Archive for the ‘Social’ Category

OALA CARE DĂ ÎN CLOCOT – cauză și efect

Posted by solariu On September - 4 - 2015

Africa de Nord si Orientul Mijlociu

Toată lumea comentează pe tema refugiaților din țările afectate de război. Politicienii, analiștii politici, jurnaliștii, clericii, militarii sau oamenii obișnuiți se întrec în a-și da cu părerea despre situația dramatică a acestora. Unii sunt pro și consideră că singurul vinovat pentru drama refugiaților este Occidentul corupt și lacom care i-a jefuit sistematic în țările lor și le-a furat pâinea de la gură acestor bieți neajutorați. Iar acest Occident are acum obligația să îi ia la el acasă pentru a-și repara greșelile. Tot occidentalii, în frunte cu SUA, Anglia și Franța sunt acuzați că au creat așa-numita Primăvară Arabă, care nici nu avea cum să aibă loc altfel. De ce? Pentru că, paradoxal, până mai ieri-alaltăieri, sub dictatorii lor simpatici și zglobii algerienii, marocanii, tunisienii, libienii, egiptenii, sirienii sau irakienii duceau o viață frumoasă, senină și lipsită de griji. Iar asta chit că Occidentul cel corupt îi jefuia de sute de ani și le fura totul, până și purcelul din bătătură.
Alți comentatori sunt contra și consideră că singurii vinovați pentru situația dezastruoasă din țările lor sunt chiar ei, acești refugiați, aceiași care jubilau și aplaudau când se prăbușeau turnurile gemene la New York sau când sute de oameni nevinovați erau uciși în atentatele teroriste la Madrid și Londra. Locuri unde ar emigra însă cu ochii închiși, chiar mâine dacă s-ar putea. Vina ar fi numai și numai a acestora pentru că după ce s-au văzut liberi au legitimat în fruntea lor niște niște barbari însetați de sânge care le-au gâdilat orgoliul religios și i-au dus cu zăhărelul până când le-au luat înapoi libertatea pe care de-abia o câștigaseră. O libertate cu care s-au trezit din senin și nu au știut ce să facă atunci cu ea.
Toți comentatorii iau în considerare factorii politici, economici și mai ales religioși. Dar nimeni nu a zăbovit puțin asupra unui alt factor, cel care – în opinia mea – a generat totul: factorul demografic.
La o simplă căutare pe net se poate vedea că în absolut toate aceste țări măcinate de războaie și de frământări interne populația a crescut de 3-4 ori în ultimii 60 de ani și asta în condiții vitrege, de conflicte interminabile soldate cu milioane de morți și cu zeci de milioane de refugiați. Un alt lucru care trebuie semnalat este că 75% din populația acestor țări o reprezintă tinerii sub 25 de ani. Personal, mi se pare evident ca atât foștii cât și actualii lideri ai acestor popoare nu au reușit și nu vor reuși niciodată să le aducă bunăstarea, lucru care va crea mereu nemulțumiri. Nici nu știu cum ar putea fi educată populația, cum s-ar putea crea locuri de muncă și cum s-ar putea ridica nivelul de trai spre exemplu într-un oraș cum ar fi Karachi din Pakistan, oraș care numai el are o populație cât două țări europene la un loc: Danemarca și Norvegia. De aceea, atât liderilor politici cât și liderilor religioși din zonele afectate le este mult mai la îndemână să dea mereu vina pe alții pentru neputințele lor: ba pe America, ba pe Europa, ba pe lumea creștină în general, ba pe siturile arheologice sau pe operele de artă din muzee. Care bineînțeles că trebuiesc distruse. Toate.

– Sorin Olariu –

demografie

Unde moare viitorul nostru

Posted by Stefan Strajer On August - 10 - 2015

Unde moare viitorul nostru

Autor: Oana Moraru

Educația românească este produsul unui sistem piramidal. Cel care ar trebui să fie vedeta – elevul – stă, de regulă, uitat și izolat, sub o scară plină de trepte cu importanță superioară. Profesorul, partenerul lui în principiu, poate fi găsit imediat deasupra lui, executând raportări permanente către cel puțin 6 alți despoți mai luminați: șeful de catedră, coordonatorul metodic, directorul adjunct, directorul plin, metodistul, inspectorul școlar.

Lanțul acesta uman, desfășurat pe verticală, modelează, de fapt, conștiințele supunerii și ale nevoii de a­l mulțumi, artificial, pe cel de mai sus. Și cel mai creativ sau bine intenționat profesor sfârșește absorbit de cultura de cancelarie, una a cinismului și a însingurării. Toți învață că un dosar plin de hârtii este mai apreciat decât munca propriu­zisă cu mintea și sufletul copiilor.

Aceștia din urmă, deși reprezintă rațiunea de a fi a întregii piramide, sunt mai mult materia primă care justifică existența celorlalți, a slujbelor și a încadrărilor. Despre copii se vorbește în școli mai mult ca despre materialul brut din hala unei topitorii – privit adesea ca o masă difuză, care necesită uniformizare sau turnare în forme identice sau regulate.

Deși de pe margine am început să strigăm tot mai mulți despre necesitatea declarării unor libertăți în școală – ale profesorilor în designul curricular, ale părinților în amestecul decizional, ale directorilor în managementul echipelor – realitatea este că, un construct bazat pe comandă­control, de sus în jos, nu are nicio cameră de rezonanță pentru niciun fel de libertate. El e conceput ca să paralizeze inițiative și să înghețe idei, forțându­le circuitul pe o bandă îngustă, de verificare executată malițios, cu oameni amețiți până la extaz de solemnitatea funcțiilor lor.

Mai pe scurt, copiii noștri locuiesc 5­6 ore pe zi într­o piramidă, la baza ei, fără ferestre prea generoase către lume, sub tensiunea și anxietățile oamenilor de deasupra lor, atenți la cât de bine dau ei în ochii celui care îl scrutează de la înălțimea postului imediat superior.

Nu mă înțelegeți greșit, mulți dintre profesorii copiilor noștri sunt oameni destoinici și inimoși, capabili uneori de sacrificii și dedicare dincolo de fișa postului. Chiar și aceștia au însă aerul omului de jos, care face lucruri frumoase mai mult în cultura ”underground” a școlii, adesea din timpul și buzunarul lui. Nu se poartă ca oameni liberi, n­au îndrăzneli avântate, nu comentează aberațiile formale pe care trebuie să le completeze în documentele de catedră, nu ies la vedere, nu se laudă și nici nu își fac vreun scop din a­i inspira și pe alții. Au aerul asuprit și radios al unui misionar în junglă. Marcați de mediocritatea de deasupra lor, nu pot fi lideri pentru copiii de la clasă, nu pot transmite vibrația învingătorului și nici mesajul pe care toți ar trebui să­l audă în școli de la profesorii lor, pe un ton credibil și răspicat – acela că ”poți ajunge oricât de departe, dacă îți dorești și lupți cu pasiune”.

Așa că despre schimbarea de programe, de formarea și reformarea omului de la catedră, de introducerea pedagogiilor inteligente și redefinirea managementului fiecărei școli putem să aberăm filozofic cât vrem; ce­i drept, dă bine pe net, în presă și la tv. Niciunul din mecanismele astea frumoase – circulate și testate deja în sute de variante validate în alte școli europene și de pe alte continente – n­or să își aprindă motorul și nici lumina vreunui far călăuzitor, până nu dăm jos piramida. Până nu ne redefinim modelele instituționale ale școlii, altfel decât cele din agricultura ceaușistă, în care, de la cel cu săpăliga­n mână și până sus, la registrele epocii de aur, toată lumea umfla raportările în cifre la hectar cu un zel înfricoșat, de la unul la altul, ca la leapșa.

Ne facem că ne dor rezultatele noastre la examenele naționale. În timpul anului școlar, niciun inspector școlar nu își raportează dezastrele: n­avem corijenți, nici repetenți, n­avem licee cu promovabilitate nici 2%, nici motive să ne reinventăm, să ne scuturăm și reciclăm, prin urmare, daține salariile, îngroșați dosarele,”toată lumea – ciocul mic, că e bine să fie bine pentru toată lumea.”

Cât timp păstrăm acest model de cultură decizională, nu facem altceva decât să injectăm serul paraliziei, mai departe, și copiilor noștri. Anii de școală sunt, dincolo de achizițiile cognitive, baza formării inteligenței emoționale și a mecanismelor sociale de colaborare, construire a stimei de sine, a rolului în grup și a vocii competente în fața unui public. Ce fel de modele au copiii noștri dacă toți oamenii care gravitează, ca presupuse exemple în jurul lor, sunt constrânși de frici, judecați după criterii nedrepte și așezați în ierarhii nemeritate? Poate școala noastră să producă lideri, oameni curajoși, asumați, integri și implicați? Poate pune în sufletul copiilor siguranță, atâta vreme cât mi-­e teama de momentul in care fetita mea va merge la scoala, peste 1 an: ­ daca o dau la o scoala privata, mi­e teama ca va face totul “perfect” (ca doar de la mine vin banii profesorilor), fara ca eu sa­i stiu adevaratul nivel ­ daca o dau la scoala de stat, va fi unformizata, redusa la tacere, probabil si umilita – ea, baietoasa cocotata si curioasa a mamei aveti internat la calarasi? (just kidding) fiecare adult din jurul lui este condiționat de reglementări și proceduri dincolo de orice intenție inovativă și inspirație profesională?

Școlile trebuie să învețe să își selecteze și construiască echipe. Managerii școlari, să le sprijine după criteriile de eficiență ale oricărei companii. Directorii trebuie să învețe să își culeagă datele care pot crește calitatea învățării strict în realitatea școlilor lor, nu după standarde enunțate uniform și nerealist pentru toată țara. Valoarea actului didactic trebuie reglementată de coordonatori de programe educaționale, de ateliere de lucru ale profesorilor, lăsate să conceapă de la o școală la alta variante de design curricular. Politicile curriculare trebuie să conțină cerințele minimale de bază, la nivel național, de la care, fiecare școală, în funcție de comunitatea care o sprijină, poate construi, dezvolta și adânci. Inspectoratele școlare ar trebui să arate mai mult ca niște cluburi ale profesorilor, ca refugii profesionale, unde pot găsi sprijin și îndrumare, nu ca organe de control și birouri pentru titulaturi de fotolii sau aranjamente de anticameră. Dinspre Minister trebuie să radieze cercetare, expertiză, parteneriate pentru valoare adăugată, nu încărcări de reguli și îndatoriri constrângătoare.

Școlile sunt simulatoare pentru dinamica socială de dincolo de porțile lor și mai mult de atât: sunt modele idealiste și umaniste ale comunităților: în ele ar trebui să vibreze spiritul democratic, schimbul de idei, ciocnirile de argumente, curentele de inspirație și circuitele flexibile ale colaborării. În ele ar trebui experimentate, deopotrivă, regulile și libertățile, gustat spiritul de aventură în cunoaștere și puterea progresivă a umanității de a face lucrurile mereu altfel. Copiilor noștri li se oferă, cultural vorbind, exact modelul invers al acestui ideal: ei cunosc, de mici, gustul inhibițiilor, stigmatul ierarhizărilor și practica etichetărilor. Învață să se replieze, să stea în rând, să vorbească doar dacă sunt invitați. Exact ca profesorii lor.

Nu e de mirare că nicio reformă nu merge în România. Orice model progresist are nevoie de spații deschise, pe orizontală, de libertăți căutate și eșecuri asumate. Aerul rarefiat și îngust al piramidei este și va rămâne un mormânt solemn, unde toate visele și promisiunile pentru viitor sunt moarte oricum.

Oana Moraru

Foto. Oana Moraru

Vulturul Ilie, personaj de carte

Posted by Stefan Strajer On June - 4 - 2015

Vulturul Ilie, personaj de carte

Autor: Carmen Marin (Buzău)

Cu ani în urmă, am auzit o poveste despre un vultur adus de un cioban, din vârfurile munţilor şi pe care îl puteai admira dacă drumurile tale treceau prin gara Buzău. Autoarea poveştii, doamna Maia Croitoru, aflată la o vârstă rezonabilă avusese ocazia să-l vadă de mai multe ori pe acest legendar vultur, care uitase piscurile munţilor şi se întovărăşise cu oamenii, furându-le din palmă câte o bucăţică de pâine, spre amuzamentul acestora. Vulturul „Ilie” a încântat pe locuitorii buzoieni între anii 1924 şi1942.

Numele de Ilie, probabil i-a fost dat de stăpânul său, adică cârciumarul din spatele gării care îl folosea ca „reclamă” pentru clienţii care îi treceau pragul. Ilie nu se limita doar cu spaţiul oferit de cârciumar, el era prezent şi pe acoperişul gării spre uimirea pasagerilor din trenurile care treceau prin gara Buzău sau pe deasupra pieţii, unde era răsplătit de măcelari cu puţină carne sau peşte, pentru că-i încânta cu prezenţa sa.

Era iubit şi de copii, chemându-l din înaltul cerului cu aceeaşi „momeală”, bucăţica de pâine. Vulturului Ilie nu-i placea decât acasă la Buzău, căci a fost vândut şi dus la Craiova, însă oltenii n-au avut ocazia să-l vadă prea mult, căci din momentul libertăţii el s-a întors tot aici, la el acasă, poposind în turla gării pentru a vedea dacă apare vreun accelerat sau un rapid. Cobora de pe acoperiş şi se ducea direct la vagonul restaurant, unde binenţeles, că era din nou răsplătit.

Vultur

Cu toate că fura câteodată şi câte un covrig din panerele celor care vindeau covrigi călătorilor sau ziarele erau împrăştiate de zborul lui Ilie, buzoienii îl iubeau pe acest şugubăţ vultur care parcă dintodeauna fusese aici.

Sfârşitul lui Ilie a fost tragic şi cel care a făcut ca vulturul Ilie să dispară din peisajul gării spre dezamăgirea locuitorilor acestui oraş, a fost un soldat neamţ. Câinele soldatului s-a repezit la Ilie, dar vulturul s-a repezit cu ciocul şi i-a spart ţeasta. În acel moment soldatul a scos pistolul şi l-a împuşcat pe vulturul care câştigase cu înfăţişarea dar şi cu comportamentul lui inimile buzoienilor. Ziarele vremii au relatat în paginile lor uciderea vulturului Ilie.

Poetul buzoian Bucur Chiriac i-a dedicat vulturului Ilie, un poem de poezie intitulat,, Ultimul zăgan’’numele acesta fiindu-i recomandat de căre Marin Sorescu, prieten al poetului buzoian.

„Mai de mult, într-o câmpie/ printre alte zburătoare,/ un vultur fără de seamăn,/ care se numea Ilie,/  vieţuia în bună pace/ în natalul meu Buzău./ Nu a fost un oarecare,/ ci o pavăză în zare,/ ba chiar  «pasăre-erou»./ N-auzisem pe la şcoală/ despre vulturii zăgani,/ dar ştiam că nea-mu-i mândru/ era «rege»-ntre vultani./ Neam ce se stingea alene/ de vechime şi urât;/ toţi înalţi, golaşi la gât/ şi pe cap cu multe pene:/ două ciufuri mari, sub cioc,/ şi stufoase, ca o iarbă/ de-i priveai,/ păreau că poartă/ o  invidiată barbă.“ (fragment din „Ultimul zăgan“, de Bucur Chiriac).

De crezut sau nu, vulturul Ilie a rămas în memoria locuitorilor acestui oraş ca un personaj drag, ce poate încânta prin simpla reproducere a amintirilor acelor ani, inimile şi celor mai tineri. Mărturisesc că pe mine m-a încântat povestea vulturului Ilie şi mi-a cucerit inima şi am încercat să duc povestea mai departe, îmbogăţind şi pe alţii cu legendarul vultur Ilie.

Wedding

Foto.Carmen Marin

 

 

 

 

 

 

Lyme Saloon

Posted by Stefan Strajer On March - 11 - 2015

Lyme Saloon

Autor: Monica Ligia Corleanca (Cincinnati, Ohio)

M-am întors de la doctorul de familie dezamăgită că n-a putut ghici de ce mă simt rău de câtva timp. Am decis pe loc sa merg la un medic naturopat, care mă salvase dintr-o cumpănă grea acum vreo 15 ani și după analizele cerute unui laborator specializat, el a conchis că… s-ar putea să fi contactat Lyme Disease. N-a mai fost timp de gândire ci de acțiune, așa că am intrat într-o avalanșă de tratamente naturale de curățare cu zeci de combinații de ierburi și injecții intravenoase cu ozon, peroxid de oxigen, vitamina C în doze crescânde, un atac brutal asupra bacteriilor care distrug colagenul din corp, la fel sistemul nervos, induc meningita, Parkinson, produc stări de epuizare totală până la moarte uneori. Eram o ignorantă la acest capitol, așa că am început un studiu serios despre boala puțin cunoscută provocată de vreo cinci bacterii periculoase, fiindă nu se știe încă mare lucru, iar testele de confirmare a bolii sunt controversate și nesigure. Între timp am aflat că s-au mai depistat alte câteva boli cumplite generate tot de ciudate bacterii sau viruși, Chukungunya, Burbon, Maesles, Ebola, transmise prin aer, atingere sau înțepături de orice insecte.

Lyme Disease este declarată epidemică în America

Ei, dar asta n-a fost nimic în comparație cu ceea ce a urmat în lunga mea aventură de peste cinci luni de tratamente în care a trebuit să stau țintuită într-un fotoliu larg, așteptând ore în șir pentru scurgerea lichidelor vindecătoare prin venele mele chinuite de zeci de înțepături. Nu mai pun la socoteală cei aproape o sută de kilometri dus-întors la clinica respectivă prin cel mai greu trafic pe highway 95 ce traversează America din Florida până în Canada. Cum n-aveam răbdare să citesc, n-am vrut să-mi omor ochii nici cu vreun lap top, că oricum aveam doar un braț disponibil, m-am întreținut privind și ascultând zilnic pe cei peste 10-12 pacienți așezați paralel de-alungul pereților descoperind o lume neștiută a oamenilor în suferință. Rareori închideam ochii să încerc o scurtă ieșire din prezentul devastator, având printre noi și câțiva pacienți cu cancer terminal. Priveam la vecinii mei din fotolii cu adâncă compasiune descifrând pe chipul fiecăruia expresii de făcut portrete bune; fiecare individ emana un alt univers. Frica morții, sau bucuria speranței schimbă trăsăturile omului, expresia ochilor, culoarea pielii, până la a-l face să devină un altul, așa cum ne spune Carolyn Miss în magistrala ei carte: Your biography is your biology.

Aveam să studiez multe fețe pe durata tratamentului, încercând să traduc frământările fiecăruia, iar din experința timpului petrecut acolo aveam să mă aleg și cu câteva prietenii. A fost un film psihologic trăit pe viu, precum într-un lagăr din care nu știi dacă mai ieși, sau cum ieși.

Intram dimineața în holul, care era și sală de așteptare pentru pacienți, deschideam ușa spre un alt hol bifurcat, unde pe stânga se afla salonul larg de tratamente cu vreo 12 fotolii rabatabile, distribuite de-a lungul pereților, în care se aflau permanent pacienți veniți la diferite curățiri cu injecții intravenoase utilizând ozon, peroxid de oxigen sau vitamina C, pentru cei cu Lyme Disease, alții   pentru cancer. În general, eram cam aceiași pacienți în camera largă numită de mine în gând Lyme Saloon, dar apăreau mereu alții cu diverse alte probleme. Un du-te vino zilnic cu zeci de oameni necunoscuți, uneori copii, majoritatea fugiți de indiferența și pastilele sintetice sau antibioticele bune de nimic, oferite de doctorii clasici, care și-au pierdut buna reputație de când nu mai fac nimic pentru a salva viețile oamenilor.

În primul fotoliu pe stânga camerei de tratamente o găseam zilnic pe Jamy, o fată tânără și foarte drăguță, care se trata pentru Lyme Disease, cancer și lupus, în același timp. Spre ea mi s-au îndreptat privirea și admirația pentru cât era de curajoasă în drama ei de necontestat. Era mamă a cinci copii care veneau pe rând să stea cu ea, fiindcă era din Michigan, cam cinci-șase ore de condus de orașul nostru. Închiriase un apartament aproape de clinica doctorului osteopat/naturopat, ca să scape de prețurile exorbitante ale hotelurilor și să-și mai poată face câte ceva proaspăt de mâncare. Se afla în tratament   de peste zece luni cu mari speranțe de vindecare. Cădea deseori în leșinuri lungi când săreau surorile s-o reanimeze cu butelii de oxigen, timp în care noi cei de față ne rugam pentru viața ei. Cred că am suferit pentru ea cu fiecare leșin din care nu mai speram să se ridice; toți priveam unul la alții încremeniți de spaimă.

Pe același rând de fotolii dinspre ferestrele salonului, alături de Jamy, apărea dimineața Lisa, o doamnă înaltă și suplă cu un chip trist, comunicând foarte puțin cu noi, stând mai tot timpul cu ochii în computerul ei portativ (tableta). Din când în când își ridica ochii din   tabletă, dacă ne auzea comentând despre noi tratamente, cărți, literatură   despre Lyme și orice altceva care ar fi putut să-i aline durerile de artrită. Purta pe față semnele unui om suferind și deprimat. Într-o zi ne-a spus că a trebuit să primească în apartamentul ei pe una din fiice cu doi copii foarte mici, fiindcă tatăl lor fusese arestat și dus la pușcărie pentru trafic de droguri. Ea trebuia să aibe în grijă copii în timp ce fiica era la slujbă, iar munca era mult prea exhaustivă pentru un om care muncise greu toată viața, măcar acum fiind timpul să fi fost liberă. La toată tragedia se adăugase prezența acestei boli parșive, care te face să te simți foarte obosit tot timpul, plus o artrită dureroasă care n-o lăsa să doarmă. Biata de ea mai trăia și cu spaima să nu iasă ginerele din pușcărie și să le fure copiii. Era o femeie educată și distinsă, fiica ei la fel, având o slujbă importantă la o companie mare, dar avusese ghinionul să întâlnească un bărbat care-i făcuse viața iad, pierduse casa din cauza drogurilor și toate aceste emoții erau preluate acum de mama Lisa. M-a înduioșat povestea ei, din care nu-i vedeam ieșire.

Eram, toți cei din Lyme Saloon, în continuă alertă, înfometați de orice noi informații despre această stranie boală care a cuprins tot continentul distrugînd ireversibil sistemul nervos, așa cum vedeam în fața noastră un inginer care ajunsese să tremure ca varga din cauza bacteriilor care-i provocaseră Parkinson.

Doctorul care ne trata nu era prea vorbăreț, nu ne spusese mai nimic despre această boală fiindcă nici el nu cred că știa exact cum să facă mai bine, când însăși testele de identificare a bacteriilor erau și sunt încă foarte ambigue. Primul pas era curățirea puternică a organismului, cu care începusem toți, combinată cu diverse amestecuri concentrate de ierburi care să elimine eventual bacteriile, monitorizat de rezultatele analizelor pentru sistemul imun.

Lângă Lisa mă așezam eu ca să stau cu spatele la fereastră, evitând lumina directă în ochi, așa că-i vedeam în fața mea pe cei așezați de-a lungul peretelui opus, fiecare cu durerile și povestea lui.

Gary, inginerul de software tremurând de Parkinson, privea către mine întrebând câte ceva din când în când. Se afla în tratamente pentru Lyme de un an, fără speranțe de recuperare, după părerea mea. Pe figura lui se așternuseră toate brazdele suferinței, însă mergea curajos înainte, fiindcă niciun alt tratament încercat nu-i ajutase. Vorbea incoerent din cauza tremuratului și-mi frângea inima citind în ochii lui disperarea că deseori nu era înțeles. Sănătatea lui se deteriorase mult din cauza bacteriilor care-i atacaseră sistemul nervos și se vedea pe el lipsa de interes măcar pentru o ținută decentă. Venea în picioarele goale purtând niște papuci de plajă din care i se vedeau unghiile murdare, pantaloni scurți destul de mototoliți, cămășile deteriorate.

Lângă Gary a apărut la un moment dat un bărbat frumos de vreo patruzeci de ani cu cancer de prostată. Colindase toate clinicile americane fără rezultate bune și acum se supunea unor tratamente naturiste diferite, mai ales oxigen hiperbaric în capsulă etanșă, regim ketogenic de mâncare și multe alte intervenții naturale pentru distrugerea tumorii. Era profesor de muzică, extrem de fin, taciturn, cufundat în durerea și frica necruțătoarei lui boli. Nu știam cum îl cheamă. A fost pacientul medicului nostru naturopat pentru un timp, apoi a dispărut din salon. Nu-i pot uita chipul palid cu ochii pătrunzători foarte albaștri și un păr ondulat negru; parcă venise din altă lume, absent, neavând nimic de împărțit cu ceilalți pacienți; așa a și dispărut într-o altă zi, fără să mai auzim de el.

Katty, era o nouă pacientă cu Lyme Disease, care a intrat într-o zi ca o vijelie aruncându-se într-un fotoliu liber, și-a scos computerul cu tot felul de fire și sârme, a pus telefonul direct în ureche, niște hârtii aruncate pe lap top, a chemat asistenta să-i pună injecția intravenoasă în braț și a început lucrul ca un octopus. Era uluitor cum se distribuia în diferite conversații la telefon, controla în același timp hârtiile, crispată și nervoasă, mima câte un zâmbet forțat, care-i scotea în evidență riduri multe și mărunte, mai bea niște apă, scotea un sandwich din sacul aruncat pe podea, continuându-și activitatea cu precizia unui robot setat la viteza maximă. Nu cred să fi avut mai mult de 48 ani, dar când își schimonosea fața în falsul zâmbet din timpul conversațiilor, părea de 70. Schimba câteva măști în grimasele concetrate pentru rezolvarea tranzacțiilor pe care le făcea, eu bănuind că vindea diverse produse pe internet. Stând exact vis-a-vis de mine, o priveam cu milă pentru disperarea cu care trebuia să-și facă treaba. Bănuiesc că a simțit cum o urmăream, un octopus în acțiune, că la un moment dat ne-a explicat cum trebuie să-și scoată salariul, deci nu avea timp de schimbat o vorbă cu noi. Ne-a spus mai târziu că avea acasă doi câini pe care trebuie să-i plimbe zilnic și un prieten cu care locuia; se mutase de puțin timp din North Carolina după un divorț devastator, care se cam întrezărea prin nervozitatea ei. Se oprea să ne asculte sau solicite numai când auzea că noi vorbim despre regimuri de mâncare, ierburi noi recomandate sau articole citite recent despre rezultatele tratamentelor unor pacienți cu aceeași boală. Părea un om răvășit de suferințe, dar curajoasă și tenace în lupta cu boala. Trebuie să mă scap de nenorocirea asta, spunea deseori, când se instala în fotoliu.

De câteva ori a venit în Lyme Saloon un alt pacient care ne-a impresionat pe toți: era înalt și bine făcut, ca o sculptură de Phidias cu chip de Christ, pământiu la piele și măcinat de o boală grea. S-a așezat într-un fotoliu din fața mea, a venit asistenta să-i pună legătura intravenoasă și imediat a căzut într-un leșin sau somn, doborât de oboseală. Arăta ca un sfânt răpus, împăcat cu soarta. Soția lui s-a așezat în fotoliul alăturat lui, când am întrebat-o de ce suferă. El a auzit și cu un imens efort de energie mi-a spus: „cancer terminal”. M-a spintecat ca o sabie răspunsul lui, am tresărit începând să-l încurajez spunându-i că am văzut mulți pacienți cu cancer terminal vindecați chiar în acel centru de tratamente, dar el se scufundase din nou în acea domoală plecare din prezent, căzându-i capul pe o parte; n-a mai avut putere să răspundă, iar soția l-a deschis la cămașă să-mi arate o umflătură cât o minge de ping-pong pe piept, undeva pe drepta, spre gât. Mi-a spus că mai are una cam la fel deasupra stomacului, dar n-am mai întrebat cu ce formă de cancer lupta acest măreț gladiator. Am fost extrem de mișcată de prestanța acestui bărbat lovit de necruțătoarea boală a secolului. L-am mai văzut de câteva ori după care cred că a renunțat să mai vină locuind foarte departe, sau n-a mai putut suporta transportul sau… îl părăsise viața. Multă vreme ne-am tot întrebat cu toții ce să se fi întâmplat cu acel pacient, cercetând la oficiul centrului cu nursele la lucru, însă nimeni nu aflase ceva despre necunoscutul a cărui prezență ne marcase pe toți. Și acesta era un sacrificat pe altarul bolilor acestui secol, un pacient fără nume, înmulțind însă numărul nefericițior loviți de umbra morții.

Pe fotoliul vecin cu al lui Gary a apărut într-o altă zi Larry, un bărbat trecut bine de șaptezeci de ani, pe care-l găseam mereu jovial, deși fusese diagnosticat cu cancer de pancreas și trimis acasă de medicii clasici; ne spunea că în urma tratamentului la acest centru naturist se simte foarte bine și de unde nu putea să se ridice din pat, acum își săpase grădina, era plin de energie, iar testele arătau foarte încurajatoare. Se pare că la acest om lucrase mult și atitudinea lui pozitivă, n-a acceptat să fie trimis acasă ca să moară. Purta o lumină pe chipul său îmbătrânit, dar vesel. Își deschidea computerul și se juca pe internet căutând orice ca să-i treacă timpul. Când venea sora să-i pună legatura pentru intravenoase se bucura de parcă i se aducea un tort de ciocolată. Noi, cei cu Lyme, ne minunam că avem în fața noastră asemenea model de forță, îl admiram sperând că ne va ajuta și pe noi în lupta pentru distrugerea bacteriilor ucigașe.

Pe același rând cu Larry se așeza Tamara, care alegea invariabil același fotoliu, chiar lângă deschiderea de intrare în salon, apucându-se să lucreze la computer. Când ne-am mai împrietenit ne-a spus că era arhitectă, dar lucra ca freelance în advertising. Figură inteligentă de om capabil și dedicat, care trebuia să-și facă serviciul chiar în suferințele de ore lungi de așteptare ca blestematele lichide să-i picure prin vene. Chipul ei era marcat de câteva riduri de expresie, plăcută, fără a fi „frumoasă, mereu proaspătă și optimistă. “Acesta este sacul meu norocos” spunea ea de cum intra pe ușă, lăsând jos bagajul umplut cu diverse lucruri, ca să-și instaleze comod computerul pe genunchi, având doar o mână liberă pentru operat mouse-ul. Mi-a plăcut de ea din prima clipă și i-am spus de unde-i vine numele, fiindcă îl pronunța cu un accent nepotrivit, crezând că are origini rusești; povestea reginei Tamar a Gruziei și a poetului Șota Rustaveli care îi închinase poemul „Viteazul în piele de tigru”. Legenda spunea că regina Tamar fusese o femeie frumoasă, deșteaptă și curajoasă ca un bărbat, luptând pentru apărarea teritoriilor țării ei, motiv pentru care a rămas iubită și neuitată în istoria gruzinilor de-alungul a opt secole. Am văzut-o pe Tamara noastră impresionată de poveste, mai ales că-i spusesem că numele i se potrivește de minune. Când o vedeam cum   se aruncă pe computer, apoi la telefon, manipulând conversații cu o voce controlat calmă cu diferiți clienți, dând apoi instrucțiuni celor doi copii ai ei, stabilind cu soțul unde, ce și cum să rezolve în ziua respectivă, mă complexa. Când mi-a mai spus că mai are acasă, în Indiana, trei cai, doi măgari, doi câini mari și un motan, pe lângă copii, am privit-o încremenită: foarte capabilă, eficientă și harnică. N-aș fi fost în stare să manipulez atâtea operații pe minut, să-mi fi plătit toți banii de pe lume! Memoria ei distributivă, lucrul concentrat în acel loc unde toți vorbeau creând un zgomot de fond destul de puțin îmbietor, plus durerile și presiunea de la intravenoase; credeam că privesc un fel de om–robotizat care nu era afectat de nimic când este pus „în priză”. Extrem de sensibilă în acelaşi timp, săritoare mereu gata să ajute cu ceva, interesată fiind de situația fiecărui pacient prezent în salonul nostrum de suferințe..

După atâtea luni petrecute împreună în fotoliile de surghiun s-a legat între noi o amiciție neobișnuită, devenisem atașați cumva unii de alții, precum într-o familie cu copii vitregi. Suferința unește. Ne făceam confesiuni, ne schimbam rețete de mâncare, articole recente despre teste și tratamente pentru Lyme, adrese de internet și telefoane, ne îngrijoram când unul dintre cei așteptați nu apăruse dimineața, așa încât spre sfârșitul lungii noastre aventuri medicinale ne-am propus să ne mai vedem, măcar odată pe lună, la o cafenea din oraș ca să schimbăm opinii și să aflăm noutăți despre evoluția bolii fiecăruia. Devenisem un fel de mic social club fără să ne dăm seama.

Meditând eu la grupul întâlnit la acel Healing Center am tresărit dintr-odată gândind că toți pacienții veneau din oraș; nu văzusem unul venit de la țară, unde l-ar fi putut mușca mult mai ușor vreo căpușă purtătoare de bacterii Lyme, înțepa un țânțar infectat, vreo viespe, sau păianjeni. Atunci cum să ne fi nimerit aceste scârboase insecte numai pe noi, cei locuind în oraș?? Ceva nu suna în regulă în logica mea și m-am apucat de căutat asiduu literatură legată de Lyme, bolnavi și medici care au întâmpinat aceleași greutăți în dezlegarea misterul bolilor generate de bacterii răspândite prin mușcătura sau ințepătura diverselor orătănii. Așa am aflat dintr-un articol al unui medic care se tratase el însuși vreo cinci ani de Lyme, că bacteriile și virușii aflați pe continentul nostru fuseseră „scăpate” din niște experimente militare.

Foarte interesant, mi-am zis!

Am sunat în România ca să aflu că acolo nu au semnalat nici un caz de Lyme încă. Am contactat prieteni medici din Franța și Germania, care mi-au confirmat că știau despre această boală, dar nu avuseseră multe cazuri, deci nu stabiliseră un anume protocol de tratament, adică nu erau alarmați de pericolul unei epidemii; foloseau ceva antibiotice și cam atât. În Danemarca nu călătoriseră nici căpușele, nici țânțarii, nici viespile, nici păianjeni purtători de bacterii; prietenul meu de familie, doctor cu mulți ani de experiență, nu întâlnise asemenea cazuri.

Din nou stupoare fiindcă în America avem declarată prezența bolii numită Lyme Disease de peste douăzeci și cinci de ani… Concluzia era clară: această boală a fost răspândită cu ajutorul insectelor inoculate în laboratoare speciale, sau oricăror alte creaturi ce pot veni în contact cu omul. Suntem așadar victimele unor atacuri perfide de care nu ne putem feri fiindcă țânțarii, muștele, căpușele, păsările sălbatece, căprioarele, roiesc în toate parcurile și pădurile unde ne ducem să ne recreăm și chiar în afara acestora. Toate aceste căpușe, păianjeni, țânțari există pe pământ de milioane de ani fără a fi fost periculoase fiindcă ar fi fost purtătoare de bacterii sau viruși. Am înțeles cu mare tristețe că viața noastră a devenit o luptă permanentă împotriva hranei otrăvite cu tot felul de chimicale, a legumelor și fructelor modificate genetic, a poluării aeriene (chemtrial) și terestre, a poluării cu zgomote infernale de muzică metalică (“cratițomană”, ar fi spus Mircea Crișan), claxoane de mașini, sirene de salvări și mașini de pompieri, dar cel mai rău al bombardării minților noastre cu informații false care să ne inducă sentimentul de teamă.

În ultimă înstanță ne este violat spiritul!

Ca să fim loviți tot mai rău ni se trimit acum bacterii și viruși pentru care nu există tratamente, deci motive de a se începe noi cercetări de către companiile farmaceutice au cheltuit sume exorbitante; Big Pharma pretextând că se preocupă de salvarea vieților noastre. De acum înainte va trebui să trăim la întâmplare și la voia celor care experimentează pe noi orice metode pentru a ne scurta viețile, după ce ne-au folosit, apărându-le în schimb pe ale lor.

Foto.Monica-Corleanca

Foto. Monica Ligia Corleanca

Mărtișor, 2015

Vindecându-i pe ceilalți te vindeci de fapt pe tine

Posted by Stefan Strajer On March - 11 - 2015

Vindecându-i pe ceilalți te vindeci de fapt pe tine

 Autor: Oana Rotariu

Era înaintea Paștelui, o obișnuită vântoasă zi de primăvară.

Părul îmi crescuse doar puțin și încă nu mă încumetam să mă lipsesc de baticul legat șmecherește pe o parte.

Am ajuns în fața clădirii pe care scria Institutul Oncologic Ion Chiricuță. Era o clădire imensă, de cam noua etaje – nu știu exact câte, fiindcă niciodată nu mi-a venit ideea isteață să le număr, dar nu-mi pare rău.

În fața spitalului o parcare nu foarte mare flanca un părculeț cu două rondouri de flori și ceva copăcei.

M-a impresionat imensitatea spitalului. Un fior rece mi-a trecut pe șira spinării și stomacul mi s-a ridicat până în gât.

Cu toate astea, am decis să nu mă las copleșită de această instituție, cel puțin nu înainte de a intra.

Până la urmă nu-i decât un alt spital, unul din acele locuri unde unii oameni învață să traiască, alții să moară, dar toți, fără excepție, învață să se roage cu adevărat.

Mai există și o altă categorie de oameni, pentru care clădirea adăpostește doar un loc de muncă, la fel ca oricare altul, mai ingrat sau mai puțin ingrat, mai bine sau mai prost plătit.

Am intrat.

Aveam o treabă de făcut, nu-mi puteam permite luxul de a-mi lăsa mintea să umble pe coclauri sau să mă las influențată de dramele pe care ea știa să mi le furnizeze .

M-am dus la recepție și ca de obicei, am zâmbit. O doamnă drăguță m-a ghidat către cabinetul doamnei doctor. Era la etajul trei.

Am urcat.

Acolo m-a întâmpinat o mare de oameni. Erau cel putin două trei sute de suflete. Îmi venea să mă întorc și să fug.

NU! Nu era cazul să mă las copleșită de emoții tocmai atunci când mai aveam puțin și se încheia corvoada tratamentului.

Începusem să repet la nesfârșit în gând ”Toți sunt bine. Toți sunt la fel ca mine și sunt bine.”

Am parcurs cu greu holul la capătul căruia trebuia să ajung. În fața mea mai așteptau vreo câteva persoane.

A mers repede. N-am stat decât vreo oră și mi-am auzit numele strigat. Doamna doctor era o femeie frumoasă, care atunci când zâmbea două gropițe îi împodobeau adorabil obrajii.

Mi-a explicat în ce constă procedura de simulare, ce presupune ea și care era tratamentul, în continuare.

Apoi m-a ghidat cu multă amabilitate oferindu-mi relații despre cum să ajung la cabinetul unde avea să aibă loc acea procedură.

Am ajuns la camera indicată. Lângă mine mai așteptau două persoane. Una a intrat. Cealaltă, o doamnă foarte volubilă care purta perucă, aștepta impacientată pe cineva.

Nimic neobișnuit. În această instituție peruca e la modă și fiecare povestește cu lux de amănunte despre boala prin care e nevoit să treacă.

Dinspre ușa de la intrare, am observat cum se apropie de mine o femeie abătută, cu privirile țintuite în podea.

Mi-a atras atenția părul blond cenușiu, lung până la umeri – atipic de lung pentru spitalul în care eram.

În stânga mea era un scaun neocupat.

S-a uitat la mine și m-a întrebat dacă se poate așeza. Zâmbind i-am răspuns că da, fiindcă era liber.

Avea o privire pierdută, de animal rănit.

Simțeam o compasiune infinită față de această ființă – îmi părea că eu sunt oarecum mai brează. Dumnezeu știe dacă chiar așa și era.

Am intrat în vorbă. Mi-a spus că e din Râmnicu Vâlcea, că a fost operată de cancer la sân și că a venit pentru măsurătorile premergătoare radioterapiei, adică pentru vestita simulare – exact ca și mine.

I-am spus că eu sunt din Suceava și că mă aflu acolo din aceleași pricini.

I-am întins mâna și m-am prezentat. Ea a făcut la fel și mi-a zâmbit.

Ce frumoși suntem noi oamenii când zâmbim!

Păcat că nu conștientizăm lucrul acesta de fiecare dată! Păcat că nu putem zâmbi în orice circumstanță a vieții!

Am servit apoi amabilități, adică am povestit fiecare despre stadiul tumorii și tratamentul efectuat.

Când ne-a auzit vorbind despre regim alimentar, doamna cu perucă ne-a mărturisit că ea venise pentru internare și că e cu oala de sarmale după ea.

A mai adăugat că deși a fost diagnosticată într-un stadiu terminal al bolii, după trei ani e încă în viață pe când nu știu ce colegă de salon, diagnosticată într-un stadiu incipient și care a ținut regim riguros, a trecut de mai bine de un an la cele sfinte.

Astfel de povești care-ți ridică părul de pe tine le auzi prin toate ungherele spitalului. Cred că parte din ele sunt adânc memorate și întipărite până și-n pereții clădirii.

Din fericire, a apărut soțul dumneaei și doamna a fost nevoită să plece la salon.

Privind retrospectiv îmi dau seama că viața e ca o scenă uriașă. Fiecare dintre noi are anumite roluri de jucat, anumite replici de spus…

Doamna cu peruca și-a spus rolul și a ieșit de pe scen, lansând exact replica adecvată pentru a ghida în direcția potrivită discuția mea cu doamna din Vâlcea, acea ființă încrâncenată pe care mă străduiam să o fac să mai zâmbească încă o dată.

I-am turuit verzi și uscate: despre importanța parțială a regimului alimentar, despre cât e de important să fim pozitivi, despre încredere, despre Dumnezeu.

Nu știu dacă ați băgat de seamă dar, în general, noi oamenii povestim lucruri pe care avem nevoie să le auzim mai întâi și înainte de toate noi înșine și mai apoi interlocutorul nostru.

Orice discuție între două persoane are reverberații la ambele capete, la ambii receptori.

Discuția s-a încheiat atunci când doamna a fost chemată înăuntru.

A ieșit după vreo douăzeci de minute și a plecat grăbită.

Am fost poftită și eu și am făcut la fel.

Rezultatele simulărilor urmau a fi analizate de medic, apoi duse la fizicieni care aveau menirea de a calcula cu precizie și a determina felul particulelor, a substanțelor, timpul, unghiurile și pozițiile în care trebuia să fi așezat pentru a fi bombardat cu acele particule, așa încât tratamentul să aibă maximum de efect, iar organismul să fie minimum de afectat.

După ce toate acestea au fost făcute, după câteva săptămâni am fost în sfârșit poftită să parcurg și radioterapia. În acest sens am fost nevoită să stau la Cluj-Napoca pentru aproape șase săptămâni.

M-am dus la Institutul Oncologic la ora indicată. M-am așezat răbdătoare la rând, obișnuită să zâmbesc tuturor încrâncenaților de la coadă.

Zâmbeam pentru că așa sunt eu, zâmbeam pentru a mă încuraja, pentru a mă îmbărbăta, pentru a minimiza grozăvia situațiilor prin care treceam… zâmbeam de frică…

Lângă mine, surprinzător, a apărut și doamna de la Vâlcea și am fost chemate să intrăm în cabinet amândouă deodată.

Nimic nu e întâmplător în viață. Existența decise că aveam nevoie una de cealaltă.

Ni s-a explicat ce și cum aveam de făcut.

Am ieșit din cabinet și i-am propus să ne tutuim. I-am spus că eu mă numesc Oana, ea mi-a spus că se numește Mihaela.

Mihaela Gavrilescu 1

Foto.Mihaela Gavrilescu

În religia noastră acest nume este asociat cu cel al arhanghelului bunelor vestiri și are originea în ebraică înseamnând ”asemenea lui Dumnezeu”.

I-am mărturisit că am în viața mea o sumedenie de oameni care poartă acest nume, dar e binevenită să se alăture și ea marelui grup de Mihaele și Mihai care mă înconjoară.

A râs cu poftă iar eu m-am bucurat enorm.

În acea zi mi-am propus să-i aduc acelui om frumos, definitiv, zâmbetul înapoi, pe chip.

Câteodată, ca să te poți vindeca, Dumnezeu îți trimite în cale oameni de care să ai grijă.

Și așa te învață lepădarea de sine și-i dă voie iubirii aproapelui să capete sens și noimă în viața ta.

Iar așa înveți să-ți vindeci existența iubind și oferind, necondiționat și dezinteresat, … iubire.

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Oana Rotariu

(Oana Rotariu, Colaborator de suflet la ”Curentul Internațional”)

Războiul epigramistului cu lumea – autor Liviu Comşia

Posted by solariu On March - 8 - 2015

epigrame

A scrie epigrame nu-i deloc un lucru uşor. Este, poate, genul literar cel mai pretenţios. Şi unul care presupune calităţi intelectuale şi literare nenumărate. În primul rând, să fii un fin observator al firii omeneşti şi al lumii sale, să ai simţul umorului, să iubeşti nespus de mult oamenii, să ai putere de sinteză, să fii ironic fără a eşua în vulgaritate, să exprimi maximum de sens în minimum de cuvinte, şi câte alte asemenea însuşiri!
Lumea întreagă e scena pe care se desfăşoară acest spectacol al cuvântului încărcat cu tensiune şi semnificaţie maxime, pregătit pentru a corecta fiinţa umană şi pentru a însănătoşi lumea din jur. Pericolul moralismului e la fel de mare, însă; acolo unde încetează sugestia încărcată de spiritul ironic şi satiric se sfârşeşte şi cuvântul tămăduitor.
Cum socialismul, de pildă, s-a considerat o lume perfectă, epigrama a fost exilată din literatură. Sau, în cel mai bun caz, convertită înspre defectele generale ale omului care şi el devenise nou şi multilateral. Reîntoarcerea epigramei acasă, în cuvântul ei dintotdeauna, ca armă eficientă împotriva răului din noi şi dintre noi, s-a produs triumfal, Fiindcă omul a rămas acea fiinţă imperfectă, fascinantă şi imprevizibilă care mereu încearcă să se autodepăşească, care tinde spre perfecţiune, ca măsuri ale unei fiinţe ideale. Printre floretiştii aceştia se află, desigur, epigramiştii care şi-au reluat locul în cultura română contemporană.
Ne-a oferit prilejul de-a spune aceste cuvinte antologia numită simplu „Epigrame” (Ed.Anamarol, Bucureşti, 2007) de Sorin Olariu, cu o copertă a cunoscutului umorist Ştefan Popa Popas. Avem de-a face, prin urmare, cu o selecţie de autor, catrenele fiind aşezate în patru cicluri, din patru volume: „Glume noi din diaspora pe-nţelesul tuturora” (Ed. Marineasa, Timişoara, 2006, cu o copertă de Cristi Vecerdea-Criv); „Cartea-i mică dar furnic㔠(Ed. Marineasa, Timişoara, 2003, coperta de Ştefan Popa Popas, prefaţă de George Corbu); „Urzici pentru mari şi mici” (Ed. Tibiscum, Uzdin, Serbia, 2001, coperta Ciprian Stanciu-Spic, prefaţă de George Corbu); „Vând epigrame şi catrene la standarde europene”, (volum în pregătire, cu o prefaţă de Sorin Olariu). Ca orice antologie de autor, şi aceasta este supusă unui subiectivism hotărâtor: aşa s-a închegat imagine lumii în comentariul epigramistic al lui Sorin Olariu. Cum anume? Haideţi să cercetăm împreună.
Nu ştiu dacă autorul a voit, prin aşezarea ciclurilor scrise în timp, să ne sugereze evoluţia gândirii sale critice despre lume şi viaţă. Dar simt că a dorit să ne conducă prin acest fantastic tărâm unde toate dezertările de la legile firii, ale naturii şi ale moralei oamenilor sunt puse la zid. Este o declaraţie de război pentru întregirea fiinţei umane pe care dl. Sorin Olariu îl duce necruţător. Nu cred, mă grăbesc să spun, să fi existat vreun aspect al existenţei umane care să-i fie străin. Dar, tot aici trebuie adăugat, că privirea critică se desfăşoară fără patimă, fără ură; se simte de departe adierea puterii de-a înţelege şi-a iubi fiinţa umană în chiar imperfecţiunea sa. În acest tablou, îşi găseşte locul chiar şi autoportretul: „Prieteni dragi, băgaţi de seamă:/ Deşi vă scriu din altă ţară,/ Încerc s-arăt că-n epigramă/ Eu n-am rămas pe dinafară!” Si: „Am să vă spun acum cinstit/ De ce din ţară-am emigrat:/ N-aveam o sursă de venit/ Şi-am prin o sursă de plecat”. Şi încă: „Sunt intelectual sau ţăran din Banat?” Răspunsul: „La-ntrebarea cu venin,/ Vă răspund aşa. deschis:/ Eu… Olariu Sorin,/ Sunt ce sunt şi mi-s ce mi-s”.
Acum, după ce am descoperit călăuza să ne continuăm drumul prin lumea care este odată privită în ansamblul ei şi apoi pe domenii sau, cu un cuvânt mai potrivit, pe inconsecvenţele ei pe care le usucă dintr-o lovitură de… cuvânt. Iată, în primul caz: „Urmează tainica poruncă/ Ce nu cunoaşte frontiere: / Decât cocoaşă de la muncă,/ Mai bine burtă de la bere”. În al doilea despre femei: „Ne-om aminti de bunătatea/ Acestui dulce îngeraş,/ C-a fost odată jumătatea/ A… jumătate din oraş”. Sau: „Dumnezeu, creând femeia,/ S-a fentat peste măsură:/ Nu a-nzestrat-o, vorba-ceea,/ Şi cu un plasture pe gură”; despre sex: „S-a făcut mai nou un studiu/ Care m-a lăsat perplex:/ Astăzi, dacă vrei preludiu’/ Îl mai afli doar în DEX”; despre guvernanţi: „Măgarul, dacă vrei să ştii,/ E patruped interesant/ Ca făce-atâtea măgării…/ Aproape cât un guvernant”. Sau „Guvernanţii explică reforma”: „Cu voci suave, cristaline,/ Ne-o spune aşa, ca între fraţi:/ Priviţi reforma foarte bine,/ Că alta nu mai apucaţi!…”; despre personalităţi: „Nu-i deloc bogat Năstase,/Bombo n-are şapte case!../ Ba vă spun şi nu m-ascund:/ E de-a dreptul … rupt în fund!” Şi: „Lui Antonie Iorgovan, părintele Constituţiei”: „De umeri în zadar ridic/ Şi nu găsesc soluţie:/ Cum poate fi aşa voinic/ Dar slab de… constituţie”; Pamelei Anderson. „Sânii ei cu formă plină/ M-au convins că nici măcar/ AirBag-ul de la maşină/ Nu-i mai este necesar.” Apoi, înregistrarea atentă, cu un umor temperat a evenimentelor politice şi sociale care bântuie lumea românească şi planeta. Iată: „Aleşii noştri fac prostii/ Şi-atâta sar de-o vreme calul,/ Încât nici Marx n-ar investi/ În ţara asta… Capitalul”. Sau: „Vin ortacii!… I-am văzut/ Printre căşti şi printre scuturi;/ Au ieşit acum din şut/ Ca să ia Guvernu-n… şuturi”. Sau: „Românul nostru, plin de zel,/ Întoarce faţa spre Apus:/ Mai bine Varză de Bruxelles/ Decât Salată a la Russe!!!” Sau: „Se încinge bătălia,/ Dar un lucru este cert:/ În Irak, Democraţia/ E luată… în deşert” Sau: „Zice-un moş mânat de boală/ Şi de ani…vreo sută zece:/ – Încălzirea cea globală/ Cred c-o să mă lase rece!”
Aşadar, ochiul atent şi mintea lucidă ale d-lui Sorin Olariu nu lasă nimic la întâmplare. Critica sa, aşezată în unghiuri diferite, surprinzătoare, scoate la iveală învăţămintele de urmat. Morala este inclusă, explicită, un zâmbet doare mai mult decât o lacrimă. Umorul ţine sub control întregul sistem românesc mereu ameninţat de paradoxurile fundamentale la e existenţei noastre. Dl. Sorin Olariu le parcurge cu eleganţă şi tandreţe, cu inteligenţă critică. Nimic din ceea ce-i omenesc nu-i este străin, dar nici nu acceptă necondiţionat această cunoaştere în profunzime a firii omeneşti. O descoperă cu încântare, ne-o înfăţişează cu calmul celui care ştie că imperfecţiunea are forţa de-a deveni perfecţiune din momentul în care a fost descoperit cuvântul.

Liviu Comşia

Părintele de la Cluj

Posted by Gabriela Petcu On March - 20 - 2014

oana rotariu (2)

Mai demult, pe vremea cât am stat la Cluj pentru radioterapie, prietena la care am locuit o vreme, pe nume Elena, m-a rugat s-o însoțesc până la o biserică unde slujea un părinte tare aproape sufletului ei.
Avea ea un of la inimioară și voia să se confeseze acelui părinte, față de care avea un respect deosebit. O ajutase să treacă peste perioada chimioterapiei, care-i dăduse în afară de cumplitele grețuri și slăbiciuni de tot felul și un soi de deprimare și mari bătăi de cap și de suflet. Așadar căpătase o încredere extraordinară în harul lui.
Elena este o persoană cu un suflet deosebit, dar care nu a avut șansa unei educații primite de acasă și nici a unui cămin călduros în timpul copilăriei ei. Părinții, s-au pierdut de tineri și a fost nevoită să aibă grijă și de frații și surorile ei mai mici, deci se poate spune cu mâna pe inimă că nu a dus-o chiar pe roze.

Bineînțeles că am însoțit-o. Am ajuns acolo la sfârșitul liturghiei. Părintele, un tip cam la treizeci, treizeci și ceva de ani, părea deschis și destupat la minte.
S-a bucurat tare să o vadă pe Elena. Ea i-a povestit între patru ochi baiul pentru care vroia să-l vadă. Apoi m-a prezentat și pe mine ca fiind o foarte bună prietenă de-a ei, de la Suceava, aflată cam în aceeași situație cu ea și pe care o găzduiește pe perioada radioterapiei.
Părintele a simțit nevoia unei clarificări la care să fiu și eu părtașă și a spus cam așa:
– Uite Elena cam cum stă treaba: Dumnezeu e părintele nostru și noi suntem copiii lui. Dacă noi nu ascultăm, Dumnezeu ne ceartă și ne dă câte o încercare mai mică. Dacă noi tot nu ascultăm, Dumnezeu ridică vocea la noi și ne dă câte o încercare mai mare. Și dacă noi tot suntem îndărătnici și nu vrem să ascultăm, Dumnezeu ne bate și ne pedepsește, uneori cu o boală ca asta.
I-am zâmbit cu iubire părintelui și l-am rugat să nu se supere pe mine, dar vreau să-l contrazic. I-am spus parcă, cam așa:
– Vă rog frumos să nu vă supărați pe mine și să-mi dați voie să vă contrazic!
De când am aflat de această boală m-am tot întrebat cum oare Dumnezeu care e mare și bun îngăduie așa ceva și am ajuns la o concluzie.
Haideți să pornim de la aceeași premisă și anume că Dumnezeu e Tatăl nostru și noi suntem copiii lui. Și pentru ca să înțelegem un pic mai bine hai să facem o analogie la felul în care mă comport eu ca părinte.
Sunt mamă și am un copil. Îmi trimit copilul la școală și-i spun: ”Dragul mamei, uite, există două drumuri pe care poți ajunge până la școală. Unul este drept și lipsit de pericole și te sfătuiesc să-l alegi pe ăsta. Celălalt e plin de suișuri, de coborâșuri, de fel și fel de pericole și tentații, dar se poate ajunge și pe acolo la școală.”
Apoi las copilul să plece la școală și-mi văd de treburile mele. Copilul ce face? Pleacă la școală. Alege inițial drumul bun, dar după un timp, fie de plictiseală, fie din curiozitate, poate îndemnat de altcineva sau mai știu eu din ce alt considerent o ia pe celălalt drum.
Se impiedică, cade, își rupe o mână, un picior, îi curge sânge.
Care e condiția ca eu, părintele lui să-l fac bine? Să ia legătura cu mine, să se întoarcă cumva și să-mi spună: ”Mamă, iartă-mă! Știu că am greșit. Știu că mi-ai spus să nu merg pe drumul ăla, pentru că s-ar putea să nu-mi fie bine. Acum te rog iartă-mă și ajută-mă!”
Ce fac eu părintele lui, care-l iubesc din toată inima? Îl iert, îl oblojesc și fac în așa fel încât să-l vindec.
Așadar Dumnezeu nu ne dă boală, El doar ne scoate din boală.
Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru, dreptul de a alege singuri pentru noi.
Boala ne-o facem noi cu alegerile noastre proaste, cu fricile noastre izvorâte din credință puțină, frici fără o bază reală, care știu să urzească tot felul de filmulețe de groază, ce încep să ruleze la un moment dat defectuos din căpușoarele noastre.
Ceea ce mi-ati spus dumneavoastră, părinte, extrapolat la povestioara mea, s-ar putea traduce cam așa: eu îi prezint copilului opțiunile, după care îl las să plece la școală și pornesc pe urmele lui. Constat că a făcut un pas mai în laterală și-mi notez, apoi alt pas considerat nelalocul lui și iar mi-l notez. În final observ că a luat-o pe drumul greșit, mă duc la el îi rup o mână, un picior, apoi îmi scot un briceac și-l crestez frumos ca să-l doară și să curgă sânge.
După aceea îi spun:”Vezi, asta e pedeapsa care ți-am dat-o pentru că nu m-ai ascultat.” El își cere iertare și eu, în imensa-mi generozitate decid să-l fac bine și tot eu scot din buzunar ac, ață, atele și-l oblojesc și repar.
Parcă nu se potrivesc toate aceste imagini între ele părinte, nu credeți?
La care părintele mă ia de mână și privind-o pe Elena îi spune:
– Elena, Dumnezeu te iubește și ți-a trimis în calea ta un înger.
Apoi se întoarce către mine și-mi spune:
-Vaaaaai, doamnă. Dar ce frumos povestiți! Mai stați la Cluj, că aș mai vrea să povestesc cu dumneavoastră?
M-au trecut fiori pe șira spinării, m-am aplecat și am sărutat mâna părintelui și i-am mulțumit.

Din păcate n-am mai povestit cu el nici până atunci și nici de-atunci încoace. Dumnezeu știe de ce…

 

Oana ROTARIU

Suceava

Catârul – fabulă politică

Posted by solariu On March - 11 - 2014

catarul

☺☺☺☺☺☺☺

Pe vremuri, la o fermă bogată şi frumoasă,
Trăia printre-animale şi un catâr de “rasă”.
Şi se muncea acolo într-un continuu flux,
Doar el, catârul nostru era şomer de lux.

De-aceea chiar stăpânul, nemaiavând răbdare,
Îl trase deoparte şi ţi-l luă cam tare:
-Aşa nu se mai poate, m-a apucat oftica,
Tu doar mănânci fâneţea şi nu produci nimica.

Ia uite la Mărţuică, bătrânul nostru bou
Cum trage toata ziua, în plug, ca un erou.
Sau uite la Joiana cea care zi şi noapte
Ne dă la toată lumea găleţi întregi cu lapte.

Găinile de-asemeni se screm şi una două
Ne pricopsesc deodată cu zeci şi zeci de ouă.
Chiar şi cocoşul nostru acela pintenat
Ne cântă dimineaţa să ne sculăm din pat.

Ori harnicul de Murgu, prea blândul nostru cal
Ce trage la căruţă, la vale şi la deal.
De-aceea-ţi spun cu riscul de a părea cam snob
Că-i musai azi în fermă să-ţi iei şi tu un job.

Ai două variante, de mult au fost gândite,
În două posturi cheie, puţin cam diferite.
Să tragi şareta nouă ce-o vezi lângă hambar,
Sau peste animale, să fii parlamentar.

-Stăpâne, rog mă iartă, ţi-o spun doar amical:
Sunt doar catâr, n-am trupul puternic ca un cal.
Iar varianta-a doua… să fiu parlamentar,
Doar vezi destul de bine că nu sunt chiar… măgar.

– Sorin Olariu –

GLUME NOI DIN DIASPORA PE-NŢELESUL TUTURORA

Posted by solariu On December - 31 - 2013

Sorin Olariu

MULŢUMESC DIN INIMĂ PARTIDULUI

Şoim al Patriei ţi-am fost
Şi te pup cu mult alean,
Că mi-ai dat arìpi şi-un rost
… Ca să zbor peste Ocean!

PARADOX ROMÂNESC

Când românii sunt pe-afară
Se topesc din dor de ţară,
Iar ’năuntru se usucă:
Se topesc din dor de ducă!

TINERETUL, VIITORUL ŢĂRII

Se-aşteaptă de la tineret
Să schimbe ţara-n mod concret,
Iar tineretul, ca urmări,
O schimbă, dar pe alte ţări.

INTEROGATORIU

M-au dus aseară la Chestură
C-am scris umor cu ceva tentă
Şi-atât de mult mă descusură
C-abia mă coase-o asistentă.

DIVORŢ AMIABIL

Să divorţăm civilizat
Că doar niciunul nu-i mai breaz:
Tu nu mă suferi când sunt beat,
Eu nu te sufăr când sunt treaz!

EPI-FABULĂ MIORITICĂ

Ţara noastră, de-o cutreieri,
Nu-i nici mare, nu-i nici mică,
Dar conţine-atâţia greieri
Că de-a dreptul te furnică!

GASTRONOMIE GEOPOLITICĂ

Românul nostru, plin de zel,
Se-ntoarce astăzi spre Apus:
Mai bine Varză de Bruxelles
Decât Salată a la Russe!

SFAT PĂRINTESC

De-ai să-nveţi, copile, carte,
Ai s-ajungi şi tu departe
Şi-o să ai atunci de toate…
În Canada sau în State!

NE PLEACĂ DOCTORII

Ne pleacă doctorii din ţară
Iar statul are ca pretenţii
Să ia, urgent, cu ei, afară,
Şi bolile şi pacienţii!…

IARBA VERDE DE ACASĂ

Iarba verde de acasă
Oare ţi-o mai da fiori
Când alergi cu limba scoasă
După nişte… verzişori?

Autor Sorin Olariu

ATHOSUL NEAMULUI MEU (1)

Posted by Gabriela Petcu On December - 5 - 2013

STEFAN-Bruno wbBruno ŞTEFAN

 

Nu mai ţin minte când l-am auzit prima oară pe bunicul meu vorbind despre Athos, dar ştiu că, mic fiind, îmi povestea când venea la noi despre evenimentele din război la care a participat şi despre călătoria lui la Athos şi le lega de fiecare dată ca şi când ar fi fost firească trecerea de la povestea cu încercuirea ruşilor de la Cotul Donului la cea cu întâlnirea lui cu călugărul Dometie Trihenea pe Sfântul Munte.

 

Bunicul Gheorghe Dafinoiu obişnuia să vină la noi acasă în Bucureşti în fiecare an de două ori: de Paşti şi de Crăciun, iar noi mergeam la el în fiecare vară în comuna Zăvoia din judeţul Brăila. Îmi plăcea să dorm cu el căci îmi spunea multe poveşti şi avea un talent narativ cum n-am mai întâlnit la nimeni până acum. Se însufleţea când începea să vorbească şi orice îmi povestea se încheia cu câte o pildă spusă lui de un călugăr sau un pustnic de pe Athos. Ţin minte câteva discuţii cu el din vremea când eram copil:

– Şi chiar nu te-au văzut ruşii că erai în copac şi au trecut pe sub tine fără să se uite nici unul în sus?

– Să ştii că aşa a fost, nu te mint. Ei nu m-au văzut pentru că m-am suit noaptea în copac să văd mai bine poziţiile lor şi să transmit batalionului nostru mişcările de trupe, că eram telegrafist. Dar ruşii au pornit atacul când se crăpa de ziuă şi atât de repede s-au mişcat, că ai noştri n-au putut să fugă prea departe. I-au luat ca din oală şi i-au măcelărit pe toţi. Unii s-au aruncat în apă, dar n-au ajuns prea departe. N-au luat nici măcar un prizonier şi n-au lăsat pe nici unul să scape. Şi eu vedeam de sus toată operaţiunea.

– Şi nu ţi-a fost frică?

– Ba bine că nu! Stăteam pe o cracă sus, unde era frunzişul mai des şi mă rugam Maicii Domnului să mă scape. Şi atunci i-am promis că dacă ies viu şi nevătămat din acel război o să fac un pelerinaj la Athos şi o să devin robul ei toată viaţa mea.

– Dar nu te-au văzut când te-ai dat jos din copac?

– Păi am stat 2 zile şi 2 nopţi acolo aproape nemişcat, până frontul s-a mutat spre vest. Apoi m-am târât în spatele ruşilor până la Odessa, unde am stat ascuns şi am transmis mesaje în ţară. Iar mai târziu, când ruşii au intrat în România şi regele a întors armele împotriva nemţilor, am mers alături de ei până în munţii Tatra, în Cehoslovacia şi mai departe, până-n Germania. Dar acolo ruşii au vrut să fie ei cuceritorii şi ne-au lăsat pe noi în spatele lor, aşa că ne-am întors spre ţară. Iar eu am cotit-o spre Grecia şi am mers pe jos două săptămâni până am ajuns pe Athos.

– Şi nu te-a atacat nimeni? Nu era război pe unde treceai? Şi nu erau tâlhari?

– Ba da, dar mergeam mai mult seara şi noaptea şi ocoleam oraşele. Prin satele prin care am trecut toţi mă simpatizau, căci eram îmbrăcat în uniforma armatei române şi românii erau eroi pentru toţi, căci luptaseră curajos pe toate fronturile şi dăduseră mulţi martiri.

 

– Ai mers tot drumul singur, tataie, până la Athos?

– Nu tot drumul, că la ieşirea din Serbia am întâlnit un călugăr care mergea şi el pe munte. Îl trimisese un episcop să ducă acolo nişte cărţi şi avea căruţa plină de cărţi. Când mergeam pe jos pe lângă căruţă, el îmi citea în limba lui din câte-o carte, dar eu nu înţelegeam nimic. Abia când începea să cânte Psalmul 50 al lui David începeam să înţeleg şi eu câteva cuvinte. Să ştii că muzica bizantină se cântă la fel şi în rusă şi în sârbească sau bulgărească ori româneşte de o mie şi ceva de ani. Începea el un psalm sau un acatist în limba lui şi eu îl îngânam în limba mea, pricepând aşa câteva cuvinte sârbeşti şi el câteva cuvinte româneşti. Până la Athos ajunsesem să ne înţelegem de minune – ba trei cuvinte de-ale lui, două de-ale mele, trei ruseşti şi două nemţeşti şi mai ales prin semne, că nevoile se exprimă la fel în orice limbă. Dar să ştii că toată călătoria alături de el a fost ca o pregătire pentru ceea ce urma să se întâmple pe Sfântul Munte, căci înainte de a pătrunde acolo m-a spovedit, intrând în grădina Maicii Domnului curat, fără păcate nespuse.

– Şi cum e grădina acolo, tataie, ca o livadă de la munte de la noi?

– Nu e ca o livadă de la noi, că aici sunt pomi fructiferi şi acolo sunt doar măslini şi rar câte un lămâi sau un portocal. Terenul e sterp, arid şi doar în jurul mânăstirilor se mai cultivă câte ceva. Dar peste tot am simţit o mireasmă plăcută, căci în tot muntele sunt îngropaţi sfinţi părinţi care s-au nevoit acolo.

La fiecare întâlnire cu el ascultam cu şi mai mult interes amintirile lui despre Athos şi în mintea mea se contura din ce în ce mai clar imaginea unui loc ciudat, populat de oameni neobişnuiţi, de sfinţi şi de îngeri, în mijlocul cărora trona Maica Domnului ca o împărăteasă permanent prezentă şi atentă cu cei care o slujeau.

 

– Şi cum tataie, chiar ai văzut-o pe Maica Domnului?

– Cum te văd şi cum mă vezi. Eram în port şi am văzut pe o stâncă o femeie care scria ceva într-un registru mare. M-am dus spre ea foarte mirat să văd o femeie acolo, că ştiam că nu au voie să calce femeile în Sfântul Munte. Când m-am apropiat de ea şi-a ridicat privirea spre mine şi mi-a zis: „Te aşteptam mai demult Gheorghe să vii aici, căci mi-ai promis”.

– Ţi-a vorbit chiar în limba română?

– Da, în română. Şi când s-a ridicat în picioare avea o ţinută de împărăteasă, că am ştiut imediat că e Fecioara Maria. Mă privea ca o Stăpână, cu nişte ochi atât de pătrunzători, că m-a cuprins ruşinea şi n-am ştiut ce să-i spun. ”Am nevoie de ajutorul tău Gheorghe – a continuat Ea. Duşmanii Fiului Meu s-au aliat şi ai văzut ce prăpăd au făcut în Rusia şi Ucraina. Dar asta este nimic prin comparaţie cu ceea ce o să urmeze în restul lumii. Nu lăsa să se stingă flacăra credinţei”.

– Aiureli băiete, să nu-l crezi pe bunică-tu! – îl auzeam pe tata din camera cealaltă. Cum să se întâlnească el cu Maica Domnului, că Ea a murit acum două mii de ani?

– Ba aşa e cum îţi spun – se oţărî tataia, că viaţa e veşnică şi Maica Domnului fiind mai presus de îngeri şi heruvimi nu a murit şi poate să se arate oricând oamenilor. Şi s-a arătat de multe ori unora în toţi aceşti două mii de ani.

– Da` de unde! – pufni tata cu ironie. Au adus călugării ăia de-acolo o femeie care le iese în cale naivilor ce vin pe Athos şi le spune tot felul de banalităţi, iar ei rămân toată viaţa cu credinţa că s-au întâlnit cu mama lui Hristos.

 

Tata nu era prea credincios de fel. Deşi botezat ortodox, fusese crescut sub influenţa unor evrei din neam şi ajunsese să creadă doar în Dumnezeu, nu şi în Hristos. Nu nega că Iisus ar fi existat şi că s-ar fi manifestat în vremea împăratului Tiberiu, dar nu credea că El este veşnic, sau că viaţa oamenilor e veşnică; pentru el doar Dumnezeu era veşnic. Lua în răspăr credinţa mamei şi a tatălui ei, dar nu cu răutate că-i iubea pe amândoi. Însă îi plăcea să îi contrazică, să-i pună să găsească argumente, că pentru el raţiunea trebuia convinsă, nu inima. Odată l-am văzut pe tata că s-a îndoit de el, dar n-a durat prea multe zile. Era un jucător împătimit la loto şi în fiecare săptămână juca câte o variantă, dar foarte rar s-a întâmplat să câştige şi atunci doar sume mici. Spunea mereu că e ghinionist la loto, dar norocos în dragoste.

– Nu există ghinion, ci doar necredinţă – i-a răspuns bunicul. Roagă-te o oră cu mine la icoana pe care mi-a dat-o Maica Domnului şi o să trăieşti curând o minune.

El n-a crezut, dar sătul poate de atâtea pierderi la loto a acceptat să îngenunchieze lângă tataia şi să se roage împreună cu el. Tataia era foarte grav, foarte pătruns de solemnitatea momentului şi se ruga vorbind rar şi apăsat, ca tata să spună după el rugăciunea. Lui îi venea să râdă, la început îl maimuţărea, apoi doar îl îngâna, ca pe urmă să intre şi el în aceiaşi stare gravă, serioasă. Începuse să se înroşească şi când a început să cânte ”Cuvine-se cu adevărat” faţa lui s-a transfigurat iar privirea i-a devenit mai pătrunzătoare şi mai vie ca niciodată. Când au terminat rugăciunile tata a încercat să revină la starea iniţială, dar n-a mai reuşit. A spus doar cu jumătate de gură:

– Să vedem ce minune o să mi se întâmple curând dacă m-am rugat atât de mult.

În noaptea aia tata a visat nişte numere la loto. S-a sculat şi le-a notat, iar a doua zi le-a trecut pe biletul loteriei în ordinea visată şi după câteva zile biletul lui a ieşit câştigător. În casă era bucurie mare, părinţii şi noi copiii ne făceam planuri cum să cheltuim suma.

– Acum crezi? – l-a întrebat tataia serios.

– Nu a fost decât întâmplarea. Şi alte dăţi am visat anumite numere la loto, dar nu le-am notat sau le-am jucat doar pe unele.

Dar parcă vocea tatălui nu mai era convingătoare. Tataia câştigase bătălia. Şi ca să-şi pecetluiască victoria, i-a spus pe un ton poruncitor:

– Să dai copiii la muzică. Să le iei pian şi viori să înveţe să cânte muzică adevărată!

 

Iar zilele următoare au mers amândoi să vadă ce pian aveau unii oameni de vânzare. S-au oprit la un pian mare de concert, fabricat la Viena în 1806, ce aparţinea unui compozitor care urma să plece din ţară. Opt oameni s-au chinuit să-l urce pe scări până la etajul 4, iar când l-au băgat în sufragerie ocupa jumătate din cameră. A trebuit să rearanjeze tot apartamentul, înghesuind o parte mobilier în celelalte camere. Când au terminat s-au pus amândoi să cânte la pian, deşi nu ştiau o iotă cum se cântă.

 

Zdrăngăneau cu veselie clapele până au venit vecinii să le spună să facă linişte.

Toată vara tataia a stat cu noi în Bucureşti, căutând profesor să ne înveţe să cântăm. S-a oprit la un tânăr de 27 de ani, care a acceptat să vină la noi acasă să ne dea lecţii. Ne treceau fiorii când îl ascultam cum cânta şi ne uitam încântaţi unii la alţii. Tataia îl punea să cânte muzică bizantină iar el cânta din gură şi pe noi ne punea să facem corul. Profesorul Vasile Rogoz s-a împrietenit rapid cu toţi, iar în apartament aveau loc adevărate spectacole muzicale, ce se încheiau seara târziu, la un pahar de vorbă. Mai mulţi vecini veneau să-l asculte şi unii intrau în formaţie căci ştiau să cânte ba la vioară, ba la flaut ori la alte instrumente. Profesorul ştia să creeze atmosferă, trecând de la Bach la Mozart şi apoi la muzică uşoară cu atâta naturaleţe că nimeni nu simţea cum trece timpul.

 

Deşi locuiam într-un bloc în care stăteau mulţi ingineri chimişti ce lucrau cu Elena Ceauşescu la institutul pe care-l conducea şi ne temeam că vor face sesizări la Securitate şi la Partid, am văzut rapid că vecinii erau dornici să asculte şi altceva decât muzica oficială, iar în discuţii se arătau mai religioşi decât tata. Apartamentul nostru devenise locul în care unii preferau să-şi petreacă după-amiezile şi serile. După 2-3 ore de cântat se aşezau cu toţi în jurul pianului, care se transforma rapid în masă, scoteau din sacoşe ce aduceau de-acasă şi începeau discuţii înflăcărate despre literatură, despre politică, despre chimie, despre religie sau despre cine-mai-ştie-ce le mai trecea prin cap, iar discuţiile se întindeau uneori până după miezul nopţii. Tataia le povestea despre călătoria lui pe Athos, despre călugării şi pustnicii pe care i-a întâlnit şi toţi îl ascultau cu interes, căci vorbea despre o lume magică, învăluită în mister, iar unii îşi imaginau (aşa cum ne-au spus pe urmă) că vor ajunge şi ei acolo când se vor deschide graniţele şi se vor întâlni şi ei cu Maica Domnului. Bine-nţeles că pentru unele femei discuţiile stârneau invidie:

– Şi noi de ce nu avem voie să intrăm în Sfântul Munte? De ce nu e egalitate? Nu e drept să fim discriminate. Vrem şi noi s-o vedem pe Maica Domnului.

– Nu e voie pentru că Ea a hotărât aşa, ca Athosul să devină o şcoală de sfinţi – spunea tataia. Ea a ales acel loc ca bărbaţii care fac legământul fecioriei să înveţe să devină atleţi ai lui Hristos şi să lupte pentru a menţine credinţa în ortodoxia noastră. Pentru femei sunt mânăstirile de maici aici în ţară.

 

Vecinii de la etajul 8 aveau un băiat Andrei care era de vârsta mea şi care urma să intre în clasa întâi la aceiaşi şcoală cu mine. Andrei se lipise de tataia şi îi sorbea fiecare vorbă. Toţi vecinii îl plăceau pe tataia, căci le băgase Athosul în suflet şi în jurul imaginii lor înflăcărate despre Muntele Sfânt se structura partea cea mai bună a fiinţei lor. Dar Andrei era cel mai captivat dintre toţi. Când eram singuri nu mai voia să ne jucăm cu macaraua şi basculanta adusă de tatăl lui din Bulgaria, aşa cum ne jucam înainte, ci voia să ne jucăm de-a călugării şi pustnicii.

– Acum tu eşti stareţul Dometie şi eu sunt pustnicul Vichentie – făcea el regulile unui nou joc. Eu vin de sus, din vârful Athonului la tine la mânăstire să mă spovedesc. Şi tu mă aştepţi pe scăunel, cu patrafirul pregătit – uite, fularul ăsta e patrafirul, pune-l după gât şi lasă-l să atârne. Binecuvântează părinte – zic eu, iar tu faci semnul crucii de-asupra capului meu şi îmi dai icoana să o sărut. Şi eu mă pun în genunchi şi încep să-ţi spun toate secretele mele.

 

Tataia se băga şi el în joc cu noi şi ne mai spunea câte o întâmplare:

– Uite ce mi-a zis odată cuviosul Dometie. Că dracul nu e ceva impersonal, ca o energie negativă, ci e ceva cât se poate de concret; el este un înger care a devenit rău. El e foarte deştept, că e de la facerea lumii şi a văzut mulţi oameni, de-aia e o fiinţă superioară oamenilor din punct de vedere spiritual. Cunoaşte toate tipurile de oameni, toate caracterele şi toate apucăturile, că a văzut atâtea de la întemeierea lumii şi a avut milioane de experienţe, iar oamenii nu pot să-l biruiască singuri. De-aia trebuie să aibă duhovnic, ca să-i elibereze de păcate şi să-i îndrepte pentru a nu mai face altele. Oamenii trebuie să înveţe să lupte cu ispitele, că altfel nu au cum să se mântuiască. Duhovnicul îi ajută pe oameni să-l găsească pe Dumnezeu şi atunci când îl găsesc nu au altă bucurie mai mare vreodată în viaţă. Dar cum îi ajută duhovnicul? Nu pedepsindu-i pentru păcate, ci încurajându-i pe calea sfinţeniei. E simplu să-i pedepsească dându-le canoane, dar mai greu este să-i ridice din păcat. Iar lupta spirituală cu dracu e foarte grea. Ia să vedem cum vă luptaţi voi cu ispitele pe care le trimite el?

 

Amândoi eram în încurcătură şi ne gândeam o vreme cum să-l păcălim pe diavol, cu ochii rătăcind prin cameră ca să găsim diverse obiecte pe care să le introducem în joc în lupta cu el. Pe neaşteptate lui Andrei i-a mijit un zâmbet ştrengar, a luat chitara şi a început să-i ciupească corzile, chipurile inventând o melodie bisericească, în timp ce eu trebuia să spun continuu: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

– Da` la urma urmei să-l ia dracu pe diavol, că el fuge de rugăciuni şi de tămâie. Hai să ardem o hârtie să zicem că e tămâie ca el să fugă de lângă noi.

– Tu ai să fii un bun călugăr Andrei – i-a spus bunicul sărutându-l pe frunte.

Iar el era în culmea fericirii şi în imaginaţia lui bogată se vedea asemeni pustnicilor care, cu puterea nemărginită a credinţei în Hristos, înmuiau stâncile pe care îngenunchiau să se roage şi le transformau în perne moi.

 

Multă vreme Andrei şi cu mine am fost stăpâniţi de fascinaţia Athosului, de vechimea lui şi de minunile care se petreceau acolo. După ce ne întorceam de la şcoala de muzică ori de la şcoala generală, ne retrăgeam în părculeţul din spatele blocului, unde construisem din cartoane şi din scânduri o mică mânăstire în stil athonit, aşa cum ne desenase tataia ceea ce văzuse acolo. Iar noi o împodobeam cu icoane desenate de noi, pe care deseori le schimbam, căci ni se părea că nu reuşeam să redăm întocmai chipurile sfinţilor. Aşa s-a născut în noi pasiunea pentru pictură şi părinţii lui preparau adesea culori la institutul de chimie unde lucrau, cu uleiuri speciale, care să nu permită deteriorarea picturilor odată cu trecerea timpului. La insistenţele lui, mama ne-a cusut la maşină nişte straie monahale, din fuste negre mai vechi, pe care nu le mai purta. Ne strângeam la mijloc cu centura de pionier, dar curând am aruncat-o, căci nu se potrivea paftaua cu stema socialistă cu hainele sfinte pe care le îmbrăcam şi am înlocuit-o cu un cordon negru de la o draperie, care avea mici ciucuri la capăt.

 

Sigur, nu toată ziua ne jucam de-a sfinţii. Mai des mergeam în parcul Drumul Taberei şi ne dădeam în leagăne sau ne plimbam cu barca, decât mergeam în părculeţul de lângă bloc unde aveam mânăstirea noastră secretă adăpostită de nişte copăcei mici şi de glicine care se întindeau între ei ca un acoperiş. Dar jocurile astea au lăsat urme adânci în viaţa şi destinul nostru. În familie relaţia cu părinţii şi surorile a devenit mai profundă, mai trainică, mai întortochiat legată cu fire durabile făcute din rugăciuni, din gesturi de smerenie, din înţelegerea celuilalt fără prea multe cuvinte, fără certuri şi tensiuni inutile. Şi în adâncul acestor relaţii lumina Athosul, învăluit de legendele bunicului meu şi de cântecele profesorului Vasile. Or aceste legende şi cântece au hrănit sufletele vecinilor de bloc chiar şi atunci când regimul comunist a devenit mai opresiv.

 

La parterul blocului era o alimentară care stătea goală mare parte a zilei, neavând de vânzare decât creveţi şi conserve de peşte. Dar, în anumite momente ale unor zile venea câte o maşină cu marfă: fie cu pui, fie cu carne de porc, cu unt, lapte, zahăr sau făină – alimente rare în acele vremuri. Cum vedeau maşina de la depărtare oamenii făceau instinctiv coadă în spatele blocului, chiar fără să cunoască ce marfă urma să fie scoasă la vânzare. Se adunau nu doar vecinii din blocurile din jur, ci şi oamenii din staţiile de tramvai şi autobuz ori alţii aflaţi atunci în trecere. Când îmbulzeala era mai mare şi unii încercau să facă reguli, să dea bonuri de ordine, să organizeze coada pe 3 sau 4 rânduri, veneau ca din senin câteva zeci de ţigani şi se băgau în faţă, se împingeau în oameni jefuindu-i, tăindu-le genţile sau buzunarele cu lama, ameninţându-i pe cei guralivi cu cuţitul. Miliţia nu reuşea niciodată să-i potolească şi mulţi credeau că tocmai miliţia i-a adus la coadă, ca să-i umilească pe cumpărători.

 

Şi atunci când haosul era mai mare şi părea imposibil ca cineva să pună ordine, Andrei şi cu mine ne băgam în ascunzătoare, îmbrăcam tunicile negre şi ieşeam cântând ”Fii lacrimilor tale”. Vecinii de pe scară ne ţineau isonul şi dintr-o dată se făcea linişte şi oamenii se jenau chiar să mai fîşâie sacoşele. Miliţienii şi ţiganii se uitau la noi uimiţi, iar noi îi luam unul câte unul pe anarhişti şi-i băgam în rând, fiecare la locul lui, în ordinea sosirii. Şi cât ţinea vânzarea produselor – maximum o oră, căci niciodată nu aduceau marfă pe săturate – zeci de glasuri se porneau şi cântau ”Psalmul 50”, ori ”Hristos a înviat din morţi” ori colinde – în funcţie de sezon. Mulţi nu ştiau versurile şi ne îngânau sau fredonau melodiile, dar până la căderea comunismului mai toţi vecinii au învăţat pe din-afară psalmii 23, 50 şi 102, pricesne şi cântece bisericeşti. Iar atunci când Andrei începea să cânte acatistul ”Slava Lui Dumnezeu pentru toate” – e drept doar de vreo 3 ori în decurs de 10 ani şi niciodată cântat până la capăt – miliţienii şi ţiganii erau primii care se puneau în genunchi pe caldarâm şi lacrimile le curgeau pe obraji.

 

Ţin minte că prin 1984, când ne făcusem mai mari şi nu mai eram sfinţişorii cartierului iar vocile începuse să ni se îngroaşe devenind mai grave, după ce Andrei a cântat acatistul ”Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului” mai mulţi vecini s-au trezit la uşă cu un tigan care-i ruga să-l ierte că i-a furat, înapoindu-le diverse bunuri sustrase în ultima vreme. Atât de mult fusese impresionat de trăirea duhovnicească a oamenilor de la coadă, încât hotărâse să nu mai fure niciodată în viaţă.

————————————————————————–

( Va urma)

 

Bruno ŞTEFAN

2013

————————————————–

ŞTEFAN Bruno, Născut la 17 ianuarie 1969, la Galaţi. A absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, în 1993. Doctor în sociologie, Universitatea din Bucureşti, 2005. Sociolog, cadru didactic (lector) la Universitatea „Politehnica” Bucuresti, preşedintele Fundaţiei „Biroul de Cercetări Sociale” (BCS). A coordonat numeroase sondaje de opinie in cadrul Centrului Independent de Studii Sociale şi Sondaje aparţinând de Grupul pentru Dialog Social, calitate care îi certifică experienţa celor peste două sute de cercetări psiho-sociologice intreprinse în domenii din cele mai diverse. Cea mai reprezentativă publicaţie: „Mediul penitenciar românesc”, Editura Institutul European, 2006. Cel mai important proiect profesional: „Sondarea lunară a opiniei publice naţionale”. (George Roca, Rexlibris Media Group)

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors