Archive for the ‘Social’ Category

12 martie 2011 – JAPONIA!

Posted by Stefan Strajer On March - 14 - 2011

12 martie 2011 – JAPONIA!

 Autor: Gheorghe A. Stroia

Aş începe, prin a vă mărturisi că este imposibil să nu fii puţin tulburat de evenimentele cosmice, astrale, ori cum le veţi dori spune, evenimente care (deşi mulţi dintre oamenii noştri de ştiinţă se grăbesc să ne lămurească de neînsemnătatea sau mai bine-zis de ordinaritatea lor) se întâmplă. Mai rău este că pagubele şi urmările unui dezastru de astfel de proporţii afectează una dintre cele mai tehnologizate şi mai disciplinate ţări de pe mapamond: JAPONIA – ţara Soarelui-Răsare sau Ţara cireşilor în floare. Dacă o ţară – în care disciplina în construcţii este de fier şi încălcarea oricăror abateri de la proiecte aduce în mod cert pierderea libertăţii – este atât de grav afectată, atunci vă rog să vă gândiţi ce s-ar întâmpla cu ţărişoara noastră, în care fiecare a construit după bunul plac şi de multe ori după reţete ori cu ingrediente proprii?

Eu, personal, nu doresc să sperii pe nimeni, dar haideţi să stăm strâmb şi să judecăm drept realitatea românească! La noi, dacă în normativele din construcţii, un beton trebuie să conţină (să zicem) 350 kg ciment, atunci ce se întâmplă cu rezistenţa blocului astfel construit dacă:

  • 50 kg de ciment (un sac) l-a furat inginerul?
  • 50 kg de ciment (alt sac) l-a furat şeful de echipă?
  • în medie 50-90 kg ciment (câteva roabe) le-au cărat muncitorii, ca să-şi cumpere ţigări?…şi lista cu descompletările făcute reţetei de betoane poate continua.

Cam aşa stau lucrurile şi nici nu vreau să mă gândesc la reala structură “de rezistenţă” pe care o au zecile de imobile, în care locuiesc poate mii de suflete, care n-au avut bani să-şi cumpere terenuri, pe care să-şi construiască vilele “fără număr” la care s-ar respecta reţeta betonului din proiect.

Gândiţi-vă la o realitate simplă a Japoniei de astăzi: există laboratoare în care se testează rezistenţa la seism, tsunami(etc) a unor modele de clădiri la scară 1:1, după care se aplică rezultatele studiilor în practică. Şi cu toate acestea…dezastre, dezastre.

În pofida acestor evenimente sumbre de ordin astrologic, cosmic, teluric – ce se întâmplă şi se succed cu o viteză uimitoare (având în vedere că raportarea lor se face la o scară macro) – eu cred că românii şi România sunt totuşi păziți de către cineva, care mai împrumută de la Sf. Petru, din când în când cheile Grădinii Raiului, ca să-şi primească compatrioţii, pelerini către eternitate. Mai cred încă despre România, că este grădina Maicii Domnului şi că acum, în vremurile acestea grele, ne mai aruncă din când în când, câte un colţ de năframă, sub care să ne ascundem de vitregii. Citeam (reciteam deunăzi) o carte, care pe mine m-a marcat profund: Biblia şi al Treilea Război Mondial (Profeţiile lui Sundar Singh), în care se spune că România este o ţară protejată de Dumnezeu. Sper, sper şi iar… sper. Haideţi să sperăm împreună, căci doar atât ne-a mai rămas! Din cele douzeci şi trei de milioane de speranţe, vom face împreună o SPERANŢĂ MARE, care ne va face mai puternici, sau ne va face suferinţa mai uşoară. Vă rog, vă implor să nu disperaţi, închideţi toate sursele de perturbare pe care le deschideţi (cică să mai aflați ştirile), găsiţi-vă timp pentru voi, fiţi mai buni şi veţi vedea că vom fi la adăpost! Dumnezeu ne va proteja! Trebuie să ne protejeze! Să protejeze dacă se poate lumea întreagă şi aşa va proteja şi România. Ieri am comemorat victimele atentatelor de la Madrid, azi ne rugăm pentru victimele dezastrului din Japonia. Tot astăzi – ACUM! – să ne rugăm şi pentru România! ÎMPREUNĂ! ÎMPREUNĂ VOM REUŞI!

Acestea toate, ca să ne aducem aminte cuvintele Sfintei Scripturi, care spune : “Căutaţi-l pe Dumnezeu în vreme de pace, ca să nu vă uite nici El în vreme de război!

Gheorghe A. Stroia – 12 MARTIE 2011

SLUGĂ LA NEA GHEORGHE

Posted by Stefan Strajer On February - 28 - 2011

SLUGĂ LA NEA GHEORGHE

 

Autor: Ovidiu CREANGĂ (Toronto, Canada)

Nenea Gheorghe Olărescu era fratele mamei, om pricopsit şi cu avere babană în comuna Făurei, judeţul Brăila, comună mare cu gară în care oprea nu numai rapidul dar şi Express Orientul ce mergea la Istambul. Nenea Gheorghe deci era unchiul meu după mamă, era însurat cu tanti Dumitra care mai fusese maritată cu un „plotoner” ce se prăpădise pe front la Oituz. Nea Gheorghe, zic şi eu cum îi zicea toata lumea, era o huidumă de om cu un bârdăhan de pe  care îi luneca mereu brăcinarul, din care motiv îşi sălta mereu cu coatele nădragii ce-i curgeau în vine. Cred că avea peste un metru optzeci. Şi iarna şi aproape toată vara umbla cu o bundă de oaie căci el spunea că are mereu un junghiu ca un cuţit în şale. În picioare purta veşnic aceleaşi ghete negre stâlcite, căci nu ştiu cum făcea el că avea totdeauna călcâile fugite rău în spate… iar pe cap  avea o pălărie ce fusese odată fumurie şi care avea o panglică soioasă de sudoare bătucită cu praf. Pălărie purta numai vara – ziua, pentru că  noaptea se culca cu o căciulă ţuguiată pe care o înfunda până la urechi.

Tanti Dumitra, sau ţaţa Dumitra cum îi spunea toată lumea, trebăluia toată ziua la prăvălii, având o cârciumă la casa lor din sat şi câştigase la licitaţie şi restaurantele gării, adică cel de clasa întâia şi a doua care erau la un loc şi cel de clasa treia pe  care-l dădu-se mamii, „că era multă muncă pe bani mai deloc”. Mai cumpărase nea Gheorghe şi o căşărie unde făcea „telemea de Brăila” şi roţi mari de caşcaval, şi se mai pricopsise şi cu o „fabrică de sifoane” căci lumea subţire vroia să bea şpriţ, şi nea Gheorghe potlogar, făcea şpriţ când vinul era mai bâhlit sau avea vreun iz.

 

Eu eram un ţângău de vreo doişpe-treişpe ani şi eram „la şcoala di liciu” în clasa a treia pe care o făceam „în particolar” la Bogdan Hajdău în Buzău, căci până la Chişinău, de unde eram noi de felul nostru, era prea departe. Biata mama era „topor de oase”, făcea toată trebăluiala în marea gospodărie a lui „frac-su” care era mereu nemulţumit de ea, mai ales după şopoteala „prietenească” a ţaţei Dumitra, care mereu îi găsea nod în papură: „Ie-tă-te soru-ta asta, o să ne aducă în sapă de lemn, cine pacatele mele o  mai aduse şi pe asta pe capul nostru, nu avem noi destule necazuri şi aşa, şi-l mai are şi pe tontu’ ăla de fecioru-su care nu-i bun la nimic şi cu şcoala lui di liciu: – geaba vii geaba te duci, geaba strici acei papuci”. Asta am auzit cu urechile mele când eram ascuns odată sub pat şi ei veniseră să „verse” banii într-un sertar din garderob.

Ţaţa Dumitra era mai mult lată decit lungă, lată în şale şi când mergea parcă înota printr-un troian mare de omăt, umbla mereu îmbrobodită cu o basma neagră cu franjuri. Îl pricopsise pe nea Gheorghe cu patru copii: Nataliţa, care era cam leat cu mine, Gicuţu, cu vreo trei-patru ani mai mic,  Silvioara cu vreo doi ani mai mică decât Gicuţu şi Aurel care avea vreo 4 ani şi era râzgâiat că până şi tac-su îi sufla în fund. Cu verişorii mei mă aveam foarte bine şi mă jucam cu ei, dar ăia batrâni nu mă aveau deloc la pipotă. Odată, nu ştiu ce i-a venit lui hapsânu de nea Gheorghe de a catadixit să stea de vorbă cu mine:

– Bă tu când te-i face mare, ce vrei să te faci că văd că-ţi toceşti turul pantalonilor la şcoala di liciu…

– Eu vreau să mă fac inginer, nea Gheorghe.

– Dar ce ai băut gaz bă, cum să te faci tu inginer, n-are  mă-ta bani să te facă inginer, şi ca sa fii inginer trebuie să fii dăştept şi tu… Dumnezeu cu mila.

Eu mai ajutam în cârciuma din sat, mai ales sâmbăta, când era zi de târg şi veneau ţărani de nu aveau loc să stea la mese şi beau la tejghea da-n-picerelea. Nea Gheorghe avea în „pimniţă” câteva butii mari cu vin, vreo două cu ţuică de prună şi o găleată de tablă zincată plină totdeauna cu apă şi lângă ea, o cană de tablă smălţuită cam de o litră pusă pe un taburel de lemn. Regula era că primul kil de vin se dădea de la butoi, „nebotezat”. La al doilea se punea întâi o cană de apă apoi se umplea sticla până la semn cu vin din butoi. La al treilea se puneau două căni de apă, fiindcă ţăranii erau „cuc şi altă pasere” şi nu-şi mai dădeau seama că beau pişoarcă. Nea Gheorghe zicea că le face un bine că să nu se turlăcească prea din cale afară. În faţa casei lui nea Gheorghe era un puţ cu cumpănă cu o ciutură de lemn şi un jgheab lung de lemn, dintr-un trunchi de copac, plin totdeauna cu apă de unde-şi adăpau ţăranii boii sau caii. Altă dată, când era nea Gheorghe în toane bune mi-a spus fălos:

– Bă, puţul ăla de peste drum m-a făcut pe  mine om, aşa se fac bani bă, nătăfleţule.

– Aşa e nea Gheorghe, alde matale faci bani că eşti dăştept şi din piatră seacă.

– Bă să-ţi iasă gărgăunii din cap că te faci inginer, visezi cai verzi pe pereţi, uite Ion Cîrnu secretaru’ de la primăria care e la doi paşi de noi, mi-a spus ieri când a venit să-şi bea cinzeaca lui de trăscău, că au nevoie de un băietan să-l ajute că s-au îmulţit localnicii din Făurei, să le ducă citaţiile şi alte hârtii de la primărie. Ar fi ceva foarte bun pentru tine, că tot iţi place ţie să umbli teleleu.

Ion Cîrnu, în loc de nas avea numai două găuri prin care răsufla şi el, cred că avusese sfrenţie, cum  i se zicea la sifilis.

-Nea Gheorghe, eu nu mă fac conţopist la primărie, eu o să mă fac inginer, am să am o fabrică cu muncitori mulţi şi am să fac bani cu găleata.

-Vorbeşti în dodii şi umbli cu capul în nori, păcat că eşti băiatu’ soru-mi.

Nea Gheorghe era băiatul ăl mai mare a lui Vasile Olărescu din Gura Nişcov, comună mare şi bogată la poalele dealurilor de lânga Buzău. Vasile Olărescu se zice că ar fi fost un negustoraş de peste munţi din partea ungurimei şi umbla prin satele din Vechiul Regat cu te miri ce, să facă şi el un ban. Cică l-ar fi chemat Schneider şi ar fi fost neamţ, şi în Gura Nişcov a întâlnit-o pe Sultana Olaru, fată de măritat cu avere frumoasă. Neamţu’ era chipeş şi îi mergea mintea brici, a pus ochii pe fată şi fata s-a îndrăgostit lulea de venetic. Ce mai atâta vorbă, nu a fost chip până nu a măritat-o cu „neamţu”. Neamţu’ şmecher, a luat numele fetei ca să nu se mai ştie că a fost neamţ, din Olaru a făcut Olărescu şi fiindcă avea avere, vota la „Colegiul Întâi”. Atunci se vota după avere, nu tot mârlanu’ era la cot cu boierul de viţă. Sultana i-a făcut lui Vasile 8 copii, Aneta, cea mai mare, căreia „îi fila o lampă” umbla şi vara şi iarna înfăşurată în nişte perne şi se spăla numai cu gaz şi niciodată cu apă. Apoi venea Gheorghe, care fiind mai „slabuţ la glagorie” a făcut numai şcoala primară. După el venea Culică care era deştept şi a făcut o şcoala de notari. Apoi venea Costică, şi ăsta era deştept şi a făcut şi el şcoala de notari. După el venea mama, Pompilia Eleonora, care a făcut 3 clase şi pe a patra nu a mai terminat-o. Ideea era că fetelor nu le trebuie carte, că ele se mărită, apoi „multă minte strică”. După ea venea Mircea, care le-a făcut neamu’ de râs că s-a apucat de băut. După Mircea venea Fana, care  s-a măritat cu Răican din Făurei şi care a murit la o naştere. După care a venit Lili, care fiind cea mai mică, era cea mai răsfăţată. Ea s-a măritat cu Costel Aldea, pâinea lui Dumnezeu, învăţator în comuna lui, Valea Teancului. Costel a murit tânăr de inima.

Vasile Olărescu avea avere  mare în Gura Nişcov şi nu ştiu cum de cumpărase o sfoară de moşioară de 50 de pogoane în comuna Făurei din judeţul Brăila. El a împărţit averea lui în 8 şi a dat la toţi copii lui parte frăţească, atât în Gura Nişcov, cât şi în Făurei, unde mamii i-a revenit o livadă şi o bucată de pământ arabil de 7 pogoane, plus în Gura Nişcov, o vie de viţă altoită şi o livadă mică de pruni de ţuică. Gheorghe fiindcă nu a fost bun la carte s-a dus la Făurei şi administra loturile de pământ ale fraţilor şi surorilor şi aşa s-a pricopsit. Dar să spun povestea cu boierul Iorgu Calonfirescu, vecinul lui nea Gheorghe cu moşia.

Iorgu Calomfirescu era boier de neam, avea o moşie din Făurei până în Surdila, alta la Ruşeţu şi mai avea şi în „fundul Basarabiei” o moşie mare rămasă de la răposta nevastă-sa, care era din Basrabia şi murise de rac. Lumea zice ca murise de inimă rea căci conu Iorgu era un  fustagiu fără pereche şi cheltuia toţi banii la cărţi şi cu muierile la Paris. Acum, cu o săptămână înainte, conu Iorgu anunţase că vine la moşia lui din Făurei/Surdila direct de la Paris împreună cu secretara lui care era franţuzoică get-beget. Aranjamentul era ca să-l aştepte în gară vechilul împreuna cu „vezetiul” ca să-i ia cu şareta pe boieri. Din oarecare motive, vechilul nu se prezentase pe peronul gării înainte de sosirea trenului Express Internaţional aşa cum fusese stabilit, pesemne că avusese vreun necaz din cauza hârtoapelor de pe drum. Boierii, adică conu Iorgu şi secretara care era o fetişcană fâşneaţă ce putea să-i fie nepoată au coborât din clasa întâia şi un hamal le-a adus bagajele în restaurantul gării, căci gara avea o sală de aşteptare murdară şi plină de mârlani ce duhneau a usturoi şi sudoare, ca era august şi o zi caldă fiind şi pe la amiază. Nea Gheorghe a înlemnit şi a strigat cât îl ţinea bojogii: „Să trăiţi coane Iorgule!”, ţaţa Dumitra era să leşine de emoţie, şi eu am rămas cu gura căscată, cu ochii la secretară care era frumoasă şi foarte tânără şi-şi făcea mereu vânt cu un evantai din pene de struţ. Conu Iorgu era un ramolit puţin grebănos, care avea un tic, facea mereu cu ochiul stâng, eu am crezut că face pe şmecherul şi-mi face mie cu ochiul şi m-a bufnit râsul. El s-a înfuriat şi i-a spus ceva în franţuzeşte  păpuşicii lui, însă şi  pe ea o bufnea râsul pe sub mustaţă.

– Ce are prostovanul ăsta de argat al dumitale, de se hlizeşte ca un prost? zise conu Iorgu cu ciudă scoţând o batistă cât un prosop de dat popii la parastas cu care şi-a şters ceafa şi apoi fălcile.

– Coane Iorgule, aveţi dreptate e cam sărac cu duhul,dar e băiatu’ soru-mi şi–l ţinem pe lângă noi, da face numai boacăne.

Conu Iorgu iaraşi a spus ceva  bimbiricei lui, bolovănind şi mai rău ochiul sănătos la mine. Ea se pare că nu era de aceeaşi părere, ci din contra cred că-mi era aliat căci şi pe ea o umfla râsul când făcea el cu ochiul.

– Cârciumarule, călătorim de ieri dimineaţă, şi în trenul ăsta grozav nu am găsit o apă ca lumea ci numai ape minerale bâhlite şi calde, mi-i o sete de aş bea o vadră întreagă, poţi să-mi dai nişte apă, dar de puţ nu sifon sau apă minerală?

-Cum nu, conaşule, şi-i face un semn discret  ţaţei Dumitra, care mă smuceşte de mână şi mă ia deoparte să – mi spună ce să fac:

– Ovidule, du-te în bucătărie că jos lângă cişmea e o sticlă de aia verde de un kil cu apă de aia bună – apa din Făurei era cam în toate fântânile sălcie, rar găseai o apă bună de băut -, ia un pahar de o litră vezi să fie curat, pune-l pe o farfurioară de „porţolan” umple-l cu apă şi vino de-l dă boierului, poate aşa i-o trece ciuda pe tine.

Eu abia aşteptam să mă reabilitez şi să mă zgâiesc mai de aproape la mâdreţea aia de fată. Mă duc în bucătărie, şi găsesc sticla aia verde de un kil care era aproape plină, caut un pahar, scuip în el şi-l şterg bine cu poala cămăşii pe care mi-am scos-o din nădragi, de nu se vedea nici o pată pe el; găsesc şi o farfurioară de „porţolan” umplu paharul cu vârf, că deh, conu Iorgu murea de sete şi mă prezint la boier cu sufletul împăcat. De setos ce era, boieru trage un gât zdravăn, apoi Doamne ce văzui: bietul conu Iorgu, a împroşcat în tot restaorantul cu un nor des de gaz, căci gaz era în pahar, gaz cu care ţaţa Dumitra umplea lămpile, că pe atunci, în gară, nu era electricitate. Nea Gheorghe s-a repezit să mă prindă să-mi rupă oasele, bimbirica lui conu Iorgu râdea pe înfundate, toţi au crezut că am făcut-o intenţionat, dar eu habar nu am avut că acolo era gaz. Am rupt-o de fugă şi am stat ascuns prin porumbişte vreo săptămână, i-am spus mamii care-mi aducea mâncare pe furiş că mă arunc înaintea trenului dacă nu mă iartă. Dacă conu Iorgu avea răguşală sau gâlci, i-au trecut cu siguranţă. Până la urmă, m-au iertat dar biata mama a mâncat şi mai multă papară din cauza mea.

Avea nenea Gheorghe dreptate când spunea că sunt cam sărac cu duhul. Ei cam de astea am facut eu la viaţa mea, căci eu eram împăratul gafelor şi când credeam că am făcut cine ştie ce ispravă, vedeam că iarăşi am făcut o boacănă.

Ovidiu CREANGĂ

(Din sacu’ lui moş Bodrângă)

Toronto, Canada

27 februarie 2011  

CATRE TOTI PENSIONARII ROMANIEI SI CATRE SCLAVII CU SALARII DE MIZERIE

Posted by Stefan Strajer On February - 19 - 2011

 APEL CATRE TOTI PENSIONARII ROMANIEI SI CATRE SCLAVII CU SALARII DE MIZERIE

 

Autor: SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE

Doamnelor si domnilor,

Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate grupeaza militari disponibilizati fara drept de pensie, cu pensie partial anticipata si militari trecuti in rezerva la varsta de 55 de ani, cu toate drepturile, militari in retragere si veterani din toate structurile sistemului national de aparare.

Ca si dumneavoastra, medicii si juristii (“spagarii”), profesorii, invatatorii (“care fraudeaza statul cu meditatii”), functionarii publici (“care primesc mita”), politistii (“nenorociti si betivi”), agricultorii, muncitorii (“pulime”), etc, si noi am fost jigniti (“nesimtiti”, “cu mana intinsa ca la pomana”, etc) de catre reprezentantii unei Puteri care declara ca statul nu are nici o obligatie fata de cetateni, ca, daca vrem sa muncim, sa ne luam traista in bat si sa plecam aiurea (Traian Basescu) iar, daca suntem pensionari sa facem bine sa “parasim pe cale naturala sistemul” in maxim sase ani (Emil Boc).

Si noi ca si dumneavoastra asistam cu groaza la desfiintarea spitalelor, scolilor, Institutului Cantacuzino, dupa ce intrega industrie, inclusiv cea de armament ne-a fost distrusa. Si noi, ca si dumneavoastra am constatat ca avem criza financiara si facem imprumuturi chiar daca nici o banca nu mai e romaneasca, iar sistemul energetic, minele si pamantul nu ne mai apartin, ca se arunca miliarde marilor asasini economici, pe autostrazi fantoma. Si noi, ca si dumneavoastra simtim pe pielea noastra ca nu se mai poate trai in Romania, dar mai mult decat dumneavoastra noi murim pe capete pentru ca noua ni se fura ceva in plus.

Si noua ca si dumneavoastra ni s-a limitatat dreptul la munca prin Legea 329/2009, desi reconversia noastra a fost o conditie a integrarii in NATO. Si noua, ca si dumneavoastra, ni s-a calcat cu totul in picioare dreptul la munca, prin Legea 263/2010, pana la varsta de 65 de ani, cand se presupune ca vom fi avut deja bunul simt sa parasim pe cale naturala sistemul. Deci si noua ni s-a nationalizat proprietatea prin legi cu caracter retroactiv, prin incalcarea art. 1, 6 si 14 din Protocolul 1 la Conventia pentru drepturile omului, potrivit careia pensia in plata este “drept patrimonial”, “drept castigat”, orice “diminuare” (prin “recalculare” sau “revizuire”) constituind un caz clar de discriminare.

Citam din avertismentul dat de AIJD de la Bruxelles, la 4 iunie 2010, Guvernului Romaniei, sa nu indrazneasca sa reduca salariile cu 25% si pensiile cu 15%: “orice recalculare a unor pensii acordate legal si aflate in plata, inclusiv a celor de serviciu ale magistratilor, inseamna o incalcare de catre stat a propriei legislatii, ceea ce ar avea repercusiuni grave asupra stabilitatii juridice si asupra caracterului de stat de drept. Modificarea retroactiva a unor drepturi civile deja castigate (in cazul de fata pensiile), nu este posibila decat prin incalcarea principiilor fundamentale de drept.”

Noua ne-au fost incalcate drepturile, in pofida Art. 15, al. 2 din Constitutia Romaniei si a legislatiei comunitare europene, Pilonul II, Directiva 86/378/CEE si Directiva nr. 96/97/CEE care ne confirma dreptul la legi ocupationale distincte. Legile noastre (164/2001 si 179/2004) care au garantat integrarea Romaniei in NATO si UE au fost desfiintate, abuziv si retroactiv, ca si legile pilotilor, diplomatilor, functionarilor publici din Parlament, Curtea de Conturi si Justitie sau deputatilor si senatorilor prin Legea 119/2010 cu aplicare retroactiva, iar noi am fost supusi insultelor publice si unui razboi de imagine declansat de Guvern si Presedinte si menit sa va inoculeze dumneavoastra ura impotriva militarilor Romaniei. Motivul? In 2012, salariile militarilor activi se vor alinia la salariile omologilor lor din NATO. Iata de ce se destructureaza din nou armata, iata de ce vor fi date afara 18.000 de cadre (pentru ca sunt militari activi) de la jandarmi si pompieri. Ca sa se plateasca la cat mai putini noile salarii. Iata de ce noua ni s-au furat sau “nationalizat” doua proprietati: pensia militara de stat si gradul de militari in rezerva. Conform legilor genocidului 119 si 263/2010 noi am fost considerati “asistati” iar, mai nou, prin Ordonanta 1/2011 suntem considerati nu militari ci civili din totdeauna si “beneficiari proveniti din sistemul de aparare, ordine publica si siguranta nationala”.

 

Doamnelor si domnilor,

Gestionam la ora actuala peste 15000 de procese impotriva Guvernului Romaniei. Am sprijinit sindicatele si asociatiile dumneavoastra la toate manifestarile din 2010, am organizat pe cont propriu manifestatii in toata tara in 25 Octombrie 2010 si 24 ianuarie 2011, am obtinut victorii la Curtile de Apel si la ICCJ pe care Guvernul si Presedintele le incalca in continuare. In mod abuziv am fost asociati defunctei Legi 19/2000, situatie in care va atragem atentia in interesul dumneavoastra ca aceasta prevedea la art. 76, al. 1 si 2, cresterea tuturor pensiilor civile in cuantumul necesar extragerii CAS-ului. Prevederea a fost intarita de Ordonanta 147/2002, care stabilea operatiunea pentru 2005. Dar legea a fost abrogata la 1 ianuarie 2011 si CAS-ul vi se ia si dvs. si noua, nu din crestere ci din existent, pe intrega suma. De asemnea, va atragem atentia ca inexistentul plafon de 740 lei este o diversiune identica cu aceea a plafonului de 3000 lei la pensiile militare. Totodata trebuie sa stiti ca cei transformati in PFA (persoana fizica autorizata), cum ar fi taximetristii si tinerii care se angajeaza pe baza de conventie, sunt executati retroactiv in privinta CAS-ului, pe ultimii 5 ani, iar pe viitor nu vor beneficia de nici un drept, nici chiar de ajutorul de somaj: fiind considerati firma, lucreaza nu lucreaza, nu vor primi nimic de la stat, in schimb vor aduce bani de acasa pentru a plati darile catre stat, in conditii de inactivitate. Va mai atragem atentia ca Romania constituie  un experiment nu numai in ceea ce priveste distrugerea sistemului de aparare ci si distrugerea sindicatelor. Angajati pe criterii portocalii, vamesii fura nu ca sa intretina PDL-ul ci liderii sindicali!… Or mai fi si prosti care sa inghita ofensiva impotriva sindicatelor, pregatitoare a legii de destructurare. Veti fi prostiti sa nu mai dati bani la sindicate, fiindca se infiinteaza institutia lui nea Gica, purtatorul de cuvant al salariatilor, care este prieten cu nea Gogu, patronul, si le rezolva pe toate.

Doamnelor si domnilor,

Dumneavoastra faceti ce vreti, dar noi iesim pe 1 Martie in mars impotriva Guvernului, pe care il vom picheta intre orele 14.00 – 17.00. Ii vom soma pe reprezentantii Puterii sa proroge (sa prelungeasca durata de functionare) legile noastre ocupationale 164/2001 si 179/2004, pana la sfarsitul anului, fara de care, orice indreptare ne-au facut in februarie, la somatia noastra in privinta cuantumului pensiilor, nu rezista. Vom cere in interesul tuturor insa si prorogarea legii 19/2000, care va lasa pensiile si salariile PFA neatinse de CAS. Vom cere in interesul tuturor cetatenilor Romaniei abrogarea Legilor 329/2009 (Legea cumulului pensiei cu salariul) 119 (de desfiintare retroactiva a legilor ocupationale), 263 (a sistemului unitar de pensii) ambele din 2010 si, pentru ca avem mii de rezervisti in invatamantul romanesc de toate gradele, vom solicita si abrogarea legii unguresti a invatamantului romanesc cunoscuta drept Legea 1/2011.

Doamnelor si domnilor,

Daca mai aveti un dram de creier, un strop de virtute romana, si daca va mai intereseaza soarta copiilor vostri, a Romaniei ca stat si a natiunii romane, va asteptam alaturi de noi, marti, 1 Martie, la orele 14.00, cand vom ajunge in mars la Piata Victoriei. Atunci vom transmite noul ultimatum (somatie) Guvernului.

Dumneavoastra faceti ce doriti, noi ne facem datoria de aparatori ai democratiei constitutionale in baza Art. 118, al. 1 din Constitutia Romaniei, fiind din ce in ce mai convinsi ca este de preferat “”un sfarsit cu groaza, unei groaze fara de sfarsit””.

TRAIASCA ROMANIA! TRAIASCA DEMOCRATIA CONSTITUTIONALA!

 

JOS TIRANIA HOTIEI, LACOMIEI, DEMENTEI SI IMPOSTURII!

 

HONOR ET PATRIA! VAE VICTIS!

 

PRESEDINTELE SCMD,

COL. (r) DR. MIRCEA DOGARU

 SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE

Comitetul Director

Adresa: Bucuresti, Bd. Poligrafiei, nr. 4, Sector 1, Cod 013705

E-mail : secretariatscmd@yahoo.com

Site : http://sindicatulcmd.blogspot.com 

Telefon : 0725562223,  Fax :  0318177371

Data : 18.02.2011

 

OMV: inamicul numarul 1 al Romaniei

Posted by Stefan Strajer On February - 14 - 2011

OMV: INAMICUL NUMĂRUL 1 AL ROMÂNIEI

 

Autor: Vasile I. ZĂRNESCU

Motto:

„Cine stăpâneşte PETROM are un cuvânt important de spus în economie şi cine are un cuvânt important de spus în economie are de spus şi în politică!“

Adrian Năstase, 2003

Recentele proteste contra scumpirii benzinei făcute de către automobilişti prin plata cu monede de un ban sau cinci bani, chiar dacă sunt ridicole şi fără efect, denotă, totuşi, că populaţia începe să conştientizeze că trebuie să treacă la anumite forme de opoziţie – oricare ar fi ele, dar să treacă! – faţă de consecinţele grave la care au dus toate guvernările postdecembriste, care, chiar dacă au afişat, spre a se diferenţia, demagogic, o doctrină politică de o anumită culoare, au fost identice prin practica definitorie: jefuirea Patrimoniului Naţional. Din această cauză, toate partidele care au guvernat trebuie subsumate unui singur concept politic: cleptocraţia postdecembristă.

Monopolul deţinut de companiile petroliere – privatizate, toate, fraudulos cu concursul şi în beneficiul acestei cleptocraţii – justifică necesitatea republicării – ne varietur, pentru a respecta adevărul istoric – a articolului de mai jos, tipărit, iniţial în revista SANTINELA nr. 12, decembrie 2006, pag. 4, 5 şi 15 (http://www.strajerii.ro/santinela012.pdf).

***

Şocul petrolier din 1974-1975 şi înfiinţarea O.P.E.C. în urma acestui şoc relevă importanţa petrolului în economia mondială modernă, după cum intervenţia recentă a unor state în Afganistan şi, în mod repetat, în Irak, atestă ponderea importanţei acestui produs în economia şi politica Occidentului. Respectând proporţiile, aceeaşi valoare o are Societatea Naţională PETROM pentru ţara noastră, mai ales că petrolul intervine atât în activităţile industriale, cât şi în compunerea preţului „utilităţilor“ pe care guvernanţii sunt obligaţi să le pună la dispoziţia populaţiei, conform obligaţiilor instituite de Constituţie şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului.

Premisele analizei

Propaganda pentru privatizare are la bază ideea că statul nu este un bun administrator şi, deci, toate – sau aproape toate – întreprinderile statului trebuie privatizate, fiindcă nu sunt eficiente, iar un particular are grijă mai bine de patrimoniul respectiv şi caută mai bine profitul. Dar aceasta nu este o axiomă. Joseph E. Stiglitz consideră, în deja faimoasa lui carte Globalizarea – speranţe şi deziluzii,  că, dimpotrivă, în problema privatizării trebuia pornit de la două premise esenţiale: 1) dacă o întreprindere de stat este eficientă, ea nu trebuie privatizată, din motive evidente; 2) un monopol de stat este, totdeauna, mai bun decât un monopol privat, deoarece acesta „îi exploatează într-un mod şi mai nemilos pe consumatori“. Cei care au procedat altfel nu au urmărit decât un scop: să fure patrimoniul statului prin respectiva privatizare. Joseph E. Stiglitz este un om de mare competenţă, prestigiu şi probitate profesională şi e departe de orice acuză de naţionalism sau părtinire: laureat al Premiului Nobel pentru Economie pe anul 2001, fost prim-vicepreşedinte al Băncii Mondiale şi consilier al preşedintelui S.U.A., Bill Clinton. Evident, între Joseph Stiglitz şi Theodor Stolojan există aceeaşi diferenţă ca între un colos şi un nimeni. Cartea lui Stiglitz a apărut în anul 2000, iar în româneşte în 2003. Adrian Năstase avea toate motivele să o citească, fiind sociolog, doctor în drept şi prim ministru. Dar, modul cum, în calitate de premier, a privatizat S. N. PETROM a dovedit că este doctor în drept-curmeziş, iar sociolog este doar pe diplomă.

Prima alertă publică împotriva corupţiei petroliştilor

În scopul compensărilor unei părţi a cheltuielilor exorbitante pentru „utilităţi“ („cheltuielile de întreţinere“ a locuinţei) se dau ordonanţe de guvern prin care se acoperă, totodată, „foamea de bani“ a guvernului, inclusiv pentru a-şi cumpăra electoratul manipulabil, după cum remarcase, caustic, Adevărul la începutul anului 20031, referindu-se la mărirea cotei de ajutor acordat, pentru încălzire, familiilor nevoiaşe, pe seama familiilor care aveau un venit rezonabil obţinut din munca proprie, nu din jaf, precum fac marii potentaţi postdecembrişti.

Pentru că, în vara anului electoral 2004, s-a pus problema privatizării iminente a PETROM şi pentru că privatizarea în România, mai mult decât în alte state, a fost, în aceşti 17 ani, sinonimă cu jaful şi, implicit, cu corupţia, este necesar să amintesc afacerile cu petrol făcute în România de unul dintre cei mai mediatizaţi escroci internaţionali: Marc Rich.

În acest sens, este elocvent articolul „Midia Năvodari – o fraudă mondială?“, apărut, în martie 1992, în presa de obedienţă P.D.S.R.-istă despre acest individ. Pentru că este extrem de sugestiv, voi da câteva citate mai lungi, mai ales că el conţine, in nuce, toate nenorocirile căzute, ulterior, asupra poporului român, ca urmare a coruperii, prin puterea banului, a majorităţii clasei politice, a multor funcţionari înalţi din clasa „gulerelor albe“ formată în Socialism, deveniţi reprezentanţi – precum acel Florian Stoica, incriminat în articol, dar şi mulţi alţii – ai aşa-zişilor „investitori strategici“, cei mai mulţi nişte escroci de calibrul lui Marc Rich, „omul cel mai urmărit de F.B.I.“

„Avertizam acum câteva săptămâni pe cititori că unul dintre cei mai doriţi oameni din Statele Unite ale Americii, doriţi de poliţie, bineînţeles, este d-l Marc Rich. Afacerist cunoscut în toată lumea şi condamnat în S.U.A. pentru evaziune fiscală şi alte 60 de infracţiuni. Totuşi, nu oferă guvernul american 750.000 dolari pentru prinderea lui Marc Rich doar ca să i se uite cu duioşie în ochi. Ei, bine, cu cine putea guvernul Roman să încheie o afacere, care să ne păgubească zilnic cu 10 până la 20 de dolari pe fiecare tonă de ţiţei prelucrat? Cu MARC RICH. Nu e vremea pamfletelor, ci a adevărurilor cât mai seci şi mai grăitoare prin ele însele. Iată, aşadar, cum stau lucrurile!

Societatea Comercială PETROMIDIA S.A., recunoscută drept cea mai modernă şi nouă capacitate din ţară, cu un patrimoniu ce valorează peste 13-15 miliarde, intenţionează ca, în cel mai scurt timp, să constituie o societate mixtă cu participare de capital străin. În acest scop, începând din anul 1990, în baza tratativelor purtate cu firma MARC RICH şi aprobării guvernului (Hotărârea nr. 1263 din 08.12.1990), PETROMIDIA S.A. a încheiat un contract de cooperare, ca o fază intermediară în derularea acţiunii respective. În esenţă, contractul prevede valorificarea unei linii de credit de 50 de milioane dolari S.U.A. pentru modernizarea şi retehnologizarea instalaţiilor din rafinărie, excluzându-se cele petrochimice. Până în prezent, din suma respectivă, partenerul străin a investit 12 milioane dolari şi a acordat asistenţă tehnică necesară la PETROMIDIA S.A.“

Şi continuă, astfel, pe o pagină de revistă, demonstrând ideea din titlu, cum că este vorba de o fraudă mondială.

Articolul se încheie pe ton de rechizitoriu, subliniat de redacţie cu aldine: „De ce acestea toate? I-a fost milă domnului ROMAN de MARC RICH? Milă să se numească regimul preferenţial pe care guvernul Roman l-a creat partenerului străin? Milă să fie jefuirea ţării cu acordul şi la indicaţia guvernului Roman? Cunoaşte domnul Stolojan situaţia? Repetăm, nu e vremea pamfletelor. Nu ne trebuie decât ştiri corecte. Pretindem un răspuns clar la întrebarea în favoarea cui este spoliată România? Cine e vinovat? Ce crede actualul guvern că trebuie întreprins pentru ca dezastrul acesta să înceteze? Cum ne vom recupera pagubele? Cât timp se va mai îngădui unor bande de tâlhari să prade România? Nu simte chiar nimeni responsabilitatea că, în vreme ce acest popor nefericit suferă de inimaginabile lipsuri şi privaţiuni, bogăţiile ţării sunt puse la îndemâna escrocilor internaţionali de către iresponsabilul premier Roman şi de către oamenii săi? Până când? ESCU“2.

Evident, nu s-a răspuns niciodată întrebărilor puse: nici de către Petre Roman şi cu atât mai puţin de către Theodor Stolojan, care, când a fost pus premier-succesor, a declarat că el „nu va modifica politica guvernului Roman şi nu va face decât să pregătească alegerile din 1992“.

Dar cele spuse atunci, în acel articol, pot fi atribuite şi altor firme şi afaceri derulate în România în toţi aceşti 17 ani, precum şi politicilor aplicate de guvernanţii care s-au perindat la Putere, în baza alternanţei „democratice“ la guvernare. Timp în care corupţia a proliferat în mod instituţionalizat şi, deci, organizat.

Numai că această alternanţă nu este deloc democratică, ci este perpetuarea clicocraţiei cleptocrate instituite prin Retrovoluţia din decembrie 1989. Peremptoriu, în acest sens, este cazul lui Dinu Patriciu, subordonatul liberal al lui Th. Stolojan şi coechipier de afaceri cu Marc Rich, iar, ulterior, sponsor, simultan, atât al P.S.D.-ului când revenise la Putere, cât şi al P.N.L.-ului când voia să revină la Putere. De fapt, această şmecherie a învăţat-o tot de la Marc Rich, care a sponsorizat, concomitent, Partidul Democrat şi Partidul Republican, din S.U.A., ca să-l scape de cei 325 ani de puşcărie (sic). De altfel, Bill Clinton l-a graţiat în ultima zi a mandatului său, decizie care a stârnit un imens scandal şi decizie care „a pus din nou hăitaşii legii pe urmele fostului locatar de la Casa Albă, acum acuzat de protejarea unuia dintre oamenii cei mai căutaţi de FBI“ (cf. Revista presei on line, 5 iunie 2004, pe http://old.revistapresei.ro/RO/articol.cfm?Sectiune=Esential&ID=7898).

Ignorarea continuă a alertei contra corupţiei afaceriştilor cu petrol

Pentru că este vorba de petrol, fiind în consonanţă cu corupţia relevată de articolul despre „petrolistul“ Marc Rich, elocvent pentru corupţia actuală a instituţiilor de stat este modul cum s-a pregătit şi s-a făcut privatizarea firmei PETROM (similară, pentru ponderea în securitatea naţională, cu aceea deţinută de RENEL, redenumită – pentru a i se pierde urma – CONEL, ELECTRICA etc.), în expunerea plină de îngrijorare a ziaristului Daniel Oanţă, făcută în septembrie 2003: „Vizita întreprinsă la sediul Comisiei Europene de delegaţia guvernamentală română ar putea fi catalogată ca una a ultimei şanse înaintea raportului de ţară. Ca atare, cabinetul Năstase s-a prezentat în faţa oficialilor europeni cu promisiuni în măsură să convingă atât în ceea ce priveşte hotărârea României de a încheia negocierile până în 2004, cât şi în scopul obţinerii statutului de economie de piaţă funcţională.“

Punctul forte pentru a convinge fusese accelerarea şi definitivarea privatizării – dar, desigur, în varianta clicocraţiei: jefuirea Patrimoniului Naţional, jefuire pe care organismele europene păreau, formal, să o acuze, dar, în subsidiar şi în mod tacit, să o încurajeze. Stimulat de această duplicitate, guvernul era preocupat să privatizeze Banca Comerciala Română (B.C.R.) şi PETROM, „perlele coroanei“, cum le gratulează ziaristul nostru, care îşi etalează consideraţii de care, eventual, Adrian Năstase ar fi trebuit să ţină cont, căci era conştient de importanţa problemei:

„Practic, odată trecute în proprietate privată aceste două entităţi, se poate considera că, în economia românească, jocurile nu mai sunt făcute de stat, în joc fiind banii şi petrolul. În ipoteza în care aceste două extrem de semnificative privatizări ar fi fost realizate, foarte probabil că şi raportul de ţară al Comisiei Europene ar fi trecut România în rândul statelor cu economie de piaţă funcţională, fără ca Guvernul să mai aibă acum emoţii. În cazul B.C.R., lucrurile încep să se limpezească, în sensul că o parte din acţiuni vor trece în custodia I.F.C. şi B.E.R.D. până în momentul în care se va găsi un grup bancar suficient de puternic să preia banca, ale cărei active reprezintă 30,8 la sută din valoarea sistemului bancar român. În ceea ce priveşte PETROM, datele problemei sunt complicate. Pentru că «cine stăpâneşte PETROM are un cuvânt important de spus în economie şi cine are un cuvânt important de spus în economie are de spus şi în politică», potrivit premierului Adrian Năstase. Spusele premierului, pe lângă faptul că reprezintă un mare adevăr, arată şi cât de importantă este miza privatizării şi cât de mare responsabilitatea ce apasă pe umerii guvernanţilor. Suficient de amintit că PETROM asigură sută la sută din producţia de ţiţei a ţării, 38 la sută din cea de gaze, 50 la sută din consumul de produse petroliere şi peste 1,3 miliarde U.S.D. anual la bugetul statului. Într-adevăr, cine controlează PETROM poate influenţa decisiv politica economică a ţării. O serie de declaraţii din ultima perioadă încearcă să convingă organismele internaţionale că presiunile pentru privatizarea atât a B.C.R., cât şi a PETROM nu pot fi luate în seamă, atât timp cât nu se găsesc investitorii potriviţi. Graba strică treaba. Statul nu-şi poate permite să repete o eroare gen vânzarea ROMTELECOM. Cu toate acestea, Guvernul român trebuie să dea semne că procesul de privatizare este ireversibil, dacă doreşte ca, la 5 noiembrie, în raportul de ţară ce va fi dat publicităţii de Comisia Europeană, să obţină mult râvnitul statut. Privatizarea PETROM capătă, astfel, noi valenţe strategice. Pentru România, obţinerea statutului de economie de piaţă funcţională încă din acest an ar însemna o garanţie în plus că, în 2007, ţara se va alătura Uniunii Europene. Pentru guvernul Năstase şi partidul de guvernământ, câştigul în perspectiva anului electoral 2004 ar fi, de asemenea, imens. Dintr-un foc, P.S.D.-ul ar elimina din lupta electorală temele legate nu doar de integrare, ci de mersul economiei în ansamblul ei. Cu paşaportul de intrare în Uniune în alb (cu condiţia pusă la Bruxelles ca acordul cu F.M.I. să se încheie cu bine), P.S.D. ar putea replica la orice critică cu statutul de economie de piaţă acordat de Europa. Tentaţia este imensă, responsabilitatea idem. Cui să dai petrolul şi banii? După propriile declaraţii, premierul Adrian Năstase a abordat subiectul PETROM atât cu firme europene, americane, cât şi ruseşti. Ce să însemne oare cerinţa U.E. ca Guvernul să demonstreze ireversibilitatea procesului de privatizare a PETROM? Cert este că, în chestiunea PETROM, Guvernul are de jucat o carte mare. Întrebarea este dacă privatizarea celei mai importante companii din România va viza interesele ţării pe termen lung sau pe cele ale P.S.D.-ului pe termen scurt“3 (s.n. – V.I.Z.).

Să reţinem, aici, cuvintele subliniate – stăpâneşte, strategice, cerinţa – care, acum, se află pe prima pagină a cotidianelor. Menţionez că, între timp, revista România Mare publicase, la începutul anului 2004, un lung serial despre cum se pregăteşte jaful ocazionat de privatizarea PETROM – materialul fiind redactat, spunea redacţia, de către specialişti din PETROM. Iar în anul 2003 publicase articolul „Independenţa României mai e reprezentată doar de PETROM şi B.C.R.“, care începe astfel: „Din analiza datelor şi informaţiilor de care dispunem până în prezent, rezultă că forţe externe, cu puternic sprijin intern, sunt interesate în preluarea, într-o proporţie covârşitoare, a domeniului petrolier din România. În urma tratativelor purtate la Malta între cele două superputeri, S.U.A. şi, pe atunci, U.R.S.S., s-au pus bazele cooperării economice transfrontaliere, fostul Lagăr de Est fiind zona de legătură între interesele de hegemonie economică mondială. Legăturile de afaceri au fost realizate prin intermediul fostelor reţele de informaţii ale Serviciilor Secrete ex-sovietice, care, în domeniile cu plusvaloare ridicată, de genul materiilor prime strategice, energiei, armamentului, au pus în legătură grupurile de interese din fosta U.R.S.S. cu firme potente din Occident. (…) Datorită politicii economice duse de actuala Putere din România, politică impusă, în mare parte, de centre de interese economice din exterior, şi în domeniul petrolului se remarcă o atomizare a intereselor naţionale, adică o împărţire extrem de periculoasă a agenţilor economici. După trecerea unor rafinării ca VEGA, PETROTEL, RAFO şi PETROMIDIA pe o aşa-zisă listă de lichidare, s-au găsit soluţii «salvatoare» prin privatizarea în cazul primelor două cu sprijinul a două firme transnaţionale – LUKOIL şi HOLSTER. (…)

Între timp, S.N. PETROM a fost puternic politizată, fiind condusă de interese de grup şi bazată pe o conducere rigidă. S.N.P. a preluat toate activităţile, de la extracţie şi rafinare, până la comerţul exterior, fără să aibă, însă, structurile necesare. În scurt timp, prin scoaterea la vânzare a unui pachet însemnat de acţiuni, ce va fi preluat de grupurile de interese menţionate, acest colos va fi scos din afacerile internaţionale cu petrol. În acest sens este demnă de menţionat ofensiva în plină derulare a companiei LUKOIL, susţinută de reţeaua MOL (de altfel, subsidiară a celei dintâi). Se intenţionează cucerirea a aproximativ 50 la sută din piaţa românească, LUKOIL fiind furnizorul de ţiţei şi produse derivate, iar MOL acţionând prin reţeaua de benzinării, cu extindere accelerată, mai ales după cedarea de către AMOCO a 40 de amplasamente.“ Articolul se încheie astfel: „Un lucru este cert, fiind susţinut de analişti economici de marcă ai ţării noastre, şi anume faptul că independenţa României se mai ţine în două fire: PETROM şi Banca Comercială Română. Acesta este şi motivul pentru care membrii autohtoni ai Clubului de la Roma, grupaţi în jurul lui Mugur Isărescu, nu susţin privatizarea Băncii Comerciale Române, preşedintele acesteia din urmă, Nicolae Dănilă, membru al aceleiaşi grupări, făcându-se purtătorul lor de cuvânt şi afirmând, cu prilejul ultimelor apariţii publice, sub diverse forme, inoportunitatea acestei acţiuni“4.

Articolul este nesemnat şi, după densitatea informaţiilor şi stilul sobru şi laconic al redactării, provine, fără îndoială, de la Serviciile Secrete. Dar, chiar dacă nu provine de la Serviciile Secrete, în mod cert asemenea materiale au fost monitorizate de ele şi, apoi, le-au făcut cunoscut liderilor României. Oricum, însă, un asemenea articol nu scapă monitorizării presei făcute de aceleaşi Servicii Secrete – şi, deci, indiferent că, iniţial, au provenit de la ele sau că au fost furnizate ulterior, avertismentele conţinute acolo nu rămâneau nesemnalate conducătorilor ţării. De unde şi suficienţa cu care se exprimase, ulterior, premierul Adrian Năstase, dar şi lipsa de eficienţă în apărarea intereselor naţionale manifestată de acesta, deşi dovedea că este conştient de importanţa deţinerii controlului asupra S.N. PETROM.

În avanscena privatizării PETROM

Dar iată cum arăta, în 26 iulie 2004, scenariul privatizării atât de mult cerute de forurile internaţionale F.M.I. şi B.M., îndeosebi de Uniunea Europeană, în descrierea senatorului C. V. Tudor: „(…) În fine, am să prezint presei un rechizitoriu cu privire la privatizarea PETROM. Neîndoielnic, aceasta reprezintă Jaful Mileniului III. Documentarul nostru are la bază o serie de elemente de ultimă oră, pe care ni le-a furnizat unul dintre Serviciile Secrete ale ţării. Iată care este patrimoniul PETROM, vândut, pe un preţ de batjocură, unei firme submediocre din Austria. a) PETROM are 600 de benzinării, în valoare de 600 de milioane de euro. b) Are nu mai puţin de 15.000 de km de conducte de petrol şi gaze, în valoare de 1,8 miliarde de euro. c) Două rafinării: ARPECHIM, în valoare de 1,5 miliarde de euro, şi PETROBRAZI, în valoare de 500 de milioane de euro. d) Combinatul de Îngrăşăminte DOLJCHIM, care produce 1,4 milioane de tone de îngrăşăminte pe an, combinat care valorează 600 de milioane de euro. e) Are nu mai puţin de 145 de depozite de combustibili, valorând 800 de milioane de euro. f) Are un parc de 1.580 de autocisterne, în valoare de 180 de milioane de euro. g) Mai are 1.450 de vagoane-cisternă de Cale Ferată, valorând 400 de milioane de euro. h) De asemenea, are câmpuri petroliere imense, nu numai în România, ci şi în Kazahstan, Iran şi India, cu rezerve estimate la 2 miliarde de barili, ceea ce înseamnă, dacă socotim 1 baril la 30 de euro, valoarea fabuloasă de 60 de miliarde de euro. Numai în Kazahstan, PETROM are, în concesiune, o suprafaţă de 80.000 de km pătraţi, aproape cât întreaga suprafaţă a Austriei ca ţară, de 83.000 de km pătraţi. i) PETROM are numerar, în cont, suma de 160 de milioane de euro. j) PETROM mai are creanţe (adică sume de recuperat), în special de la LUKOIL şi RAFO Oneşti în valoare de 300 de milioane de euro.

Acesta este, în linii mari, uriaşul patrimoniu al PETROM. Adăugaţi, la toate astea, numărul de 58.000 de salariaţi, care contrastează, flagrant, cu numărul de 6.000 de salariaţi ai OMV. După câte ştim noi, avem de-a face cu primul caz în care o companie obscură înghite o companie de 10 ori mai mare. În natură, o asemenea anomalie e imposibilă. Guvernul Năstase minte că austriecii de la OMV vor face investiţii majore, dar se preface a uita că investiţiile au fost făcute, deja, de Statul Român, în anul 2003 şi în primul semestru al anului 2004 fiind alocate, pentru modernizare, nu mai puţin de 500 de milioane de euro. Nu trebuie ignorat faptul că procesul de modernizare dă roade, PETROM-ul producând benzină şi motorină la standardele Euro 3. Mai notăm că PETROM extrage 220.000 de barili în 24 de ore, ceea ce înseamnă o producţie de 75 de milioane de euro zilnic. Contribuţia PETROM la Bugetul de Stat era, până la privatizare, de 1,3 miliarde de euro pe an, ceea ce reprezenta nu mai puţin de 13,7 la sută din Produsul Intern Brut, prin urmare avem de-a face cu cel mai mare contribuabil la Bugetul de Stat. Şi nici datorii externe certe nu are, fiindcă Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare va primi acţiuni. Toată această bogăţie fabuloasă a fost vândută cu 210 milioane de euro, existând speranţa că această sumă va ajunge undeva, pe la 669 de milioane de euro, adică 7 la sută din valoarea PETROM. Totul e o escrocherie diabolică, de la început până la sfârşit. Suma vehiculată ca majorare de capital – 750 de milioane de euro – va intra în conturile PETROM-ului, devenit austriac, şi va fi folosită tot de grupul OMV, pentru aşa-zise investiţii, supraevaluate de câteva ori, în echipamente (care sunt neperformante, aduse ca fier vechi, dar cu preţuri astronomice). Şi acum, partea ascunsă şi senzaţională a tranzacţiei: a) Comisioanele vor fi livrate între cele două etape, adică între preluarea a 33,34 la sută din acţiuni şi majorarea de capital, până la 51 la sută. Principalii beneficiari vor fi doi membri foarte importanţi ai Guvernului, dintre care unul va primi 400 de milioane de euro, iar celălalt 300 de milioane de euro. b) Vânzarea celor 25 la sută din acţiunile ROMPETROL se va face mascat, către o societate-fantomă, sau ,,cutie poştală“, dintr-un paradis fiscal, rămânând tot în posesia OMV. Astfel, se va crea un monopol aproape total asupra producerii şi distribuţiei produselor petroliere din România, grupurile OMV şi ROMPETROL (asociate tacit) vor deţine o cotă de piaţă de 80 la sută şi vor impune preţurile după bunul lor plac. Deşi legislaţia românească interzice formarea monopolurilor, celor două grupuri nu li se va întâmpla nimic. Aşa se explică şi graba suspectă cu care Theodor Stolojan a lăudat privatizarea PETROM, având în vedere că patronul ROMPETROL nu e altul decât Dinu Patriciu, vicepreşedinte şi sponsor al P.N.L. Şi aşa se mai explică şi refuzul încăpăţânat al P.N.L. de a susţine Moţiunea «Mafia petrolului», introdusă de P.R.M. în Camera Deputaţilor. c) În circa 1 an, grupul ROMPETROL va prelua, pe nimic, partea de petrochimie a PETROM, respectiv combinatele ARPECHIM şi DOLJCHIM. Acum pricepem de ce Guvernul Năstase a emis acea Ordonanţă de Urgenţă, prin care PETROMIDIA a fost iertată de 603 milioane de dolari datorii la Stat, sfidând chiar atitudinea Departamentului Securităţii Naţionale din cadrul Administraţiei Prezidenţiale.

Concluzii:
      – Prin pierderea PETROM-ului, România poate intra, în 2005, în incapacitate de plată, prin urmare nu va mai putea plăti pensiile şi salariile şi nici să ramburseze creditele externe.

     – Vânzarea, pe un preţ de batjocură, a PETROM, care este un obiectiv strategic pe componenta Siguranţei Naţionale, prejudiciază grav interesele vitale ale României, aici fiind vorba de «subminarea economiei naţionale», faptă prevăzută de art. 165 Cod Penal şi sancţionată, în forma ei agravantă, cu 25 de ani de puşcărie. De aceea, împotriva primului-ministru Adrian Năstase şi a celorlalţi membri ai Guvernului, implicaţi direct în această veritabilă crimă, trebuie începută urmărirea penală. Totodată, Preşedinţia Republicii şi Parlamentul trebuie să oprească, imediat, preluarea a 51 la sută din PETROM de către marii escroci internaţionali de la OMV. Partidul România Mare constată că actuala Putere a declanşat un veritabil război de exterminare împotriva Poporului Român, cu complicitatea tacită şi, uneori, chiar explicită, a Alianţei P.N.L.-P.D. Dacă cineva mai avea vreo îndoială cu privire la întrepătrunderea şi colaborarea strânsă a structurilor mafiote din toate aceste partide, acum are ocazia să se convingă. Pe fondul cataclismului produs prin vânzarea PETROM, populaţia are prilejul, în sfârşit, să constate că numai Partidul România Mare îi vrea binele şi se luptă pentru apărarea Interesului Naţional. Alegerile de la 28 noiembrie reprezintă ultima şansă de a împiedica dispariţia României ca stat. Iar dacă şi aceste alegeri vor fi furate, se anunţă tulburări sociale de o amploare excepţională“5.

Deputatul P.R.M. de Dâmboviţa, conf. dr. ing. Marian Ionescu, îi venea în sprijin şi arăta că privatizarea P.S.D.-istă a PETROM s-a făcut cu încălcarea flagrantă a articolelor 135 (alin. 2b) şi 136 (alin. 2, 3, 4) din Constituţie, constituind un grav pericol pentru securitatea  naţională a României: „Mirajul privatizării PETROM l-a atras şi pe Theodor Stolojan, chiar înainte de a deveni membru al P.N.L. (acesta se ocupa cu eficientizarea consorţiului TOFAN GRUP, pe care a reuşit să îl aşeze pe un tobogan abrupt, atunci când la guvernare era coaliţia P.N.Ţ.C.D.-P.N.L.-P.D.-U.D.M.R.), iniţiativa sa fiind o inginerie financiară prin care a urmărit cumpărarea PETROM fără lichidităţi, adică pe nimic, iar contravaloarea urmând a fi achitată într-un timp nedefinit, din profitul societăţii. Aceste argumente sunt acoperite de un alt cadou făcut de Guvernul P.S.D.-U.D.M.R. liberalului Dinu Patriciu, de anulare a datoriei de circa 604.000.000 de dolari a PETRO Midia S.A. către bugetul centralizat al statului, ceea ce constituie, în opinia noastră, un atentat grav asupra siguranţei naţionale, documente probatorii fiind prezentate în revista România Mare. Autosesizarea, începută de ochii lumii, de către P.N.A., s-a încheiat relativ repede, în lipsă totală de transparenţă, fără să se comunice nici măcar Administraţiei Prezidenţiale (care elaborase în acest sens un Memorandum prin Departamentul Securităţii Naţionale)“6.

Deci, când este vorba de apărarea intereselor oculte ale clicocraţiei cleptocrate (în fond, o sintagmă pleonastică) – formată din reprezentanţii tuturor partidelor rotite la Putere şi, îndeosebi, ai grupurilor de presiune aflate în spatele acestora –, nu are succes nici acţiunea de contracarare întreprinsă de către Şeful Statului, nici aceea făcută de P.N.A., nici a altora. Trebuie să spun că, din păcate, toate predicţii enunţate s-au adeverit, mai puţin aceea privind tulburările sociale anunţate; probabil, din cauza stării de lehamite şi a virusului halucinogen induse prin televiziune şi prin presa mercenară. Dar, poate, din primăvara lui 2007, odată cu comemorarea Centenarului Răscoalei din 1907, se va schimba situaţia de abandon, de lipsă de rezistenţă în faţa jafului naţional practicat de clicocraţia postdecembristă, iar aceasta va fi lichidată.

 

Ignorarea presei şi a opiniei publice: expresie a dictaturii

Premierul Adrian Năstase îşi exhibase, în 2003, ştiinţa politică în fraza subliniată de mine, mai sus, dar, dintre toate firmele mari şi serioase americane, ruseşti şi europene, el a ales, după un an, una de mâna a şaptea, OMV. Corupţia este evidentă, căci de incapacitate politică şi managerială nu mai poate fi vorba: însuşi premierul Năstase relevase importanţa politică a celui care „stăpâneşte PETROM“. Deşi, în timpul pertractărilor pentru privatizare, din vara anului 2003, Elena Pîrvu semnalase că „retragerea puternicelor firme americane lasă loc speculaţiilor“7. Numai atât?! Dar Serviciile Secrete ce preocupări aveau?! Tot speculative sau mai concrete, ţinând de praxiologie?!

Descrierea escrocheriilor legate de această privatizare face un arc peste timp, care leagă corupţia introdusă de cuplul Marc Rich-Petre Roman-Theodor Stolojan et comp. de corupţia guvernului Năstase, cu intermediatorii de rigoare. Astfel, se ştie că Dinu Patriciu, prin firma sa PETROMidia International, a fost în legături de afaceri cu escrocul-spion Marc Rich. Acum, ca patron al firmei ROMPETROL, Dinu Patriciu va fi unul dintre beneficiarii escrocheriei reprezentate de „privatizarea“ firmei uriaşe PETROM prin înghiţirea ei de către minuscula OMV, cu influenţe benefice inclusiv pentru P.N.L.! Recent, chiar ziarul Adevărul a reamintit legătura Patriciu-Rich!

Şi iată cum, în vara anului 2004, asistam la încercarea aducerii lui Petre Roman „în cărţi“, iar a preşedintelui P.N.L., Theodor Stolojan, la preşedinţia ţării sau măcar pe postul de premier, pe care l-a mai ocupat după demiterea lui Petre Roman, în septembrie 1991, cu rezultatele cunoscute, dar uitate de o mare parte a românilor: accentuarea şi continuarea dezastrului postdecembrist al României. Iar românii au uitat cine le-a făcut-o, fiindcă au fost şi sunt îndobitociţi de foamete, de boli, de spaima de a fi alungaţi din locuinţe de către RADET, de spaima zilei de mâine şi de „spaima cotidiană: creşterea preţurilor“8. Şi, culmea, între timp, preşedintele Traian Băsescu a analizat, în C.S.A.T., privatizarea frauduloasă a PETROM, dar, simultan, îl scoate pe Theodor Stolojan-Scrâşnet din cavoul politicii şi îl relansează în politică, după ce i-a fost consilier. Ca atare, toată manevra cu C.S.A.T. este de ochii lumii.

Legat de domeniul petrolier este şi cel al gazului metan. Aici, escrocheria rezidă în „privatizarea“ companiilor Distrigaz Nord şi Sud prin vânzarea lor unor întreprinderi… de stat străine. Ca şi în cazul altor privatizări, se înlocuieşte monopolul statului român cu monopolul altor state (Franţa, Germania). Dar analiza „privatizării“ DISTRIGAZ o vom face data viitoare.

Trădarea naţională comisă prin privatizarea PETROM

Să aprofundăm, însă, trădarea naţională a guvernanţilor şi a clicocraţiei comisă prin privatizarea întreprinderii strategice PETROM (precum fusese şi privatizarea altora: I.M.G.B., AUTOMATICA, DISTRIGAZ, SIDEX-Galaţi etc., sau cum va urma privatizarea unor bănci ca B.C.R., C.E.C.).

Elocvent este faptul că Partidul Naţional Liberal, care susţine lozincile „statului minimal“ şi „terapiei de şoc“, este şi un loc de concentrare a corupţiei, deoarece, după cum demonstrează J. E. Stiglitz, politica „terapiei de şoc“ este sinonimă cu corupţia9. Or, este cunoscut că mulţi dintre marii „rechini“ ai societăţii postdecembriste sunt dintre liberali10; adică, deşi P.N.L. nu a fost la guvernare decât patru ani, liderii liberali au reuşit, totuşi, să strângă averi incomensurabile în cei 17 ani de când ne aflăm sub ocupaţia Tranziţiei [reamintesc, articolul a fost publicat în decembrie 2006]. Dar, evident, corupţia nu a fost numai apanajul liberalilor, ci „blazonul“ tuturor care se puteau înfrupta din „privatizare“. Chiar dacă lozinca „terapiei de şoc“ era agitată îndeosebi de liberali – amintiţi-vă de ridicola întrebare-comparaţie a lui Dinu Patriciu, Viorel Cataramă et ejusdem farinae prin care îşi exprimau dilema lor de politică pragmatică pentru a convinge lumea de valenţele umaniste ale „terapiei de şoc“: „Trebuie să tăiem coada câinelui dintr-o dată sau treptat“?! –, ea era acceptată şi aplicată şi de alte partide. Căci esenţial era ca reglementările noi să fie mascate într-un limbaj social-democrat, pentru adormirea vigilenţei critice a cetăţenilor, pentru a-i face să creadă că guvernanţii lucrează în folosul lor, iar, la adăpostul vidului legislativ existent iniţial şi al haosului legislativ creat, ulterior, deliberat, să devalizeze economia naţională – acordând ajutoare sociale pentru „cerşetorii sociali“, spre a evita izbucnirea unor explozii sociale şi a demonstra Europei „stabilitatea politică şi economică“ dată de pretinsa „economie funcţională de piaţă“.

Accelerarea „privatizării“ prin aceeaşi subevaluare criminală a patrimoniului naţional a devenit, deja, în conştiinţa politică folclorică, sinonimă cu jaful „legal“, purtând ştampila Fondului Proprietăţii de Stat (F.P.S.), rebotezat între timp, ca să i se piardă urma jafului. Acest jaf legal confirmă teza lui J. E. Stiglitz că privatizarea rapidă, aşa cum s-a făcut în Rusia şi în ţările Europei de Est, este echivalentă cu furtul11.

Escrocheria cu privatizarea marii firme PETROM prin înghiţirea ei de către obscura firmă OMV va contribui la degradarea vertiginoasă a economiei ţării, deoarece PETROM este o întreprindere strategică pentru securitatea naţională a României – securitate care va fi grav subminată prin respectiva „privatizare“. Monopolul străin asupra petrolului şi derivatelor sale va dicta politica României, cum anticipase chiar premierul Adrian Năstase, relevând, cu suficienţă, strălucitul său raţionament, pus inclusiv ca motto, dar care trebuie repetat mereu, poate va ţine cont de el, acum, chiar premierul-înlocuitor şi preşedintele Traian Băsescu. Cu alte cuvinte, Austria va dicta politica de monopol a preţurilor petrolului şi, implicit, a energiei electrice şi termice din România, energie de care depinde supravieţuirea românilor. Dar, în mod dubios, Adrian Năstase şi-a uitat panseul, la care ţinea atât de mult, chiar înainte de „privatizarea“ PETROM. Astfel că, în cadrul politicii mincinoase oficiale, combinate cu politica „mafiei financiar-bancare“ pe care tot ex-premierul Adrian Năstase o acuzase, din senin, în scop electoral, în vara lui 2004, escrocheria înstrăinării întreprinderii PETROM va constitui un alt „argument“ pentru a se explica devalorizarea, în continuare, a leului ş, implicit, deteriorarea „obiectivă“ a calităţii vieţii. Dar, totodată, trebuie să constituie un major cap de acuzare a lui Adrian Năstase într-un proces penal veritabil de subminare a economiei naţionale şi nu într-unul ridicol, pentru mită şi termopane.

 

România devenită chilipir

În timpul campaniei electorale din vara anului 2004, premierul Adrian Năstase, aflat „pe cai mari“, a făcut referiri acuzatoare, dar la modul general, fără să dea nume, la mafia „financiar-bancară“, precum şi la faptul că preşedintele P.N.L., Theodor Stolojan este o marionetă a lui Traian Băsescu etc., etc. Stolojan-Scrâşnet a fost dat jos de la preşedinţia P.N.L., a fost dat afară din P.N.L., iar acum se face mare agitaţie pentru reînscăunarea lui la şefia P.N.L. – evident, ca urmare a manevrelor lui Traian Băsescu. Acesta, imediat ce a ajuns, din întâmplare, la preşedinţia ţării, i-a cântat lui Adrian Năstase poezia: „Adriene, nici nu ştii, cât de mic începi să fii!“ Acum, Adrian Năstase este băgat, realmente, într-un mare clinci, iar preşedintele-recitator are ocazia să releve escrocheria privatizării PETROM, dacă vrea ca naţiunea să-i fie recunoscătoare. Oricum guvernul Năstase este vinovat de vânzarea, pe nimic, a uriaşei averi naţionale deţinute de PETROM. Cum, însă, între timp, s-a văzut că escrocheria OMV-PETROM are iţe încâlcite în afara ţării, este posibil ca şi preşedintele Traian Băsescu să se încurce în ele. Deja şi-a găsit apărători: un purtător de cuvânt al partidului-traseist P.C. a pretins că nu mai poate fi modificat contractul cu OMV, fiindcă „s-ar speria investitorii străini“ (sic). Numai că a devenit tot mai evident că, în derularea acestui contract, s-a consumat o veritabilă conspiraţie contra României. Ea devine mai explicabilă dacă ne amintim o idee scăpată, probabil fără voia autorului, de publicaţia Jane’s Foreign Report: „Liderii români, conştienţi de faptul că nu au alternativă, vor grăbi privatizarea, iar la Bucureşti se vor găsi adevărate chilipiruri12. Fireşte, expresia „la Bucureşti“ indică România, iar prin „chilipiruri“ se subînţelegeau întreprinderi din toată ţara, ca AUTOMATICA, ROMCIM, I.M.G.B., COMTIM, SIDERCA, PETROTUB, SEVERNAV, SIDERMET, TEPRO etc., cărora aveau să le urmeze alte întreprinderi valoroase, ca SIDEX, ALROM, ALPROM, PETROM sau zone ca Sovata, Roşia Montană etc., etc.

Or, inclusiv din cele relevate sau reamintite mai sus, se vede cine era „mâna invizibilă“ care grăbea privatizarea: Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială etc. Faptul că, de exemplu, F.M.I. îşi dictează, peste tot, politica într-un veritabil stil colonial îl subliniază, permanent, în cartea sa, Joseph E. Stiglitz: „Mult prea adesea Fondul a tratat ţările în curs de dezvoltare cu aerul unui stăpânitor colonialist“. (…) „Asemenea condiţii erau considerate un amestec al noii puteri colonialiste în treburile sale interne13. F.M.I.-ului i se adaugă, acum, dictatul firmei OMV, pe care unii nătărăi o apără ca pe un „investitor strategic“, deşi, se pare, este doar un paravan pentru derularea altor malversaţiuni contra României.

Anularea contractului de privatizare a PETROM prin OMV şi renaţionalizarea patrimoniului acaparat fraudulos de către OMV va fi dovada că preşedintele României apără interesele naţionale şi este demn de postul pe care-l ocupă! Va fi, oare, în stare?! Eu cred că nu, căci slugărnicia endemică indusă conducătorilor postdecembrişti are tocmai acest rol: transformarea României, sub pretextul „privatizării“, într-un chilipir, într-o neocolonie la cheremul companiilor transnaţionale.

1 Decembrie 2006

ADDENDA

Să ne amintim că, spre sfârşitul anului 2006 şi începutul anului 2007, începuse un mare scandal în presă pe tema contractului de privatizare a S.N. PETROM şi se cerea, în presă, desecretizarea respectivului contract. D-l preşedinte Traian Băsescu a promis că îl va desecretiza, dar nu a făcut-o. Între timp, s-au adeverit prognozele făcute în urmă cu patru ani. Jocul de scenă dintre partidele politice, subsumate conceptului politologic cleptocraţia postdecembristă – joc eminamente demagogic, pe care l-am descris în articolul „Aţi votat cleptocraţia? Aţi rămas cu sărăcia!14, când îmi făceam campanie electorală pentru a candida la Senat, din partea P.R.M., în Colegiul electoral nr. 2 din Judeţul Ialomiţa – a continuat pentru păcălirea românilor.

Scandalul recent cu scumpirea benzinei a iterat acuzele reciproce dintre preşedintele Traian Băsescu şi ex-premierul Adrian Năstase privind vinovăţia privatizării frauduloase a S.N. PETROM: d-l preşedintele Traian Băsescu aruncă vinovăţia în cârca ex-premierului Adrian Năstase, iar acesta pretinde că „preşedintele Traian Băsescu minte“ şi  vina i-ar aparţine exclusiv acestuia, deoarece preşedintele  Traian Băsescu negociase, în prealabil, în cadrul programului PSAL, privatizarea S.N. PETROM, alături de alte mari întreprinderi importante. Dar ex-premierul Adrian Năstase exagerează contribuţia d-lui Traian Băsescu şi minimalizează propria vină a guvernului său15 şi a Parlamentului din mandatul 2001-2004, care au votat legile de privatizare a S.N. PETROM. Astfel, prin Decretul nr. 1034/2 dec. 2004, preşedintele Ion Iliescu a promulgat Legea nr. 555/2dec. 2004 privind unele măsuri pentru privatizarea Societăţii Naţionale a Petrolului „Petrom“-S.A. Bucureşti, publicată în M.O. nr. 1148/6 dec. 2004. Legea e semnată de Valer Dorneanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, şi Nicolae Văcăroiu, preşedintele Senatului. Anterior, prin premierul Adrian Năstase şi alţi trei miniştri şi un secretar de stat din guvern semnaseră Hotărârea de Guvern nr. 924/14 august 2003 privind aprobarea Strategiei de privatizare şi suplimentarea serviciilor de consultanţă pentru privatizarea Societăţii Naţionale a Petrolului “Petrom”-S.A. Bucureşti.

Aşadar, preşedintele Traian Băsescu iniţiase, prin 1999-2000, privatizarea S.N. PETROM, dar Parlamentul ticăloşit, dominat de P.S.D. „aliat cu inamicul de până mai ieri, U.D.M.R.“, şi Guvernul şi mai ticăloşit – format tot din P.S.D. şi U.D.M.R. – din mandatul 2001-2004 au înstrăinat, efectiv, această  unitate strategică a României, subminând grav securitatea energetică a ţării şi, în final, securitatea naţională.

Asupra acestui fapt deosebit de periculos pentru viitorul României voi reveni, pentru că actualii politicieni – din tot spectrul politic – trec sub tăcere vinovăţia lor atât individuală, cât şi colectivă pentru crahul în care au adus, acum, ţara: falimentul efectiv, al României a fost înlocuit cu falimentul viitor, implacabil, generat de îndatorarea ţării, prin F.M.I., pentru mai multe generaţii. Adică s-a ajuns, efectiv, la falimentul Argentinei16, din 2002, pe care, la fel, în ceea ce priveşte România, îl anticipasem17 în unele articole din acel timp, dar faliment care a fost substituit, practic, prin vânzarea ţării către F.M.I. – acelaşi F.M.I. care, între timp, a băgat în faliment ţări ca Argentina, Ecuador, Panama, Tailanda ş.a.!

10 februarie 2011

N O T E

 

            1) Adevărul, nr. 3903, 14 ian. 2003, p. 1; vezi şi Vasile I. Zărnescu, „Formele genocidului – Factura RADET“, în Atac la persoană, nr. 4(271), 3 febr. 2003, pag. 9.

                        2) Escu, „Midia Năvodari – o fraudă mondială?“, în Totuşi, iubirea, nr. 80/11, 26 mart.-2 apr. 1992, pag. 14. Cf. şi Hotărârea nr. 1.263 din 8 decembrie 1990 privind aprobarea unor măsuri legate de cooperarea dintre firma “Marc Rich” Elveţia şi Societatea comercială PETROMIDIA-S.A. România, semnată de Petre Roman, în Monitorul Oficial, nr. 143/13 dec. 1990.

                        3) Daniel Oanţă, „Cui dăm petrolul şi banii ţării?“, în Adevărul, nr. 4113, 18 septembrie 2003, pag. 1. 

4) ٭٭٭, „Independenţa României mai e reprezentată doar de PETROM şi B.C.R.“, în România Mare, nr. 674, 13 iunie 2003, pag. 20.

5) Dr. Corneliu Vadim Tudor, „Raport despre starea Naţiunii“, în România Mare, nr. 734, 6 aug. 2004, pag. 12-13.

6) Conf. dr. ing. Marian Ionescu, „Privatizarea pesedistă a PETROM / Privatizarea Mileniului III încalcă Constituţia“, în România Mare, nr. 736, 20 aug. 2004, pag. 16. Vezi şi: ***, „În vânzarea scandaloasă a PETROM / Mafia P.S.D. s-a înţeles, de minune, cu mafia P.N.L.“, în Tricolorul, nr. 115, 10 aug. 2004; F. G., „Astăzi PETROM intră în proprietatea OMV“, în Curierul Naţional, nr. 4077, 23 iulie 2004; Florenţa Ghiţă, „Austriecii au dat lovitura / Pentru 669 de milioane de euro PETROM a intrat în proprietatea OMV“, în Curierul Naţional, nr. 4078, 24 iulie 2004; ٭٭٭ „Vadim Tudor crede ca PETROM a fost vândut «pe un preţ de batjocur㻓, în Curierul Naţional, nr. 4080, 27 iulie 2004; Bogdan Păpădie, „Mafia rusă îşi întinde tentaculele în România“, în Tricolorul, nr. 115, 10 aug. 2004; Lidia Truică, Mihaela Balea, „Contracte privilegiate la PETROM / Un grup de firme de foraj petrolier acuză S.N.P. că dă fără licitaţie contracte de mii de miliarde unei firme a salariaţilor“, în Evenimentul zilei, 24 aug. 2004, ed. online.

7) Elena Pîrvu, „În privatizarea PETROM / Retragerea puternicelor firme americane lasă loc speculaţiilor“, în Adevărul economic, nr. 48(606), 3-9 decembrie 2003, pag. 9.

8) Dr. Teodor Brateş, „Spaima cotidiană: scumpirile“, în Azi, nr. 2739, 7 ian. 2002, pag. 5. Vezi şi: ***, „Noi şi insuportabile explozii ale preţurilor!“, în Tricolorul, nr. 108, 2 aug. 2004.

9) Joseph E. Stiglitz, GLOBALIZAREA Speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 11, 223-226, 249-250; 254-255; 259-260; 283; 289-290.

10) Gabriela Ştefan, „Implicat într-o privatizare dubioasă pe vremea când era senator / Omul de afaceri Viorel Cataramă are dosar penal pentru înşelăciune, fals, uz de fals şi abuz în serviciu contra intereselor publice”, în Adevărul, nr. 4433, 2 oct. 2004, pag. 2. Vezi şi: Alin Bogdan, „Lupte grele în P.N.L. pentru scoaterea lui Cataramă de pe listele parlamentare“, în Adevărul, nr. 4386, 9 august 2004, pag. 2; Ştefan Bucur, Virgil Ionescu, „Doctrina liberală: benzină la preţuri occidentale, dar salarii la standarde româneşti, în Atac, nr. 124, 30 sept. 2004, pag. 1 şi 4.

11)  Joseph E. Stiglitz, op. cit., pag. 247-248.

12) Vezi Cotidianul, nr. 2428, 9 aug. 2000, pag. 4.

13) Joseph E. Stiglitz, op. cit., passim, îndeosebi paginile 65, 79, 88, 124.

14) Vasile Zărnescu, „Aţi votat cleptocraţia? Aţi rămas cu sărăcia!“, în Justiţiarul, 30 Noiembrie 2009.

15) *** „Adrian Nastase acuza: Traian Basescu a semnat privatizarea PETROM si a sistemului bancar din Romania“, pe http://www.tv-net.ro/Stiri-Adrian-Nastase-acuza-Traian-Basescu-a-semnat-privatizarea-PETROM-si-a-sistemului-bancar-din-Romania+12694. Vezi şi: Madalina Ionescu „Traian Basescu nu-si recunoaste semnatura pe privatizarea Petrom“, ziare.com, 14 iulie 2008, pe http://www.ziare.com/stiri/ancheta/traian-basescu-nu-si-recunoaste-semnatura-pe-privatizarea-petrom-357141; *** «Nastase: ‘E inadmisibil ca Basescu sa critice privatizarea Petrom, care a fost un succes’», pe 9AM, 9 Decembrie 2006, pe http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/49839/Nastase-E-inadmisibil-ca-Basescu-sa-critice-privatizarea-Petrom-care-a-fost-un-succes.html; *** „Vosganian nu vede cu ochi buni contractul de privatizare Petrom“, ziare.com, 19 iunie 2008, pe http://www.ziare.com/varujan-vosganian/ministrul-finantelor/vosganian-nu-vede-cu-ochi-buni-contractul-de-privatizare-petrom-336068; *** „SRI: privatizarea Petrom a fost subevaluata“, ziare.com, 24 Ianuarie 2008, pe http://www.ziare.com/stiri/ancheta/sri-privatizarea-petrom-a-fost-subevaluata-222657.

16) Carlos Gabetta, „Naufragiul «Modelului F.M.I.» / Criză totală în Argentina“, în Le Monde Diplomatique, ianuarie 2002, pag. 3; publicat şi de: Curierul naţional, nr. 3297, 5-6 ianuarie 2002, pag. 8; România Mare, nr. 600, 11 ianuarie 2002, pag. 16.

17) Vasile I. Zărnescu, „Maghiarismul – sorgintea fascismului (1)“, în Lupta, nr. 1-4/2002, pag. 1-4, republicat pe  http://ro.altermedia.info/minoritati/maghiarismul-%E2%80%93-sorgintea-fascismului-1_19268.html. Vezi şi Vasile I. Zărnescu, „Insecuritatea Securităţii Naţionale (12)“, pe AlterMedia, 12 ianuarie 2010, http://ro.altermedia.info/general/insecuritatea-securitatii-nationale-12_17884.html.

Din ciclul “Vieti anapoda” – UNDEVA, ÎN AUSTRALIA

Posted by Stefan Strajer On February - 10 - 2011

UNDEVA, ÎN AUSTRALIA

 

Autor: Monica Corleanca (Cincinnati, Ohio)

Victor reuşise să plece în Olanda cu o bursă de doctorat arătând un fals ataşament faţă de partidul comunist, însă noi ne-am bucurat pentru el fiind un bun fizician şi coleg. La timpul acela n-ai fi putut căpăta o plecare peste hotare dacă nu te implicai serios în politica comunistă, nu erai căsătorit cu copil şi să mai ai pe cineva la locul potrivit ca să te susţină pentru bursă.

Eram aceiaşi generaţie, lucra în alt grup decât noi, dar ne întâlneam deseori la seminariile de la reactor şi ciclotron, sau în maşina botezată rumbatron, la cantina numită ciorbatron prin asociere cu ceilalţi acceleratori de particole din campus. După ce a plecat n-am mai auzit de el o vreme. Nu s-a mai întors, iar un fost coleg al lui de facultate, care lucra în grupul nostru, ne-a spus că după terminarea doctoratului în Olanda fugise în Australia.

Înainte de a părăsi România am cerut fostului său coleg adresa lui gândind că poate îl voi găsi, aşa cum am făcut cu alţi prieteni ai mei din copilărie: greci, armeni şi evrei care au putut plecat din ţară după anul 1951.

I-am scris după ce m-am liniştit cu instalarea la New York şi mi-a răspuns, dându-mi o mulţime de sfaturi bune şi spunându-mi ca va veni în State când va avea lucrări în Canada fiindcă o rudă a lui locuia chiar în zona unde mă aflam eu atunci.

Într-o zi am primit un telefon la compania unde lucram în care mă anunţa că se afla la lucru în Canada şi va ajunge şi la New York sperând să ne vedem. Era prin primăvara lui 1986.

Am fost emoţionată fiindcă trecuseră vreo douăzeci de ani de când nu ne mai văzusem, iar el făcea parte din tinereţea mea consumată cu entuziasm de copil naiv în laboratoarele unde avusesem o atmosferă unică de prietenie şi colaborare cinstită, cum n-am mai avut niciodată în viaţă. Eram toţi de vârste apropiate, eram înaripaţi de vise comune, învăţam unii de la alţii lucrând în adevărat spirit de echipă,  fără invidii, fără mizerii umane şi intrigi aflate mai târziu în jungla marilor companii.

L-am aşteptat la trenul de Manhattan cu teama că nu ne vom mai recunoaşte şi l-am adus la mine, împreună cu un coleg al său britanic, cu care lucrau la acelaşi proiect din Calgary. Mi-a cerut să merg şi să le cumpăr bere Foster australiană, vin si vodca în cantităţi apreciabile, apoi ne-am aşezat la poveşti,  timp în care eu am pus masa, iar colegul lui a băut câteva cutii uriaşe de bere şi a adormit. Erau destul de obosiţi amândoi, dar eu cu Victor nu ne-am putut opri să nu ne povestim măcar câteva din aventurile trăite în atâţia ani care au acoperit feţele noastre cu ceva riduri şi ne-au adus pe cap destule fire de păr alb.

Dintr-odată ne-am scufundat amândoi în atmosfera unde lucrasem împreună şi de unde păstram un noian de amintiri. Am enumerat colegii fugiţi din România, care se aflau prin toată lumea ca să scape de năpasta comunismului şi cu care ne-am bucurat de timpul trăit în institutul unde am crescut cu toţii hrăniţi cu ştiinţă adevărată, învăţând meserie.

A fost cu lacrimi lucind printre vorbe şi duioase aduceri aminte.

-Spune-mi ce s-a petrecut cu tine după ce ai plecat din Olanda şi cum ai ajuns în Australia, am întrebat eu moartă de curiozitate să aflu, fiindcă fiecare fugar din lagărul comunist avea o poveste fascinanată de pus pe masă.

-Dacă vei avea răbdare o voi face, dar de mă vezi că adorm să nu te superi pe mine că mă simt foarte obosit.

-Nici o problemă, i-am spus eu, mă voi retrage în camera mea şi voi dormiţi cât vreţi aici în living- room. Le pusesem pe covorul din livingul meu imens două fotolii care se desfăceau în saltele confortabile de dormit şi le improvizasem acolo paturile pentru culcare. Am aranjat la companie să iau câteva zile libere aşa că vom merge să vă arăt zona, pe la muzee şi vom avea şi destul timp de vorbă, i-am spus eu.

James, colegul lui englez, nu ne înţelegea limba aşa că puteam să trăncănim fără grijă, mai ales că el plecase deja în visele lui.

-Păi, să încep cu începutul: am stat cam trei ani şi jumătate în Olanda ca să termin doctoratul. Fiind acolo, am chemat-o pe nevastă-mea în vizită şi i s-a dat drumul fiindcă lăsasem copilul în ţară. Cu ea şi chiar înainte de venirea ei, am ştiut că nu mai vreau să mă întorc în România, dar trebuia să plec cât mai departe de securişii care ne urmăreau, deci să părăsesc Europa. Contactele pe care le făcusem în timpul doctoratului erau la Melbourne unde se mai aflau câţiva români printre care şi Haraga, îţi mai aminteşti de el?

-Sigur, era mai mare decât noi, făcuse studiile in Uniunea Sovietică şi cred că era omul securităţii şi KGB-ului, fiindcă făcuse studiile în Rusia, am răspuns eu.

-Poate, dar ”se lepădase de Satana”, de aceea a plecat aşa departe ca să fie greu de utmărit. Să ştii că a murit, dar nu cunosc în ce circumstanţe.

-Imi pare rău pentru el si mă tem că l-au lichidat cei pentru care lucrase la secu. Ai reuşit să-ţi faci acolo prieteni, eşti mulţumit de viaţa ta acum, am continuat eu, care venisem de peste doi ani în State şi mă străduiam cu greu să mă adaptez.

-Măi… aici ar fi multe de spus. Eu am dorit să plec din ţară în primul rând din cauza mamei mele, comunistă convinsă, îndoctrinată şi fanatică, care mi-a făcut viaţa imposibilă pentru că nu mă iubea de loc, ba dimpotrivă. Am suferit mult fiindcă în nebunia ei s-a dăruit numai regimului şi fratelui meu în asemenea măsură încât m-am întrebat dacă eu eram cu adevărat copilul ei, sau nu. Toată copilăria am fost lipsit de afecţiune, de încurajări, de ajutor şi tratat ca un obiect nefolositor din casa noastră. Cum tata murise, am avut o viaţă foarte grea şi mi-am dorit să nu se mai repete asta cu băiatul meu. Aşadar, mi-am dorit să plec cât mai departe şi am făcut-o când s-a ivit ocazia.

Mama nu o plăcea nici pe nevastă-mea, nici copilul meu, deşi era primul ei nepot. Cred că în afară de Partidul Comunist nu o interesa nimic pe lume; cu fratele meu se purta mai bine de teama că nu va avea cine s-o ajute la bătrâneţe, deşi fusese leneş, egoist şi cu aceleaşi tare psihologice ca ea. Eu am înţeles că numai făcând pe ataşatul de regim pot scăpa să ies din ţară şi am păstrat taina intenţiilor mele, până a venit la mine nevastă-mea.

În timp ce povestea, Victor bea bere continu, după care a trecut la vin negru şi mai târziu la vodcă. Îl urmăream cum se îmbată şi cum îşi încetineşte vorbirea, dar îl ascultam lăsându-l să-şi descarce ceea ce îl rodea pe dinăuntru. A continuat:

-În urma aplicaţiilor făcute după terminarea doctoratului am primit o oferta în Melbourne, la cel mai prestigios institut al Australiei şi aşa am început viaţa acolo. Eram foarte ocupat având dese deplasări prin ţară; ah, trebuie să înţelegi ce înseamnă “ţară”, parcurgeam uneori 25.000 km distanţă pe terenuri aride, plate şi cu drumuri aproape inexistente, ceea ce îmi lua mie şi colegilor cu care lucram, zile sau săptămâni de călătorit. De plictiseală, de oboseală şi sete beam toţi mult şi constant, mai ales că berea australiană este vestită pentru gustul ei excelent. Australia este un pustiu fără capăt, numai nisip şi soare, un fel de iad care se sfârşeşte numai la marginile continentului unde întâlneşti oceanul limpede, cu ape nepoluate şi răcoritoare, dar până ajungi acolo te stoarce căldura, praful şi sălbăticiunea din jur. Aşa am început să beau, dar şi pentru a-mi ostoi durerea că relaţia mea cu soţia era mereu mai proastă, ea devenise tot mai străină, cocheta cu bărbaţii din jurul nostru şi în mod special un englez mai bătrân, urât şi rău care se cam învârtea în jurul ei. In Australia am văzut obiceiul petrecerilor unde se  practică sexul în comun, sunt frecvente căsniciile doar de formă în care el sau ea au aventuri multiple de care ştiu amândoi, dar eu nu mă abonasem la asemenea orgii şi nu eram de loc un tip modern cu concepţii chiar aşa de avansate în relaţiile de famile. Crescusem fără tată, cu o mamă despotică care m-a urât şi eram retras, poate chiar timid, foarte respectuos şi îmi dorisem cu disperare o familie adevărată în care să mă simt iubit şi să am suportul din care să-mi iau energia pentru a lucra. Greşisem! Nevastă-mea dovedea cu fiecare zi o cât de uşuratecă este, cât de puţin o interesa familia şi am avut toate semnele că începuse aventurile, la început camuflate, cu diverşi, printre care chiar colegi de-ai mei. Englezul care era omniprezent, însurat şi cu copii, se afla tot mai des în preajma ei, până am aflat că era gravidă,  iar copilul nu avea cum să fie al meu. Am căutat un apartament şi am fugit de acasă fără a scoate o vorbă, dar cu sufletul frânt. Eu mă uitam acum la Victor care fusese un bărbat frumos, înalt, cu părul ondulat şaten,  fin şi fermecător, deştept şi nobil, răspândind numai bunătate din ochii lui de culoarea smaraldelor, care acum păreau rătăciţi şi parcă îşi pierduseră lumina sub o perdea de ceaţă groasă. Cum să-l fi înşelat o femeie, ba să mai lase şi un copil de la altul fiind măritată cu el,  când la vremea când lucram împreună era curtat de toate fetele din jurul său?

-Şi ce-ai făcut după ce te-ai mutat de la nevastă, am întrebat eu ca să-l fac a-şi continua destăinuirea. Intre timp el bea şi iar bea fără oprire.

-Ei, atunci a început adevărata aventură. Mi-am căutat deplasări pe tot globul şi am călătorit cât toţi marinarii lumii fiindcă lucram în departamentul unde şi aveau măsurători pe toate continentele. Şeful meu aflase ce se petrecuse în căsnicia mea şi m-a încurajat să călătoresc ca să-mi spăl rănile şi să mai uit. Între timp soţia mea a dat naştere bastardului britanic, iar tatăl biologic se afla mai tot timpul pe lângă ea, deşi păstrase aceiaşi relaţie cu nevasta lui cu care a rămas însurat. Printr-o întâmplare fericită, după nişte ani, am întâlnit o doctoriţă  mai tânără decât mine cu care am început o relaţie frumoasă fiindcă mă acceptase aşa cum eram, mă scosese din apatia zilelor mele fără vreo bucurie, nu mă lăsa să mai beau aşa de mult, se înţelegea pefect cu băiatul meu când îl luam de la nevastă-mea să stea la mine, aşa că ne-am mutat împreună. Pot spune că abia acum eram îndrăgostit cu adevărat şi mă simţeam liniştit, împlinit, datorită acestei femei minunate, care adusese soarele în viaţa mea întunecată ce semănase cu o fundătură de mahala murdară de care îmi fusese ruşine înainte. Relaţia mea cu doctoriţa a durat mai mult de patru ani în care am trăit cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Eram creativ, lucram mult fără să simt, aproape că uitasem că mai există pe lume acea femeie pe care o luasem de nevastă, până într-o zi, când m-am trezit cu ea la la uşă. A venit după mine fiindcă englezul şi-a văzut de viaţa lui întorcându-se la nevastă, deci nu o prea mai onora cu prezenţa, iar despre mine aflase că sunt fericit alături de o femeie de calitate care fusese gata să facă orice numai pentru a-mi fi alături, ignorând complicaţiile din viaţa mea. Răutatea şi despotismul fostei mele neveste, mahalagismele şi proasta creştere, când şi-a pus mâinile în şolduri şi poalele-n cap, au venit să-mi otrăvească clipele, dar mai ales să-mi strice relaţia prin care devenisem alt om şi prin care mă înălţam. S-a repezit la prietena mea, a început s-o insulte, a acuzat-o că i-a stricat casa“ (!?), a ameninţat-o folosind toate armele de atac ca s-o îndepărteze de mine, umilind-o oribil. În ziua aceea aş fi vrut să dispar din această lume şi să nu mai văd pe nimeni în faţa ochilor! In toţi anii separării noastre ea a avut asupra copiilor influenţa totală spunându-le ce-a vrut, îndoctrinându-i probabil împotriva mea şi cum BB-ul  (british bastard) fusese declarat pe numele meu, eram tatăl lui din punct de vedere juridic. Când s-a născut BB eu eram pe undeva prin Japonia, plecat cu cercetăriele mele special ca să nu fiu acasă la eveniment. Să trăieşti pe un continent străin, numai printre anglo-saxonii perfizi şi reci ca nişte reptile care deţin supremaţia locului şi să nu ai măcar un partener de viaţă care să-ţi fie loial, este cumplit. Aproape că te întrebi ce rost mai are viaţa dacă propriul tău copil este tot mai distant fiindcă nu ştie ce s-a întâmplat, de ce am plecat de acasă, dacă i s-o fi spus că tatăl a părăsit-o pe mama pentru o altă femeie, ceea ce era inexact. Eu nu puteam să-i explic fiind prea mic la acel timp. Atâta parşivenie odioasă, numai pentru că ea îmi devenise total indiferentă, iar eu eram fericit acum, însă vroia mai ales banii mei pentru existenţă şi pentru copiii atraşi de partea ei. Spintecat de atâta durere m-am urcat în primul  avion şi am plecat în România, singur, după care am făcut un tur prin Europa. Acasă am găsit pe fratele meu, alt duşman gelos pe mine că eu sunt în Austrlia, iar el suferă acolo, apoi pe mama gata să mă sfâşie urlând la mine că aş fi  venit să-mi iau dreptul la jumătate din casă!? Am fost demontat de atâta prostie. N-am avut cu cine vorbi, îţi dai seama, m-am întâlnit cu câţiva dintre foştii colegi printre care şi Iancu, care îţi dăduse adresa mea din Sidney şi care mi-a spus că ai plecat in America. Am părăsit România mai devreme decât planificasem fiindcă m-am simţit acolo mai străin decât oriunde şi m-am descoperit purtând în mine un suflet gol, altoit pe un trup de cârpă saturată cu alcol, care plutea într-un vacuum. Odată reîntors în Australia m-am apucat iar de muncă şi băutură, mai mult decât inainte; mă mir cum mai sunt capabil să lucrez cu rezultate bune şi aprecieri care nu-mi mai aduc nici o satisfacţie. Funcţionez ca un motor controlat de reflexe automate şi gândesc mereu mai rar şi mai puţin.

Mi-a spus Iancu că vroiai să emigrezi în Australia; ce bine că n-ai făcut-o! Ai fi murit de izolare şi primitivismul băştinaşilor sau de răceala englezilor care pun oamenii în tipare după culoarea pielii. Period! (vorbea când în engleză, când în română).

Ştii că în primii ani ne duceam la ocean şi aveam grijă ca băiatul meu să nu stea prea mult la soare să se bronzeze, chiar dacă este blond cu ochi albaştri, aşa de mult ne temeam de rejecţia britanicilor rasişti care domină continentul Australian.

Poate că tu ai fi găsit vreun partener care bea 20 cutii de Foster pe zi dar tot singură erai.

Stai aici, în America, unde tot mai ai ceva de văzut  şi este mult mai potrivit pentru un european, comparând cu Australia sau Noua Zeelandă, care sunt doar imense ţinuturi nepopulate care-şi aşteaptă emigranţii la muncă.

*

S-a oprit din povestit şi mi-am dat seama că adormise. M-am furişat încetişor din cameră, închizând uşa şi am plecat la culcare. Când am ieşi am luat cu mine relicvele băturii numărând douăsprezece cutii goale de bere australiană, o sticlă de vin negru chilian şi una de 750 ml de vodca rusesca Stalichnaia, consumate în câteva ore. Mi s-a făcut frică!

Pe la nouă, dimineaţa am auzit un ciocănit la uşa dormitorului meu. Era Victor.

-Te rog mult mergi şi cumpără-mi urgent o sticlă mare de lapte bătut şi nişte castrveţi acri, îmi spuse el clătinându-se şi cu ochii tulburi. Arăta înfiorător!

*

Am sărit în maşină şi am adus cele dorite, improvizat un breakfast şi i-am invitat pe amândoi să mâncăm. Cum James dormise mai mult arăta ceva mai bine fiindcă nu apucase să bea atât de mult, însă Victor era o epavă care de-abia mai putea articula câte o vorbă. Nu se putea ţine pe picioare, iar când s-a aşezat tremura din toate mădularele; a îndopat în grabă castraveţii muraţi peste care a băut laptele bătut împărţindu-l cu James, dar au mâncat foarte puţin.

Am plecat toţi trei în Manhattan să vizităm Muzeul de Arte Moderne unde Victor vroia să-i arate englezului salonul cu Brâncuşi. Am colindat toată ziua, ne-am oprit să mâncăm la un restaurant italian, unde ei au băut din nou.             Când s-a făcut seară am luat trenul din Grand Central şi ajungând la staţia mea din nord am luat maşina spre casă. Au avut norocul că am condus numai eu, că nu văd cum ar fi putut ţine volanul vreunul din ei, poate volanul să-i fi ţinut pe ei.

Înainte de a ajunge acasă m-au rugat să opresc în drum să-şi cumpere din nou băutură, însă cantităţile încărcate în maşina mea puteau face faţă unei petreceri cu mulţi oaspeţi.

L-a sunat verişoara lui Lisa, care s-a invitat a doua zi la mine să-l întâlnească. Când a venit am asistat la o lungă discuţie despre viaţa lui şi m-am îngrozit prin câte trecuse, aproape că nu-l mai condamnam pentru că bea (ci pentru „cât” bea ).

Am petrecut cu totul trei zile cu Victor şi colegul său, pe care i-am plimbat pe unde am putut mai bine, apoi i-am dus la aeroport unde a venit si Lisa să-l conducă; am simţit că şansele de a ne mai revedea erau aproape inexistente. Când ne-am luat rămas bun era aşa de absent şi-i tremurau mâinile încât m-am întrebat dacă mai ştia cu cine vorbeşte sau nu.

Eu şi verisoara lui am plecat cu ochii în lacrimi şi ca să ne liniştim am intrat la o cafea bună într-un resaturant din aeroportul Kennedy. Fără să ne spunem am avut amândoua acelaş sentiment că Victor se distruge singur şi nu mai are mult de trăit.

Nu mai vroia să trăiască!.

-Vezi tu draga mea, îmi spuse Lisa, splendoarea asta de băiat a fost aşa de nefericit toată viaţa deşi nu merita. Mătuşa mea şi sora mamii a fost o inflăcărată comunistă căreia politica i-a spălat creierul şi s-a purtat cu copiii ei mai rău ca o nazistă. Victor a fost cel sensibil, în timp ce fratele lui a fost o lichea fără suflet, slab la şcoală şi leneş. Dacă şi căsnicia i-a adus numai decepţii a căutat să-şi ucidă emoţiile în alcool până s-a distrus. Nevasta lui a fost o fată de mahala fără principii morale, care era în căutarea unui băiat naiv; l-a găsit şi apoi a urmat tot ce ştii. Te rog să-i mai scrii şi să vorbeşti cu el dacă te sună, mi-a spus că vă cunoaşteţi de o viaţă şi are nevoie să-l mai asculte cineva.

*

Eu cu Lisa ne-am propus să ne mai vedem, ne-am întâlnit de două ori în Manhattan, punând la cale un plan pentru salvarea lui Victor prin plecarea lui definitivă din Australia şi mutarea în Canada, unde ar fi putut avea imediat un job foarte bun.

După ultima noastră întâlnire eu am plecat din New York şi căutând-o mai târziu la telefonul ştiut n-am mai găsit-o. De la Victor n-am mai auzit nimic.

* * *

După vreo doi ani am primt de la  Lisa o scrisoare scurtă, care s-a plimbat ceva timp prin America până până m-a găsit:

“Victor ne-a părăsit, nu mai este. A scăpat de suferinţe”, am citit eu scăpând hârtia din mână, cu lacrimile ţâşnind din ochi.

 

Casatoria cu un cetatean american garanteaza obtinerea de green card?

Posted by Stefan Strajer On February - 10 - 2011

Casatoria cu un cetatean american garanteaza obtinerea de green card?

 

Autor: Av. Marcel Miclea (Michigan, USA)

Desi reprezinta una din cele mai rapide modalitati de obtinere a rezidentei permanente, casatoria cu un cetatean american nu asigura intodeauna dobandirea statutului de imigrant legal.

In general, procesul de obtinere a unui green card in baza casatoriei cu un cetatean american decurge fara complicatii. Formularele necesare, procedura si alte detalii se gasesc la adresa www.uscis.gov, care este pagina oficiala a serviciului american de imigrare (USCIS – United States Citizenship and Immigration Services). Pentru cei aflati deja in Statele Unite procesarea actelor si interviul au loc aici, iar pentru cei din tara obtinerea statului de imigrant se face prin intermediul ambasadei SUA.

Cu cateva exceptii, cei aflati in Statele Unite admisi in baza unei vize obtinute de la ambasada SUA (ex: turist, student etc), care insa nu s-au reintors in Romania, au posibilitatea de a obtine rezidenta permanenta in baza casatoriei cu un cetatean american.

Din nefericire, nu acelasi tratament se aplica celor care au intrat in Statele Unite in mod ilegal. Acestia sunt considerati “inadmisibili” iar casatoria cu un cetatean american nu le permite procesarea actelor prin intermediul USCIS si astfel intrarea in legalitate. In asemenea cazuri, procesarea actelor se face prin intermediul ambasadei. Pentru a obtine o derogare de la starea de inadmisibilitate in cauza, aplicantul trebuie sa solicite aceasta in persoana. Dosarul inaintat are la baza completarea formularului I-601 “Application for Waiver of Grounds of Inadmissibility” impreuna cu alte documente ce vor fi prezentate mai jos. O decizie nu va fi luata de catre ambasada SUA, dosarul urmand a fi trimis la Viena, Austria unde exista un oficiu regional al USCIS. Aici, hotararea se ia in mod discretionar, sansele de success depinzand de fiecare situatie in parte. In caz de refuz, apar situatii dramatice in care sotul/sotia cetatean american impreuna cu copiii sunt nevoiti fie sa se stabileasca in Romania, fie sa ramana separate, pana cand cel in cauza este considerat admisibil.

Chiar si celor care nu au fost niciodata in Statele Unite li se poate refuza viza de imigrare in ciuda faptului ca exista o casatorie reala, de buna credinta, cu un cetatean american. Aceasta se datoreaza existentei unei situatii de inadmisibilitate care, dupa caz, fie prelungeste perioda de dobandire a unui green card, fie inlatura in totalitate posibilitatea de a emigra.

Cele mai des intalnite situatii de inadmisibilitate sunt:

  • Motive de sanatate: existenta unor boli transmisibile, mentale sau de comportament care pot pune in pericol grav securitatea altor persoane sau a proprietatii acestora (ex: tuberculoza, dependenta de droguri);
  • Savarsirea unor anumite infractiuni: de exemplu, conducerea unui autovehicul in stare de ebrietate si fara permis, cu permis anulat sau suspendat, rapire, furt, frauda, delapidare, inselaciune, evaziune fiscala, contrafacere, spalare de bani, prostitutie etc.; Inadmisibilitatea exista chiar si in situatia in care pedeapsa aplicata a fost suspendata sau daca persoana admite comiterea acestor infractiuni;
  • Prezentarea ca adevarata a unei situatii false in scopul obtinerii unui beneficiu de natura imigrationala: de exemplu, declaratia falsa conform careia persoana este cetatean american in scopul obtinerii dreptului de a vota sau de a obtine un loc de munca.
  • Sederea ilegala in SUA: sederea neintrerupta pentru o perioada intre 180 zile pana la 1 an peste durata admiterii indicate in pasaport atrage interdictia de a intra in SUA pentru o perioada de 3 ani. Daca perioada depaseste 1 an de zile, interdictia este de 10 ani. Asa cum am aratat mai sus, aceasta interdictie nu se aplica celor aflati deja in Statele Unite care sunt casatoriti cu un cetatean american. Aceste persoane trebuie sa ramana pe teritoriul SUA pana cand actele sunt procesate de catre USCIS si rezidenta permanenta este obtinuta.
  • Intrarea ilegala in SUA fie cu documente false, fie prin evitarea inspectiei la vama;
  • Securitate nationala: persoanele suspectate de spionaj sau sabotaj, membrii ai unui grup considerat terorist, membrii ai partidului comunist sau organizatie totalitara sau cei care au fost implicati in genocid sunt considerati inadmisibili iar admiterea lor pe teritoriul SUA e refuzata. 

 

O parte din situatiile de inadmisibilitate stipulate de lege primesc uneori o rezolvare favorabila. Asa cum am mentionat, o astfel de decizie se ia in mod discretionar, in urma inaintarii unei petitii (I-601) si in functie de circumstantele particulare ale fiecarui caz, dovedite cu documente justificative. Serviciul de imigrare (USCIS) sau, dupa caz, judecatorul (pentru cei aflati in procedura de deportare) analizeaza aceste petitii care in mod obligatoriu trebuie sa cuprinda dovezi ce indica cumulativ existenta uneia din urmatoarele situatii: (1) Petitionarul este sot/sotie, fiu/fiica sau parinte al unui cetatean american sau rezident permanent care, ca urmare a separarii, ar suferi dificultati extraordinare (extreme hardship) de ordin emotional, economic, medical, profesional etc. sau (2) au trecut cel putin 15 ani din momentul in care infractiunea a fost comisa; intrarea persoanei in SUA nu ar afecta negativ sistemul de ajutor social, siguranta si securitatea SUA, iar persoana a fost reabilitata, adica nu a mai comis alte infractiuni.

Dovedirea dificultatilor extraordinare se face cu documente din care sa rezulte starea extrem de dificila prin care cetateanul american/rezidentul permanent ar fi nevoit sa treaca ca urmare a separarii. Suferinta emotionala, existena copiilor din casatorie, dificultati economice datorate separarii, datorii si obligatii, conditii medicale care necesita tratament continuu in SUA sau pentru care nu exista tratament adecvat in Romania, studii/training in curs de finalizare cu potential de a oferi o cariera mai buna etc. sunt doar cateva din dovezile care vor trebui sa sprijine aceasta petitie.

Pe de alta parte, legea nu prevede o derogare pentru unele situatii de inadmisibilitate. Cu alte cuvinte, exista persoane care vor fi considerate permanent inadmisibile. In aceasta categorie intra, de exemplu, persoanele dependente de droguri, persoanele condamnate la inchisoare ca urmare a savarsirii unor fapte grave cum ar fi omor sau tortura, sau cei care dupa data de 30 septembrie 1996 au pretins ca sunt cetateni americani cu scopul de a obtine un avantaj.

Chiar daca unul din obiectivele principale urmarite de serviciul de imigrare american priveste unitatea familiei, acest scop devine secundar celui de protectie a intereselor generale ale societatii americane. Asa se explica diminuarea substantiala, iar alteori eliminarea, sanselor de a imigra pentru acele persoane declarate inadmisibile.

 

Nota: Acest articol are scop informativ si nu are pretentia de a oferi o paleta completa si detaliata a cazurilor de inadmisibilitate sau a solutiilor posibile. Fiindca cele prezentate nu echivaleaza cu un sfat legal, cei care se afla in situatii similare sunt indemnati sa consulte un avocat.

 

 

Marcel Miclea

Avocat specializat pe probleme de imigrare

George P. Mann & Associates P.C., Michigan

www.greencard-us.com

Contact: mmiclea@greencard-us.com

SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI GAVRIL CORNUŢIU

Posted by Stefan Strajer On February - 4 - 2011

SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI GAVRIL CORNUŢIU

 

Autor: Alexandru TOMA (Madrid, Spania)

Când citesc sau aud ceva interesant, îmi place să şi meditez puţin pentru a putea capta oarecum gândul celui care a scris sau al aceluia care vorbeşte. Astfel, dintr-o sală plină care îl asculta pe dl Teodor Baconschi vorbind la Ambasadă pe data de 19 octombrie 2010, eu am fost singurul care a înţeles, ce vrea să „construiască” pdl-eul domniilor lor(?), când a spus (îl citez exact): „Am ajuns să cerem partidelor politice să CREEZE oameni de Stat! Toţi ceilalţi s-au pierdut în discuţii, chiar şi glume, căci era acolo şi un reprezentant al «ciorditorilor» (după cum s-a exprimat el), un urmaş al rromei care i-a animat puţin. Să reconstruieşti, ce a fost descentralizat haotic pentru a face posibilă fraudarea fără măsură din Bugetului Ţării, cu actualii fraudatori politicieni, nu este ca şi cum ai încerca dintre lupi să faci câini pentru o stână de oi?”

Mulţi englezi, până la venirea la tron a Regelui James, au spus: „Ne este ruşine că suntem englezi!, sau Nici nu-mi vine să mă mai întorc acasă!” Odată cu acest rege au fost îmbunătăţite şi condiţiile în Colonii. Vedeţi? Când ”CAPUL” vrea binele unei naţiuni, naţiunea nu se mai ”împute”, ca şi peştele! Ei au populat Statele Unite fără a se mai întoarce acasă, în Anglia.

Mulţi germani, deasemenea au spus aşa, după terminarea Războiului. Unul mi-a mărturisit chiar mie aceasta: „Îmi este ruşine că sunt german, de douăzeci de ani cutreier lumea, lucrând, fără să fi mai respira nici aerul din ţara mea!”, la Immanuel Hostel-Jaffo (din Tel-Aviv), unde l-am întâlnit. Era un sculptor renumit care a primit aprobarea de a executa o lucrare în Israel, în semn de recunoaştere a ceeace a făcut, nu el, ci naţiunea lui, condusă de un descreerat, a cărui femeie a fost chiar o evreică, Eva Braun.

Nici noi, cei plecaţi în afara graniţelor Ţării la muncă, chiar dacă unii dintre noi nu ne vom mai întoarce acasă, nu am făcut nici un rău Naţiunii noastre, ba, chiar îi facem bine, în multe privinţe, în limita posibilităţilor care ne stau la îndemână şi de care ne putem folosi. Iar din România de azi, românii sunt goniţi sistematic în ultimii douăzeci de ani pe motiv că – declară preşedintele actual al ei: „Statul nu are resurse să se îngrijească de fiecare cetăţean!”
Preşedintele Traian Băsescu a explicat că statul şi Guvernul nu pot fi responsabile pentru fiecare cetăţean în parte, întrucât nu există resursele necesare. Aşadar, doar noi (toţi!) nu suntem „cetăţeni ai Ţării”, ci doar politicienii întocmesc condiţiile de a fi ”cetăţeni”, motiv pentru care Statul iată că şi respectă Constituţia faţă de ei: ARTICOLUL 47 din Constituţia României:

  • Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
  • Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.

 

Când un român care lucrează în afara ţării, afirmă supărat: „îmi este ruşine că sunt român!”, în nici un caz nu vrea să zică că îi este ruşine de originea sa, de bunii şi străbunii săi, sau de marii săi domnitori şi regi (de aceasta 99,9% dintre noi suntem mândri!), ci de cei care i-au condus sau îi conduc Ţara, făcându-l de râs şi de ocară în faţa întregii lumi, timp de atâta amar de ani!

Pe de altă parte, când intelectual care îl aude vorbind aşa pe românul care lucrează în afara Ţării (poate de rând, poate intelectual şi el), şi îi interpretează această durere ca pe un mobil de părăsire a Ţării, ori este ”politician”, ori din alte motive are interesul de a semăna dispreţ, discordie, ură…, între români. De aşa ceva, nu mai avem nevoie în libertate, căci suntem sătui de acestea, din cei patruzecişicinci de ani de lagăr comunist!

*

Distinse domn, Gavril Cornuţiu,

Nici un bănuiţi dvs ce plăcere îmi face să citesc articolele pe care le scrieţi. Sunteţi profesionist ADEVĂRAT în cercetările pe care le faceţi, iar gândurile ce le aşterneţi pe hârtie răscolesc pe orice român, dacă este om între oameni educat de părinţii lui cu cinste şi demnitate.

Totuşi, undeva greşiţi grav, poate din necunoştinţă, poate şi din alte motive, căci personal nu vă cunosc.  ŞTIU BINE, însă, că nimenea un poate cuprinde întregul adevăr: toţi vedem în parte, înţelegem în parte şi aşa vom şi cunoaşte o vreme, tot în parte, şi adevărul, şi orice lucru, fiinţă sau idee, indiferent de cât de profund ne-am adânci într-un studiu asupra lor (parafrazându-l pe Apostolul Pavel). Studiul dvs asupra originii limbii şi a neamului nostru este GENIAL, eu şi soţia am făcut un SCOP din a vă colecţiona aceste articole – ADEVĂRATE VALORI! − dar câteodată (poate de durere!), când ajungeţi prin dreptul românilor de rând… Eu sunt unul dintre ei, şi afirm asta cu mândrie, nu din modestie, căci fiecare om serios şi cinstit este o valoare la urma urmelor. Nu o fac nici cu şiretenie subtilă, căci nu ţintesc nici un interes la dvs, ci pentru că toţi am ajuns ”de rând” după 1945, din păcate. Aşadar când ajungeţi în dreptul acestora, faceţi unele afirmaţii ”grosso modo”, pe care enorm de mulţi dintre noi, cei plecaţi de acasă, covârşitor de mulţi, nu le merităm câtuşi de puţin. V-aş îndemna, cu permisiunea dvs, să folosiţi un ton prietenesc (presupunând că îl aveţi deja însuşit, de mult timp), pentru că nu vedeţi pe nici unul dintre noi atunci când faceţi referinţe şi nici nu cunoaşteţi bine majoritatea noastră pentru a vă permite luxul tragerii unei concluzii definitorii generalizate, convins fiind că tocmai felul dvs de a fi ”cercetător” implică o astfel de obligativitate.

A caracteriza un om sau o grupare într-un fel anume (să zicem chiar pe un român care şi-a ”părăsit” Ţara, sau pe mai mulţi), cere obligatoriu o cunoaştere temeinică, căci altfel, ce caracterizare va ieşi? Nu m-aş face cu acel om sau acea grupare, duşman degeaba şi fără să vreau poate? Dar ce credeţi, dacă aş cataloga cu superficialitate, necunoscând practic motivele, drept om/oameni de nimic, care-şi dispreţuieşte/ dispreţuiesc – vă citez − ”propria origine”, aş clădi sau aş dărâma ceva în sufletul acelui om???, …ceva de care poate că nici nu am dreptul să mă ating.

V-aţi gândit vreodată, cinci minute măcar înainte de a scrie despre ”problema identitară a românilor”, aşa: cum pot atrage eu pe român către această idee?, sau cum pot eu înflăcăra pe român, astfel încât să pot reface (sau menţine cât de cât măcar) unitatea românilor? Vedeţi, Eminescu nu ar fi procedat astfel! Prin felul cum le vorbea românilor, el a devenit de temut pentru duşmanul veşnic, reuşind să adune în jurul său o adevărată armată de peste douăsute de mii, în Ardeal! Odată, a întâlnit un om inferior lui, dar nu a procedat cu el aşa cum procedaţi dvs cu noi, folosind astfel de ”tonuri”, ci altele (nu le enumăr căci le ştiţi bine), care au născut în acel om gustul unei creaţii originale şi au montat între ei o prietenie aşa de strânsă, încât acel om, de atâta durere, s-a stins şi el la puţină vreme după ce a aflat că iubitul lui PRIETEN şi FRATE ROMÂN, Eminescu, a fost omorât…

Am certitudinea că dvs ştiţi mult mai bine decât mine, de câte feluri sunt oamenii, de aceea m-am revoltat când aţi ”strigat” la noi, în primul articol din 1.Nov.2010: Neam de târlă şi de slugi! Un astfel de ton nu va uni niciodată pe nimeni, ci va dezbina lovind în suflete. Pe de altă parte, gândindu-mă numai la englezi, canadieni, australieni şi americani, şi la cel de-al II-lea Război Mondial, văd cel mai clar că a fi unită o Naţiune, nu înseamnă neapărat a locui toţi împreună în aceeaşi ţară permanent. Întorsătura acestor lucruri fireşti cam până pe la sfârşitul lui 1917, şi care vă doare pe dvs, a pornit-o ”cineva” atunci din Rusia, însă românii find ţinuţi, priponiţi de ţăruşul gliei prin puterea cizmei staliniste (dar nu şi rusească, îmi permit eu să susţin) au pierdut startul, şi ajungem astăzi să ne speriem de faptul că patru-cinci milioane de români s-au stabilit în străinătate (sau poate că NU, căci doar câţiva din cei plecaţi insistă). Atunci ce să mai zicem de evreii de care pomeniţi, care sunt în afara graniţelor lor, în număr de peste cincizeci de milioane? O astfel de concepţie nu este nici măcar adiacentă cauzei care a provocat după 1945 exod românesc, şi care, după 13 iunie 1990, a devenit cu adevărat anarhic şi îngrijorător pentru Ţară, dar nu şi pentru politicienii care o conduc, căci ei în loc să se îngrijoreze, au găsit în acest fenomen o ideală posibilitate de spălare a unor sume enorme de bani de la Buget, motiv pentru care au şi constituit mult trâmbiţata ”diasporă” care nici nu există în mod real, politic vorbind, ataşată de vreun partid anume.

Întreb, căci văd că ştiţi câte ceva despre ei (evrei): Cam ce credeţi că s-ar fi ales de evrei, dacă cineva, încercând să descopere cauza dezrădăcinării lor, pentru a-i atrage la origini ar fi ascuţit aşa pana, ca dvs, împotriva celor care au fugit care încotro de faraonii cotropitori, de romani, de greci, etc.?, … catalogându-i drept renegaţi care îşi schimbă identitatea ca pe haină − vă citez iar − ”la gunoi cu vechiturile!” Ori credeţi, că evreii nu au fugit niciodată, în istoria lor, din Ţară, pentru a se salva, de foamete? Dacă credeţi şi una ca asta, atunci eu, după ce am trăit patru ani consecutivi în Israel, într-o mare bibliotecă a unui colegiu biblic din Yaffo, vă spun că vă înşelaţi rău! Iacob, al treilea Patriarh al lor, a plecat la fiul său Iosif, în Egipt, cu şaptezeci de suflete şi apoi ei au ieşit de acolo în număr de şaptesute de mii! Dar ştiţi cât a stat acolo? Scrie în Biblie!

Statul Evreu, lucrând circa douămii de ani în diaspora, a împământenit între ei o lege a ajutorului reciproc (zeciuiala), dar şi un fel de respect al semenului, pentru Statul Evreu, astfel că nici măcar acela care trage prin Olanda droguri pe nas, nu este ”renegat” sau ”parvenit întelectual”. Dar accentuez încă odată: Statul lor a făcut aceasta!!! Şi, pentru ca să nu-l piardă nici măcar pe un astfel de evreu care se droghează, i-a creat şi lui, deopotrivă cu ceilalţi, condiţiile politice de a-şi câştiga cetăţenia olandeză (sau alta, sau chiar altele), fără a o pierde pe cea natală. Mai mult, ei oferă protecţie chiar şi unui criminal, dacă este evreu. Întrebând acolo ”de ce şi unui criminal?”, mi-au răspuns: pentru că au murit prea mulţi în al doilea Război Mondial. Nu vreau să întru în astfel de discuţii căci, şi criminalul care va primi protecţie, nu va scăpa nejudecat, dar nici nu-l va da repede pe mâna unui Hugo Chavez, sau a unui Ceauşescu, să zicem. Vreau totuşi să vă mai spun ce am citit odată într-un ziar cum ”o vechitură”, un homeless evreu hai-hui prin Australia, a donat Statului Evreu suma de un milion de dolari, promiţând că restul averii sale i-o va dona prin testament, atunci când ei au intrat în război cu irakienii, pe atunci eu fiind acolo, în Kibuţul Kefar Menachem. Vedeţi cum câştigă un Stat, o Ţară, un Neam, dacă-şi iubeşte cetăţeanul? Să ştiţi că oamenii, evreii, se mai fac uneori prin publicaţii şi cum îi faceţi dvs pe români, însă există Statul care echilibrează balanţa. Acel Stat, ca şi aparat al puterii, nu-i format din târle de slugi aservite comunismului moscovit, deşi generalul armatei britanice, Ben Gurion, care a pus bazele acualului Stat, a fost.

Dar să revenim la ai noştri… Refuz să cred că o personalitate ca a dvs, atâta de interesată în cercetarea provenienţei noastre, suferă de patimi ”tismăneşi” sau” patapieviceşti”, pentru simplul motiv că nu v-au decorat încă preşedinţii Ţării şi pe dvs. Dacă vă decorau, nu vă mai scriam, căci m-aş fi gândit că faceţi această denigrare ca şi el, pe vreo 5-6000 de euro pe lună, nu gratis…

Continuând să vă lecturez articolul din 2.Nov.2010, în care reveniţi la problema identitară, rămân consternat când văd că românul care pleacă să muncească în străinătate şi poate că se şi hotăreşte să nu se mai întoarcă în România, este catalogat de dvs drept unul care (vă citez) ”scuipă în capul părinţilor săi, a bunicilor săi, a speranţelor lor, a credinţelor lor, a suferinţelor lor…?” Oare nu greşiţi prea grav, distinse domn? În Germania, cât eu am stat patru ani ca azilant, în Israel alţi patru ani, iar în Spania iată că fac anul acesta şapte ani, şi încă nu am auzit aşa ceva! Ba am sesizat la toţi aceştia că Statul îşi educă cetăţenii cam aşa: ”Sunteţi parte a unei Naţiuni Libere. Puteţi călători şi munci oriunde doriţi voi, vă puteţi stabili sau căsători oriunde simţiţi voi că va fi bine. Fiţi mândri de Naţiunea voastră şi nu faceţi fapte antisociale pe nicăieri, pentru ca şi Naţiunea voastră să se poată mândri cu voi!” Adaug, că datorită ratei şomajului din Spania, oficial de 22%, şi exodul forţei de muncă a depăşit cifrele istorice!!! Pasivitatea guvernului socialist de aici, este identică cu a celui din România, ca două picături de apă semănând, dar, în nici un ziar nu am citit ceva asemănător cu ce scrieţi dvs, în toţi aceşti şapte ani. Cei ce se preocupă de soarta Ţării, şi la momentul potrivit fiţi siguri că şi intervin, sunt Militarii! Armata! Nicidecum cetăţeanul care, pe oriunde s-ar duce să muncească, PLĂTEŞTE într-un fel Ţării, pentru aşa ceva. Eu simt că la noi în Ţară, prin acea zonă triumfă acel neam de târlă şi de slugi, şi prin Parlament, căci suntem (nu pentru că a cerut poporul aşa ceva) REPUBLICĂ PARLAMENTARĂ!

Sunt două emisiuni televizate la care eu mă uit, pentru că îmi place să aflu despre alte ţări, popoare, datini, etc.: ”Madrileños en el mundo!” şi ”Españoles en el mundo!”, care aduc în prim plan o mulţime de spanioli stabiliţi care pe unde au vrut prin această lume, îndemnând parcă la un şi mai mare exod acum, căci este Criză, dar încă nu am auzit astfel de cuvinte spuse, nici măcar la adresa acelora care s-au stabilit prin ţările inamice arabe, cum ar fi Iranul şi altele.

Asta nu înseamnă că nu există şi dintr-aceia care ”scuipă” şi pe ce este al lor, şi pe ce este al altor Naţiuni chiar! Tare mult aş vrea să îi cunoaşteţi şi să vă şi referiţi exact la ei, căci merită. De pildă, în Germania am întâlnit dintr-ăştia şi m-am dus la Poliţie să-i denunţ, căci ştiind româneşte şi înţelegându-i, credeam că pot ajuta Poliţia să îi stârpim mai repede, însă căpitanul care m-a primit, m-a întrebat:

─Her Toma, aveţi copii, familie?

─Da!

─Unde sunt ei?

─Cu mine, aici!

─Atunci duceţi-vă acasă şi aveţi grijă de ei, căci de hoţi ne ocupăm noi. Asta-i treaba noastră!

Am văzut mai târziu o familie (mai serioasă, credeam eu), a cărui copil se juca cu ai mei, aşteptând la Poliţie să-şi ia paşapoartele, să predea Ausweiss-urile şi să plece în Ţară:

─De ce plecaţi? O să piardă copilul anul şcolar…

─Dă-o-n (…) de Germanie! Asta-i Ţară? Azi să furi şi mâine să te prindă!…

Altădată m-a chemat altul, văzându-mă într-un supermarket, să-i traduc ceva ce scria pe un produs, şi numai ce îi cade un baton de salam (ca acela ”de Sibiu”, de pe la noi) pe cracul pantalonului în jos:

─Ce faci mă, furi?

─A-a-a, nu-u-u, …că este voie să iei alimente!…

─Dar dacă ar fura cineva din magazinul lui maică-ta, ţie ţi-ar conveni? Pe mine să nu mă mai cunoşti de azi înainte! Bine?

Acum cinci ani, târla asta care ne face de râs doar pe noi, nu şi pe Băsescu văd, i-au tăiat soţiei poşeta cu lama şi ne-a costat 800 de euro refacerea actelor, căci era pe vremea când la Consulat se putea intra numai cu şpagă, de la portari şi până-n… Iată-i, aceştia scuipă pe orice, mult stimate domn!

Mai spuneţi că noi, românii, am ajuns minoritatea cea mai răspândită, dintr-un popor care a fost cel mai stabil şi originar… Nu-i adevărat! Am specificat mai sus: primii sunt evreii, la ambele capitole! Dar englezii de pe cele trei continente? Apoi exodul ţărilor africane? Dar proporţional vorbind, şi ungurii, şi polonezii chiar ne-au depăşit. Eu nu am fost în Londra, însă întrebând o femeie de aici, spaniolă, ”de ce nu se duce acolo să muncească?”, căci ştia foarte bine engleza iar aici nu avea de lucru, mi-a spus că a încercat, dar nu se poate ”din cauză că acolo este mafie poloneză”, peste care ea nu a putut trece!!! Şi aici a fost o mafie de acest gen, românească, dar Criza i-a îndepărtat.

Mai repetaţi şi în acest articol că ”nici o altă naţie nu îşi părăseşte cu atâta uşurinţă şi seninătate ceeace fiecare popor numeşte patria sa…”  Am să vă rog să îmi permiteţi să vă corectez puţin, pentru că am un exemplu special în familie, zicând eu puţin mai altfel: În nici o altă naţie de pe acest pământ, nu a prins, de la vlădică până la opincă, cum a prins la noi acest îndemn (inoculat special de comuniştii şovini şi dezbinători) de a-ţi ponegri, desconsidera şi umili aproapele, fratele tău român prin ”maxime” de genul ”nimeni nu-i mai şmecher, mai hoţ, mai pungaş…, mai părăsitor de patrie (poftim!), ca românul”, deşi românul acela care a furat batonul de salam, de la un neamţ a aflat că nu păţeşte nimica dacă îl prinde furând un aliment sau ţigări!!! Dar ce să mai zic de milioanele de evrei, italieni, spanioli, englezi, olandezi…, încetăţeniţi în Statele Unite, Canada şi Australia? Şi acum exemplul din familie. Eu şi sora mea, ne-am trezit în 1963 că avem un frate, după tatăl ei, de origine germană. Ne-am trezit cu el la poartă, pur şi simplu! Mama ştia că primul ei bărbat a stat peste doisprezece ani în Germania, dar că a mai făcut şi pe acolo copii, nu. Avea douăzecişicinci de ani şi era militar în termen în ”areea engleză”, iar în vacanţa acelui an a vrut să-şi cunoască tatăl. A venit în România, s-a dus la miliţie, ei i l-au găsit, dar a mai aflat că mai avea o soră, un frate şi un altul prin alianţă (pe mine). În 1965, el a revenit la noi, special pentru a o scoate din Ţară pe sora noastră (pentru că numai ea era majoră), să o ia cu el în Australia, unde el pleca să muncească (şi unde s-a şi căsătorit şi a rămas douăzecişicinci de ani!!!, cu toate că germanii pot trăi foarte bine şi fară servici acasă, pe ajutor social, dar el a motivat că nu-i place să trăiască ca ”proletarii”). Mă rog, aşa se vedeau poate din RFG proletarii, ţinuţi de comunişti pe ajutor social…

Şi i-a spus soră-mi să vină cu el:

─Eu nu-mi părăsesc Ţara! – a fost răspunsul ei, ea fiind prima generaţie de ”soimi ai patriei(!)”.

─Dar cine ţi-a cerut să faci aşa ceva?

─Tu! Acuma.

─Eu? Tu crezi că dacă eu plec în Australia, îmi părăsesc ţara? Ţara mea de origine este Germania şi cu originea asta voi muri indiferent ce-aş face, însă eu mai am o ţară, pe care şi un câine o are, dacă vrea, dară-mite un om: ACEASTĂ LUME ÎNTREAGĂ, TOT ŢARA MEA ESTE, surioară scumpă!

─Nuuuu…, eu nu părăsesc România!

─E alegerea ta! Faci cum crezi, dar îţi spun, doar acuma te pot ajuta, mai târziu nu, pentru că voi nu-l cunoaşteţi pe Ceauşescu, cu adevărat!

…Şi a avut dreptate! Eu la 38 de ani, cu capul spart de minerii chemaţi de Iliescu, dar copiii, unul la 14 şi altul la 8 ani,  aşa am ajuns să cunoaştem prima ţară civilizată: Germania a fratelui meu prin alianţă, Klaus! Forţaţi de preşedintele ales cu 90% de voturi, am luat şi eu loc la Agenţia de Bilete din str. Doamnei, la coada infermal de lungă (de tineri, băieţi şi fete, studenţi şi studente, loviţi ca şi mine), în spatele unei domnişoare cu fusta ruptă, violată în grabă de mineri chiar în microbuzul lui Dan Iosif… Totuşi în Germania şi-a ales să rămână, îndrăgostit de o nemţoaică, doar copilul cel mare. Cel mic este avocat în România.

Vedeţi? Eu cred că trebuie să vă schimbaţi puţin opinia, unghiul prin care să îi priviţi pe cei din afara Ţării, şi atunci concluziile vă vor fi altele! Cercetaţi mai bine exodul românilor motivat de sărăcia cruntă în care ne-a împins MASONERIA COMUNISTĂ. Eu declar cu mâna pe inimă că, toţi românii care spun ”îmi este ruşine să spun că sunt român” şi se şi reîncetăţenesc care pe unde doresc, spre exemplu, nu se referă la originea lor şi nici nu fug de ea (sunt ferm convins că de aceasta sunt MÂNDRI!), ci se referă, şi poate şi fug chiar, la/de hoţii din fruntea ţării, care vrând-nevrînd ne reprezintă ŞI NE FAC DE RÂS!!! Exprimările de acest gen, ţin de subtilităţile oricărei limbi (sunt expresii!), însă noi românii ştim exact ce vrea să spună cel ce le foloseşte. Sau ce dumnezeu, numai noi cei din afară mai ştim azi ce vrea să spună zicala ”unde dai şi unde crapă!”, cei de-acasă nu?

Poate că trebuie să motivez marea deznădejde în care am căzut după ce am scăpat de gloanţe, la Eva, şi eram LIBER. Zona mea, de proiectare şi urmarire a execuţiei lucrărilor, a fost Albia râului Buzău, cu salba de micro-hidrocentrale Cândeşti, Verneşti şi Simileasca. Imediat după Revoluţie, colegii de-acolo îmi ziceau:

─Dacă nu se ridica şi Bucureştiul, nimic nu s-ar fi întâmplat! Să tot mulţumeşti Cerului pentru o aşa recunoştinţă…

Când Bucureştiul a pornit Demonstraţia de la Universitate, pentru a-i da jos pe primii doi mincinoşi, care au declarat: prima dată că ei nu vor participa la alegeri ci doar se vor îngriji ca acestea să se desfăşoare cinstit, iar a doua oară au declarat că ei nu au spus niciodată că nu vor participa la alegeri(!), colegii mei de la şantiere (intelectuali!), îmi spuneau altfel:

─Ce dracului mai vreţi, mă, acuma?

─Să-i dăm jos pe ăştia că sunt MINCINOŞI! Când un nea gheorghe minte este una, dar când minte un preşedinte de Ţară şi un prim ministru, este alta: Ăştia ne fac Neamul de râs! Uite aici amândouă interviuri ale lor! (eu umblam cu cele două petice de ziar la mine)

─Fac pe dracu! Lăsaţi-i să conducă. Dacă-i libertate, de ce să nu participe şi ei la alegeri.

…La birou, în lacul Tei, eram toţi oameni cu studii (tehnicieni, ingineri, cercetători), …intelectuali, dar şi comunişti pe deasupra, unii(!), care ne strigau celor care nu simpatizam cu FSN: PeNeŢe şi PeNeLe, să ne pupe-n FeSeNe! Ce frumos! Nu?

Iată TÂRLA, distinse domn! Dar nu punctaţi spre ei, din păcate.

Vreau să închei declarând că noi, cei plecaţi, pe care politicienii ne numesc ”diaspora”, iar dvs ”târlă şi slugi” suferim şi aceste jigniri din partea dvs, şi înjosirea de principiu a perioadei de adaptare, şi lipsuri, căci ne restrângem de la multe pentru a putea strânge un ban destinat tot României, în care sperăm să ne construim o casă pentru anii de bătrâneţe (zic asta în numele majorităţii, în mijlocul căreia îmi duc veacul zi de zi), sau sperăm să ne-o achităm pe aceea pe care o avem de plătit (sau apartamentul), ajutându-ne odată cu aceasta şi rudele din Ţară, care nu au avut curajul testării muncitului în alte ţări sau nu au putut chiar. Aceşti bani ai noştri aduc beneficii Ţări, doar că la omul de rând nu se simte aceasta. Totuşi pentru contribuţia noastră ne laudă doar politicienii, deoarece doar ei beneficiază de comisioanele ce le plătim, şi tot ei ne spurcă, cam ca dvs, când pierd alegerile din cauza noastră: ”CĂPŞUNARII! Din cauza lor am pierdut alegerile. (Nu din cauză că ei, hoţi notorii, au înrobit Ţara!!!) Iată TÂRLA!!!

Uite aici am dorit să ajung, căci probabil vă doare faptul că nu suntem toţi în Ţară să-i dăm jos, adică să votăm la unison cu toţii altceva. Dacă credeţi că aici e hiba, iar vă înşelaţi! Pe fruntea unui om NU scrie: e cinstit sau e necinstit! Iată că Băsescu a şi confirmat-o, chiar. Fiind bucureştean, ştiindu-l cum a fost la Primăria Capitalei, eu am crezut că este cinstit şi patriot, dar ca preşedinte a schimbat foaia, măgărindu-se, declarând neconstituţional decurând că ”Statul nu este obligat să se îngrijească de traiul fiecărui cetăţean în parte!”. Totuşi doar aici în Spania am avut certitudinea că este şi el tot o apă şi un pământ cu hoţii ca Năstase, Vântu, Iliescu…, pentru că (atenţie!) am văzut cu ochii mei, cum mâna lui dreaptă diasporizată, deputatul Brânză Gabriel (plus William, după Revoluţie), fura din banii destinaţi campaniei electorale. Am făcut reclamaţie la preşedenţia Ţării şi a întregului Birou executiv al pdl, şi pentru că nu am primit nici un răspuns, abia atunci(!) am început să scriu despre asta, exact cum scriu şi acuma. Întreb: dvs chiar aveţi certitudinea că românii plecaţi din Ţară îşi schimbă identitatea aşa, cam ca deputatul Brânză Gabriel care s-a făcut William (român de five o’clock), ca şi cum şi-ar fi schimbat o haină ”la gunoi cu vechiturile”, cum ziceţi?

Am un coleg bun aici care şi-a înaintat actele pentru cetăţenie şi mi-a zis:

─Suntem mai prost conduşi decât ăia din America Latină!

─De ce?

─Ăia NU trebuie să renunţe la cetăţenia lor, dacă o vor şi pe asta spaniolă, noi DA!!!

Vedeţi neamul de târlă, care ştie să facă ne-legi? A ajuns la Cotroceni, la Palatul Victoria şi în Parlament! Dar să nu spuneţi că i-am votat noi, că iar vă voi contrazice, şi nu mai vreau.

PROBLEMA ROMÂNILOR. La noi o mică problemă este, dar foarte greu de rezolvat: iubirea semenului! Şi aceasta ni se trage de la anii aceştia în care am fost rupţi total de ceeace se cheamă coeziunea de Neam, în care intră şi Ţara. Toţi am fost rupţi, cu preoţi cu tot (90% influienţă comunistă), excepţie făcând doar Martirii, atât ai ortodoxiei cât şi ai celorlalte culte. Citiţile cărţile şi vă veţi convinge. Mai mult preoţia de după 1945, uită că noi suntem români şi pe noi ne interesează mai puţin ceeace depăşeste isoria lui Noe, spre exemplu, din Vechiul Testament. Cultele nu mai spun, …cântă tare şi cu forţă:

Dacă Duhul Tău, Doamne, ar fi-n mine,

Aş cânta ca şi David!

… apoi aş lupta, …m-aş ruga, …aş juca, …şi cam atâta, că nu trebuie să facă şi creştinul tot ce făcea David cu cele 365 de femei pe care le-a avut. După Stefan cel Mare, spre exemplu, cultele nu-l învaţă pe creştin să se ia, acesta fiind un prea ”mare curvar”: a avut doar trei-patru femei! Ori pentru atâtea doar (cred ei), nu merită să fie cântat şi predicat în Bisericile lor. Or mai zice probabil că s-a închinat şi la idoli…, cu toate că habar au ce-s aceia, motive pentru care nu mai contează cât a luptat pentru Moldova sau cât a suferit pentru a o lăsa urmaşilor săi LIBERĂ şi ÎNTREAGĂ. Pentru ei doar David are fapte care merită să-l predice şi să-i înalţe osanale.

Iată un alt loc, şi o altă târlă de slugi, distinse domn, Gavri Cornuţiu! Şi mai există una şi prin Poliţie, ochii mei văzându-i pe poliţişti prin pieţe, zilnic întinzând punga goală amărâtului nostru ţăran, spunându-i cu tupeu: Fă-i plinul! Fără să-i şi plătească… Voi încheia amintind-o pe cea mai mare: TOATĂ MASSMEDIA DIN ŢARĂ, cu unele prea mici excepţii doar!

 (Alexandru TOMA, Madrid, Spania, 25 anuarie 2011)

A mușca

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2011

A mușca

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Am ezitat o vreme ce ton să dau acestui articol, după vestea uciderii unei femei în București, de către o haită de cotarle.

Am fost și mai oripilat după ce am prins pe un canal tv. declarația medicului care a încercat să salveze viața ființei aceleia. Era el însuși cutremurat de cum arăta trupul acelui om sfâșiat de câini. Dinții javrelor i-au desfigurat fața, brațele erau descărnate, sânge, sânge, pântecul sfâșiat. Desigur că nu a mai putut fi salvată de la moarte.

Unde ești Brigitte Bardot, cu campaniile tale de ocrotire a câinilor??!… Actrița aceasta era apetisantă cândva, era sexi – în limbajul actual -, ca artist de cinema putea fi încadrată, eventual, la categoria fanfaroană. Ei bine, după ce i-au trecut nurii, a făcut o obsesie din ocrotirea javrelor, nu numai în Franța, ci pe meridiane unde persoane de teapa ei o luau în serios.

Ceea ce e stupefiant e faptul că mai în toate localitățile găsești câte o Brigitte Bardot, de cele mai multe ori domnișoare bătrâne, văduve, femei acrite de o conviețuire lamentabilă cu cel care, notarial, se numește soț. Le vezi umblând prin cartiere cu câte o pungă de resturi de mâncare, căutând jigodiile să le îndestuleze stomacul. Toate acestea sunt cazuri de psihiatrie. Pasiunea pentru câini ori pisici este un semn indubitabil al neputiinței; neputința de a trăi omenește între oameni, repulsia față de semenul tău. Și atunci îți maschezi această infirmitate prin dragostea față de un animal, căci, nu-i așa? animalul e obedient, supus, ascultător, credincios stăpânului.

Hai, mai treacă-meargă o așa condiție – și pentru biped și pentru patruped. Dar când câinimea ajunge la zeci de mii de exemplare în capitala unei țări, vagabondează, ucide, atunci e un semn, un alt semn de neputință, de data aceasta al administrației.

Dar nu poate fi neglijat un aspect socio-politic al bietei Românii de azi. Mușcă nu numai patrupedul, ci și bipedul ajuns în postura de factor de decizie, în speță cel ajuns în guvern sau la Cotroceni. Se mușcă în fel și chip: se mușcă din salariile bugetarilor, din pensiile militarilor, din alocațiile pentru mame, se mușcă din condiția civică a medicilor, profesorilor, minerilor, a polițailor.

Nu e greu de remarcat că alături de verbul „a fura”, atât de caracteristic statului român, se poate alătura și verbul „a mușca”.

Scrisoare deschisa d-lui Traian Basescu

Posted by Stefan Strajer On January - 28 - 2011

Scrisoare deschisă d-lui preşedinte Traian Băsescu

Autor: Col.(r) Daniel-Horia ILIE 

Sunt colonel în rezervă Daniel-Horia ILIE. Am solicitat şi mi s-a aprobat ieşirea din rândul cadrelor active ale Armatei la sfârşitul lui februarie 2009, după o carieră militară de 28 ani, 5 luni şi 7 zile, dar intrând la liceul militar la 14 ani (cred că ştiţi că 4 ani de liceu militar nu se adună la vechime, deci eu nu am stat lângă fusta „mămicuţei“ mele până să termin măcar această forma de învăţământ)  şi adunând, datorită grupelor speciale de muncă (cred că ştiţi şi că asta înseamnă muncă în condiţii nu tocmai uşoare, adică nu la birou şi nu în buricul târgului) încă 8 ani, 8 luni şi 20 zile. Adică în total 37 ani, 4 luni şi 3 zile, rotunjiţi la 37 ani. Sunt decorat cu „Virtutea Aeronautică“ în grad de cavaler şi în grad de ofiţer şi cu „Meritul Militar“ clasa I de preşedinţii României, inclusiv de dumneavoastră. Deşi am îndurat umilinţă impusă de Guvernul României şi am depus documentele pentru recalcularea pensiei, din care evident, lipsesc 62 de luni (ca şi cum eu aş fi dezertat), nu am primit încă decizia de pensie, deci nu ştiu dacă pensia mea va creşte sau va fi diminuată. Ce pensie am primit în ianuarie? O suma reprezentând 41 la sută din suma primită în decembrie 2010.

Va scriu abia acum pentru ca am asteptat, recunosc cu o speranta care s-a dovedit, din păcate, deşartă, să interveniţi şi să readuceţi ordinea în haosul creat de slujitorii dumneavoastră prea-supuşi, „domnii“ Emil Boc şi Gabriel Oprea, în domeniul pensiilor militare.

Am să fiu scurt şi la obiect, pentru că sunt militar şi politicos, din respect pentru instituţia prezidenţială,  considerând în acelaşi timp că, deşi nu meritaţi să ocupaţi fotoliul respectiv, sunteţi obligat să mă ascultaţi. De ce să mă ascultaţi? Pentru că sunteţi, la fel ca şi mine, cetăţean al României, dar care spre deosebire de mine, sunteţi plătit pentru a vă îndeplini atribuţiile şi din impozitele pe care le plătesc eu din pensia mea „nesimţită“.

În primul rând, doresc să vă spun că nu sunt aliniat politic, că nu sunt afiliat la nici un sindicat şi că nu sunt  manipulat nici de „moguli“ şi nici de Opoziţie: am învăţat nu numai să mă feresc pe mine, dar şi pe alţii de manipulare şi, de aceea, înţeleg perfect manevrele dumneavoastră şi ale guvernului de a ridica românii împotriva românilor, pentru ca între alte funcţii, am fost la un moment dat ofiţer 2 cu contracararea acţiunilor de război psihologic ale adversarului! Vă spun asta pentru a vă asigura că cel care vă scrie o face doar pentru că se simte umilit, dezonorat, minţit cu neruşinare, supus încercărilor de manipulare şi prostire de către instituţiile statului prizoniere în mâinile unor neaveniţi, îngrijorat de soarta sa şi a ţării şi, îngrozitor de trist, fără speranţa de mai bine. Deci nu fac jocul nu ştiu cui, nu servesc cine ştie ce interese oculte şi nu vreau să atentez la suveranitatea statului, la liniştea sa internă sau la democraţia constituţională (la a cărei instituire eu am ajutat, iar dumneavoastră nu).

În al doilea rând, doresc să vă spun că dumneavoastră sunteţi cel care minţiţi în faţă poporul român atunci când spuneţi că militarii care au trecut în rezervă începând cu 1998 până în 2009 au trecut în rezervă pentru că au vrut ei. Nu, domnule preşedinte! În majoritatea lor covârşitoare, au trecut în rezervă pentru că au fost daţi afară, pentru că ţara le-a cerut-o şi, în condiţiile create de ţara lor, chiar dacă au făcut rapoarte pentru că aşa le-au spus cadriştii să facă: dacă nu făceau rapoarte, ar fi fost daţi afară oricum, pierzând, însă – vă citez – şi „miliardul“; însă, atenţie, nu uitaţi că şi alte categorii profesionale au primit salarii compensatorii, poate nu la fel de consistente, dar tot pe acolo. Şi nu vă spun asta din auzite. Am fost comandantul a trei unităţi desfiinţate (pentru ştiinţa dvs., am şi înfiinţat două) şi am lucrat un an în compartimentul personal şi mobilizare al unei divizii aeriene în plină reformă a organismului militar. Am văzut, domnule preşedinte, privirea din ochii subordonaţilor şi colegilor mei când le-am adus la cunoştinţă ordinele de desfiinţare, am simţit la unii teama, iar la alţii deznădejdea că erau aruncaţi pe drumuri, la 40 de ani, cu familiile lor, cu o pensie mică şi, mulţumim „Măriei sale Poporul Român“, cu o speranţa slabă – soldele compensatorii (ce să facă cu ele mai întâi – să mănânce ei şi ai lor mâine, să intre în lumea afacerilor pe care nu o cunosc pentru că nu au lucrat în întreprinderile de comerţ exterior ale statului comunist sau la reprezentantele sale comerciale de aiurea, pentru că atunci când alţii făceau afaceri, bişniţă în port sau taximetrie, ei erau de strajă, şi asta până când, până când, în sfârşit, găsindu-şi o slujbă la vreo primărie sau vreo şcoală din cine ştie care cătun, au venit „înţelepţii“ P.D.L. care au interzis cumulul pensiei cu salariul!). Am văzut lacrimile din ochii lor la festivităţile de desfiinţare a unităţilor de care erau mândri pentru că acolo era munca, viaţa, sănătatea, chinul şi bucuria lor (pot să vă ofer casete video ca probe) şi i-am condus şi i-am stimat, înţeles şi iubit atunci când au tăiat ceea ce cu mâinile lor construiseră. Când şi-au dărâmat cu mâinile lor visele şi viitorul, intuind parcă ceea ce avea să li se întâmple: să ajungă nişte „asistaţi social“. Ce a făcut societatea pentru cei antrenaţi să ucidă şi pregătiţi să moară pentru ţară şi poporul lor în momentul în care li s-a spus că nu mai este nevoie de serviciile lor şi s-au întors printre civili?! Asistenţă psihologică pentru reintegrare? Nu! Reconversie profesională? Nu! Le-a dat o pensie şi salarii compensatorii şi ei au înţeles că atât se poate, şi-au înghiţit şi amărăciunea şi frustrarea, şi-au luat soarta în mâini şi au plecat. Mai sunt cei care au ieşit la cerere, dar care prin plecarea lor au lăsat loc altora care ar fi trebuit să plece. Aceştia au fost poate cei mai valoroşi specialişti ai organismului militar, care, sătui de lefuri proaste, de desconsiderarea societăţii ale cărei valori s-au întors cu susul în jos, ale căror idei şi principii au fost călcate în picioare de şefii lor limitaţi intelectual şi politic, fără coloană vertebrală şi fără valoare, dar promovaţi în funcţiile lor tocmai de aceea şi care, pierzând orice speranţă de mai bine, au plecat, având sau nu o alternativă în viaţa civilă. Pe aici, pe undeva, sunt şi eu. Am plecat din două motive: 1) pentru că am fost operat de două ori pe coloana vertebrală şi am câteva şuruburi în ea ca să ţină (cred că intuiţi că cei, hai să spunem, numai 32 de ani efectiv în uniformă au contribuit şi ei cu ceva la asta, nu?) şi 2) fiindcă, asemenea colegilor mei, eram scârbit de bătaia de joc faţă de organismul militar, manifestată în primul rând de clasa politică, prin bugete din ce în ce mai proaste, insensibilă la necesitatea de reformare profundă a organismului militar (chiar dacă necesitatea respectivă se transformase în planuri negociate la sânge cu aliaţii noştri din N.A.T.O. şi, ulterior, asumate de noi, militarii, dar şi de ei, politicienii) şi, în al doilea rând, sătul de lipsa de valoare şi servilismul politic a unei părţi dintre cei care erau chemaţi să ne reprezinte, să ne conducă, să apere interesele instituţiei şi ale slujitorilor ei (nu pe ale lor) şi să se bată pentru ele (aş!). Şi nu „am întins mâna la miliard“, aşa cum nu au întins mâna nici unii dintre noi. Ni s-a aplicat legea, domnule preşedinte! Legea în vigoare la momentul respectiv, o lege pe care nu noi am iniţiat-o, nu noi am aprobat-o şi nu noi am promulgat-o! Nu am fost şi nu suntem milogii nimănui, domnule preşedinte, şi pentru umilinţa la care ne-aţi supus nu numai pe noi rezerviştii, dar, prin noi şi prin legea pensiilor în care militarii sunt neica-nimeni, inclusiv pe cei activi, ar trebui, măcar, să ieşiţi în fata naţiunii şi să vă cereţi iertare, dacă nu chiar, într-un gest de supremă înţelepciune şi de bun simţ, să demisionaţi. Da! Aţi greşit grav faţă de noi, o parte din cetăţenii României, care plăteşte şi salariul dumneavoastră şi al „şefului mafiei personale a lui Adrian Nastase“.

Şi mai este o categorie. Cea a oamenilor fără valoare pentru Armată (beţivi, indisciplinaţi şi/sau proşti). Rebuturi pe care le are fiecare subsistem al societăţii, nu numai Armata sau Jandarmeria sau Poliţia. Şi care au plecat şi ei, beneficiind unii de pensie şi de salarii compensatorii. Da, se mai fac greşeli. Unele se plătesc, altele nu, dar şi dumneavoastră spuneaţi că sistemul este imperfect. Şi aş mai include la acest capitol jigodiile. Adică unele persoane neapărat din conducerea „ministerelor militarizate“ şi structurilor subordonate, pe care alaltăieri le-am văzut în uniformă, iar ieri în civil, dar ocupând, uneori, chiar acelaşi birou luxos şi, cu siguranţă, având în cont „miliardul“. Pe ăştia, făcuţi, evident, de clasa politică sau, măcar, cu ştiinţa ei, nu i-a mai amintit nimeni. Dar noi nu uităm şi mai ştim şi că acesta a fost unul dintre motivele pentru apariţia legii care interzice cumulul pensiei cu salariul. Şi iată un alt exemplu de cum, pentru a stopa un abuz, s-a lovit în pensionarul militar cu 1.500 lei pensie, care, învăţând copiii istorie la Cuca-Măcăii, a fost obligat să plece acasă sau în străinătate, la cules căpşuni, şi să renunţe la cei, să zicem, 500 lei în plus pe munca lui.

În al treilea rând, nu pot să înţeleg cum dumneavoastră, cel chemat să lucreze pentru unitatea poporului român şi cel care clamează că o face (a se vedea discursul dvs., de azi, de la Iaşi) poate să încerce să semene vrajba între rezervişti, între militarii activi şi rezervişti, între militari şi societatea civilă şi mă opresc aici nu pentru că nu mai sunt astfel de situaţii, dar cred că este suficient şi nici nu vreau să lărgesc sfera discuţiei. Uneori, şi este trist, chiar prea des, aveţi succes. Pentru moment, nu pot decât să sper că, în ceea ce ne priveşte pe noi militarii, nu o să reuşiţi.

În al patrulea rând, ultimul şi este şi unicul punct în afara problematicii militare, dar pe care, ca cetăţean, îmi permit să vi-l semnalez, invocaţi – ca sursă a nenorocirilor care lovesc poporul român – criza şi, ca una dintre modalităţile de a depăşi dificultăţile, solidaritatea socială. O să vă mire, dar sunt de acord, domnule preşedinte! Cu toate acestea, nu mă voi alinia unui efort care înseamnă că eu, un cetăţean oarecare, să mă solidarizez, iar alţii nu. Nu pot să fiu de acord să se solidarizeze numai bugetarii, angajaţii firmelor cu capital privat şi pensionarii, asistaţii sociali, „mămicuţele şi bebeluşii“. Aş vrea să văd că se solidarizează şi datornicii cu T.V.A.-ul la stat, cei care nu plătesc contribuţiile la fondul de asigurări sociale (fondul de unde se plătesc pensiile), cei vinovaţi de infracţiuni economice, patronii/angajatorii din privat, toţi cei pe care statul se face că nu-i vede că nu plătesc impozite de nici un fel. Aş vrea să văd că statul poate să diminueze contrabanda, frauda şi furtul şi încă atâtea altele. Unde este dreptatea în România, domnule preşedinte?

Închei aici cu părerea de rău că aţi mai ratat o ocazie (comunicatul dvs. din seara zilei de 23 ianuarie) de a fi un adevărat comandant pentru militari şi un adevărat preşedinte pentru poporul sau. Acolo unde am sperat că vom găsi înţelepciunea şi dreptatea, nu am găsit decât umilinţă, dezbinarea şi lipsa de soluţii în problema fundamentală a apărării demnităţii şi onoarei militare, principiilor fundamentale de drept şi unităţii naţiunii. Păcat! 

Pentru că protocolul îmi impune, dar fără să vreţi să ştiţi ce este în sufletul meu,

Am onoarea să vă salut, domnule preşedinte!
Colonel (r.) Daniel-Horia ILIE 

24 ianuarie 2011, Constanţa

P.S. Pentru că ne-aţi umilit public, aceasta scrisoare este, la rândul ei, o scrisoare deschisă. A fost trimisă, iniţial, pe adresele: traianbasescu@presidency.ro, mihai.gadea@antena3.ro, victor.ciutacu@jurnalul.ro, drp@mapn.ro, tvr1@tvr.ro, dar nu a fost semnalată de nici unul dintre cei din presă, la care s-a apelat.

N. Red. „Scrisoarea deschisă“ a fost preluată de către colonel (r.) Vasile Zărnescu, de pe http://scmdfiliala1constanta.blogspot.com/2011/01/scrisoare-deschisa-adresata.html, cu acordul autorului.

MONOGRAFIA SĂTEASCĂ, ACT DE IDENTITATE POZITIVĂ

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2011

MONOGRAFIA  SĂTEASCĂ,  ACT  DE  IDENTITATE  POZITIVĂ

  

Autor: Viorica Pop

În răvăşeala  de peste două decenii din societatea noastră, cu unele izbucniri care neagă  tot ce a fost înainte de ’89, amintindu-ne parcă de ‚,mânia proletcultistă’’,

se instituie, în viaţa ideilor culturale, serii de recuperări şi restituiri ale valorilor trecutului ca întemeieri de continuitate şi inovaţie.

Necesară şi firească se dovedeşte, în acest sens, politica managerială a Muzeului Naţional al Satului din Bucureşti de a publica documentele rezultate din cercetările monografice ale Şcolii Sociologice conduse de profesorul Dimitrie Gusti, fondatorul muzeului care îi poartă numele.

După tipărirea documentelor despre satele Nereju şi Fundu Moldovei, apare   în 2009, la Editura ,,Universitaria’’, Craiova, în condiţii grafice excelente, cartea ,,Drăguş după 80 de ani de la prima campanie monografică’’, de doctor Paula Popoiu, actualul director al muzeului. Autoarea menţionează în paginile introductive dificultăţile studiului de arhivă, în special în condiţiile de conservare proaste şi în lipsa unei evidenţe ştiinţifice adecvate, aşa cum s-a dovedit istoria zbuciumată a documentelor despre Drăguş. Efortul dobândeşte însă bucuria de a oferi satului actual o moştenire preţioasă, însemnând comentariu ştiinţific, identitate a documentului scris şi fotografic ca inventar de patrimoniu. Dincolo de verificarea riguroasă a metodei  gustiene, de cercetare  sistematică  şi integrală a cadrelor şi a manifestărilor, realizată de echipe complexe, inter- şi multidisciplinare, cartea se  dezvăluie şi ca un veritabil roman existenţial: familia, neamul, vecinătăţile, instituţiile rurale, relaţiile cu vecinii, prietenii, duşmanii, relaţiile între vârste şi sexe, procese sociale etc. Există o dimensiune etică presupunând criterii de apreciere, capacitate de înţelegere şi compasiune, opinie publică, manifestată prin indivizi, trăitoare atâta timp cât  este împărtăşită de aceştia. Cartea poate fi citită în cheia unui roman de idei şi atmosferă, fiinţarea ,,Clubului Husarilor’’ fiind în egală măsură o ,,Poiană a lui Iocan’’ (Marin Preda, „Moromeţii”) sau  un sadovenian „Han al Ancuţei”. Ancheta lui Traian Herseni cu privire la „Clubul Husarilor” arată mentalitatea drăguşeană ca replică la replicile cetăţeanului turmentat din comedia lui Caragiale şi ca aluzie la vremurile actuale,  „…noi trebuie să ştim cum merg lucrurile ca să ştim cu cine votăm, altfel ne vindem pe un pahar de rachiu, aşa-i mai bine?”.

Nu în ultimul rând paginile respiră nostalgia copilăriei. Dosarul nr. 3551 cuprinde si interviul luat de Traian Herseni despre jocurile de copii: locul de joacă (pe câmp, cu vitele la păscut, în grădină, pe stradă), cercurile de vârstă şi vecinătate, cercurile pentru colindat, toate întregind imaginea unei aşezări tradiţionale repuse în drepturile ei. Fotografiile care completează în mod fericit datele şi comentariile imortalizează o civilizaţie a lemnului, a culturii şi artei populare apropiate de natură, echilibrate, departe de stresul contemporan. Cadre fotografice în mişcare ne oferă primul film sociologic de la noi şi din lume, „Drăguş. Viaţa unui sat românesc’’ (1929).

Programul „Pe urmele lui Gusti” îşi propune, potrivit afirmaţiilor autoarei, relevarea, prin comparaţie, a transformărilor petrecute pe parcursul a 80 de ani de la prima campanie monografică.

Între timp, renaşterea studiilor de monografie sociologică sătească este confirmată la Drăguş de cartea  ,,Studii şi confesiuni despre Drăguşul contemporan’’,  de Codrina Şandru, conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Sociologie a Universităţii  ,,Transilvania’’  din Braşov. Despre importanţa acestei lucrări, profesorul universitar doctor Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române ,  preciza  în ,,Prefaţă’’:  ,,Cartea este deopotrivă complexă şi elegantă, îmbinând tehnica studiilor interdisciplinare de eminentă tradiţie gustiană cu tehnica retro, sugerând o nevoie teribilă, fondatoare, de întoarcere la origini chiar şi pentru intelectualul cel mai sofisticat, dacă vrea să nu se piardă în pâcla asfixiantă a plictisului şi disperării, cum ar spune Heidegger (plictisul ca o pâclă profundă…).  Cartea este una riguroasă şi deopotrivă lirică, întrunind calităţile uneia dintre cele mai frumoase şi mai riguroase cărţi de sociologie monografică rurală dintre cele care se vor fi scris la noi în ultimii şaizeci de ani.’’

     Codrina Şandru este şi coordonator al monografiei  ,,Drăguş. Imaginile unui  sat românesc’’ (autori, Codrina Şandru, Romulus Oprica, Vasile Pop,  o ,,micromonografie în imagini a satului în anii 2004-2005’’, în care textul ştiinţific (în limbile română, engleză şi italiană)   şi  documentaţia imagistică alcătuiesc o ,,lucrare de graniţă’’ care  ,,să trezească sau să întărească identitatea, conştiinţa, reflecţia   şi analiza critică’’ a drăguşenilor şi a tuturor celor interesaţi de resursele din viaţa satului românesc  menite a-l plasa pe ,,orbita dezvoltării’’ (Codrina  Şandru).

     Pe dimensiunea ,,Manifestări spirituale’’  poate fi menţionată şi cartea  ,,Drăguş, un sat românesc. Folclorul literar local, între tradiţie şi inovaţie’’, de Viorica Pop, (Editura ,,Romprint’’, Braşov, 2006), o confruntare a categoriilor folclorice cu realitatea de azi pentru a demonstra că adevăratul progres, modern în esenţa sa,  nu exclude tradiţia ca firesc al profilului spiritual într-o comunitate rurală.

     Memoria colectivă şi memoria genealogică din aceste cărţi cuprind experienţa construirii trăitoare a identităţii drăguşene ca orizont spiritual îndrumător pentru generaţia tânără.

     Dintr-o generaţie anterioară este autorul ,,Monografiei satului Drăguş’’,  Gheorghe Sofonea, drăguşean stabilit în Braşov ca profesor de fizică la renumitele colegii „Andrei Şaguna” şi „Dr. Ion Meşotă”. Convins că omul credincios iubeşte sărbătorile, profesorul octogenar face din strădanie o sărbătoare a spiritului, cum ar putea fi numită cartea sa, născută din respectul pentru echipa de monografişti a profesorului Dimitrie Gusti şi din dragostea pentru satul natal. Urmând metoda gustiaană a  cadrelor şi a manifestărilor, monografia de la  editura „Negru-Vodă” Făgăraş, impresionează prin documentarea riguroasă (lucrările monografiştilor interbelici, munca de teren, studii recente despre satul Drăguş, raportarea la monografii ale satelor din zonă) prin capacitatea de a îmbina atitudinea obiectivă şi precizia informaţiei cu experienţa trăiristă, care propagă în pagini o undă lirică pozitivă:  admiraţie pentru civilizaţia ţărănească, purtătoare de valori morale, şi sensibilitate a expresiei metaforice, evocator-nostalgice, specifice unei lumi rurale dureros uitate în vremea noastră.

Ocrotirea şi restituirea valorilor trecutului, dominante ale primei cărţi, sunt completate în celelalte cu o identitate pozitivă, aceea a drăguşenilor strămutaţi la oraş preluând matca stilistică a satului natal şi prefăcând-o în satul-idee.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors