Archive for the ‘Social’ Category

Jurnal londonez (2)

Posted by Stefan Strajer On August - 18 - 2011

Jurnal londonez (2)

 

Autor: Lavinia IANCU

Impresii pozitive

Azi am să vă prezint partea frumoasă a Londrei şi anume zona turistică pe unde m-am plimbat puţin ieri pentru că era o zi superbă de vară. Ehei, dar chiar şi aici vom vedea ce înseamnă globalizare, capitalism, ş.a.m.d. Fiind o zonă mai importantă, se face totuşi curat mai des… De altfel am descoperit că şi în metrou, la finalul unei zile, sunt muncitori care nu fac altceva decât să cureţe şi să strângă mizeria făcută de unii oameni mai puţin civilizaţi. Chiar dacă sunt coşuri de gunoi, foarte puţini le folosesc! Ca la noi de altfel!

Sistemul de transport

Ce pot aprecia însă, chiar şi aşa, cu toată mizeria din metrouri, sistemul de transport în comun este excepţional! Nu ai cum să nu te descurci odată ce înţelegi cum funcţionează. Aşa că ieri am îndrăznit şi să pornesc la drum singură şi sinceră să fiu m-am simţit minunat când am realizat că mă descurc de minune şi că pot să traversez jumătate din oraş fără să am instrucţiuni de la altcineva, doar ghidându-mă după hartă…  Într-adevăr, se spune, că transportul în comun de aici e cel mai bun din Europa, cel mai bine pus la punct, dar cred că şi cel mai scump!

Sine labore non erit panis in ore

Adică, fără muncă nu mănânci pâine, sau mai pe româneşte „Cine nu munceşte nu mănâncă!”. Deci, cât mai repede, trebuie să obţin ceva de lucru!

După ce mi-am depus duminică şi luni cv-ul la toate anunţurile de pe un site de recrutare foarte popular, azi am primul interviu deja pentru un post de cosmeticiană, la un salon destul de aproape de unde locuiesc. Iar mâine am un interviu pentru un post de weekend. Ideea e să încerc orice variantă pentru a nu sta prea mult timp fără servici, pentru că viaţa e destulă de scumpă aici… dar totuşi nu aşa precum spun alţii… ori poate eu încă nu o percep…

Oricum ideea e că… am să fac tot posibilul să îmi găsesc de lucru, iar planul  principal, deocamdată, e să fac un curs bun de machiaj – de câteva luni, să îmi scot cheltuiala cu venitul aici, să vizitez tot ce se poate vizita, să merg la câteva spectacole de balet, concerte simfonice, poate şi un concert al lui André Rieu (wow!), sa leg prietenii şi… probabil o vizită acasă la părinţi. Cel puţin acum aşa gândesc acum! După calculele mele asta înseamnă că am să mai stau vreo 6-8 luni, cu siguranţă, la Londra. Asta, dacă nu cumva îmi întâlnesc marea dragoste tocmai aici şi atunci totul se schimbă J !!!

El NINO ingles…

Pentru mine, acum, pasul cel mai important este să-mi iau NINO (dupa cum am aflat ulterior că se prescurtează aici) adică Naţional Inssurance Number, cu care ulterior, după un an, poţi aplica pentru „Blue Card” adică dreptul de muncă permanent! Asta e valabil pentru români şi bulgari! Fără acest NINO nu poţi face nimic pentru că nu te angajează nimeni fără el. Ca să îl obţii îţi trebuie o adresă validă care să demonstreze unde locuieşti, adică să închiriezi un apartament undeva în urbe, demonstrabil şi cu chitanţele de achiziţionarea unui bun, facturi la utilităţi, abonament la o companie de telefonie, etc. Adică ceva care să ateste că locuieşti acolo, apoi… contractul de chirie, referinţe de la două persoane cel puţin (cum ar fi în cazul meu că le-am „cosmetizat”!) şi un cont în bancă pe care trebuie să faci rulaj până la data interviului pentru acest NINO, extrase bancare, facturi emise catre persoane cu care ai colaborat, pentru a demonstra ca te pot intretine singura. Cu toate aceste dovezi, mergi la un interviu pentru alocarea acestui NINO, pe care… nu toţi îl primesc! Î

Am nevoie de un medic…

Adică, între timp trebuie să mă înscriu la un doctor aici, care să mă ia în evidenţă. Ceva asemănator cu sistemul medical din Romania, adică un fel de medic de familie, denumit aici GP, şi să mă înregistrez ca PFA (persoană fizică autorizată), dar nu pentru o meserie anume, cum e în Romania, ci în general, mai în detaliu… Acest statut fiind valabil tot… cetatenilor români şi bulgari! De exemplu, daca nu îmi găsesc de lucru decât ca „bonă”, sau orice altceva, tot ca PFA sunt platită, şi se colaborează ca atare pe acest sistem.

Atenţie la litere mărunte!

Acum însă, singura problemă este că… prietena la care stau, locuieşte în gazda la cineva, iar camera respectivă este subînchiriată… ceea ce este ilegal! Iar ea nu a ştiut şi nici nu a citit atent contractul la semnare unde se spune (cu litere foarte marunte, exact cum e în sistemul bancar) că este „sublet apart” adică subînchiriat. Asta deoarece… pe adresa „asta” figurează ca fiind chiriaşi… gazdele noastre, care mai  au şi o firmă înregistrată tot pe adresa asta. Aşa că eu am să încerc să vorbesc cu toate cunoştinţele… poate găsesc un ajutor şi să trec în acte adresa lor pentru  corespondenţă chiar dacă eu locuiesc în altă parte pentru moment. Desigur, imediat după ce îmi voi găsi şi eu de lucru, şi voi primi primele salarii, ne vom muta de aici. Şi atunci, ulterior, noul domiciul se va schimba în acte! Asta nu e o problemă.

O faptă bună…

Cam acestea sunt problemele „minore” cu care mă confrunt, dar cărora le voi găsi rezolvare curând. Mai ales că am câteva cunoştinţe pe aici, precum o fostă colegă de liceu, apoi fosta mea colegă de facultate şi prietenă cu care stau şi cu care mă sfătuiesc mereu ce trebuie să fac, unde trebuie să mă duc şi cu cine să vorbesc  pentru dosarul acesta de NINO. Şi culmea… aici interviurile şi discuţiile de afaceri se mai leagă şi în restaurante. De asemenea, şeful prietenei mele, încercă să ne ajute (şi pe mine!) sfătuindu-ne cum poate…  De fapt el este cel care, la angajarea ei, a văzut în dosarul ei… că are probleme cu închirierea locuinţei… Alambicat şi întortocheat e totul din păcate, dar pentru mine e o experienţă unică şi învăţ foarte multe din ea, plus că mă ajută să mă cunosc şi să mă apreciez şi mai mult… Sunt doar eu, cu mine… pe forţele mele!

Speranţe de viitor

Acestea fiind spuse, înţeleg că nimic în viaţă nu e întâmplător. Mă bucur mult că am venit aici. Vor fi alte experienţe trăite singură, departe de casă, dar care mă întăresc şi mă ajută pe viitor. Şi simt că am să reuşesc si că tot ce îmi propun o să se îndeplinească, mai devreme sau mai târziu. Cel mai important e să am NINO-ul, să muncesc, să vizitez tot ce se poate vizita, să călătoresc prin împrejurimile Londrei, să merg la concerte, spectacole, după cum am mai spus şi să simt că trăiesc totuşi „chiar dacă muncesc”… să fac cursul care mi l-am propus şi după aceea mai vedem… rămân ori merg acasă… Toate astea sunt importante pentru mine pe termen scurt. Salutari din ţara vremii schimbătoare.

(Pe curând)

Lavinia IANCU

Londra, UK

iunie 2011

Scrisoare deschisa mancatorilor de rahat din presa neostalinista

Posted by Stefan Strajer On August - 14 - 2011

 – Dreptul la replica –

 Scrisoare deschisa mancatorilor de rahat din presa neostalinista

           

Autor: Col. (r) dr. Mircea DOGARU 

            Ziarul prezidential al FSB (fostul KGB) recidiveaza, atacandu-ma pentru a doua oara in acest an. Am citat, evident, “Evenimentul – editia de Bucuresti” care ma ataca, in numarul de vineri, 12 august 2011. Aluzia la FSB se datoreaza faptului ca, la pagina 2, ipochimenii ma fac spion militar, ceea ce evident este de blamat, toti cei care apara interesele tarii fiind niste criminali, in timp ce adevaratii eroi, in conceptia celor care ne jefuiesc sistematic de 21 de ani, ar fi jigodiile tradatoare de tipul Pacepa (a carui tradare ne-a costat 7 miliarde USD) si Raceanu (vanzator de patente si secrete economice). Desi ma acuza ca ma declar “patriot”, ceea ce n-am afirmat niciodata, pentru ca daca as fi fost as fi actionat in decembrie ‘89, cand am fost eliberati… de Romania, iar soarta noastra ar fi fost alta, eu le acord lor beneficiul calificativului de patrioti in sensul actual, asociindu-i FSB-ului. Intr-adevar insa, mi-am “slujit neconditionat tara” asa cum sunt acuzat iar Tara m-a rasplatit prin augusta voce baseasca si guvernamentala cu indemnul “sa parasesc pe cale naturala sistemul … in 6 ani”.

            Articolul are un “sapou” (barbarism editorial, din limba franceza, insemnand “cap”): “EXCLUSIV. EI N-AU AFLAT CA ESTE CRIZA”. Presupun ca acest “ei” se refera la alde Udrea, Oprea, Videanu, Cocos, Patriciu, Basescu, etc. inclusiv Boc (pentru ca si asta si-a tras 500 milioane de la BANCOREX) acestia fiind indivizii care n-au nici o treaba cu criza, ei facand in mod nesimtit bani nesimtiti, in continuare, pe spinarea noastra, prin arene inutile, pseudo-piscine, stadioane in sate cu 3 babe si 2 caini, borduri puse cate 3 una peste alta si inexistente autostrazi platite cu de 10 ori cat face kilometrul. Pe mine ma afecteaza criza ca pe 90% dintre romani, nemaistiind cum sa fac fata taxelor, impozitelor, cheltuielilor de intretinere, etc.

            Si mai are articolul in cauza 2 titluri menite sa-l indobitoceasca de tot pe boul baltii. Primul este “Pensionarii de lux se razboiesc cu statul”.

            Nu, stimati cititori! Nu pensionarii sunt “de lux” ci hotii guvernamentali, odraslele si slugile lor care primesc pe functii – sinecura, salarii nesimtite (din impozitele noastre) cum ar fi acea pupaza de 25 de ani care-i “formeaza” intr-un institut (ciuperca inutila) al M.A.E., pe diplomatii cu o intreaga cariera in spate.

            Sub titlul mentionat, se inoculeaza ideea ca jefuitorii natiei ar fi cei care isi apara drepturile legitime conform legislatiei europene, nu cei care s-au imbogatit furand statul, interpunandu-se ca beneficiari in contractele statului, distrugand contra comision industria concurentiala romaneasca, vanzand sau dand pe nimic (exceptie comisionul) 83% din pamantul agricol al tarii, toate bogatiile subsolului, punand pe butuci transporturile si infrastructura si vorbind despre un sistem bancar care numai romanesc nu e, pentru ca toate bancile romanesti au fost fie distruse deliberat fie vandute pe nimic. Dam un singur exemplu: pe ce baza au fost vandute unor cumparatori din Budapesta cele 1022,6262 ha, cumparate in lei aur de catre statul roman la 15 iulie 1930 pentru armata? Jefuitori sunt cei care au refuzat sa ia 30 de miliarde euro de la U.E. (bani nerambursabili) pentru ca n-aveau cum sa deturneze suma si au imprumutat aceeasi bani, in conditii oneroase, de la F.M.I. si Banca Mondiala. Bani pe care noi romanii nu i-am vazut, noi doar ii platim, impreuna cu urmasii urmasilor nostrii. Jefuitori sunt cei care nu stocheaza in Banca Nationala aur ci miliarde de euro, cumparate de asemenea in conditii oneroase.

            Pentru a sluji politica prezidentiala “dezbina si stapaneste” se sugereaza ca pensionarii militari care  “si-au unit fortele cand au fost arsi la punga si au reclamat discriminarile la care au fost supusi si incalcarea dreptului la proprietate” ar fi “securisti, tortionari sau propagandisti de prima mana”. In realitate lucrurile stau in felul urmator:

1.      In numele “solidaritatii” victimelor cu hotii portocalii, guvernul opresor a taiat prin ordonanta apoi prin lege, in ciuda recomandarilor FMI si a legislatiei europene, ilegal si inutil, salariile cu 25% (real cu 49%). Guvernul este penal pentru ca a stabilit prin lege ca masura va inceta si salariile vor reveni la normal la 01 ianuarie 2011. Guvernul a incalcat legea proclamand ca salariile nu vor creste pana in 2014 si punandu-si din nou gunoaiele de presa sa-i atace pe pensionari pentru ca acefalii natiei sa inghita basmul propagandistic despre “nesimtirea” acestora. De vina nu ar fi hotia si proasta gestiune a guvernantilor, ci pensionarii, in primul rand cei militari, pentru ca astia sunt mai periculosi. Guvernul a incercat sa taie si pensile cu 15% dar la protestele intregii Europe civilizate s-a multumit sa opereze in trecut, adica sa desfiinteze retroactiv, deci ilegal, pensile ocupationale ale militarilor, pilotilor civili, functinarilor publici, diplomatilor, parlamentarilor, functionarilor publici din parlament si justitie, cu exceptia (pe moment a) judecatorilor. Guvernantii s-au izbit insa de rezistenta SCMD care a impus revenirea in cuantum a pensiilor ocupationale militare.

Dupa ce ne-au facut nesimtiti 2 ani, pentru ca aveam “”pensii nesimtite de 20 de milioane “”(cand in realitate aveam o medie de 14), de frica noastra au schimbat placa, mintind cu nerusinare ca fac “dreptate” in interiorul sistemului si “recalculand” din burta unora pensiile actiune care ii costa déjà 80 de milioane euro in plus pe an.

Afirm ca militarii activi la armata, interne si servicii, acopereau singuri pensiile rezervistilor care astazi, transformati fiind in civili (“asistati” sau “beneficiari”), sunt aruncati, abia acum, in spinarea civililor, adica pe Casa Nationala de Pensii. Si mai afirm ca, la ora actuala, toate pensiile foste militare, fie ele marite propagandistic, fie micsorate, sunt platite ilegal, prin operarea unui transfer de fonduri fara acte justificative, ceea ce inseamna caz penal.

In ceea ce ma priveste afirm ca am inca pensia de 3257 lei nu 1407 lei cum afirma “informatii” ziaristi de la Evenimentul zilei. Alaturarea mea la primul titlu unor celebritati ca domnii Ristea Priboi, Toma Zaharia si Aron Bordea ar sugera ca fac parte din randul pensionarilor “bogati si celebrii”.

2.      Acesta este de fapt al doilea titlu al articolului: “Pensionarii bogati si celebrii care au dat statul in judecata”.

“Celebru” oi fi prin cele peste 40 de volume semnate ca autor sau coautor, 82 de studii de specialitate, prin cele peste 2000 articole de presa publicate, prin ciclurile de emisiuni “Detectivi prin colb de cronici” si “Inorogul” sau “Istorie adevarata”, “Istoria care doare”, “Istorie si … istorii”, de radio si televiziune, ori poate prin campanile mele de presa impotriva ministrului adjunct al apararii din 1992 sau impotriva sefului statului din 1997! “Bogat” nu am fost insa si nu sunt, drept care urez  tuturor mancatorilor de rahat de la respectiva publicatie sa-si duca zilele, ei si neamurile lor, din sume egale cu cele pe care le am eu in conturi (adica 0) si sa se plimbe cu masini ca a mea (de asemenea inexistenta). Tot la acest punct atrag atentia mancatorilor de rahat ca nu am lucrat 3 ani la Centrul de Studii si Cercetari (de Istorie si Teorie Militara) ci 21, din care 9 ani ca stagiar, tinut in aceasta pozitie, pentru ca eram mai “galagios” in tinerete de mari personalitati actuale ale puterii. Si mai adaug ca “apoi” n-am fost o zi la Consiliul Politic Superior care nu mai exista din 1989, ci redactor sef la Editura Militara.

Personal nu am dat statul in judecata pentru pensie ci Senatul Romaniei pentru desfiintarea abuziva a contractului de munca, la 10 decembrie 2009. SCMD, in schimb, organism pe care l-am infiintat, a dat guvernul portocaliu, rosu – alb-verde si, mai nou statul lui Basescu, Udrea, Oprea, Igas, etc. in judecata pentru “drepturile incalcate” in circa 25000 de procese. Pentru ca domnilor bolsevici stahanovisti de la Evenimentul zilei suntem tara europeana si legislatia europeana prevaleaza. Or, potrivit Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, Protocolul 1 (art.1,4,6), Cartei Drepturilor Fundamentale a UE (art.17) si Protocolului 1 Aditional la aceasta Carta (art . 1,6,14) gradul militar si pensia in plata de care magarii astia vor sa ne deposedeze sunt “drept dobandit” si “drept patrimonial” (adica proprietate).  Mai mult, orice diminuare a pensiilor aflate in plata se numeste DISCRIMINARE si se pedepseste ca atare. In plus, gradul militar nu poate fi luat decat prin hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila, sub acuzele de inalta tradare sau genocid, nu prin ordonantele imbecile ale lui Boc si legile promulgate prin frauda (vezi 263/2010 si 58/2011) de cuplul banditesc Basescu-Anastase.

Acuz actuala putere, astazi cand se pregateste sa cedeze pe nimic ultimele active ale statului din domeniul petrolului si gazelor naturale, de furt incalificabil, nu numai in alegeri ci, efectiv, la scara intregii avutii nationale, de subminarea economiei nationale si genocid, ca o consecinta a legilor de tip dictatorial emanate de la Cotroceni in ultimii doi ani. (Ne-au murit datorita tensiunii in care suntem tinuti, doispreszece membri de sindicat, cu varste cuprinse intre 49-60 ani, numai in ultima luna).

Acuz actuala Putere de inchinare a Romaniei si gajare in totalitate a viitorului romanilor catre marii asasini economici mondiali.

Acuz actuala Putere de slabire pana la dezintegrare a capacitatii de aparare a tarii, prin zisele “”reforme”” in sistemul militar, vizand armata activa si de rezerva, internele si serviciile. (Ii sprijinim in egala masura, alaturi de pensionari, pe militarii care se intorc, multi dintre ei raniti, din Afganistan si Irak si sunt aruncati, la 45 de ani, pe piata muncii, fara nici un drept. Ii sprijinim neconditionat si pe tinerii politisti, jandarmi, pompieri, politisti de frontiera, de care Igas isi bate joc zilele acestea).

Acuz actuala putere de jignire repetata a militarilor si de tentativa de a opune nu numai pe civili militarilor ci toate categoriile socioprofesionale una impotriva celeilalte.

Acuz actuala putere de inalta tradare nu numai pentru dezintegrarea Romaniei prin proiectata regionalizare, de sprijinirea tradatorului Tokes Laszlo si a provocarilor iredentiste sistematice (dovada aprobarea noii steme a IPJ Covasna) la care se dedau nostalgicii Evului Mediu timpuriu ci in primul rand pentru distrugerea capacitatilor productive ale economiei romanesti, cheltuirea voit iresponsabila a banului public, lichidarea sperantei de viata a varstnicilor si a sperantei de realizare a tinerilor, pentru indobitocirea unui popor devenit astazi populatie, prin ticaloasele legi si “”institute”” capusa ale invatamantului, culturii, sanatatii, ca si printr-o ticaloasa campanie mediatica de tip stalinist, impotriva celor care indraznesc sa se opuna, totul concentrat in expresiile cuplului Basescu-Boc: “”statul nu are nici o obligatie fata de cetateni””, “”plecati sa munciti in strainatate””, “”parasiti pe cale naturala sistemul””, etc.

Acuz actuala putere de dictatura pentru incalcarea cinica a tuturor prevederilor Constitutiei si a legislatiei europene.

Acuz actuala putere de distrugerea sistematica a fortei active prin desfiintarea locurilor de munca, taierea salariilor care obliga elitele profesionale sa plece in afara tarii, prin limitarea sau interzicerea dreptului la munca.

In ceea ce ne priveste pe noi, militarii, acuz actuala putere de minciuni odioase menite sa ne dezbine si sa pacaleasca uscaturile noastre in urmatoarele cazuri:

1.      Dreptul la pensie nu presupune dreptul la cuantum. Fals! Cuantumul castigat este proprietate intangibila. Prin urmare principiul neretroactivitatii legii interzice orice “”recalculare””, “”revizuire”” sau “”regularizare”” sau orice dejectie a gandirii prezidentiale care presupune ajustarea unor pensii aflate in plata.

2.      Respingerea de catre Curtea de Apel a unui act administrativ (HG) nu ar fi erga omnes. Fals, demonstrat la 07.01.2011 de ICCJ.

3.      Procesele SCMD pe “”recalculare”” ar fi caduce. Fals! Noi demonstram in justitie ca zisa recalculare trebuia sa inceteze la 28 sept 2010 si nu a incetat. Ca deciziile de pensie luate ilegal, in perioada de suspendare executorie sunt nule de drept, prin urmare, OUG 1/2011, devenita prin frauda Legea 58/2011, este inutila, fiindca revizuieste ce nu exista.

4.      Cazul plafonului de 30 de milioane, sub care pensiile militare nu ar scadea, si care plafon exista doar in gargara domnilor Basescu, Boc, Seitan si Oprea.

5.      Cazul plafonului de 740 lei pentru calcularea CASS, care se extrage ilegal (Legea 19/2000 si OUG 147/2002 prevedeau cresterea pensiilor cu suma necesara extragerii CASS) din intreaga suma.

6.      Cresterea pensiilor militare afisata pe toate gardurile, in conditiile in care se pregateste o plafonare generala la 1500 lei, in cel mai bun caz la 2487 lei.

7.      Cazul scaderii salariilor cu 25% (real 49%) pentru numai 6 luni si care se prelungeste sine die.

8.      Sloganul “”Nu sunt bani””. Decat pentru afacerile si profiturile unor Udrea, Videanu, Cocos sau Oprea. Adica pentru partidul care se pregateste sa fure sau sa cumpere alegerile.

9.      Cazul cu mogulii de presa care ar minti poporul, etc.

10.  Cazul cu cei 4.200.000 de activi care ar duce in spate 5.700.000 de pensionari (reacordati-ne dreptul la munca si o sa ne ducem singuri in spate, ba o sa-i ducem si pe tinerii nostri).

In ceea ce ne priveste, pentru ca ne-am saturat de noii stalinisti si de slugile lor ticaloase, anuntam ca, in conformitate cu Art. 118, al. 1 din Constitutie, constatand disparitia democratiei in Romania, ii vom sprijini in viitoarele alegeri pe toti cei care se opun Puterii opresoare de esenta si de educatie stalinista. Iar daca opozitia va fi infranta, anuntam de pe acum ca vom lansa, in baza drepturilor noastre constitutionale si a obligatiilor noastre de militari, catre natiune chemarea, sub egida noastra, la constituirea unui “”Consiliu National de Salvare a Romaniei”” si la crearea unui “”Institut pentru Studierea Crimelor Regimului Basescu-Boc””.

Personal, stiind ca articolul din gazeta de partid inspirat numita de un politician “”Evenimentul silei””, face parte dintr-o noua campanie prezidentiala de denigrare a opozantilor si dezbinare a opiniei publice, in scopul usurarii noii gaselnite de plafonare a pensiilor si salariilor, pentru a arunca fabricata criza, in continuare, pe spinarea prostilor (stupid people), protejand profiturile tot mai nesimtite ale ciocoilor Boc, Basescu, Videanu, Cocos, Udrea, Oprea, etc., nu pot sa ma impiedic insa sa nu raspund pseudoziaristilor de serviciu ai Puterii, apeland la o celebra replica a unui si mai celebru politician europarlamentar pe nume Gigi Becali – “”Hai siktir!…””. Iar pentru umplerea punctelor de suspensie, le recomand (scuzati-mi expresia prezidentiala) … “”gaozarilor”” in cauza sa caute pe Google   culegerea de documente audio-video “”injuraturi cu paramentari””. In rest, domnilor jurnalisti, fiti siguri ca ne vom socoti, atunci cand se vor alege apele! Adica, dupa alegeri!

Col. (r) dr. Mircea DOGARU

Presedinte fondator al SCMD

Col. (r) dr. Mircea DOGARU

Presedinte fondator al SCMD

 PS 1: Intre noi, fie vorba, ar trebui sa-i multumesc respectivului Virgil BU(r)LA ca m-a “”implementat”” ca nuca in perete, printre “”pensionarii bogati si celebri””, dandu-mi ocazia sa mai dau o palma cu piciorul noului geniu carpatic si sa-l rog sa continue ca sa pot construi o campanie sindicala pe “”dreptul la replica””.

PS 2: Declansarea noii campanii media prezidentiale impotriva militarilor a provocat aplauzele membrilor Secretariatului SCMD, incantati sa vada mutrele trogloditilor nostri din asociatiile militare care fac sluj in fata basescului, cand vor intelege ca sutele de milioane promise de unii pe listele prostiei, afisate pe bloguri, se vor concretiza in scaderi dramatice.

ACELASI

 

Noua mea Ordine Mondială şi noua lor Ordine Mondială

Posted by Stefan Strajer On August - 14 - 2011

Noua mea Ordine Mondială şi noua lor Ordine Mondială

Autor: Magdalena ALBU

 

„Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, satana ne împinge s-o scăpăm.” Părintele Arsenie Boca

Schimbarea actuală de paradigmă este mai mult decât evidentă pentru orice locuitor al acestei planete înguste. Se încearcă a se impune altceva decât ceea ce a fost până acum cu orice preţ. Numai că noua lor ordine mondială nu bate absolut deloc cu noua mea ordine mondială. Nu se potrivesc nici în clin şi nici în mânecă. Faptul că Omul nu mai încape deloc ca entitate fixă şi primordială în acest aşa-zis concept globalizant, care adună în el o gândire extrem de precară, fundamentată pe un primitivism feroce, mă pune din ce în ce mai mult pe gânduri. Sclavagismul conturat acum cu mare forţă pe toate laturile şi faţetele societare ale zilei de azi nu poate decât să te determine pe tine, observator atent al propriei tale lumi în care exişti, a crede că abjecţia conjuncturală „NOM” – a câta, oare, în lungul şir al istoriei acestei lumi?!… – reprezintă un nou tip de imperialism dur construit pe temelia prăbuşirii evidente a unei întregi economii mondiale a prezentului acesta destul de ambiguu şi de ceţos. Un prezent care e dat însă omenirii de către Cel de Sus spre a-l parcurge pentru a fi trăit, aşa cum trebuie, iară nu pentru a-i fi blestemate cu sârg secundele una după alta, ajungând a-ţi huli fireasca matrice maternă cu patimă şi imprecaţii cât te ţin bojogii.

Moneda actuală de schimb, banul, începe să zvâcnească, iată, cu putere sub presiunea intereselor unor grupuri, care conduc azi umanitatea, grupuri înecate până peste urechi în opulenţă şi în neaducerea aminte deloc a ceea ce înseamnă complexul verb „a fi”. Crize peste crize, de identitate, economice ori de alte naturi, mai mult sau mai puţin reale, la fel ca şi vestitele revoluţii mai mult sau mai puţin regizate ale umanităţii de catifea, de iasomie şi de ce or mai fi fost ele – de fapt, cantităţi enorme de sânge amestecat sinistru de cinematografic cu retorici discursive contrafăcute cu uşurinţă şi inuman -, au fost şi vor mai fi. Prăpastii, aparent fără ieşire, s-au tot succedat unele după altele, pierzîndu-se toate în fumul înecăcios al unei uitări perverse (tristă neamintire a unui trecut ce a fiinţat aievea!…), niciuna dintre ele neavând însă omenirea în centrul său, ci doar interese mărunte de ordin finaciar-politic, nici măcar moral sau cultural, ale conducătorilor ei vremelnici şi, de cele mai multe ori, complet iresponsabili.

Actualmente, ceea ce trăim acum nu e nici pe departe o rezultantă nefericită a unei diacronii fireşti a destinului liniar al acestei lumi. Criza prin care trece întreaga umanitate acum nu este una care să anunţe un previzibil final apocaliptic. Dimpotrivă. Regiile existente în spatele ei însă (a nu se citi aici „conspiraţii”, ci planuri nedate în vileag încă, un soi de secret al lui Polichinelle care stă în mintea şi pe buzele tuturor) nu anunţă, după cum se poate constata pe pielea noastră a tuturor, nimic bun. Configuraţia încropită a unei aşa-zise „noi lumi” refăcute phoenixian din cenuşa proprie se pare că este una lipsită de două noţiuni precise în sfera ideologiei ei precare: Omul şi Dumnezeul din lăuntrul şi din afara sa. Se concretizează din ce în ce mai pregnant un soi de metaom robotizat şi împins către obedienţă ocultă şi un nou dumnezeu „iluminat” (de fapt, o înşiruire de cranii cu ochii scoşi, evident, găsite prin cimitire şi aşezate simetric, cu o lumânare în spatele lor, în sanctuarele satanice ale celor ce propovăduiesc propagandistic un ecumenism forţat şi impropriu, de fapt, nişte simpli închinători zeloşi „marelui arhitect” al omenirii trasat din echer şi compas pe un birou de proiectare oarecare de către reprezentanţii plesnind de aroganţă şi de venin ai noii ordini mondiale), născut din anularea de facto, prin tot soiul de experimente ştiinţifice îndelung mediatizate, a Celui real, unicul zămislitor al Universului enigmatic şi fascinant din interiorul căruia facem şi noi parte.

  

Cipul – o formă de de control total al întregii lumi de către actualii vătafi ai NOM-ului, cu hoiturile zăcând în lux patologic, zis şi „elitist”. Prostituţia, pedofilia, sodomia şi desfiinţarea familiei – formulele cele mai sigure de alungare a Iubirii, de atrofiere a centrului acesteia din creierul omenesc. Lupta omului nu cu sine însuşi, ci împotriva sa, un deziderat care nu urmăreşte altceva decât să omoare Sinele curat al bietei fiinţe umane şi reducerea acesteia la un simplu organism viu cu o neostructură armată doar cu instinctualitate feroce şi-atât. Industria pornografică a fost dezvoltată cu minuţiozitate în timp tocmai pentru a-i demonstra Omului că nu e nimic altceva pe pământul acesta clisos, pe alocuri, decât o mână de mădulare fără suflet, posesoare a unor organe genitale de diferite mărimi împerechiabile în fel şi chip (atât i se insuflă fiinţei umane azi prin varii manipulări grosolane), dar şi un recipient uriaş de trivialitate şi de incultură, o entitate insalubră din toate punctele de vedere şi acerebrală, care, în afară de sex, droguri şi analfabetism, nu mai trebuie să fie educată spre a vedea absolut nimic (amintim aici toate tipurile de „vedete” şi de emisiuni de acest gen promovate ostentativ de către mass-media), noua tipologie humanoidă din ziua de azi fiind, iată, un fel de construct monstruos fundamentat din plin numai pe tupeu, subdezvoltare personală şi coit pervers cât cuprinde.

Călcatul peste cadavre se doreşte a fi o modă impusă acum cu străşnicie de către aparatul de propagandă a actualului sistem conducător dictatorial al lumii. Prigoana consumerismului exacerbat, aroganţa fără de limite afişată peste tot şi carierele de tip sinecuri nasc din ce în ce mai abitir noile cete de copii nu ai Soarelui, ci ai NOM-ului, doritori aprigi de opulenţă şi de desfrâu la cote maxime – nişte victime inconştiente ale vanităţii prosteşti, care curge azi în valuri. Nimic sfânt, nimic la locul lui. Doar haos. Haos întreţinut cu bună ştiinţă pentru instaurarea cu paşi repezi ai noii ordini mecanice antiumane planetare cu orice preţ de către o mulţime finită de forţe ale răului descărnate însă până la ultima lor fibră de semantica plină a verbului „a fi”. „Jos cu fiinţa numită OM!” Nu este nevoie de aşa ceva. Interesant în aceste momente e doar jocul de distrugere a omenirii celei umane şi naşterea cât mai grabnică a umanităţii mecanice formate numai din entităţi mecanico-cipate, adumnezeite şi animalice, singurii, de fapt, noi locuitori plini de „vrednicie” ai acestei cu totul şi cu totul alte lumi marcate de simboluri oculte afişate în mod vizibil orişiunde în ziua de azi. Praf de stele satanic aruncat cu putere în ochii tuturor de către şleahta de vrăjitori reali şi hidoşi ai ilustrei noastre contemporaneităţi macabre!…

Personal, îmi doresc – deşi mă întreb mereu dacă are vreo urmă de importanţă ceea ce vreau eu ca fiinţă umană cu raţiune şi afect a acestei planete mici, dacă interesează pe cineva dintre cei care ne numesc simplu „negri pe plantaţie sau sclavi”?!… – un tip de nouă ordine mondială deloc utopică, însă lipsită completamente de izuri francmasonice felurite. Căci „Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă (…).”, ne glăsuieşte din veşnicie Părintele Arsenie Boca. Vreau o nouă lume dominată de pace şi de spirit divin, de bună înţelegere între oameni şi de substanţa rară a înţelepciunii. Un soi de Realia terestră, unde Omul să se simtă cu adevărat la el acasă şi nicidecum într-un veşnic prizonierat al dihaniilor înspăimântătoare care conduc malefic planeta. Noua mea ordine mondială presupune scoaterea Omului de sub obrocul minciunii şi al manipulărilor sale de zi cu zi. Departe de mizerie, fiinţa umană s-ar întoarce sigur către ea însăşi şi ar sălăşlui de la un capăt la altul al spaţiului acesta teluric cu rugăciunea în inimă şi cu Dumnezeu, în sfârşit, alături o dată pentru totdeauna. Îmi doresc prea mult ?!… Eu cred că nu, fiindcă ceea ce gândesc constant în adâncul sufletului meu se cheamă nici mai mult şi nici mai altfel decât normalitate. Sau, precum ar spune atât de pătrunzător Părintele Arsenie Boca: „Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu (…). Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l crucea, căci, dacă tot pe el îl chemaţi, el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte.”

Magdalena ALBU

11 august 2011

Academia DacoRomână – SĂ APĂRĂM ROŞIA MONTANĂ

Posted by Stefan Strajer On August - 8 - 2011

Academia DacoRomână  – SĂ APĂRĂM ROŞIA MONTANĂ

 

„A fi pentru a şti, a şti pentru a avea, a avea pentru a putea, a putea pentru a face, a face pentru a fi oameni fericiţi!“

„Întru eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti pe Terra noastră comună, într-o lume comterristă, a fiecăruia şi a tuturora!“

Bucureşti, nr. 223 din 28 iulie 2011

COMUNICAT DE PRESĂ

 

SĂ APĂRĂM ROŞIA MONTANĂ

 

Academia Dacoromână reaminteşte că, în ultimele zile ale lui Decembrie 1989, printre primele legi abrogate de noul regim instaurat în acele zile a fost şi Legea patrimoniului naţional. De atunci, nu s-a găsit timpul necesar pentru conceperea şi promulgarea unei noi legi în acest domeniu, decât abia în urmă cu câţiva ani! În consecinţă, Patrimoniul Naţional a fost jefuit ca în codru şi, printre altele, atât de codrii săi, cît şi de alte bogăţii materiale şi culturale. În acest sens, exemple elocvente, dintre multele care pot fi date, sunt distrugerea sitului arheologic de către locuitorii din comuna Albeşti, judeţul Constanţa – care era cel mai vechi sit dacic din această zonă – şi jefuirea zonei Orăştie – nu numai de obiectele din aurul dacilor, ci şi alte piese arheologice. Acesta din urmă a fost jefuit nu doar de băştinaşi, ci şi de străinii care veneau ca turişti sau organizaţi în „căutători de aur“.

Jefuirea Patrimoniului Naţional s-a extins şi la alte valori ale Ţării: industrii eficiente până în 1989 – care au fost devalorizate moral, spunându-se că sunt doar „mormane de fiare vechi“, spre a fi înstrăinate pe cîţiva dolari –, sisteme de irigaţii, fonduri financiare – prin devalizarea băncilor, cel mai adesea, chiar de unii din conducerea respectivelor bănci –, materii prime – ca sarea, apele minerale, buştenii, fierul vechi etc. Chiar unele reţele electrice sau de căi ferate au fost parţial distruse pentru a se fura şinele şi cablurile electrice.

Exploatarea aurului de la Roşia Montană – realizată de o companie privată străină, condusă de un individ urmărit pentru trafic de droguri – concentrează toate formele de acţiune ale războiului axiologic dus contra României în etapa postdecembristă: minimalizarea valorii terenului deţinut de localnici, păcălirea acestora cu câteva mii de dolari/euro – în urma unei campanii mediatice de dezinformare –, distrugerea unui sit arheologic, înlăturarea dovezilor locale ale străvechii Istorii naţionale, secătuirea subsolului de aurul existent, distrugerea bisericilor. Exploatarea sălbatică de la Roşia Montană va avea drept consecinţe inclusiv distrugerea turismului prin dezastrul ecologic produs în zonă, iar acesta va avea şi implicaţii transfrontaliere, precum în precedentele create, din cauza exploatării pe baza tehnologiilor cu cianură.

Faptul că cei interesaţi în această afacere ruinătoare pentru Statul român dau „asigurări că nu există nici un risc“ nu are nici o valoare. Iar faptul că, inclusiv în aceste zile, pretind că „vor aloca 70 mil. euro pentru conservarea civilizaţiei româneşti din zonă“ nu este decât o nadă cu care să păcălească opinia publică.

Din toate aceste motive Academia DacoRomână se alătură Academiei Române, Partidului României Europene, celorlalte partide, organizaţii şi mijlocare de informare în masă care se opun deschiderii exploatării preconizate la Roşia Montană şi cere Statului român să publice toate documentele în cauză, pentru a se putea face o analiză ştiinţifică a proiectului respectiv; secretul care-l acoperă nu face decât să submineze siguranţa naţională. Totuşi, această solidarizare a opiniei publice intelectuale nu este suficientă, deoarece, în 14 iulie a.c., sinistrul ministru al Culturii, Hunor Kelemen, a aprobat descărcarea de sarcina arheologică pentru Masivul Carnic, situat în zona Roşia Montană, iar această decizie este echivalentă cu aprobarea întregului proiect de exploatare minieră de către compania canadiană Gabriel Resources. Elocvent pentru a releva caracterul criminal al acestei decizii este faptul că Ministerul Culturii a ascuns ordinea de zi a şedinţei Comisiei Naţionale de Arheologie – în urma căreia s-a aprobat descărcarea de sarcină – nepublicând-o pe site-ul ministerului. În înţelegere cu acesta, ministrul Mediului, Laszlo Borbely, va da aviz de mediu pentru ca exploatarea minieră să poată începe.

Senatul FUNDAŢIEI  ACADEMIA DACOROMÂNĂ „TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERRA“

                 Geo   STROE,                                                  Vasile I. ZĂRNESCU,

                 preşedinte fondator                                              secretar executiv

____________________________________________________________________________________________

 

FUNDATIA ACADEMIA DACOROMÂNĂ „TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERA” (F.A.D.R.T.D.C.) este rezultatul unificării prin absorbţie a FUNDAŢIEI TEMPUS, fondată de preşedintele fondator Geo Stroe (constituită la 23.11.1991 în Traian; dosar 751/PJ/1991 la Judecătoria sect.1), cu ACADEMIA DACOROMÂNĂ – A.D.R. (continuatoare şi legatară unică a Institutului Naţional pentru Românitate şi Românistică – INPROROM, fondat la 1.12.1991 şi a Cercului de studii DECENEU din anii `70, dosar nr. 34/PJ înregistrat la 24.01.1992 la Judecătoria Sect.1, prin sentinţa civilă nr. 49 din 31.01. 1992, ulterior reorganizată în Academia Dacoromână la 9.05.1995; apoi, cu alte modificări în dosarul nr. 51/P.J./2003), pentru înfăptuirea Programului PROTEMDACOM-10 050 (2 050). Ca fundaţie, este  independentă de stat sau de partide politice, non-profit, are personalitate juridică de drept privat, de cercetare în domeniile  ştiinţei, culturii, artei şi  tehnicii, independentă în acţiunile ei. Ea se constituie ca o societate a oamenilor liberi, care au conştiinţă de dacoromâni şi deviza:  „A fi pentru a şti, a şti pentru a avea, a avea pentru a putea, a putea pentru a face, a face pentru a fi oameni fericiţi!” A.D.R. este autonomă în cadrul F.A.D.R.T.D.C. cu deviza: “Întru eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti pe Terra noastră comună, într-o lume comterristă, a fiecăruia şi a tuturora!“ Scopul A.D.R. este cunoaşterea, cercetarea, crearea, stimularea, promovarea, apărarea şi eternizarea valorilor dacoromâneşti de pretutindeni, pe Terra noastră comună. Obiectivul strategic al A.D.R. este pregătirea spirituală a renaşterii pentru reîntregirea naţiunii dacoromâne de pretutindeni în contextul valorilor umane universale. Are cont CEC Bank S.A., Ag. Dr. Taberei, Buc., sect.6, Cod IBAN Cod IBAN R035CECEB60443RON0354455,  Cod fiscal nr. 4929150. Asociaţia culturală Ialomiţa -„ASCULTIALOMIŢA”-  este filiala independentă a F.A.D.R.T.D.C., cont  BCR S.A. Ialomiţa – Slobozia, cod fiscal nr.15162556, IBAN RO14RNCB3100000057540001

www.tempusdacoromania.ro; www. academiadacoromana.ro, www.partidulromanieieuropene.ro, geostroe@gmail.com

Academia DacoRomână 

Sediul legal central: Bucureşti, Dr. Taberei nr.26/119, dosar 4375/303/2008 la jud. sect.6; cont CEC Bank, Ag. Dr. Taberei, Buc., sect.6, Cod  IBAN R035CECEB60443RON0354455,  cod fiscal nr. 4929150.  Academia DacoRomână –A.D.R.- este instituţie autonomă în cadrul Fundaţiei Academia DacoRomână „TDC“ din 9.05.2008.  Of. postal 66, g.1, CP. 58-14, certificat de înscriere a persoanei juridice fără scop patrimonial nr.35/PJ/2002.www.tempusdacoromania.ro,www.academiadacoromana,www.partidulromanieieuropene.ro, geostroe@gmail.com

Miscarea feminista in America si consecintele ei

Posted by Stefan Strajer On August - 3 - 2011

Miscarea feminista in America si consecintele ei

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, USA)

Miscarea feminista in America si consecintele ei

(Suzanne Venker & Phyllis Schlafly: The Flipside of Feminism)

            Traditionalismul si modernismul sunt dimensiuni socio-poltice, etice, culturale care se confrunta de cand lumea si nu doar in cultura americana, ci pretutindeni in lume, inscriindu-se in angrenajul contrastelor dialectice care guverneaza realitatea. In lupta pentru Marea Unire O. Goga distingea intre „batranii ruginiti” si „tinerii oteliti”, sincronismul lovinescian se opunea in literatura romana spiritului traditionalist manifestat in semanatorism, poporanism, gandirism, de pilda etc. Nu intotdeauna insa agentii modernitatii aduc solutii la vechi probleme, iar conceptele si practicile validate de traditie nu trebuie grabit repudiate doar pentru ca par a fi prafuite, cand in fapt nu sunt deloc.

Cartea celor doua autoare (Reversul feminismului) publicata de World NetDaily in 2011, in Washington D.C. ne atrage atentia asupra repercusiunilor negative ale rupturii cu traditia morala privind importanta casniciei, rolul femeii in familie si societate, necesitatea prezentei materne in primii ani ai copilariei (vezi invatarura din batrani, la romani, despre cei sapte ani de acasa), relatia dintre sexe etc. Desi, la prima vedere, aceste aspecte par demult cunoscute si rezolvate, sa observam ca ele sunt reinterpretate in America la inceputul anilor 60 cand explodeaza miscarea feminista, total deosebita de miscarea acelor „sufragettes” din 1920, care milita pentru votul universal. Miscarea feminista si revolutia sexuala din deceniul al saptelea pun in chestiune situatia femeii, valoarea casatoriei, a familiei, a maternitatii si incearca sa dinamiteze ceea ce parea natural, normal si sedimentat de secole. Totul se petrece pe fondul rebeliunilor impotriva razboiului din Vietnam din campusurile studentesti si a miscarii drepturilor civile, in acele decenii framantate din istoria Americii.

            Spre a intelege mai bine radacinile miscarii feministe apelam la analiza pe care istoricul Pat Buchanan o dedica Scolii sociologice si filozofice de la Frankfurt (1923-1933, Germania), care, in esenta ei, era marxism cultural, propunandu-si distrugerea din interior a culturii Occidentale. Printre reprezentantii ei se numarau Georg Lukacs, Max Horkheimer, Theodor Adorno, Erich Fromm, Herbert Marcuse etc.  Atacul lor tintea nu burghezia capitalista ca la Marx, ci clasa mijlocie, morala patriarhala, familia dominata de tatal autoritar, ierarhia, infranarea sexuala, loialitatea, patriotismul, nationalismul, etnocentrismul, orice fel de conservatorism. In conditiile in care Hitler ajunge la putere acesti ganditori evrei marxisti isi impacheteaza lucrurile si se muta la Columbia University, la New York in 1933. Intre ei era si studentul pe atunci, Herbert Marcuse, care va polariza atentia in jurul anilor 1950 in State. Autoritatea paterna in familie ei o considera, in mod foarte extravagant, o sursa de idei fasciste, mergand pana acolo ca propun americanilor o psihoterapie colectiva „by treating them as inmates of an insane asylum” – tratandu-i ca pe niste internati la un azil de nebuni – Patrick J. Buchanan, The Death of the West, p. 83). Herbert Marcuse opina in Eros si Civilizatie pentru imbratisarea principiului placerii si a unei „perversitati polimorfe”.  (ibidem, p. 85). Telul filozofilor stramutati la Columbia University era dezintegrarea sistemului capitalist, lucrandu-l din interior prin anihilarea familiei traditionale.  Exagerand, mergeau atat de departe incat clamau, precum Wilhelm Reich, ca „The authoritarian family is the authoritarian state in miniature … Familial imperialism is …. reproduced in national imperialism.”(Familia autoriatara este statul in miniatura … Imperialismul familial este reprodus in imperialismul national” – ibidem, p. 87) O serie dintre ideile acestor ganditori marxisti precum estomparea diferentelor dintre sexe, abolirea autoritatii paterne, izgonirea tatalui din familie, intoarcerea la matriarhat, eliberarea femeilor de „opresiunea” familiala, ostilitatea fata de institutia casatoriei si fata de maternitate etc. au fost adoptate de agenda miscarii feministe din anii 60 in America. Georg Lukacs si Wilhelm Reich au crezut in eficienta revolutiei sexuale ca factor destabilizator al familiei si valorilor de conduita traditionale. Lor le datoram introducerea timpurie a educatiei sexuale in scoli, care nu face decat sa le fure copiilor inocenta la o varsta frageda, sa ii confuzioneze, sa-i maturizeze inainte de vreme si sa-i arunce in teritorii care apartin adultilor. Numai gandindu-ne la aceasta realitate stranie din scolile americane si ni se face brusc dor de copiii creionati de Ionel Teodoreanu din romanul La Medeleni.

            Fara indoiala, ne arata Pat Buchanan, ca Scoala de la Frankfurt, transplantata pe sol american a avut o influenta imensa, fara putinta de negare, asupra istoriei moravurilor, gandirii intelectuale si culturii americane.

            Cartea lui Suzanne Venker si Phyllis Schlafly este o polemica argumentata si documentata cu ideile cele mai raspandite ale feminismului, foarte inrudite cu cele mai sus expuse.

Betty Friedan, una dintre feministele cele mai perseverente, vrea sa le convinga pe femei in cartea ei The Feminine Mystique (1963, reeditata in 2001) ca familia este un mediu tiranic, unde aspiratiile femeii sunt ucise. Mediul familial este comparat cu un lagar concentrationar. De aceea, conchide B. Friedan, singura cale de a elimina asuprirea femeii este schimbarea totala a barbatilor si a societatii. Maria Shriver, la randul ei, a emis in noiembrie 2009 un document intitulat The Shriver Report: A Woman’s Nation Changes Everything   in care denunta modelul asa zis invechit al familiei americane consacrat de secole. Raportul intentioneaza sa probeze ideea ca nu mai traim intr-o „lume a barbatului” („man’s world”, ci intr-o „lume a femeii”, „woman’s world”). Miscarea feminista isi propune de la inceput sa transforme radical (subl. ns.) America. Si noi stim ca orice incercare de a rupe violent cu traditia conduce la mari suferinte. A reforma si a construi in continuare s-a dovedit a fi mult mai util umanitatii. Ideile Revolutiei Franceze au condus pana la urma la ghilotina pe chiar cei care le-au produs.

Feministele transfera conceptul luptei de clasa din teoria marxista in sfera relatiei dintre sexe, insistand pana la saturatie asupra sclaviei domestice a femeii. Ambianta familiala este comparata cu un „comfortable concentration camp”. In acelasi timp, navigand contra naturii, teoreticienele miscarii anuleaza diferentele specifice dintre sexe, considerand femeia capabila sa evolueze pe orice traiectorie profesionala, inclusiv pe acelea considerate, din motive bine intemeiate, exclusiv masculine .  Dupa ce prezinta femeile ca victime ale unei societati depasite asemenea carti le incurajeaza sa se concentreze in primul rand asupra egoului lor, a descoperirii identitatii de sine, asupra carierei si educatiei, asupra gratificatiei personale, propunandu-le sexul eliberat de orice constrangere, sexul la intamplare, singurul mod de a te face sa te simti fericit si descatusat. In acest fel a fost incurajata promiscuitatea si frivolitatea sexuala, relativismul comportamental care sunt expresii ale declinului moral. Valori traditionale ca datorie, onoare, pudoare, sacrificiu, castitate pana la casatorie au fost combatute vehement de miscarea feminista.

 Mesajul feminist este categoric unul egoist, egotist si individualist. Termenii cheie in propaganda feminista sunt:  eliberarea din „robia”conjugala  si obtinerea puterii de catre femeie (freedom and empowerment). Tot felul de carti si reviste dezvaluie „secretele” care pot face o femeie puternica. Indemnul adresat femeilor este:  to love yourself first ( iubeste-te pe tine in primul rand). Maternitatea in contextul acestei ideologii este o chestiune de optiune si  trece pe plan secundar dupa „the highest possible career aspirations” ( cele mai inalte aspiratii de cariera –The Flipside .. p. 54). Lupta obstinata a feministelor nu s-a oprit doar la teorie, ci  a trecut la revendicari practice, pledand pentru amendarea Constitutiei in sensul interzicerii oricarei diferente de tratament bazat pe deosebirea intre sexe. The Equal Rights Amendment a fost votat in Congres si trimis spre toate statele americane in 22 martie 1972. Ideea de egalitate intre sexe pe care se intemeiaza ERA a pus femeile in situatii altadata de neimaginat, cum ar fi de pilda convocarea in armata, participarea la luptele pe front in care s-ar fi angajat USA.  Reactia feminsta a starnit evident contrareactii, intre care se numara o ampla demonstratie in 27 aprilie 1976 in Springfield, Illinois impotriva ERA si pentru protectia familiei. Mai multa decat atat, documentul votat in 2010, intitulat Advancing the Economic Security of Unmarried Women isi propune sa ajute cu subventii de la guvern pe mamele care cresc singure copiii (cei mai multi nascuti in afara casatoriei).  Documentul considera familia nucleara (citeste traditionala) ca fiind depasita de realitati noi, „too many of today’s nontraditional families” (foarte multe familii netraditionale de astazi – ibidem, p. 139) Un asemenea act nu aduce nici un beneficiu ideii de familie si casatorie, dimpotriva descurajeaza si pe cei ramasi inca pe baricadele conservatorismului moral.

            Marea eroare in care cade ideologia feminista este negarea diferentei dintre sexe, femeia si barbatul devenind intersanjabili ca si rolurile lor. Astfel ca vedem, dupa cum observa Pat Buchanan: „female boxing, women in combat, women rabbis and bishops …. and shows that depict women as tough and agressive and men as sensitive and vulnerable” („femei boxand, femei in lupta, femei rabini si episcopi  si spectacole care prezinta pe femei atat de dure si agresive, si pe barbati atat de sensibili si vulnerabili” – Pat Buchanan, The Death of the West, p. 87). De fapt nu putine sunt filmele americane in care barbatii sunt niste personaje emasculate de care ti se face de-a dreptul mila.  Diferenta dintre sexe este o realitate naturala si a o nega este mai mult decat  o absurditate.  Adevarul este ca ideile feministe au reusit doar sa confuzioneze pe femei si sa le puna in conflict cu propria lor natura si cu sexul opus. Suzanne Venker  si Phillis Schlafli considera feminismul „the worst thing that ever happend to this nation” (lucrul cel mai rau care i s-a intamplat acestei natiuni- ibidem, p. 56).  Femeile din generatiile anterioare nu au fost obsedate de identitatea lor, nu au fost incurajate sa se culce la intamplare, sa divorteze, sa-si puna copiii in day care ore prelungite, sa ceara ajutor financiar de la guvern. Autoarele observa efectele nocive ale relativismului moral al miscarii feministe in viata sociala si de familie, manifestate in coborarea standardelor morale.

            Atacul la adresa figurii paterne din familia traditionala si ideea de opresiune a femeii in acest tip de familie a condus la cresterea considerabila a numarului de femei singure care au copii (46% aici in USA) si la o gresita interpretare a rolului parintilor in viata copiilor in general. In generatiile anterioare parintii reprezentau autoritatea in casa, azi parintii incearca sa se coboare la nivelul copiilor sa le fie prieteni. Prin asta americanii inteleg ca sunt „cool”. Eroarea este capitala pentru ca in acest mod parintii renunta la responsabilitatea lor de a stabili pentru copii standardele morale de urmat, limitele necesare, de a formula deciziile importante din viata odraslelor lor atata timp cat ei sunt incapabili de a decide. Dupa cincizeci de ani de „liberalizare”, observa autoarele, s-a ajuns la 9 milioane de cazuri noi in fiecare an de adolescenti infectati, la copii care au copii, eleve din clasa a sasea care folosesc deja pilula anticonceptionala, adolescenti cu cancer cervical, HIV si AIDS.  Sondajele de opinie arata: „If young girls are telling us anything, it’s that they want boundaries and standards>” ( daca tinerele fete ne spun ceva asta este ca doresc limitari si standarde – ibidem, p.68).

            Exagerarea in care a cazut miscarea feminista consta in obsesia ei de a schimba radical pozitia femeii in societate si a o impinge in prim planul societatii pentru a compensa „opresiunea” ei in familia traditionala. Concomitent feministele au contribuit la diminuarea rolului barbatului, portretizat frecvent in filme ca inferior si vulnerabil in relatia cu femeia atotstiutoare. Este un stereotip ideologic cum ne-am obisnuit sa vedem o multime in societatile foste comuniste. In familiile indestulate ale generatiei „baby boomers” educatia copiilor pune accentul pe individualitate, cantandu-li-se mereu ca ei sunt „special”. Femeile de azi au fost crescute sa creada ca ele sunt centrul universului. „They’ve grown up with relatively little hardship and few moral demands”(p. 74), observa autoarele cartii despre generatia tanara. Nu intamplator „gratificatia imediata” este busola multora dintre actiunile lor ghidate de sloganuri ca „to feel good” si „to have fun”. Onoarea, rabdarea, modestia, smerenia asa cum o gasim in religia ortodoxa si magistral ilustrata in literatura lui Dostoievski, sacrificiul pentru aproapele acestea sunt virtuti considerate perimate pentru multi dintre adultii si tinerii americani de azi.

            Cum feminismul a incercat sa creeze artificial un razboi intre sexe, impingandu-le pe femei in rolul de concurente si competitoare ale barbatilor, atitudinea fata de familie si casatorie s-a modificat in sens negativ,  cauzand instabilitate sociala.  Aceasta conceptie de amazoane belicoase a femeilor a diminuat dorinta barbatilor de a se casatori.  Si apoi, am vazut o mare majoritate a femeilor tind sa traiasca independente, punand cariera, nu familia pe primul plan. Or casatoria este o relatie care presupune „investing ourselves in the needs and desires of another person” (investindu-ne pe noi insine in nevoile si dorintele celuilalt, subl. ns. p.74). Cunoasterea si implinirea de sine nu se pot obtine in singuratate, ci in relatia cu celalat si nu este alt cadru mai propice decat casatoria insasi, vazuta ca o calatorie de lunga durata, o relatie stabila in care partenerii se descopera, oglindindu-se unul in sufletul celuilat.

  In efortul de eliberare din acel „comfortable concentration camp” , cum a numit Betty Friedan familia nucleara, feministele vor sa elimine barbatii ca neimportanti si nerelevanti, promovand un egalitarism stupid intre sexe.  Supravietuirea barbatilor intr-un mediu feminist a devenit dificila si periculosa deoarece a fost inventat „sexual harassment”, ca o arma de opresiune a barbatilor.  Nu ca am fi de parerea ca abuzurile barbatilor sa fie trecute cu vederea, dar se exacerbeaza in directia acestui „sexual harassment”, creindu-se un mediu terorizant.  Feministele n-au inteles ca barbatii si femeile au fiecare rolul lor specific la fel de important si la fel de puternic. Uzurpand rolul barbatilor in decursul celor cincizeci de ani de miscare feminista, s-a ajuns la tulburarea unei ordini naturale milenare, proces care se desfasoara azi sub ochii nostri. In publicatiile americane gasim afirmatii alarmante prin absurdul lor privind excluderea barbatilor din circuitul social. Natalie Angier in The New York Times (17 mai, 1994) noteaza ca „one of the most persistent and frustrating problem in evolutionary biology is the male.  Specifically […] why doesn’t he just go away?” (una din cele mai persistente si frustrante probleme in evolutia biologica este masculul.  Mai precis  …  de ce nu dispare odata?, The Flipside Feminism, p. 142). Maureen Dowd in cartea ei intitulata sugestiv Are Men Necessary? (2005) il considera pe barbat „more ornamental” (mai mult decorativ). Lisa Belkin, Pamela Paul, Marie Shriver etc. tin sa sublinieze tot mai mult fenomenul de retragere a barbatilor dintr-o lume care devine „a woman’s world” (o lume a femeii). Termenii in care se exprima feministele sunt legati de dominatie, putere, concurenta, confruntare, afirmare de sine.  Fara prea multa bataie de cap se vede de la o posta ca viziunea lor e alaturea cu drumul, indepartata de esenta fireasca a relatiei cuplului barbat-femeie si ca ultima relatie sociala care a trebuit sa fie corupta de obsesia puterii a fost aceasta relatie fundamentala pentru binele unei natiuni.

 Majoritatea barbatilor nu doresc sa intre in competitie cu femeile, ci doresc sa aiba grija de ele, sa le asigure protectia, ceea ce ii face sa se simta importanti, ridicandu-le respectul de sine si increderea.  Furia feministelor abatuta asupra familiei traditionale in care tatal, mama si copiii au fiecare rolul lor la fel de pretios si necesar, a incurajat in schimb familia non-traditionala reprezentata de mama singura sau, de ce nu, casatoriile dintre homosexuali si cele dintre lesbiene aprobate recent si de New York state. Si pentru ca veni vorba de casatoriile dintre homosexuali eu imi ridic palaria in fata rostirii adevarului de catre Papa John Paul II: „Homosexual acts are against the nature’s law.  The church can not silence the truth, because this .. would not help discern what is good from evil.” (Actele homosexuale sunt impotriva legii naturii. Biserica nu poate tacea asupra adevarului, pentru ca aceasta n-ar ajuta la discernerea binelui de ceea ce este de la diavol, apud P. Buchanan, The Death of the West, p. 90). Aceste relatii atipice nu sunt familii sunt niste simple moduri de convietuire, care incearca sa submineze si sa se substituie familiei adevarate. Cred ca niciodata in istoria umanitatii nu s-a manifestat un asemenea atac concertat din mai multe directii impotriva familiei. Pe buna dreptate autoarele considera criza institutiei casniciei o forta distructiva a societatii contemporane, citand-o pe Caitlin Flanagan care in articolul Why Marriage Matters (Time, July 13, 2009) conclude: „There is no other single force causing as much measurable hardship and human misery in this country as the collapse of marriage” (Nu este nici o alta forta care sa cauzeze atat de multa suferinta si mizerie umana in aceasta tara ca prabusirea casatoriei” (The Flipside of Feminism, p. 85) Consecintele n-au intarziat sa apara.  Statisticile vorbesc despre starea de confuzie a copiilor crescuti in „a single mom” family, ei fiind inclinati 177% spre abuzul de droguri si alcool si 146% spre incalcarea legii. Absenta autoritatii paterne cauzeaza in cele mai multe cazuri viata promiscua a copiilor, parasirea scolii, fuga de acasa, sinucidere, crima juvenala.

            De secole casatoria a fost considerata piatra unghiulara a societatii, liantul care tine o cultura si o natiune unita, mediul cel mai propice de educare a unor copii zdraveni la minte, la suflet si la trup, de pregatire a schimbului viitorului, de crestere a unor cetateni onesti.  Astazi predominanta este o cultura a divortului nu a casatoriei, tinerii tintind satisfactia ego-ului propriu mai mult decat sacrificarea lui pentru binele comun al cuplului, al comunitatii etc. . Ei nu sunt educati sa inteleaga ca sacrificiul in viata este inevitabil si ca puterea de a sacrifica ceva din ce-ti apartine este chiar secretul bucuriei. „Dar din dar se face rai”, aceasta zicere din batrani se aplica nu doar la aspectul material al vietii, ci si la cel moral si spiritual. Impartasirea cu trupul lui Christos este simbolul sacrificiului suprem care ne indeamna la slefuirea continua a egoismului natural si la evolutia de-a lungul vietii de la omul natural la cel spiritual.

 Oprah, unul dintre modelele mediei americane invadata de idei feministe nu crede in familia traditionala pentru ca, zice ea, „Marriage means to me offering – sacrificing yourself to the relantionship.  I’m not capable of doing that”. (Flipside of Feminism, p. 83 – Casatoria insemneaza pentru mine a oferi, a te sacrifica  pentru o relatie. Nu sunt capabila sa fac asta). Ipocrizia lui Oprah consta in faptul ca si-a castigat faima si averea din abordarea problemelor mamelor, tatilor si copiilor, intr-un cuvant si-a pescuit tematica din universul familiei pe care il tine la o asa astrala distanta de ea ca persoana. „None of these problems touch Oprah in the golden sphere in which she lives” (Nici una din aceste probleme n-o ating pe Oprah in sfera aurita in care traieste – ibidem, p. 83), comenteaza autoarele sarcastic.  O imensa distanta se asterne intre ea si Grusenka, personajul dostoievskian din Crima si pedeapsa care isi urmeaza iubitul pe drumul surghiunului. Pentru ca Dostoievski credea si noi continuam sa credem impreuna cu el ca „ideile de innoire a omului”, si feministele au dorit in felul lor innoirea relatiei dintre sexe,  „trebuie sa se manifeste pretutindeni  … sub chipul adevarului divin, sub chipul adevarului lui Hristos, care se va infaptui candva pe pamant si care se conserva pe de-a-ntregul in ortodoxie”. (F. M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, vol. II, Polirom, 1998, p. 21).  Revolutia sexuala si miscarea feminista au condus la un haotic colaps al vietii publice si private in America.  Tony Morrison, scriitoare americana laureata a Premiului Nobel, deplangea in cuvantul ei la editia 2011 a PEN World Voices Festival „the loss of public life because of degradation of private life”.  Ea s-a referit la distorsiunea adevarului realitatii cauzata de civilizatia vizuala si la crearea datorita mediei a unor realitati iluzorii, virtuale in care valorile umanismului sunt subordonate si maculate de principiul profitabilitatii, marketabilitatii, senzationalului si consumatorismului, conducand la o aneantizare a fiintei umane autentice. 

            O societate nu poate supravietui cand jumatatea ei feminina se considera oprimata si lupta pentru preluarea puterii, iar celeilalte jumatati, celei masculine i se spune mereu ca nu are motiv sa existe. O singura solutie se contureaza:  intoarcerea la valorile testate de timp ale familiei traditionale. Generatia de parinti baby boomer au tratat mult prea superficial problemele educatiei, uitand sa-i invete pe copii disciplina, autocontrolul, bunul simt si responsabilitatea.   In loc sa se intrebe mereu care le este locul si rolul in aceasta lume, amagindu-se cu un narcisism steril, femeile trebuie sa asculte de instinctele pe care natura le-a sadit in ele, caci natura nu poate fi inselata. In fiecare duminica liturghia ne spune cat de importanta este vocatia materna a femeii. Nu poate fi nimic mai emotionant decat sa auzim ca Isus Christos a inviat pentru rugaciunile maicii sale. Dar azi sunt prea multe familii disfunctionale, prea mult sarcasm si prea multa persiflare a virtutilor verificate de timp: datorie, onoare, pudoare, decenta, sacrificiu si responsabilitate.

            Suzanne Venker si Phyllis Schhlafly adreseaza intregii societati americane un avertisment grav:  „But we are (subl. aut.) suggesting we look back at where we went wrong – because here’s a sobering fact:  society may change, but children don’t.  They come into this world today with the same needs and expectations as they did one hundred years ago, and parents continue to be the most significant influence in their lives. For this reason alone we must find the answer”. (Dar noi sugeram sa privim in urma unde am gresit pentru ca un fapt care sa ne trezeasca se impune:  societatea s-ar putea schimba, dar copiii nu.  Ei vin in aceasta lume astazi cu aceleasi nevoi si asteptari cu care au venit cu o suta de ani in urma, si parintii continua sa fie cea mai semnificativa influenta in vietile lor.  Numai pentru acest singur motiv si noi trebuie sa gasim raspunsul.  The Flipside of Feminism, p. 101). Este o carte nelinistitoare al carei mesaj se face auzit in ciuda zarvei coditiene a culturii pop si care ne spune cu tarie ca nu putem trai la intamplare.

Să vă fie ruşine, doamnelor şi domnilor!

Posted by Stefan Strajer On July - 8 - 2011

Să vă fie ruşine, doamnelor şi domnilor!

 

            Autor: George Petrovai

1.Agonia României

            Că România este stoarsă de vlagă de stă gata-gata să-şi dea duhul, o vede oricine: crucificarea ei a avut loc îndată după instaurarea regimului bolşevic (fatidicul an 1945) şi –după cum lesne se poate observa – agonia sa a cunoscut aceeaşi neîntreruptă linie ascendentă în toţi anii care s-au scurs de la Decembriadă până în clipa de faţă, încât foarte mulţi dintre români înclină să creadă că o amarnică fatalitate striveşte destinul bietei noastre ţărişoare.

            Dar ştiinţificii (politicieni, istorici, economişti) n-au admis să înghită gogoşi gen fatalitate şi predestinare. Aşa că şi-au suflecat mânecile, s-au pus pe treabă şi la ţanc ne-au oferit explicaţii îndestulătoare în legătură cu cauzele care cu necesitate au dus la naufragierea corăbiei româneşti, dimpreună cu uriaşa ei încărcătură de suferinţe umane, pe oceanul planetar bântuit cu furie de neostoitul uragan al interesului şi trufiei învingătorilor după cea de-a doua conflagraţie mondială.

            Fireşte, aceştia erau ştiinţificii de dincolo de cortina de fier a Europei şi a lumii, adică taman acei democraţi plini ochi de responsabilităţi şi neomenie, care – direct sau indirect – la masa tratativelor au jucat popice cu milioane şi milioane de destine individuale, căci la vremea respectivă (îndată după război) şi câteva decenii în continuare, locul politicienilor (decimaţi în temniţe şi lagăre de muncă) fusese luat la noi şi în tot blocul comunist de masa amorfă a politrucilor şi activiştilor, istoricii ori fuseseră convertiţi (reeducaţi), ori înlăturaţi de turma marxist-leniniştilor, aceştia din urmă fiind intens preocupaţi să rescrie istoriile naţionale conform preţioaselor şi indiscutabilelor indicaţii primite de la atotştiutorii lideri ai partidelor proletare, iar economiştii, cu toţii îndoctrinaţi şi doar puţini dintre ei răsplătiţi pentru slugărnicie, consimţeau să se transforme în nişte anexe ale nomenclaturiştilor, potrivit maximei leniniste: Politicul este forma concentrată a economicului!

            Cum putea să meargă bine ţara când românii nu mai erau stăpâni la ei acasă, la început prin politrucii năimiţi de Moscova şi prin nesătulele căpuşe numite sovromuri, mai apoi prin aberantele planuri de totală independenţă politică şi economică, care planuri – departe de-a sluji interesele poporului tot mai urgisit şi timorat –, printr-un proces de-o incredibilă slugărnicie şi depersonalizare, erau aproape în întregime puse la dispoziţia viselor faraonice ale lui Ceauşescu?!…

            2.Lichelismul postdecembrist

            Şi a venit revolta din Decembrie ʼ89, şi odată cu ea – prin jertfa acelor inimi neînfricate care s-au opus gloanţelor şi tancurilor – au renăscut speranţele românilor. În ce mă priveşte, mărturisesc că m-am bucurat din toată inima de căderea acelui regim respingător. Aveam şi de ce. Elev fiind în ultimul an de liceu, nu numai că am scris la radio ʺEuropa liberăʺ, dar în una din scrisori aminteam (e drept, voalat şi metaforic) de nelibertatea din România.

            Ei bine, taman scrisoarea cu pricina a fost interceptată de Securitate (poate că însuşi mesagerul o fi predat-o!), şi apoi – după ce au dibuit că eu sunt făptaşul – să te ţii: interogatorii peste interogatorii (primul interogatoriu a durat de la 8 dimineaţa până la 3 după-masă), înjurături, ameninţări şi declaraţii. Mă rog, tot tacâmul utilizat de siniştrii lachei ai fostului regim împotriva acelora care aveau ghinionul să le pice în gheare.

            În timp ce anchetatorii se schimbau (fiecare cu metodele sale predilecte de intimidare), eu a trebuit să stau pe un taburet aşezat în mijlocul camerei de supliciu, exact sub becul aprins, să mă adresez zbirului cu ʺcetăţene anchetatorʺ, să rezist la avalanşa ameninţărilor extrase fie din H.C.M. (Hotărârile Consiliului de Miniştri), fie din căpăţânile lor de buldogi (îndeosebi unul scurt, îndesat şi cioturos semăna grozov de bine cu un buldog înfuriat) şi să mă obişnuiesc cu frecventele lor apelative la adresa mea de ʺtrădătorʺ şi ʺcontrarevoluţionarʺ.

            După ce am recunoscut că scrisoarea a fost alcătuită de mine (ce altceva puteam să fac după ce zbirul şef mi-a trântit-o în faţă?) şi după ce, la anumite intervale de timp socotite de anchetatori ca fiind psihologice, eram pus să detaliez unele pasaje subliniate de ei în scrisoare (de mai multe ori am explicat pasajul cu libertatea aparentă de la noi), securiştii ţineau morţiş să afle de la mine dacă fac parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară. Se pare că în anumite locuri din ţară (posibil chiar din judeţ) tot cam atunci s-au depistat nişte focare de protest.

            Dar eu m-am ţinut tare pe poziţie nu fiindcă nu-mi era teamă de ei şi de ameninţările lor, îndeosebi atunci când m-au asigurat că pentru fapta mea vor fi zburaţi din facultate fraţii mei mai mari (unul era student la Chimie industrală, celălalt la Electrotehnică), ci pentru că realmente am acţionat de unul singur.

            Posibil ca tocmai fermitatea şi statornicia mea în răspunsuri, indiferent de iuţeala ori de subtilitatea întrebărilor puse, să-i fi convins cât de cât pe securişti de nevinovăţia mea la acest capitol, aşa încât ei au lăsat-o niţel mai moale cu apartenenţa mea la vreo organizaţie.

            Dar asta nu înseamnă că n-am fost pedepsit. Şi cu siguranţă că pedeapsa ar fi fost mult mai aspră dacă nu eram un elev foarte bun la învăţătură. Aşa, graţie intervenţiei energice a tuturor profesorilor mei, îndeosebi a regretatului Ion Vancea, m-am ales cu o sancţiune relativ uşoară: nota la purtare scăzută şi o şedinţă publică în sala festivă a liceului, şedinţă în care eu mi-am recunoscut greşeala şi am fost beştelit fără milă de unii dintre invitaţi, după care Securitatea mi-a permis să intru în examenul de bacalaureat şi la cel de admitere. Dar nu la orice facultate (mi-aş fi dorit filosofie, istorie sau jurnalistică), ci de preferinţă la cele cu profil tehnic. Astfel am ajuns la Electrotehnica din Iaşi, prima mea facultate…

            Iar Securitatea m-a avut în vizorul ei exact până la căderea comunismului. Cum mi-am dat seama de lucrul ăsta? Păi eram de serviciu în schimbul doi la Oficiul de Calcul Electronic din Sighetul Marmaţiei şi, aflându-ne în toiul evenimentelor sângeroase de la Timişoara, ascultam cu nesaţ ştirile transmise de  radio ʺEuropa liberăʺ. Deodată uşa a fost aruncată până în celălalt perete şi un securist a strigat la mine: ʺÎncă nu te-ai învăţat minte?ʺ La care eu am răspuns: ʺPăi ce mai vreţi de la mine? Nu vedeţi că totul se prăbuşeşte?ʺ A plecat înjurând şi de-abia la o lună după căderea lui Ceauşescu ne-am întâlnit pe stradă, iar el – era împreună cu un alt securist – s-a apropiat de mine şi mi-a spus să nu le port pică pentru cele dinainte, întrucât ei nu şi-au făcut decât datoria. Mi-a fost silă să lungesc vorba cu asemenea indivizi, care refuză să înţeleagă că s-au făcut vinovaţi tocmai prin faptul că şi-au îndeplinit cu zel sarcinile din odiosul lor serviciu.

            În perspectiva a ce vreau să scriu în continuare este cât se poate de nimerit să adaug că, reclamat de unul dintre colegii de la Oficiul de Calcul Electronic, am fost chemat de două ori la fosta Miliţie, unde mi s-au pus întrebări şi am dat declaraţii în legătură cu lipsa mea de respect vizavi de partid şi de cuceririle sale revoluţionare…

*

            Ei bine, am crezut că după evenimentele din Decembrie ʹ89, România s-a schimbat nu doar la faţă, mulţumită stratului de fard cu care o dichisesc aleşii, ci şi în conţinut. Că adică trăim cu adevărat într-un stat angajat curajos şi ireversibil pe calea libertăţii, democraţiei şi prosperităţii.

            De aceea, mi-a părut grozav de bine când Traian Băsescu a condamnat comunismul, amăgindu-mă că nu va trece mult şi vor fi demontate ultimele lui puncte de rezistenţă, dar am cam căzut pe gânduri când l-am auzit pe preşedinte repetând că Legile sunt făcute de hoţi pentru hoţi, o afirmaţie de senzaţie în rândul naţiunii, dar care – după cum lesne ne putem da seama – n-are darul să-i excepteze nici măcar pe adepţii politicii sale, atâta timp cât formaţiunile politice din actualul arc guvernamental deţin majoritatea în parlament, prin urmare propun şi adoptă legi care, după părerea hazosului nostru preşedinte, nu fac decât să legalizeze hoţia. Te întrebi atunci de ce Traian Băsescu mai promulgă legile şi de ce în cel de-al doilea mandat al său nu s-au făcut capturi spectaculoase de hoţi cu ştaif şi – mai ales – de averi dobândite pe căi necinstite.

            Păi – zic eu – n-o face pentru că, indiferent de angajamentele luate în campania electorală, acuma după ce s-a văzut cu sacii în căruţa puterii, n-are nici un interes s-o facă. Oricum nu mai poate candida pentru funcţia supremă în stat. Atunci pentru ce să-şi mai facă duşmani? Mai ales că anul electoral se apropie cu paşi repezi şi el, în calitate de prim tartor al PDL-ului, are nevoie de cât mai mulţi prieteni cu bani, oricât de murdari ar fi aceştia (prietenii laolaltă cu banii). Că doar ştie oricine că banii n-au miros…

            Cum România este înglodată în datorii şi, totuşi, în ea se consumă pe rupte, deşi nu se produce mai nimic, ce şi-a spus întreprinzătorul Băsescu (pentru propriul amuzament, dar şi pentru a crea aparenţa de activitate, din când în când mai leapădă pe piaţă câte un ciolan, asupra căruia se aruncă de îndată atât politrucii, cât şi jurnaliştii): ʺStatul român tot nu mai e capabil să-şi îndeplinească funcţiile de sănătate, educaţie şi siguranţă pentru cetăţeni. Aşa că haide să-l reformăm. În felul ăsta nu numai că vom face niscaiva economii, că tot nu producem nimic şi campania electorală bate la uşă, dar vom închide şi gura oficialilor europeni, care văd totul în negru în această parte a Europei de când cu zavera din Greciaʺ.

            Zis şi făcut. L-a chemat de îndată pe Emil Boc şi i-a transmis marea găselniţă a ieşirii din actualul şi viitorul impas. ʺDar, a adăugat el cu nelipsitul lui rânjet de cea mai pură esenţă bahică, mare atenţie la prietenii noştri din ţară şi mai ales din Bucureşti. Pentru ei reorganizarea trebuie să meargă în sensul promovării oamenilor noştri, respectiv în sensul conservării lor pe posturi, acolo unde nu-i cu putinţă altminteri. Doar pentru ceilalţi se aplică reorganizarea în sensul disponibilizării…ʺ

            Boc, îmbujorat de plăcere că şeful l-a ciupit de ureche în semn de mulţumire pentru deplina reuşită a celor stabilite, de îndată a dat dispoziţiile necesare miniştrilor de resort: educaţie, finanţe, sănătate, interne etc.

            Dar premierul manifestă o simpatie deosebită pentru Sorin Blejnar, şeful ANAF (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală), singurul subaltern care prin afirmaţia că ʺva tăia în carne vieʺ i-a readus în memoria sa de fost activist angajamentele înălţătoare de odinioară cu cincinalul în patru ani şi jumătate, fapt pentru care s-a grăbit să-l tragă după el în cabinetul lui Băsescu, doar-doar preşedintele le va răsplăti zelul cu câte o decoraţie. Că doar cu toţii de la Râm se trag, adică din fostul pecere…

            Numai că între timp Traian Băsescu într-atât s-a lăsat absorbit de marea lui pasiune marinărească în preparatul şi mai ales în sorbitul preparatelor ce necesită vaste cunoştinţe în domeniu (whisky, cocteil), încât nici vorbă să surprindă momentul istoric al întrupării hidrei tricefale de tip B. I-a privit cu ochi răi pe cei doi intruşi, dar înainte de a-i pocni la mir cu vreun recipient aflat la îndemână, aceştia au dispărut ca luaţi de vânt.

            Ceea ce, desigur, nu i-a împiedicat nicicât să treacă fără întârziere la realizarea măreţelor sarcini stabilite de conducerea superioară de partid şi stat. La rândul lor, directorii generali ai direcţiilor judeţene ale Administraţiilor Finanţelor Publice au repezite ordine grabnice şi fără crâcnire către şefii de administraţii din subordine. Adică, prin extrapolare putem să refacem imaginea întregului, având în vedere că ordinul generalului Teodor Lupuţi către Nicoleta Orza, (încă) şefa administraţiei din Sighetul Marmaţiei, a sunat după cum urmează: Într-o oră să-mi alcătuieşti şi să-mi trimiţi lista cu disponibilizaţii!

            Iar ea, sărmana, ce putea să facă cu gradul ei doar de căprar (ofiţerii sunt la Baia-Mare, în statul major al generalului), chiar dacă galoanele generalului urmează să fie smulse de dreapta nemulţumire blejnarească, acuma când Maramureşul se simte de neclintit pe unul din ultimele cinci locuri din ţară în ceea ce priveşte gradul de realizare a indicatorilor de performanţă?!

            Că de, potrivit eticii şi echităţii pedeliste de sorginte comunistă, a fi un bun funcţionar se cheamă a executa orbeşte toate ordinele venite de sus, oricât ar fi ele de idioate sau (după caz) de absurde, prin urmare, se impune cu necesitate în vederea instalării depline şi definitive a haosului, ca individul X din structură să fie cât se poate de slugarnic cu superiorii şi cât se poate de tiranic cu subalternii.

            Pe ici, pe colo prin punctele esenţiale se mai leagă şi cumetrii (şeful prevăzător al unei administraţii îşi face relaţii în minister şi la ANAF), că doar de aia sunt chefuri şi peşcheşuri pe aceste meleaguri, unde năravurile de la fanarioţi se trag. Dar oficial schema funcţionează de jos în sus după cum urmează: Orza Nicoleta face sluj în faţa lui Teodor Lupuţi, acesta se gudură pe lângă Blejnar, care la rândul lui face temenele în faţa lui Boc. Inutil să mai spun că Boc îi pupă papucul marinăresc al lui Băsescu şi că acesta aşteaptă să fie scărpinat între urechi de simpatia naţiunii, că doar nu de florile mărului este el alesul boborului.

            Cum eu, semnatarul acestor rânduri, n-am înţeles că a fi intelectual şi om de cultură printre contabilii cu ifose oligarhice se cheamă a aduce o gravă insultă suficienţei cu care ei îşi hrănesc vanităţile şi cum am continuat să public cărţi şi texte, fără ca vreodată să-mi treacă prin minte că pentru asta ar trebui să am încuviinţarea celor care printr-un hazard politic au ajuns să se înfigă la caşcavalul puterii, iată că doamna Orza mă invită la dumneaei în birou, unde în prezenţa altor persoane (lider de sindicat şi şefi de compartimente) mă înştiinţează cu întreaga dumisale seninătate şi suavitate că, întrucât domnul Teodor Lupuţi i-a cerut ca într-o oră să alcătuiască lista cu disponibilizaţii, ea a binevoit să se gândească la mine şi mi-a făcut cinstea (sic!) să mă treacă în capul listei.

            Întreb cu consternare: ʺDar de ce chiar eu?ʺ Îmi răspunde cu aceeaşi adorabilă inconştienţă: ʺPentru că dumneavoastră aveţi relaţii , deci puteţi mai repede ca alţi colegi să vă găsiţi un nou loc de muncă, şi pentru că scrieţi cărţi, prin urmare aveţi o sursă suplimentară de câştigʺ. ʺDar bine, doamnă, răspund eu cu năduf, cine naiba v-a băgat în cap că se poate trăi la noi din scrierea cărţilor? Şi pe urmă, dacă e vorba de câştiguri suplimentare, avem atâţia colegi care ţin evidenţe contabile…ʺ Câteva clipe de tăcere. Unii stau cu capetele plecate, alţii se uită pe pereţi. Asta mă face să răbufnesc: ʺPăi bine, dar asta-i mai mult decât o nedreptate. E curată ticăloşie!ʺ Cei prezenţi mă aprobă, şefa chiar cu mai multă râvnă ca ceilalţi, însă tabelul rămâne aşa cum a fost croit iniţial (a se citi înainte de intrarea mea în birou!), cu toate că eu sunt dublu licenţiat şi cu toate că din biroul nostru face parte o angajată aproximativ de vârsta mea, dar fără studii superioare. Şi nu este singura din administraţie.

            După exact o săptămână am fost chemat de doamna Orza să-mi ridic preavizul. Căzuse măgăreaţa doar pe mine şi pe încă un angajat, care n-are studii superioare şi, în plus, oricum urma să se pensioneze la începutul anului viitor. Bietul om! L-au pus pe liber numai ca lucrătura împotriva mea să nu pară cusută cu aţă albă…

            Dar, domnule Lupuţi, uitaţi cum judec eu: Dacă pe Prodaniuc Ioan l-aţi chemat în faţa comisiei de disciplină şi l-aţi ameninţat că s-ar putea să-şi piardă locul de muncă doar pentru banalitatea de pe fluturaşi cu ʺDiminuare Bocʺ, în definitiv o glumă pe care aţi umflat-o politic până când a crăpat mai ceva ca broasca din fabulă, nu-i greu de priceput câtă ură proletară, de partid şi de clan aţi acumulat în inimă împotriva textelor mele cu tentă critică şi mai ales împotriva autorului lor.

            Pesemne că încă nu vă mustră conştiinţa, dacă nu din alte considerente, atunci măcar dintr-un reflex de loialitate vizavi de partidul care v-a făcut soldatul unei cauze pierdute şi generalul unei armate tot mai împuţinate. Dar cu toate străduinţele dumneavoastră disperate, mă îndoiesc că veţi reuşi să vă salvaţi galoanele ridicol de scămoşate încă din urmă cu vreo doi ani (penibilul scandal de la Baia-Mare cu TVA), chiar dacă pentru a vă impresiona şeful, i-aţi împrumutat atât memorabila expresie cu tăiatul în carne vie, cât şi maniera stalinistă de lucru. Pentru că Stalin a fost primul mare manevrant de destine umane care a avut cinismul să afirme că omorârea unui om înseamnă crimă, pe când moartea a mii de oameni se cheamă statistică. La noi nu se lucrează cu loturi mari de oameni şi nu se distorsionează mii de destine  umane prin această nebunie a disponibilizărilor fără alternativă? Din cauza  stresului şi a nesiguranţei zilei de mâine, societatea românească actuală este tot mai vulnerabilă atât prin creşterea numărului de bolnavi (cardiaci, diabetici etc.), cât şi prin sporirea îngrijorătoare a ratei sinuciderilor. Oricât s-ar zbate cineva şi oricât ar fi de bine intenţionat în pătrăţica lui, n-are cum să facă performanţe cu nişte oameni preocupaţi până la obsesie de grijile cotidiene şi obsedaţi pînă la depresie de spectrul devastator al disponibilizărilor. Căci trăim într-un mediu năucitor de necruţător, un climat nesănătos în care toate preţurile sunt în creştere, doar preţul omului este în scădere…

            După această paranteză, să mergem mai departe, domnule Lupuţi. Dacă nu vă prevalaţi de poziţia socială dobândită cu ajutorul partidului, la care capitol credeţi că mă depăşiţi? La studii n-aş crede: Sunt dublu licenţiat, iar celebrul profesor Ioan Florea de la Universitatea din Cluj-Napoca, după ce mi-am luat în ţară toate examenele de doctorat, m-a îndemnat stăruitor să-l continui la Orleans, adică la Universitatea unde domnia-sa predase cu ani în urmă. N-am putut să-i urmez îndemnul şi recomandarea din lipsa banilor necesari.

            La curaj şi verticalitate iarăşi nu-i de crezut. Căci unde eraţi dumneavoastră când eu eram în conflict ba cu Securitatea, ba cu Miliţia? De asemenea, unde eraţi în Decembrie 1989 când eu la propriu eram pe baricade, mai exact în balconul Primăriei Sighetul Marmaţiei şi le vorbeam concetăţenilor? Cine ştie, poate că atunci făceaţi ca acei români care se dădeau de ceasul morţii ca să ascundă cât mai bine urmele evidente ale trecerii lor triumfale prin fostul partid bolşevic…

            În cultură (filosofie, literatură, istorie, istoria religiilor) nici pe-atât, atâta vreme cât eu am în cap mii de volume citite şi în spate o operă: 11 cărţi tipărite, altele două în lucru şi sute de texte publicate în zeci de reviste din ţară şi din străinătate.

            Astfel stând lucrurile, vă întreb: Credeţi c-aţi avut dreptul moral să-mi trimiteţi preavizul, probabil în baza aceloraşi motive puerile, ca să nu spun stupide, invocate de doamna Orza Nicoleta? Înclin să cred că singurul argument forte la care recurgeţi atunci când încercaţi să vă liniştiţi conştiinţa vizitată de nedreptăţile săvârşite este nestatornica autoritate cu care v-a investit partidul. Dar gândid astfel, înseamnă să vă autoamăgiţi. De fapt motorul acţiunilor întreprinse până în prezent şi pe care o să le întreprindeţi contra cronometru şi în continuare, nu este nicidecum străduinţa de-a eficientiza activitatea finanţiştilor din Maramureş. Pentru că ştiţi prea bine că acest lucru este cu neputinţă. Din următoarele trei motive:

            a)Am arătat mai sus că nu poţi obţine rezultate spectaculoase cu nişte oameni timoraţi până aproape de îmbolnăvire din cauza stresului şi a nesiguranţei zilei de mâine;

            b)Lipsa capacităţilor de producţie, care duce în mod logic la tot mai frecventele incapacităţi de plată. Din acest punct de vedere, Maramureşul Istoric este aidoma unui deşert, unde se trăieşte din expediente, adică de azi pe mîine;

            c)Uriaşele arierate imposibil de recuperat.

            Prin urmare, ceea ce vă pune în mişcare şi vă împinge la acţiuni de-a dreptul disperate este teama de-a nu-i dezamăgi pe şefi. Căci nemulţumirea şefilor ar fi de îndată urmată de mazilire, lucru catastrofal pentru cineva care crede că este îndreptăţit să mai aştepte ceva de la partid. Dar cum PDL a pierdut imens de mult prin măsurile dezastruoase îndreptate împotriva bugetarilor şi pensionarilor, respectiv prin măsurile neinspirate din sectorul privat, el nu mai are nimic de dat înafară de promisiuni.

            Mă voi strădui ca în toate textele ce le voi scrie de-acu înainte, să deschid ochii alegătorilor din ţară şi străinătate asupra modului incalificabil cum PDL în întregime îşi respectă promisiunile din campania electorală, dar mai ales asupra modului catastrofal în care s-a achitat de actul guvernării…

            Din motivele arătate mai sus, domnule Lupuţi, precum şi din motive pe care le voi detalia cu altă ocazie, refuz propunerea de-a participa la concursul pentru ocuparea unui post dintr-o altă localitate a judeţului, concurs care nu-mi mai oferă nici o satisfacţie şi nu-mi conferă nici o garanţie că la viitoarele disponibilizări nu voi fi din nou cap de listă. Poate că n-ar fi rău ca unele dintre aceste oferte să le păstraţi pentru dumneavoastră pentru mai târziu, dar simt că aidoma atâtor şi atâtor membri (ne)devotaţi partidului, aveţi un scop măreţ pe această lume, un scop pe care oamenii demni îl resping cu indignare – acela de-a fi şef chiar de-ar fi să treceţi peste cadavre.

            Notă: În această lucrătură ticăloasă, domnul Grigore Breban, şeful serviciului Personal, îşi are partea lui de vină, măcar prin aceea că trebuia să stabilească un set clar de criterii după care să fie operate disponibilizările: studii, abateri disciplinare (absenţe, beţii, scandaluri etc.), neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, calificative etc.

            Dar ce să mă mir? Era ticăloşilor de care Marin Preda face vorbire în romanul său Cel mai iubit dintre pământeni s-a perpetuat până în zilele noastre, şi cu toate străduinţele aleşilor şi a ciracilor lor, ea nu poate fi nicicum ascunsă sub fardul îngreţoşător al democraţiei pedelisto-udemeristă.

            Sighetul Marmaţiei, George PETROVAI, 6 iulie 2011

O ciudata imagine a familiei

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2011

O ciudata imagine a familiei

– Reflectii la romanul Castelul de sticla de Jeannette Walls –

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, USA)

In zilele noastre conceptul de familie este de multe ori pus la grea incercare.  Subminarea lui vine din diferite directii cum ar fi:  miscarea feminista, cea a homosexualilor sau din randul celor care nu accepta ideea de angajament intr-o relatie serioasa si de lunga durata, opunandu-i o convietuire temporara fara obligatii deosebite. Atitudinea fata de ideea de familie este influentata de un proces mai amplu de relativizare a valorilor, delcansat inca la inceputul secolului trecut. Ne intalnim la tot pasul aici in America cu acele „single moms”, care lupta eroic sa ingrijeasca si sa educe unul sau mai multi copii in absenta autoritatii paterne atat de necesare. Sau atunci cand familia exista in sensul traditional al cuvantului s-a modificat radical rolul parintilor in interiorul familiei,  in directia unei liberalizari excesive a conceptului de autoritate parentala. Am observat din primul moment cand am pus piciorul in aceasta parte a lumii ca unii parinti au dat in mintea copiilor, au uitat ca ei trebuie sa reprezinte reperul ferm al valorilor morale care trebuie inculcate si intarite mereu in constiinta odraslelor lor.  De teama de a nu stirbi cumva libera dezvoltare a personalitatii copiilor, parintii aici se lasa de fapt condusi de capriciile celor pe care ei au de fapt raspunderea si datoria de a-i modela.  Si modelarea unui copil este o misiune grea, dar admirabila de la care nici un parinte nu ar trebui sa dezerteze.

            Romanul The Glass Castle publicat de jurnalista Jeannette Walls la editura Simon & Schuster in 2005 la New York are in centrul lui aventura deconcertanta a unei familii seminomade fara sa fie deloc primitiva, ci dimpotriva sofisticata in gandire si principii.  Este chiar saga familiei autoarei, tinuta in secret pentru multi ani de Jeannette Walls si apoi dezvaluita lumii din teama de a nu fi descoperita de media new-yorkeza, in care jurnalista a avut o incredibila ascensiune. Parintii lui Jeannette, Rex Walls si Rose Mary sunt foarte interesanti ca personaje literare, dar catastrofali ca fiinte reale.  Si ei au trait cu adevarat,  aducand pe lume patru copii:  Lori, Jeannette, Brian si Maureen. Rex, fost ofiter de aviatie lucreaza sporadic ca electrician prin micile asezari din sud care mai de care mai dezolante, exceptand Phoenix-ul unde mostenesc o casa din partea bunicii dinspre mama. Peregrinarea prin localitatile cenusii se explica prin fuga sotilor Walls de creditori pe care ii numeau „bloodsuckers” si „the gestapo”.  Desi amandoi sunt inzestrati cu aptitudini care le-ar asigura un loc onorabil in societate, ei aleg viata fara reguli, total non-conformista, fara obligatii sociale si fara dureri de cap. Mama ar putea preda ca profesoara, dar prefera sa stea acasa nu ca sa supravegheze copii sau sa-i hraneasca, ci ca sa picteze sau sa dactilografieze povestile ei niciodata publicate.

Asa se intampla ca Jeannette in varsta de numai trei ani este lasata sa se descurce si sa-si gateasca singura crenvurstii, ceea ce ii cauzeaza arsuri aproape fatale, care o vor lasa cu cicatrici pe viata. Brian, fratele mai mic cade si isi sparge capul, dar parintii nu-l duc la spital, il lasa sa sangereze si gasesc in asta motiv de gluma: „Dad said, „Brian’s head is so hard, I think the floor took more damage than he did” (Tata a zis „Capul lui Brian e asa de tare ca eu cred ca podeaua s-a sticat mai mult decat capul lui” – p. 13). Eludarea realitatii este o trasatura de baza a sotilor Walls, care au un fel de a-si proteja linistea interioara pe seama ignorarii neplacerilor din jur si in special a celor cauzate copiilor lor. Parintii isi duc existenta lor paralela, tatal cheltuind ultimul banut pe adictia lui la alcool, iar mama pe canvasul si culorile necesare picturilor ei pe care nu le cumpara nimeni. Modul in care aceste personaje se invaluiesc in egocentrismul lor frizeaza de multe ori comicul absurd din romanele lui Charles Dickens.  Ei se situeaza la polul opus parintilor protectori, dimpotriva lasandu-i sa creasca precum ierburile campului sau ca puii de animale impinsi de timpuriu sa lupte singuri pentru existenta. Lasati sa se descurce pe cont propriu, cei patru frati condamnati la foame in mod constant mananc adesea ce gasesc prin cosurile de gunoi, iau pe furis din sacul de mancare al altor copii,  sau se hranesc cu poame salbatice. Din cand in cand parintii mai aduc cate ceva de mancare acasa, dar nu se sfiesc, mama de pilda, sa manance pe ascuns ciocolata, fiind prinsa asupra faptului. 

Rose Mary, mama, se ingrijea de spiritul ei, cultivandu-se mereu, conversand despre Renaissance cu sotul ei, citind  constant, dar isi neglija in mod absolut copiii si i sa parea un lucru cat se poate de firesc. Romanciera, care nu are nici un fel de resentiment fata de parintii ei, luindu-i asa cum au fost, o priveste pe mama ca fiind un fenomen: pe de-o parte avea imaturitatea unui copil de patru ani si pe de alta parte elevatia culturala a unui autentic intelectual.

            Perspectiva narativa se modifica pe parcursul cartii, schimbandu-se de la privirea naiva, entuziasmata  a copilului in prima parte la judecata critica a adolescentului care incearca sa priveasca detasat si critic experienta de viata a familiei. In anii fragezi ai copilariei peregrinarea dintr-un loc mizer in altul si mai mizer nu e inregistrata ca atare de micii Walls, pentru ca tatal este charismatic, iar mama incearca sa le distraga atentia cu felurite artificii. Uneori nu reuseste intocmai, ca atunci cand tatal arunca din fuga automobilului pe Quixote, pisica favorita a lui Jennette pe motiv ca pisicile nu iubesc calatoriile.  Fetita izbucneste in lacrimi, dar mama ca sa eludeze situatia ii indeamna pe toti sa cante. Tarziu in acea noapte tatal a oprit masina in desert si au dormit cu totii sub cerul liber. El stia intotdeauna sa ii transpuna in planul spiritual prin asociatii neprevazute, care ii impresioneaza pe copii. Somnul sub cerul liber nu promitea sa fie deloc confortabil, dar Rex Walls apeleaza la imaginatia copiilor: „The Indians didn’t have pillows, either, he explained, and look how strait they stood” (p.18  „Indienii nu au folosit perne, de asemenea, si uite cat de drept au stat.”), subliniind demnitatea bastinasilor in fata ocupantilor. Impactul asupra copiilor este extraordinar, magic, Jeannette, impartasindu-i imediat surorii ei, Lori, cat de norocosi sunt ei sa doarma sub cerul liber ca indienii. Tot asa de fascinata este Jeannette cand in noaptea de Craciun tatal o invita sa-si aleaga o stea din multimea pe care cerul o ofera tuturor muritorilor. Ea isi alege emotionata pe Venus. Neavand para chioara sa cumpere copiilor cadouri de Craciun, tatal le ofera in schimb dizertatii despre gaurile negre, quasari si diferite constelatii. De altfel ambii parinti se pricep sa-si educe copiii astfel incat ei nici sa nu doreasca vreun cadou de Craciun.  Le spulbera credinta in aceasta sarbatoare, spunandu-le ca ceilalti copii sunt spalati la creier si impinsi de parinti sa creada in mituri stupide.

Total neconventionali, sotii Walls cred in vagabondaj, in viata aproape de natura, pe care o opun complicatiilor civilizatiei.  Stralucirea stelelor, le explica tatal copiilor, e data celor care isi iau riscul sa traiasca in salbaticie, caci bogatii care se inchid in apartamentele luxoase traiesc in marile orase, unde cerul e asa de poluat incat ei nu se pot bucura de splendorile naturii. Aici este implicata o nota prezenta voalat in tot romanul, privind protestul implicit al parintilor homeless impotriva societatii bazate pe capital. Dar existenta lor sub nivelul de saracie nu ne apare in nici un caz ca fiind cauzata de oranduirea capitalista, ci de propria lor optiune pentru un extravagant rousseauism. In secolul al 18-lea filozoful Jean Jacque Rousseau a lansat indemnul: „Retourner dans la nature” ca fiind singura cale a eliminarii relelor produse de „contractul social”.  Intr-un anumit sens si sotii Walls sunt niste „rousseau-isti” prin retragerea lor continua din societate in propriul lor egocentrism. As spune ca un vag protest antimercantil, anticonsumatorist se impleteste cu o nuanta rousseau-ista. Este semnificativ dialogul din finalul romanului intre Jeannette si mama sa. Fiica, ajunsa in elita jurnalismului, foarte bine situata financiar ii spune mamei cat de confortabil traieste si mama nu ezita sa ii raspunda conform credo-ului ei de o viata intreaga:  „That’s what I’m worried about. … Look at the way you live.  You’ve sold out.  Next thing I know, you’ll become a Replublican. … Where are the values I raised you with?” (p. 269 – „De aceea sunt ingrijorata.  Uita-te cum traiesti. Te-ai vandut. Urmatorul lucru pe care o sa-l aflu este ca ai devenit Republicana.  Unde sunt valorile cu care te-am crescut?”)

            De mentionat ca sotii Walls raman fideli stilului lor non-conformist de viata, nonsalanti in fata numeroaselor privatiuni materiale carora le gasesc intotdeauna o explicatie rezonabila din punctul de vedere al filosofiei lor, in mare parte anticonsumatorista, antipragmatica. Intr-o lume al carei motor este profitul Rex Walls isi permite sa fie un Don Quijote sui-generis, visand nu la Dulcineea din Toboso, ci la „castelul lui de sticla” la al carui proiect lucra cu sarg, urmand sa fie ridicat in desert ca sa foloseasca energia solara.  Dar visul castelului de sticla se lega de un alt vis, care ca si primul, era o fata morgana. Si anume era visul descoperirii de aur datorita Prospectorului, unealta magica la care lucra impreuna cu Brian si Jeannette. Autoarea romanului il numeste pe tatal ei un mare visator.  Marele visator era insa dublat de un machiavelic consumator de alcool care nu se dadea in laturi de la nimic cand era vorba sa produca bani la jocurile de noroc si prin alte mijloace dubioase. Cand ajunge la mare ananghie pe cand locuiau in Welch (West Virginia) intr-o huruba de casa in care te ploua in pat, Rex incearca s-o foloseasca pe fiica lui adolescenta ca momeala pentru partenerii lui de gambling. Si parca asta n-ar fi destul,  fura banii din pusculita copiilor, economisiti de ei pentru a pleca definitiv la New York si a scapa de infernul  familial.

Adictia tatalui e din ce in ce mai grava, iar evaziunea mamei in lumea artelor din ce in ce mai incapatanata. Situatia devine conflictuala pe fata. Jeannette o adolescenta talentata o confrunta pe mama:  „If you want to be treated like a mother”, I said, „you should act like one”. (p.219). Ii aminteste de responsabilitatile materne pe care Rose Mary nu le-a satisfacut niciodata. Mama e rau ofuscata si cere sotului ei sa puna lucrurile la punct. Rex ia partea sotiei lui si in ciuda dragostei deosebite ce-o purta lui Jeannette o biciuieste ca sa-si aduca aminte de respectul neconditionat datorat parintilor.  Intre Rex si Rose Mary comuniunea era pe viata. In ciuda alcoolismului incurabil al sotului ei lui Rose Mary nu-i trece prin cap sa-l paraseasca pe cel care i-a fost sortit pentru totdeauna, asa cum cerea credinta ei catolica.            Ceea ce este fascinant in relatiile parinti – copii din acest roman rezida in faptul ca asistam la un tratament foarte contradictoriu a copiilor de catre parinti.  Pe de-o parte parintii se ingrijesc constant de educatia intelectuala a copiilor, le dau afectiune mereu,  iar pe de alta parte neglijeaza total cerintele concrete de adapost, hrana si imbracaminte, deci ignora necesitatile de baza ale oricarei existente umane decente, supunandu-i cu o nespusa cruzime pe proprii lor copii la umilinte sociale de nedescris. La randul lor copiii dezvolta o solidaritate remarcabila si dragoste fierbinte unul pentru altul, sentimente nascute si nutrite de imprejurarile ostile in care au crescut, de lupta atroce pentru supravietuire. In Welch ei erau cei mai saraci intr-o comunitate care nu excela decat prin saracie.  Dar ceea ce este inca mai curios, Rose Mary mostenise, dupa moartea parintilor ei, fermieri in Texas, un teren imens care valora cel putin un milion de dolari. Nici prin cap nu i-a trecut sa-l vanda ca sa-si scape familia de tortura foamei cotidiene si a mizeriilor nesfarsite. Si a motivat ca n-a facut-o pentru ca pamantul nu putea fi instrainat, ci trebuia sa ramana in familie. Deducem ca ar fi fost vorba de un atasament mistic pentru pamantul mostenit din generatie in generatie.

            Ceea ce fusese in copilarie atractia copiilor pentru desele schimbari de decor si magia istorisirilor paterne se transforma cu timpul in revolta adolescentina si dorinta de evadare.  Copiii isi parasesc parintii si iau drumul New York-ului, unde cel putin trei dintre ei se vor realiza si vor ajunge la bunastare. Educatia intelectuala primita in familie isi da roadele. Parintii ii urmeaza la New York dupa o vreme si astfel familia se reface in circumstante mult mai fericite. Copiii ajunsi acum oameni in toata firea au o viata imbelsugata, dar parintii raman neclintiti in atasamentul lor pentru aceeasi existenta plina de privatiuni, in ciuda ofertei de ajutor venite din parte lui Jeannette. Dorm in masina, uneori prin parcuri si in cele din urma in niste apartamente abandonate, insalubre. Viata paupera nu-i impiedica sa se bucure de concertele cu intrare libera din parcuri sau de cartile de la numeroasele biblioteci. Acest oameni resping cu tenacitate binefacerile confortului oferit de societatea de consum, bucurandu-se in schimb de deliciile spiritului din care si-au facut un fel de turn de fildes din unde isi permit sa priveasca oarecum condescendent la cei imbuibati.

 In chip remarcabil in ciuda oprelistilor materiale, dragostea supravietuieste in familia Walls.  Sentimentele filiale ale copiilor ajunsi adulti sunt impresionant de statornice si nepoluate de amaraciuni sau reprosuri.  In apropierea tatalui aflat pe moarte Jeannette mediteaza la viata lor, traind acut suferinta iminentei pierderi: „But despite all the hell-raising and destruction and chaos he had created in our lives, I could not imagine what my life would be like – what the world would be like without him in it. As awful as he could be, I always knew he loved me in a way no one else ever had.” (p. 279 – „In ciuda iadului si distrugerii si haosului pe care l-a creat in vietile noastre, nu-mi puteam imagina cum ar fi viata mea, cum ar fi lumea fara el in ea.  Oricat de groaznic a fost el, am stiut intotdeauna ca m-a iubit intr-un fel in care nimeni altul n-a facut-o.”) Iata deci explicatia solidaritatii familiei Walls pe deasupra tuturor vicisitudinilor:  fluidul iubirii care a circulat continuu intre toti membrii ei. 

            Si daca vrem sa cautam un talc calatoriei care se numeste viata cred ca il gasim in aceeasi conversatie dintre fiica favorita si parintele ei muribund:  „Never did build that Glass Castle”, spune fata. „No. But we had fun planning it.”, raspunde tatal. (p. 279 – „Nu am construit acel Castel de Sticla”. „Nu. Dar ne-am bucurat planuindu-l”).  Frumusetea vietii noastre este insusi drumul pasionat catre o tinta care sa ne tina sufletele intregi. 

            Nu e de mirare ca romanul autobiografic al lui Jeannette Walls a intrunit comentarii critice foarte favorabile.  Este o carte remarcabila care iti solicita la lectura intreaga participare.

MINISTRUL-PREZERVATIV

Posted by Stefan Strajer On May - 10 - 2011

MINISTRUL-PREZERVATIV

 Autor: Magdalena ALBU

 Ministrul Sănătăţii, în loc să-şi dimensioneze coeficientul de inteligenţă personal, a început să măsoare altceva. Ce anume se tot căzneşte să determine domnia-sa cu o minuţiozitate demnă de un cercetător scrupulos, o să vedem îndată. Neputând dormi noaptea de grija apetitului foarte crescut pentru împerechere al naţiei române din care dumnealui face parte ca minoritate majoritară deocamdată, domnul Cseke a cugetat extreme de adânc şi a ajuns la concluzia că nimic nu doare mai mult în parohia sa administrativă decât dimensiunea standard a unuia dintre cele două organe reproducătoare ale omului lăsate de Dumnezeu pentru înmulţirea speciei, şi anume, evident, cel masculin. Motiv pentru care media tuturor măsurătorilor geometrice efectuate la nivel de parte organică reprezentativă a fiecărui mascul reproducător autohton se regăseşte detaliat în ceea ce se întocmeşte în mod firesc pentru orice licitaţie organizată în ziua de azi, şi anume, Caietul de Sarcini respectiv, documentaţie ce poate fi consultată, aşadar, de către publicul interesat până la ultima sa fibră interioară de propunerea „neoreformistă” a domnului ministru Cseke.

 

Ca să fim mai precişi, acolo se pot citi pe îndelete date „exacte” despre variabilitatea „admisă” a secţiunii geometrice a zonei cu pricina. Iată cele trei dimensiuni măsurate cu o foarte mare precizie (aici a se vedea „grija” manifestată de guvernanţii noştri nu pentru capul de pe umeri, ci pentru ceea ce are omul îndărătul fermoarului sau nasturilor de la pantaloni) de către domnul ministru: lăţime – max 54 + 2 mm; lungime – min. 160 mm (medie 190 mm); grosime – max. 0,14 mm; sper să nu fi scăpat vreun milimetru din greşeală, căci, altfel, produsul straşnic determinat de reprezentantul situat politic pentru moment în vârful Sănătăţii româneşti nu mai poate fi folosit de tot segmentul vizat al utilizatorilor săi în mod corespunzător, din cauza diferenţelor de mărime complet inadecvate).

Cu alte cuvinte, ce scoate până la urmă domnul ministru în aceste zile postpascale la licitaţie? Răspuns: nimic altceva decât imaginea trasă în plastic a adamicului falus erectil, pentru care se vor achiziţiona nici mai mult şi nici mai puţin decît 3,6 milioane de prezervative, dar şi un lot de anticoncepţionale şi cutii pentru contraceptive. Motivul? Unul deosebit de generos, se pare, ambalat sub denumirea de luat ochii doritorilor de sex nebun la foc continuu, şi anume, aşa-zisul Program naţional de prevenire a sarcinilor şi a bolilor cu transmitere sexuală desfăşurat în ţara noastră încă din anul 2000 la iniţiativa ONU. Şi când te gândeşti că viaţa se află nu înlăuntrul, ci în afara prezervativului domnului Cseke!

Dar, cum pe tărâm românesc, s-a constat, tot în urma frecventelor măsurători cu care se ocupă unii, probabil, destul de des în lipsă de altceva – deoarece dimensiunea creierului lor cu legături neuronale prost încheiate oricum de natura divină nu se poate compara nici măcar cu valoarea minimală a volumului plin ocupat de ceea ce pătrunde sistematic în interiorul produsului solicitat prin Caietul de Sarcini de către onoratul Minister al Sănătăţii româneşti pe cale de dispariţie, iată, dacă e să facem un calcul matematic extrem de simplist -, că lungimea medie a organului reproducător masculin nu corespunde cu descoperirile teoretice ale ministrului Cseke, atunci, se naşte întrebarea (căci altceva ce se mai poate naşte, nu-i aşa?!) firească în atari condiţii, şi anume, cui folosesc aceste prrezervative standardizate, dar, mai ales, cui folosesc banii încasaţi pe ele? Cărei firme şi cine e  proprietarul ei? E interesant de urmărit şi această altă meandră întunecată şi josnică a ultimilor douazeci de ani postdecembrişti. E trist şi revoltător. Nu de alta, dar parcă începe să îmi pară rău că Nicolae Ceauşescu nu a avut o asemenea idee mai mult decât „genială” în perioada sa, fiindcă în mod cert ministrul-prezervativ Cseke ar fi rămas în acele condiţii doar la nivel de spirit neînomenit, ceea ce, pentru sănătatea românilor ar fi fost foarte bine, fiindcă aceasta ar fi încăput, cum e şi natural, de altfel, pe mâna unui om priceput, de nădejde şi cu intenţii serioase în raport cu întregul sistem sanitar autohton.

Şi pentru că tot veni vorba despre Nicolae Ceauşescu, stau şi mă întreb, cum de se puteau juca înainte de 1989 în spital copiii aflaţi sub tratament de-a doctorul şi pacientul cu nenumarate seringi din plastic şi cu maţe întregi de perfuzoare oferite lor de către asistentele ce-i aveau în grijă, pentru ca acum, în mandatul domnului ministru Cseke, în plină „democraţie” efervescentă, zice-se, a capitalismului sălbatic de tarabă murdară şi clienţi sărăciţi prin politici antiumane vădite, acestea de mai sus, ca şi multe altele, precum banalul leucoplast ori serul fiziologic necesar, lipsesc din spitale la ora actuală, pacienţii internaţi în aceste instituţii încă rămase pe tapet, momentan, după marea căsăpire fără cap trebuind să şi le cumpere din puţinele fonduri proprii pe care le au de la farmacia târgului unde se află, fiindcă, altfel, nu li se mai justifică şederea de câteva zile sau un timp mai îndelungat acolo?!… De ce se întâmplă aceste lucruri de o banalitate jignitoare şi cutremurătoare deopotrivă pentru o ţară membră UE şi NATO cu pretenţii de modernizare întru toate cele?!… Greu de dat de către oricine un răspuns corect argumentat în ziua de azi. 

În numele unei aşa-zise „neoreforme” radicale, care schingiuieşte la culme un sistem în loc să-l modernizeze, ministrul-prezervativ abandonează esenţa îmbunătăţirii perimetrului său de activitate pentru a-i deforma însă la maximum conştient sau nu coloana vertebrală, oferindu-i acestuia o pereche de cârje cu care să parcurgă, şontâc-şontâc, mai abitir drumul sigur către groapă În timp ce oamenii mor ca nişte câini abandonaţi la marginea şanţului de guvernanţii pe care tot ei i-au ales prin vot „democratic” în urmă cu ceva timp, domnului ministru Cseke nu îi mai rămâne, în condiţiile licitaţiei mai mult decât josnice de acum, decât să încerce a atârna de crucea fiecărui poporean mort al acestei ţări, de care oricum nu îi pasă nimănui nici în starea de viu, nu un prosop, aşa cum se obişnuieşte, ci un falnic prezervativ fără o cromatică bine precizată, dar cu o lungime cuprinsă între 160 şi 190 mm, conform Caietului de Sarcini sus-amintit.

Pentru cei 200.000 de euro alocaţi achiziţionării acestor produse destinate falusurilor încă împerechiabile şi standardizate pe deasupra de ministrul nostru viril, este, bineînţeles, o onoare fără echivoc ca cetăţeanul votant, măcar la trecerea în cealaltă dimesniune universală (a nu se înţelege altceva), să aibă parte de eticheta pe care Cseke-prezervativ o lipeşte pe fiinţa concetăţenilor săi veşnic tineri şi neliniştiţi din punct de vedere hormonal. Îţi vine să vomiţi, nu altceva!… Ei bine, cred cu tărie că acest lucru i-ar aduce, în sfârşit, guvernului actual acel dram de „credibilitate” de tip erectil, evident, după care a tânjit vreme de atâţia ani pe toată perioada mandatului său uscat la vrej, încă din pragul genezei sale conjunctural-nefaste pentru întreg poporul român şi până în ziua de azi. Era să zic ziua de-apoi. Vorba domnului Tudor Ciuhodaru, care spunea atât de sugestiv că „achiziţionarea de prezervative nu duce la erecţia bugetului din Sănătate”, dar poate duce, spunem noi, doar la aceea a domnului ministru de resort al momentului, o activitate fizică individuală, care nu interesează în mod cert pe absolut nimeni. Licitaţiile domniei-sale însă reţin atenţia tuturor. Opinia publică are acest drept firesc şi elementar, de altfel, la informaţie corectă din partea aleşilor săi politici circumstanţiali.

Oamenii mor azi pe capete în ţară din cauza sărăciei lucii, neputându-şi permite a se trata, aşa cum trebuie, nici în ţară şi nici în străinătăţurile unde aleşii lor îşi poartă leşul obosit, iar domnilor guvernanţi le arde de cu totul şi cu totul altceva decât de sănătatea poporenilor lor. Cu alte cuvinte, cu cât mor mai mulţi, cu atât mai bine, nu?!… Mare păcat însă că nu se moare acum în ritmul în care au loc disponibilizările la nivel naţional!…

Şi ar mai fi ceva de spus. Dacă dictatura comunistă a încercat să stăvilească în timp o boală gravă precum tuberculoza, dar şi focarele de păduchi din zonele sărace ale României, democraţii postedecembrişti – cu încă fierbinte pe pix urma de sânge a dictatorului împuşcat în ziua de Crăciun a anului ’89 – se pot mândri însă cu altceva mult mai „coerent” şi mai „practic” pentru economia bugetului autohton, şi anume, cu faptul că au reuşit să cuibărească moartea definitiv în ograda poporului din care provin, ridicându-i acesteia chipul hâd la rang de icoană naţională.

 Magdalena ALBU

aprilie 2011

APOCALIPSA CU SIMBRIE

Posted by Stefan Strajer On April - 29 - 2011

APOCALIPSA CU SIMBRIE

 

Autor: Corneliu LEU

1. LEFEGII APOCALIPSEI

 

            Cert lucru că tot ce înseamnă suflare de bun simţ în ţara asta, oricât de rău ar duce-o şi tot ar consdiera o adevărată apocalipsă numai gândul că vremurile comuniste s-ar putea întoarce.

            Şi totuşi, acum încep să mă tem la acest gând, privind sfruntarea cu care parveniţii corupţiei noastre se laudă cu modul în care îşi cheltuiesc bogăţia făcută peste noapte, iar o presă inconştientă, ţine la curent „publicul cititor” cu oscilaţiile de temperatură, puls, secreţie gastrică, stare psihică şi libido a celor internaţi la Viena, dar în perioada de trei luni de când s-a publicat lista spitalelor în curs de desfiinţare, n-a urmărit în nici un fel modul cum se asigură în zonele respective alte modalităţi de asistenţă pentru populaţie, ci s-a trezit doar după ce oamenii au murit în faţa spitalelor închise de ministrul desemnat să se ocupe de sănătatea românilor.

În asemenea condiţii când, mai inconştient decât această presă, premierul – care nici el n-a urmărit nici ce soluţii alternative se impun, nici cum se face transferul de asistenţă sanitară pentru cei arondaţi la unităţile medicale desfiinţate – încearcă să-l absolve de vină pe ministrul respectiv întinând memoria celor morţi la porţile încuiate ale spitalelor, ajungi să crezi şi în apocalipsă, scapi la năduf prostia cu „era mai bine pe vremea lui împuşcatu” şi eşti în stare să pui mâna pe topor chiar dacă, exact ca şi in ’89, nu ştii pe cine vei pune în locul celor care merită cu vârf şi-ndesat să le dai cu el în cap!

            Pentru că apocalipsa, aşa cum scrie şi la Sfânta Scriptură, nu vine de la sine, ci vine chemată de duhurile celor care, conştienţi sau inconştienţi s-au vândut necuratului:

            „Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” (3-17)

 

 

2. IGNORANŢA SFIDÂND CU BANII

 

 

… Apocalipsa nu vine de la sine, spuneam eu vorbind despre duhurile celor care, conştienţi sau inconştienţi provoacă: „Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” (3-17)

 Iar eu mă oblig să fiu blând şi le dau circumstanţe atenuante acestor ticăloşi spunând că, în cazul nostru, există scuza că asemenea duhuri s-au vândut mai mult inconştient. Adică fac parte din acea categorie de parveniţi lipsiţi de cultură care, ignorând învăţăturile istoriei, nu-şi dau seama cum afişarea îmbuibării lor în faţa foamei populare ar putea conduce la revoltă, cum banii mulţi cu care îşi cumpără locuri în Parlament lovesc direct în durerea celui lăsat de criză fără loc de muncă, fără medicamente, fără drum la şcoală pentru copii, cum lauda cu mondenităţile pe care şi le permit agresează mentalitatea celor care n-au bani pentru coşniţa zilnică, sau cum modul în care mulg făţiş venituri de la stat, îi fac pe cei umili să fure şi ei găina vecinului.

            Da, sunt inconştienţi prin incultura  care-i lasă să doarmă senin cu banii sub cap sau cu indemnizaţiile de stat la teşcherea, sau cu preferinţe de partid pentru cei care le fac „donaţii”, uitând de istoria revoltelor populare, de pragurile de apăsare care au produs declanşarea revoluţiilor, de nivelul până la care răbdarea socială rezistă. Incultura îi face senini în faţa pericolului pe care ei, prin propriul lor comportament, îl provoacă aţâţând nemulţumirea pe fondul nevoilor sociale. Pentru că, dacă ar fi învăţat puţină istorie, ar fi ştiut măcar banalităţi precum răscoala lui Spartacus izbucnită exact când sclavii n-au mai putut răbda, sângeroasa ghilotinare declanşată de dispreţul Mariei Antoaneta, revoltele moţilor apăsaţi de sărăcia discriminatorie sau chiar ridicarea noastră în ’89 când ceauşismul întrecuse orice măsură. Dacă ar fi învăţat economie politică ar fi cunoscut pragurile de salt de la o stare la alta, dacă ar fi studiat şi puţină morală, ar fi ştiut ce înseamnă respectul pentru semen de la smerenia creştină până la comportamentul modest al lui Bill Gates, iar dacă s-ar fi aplecat măcar asupra legilor fizicii, ar fi cunoscut pragurile de calitate, precum cel al fierberii apei sau al topirii metalelor. Aşa însă, şi venali şi ignoranţi, cred că ei, numai fiindcă au parvenit prin metodele cele mai dubioase, au dreptul să-şi dea poalele peste cap sfidând fenomenul în creştere al sărăcirii naţionale şi având dreptul să facă tot ce le trece prin minte după modelul marelui lor contemporan Bercea Mondialul, numai pe criteriul că au bani sau au putere cu care pot cumpăra orice conştiinţă. Acesta este numitorul lor comun şi etalonul comparativ: Puterea inamovibilă pe care Bercea Mondialu e convins a o avea în ciuda democraţiei sau, mai sigur: tocmai pentru că nu ştie, n-a învăţat şi nu l-a interesat vreodată ce e aia democraţia cu legile ei raţionale.

            E evident că democraţia se află în prăpastie dacă, pentru donaţii făcute partidelor în schimbul unor funcţii guvernamentale sau parlamentare, avem bani mai mulţi decât cei necesari salvării spitalelor desfiinţate.

            3. MODELELE PE CARE LE PREIA SOCIETATEA

            … E evident – spuneam – că democraţia se află în prăpastie dacă, pentru donaţii făcute partidelor în schimbul unor funcţii guvernamentale sau parlamentare, avem bani mai mulţi decât cei necesari salvării spitalelor desfiinţate.

            Că o societate are nevoie de modele sau, mai bine zis, se orientează imitând şi multiplicând la scară socială anumite modele oferite de persoane sau familii care şi-au căpătat un soi de vizibilitate în epocă, este lucru evident. Şi nu e vorba doar de modelele bune, cum cred moraliştii ce dau sfaturi populaţiei vorbind despre acestea, fiindcă modelele bune se impun prin multă trudă şi multă propovăduire. E vorba de modele de orice fel  de popularitate; iar în materie de popularitate, cea negativă e mult mai mare, apoi vine cea cel mult neutră şi abia apoi cea benefică, de tipul „Popa Tanda”, care s-a dovedit a fi de foarte mare importanţă în destinul determinat de psihologia noastră naţională.

            Fiindcă am început cu această imagine concretă la nivelul pozitiv, exemplificând în continuare, coborâm  la cel neutru. Acesta s-ar situa pe palierul  modei, a mofturilor mondene ale  croielii şi culorilor îmbrăcămintei, a cosmeticelor, a caroseriilor, a frecventării cluburilor, a muzicii de consum şi altor divertismente artistice care capătă fani imitatori într-un domeniu aleatoriu, unde nu trebuie să justifici de ce şi în ce scop, ci numai să ai bani pentru obiectele şi serviciile băgate pe gât de obsesia civilizaţiei consumiste, unde problema este numai de bani.  Dar, dacă mai coborâm o treaptă ajungând la nivelul inferior, aspectul devine moral şi chiar penal. Pentru că, aici, ajungem la categoria nocivă ce se răspândeşte pe principiul molimelor: Imitarea marilor bandiţi, a posibilităţilor de câştig ieftin prin jaf şi lovituri, a posibilităţilor de impunere a puterii prin brutalitate, a gustului pentru lucruri costisitoare dobândite prin orice mijloc şi cu orice preţ, a eroismului văzut pe dos, prin parametrii pe care-i poate  atinge eroul negativ.

            Când spunem „modele”, deci, trebuie să ne gândim cel puţin la cele trei mari împărţiri, dintre care numai una e pozitivă şi propice pentru progresul social. Cea de a doua presupune cheltuieli din partea admiratorilor în favoarea câştigurilor celor ce impun mentalitatea dominată de consumul până la obsesie şi, de aici, de birul pe veniturile mici ale populaţiei care, cu cât e mai de rând cu atât se crede mai în rând cu lumea bună dacă face eforturi financiare să fie în pas cu moda. Iar cea de a treia e însuşi izvorul decăderii morale şi a regresului social, susţinut cu glorie, dacă ne putem exprima astfel, de nocivitatea feţei „moderne” pe care o capătă mass-media tabloidă ce practică cu inconştienţă actul anticultural.

            Pentru fiecare dintre aceste categorii, modelele provin din patru direcţii ale vizibilităţii despre care am vorbit: Persoane influente, familii ajunse la acel soi de vizibilitate, categorii sociale care se impun mai cu pregnanţă sau au mai multă importanţă în epocă şi organizaţii care, prin însuşi modul lor de a căuta atenţia publică, încearcă să atragă interesul populaţiei.

Condiţia, după cum am spus, ca să nu exagerăm în termeni numind-o „celebritate”, este vizibilitatea la marele public a modelului respectiv. În funcţie, bine înţeles, de persoanele din care este format acest mare public. Dacă acest mare public este format din toţi cei aflaţi în ananghie financiară, atunci modelul se regăseşte în topurile milionarilor sau miliardarilor, cu exemplul pozitiv al celor care stau pe propriile lor picioare şi exemplul mafiot al celor care mituiesc sau cotizează bazându-şi veniturile numai pe afaceri cu bugetul de stat. Dacă acest mare public este format din oameni care se bazează doar pe forţa lor de muncă, atunci modelele vor fi mai rare în ţară şi mai dese printre cei care şi-au asumat parţial sau total înstrăinarea. Dacă acest mare public se alege dintre amatorii de sport, atunci, pe lângă modelul urât al vieţii fotbalistice, au modelele excepţionale din alte discipline sportive. Dacă acest mare public e format din tinerele neveste, sau aspirante la căsnicie, pentru ele vizibilitatea cea mai mare o au astăzi, desigur, Oana Zăvoranu sau Monica Columbeanu; ceea ce înseamnă că nu li se oferă un model prea pozitiv. Dar dacă acest mare public e format din toţi bolnavii din societatea românească, atunci, iarăşi desigur, modelul este însuşi preşedintele ţării, a cărui vizibilitate se bucură de toate reflectoarele şi al cărui model de însănătoşire este clar şi pozitiv: S-a operat la Viena.

Modele, deci, există, în funcţie de fiecare dintre direcţiile urmărite. Important este cine ne ajută a face distincţia dintre exemplul bun şi exemplul prost.

 

 

 

4. CHIAR DACĂ MORALIŞTII SE PLÂNG

 

Chiar dacă moraliştii se plâng, – spuneam în articolul anterior – modele există, în funcţie de fiecare dintre direcţiile urmărite de public şi de cultura celor care fac tabloidele tipărite sau puse pe sticlă: Modele nocive cu duiumul, modele neutre, impuse doar pentru a lua banii celor contaminaţi cu mentalitatea civilizaţiei de consum şi modelele pozitive spre care ar trebui să aspire fiecare cetăţean… Important este cine ne ajută a face distincţia dintre exemplul bun şi exemplul prost. Fiindcă moraliştii se plâng numai de faptul că se impun greu modelele bune, în vreme ce ar trebui să fie oripilaţi de cât de uşor se impun modelele rele.

Şi, ca să abordăm lucrurile dintr-o latură ceva mai serioasă, facem  de la început precizarea că nu ne referim la modele de scandal, folosite doar pentru rating mediatic de către unii producători de formate media a căror conştiinţă nu rezonează cu conceptul de formare a populaţiei ci, dimpotrivă, slujesc cu tot cinismul malformarea mentalităţii publice şi omogenizarea mahalagească a conştiinţelor. Cazurile Columbeanu, Zăvoranu şi multe altele la nivel judeţean, municipal, comunal folosesc doar caricaturi umane dispuse a-şi face publice clovneriile parvenite. Pentru că ar fi sub derizoriu să căutăm vreun model  în megalomania isterică pe fondul mahalagesc al unei femei care, în mod voit, se dă în stambă; sau în nanismul andropatic al unui bărbăţel trecut căruia, vorba mahalalei: „prospătura i-a rupt gura”. Publicarea cu insistenţă a amănuntelor tot mai penibile oferite de aceştia ţine numai de conştiinţa (ne)profesională a aşa zişilor gazetari, justificată, în nici un caz, prin nevoia de modele. Cel mult prin nevoia de clovni şi de rataţi pe care curiozitatea publică să-i devoreze, să-i deplângă, să-i batjocorească, să le cunoască toate secreţiile, orgasmele şi impulsurile gregare. Şi, prin aceasta, să aibă sentimentul că i se asigură măcar circul, dacă pâinea se scumpeşte.

Această curiozitate provenită din pretenţiile de mondenitate are o scală foarte largă, de la perfidiile mordante ale lumii fine, până la abjecţia cu care curiozitatea mahalalei agresează durerile intime scormonind, vorba lui Arghezi: mucegaiuri, bube şi noroi… Iar ziaristul la fel de abject care asta a învăţat să facă, din asta trăieşte!… Asemenea cazuri devin „modele”, doar dacă se petrec la înaltele nivele sociale cum ar fi conducerea statului sau marile lumini ale rampei artistice: Berlusconi sau Madonna ca exemple din cele două categorii, ori Marlin Monroe frizând ambele: şi prin viaţa de vedetă şi prin asocierea cu fraţii Kennedy. Fiind persoane de top, cei din această categorie ar avea datoria să se gândească la faptul că pot deveni modele de mare influenţă negativă. Ca în istoria noastră care nu şi-a însuşit-o pe prostituata de lux Miţa Biciclista, nici pe cele de la Arnoteni, dar a făcut-o de la sine cu Lupeasca, fiind vorba de anturajul lui Carol al doilea.

Aşa că, exemplul prezidenţial cu tratarea la Viena, are o altă implicare pentru cei care mor în faţa spitalelor din orăşelele cu locuitori proaspăt disponibilizaţi, sau vechi şomeri, sau pensionari famelici. Modelul preşedintelui care nu are încredere în medicina românească nu poate fi decât unul de mare audienţă, cu o contribuţie substanţială la panica naţională. Iar modelul său de pacient tratat la Viena, urmat imediat de toţi ceilalţi cetăţeni cu posibilităţile materiale respective, bine popularizaţi de aceeaşi ultraresponsabilă practică gazetărească, nu are cum să nu devină aspiraţie naţională. Pentru că fiecare om are dreptul la speranţa de a-şi prelungi viaţa!

Ba, mai mult decât atât: Fiecare om al societăţii moderne are dreptul la asistenţa garantată de un medic pe care nu şi-ar permite să şi-l alunge spunându-i:  „Dacă nu-ţi convine aici, n-ai decât să te duci să munceşti în altă parte!”… Aşa cum modelul său prezidenţial şi-a permis, fără să precizeze dacă vorbea în numele cetăţenilor care au nevoie de tratament aici, sau al celor care se tratează la Viena.

Iată, aşadar, cum, pe principiul imitării modelelor pe care ni le oferă societatea noastră, conceptul de „vindecare” ajunge obligatoriu, în mentalitatea românului, a fi definitiv ataşat conceptului de „posibilitate de a-ţi plăti tratamentul la Viena”.

Dacă nu, vorba superbului nostru prieten, poetul avangardist Stephan Roll, alias Ghiţă Dinu, fiul celui cu Lăptăria lui Enache: „Om muri şi-om vedea!”…

L-am iubit mult pe acest superb chefliu de Ghiţă Dinu, care făcea un fermecător cuplu cu genialul pictor, marele postimpresionist european Lucian Grigorescu, îndrăgindu-mă şi acceptându-mă ca pe un învăţăcel străduitor într-ale boemei. Din acest motiv, de câte ori am avut prilejul, am amintit şi am repetat butada cu care el se consola în vremurile ceauşiste: „om muri şi-om vedea”. Dar niciodată nu s-a potrivit atât de bine ca acum, cu tot umorul ei macabru.

Tot aşa cum, cu toate că, spre deosebire de naţiunile morocănoase, e cunoscut tonul glumeţ al exprimării durerilor noastre, nu mi-am putut închipui că ea ar putea deveni vreodată concluzia românilor faţă de guvernarea „nouă” care îi trădează, îi stoarce  şi-i împinge în prăpastia de marginile căreia se agaţă cu o asemenea formă de umor.

 

5. CE I-AM SCRIS EU LUI MARKO BELLA FĂRĂ CA ACESTA SĂ-MI RĂSPUNDĂ

Om muri şi-om vedea „  era concluzia articolului pe care îl continui prin cel de faţă. Asta, ca răspuns la conceptul tot mai frecvent în mintea românilor, acela de „posibilitate de a-ţi plăti tratamentul la Viena”.

Cât despre Marko Bella, încă din clipa în care s-a dat publicităţii lista spitalelor care se vor închide ca şi cum austeritatea financiară are de drămuit mijloacele prin care asigurăm sănătatea oamenilor, în rezumat, eu i-am scris următoarele: „ …Domnia Voastră faceţi parte exact din guvernarea care, în aceste zile procedează la genocidul înjumătăţirii spitalelor din România şi la tragedia restructurării umilitor financiare, a învăţământului. Ba, mai mult decât atât: giraţi, prin ministrul căruia îi susţineţi creditul politic, sănătatea întregii ţări.
    Aşa că, pentru a Vă dovedi întregul meu respect  printr-o întrebare sinceră şi frontală, vă rog să-mi răspundeţi dacă, măcar în gândurile Dumneavoastră intime, nu vă puneţi problema că acest gir va lăsa în istoria relaţiilor interetnice din ţara noastră gustul amar al faptului că un ministru de etnie maghiară a înjumătăţit şansele de supravieţuire a multor suferinzi şi, în ori ce caz, a bolnavilor cronici care au nevoie de asistenţă spitalicească…”

Scrisoarea deschisă din care citez am publicat-o pe 13 februarie crt. după ce ziarele făcuseră publică lista cu cele 182 de unităţi spitaliceşti ce urmau să se desfiinţeze, iar în unele localităţi începuse primul val de proteste. Atunci, Ministerul Sănătăţii a dat un termen de graţie până la începutul lui aprilie, tocmai pentru a nu se proceda pe fugă la desfiinţări şi a se lua toate măsurile necesare pentru rearondarea pacienţilor la alte unităţi sanitare capabile să le asigure cel puţin aceleaşi servicii de asistenţă, dacă nu unele superioare, cum se  prefigura din motivaţia acestei măsuri: PERFECŢIONAREA ŞI ÎMBUNĂTĂŢIREA ASISTENŢEI SANITARE A POPULAŢIEI. De atunci au trecut două luni şi nu am văzut nici un raport guvernamental, nu am auzit nici un cuvinţel din partea – hai să folosesc tot diminutivul – primuleţului-ministraş care, de altfel, are gura bogată lăudându-se chiar şi cu realizări care nu există; aşa că nu-l cred capabil s-o fi uitat pe aceasta, dacă ar fi existat.

De asemenea, doritoare de scandal, dar orientată spre orice altceva decât interesele majore ale populaţiei, nu am văzut nici o anchetă a presei care să arate cum se desfăşoară cele trei luni proclamate ca un termen pentru aplicarea chibzuită a măsurilor necesare, în aşa fel încât hotărârea să se dovedească bine venită în favoarea atât a facilităţilor acordate celor asistaţi, cât şi a perfecţionării sistemului sanitar. Promis ca un memorandum, termenul a trecut la modul cât se poate de inactiv, cel mult ca un armistiţiu acordat duşmanului public al bugetului românesc: omul bolnav pretinzând asistenţa medicală constituţională, în loc să facă pe placul administratorilor acestui buget şi să moară scutindu-i de cheltuieli… Un armistiţiu în timpul căruia să se retragă de bunăvoie de pe paturile sau din evidenţele spitalelor devenite şi ele duşmani ai bugetului de stat, ca şi cum acest buget ar exista pentru altceva decât pentru asemenea servicii acordate populaţiei.

Dar funcţionarul guvernamental nu vede aşa lucrurile. După modelul mai marilor săi, el consideră că toată povara impozitelor prin care se realizează bugetul este instituită pentru ca el să primească leafa şi primele grase, iar clientela lui să-şi facă ciubucurile cu concesiuni de la stat primite la modul mafiot. Acesta este pentru el domeniul de utilizare a banului public şi nu cheltuielile pentru îmbunătăţirea vieţii contribuabilului!

Că realitatea stă astfel, este evident de vreme ce termenul de trei luni nu a cuprins în el nici o măsură de reluare în alte evidenţe sanitare a celor care-şi pierd asigurarea de a fi trataţi în cele o sută optzeci de spitale desfiinţate şi de a fi asistaţi de cele câteva  mii de cadre sanitare care se disponibilizează prin această măsură. Nici un raport comunal sau judeţean nu consemnează vreo mişcare compensatorie, nici o ştire din presa pe februarie, martie şi aprilie nu dă vreo informaţie privind unităţile sanitare –  unităţi nu scoase din burtă ci reale şi posibile ca distanţă –  în grija cărora sunt transferaţi pacienţii respectivi. Nici măcar statistica generală a guvernării nu-şi face datoria şi tace, ca să nu arate cum s-a schimbat prin această măsură raportul dintre mia de locuitori şi numărul personalului sanitar aflat la dispoziţie. Raport care şi aşa era destul de precar, ţara noastră aflându-se cam pe la coada clasamentului privind numărul de medici la mia de locuitori.

Adică, exact asemenea acţiuni, studii de situaţie şi soluţii de asigurare a continuităţii în îngrijirea stării sanitare a populaţiei pe care le presupunea termenul respectiv au fost total neglijate; şi de oficialitate şi de instituţiile de resort şi de administraţia locală şi, bine înţeles, de glorioasa noastră presă care postează câte două echipe de filmare şi de paparazi pe zi pândind viaţa mondenă de la Izvorani, Snagov, Pipera, Strehaia şi alte locuri de mare interes civic ale vieţii noastre sociale.

Iar lucrul cel mai rău este că, prin măsura respectivă, aceste date statistice nu s-au schimbat în nici un caz spre bine ci, desigur, am mai făcut un pas spre limita de jos a listei ţărilor în raport cu nivelul de asistenţă sanitară asigurat!

Nici nu se putea altfel, de vreme ce MARELE MODEL NAŢIONAL, persoana cu cea mai înaltă vizibilitate în opinia publică românească, ceea ce înseamnă şi cel mai mare rating al urmării exemplului său, se lepăda de medicii şi asistenţii care cereau nu mai mult decât normalele condiţii decente de trai în ţara lor, îndemnându-i să plece în străinătate. Adică să-şi rezolve problemele salariale singuri şi nu cu ajutorul statului care i-a format şi îi foloseşte în scopul asigurării uneia dintre funcţiile sale de căpetenie: Starea de sănătate a populaţiei, satisfacerea obligaţiilor de stat faţă de toate taxele percepute pentru asigurările de sănătate, datoria umanistă faţă de cei bolnavi, aspectul social al eradicării maladiilor, întărirea securităţii sanitare, creşterea speranţei de viaţă a populaţiei şi toate celelalte, oricum am vrea să le luăm şi ca drepturi constituţionale şi ca grijă creştină pentru turma pe care o păstoreşti. Pentru că, după soluţionarea problemelor hranei, nici o măsură din lanţul de principii umaniste a Statului de Drept nu e mai imperioasă decât cea a asigurării sănătăţii populaţiei. Iar cel care îşi permite să creeze vid în acest domeniu alungându-i pe specialiştii formaţi să presteze serviciile asiguratorii, produce crimă naţională, indiferent de ce formulă politică reprezintă şi ce alianţe politice are de respectat ca să-şi asigure majoritatea parlamentară.

Întrebarea care se pune este: Ce consideră ei mai important – faptul că PDL-ul are nevoie de ministru udemerist la sănătate ca să se menţină la guvernare, sau nevoia de cât mai mult personal sanitar la mia de locuitori?!

Aici ajungem iarăşi la conceptul de „model”, cu concluzia că: pe cât de superficial şi de neserios e modelul, pe atât de precare şi neavenite sunt soluţiile la care se ajunge prin urmarea lui. Ce a vrut să spună Preşedintele României alungându-i pe medici în străinătate?… Că va aduce alţii, din alte ţări, cu pretenţii salariale mai mici, nu?!…

Păi, nu mai întreb câţi ani trebuie să treacă pentru ca respectivul medic angajat de guvernul român să priceapă limba spre a putea face o anamneză exactă şi a stabili diagnosticul, dar îl sfătuiesc numai să se ducă în China unde, pe vremea lui Mao se făcea mult caz de faptul că locuitorii satelor vor fi vindecaţi de marile detaşamente de medici-ţărani. Adică, înainte de lăsarea la vatră, fiecare militar în termen era instruit două săptămâni într-o infirmerie cum să pună termometrul, cum să facă un pansament, o clismă, o dezinfectare sau, cel mult, o injecţie. Apoi se întorceau în satele lor unde realizau un progres faţă de miile de ani lipsiţi de această instrucţie modernă, iar raioanele de partid raportau astfel rezolvarea stării de sănătate a populaţiei.

Am avut şi eu ocazia să apelez la serviciile unui asemenea medic promovat pe atunci de ziarele de propagandă chinezeşti. Întâi am făcut abces la un deget, pe care el mi l-a stors şi mi l-a tamponat cu tinctură de iod. Apoi am făcut o bronşită, iar el m-a badijonat cu tinctură de iod. Când mi s-au iritat gingiile şi i-am explicat că în ţară  dădeam cu o soluţie de zinc, el a înţeles şi m-a tratat cu tinctură de iod, ca şi la rosătura de la călcâi pe care mi-o făcuse bocancul. Am rupt-o la fugă doar când m-am dus la el cu conjuctivită şi l-am văzut punând mâna tot pe sticluţa cu tinctură de iod.

I-aş sfătui să trăiască asemenea experienţe pe toţi cei care, lăudându-se cu tratamentele la Viena, au demolat speranţa de viaţă a tuturor românilor care nu au bani să ajungă acolo.

 

 

 

 

6. SĂ REVENIM LA MODELELE NOASTRE NAŢIONALE

 

 

În articolul trecut căutam unele soluţii de comportament modest pentru cei care, lăudându-se cu tratamentele la Viena, au demolat speranţa de viaţă a tuturor românilor care nu au bani să ajungă acolo. Dar cred că tot în Apocalipsă se găseşte cel mai bun sfat: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi”(3-18).

Pentru că sunt cel puţin patru categorii de modele sociale ce se oferă în momentul de faţă care mai de care, spre a fi preluate de marea colectivitate a societăţii româneşti contemporane. A fi preluate de noua generaţie, ca şi de cei care, fiind activi social, aspiră la a-şi defini, a-şi contura şi a-şi stabili mai bine în timp şi spaţiu persoana şi trăsăturile ei reprezentative.

Asta, în cuvintele frumoase ale limbajului teoretic de concept. Pentru că, în practica vieţii de zi cu zi, aşa cum arată ea prin precaritatea la care am ajuns, înseamnă: 1.Ori a rămâne la stadiul de şmecheri leneşi care nu ne prea descurcăm în viaţă la modul coerent, ci numai „dând tunuri”; adică nu printr-o logică consecventă a existenţei pentru care am avut voinţa să ne pregătim, ci doar aventuros, după ureche şi chiar banditeşte sau animalic, lenevind la pândă ca să acţionăm numai la ocazii sau din instinctul de a pune mâna pe ceva; ceea ce pare comod dar este degradant pentru raţiunea umană. 2. Ori a îngroşa rândurile căpuşelor care sug pe orice cale din bugetul statului. 3. Ori a ajunge la cinismul celor care se dau mari fiindcă au câştigat nişte bani prin mijloace foarte puţin transparente. 4. Ori a ciupi de unde putem şi a ne bucura de unele sau de toate ofertele zgomotoase ale societăţii ce ne îndeamnă să consumăm  tot ce pretinde a fi la modă. 5.Ori, în  fine, venindu-ne  „mintea românului cea de pe urmă”,  a ne hotărî odată şi a lua viaţa în serios pentru a ne construi prin munca noastră o poziţie socială demnă, câtă vreme mai avem încă modele pentru aşa ceva. Sau, măcar oameni dispuşi să se sacrifice rezistând şanselor ilicite ale corupţiei care le îmbie ca persoane doritoare de bogăţie, dar ne ameninţă naţiunea ca doritoare de progres. A se hotărâ a lua taurul de coarne, evaluându-şi forţele mari sau mărunte dar oricum, existente – de la mica proprietate agricolă pe care o neglijează astăzi, până la marile capacităţi intelectuale pe care le demonstrează IQ-ul românesc – şi realizând ceva bazându-se pe propria lor muncă şi pe propriile lor merite demonstrate.

            În general, modelele sociale de toate categoriile malefice sau benefice: şi cele vicioase şi cele merituoase; şi cele de prostituare şi cele de virtute; şi cele de  pernicios balast al regresului şi cele de locomotivă a progresului, se reprezintă prin patru categorii. Şi, pentru că determinanta principală a fiecăreia dintre categorii  este personalitatea accentuată care se conturează mai pregnant  decât altele căpătând trăsături de model, începem, deci cu:.

Prima categorie de model.

Aceasta este persoana cu vizibilitate; cu auditoriu şi discurs în faţa opiniei publice. Care opinie publică îi urmăreşte reacţiile şi comportamentul cu interes crescând. Întâi pe cel public dar, apoi, după ce se familiarizează cu personajul pe care îl admiră sau măcar îl urmăreşte, bine înţeles că cetăţeanul are dreptul tot mai mare la curiozităţi în ce priveşte viaţa privată, trăsăturile sau reacţiile intime şi tot ce ar mai avea de imitat la „omul de succes” căruia vrea să-i ia exemplul. Iar, când vorbim de admiraţie, nu e neapărat nevoie să ne gândim la fapta bună, ci şi la gestul prompt de pistolar, şi la cinismul banditesc şi la viciile plăcute pe care imitatorul ar vrea să le guste aşa cum abuzează de ele modelul său. Ca să nu mai vorbim de practicile de îmbogăţire, de eludare a legii, de trişare a poliţiştilor şi altor autorităţi care fac parte din arsenalul aventurii şi riscului în schimbul unei vieţi plină de tentaţii satisfăcute. Aşa că, pe măsură ce ai mai mulţi şi mai fervenţi admiratori, ai mai puţine şanse de a-ţi ascunde şi a-ţi păzi orice trăsătură pe care nu ai vrea s-o faci publică. Mulţimea te-a cumpărat prin admiraţia şi asentimentul ei, îi devii model şi trebuie să te laşi cel puţin dezbrăcat, dacă nu radiografiat până la organele interne. Pentru că tot ceea ce este al tău se va multiplica prin ei. Se va prolifera prin strădania lor de a te imita în speranţa că vor ajunge să şi guste mai mult sau mai puţin din plăcerile cu care tu te răsfeţi.

Aceasta trebuie să fie şi conştiinţa dar şi resemnarea modelului. Şi, tocmai din acest motiv, eu mă întreb dacă Domnul Băsescu, cel mai demn de admirat român prin a sa întâistătătoare magistratură, ca şi ceilalţi politicieni şi celelalte persoane publice care, de orice orientare partinică ar fi, dorindu-şi popularitatea şi străduind pentru ea, şi-au asumat şi plăcerea/riscul de a fi modele, atunci când fac o treabă mai urâtă, mai iresponsabilă, sau mai dezonorantă, se gândesc la faptul că ea ar putea fi imitată de toţi admiratorii pe care şi-i doresc pentru ca să-i voteze şi să le susţină demersul politic?

            Ar trebui să se gândească, pentru că societatea noastră este neimunizată la asemenea molime, iar riscul de contaminare devine pericol naţional.

Iar, dacă nu-i pasă de acest pericol, rişti oricum să fii comentat, precum cel mai recent folclor pe care l-am cules zilele acestea:

 

BALADA BABEI DIN ELICOPTER

 

Îmi cânt jalea şi-mi plâng ofu,

Că Băse-a scumpit cartofu,

                        Muică!…

L-a scumpit de patru ori

Iarna, la colindători,

Iar de Paşti a cincea oară;

Muică, ăsta ne omoară

Fin’că vrea să pună-n loc

Slugi smerite precum Boc;

Că vrea să mă urc la cer

Şi-mi dă dric-elicopter,

                        Măi muică!

 

 

 

 

 

 

 

7. MODELUL MALEFIC ŞI VICIOS CA BALAST ŞI PROSTITUARE.

 

Încercam în articolul trecut să schiţez cele patru categorii în care se încadrează

modelele sociale fie ele malefice sau benefice; şi cele vicioase si cele merituoase; şi cele de prostituare şi cele de virtute; si cele de  pernicios balast al regresului si cele de locomotiva a progresului. Întrucât nu-mi pot  permite să pun etichete şi să dau garanţii de  exemple pozitive, demne de urmat, pe care numai istoria le va putea defini ca atare, îndrăznesc a le enumera  doar pe cele care, evident, s-au consacrat astăzi ca negative, reprezentând pericolul regresului, dacă nu cumva se vor accentua într-atât încât să transforme nemulţumirea publică în vreun gest necugetat. Citez de data asta nu din Apocalipsa creştină ci din plângerile decăderii Romei care spun: „Luxuria et vitium perdiderunt Romam”. Şi cu asta revenim la prima categorie: persoana cu vizibilitate deasupra celorlalte:

De remarcat aici faptul că societatea comunicaţională de astăzi are atâtea mijloace tehnice şi de procedură încât, oricât s-ar încerca, până la urmă nu se mai poate ascunde nimic din comportamentul cuiva, Din clipa în care opinia publică a pus vizorul pe tine, oricât de intime şi de personale ar fi unele amănunte ale acestui comportament, ele ies la iveală şi în „satul global”, al cărui şanţ a devenit marea industrie media, cetăţeanul te cunoaşte în cele mai mici cute ale sufleţelului tău şi ia de la tine drept exemplu chiar până şi ceea ce tu însuţi nu l-ai sfătui să imite. Pentru că n-ai ce-i face! Dacă eşti om de succes şi el te vede că ai avut succesul pe care şi-l doreşte şi sieşi, nu i te mai poţi împotrivi. Din acest motiv Berlusconi, care e om de televiziune, după cum vedem în ultima vreme, îşi justifică pe faţă plăcerile pentru care fundamentaliştii pudibonzi şi puritani îl condamnă şi chiar încearcă să justifice modul deliberat în care îşi asumă o asemenea concepţie hedonistă despre modul cum trebuie trăită fără prejudecăţi această viaţă trecătoare în care avem cu toţii dreptul la bucuriile trupului şi sufletului.

Pentru că această societate  pe care am numit-o cu termenul elegant de „comunicaţională”, nu mai e ca ieri, când urmăreai doar din zvonuri aspectele intime, trăsăturile intime şi intimităţile persoanelor admirate ca modele pentru muritorii de rând. Astăzi, datorită şi gusturilor care s-au rafinat, şi presei de paparazzi, dar chiar şi amplificării semilegale a serviciilor secrete, tu, model, nu mai poţi păstra nici un secret. Tu, care te-ai bucurat când ai ajuns la admiraţia publică, trebuie să-ţi asumi şi riscul de a nu mai avea intimităţi. Pentru că şi mijloacele tehnice şi persuasiunea psihologică au evoluat într-atât încât îţi consemnează fiecare gest şi ţi-l face public oricât de ascunsă ai vrea să-ţi fie viaţa.

În aceste condiţii,  persoana cu vizibilitate accentuată are două căi de ales: Prima este cea de a practica un exibiţionism plăcut pentru gâdilarea propriilor orgolii de popularitate şi interes public. Acest exibiţionism este atractiv pentru cetăţean până la un moment dat, adică momentul când plictiseşte sau când, dându-şi arama pe faţă, atrage oprobriul publicului. După momentul acesta, de obicei în ambele cazuri survine dezinteresul tot mai accentuat, până când reflectoarele privirilor îndreptate asupra lui se sting şi personajul iese din sfera de vizibilitate, adică decade din  categoria de interes public. Din păcate, tocmai cei răi dintre aceştia, au o capacitate de contaminare mare, pe principiul că răul prinde mai repede decât binele. Şi, astfel, în momentul când unii se sting dispărând de pe firmament, ca şi molima gripei care la un moment dat se stinge de la sine lăsând loc pentru a se ivi o altă tulpină, necesitând alte vaccinuri, apar alţii aidoma; care i-au copiat şi le-au perfecţionat maleficul orgoliu de a capta prin potlogăriile lor  atenţia publică.

A doua cale o practică cei care se străduiesc în continuare să-şi contureze personalitatea pe liniile fireşti ale aspiraţiilor proprii devenind model pozitiv de realizare socială, păstrându-şi prezenţa în interesul public pentru oamenii de succes, întrunind tot mai mulţi imitatori şi formând un eşalon de biografii benefice şi pozitive care duc înainte societatea. Dar, după cum am spus, lăsând istoria să consemneze meritele şi voinţa bărbătească a acestora, ne vom rezuma aici doar la eşecurile evidente consemnate până în prezent, sancţionate până acum măcar parţial chiar de viaţa noastră de zi cu zi în aceşti ani:

Ne amintim astfel de mutra nedumerită a unui grăsan bărbos care-şi trăda isteria şi slăbiciunea bărbătească prin lacrimi. Plângea pentru că nu-l mai votaseră alegătorii primar municipal, cu toate că el le dădea tuturor mici şi bere gratis serbându-şi ziua personală în parcul public al municipiului pe care îl păstorea, după ce îşi pusese şi numele propriu pe stadionul pe care-l construise din bani publici, făcuse şi cadouri atât clientelei cât şi şefilor politici folosind fonduri funciare sau de altă natură care, evident, nu erau ale lui, făcuse donaţii partidului împingându-şi rubedeniile în alte funcţii, se ridicase ca un stăpân feudal la voia căruia erau toţi cei cărora voia să le arate generozitate. Dar generozitate atotputernică de om trimis de destin asupra lor şi nu servicii de modest slujitor democratic ales în funcţie tocmai de aceşti cetăţeni. Iar când ei nu l-au mai ales mirosindu-i şi megalomania şi, pesemne, matrapazlâcurile, ce a făcut bărbatul providenţial pe care li-l dăruise destinul băcăoanilor, sau celor din Târgu Jiu, sau multor altora, din alte zone sau localităţi, pentru că nu e vorba numai de unul şi acelaşi?!… A izbucnit în plâns ca o muiere proastă şi răzbunătoare, adresând imputarea obiectivului de filmat care îl privea cu ochi rece şi neiertător: „Să nu mă mai aleagă ei pe mine, care i-am umplut cu mici şi bere punându-le muzici bine plătite în tot parcul?!”…

 Plângea cu neruşinare, aşa cum o au toţi cei care nu pot să se abţină de la gesturi de meschină slăbiciune şi, labili psihic fiind, fac asta în văzul lumii. Dar, peste această slăbiciune, îngânfatul încă considera normal ca numele lui să fie înscris cu glorie pe poarta stadionului, pe toate locurile şantierelor făcute cu bani publici, în denumiri de străzi şi, pesemne, nemărturisit public dar rozându-i vanităţile, până în fresca vreunei biserici. Plângea, dar nu-şi punea o clipă întrebarea câtă scârbă poate provoca parvenirea lui ce se voia model de dărnicie din averea însuşită fără nici un fel de transparenţă, câtă indignare producea escrocheria lui de a-şi considera ascunzişurile ilicite drept merite de popularitate, iar avantajele obţinute pe ascuns drept merite politice…

Plânsul, stadionul, citarea localităţilor, alte amănunte l-ar duce desigur pe cititor cu gândul la Sechelariu, dar personajul descris capătă generalizare şi peste Mischie şi peste Falcă în ţară sau Severin în străinătate şi peste deputatul cu portret lângă sfinţii din biserică şi peste primarul cu propriu bust în faţa primăriei, şi peste Flutur care prezintă frumuseţile Bucovinei ca şi cum i s-ar datora lui şi peste toţi miliardarii antibăsişti care vor să-şi înfiinţeze partide personale şi peste alţi foşti şi actuali baroni locali excluşi sau marginalizaţi astăzi nu doar prin scandaluri de presă sau anchete provocate de stăpânire, ci direct prin sufragiul alegătorilor care n-au mai vrut să-i suporte şi să le accepte modelul.

Există un bun simţ civic, uneori latent, dar alteori acţionând astfel, prin gest electoral categoric, indiferent de formaţiunea din care face parte preopinentul, ci ca refuz la adresa lui ca model individual. Probat astfel, acest bun simţ ne face să nu disperăm şi să credem în capacitatea populaţiei de a respinge asemenea modele de luxuria şi vitium la care se adaugă în conotaţiile lor contemporane la fel de anticii termeni: corruptio şi demagoghia.

Parcă Domnul Stolojan de ce l-a tras în piept de două ori pe Băsescu, oricât de bun prieten i-o fi?!… Dibaci politician fiind, el a mirosit pericolul trântei electorale pe care ar putea-o primi de la cetăţenii care, la rându-le, i-au mirosit politicile duplicitare; şi a avut inteligenţa să nu rişte, oricât de multe lacrimi ar fi vărsat alţii ca să-l înduplece. Gesturile lui de personaj care o face uneori pe abulicul, dar a ştiut să le dea ruşilor de la ALRO electricitatea ieftină cu care s-ar fi putut reduce preţul de facturare la populaţie, sunt pentru asemenea realităţi un QED categoric!

 

 

 

8. O FI REAUA CREDINŢĂ,

SAU  SECHELELE MENTALITĂŢII TRECUTE?

 

 

            Am încercat până acum a enumera unele modele sociale de rău augur, pe care le consider „consacrate ca negative şi reprezentând pericolul regresului”, dar  – poate chiar ca un apel la propria lor voinţă de a se corecta – îmi manifestam viziunea mai sumbră privind reacţia populară: „dacă nu cumva se vor accentua într-atât încât să provoace transformarea nemulţumirii publice în vreun gest necugetat”. Viziune sumbră, de populaţie agresată în sărăcia ei atât de fatidicele măsuri guvernamentale care le-o accentuează, cât şi de sfidarea celor care vor să-şi arate bogăţia şi „mijloacele superioare” de existenţă. Pentru că a bate monedă că tu te tratezi la Viena în vreme ce amărâtului nu-i laşi nici măcar şansa de a fi tratat de medicii care împărţeau cu ei sărăcia de mijloace la spitalele din Ştei, Babadag, Pătârlagele, Bălceşti, Mărăşeşti; pentru că le alungi aceşti medici spunându-le că sunt liberi să-şi caute loc în străinătate şi nu le pui nimic în loc, vorbind inconştient de elicoptere ai căror cei mai buni piloţi au căzut în ultimii ani cu ele; şi pentru alte şi alte gesturi de sfidare a populaţiei care te huiduieşte, atitudinea ta e un fel de provocare la revoltă, de incitare în sufletul oamenilor a sentimentului de răscoală şi aşa existent. Sentiment care orbeşte şi-l face pe om să tindă chiar spre ce nu şi-ar dori cu adevărat: Să vrea întoarcerea altor vremuri uitând că tot el le-a confirmat cu satisfacţie răsturnarea.

            Ce înseamnă chiar şi incipienţa acestui sentiment colectiv?… Evident lucru: Părerea că acum o duce mai rău decât atunci şi că nu are altă cale decât răsturnarea. Iar întrebarea care se pune e strict retorică: Este el vinovat că a ajuns la această părere, sau cei care i-au provocat-o?!

Şi, atunci, domnilor guvernanţi care i-aţi provocat-o şi mărindu-i sărăcia şi sfindându-l prin tratamentele pe care vi le permiteţi la Viena , ia fiţi atenţi!… Domnilor magnaţi de carton care vă lăsaţi odraslele să-i calce cu maşini de lux şi nevestele să se laude la televizor cu toalete, mâncăruri şi tratamente sofisticate, chiar credeţi că nu veţi avea nici o responsabilitate dacă nemulţumirea populară va lua o întorsătură mai gravă?!

Ei bine, aflaţi că eu pe dumneavoastră vă acuz că provocaţi, prin nesimţire şi nesăbuire, ideea reîntoarcerii la comunism. Pe dumneavoastră vă acuz a fi agenţi ai securităţii sau fostului KGB (cum, poate, unii chiar aţi fost, dar nu despre asta e vorba) care, printr-un comportament sfidător de etalare a bogăţiei dubioase sau a puterii de care dispuneţi arbitrar, aţi putea provoca apocalipsa unei întoarceri la comunism. Vă îmbuibaţi din banii bugetului, nu vă e ruşine să monopolizaţi simbriile şi avantajele colaterale şi, în acelaşi timp, provocaţi rostogolirea noastră înapoi, în ceauşism, prin prostia pe care nu poate să n-o gândească bietul om înglodat: că „era mai bine sub împuşcatu”!

            Pentru că, ce altceva ar putea provoca atitudinea unui partid întreg faţă de insolenţa unui Prigoană care-şi plăteşte politica gras, tocmai pentru a-şi păstra contractele şi mai grase cu statul?!

Nu îl acuz pe Prigoană; nu am de-a face şi nu mă interesează nici o referire la adresa unui asemenea personaj. Este unul dintre profitorii îndârjiţi, utilat ca o căpuşă bine prinsă pe resursele statului, convins că are tot dreptul să sugă din contracte cu bugetul stors de la populaţie; categorie pe care o consider demnă de dispreţuit, aşa că nu merită decât gestul pe care l-ai face cu insecta pe care o reprezintă. Partidul care-i face mendrele, însă, nu numai că trebuie acuzat, ci trebuie şi cercetat pentru a se afla motivele din care o face.

Individul, a cărui sorginte şi evoluţie nu mai trebuie amintită, pe lângă faptul că-şi permite să facă publice acte anticivice,  să sfideze cu bogăţia şi să impieteze cu afirmaţii mârlăneşti Credinţa Creştină, pare a deţine un fir de mătase legat de locurile anatomice bărbăteşti cele mai sensibile ale conducătorilor PDL şi de alte locuri, nu ştiu exact care, aparţinând doamnelor din această conducere. Pentru că aşa, la modul nevăzut şi discret, are la mână întregul partid obţinând asemenea susţinere şi aprobare, încât îţi vine greu să crezi c-o face prin alte mijloace decât cel de a trage de firicel provocând atâta durere în sensibilele organe încât i se acceptă orice. Cum altfel s-ar explica doar un singur exemplu pe care îl dau ca să nu pierdem timpul?… E vorba de momentul solemn când pedeliştii au hotărât ca, pentru prestigiul şifonat al partidului, nici unul dintre ei nu mai trebuie să facă afaceri cu statul. Au jurat lucrul acesta şi chiar au început să se ţină de cuvânt; până când Prigoană, proaspătul pedelist Prigoană care şi-a cumpărat şi el un locşor parlamentar de la tejgheaua de angro unde le vindeau Boc, Videanu et comp, îşi dă demisia recunoscând cu toată sinceritatea pungaşului că el nu s-a înscris în PDL ca să i se taie contractele cu statul (pesemne chiar că spera dimpotrivă). Şi, fiindcă tocmai atunci presa a publicat o cifră înspăimântător de demascatoare – cam 500 de contracte ale firmelor lui cu statul, s-a proclamat deputat independent care, după concepţia sa originală, „poate să facă afaceri cu statul”. După câteva săptămâni însă, ne-am trezit cu el înapoi în PDL, unde nimeni n-a mai suflat o vorbuliţă, fiindcă mulţi aveau contracte cu statul pe care, datorită exemplului lui, pesemne că nu le-au mai reziliat nici ei. De atunci, PDL-ul nu numai că a închis discuţia etică din interiorul său privind contractele cu statul, dar lui Prigoană i s-a făcut şi hatârul de a i se accepta candidatura parlamentară a fiului său. Hatâr mare, acceptat până atunci doar la progenitura prezidenţială.

Fiindcă băiatul n-a câştigat alegerile, cred că nu e cazul să ne întrebăm dacă vom avea parte şi de pe urma lui de un proces gen Monica Iacob Ridzi. Mai ales că lucrurile se limpezesc şi, chiar înainte de zvonul din presă privind înrudirea lui Nicolaiciuc cu familia prezidenţială, au apărut datele certe ale controlului asupra fondurilor de partid obţinute din donaţii: Primul, absolutamente primul şi cel mai generos, după ordinea mărimii sumei donate de pe lista PDL este chiar domnul Prigoană-fiul. Pesemne că tatăl dă prin mai mulţi donatori, în număr corespunzător sutelor de contracte pe care acest partid i le asigură cu statul

Cu acest amănunt, încheiem capitolul nostru privind persoanele-model social din societatea noastră contemporană şi trecem la cel privind familiile-model.

Adică familiile care, prin nesimţirea modului de a exista şi a sfida în ansamblul lor, ne provoacă sinistra idee de a răsturna ceva nu pentru a face mai bine, ci pentru că, vai, „era mai bine pe vremea lui împuşcatu”!

Lucru care, evident, este o provocare.

Din partea lor.

Ceea ce ne aşează în faţa unui mare mister: Oare ce interes or fi având, când ei o duc atât de bine?!      

            9. CONCEPTUL „SECURISTUL CEL BUN”

La articolul anterior, despre reaua credinţă şi sechelele mentalităţii trecute, mi-aş mai permite să adaug un caz – exemplu, astăzi uitat: Mona Muscă.

Uitat; iar, pentru unii, parafat ca victimă. Nu pentru că nu ar fi avut vreo vină, ci pentru că alţi agenţi, sau informatori dovediţi ai securităţii, nu au păţit nimic. Dar lucrurile nu stau chiar aşa; opinia publică a sancţionat cazul ca atare deoarece doamna Muscă a încercat prea evident să-i arunce praf în ochi negându-şi multă vreme colaboraţionismul.

Nu cunosc raţiunile exacte şi dedesubturile măsurii oficiale care a „preferat-o” pe ea dintre atâţia, sacrificând-o; dar judecata neoficială, cea a opiniei publice care şi-a pierdut încrederea în ea, nu a venit ca o condamnare a trecutului de dinainte de 1989, ci ca o dezamăgire că femeia acesta minţea la timpul prezent spunând că nu a colaborat. Nu ceea ce întreprinsese ea în  trecut cu studenţii străini era lucrul cel mai important, ci faptul că figura ei care căpătase o anumită simpatie se dovedea a fi a unei doamne care voia să ne mintă în faţă; deci nu mai era o doamnă pentru noi. E creştineşte să iertăm cuiva trecutul de care se leapădă, dar avem şi preceptul cu „ perseverare diabolicum”. Şi, totuşi, intenţia de victimizare există prin generalizare: „Săraca; ea a plătit, pe când alţii nu!” Ba, sunt voci care chiar spun că, spre deosebire de alte femei pe care le-a tras de păr în politică, pieptănătura doamnei Muscă îl cam deranja pe Băsescu la popularitate, domniei sale convenindu-i alte genuri de minciuni.

            Dar eu nu fac decât să inventariez explicaţiile care s-au dat ulterior sau pe parcurs cazului, deoarece am altă părere. Şi anume că, da doamna Muscă este o victimă, dar a propriei ei păreri pe care şi-a făcut-o despre democraţia liberală care se instaura la noi. Aceea lansată în anumite cercuri postdecembriste, aşa zis democratice, unde începea lupta electorală dintre partide. Or, cum unii dintre membrii acestor partide erau foşti securişti sau foşti activişti PCR, conflictul dintre „doctrine” a lansat butada (chiar reciprocă butadă) că „ai noştri sunt securiştii cei buni, iar ai lor cei răi!”… Cu asta, s-au lămurit noile aspecte ale apartenenţei de clasă, transformată încă de la Ceauşescu în apartenenţa de castă. Casta „securiştilor celor buni” a devenit atotputernică şi îndelung agreată în ambele tabere. Asta este realitatea obiectivă; iar Madam Muscă a trăit-o de la începuturile când făcea cafele servind şedinţele de partid ale unor somităţi intelectuale (cărora, numai ulterior li s-au publicat numele de informatori) şi până la apogeul ei de ministru intransigent al culturii care, exersând prin turnătoria din cazul Zambaccian, trimitea apoi controale pe urmele lui Spiess şi Săraru doar-doar le-o găsi vreo hibă. Făcându-şi cariera de politician democrat printre asemenea tovarăşi mai suspuşi decât ea şi ca grad intelectual şi ca grad de informatori şi ca demnităţi în partide de dreapta, pesemne că s-a convins de adevărul cu „securiştii cei buni”, care trebuie, nu numai să nu păţească nimic, ci să fie şi la putere. Aşa că i s-a părut cu totul deplasată dezvăluirea CNSAS –ului, iar negaţia ei nu era minciună, ci doar convingerea că făcea parte dintre „securiştii cei buni”. Asta este explicaţia mea; şi nu speculaţii de genul că a plătit pentru că ar fi fost mai frumoasă decât Sulfina Barbu, mai şireată decât Roberta Anastase şi cu o coafură mai impunătoare decât însăşi cea a Preşedintelui!

            De la această doamnă rămâne memorabil răspunsul dat unui gazetar care o întreba dacă soţul ei lucrase la celebrul Institut de Chimie al Coanei Leana. Răspunsul fiind afirmativ, gazetarul a amintit de lucrările genialei:

            – Aha, deci soţul dumneavoastră a lucrat acolo la… Polimeri.

            – Da, dar el a fost şef la altă secţie! – a venit, exact în tonul convingerii cu „securiştii cei buni”, răspunsul ministresei care bea cafea cu sare.

            Cât despre Spiess şi Săraru, cei  mai activi directori postdecembrişti care au lăsat urma trecerii lor la Opera şi la Teatrul Naţional, numai unul mai trăieşte. Despre Spiess s-a spus că a murit la vânătoare, dar nu împuşcat. Fiindu-mi prieten, eu ştiu ce artist onest şi sensibil era şi cât de grav l-au „lovit în infarct” acuzaţiile dovedite până la urmă doar suspiciuni, cu care l-a vânat doamna ministru chiar din clipa în care s-a aşezat în fostul lui fotoliu de ministru. Pentru că, în loc de eleganţa democratică şi respectul intelectual al unei convieţuiri dintre putere şi opoziţie, asta  învăţau securiştii cei buni: Imediat cum ajung la putere să le dea în cap şi să-i înfunde pe cei dinaintea lor. Alte modalităţi de consolidare a poziţiei, de exemplu să respecte creatorii, indiferent de orientarea lor doctrinară, să-i atragă pe toţi şi să realizeze construcţii politice mai importante prin care populaţia să-i aprecieze tot mai mult, nu învăţaseră nici de la clasicii cu barbă, nici de la cei care, de la Beria încoace începuseră să se bărbierească. Ei învăţaseră ura şi servirea propriilor şefi, iar la democraţie s-au adaptat doar sub aspect electoral, confiscând totul pentru clientela lor politică. Pentru această mentalitate securistă, păstrată în suflet fără nevoia creştină de a se converti, a fost exclusă social această doamnă; mai mult decât pentru păcatele securiste ale tinereţilor.

            Am amintit toate acestea, pornind tot de la ceea ce a devenit obsesiv pentru starea de sănătate a românilor: BANI PENTRU TRATAMENTUL LA VIENA, ÎN LOC DE BANI PENTRU CONSOLIDAREA SISTEMULUI MEDICAL ROMÂNESC.

            Când l-am rugat pe dulcele meu prieten Spiess să ajute prin Ministerul Culturii un coleg bolnav, chiar dacă acela agrea altă culoare politică, el a reacţionat nu doar ca ministru, ci a uzat de marele său prestigiu de artist căpătat la Viena şi a contribuit cu bani proprii, câştigaţi prin vocea sa de aur. Venită din rândurile dubioase ale carierismului politic, doamna Muscă nu s-a sfiit să provoace accidentul de vânătoare trăgând în inima blândă a acestui Freischutz, numai pentru că făcuse parte din altă formaţiune politică.

Nu am vrut să răscolesc trecutul. Întâmplarea însă este semnificativă pentru întrebarea: Dacă iubim democraţia, ne mai putem permite să îndurăm vindicativul model bolşevic în politică – ceea ce înseamnă anihilarea opozantului până chiar la cea fizică?…

Sau ne va lumina Dumnezeu în această Săptămână Sfântă, ca să ajungem şi noi la calmul democratic al respectului reciproc!  De obicei, în lumea civilizată, când devii ministru şi întâlneşti un fost ministru, ai datoria să manifeşti faţă de el o condescendenţă colegială, nu să te gândeşti cum să-l bagi la zdup! Asta, cu băgatul oricui la zdup, e trăsătură eminamente bolşevică. Ea e mai umană doar decât cea mafiotă care te bagă direct în mormânt.

Sub primii doi preşedinţi parcă începuse şi la noi o oarecare atmosferă de conlucrare, fără luptă de clasă între guvernare şi opoziţie, ci cu acceptarea acelui statu quo de alternanţă care face viaţa  mai civilizată, mai umană, mai respectabilă. Adică ne scoate de sub imperiul dictaturii de partid pentru care, iată, această doamnă, în ciuda faptului că alţi foşti colegi de ai ei perseverează în politici strict clientelare şi de anihilare totală a adversarului, ne oferă exemplul pozitiv al faptului că a putut fi scoasă de pe firmament.

10. O FI  INCULTURA PLUS SUFICIENŢA PLUS MIRAJUL PUTERII BANILOR

În articolul trecut ne-am ocupat de un fost ministru al culturii; acum trecem şi la incultură. Unde, căutând semnificaţiile titlului nostru de mai sus, venim să ne punem întrebarea: Oare ce l-a condus pe Gigi Becali sa-şi facă dreptate singur claustrându-i pe hoţii maşinii sale?… Oare din ce cultură juridică se trăgea convingerea sa că geanta cu bani pe care a dus-o la Cluj nu era o ilegalitate?… Oare pe ce se baza tot spunând prostia aceea că „el are dreptul să dea prime cui vrea”, confundând legalitatea cu faptul că blaturile sunt bine împământenite în fotbal şi ne recunoscând prin asta măsluirea anterioară a unor meciuri?

Mulţi oameni care iau democraţia după ureche se gândesc numai la ceea ce le este lor convenabil şi îşi justifică actele antisociale prin libertăţile democratice care trebuie să le fie asigurate. Dacă ar avea un minim de cultură civică, le-ar fi prezent în minte raportul dintre libertăţi şi îndatoriri, iar abia apoi le-ar pretinde pe primele. Pentru că, în contradicţie cu impulsurile spre libertatea personală, pe care orice vieţuitoare le are din instinct, raţiunea umană a străduit pentru o cultură a convieţuirii care se consolidează treptat prin morală, prin religia de comuniune spirituală şi cultivarea aproapelui. Apoi, într-o fază superioară, începe a se configura o cultură a democraţiei, adică a convieţuirii libere şi benevole, pe care naţiunile o capătă în timp. Ea este cea care stabileşte atât relaţiile convenţionale, cât şi cele administrative, de justiţie, de asociere liberă sau de respect reciproc între persoanele comunitare. Şi, astfel, practicată istoriceşte, devine cutumă socială care nu se mai învaţă, ci se deprinde de la sine şi se moşteneşte.

În lumea noastră, însă, atât de agresată până în prezent de dictaturi, mafiotisme şi, pe deasupra, pegra atee a comunismului, numai educaţia civică este cea care poate accelera însuşirea de fond personal a comportamentului democratic şi numai practicarea lui de către cât mai mulţi membri ai societăţii îi poate îngrădi pe cei a căror conştiinţă a rămas la nivelul instinctual-animalic al libertăţilor anarhice dominate numai de poftele din egoul fiecăruia.

Când, însă, la această concepţie primitiv egoistă se mai adaugă şi nişte bani câştigaţi uşor, iar tu vii să te împăunezi cu cele mai josnice atuuri ale lumii interlope ajunsă şi ea la libertăţi democratice odată cu cei ce şi-au făcut un ideal din asta – deci ajunsă întâmplător şi nu deliberat – poţi să te mândreşti cu scormonitul în murdărie şi să capeţi îngânfarea unui Bercea Mondialu, cum că „el e deţinătorul ştiinţei de a face bani şi cu banii ăştia poate cumpăra orice”.

 Ajungerea la libertăţi primite pe de-a gata, mai ales a acelor categorii de cetăţeni marginali, care n-au avut vreo contribuţie la dobândirea lor, ci au ajuns fără efort direct să beneficieze de ele, produce o degringoladă socială şi o periculoasă răsturnare de valori. Astfel ignoranţa contribuie categoric chiar la deteriorarea democraţiei, la înlocuirea ei cu actul volitiv-personal al celui care nu se mai teme atât de mult de lege, la primitivismul unor precepte de conduită subterană, alta decât legislaţia statului de drept. Ca dovadă că destule asemenea elementele menite să gireze integrarea noastră europeană, exact din acest motiv sunt lovite de suspiciune, iar cetăţeni oneşti ai acestei ţări sunt jigniţi prin confundarea cu indivizii de scursură încurajaţi nu de noi, ci chiar de demagogii politicilor europene care ar trebui acum să fie lăsaţi să se spele cu ei pe cap.

A confunda democraţia cu anarhia şi bunul plac personal, dar a găsi apoi argumentele umanismului democratic şi a te plânge că „nu poţi suporta starea de claustrare”, demonstrează foarte clar că exact cei care prin incultura lor sfidează legile democraţiei, au şi şmecheria de a încerca să uzeze de ele atunci când le convine. Animal rău, ştiind să taie şi să mituiască, ajuns tot prin cine ştie ce asemenea instinct de dubioasă strecurare în familia prezidenţială, Bercea Mondialu dovedeşte până la urmă că a făcut-o sperând a-şi asigura imunitatea acesteia şi apelează de după gratiile ce „nu le poate suporta” până la cele mai înalte legi ale democraţiei pe care, prin toate actele sale nu făcea decât să o demoleze. Paradoxul este evident, iar ignoranţa nu are limite în pretenţii. Aceasta este, de fapt, trăsătura psihologică nocivă pentru democraţie a întregii lumi interlope.

Nu vorbesc despre celălalt amănunt recent: Faptul că atunci când a vrut să prezinte partenerului său conflictual de ce putere dispune în a-şi aplica propria sa lege aici, între graniţele statului nostru de drept, Sorin Ovidiu Vântu l-a ameninţat cu „toţi bulibaşii” pretinzând că ei acţionează la comanda lui, fapt pentru care au rezultat chiar proteste din partea acestora. Sigur că este un mod de a vedea lucrurile strict mafiot, fără nici o legătură cu democraţia sau chiar împotriva ei. Un personaj controversat nu se compromite prea mult prin asta. Dar când oameni care se consideră a face parte dintr-o clasă superioară, autodefinindu-se drept „clasă politică”, perseverează în conlucrarea cu lumea interlopă acceptând psihologia ei şi complăcându-se cu parteneriatul ei, atunci lucrurile se agravează la nivel statal. Pentru că această confuzie se va putea accentua exact prin împărţirea cetăţenilor ţării în două categorii, aşa cum ar vrea guvernarea: Cei care se pot trata si cei care nu se pot trata la Viena. Iar, dacă vom aplica un asemenea principiu, tare mă tem că interlopii vor avea şi prioritate şi câştig de cauză şi toate drepturile rezervate. Fiindcă ei, chiar dacă nu au încă oportunităţile vânate de politicieni, şi le creează prin violenţă sau mituire. Şi se aseamănă la storsul banilor cu cei de la putere, ajungând pe picior de egalitate cu ei: Mai presus de lege şi mai presus decât ceilalţi cetăţeni!

Iar acesta va fi un pas esenţial spre degradarea noastră naţională, spre decăderea noastră pe scara de apreciere a popoarelor, unde nici astăzi nu stăm prea bine.  Degradare şi decădere nu numai morală, dar chiar fizică, fiind vorba de sănătate  şi de supravieţuire.   

Aici nu mai avem justificarea prin incultură pe care i-am putea-o găsi lui Gigi Becali; incultură care-l împinge să confunde ceea ce este interes personal cu ceea ce este legal. Aici este rea credinţă şi chiar încălcarea jurământului depus de fiecare politician în funcţie pe o constituţie care apără democraţia.

Faţă de ei, în întreaga sa vizibilitate, „per total”, ca să ne exprimăm ca la piaţă, Becali are o imagine pozitivă. Este incult, e drept. Atât de incult încât vrea să-şi şi impună altora actele de incultură. Voia, mai bine zis. Trebuie să fiu onest şi să-i recunosc progresele morale. Deci: Voia, dar nu mai vrea. Pentru că, bun creştin fiind (asta nu i-o putem nici nega, nici neglija în aprecieri) el crede în convertirea păcătosului şi se pocăieşte. Trage concluzii din întâmplările nefaste şi devine mai bun, mai civilizat, mai responsabil de actele sale. În plus, are o morală de familie foarte sobră, caracteristică spiritului drept, aromânesc, iar multe dintre acţiunile lui sunt îndreptate cu sinceritate spre ajutorul social şi grija diaconească faţă de semeni, ceea ce nu este deloc puţin lucru. Dacă şi-ar mai corecta libertinajele subintelectuale ale impulsivelor şi vulgarelor reacţii de stadion, ar deveni chiar un model pozitiv, de genul celor născuţi din bunul simţ popular: Fără carte, dar cu conştiinţa câtorva valori atât de bine înrădăcinată încât merită atenţia publică, de genul haiducilor, sau al lui Petrache Lupu. Categorie socială despre care nu putem să spunem  că n-au avut o influenţă benefică asupra semenilor.

Spre deosebire de el, însă, pentru oricine se consideră politician de carieră şi, pe deasupra, mai face şi caz de asta, ignoranţa sau, mai grav, ignorarea preceptelor ferme a ceea ce înseamnă morala democratică, este certificatul de apartenenţă la (sau de decădere în) mediul lepros al lumii interlope. Modelul lor social negativ este cel mai periculos şi reclamă de urgenţă fie internarea la Tichileşti, fie înconjurarea instituţiilor lor politice cu cordoane sanitare. Dacă vor să demonstreze că ţin la demnitatea noastră naţională, nu au de ales decât între aceste două variante.

 

 

 

 

 

 

11.MODELELE COLECTIVE

 

Conceptul de „tratament la Viena”  lansat (şi mai ales practicat intim) de reprezentanţi semnificativi ai actualei guvernări este o soluţie revoluţionară încheind mai bine de două sute de ani de efort de modernizare sanitară a ţării, efort în  care se includ aproape toţi domnitorii principatelor de după fanarioţi şi până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu,  administraţia din timpul Regulamentului Organic şi guvernele de la 1848, ministerele lui Cuza şi Carol I, geniul tutelar al Doctorului Davilla şi marile generaţii de întemeietori ai medicinei româneşti, ministerele, guvernările şi universităţile României Mari, Spiridonia de la Iaşi, eforiile spitalelor naţionale şi culmile medicinii româneşti din întregul secol al douăzecilea; ba chiar şi revoluta construcţie socialistă care ne-a dotat cu ceea ce avem astăzi ca spitale municipale şi spitale universitare. Dar toate acestea aparţin unui sistem învechit în care trebuia să bagi bani. Ele nu mai corespund viziunii pedeliste asupra sănătăţii poporului, iar guvernul Boc, preocupat de doctrina cum să storci bani,  vine să le schimbe.

Acest efort de revoluţionare nu putem să nu-l considerăm a fi şi a se defini pentru destinul nostru naţional în directă legătură cu formarea  acelui tip nou de politician pe care-l oferă populaţiei, ca model, actuala guvernare: Politicianul care se tratează la Viena făcând statului economie la banii pe care ar fi trebuit s-i cheltuiască dezvoltând sistemul sanitar din ţară. Acest politician, prin speranţa de viaţă care-i creşte, devine exemplu şi model pentru cetăţeanul de rând, ambiţionându-l să muncească bine, să câştige bani mulţi, pentru a se putea trata şi el la Viena!

            Şi, chiar dacă în articolele de până acum am insistat mai mult asupra modelelor personale pe care oamenii aflaţi în centrul de interes al opiniei publice le oferă acestei populaţii, nu putem încheia fără a vorbi şi despre alte categorii de modele de la care naţiunea ar putea lua exemplu dacă s-ar ambiţiona şi ar găsi căile să câştige cât câştigă astăzi aceste modele. Cu toate că ne cam îndoim, pentru că bugetul statului ajunge de abia pentru cei care sug în prezent de la el, aşa că cetăţenii ceilalţi, care au rămas pe dinafară, ar trebui să găsească sau alt stat, sau alt buget de la care să sugă şi ei pentru a se putea trata la Viena. Fapt pentru care vom face un referendum din care sperăm că va rezulta ceva mai mult decât la ultimul, care a avut rezultat favorabil doar pentru unul dintre români.

            Deci, cu Dumnezeu înainte, continuăm lista de exemple-modele spre propăşirea naţională:

 

A doua categorie sunt familiile. Celulele de bază ale societăţii care au întotdeauna un cuvânt de spus prin caracteristicile lor comune de a fi prezente în societate subliniindu-şi împreună succesele, ascensiunea benefică sau malefică, exemplul de comportament comun şi de nivel de trai comun, proprietatea comună, profesiunile şi instituţiile de care şi-au legat numele.

Istoria noastră e plină de numele unor asemenea familii care au avut un rol determinant în afirmarea naţiunii şi în emanciparea ei, în dezvoltarea locală pe care au girat-o şi au impulsionat-o prin strădania mai multor personalităţi care au preluat ştafeta din rândurile ei în politică, în administraţia publică, în cultură, în artă, în ştiinţă, în economie, în dezvoltarea industrială şi crearea de branduri specifice localităţilor sau întregii ţări.

Aşezămintele brâncoveneşti sau aşezămintele cantacuzine sunt exemple de ctitorii de familie chiar în domeniul de la care am început aceste rânduri. Secolul trecut ne-a oferit şi reversul medaliei faţă de fapta acestora, familia regală ajungând sub Carol al doilea să însemne valizele cu bani pe care Auschnit, Malaxa, bancherii şi alţi întreprinzători care dacă nu cotizau erau falimentaţi, i le „donau”, cam în genul donaţiilor făcute astăzi către partide, exact din afacerile pe care aceştia le aveau contractate cu statul prin dotarea armatei, a căilor ferate, a concesiunii drumurilor şi clădirilor publice, etc. Iar paradoxul şi mai mare l-a constituit familia Ceauşeştilor care, lipsiţi de avere fiind în existenţa lor proletară, erau obligatoriu consideraţi drept ctitori ai tuturor edificiilor şi instituţiilor importante făcute pe banii noştri. În  fine, secolul al douăzecişiunulea începe să configureze familia Băsescu, familie ce acum se defineşte pe planul a două generaţii în încrengături cu Falcă, Bercea Mondialu, miliardarul care a înfiinţat „Luxten” iar acum scrie literatură şi, zice-se, chiar Nicolaiciuc proaspăt recuperat din cele străinătăţi. Modelul acesta de familie devine de mare succes pe plan judeţean, acolo unde, urmând exemplul flotei, industria naţională nu mai are nici voie nici nevoie să funcţioneze, agricultura trimite bani direct proprietarilor funciari din străinătate, iar capitalul românesc s-a retras făcând loc fondurilor europene care alimentează direct clientela politică, diferenţiindu-i net avantajele faţă de ceilalţi cetăţeni. Acest scop unic de existenţă a statului român este recunoscut pe faţă chiar de cei care-l guvernează, fapt pentru care modelul de familie-căpuşă pe avantaje bugetare se dezvoltă în Parlament şi-n cercurile guvernamentale, capul, adică marele mafiot simulând a face politică, iar ceilalţi membri învârtind afacerile cu bani de la guvern sau bani europeni care tot din cotizaţiile noastre provin. 

 

A treia categorie o formează unele instituţii, profesii sau organizaţii obşteşti care, pornind de la o personalitate ce le înfiinţează sau le revoluţionează activitatea, produc omogenizarea unui întreg colectiv de oameni care duc înainte nişte idei, nişte principii, nişte reţete sau nişte criterii de activitate. Acestea le impun ca instituţii sau organizaţii naţionale nu prin simplul fapt că fiinţează în organigrama unei guvernări, ci prin cel că activează benefic sau malefic(vezi securitatea) în afirmarea unei tradiţii de importanţă naţională, căpătând rol determinant în progresul / regresul naţional şi în crearea unei anumite mentalităţi care poate deveni chiar psihologie naţională sau comunitară. Biserica este, desigur, pe primul şi cel mai vechi loc printre aceste instituţii, dar sunt destule altele afirmate şi istoriceşte şi în contemporaneitatea noastră. De exemplu şcoala şi armata au fost de multe ori instituţiile de mare încredere ale românilor, breslele şi organizaţiile profesionale au avut un mare  rol în emanciparea naţională. Cooperaţia sătească a avut de asemenea un început bun minat de neşansa de a deveni cooperaţie socialistă. Învăţătorul, agronomul şi medicul de ţară sunt profesiuni pe care  populaţia le-a simţit întotdeauna aproape, iar faptele individuale de corupţie din justiţie, din poliţie, din străvechi hulita meserie a vameşilor sunt modelele negative ce conduc la neîncrederea populaţiei în statul de drept sau, mai bine zis, lipsa ei de convingere că ar trăi într-un stat de drept care le-ar putea asigura o existenţă curată. Pentru că justiţia nu este numai actul unei exercitări în sine, cum îşi înţeleg unii judecători puterea; justiţia este acea componentă care conferă unei culturi sau unei civilizaţii trăsăturile ei caracteristic umaniste sau antiumaniste. Ea, împreună cu gradul de onestitate al aparatului de ordine oglindesc mai bine şi mai în fond nivelul de democraţie decât simpla statistică a alegerilor. Din acest motiv omenirea a ajuns a-i acorda marea libertate ca şi marea răspundere. Ca factor educativ, justiţia este cea care dă cetăţeanului conştiinţa libertăţilor lui. Fapt pentru care orice act nefast în interiorul ei este criminal pentru democraţie.

 

Şi, în fine, preluând de la aceste instituţii şi organizaţii unele dintre trăsăturile  care le situează pe plan naţional, dar punând accentul pe o anumită doctrină care începe să caracterizeze membrii unei formaţii, se constituie partidele politice. Dintre care unele, servite fără chemare şi adevărat interes naţional, pier lăsând în urmă oameni dezamăgiţi care au crezut în interesul comun, pe de o parte, iar de alta pe carieriştii care-şi caută repede loc sub stindardul altei doctrine. Altele, însă, îşi află pe parcursul activităţii tot mai multă adâncire în virtutea preocupărilor de afirmare naţională devenind modele de atracţie publică, de convingere în slujba unor valori. Şi formează, atât prin liderii care se disting dar şi printr-o voinţă comună care se manifestă concret în construcţia socială a ţării, modelele benefice progresului naţional.

Din păcate, istoria noastră recentă ne oferă şi în acest caz, mai degrabă modele demobilizatoare, aducătoare de tristeţe sau regret naţional. Ceea ce, nu numai că dezamăgeşte şi blazează reducând apetitul pentru politică, dar şi dezorientează calea de afirmare a unei societăţi, decăzându-i organizarea statală, lăsând-o fie în mâinile dictaturii interne, fie la cheremul unor interese internaţionale oculte, fie în bătaia de vânt a ambelor, cum a avut omenirea (şi poate mai are) exemplul semidictaturilor din semicolonii. Pentru că, spre ce altceva poate conduce credibilitatea pierdută de unele partide care s-au compromis până la desfiinţare?

 Iată modelul de ratare al câtorva dintre cele care au avut o existenţă bine marcată fie în teritoriu fie parlamentar: PUNR nu a mai avut discurs; PDAR a fost vândut; ecologiştii s-au autopoluat căutând mai mult funcţii decât doctrină; social-democraţia care se chema „Titel Petrescu”, tocmai ca să se diferenţieze, s-a integrat în cea pe care voia s-o contrazică; UFD şi APR au fost partide finanţate dubios, cu lideri carierişti care le-au folosit ca trambuline şi le-au lăsat de izbelişte când ei şi-au găsit funcţii la altele; iar  acum UDMR-ul, care părea destul de echilibrat, din deşarta vanitate de a participa la toate guvernările, ceea ce nu este nici normal nici recomandabil pentru un partid, se compromite într-o coaliţie duşmană populaţiei… La care se adaugă marea dezamăgire şi reala pierdere pentru demnitatea eşichierului nostru politic: PNŢCD care s-a dezmembrat ca un cadavru prin lipsa de coeziune a prea multor securişti din interior.

Exemple triste şi modele de dorit a fi irepetabile!

Pentru că elementul comun al acestor patru categorii de modele care se oferă populaţiei este faptul că fiecare are un rol important de jucat în afirmarea sau defăimarea ţării şi a societăţii umane oblăduite pe întinsul ei, cu ceea ce începe să devină pentru întreaga omenire specific naţional.

 

 

 

 

12. ÎN LOC DE CONCLUZII: CINE-I RĂSPUNZĂTOR DACĂ AJUNGEM DIN NOU LA „OLE”?!

 

 

 

Vorbeam despre elementul comun al celor patru categorii de modele: Modelul personal, modelul de familie, modelul unor instituţii, organizaţii sau profesii şi modelul configurat de partidele politice. Fiecare în parte are o existenţă publică, ceea ce-i conferă vizibilitatea crescândă prin care se oferă populaţiei. Iar elementul lor comun este faptul că fiecare are un rol important de jucat în afirmarea sau defăimarea ţării şi a societăţii umane oblăduite pe întinsul ei, cu ceea ce începe să devină pentru întreaga omenire specific naţional.

Iar, dacă specificul naţional e decăderea, atunci se pune cu vehemenţă întrebarea dacă spitalele din Viena au vreun remediu pentru aceasta şi dacă elicopterele promise de preşedinte ne pot transporta pe toţi acolo pentru a ne vindeca de o asemenea boală gravă. Sau, cum am spus, cei ce iau simbrie din apocalipsa nou creată vor ajunge la mintea românului cea de pe urmă şi se vor supune celei adevărate, a lui Ioan care, la 3-19 spune: „Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte”…

Timpul pentru această pocăire este limitat: Doar atâta vreme cât Cel ce vorbeşte prin Scriptură încă îi mai iubeşte!

Poate că unii ar v rea să profite, păcătoşi, aşa cum sunt de această iubire funciară a Creatorului şi încearcă să folosească timpul în care vor mai dispune de ea luându-şi în continuare simbria de provocatori ai apocalipsei. Şi, iarăşi poate, mărinimia Dumnezeiască al cărei timp e nemărginit, încă îi va ierta, ca să vorbim în limbajul acestei Scripturi.

Dar dacă trecem la limbajul nostru secularizat, dacă ne referim la reacţiile omului de rând care are o singură viaţă, atunci trebuie să ne temem de faptul că neiertarea va veni foarte repede. Fiindcă cetăţeanul care se vede bolnav şi înfometat şi lipsit de asistenţa socială pentru care a plătit taxe, nu e înger. Nici măcar înger al Apocalipsei nu e, ca să aducă el pedeapsa şi schimbarea; aşa că nu va putea răbda la infinit. La un moment dat, chiar dacă nu va şti ce pune în loc, el se va răscula şi acesta este marele pericol de care nu pe el avem dreptul a-l face vinovat, ci pe cei care i-au provocat starea de revoltă!… Revolta lui va veni îndreptăţindu-l să răstoarne ceea ce crede că îi face răul şi, astfel, s-ar putea să profite alţii aducând şi mai răul. Ar putea să vină un Ghadaffi care, rânjind din spatele sângeroaselor virgine care-l apără, să sfideze spunând despre poporul revoltat: „They love me!”, iar apoi să râdă băsescian: „Hă!…Hă!”

Din acest motiv, proferăm acuzaţia adresată tuturor celor care, în nesăbuinţa şi rapacitatea lor spoliază populaţia fără să le pese că provoacă tot mai adânc starea de nemulţumire. Acuzaţie de colaboraţionism cu duşmanii democraţiei, acuzaţie de agenţi ai comunismului care ar râvni să se întoarcă şi capătă speranţe când năduful îl face pe bietul om să ricaneze spunând prostia cu „mai bine era pe vremea lui…”.

Degeaba vom striga atunci şi vom protesta şi vom recunoaşte că nu era mai bine. Va fi prea târziu pentru cei care provoacă asta desfiinţând spitalele!… Aşa proaste, cum sunt ele, dar care prezintă măcar garanţia că omul are un medic alături de el, că medicul acela nu-l părăseşte chiar dacă statul nu-l dotează cum trebuie, că-l tratează cu metode mai vechi, dar îl tratează!… Că-i ia un mic ciubuc, chiar; dar i-l ia la condiţiile noastre, nu ca preţurile de la Viena pe care o pungă normală de român nu are cum să le suporte!

Nevoiaş, cum  a fost lăsat de fostul regim şi înglodat mai adânc de cel actual, cetăţeanul are nevoie chiar şi de spitalul acela, aşa cum e. Statul, care a încasat asigurări de sănătate de la el, are datoria măcar să i-l întreţină la nivelul la care e, dacă nu i-l poate îmbunătăţi imediat. Nu insistăm pe acest caz pentru ca unii să spună că speculăm momentul. Chiar şi un sigur om dacă a murit din acest motiv, e nevoie de alarmă naţională. Pentru că de aici se poate generaliza o lipsă de speranţă în supravieţuire. Iar speranţa de a supravieţui a unui popor este un drept la care nimeni nu are voie să atenteze!

Dar iată că omul de rând, omul normal, românul de treabă moare în faţa spitalului desfiinţat, iar naţiunea este ameninţată astfel că va rămâne doar cu interlopii şi politicienii corupţi de acei interlopi. Dar nici cu aceştia din urmă pentru mult timp, ci numai până se vor ridica alţi politicieni, chiar din rândurile interlopilor şi îşi vor face legea lor. Constituţia, pe care tot vrea Băsescu s-o schimbe, va avea un articol care obligă partidele să nu mai vândă locuri electorale decât unor atestaţi interlopi şi astfel se va realiza parlamentul unicameral proiectat la Cotroceni, denumit Camera Interlopă, ca unic for legislativ al României. 

Atunci, adio democraţie, adio demnitate naţională, adio trai decent în România. Vom rămâne doar cu palatele de tablă şi vilele de protocol; vom înlocui instituţiile publice cu cele din argoul interlop; mandatul de preşedinte se va prelungi cu cât prevede legea maximum pentru furt calificat; condamnările penale vor fi echivalate cu diplomele şcolii de jandarmi; în Consiliul Naţional de Apărare va fi cooptat reprezentantul deţinătorilor ilegali de arme; familiile aflate sub venitul mediu vor primi loturi pentru cultivat etnobotanice; Banca Naţională se va rentabiliza prestând contra comision servicii de furturi on-line; fondurile europene de dezvoltare se vor vărsa direct în conturile politicienilor puterii; administraţia locală va fi înghiţită cu buget cu tot de gunoaiele lui Prigoană; sentinţa pentru fals intelectual se va echivala cu masteratul, iar jaful armat va da dreptul la înmormântare cu onoruri militare; arma artileriei se va specializa în tunuri la bănci, cea a transmisiunilor se va dota cu tabloide, iar grănicerii vor face cursuri de călăuze pentru intrarea clandestină în spaţiul Schengen; lipsa fondurilor de import se va rezolva organizând mari depozite de mărfuri furate din Europa; ne vom mitui judecătorii şi poliţiştii luând de la ei bani cu camătă; aşa cum ofiţerii de poliţie s-au demilitarizat în inspectori şi comisari, comandanţii puşcăriilor vor fi rectori şi decani; ne vom face educaţia cu alba-neagra şi aprovizionarea din groapa de la Glina; TVR-ul va rămâne canal particular iar „Taraf” va deveni televiziune naţională; contrabanda cu ţigări va fi administrată într-o regie de stat comună cu vama şi poliţia de frontieră; iar la Constanţa se va deschide consulatul general al piraţilor din Somalia . În fine, pentru întărirea credinţei, codul penal va fi revizuit şi redactat la Institutul Biblic, unde pedepsele se vor transforma în bătut mătănii; latura forte a UDMR-ului nu va mai fi cea a lui Laszlo Tokes  ci a cocalarilor; şi vom asista la modul cum un alde Băsescu umblă căutând pile şi plocoane spre a se cumetri cu Bercea Mondialu!… Nici un alt merit decât cel recunoscut de valorile mafiote nu va mai fi în stare să propulseze vreun lider politic, iar maneaua va deveni imn naţional!

Este singurul drum pe care ni-l putem imagina de vreme ce căile meritocraţiei sunt cele mai trădate astăzi din motive limpezi: Atât incultura unei lumi interlope în ascensiune, cât şi reaua credinţă a celor care se laudă a fi clasa politică, ambele având drept numitor comun corupţia şi dispreţul faţă de nevoile cetăţeanului cinstit.

Spre o asemenea situaţie, dar mai dură decât cea prezentată de noi mai sus cu îngăduinţa unui oarecare amuzament, ne împing toţi cei pe care i-am pomenit aici a se complace astăzi ca simbriaşi ai aducerii apocalipsei. Şi, din păcate, au destule şanse de a reuşi dacă voinţa politică a românilor nu va sancţiona culpabilizarea lor, măcar în acest ultim ceas pornit de la moartea primilor doi oameni la porţile încuiate ale spitalelor.

Sau, mai bine zis, pornit din momentul când guvernul a sfidat respingând de la el această vină.

Săptămâna Luminată, 2011

 

Studentii F-1 si optiuni de sedere in SUA dupa absolvire

Posted by Stefan Strajer On April - 20 - 2011

Studentii F-1 si optiuni de sedere in SUA dupa absolvire

Autor: Av.Marcel Miclea

Multi dintre cei veniti in Statele Unite cu viza F-1 pentru a-si completa studiile facute in Romania (ex: program de master sau doctorat) intentioneaza sa obtina un loc de munca la terminarea studiilor. Obtinerea rezidentei permanente in lipsa unui sponsor si a unei oferte de munca, sau in lipsa casatoriei cu un cetatean American, este uneori dificil de realizat. Ca atare, multi dintre absolventi considera ca optiune o viza temporara ce le poate prelungi statutul legal in SUA, timp in care cautarile pentru un sponsor se intensifica.

Spre deosebire de majoritatea celor admisi pe teritoriul SUA cu viza temporara (vizita, afaceri, munca) a caror sedere e limitata pentru durata inscrisa in formularul I-94 din pasaport, studentii sunt in general admisi pe durata studiilor (D/S – duration of status). Aceasta se traduce in dreptul la sedere legala in SUA atata timp cat studentul isi continua in mod normal studiile, in conformitate cu programa si regulile scolii unde a fost admis. Aceasta durata (D/S) include perioada studiilor plus 60 zile care reprezinta perioda de gratie. In situatia in care studentul nu a intreprins nici o masura pentru a-si prelungi sederea, acesta este nevoit sa paraseasca teritoriul Americii pentru a nu-si periclita sansele de a obtine o viza in viitor.

Inainte de terminarea studiilor si a perioadei de gratie , studentii care doresc sa ramana in SUA sunt pusi in situatia de a analiza cea mai potrivita optiune pe care o au la dispozitie. Unii se casatoresc in timpul scolii cu un cetatean american sau obtin o viza de imigrare prin programul Diversity Visa Lottery, ceea ce le da dreptul la rezidente permanenta. Alte optiuni de prelungire a sederii sau de obtinere a rezidentei permanente sunt succinct prezentate mai jos: 

Optional Practical Training (OPT), este perioada de munca ce poate fi autorizata de catre Serviciul de Immigrare (USCIS) la sfarsitul programului educational. Scopul acesteia este de a ajuta studentul sa puna in practica cunostintele teoretice dobandite in scoala. Aceasta practica nu este insa un drept garantat, cu toate ca in majoritatea cazurilor se obtine relativ usor. Pentru cei cu diploma in stiinte, tehnologie, inginerie sau matematica durata maxima pentru care se acorda este de 29 luni. Pentru restul absolventilor, durata maxima este de 12 luni. In ceea ce priveste procedura, studentul trebuie sa obtina o autorizatie prealabila din partea scolii (pe formularul I-20) care sa indice indeplinirea conditiilor de eligibilitate. Apoi, aplicarea pentru obtinerea permisului de munca (EAD-Employment Authorization Document) se poate face chiar si in absenta unei oferte de lucru. Totusi, studentul este obligat sa isi gaseasca un loc de munca si sa inceapa sa munceasca in termen de 60 zile de la momentul emiterii permisului de catre USCIS. Nu este obligatoriu ca locul de munca sa fie salarizat, practica necompensata (unpaid internship) fiind de asemenea acceptabila pe perioada OPT. Pentru a-si mentine statutul legal studentul este obligat sa lucreze cel putin 20 ore pe saptamana intr-un domeniu corespunzator programului educational absolvit. Acumularea a peste 90 zile nelucrate atrage decaderea studentului din statut, iar pentru a evita o asemenea situatie, unii se ofera ca si voluntari intr-o pozitie corespunzatoare diplomei obtinute.

La sfarsitul practicii, studentul are la dispozitie 60 zile, perioada de gratie, pentru a parasi teritoriul Statelor Unite sau a-si schimba statutul.

EB-1-2 (Outstanding professors or researchers) green card ce poate fi obtinut de cei a caror contributie intr-un anumit domeniu este recunoscut la nivel international si au cel putin 3 ani de experienta ca si professor sau cercetator in domeniul respectiv. Existenta unei oferte de munca din partea unui angajator privat sau a unei institutii de invatamant universitar este obligatorie.

EB-2-1 (Professionals holding advanced degrees) green card obtinut in baza unei petitii de munca inaintate de catre angajator. Este obligatorie existenta unei diplome de master (M.A.) sau doctorat (Ph.D) sau, ca alternativa, existenta unei diploma de licenta (B.A.) combinata cu 5 ani de experienta in domeniul in care munca urmeaza a fi prestata. In general este nevoie de o oferta de munca insa, in cazuri mai rare, cei cu calitati extraordinare in stiinte, arte, sport sau afaceri pot obtine green card-ul chiar in lipsa acesteia daca indeplinesc anumite criterii si dovedesc potentiala contributie de exceptie la economia, cultura, sistemul educational sau sistemul de asistenta sociala al Statelor Unite (National Interest Waiver).

H-1B (Specialty occupations) este viza de neimigrare ce presupune in prealabil existenta unei oferte de munca intr-o pozitie ce necesita, in general, posesia unei diplome de licenta si cunostinte specializate in domeniu. Angajatorul (Sponsorul) poate fi o companie privata sau alta organizatie, inclusiv o universitate. Vizele acordate sunt limitate la 65,000/an pentru cei cu diploma de licenta, 20,000/an pentru cei care poseda o diploma de master sau doctorat, si nelimitate pentru cei angajati de catre o institutie de invatamant universitara sau o organizatie non-profit guvernamentala sau privata. Intrucat aplicatia poate fi depusa incepand doar cu data de 1 Aprilie a fiecarui an, e recomandabil ca cei interesati sa isi planifice schimbarea statutului inainte de aceasta data.

F-1, J-1, B-2 sau alte vize de neimigrare – Studentii care nu reusesc sa obtina un loc de munca dupa absolvire si doresc sa isi pelungeasca sederea legala in Statele Unite pot lua in considerare schimbarea statutului intr-o alta viza de neimigrare sau prelungirea vizei de student.

De exemplu, cei care doresc sa isi continue studiile universitaree dupa obtinerea unei diplome de master, pot fi admisi la programul de doctorat al unei universitati, prelungindu-si astfel viza F-1. Sau, cei care nu au reusit sa obtina un loc de munca si nu au posibilitatea materiala de a-si continua studiile, pot incerca obtinerea unei vize de turist, timp in care continua cautarile pentru un loc de munca.

Intrucat deciziile legate de schimbarea statutului dintr-o viza in alta sunt discretionare, USCIS analizeaza cererea si ia o decizie tinand cont de riscul aparent al aplicantului de a ramane permanent in SUA. Situatia este asemanatoare solicitarii unei vize turistice la ambasada SUA din Bucuresti, cand aplicantul trebuie sa faca dovada legaturilor stranse cu Romania si a intentiei clare de reintoarcere in tara.

Nota: Articolul de fata are doar scop informativ si nu echivaleaza cu un sfat legal. Pentru o analiza detaliata a unei anumite situatii, cei interesati sunt indemnati sa consulte un avocat.  

Marcel Miclea

Avocat specializat pe probleme de imigrare

George P. Mann & Associates P.C., Michigan

www.greencard-us.com

Contact: mmiclea@greencard-us.com

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors