

 

 

 

·        Refacerea infrastructurii simbolice româneşti prin încurajarea construirii unor monumente şi simboluri, inclusiv prin înălţarea la Arad a unui monument dedicat celor 40 mii de români care au pierit la 1848.

 

 

 

·        Verificarea monumentelor şi grupurilor statuare amplasate în Transilvania după 1990, în condiţiile în care autorităţile locale au înălţat busturi ale unor persoane condamnate pentru crime de război, persoane care au făcut parte din guverne fasciste maghiare, ori cu simbolistică iredentistă precum „Gardianul Carpaţilor” recent ridicat în judeţul Harghita. Înlăturarea Stemelor Ungariei Mari amplasate în ultimii trei ani de pe frontiscipiul unităţilor de învăţământ din zonă.

 

 

 

·        Susţinem, de asemenea, instituirea unui program pentru promovarea unui jurnalism intercultural, familiarizat cu problematica românilor din Harghita şi Covasna. În acest sens, solicităm autorităţilor competente aprobarea proiectului nostru. Scopul programului este asigurarea formării unui număr critic de jurnalişti din presa centrală românească şi internaţională în problematica Arcului Carpatic. În acest fel, se va asigura informarea corectă şi operativă a opiniei publice româneşti, a clasei politice, a opiniei publice internaţionale privind problematica comunităţilor româneşti aflate în situaţia de a fi minoritare în cele doua judeţe.

 

(Sfântu Gheorghe, 11 Noiembrie 2013)

 

Biroul de presă al CESCH

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In Memoriam: Nicolae Florescu

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2013

In  Memoriam: Nicolae Florescu 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Am primit izbitoarea veste cu durere, aici în nordul preriei canadiene, şi mi-am revenit greu, am păstrat un moment de reculegere şi am aprins o lumânare.

Pentru mine NICOLAE FLORESCU, înainte de a fi un erudit literar, doct în istora literaturii române, critic şi prozator pe parcursul unei jumătăţi de secol, este românul care mi-a întins mâna peste ocean, m-a primit în România şi mi-a deschis cu bunăvoinţă JURNALUL LITERAR din Bucureşti. Îi mulţumesc, îl respect şi-i voi păstra memoria cu pietate.

Dl-Nicolae-Florescu-la-redactia-Jurnalului-LiterarFoto. Nicolae Florescu, la redactia Jurnalului Literar

Eu vorbesc de Nicolae Florescu şi de mine, amândoi am venit în această lume în plin război mondial, amândoi am învăţat pentru o diplomă universitară, dânsul a devenit un literat cunoscut şi apreciat, eu medic. Amândoi am muncit conştiincios pe paralele inegale. După terminarea Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi, NICOLAE FLORESCU devine redactor, întâi la Radiodifuziunea Română, apoi la Revista „Manuscriptum” şi redactor-şef la „Revista de Istorie şi teorie literară” fiind şi cercetător ştiinţific. Acestea au fost pistele sale de erudiţie de pe care şi-a etalat apoi opera. Ajungând la opera lui o las pe mâna şi mintea profesioniştilor competenţi, eu amintesc doar ceea ce nu a mai făcut nimeni până la el şi după el, a cercetat şi a scris: Întoarcerea proscrişilor!! Reevaluări critice ale literaturii exilului!! Resemnarea Cavalerilor: reevaluări critice şi memorialistice ale literaturii exilului, împreună cu Doamna ILEANA CORBEA, care mi-a făcut o mare bucurie printr-o scrisoare de apreciere, pe care o păstrez cu preţuire. Despre proscrişi, începând lista cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horea, Horia Stamatu, Paul Goma şi alte zeci de nume ce au dat valoare culturii româneşti, a celor ce prin mass media exilului au susţinut conştiinţa naţională, printre care, spre sfârşitul listei, mă număr şi eu cu o modestă contribuţie. Despre întoarcerea proscrişilor au încercat să scrie şi alţii, dar firav fără aceeaşi competenţă şi curaj pe l-a avut NICOLAE FLORESCU. Apoi, când de undeva de sus şi din afară a venit ordinul păstrării în continuare a listei proscrişilor, majoritatea lor s-au oprit intimidaţi, ba unii dintre ei, la ordin s-au apucat vârtos să-i minimalizeze, denigreze şi marginalizeze.

În acest timp, NICOLAE FLORESCU şi-a continuat cu elocvenţă profesională evaluarea literaturii exilului şi a atitudinii intelectuale a românilor din ţară şi pretutindeni în JURNALUL LITERAR pe care l-a reînfiinţat şi condus până în ultima sa zi, fără să ţină cont de grila antidemocratică numită politically incorrect! Şi pentru această îndrăzneală profesională şi de caracter, cei de sus şi din afară au început să-l marginalizeze şi să-i restrângă fondurile revistei până la limita imposibilităţii de a mai apare, pentru că era o revista de cultură şi atitudine intelectuală liberă! Libertatea a creat valorile, dictaturile politico-economice mizeria socială.

Aş dori să nu am dreptate în ceea ce gândesc acum, dar cred că NICOLAE FLORESCU a ajuns şi el pe o nouă lista a proscrişilor a celor din ţară şi din afară,  a simţit şi a suferit din ce în ce mai mult. Şi pentru el, dar mai ales pentru cultura românească care, din nou, nu e liberă ci constrânsă politic şi condusă de indivizi şi clanuri meschine. E părerea mea, de om liber din aceiaşi generaţie cu el.

Dumnezeu să aibă bună grijă de NICOLAE FLORESCU!

(Noiembrie 2013, Winnipeg, Canada)

 

Cu Î.P.S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscop al Episcopiei Covasna şi Harghita

Posted by Stefan Strajer On October - 31 - 2013

Interviu

Cu Î.P.S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscop al Episcopiei Covasna şi Harghita

Aici sunt sate în care locuiesc români care vorbesc limba română  numai cu Dumnezeu

Autori: Corneliu Florea şi Virgil Raţiu

Împreună, scriitorul Virgil Raţiu şi cu mine, am hotărât să facem o vizită la Episcopia Covasnei şi Harghitei, să-i luăm un interviu Î.P. Sale Ioan Selejan  pentru a cunoaşte realitatea socială şi religioasă românească din aceste judeţe în care, în timpul ocupaţiei horthyste, armata ungară a profanat, distrus sau dărâmat bisericile ortodoxe române, iar preoţii şi obştiile călugăreşti au fost alungate. La recucerirea Ardealului de Nord-Vest de către armata română nici o biserică din Secuime nu a fost profanată sau distrusă. Este un adevăr istoric pe care mulţi români nu îl cunosc, iar democraţii maghiari de după 1990 îl nesocotesc şi îl ascund în spatele ţipetelor lor iredentiste. Virgil Raţiu a făcut toate aranjamentele telefonice ca Sâmbătă, 15 iunie 2013, să ne întâlnim cu I.P.S. Ioan Selejan şi să ne acorde un interviu. Am calculat timpul şi kilometrii şi pentru că drumurile sunt, cum sunt, între Bistriţa şi Reghin am luat-o prin  Şieu şi am avut ce pomeni de Băsescu şi guvernanţii săi, care bineînţeles circulă cu avionul, helicopterul sau pe perne de aer. De la Topliţa până la Miercurea Ciuc şoseaua naţională este bună şi am oprit să întrebăm de direcţii rutiere de patru ori. De trei ori persoanele întrebate ne-au dat indicaţiile cerute, cu amabilitate şi accent. Le-am mulţumit. A patra persoană, un tânăr, ne-a întors spatele cu nem tudom! Săracul, ce i-au mai spălat creierul!! Ne-am descurcat şi am aflat, în spatele unui gard înalt şi plin, clădirea Episcopiei. Ne-am anunţat sosirea unei măicuţe. Era multă lume, dar ziua era foarte frumoasă, iar curtea cu flori şi arbuşti o adevărată  plăcere. După un timp l-am văzut pe Î.P.S, împreună cu  o măicuţă. Era foarte modest în purtare şi îmbrăcăminte, faţă şi barbă patriarhală, privire senină şi zâmbet de bunăvoinţă creştină. Măicuţa i-a prezentat o familie, apoi alta, iar când a ajuns la noi, ne-am prezentat, iar dânsul ne-a întrebat cum am călătorit şi ne-a rugat, aşa a zis, „să-l mai îngăduim un timp”. După acel timp, a revenit şi ne-a invitat să-l urmăm într-o încăpere. De la început i-am simţit apropierea şi căldura. Ne-a invitat să luăm loc, privindu-ne deschis, cu omenie. Dinainte, de la Bistriţa, Virgil Raţiu a hotărât să încep eu interviul.

IPS-Ioan Selejan-la-Marcus

Părinte Episcop am venit la dumneavoastră, scriitorul Virgil Raţiu de la Bistriţa şi eu din Canada să vă rugăm să ne împărtăşiţi nouă, şi noi mai departe cititorilor din România şi Canada, starea Episcopiei Covasnei şi Harghitei, care are o situaţie specială printre celelalte episcopii din România, fiind o episcopie tânără aşezată într-un foarte vechi spaţiu romanesc, dar bântuit de vechiul iredentism şi segregaţionism unguresc. În Canada foarte mulţi români au aflat despre greutăţile pe care le întâmpinaţi în desfăşurarea activităţii creştin-ortodoxe în Covasna şi Harghita, ceea ce contravine sistemelor democratice atât din Europa cât şi din Nord America. Înainte de a trece la întrebări, dorim să vă mulţumim că ne-aţi primit şi am dori să aflăm câte locaşuri creştin-ortodoxe aveţi în această eparhie?    

– Biserici de mir, capele de spital şi militare cu mânăstirile sunt o sută şaizeci şi cinci. Mânăstiri sunt ridicate opt şi avem şi două schituri.

Cum se manifestă aici libertatea bisericească? Aveţi libertate deplină fără nici o nelinişte sau grijă, teamă? Cum vă desfăşuraţi activitatea creştin-ortodoxă? 

– Din mila lui Dumnezeu nu am fost îngrădiţi în construirea de biserici şi mânăstiri. Există însă o anumită categorie de oameni – nu din partea autorităţilor – un anumit segment de oameni care sunt împinşi de idei şi concepte revizioniste şi s-a întâmplat astfel că am avut  biserici şi mânăstiri profanate. Zideam Mânăstirea Izvorul Mureş şi, într-o sâmbătă, a pătruns o maşină cu inşi ostili, agresivi verbal prin porţile mânăstirii, a făcut un adevărat raliu prin curte;   am reuşit să închidem porţile şi uşile, reuşind să-i identificăm. I-am identificat şi deferit Poliţiei. Nu am auzit să se fi întâmplat ceva în urma plângerii noastre. Am cerut ca persoanele respective să fie trase la răspundere, dar nu s-a întâmplat nimic. Pe urmă au fost scrise pe zidurile mânăstirii cuvinte jignitoare. Astfel de fapte însă nu au avut nici un fel de urmări. Am mai avut momente de acest fel. Înainte de înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în 1994, un preot îmi povestea că s-a deplasat într-un sat cu puţini credincioşi români ca să ţină slujba Învierii. La Înviere, după obicei, se înconjoară biserica cu Evanghelia şi se cântă „Hristos a ȋnviat”. Preotul mi-a spus că la un moment dat erau aruncate pietre peste acei puţini credincioşi, iar preotul, ce să facă, şi-a pus Evanghelia în cap şi a continuat să cânte „Hristos a înviat”. Acel preot nu s-a plâns niciodată. Nu a făcut plângeri la autorităţi, a rămas cu Hristos şi cu crucea. Nu de mult, mai puţin de o lună de zile, aici, la Catedrala noastră din Miercurea Ciuc, unul sau mai mulţi cetăţeni, care bănuiesc că nu au fost români, au spart geamurile stativelor unde se pun luminări pentru vii şi pentru morţi din pridvorul bisericii, geamuri care apărau de vânt flacăra lumînărilor. Urmele de violenţă şi profanare erau foarte clare pentru faptul că au luat lăzi de gunoi de pe stradă şi le-au vărsat acolo în pridvorul bisericii. Dimineaţa când au ajuns maicile noastre acolo, totul era o mizerie şi un gunoi. Acestea sunt evenimente recente. La această dată persoanele care au profanat biserica au fost identificate de Poliţie. Dar la astfel de fapte nu poate fi încadrată toată populaţia maghiară din oraş. Subliniez că există doar o grupare, un lanţ de idei şi fapte care exprimă ca noi să nu fim pe aici. Ei cred că pot face totul ca în această zonă să rămână un spaţiu pur etnic, spaţiu care să fie oarecum decupat din harta României. Nu să-l mute în altă parte, ci un decupaj unde să nu se mai afle urmă de român. Este interesant ce am găsit şi am aflat aici. Mereu aud din partea maghiarimii că ar fi trăit demult sub opresiunea statului român, fapt care este de mare mirare. Susţin că îşi pierd identitatea şi alte chestiuni similare răuvoitoare. La noi, aici, au venit  mulţi ziarişti, sociologi care vor să afle şi să studieze problemele relaţiilor interetnice. Le-am indicat să cerceteze în oraşele şi satele din această zonă dacă există un maghiar care, sub o formă sau alta, a fost împiedecat să înveţe limba lui maternă, care să nu ştie vorbi maghiara. Dar vă pot trimite în satul cutare şi în satul cutare şi veţi putea constata că sunt români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu. Adică, numai în biserică. Ei aşa puţini cum se află într-un loc, vin şi spun: „Părinte Episcop daţi-ne un preot aici, român, să facă slujbă românească”. Sunt puţini, este adevărat, dar prin asta se dovedeşte că cea care pătrunde cel mai adânc în fibra conştiinţei umane este credinţa. Credinţa. Celelalte elemente de ştiinţă, de cultură îşi au partea lor pozitivă, ele pot preveni, însă credinţa este darul lui Dumnezeu. Este darul pe care nu ţi-l dă să-l aşezi undeva în casă, ci ca să lucrezi cu el, să dobândeşti cu el alţi talanţi, de viitor, cum  spune Mântuitorul. De aceea spun eu, că plângerile maghiarilor despre noi, românii de aici, la curţile Europei  nu sunt justificate. Dimpotrivă, de pildă, pentru maghiari toate şcolile sunt puse la punct, toate dispun de materiale didactice necesare procesului de învăţământ. Nu plouă în ele. Nu mi-e frică să spun, dar aici situaţia din şcoli este inversă, de aceea abandonul şcolar este mai accentuat în cele româneşti. Noi, Episcopia am ajutat şi ajutăm în fiecare iarnă aproximativ 200 de copii, cărora le oferim în fiecare zi câte o masă caldă, pentru că în această perioadǎ presiunea materială asupra părinţilor este mai mare. În situaţii grele i-am ajutat şi cu încălţăminte şi îmbrăcăminte.

ruinele_bisericii_romanesti_din_comuna_capeni_distrusa_de_unguriFoto. Ramasitele bisericii ortodoxe romanesti distruse de unguri in 1940    

Cât de mult, la rândul ei, vă ajută pe Dumneavoastră cu adevărat  Patriarhia Română ? Mă interesează dacă patriarhia bucureşteană îşi face datoria din plin faţă de credincioşii ortodocşi români din Secuime. Vă întreb aceasta pentru că în Nord America, unde trăiesc mulţi români ortodocşi, s-a conturat o opinie oarecum nefavorabilă, chiar dubioasă faţă de activitatea patriarhiei bucureştene, în special faţă de actualul patriarh. Vă adresez această întrebare şi din partea lor, fiindcă există convingeri, că aici faţă de Dumneavoastră, care sunteţi o episcopie tânără şi într-o situaţie cu totul şi cu totul specială faţă de celelalte, nu se face diferenţierea şi nu vi se acordă tot sprijinul moral şi material. Avem impresia, pe baze de fapte, că în Secuime Budapesta face mai mult decât Bucureştiul , de la Patriarhie la Guvern şi Parlament.

– Cel mai important lucru, care constă mult mai mult decât un ajutor  material, a fost chiar înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în această zonă în 1994. După Decembrie 1989, toate instituţiile statului se aflau în derivă, iar aici, pe toate zidurile scria: „Români, plecaţi de aici” şi plecările au început. Patriarhia a fost prima instituţie care a contracarat iredentismul maghiar, manifestat atât de brutal şi antidemocratic, prin înfiinţarea Episcopiei şi numindu-mă pe mine să o păstoresc. În 1994 mă aflam la Ierusalim la studii, după ce am restaurat mânăstirile de la Tismana şi Polovraci, după construirea noii biserici de la Mânăstirea Lainici am venit aici, într-o profundă rană românească… Vă pot spune ce era în sufletul meu când am venit aici?… Pot, dar cui foloseşte?… M-am dus într-o duminică dimineaţa, cu maşina, într-o anumită direcţie, şi am bătut la uşa a nouă biserici româneşti, dar acolo nu erau nici preoţi, nici credincioşi. M-a primit o singură biserică, care era pe jumătate dărâmată, fără uşi şi fără ferestre. Rămăsese aşa, dărâmată din 1940 de către armata de ocupaţie a lui Horthy! În ea am putut intra fiindcă nu mai avea uşi, nici acoperiş şi devenise o ladă de gunoi şi crescuseră rugi de mure. Era duminica, era vremea Liturghiei şi mi-am zis‚ „Doamne, am ajuns ca bufniţa, pe dărâmături”. În acel moment pe zidul bisericii s-a aşezat o pasăre cerească şi a început să cânte. Atunci am zis în sinea mea că Dumnezeu mi-a trimis o mângâiere şi am săvârşit şi eu o liturghie a lacrimilor. Ceea ce a întreprins  Patriarhia, atunci în 1994, a fost un act de mare curaj creştinesc, ortodox, pentru că populaţia maghiară nu a văzut cu ochi buni înfiinţarea ei. Şi iată că, după nouăsprezece ani, în Episcopia Covasnei şi Harghitei nu mai este nici o biserică românească ortodoxă fără cruce, toate au fost reparate sau reclădite. Biserica  aceea de care v-am vorbit, este din Herculean, a fost dărâmată de un colonel maghiar în 1940, când şi-a pus conaţionalii să lege crucea, turlele şi acoperişul cu funii pe care boii le-au tras jos. Astăzi e refăcută, după 55 de ani! În alt sat românesc, tot după Dictatul de la Viena, când a intrat armata horthystă în el, ofiţerul maghiar a ordonat ca toţi bărbaţii români din sat să vină a doua zi la primărie cu unelte de construcţie. Fiind sub stăpânire maghiară, s-au prezentat, gândindu-se că vor fi trimişi undeva la muncă. La primărie acelaşi ofiţer cu soldaţii lui le-a ordonat: „Cu toţii mergeţi la biserica voastră şi o dărâmaţi”.  Atunci toţi românii au rămas încremeniţi, iar ofiţerul i-a ameninţat: „Dacă nu executaţi ordinul pun armele pe voi”. Românii nu s-au mişcat şi soldaţii maghiari au început să tragă intermitent rafale de avertizare deasupra lor, şi la fiecare nouă rafală coborau puştile până ce gloanţele au început să treacă razant deasupra capetelor lor. Se adunase tot satul, femeile românilor plângeau cu copii în braţe, în timp ce maghiarii îşi manifestau bucuria în fel şi chip. Românii, văzându-şi femeile şi copiii cu sufletele frânte, au executat ordinul de distrugere a bisericii care era sufletul credinţei lor…

În ce localitate a avut loc această bestialitate antiumană?   

– La Doboşeni, mi-a povestit un om bătrân din sat, care vorbea tare rău româneşte, dar s-a dovedit a fi român. A fost de faţă tot satul, a fost o mare tragedie pentru români. Biserica fără acoperiş s-a degradat an de an, cincizeci şi cinci la număr, până ce am venit noi şi am reconstruit-o.

Şi nici un regim, nici un guvern, nici un român din 1940 până în 1995 nu a refăcut nimic în Doboşeni, în timp ce guvernele româneşti respectau dreptul la limbă şi credinţă a minorităţilor?

– Aici este marea tragedie antiromânească. Şi tragedia continuă fiindcă mai avem şi astăzi probleme la biserici. În unele locuri am fost obligaţi să punem bârne, scânduri la ferestre pentru a nu fi sparte după ce au fost restaurate. Într-un caz am chemat Poliţia fiindcă cineva a spart fereastra bisericii. Arată ca şi cum cineva a înfipt o suliţă în piept. Azi aşa, mâine aşa, iar rănile acestea le purtăm mereu. Acum am început să avem mai multă înţelegere şi ajutor de la Consiliul Judeţean. Trebuie să revin la Patriarhia Română care ne-a ajutat foarte mult să obţinem locuri la Seminarul şi Facultatea de Teologie din Bucureşti pentru elevi de la noi din zonă, care după absolvire să revină din nou aici. Şi aşa am reuşit să şcolim peste patru sute de români din Covasna şi Harghita dintre care o sută au fost hirotonosiţi, ceilalţi lucrând în învăţământ, cultură şi alte ramuri sociale ce rămăseseră vacante după 1989. Aici preoţii trebuie ajutaţi mult mai mult pentru că unii au parohii doar cu 50-60 de suflete. Aici suntem grăniceri, grănicerim în interiorul României, unde avem mai multe probleme decât la frontierele externe. Cu părere de rău spun: la români încă nu funcţionează deplin sentimentul de solidaritate.

De la Episcopia Ortodoxă Română din America de Nord a fost cineva aici, să vă cunoască, să afle ceea ce am aflat noi acum? Să vă ştie, să vă ajute?

– Am fost eu odată în zona Montrealului, la hirotonia Episcopului Nicolae. Aşa se face că ţinem legătura, iar unii români de acolo ne mai trimit daruri sau le aduc când trec pe la noi.

Este adevărat că în şcolile ungureşti se predă dintr-un manual special istoria secuilor?

–  Da. Este adevărat. În manual, printre altele, se scrie că aici românii au fost  nişte slugi ale maghiarilor. Distorsionări. Cu părere de rău, pentru România noi nu facem tot ce ar trebui să facem. România este foarte puţin cunoscută în străinătate, de exemplu, dacă vrei să te documentezi despre ea în marile biblioteci de acolo, abia găseşti câteva cărţi vechi sau depăşite, în timp ce despre Ungaria sunt rafturi întregi la zi. Mai mult, fiind prin străinătate, am aflat că în ambasadele noastre nu avem nici hărţile ţării.

Aveţi mare dreptate, trăiesc în străinătate de treizeci şi cinci de ani şi cunosc ce fel de ambasade şi ambasadori avem în Nord America. De ataşaţii culturali, în ghilimele, nici să nu mai vorbim. Am o întrebare, o curiozitate personalǎ, rămâne la latitudinea Dumneavoastră: Patriarhia Română din fondurile sale cât dă la Muntele Atos?

– Din Fondul Central Misionar, un fond mic, ce se strânge odată pe an, în Duminica Ortodoxiei, o mică parte se trimite la Muntele Atos, însă statul român îl sprijină cu mai mult.

– Părinte Episcop, în aceşti aproape douăzeci de ani, aţi împlinit ceea ce nu s-a făcut în cincizeci şi cinci de ani după abominabila silnicie horthystă, ce se continuă, e drept atenuată, cu sprijinul grupurilor iredentiste şi segregaţioniste  actuale. Meritaţi toată consideraţia românilor de pretutindeni, la care o adăugăm şi pe a noastră. Ce perspective aveţi?

– Acum, ne pregătim pentru hramul bisericii de la Valea Mare, unde Sfânta Liturghie o vom sărbători pe un tăpşan, împărţind credincioşilor câte un tricolor; este steagul României. Am cumpărat deja doi kilometri de steag naţional, măicuţele noastre lucrează la confectionarea crâmpeielor de tricolor, iar de la o mănăstire am primit port-drapele. Trebuie să facem liturghia cu drapelele noastre în mâini.

Să vă ajute Dumnezeu. Şi vă va ajuta, aşa cum a făcut-o în toţi aceşti ani. 

Î.P.S. Ioan Selejan nu ne-a lăsat să plecăm la asemenea drum lung, până la Bistriţa, până nu ne-a poftit la masă. A rugat măicuţele să aibă grijă de noi, dânsul fiind aşteptat de mulţi credincioşi. Când am plecat în curtea mânăstiri încă era aşteptat de alţi români.

Am fost foarte impresionaţi de personalitatea Î.P.S. Ioan Selejan, am fost emoţionaţi şi tulburaţi de cele relatate de acest patriarh spiritual şi naţional, ce trebuie cunoscut şi respectat.

 

(Interviu de Virgil Raţiu şi Corneliu Florea, Miercurea Ciuc, Iunie 2013)

CORNELIU FLOREA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto.Corneliu Florea

virgil_ratiu.2

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. Virgil Ratiu

Laurence Lemoine: Una vida de periodista

Posted by Gabriela Petcu On October - 17 - 2013

Laurence8Nació en París, Francia en 1969. Ya a la edad de 12 sueña con convertirse en un periodista. A los 16 años, participó en Nueva York “All bicentenario” de la Estatua de la Libertad con Nancy Reagan. Representó a la juventud francesa, después de ganar un concurso organizado por la Embajada de EE.UU, en París. Unos años más tarde, su sueño de convertirse en una periodista, se hizo realidad. Su nombre es Laurence Lemoine. Estudió Ciencias Políticas en París VIII, habla cuatro idiomas y tiene un profundo interés en los asuntos globales. Laurence ha viajado a muchos países donde vivió, trabajando para la prensa impresa, tanto en radio como en televisión. De Oriente Medio a África, donde se entrevistó con Yasser Arafat, pasando por el Caribe, donde trabajó para una emisora de radio, Laurence Lemoine ha cubierto todas las áreas del periodismo y de la comunicación.

 

Pregunta: Usted nació en París. ¿Puede usted decirme más acerca de su familia?

 

Respuesta: Yo soy la más joven (con un hermano gemelo), de una familia cristiana de seis hijos. He recibido una educación muy estricta, pero mis padres nos dieron lo mejor para ser feliz en la vida: el amor, la confianza en sí mismo, la capacidad de adaptación y la independencia.

 

P: ¿Qué le llevó a ese interés por el periodismo? ¿Qué despertó su interés ? ¿Hubo alguien en su vida en ese momento que le inspiró para convertirse en una periodista?

 

Laurence5R: Cuando yo era una pre-adolescente en los años 80, las noticias sólo hablaban de Oriente Medio (Líbano en el 82 con la invasión de Israel; el conflicto Israel/Palestino con bombas, rehenes, secuestros; Irán en el 81, etc.) Fué entonces, cuando empecé a leer los periódicos y escuchar la radio. Yo estaba fascinada por todos estos temas y quería entender algo (cosa en realidad imposible). Yo quería ser periodista para conocer y descubrir el mundo y tocar yo misma la realidad, sin intermediarios entre el evento y yo. Yo quería vivir en directo lo que estaba sucediendo en el mundo. Era claro y natural que debía ser periodista. Entonces empecé a prepararme. Por ejemplo, cuando yo tenía 15 o 16 años, grababa los boletines de información general de France-Info en mi habitación, escribía todo esto en un papel y luego lo repetía con el mismo tono profesional. Unos años más tarde, despertaba bastante gente con mis noticias y entrevistas!

 

P: ¿Se considera afortunada?

 

R: Debo decir que en general fuí muy afortunada en mi vida, no sólo porque nací en un país hermoso y tranquilo (Francia) y una buena familia, sino porque también yo estaba en el lugar correcto en el momento adecuado, pero a menudo digo que “la suerte” es, como los tomates, se cultiva !. Yo quería ser periodista, porque para mí era una manera de vivir varias vidas a la vez! Informar sobre otros países o personas, es para mí una manera de aprender un montón! También es una especie de poder, porque lo que decimos y la forma en la cual lo hacemos, es importante y puede influir en la gente. Es por eso que también es una gran responsabilidad y una profesión seria.

 

P: En 1986 ganó un concurso para el Bicentenario de la Estatua de la Libertad en Nueva York. ¿Cómo fué?

 

R: Uno de los mejores momentos de mi vida fue en 1986 cuando representé a la juventud francesa en Nueva York para la reapertura de la Estatua de la Libertad con Nancy Reagan. Yo estaba allí porque gané un concurso, gracias a mi padre. Me ayudó mucho redactando un hermoso poema sobre la libertad y aún, hoy en día, le estoy muy agradecida. Fué increíble para mí ! Conocí a muchas personalidades en ese país y yo era una VIP ! Sólo tenía 16 años en ese momento!. La lectura del poema frente a las cámaras de televisión y fotógrafos fué fácil , afortunadamente yo no soy tímida !

 

P: ¿Cómo este evento influyó en su decisión de convertirse en una periodista?

 

Laurence9R: Un año más tarde, pasé una semana en la estación de radio RTL , con todos los periodistas y reporteros. Ví todo sobre las noticias y el periodismo durante esa semana, y más que nunca, estaba claro para mí que sería periodista, pero aún era demasiado joven para empezar !

 

P: Háblame de las habilidades y aptitudes naturales necesarias para ser un periodista

 

R: En cuanto a las habilidades, yo diría la curiosidad, en el más amplio sentido de la palabra. En mi caso, mis amigos y mi familia siempre me decían que tenía el “cáncer de la curiosidad” ! El periodista debe estar abierto y dispuesto a comprender y explicar todo. No podemos ser tímidos, debemos atrevernos a hacer preguntas que pueden avergonzar a la gente, especialmente a los políticos! Yo era conocida en ese momento por hacer entrevistas XXXXXXX! A menudo, era como una batalla de palabras entre mis entrevistados y yo.

 

P: Cuando usted estaba en el Líbano, tenía la intención de regresar a París para un Master en Periodismo?

 

R: Líbano fue mi primera experiencia como periodista. Yo era muy joven (20 años), y un poco novata. Fue durante la guerra con Siria (la “Guerra de Liberación”). El padre del actual dictador, Haffez Al Assad quería matar a los cristianos Libaneses. Para mí, el “espectáculo” fue increíble, pero he aprendido mucho sobre la gente y su capacidad para ser bueno o malo y para adaptarse a situaciones extremas. Era mejor que ir a la universidad , porque era la vida real y concreta. Tuve suerte porque conocí al General Michel Aoun, Primer Ministro en ese momento. Esa entrevista me dió una cierta notoriedad ya que lo que dijo fué un poco embarazoso para Francia y François Mitterrand (el Presidente Francés en ese momento) tuvo que reaccionar oficialmente. Periodistas de todo el mundo hablaron de esa entrevista ! Unos meses más tarde, aconsejado por mi colega y amigo cristiano Malard (Francia 3/CNN), me fui a Túnez, la sede de la OLP para entrevistar a Yasser Arafat.

 

P: ¿Cómo fue la entrevista, de dos horas, con Yasser Arafat en Túnez. ¿En qué año fue?

 

Laurence4R: “Yo estaba fascinada por ese hombre y quería entrevistarle. Pasé dos horas con él en plena noche. … Por razones de seguridad, la OLP no decía “Nos vemos en tal sitio a tal hora.” Tuve que quedarme en mi hotel y varios de sus colegas vinieron a por mí, y con los ojos vendados me llevaron a una casa. Una vez allí, por supuesto, me quitaron la venda de los ojos. Debo decir que fué muy exótico para mí ! Fue un momento muy interesante en 1990, cuando Yasser Arafat comenzó a dejar de ser un terrorista para ser un hombre de estado, teniendo contactos directos pero secretos con los Israelies. Le hice muchas preguntas, y al final, él bromeó y me preguntó si quería casarme con el! En la prensa francesa, esa entrevista tuvo mucho éxito, pero yo disfruté de mi estancia en Túnez, la reunión con Arafat, y las muchas horas que pasé con sus consejeros para hablar sobre ese conflicto tan importante.

 

P: En una de nuestras conversaciones, usted ha mencionado que trabajaba para “Radio Mont Blanc”, cerca de Ginebra durante seis años. Además, durante ese tiempo, usted trabajó para una televisión (Canal C) haciendo entrevistas políticas.

 

R: Me encontré con un periodista francés bien conocido (Jean-Pierre Elkabbach) para preguntarle cómo planear mi carrera como periodista. Él me dijo que primero, tenía que salir de París, trabajar en provincia para aprender y ser un poco más madura (tenía 21 años de edad). Explicó que eso era la mejor escuela para una joven periodista, y es verdad ! Así que me fuí a la Alta Saboya (cerca de Chamonix y Ginebra) y comencé en la Radio Mont Blanc. También tuve un programa mensual en la televisión “Canal C”, con entrevistas a políticos y personajes famosos, pero sólo para hablar de su vida privada. Después de eso me decidí a salir de Francia de nuevo. Me encanta Francia pero vivir en diferentes países me ha dado la posibilidad de ver las cosas desde diferentes ángulos y enriquecerme culturalmente.

 

P: Usted ha trabajado en Haití, en una estación de radio que necesitaba un periodista francés. ¿Ha trabajado sobre el l terreno o en el estudio?

 

R:. “Radio Vision 2000″ de Port-au-Prince estaba buscando a una periodista francesa para encargarse de la información y de la formación de sus periodistas Cuando llegué allí, me dí aún mas cuenta, si cabe, la suerte de haber nacido en un país libre donde uno tiene todo lo que quiere. Trabajé sobre el terreno y en el estudio durante un año. No fue fácil, pero aprendí mucho cada día. Haití es un país fascinante y siempre está en mi corazón. También estoy agradecida a Haití porque es donde conocí a mi marido ! Llegó a Puerto Príncipe para una semana de vacaciones a casa de un amigo diplomático. Ahora es el padre de mi hija de 11 años, Anouck, y de mi hijo Álvaro de 8. Es abogado de negocios y hemos vivido en Londres, París, Valencia (donde nació), Banjul (Gambia África del Oeste) y en Lisboa, Portugal. En Gambia, un país pequeño, muy bonito y bueno para un primer contacto con África), dí a luz a mi hijo en un hospital público. Fue mi elección, porque la atención médica fué realizada por un excelente equipo de médicos cubanos . Fue gracioso porque el nacimiento de mi hija, se llevó a cabo en el mejor hospital privado y moderno de Valencia, con la mejor tecnologia, pero preferí el de Banju,l con los médicos cubanos en ese hospital público muy pobre, pero al menos, con nombre elegante: El Royal Victoria Hospital ! En medio de la cesárea, se fue la electricidad !. Después del nacimiento de mi segundo hijo empecé a editar y publicar guías turísticas. La primera fue sobre Gambia, después , publiqué algunas en España, y la última sobre Saint-Gervais Mont Blanc, Francia.

 

P: ¿Por qué Saint-Gervais?

 

Laurence10R: Saint Gervais Mont Blanc es un sitio mag-ní-fi-co para las vacaciones, para el esquí o el senderismo. Conocía esa ciudad porque había estado varias veces cuando era periodista en Radio Mont Blanc. Hacer una guía de turismo también fue para mí una buena excusa para volver!

 

P: ¿Dónde vive usted ahora y qué van a hacer ahora?

 

R: Actualmente, vivo en España, en Valencia, una hermosa ciudad en el Mediterráneo. Trabajo con la empresa Americana Relìv (www.reliv.com). Produce y vende suplementos alimentarios naturales excelentes. Un día ví a mi mamá tomar esos batidos y me interesaron esos productos. Siempre me han interesado los temas de nutrición y salud. En Europa, muchas personas toman suplementos porque realmente mejoran la salud. También hacemos frente a una crisis de salud muy seria en Europa. Nuestra comida de hoy, no tiene suficientes vitaminas y fitonutrientes. Al privar a nuestro cuerpo de nutrientes esenciales sustituyéndolos por alimentos procesados y productos químicos, somos vulnerables a la fatiga, alergias y todo tipo de enfermedades y disfunciones. Ahora sabemos que los suplementos dietéticos pueden colmar esta brecha nutricional. Estos productos proporcionan niveles óptimos de nutrientes, y Reliv es una empresa a un alto nivel. El verano pasado, asistí a la Conferencia Internacional en St. Louis (Estados Unidos. Missouri.) y me encontré al fundador, Robert Montgomery. Gracias a estos productos, ayudé a muchos de mis amigos y miembros de mi familia a resolver sus problemas de salud. Por supuesto, también tomo estos productos, aunque siempre he gozado de una muy buena salud. Pero gracias a ellos, me siento mucho mejor. Tengo más energía, mayor concentración y duermo mejor. Tengo la suerte de trabajar en esta empresa ya que puedo ayudar a la gente y también cuidar de mis hijos.

 

P: ¿Has pensado en mudarse a los Estados Unidos?

 

R: Me encantaría vivir en los EE.UU. porque fuí allí varias veces, pero nunca fué suficiente ! y tengo una relación especial con ese país … Creo que conozco un país y su cultura, si me quedo por lo menos un año. Espero que un día tenga la oportunidad!

 

P: ¿Qué sabe usted acerca de Rumania? En sus viajes, ¿se ha encontrado con muchos rumanos?

 

R: Mi esposo trabaja ahora en Rumania en un proyecto de aerogeneradores, en las montañas. Le gusta mucho ese país. Mi única conexión con Rumanía fue la joven que me ayudaba en casa cuando vivía en Portugal y se convirtió en una amiga. Me gustaría poder ir a Rumania este año con mi esposo porque dice que vale la pena!

 

P: ¿Cuáles son tus hobbies?

 

R: Me encanta viajar ! También me encanta estar con mis amigos y familiares. En cuanto a los deportes, me gusta el squash, tenis, esquí y el alpinismo. Una vez subí hasta la cumbre delMont Blanc con esquís: fueron ocho horas para llegar a la cima y 6 horas para bajar, todo ello en un paisaje totalmente salvaje . ¡Fue fantástico!

 

P: ¿Cuáles son sus planes en un futuro próximo?

 

R: Me ocupo del desarrollo de Reliv, aquí en España, y acabo de empezar un libro sobre nutrición y salud que se publicará en Francia.

 

 

EOCTAVIAN CURPASntrevista realizada por Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona, USA

 

Laurence8Laurence Lemoine was born in Paris, France in 1969. When she was 12 years old she wanted to become a journalist. At the age of 16, she came to New York to the bicentennial of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. She represented French youth at the event because she had won a contest organized by the American Embassy in Paris. Years later her dream of becoming a journalist came true.  She studied Political Science in Paris, speaks 4 languages, and has a deep interest in major world issues. Laurence has traveled all over the globe, working at times for newspapers, radio, and TV stations. From the Middle East to Africa where she interviewed Yasser Arafat, to Central America where she worked for a radio station, Laurence Lemoine has covered all areas of journalism and communications.

 

Octavian CURPAS: You were born in Paris. Can you tell me a little bit about your family?

 

Laurence LEMOINE: I’ m the youngest (with a twin brother) of a Christian family of 6 kids. I received a very strict education, but my parents gave us the best to be happy in life: love, self confidence, the ability to adapt, and independence.

 

Octavian CURPAS: What lead you to become interested in journalism? What sparked your interests in this profession? Was there someone in your life at the time that inspired you to become interested in journalism?

 

Laurence LEMOINE: When I was a pre-teen in the 80’s, the news was all about the Middle East (Lebanon in ‘82 with the invasion ofLaurence6 Israelis, the Palestinian conflict with hostages, hijacking and so on). It was then that I started to read newspapers and listen to the radio station.  I was fascinated with all these issues and wanted to understand something that in fact was impossible to understand. I became interested in journalism to know and discover the world and to touch reality. I wanted to experience live what happens in the world. It was clear and natural that I would be a journalist. Then I started to prepare myself. For example, when I was 15 or 16, I recorded news broadcasts from the 24-hour radio station, France-Info, in my room. I would write it all down on a paper and say it with a professional tone.  A few years later, I would wake up lots of people with this special tone of news and interview!  Also, I was very interested in the politics and economy of France and the world.

 

Octavian CURPAS: Do you consider yourself fortunate?

 

Laurence LEMOINE: I have to say that, in general, I have been very lucky in my life, not only because I was born in a beautiful and peaceful country (France) and in a good family, but also because sometimes I was in the right place at the right moment (I use to say that “luck” is like tomatoes&; we need to cultivate it!).  I wanted to be a journalist because, for me, it was a way to live many lives at the same time!  Speaking about others and making reports about other countries or people, was a way for me to learn a lot!  Also, it was a way to have a sort of power because what we say and report, and the manner we do it in, is important and can influence people.  That is why it is also a big responsibility and a very serious profession.

 

Octavian CURPAS: In 1986, you won a contest for the bicentennial of the Statue of Liberty in New York. Why did you win the contest? Was it your poem? Was it how you read your poem? Was it something else or a combination of these things?

 

Laurence LEMOINE: One of the great moments of my life was in 1986 when I represented the French youth in New York for the re-opening of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. I was there because I won a contest, thanks to my father. He helped me a lot with a poem about Liberty and I’m still very grateful. It was so exciting for me! I met numerous personalities in the US, and I was a VIP for 15 days. I was only 16 years old at that time.  Reading the poem in front of many TV cameras and photographers was incredible!  I was not shy.  I could read the poem easily. This event (a major event in my life) allowed me to meet journalists and to appear on TV and radio stations in both countries.

 

Octavian CURPAS: How did that event further influence your decision to become a journalist?

 

Laurence LEMOINE: One year later, I spent one week at the first French radio station, RTL, for training with all the journalists and editors. I saw everything about news and journalism during this week, and more than ever, it was evident to me I would be a journalist, but I was still too young to start.

 

Octavian CURPAS: Tell me about the skills and natural abilities you had prior to pursuing journalism that helped you in your career as a journalist.

 

Laurence LEMOINE: As far as skills, I would say CURIOSITY, in the broad sense of the word.  In my case, my friends and family always say I have the “cancer of curiosity”!  A journalist needs to be OPEN and KEEN on understanding and explaining anything and everything.  One cannot be shy but must dare to ask questions that can embarrass people, especially politicians!  I was famous for this kind of interview and people loved it. Often there were fights of words between me and the political representatives.

 

Octavian CURPAS: When you were in Lebanon, were you planning to return to Paris for a Master’s in journalism?

 

Laurence9Laurence LEMOINE: Lebanon was my first real experience as a journalist. I was very young then and a bit of a novice.  It was during the war with Syria.  The father of the actual dictator, Haffez Al Assad, was trying to kill Lebanese Christians.  As a young French girl, the “show” was incredible, but I learned a lot about human beings and their capacity to be good or bad and to adapt to extreme situations. It was better than having lessons at the university for me because it  was real and concrete. I’ve been lucky because I met General Michel Naim Aoun, who was prime minister at that moment. I had an interview that made me famous because what he said was a bit embarrassing for France, and Francois Mitterrand (the French president at the time) had to answer.  Journalists all over the world talked about this interview of mine!  A few months later, I went to Tunis where the headquarters of the PLO were with Yasser Arafat.

 

Octavian CURPAS: I would like to know more about your two hour interview with Yasser Arafat in Tunis. What year was that?

 

Laurence LEMOINE: I was fascinated by this man and I wanted to conduct an interview. I spent two hours with him during one evening.  For security purpose, the PLO did not tell me, “See you at this address at this time.” I had to stay in my hotel.  They came to pick me up, banded my eyes and took me to an undisclosed office location.  Once inside, they removed the banding so I could see. It was quite exotic for me! This was an interesting time in 1990, when he started to leave terrorism for being a man of the state and having direct contacts with the Israelis.  I asked him lots of question, and at the end, he joked and asked me if I wanted to marry him!   In the French media, my interview was not very successful, but I enjoyed my trip in Tunis, the meeting with Arafat, the many hours I spent with his colleagues, and talking about that major conflict.

 

Octavian CURPAS: In one of our conversations you mentioned that you worked for “Mont Blanc Radio”, near Geneva for six years. Also, during that time, you were working for a TV station called “Channel C” doing political interviews. 

 

Laurence LEMOINE: I met a very famous and brilliant journalist in Paris, Jean Pierre Elkabbach. He is in France like Larry King is in the U.S.  I asked him how to plan my career as a journalist. He told me to first go outside of Paris to provinces to learn more about everything and get mature.  He explained to me that it is the best school for a young journalist and it’s true!  So I went to Haute Savoie (the high mountain “Mont Blanc” is near Chamonix and Geneva) and started journalism for a private radio station.  I also had a monthly show on TV Channel “C” with interviews of politicians and famous people, but only about their private life.  The show had high ratings.  After that, I decided to leave France again.  I love France (fantastic country), but living in different countries gave me the possibility to view things from different perspectives.

 

Octavian CURPAS: You worked in Haiti at a radio station that needed a French journalist.  Did you work in the field or in the studio?

 

Laurence1Laurence LEMOINE: “Radio Vision 2000” from Port Au Prince was looking for a French journalist to handle the news and information and train their journalists. When I arrived there, I realized how lucky we were to be born in a country having freedom and everything we need.  I stayed working in the field and in the studio for one year. It was not easy but I learned a lot every day. The country is still in my heart. I am also grateful to Haiti because it is where I met my husband!  He came to Port of Prince for a week during the holidays at the house of a Canadian diplomatic (the consul) and we met! He is now the father of my 11-year-old daughter, Anouck, and my son Alvaro, who is 8. He is a lawyer in business and we have been living in London, Paris, Valencia (he is from Valencia), Banjul (Gambia in West Africa) and Lisbon, Portugal. In Gambia (a wonderful small country, good for a first contact with Africa), I gave birth to my son in a public hospital!  It was my choice because my follow up was done by a fantastic team of Cuban doctors present for the operation. It was funny because the delivery of my first child was in the best private and modern hospital of Valencia with lots of devices and technology.  But, for my son I preferred the one in Banjul with my friends, the Cubans doctors, in a very poor hospital. The electricity went off just after they cut for the C-section. After my second child, I started to edit and publish tourist guides. The first was about the Gambia.  Then I published a few in Spain and the last one about Saint Gervais, in France.

 

Octavian CURPAS: What are some interesting facts about Saint Gervais? Why would someone want to visit this town?

 

Laurence LEMOINE: Saint Gervais Mont Blanc is a beautiful site for holidays, skiing or walking. The high mountains give you fantastic views and pure air. This is where the

highest mountain in Europe is, Mont Blanc, with a peak of 40,807 meters!  I knew this town because I went there many times when I was journalist in Radio Mont Blanc and Canal C.

 

Octavian CURPAS: Where do you live right now and what are you currently doing?

 

Laurence LEMOINE: Currently, I’m living in Spain, in Valencia again. It’s a very beautiful city on the Mediterranean Sea. I’m working with an American company called Reliv (www.reliv.com). They produce and sell excellent food supplements made from a large range of natural ingredients and nutrients.  I saw my mother taking them one day and became interested in their products.  I have always been interested in nutrition and health.  In Europe, a lot of people are taking supplements because they actually improve their health with these nutrients.  We are facing a serious health crisis in Europe.  Our food does not have enough vitamins and phytonutrients.  By depriving our bodies of essential building blocks and replacing them with processed convenience foods, we leave ourselves vulnerable to illness, disease and nagging fatigue. We know now that supplementation can bridge the nutritional gap. These products provide optimal levels of essential nutrients, and Reliv is a high profile company. Last summer I attended the International Conference in St. Louis (Missouri), where I met the founder, Robert Montgomery. Thanks to these products, I have helped many of my friends and family with their health issues.  Of course, I also take these nutrients even though I’ve always been healthy.  But with these supplements, I feel much better.  I have more energy, a greater ability of focusing, and better sleep.  I’m fortunate to work for this company because this job gives me the possibility to help people and to be with my children.

 

Laurence4Octavian CURPAS: Have you ever considered moving to the United States?

 

Laurence LEMOINE: I would love to live in the USA because I have visited a few times but never enough, and I have a special relationship with America.  I consider that I know a country and its culture if I stay at least one year.  Hopefully someday I will have this chance.

 

Octavian CURPAS: What do you know about Romania?  In your travels, have you encountered any Romanians?

 

Laurence LEMOINE: My husband is working in Romania now on a wind turbine project in the mountains.  He likes Romania.  My only link with Romania was the  housekeeper I had in Portugal. She was from Romania and became a friend to me.  She helped me tremendously.  I wish I could go there with my husband next year. He keeps telling me that it will be worth it.

 

Octavian CURPAS: What hobbies do you have?

 

Laurence LEMOINE: I love to travel and share moments with my friends, and I enjoy being with my two children.  I also enjoy squash, tennis, skiing and mountain climbing. I have climbed Mount Blanc. It took me eight hours to reach the summit and six hours to go down skiing in a totally wild manner. It was fantastic!

 

Octavian CURPAS:  What are your plans in the near future?

 

Laurence LEMOINE: I am developing the sales of Reliv here in Spain, and I just started a book about nutrition and health that will be published in France.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. CURPAS 

Phoenix, Arizona, USA

 

Laurence8Laurence Lemoine este născută în Franţa, la Paris, în anul 1969. La vârsta de 12 ani visa să devină jurnalistă. La 16 ani Laurence participă la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York alături de Nancy Reagan, reprezentând astfel tineretul francez, în urma unui concurs organizat de Ambasada SUA din Paris. Câţiva ani mai târziu, visul său de a deveni jurnalistă s-a împlinit. A studiat Ştiintele Politice la Paris, vorbeşte patru limbi şi e interesată de toate problemele mondiale. Laurence a călătorit în multe ţări, unde a şi locuit, lucrând la fel de bine pentru presa scrisă, radio sau televiziune. Din Orientul Mijlociu în Africa, unde l-a intervievat pe Yasser Arafat, în Caraibe, unde a lucrat pentru un post de radio, Laurence Lemoine a acoperit toate domeniile de jurnalism şi comunicare.

————————————

 

Octavian CURPAŞ: Sunteţi născută la Paris. Îmi puteţi spune câte ceva despre familia dumneavoastră?

 

Laurence LEMOINE: Sunt cea mai mică (având un frate geamăn) dintr-o familie creştină cu şase copii. Am primit o educaţie foarte strictă, dar părinţii ne-au dat tot ce e mai bun pentru a fi fericiţi în viaţă: dragostea, încrederea în sine, abilitatea de a ne adapta şi independenţa.

 

Octavian CURPAŞ: Ce v-a determinat să vă îndreptaţi spre jurnalism? Ce a declanşat interesul dumneavoastră pentru această meserie? A existat cineva, la acel moment, în viaţa dumneavoastră, care v-a influenţat să deveniţi jurnalistă?

 

Laurence6Laurence LEMOINE: În perioada de preadolescenţă, în anii ’80, la ştiri, nu se vorbea decât de Orientul Mijlociu (Liban, în ’82, cu invazia israeliană, conflictul israeliano-palestinian, luarea de ostatici, deturnări de avioane etc.). A fost momentul în care am început să citesc ziarele şi să ascult la radio. Am fost fascinată de toate aceste lucruri şi vroiam să înţeleg mai mult (ceea ce de fapt era imposibil!). Mi-am dorit să devin jurnalistă pentru a cunoaşte şi a descoperi lumea, pentru a atinge realitatea fără vreun intermediar între mine şi faptul în sine. Am vrut să experimentez direct ceea ce se întâmpla în lume. A fost clar şi natural că trebuie să devin jurnalistă. Apoi am început să mă pregătesc. De exemplu, când aveam 15 sau 16 ani, înregistram în camera mea buletine de ştiri de la postul de radio France-Info, le scriam pe hârtie, ca mai apoi să le pot rosti pe un ton profesional. Câţiva ani mai târziu, am trezit lumea cu ediţii de ştiri şi interviuri realizate de mine.

 

Octavian CURPAŞ: Va consideraţi norocoasă?

 

Laurence LEMOINE: Trebuie să spun că în general am fost foarte norocoasă în viaţă, nu numai pentru că m-am născut într-o ţară minunată şi liniştită (Franţa) şi într-o familie bună, dar şi pentru că uneori am fost în momentul potrivit la locul potrivit, de fapt, spun adesea că norocul se cultivă ca roşiile! Am vrut să fiu jurnalistă, deoarece pentru mine a fost un mod de a trăi mai multe vieţi în acelaşi timp. A face reportaje despre alte ţări sau persoane, a fost, de asemenea, o modalitate foarte bună de a învăţa! Este, în egală măsură, un fel de putere, pentru că ceea ce spunem şi raportăm şi maniera în care o facem, este importantă şi poate influenţa oamenii. De aceea, aceasta este o profesie foarte serioasă, ce poartă cu sine o mare responsabilitate.

 

Octavian CURPAŞ: În 1986 aţi câştigat un concurs pentru participarea la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York. Cum s-a întâmplat acest lucru?

 

Laurence LEMOINE: Unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea a fost în 1986, când am reprezentat tineretul francez la New York, pentru redeschiderea Statuii Libertăţii, cu Nancy Reagan. Am fost acolo pentru că am câştigat un concurs, datorită tatălui meu. El m-a ajutat să scriu un frumos poem despre libertate şi îi sunt recunoscătoare pentru asta. A fost absolut uimitor pentru mine. Am întâlnit mai multe personalităţi ale SUA şi am fost un VIP timp de 15 zile. Nu aveam atunci decât 16 ani. Lectura poemului în faţa camerelor de filmat şi a aparatelor foto a decurs fără probleme, din fericire nu sunt o timidă.

 

Octavian CURPAŞ: Cum a influenţat acel eveniment decizia dumneavoastră de a deveni jurnalistă?

 

Laurence LEMOINE: Un an mai târziu, am petrecut o săptămână la un post de radio francez, RTL, cu toţi ziariştii şi reporterii. În decursul acestei săptămâni am văzut totul despre ştiri şi despre jurnalism şi, mai mult ca niciodată, a fost evident pentru mine că îmi doresc să fiu jurnalistă, dar eram încă prea tânără pentru a începe.

 

Octavian CURPAŞ: Vorbiţi-mi despre competenţele şi aptitudinile naturale care sunt necesare pentru a fi jurnalist.

 

Laurence LEMOINE: În ceea ce priveşte competenţele, aş spune curiozitatea, în sensul larg al cuvântului. În cazul meu, prietenii şi familia mi-au spus întotdeauna că am „un cancer al curiozităţii”. Un jurnalist trebuie să fie deschis şi dornic să înţeleagă şi să explice totul. El nu poate fi timid, trebuie să îndrăznească să adreseze întrebări care pot stânjeni oamenii, în special politicienii. Am fost cunoscută pentru acest gen de interviuri. Deseori, ele erau ca o luptă de cuvinte între intervievaţi şi mine.

 

Octavian CURPAŞ: Când aţi fost în Liban, aveaţi intenţia să vă întoarceţi la Paris pentru un masterat în jurnalism?

 

Laurence4Laurence LEMOINE: Libanul a fost prima mea experienţă veritabilă, ca jurnalist. Eram foarte tânără (20 de ani) şi un pic novice. Era în timpul războiului cu Siria („războiul de eliberare”), tatăl dictatorului actual, Haffez Al Assad, vroia să termine cu creştinii libanezi. Pentru mine, „spectacolul” era incredibil, dar am învăţat multe despre oameni şi capacitatea lor de a fi buni sau răi şi despre adaptarea la situaţiile extreme. A fost mai bine pentru mine decât să merg la facultate, pentru că acolo era viaţa reală şi concretă. Am avut noroc, pentru că l-am întâlnit pe generalul Michel Aoun, care era prim-ministru la acel moment. Am avut un interlocutor care mi-a dat o oarecare notorietate, pentru că ceea ce a spus el a fost un pic neplăcut pentru Franţa, iar preşedintele francez al acelei perioade, François Mitterrand, a trebuit să reacţioneze. Jurnaliştii din întreaga lume au vorbit despre acest interviu! Câteva luni mai târziu, sfătuită de colegul şi prietenul meu, Christian Malard (France 3/CNN), am plecat la Tunis, la sediul central al OLP, pentru interviul cu Yasser Arafat.

 

Octavian CURPAŞ: Cum au trecut cele două ore de întrevedere cu Yasser Arafat, la Tunis?

 

Laurence LEMOINE: Eram fascinată de acest om şi am vrut să fac un interviu. Am petrecut două ore cu el în plină noapte. Din motive de securitate, nu am avut voie să ştiu când şi unde va avea loc întâlnirea. A trebuit să stau în camera mea de hotel şi mai mulţi colaboratori ai săi au venit să mă caute. Legată la ochi, am fost dusă într-o locuinţă. Odată ajunsă acolo, am fost dezlegată la ochi. Trebuie să spun că a fost ceva exotic pentru mine. A fost un moment foarte interesant atunci când, în 1990, Yasser Arafat a încetat să mai fie un terorist, pentru a putea fi un om de stat, având contacte directe, dar secrete cu israelienii. I-am adresat multe întrebări, iar la final m-a întrebat, în glumă, dacă vreau să mă căsătoresc cu el. În presa franceză, acest interviu nu a avut prea mare succes, dar eu am apreciat sejurul meu la Tunis, întâlnirea cu Arafat şi numeroasele ore petrecute cu consilierii săi pentru a discuta despre acel conflict major.

 

Octavian CURPAŞ: Într-una din conversaţiile noastre, aţi menţionat că aţi lucrat pentru Radio Mont Blanc timp de şase ani, în apropiere de Geneva. De asemenea, în această perioadă aţi lucrat pentru o televiziune (Canal C), făcând interviuri politice.

 

Laurence LEMOINE: M-am întâlnit cu un celebru jurnalist francez (Jean-Pierre Elkabbach) pentru a-l întreba cum să-mi planific cariera de jurnalist. El mi-a spus să merg mai întâi în afara Parisului, în provincie, pentru a învăţa şi a mă maturiza (nu aveam decât 21 de ani). El mi-a explicat că aceasta este cea mai bună şcoală pentru un tânăr journalist, şi e adevărat! Aşa că, am plecat în Haute-Savoie (aproape de Chamonix şi Geneva) şi am început la Radio Mont Blanc. Aveam, de asemenea, o emisiune lunară la TV, Canal C, în care realizam interviuri cu oameni politici sau celebrităţi, dar numai despre viaţa lor privată. După aceea, am decis să părăsesc Franţa din nou. Iubesc Franţa (ţară fantastică), dar traiul în ţări diferite îmi permite să văd lucrurile din unghiuri diferite şi să mă îmbogăţesc spiritual.

 

Octavian CURPAŞ: Aţi lucrat în Haiti pentru un post de radio care avea nevoie de un jurnalist francez. Aţi lucrat pe teren sau în studio?

 

Laurence9Laurence LEMOINE: Radui Vision 2000 din Port-au-Prince era în căutarea unui jurnalist francez pentru a se ocupa de informarea şi instruirea jurnaliştilor lor. Când am ajuns acolo, am realizat cât noroc am avut să mă nasc într-o ţară liberă, în care poţi avea tot ce-ţi doreşti. Am rămas să lucrez pe teren şi în studio, timp de un an. Nu era uşor, dar am învăţat multe în fiecare zi. Haiti e o ţară fascinantă ce mi-a rămas în suflet. Sunt recunoscătoare acestei ţări, pentru că acolo l-am întâlnit pe soţul meu. El a venit la Port-au-Prince în vacanţă, pentru o săptămână, cu un prieten, diplomat, şi este acum tatăl fetiţei mele de 11 ani, Anouck, şi al fiului meu, Alvaro, de 8 ani. El este avocat de afaceri, astfel că am trăit împreună la Londra, Paris, Valencia (Spania), locul său de baştină, Banjul (Gambia în Africa de Vest) şi Lisabona (Portugalia). În Gambia (o ţară mică şi foarte agreabilă, frumoasă, pentru un prim contact cu Africa) l-am născut pe fiul meu, într-un spital public. Aceasta a fost alegerea mea, deoarece monitorizarea mea medicală era realizată de o echipă medicală extraordinară, formată din medici cubanezi. A fost amuzant, pentru că naşterea primului meu copil a avut loc în cel mai modern spital privat din Valencia, cu numeroase aparate şi tehnologii, după care am preferat medicii cubanezi din Banjul, dintr-un spital public, foarte sărac, dar al cărui nume, cel puţin, este elegant: The Royal Hospital Victoria! De fapt, în timpul operaţiei de cezariană, s-a oprit şi curentul. După naşterea celui de-al doilea copil, am început să editez şi să public ghiduri turistice. Primul a fost despre Gambia, câteva despre Spania şi ultimul despre Saint-Gervais Mont Blanc, Franţa.

 

Octavian CURPAŞ: De ce Saint Gervais?

 

Laurence LEMOINE: Saint Gervais Mont Blanc este un loc magnific pentru vacanţe, pentru schi sau drumeţii. Ştiam acest oraş, pentru că am fost acolo de multe ori atunci când lucram ca journalist, la Radio Mont Blanc. Să fac un ghid turistic pentru acest loc a fost un bun motiv să mă reîntorc aici.

 

Octavian CURPAŞ: Unde locuiţi acum şi cu ce vă ocupaţi?

 

Laurence LEMOINE: În prezent, trăiesc în Spania, la Valencia, un oraş frumos, de pe Marea Mediterană. Lucrez cu compania americană Reliv. Ea produce şi vinde suplimente alimentare naturale. Am fost interesată de aceste produse atunci când într-o zi am văzut-o pe mama mea că le ia. Am fost întotdeauna interesată de nutriţie şi sănătate. În Europa, mulţi oameni iau suplimente, deoarece acestea le îmbunătăţesc, realmente, sănătatea. Şi noi ne confruntăm cu o gravă criză sanitară aici. Hrana noastră de astăzi nu are suficiente vitamine şi fitonutrienţi, privându-ne organismul de substanţe nutritive esenţiale, înlocuindu-le cu produse alimentare transformate genetic sau chimicale, iar noi devenim vulnerabili la oboseală, alergii şi cu tot felul de boli sau disfuncţionalităţi. Noi ştim acum că suplimentele alimentare pot umple acest gol nutritiv. Vara trecută, am participat la Conferinţa internaţională de la St. Louis (Missouri, SUA), unde l-am întâlnit pe fondatorul Robert Montgomery. Graţie produselor sale i-am ajutat pe mulţi dintre prietenii mei sau membri de familie în a-şi rezolva problemele de sănătate. Bineînţeles, şi eu iau aceste suplimente, chiar dacă nu am acuzat niciodată probleme de sănătate. Dar, datorită lor mă simt şi mai bine. Am mai multă energie, o capacitate de concentrare mult mai mare şi un somn mai bun. Sunt norocoasă că lucrez pentru această companie, pentru că pot ajuta oamenii şi mă pot ocupa şi de copiii mei.

 

Octavian CURPAŞ: Nu v-aţi gândit să vă mutaţi în Statele Unite?

 

Laurence LEMOINE: Mi-ar plăcea să locuiesc în Statele Unite, pentru că am fost acolo de multe ori, dar niciodată sufficient şi pentru că am o relaţie specială cu America. Consider că pot cunoaşte o ţară şi cultura sa, dacă locuiesc acolo cel puţin un an. Sperăm că într-o zi vom avea această şansă.

 

Laurence1Octavian CURPAŞ: Ce ştiţi despre România? În călătoriile făcute aţi întâlnit români?

 

Laurence LEMOINE: Soţul meu lucrează acum în România, la un proiect de turbină eoliană în munţi. Lui îi place România. Singura mea legătură cu România a fost o tânără care mă ajuta cu treburile casei atunci când am locuit în Portugalia şi cu care m-am împrietenit un pic. Aş vrea să pot merge în România cu soţul meu în acest an, pentru că el nu încetează să-mi spună că merită vizitată.

 

Octavian CURPAŞ: Ce hobby-uri aveţi?

 

Laurence LEMOINE: Mai întâi de toate, îmi place să călătoresc! De asemenea, îmi place să fiu alături de prieteni şi de familie. Îmi place sportul: squash, schiul, alpinismul, tenisul. Odată, am urcat pe Mont Blanc pe schiuri, mi-a luat opt ore să ajung în vârf şi şase ore să cobor. A fost fantastic!

 

Octavian CURPAŞ: Care sunt planurile dumneavoastră pentru viitorul apropiat?

 

Laurence LEMOINE: Mă ocup de dezvoltarea Reliv-ului aici, în Spania, şi am început o carte despre nutriţie şi sănătate, care urmează să fie publicată în Franţa.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona – SUA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ESCROCII ŞI MUŞAMALIZATORII FRAUDEI ROŞIA MONTANĂ

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2013

ESCROCII ŞI MUŞAMALIZATORII FRAUDEI ROŞIA MONTANĂ

Vasile-ZARNESCU_CV

Autor: Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU (Bucureşti)

 

„Există un dosar Roşia Montană. El trebuie redeschis de D.N.A.!“

Dezvăluirile procurorului militar colonel (r.) Gheorghe Oancea

despre afacerea cu aur a secolului

 

Ambasadorul Gâf Deac l-a adus pe Frank Timiş

Roşia Montană, afacere de aventurier, nu proiect

Un ofiţer M.Ap.N. a cartografiat zăcămintele, a vândut şi a ajuns director la RMGC

Vânzarea aurului a început cu Protocolul de colaborare pentru exploatarea haldelor de steril

C. P. Tăriceanu şi R. Berceanu au avizat proiectul de societate mixtă cu Gabriel Resources

Au plecat 80 de tone de minereu pentru expertiză

Aurul de la Roşia Montană a fost dat cu 250.000 de dolari

Au mărit perimetrul minei de câteva ori

Suspiciune de fraudă bursieră

Afacerea Roşia Montană şi intrarea în NATO

Experţii în situri istorice au tras doar un chiolhan la Câmpeni

La Curtea de Arbitraj de la Viena recâştigăm totul

Cum a reuşit Timiş prin Tender să deschidă toate uşile instituţiilor statului?

 

„Asasinii economici“ ai Roşiei Montane

 

Bănuiesc că atunci când vă uitaţi la televizor vă apucă râsul văzându-i dezlănţuiţi pe „specialiştii“ în problema Roşia Montană…

Şi râsul şi revolta în acelaşi timp… Dar este opinia oamenilor, ei îşi spun părerea având informaţii la un anumit nivel, de o anumită natură. Oamenii sunt dezinformaţi de multe ori, înţelegeţi? E firesc ca ei să-şi spună punctul de vedere atât timp cât nimeni, dar nimeni (!?) competent din societate, nu vine să spună: „Uite, lucrurile stau aşa“. În primul rând mi se pare o aberaţie această comisie parlamentară. Este o translatare a răspunderii, când e clar că Roşia Montană este o afacere, nu proiect – mulţi spun că e proiect, de unde? –, este o afacere veroasă! E construită pe laşitatea noastră, a românilor, pe un „pumn de arginţi“ dat unor persoane din vremea aceea, care, din punctul meu de vedere, vindeau tot. Ar fi vândut şi bulevardele şi trotuarele. Dezinteres total cuplat pe nesiguranţa zilei de mâine şi căutau să adune şi ei ceva… Şi vindeau tot! Vindeau având credinţa că ceea ce vând nu le aparţine, domnule. Fals!

Eu, ca procuror militar în secţia Parchetelor Militare, în anul 2002, în toamnă, am fost sesizat de Serviciul Român de Informaţii cu privire la săvârşirea unor fapte penale care vizau siguranţa naţională. În vizorul SRI era un maior din Direcţia Topografică a M.Ap.N., care, în perioada ’95-’96 – sau mai târziu, nu mai reţin chiar exact perioada exactă –, desemnat să desfăşoare misiuni topografice, făcuse în zona Roşia Montană o mulţime de cercetări de specialitate, în ideea că în acea zonă erau amplasate şi nişte unităţi militare. Din elicopter, sau de la sol, s-au făcut fotograme, măsurători de tot felul în materia amplasării şi structurii întregii zone, chestiuni care au fost înregistrate pe nişte dischete, după care acest ofiţer îşi dă demisia din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi devine unul dintre directorii Gabriel Resources. Sesizarea a venit la mine împreună cu alte documente care indicau faptul că acest ofiţer a săvârşit nişte fapte penale. Fireşte că am început cercetările în acea cauză şi nu m-am limitat doar la transmiterea de date secrete cu caracter militar către persoane neautorizate care aduceau atingere siguranţei naţionale. Am pătruns mai în profunzimea acestei afaceri, care se numeşte astăzi Roşia Montană. Ce am constatat, domnule? Că prin 1996, când la ambasada României din Sydney a fost numit ambasador un anume domn Gâf Deac, care, anterior, îndeplinise funcţia de ministru secretar de stat la Ministerul Industriilor şi avea în responsabilitate activitatea minieră. Acest domn ambasador a intrat în legătură cu un cetăţean australian de origine română, un anume Frank Timiş (fost Vasile Timiş –n.r.), care, deşi nu avea nici o specializare în domeniul minier, şi-a arătat – vai de mine – aplecarea pentru a investi în mineritul din România. Acest Frank Timiş, după datele existente la dosar la acea vreme, era suspectat de tot felul de infracţiuni legate de traficul de droguri. Fireşte că a atras atenţia autorităţilor noastre la vremea aceea, după ce şi-a început activitatea în România, dar, vedeţi dumneavoastră, instituţiile se pare că nu erau încă aşezate, în serviciile secrete se schimbau generaţii, au fost aduşi tineri care poate aveau veleităţi, dar nu aveau experienţa şi organizarea care presupuneau o activitate foarte serioasă.

Cert este că Frank Timiş vine în România, i se deschid toate uşile la Ministerul Industriilor, la Regia Cuprului şi Aurului Deva, la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi, implicit, la Mina Roşia Montană. Prin ’97, după aceste tatonări, se realizează, domnule, un protocol de cooperare. Chiar aşa se şi numea, Protocol de Cooperare între firma Gabriel Resources, patronată de acest Frank Timiş – un off-shore care-şi avea sediul în Insula Jersey din Channel Islands –, şi Regia Cuprului şi Aurului Deva. La momentul acela, activitatea minieră la Roşia Montană trecea prin mari dificultăţi. Toată activitatea era subvenţionată de stat. Tot aici îl cunoaşte pe Ovidiu Tender (se spune că Tender şi Timiş sunt de fapt rude prin alianţă – n.a.). Tender preluase în 1995 Institutul de Cercetări Mineralogice, institut care – vă daţi seama! –, după atâţia ani de activitate, deţinea extraordinar de multe date privind mineritul din România; analize, prospecţiuni, cercetări… Cert este că, după ce se realizează acest protocol, se observă, foarte interesant, că găsim funcţionari ai statului, foşti sau chiar activi, din Regia Cuprului şi Aurului Deva sau A.N.R.M., în consiliile de administraţie ale Gabriel Resources şi Tender Group S.A. Foarte ciudat. Ori aşa, ori aşa!

Conflict de interese clar!

Nu era doar conflict de interese, era şi o remunerare pentru datele pe care le-au pus la dispoziţie. Pe listele Gabriel Resources apare şi acest director, maiorul din M.Ap.N., care-şi dăduse demisia şi transmisese, conform Serviciilor, date secrete care afectau siguranţa statului.

Cum apar în poveste Berceanu şi Tăriceanu?

Aflându-se de interesul privind activitatea minieră de la Roşia Montană, au mai existat şi alte firme care au făcut oferte de cooperare-colaborare cu autorităţile statului român. Cel puţin două dintre ele au făcut memorii şi, ulterior, plângeri la Ministerul Industriilor pentru că, efectiv, nu au fost luate în seamă, ceea ce trezeşte suspiciuni majore. Când vrei să faci un lucru corect – într-adevăr, treci prin dificultăţi economice, tu ca ţară, nu poţi să-ţi permiţi investiţii majore –, le acorzi şi ălora o şansă… Mi-aduc aminte că în dosar se vorbea foarte clar de plângeri făcute de reprezentanţii unor firme serioase din Europa. Toate au fost tratate cu dispreţ total, în mod ciudat şi suspect. Domnule, la un moment dat prin 1997 – c-aici este problema extraordinară – se redactează un Proiect de Contract de asociere între Gabriel Resources şi Regia Cuprului şi Aurului Deva (ulterior Minvest) vizând asocierea în vederea realizării unui obiectiv – şi atenţie la o chestiune care este esenţială! –, propunerea partenerului străin, a lui Gabriel Resources, avea ca element de esenţă reexploatarea haldelor de steril, domnule!

Deci, aceasta era chestiunea în discuţie: reexploatarea sterilului, nicidecum exploatarea perimetrului virgin, neexploatat… prin tehnologie avansată… Potrivit protocolului iniţial şi a prevederilor contractuale, conivenţa a fost ca partea română să deţină din acţiunile noii societăţi care urma, atenţie (!), care urma a fi înfiinţată, 40 la sută, dar nu mai puţin de 20 la sută, iar partea străină, 80 la sută, dar nu mai puţin de 60 la sută. Acest aşa-zis contract – ţin minte că avea scris sus, în stânga, pe prima pagină, titulatura „Proiect“ – a fost semnat de 6-7 persoane cu responsabilităţi majore din cadrul Întreprinderii Roşia Montană, Regiei Deva, A.N.R.M… Mai mult, la dosar se află două adrese semnate de doi miniştri în funcţie în acea perioadă, Călin Popescu Tăriceanu şi Radu Berceanu, care, deşi văd că e vorba de o firmă fără experienţă în domeniul minier, cu sediul într-un paradis fiscal, fără să obiecteze în vreun fel, îşi dau acordul pentru constituirea acestei societăţi mixte. La momentul respectiv, prin protocolul de colaborare şi, ulterior, prin proiectul de contract, societatea care urma a fi nou înfiinţată dobândeşte dreptul de explorare, deşi – mare, mare atenţie acum la o chestiune foarte subtilă! – iniţial se stipula reexploatarea haldelor de steril. Dom’le, punct!

Pentru ca mai apoi să treacă pe şest şi la exploatare…

Asta-i cu totul altceva. Ei au previzionat de la început că vor primi şi dreptul de exploatare. Dar să revenim, acest proiect de contract este foarte important. El are forma juridică a unui contract de asociere, doar că el are o precizare sus în stânga – „Proiect de contract“. Orice litigiu, scrie în contract – nu poveşti cu New York sau Londra –, se soluţionează de către Curtea de Arbitraj de la Viena. Punct!

Mai mult, odată cu dreptul de explorare, această companie care nu era încă înfiinţată face nişte sondaje, mai exact recoltează opt containere de minereu, circa 80 de tone, care sunt expediate în Australia. Minereul în discuţie devine obiect de cercetare a uneia dintre cele mai prestigioase firme din lume, specializată în determinarea conţinutului de metale preţioase dintr-un minereu prezentat spre analiză. Mi-aduc foarte bine aminte că în perioada aceea am solicitat directorului adjunct al S.R.I.  ca, prin mijloacele specifice pe care dumnealor le au la dispoziţie, să-mi identifice locurile din zona Roşia Montană de unde s-au prelevat acele 80 de tone de minereu puse în containere. Sunt documente vamale care atestă acest transport. Şi vin doi ofiţeri S.R.I. la mine şi le spun că există suspiciuni, că era clar pentru mine ca anchetator că, atâta timp cât ei preconizaseră reexploatarea haldelor de steril, n-aveau ce să trimită sterilul în Australia să constate nu-ştiu-ce conţinut care deja era ştiut. Le spun, de asemenea, să verifice de unde s-au prelevat cele 80 de tone de minereu. După vreo 8-10 zile au revenit cei doi ofiţeri şi mi-au spus: „Domnu’ procuror, domnu’colonel, nu am reuşit să identificăm locurile şi de unde au fost expediate cele 80 de tone către Australia!“, ceea ce mi s-a părut extraordinar de suspect. Deja, din acel moment am intrat în nişte îndoieli majore vizând obiectivitatea cercetărilor şi a datelor care în ultima vreme nici nu mai veneau. Mai mult, pe parcursul acestor cercetări prealabile, mi-apare la dosar un document din partea M.Ap.N. care, vezi tu, Doamne!, stabilea că datele care făceau obiectul infracţiunii pentru care era cercetat maiorul au fost desecretizate, deci nu mai sunt secrete de stat. Un alt aspect deosebit de ciudat.

 

Aurul de la Roşia, dat pe preţul unei case!

Şi-acum ţineţi-vă bine! E un lucru despre care nu vorbeşte nimeni. În acel proiect de contract este trecut preţul plătit de Gabriel Resources pentru cele 80 la sută din acţiunile Minei Roşia Montană. Şi mi-aduc aminte că este vorba de suma de un miliard şi vreo două sute şi ceva de milioane de lei vechi, sumă echivalentă la acea vreme cu circa 250.000 de dolari.

O vilă mai răsărită pe vremea aceea…

Cam aşa ceva… Unul dintre directorii din 2003 de la Agenţia Naţională de Resurse Minerale îmi spunea: „Păi, domnule procuror, cu aceşti bani nu s-au plătit nici eprubetele din laboratoarele minelor“. Deci, asta reprezenta preţul minei, 80 la sută din asociere, două sute şi ceva de mii de dolari.

80 la sută dintr-un activ subevaluat. Care ar fi realitatea în privinţa zăcămintelor din subsolul Roşiei?

80 la sută din Mina Roşia Montană, din Întreprinderea Minieră Roşia Montană, ăsta este obiectul contractului. În felul acesta revenim la o chestiune foarte interesantă, la care iar nu răspunde nimeni: de pe vremea împărătesei Maria Tereza şi până la acest moment, Mina Roşia Montană a avut un perimetru strict determinat de 12 km². O să vedeţi că, până la finalizarea contractului, perimetrul acestei mine s-a extins în 2-3 rânduri. Şi o să vă explic cum s-a procedat. Mai întâi, de la 12 km² se face extinderea la 24 km², urmând ca, apoi, suprafaţa să crească la 42,3 km². Păi atunci ne întoarcem la ceea ce am spus prin Protocolul de Colaborare, şi anume „reexploatarea haldelor de steril“. Păi vorbim de reexploatare sau de minerit la propriu, pe filon, prin extinderea perimetrului minei? Ce mai vorbim de tehnologii ultraperformante şi de nu ştiu ce? Este aberant! Spuneţi-mi şi mie, dacă sunteţi de bună-credinţă, domnilor investitori americano-canadieni – ’că, de fapt, ăştia sunt jucătorii la bursă –, sau facem minerit clasic cu cianurare? Şi, de asemenea, dacă sunteţi de bună-credinţă, de unde s-au recoltat probele de minereu încărcat în cele opt containere care-au plecat în Australia şi cu ce drept? Partea română a examinat această operaţiune? Contractul nu era în vigoare.

Deci, de unde s-au recoltat cele 80 de tone de minereu? Clar, s-au făcut foraje extra-perimetru. În ce temei se extinde perimetrul? Aceşti oameni de afaceri, Tender, ceilalţi care se asociaseră mai mult sau mai puţin cu acest Frank Timiş, au ştiut foarte bine ce fac. Au pornit de la reexploatarea haldelor de steril, vizualizând clar că se vor exploata zone virgine.

De ce vă spun treaba asta? Pentru a forma dosarul de listare a societăţii Roşia Montană la bursa de metale preţioase la Vancouver au avut nevoie de rezultatele analizei firmei australiene care a făcut examinarea probelor de minereu şi care – vă spun sigur – au generat un conţinut aurifer şi argintifer surprinzător de mare, ceea ce atestă clar că probele au fost recoltate din perimetru virgin, nicidecum din haldele de steril sau din mina în mare parte exploatată. La momentul acela se achiziţionau terenuri, case, şcoli în acel perimetru. Se cumpărau când noi nu aveam bătut în cuie contractul de asociere.

 

Frauda bursieră – delict federal

 

Deci ei au listat la bursă o fantomă…

Dosarul de listare al societăţii la bursă trebuia să cuprindă: contractul de asociere între Gabriel Resources şi autorităţile statului român, analizele din Australia, datele topometrice, topografice de la ofiţerul nostru cercetat, datele de cercetări, prospecţiuni anterior geologic dobândite de la Institutul de Cercetări Mineralogice şi Geologice a lui Tender şi alte ceva documente. Eu vă spun un lucru: certitudinea mea este vis à vis de modul în care eu am intuit că s-au produs lucrurile, şi vă mai dau un argument esenţial: în 2002, Întreprinderea Minieră Roşia Montană era subvenţionată de stat. Păi atunci cum vorbim noi de contract ferm de asociere în fapt şi-n drept? Putem noi vorbi că o societate mixtă este subvenţionată de stat? Acestea sunt lucruri care pot fi verificate. Se alocau sume de la bugetul Ministerului Industriilor care subvenţionau activitatea. Vi se pare esenţial sau nu? Păi lăsând la o parte modul de achiziţionare a celor 80 la sută de acţiuni, care nu se puteau face nici la acea vreme prin încredinţare directă, vine unu’ „ia, bă, 1 miliard 200 şi ceva de milioane de lei vechi, cumpără 80 la sută din acţiunile minei“. Vi se pare logic? Stai, dom’ne!, am şi oferte de la firme europene, am memorii, am plângeri, care sunt în minister acolo. Nu se poate. De ce îi dai numai ăluia, dom’ne!, şi nouă nu ne dai? Bagă-ne şi pe noi în competiţie.

Certitudinea mea, pe datele efectuate în acel dosar, este următoarea: Frank Timiş, prin Gabriel Resources, a săvârşit o infracţiune de fraudă bursieră, care este o infracţiune foarte gravă, infracţiune federală în spaţiul nord-american. Ce-a făcut el, din punctul meu de vedere? Atâta timp cât proiectul de contract a fost prezentat unui cabinet notarial din Alba Iulia, nu ştiu care anume – nu am reuşit să ajung la acel stadiu al cercetărilor, urma să fac aceste cercetări –, a fost tradus fără precizarea „proiect“ şi legalizat, şi alături de celelalte documente despre care am vorbit, a fost întocmit un dosar pentru listarea acţiunilor societăţii şi au început să curgă banii. În perioada aceea, din ce îmi aduc aminte, în România, în conturile acestui Gabriel Resources intraseră vreo 75 de milioane de dolari. Acestea erau datele din dosar.

La Bursa de la Vancouver ne aflam în prezenţa unei societăţi Roşia Montană Gold Corporation, cu un dosar de listare în bună regulă, acţiuni care creşteau exorbitant vis à vis de datele respective, care trădau un conţinut uriaş de aur şi argint în Mina Roşia Montană. A ascuns toată lumea de unde s-au recoltat probele. Ei vehiculau ideea reexploatării haldelor de steril prin metode tehnologice ultramoderne.

 

Şi cum se verifică toate aceste lucruri?

Numai printr-o comisie rogatorie, printr-o sesizare şi printr-o cooperare cu autorităţile nord-americane putem afla exact care este rezultatul, văzând dosarul de listare la bursă. Însă comisiile rogatorii au şanse mici de reuşită pentru că autorităţile americane îşi vor proteja investitorii. Sunt două planuri foarte inteligent făcute de Timiş, Tender şi compania…

 

Păi Timiş parcă era un pion…

Domnu’, lăsaţi pionul cu două miliarde de euro şi cu avere. Staţi cuminte că nu-i chiar pion. La rândul lui a fost folosit şi, apoi, a „miruit“ pe toată lumea, dom’le. Au venit o groază de bani de la investitorii americano-canadieni.

Deci în timp ce contractul era bine-mersi în vigoare, la bursă, în România contractul era în stadiu de proiect. De ce? Avem argumente esenţiale: Mina Roşia Montană este în continuare subvenţionată de stat. Contractul era încheiat şi bătut în cuie în 2001, iar în 2002 mina era subvenţionată în continuare. De ce? Deoarece contractul nu era contract în România, era proiect.

Doi. Cum se putea face extinderea perimetrului? Doar dacă mina aparţinea statului. Păi ce fac, îţi dau ţie societate mixtă în care tu, străin, ai 80 la sută, extraperimetru pe teritoriul virgin al minei, când tu spui că reexploatezi haldele de steril? Daţi-mi o explicaţie, să răspundă cineva la aceste întrebări. În timpul anchetei m-am dus la Agenţia Naţională a Resurselor Minerale şi am discutat cu doamna preşedintă Maria Stratulat şi erau şi directorii ei în cabinet. Mi-a prezentat harta minei Roşia Montana. Îi zic: „Doamnă, daţi-mi, vă rog, o explicaţie, de ce la această mină, care până la momentul aşa-zisului proiect de contract de cooperare avea 12 kilometri pătraţi perimetru de explorare, exploatarea a ajuns la 42,3?“. Toată lumea a dat din colţ în colţ şi n-a putut da nimeni vreun răspuns. Cum se putea face treaba asta? Prin hotărâre de guvern în condiţiile în care mina aparţinea statului. Şi-aia doar prin nişte elemente extraordinare, pentru că presupunea exproprieri de terenuri, case, şcoli…

Ce s-a întâmplat cu ăştia de la Gabriel Resources, care, chipurile, erau în curs de asociere, că ne aflam încă în proiect, da? Ei cumpărau case, domnule! Începuseră să vină banii de la bursă şi cumpărau case şi terenuri. Dacă cineva face o analiză de genul acesta, profundă, vede că există diferenţe între dosarul aflat în funcţiune în România – operabil în România, ’că era în stadiul de proiect – şi dosarul aflat la Bursa din Vancouver, care era dosar bătut în cuie. Una era la Vancouver, alta la Bucureşti. Păi nu puteam să extind, domnule, perimetrul! Nu puteam să subvenţionez activitatea minei dacă eram în asociere. Eu, stat, îi fac cadouri ăluia? Las la o parte faptul că i-am permis să cumpere 80 la sută din acţiuni pe două sute şi ceva de mii de dolari, gonindu-i pe ceilalţi care veniseră să solicite asocierea.

Văzând lucrurile acestea, fireşte că am încercat să desfăşor în continuare acte de cercetare, uitând de episodul cu ofiţerii S.R.I….

 

Nu dai aurul, nu intri în NATO

 

Era evident faptul că se încearcă muşamalizarea…

Găsisem o fraudă uriaşă. Apăruseră, însă, Legea 78 privind actele de corupţie, Ordonanţa 43/2002 privind înfiinţarea P.N.A. (actualul D.N.A.). Având date şi indicii privind acte de corupţie, de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, fals şi înşelăciune, dosarul trebuia declinat la organismul competent. M-am dus la Joiţa Tănase, procurorul general din acea perioadă, şi spun cum stau lucrurile, că trebuie să predau dosarul în urma desecretizării actelor în cazul ofiţerului de la Topografie, iar pentru restul aspectelor să se continue cercetarea penală. Domnul Tănase Joiţa îmi spune: „Domnule colonel, faceţi-mi o notă să-l informez pe primul ministru pentru că mi se par foarte delicate problemele pe care le-aţi identificat dumneavoastră“. Zic: „Domnule procuror general, vă fac o notă şi vă predau dosarul“. „Nu, nu, fă-mi o notă şi ţine dosarul până când îţi spun eu“, mi-a replicat domnul Tănase. Am redactat o notă de 4-5 pagini şi i-am remis-o.

N-am mai ştiut nimic despre problemă vreo lună-două, cert este că mă duc într-o zi la A.N.R.M. să discut tot ceva legat de dosar cu doamna preşedintă Stratulat, prilej cu care mi-am dat seama că hârtia mea ajunsese pe biroul domnului prim-ministru. Doamna preşedintă îmi spune următorul lucru… Vă reproduc textual, am încă memorie bună: „Domnule procuror, am primit de la domnul prim-ministru o notă vis à vis de modul de iniţiere şi derulare a contractului cu Gabriel Resources, care prim-ministru (Adrian Năstase – n.r.), printr-o rezoluţie pe nota respectivă spune că oprirea contractului cu Gabriel Resources va constitui un impediment major pentru intrarea României în NATO“. Mi-a mai spus că s-a întâlnit la Londra cu prim-ministrul canadian Chretien, care i-ar fi spus acest lucru domnului Adrian Năstase. Când am auzit aşa ceva am rămas perplex!

Domnule, eu înţeleg că nu se mai foloseşte termenul de colonie pentru ţările lumii a treia. Se folosesc alţi termeni; aliat, partener, dar tot colonie suntem. Aşa se pun problemele. Pentru a intra în Uniunea Europeană trebuie să facem asocieri cu petrolul, cu gazele, cu autostrăzile şi-aşa mai departe. Să vedem acuma la Schengen ce mai trebuie să dăm. Problema pe care mi-o pun eu ca cetăţean care am o situaţie decentă – am o pensie rezonabilă şi o casă în care nu mi-e frig – este că am în jurul meu bieţi oameni care n-au un loc de muncă, oameni care mor de foame. Îmi pasă şi de oamenii de-aici de la blocuri pe care-i văd cum trăiesc şi nu-mi prieşte. Degeaba am o bucată de pâine în plus dacă-l văd pe cel de lângă mine lipsit de orice perspectivă. Am ajuns să-mi întreţin rudele, să le dau bani pentru medic, să-i ajut, că nu mai fac faţă cu copiii pe care-i trimit la şcoală. Păi înseamnă că şi eu şi alţii, într-un an-doi, dacă merge tot aşa, nu ne mai primim naibii pensiile. Şi-atunci hai să ne dăm tot din casă, să ne vindem pe nimic!

Dar să revin… Prin octombrie 2003 s-a schimbat din funcţie procurorul general. A doua zi, vă rog să mă credeţi, am făcut o adresă de declinare către P.N.A. a dosarului existând probe pentru fapte grave de corupţie. S-a aşezat praful de trei degete pe el. Nu se bagă nimeni!

Cornel-Dan Niculae Razboiul Nevazut al Evreilor Sionisti

 

Aveţi câteva concluzii? Cum se „închide“ acest caz?

Concluzia mea este următoarea: atât timp cât în această afacere sunt implicaţi jucători la bursă americani şi canadieni, şi soluţionarea clară a acestei cauze presupune date concrete ale dosarului de listare a societăţii Roşia Montană Gold Corporation la Bursa din Vancouver, fapt care va pune în pericol interesele acestor jucători, nu se va ajunge niciodată la clarificarea lucrurilor. Singura soluţionare a cauzei presupune o cooperare între autorităţile române, canadiene, dar şi americane, pentru că, atunci când s-au obţinut primele date despre mină, Frank Timiş a obţinut şi nişte credite, trei milioane de dolari de la o sucursală a Băncii Rothschild. Aşa rezultă din dosarul de la secţia parchetelor militare, care, în parte, a fost declinat în favoarea P.N.A. Are proiectul de contract, are preţul, are tot ce vreţi şi indiciile pentru a se face o cercetare generală. Dar, repet, sunt puse în pericol interesele investitorilor.

Conform spuselor dumneavoastră, se vede tot mai clar „tunul“ de pe bursă, o fraudă la care investitorii participă involuntar şi Comoara Europei, aurul în sine, la o cantitate şi o concentraţie mult mai mari decât cele servite opiniei publice…

Închiderea acestei afaceri pe fraudă nu se poate face fără cooperarea autorităţilor federale nord-americane, dar pe ei nu-i interesează Frank Timiş, îi interesează banii lor. A doua variantă ar fi ca autorităţile noastre să identifice modul concret prin care s-a achiziţionat 80 la sută din patrimoniul societăţii RMGC, cum s-a făcut evaluarea, cum şi de unde s-au scos eşantioanele, cum s-a extins perimetrul, cum s-a subvenţionat de către stat activitatea din Roşia Montană.

 

Cacealmaua lor şi potul nostru?

 

„Acoperire“ la nivel înalt…

Prin atitudinea celor de la A.N.R.M. şi a ofiţerilor de la SRI care n-au dat date despre locul din care s-au recoltat probele de minereu, se constată că s-a făcut o presiune deosebită. S-a urmărit nesoluţionarea dosarului. Or fi dat cei de la P.N.A. neînceperea urmăririi penale, dar sunt curios cum au motivat acest lucru. Cum eludează faptul că perimetrul s-a extins, într-un moment în care societatea era a statului român. Şi vă mai spun un lucru: domnule, dacă din 1997, de când au început să bage bani, ar fi avut un contract ferm, de-atâţia ani – că doar suntem în 2013 –, ei, RMGC, s-ar fi dus frumos să dea statul român în judecată la Curtea de Arbitraj de la Viena, câştigau, având argumente… Nu că n-ai autorizaţie de mediu, ba mai stai că sunt situri istorice… Păi când ai făcut contractul n-aveai prevederi în contract?

Şi vă mai spun ceva. În 2003, Academia Română a desemnat un colectiv de specialişti pentru a se deplasa în perimetrul Roşia Montană şi a întocmi un raport vizând efectul acestei activităţi faţă de siturile istorice. Mi-au spus cei de la S.R.I. că echipa s-a oprit la un han de la Câmpeni, au tras un chiolhan pe cinste şi n-au mai ajuns la mină. E trist!

Şi revenind, până acum de zece ani, din 2003, de ce societatea n-a făcut acţiune în justiţie împotriva statului român, să ceară despăgubiri, beneficii nerealizate… Îmi iau bănetul şi plec! De ce? Resursele de-acolo sunt formidabile!

Şi-apoi e vorba de demantelarea fraudei. Dacă ajungem la Curtea de Arbitraj de la Viena, eu mă duc şi susţin interesele statului român. Să-mi răspundă la întrebări.

 

Aşadar, în cazul unui proces, câştigăm…

Păi cum să nu, domnule? Eu dovedesc frauda.

 

Dar cei care vorbesc de penalităţi de miliarde?

Nu cunosc aceste lucruri sau, dacă le cunosc, blufează. Este o ameninţare. Da’ de ce nu te-ai dus până acum să iei miliardele? Oricine renunţa la orice şi mergea să-şi ia muntele de bani şi să plece. De ce oare nu au plecat cu banii? Or fi cu mult mai mulţi bani în acel perimetru? Mai vin şi ai noştri şi vorbesc aiurea despre licenţe. Licenţele sunt acte administrative acordate de către o autoritate a administraţiei de stat. Atâta timp cât se dovedeşte că aceste acte au fost obţinute prin fraudă, ele sunt nule de drept!

Pe de altă parte, România poate cere prin comisie rogatorie să se constate frauda bursieră, se demarează o anchetă, se ajunge la dosarul care a stat la baza listării acţiunilor societăţii, se scoate contractul, se verifică data certă şi se vede dacă el corespunde cu contractul din România. Şi se va vedea că el a fost tradus în engleză, legalizat, fără titulatura „Proiect“, ca şi când era un contract autentic. Şi-o să vedeţi că data contractului la dosarul de listare a acţiunilor la bursă nu corespunde cu data contractului din România. Când acolo au trimis falsul, aici, dosarul era tot la stadiul de proiect. În felul acesta se explică subvenţionarea, extinderea perimetrului şi multe altele.

 

În acest caz, conform spuselor dumneavoastră, putem vorbi lejer de înaltă trădare, subminarea economiei naţionale, dacă mai avem economie… Iar comisia parlamentară pentru Roşia Montană trebuie să se dizolve de urgenţă, Parlamentul să respingă proiectul de lege care i-a fost înaintat şi să înceapă „curăţenia de toamnă“ prin mai toate instituţiile…

 

Să se dizolve această comisie şi să sesizeze Parchetul! Să se redeschidă dosarul şi să clarifice multele întrebări din acest interviu. Şi să se afle cum a reuşit Timiş prin Tender să deschidă toate uşile instituţiilor statului şi să primească aproape gratis aurul Apusenilor în detrimentul unor firme cu experienţă în domeniul mineritului. Am urmărit din 2003 încoace şi opinia ambasadorilor americani în legătură cu Roşia Montană: „proiect benefic care trebuie demarat“. Şi-atunci vor coopera oare autorităţile americane cu o colonie… pardon!, o ţară din lumea a treia, „aliatul“ şi „partenerul“ lor?

 

Suntem în război, domnule colonel?

În primul rând vreau să vă spun un lucru. Problematica Roşia Montană este extrem de complexă şi vizează un lucru esenţial: interese străine de România. Dacă nu se-nţelege acest lucru, înseamnă că nu s-a’nţeles nimic. România, din punctul meu de vedere – şi în atâţia ani de profesie în care am soluţionat multe cauze economice mi-am dat seama –, este, de douăzeci de ani, într-un război economic în care pierde bătălie după bătălie, iar Roşia Montană nu face excepţie de la această regulă.

În 30 de ani de activitate, procurorul militar Gheorghe Oancea nu şi-a trecut în „palmares“ vreo achitare. Profesionist pur-sânge, discret, ferit de ochii presei, a instrumentat dosare grele ale României postdecembriste. A ales să iasă, dezamăgit de evoluţia lucrurilor, din magistratură, însă, aşa cum spune el, „când am dorit, pe uşa din faţă, pe unde am şi intrat”. A instrumentat şi dosarul Roşia Montană (da, există acest dosar, care ar putea lămuri rapid multe lucruri pe scena bătăliei pentru aurul românesc, dar şi pe scena politică şi a Serviciilor) şi, bărbat de onoare, nu se fereşte să vorbească despre el.

1 octombrie 2013

Marcel Bărbătei

 

 

Escrocii şi muşamalizatorii fraudei Roşia Montană

 

În interviul său curajos, referindu-se la asasinii economici“ ai Roşiei Montane, d-l procuror militar colonel (r.) Gheorghe Oancea afirmă, „că Roşia Montană este (…) o afacere veroasă“, „construită pe laşitatea noastră, a românilor“ [1]. Faptul că, în mod evident, nu este vorba de „laşitatea noastră, a românilor“, ci că este o extrapolare ilicită, precum şi o exagerare şi o regretabilă eroare de exprimare comisă în fuga conversaţiei, o atestă contradicţia cu susţinerea sa iniţială: „Oamenii sunt dezinformaţi de multe ori“. Oamenii – adică opinia publică, în genere – sunt dezinformaţi prin chiar acţiunile guvernanţilor trădători, care au vîndut şi vînd tot: pămîntul, resursele solului şi subsolului, averea mobilă şi imobilă pe care poporul român a construit-o, cu mari sacrificii, din 1945 pînă acum. Aceşti guvernanţi trădători, de la retrovoluţia din decembrie 1989 pînă acum, nu au avut decît o singură preocupare: să se îmbogăţească ei şi neamurile lor, împreună cu acoliţii cu care formează, împreună, ceea ce am denumit cleptocraţia postdecembristă [2].

Elocvent, în acest sens, este muşamalizarea, pe de o parte, de către D.N.A. a dosarului „Roşia Montană“, în 4 octombrie 2010. Iată cum descriu ziariştii Adina Anghelescu-Stancu şi Răzvan Savaliuc, de la Lumea Justiţiei – pe care eu o scriu Ju$tiţi€i – muşamalizarea dosarului instrumentat, iniţial, de d-l procuror militar colonel (r.) Gheorghe Oancea: «Este vorba de „Dosarul Roşia Montană“. De nouă ani, acest dosar, deschis în 2001, a fost minge de ping-pong între parchete, plecând de la Parchetul General spre D.N.A., via Parchetul Curţii Militare de Apel Alba Iulia, Parchetul Tribunalului Bucureşti, Parchetul Curţii de Apel Bucureşti, Parchetul Curţii Militare de Apel, iarăşi Parchetul Înaltei Curţi, P.N.A. (actual D.N.A.), apoi Direcţia de Investigare a Fraudelor-I.G.P., Direcţia Cercetări Penale, Parchetul Judecătoriei Deva, D.I.I.C.O.T., Secţia de urmărire penală şi Criminalistică din Parchetul General, D.N.A., iarăşi Parchetul Înaltei Curţi şi, într-un final apoteotic, la D.N.A. Un traseu complet, o cauză tergiversată din interese pe care toată lumea le poate bănui» [3]. Ei, nu „toată lumea“, căci foarte puţini ştiu cîte ceva despre escrocheria numită Roşia Montană, dar e bine să afle cît mai multă lume, inclusiv cei care protestează contra acestei escrocherii şi, cum zisese, la Antena 3, actorul Florin Zamfirescu, „să pună mîna pe bîtă!“ Simptomatic este că, de cînd a rostit aceste cuvinte bine simţite, postul tv Antena 3 nu l-a mai chemat la vreo emisiune.

Pe de altă parte, este muşamalizarea de către M.Ap.N. a trădării maiorului care a vîndut secretele despre perimetrul aurifer de la Roşia Montană (precum şi a celorlalţi, care au vîndut asemenea informaţii strategice strict secrete) şi a ajuns director la R.M.G.C.! Individul trebuie împuşcat chiar acum, chiar dacă s-a abrogat pedeapsa cu moartea. În fond, conspiratorii loviturii de stat din decembrie 1989 tocmai de aceea au abrogat pedeapsa cu moartea, ca să se pună ei la adăpost pentru jefuirea Patrimoniului Naţional, pe care aveau de gînd să o facă! De aceea, aşa cum am mai spus, toţi conspiratorii retrovoluţiei şi profitorii acesteia trebuie exterminaţi în iminenta revoluţie autentică a românilor. Întrucît gradul meu de colonel (r.) îmi permite să comand un regiment, solicit viitorilor conducători ai proximei revoluţii a românilor să mă numească la comanda regimentului de execuţie, fiindcă doar un pluton de execuţie, ca la Târgovişte, în 25 decembrie 1989, ar fi insuficient: sunt prea mulţi cei care trebuie împuşcaţi şi e necesar cel puţin un regiment! Referitor la cazul Roşia Montană, directorul S.R.I., ambasadorul George Maior a afirmat că S.R.I. a transmis decidenţilor circa 500 de informaţii [4]. Trebuie somat să facă o statistică repartizată pe intervale de timp, pe instituţiile cărora li s-a transmis, pe tipul de reacţii ale respectivelor instituţii şi să comunice măsurile luate de acestea. Scuza pe care George Maior a mai formulat-o, cum că „S.R.I. doar informează“ nu mai ţine! Aşa cum am mai precizat, conform legilor sale de funcţionare, S.R.I. are menirea să prevină ameninţările la adresa siguranţei naţionale, deci să le depisteze in nuce, să le anticipeze şi să le contracareze, să evite producerea lor [5]!

În plus faţă de precizările d-lui avocat Gheorghe Piperea, care arătase, în 25 iulie 2011, că „RMGC nu mai există de drept din decembrie 2009“ [6], dezvăluirile d-lui procuror militar colonel (r.) Gheorghe Oancea aduc în prim plan nume noi, despre care cetăţenii ţării – care, în totalitatea lor, constituie suveranitatea României – nu au ştiut de ei sau, în mod cert, nu au ştiut că sunt implicaţi în escrocheria de la Roşia Montană. Această escrocherie este apărată, acum, de panglicari ca ministrul-jurist Dan Şova – a cărui mamă vitregă este avocata firmei-escroace R.M.G.C. [7] –, ca prim-ministrul-jurist Victor Ponta – care, în mod absolut neîntemeiat, ameninţă România cu plata unor despăgubiri de patru miliarde de dolari [8] către R.M.G.C., deşi R.M.G.C. încă nu formulase această ameninţare şi deşi R.M.G.C. a mai pierdut un proces cu statul român [9] în această cauză –, sau ca preşedintele Traian Băsescu, care, în fond, apără R.M.G.C. „în doi peri“ pentru că vrea să fie „neutru“ – cum s-a exprimat recent –, deşi, pînă acum, făcuse lobby în favoarea acestor fraudatori (citeşte: hoţi), supranumiţi, şi ei, „băieţii deştepţi ai aurului românesc [10].

În ordinea apariţiei numelor lor în articol, să trecem în revistă cîteva informaţii despre escrocii şi muşamalizatorii implicaţi în afacerea frauduloasă numită Roşia Montană Gold Corporation (R.M.G.C.) [11].

 

Ioan Gâf-Deac. Un „ambasador“ aranjat dintr-un ministru de mîna a treia. Există, de multă vreme, articole de presă care demască acţiunile frauduloase ale acestuia, dar a fost protejat de cei care l-au băgat în clică. Duetul de escroci Gâf-Deac şi Frank Timiş a fost denunţat de revista Academia Caţavencu, preluată de Hotnews: Academia Caţavencu, „Frank Timis a înhăţat aurul din Apuseni printr-o căruţă de falsuri, iar Tăriceanu a închis ochii“ [12]. Ioan Gâf-Deac are un curriculum vitae plin de titluri şi lucrări pe site-ul Universităţii Spiru Haret [13].

 

Frank Timiş. Un articol cvasi-biografic despre acest escroc arestat în Australia pentru trafic de droguri este articolul lui Cosmin Badescu, „Esecul Rosia Montana“ [14].

Despre legătura lui Ioan Gâf-Deac cu Frank Timiş, arestat, de două ori, în Australia pentru trafic de droguri, vedeţi articolul lui Laurenţiu Fulga, „Mafia românească a drogurilor din Australia“ [15].

Despre Ioan Gâf-Deac, Frank Timiş şi Ovidiu Tender, precum şi alte informaţii pe tema escrocheriei de la Roşia Montană, citiţi pe link-ul de aici [16]. Faptul că escrocul Frank Timiş a ajuns, „în doi timpi şi trei mişcări“ „cel mai bogat om din România“, este semnalat în mai multe materiale de presă [17].
Ovidiu Tender [18]. Despre acest „om de afaceri“ – de fapt, un veritabil escroc – au apărut multe articole în presă, accesibile pe Internet. După ce a ieşit din puşcărie, a intentat procese de daune ţării [19], a plecat din România cu banii jefuiţi şi a fost lăudat de Antena 3, într-un reportaj făcut de Carmen Avram, despre cum a ajuns mare om de afaceri şi filantrop, despre cum „a cumpărat el un stat în Africa“ etc. [20]. Vedeţi, în contrapoziţie şi articolul lui Mihai Goţiu, „REVOLTĂTOR. Imaginea mizeriilor companiei lui Ovidiu Tender, Prospecţiuni S.A. Şi o scrisoare deschisă despre abuzurile gaziştilor“ [21]. Interesantă este şi opinia că Ovidiu Tender este evreu (sionist, adică ashkenaz, adică jidan [22].

Marc Rich, adevăratul boss din spatele magnaţilor români Frank Timiş şi Ovidiu Tender, partenerul lui Timiş, au fost parteneri şi cu Dick Cheney, ex-vicepreşedintele american, proprietar şi la Halliburton, care se asociase la un moment dat cu cei de mai sus, încercând să preia Petrom.

Petre Roman a fost primul politician implicat în afacerea Roşia Montană. L-a  urmat fostul său prieten, Radu Berceanu, cel care a avizat şi împins proiectul pe masa Guvernului, Alexandru Sassu, alt suporter politic al afacerii aurului. Toţi aceştia sunt oameni politici sau care au de-a face cu politica şi/sau servicii secrete. Servicii din Romania, Rusia, Israel s.a.m.d.“ [23]. „Cu începere din anul 2006, zăcământul exploatat multimilenar de la Roşia Montană urmează a fi epuizat de către Gold Corporation Ltd. în 15 ani, statului român revenindu-i din această exploatare doi la sută. Preşedintele companiei străine, tot un evreu, transfug din România acum 20 de ani, pe nume V. Frank Timiş, e acuzat pe Internet că a fost condamnat de două ori în Australia, în 1990 şi 1994, pentru trafic de droguri. Frank Timiş Foundation, împreună cu firma Tender S.A., au sponsorizat în anul 2002 întâlnirea de la Snagov a serviciilor secrete din ţările NATO şi candidate. Evenimentul a prilejuit noi afaceri frauduloase. Willhem Matser, evreu olandez, consilier special pentru Europa Centrală şi de Est al secretarului general al NATO, aranjează cu Ovidiu Tender (de asemenea implicat în afacerea Roşia Montană) spălarea a 200 milioane de dolari din Bogota, Columbia, rezultaţi din traficul de droguri, cu care Tender să cumpere societatea Petrom S.A. Matser este în prezent arestat în Olanda“ [24].

Victor Ponta. Premierul României este îngrijorat că escrocii de la R.M.G.C. vor cere daune României, deşi ştie că, printre acţionarii de la R.M.G.C. se află şi miliardarul izraelian Beny Steinmetz. Citiţi aici: „ULUITOR! CUI VOIA PONTA SĂ DEA ROŞIA MONTANĂ! Descinderi ale poliţiei din Elveţia şi Franţa la birourile artizanului afacerii Roşia Montană. Evreul Steinmetz, în spatele proiectului din Apuseni“ [25].

Ca să vedeţi cît de strînsă este legătura dintre membrii cleptocraţiei: Victor Ponta a devenit „asistentul“ lui „Ovidiu Tender – respectiv apărătorul acestuia în 2006 în dosarul în care fostul sponsor al P.S.D. era acuzat pentru mai multe infracţiuni economice. Tribunalul Bucureşti i-a interzis, însă, lui Ponta să îl reprezinte pe Tender, pe motiv că legea interzice ca parlamentarii să acorde asistenţă în cazurile de spălare de bani şi corupţie“ [26]. Referitor la Beny Steinmetz, unul dintre acţionarii principali şi la Gabriel Resources (compania care controlează afacerea frauduloasă Roşia Montană) citiţi şi articolul lui Mihai Goţiu, «Ponta, ai habar cu cine negociezi pentru Roşia Montană? Citeşte The Guardian şi mai întreabă pe la FBI cum e cu „marii investitori“» [27]. Oricum, Victor Ponta pare să aibă habar despre ce-i vorba, cînd face unele insinuări în acuzele aduse preşedintelui ţării: «Premierul Victor Ponta îl acuză pe preşedintele Traian Băsescu de faptul că, deşi ocupă prima poziţie a ţării, face lobby în favoarea unei companii private în proiectul Roşia Montană şi afirmă că un proiect de asemenea anvergură nu trebuie realizat prin lobby politic: „Eu înţeleg că există interese private, ca peste tot în lume, care se împletesc cu cele politice. Nu se pot face, însă, proiecte de aceste gen pentru că le doreşte foarte tare un om politic, indiferent cum se cheamă. Mă refer, evident, la preşedintele Băsescu“, a afirmat Victor Ponta» [28].

Deşi, ca premier, Victor Ponta trebuie să fie bine informat în cazul escrocheriei de la Roşia Montană, el vrea să lase impresia că poziţia sa în acest caz este să fie în contradicţie cu poziţia preşedintelui Traian Băsescu, dar, inabil, se foloseşte de opinia soţiei ca pretext pentru această atitudine şerpuitoare (sau şerpească?!): „„Europarlamentara Daciana Sârbu, soţia premierului Victor Ponta, cunoscută pentru campaniile sale anti-proiectul Roşia Montană duse în Parlamentul European, a declarat public că se va lega cu lanţuri, asemenea activiştilor ecologişti de ieri, şi că va lupta pentru salvarea Roşiei Montane“ [29]. Dar Crin Antonescu l-a prins „cu mîţa-n sac“ şi l-a acuzat, „prieteneşte“, de parşivenie (nu de „parşivitate“, cum scriu nişte ziariste agramate): „Antonescu, atac VIOLENT: PONTA vrea tare proiectul Roşia Montană, este PARŞIVEL“ (…) „Premierul este absolut convins că acesta este un proiect bun, fezabil. Nu înţeleg de ce nu a dat acordul de mediu în baza acestei dorinţe. Premierul vrea tare acest proiect, dar nu doreşte să-şi asume răspunderea şi îl trimite la Parlament, acolo unde vrea un vot secret“, a spus Antonescu, la Adevărul Live“ [30].

Despre ceilalţi indivizi indicaţi în articol ca participînd la muşamalizarea acestei fraude bursiere – procurorul general al României Tănase Joiţa [31], premierul Adrian Năstase [32] ş.a. – se pot găsi multe informaţii tot pe Internet. Oricum, inclusiv din interviul dat de d-l procuror militar colonel (r.) Gheorghe Oancea reiese că fraudarea României prin escrocheria R.M.G.C. se numără printre cele mai mari şi mai periculoase afaceri antiromâneşti, la care colaborează forţe oculte internaţionale, îndeosebi din partea „partenerilor“ României, precum S.U.A., U.E., Israel, Canada etc. – fireşte, în înţelegere cu trădătorii care guvernează ţara de 24 de ani, şantajul cu intrarea în N.A.T.O. fiind, în acest sens, peremptoriu privind „adeziunea“ poporului român în procentaj, chipurile, de 85 la sută; cam aceeaşi proporţie era citată de demagogii politruci şi în privinţa „entuziasmului“ pentru intrarea în U.E.! De aceea, trebuie să îi lichidăm pe aceşti trădători şi să ne schimbăm „partenerii“, ieşirea din U.E. fiind imperioasă, întrucît limitează cel mai mult suveranitatea naţională şi oferă un pretext pentru slugărnicia guvernanţilor [33].

În mod evident, escrocheriei de la Roşia Montană i se potriveşte definiţia dată de un sociolog economiei de piaţă: „Economia de piaţă este relaţia biunivocă dintre un escroc şi un fraier“! Numai că guvernanţii români, enumeraţi aici, dar şi ceilalţi implicaţi în această mare fraudă, nu sunt doar fraieri, ci, trebuie să subliniem, şi trădători. Iar trădătorilor li s-a aplicat, peste tot şi dintotdeauna, aceeaşi pedeapsă: moartea. Deocamdată, pînă la modificarea Constituţiei, trebuie să li se dea închisoarea pe viaţă, fără posibilitatea de fi eliberaţi, şi confiscarea totală a averii.

 

NOTE

[1] Marcel Barbătei, «Procuror militar col. (r) Gheorghe Oancea, despre afacerea cu aur a secolului: / „Există un dosar Roşia Montană. El trebuie redeschis de DNA!“», Cotidianul, 1 octombrie 2013, pe http://www.cotidianul.ro/exista-un-dosar-rosia-montana-el-trebuie-redeschis-de-dna-223595/.

[2] Vasile I. Zărnescu, „Aţi votat cleptocraţia? Aţi rămas cu sărăcia“, AlterMedia, 17 decembrie 2008, pe http://ro.altermedia.info/politica/ati-votat-cleptocratia-ati-ramas-cu-saracia_10766.html.

[3] Adina Anghelescu-Stancu, Răzvan Savaliuc, «EXCLUSIV – Cum a ingropat DNA, in 4 octombrie 2010, „Dosarul Rosia Montana“ printr-o incredibila solutie cu iz publicitar!», Lumea Justiţiei, 14 noiembrie 2010, pe http://www.luju.ro/dezvaluiri/musamalizari/exclusiv-cum-a-ingropat-dna-in-4-octombrie-2010-dosarul-rosia-montana-printr-o-incredibila-solutie-cu-iz-publicitar.

[4] Alina Boghiceanu, „Georgian Pop (PSD): Din cele peste 500 de informări ale SRI privind RMGC nici una nu a fost trimisă către Parchet“, Adevărul, 30 septembrie 2013, pe http://adevarul.ro/news/politica/georgian-pop-psd-sri-nu-informat-cazuri-coruptie-trafic-influenta-santaj-cazul-rmgc-1_524977afc7b855ff56e1b38a/index.html.
[5] Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu, „Satanizarea Securităţii: atentat la Siguranţa Naţională (6)“, AlterMedia, 25 ianuarie 2010, pe http://ro.altermedia.info/general/satanizarea-securitatii-atentat-la-siguranta-nationala-6_18427.html#more-18427)

[6] Cristina Horvat, «Afacerea Roşia Montană, construită pe o ilegalitate /

Gheorghe Piperea: „Societatea comercială RMGC nu mai există de drept din decembrie 2009“», Cotidianul, 25 iulie 2011, pe http://www.cotidianul.ro/gheorghe-piperea-societatea-comerciala-rmgc-nu-mai-exista-de-drept-din-decembrie-2009-152817/.

[7] Iulia Nueleanu, „Afacere de familie: Legea privind Roşia Montană – negociată de Şova cu mama sa, avocata RMGC“, Curentul, 10 septembrie 2013, pe http://www.curentul.ro/2013/index.php/2013091190877/Actualitate/Afacere-de-familie-Legea-privind-Rosia-Montana-negociata-de-Sova-cu-mama-sa-avocata-RMGC.html. Vezi şi: Sergiu Bidilă, „Mama vitregă a lui Şova este avocatul canadienilor care vor să exploateze aurul la Roşia Montană“, A.M.PRESS, 10 septembrie 2013, pe http://ampress.ro/stiri/mama-vitrega-a-lui-sova-este-avocatul-canadienilor-care-vor-sa-exploateze-aurul-la-rosia-montana/; sau http://www.ziartricolorul.ro/familia-sova-fiul-si-mama-vitrega-poate-fi-acuzata-de-inalta-tradare-de-tara-rechinii-evrei-din-jurul-lui-george-soros-vor-sa-inhate-zacamintele-de-aur-argint-si-uraniu-de-la-rosia-montana-incalci/.

[8] Florin Pupăză, „Avertizare Gabriel Resources: România va plăti 4 miliarde de dolari despăgubiri“, Dcnews.ro, 11 septembrie 2013, pe http://www.dcnews.ro/2013/09/avertizare-gabriel-resources-romania-va-plati-4-miliarde-de-dolari-despagubiri/.

[9] Mihai Goţiu, „ATENŢIE: RMGC a mai dat statul român în judecată. Şi A PIERDUT! Şi cum şi-a tras Gabriel un ditamai obuzul în picior cu despăgubirile de 4 miliarde şi cu speriatul investitorilor străini“, Vox Publica, 12 septembrie 2013, pe http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/atentie-rmgc-a-mai-dat-statul-roman-in-judecata-si-a-pierdut-si-cum-si-a-tras-gabriel-un-ditamai-obuzul-in-picior-cu-despagubirile-de-4-miliarde-si-cu-speriatul-investitorilor-straini-98042.html.

[10] Mihai Goţiu, «Acuzații cutremurătoare despre „băieţii deştepţi“ ai aurului românesc. Băsescu face lobby pentru o firmă acuzată de implicare în crime, corupţie şi distrugeri pe întreg mapamondul. Dosarul Barrick Gold», Vox Publica, 14 septembrie 2011, pe http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/acuzatii-cutremuratoare-despre-baietii-destepti-ai-aurului-romanesc-basescu-face-lobby-pentru-o-firma-acuzata-de-implicare-in-crime-coruptie-si-distrugeri-pe-intreg-mapamondul-dosarul-barrick-gold-68102.html; *** «Președintele României o ţine langa cu proiectul Roşia Montană /

Băsescu: „Proiectul Roşia Montana ecologizează zona, cianurile vor fi mai puţine decât într-o cafea“», Cotidianul, 27 septembrie 2011, pe http://www.cotidianul.ro/basescu-proiectul-rosia-montana-ecologizeaza-zona-cianurile-vor-fi-mai-putine-decat-intr-o-cafea-158120/.

[11] Roşia Montană Gold Corporation, pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Ro%C8%99ia_Montan%C4%83_Gold_Corporation.

[12] Cf. Hotnews, 19 aprilie 2005, pe http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1231554-frank-timis-inhatat-aurul-din-apuseni-printr-caruta-falsuri-iar-tariceanu-inchis-ochii.htm.

[13] Pentru CV-ul lui Ioan Gâf-Deac pe site-ul Universităţii „Spiru Haret“, cf. http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=6&ved=0CDkQFjAF&url=http%3A%2F%2Fwww.spiruharet.ro%2Ffacultati%2Fmanagement-bucuresti%2Fcadre%2Fd7c6bea79018937d91664d2f4dbfd777.pdf&ei=bitMUo6-GYaYtQbz8IHgBw&usg=AFQjCNFWpJbrS_Pz3OaCoMo1wWYoFogGbQ&sig2=AtrRbBP_TPwuiiFiyYimEQ&bvm=bv.53371865,d.bGE.

[14] Cf. http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/48280/Esecul-Rosia-Montana.html.

[15] Cf. Hotnews, 29 august 2005, aici: http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1212549-mafia-romaneasca-drogurilor-din-australia.htm.

[16] Cf. http://lumealuiarm.wordpress.com/2011/07/25/rosia-montana-informatii-din-presa-romana-straina-si-de-pe-bloguri-cei-care-iubiti-romania-spuneti-nu-acestui-proiect/.

[17] De exemplu, aici: http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-10492855-top-300-capital-frank-timis-este-cel-mai-bogat-roman-avere-1-65-miliarde-euro-dinu-patriciu-avere-estimata-1-1-miliarde-euro.htm. Vezi şi http://www.economica.net/frank-timis–cel-mai-bogat-roman–mai-sarac-cu-un-miliard-de-dolari_51833.html; Daniel Ionaşcu, «Frank Timiş, de la părintele „Roşiei Montane“, a ajuns „împărat“ în Africa de Vest», în Adevărul, 17 septembrie 2013, pe http://adevarul.ro/economie/afaceri/frank-timis-parintele-rosiei-montane-ajuns-imparat-africa-vest-1_523733aac7b855ff568dd8cc/index.html.

[18] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Ovidiu_Tender.

[19] Vezi, de ex., Dan Odagiu, „Ovidiu Tender a concesionat jumătate din Gambia“, Cotidianul, 28 mai 2011, pe http://www.cotidianul.ro/ovidiu-tender-a-concesionat-jumatate-din-gambia-147383/; vezi şi http://www.ziuaveche.ro/business-2/economic/tender-cucereste-africa-el-a-concesionat-deja-gambia-36008.html.

[20] Cf. *** „Tender cere la CEDO despăgubiri de 1 milion de euro pentru fiecare zi de detenţie“, Gândul, 10 iunie 2006, pe http://www.gandul.info/stiri/tender-cere-cedo-despagubiri-1-milion-euro-zi-detentie-260260. E de văzut dacă a cîştigat la CEDO!

[21] În Vox Publica, 14 august 2013, pe http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/revoltator-imaginea-mizeriilor-companiei-lui-ovidiu-tender-prospectiuni-s-a-si-o-scrisoare-deschisa-despre-abuzurile-si-ilegalitatile-cautatorilor-de-gaze-96751.html.

[22] Cf. http://www.costel.ro/demascarea-masoneriei-romanesti-numele-masonilor-care-controleaza-intraga-tara.

[23] Cf. http://nicoletasavin.wordpress.com/2010/05/30/ofensiva-rusa-ii-marc-rich/).

[24] Cf. „Personajele cheie ale afacerilor israeliene în România“, 10 septembrie 2007, pe http://bisericasecreta.wordpress.com/2007/09/10/personajele-cheie-ale-afacerilor-israeliene-in-romania/. Textul este preluat din: Cornel Dan Nicolae, Războiul Nevăzut al Evreilor Sionişti cu Românii. Editura Carpathia Rex, Bucureşti, 2011, pag. 226-300; fragmentul citat este în nota de subsol de la pag. 260.

[25] Cf. *** „Descinderi ale politiei din Elvetia si Franta la birourile artizanului afacerii Rosia Montana“, Corectnews, 2 septembrie 2013, pe http://www.corectnews.com/social/politia-din-elvetia-si-franta-efectuat-descinderi-la-birourile-miliardarului-steinmetz. Vezi şi: *** „Arhitectul Rosia Montana sub ancheta internationala“, Corectnews, 5 septembrie 2013, pe http://www.corectnews.com/politics/arhitectul-rosia-montana-sub-ancheta-internationala; Sorin Roşca Stănescu, „Pământ de mormânt“, Corectnews, 5 septembrie 2013, pe http://www.corectnews.com/politics/pamant-de-mormant; *** „Continua urmarirea artizanului Rosia Montana“, Corectnews, 15 septembrie 2013, pe http://www.corectnews.com/social/continua-urmarirea-artizanului-rosia-montana; http://www.buciumul.ro/2013/09/05/uluitor-cui-vroia-ponta-sa-dea-rosia-montana-descinderi-ale-politiei-din-elvetia-si-franta-la-birourile-artizanului-afacerii-rosia-montana-evreul-steinmetz/.

[26] George Roncea, „Ponta, procurorul închipuit, pseudo-apostolul moralităţii de partid“, Curentul, 8 martie 2011, pe http://www.curentul.ro/2011/index.php/2011030855610/Actualitate/Ponta-procurorul-inchipuit-pseudo-apostolul-moralitatii-de-partid.html; ; vezi şi: S. Antim, „Ponta: Eram contra Roşia Montană fără să ştiu nimic despre proiect pentru că Băsescu era pro“, A.M.PRESS, 12 septembrie 2013, pe http://ampress.ro/stiri/ponta-eram-contra-rosia-montana-fara-sa-stiu-nimic-despre-proiect-pentru-ca-basescu-era-pro/.

[27] În Vox Publica, 31 iulie 2013, pe http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/ponta-ai-habar-cu-cine-negociezi-pentru-rosia-montana-citeste-the-guardian-si-mai-intreaba-pe-la-fbi-cum-sta-treaba-cu-marii-investitori-96336.html.

[28] Alina Neagu, „Victor Ponta despre privatizarea Roşia Montană: «Nu se pot face proiecte de acest gen pentru că le doreşte foarte tare un om politic. Mă refer, evident, la preşedintele Băsescu»“, Hotnews.ro, 13 mai 2012, pe http://economie.hotnews.ro/stiri-politic-12241448-victor-ponta-despre-privatizarea-rosia-montana-nu-pot-face-proiecte-acest-gen-pentru-doreste-foarte-tare-politic-refer-evident-presedintele-basescu.htm.

[29] Cf. buciumul.ro, 29 august 2014, pe http://www.buciumul.ro/2013/08/29/pana-cand-aurul-ne-va-desparti-sotia-lui-victor-ponta-atitudine-diametral-opusa-fata-de-sotul-sau-cu-privire-la-rosia-montana/.

[30] Cf. http://www.realitatea.net/antonescu-atac-violent-ponta-vrea-tare-proiectul-rosia-montana-dar-nu-asuma-raspunderea_1268636.html; cf. şi Andreea Udrea, Laura Ciobanu, «Antonescu îl acuză pe Ponta de parşivitate în cazul Roşia Montană: Premierul vrea tare acest proiect, dar nu dorește să îşi asume răspunderea“, Evenimentul zilei, 12 septembrie 2013, pe http://www.evz.ro/detalii/stiri/antonescu-atac-dur-la-ponta-premierul-vrea-tare-acest-proiect-dar-nu-doreste-sa-isi-asume-raspunderea-1056990.html.

[31] Vasile I. Zărnescu, „Armaghedonul magistraţilor (1)“, AlterMedia, 19 septembrie 2009, pe http://ro.altermedia.info/general/armaghedonul-magistratilor-1_15780.html#more-15780.

[32] Vasile I. Zărnescu, „OMV – inamicul numărul 1 al României“, AlterMedia, 10 februarie 2011, pe http://ro.altermedia.info/general/omv-inamicul-numarul-1-al-romaniei_22226.html.

[33] Pierre de Romania, „Slugărnicia pierde România (9)“, AlterMedia, 16 iunie 2010, pe http://ro.altermedia.info/politica/slugarnicia-pierde-romania-9_19942.html.

 

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

 

DUMITRU PRUNARIU la 61 de ani!

Posted by Gabriela Petcu On October - 5 - 2013

Dumitru Prunariu– Cand spui Dumitru Prunariu, spui primul român în spațiul extraterestru. Dumitru Prunariu este un bun național, de care noi, românii, suntem foarte mândri. O valoare cu care ne fălim și ne “etalam” lumii întregi –

 

Au trecut mai bine de 30 de ani de la zborul în spațiul cosmic al unicului cosmonaut român care, la acel moment dat, era al 103-lea cosmonaut care se lansa în lumea intergalactica. În seara de 14 mai 1981, Dumitru Prunariu își începea „excursia” către stele, „excursie” care avea să dureze 7 zile, 20 de ore, 42 de minute, perioadă în care a zburat în jurul pământului cu o viteză de 28.500 km pe oră, la o altitudine medie de 350 km, la bordul navetei spațiale Soyuz- 40 și al stației orbitale Saliut-6.

 

Astfel, Dumitru Dorin Prunariu – acesta este numele lui complet – intră în istorie, România devenind în anul 1981, cea de-a XI- a țară care a trimis un om în Cosmos. Pentru Dumitru Prunariu, acele momente unice au fost încununarea și rezultatul unor ani lungi de muncă asiduă și de eforturi extraordinare depuse, care de foarte multe ori depășeau limitile condiției umane.

 

Dumitru Prunariu spunea, la revenire pe Terra, că: „În cosmos, universul tău apropiat nu mai este reprezentat de casă, stradă, vecini, ci de însăşi planeta natală”

 

Dumitru Prunariu se poate mândri cu faptul că din aproximativ șase miliarde de pământeni, el este unul dintre cei 520 de pământeni, care a reușit să stea de „vorbă” cu… stelele.

 

Acum, general maior în rezervă, Prunariu este președintele Asociației Exploratorilor Spațiului Cosmic – singură asociație profesională a cosmonauților, cu 350 membri din 37 de ţări, și, între 2010-2012, deține și funcția de președinte al Comitetului ONU pentru Explorarea Paşnică a Spațiului Extraatmosferic.

 

Recent am avut deosebita plăcere și onoare să stau de vorba cu concitadinul meu (mă laud și eu că am ceva în comun cu Dumitru Prunariu – orașul Brașov) şi în urma acestui dialog am aflat lucruri foarte interesante, pe care eu, unul, nu le știam, și pe care vi le împărtășesc în rândurile de mai jos:

 

– Stimate domunule Dumitru Prunariu, ați fost al 103-lea pământean care a ajuns în spațiu, iar România a noua țara care își promova capacitatea științifică în spațiu prin intermediul unui cosmonaut propriu. Spuneți-mi, va rog, cum a ajuns Dumitru Prunariu să fie selecționat să zboare alături de Leonid Popov la bordul naveiA Soyuz-40?

 

DP_semnatura la sosirea pe Pamant– Am fost selecţionat în calitatea de candidat cosmonaut în 1977, când îmi efectuam stagiul militar la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă Aviaţie din Bacău. Iniţial, am aplicat voluntar pentru a face parte din grupul de candidaţi doar pentru câteva avantaje minore: plăcerea de a fi transportat de un avion militar, un set de analize medicale complete, şi, nu în ultimul rând, bucuria de a-mi revedea soţia care era încă studentă la Bucureşti.

 

Apoi am înţeles că lucrurile îmbracă o dezvoltare mai profundă, mai serioasă, iar raportarea mea a devenit una corespunzătoare. Am început să aflu tot mai multe despre acest domeniu de activitate, care este diferit de aviaţie, şi am devenit pasionat de el.

 

Astfel, am ajuns să fiu selecţionat în primul grup de candidaţi cosmonauţi români şi am reuşit să rămân între cei doi care au efectuat pregătirea completă pentru a zbura în spaţiul cosmic, în Centrul de Pregătire a Cosmonauţilor „Iuri Gagarin”, de lângă Moscova. În momentul în care am ajuns în „orăşelul cosmonauţilor” şi am început pregătirea pentru zborul cosmic, vedeam nivelul colegilor noştri rusi care aveau deja în spate cel putin trei ani de pregătire susţinută şi mă gândeam că va fi foarte greu să-i ajung din urmă.

 

Am beneficiat însă de un program foarte riguros şi gândit sistematic, în cadrul căruia am abordat fiecare fază de pregătire într-un mod ştiinţific, bine determinat şi chiar particularizat pe fiecare individ.

 

Astfel, am ajuns la nişte performanţe deosebite atât în cunoaşterea tehnologiei spaţiale, a navei cosmice şi a echipamentelor, cat și al aparatelor care o dotează, a corelării informaţiilor la nivelul ei.

 

Vă rog să mă credeţi că într-o navă cosmică sunt foarte multe echipamente care furnizează simultan o mulţime de informaţii pe care trebuie să le corelezi şi să tragi concluzii oportune, obiective. După trei ani de pregătire, recomandat de rezultatele obţinute, am fost selecţionat ca principal candidat pentru a reprezenta România pentru prima dată în spaţiul extraatmosferic.

 

– Aţi petrecut aproape 8 zile in spaţiu. Cum arată o zi spaţiala? Care era programul zilnic la peste 350 de km distantă de Terra?

 

– O zi la bordul staţiei cosmice orbitale este ca o zi obişnuită de activitate într-un laborator ştiinţific pe pământ.

 

Noi lucram după un program de 24 de ore, după care funcţiona ciclul nostru biologic. Pe la 11 seara după ceas acopeream hublourile, stingeam lumina, se făcea întuneric în navă şi dormeam 8 ore, indiferent de lumina, sau întunericul de afară. Ne trezeam de obicei pe la 7, uneori chiar 8 dimineața, descopeream hublourile, aprindeam lămpile din interior şi pentru noi începea ziua de lucru.

 

Sunt posturi de lucru, sunt echipamente, sunt aparate ştiinţifice în funcţiune, urmăreşti înregistrările şi interpretezi datele. După o scurtă pauză de prânz, continui activitatea, uneori până seara târziu, în funcţie de cât de complex este experimentul. Inainte de culcare ai ceva timp la dispoziţie. Comunicatiile cu cei de la sol constituiau o problema atunci pentru ca trebuiau facute numai in niste ferestre de timp foarte bine delimitate. Acum există conexiune video, există posibilitatea de a comunica cu solul permanent, există posibilitatea de a comunica cu prietenii pe internet – în cadrul zborului nostru nu beneficiam de aşa ceva. Eu, atunci când aveam timp liber, mă plasam în faţa unuia dintre hublouri şi priveam pământul. Este foarte interesant să vezi ceea ce se petrece la nivelul solului, la nivelul unui continent întreg dintr-o singură privire, live, într-un timp real. Cred că m-aş reîntoarce în spaţiul cosmic măcar pentru a mai admira încă odată pământul de acolo, de sus.

 

Cât despre mese, acestea erau prestabilite, normale, singura diferită, fiind senzaţia de saţietate. Acolo mâncarea ajungea în stomac, dar plutea în interiorul lui, fără “să cadă” pe pereţi; la primele două mese, simţeam că mâncarea îmi rămânea în gât, înghiteam şi o simţeam tot acolo.

 

– Cum se acomodează corpul uman la lipsa de gravitaţie in spaţiu? In cât timp se face adaptarea la noua stare de imponderabilitate?

 

DP_antrenament– La început este superb, dar încetul cu încetul încep să apară modificări în organism, iar primele senzaţii de disconfort se simt cam după una-două ore de zbor. Lipsa gravitației duce la perturbarea funcţiilor normale ale organismului. În primul rând, se modifică circulaţia sangvină în spaţiul cosmic. Nu mai există presiunea hidrostatică, atracţia sângelui spre partea de jos a corpului, iar prin natura funcţionării lui el să fie uniform distribuit în organism aşa cum se întâmpla în condiţii normale, pentru orice om. Acolo, în cosmos, dispărând presiunea hidrostatică, organismul are o reacţie de pompare a sângelui în partea superioară a corpului, practic, de la mijloc în sus simţeai o suprapresiune, chiar dureri de cap, mucoasele erau inflamate, iar în partea de jos ajungeai să îti fie frig la picioare pentru că alimentarea cu sânge era deficitară. În momentul în care ajungi în această situaţie, organismul are o reacţie inversă la noi stimuli, caută să se adapteze la noile condiţii. Numai că, adaptarea nu se face imediat, se face în câteva zile, astfel încât abia în a treia, a patra zi de zbor cosmic am început să ne resimţim normal şi să avem senzaţia că totul este bine ca echilibru interior în corpul nostru. Dacă la început sângele îti venea în cap, aveai automat senzaţia că stai cu capul în jos. Deci orice poziţie aveai în interiorul navei cosmice, organismul nostru, creierul nostru ne transmitea informaţia că noi stăm cu capul în jos şi că toate celelalte obiecte sunt altfel distribuite în jurul nostru. Din ziua a treia de zbor cosmic aveam impresia că stăm orizontal, ca şi când am sta într-un pat, iar abia prin a patra, a cincea zi, am avut senzaţia că stăm în sfârşit vertical, în picioare, deci, sângele avea din nou o distribuţiei uniformă în organism, în condiţii de imponderabilitate. In imponderabilitate nu mai simţi greutatea capului având impresia că nu-l mai ai. Apar perturbaţii vestibulare, nu trebuie să te mişti foarte rapid că organismul, nemaiavând reacţia gravitaţiei, nu ştie exact spre ce te orientezi, care ar putea fi josul şi susul, care sus nu mai există, de fapt, în spaţiul cosmic. Apar o serie de senzaţii false, tocmai provocate de această lipsă a gravitaţiei. Apar modificări în structura osoasă, organismul nu își mai poartă propria greutate, coloana vertebrală se alungeşte puţin, ai dureri în coloana vertebrală. Există şi alte percepții mai speciale datorate radiaţiilor cosmice care, “lovind” retina și nervul optic, te fac să vezi cu ochii deschişi stele de diferite culori apărând și dispărând din fața ochilor. Toate aceste stări, cauzate de imponderabilitate, nu pot fi simulate la sol. Când revii pe Pământ toate aceste efecte se petrec în sens invers.

 

– Ceva întâmplări hazlii pe parcursul celor aproape 8 zile de imponderabilitate?

 

Într-una din după-amieze, într-o pauză fiind, şi destul de obosit, efectiv am închis ochii şi am adormit preţ de 10-15 minute. În condiţii de imponderabilitate, în poziţia de relaxare maximă a muşchilor, iei poziţia fătului. Colegii mi-au povestit ulterior că s-au jucat cu mine, împingându-mă uşor de la unul la altul (rade).

 

– Cum v-aţi readaptat la condiţile normale de pe Terra? Am înţeles, că după aterizare, tranziţia către greutatea normala este destul de durerosă?

 

– După adaptarea la imponderabilitate, readaptarea la condiţiile normale terestre constituie un efort şi mai mare pentru organism. Se consideră că organismul este complet readaptat terestru după tot atâta timp cât a durat zborul cosmic. Aşadar noi, abia după vreo 8 zile am fost complet readaptaţi la condiţiile Terrei. Prima reacţie după coborâre este de prăbuşire, muşchii nu te mai ascultă, aparatul vestibular este puternic perturbat şi cum întorceam puţin capul, aveam impresia că se răstoarnă Pământul cu noi. Incet, încet îți revii și organismul își amintește definitiv de condițiile de gravitație în care s-a nascut și a cescut până la zborul cosmic.

 

– Când credeţi ca un alt român va reuşi performanţa d-voastră?

 

Dumitru Prunariu si dr.Michael Simpson, International Space University's President– România poate da sute de cosmonauţi, important este să aibă cine să îi trimită în spaţiul cosmic. Marea problemă nu este că nu există candidaţi cosmonauţi, ci că există o mare criză de lansatoare în spaţiul cosmic. Naveta spaţială americană nu mai zboară. Toate navetele americane vor fi donate muzeelor, iar pentru un anumit număr de ani americanii vor zbura cu nave ruseşti Soyuz. În perioada în care am zburat eu, în 1981, nimeni nu s-ar fi gândit că din competiţia aceea acerbă din perioada Războiului Rece se va ajunge la o colaborare atât de dezvoltată încât americanii să îsi trimită oamenii în cosmos cu nave ruseşti. O altă ţară care are capacitatea de a trimite oameni în cosmos, şi a făcut-o începând cu 2003, este China, care are sisteme proprii. Pe 20 septembrie 2011 a lansat primul modul al unei staţii cosmice şi a anunţat că în 2020 va aduce primele mostre de sol lunar în regim automat şi pregăteşte un program spaţial de anvergură. Principala problemă care trebuie depășită când se convine asupra unui program spațial internațional este una politică şi apoi economică. Deci, România, pentru a selecţiona şi a trimite un nou cosmonaut în spaţiu are nevoie de o legătură foarte strânsă cu cine trimite în spaţiul cosmic şi de o colaborare economică şi ştiinţifică pentru a putea încadra acel cosmonaut într-un program. În momentul de faţă, nu vreau să fac alte comentarii legate de relaţiile noastre internaţionale, dar singura noastră şansă de a participa la o selecţie de cosmonauţi este în cadrul Agenţiei Spaţiale Europene unde, ca membri cu drepturi depline, avem dreptul de a participa. Aici, o ultimă fază de selecţie s-a încheiat în 2009. Din 8400 de candidaţi au fost aleşi şase, care urmează un curs de pregătire complet, specializări, apoi urmează să stea la coadă după alte detaşamente de cosmonauţi selectaţi anterior şi cosmonauţii care sunt deja cu experienţă, trimişi să efectueze experimente complexe. Aşadar, cei care au fost selectaţi în 2009 vor zbura în spaţiul cosmic după 12-15 ani. Dacă România va participă la o nouă fază de selecţie, aceasta ar putea fi peste trei, patru sau cinci ani. Nu s-a stabilit termenul deoarece rândul Europei de a avea un cosmonaut la bordul unui Soyuz nu vine prea des. Dacă, să zicem peste 4 ani va fi selecţionat un cosmonaut român, peste vreo 20 de ani ar avea şansa să zboare în spaţiu.

 

– După aproape 8 zile petrecute in spaţiu, viziunea d-voastră vis-a-vis de Planeta Terra a suferit ceva schimbări?

 

– Dimensiunea fizică a pământului o percepi uşor, o vezi, o măsori, este evidentă, dar în acelaşi timp conştientizezi că pământul este unic pentru omenire, conştientizezi faptul că acest pământ reprezintă unica sursă de viaţă pentru noi şi că omenirea ar trebui să se raporteze puţin altfel la pământ.

 

Poate că mulţi politicieni ar trebui să zboare în spaţiul cosmic pentru a lua decizii oportune, raţionale vizavi de problemele globului terestru. Probabil că multe neplăceri pe care le avem acum datorită perturbării unor procese terestre la nivel global, nu ar fi existat dacă oamenii ar fi înţeles ce reprezintă acest pământ pentru omenire şi ce se întâmplă cu el dacă îl afectăm în diferite zone.

 

Toate acestea reprezintă nişte precepte şi nişte raportări morale la pământ diferite faţă de cele concret fizice, observabile. Toti cosmonautii au inteles ce reprezinta acest pamant pentru noi si s-au intors mult mai responsabili si mai devotati unor activitati care sa constientizeze lumea asupra importantei protejarii globului terestru.

 

– Când credeţi ca omenirea va cuceri Planeta Marte? Când va fi posibilă o amarsizare?

 

– O oportunitate de amarsizare din punct de vedere al conjuncturii planetelor este in 2031. Nu ştiu dacă întreprinzătorii cosmici (guvernele in acest caz) vor fi pregătite să trimită oameni. Problema nu este tehnologia folosită, ci condiţiile cosmice cărora un echipaj uman ar trebui sa le faca faţa un timp atât de ăndelungat departe de câmpurile de protecţie terestre. Este vorba mai ales de nivelul de radiaţii interplanetar care este diferit de cel din preajma Terrei. Nu se riscă să trimiți oameni sănatoşi şi să-i aduci înapoi cu afecţiuni, irecuperabili poate. Se fac încă studii.

 

– Ştiu că aveţi doi baieţi. Vă moştenesc “microbul” cosmic?

 

DP, happy cu nepotii– Corect. Am doi fii. Cel mic (34 de ani) lucrează în domeniul relaţiilor publice și comunicării în cadrul unei companii private, cel mare (36 de ani) a moştenit microbul zborului şi după ce a fost sportiv, campion naţional la acrobaţie aeriană, comandant de aeroclub, apoi inspector de zbor în cadrul Autoritaţii Aeronautice Civile Romane, acum este pilot comercial, comandant în cadrul companiei TAROM.

 

– Planuri de viitor?

 

– Planuri de viitor? Sunt încă tânăr. Anul acesta împlinesc doar 61 de ani (râde).Voi continua activitatea cosmică, mai ales pe cea internaţională.

 

Vă mulţumesc foarte mult pentru acest interviu și vă doresc multă putere de muncă în continuare. Prin oameni ca d-voastră, România are numai de caştigat.

 

 

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors