Archive for the ‘Social’ Category

LA 22 DE ANI DE LA REVOLUŢIE

Comunismul de temut
A căzut demultişor,
Însă cum o fi făcut
De-a căzut peste popor?

POPOR LA APĂ

Văzând că starea ţării-i gravă
Mă-ntreb şi eu cu un suspin:
Băsescu-i comandant de navă
Sau comandant de submarin?

EFECTUL REVOLTELOR

Scumpa noastră Românie
Va putea, în premieră,
Din ţară portocalie
S-ajungă… bananieră.

DESZĂPEZIRE

Ca-n palmă este strada
La noi, pe Porumbescu,
C-am curăţat zăpada
Cu freza lui… Băsescu!

PROTESTE ŞI HAOS

Uite-aşa mă bate-un gând
Că românii noştri vor
Ca spărgând şi distrugând
Să rămânem făr-un chior.

DESPRE CULORI ŞI LIMBI

Mă doare ficatul… şi splina
Că toate sunt azi, alandala:
Chinezii vorbesc mandarina,
Românii vorbesc… portocala.

BĂSESCU, UNIFICATORUL

Este unul din stăpânii,
Care-aşa cum e, haihui,
I-a unit pe toţi românii…
Împotriva dumnealui!

(februarie 2012)

PDL cavalerul tristei figuri vs USL – o glumă proastă

Posted by Stefan Strajer On February - 7 - 2012

PDL cavalerul tristei figuri vs USL – o glumă proastă

 

Viorel Vintilă (California)

 

După mai bine de 20 de ani, o nouă tentativă de defulare şi descătuşare la nivel naţional, încearcă timid să iasă la rampă… o rampă, care din păcate, ar fi trebuit să fie folosită în 1990, când însă, marea şansă a fost ignorată… atunci, „nu ne vindeam ţara” şi îi vedeam pe Ion Raţiu şi Câmpeanu (contracandidaţii lui Iliescu la preşedinţie) ca pe un big „bau-bau”. Acest „bau-bau” venea bine abţiguit din străinătate şi  nu mâncase salam cu soia, şi intenţia sa de a ne „fura revoluţia”, şi de a-i învăţa pe români cu se se mănâncă democraţia, a fost tratată cu „sanchi” de românii ameţiţi de retorica patetică a liderului emanaţiei post-revoluţionare, Ion Iliescu.

Dacă ne uităm puţin în oglinda retrovizoare a timpului, observăm că, de peste 20 de ani, suntem la mâna unui singur partid, a unei hidre cu două capete, acest FSN emanat după vărsarea inutilă de sânge din ’89, care s-a divizat în PSD şi PD, după ce copilul de suflet al bunicuţei John, nea Petrică, şi-a luat bocceluţa în ’96 şi şi-a format al său PD.

Singura excepţie a fost în anul ’96, când s-a încercat o schimbare iniţiată de seniorul Coposu, cu al său PNŢCD, pe post de locomotivă a Convenţiei Democratice. Din păcate, seniorul a murit prea repede ca să poată schimba ceva într-o societate dominată de ex-comunişti şi ex-securişti. Convenţia şi a sa locomotivă, PNŢCD, au deraiat lamentabil şi societatea românească a intrat din nou pe mâinile bunicuţei, Papa John, care în 2000 s-a instalat din nou la cârma corabiei aflată în derivă din ’89.

Tot în acel an, 2000, Petrică a fost detronat de matelotul şef, Traienică, care a preluat PD-ul şi l-a unit cu PLD-ul lui nea Stolo şi au creat actualul PDL… un  PDL, fost PD, născut din pântecele FSN-ului, în anul 1996.

După 2004 începe hegemonia lui nea Băse. În anul 2004 l-a pus cu botul pe labe pe Năstase – patru case, alias Bombonel, după care l-a lăsat pe prostănac, nea Mirciulică Geonă, să se bucure pentru câteva ore de preşedinţie în anul 2008, preşedinţie care i-a fost suflată de sub nas imediat a doua zi, când rezultatele l-au validat din nou pe primul cârmaci al ţării, nea Băse.

Aşadar, practic, suntem conduşi de emanaţia de după ’89 de mai bine de 16 ani… singura excepţie, încercarea seniorului Coposu în ’96, fiind un eşec total, datorat în mare parte dispariţiei acestui titan.

Ce mă sperie cel mai mult este lipsa unei alternative viabile care să dea jos această hidră cu două capete, PSD-PDL, care domină eşichierul politic şi subjugă românii de mai bine de 16 ani.

Ce mai avem? Un PNL obosit, fără busolă, fără carismă şi cu moguli în spate, care se aliază cu capul cel mare al hidrei, PSD, dând naştere unui monstru pe numele său de botez, USL, un USL, sortit eşecului.

Mai încearcă să muşte din plăcintă, şi  DDD cu al său OTV, postul de televiziune pentru cei cu un IQ sub 100, pentru frustraţi şi imbecili care pun botul la savarină, neavând altceva ca desert.

În ultimele zile, acest cavaler al tristei figuri, PDLul, se vede pus la zid de către plebea românească care a îndurat prea mult, dar, din păcate, momentul este prea târziu şi alternativa politică USL –  această struţo-cămilă, un „bad joke”, care, la rândul ei, a călărit şi ea naţiunea românească – este o alternativă la fel de rea şi fără nicio credibilitate.

România, ţara tristei figuri, este groggy şi nu îşi mai poate reveni din pumnii încasaţi din partea acestei hidre PDL-USL, care a supt şi a călărit până la epuizare întrega naţiune românească.

România, din păcate, se află în ceasul al 13-lea şi o soluţie, nici măcar de avarie, nu mai există. Însă, românul de rând, cocoşat de sărăcie şi de durere, încearcă să se facă auzit şi să trimită un mesaj simplu, dar ferm: „Nimeni nu rămâne sus pe piedestal forever! Cu cât eşti mai sus, cu atât căderea va fi mai dureroasă!”

Soluţia? Mă tem, că momentan nu mai există… dar, cum speranţa –  fără speranţă nici chiar disperarea nu ar fi posibilă, iar omul nu ar dispera dacă nu ar spera (Giacomo Leopardi) – moare ultima, rămâne să sperăm în apariţia unui Prinţ care să  o sărute  pe Alba ca Zăpada (România) şi să o trezească din somul cel de moarte, o trezire la o viaţă decentă şi demnă.

Mihai Eminescu, marele nostru poet naţional spunea:

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire”

Nimic mai aproape de adevăr, faţă de situaţia din ziua de azi…

Eu aş încheia, tot cu un pasaj din Scrisoarea a III-a, de Mihai Eminescu, vis-a-vis de hidra bicefală, PDL – USL…
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

 

 

No, gata! No, hai!

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2012

No, gata! No, hai!

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

Ca prin miracol s-a deschis cerul şi odată cu nămeţii au căzut direct pe autostrăzile îngropate sub zăpezi, direct la lopată, miniştrii, premierul şi alte feţe politice, gata să-şi repare masca sifonată după 13 zile în care au stat pitiţi, comunicînd prin sms (celebră rămînînd de acum demiterea prin sms a celui care a îndrăznit să se joace cu ciumpalacii). Faimosul ministru de la externe, care nu de puţine ori a făcut ţara de rîs în tîrgul lumii, a fost trecut pe banca de rezerve, locul în teren fiind reciclat de un jucător cu experienţă, scos de la naftalină, senatorul cu viermii urbani urmînd să plece singur. Aşa ar fi demn. A nins apăsător peste mantia României, şuierul de vînt şi gerul năprasnic împrăştiind pe la case mulţimea tristă. Tăcerea dinaintea furtunii s-a aşternut în oraşele din ţară. Codul portocaliu, cel mai puternic salvator al Puterii (ce baftă chioară!), dar şi retragerea pentru moment a oamenilor, vor fi speculate la maximum de guvernanţi. Nu înseamnă că protestatarii au primit bine mesajul fără miez al preşedintelui. Nici să nu-i treacă prin cap că a reuşit să detensioneze situaţia. Numărul mic al manifestanţilor e cauzat de grade cu minus din termometre. Doar guvernul acesta, care trebuia să plece demult şi să stingă lumina, se face vinovat de situaţia explozivă din ţară.

 

Sigur, după ridicarea avertismentului de vreme rea, de undeva, se va auzi de peste veac, glasul lui Avram Iancu: „No, gata! No, hai” să spulberăm corupţia, minciuna, opulenţa şi ignoranţa în care se scaldă netulburaţi aleşii neamului! S-au distrat suficient cu poporul, luîndu-i cu „cut & paste” de colo şi aruncîndu-i dincolo, ca pe nişte deşeuri toxice. Cuvîntul de ordine care va reînvia pe buzele românilor va fi: „demisia”. Micile bucăţi ademenitoare, aruncate mulţimii, adică readucerea ministrului secretar de stat la sănătate, anularea taxei auto pentru un an şi demiterea unui ministru ciumpalac, nu aduc hrană şi nici traiul decent al poporului. Românii nu vor decît demisia guvernaţilor care s-au rotit la putere, îmbogăţindu-se prin furt şi prin exploatare. Să plece! Au cu ce. Au elicoptere, maşini şi ambarcaţiuni de lux, hoteluri şi hambare, au provizii pentru şapte generaţii, iar românul muncitor, cu salariu de mizerie abia dacă îşi poate cumpăra abonament la transportul în comun. Românii se vor întoarce mai uniţi şi mai mulţi în stradă, se vor întoarce la porţile TVR. Instituţia trebuie să dea socoteală pentru că a manipulat fără jenă opinia publică, a făcut scamatorii teribile cu informaţia manifestaţilor, care din toată sărăcia plătesc obligaţi o taxă ilegală televiziunii. Vremurile sînt în clocot, însă aniversarea celor 153 de ani de la Unirea celor două principate i-a găsit pe români în stradă, scandînd lozinci împotriva guvernului, iar pe politicieni învrăjbiţi şi dezbinaţi, cuvîntînd fricos de la tribuna Parlamentului. Chiar dacă au fost pregătite pentru popor mii de porţii de fasole cu cîrnaţi, oficialităţile n-au scăpat de huiduieli, iar hora frăţiei a fost exclusiv a românilor. De 20 de ani, la guvernarea, s-au perindat corupţii şi hoţii. Dovadă? Mizeria în care trăim, nevoiţi să suportăm aroganţa îmbogăţiţilor prin jaf, obrăznicia şi violenţa clanurilor. Cînd vor trăi românii mai bine? Nu ştim, pentru că de anul acesta prioritară nu va fi condiţia de viaţă a românului, ci fi plata datoriei către Fond.

 

Oare cînd va avea parte România de un lider patriot, educat, cult, corect şi cu simţul răspunderii, pentru care binele poporului să fie mai presus decît binele personal şi cel al clasei politice? Atunci cînd principalele braţe ale caracatiţei mafiote vor fi stîrpite. Cînd ţara nu va mai fi raiul clanurilor de interlopi, protejaţi de justiţia încălţată cu papuci politici. Cînd sectorul economic privat nu va mai fi o modalitate de a sifona bani din bugetele publice, cînd vor dispărea crima organizată şi grupările mafiote indestructibile, cu afaceri ilegitime, vegheate de cei care trebuie să asigure respectarea legii. Cînd în spatele unor firme folosite drept paravan pentru activităţi ilegale (pentru a spăla bani şi pentru ca liderii mafioţi să treacă drept antreprenori de succes) nu se vor mai ascunde reţele specializate acoperite de justiţie. Cînd România va redeveni grînarul Europei, nu al milionarilor de carton. Cînd guvernaţii lacomi nu vor mai fi conectaţi la robinetul statului, cînd puterea nu va mai fi o turmă de rozătoare ruptă de realitatea poporului, cînd legile nu vor mai fi încălcate şi schimbate în hora corupţiei, cînd la curtea Europei nu se vor mai foì piţipoance, oieri şi agramaţi, cînd România nu va mai fi condusă de piraţi, chelneri, tîmplari, hoţi, cînd prostituatele nu vor mai fi obiect de ştiri mondene, cînd va dispărea orice urmă a clasei politice post-decembriste. Cînd vor dispărea traficul de droguri, evaziunea fiscală, prostituţia, proxenetismul, traficul de persoane (cu un caracter secret şi bine organizat). Cînd liderii de sindicate nu vor mai fi controlaţi prin forţa banilor, cînd grupurile politico-economice de inspiraţie ocultă nu vor mai controla statul român, cînd organismele financiare internaţionale nu vor mai fi lăsate să jupoaie naţiunea de resurse.

România este sufocată de regimul politic. Politica ţine loc de mic dejun, prînz şi cină. Nu s-a ridicat un pai în privinţa creşterii nivelului de trai al românilor după 1989. Totul pentru politic. Din tractoare s-au făcut tunuri, din spitale se fac aziluri de bătrîni. Pentru că România are o puzderie de partide care storc bani, unul dintre ele ar fiind cel mult o organizaţie a minorităţilor, nu partid (perpetuu de guvernare). România are o droaie de miriapozi care se urcă în mercedesurile plătite de stat şi coboară foarte rar în mulţimea înfometată şi sărăcită. Ceea ce vor politicienii, aceşti susţinători ai Centrului Suprem de manipulare, n-are nicio legătură cu idealurile românilor. Poporul s-a săturat să fie guvernat de imorali. A fi guvernat de o asemenea clasă politică înseamnă a fi obligat, taxat, mînat, jupuit, sărăcit, supus privaţiunilor, măsurat, pus la socoteală,confiscat, notat la fiecare bănuţ, numărat, avertizat, ştampilat, manipulat, dirijat, urmărit, inspectat la fiecare mişcare, spionat, îndoctrinat, controlat, verificat, cenzurat, pedepsit, prostit, persiflat, minţit, comandat de creaturi care nu au nici dreptul, nici virtutea.

 

Sub pretextul folosului public şi în numele sacrificiului pentru ţară, eşti pus să contribui cu tot ce ai, eşti jecmănit, exploatat, monopolizat, extorcat, tras pe sfoară, jefuit de bănci, apoi, la cea mai mică rezistenţă, la primul cuvînt de împotrivire, eşti reprimat, amendat, umilit, hărţuit, vînat, supus abuzurilor, bătut, dezarmat, legat, sugrumat, închis, judecat, condamnat, denigrat, sacrificat, vîndut, trădat, batjocorit, ridiculizat, dezonorat. Aceasta este guvernarea şi justiţia ei, aceasta este moralitatea capitalistă, parafrazîndu-l pe Pierre-Joseph Proudhon. Singura soluţie pentru eradicarea cancerului social este exercitarea presiunilor asupra politicienilor care nu mai reprezintă ţara. Poporul se chinuie la modul subuman şi continuu de 22 de ani pentru bucata de pîine pe care o pune pe masă de pe o zi pe alta, în timp ce pletora bogătaşilor hoţi şi inculţi trăieşte în huzur. E tragic cînd românii spun că atît ei cît şi copiii lor nu au un loc de muncă, iar politicienii pînă la al şaselea neam n-au şi nici nu vor avea nevoie de un loc de muncă, averile agonisite fiindu-le căpătuială pe viaţă şi moştenire copiilor lor, care au învăţat de mici că a munci este treaba mulţimii. Avarilor!, bogăţia voastră o va roade molia şi o va fura hoţul. Ei trebuie doar să mintă, să fure prin rotaţie, de la adăpostul unor funcţii de stat pe care le ocupă.

 

Această suprasaturaţie va schimba istoria noastră? Nu se ştie, dar sigur va creşte în lunile şi anii următori şi la noi şi pe glob şi va pune sub semnul întrebării întreaga clasa politică, statele sociale, Uniunea Europeană şi noua ordine mondială (a se citi noua sclavie mondială).

 

Ridendo castigat mores

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2012

Ridendo castigat mores (Râzând îndrepţi moravuri)

Cateva consideratii pe marginea recent aparutei antologii de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012″

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Corectarea năravurilor rele este ceea ce şi-au propus comedianţii din toate timpurile, autorii satirici, epigramiştii. Romanii erau atât de încredinţaţi de efectul benefic al satirei încât şi-au revendicat-o în întregime, Quintilian în Tratatul său de retorică afirmând cu mândrie:  “Satura quidem tota nostra est”. Epigrama şi catrenul satiric ochesc la ţintă cu o remarcabilă economie de mijloace în cadrul cărora calamburul, jocul de cuvinte, asociaţia frapantă de sensuri şi cuvinte ne uimesc şi ne încântă, căci farmecul epigramei stă în poanta ei. Non multa, sed multum este proverbul latin care se potriveşte epigramei. Să comunici mult înţeles cu un minim de consum verbal. În mod semnificativ, Nicolae Bunduri, unul dintre autorii antologaţi şi-a intitulat volumul publicat în anul 2000, Non multa… Nimic mai străin epigramistului decât izolarea în “turnul de fildeş”. El, autorul de epigrame este mereu în agora atent la freamătul vieţii sub multiplele ei nuanţe, gata oricând să observe un sens inedit al relaţiilor sociale, politice, general umane.

Din fericire un epigramist în plină maturitate a talentului său, Sorin Olariu se afla intre noi la Michigan, continuând să privească atent realităţile din România, interesat nu doar de promovarea propriei creaţii, ci şi a confraţilor de gen din ţara mumă. Aşa se face că a întocmit şi publicat în colaborare cu alţi iubitori ai genului o antologie de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012. Aşa cum notează prefaţatorul volumului, George Corbu, datorită internetului şi a noilor facilităţi de comunicare grupul de autori reprezentaţi de volumul în discuţie s-au constituit într-un „cenaclu virtual”, pentru care nu mai există bariere geografice. Născuţi între 1929 (Constantin Iuraşcu Tataia) şi 1970 (Vali Slavu) autorii din antologie trăiesc majoritatea în România. Doar trei dintre ei: Valeriu Cercel, Constantin Colonescu şi Sorin Olariu s-au strămutat pe continentul Nord American.

Tranziţia românească oferă material suculent pentru muza satirică, aşa că doar urmărind acest volum poţi reconstitui chinurile românului aflat „sub vremi”. Bietul de el a sperat atât de mult de la schimbarea de regim şi s-a ales deocamdată cu atât de puţin. În primul rând, s-a bucurat românul de schimbarea orientării de la Est la Vest. Sătul de „lumina care vine de la Răsărit”, românului i-a tresarit inima de bucurie la gândul apropierii din nou de Europa Occidentală. Emoţia e prinsă de Sorin Olariu în Orientare: „Românul nostru, plin de zel,/Întoarce faţa spre Apus:/Mai bine varză de Bruxeles/Decât salată a la Russe” (p. 11). În aceeaşi termeni gastronomici Ion Petru Garda circumscrie frustrarea românilor păgubiţi ca mai întotdeauna: „Puteam să fim acum pe val,/Să fim o naţie distinsă,/Dar ne-am întins la caşcaval/Şi-am cam rămas cu mâna-ntinsă.” (Rezultatul „consumismului” la noi, p. 67). Cuvinte mari s-au spus, dar faptele probează mai degrabă stagnarea în mizerie decât mobilitatea, schimbarea, reforma, aşa cum notează Sorin Olariu cu amărăciune în Nor vulcanic: „Peste scumpa Românie/Vine norul, trece norul,/Noi rămânem pe vecie cu piticul şi cu chiorul.” (p. 10). Acelaşi pesimism al stagnării în spaţiul românesc după integrare îl împărtăşeşte şi Daniel Florin Abel în sugestiva epigramă Drumuri Europene: „Europene azi sunt toate,/Fiind actori ai marii scene;/Sunt gropile mai relevate/Şi facem doar euro …pene.” (p.155). Răbdării şi scepticismului de două mii de ani i se substituie disperarea. Nu numai că nu se mai aşteaptă salvarea de la integrarea europeană, dar tot mai frecventă e teama de scufundare în mai rău. Această stare de spirit o circumscrie caustic Petru Ioan Garda în epigrama Salvare: „De-acuma nu mai e surpriză:/Pe baza unui legământ,? Ne scoate FMI din criză/Ca să ne bage în pământ.” (p. 62). Epigramele acesteui volum sunt un seismograf foarte fin al sentimentelor populare, un comentariu cu mujloace literare veridic şi sincer al situaţiei ţării, un antidot la minciuna politicienilor. Acelaşi autor nu se sfieşte să atingă cu pana-i satirică pe parlamentarii Uniunii Europene, care mai mult „dansează” decât lucrează. Deci zice Petru Ioan Garda: „Parlamentarii Uniunii,/Nu-s nici mai harnici, nici mai culţi,/Ba sunt cu mult mai leneşi unii,/Dar dorm pe bani ceva mai mulţi.” (p. 62). Dacă majoritatea catrenelor privind relaţia noastră cu Europa sunt dominate de tristeţe şi frustrare, ne bucurăm să descoperim o geană de lumină la Laurenţiu Ghiţă care în Democraţie sterilă? ne aminteşte că în ciuda nemulţumirilor justificate ale populaţiei câştigurile democraţiei pentru spiritul uman sunt incontestabile: „Le zic la cei ce plâng în patru zâri/Cum c-am avea prea multă libertate:/Mai bine europarlamentari/Decât sovieto-unanimitate”. (p. 75). Epigramistul chiar a pus punctul pe i aş zice. „Sovieto-unanimitatea”, limbajul de lemn al dictaturii, teroarea comunistă iată realităţi crunte pe care nu trebuie să le uităm, ca să apreciem lucid unde ne aflăm şi ce am dobândit.

            Nu de la Europa trebuie noi să aşteptăm salvarea par a spune toţi autorii din acest volum, ci de la buna noastră chibzuinţă şi sudoarea frunţii. Aici intră în joc însă nişte tare naţionale pe care ascuţimea privirii epigramiştilor nu le scapă din orizontul lor de percepţie. Înainte de toate este complacerea în inactivitate a multora care aşteaptă posmegii cei muieţi. Aluzia la fabula cu greierele şi furnica îi sugerează lui Sorin Olariu în Epi-fabula Mioritică un joc de cuvinte foarte reuşit pe această temă: „Ţara noastră de-o cutreieri,/Nu-i nici mare, nu-i nici mică,/Dar conţine-atâţia greieri/Că de-a dreptul te furnică.” (p. 10). În consens, Vali Slavu citează ironic versul unui cântec suprasolicitat spre a vesteji pasivitatea condamnabilă la unii concetăţeni: „Doamne, ocroteşte-i pe români,/S-ajungă-n ţara lor stăpâni,/În belşug şi pace să trăiască,/Şi eventual să nu muncească.” (Rugăciune pentru poporul meu, p. 21). La această atitudine deloc sănătoasă faţă de muncă se mai adaugă pe ici pe colo spiritul de învârteală şi lipsa de onestitate. Plină de haz de necaz este epigrama Specific naţional de Vali Slavu care porneşte de la etnografie ca să plonjeze în moralitate: „Întâlneşti în lumea mare,/Dansuri care mai de care,/Iar la naţia română…/Învârtita pe sub mână.” (p. 27). Pe Valeriu Cercel o formă verbală îl ajută să stigmatizeze apetitul pentru hoţie: „Fără nici o tevatură/Eu v-o spun cu mult respect:/Chiar şi când românii „fură”/Este simplu şi perfect” (Concluzie gramaticală, p. 129). Ion M. Ruse jonglând cu sensurile diferite ale unei expresii idiomatice critică un nărav înrudit, cel al înşelăciunii: „Pe mulţi români îi trage sfoara,/Să-şi părăsească-n grabă ţara/Iar mulţi turişti veniţi de-afară,/Sunt traşi aici, la noi, pe sfoară.” (Paradox, p. 120). Această epigramă nu este deloc o bună reclamă pentru turismul românesc. Am simţit din această epigramă şi dezaprobarea autorului faţă de graba înstrăinării de ţară şi aici mulţi ne-am putea simţi cu musca pe căciulă. Dar, parcă răspunzându-i fără să o fi intenţionat, Valeriu Cercel, care, aşa cum am spus, trăieşte în Hamilton, Canada surprinde cauza emigrării românilor: „Spre un trai civilizat,/Şi o viaţă mai uşoară,/Drumu-i greu şi-ntortocheat/…Până când ieşim din ţară.” (De facto, p. 130). Opreliştile birocratice şi corupţia sunt atât de înrădăcinate la români încât individul oricât de energic şi de bună credinţă ar fi oboseşte şi caută zări mai favorabile împlinirii sale. Deloc măgulitoare este Constatarea lui Constantin Iuraşcu Tataia cum că „În spaţiul nostru mioritic/Prostia-i factor de progres.” (p. 116). Şi aceasta merge mână în mână cu credulitatea alegătorilor de care se miră cu subînţeles Laurenţiu Ghiţă în epigrama Politicieni şi popor: „Constat cu mintea uluită,/Ce om întreg n-ar vrea să vadă:/Nu pot ei, frate, să promită/Cât vrea acest popor să creadă” (p. 75).

Un capitol suculent al antologiei este dedicat clasei politice din România, mizeriei economice, suferinţei oamenilor în lupta aprigă pentru supravieţuire. Constantin Iuraşcu Tataia merge la esenţă atunci când încearcă să priceapă procesul politic petrecut în România, observând continuitatea comunistă sub alte măşti: „Un paradox uluitor/Şi foarte greu de priceput,/E că mizăm pe-un viitor/Croit de foştii din trecut!” (Nici viitorul nu mai e cum a fost, p. 114). Pe cât de adevărat pe atât de dureros este acest paradox. Când comuniştii au fost impuşi de baionetele sovietice în România ei au eradicat fosta clasă politică, întemniţând-o. A căzut regimul comunist în România, dar activiştii de partid au căzut şi ei în picioare ca pisica. Nici tu tortură, nici tu închisoare. Curat murdar, cum ar zice Pristanda. Tristeţea este că românii au aşteptat înnoirea vremurilor şi au sperat că după căderea comunismului să se înnoade cumva firul cu tradiţia timpurilor mai normale, despre care ne-au vorbit părinţii noştri. În realitate s-a jucat o adevărată farsă umilitoare de către Occident pentru ţările abandonate la Ialta. Fabricile României au fost vândute fără discriminare la fiare vechi, iar agricultura a fost pusă pe butuci, dându-se acces unor neica nimeni, vântură lume să cumpere pământul mănos al Băraganului. Mă întreb de ce a fost închis „Tractorul” la Braşov când era nevoie să fabrice tractoare pentru cultivarea terenului arabil acum lăsat în paragină? Măsurile impuse României de către Occident ni s-a spus că vor conduce la crearea înfloritoarei economii de piaţăa. Dar conceptul economiei de piaţă se traduce pentru România în aceea că a devenit piaţă de desfacere a surplusului de producţie occidental şi nimic mai mult. Înşelat şi minţit de atâtea ori şi din atâtea direcţii, românul s-a trezit din lumea terorii roşii în cea a junglei capitalului. Petru Ioan Garda prinde sarcastic disperarea omului într-o lume alienată în Evoluţie (După Revoluţie) (p. 60): „România azi renaşte/Ca un fel de „mondo cane”:/Amărâţii pupă moaşte,/Iar avuţii ling ciolane.” Este o caracterizare concisă, magistrală a amestecului de neputinţă din partea omului de rând şi criminalitate din partea celor cocoţaţi la putere. Acest epigramist taie în carne vie când vine vorba de ticăloşia clasei politice. Ascultaţi-l: „La noi în România din păcate/Constaţi din cercetări oricum o-ntorci,/Că nu toţi porcii au imunitate/Dar … mulţi din cei ce au sunt nişte porci.” (Gripa porcină – În România, p. 63).

Minciunile electorale s-au dezumflat demult, lăsând locul unei stări de lehamite. Speranţa s-a erodat, după cum ne mărturiseşte Vali Slavu: „Privind spre viitor, m-aş teme/Ce simt acum nici nu mai ştiu,/Să mă-ntristez  e prea devreme,/Iar să mă bucur … prea târziu.” (Incertitudine, p. 20). Minciuna stă la masă cu toţi politicienii, aşa că dezabuzarea devine o stare firească a alegătorului român: „În campanie ne minte/C-o beţie de cuvinte;/După vot e deci normală/O cumplită mahmureală.” (Dan Norea, Deşteptare, p. 138). Sfântul Caragiale este etern la noi. Absurditatea lui „să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic”, ceea ce se traduce prin: în loc să facem treabă hai să ne aflăm în treabă. Senzaţia de stagnare în rău care durează de douăzeci de ani, venind după zilele pline de nădejde ale lui decembrie 1989 pustieşte sufletul oamenilor: „De douăzeci de ani e-acelaşi bal,/Cu-aceiaşi oameni, în aceleaşi găşti,/Ce urmăresc acelaşi ideal/Şi în acelai chip, dar … cu-alte măşti…” (Ştefan Cornel Rodean, Politica la noi, p.85). Oamenii se simt jucaţi de o clică de pehlivani, observă Ştefan Cornel Rodean în epigrama Ca la jocul de cărţi (p.80):  „O mână de conducători,/Ce au în mâini a ţării soartă,/Sunt mână-n mână-adeseori,/Iar noi suntem doar … mână moartă…”. Ridicolul candidatului pus pe îmbogăţire nu pe ispravă este prins de Chitul Grigore: „Ajunşi în pragul unei crize,/Când se-adresează către ţară,/Fac una, două vocalize/Şi-apoi dau drumul la… gargară!” (Politicienii înaintea campaniei electorale, p.93). Divorţul dintre cei ce conduc şi cei conduşi este total. Scopul celor dintâi este să dea majorităţii atât cât să nu moară de foame: „Guvernanţi de ieri, de mâine,/Au o grijă permanent,/Să ne dea un pic de pâine./Circ avem. În Parlament.” (Laurenţiu Ghiţă, Circul, p.77)

            Cârmaciul suprem, Băsescu este trecut frecvent prin furcile caudine ale epigramiştilor din această antologie. Reforma mult trâmbiţată de el a devenit o iluzie, în schimb afacerea flotei a fost o realitate foarte lucrativă pentru ilustrul personaj: „N-o aflăm sub piatră lată,/Ne-am convins, pustie-i grota;/Cred că e înmormântată/Unde-i îngropată flota.” (Ion Diviza, Epitaful Reformei lui Băsescu, p. 57). La aceeaşi afacere necurată face aluzie şi Laurenţiu Ghiţă în epigrama Preşedintelui Băsescu: „Deşi din lege nu se-abate-o iotă,/Şi mânuieşte foarte bine săbiile,/Când adversarii-i amintesc de flotă,/Îl vezi că i s-au înecat corăbiile.” (p. 74). Nici un posibil inuendo cu Elena Udrea nu este trecut cu vederea: „Tot apare pe ecran/O pereche curioasă:/Dânsul este vaporean/Dânsa este vaporoasă.” (Laurenţiu Ghiţă, Băse şi Nuţi Udrea, p. 75).

Cât despre cum arată concret tranziţia la nesfârşit pentru români, despre asta aflăm din numeroase epigrame şi catrene scrise cu năduf. Frigul n-a dispărut din casele românilor: „S-a aşternut din plin zăpada/Şi frigul intră pân’la oase/Că iarna s-a ivit pe stradă…/Pesemne c-a scăpat din case”. (Nicolae Bunduri, Iarna pe uliţă, p. 46). Din nefericire suntem puşi să alegem între două rele de parcă asta ne-ar fi mereu soarta, aşa că pentru Laurenţiu Ghiţă frigul pare acceptabil în comparaţie cu frica trăită sub dictatură. Iată această tristă alternativă: „Zăcând prin case, strânşi covrig/Ne consolăm: „La o adică,/Mai bine tremurăm de frig/Decât să tremurăm de frică.” (În plină criză a gazelor, p. 72). Salariile sunt aproape invizibile ni se sugerează în pastişa după Eminescu La leafa care-a răsărit … de Laurenţiu Ghiţă: „În ziua de chenzină/Când tensiunea suie/Salariul e-o lumină,/Azi o vedem şi nu e!” (p. 78). Sunt însă în România şi salarii „nesimţite”, nesimţit de mari. Epigramistul pune punctul pe i: „Desigur, s-ar fi cuvenit/Să facem o rectificare,/Că nu salariu-i nesimţit,/Ci nesimţit e cine-l are.” (Sorin Olariu, Salarii nesimţite, p. 17). Ce bine s-ar potrivi această înfierare şi celor care şi-au dat bonusuri foarte „nesimţite” pe Wall Street. Uneori, când are loc fericitul eveniment de ridicare a salariului, acesta nu vine singur, aşa cum se confesează cu amăraciune Ştefan Cornel Rodean în Surprinzător mi s-a mărit salariul: „Dar mult mai mare-a fost mirarea/Când şeful mi-a cerut îndată,/Să-i dau o „taxă pe valoarea …adaugată”. (p.87). Salariile invizibile merg mână în mână cu explozia preţurilor. Cu un ritm ce aminteşte de Topârceanu, Nicolae Bunduri surprinde într-o asociaţie ingenioasă drama preţurilor în creştere în perimetrul unui supermarket: „S-a făcut pe loc arşice/Supermarketul semeţ/Iar un pompier îmi zice/C-ar fi explodat un preţ.” (Cauza unui incendiu, p. 40). Constantin Iuraşcu Tataia se serveşte de un citat din Testamentul arghezian ca să ţintuiască politica fiscală nemiloasă: „Mergând pe-a lui Arghezi măiestrie/(Cel ce-a transpus sordidu-n poezie)/Din bube, mucigaiuri şi noroi,/Guvernul nostru iscă biruri noi.” (Noi taxe şi impozite, p.112). În primul eşalon de victime se situează pensionarii a căror soartă este deplânsă într-un catren sfâşietor de trist: „Şi ei vor să protesteze/Pentru viaţa lor săracă,/Ar scrâşni şi din proteze,/Dar n-au bani să şi le facă”. (Constantin Iuraşcu Tataia, Protest pensionari, p. 115). Soluţia la foamea care bântuie prin spitale ar fi după Tataia tratamentul prin hipnoză „să li se pară c-au mâncat.” (Criza şi hrana prin spitale, p. 114). Haz de necaz face Chitul Grigore de indiferenţa şi pauperizarea extremă din spitale: „Când a făcut infarct bunicul/Şi la Urgenţă am sunat,/Ei au trimis, pragmatici, dricul/Fiindcă Salvarea s-a stricat.” (Austeritate, p. 93). Petru Ioan Garda ne împărtăşeşte o altă experienţă legată de funcţionarea sistemului de sănătate: „L-am dus – era riscant s-amân-/La doctor pe bunicul,/Dar l-a respins, că-i prea bătrân,/A reţinut doar plicul.” (Nu prea sunt locuri prin spitale, p. 68). Hilară este neliniştea lui badea Ilie care a ajuns şi el la spital şi nu ştie cum să dea ploconul doctorului: „E-n spital badea Ilie/Şi-i cam supărat pe viaţă,/Că la doctor el nu ştie/Cum să vâre-n plic o raţă.” (Laurenţiu Ghiţă, Dilema, p. 70). Corupţia din justiţie, învăţământ, relaţiile de muncă în companii sunt de asemenea obiectul săgeţilor satirice ale autorilor din volum.

            Un umor benign este practicat în explorarea slăbiciunilor general umane, a laturii rizibile a pasiunilor şi a tot ce am putea numi un bâlci al deşertăciunilor. Iată-l pe amorezul care a luat foc şi a intrat în încurcătură: „Voi vinde tot ce am prin casă,/Cu scopul de a face bani,/Cam am probleme cu-o mucoasa:/Brunetă, optsprezece ani.” (Sorin Olariu, Boală grea, p. 17). Îmbrăcămintea din ce în ce mai sumară a tinerelor dă bătaie de cap sexului opus: „Când mă uit în preajma mea,/O idee nu-mi dă pace:/Unii n-au ce îmbrăca…/Ele n-au ce să dezbrace!” (Nicolae Bunduri, Fetele de pe bulevard, p. 43). Alteori e luată în colimator frivolitatea feminină, comercializarea farmecelor: „Cu ardoarea tinereţii,/Fără mofturi şi obsesii,/Ea predă în şcoala vieţii/Cea mai veche din profesii.” (Ion Diviza, Profesoara, p. 55). Într-o lume alienată dragostea se vinde ca o marfă, iar cumpărătorii se aleg dintre bărbaţii în vârstă cu buzunarul plin: „S-a scăldat mereu în bani/Ca afacerist de marcă;/Azi, la şaptezeci de ani,/Vin fetiţele să-l stoarcă.” (Nicolae Bunduri, Un crai bătrân, p. 44). Intenţiile matrimoniale şi cele mai serioase se izbesc de calcule financiare care-l opăresc pe îndrăgostit: „Voiam să fie-a mea stăpână,/Dar când am mers la tatăl ei,/Mi-a spus; „nu-mi cere-a fetei mână,/Că nu-ţi dă mâna să mi-o iei!” (Petru Ioan Garda, Refuz, p. 63). Jugul căsniciei nu scapă nici el de zeflemeaua epigramiştilor şi de jocuri de cuvinte dintre cele mai savuroase. Următorul catren pare până la un punct o confesiune despre fericirea conjugală de lungă durată, dacă nu s-ar încheia cu o poantă dramatică: „Sunt sărman ca un păduche/Dar cu soaţa am trăit,/Patruzeci de ani, pe muche/… de cuţit.” (Nicolae Bunduri, Eu boemul, p. 48). Se mai întâmplă şi infidelităţi conjugale ca în epigrama Soţia fotbalistului de Ioan Toderaşcu: „Nevasta lui, prevăzătoare,/Nu duce-o viaţă plicticoasă;/Când joacă el în deplasare,/Ea are „meciuri” grele-acasă!…” (p.37). Sentimentele de dragoste se degradează în gesturi violente în viaţa unor cupluri: „Eu mâna-i sărutam – ea, calmă/Se alinta, eram doar noi -/Iar azi, cu-acelaşi dos de palmă…/Îmi dă sărutul înapoi.” (Nicolae Bunduri, Cu soţia ieri şi azi, p. 43). Variaţiunile pe tema soacrei indezirabile sunt numeroase. Unele au un umor negru. Astfel o telegramă despre moartea soacrei poate părea o veste binecuvântată: „M-au trecut subit fiorii…/”Mama soacră decedată”/Şi-au intrat colindătorii:/-O, ce veste minunată!” (Ioan Toderaşcu, Telegramă de Crăciun, p. 36).

Antologia De la agonie la ext(h)az depăşeşte în multe dintre piesele ei nivelul diletantismului, „al demonstraţiilor de banchete”, după o expresie călinesciană, orchestrând tonuri dintre cele mai diverse, de la satira muşcătoare la graţia de madrigal sau poza teatrală infatuată, făcând dovada unor talente a caror traiectorie merită urmărită.          

 Silvia Jinga

 

Sărbătoarea de Ignat în satul românesc

Posted by Stefan Strajer On December - 25 - 2011

Sărbătoarea de Ignat în satul românesc

 

Autor: dr. Ştefan Lucian MUREŞANU

 

Motto: Colo jos, colo mai jos / Oi linoi, linoi, lar Doamne / Ce turme de oi s-o scos / Pa Rătutu cel frumos! / – Da la turmă cine-şi umblă? / – Umblă-şi Lariu, păcurariu, / C-on topor încolţurat, / C-on fluier înverigat.

                                                                    (Păcurarul sătul de oi, vechi colind popular ardelenesc)

 

Cuvinte cheie: sătean, Ignat, sărbătoare, ritual, tradiţie, animal, deusian, sanctificat, sacrificiu

 

Keywords: villager, Ignat, celebration, ritual, tradition, animal sacrifice, glorified as a Saint, deusian

 

Summary: Converted to Christianity, the ancient inhabitants of the Earth, our ancestors  have linked the ritual slaughter of the pig with Christ’s birthday, Christmas day, who would later become the feast of life and light, possibly the reason why Jesus may have been prophesied by a star to the Magi. On  Ignat day, in the tradition of the Romanian people, for the preparation of Christmas food, sacrifice the  pig bred in their yard since February of the year after on wich, on  20 December, to find its end.

 

            Ziua de Crăciun are o semnificaţie importantă în viaţa săteanului creştin, cutume păstrate cu multă aplecare spre tot ceea ce tradiţia strămoşească a încondeiat în sufletul golit de lumesc a ţăranului, din largul cuprins a hotarului românesc, când zilele se coborau odată cu lăsatul secului şi până în ziua naşterii Mântuitorului, când evlavia scânteia în zilele acelea de curăţire a trupului şi a sufletului, preamărind îngăduinţa. Oamenii de atunci, de când casele satului erau luminate cu opaiţul iar lumina aceea aducea miracolul umbrelor şi teama de răzvrătire, jinduiau mai mult ca noi, cei de azi, după liniştea meditaţiei rugăciunii. Însăşi lumina aceea era sacra aprindere a lumânării slujite, a purificării interiorului şi a aşteptării în cuminţenie a vremii colindatului, ritual de mare concentrare realizat în noaptea de Crăciun: Astăzi s-a născut Hristos / Mesia chip luminos / Lăudaţi şi cântaţi / Şi vă bucuraţi! (“Astăzi s-a născut Hristos”, colind popular).

            În tradiţia populară românească iarna începea odată cu Sânmedru, acel fecior de o rară frumuseţe, crescător de animale şi stăpân al spiritelor morţilor. În ajunul sărbătorii de Sfântul Dumitru, la sate se aprindeau focuri mari, numite chiar focurile lui Samedru. Sătenii alegeau un brad verde, simbol al vieţii veşnice, care era jertfit nopţii pe care o  lumina cu lemnul lui, ales de cetele de copii însoţite de câţiva tineri cu câteva zile înainte de ritual. Copiii, consideraţi element pur al vieţii, vor fi fost şi atunci ca şi acum în obiceiul strămoşesc, cei care vor fi oficiat, pentru potolirea spiritelor nopţii, jertfa. Stejarul, în mentalitatea ţăranului român, ar fi putut sugera trupul veşnic viu al Mântuitorului, supus luptei cu lumea neagră şi înrăită a Satanei. Lumina focului însă era cea care îi proteja de un eventual rău al spiritelor. Pe înserat, deci nu la miezul nopţii, când se puteau dezlănţui spiritele, tot copiii erau cei care aprindeau şi focul, în prezenţa întregii suflări a satului, un ritual al unei lumii a jertfei. Dacă tinerii reuşeau să sară peste foc, însemna că următorul an le era ursită legarea prin cununie însă săritura copiilor însemna că vor fi sănătoşi. Focul era un semn al purificării şi a trecerii unei trepte de iniţiere, aceea a nearderii, care însemna putinţa pentru cel ce izbândea însă rău se credea pentru comunitate, cât şi pentru cel care se dovedea neputincios trecerii într-o altă stare de fapte. Cei mai în vârstă, în fapt cei iniţiaţi, luau din focul aproape stins câte un tăciune, pe care îl aruncau în livadă pentru ca aceasta să fie foarte roditoare în anul care urma să vină. În acel timp, femeile ofereau celor prezenţi la ceremonia de purificare şi atragere a spiritelor bune fructe de toamnă şi colaci.

            După acest important eveniment din viaţa satului, oamenii începeau, din timp, pregătirile pentru intrarea în marele post al Naşterii Fiului lui Dumnezeu, aşa cum s-ar fi pregătit să intre în propria lor casă curăţată de greutatea colbului verii şi a ploilor necontenite ale toamnei. Timpul trecea iar sufletele lor se simţeau, cu fiecare zi petrecută a postului, curăţate şi alinate de durerea grijilor de peste an. Toată această durere a fost preluată de cel care avea să se nască pentru binele lumii, iar ziua naşterii trebuia să însemne pentru săteanul pătruns cu adevărat de credinţă o curăţire vremelnică de nevoi a trupului şi sufletului lumit.

            Dezlegarea la peşte, din timpul postului premergător sărbătoririi naşterii lui Iisus, este tocmai ce datina doreşte să sugereze: ofranda. În timpul istoric al miracolelor credinţei, imagistic, delfinul simboliza peştele, pe care îl vom întâlni asociat cultului lui Apollo şi templului din Delfi. În mitologia greco-romană delfinul era cel ce conducea sufletele spre insulele fericite, găsindu-l gravat, ca animal sacru, pe mormintele şi în inscripţiile funerare. Dezlegarea îşi trăieşte în tainele postului însăşi semnificaţia de a elibera elementul voirii lui Dumnezeu faţă de om, la ceea ce se înclină a înfăptui pentru sănătatea creaţiei lui, hrănirea trupului. Dezlegarea este semnul iubirii de frumos şi a păstrării armoniei trupului cu forma de început a creaţiei omului, fără a se altera în nevolnicii culinare, libertatea aceasta de numai o zi, în anumite perioade ale marilor posturi conştientizează că omul este în puterea deusiană, o legătură energetică superioară ştiută numai de cei iniţiaţi.

            În creştinism, delfinul avea să insufle corabia lui Hristos, biserica ca navă protectoare de nevoi ce ducea lumea spre mântuire. Când trupul delfinului era străbătut de un trident, el sugera imaginea crucii ca element viu al apropierii sufletului omului de mântuire, faptul existenţial al delfinului găsindu-l şi în religia iudaică, amintind că în sinagoga tunisiană Hammam Lif se observă şi azi reprezentarea delfinului, care purta în gură o funie, ce dădea impresia că se va rupe, alături de un peşte, continuând, într-o imagine alăturată, cu reprezentarea a două raţe, ce simbolizau complexitatea geniului deusian în facerea vieţii şi… mâna lui Dumnezeu, care se înalţă peste tot ceea ce oamenii credeau că le poate stăpânii conştiinţa. Faptul că delfinul, ca animal oceanic, asemănător peştelui însă diferit în multe privinţe, apare şi în catacomba Torlonia, din Roma,   ducându-ne cu gândul la tălmăcirea şi înţelegerea importanţei fructului dorit al religiei de a încununa postul cu peştele plin cu solzi, ca pământul cu vegetaţie sau cu ochii aceia sticloşi şi palizi, care ar sugera slăbiciunea de a ne fi putut salva fără mântuire. De multe ori peştele, în reprezentările iudaice dar şi creştine, apare alături de obiecte în formă circulară, simbolizând pâinea. Alăturate însă cele două imagini le vom descoperi în peceţile neobabiloniene. Este de subliniat faptul că în iudaism, cei care cercetează slova Torei, sunt supranumiţi peşti pentru că însăşi această scriptură este sugestia apei din care rabinii se îndestulează şi se purifică continuu.

            La români, peştele constituie un produs alimentar, uşor digerabil, cu valenţe gastronomice şi cu un ritual de consum ce rivalizează cu însăşi existenţa acestui animal al apelor. Postul şi petrecerea cu peşte a mesei constituie hrana delicioasă şi pregătită cu multă evlavie, pentru că sărbătoarea naşterii Fiului constituie o dorinţă a uşurării trupului de tot greul adamic, de către creştinul ortodox. Iisus este venerat tocmai datorită limpezirii minţii credinciosului şi a liniştirii, totodată, a dorinţei de consum a cărnii, prin savurarea peştelui, pe care însuşi Mântuitorul l-a dăruit oamenilor, minunea de la Marea Tiberiadei din Noul Testament.

            Postul se apropie de sfârşit odată cu pregătirea sacrificiului unuia dintre animalele pe care însuşi Dumnezeu le-a interzis pentru consum oamenilor, pentru carnea lui necurată. În vremurile de demult, porcul se sacrifica după Crăciun pentru ca postul să-şi nevoiască adevărata dăruire a creştinului ortodox, faţă de naşterea celui mai luminat dintre oameni, Iisus Hristos. Consemnăm însă faptul că acest obicei necreştin, strămoşii noştri îl practicau încă cu mult înainte de naşterea Domnului şi că în religia vechilor daci constituia un simbol al divinităţii întunericului, care lua puterea de luminare a soarelui în cea mai scurtă zi a anului, respectiv solstiţiul de iarnă. Desfăşurând evenimentele trecutului îndepărtat al omenirii, cu toate ciclurile rituale, vom constata că ziua de Ignat este aceeaşi cu ziua zeităţii solare celebrate în antichitate, care moare pentru a renaşte peste câteva zile, drept pentru care se făceau sacrificiile animaliere. Această tradiţie nu va fi întâlnită în obiceiurile popoarelor mongoloide, ci numai în India şi în Europa doar la românii din spaţiul dacic şi a celor care odată formau teritoriul marelui neam trac. Tot acest ceremonial, de altfel sacru, este considerat ca veche sărbătoare a zeului hindus Shiva, sau Osiris la vechii egipteni, zeul soarelui, al luminii.

            Strămoşii daci sacrificau porcii, semn al dies irae, ca pe un animal ce putea hrăni soarele, cu tot ritualul luminos şi încins al sacrificării acestuia, venind în ajutorul soarelui pe care îl venerau crezând că îl hrănesc sporindu-i puterile. Miracolul se dobândea, pentru că în ziua următoare lumina se ivea mai devreme, ziua începea să se mărească, ca drept mulţumire a astrului ceresc, pentru tot ceremonialul de sacrificare a porcului, care, datorită prolificităţii ridicate (gestaţie scurtă, de numai trei luni, trei săptămâni şi trei zile şi numărul mare al purceilor născuţi), devine simbol al spicului de grâu. În antichitate, el a fost asociat cu divinităţile vegetaţiei: Demeter, Persefona, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos. Adoratorii zeului Attis şi, probabil, adoratorii zeului Adonis refuzau să mănânce carne de porc, întrucât acesta întruchipa zeul însuşi.

            Creştinaţi, vechii locuitori ai pământului nostru străbun, au legat ritualul sacrificării porcului de naşterea Domnului, ziua de Craciun, care avea să devină sărbătoarea vieţii şi a luminii, posibil fiind ca de aceea Iisus să fi fost vestit magilor de către o stea. La Ignat, în tradiţia poporului român, pentru prepararea mâncărurilor de Crăciun se sacrifica porcul, crescut în ograda gospodarului cam de prin luna februarie a anului în care urma ca, în ziua de 20 decembrie, să-şi găsească sfârşitul.Tradiţia strămoşească spune că în ziua de Ignat săteanul nu făcea altceva decât pregătirile de sacrificare a porcului iar din bătrâni se credea că omul care nu avea porc gras de Crăciun şi cuţit în vremea pepenilor nu aveau cum să cunoască fericirea, pentru că în ziua de Ignat, o datină de demult spune că trebuie să vezi sânge pentru a avea puterea trăiniciei casei. Întâlnim iar, în tradiţia strămoşească, ritualul jocului sângelui, care încă din antichitate semnifica eroismul, curajul învingătorului asupra învinsului ce se lăsa înjunghiat. Atât de puternic s-a înrădăcinat acest ritual strămoşesc al sacrificării porcului în ziua de Ignat încât, în unele zone ale ţării noastre manifestările triumfă cu acea imitare a grohăitului porcului. Un instrument muzical, numit surlă, confecţionat asemănător unei trompete cu şase găuri, de către tinerii Braşovului, umplea cu sunetul ei, identic ca al glasului porcului zarea, fermentând în toată reprezentarea preistorică a spiritului grâului. Sunetele acelui instrument însoţeau alaiurile grupurilor de tineri din Scheii Braşovului iar localnicii ieşeau în întâmpinarea junilor, făcând semnul crucii şi mulţumind lui Dumnezeu că le-a dat zile să mai audă o dată Sfânta Surlă. Surlaşul, personaj important in ceata junilor, mergea în fruntea alaiului imitând glasul zeului jerfit auzit şi astăzi de români la Ignatul Porcilor.     

            Când momentul tăierii porcului se înscria în evenimentul sacrificării acestuia pentru pregătirea mâncărurilor de Crăciun, toţi membrii familiei gospodarului, chiar dacă nu locuiau în aceeaşi casă cu săteanul, dar şi prietenii, se adunau, participând la ritualul producerii efectului gastronomic, contribuind laolaltă pentru a ajuta la desfăşurarea tradiţionalului obicei. Se mai spune că, atunci când tăiau porcul, oamenii aveau obligaţia să rostească cuvintele: Ignat, Ignat / Porc umflat, iar înainte de sacrificare să spună: Doamne ajută, să-l mâncăm sănătoşi. Erau formule adresate atât sfântului care patrona ziua de tăiere cât şi Creatorului, mai mult pentru iertarea uciderii voite a animalului. Nici după creştinare românii nu au renunţat la acest ritual al unei adevărate arte de preparare a cărnii de porc, unice, de altfel, în lume.

            Bătrânii au transmis credinţa că în noaptea din ajunul Ignatului, animalul ce urmează să fie sacrificat îşi visează cuţitul sau se visează la gât cu mărgele roşii. De asemenea, se spune că, înainte de tăiere, porcul amuţeşte ore în şir ca şi cum ar simţi că i se apropie sfârşitul, moment denumit în popor tăcerea porcului.

            Ritualul de tăiere cere ca în preajma porcului să nu fie oameni miloşi pentru că aceştia vor transmite animalului starea de teamă, fapt ce îl va face să moară foarte greu iar carnea lui să nu mai fie bună la gust. De asemenea, sacrificatorului nu îi este îngăduit să scrâşnească din dinţi în timpul tăierii, deoarece carnea va fierbe foarte greu.

            Cei mai în vârstă, din sat, spun că tradiţia cere ca soţiile gospodarilor, care sacrifică porcul sau un alt animal pentru consumul din zilele premergătoare Crăciunului, să înmoaie în sângele scurs din trupul lor un smoc, păr din coada porcului sau pene, dacă se sacrifică păsări, şi să îl pună la păstrare. Acest ritual  se supune unei credinţe prin care se crede că prin sacrificarea animalului, propus pentru consum, să nu fie stricată puterea de reproducere a  porcului din gospodărie, asigurându-se prin acest ritual că animalul tânăr, păstrat şi hrănit pentru anul viitor, să dea roade.

            O un alt obicei, consemnat de această dată în Ardeal, destăinuie că pe fruntea copiilor trebuie neapărat să se facă semnul crucii cu sângele animalului sacrificat la Ignat, pentru a fi plini de sănătate în anul care va urma să vină. Porcul este legat de mai multe ritualuri şi anume cel al Ignatului Porcilor, dar apare şi în folclorul şi in jocurile de copii, sub diferite denumiri: De-a Poarca, Purceaua sau în colinda Siva, probabil după numele marelui zeu indian, Shiva. Un vechi colind popular, purtând titlul Vasâlca[1], spune: Lerului Doamne, domn din cer / Ce mi-e-n cer şi pe pământ ? / Mi-e o dalbă mănăstire / Printre dalbe mănăstiri, / Mi-este jeţuri de argint / Peste jeţuri de argint, / Şade bunul / Dumnezeu / Cu Maica Precista; / Lângă Maica Precista, / Şade bătrânul Crăciun, / Cu busuiocu-n dreapta, / Cu cruciuliţa-n stânga / Şi-mi judecă pe Şiva: / – Şivo, leo / Vasilco, leo, / Ce-ai făcut şi ce-ai mâncat / De mi te-ai îngrăşat ? / – Sus la munte m-am suit, / Jir şi ghindă mi-am mâncat, / De aceea m-am îngrăşat. / Mai la vale m-am coborât, / Apă rece mi-am băut, / Grădinile le-am izbit, / Românii că m-au văzut, / Şi pe mine m-au luat,
Românii cu topoarele, / Ţiganii cu baroasele, / M-ajunseră, / Mă doborâră / Şi cu paie mă pârliră / Şi carnea că mi-o-mpărţiră: / Luară românii slănina, / Şi ţiganii căpăţâna. / Văzură că se înşală, / Frumuşel mă-mpodobiră / Cu parale, cu mărgele; / Cu frumoase panglicele; / Şi m-adus-n această casă / Şi mă puse pe-astă masă / Ca nouă să dăruiţi / Cu aur şi cu argint, / La anul şi la mulţi ani!
În lucrarea sa Folclorul românesc, (p. 388-390), eruditul folclorist, Ovidiu Bârlea, spunea despre versurile cântate ale Vasilcăi, nume uzitat în partea Munteniei: Un colindat straniu prin împrejurarea că nu mai este atestat în alte părţi şi fiindcă e practicat numai de ţigani (fierari, rudari, lăutari) în Muntenia şi Oltenia, apoi Dobrogea (jud. Constanţa). La Anul Nou (sau în Ajun), ceata colindă de la casă la casă, purtând pe o tavă o căpăţână de porc împodobită cu mărgele şi panglici. Prin Dobrogea şi pe alocuri prin Muntenia, căpăţâna de porc e înlocuită de o păpuşă împodobită cu cercei şi mărgele.

            Credem că toate aceste manifestări ale omului, ale gospodarului, care supunea morţii un animal pentru consum, în fapt pentru hrănirea trupului său şi a familiei sale, era un gest de teamă, de mijlocire a realităţii dorinţei de a avea şi a dispune de hrană şi de iertare în faţa lui Dumnezeu pentru că acel animal nu era jertfit Creatorului, pentru îmbunarea lui, ci era sacrificat pentru opulenţa omului.

            Tot în obiceiul sacrificării porcului intră şi cântărirea capului acestuia, pentru a se dovedi greutatea animalului, care reprezintă a zecea parte din trup. Coborând în negura de vremi, vom constata, din spusele bătrânilor, pentru noi documentele scrise, că acum două sute de ani, după ce porcul era sacrificat, se aşeza pe el cel mai tânăr fecior din familie, pentru că tradiţia spunea că numai aşa nu se altera carnea, tânărul nenuntit fiind considerat încă lipsit de păcatul adamic. În popor se mai păstrează datina de a arunca tămâie în focul în care urmează să fie pârlit animalul, iar pe capul acestuia să incizeze semnul crucii, pentru a goni spiritele malefice cuibărite în corp. Credem că acest obicei, încă păstrat în sacrificarea acestui animal nedorit de către Creator a fi produsul alimentar al hrănirii trupului, tocmai din cauza lipsei lui de curăţenie atât exterioară cât şi interioară, producea teama omului de a înmuia supărarea lui Dumnezeu, pentru că toţi care participau la sacrificare erau evlavioşi şi cunoşteau că Sfânta Scriptură interzice consumul cărnii animalului, care nu avea copita despicată în două. Încălcarea acestei legii o supuneau dorinţei de a avea hrană. De aceea, au apărut superstiţiile, care nu făceau altceva decât să producă interdicţii în a se consuma carnea de porc, cum s-au moştenit, de-a lungul vremii, zicerile: când porcul este negru, se adună sânge într-o farfurie sau strachină cu mei. După ce se usucă, femeia aprinde meiul şi afumă cu el copiii ca să-i scape de sperieturi. Şi pentru că porcul era un animal consemnat el a fost introdus şi în ritualul magic: untura de la porcul negru, de exemplu, se credea că este foarte bună la vrăji, emanaţia toxinelor din timpul sacrificiului, în interiorul grăsimii porcului, o făceau nocivă şi, de aceea, persoanele care se îndeletniceau cu astfel de practici, o foloseau.

            Cei care ajutau la tăiatul porcului erau omeniţi cu pomana porcului. Un gest al gospodarului, care sacrifica animalul, de a mulţumi  pe cei invitaţi, pentru toată osteneala de care dădeau dovadă la ajutorul pregătirii şi depozitării cărnii porcului, în cămările răcoroase, ca provizii pentru iarna grea ce urma să vină.

            Se mai spune în popor că femeile, care nu ţineau ziua de Ignat, erau pedepsite de o fiinţă lacomă şi rea, numită Inătoarea, în zona Teleormanului. Această reprezentare mitică a Panteonului românesc susţine existenţa unei femei, care pedepseşte gospodinele surprinse la tors, ţesut, cusut sau la o altă activitate, care nu intra în procesul de pregătire a sacrificiului porcului, în ziua de 20 decembrie. Hidoasa apariţie reprezenta femininul de la Ignat. Un semn al împotrivirii, dar şi al pedepsei divine pentru uciderea unui animal interzis în Scriptură pentru hrănirea trupului, considerat templul lui Dumnezeu, Inătoarea era o femeie carnivoră, lacomă şi foarte urâtă. Aceste trăsături se vor întâlni, pe cuprinsul teritoriului locuit de români şi la o altă reprezentare mitică românească, numită, de astă dată Marţolea, în regiunea Muscelului sau Joimăriţa, zeiţa morţii, ce îşi făcea apariţia în prejma rugului de incinerare sau de pârlire a porcului, în noaptea de Joimari.

            Femeia a reprezentat întotdeauna, în concepţiile multor religii de constituire a pedepsirii greşelilor, a păcatului, punctul instigator, pentru că ea era cea care conducea treburile casei, ordonatoarea, chibzuitoarea şi apărătoarea produsului păcatului adamic. Era cea care avea obligaţia să respecte strict legile naturii evanghelice, cea care putea curăţa pruncul prin naştere şi, de aceea, femeile care lucrau în ziua de Ignat erau torturate cu focul şi opărite cu apă clocotită, aşa cum zeiţa morţii procedează la Joimari, când spală de arsură pielea porcului. În poveştile care circulă în popor se spune că Inătoarea a încercat în timpurile străvechi să opărească o femeie, care voia să toarcă de Ignat însă femeia a scăpat de la acest supliciu datorită unui sfat bun primit de la o altă femeie evlavioasă, mai în vârstă, care îi era vecină.

            Sărbătorile, între alte funcţii, o au şi pe aceea de a ritma munca şi amintesc aici faptul, că în zilele de peste an, obiceiurile, diversificate, alăturate dorinţei omului, au înscris în calendar un timp al torsului, al ţesutului etc., despre care femeile de la ţară cunosc aceste lucruri.      

Ritualul sacrificării acestui animal s-a împământenit atât de puternic în obiceiurile românilor încât a devenit tradiţie, ce au sanctificat-o prin ceremonii domestice, ridicate la nivelul unui sacru ritual.

 

 

                                             14.11.2011



[1] Vercescu G. Elena, Datini şi colinde. Însemnătatea lor în viaţa românească, Bucureşti, 1940, p. 40, 41).

Vânt otrăvitor

Posted by Stefan Strajer On November - 26 - 2011

Vânt otrăvitor

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

Mă gîndesc cu groază la zăpadă. Frig, polei, gheaţă la mal, arestări de toamnă-iarnă ale şpăgarilor notorii. Bancul cu ruşii („Niet freedom! Eta carnaval!”) bagă spaima în oasele reţelarilor complici. Spaima şi atît. Un pîrîcios a aruncat o piatră în borşul hoţilor, reţeta era prea condimentată, iar deştepţii nu pot s-o scoată fără să se mînjească. Cauciucuri împărţite pe clase ca frigiderele, comerţ cu porci, străzi aglomerate. O lume de maşini, de oameni derutaţi, buimaci, dezorientaţi, sărăciţi de mantra austerităţii. Guvernul direcţionează pentru 2012 nu mai puţin de 360 de milioane de lei spre drumurile judeţene şi comunale, adică spre craterele hulpave ale dregătorilor şi pentru sacoşele cu făină, zahăr şi ulei la kil electoral. E departe timpul în care, pe autostrăzi suspendate, vor circula maşini propulsate de energii alternative. Tehnologiile sînt disponibile de cel puţin 15 ani, însă nimeni n-a putut investi în ele din cauza companiilor petroliere. Banii de la buget, investiţi „cu cap” nu se regăsesc pe drumurile patriei, nici în şantiere de construcţie, nici în şcoli, nici în spitale, nici în nivelul de trai. Multă vreme am crezut că e vorba despre incompetenţă. Îmi e din în ce mai clar, se lucrează conform planurilor elaborate de aceşti inventatori de „inteligenţă artificială”, care se identifică pînă la contopire cu parvenitismul, şpaga şi hoţia.

 

Iarna bate la uşă, adio plimbări lungi pe înserat. Mai o cafea la gura sobei, mai un porc resentimentar pîrlit la televizor. Cu tăişul la beregată, tot şantajist şi, la o adică, ne-am ars dacă afirmăm că i se trage de la piraţi, de la ciubucăreli cu haine de lux, cu ţigări şi cafea. De!, banii puşi deoparte de dinainte de ’89! Să fi trăit cu ceai şi cu lecturi din Platon sau, ca astăzi, cu metafore speculative? Dacă ar fi să se plaseze dilematic între lup şi şoricel, ce credeţi că ar alege poporul? Şi-şi nu mai merge. Deşi mă sperie gîndul că la noi merge şi aşa. Soluţia ar fi să-i dezvăţăm pe toţi de lăcomie. Am dat şi acatiste pe tema aceasta.

 

Uniunea ne stinge ţigările şi obligă la cele anti-incendiu, pentru că unor entităţi cu avînt revoluţionar le-a picat greu la stomac coliva loviturii de stat din 1989, au arsuri mari şi, rînd pe rînd, încep să se căiască prin presă: „mi-e jenă să văd imaginile de la revoluţie”. Care revoluţie? Cum să nu-ţi fie jenă, bade Ioane de pe scenă, dacă în înregistrările video ale românilor amatori, matele, în calitate de actor, dădeai ordin să se execute foc asupra Bibliotecii Naţionale. Vizionînd filmul fatidicului decembrie, mă mir şi eu de ce gloanţele şuierau şi secerau numai în mulţime. Nicio pocnitură în balcon, nici măcar o fereastră spartă. Straşnică regie!, bine şcoliţi actorii care, mai apoi, au dat certificate de vajnici revoluţionari pe bandă rulantă, chiar şi în oraşele unde nu s-a simţit miros de praf de puşcă! „Agenturili străine” şi-au trimis delegaţii în balcon, mulţi dintre ei furau din alimentarele comuniste şi din buzunare, azi, revoluţionari, politicieni, oameni de afaceri, mari latifundiari, poeţi de top cu zahanale şi verzişori în cont, viraţi de preacuviosul Vînt. Jenant! Cei care îşi cărau atunci morţii şi răniţii, nu făceau parte din regie. Minciuna e o lecţie democratică, iar sărăcia, o realitate cruntă. Cei ucişi în lovitura dată statului s-au împuşcat între ei, răniţii au alunecat pe strada cu polei, cei reţinuţi s-au dus singuri la Jilava. De ce ne mai zbatem pentru adevăr? Cît de simplu este azi! Eşti politician, membru de partid – avem mulţimi de miriapozi – mergi la şedinţe, plăteşti cotizaţia, promovezi în fotolii ministeriale, furi cu legea sub braţ, faci averi de top, eşti trimis la răcoare 24 de ore de ochii lumii, apoi eliberat pe motiv că nu există probe.

 

Aşa că, bade Ioane, n-are de ce să-ţi fie jenă, poporul nu şi-a dat seama atunci că era un film cu împuşcături, în care a învins libertatea de a muri de foame, libertate hoţilor, a criminalilor, libertatea tîlharilor de etala în voie averile prădate de la stat. Păcat de cei morţi! Cinste vîntului care i-a cumpărat din nou pe toţi! S-a confirmat pentru a nu ştiu cîta oară: corupţia conduce justiţia, nu C.S.M.-ul! Mîine-poimîine electoratul va pune ştampila tot pe vînt! Măcar la CSM. Un prăpădit care fură fier vechi e trimis la răcoare pentru cinci ani. Gaşca vînturilor interlope, care fură sute de milioane de euro, îşi diluează probele şi e pusă în libertate, deşi fiecărui membru nu i-ar ajunge două vieţi de gratii pentru jefuirea ţării. Dacă ar fi să inversăm scenariile, prin întoarcere în timp, zidul de la Târgovişte, unde au avut loc cele două asasinate, n-ar fi fost de ajuns acestor jefuitori de ţară. Ceauseştii n-au furat nimic, absolut nimic. Deveniseră incomozi hoţilor de azi. Atît. Justiţia îşi bate joc în public de români. Băieţaşii şi fetiţele de cartier care au sărit direct în Parlament sînt apăraţi la sînge. Să fim serioşi: totul este politică de clan, dăunătoare poporului, mai avem mult de îndurat. Mecanismele spălării milioanelor de euro abia s-au pus în mişcare. Banii delapidaţi prin contracte supraevaluate de peste cincizeci de ori, ori prin altele fictive, sînt transferaţi către lanţuri de firme, majoritatea offshore-uri din afara graniţelor. Specialiştii de la S.R.I. şi de la Poliţie reuşesc întotdeauna să descifreze şi să probeze drumul banilor, dar se împotmoleşte în sertarele justiţiei.

 

Vîntul e liber din nou să bată în toată ţara, tot vîntul a extins incendiul din Vîrful Căldăruşei, unde au fost distruse 17 hectare de pădure şi şapte hectare de teren. Cui să-i mai pese de pădurile, de oraşele patriei, de poporul sărăcit şi demoralizat! Nimeni nu ia măsuri nici cu oraşul Moldova Nouă din Caraş Severin, acoperit cu nori groşi de nisip, provenit de pe iazul tehnic de decantare de la Tăuşani. Odată cu închiderea Societăţii Moldomin şi cu disponibilizarea angajaţilor, staţia de pompare care asigura umplerea cu apă a lacului a fost oprită. Orice adiere de vînt (vedeţi?, tot vîntul, bată-l vina!), ridică nori de nisip tehnologic foarte periculos pentru sănătate şi pentru întreaga zonă. Nepăsarea autorităţilor locale i-a făcut pe oamenii din Moldova Nouă să adune semnături pentru plîngere la Ministerul Mediului şi la Preşedinţie. Nisipul împrăştiat de vînt le-a transformat viaţa în iad, îi expune la boli, îi ţine prizonieri în propriile case.

 

 

 

OZN-urile şi APOCALIPSA

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2011

OZN-urile şi APOCALIPSA

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

Credulii care au adormit în transpiraţii, murmurînd numele sfîrşitului, par urmăriţi de ghinion. Apocalipsa s-a amînat din nou. Asteroidul a făcut cu mîna pămîntenilor de la mii de kilometri distanţă, dînd peste cap organigrama profeţilor care uită să-şi ia medicamentele şi dorm cu armaghedonul sub pernă. Predicţiile încadrate în consistenţa unor abstracţiuni au devenit biete fatalităţi jurnaliere. „Profetul Apocalipsei”, cum a fost denumit Harold Camping, californianul de 90 ani, fost inginer de profesie, a recunoscut în direct la un post de radio că a dat greş anul acesta cu prognozele sfîrşitului lumii, cerîndu-şi scuze. M-am lămurit cum stau lucrurile cu ingineriile din mintea profanatorilor: apocalipsă e atunci cînd un om cu deviaţii patologice, cu un grad de cultură minimal, închipuit şi paranoic, se crede inginer atoateştiutor. A fost mare vînzoleală în media, numerologii au pus în calcule bizare Universul, şi tot soiul de profeţi şi-au scos apocalipsele pe tarabă. Teoreticienii, astrologii, metafizicienii au zumzăit îndeajuns cît să fie de acord cu teoria potrivit căreia omenirii i se va opera o trezire spirituală, nu acum, ci la anul. Adică, cineva din hăul îndepărtat va roti cheiţa responsabilă cu evoluţia inteligenţei, şi dintr-o dată se va deschide un sait pe gugăl care ne va teleporta într-o altă dimensiune, cu un simplu clic. Minunat! Extratereştrii vor face asta, tot ei au aruncat cu bolovanul ăla de asteroid marţea trecută spre Pămînt.

 

Adepţii ştiinţelor oculte au intrat în gardă, gata să-şi ţină răsuflarea dacă universul ar fi umblat la mintea pămîntenilor sau ar fi venit cu evenimente neobişnuite. Cei care au folosit abuziv cuvîntul apocalipsă au lucrat 24 din 24 la celebra aliniere: 11.11.’11. Internetul acesta năuc a fost invadat de texte insistente asupra caracterului mistic al coincidenţei, asociat catastrofelor naturale sau celor provocate. Cu alte cuvinte, apocalipsa ar fi venit, ca Anul Nou, în funcţie de fusul orar. Sigur, mai urmează 12.12.2012, însă pe atunci Europa va trai într-o nouă eră a austerităţii, instalată odată cu fatidica aliniere din 2011, pusă pe schimbări la vîrfurile statelor. Dacă tot n-a venit încă apocalipsa descrisă de proorocii Evangheliei, ceva asemănător tot a venit: Istoria şi historismul, dislocate de vectorul diacronic, în unele cazuri au fost legate la ochi şi ciuruite de gloanţe, în altele, bombardate sistematic sau linşate de rebeli antrenaţi. Cum în corpul social, la fel ca şi în natură, nimic nu se pierde, ci totul se transformă, în funcţie de măsura interesului, mentalitatea rămîne captivă în postmodernitate. Ceea ce se poate măsura cu aproximaţie este nesiguranţa, teama şi suspiciunea. Ele nu ne pot părăsi în condiţiile apocaliptice dictate de puterile lumii. Sîntem deja în Apocalipsă. A fost doar puţin atenuată, dar va reveni. E de meditat…

 

Dacă tot se pune problema unei catastrofe, e suficient să privim urmările catastrofale ale jocului de-a criza, faţă de care capacitatea omului de a le rata este fragilă. Greciei i-a fost schimbat premierul, cel al Italiei, omniprezent în presa de scandal cu celebra bunga-bunga, cel care a gafat cît a putut în cariera diplomatică, implicat în cele mai neobişnuite scandaluri sexuale, cel care a primit ca bonus o statuetă în figură, numărîndu-şi ceasurile, a declarat sec: demisionez. Butoane, alarme, rachete, crime, oricînd se poate pune mausul pe „ok” şi gata apocalipsa la ordin. Butonarea, la noi o modă, controlează puterea, boala votului la două mîini a contagiat sus-puşii, rezistenţi pe seama butoanelor de clan. O adunătură de vîrsta a patra, fără demnitatea, fără ruşinea vîrstei, batjocoreşte peste jumătate dintre români, care potrivit unor sondaje GfK, au probleme cu banii, mulţi îşi cumpără mîncare în rate şi se îmbracă de la second hand. Ministreasa care a cheltuit o groază de bani pe frunza pescuită de pe internet, adună semnături pentru moartea cîinilor comunitari. Ruşine! Exhibiţionism, obscenitate şi degenerare peste tot în lume. În Parlamentul Poloniei a pătruns, de curînd, prima femeie hibridă, decizie care a şocat această ţară romano-catolică tradiţionalistă. Din bărbat, a ajuns femeie-parlamentar.

 

Convinşi că în politică e la fel ca în chimie, adică amesteci un acid cu o bază şi obţii, de regulă, o sare şi apă, puterile Europei ne tratează cu sare în ochi şi cu spălături cu apă chioară. România şi nicio altă ţară nu primesc practic ajutoare financiare. Doar înştiinţări de plată. Fondurile europene nu există în fapt. Sînt fonduri virtuale, un circuit de hîrtii ieftine într-un sistem-caracatiţă. Numai contribuţiile reale ale statelor membre sînt direcţionate către parlamentarii europeni şi în buzunarele şpăgarilor din comisia europeană. De aceea s-a înfiinţat şi la noi încă o „autoritate” în circuit – un minister fictiv şi el, de tocat banii virtuali, de care nu era nevoie, existînd, de altfel, o agenţie specializată. Puterile europene îşi urmăresc interesele. Într-o altă ordine de idei, privind retrospectiv în Europa, dar cu datele de la borna prezentului, vom înţelege odată pentru totdeauna de ce Germania şi Franţa au impus moneda Euro. Ţările care au adoptat-o dansează acum după flautul politicii fiscale moşite la Berlin şi la Paris şi băgată pe gît popoarelor, pe post de directive U.E.  Aşadar, nu ar fi fost cazul să se ia drept literă de lege orice directivă a U.E.  Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrgul puterilor, şi pentru că fiecare stat are particularităţile lui economice, acestea, în inteligenţa lor, ca şi acum o sută de ani, sau acum şaptezeci de ani, s-au trezit cu unele naţiuni legate ca pietrele de moară de gîtul lor, şi n-au decît, sufocîndu-se, să resusciteze zona euro pe spinarea proprie. „Amicus certus in re incerta cernitur”. Ca să răspund înainte de a fi întrebată inginereşte, „da’ tu cine eşti, de vorbeşti despre toate?”, mărturisesc că sînt un voluntar care doreşte să (re)construiască, fără proiecte costisitoare, fără bani virtuali europeni, pilonii patriotismului şi ai tradiţiei creştine. Iar în chestiunea cu apocalipsa, este la fel ca şi cu ozn-urile: lumea ştie de existenţa lor, dar nimeni nu le-a văzut cu adevărat.

 

Goana după audienţă şi masificarea individului

Posted by Stefan Strajer On November - 10 - 2011

Goana după audienţă şi masificarea individului

 Autor: Octavian LUPU (Bucureşti)

Trăim într-un timp în care dimensiunea audienţei contează cel mai mult indiferent de mijlocul media utilizat. Cu privirile fixate pe „barometrele” sau „altimetrele” de estimare a impactului media, politicieni, prezentatori, invitaţi, companii sau instituţii publice, cu toţii încearcă să se poziţioneze cât mai sus, fără a se gândi că oamenii nu sunt numere, iar audienţa reală nu are de-a face cu numărarea brută a celor care îşi fixează ochii pe ecranul de televizor la o emisiune sau alta. Acelaşi lucru este valabil şi pentru media electronică, unde contoarele de pagină mestecă monoton numărul de intrări pe un anumit articol, timpul de rămânere sau alţi parametrii interesanţi în definirea metricilor de succes pentru o anumită publicaţie, blog sau portal.

Însă această febră a vizionărilor sau accesărilor trădează deopotrivă şi o slăbiciune a modului în care sunt construite aceste canale de comunicare. Practic, persoana „devoratoare” de informaţii este asimilată unui fel de ciclu de producţie, distribuţie şi consum, ignorându-se natura profundă din constituţia oricărui om ce se bazează pe reflecţie, gândire şi evaluare a datelor prezentate. Într-o avalanşă de fraze, idei şi cifre care nu se mai termină, nefericita persoană ce stă în faţa televizorului sau a calculatorului, nu are nici măcar cea mai mică şansă să „digere” ceea ce îi este pus înainte.

Prin dopaj informaţional, creierul celui expus la aceste fluxuri de ştiri mai mult sau mai puţin relevante, dar agregate astfel încât să producă impactul maxim, ajunge să fie în scurt timp saturat, persoana în cauză devenind doar un spectator automat la un show ce nu îi spune mare lucru. Şi astfel, idei de tot felul ajung să fie primite de către un subconştient obosit, incapabil să mai opună cea mai mică rezistenţă şi în a mai ordona ceea ce i se prezintă.

Poate că lucrul cel mai nefast în timpul de faţă nu se mai referă la penuria de informaţii, ci la prea multe lucruri spuse într-o manieră dezordonată şi într-un ritm mult prea alert fără a se lua în considerare criteriul relevanţei a ceea ce se prezintă public. Plecând de la talk-show-uri cu aceleaşi vedete ce nu au prea multe de spus, trecând la emisiuni de prezentare a evenimentelor de actualitate mereu polarizate de interese mai mult sau mai puţin evidente şi finalizând cu analize ce degenerează în discuţii plicticoase în contradictoriu, se ajunge practic la o ignorare a logicii de bun simţ şi a ceea ce ar fi cu adevărat important. Însă lucrul cel mai nociv se concretizează în opacizarea conştiinţei colective, în alunecarea spre grotesc şi senzaţional, cu consecinţe dramatice asupra mesajului pozitiv ce ar trebui să fie transmis.

Mă întreb pe bună dreptate de ce se întâmplă aceste lucruri? De ce se ignoră calitatea unor emisiuni bine alcătuite sau a unor articole bine scrise pentru ceea ce este vulgar, lipsit de gust şi fără folos pentru spectator sau cititor? De ce oamenii sunt transformaţi în numere şi se ignoră dimensiunile relaţionale şi constructive pe care ar trebui să le realizeze orice comunicare reală?

Îmi aduc aminte de mai multe lucrări de referinţă în care se vorbea despre efectul de masificare produs de către mijloacele moderne de comunicaţie, adică de transformarea diferitelor grupuri în mase anonime, numărabile, dar lipsite de capacitatea de reflecţie şi judecată proprie. Pot spune că masificarea reprezintă un pericol real prin faptul că alterează gândirea celor care sunt sub influenţa acestor canale de comunicare. Însă o societate în care dispare individualitatea nu are cum să mai prospere, fiindcă orice valoare reală are la bază un act de creativitate, ce presupune logică şi bun simţ.

Prin urmare, goana după audienţă nu poate să producă decât un balast nefast de informaţii inutile pe care societatea ajunge să le poarte în conştiinţa colectivă împiedicând dezvoltări creative ulterioare. Din acest punct de vedere, am ferma convingere că soluţia ieşirii din orice fel de criză, inclusiv cea economică actuală, se poate realiza doar prin descătuşarea energiilor creativităţii indivizilor ce compun diferitele grupuri componente ale umanităţii, inclusiv la nivel de popoare sau naţiuni.

În contrast cu această goană nebună, pot spune că o abordare bazată pe o exprimare la un ritm care să permită captarea sensului a ceea ce se prezintă de către utilizator ar fi mult mai utilă şi mai profitabilă. În plus, prin structurarea pe categorii de importanţă a difuzării sau expunerii publice, s-ar putea mări atractivitatea emisiunilor televizate sau a paginilor publicaţiilor electronice. Sunt convins că doar estimarea în cifre nu este suficientă pentru a putea declara un anumit program ca fiind de succes. Există lucruri ce nu pot fi numărate aşa de uşor, dar care au un impact major asupra reuşitei unui demers mediatic, ce se reflectă în influenţarea pozitivă a ascultătorilor sau cititorilor sau în construirea unei relaţii de încredere între prezentatori şi segmentul ţintă al expunerii.

Calmul, bunul simţ, dialogul civilizat şi coerenţa ideilor expuse sunt cerinţe de bază pentru o prezentare de succes, iar acest lucru nu poate fi ignorat dacă doreşti să ai o comunicare reală şi de durată. Fidelitatea audienţei se obţine prin respectarea fiinţei umane ca individ şi nu ca o entitate amorfă aflată într-o masă cenuşie, lipsită de capacitatea de reflecţie. Numai aşa vom putea progresa ca indivizi, societate, naţiune şi umanitate, lucru nu reprezintă doar o cerinţă opţională, ci este o premisă fundamentală pentru supravieţuirea rasei umane pe planeta Pământ. Goana după audienţă trebuie, prin urmare, să se transforme într-o reală perseverenţă în a construi o lume mai bună, mai plină şi mai frumoasă, în mijlocul căreia inteligenţa umană să fie pusă în valoare la cotele ei maxime. Numai aşa Pământul va deveni un loc în care merită să trăieşti şi să te bucuri de beneficiile diferitelor colectivităţi în mijlocul cărora ne-am născut sau am ajuns să locuim.

 

Privilegii minoritare în România

Posted by Stefan Strajer On November - 10 - 2011

Privilegii minoritare în România

           

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Asistam cu o oarecare nedumerire la avansul de pretentii ale unei parti a minortitatii maghiare din Romania.  Inregistrarea recenta a celui de-al treilea partid al acestei minoritati ni se pare o manifestare de extrema nerabdare a d-lui Laszlo Tokes, care considera, probabil, ca a venit timpul favorabil al realizarii unui vis pe cat de nefundamentat istoric pe atat de steril. Partidul Popular Maghiar este al treilea in succesiunea celor create dupa 1990, respectiv UDMR si Partidul Civic Maghiar. O mare nedumerire ma incearca in fata acestei situatii. Numeroasele sunt minoritatile in SUA. Nimanui nu i-a trecut insa prin cap sa infiinteze un partid exclusiv pe baze etnice, adica sa avem un partid al spaniolilor sau unul al minoritatii afro-americane. Asta le-ar suna americanilor ca separatism si tendinta segregationista si fiti siguri ca nu le-ar admite nici in ruptul capului. Doar in Romania “democratia originala” permite minoritatii maghiare sa aiba nici mai mult nici mai putin decat trei partide. Este de-a dreptul ridicol.  Cum se poate explica existenta acestor trei partide daca nu prin faptul ca ele au de pledat pentru interese speciale, altele decat cele ale majoritatii cetatenilor. Aceste drepturi speciale se cheama insa privilegii si nu intelegem de ce guvernele de la Bucuresti considera aceasta situatie normala.

            Nu  se poate spune despre minoritatea maghiara din Romania ca a fost sau este lipsita de drepturi. Traind douazeci si cinci de ani la Tg. Mures, stiu ca inca in vremea guvernarii ceausiste Liceul Bolyai de la Tg. Mures folosea maghiara ca limba de predare a diferitelor discipline si ca doar istoria Romaniei si limba romana se predau in limba oficiala.  Iritarea cea mare provenea din faptul ca Institutul Medico-Farmaceutic din Tg. Mures nu-si desfasura activitatea in limba maghiara, ceea ce mi se pare si acum o dorinta absurda. Studentii la medicina pregatiti pe cheltuiala statului roman trebuiau sa fie medici pe tot cuprinsul tarii si nu doar in tinuturile Covasnei sau Muresului. Ca sa nu mai vorbim de fapt ca Tg. Muresul, considerat un bastion cultural al maghiarimii este inconjurat de o salba de sate romanesti.  Nemultumirea in timpul lui Nicolae Ceausescu mai era cauzata si de repartizarea studentilor de origine maghiara  dupa absolvirea IMF-ului si in alte zone ale tarii, cum ar fi Moldova, de pilda. Maghiarilor asta le suna ca o pedeapsa, cam ca o surghiunire pe cele meleaguri “barbare”.  Si in sfarsit  a fost considerata ofensiva de catre comunitatea maghiara din zona Mures angajarea la Combinatul Chimic “AzoMures” a muncitorilor  din alte parti ale tarii, fapt care a fost vazut ca o actiune sistematica de dislocare a coeziunii grupului etnic maghiar.  Acum, in plina campanie de globalizare a lumii o asemnenea plangere ni se pare de-a dreptul ridicola. O mare parte a muncitorilor angajati la combinat venea din Moldova.  Ma intreb ce fel de abuz era faptul de a li se fi dat o sansa unor oameni care migrau dintr-o zona cu mai putine resurse?  Si apoi intr-o natiune majoritar romaneasca romanii nu aveau dreptul sa se mute la Tg. Mures?  Si ceea ce mi se pare inca mai bizar este ca la putin timp dupa Revolutie la Tg. Mures a inceput sa circule indemnul adresat asa numitilor venetici pe meleagurile muresene de a le parasi si a se intoarce in locurile natale. Au fost considerati venetici cei care ca mine sau ca alti absolventi ai Universitatii din Cluj fuseseram repartizati sa muncim la Tg. Mures sau prin imprejurimi. De unde sa fi emanat acest indemn daca nu din mediile puriste ale comunitatii maghiare care dorea sa-si pastreze cu orice pret identitatea nationala, culturala; chiar cu pretul izgonirii romanilor din judetele tarii lor? Se mai intampla oare undeva in lume ca o minoritate sa abuzeze de ospitalitatea natiunii care o gazduieste asa cum se intampla in Romania?!   

Accentul pus de o parte a intelectualitatii maghiare pe imposibilitatea manifestarii identitatii culturale a fost si in timpul dictaturii cum este si astazi doar cautarea nodului in papura. De lipsa de libertate a cuvantului si a altor libertati si drepturi au suferit deopotriva romani, maghiari, germani si alte nationalitati, cum suna sloganul comunist.   Publicatiile periodice in limba maghiara existente la Tg. Mures si in celelalte orase, precum si sectia maghiara a Teatrului National si a Institutului de Teatru arata ca maghiarii au avut drepturi chiar si in timpul dictaturii comuniste si ca nici un maghiar nu a fost dezantionalizat, ba din contra, se aflau destui printre ei care nu vorbeau limba tarii.  Aici in America daca nu vorbesti limba oficiala esti liber sa mori de foame sau sa te tarasti prin servicii prost platite intreaga viata. In schimb stim din istoria lui Nicolae Iorga cat de multi romani au fost deznationalizati in tinuturile secuiesti, procesul continuand si astazi sub privirea indiferenta a administratiei de la Bucuresti. Aflam cu indignare dintr-un interviu televizat al istoricului Dinu C. Giurescu despre refuzul de a acorda fonduri de la guvern asociatiei culturale Forul Romanilor din Covasna, Harghita si Mures. Guvernele romanesti de azi si din totdeauna au manifestat o neglijenta condamnabila in relatiile lor cu romanii traitori in perimetrul altor tari decat Romania. Se stie in schimb ca in Europa guvernele de la Budapesta au ocupat si ocupa un loc de frunte, daca nu primul loc in promovarea unei politici de deznationalizare si de asimilare fortata a minoritatilor. Despre cum au dus-o romanii in Austro-Ungaria, privind grija autoritatilor pentru cultivarea identitatii etno-culturale, gasim marturisiri pretioase in publicistica lui Octavian Goga: “S-ar putea scrie intunecate tragedii, ca sa se inteleaga groaznica temnita intelectuala in care am tanjit, picurarea continua a otravurilor straine care au falsificat un patrimoniu de gandire si au produs o mentalitate hibrida cu toate consecintele ei.  Ganditi-va, in ce conditii de dezvoltare intelectuala a trait un neam intreg aici, cu patru licee, fara un singur teatru [ …], fara o scoala superioara in limba lui, fara un tablou, fara nici un impuls care sa vie din culmile de simtire ale umanitatii. Judecati aceasta Sahara lipsita nu numai de flora particulara a culturii romanesti, dar ferita de atributiile cele mai elementare ale unei civilizatii superioare …”  (art. Reabilitarea Ardealului, Tara Noastra 1923, nr. 3, p. 81-85).  In vreme ce oficialitatile romane sunt intr-o defensiva totala cele maghiare joaca tare. Nu mai departe, Premierul guvernului de la Budapesta, Viktor Orban promite a interveni in problema  reorganizarii administrative a Romaniei, cand va veni momentul, si flutura ideea unitatii nationale a maghiarilor. Si desi argumentele istorice sunt de partea noastra,  perseverenta si insistenta pe langa Curtile Europene sunt de partea lor.

Intr-un interviu din cadrul emisiunii Punctul de intalnire la televiziunea romana, istoricul Dinu C. Giurescu vede pe buna dreptate in actiunea guvernului Basescu de desfiintare a judetelor tarii istoric constituite de-a lungul a 600-700 de ani un atentat la unitatea teritoriala a tarii noastre si o criminala vointa de anulare a identitatii noastre nationale. Constantin C. Giurescu a subliniat ca judetele in Transilvania demonstreaza existenta romanilor inainte de secolul al XII-lea, adevar care trebuie cat mai repede sters pentru ca incomodeaza pe extremistii maghiari.  Va sa zica administratia romaneasca se zbate din rasputeri sa satisfaca mofturile unei minoritati zgomotoase, calcand in picioare drepturi cucerite cu sacrificiu si zbucium de poporul roman subjugat sute de ani in Transilvania. Guvernarea Basescu este ostila poporului roman. Statutul minoritatilor in pregatire ca si reforma administrativa sunt puncte culminante ale unui proces machiavelic clocit in mediile revizioniste maghiare din Transilvania in colaborare cu revizionismul maghiar  de pretutindeni, cu mult inainte de decembrie 1989.  Eforturile au fost concertate si multi si-au adus cinicul aport. Defaimarea istoriei noastre de Horia Patapievici, atacul la simbolul cel mai profund al romanismului, Mihai Eminescu, schimbarea numelui de tigan in rom in timpul dregatoriei lui Andrei Plesu, proiectul UDMR-ului de impartire a Transilvaniei pe linia trasata de arbitrajul de la Viena in 1940 etc. sunt toate demersuri convergente spre dezmembrarea statului national, unitar, suveran si indivizibil.

            Pacea de la Trianon ne-a aparut si continua sa ne apara  ca un act de justitie istorica infaptuit odata pentru totdeauna. Din punctul de vedere al natiunii romane acest tratat a fost consfintit cu sangele unui million de tarani romani cazuti in transeele Primului Razboi Mondial. Asa gandim noi romanii, dar o parte a intelectualitatii maghiare din Romania gandeste si a gandit intotdeauna altfel.  Revizuirea tratatului, dupa marturisirea unui coleg de la Filiala Academiei din Tg. Mures, este un vis, o obsesie, o datorie, daca vreti, pe care ei, maghiarii o vor urmari chiar si o mie de ani, daca este necesar. Marturisirea mi s-a parut atat de donquijotesca incat nu am putut s-o iau in serios atunci, parand mai mult o gluma.  Confruntarea de la Tg. Mures din Martie 1990 mi-a lasat insa un gust teribil de amar  pentru ca s-a petrecut la putin timp dupa noaptea din decembrie 1989 cand maghiarii au strigat impreuna cu romanii intr-un glas ca vor sa fie liberi.  Totusi, in acel martie 1990 taranul Cofariu de pe Valea Muresului a fost snopit in batai mai sa fie lasat sa moara in centrul unui oras care se pretinde civilizat. Un oras in care Ruxandra Enache batea toba insistent la Pro Europa sa ne grabim sa nu pierdem cumva trenul intrarii in Europa, de parca noi romanii am fi trait la margine de lume, de parca nu Marile Puteri ne imbrancisera la Yalta afara din Europa. Si in acea zi si noapte de pomina din martie 1990 batrani unguri au fost vazuti smulgand pari din garduri si alergand spre Piata Palatului in centrul orasului, strigand ca trebuie sa-i bata pe romani. Ceea ce insemneaza ca obsesia traieste pana in straturile de jos ale populatiei.  Si aceasta este gresit si primejdios.  Este eronat pentru ca adevarul zilnic ca oamenii doresc sa traisca pasnic  si  cel istoric ca Transilvania este pamant romanesc ar trebui sa fie privit in fata si nu masluit in demersurile unui partid extremist, precum este cel al lui Laszlo Tokes. De asemenea, teribila a fost minciuna raspandita cu viteza fulgerului de agentii maghiare de presa precum ca victima atacurilor si batailor ar fi fost un maghiar nu un roman. Cunoasteti tactica lansarii primului zvon care convinge, ca cine mai are timp in nebunia contemporana sa mai cerceteze atent adevarul faptelor?! Sa amintim de asemenea ca s-au aruncat sute de sticle incendiare in tancurile cu soldatii trimisi la locul confruntarii pentru pacificare. Cand un taran roman a fost batut mar sa  nu-mi spuneti ca tot taranii romani au aruncat cu sticle incendiare in soldati. Nu face sens. Nu am sa uit niciodata imaginea pietii din fata Primariei orasului si a Palatului Culturii pavata de sticle incendiare, marturie a unei ostilitati neimblanzite. S-a spus ca manevre securiste au dus la aceasta incaierare. Chiar daca este asa ostilitatea fatisa de zile si saptamani dintre romani si maghiari a trebuit sa fie hranita de cei ce au de profitat de pe urma incitarii nationalismului si acestia au fost si altii, nu doar securistii. Cat despre contributia lui Gelu Voican Voiculescu trimis de la centru pentru limpezirea situatiei ea a fost nula. Despre acele vremuri tulburi nu s-a scris inca nimic convingator.

            Sa nu ne intoarcem la vremurile Scolii Ardelene, ci doar la crearea Partidului Comunist din Romania si la momentul imediat postbelic. Nu romanii, ci maghiarii au dat buzna in Partidul Comunist Roman infiintat in 1921.  De ce au fost atat de pasionati de comunism unii activisti maghiari din Romania? Pentru ca primisera asigurari din partea Cominternului privind autonomia Transilvaniei.  Obsesia persista in intreaga activitae a  MADOSZ-ului  Ea continua in anumite cercuri maghiare in surdina pusa de dictatura sub forma luptei pentru identitate culturala si reapare manifest odata cu afirmarea pastorului Laszlo Tokes, unul dintre pionii rasturnarii din decembrie 1989.  Aureola de revolutionar a lui Laszlo Tokes  este falsa pentru ca pastorul nu slujeste interesele poporului in sanul caruia a mancat painea de decenii, ci lupta fervent pentru obsesia hilara a autonomiei Transilvaniei si intr-un final, de ce nu, a intoarcerii rotii istoriei. In contextul unei tendinte de secesiune a unor state europene, pastorul isi face mari sperante si s-a strecurat exact in organismul care ii asigura cadrul favorabil pentru o propaganda antiromaneasca. Ati ghicit, pastorul este mare europarlamentar. Si cum politicienii romani, multi dintre ei calca in strachini pastorul are motive sa creada in cauza vietii sale. In 16 septembrie a.c. o conferinta convocata la Tg. Mures in Sala Mare a Palatului Administrativ cu invitati din Tirolul Italian a avut ca obiectiv dezbarerea binefacerilor autonomiei. Numarul participantilor doar de douazeci si sase, dupa cum ne informeaza Nicolae Balint (Autonomia, necesitate justificata sau obsesie politica, Curentul nr. 9, 2011, p. 4) ne face sa credem ca partidul nou inregistrat al lui Laszlo Tokes inca nu are numerosi adepti. Sa speram ca o buna parte din minoritatea maghiara din Romania isi va pastra bunul simt si logica.

            Ne-am bucura daca Ambasaca Romana din Washington si Centrul Cultural de pe langa Consulatul Roman din New York ar cataliza o campanie de presa din partea istoricilor romani de combatere sine ire et studio a pretentiilor nejustificate fluturate de revizionistii maghiari in presa nord americana.

Eroism de bordel

Posted by Stefan Strajer On November - 9 - 2011

Eroism de bordel

 

Autor: Maria Diana Popescu

Presa internă clocoteşte, paginile centrale titrează cu litere de-o şchioapă: zona euro se scindează. De parcă zona euro n-ar fi cuprins din start două tabere: stăpînii şi restul, adică ţările de sub scara U.E. Estul comunist, acceptat în uniune cu condiţia de a-şi distruge propria economie, de a se transforma în piaţă de desfacere pentru vest şi în consumator de credite, a fost lăsat la un nivel de existenţă (mai degrabă subzistenţă), care seamănă cu ceva între viaţă şi moarte. Nici vorbă de fraternitate între ţările membre. Stăpînii din vest au poruncit mereu sclavilor din est. Din cînd în cînd e bine să mai iau şi bisturiul în mînă. Altminteri cadavrele de pe năsălie se ridică şi trîntesc uşa noastră de perete! Ce şanse am să fiu auzită? Practic, puţine. De ce-aş fi auzită, dacă am refuzat să pozez goală pe coperta unei reviste cînd mi s-a propus? Necuratul m-a pus mereu să „fac ciocul mare”, şi mă întreb cît de mult am şifonat VIP-urile de pe agenda curentă, atîta timp cît ele nu sînt o valoare recunoscută, un nume în spiritualitatea noastră, legat de realizări de notorietate, de o faimă meritată. Ruşine mie! E ca şi cum un oarecare s-ar fi apucat să facă o completare picturilor lui Cezanne sau cărţilor lui Cervantes. Păi, e frumos? Distanţarea intelectualilor faţă de „sentimentul românesc al fiinţei”, blocarea celor buni şi promovarea parveniţilor mizerabili în funcţie de criterii non-valorice, nu mă mai uimeşte. Cum se spune în Ardeal: ăsta criter de gîndire sănătoasă!

Aliniem în categoria „adevăruri” ştirea oficială conform căreia, pe 30 octombrie 2011, s-a născut pămînteanul cu numărul 7 miliarde. Populaţia Terrei depăşeşte un prag istoric şi declanşează semnale de alarmă în rîndul statisticienilor. Soluţia? Stoparea creşterii accelerate, care se va face „fie natural, fie brutal”, a declarat Maurice Strong, secretarul general al Summitului Pământului. „Dacă lumea nu va înţelege că ritmul naşterilor este prea ridicat, consecinţele, chiar dacă nu imediate, vor presupune boli, foamete, războaie, care vor reduce numărul locuitorilor planetei”. Fals! Nu va mai bateţi capul degeaba, domnilor statisticieni! Pămîntul are suficiente resurse de hrană. Că ele sînt dirijate în hambarele puterilor mondiale, nu echitabil, conform necesarului, pe naţiuni, e altceva. Dumnezeu a poruncit: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi Pămîntul!”. „Procedeul străvechi de tulburare a apelor e în mare vogă, declanşarea panicii colective stîrneşte reacţii uimitoare în lumea aceasta îngrădită de mecanismele puterii şi de nenumăratele lor obstinaţii” (Daon Brasco). Însă, ziarele de scandal se cred influente şi, de fapt, nu stîrnesc nici măcar milă, ci doar repugnanţă cu eroismul de bordel, cu ştirile bombastice, cu serialul divorţurilor şi bătăilor din lumea bogătaşilor. Ar trebui sancţionate lipsa de simţ a ridicolului şi prostia exhibate prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, care invocă originalitate postmodernă, deşi nu-s decît forme jignitoare de iritare, prin care îşi pierd timpul, încercînd să-l piardă şi pe-al publicului. Ar trebui să se întrebe care este poziţia lor în dezbaterile majore ale vremii? Deşi înţeleg mai puţin problemele reale ale prezentului, dau lecţii de viaţă cu aşa-zisele vedete, în timp ce simptomele care traduc un blocaj lăuntric al societăţii româneşti vorbesc despre o boală în sine, mult mai gravă, declanşată tot de mass-media şi de lipsa unui eroism social, împietrit de fapt, în haosul democraţiei.

Nu mai luaţi în seamă ziarele de scandal, ele nu ţin de o piaţă a ideilor, nici de spiritul vremurilor în care trăim. Nu luaţi în seamă „elitele” goale, vehiculate pe prima pagină, aceste nonvalori, care, ciudat, au priză la mase, în tiraje ruşinos de mari. Să acuzăm, să arătam cu degetul spre ziariştii care au transformat canale de informare în bordel, spre cei care se înfruptă nemeritat din dulceaţa gloriei! Priviţi cu atenţie cotarlele V.I.P., care pînă mai ieri trăiau în haită pe marginea drumului şi se repezeau să muşte roţile maşinilor, şi cu cît era mai luxoasă maşina, cu atît lătrau mai furios la roţi. Ce-ar face ele dacă, într-o zi n-ar mai trece nicio maşină pe drum? Ar fi haite de cîni şomeri. Vai!, dar, ce s-ar face publicul, dacă s-ar pomeni deodată fără nuditatea care le populează gustul?! N-ar mai şti ce întrebuinţare să dea vieţii, acestea fiindu-le măruntul sens al existenţei lor, dar şi lucru manual al posturii de ziarist. Tare mi-e teamă că acest public, în lipsă de altceva, va da fuga în librării şi va cumpăra toate cărţile scriitorilor pe care nu-i citeşte nimeni. Păi, dragi colegi, jurnalismul înseamnă operă de artă numai atunci cînd, scriind o frază, faci lumină în jur. La voi în pagină, pe întuneric, nu dai decît de funduri goale, de silicoane, de bîrfe, bătăi, sex, sînge, pornografie şi de jale mare. Tăcerea noastră e votul democratic-anonim pe care îl primeşte decăderea. Adevărul trist e că jurnaliştii nu-i scot pe intelectuali la rampă. Cică dacă ar ieşi nu fac bani, sînt plicticoşi şi i-ar fluiera lumea pentru că n-au nimic de oferit. Culisele sînt lumea lor. Acolo le stă bine, îşi pot da micile spectacole şi se pot aplauda între ei. Aceasta e democraţia, aceasta e libertatea! Vorba filosofului-teolog Petre Ţuţea: „în democraţie, prostul te bate pe umăr şi-ţi spune: ce faci frate?”. Libertatea de după gard, de după blocuri!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors