Archive for the ‘Social’ Category

coperta carte Sorin Olariu

Cartea-i mica dar funica, autor Sorin Olariu


~
Autor al câtorva plachete de catrene spirituale, Sorin Olariu, poet şi epigramist, recidivează, publicând un volum compact de peste 200 de piese, consolidându-şi statutul de creator în gen. Mi-a făcut bucuria de a-mi cere opinia despre aportul său epigramatic sub forma unui Cuvânt Înainte la volumul Urzici pentru mari şi mici (Editura Tibiscus, 2001). Diagnosticul pus atunci s-a dovedit exact, Sorin Olariu abordân fără niciun fel de complexe o problematică diversă ce se întiinde de la politică – efectuând halte obligatorii în social – la literatură, nelăsând la o parte nici tipurile individuale, într-un cuvânt, antenele sale sensibile, deosebit de fine, captând semnalele şi/sau ecourile mediilor celor mai felurite.
“Andrisanţii” epigramelor sale sunt de aceea, recrutaţi din toate zonele socialului, persoane mai mult sau mai puţin însemnate, dar pe lângă care nu poţi trece fără a le lăsa un mesaj satirico-umoristic. Nu sunt cruţaţi liderii politici români şi străini, oamenii politici în genere, liderii sindicali ş.a. Situaţia economică a ţării , pusă sub semnul unei interminabile, chiar dacă nu iluzorii reforme, beneficiază de asemenea, de atenţia epigramistului care se apleacă asupra stării societăţii româneşti cu alură de sociolog.
Ne face plăcere să ne confruntăm propriile noastre impresii despre fenomenul investigat cu punctele de vedere ale autorului, mai întotdeauna acceptabile. Judecăţile sale sunt uneori radicale, excesive, dar pot fi luate în considerare cel puţin ca ipoteze:
~
Ca nu cumva să strice mediul
Mutară parcul, ce te miri?
Că-n Capitală este sediul
Adevăraţilor vampiri.
(Dracula Park se mută)
~
Sau:
~
În ţara-n care ne-ntrerupt
Popofrul zace-ntr-un marasm,
Spui politician corupt
Şi-ai şi făcut un pleonasm.
(Greşeli gramaticale)
~
Pornind de la titlul unei cărţi de Adrian Păunescu, autorul trage o concluzie cce constituie un puternic semnal de alarmă pentru cei aflaţi la cârma ţării:
~
Frustrarea, frigul, sărăcia,
Îi fac pe unii, cum se ştie,
Ca o secundă-n România
Să li se pară-o veşnicie.
(Citind Istoria unei secunde)
~
Epigramistul ne trimite, cu just temei, la Caragiale, a cărui supremaţţie în arta diagnosticului social îi pare, ca şi mie de altfel, a fi indiscutabilă:
~
Pe lângă Iancu,-n galantare,
Acuma,-n clipa nouăşnoua,
Bătrânul Nostradamus pare
Prezicător de mâna-a doua.
(2000 – Anul Caragiale)
~
Ca şi această Recunoaştere:
~
Recunoaştem permanent
Toate meritele sale…
Aţi văzut! Şi-n parlament
Îl jucăm pe Caragiale!
~
Nu lipsesc catrenele cu tematică literară, în rândul cărora străluceşte strofa următoare:
~
Trăgându-şi numele din soare,
Poetul care azi e lipsă,
Prin moartea lui, fulgerătoare,
Lăsă confraşii în eclipsă.
(Lui Marin Sorescu)
~
Sorin Olariu nu ezită să atace subiecte a căror deasă tratare se pare că le-a făcut -prin banalizare – să nu mai constituie surse de inspiraţie, inovarea părând aproape sortită eşecului. Şi totuşi, iată ce imagine pproaspătă descoperă el pentru un motiv atât de vechi cum este cel al soacrei:
~
Aşa, ca de sfârşit de an,
Spunea un hâtru bun de gură.
Îmi bag şi soacra la borcan
Că-i cea mai bună acritură.
(Murături de sezon)
~
Adaptarea la noile realităţi impuse de perioaada istorică post-decembristă pe care o traversează ţara impune, pe lângă reflecţii grave, în ton dulce-amar, soluţii pentru toate situaţiile, inclusiv pentru viaţa personală a oamenilor:
~
Vrei să cucereşti o fată
Şi să-i sari la noapte gardul?
Păi atunci, de prima dată,
Nu-i da inima, ci cardul!
(Sfat unui amorez)
~
O completare, dacă îmi dă voie autorul, ce trebuie să facă aceia care nu mai au inimă, ci cord (de aici adverbul cordial?), indiferent dacă sunt sau nu posesori de card?
Se vor descurca, mi se va răspunde, chiar dacă pentru aceasta trebuie să se apeleze la verbul cel mai des conjugat în România ultimelor 5-6 decenii, fără nicio deosebire de regim politic. Lucru nu întotdeauna posibil însă, ca în cazul acestei gelozii biblice:
~
Sărmanu-Adam se confesează
Că Eva, dulcea lui nevastă,
Săptămânal îl controlează
Să nu-i lipsească altă coastă!
~
Noul Adam va găsi, desigur, soluţia pentru a scăpa de ochiul vigilent al Evei contemporane, cu toate că şi reciproca este la fel de valabilă. Ceea ce nu înseamnă că observaţia epigramistului nu este câtuşi de puţin pertinentă, subtilă sau acoperitoare.
Sorin Olariu este un epigramist mai aproape de tinereţe ca vârstă, biologică şi de creaţie, privind însă realitatea înconjurătoare cu o maturitate şi un simţ al poantei ce devin stil.El se pregăteşte, astfel, să intre în zodia clasicităţii, dacă nu cumva se şi află acolo.
~
(George Corbu – preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România)
~

Epigrame despre Referen… dum-dum!

Posted by solariu On July - 27 - 2012
Sorin Olariu - Pentagon Mall

Sorin Olariu – Pentagon Mall

BĂSESCU SE DISCULPĂ

Dragul meu electorat
Recunosc că beau cât trei,
Dar la fel de-adevărat
E că beau pe banii mei.

SFAT LUI VICTOR PONTA

De vrei să scapi de matelot
Te-nvăţ eu cum să procedezi:
Sustragi biletul tău de vot
Şi faci ce ştii: îl xeroxezi!

LOVITURĂ DE STAT?

Cred c-această lovitură
Dată iute sub centură,
Nu mai e deloc de STAT,
Mai degrabă-i de PLECAT.

VIITOR DE AUR…

Ţara merge înainte:
Prim-ministrul e-un rechin,
Plus c-avem un preşedinte
Comandant de… submarin.

PONTA CĂTRE MERKEL

Vreau atâta să se ştie
Că e-un lucru important:
Noi nu suntem colonie,
Nici măcar deodorant!…

GREŞELI GRAMATICALE

În ţara-n care, ne-ntrerupt,
Poporul zace-ntr-un marasm,
Spui: politician corupt
Şi-ai şi făcut un pleonasm.

AM VISAT CĂ L-AM SALVAT
DE LA ÎNEC PE BĂSESCU

– Mă-nec!… striga el cam matol
Cu capu-n apă si nămol.
Şi-aşa m-a-nduioşat încât
I-am tras bocancul de pe gât.

TRASUL CURELEI ÎN VREMURI DE CRIZĂ

Vă spun cinstit prieteni dragi
Că de curea atât am tras
Încât o scot de la nădragi
Şi uite că mi-o pun la ceas.

LUI VICTOR PONTA

Ţi-o spun aşa, ca unui frate
Şi rog, notează informaţia:
Când ai prea multe doctorate
Îţi afectează… educaţia!

SALVAREA VINE DE LA COTROCENI

De crunta austeritate
Ne scapă iute Antonescu
De-o vinde sticlele lăsate
După plecarea lui Băsescu.

BĂSESCU SUSPENDAT?
Există oameni mari, de stat,
Care-ar dori să-l prindă
Şi-apoi să-l vadă suspendat
Ca pe Saddam: de-o grindă!

ROMÂNI, NU VĂ MAI CERTAŢI!

Ascultaţi-mă pe mine:
Ce să mai vorbim acum?
Lasă că vorbim mai bine
După referen… dum-dum!

Prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul!…

Posted by Stefan Strajer On July - 12 - 2012

Prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul!…

 

Autor: Prof.univ. Ion Coja

     

Așadar, pe 29 iulie va fi mare sărbătoare națională: scăpăm de unul dintre cei doi președinți deopotrivă de impostori. Nu e chip să scăpăm de amândoi, din păcate!… Pe 29 iulie cu un ochi vom râde, pentru neisprăvitul care reintră în neantul nimicniciei sale, cu celălalt ochi vom plânge pentru nenorocul nostru de a rămâne pe cap cu celălalt ipochimen!

Gestul lui Crin Antonescu de a plusa potul de pe masă cu cariera sa politică, la care va renunța în caz că referendumul îl readuce pe Băsescu la Cotroceni, a fost un gest de pokerist prost, perdant, au zis cei care-l cunosc mai demult și mai bine. Mie mi-a adus aminte de vorba, tot proastă, spusă de Băsescu la adresa medicului Arafat, cel de la SMURD, când în fața întregii Țări l-a invitat golănește și cinic pe harnicul și devotatul funcționar să demisioneze! Lumea a reacționat împotriva bădărăniei prezidențiale într-un mod care onorează încă o dată opinia publică românească, și dr.Arafat a rămas în funcție! Iar cel care azi este demisionat/suspendat se numește Traian Băsescu!… Nu Arafat!

E lucru sigur așadar că mulți își vor schimba intenția de vot la referendum după ce l-au auzit pe Crin grozăvindu-se și arătându-se atât de sigur pe opțiunile electoratului că vor coincide cu ale sale! Putea să spună o asemenea vorbă izmenită între ai săi, printre admiratori, de-o fi având! Spusă în public, cu atâta infatuare încrâncenată, vorba proastă și semeață irită publicul, care se trezește astfel invitat să aleagă între cele două demisii: a președintelui suspendat și a președintelui interimar!

Va trebui ca lumea să facă un mare efort de inteligență și memorie pentru a conchide că, totuși, Traian Băsescu trebuie demis cu orice preț, oricâte prostii vor mai face adversarii săi! Și oricât de jalnică ar fi postura adversarilor săi politici! Pentru că Traian Băsescu trebuie demis, dar pe cu totul alte considerente decât cele invocate și, de fapt, inventate, scornicite de experții lui pește din USL!… Oricum, numai un prost, dar nu orice prost, numai un prost autentic, adică și fudul, putea să spună vorbele cu care Crin și-a încheiat discursul, un discurs care era cât pe ce să fie foarte bun, cu condiția să-l fi rostit altcineva!

Da! Prima greșeală a lui Crin Antonescu este că el a sărit cel mai tare la gâtul lui Băsescu. Un calcul simplu, un calcul psihologic elementar, de bun simț, l-ar fi determinat pe „vorbete” să prezideze sobru și elegant ședința camerelor reunite și atât, să-i lase pe alții să facă spume la gură, să-l facă albie de porci pe Băsescu tunând și fulgerând împotriva infractorului la legea penală, iar el, seniorial, ca un pater familias, să joace rolul perfectului arbitru!

Dar țața (tzatza) de sub ciuful lui Crin nu s-a putut abține!… Mă simt acum perfect edificat asupra pițifelnicului și mă crucesc, ca și în cazul Băsescului, cum a fost posibil ca un asemenea ins să ajungă acolo unde se află de atâția ani buni: ba deputat, ba ministru, ba primul liberal al Țării, iar acum, iată-l, primul român de pe planetă!… Ce se întâmplă cu românii ăștia?! Ce blestem se ține de capul lor, nefericiții de noi?!…

Despre Băsescu:

I. Nu are nicio vină că el ne-a anunțat și prezentat măsurile de austeritate, reducerea de salarii și pensii! Asta nu înseamnă nicidecum imixtiune în sfera executivului. Dimpotrivă, fiind vorba de o situație excepțională, a acționat cu curaj și bărbătește. Păcat doar că a spus și multe minciuni atunci, în legătură cu FMI, bunăoară, pe care azi adversarii săi le trec cu vederea! Ci el și-a ieșit din rol, substituindu-se guvernului într-un mod nepermis, atunci când, de pildă, a susținut public proiectul anti-național Roșia Montană, luându-i peste picior, efectiv golănește, pe naivii și idealiștii care ar dori să le lăsăm nepoților noștri o Țară bogată, încă stăpână pe bogățiile subsolului! „Care nepoți?!” le-a rânjit în nas cel legiuit să fie dintre noi cel mai grijuliu cu soarta nepoților, a generațiilor viitoare! Ci Băsescu i-a sfătuit pe tineri să-și caute un rost oriunde vor vedea cu ochii, numai în România, nu!

La fel, atunci când a intervenit pe cât de energic, pe atât de prostește în dezbaterea publică a Legii Sănătății, a făcut-o din motive obscure, care nu par legate de grija pentru bunăstarea comunității românești! Inclusiv în chestiuni privitoare la justiție s-a ante-pronunțat, fără să i-o ceară nimeni și fără ca funcția să-i permită, favorizând astfel abaterea de la lege a judecătorilor și procurorilor, impunând-o chiar!

II. Băsescu a cerut ca la referendum buletinele de vot să fie înseriate! O măsură excelentă pentru preîntâmpinarea jafului electoral sau măcar pentru diminuarea acestuia! Probabil că Băsescu și ai lui vor repeta această cerere în zilele următoare! Întrebarea care se pune este următoarea însă: de ce Băsescu nu a cerut sau măcar n-a dispus ca în 2009, precum și la celelalte alegeri, să se fi votat tot cu buletine înseriate?! Cu alte cuvinte: Băsescu a organizat impecabil furtul și falsul electoral, inclusiv prin buletine neînseriate, în urma căruia a ajuns mai întâi primar, mai apoi președinte. Cunoaște bine tehnicile de furt, a adus inovații personale care, probabil, în limbajul de specialitate, în argoul infractorilor politici, îi poartă numele. Știe bine că la referendum, fără nicio pârghie administrativă în mână, va fi furat! Așa cum a furat și el de fiecare dată! De data asta se teme că lui i se va fura din voturi!… Deh! Să mai fie și lupul mâncat de oaie!

Despre felul în care s-au desfășurat alegerile trucate din 2009 nu se spune însă nimic în cererea de suspendare! De ce oare? Păi dacă susții că alegerile din 2009 au fost măsluite, recunoști implicit că adevăratul câștigător a fost Mircea Geoană, iar în acest caz nu mai are sens demiterea lui Geoană din fruntea PSD pe motiv că a pierdut alegerile!… Geoană a câștigat majoritatea voturilor cetățenilor, iar Băsescu a inversat scorul la numărarea voturilor, ajutat mult și de cei care l-au sabotat pe Geoană din interiorul PSD! În frunte cu ghici ciupercă cine era șeful campaniei electorale a PSD în 2009?!…

III. În cererea de suspendare nu se spune nimic de Dosarul Flota și alte matrapazlâcuri sau infracțiuni! Desigur, acest dosar este unul dintre motivele pentru care Băsescu nu trebuia să ajungă la Cotroceni, ci la Jilava sau, în cel mai bun caz, la hotelul cu circuit închis, de cinci stele, de pe Calea Rahovei… Numai că alături de Băsescu, ar mai fi intrat și alți lideri politici, din celelalte partide!

La fel, sabotajul CFR-ului! L-a inițiat Traian Băsescu în momentul când, din dispoziția sa, a fost suspendat primul tren de călători: Craiova – Cluj-Napoca. În aceeași zi au pornit din Craiova spre Cluj și retur primele autobuze ale unei companii particulare de transport, al cărei patron este un interpus prezidențial. Dar nimeni din clasa politică nu-i poate reproșa lui Băsescu dezastrul din CFR, deoarece toți miniștrii care i-au succedat la Transporturi, de toate nuanțele jegului politic, au continuat politica criminală inaugurată de matroz, punând CFR-ul pe butuci!

Și altele, și altele!…

Vom reveni asupra individului.

Despre Crin Antonescu:

I se potrivește perfect încă o vorbă românească, românească și minunată: gura bate curul! Dacă tăcea, președinte rămânea! Dar așa, fără să-și dea seama și mai ales fără să vrea, nerodul și-a înscris numele pe buletinul de vot de la referendum, când românii, de fapt, vor avea de răspuns la întrebarea: Pe cine îl preferați președinte? Pe Traian Băsescu sau pe Crin Antonescu?… Păi cine să-l prefere pe acest „vorbete cu plete”?!…

Un neica nimeni perfect acest Crin Antonescu! Nimic nu poate ilustra mai bine halul deplorabil în care ne-a adus clasa politică nășită de FSN și Gorbaciov (recte KGB!) decât prezența acestui personaj insolit și neavenit oriunde ai da de el! Îl găsiți acum la Cotroceni. Pentru câteva zile a fost secundul comandantului Băsescu, ca președinte al Senatului. A vrut, n-a vrut, iată-l așadar în vârf de tot! Cine-i de vină?

Căci vina, oameni buni, nu este a lui! Nu, nu! De vină nu este cine cere, ci cine-i dă impostorului și obraznicului ceea ce nu i se cuvine!… De vină e cine nu i-a dat peste mână! Și două după ceafă!

(Nota bene: Să fie clar, cu vorbele din fraza de mai sus, mă refer la amândoi neisprăviții! Și nu numai! Săăăăracă Țară Românească!…)

…A spune despre cineva că este „un neica nimeni”, înseamnă că nu prea ai prea multe să-i reproșezi. Doar atât, că n-a făcut nimic altceva decât umbră pământului degeaba! O viață de om! Și atunci te întrebi: pentru care rațiune de stat să i se dea atâta atenție și răspunderi atât de mari?!… Zici neica nimeni și pui punct discuției. Cine nu e de acord, să vină cu argumente, despre isprăvile intelectuale, civice, politice, manageriale etc., ale individului. Aștept deci să aflu palmaresul cu care să se laude fiecare român când se gândește la președintele Țării, fie el și interimar.

Tot ce știu din palmaresul lui Crin Antonescu este că n-a plagiat la teza de doctorat. Nici măcar o virgulă! Ceea ce, e drept, nu e deloc puțin în zilele noastre!…

Voi reveni și asupra șutului!

Post scriptum: Invit cititorii și comentatorii de pe acest site să găsească un proverb potrivit și pentru derbedeii din UNPR. În ceea ce-i privește pe cei din UDMR, evident, nu avem cuvinte! Nu le găsim! Lipsesc din limba română! Or fi existând în maghiară! Sper să le rostească cât mai sonor compatrioții noștri maghiari. Chiar și pe acest site (www.ioncoja.ro). Sunt invitații mei.

 

       7 iulie 2012

 

Cianura din ceaşca de cafea

Posted by Stefan Strajer On July - 12 - 2012

Pamfleţel 

Cianura din ceaşca de cafea

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Și io, ca tot românul domnit, beau cafea, beau de cincizeci de ani și n-am știut până ieri că, în fiecare ceașcă de cafea se află o concentrație de cianură de până la 6 ppm (părți pe milion). Stupefiat, primul lucru care mi-a venit în minte, a fost epoca de aur a lui Ceaușescu, care dădea poporului nechezol în loc de cafea, să nu-l intoxice cu cianură, îl proteja. Măreț conducător și  RMGC este măreață, ne promite o altă epocă de aur în schimbul aurului adevărat de la Roșia Montană!!

Să nu-mi spuneți că nu știți cine este RMGC, fiindcă cât de mult bine vrea să ne facă nouă românilor, mai ales celor din Țara Moților, auziți de ani de zile. Este vestita companie canadiană, care trage cu dinții de noi să ne facă oameni, să ne prăcopsească fără să ridicăm un deget, numai să-i dăm voie să ne radă ultimile treisute de tone de aur pe care le mai avem. Atât. Noi le dăm ultima mână de aur, care o mai avem și ei vor turna peste Roșia Montana un con al abundenței cum nu a turnat nici o altă stăpânire în două mii de ani în care au cărat aurul moților de acolo, începând cu romanii. O sută de ani, romanii au extras de la Roșia Montană trei tone de aur pur pe an, deci trei sute de tone de aur. Popoarele migratoare, fiind în marș migrator, s-au mulțumit doar cu  aurul din albiile râurilor din Munții Apuseni și au plecat mai departe. Ungurii care nu s-au priceput la minerit, au adus mineri din imperiul de apus cărora le-au dat toate privilegiile posibile numai să scoată aur pentru ei. Dar habsburgii i-au întrecut pe unguri și otomani în extragerea aurului; priviți Viena cât e de măreață, datorită și aurului de la Roșia Montană. În vremea habsburgilor a apărut: „Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă în poartă”, în vremea lor a fost răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan. Cu cât se căra mai mult aur cu atât erau mai săraci și nevoiași moții. Nu s-a făcut mai nimic pentru ei, cu excepția regimului comunist: locuri de muncă, locuințe, școli, spitale, ședințe și defilări de Întâi Mai. După 1989, Ion Marcel Ilici Iliescu și Petru Roman au frânat tot ce mergea în țara asta, au pus în funcție degradarea generală și vânzarea țării la preț de fier vechi, la preț de gunoi reciclabil.

La Roșia Montană, unde m-am aflat zilele acestea și am citit în materialele propagandistice ale RMGC, adică Roșia Montană Gold Corporation, că mai multă cianură se găsește în ceașca mea de cafea decât va lăsa ea în sterilul de după extragerea aurului cu cianură din minereul aurifer românesc. Cum să nu mă prosternez și io în fața acestei companii canadiene ce nu mai poate de binele celor din Munții Apuseni, deși au și ei munții lor plini de aur și ar putea să le spună canadienilor câtă cianură lasă în urma lor, ba mai mult să le-o anihileze și pe cea din cafea. Chiar dacă le-ar face și promisiunea asta, în Canada profitul companiei ar fi cu mult, mult mai mic fiindcă un miner canadian trebuie platit și asigurat cât zece mineri români. Plus costul protecției mediului canadian ce este foarte strict legiferat și controlat cu maximum de exigență, absolut diametral opus de ceea ce se întâmplă în România unde protecția mediului natural e floare la ureche pentru Ministerul Mediului și al Pădurilor care închide ochii cu nepăsare și la clăile de gunoie arucate de-a lungul șoselelor și-a apelor  dar mite la cianura lui Gold Corporation care nici nu se vede pe deasupra. Nici doamna ministru Plumb, nume predestinat să fie ministru al mediului românesc, nu simte ceanura în ceașca ei de cafea, deși este similitudine de poluare între plumb și ceanură.  

Am fost la Abrud și Roșia Montană pentru că am vrut să mă informez personal. Să-mi extrag io informațiile după ce am auzit multe păreri pro și contra. Întâi m-au izbit în fesieri starea deflorabiă a drumurilor, apoi dezordinea, murdăria și sărăcia localităților, superficialitatea și nepăsarea, oamenii buni dar indiferenți la ceea ce e în jurul lor, mai mulți câini comunitari decât copii. Ăștea suntem, ăștea plătim taxe și impozite din care nu se vede nimic investit local. Totul se scurge spre București și stăinătățuri. Din 1975 a început decăderea românească, care s-a accentuat sub Iliescu și a atins cotele prăbușirii totale sub Năstase și Băsescu. Guvernanții sunt parveniți, corupți și hoți, intelectualitate de avangardă nu există, restul înjură, dau din mână și așteaptă miracole chiar și de la Gold Corporation! Unii sunt atât de obnubilați și disperați încât așteaptă salvarea lui Dumnezeu prin trimisul lui: Gold Corporation! Alții nu au vrut să vorbească iar un specialist autorizat, autorul unei excelente istorii a mineritului la Roșia Montană, cu care am și vizitat galeria romană a minei, la multe întrebări mi-a răspuns cu no comment!  

Și Gold Corporation promite sarea și marea, numai să pună mâna pe ultima resursă auriferă a României, până atunci promite orice lăsând impresia că este mai mult o societate de binefacere și nicidecum o corporație capitalistă bazată pe minimum de investiții și maximum de profit. Oamenii nevoiași cred, fiindcă nu li se oferă alte alternative deși există, dar actualii guvernanți în locul devizei totul prin noi înșine au ales orice pentru un comision gras!!  

În secolul XXI jumătate din forța de creație și muncă a lumii se va recicla cel puțin odată, pentru că societatea dinamică creiază noi alternative. Și aici se pot înființa noi servici și industrii mici, ca în alte părți ale țării, se poate reîncepe, prin noi înșine, din nou exploatarea auriferă la exterior, fiindcă avem foarte buni specialiști români în domeniul mineritului iar statul are atâția bani să înceapă investiția. Dar ne-am obișnuit să palavragim și să cerșim ajutoare în loc să dăm randament. Am devenit o națiune fără voință și cu cel mai scăzut randament pentru Țara Noastră. Cât mai e a noastră.

Hai, să mai sorbim o gură de ceanură din ceașca de cafea, fiind siguri că după Gold Corporation, moții nu vor mai spune munții noștri aur poartă… doar vor continua, săraci, să bată  pe la porțile altora …

(Iunie, 2012, Bistrița – Casa cu flori)

Sorin Olariu - coperta Urzici pentru mari si mici

Urzici pentru mari si mici – coperta Ciprian Stanciu SPIC

Autor prodigios, umorist pur sânge, epigramist de mare talent, Sorin Olariu a beneficiat de recunoaşterea a doi maeştri, conducătorii celor două cenacluri bănăţene de satiră şi umor Ridendo şi, respectiv, Apostrof. Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, el este şi un virtuoz al scrisului în grai bănăţean. Omul este fermecător şi se află l vârsta pe care Dante o considera amiaza vieţii (35 de ani), dar şi în posesia altor daruri naturale, deloc de neglijat, pe care nu le iroseşte, ci, dimpotrivă, le valorifică din plin, obţinând, în plan literar, succes după succes. Ca orice scriitor, îşia re publicul său, pe care sunt sigur că nu-l va trăda, ca să nu fie trădat, pentru că şi reciproca este valabilă. Scriitorul se naşte pentru cititori, care, chiar dacă nu-l receptează de la început, după ce vor fi luat cunoştinţă de existenţa lui, îl vor urmări cu dragoste şi consecvenţă, stimulându-l şi cerându-i, ca unui actor, să se afle cât mai mult timp pe scenă pentru a ne împărtăşi din noile lui strădanii, aşa cum se întâmplă cu autorul nostru, confratele Sorin Olariu, aflat în plenitudinea forţelor sale, cu o vitalitate remarcabilă şi o bună dispoziţie contagioasă, care, iată, ne dăruieşte încă o carte (numărul lor nu mai contează de vreme ce a depăşit cifra 10), la fel de spumoasă ca şi cele ce o precedă.
Sorin Olariu devine pe zi ce trece – dacă nu cumva a şi devenit – un nume inevitabil în rândul literaţilor din Banat şi nu numai.
Epigrama contemporană românească i-a receptat şi omologat mesajul original, iar Uniunea Epigramiştilor din România, al cărui membru este, se mândreşte cu asemenea creatori aparţinând unei noi generaţii de spadasini, ce-şi propun să continue şi să îmbogăţească genul, înscriindu-se într-o tradiţie dintre cele mai strălucite şi fertile.
Sunt câteva numai dintre adevărurile ce trebuiau neîndoielnic spuse despre un om cu o operă deosebit de promiţătoare în actualul climat de libertate a expresiei, a prevalenţei spiritului de bună calitate, decelabil atât în operele tipărite, cât şi în festivalurile şi concursurile nu puţine, desfăşurate, anual, în centrele epigramatice ale ţării. Or, Caransebeşul, locul unde Sorin Olariu trăieşte şi scrie, este un astfel de centru, aici organizându-se un prestigios festival naţional de epigramă, care în acest an a ajuns la cea de-a patra ediţie, oferindu-i confratelui atât de dotat ocazia de a se manifesta şi afirma la adevărata lui valoare, pe care sunt bucuros să o atest, pornind de la scrierile lui de până acum. Diversitatea temelor şi motivelor, alături de prospeţimea spiritului său îndreptăţesc o astfel de apreciere şi fac eforturi de a-mi tempera entuziasmul pentru a nu-l prezenta într-o lumină şi mai favorabilă, spre a nu fi bănuit de complicitate.
Îl dau aşadar în urmărire generală, Sorin Olariu meritând omagiul unui public mai larg, nu doar al breslei epigramiştilor, pe care o onorează cu distincţia, dar şi cu discreţia sa.
~
(George Corbu – preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România)

Nuntă cu strâgături – poezie în grai bănăţean

Posted by solariu On April - 18 - 2012

Golumbuţ a lu Coleaşă, un prostan cum n-ai aflat
O ajuns ca să să creadă al măi mare cheţ dân sat.
Că era urât ca foamea, şcirb ca grebla, draşi să-l ieie
Şî vegea cu ochii-n cruşe după colţuri şî coveie!

Da’ ş-o tras nevastă-a-ntâia, şine măi era ca el?
Pă Măria, aia naltă şî trecută pân inel.
Ne miram pân sat ca proşcii, maţă-fripce şî fruntaş’:
“Ce pomeni că-i fata groasă o-i perdută pă rămaş!”

Ş-uice-aşa, la el la nuntă n-o plecat dă lângă masă,
Trâmura ca cotoroaga tot cu ochii la mireasă.
N-o lăsat s-o jioşe nima, lângă el tot o ţânea,
Că ni-s dî la coada vaşii, şică n-avem nas dă ea.

– Bă prostanilor, ne zâsă, pă nevasta me’, Mărie,
Am păstrat-o neacinsă până după cununie!
N-am făcut cum fac toţ proşcii, să uită râzând la mine,
Să mă culc cu ea ’năince, cum făcuş tu, mă veşine!

Zî-i, s-audă-acu’ tot natu şî să şcie care-i baiu:
Ce-ai culcat ’năincea nunţî? Nu mă-i faşe pă niznaiu!
– M-am culcat dă câcea ori, i-am răspuns cu-ntârziere,
Da’ n-aveam dă un să şciu, c-ai s-o iei tu dă muiere!

De la troiene ucigașe la apropiate ape sinistre

Posted by Stefan Strajer On February - 23 - 2012

De la troiene ucigașe la apropiate ape sinistre

 

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Ne-am procopsit cu un nou prim-ministru? Daaa! Ideea de procopseală vine nu de la „ne-am”, ci de la „neam”. Căci fostul șef al spionajului român este de alt „neam” decât noi, ăștia, mioriticii… Am primit de peste Atlantic suficiente informații despre originea etnică a tovarășului Mihai Răzvan Ungureanu. Dacă acest cotidian îmi va îngădui, voi da în vileag continente întregi nemărturisite în CV de actualul Premier.

În începutul său de carieră guvernamentală, pupila (vă rog nu omiteți din cuvânt silaba „pi”) arendașului de la Cotroceni a săvârșit două perle verbale (asta ca să nu zic că a zvârlit de două ori cu mucii-n fasole).

A doua zi după măreața investitură, face un raid pe la toate ministerele protocolindu-și proaspeții sau mai vechii miniștri. Asta, în timpul în care în zonele calamitate se murea de foame și frig. Abia a doua zi, la căldurica elicopterului, proaspătul uns în fruntea guvernului – Mihai Răzvan Ungureanu – făcea un survol peste ținuturile Buzăului și Vrancei ca să ochească prin dioptriile ochelarilor săi care e situația. Ignoranța lui în probleme de geografie și limbă română era afișată dezinvolt și mânios. De pildă, nu știe că spațiile acelea care străbat satele nu se numesc „străzi”, ci „ulițe”. Nu știe că majoritatea locuitorilor din sate sunt oameni vârstnici (cei tineri fiind plecați la oraș sau la muncă în țările din vestul Europei). Și, finalmente, fostul(?) șef al spionajului românesc trage concluzia mânioasă: Este inadmisibil că oamenii stau în case, la căldurică, și armata, jandarmeria fac eforturi de dezăpezire. Ce caragialesc ai zis-o, Coane Leonida, față cu reacțiunea! Ce aroganță de ignorant! Trebuia să fie chemat să scoată din troiene de 5 metri un mort pentru cimitir? Așa ar fi văzut ce înseamnă lipsă de apă, mâncare și căldură. Poate nici atunci, deoarece era îmbrăcat într-o haină de blană. Mde, spionii…

Altă minunăție: Întrebat de o jurnalistă cum comentează disputa penibilă între Consiliul județean și Prefectura din județul cutare, el răspunde cu o promptitudine iresponsabilă și care va intra în istoria acestor ani penibili: „Eu nu comentez, eu muncesc.” Cumplit! De ce? În 1990, la București au existat niște mârâieli de stradă, în care, la un moment dat, oameni de proastă condiție școlară și intelectuală, scandau de-a lungul bulevardelor: „Noi muncim, nu gândim!” Se deosebește, în esență, replica Premierului Ungureanu de orăcăiala de atunci din București?

Ca încheiere: Vin dezghețurile, vine vremea inundațiilor. Cât de leneși vor fi bătrânii aceia din zone uitate de lume, cum se vor propti ei să nu le ia apele casele? Vom face vizite de lucru și vom certa autoritățile că stau cu degetul în cucuruz, domnule prim-ministru?

Unde ești, Emil Boc? Măcar nu erai fudul și obraznic.

 

Deceptia în dragoste

Posted by Stefan Strajer On February - 23 - 2012

Deceptia în dragoste

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

Cum arată bilanţul după căderea ţării sub diktatul zăpezii? Timp lejer, dedicat confruntărilor dintre opoziţie şi putere şi, foarte grav, de săptămîni, vii şi morţi îngropaţi laolaltă sub nămeţi din cauza incompetenţei au­to­ri­tăţilor în gestionarea „calamităţii” naturale. Şcoli închise pentru aproximativ un milion de copii, sute de animale domestice sufocate sub zăpadă, o sută de morţi şi mii de oameni care suferă pierderi în gospodării, urmare a aceloraşi inabilităţi organizatorice. De ce atîtea pierderi de vieţi? Pentru că în multe sate se trăieşte şi azi la fel ca acum o sută de ani: în case de chirpici, fără curent şi cu haznaua printre buruieni. Sătenii necăjiţi adună crengile uscate, doborîte de vînt, sau pun în soba de lut ştiuleţii de porumb. Nu am cunoştinţă să se fi întocmit vreodată la nivel de comune o evidenţă a vîrstnicilor fără posibilităţi, a caselor mai vechi de 100 de ani pentru a fi consolidate cu fonduri europene. Orice dezastru natural vine peste structuri foarte vulnerabile. Probabil, pe hîrtie, există improvizaţii amatoriste ale unor programe consumatoare de fonduri, cu multă vorbărie şi cu o desfăşurare improprie. Mulţi dintre fiii puterii nu-şi cunosc meseria, o fac de mîntuială, însă nu renunţă pentru nimic în lume la morga de specialişti, atunci cînd apar pe ecrane. Întotdeauna li s-a cerut oamenilor să reziste, chiar şi atunci cînd casele sînt gata să cadă peste ei, şi cu asupra de măsură parcă în aceste vremuri, care profanează însăşi semantica fiinţei umane.

 

Biserica, jandarmii, sportivii, poliţiştii, televiziunile naţionale şi ca de obicei Becali, au sărit în ajutorul satelor înghiţite de nămeţi. La mică depărtare de timp, ameninţă inundaţiile, gestionate de aceleaşi autorităţi. Cînd puhoaiele de apă, pitite acum sub cerul iernii prăbuşit peste pămînt, vor face alte drame, pentru că reacţia preventivă a autorităţilor va fi, în mod sigur paralizată de campania electorală, mulţimea-cyborg din seria Terminator va striga: „Mă voi întoarce!” la contraofensiva de primăvară, care ar putea să bată filmul, din cauza decepţiei în dragoste cu Putere de la Bucureşti. Protestele îşi vor relua cursul pînă cînd vor primi garanţia unui trai demn, pînă cînd vor fi îndepărtate din arborele Puterii toate ramurile cărora le lipseşte clorofila patriotică, acel ax al poziţionării oneste – în funcţie de valorile românismului, nu de mimarea lor sau de substituţia lor. Cînd românul este ignorat sub munţii de zăpezi, bolnav, flămînd, în întuneric şi în frig, protestul este soluţia. Cînd facturile, taxele, hrana, ratele şi creşterea copiilor sînt un travaliu sisific pentru cetăţean, protestul este soluţia. Cînd ţăranul român trebuie să umble prin cinci sate, ca să găsească un tractor să-şi are pământul, pentru că Uzina de tractoare de la Braşov a fost măritată, iar cele din import nu sînt pentru buzunarul lui, protestul este soluţia. Agricultura cu calul şi cu sapa nu-i poate hrăni nici măcar pe jefuitori, darămite naţiunea. Cele patru milioane de hectare rămase anual necultivate ar trebui lucrate prin muncă patriotică de guvernanţi?! După ce dopul etanş va sări din politică definitiv, cu bubuială puternică, îndreptat spre locul care i se potriveşte cel mai bine – coşul de gunoi al istoriei, mulţi dolofani vor fi înţărcaţi. E nevoie de un regim aspru pentru a stopa ignoranţa şi jaful în desfăşurare.

 

În fond, e o altfel de intersecţie istorică în sînul capitalismului românesc. Îţi poţi număra degetele liber, dar nu poţi stabili o relaţie de dragoste între solipsismul politic, groapa cu furnici în care trăieşte poporul, sistemele antirachetă, băncile cămătarilor şi revendicatorii de peste noapte ai averii naţionale – ei, stapînii inelelor, din tată în fiu legitim sau nu, cu titlu nobiliar real ori imaginar. Pentru că nu există nicio deosebire între moştenirea „dinastică” şi cea „privată”. Ambele revendică averea provenită exclusiv de la naţiune. Odată cu apusul monarhiei, în mod legal, averea trebuie să revină Ţării pentru reconstrucţia satelor distruse de vreme şi de calamităţi, să revină acolo de unde a fost stoarsă. Nici fanarioţii, nici turcii nu au jefuit poporul ca aceşti străini de neamul, de cultura şi de religia noastră, îmbogăţiţi, nu de la coarnele plugului, nici de la seceratul holdelor, ci din taxe, impozite şi biruri grele puse pe poporului român. Nemaiavînd roluri în Stat, prinţii cei voinici şi regii din poveste trebuie să trăiască din pensie, la fel ca orice cetăţean.

 

 Despre „Cărţile albe“ ale ministerelor şi Cartea neagră a Românei jefuite

 Ultimii 22 de ani se înscriu în ceea ce s-ar putea numi anii cei mai crânceni din istoria României postbelice – adevăraţi ani „apocaliptici“ –ani în care nişte păpuşari nevăzuţi au tras toate sforile posibile, pentru a prăbuşi această ţară din punct de vedere economic, social, moral şi chiar politic. Cine sunt aceşti păpuşari, de unde vin ei, sunt din ţară? Sunt din afară? Iată întrebări care îşi pot găsi răspunsuri diverse, în funcţie de cel care şi le pune.

            În ceea ce-i priveşte pe conducătorii-marionete din interior, îi cam ştim, se ştiu şi ei, dar nimeni nu le-a pus întrebările la care ar fi trebuit de multă vreme să răspundă.

 

În industria „DE FIARE VECHI“ munceau sute de mii de români

 

Să-l luăm, bunăoară, pe fostul prim-ministru Petre Roman. Îl „admirăm“ seară de seară, cum ştie dumnealui să combată de frumos, pe „sticlă“, modul cum se fac guvernele şi cât sunt unii şi alţii de „corupţi“ şi de neorientaţi politic. Ştim cu toţii cât de virulent era domnia sa, imediat după evenimentele din 1989, când spumega efectiv la televizor, împotriva industriei românești „depăşite şi învechite“. Nici în cele mai negre vise nu gândeau bieţii români, ahtiaţi să-şi cumpere gumă de mestecat americană, cafea veritabilă, blugi şi haine de piele aduse din bazarele turceşti (pe dolarii la care aveau acces) că vor plânge cu lacrimi amare, pe ruinele sinistre ale miilor de fabrici făcute praf, de guvernul plin de „specialişti cu experienţă“ al primului emanat al Revoluţiei. Îmi aduc aminte cu câtă ură, „democrată“ de data asta, au distrus românii noştri (care credeau că democraţia înseamnă să distrugem tot ce era construit cu sudoare şi efort în Socialism – adică sinistrul comportament maoist, din anii ’60!) fabrica de premixuri furajere din sudul țării, o bijuterie construită cu banii împrumutaţi de la Banca Mondială. Păi nu ne mai trebuiau nici sistemele de irigaţii, nici miile de crescătorii de păsări, nici celebra crescătorie de porci de lângă Timişoara, nici c.a.p.-urile, nici terenurile fermelor din staţiunile de cercetare agricolă, nici livezile, nici minele, nici bogăţiile solului şi subsolului. Eram ca fata mare şi nurlie, păzită de o mamă severă, care a scăpat de sub observaţie o noapte întreagă pe un maidan plin cu „peşti“… Eram leşinaţi după margarină la cutie din Occident şi după mere mari străine, după tot felul de produse agricole şi altele, de import, şi îl sprijineam din răsputeri pe primul ministru care a rupt avioanele, umblând să vândă tot ce se putea, pe preţuri derizorii, că tot nu dădea de la el, ci din averea tuturor. În sfârşit, a fost „băgat afară“ de la guvernare de către mineri şi ne-a lăsat cu buza umflată şi cu mult mai săraci. Au venit, apoi, alte guverne, îndeosebi Opoziţia aglutinată în C.D.R. – P.N.L.-iştii, P.N.Ţ.C.D.-iştii, U.F.D.-iştii, U.D.M.R.-iştii, P.D.-iştii „socialişti“-de-dreapta ai lui Petre Roman (!), minoritarii lui Aurel Vainer, Nicolae Păun şi Varujan Pambuccian – cu gogoriţa celor „15.000 de specialişti“, care habar nu aveau nici ei pe ce lume trăiesc, dar cu un scop bine determinat: să fure şi ei cât mai mult. S-au ţinut de „Ţigaretele I şi II“, au concesionat câmpuri petroliere, au votat Legile minelor şi petrolului în aşa fel ca străinii şi câte un român rătăcit, care concesionau perimetrele cu petrol, cărbune, ape minerale, marmură etc. să plătească redevențele cele mai mici, iar concesionarea să se facă pe intervale de timp „nelimitate“. Marile companii străine care au venit să ne ajute, „adică să investească“, au primit cadouri, pomeni grase, constând în iertări de taxe şi impozite, numai să recreeze locurile de muncă distruse de politica EMANAŢILOR. Cum au venit aşa au plecat, iar cei care au rămas, totuşi, au servit, cum era şi normal, politica propriilor companii. De români şi de locurile lor de muncă nu i-a păsat nimănui.

 

Cui au folosit „Cărţile albe“?

 

Dar, să ne întoarcem la anii 1993 şi următorii. Erau vremuri tulburi, cu mineri supăraţi că îşi vor pierde din drepturi, că li se vor reduce lefurile şi cu dorinţa legitimă că Miron Cozma trebuie să le aducă gaze, în Valea Jiului. Trecem peste mineriadele care au umflat tărâţa în unii dintre bucureşteni şi facem bilanţul guvernărilor, în Vale. Mine părăsite şi distruse, terenuri degradate şi neecologizate, mineri rămași pe drumuri, dar disponibilizaţi şi plătiţi la greu, pe banii noştri, să-şi lase locurile de muncă. Mina Dâlja, de pildă, a fost furată şi distrusă la suprafață, într-un mod incredibil. Acelaşi lucru s-a întâmplat în subteran. Pe galeriile de sute de kilometri şi în abataje au rămas îngropate zeci de utilaje de extracţie performante, multe noi nouţe, cu stâlpi de susţinere noi, din oţel, foarte scumpi, multe asemenea utilaje fiind aduse din import pe valută. Nimic nu mai conta. Lămpăria minei, băile şi alte incinte au rămas la cheremul hoţilor de fier vechi, în loc ca o mână de gospodar de la C.N.H. să dea o altă utilitate acestor spaţii. Puteau cultiva în ele ciuperci sau puteau face ferme de iepuri sau găini, orice numai să nu fi fost lăsate în paragină. Erau destui şomeri în Vale să se angajeze la asemenea munci. Haldele de steril puteau fi împădurite cu cătină sau aluni, cu rezultate excelente. Însă, n-a fost să fie de bine, ci doar distrugere… Acesta era marele bilanţ – „pozitiv“! –, după mintea „naţional-ţărănistului“ Victor Ciorbea, cel care, practic, a desfiinţat industria extractivă a ţării.

Să revenim, acum, în Capitală… La Institutul Naţional al Lemnului, din Pipera, directorul, un specialist de renume pe vremea aceea, se scărpina nervos în cap, uitându-se cu coada ochiului la un cărţoi mare cât un ceaslov, de culoare albă.

— Vedeţi acest document, domnule reporter? Este „Cartea Albă“ a lemnului, cu toată problematica acestei resurse.

—    Cine v-a cerut-o?

—    Păi, de la minister!

— Pentru ce?

—     Pentru Banca Mondială şi pentru F.M.I. Avem aici toate secretele acestei

industrii. Cei de la aceste organisme internaţionale ne cer nu numai nouă, ci tuturor  ministerelor, pentru toate resursele ţării, aceste „cărţi albe“.

—    Vai de mine, dar eu cred că nu trebuie să le daţi! Ce folos are România din asta?

—    Păi eu ştiu că n-are, ba dimpotrivă, ne-ar putea costa enorm aceste scurgeri de

informații, dar ce să facem, dacă ni se cer de la minister?!…

Au trecut aproximativ 15 ani de la acest dialog. Rezultatul îl vedem cu toţii. „Cărțile albe“ întocmite atunci, cu atâta docilitate şi slugărnicie în toate ministerele guvernelor aflate la Putere, au ajutat nu la dezvoltarea unor industrii şi resurse, ci la  distrugerea sistematică, la milimetru a economiei naţionale. Nimic, nici un domeniu sau resursă minerală, bogăție de orice fel n-a scăpat de la distrugere sau înstrăinare în toţi aceşti ani. Când aud că noul guvern are în program înființarea a cât mai multe locuri de muncă, mă ia cu frig, deoarece ştiu că gândul guvernanţilor noştri nu se îndreaptă spre oamenii de afaceri români, ci spre „marii investitori“, care până acum au tot redus numărul locurilor de muncă, au dat, în general, lefurile la nivelul minimului pe economie şi s-au gândit doar la propriile profituri. Pe oamenii noştri de afaceri corecţi – nu vorbim aici de cei cu „proptele“ la guvernanţi, ci pe cei importanţi sau pe cei cu firmele noastre micuţe de 2-3 angajaţi – nu-i bagă nimeni în seamă. Nu întâmplător li s-a pus „forfetarul“ pe cap, iar întreprinderile lor au sucombat cu zecile de mii.

 

Domnul Franks, „prieten“ vechi şi tovarăş la… pagubă

 

Cât despre ajutorul de la F.M.I., numai domnul Franks ştie, bietul de el, câte pingele a rupt prin România, în toţi aceşti ani şi câte periniţe a jucat prin munţii patriei noastre, până ne-a vârât pe toţi românii, până în gât, în datoriile pe care le are de plătit până şi nepotul meu, în vârstă de un an. Ce tupeu trebuie să ai, ca şef de stat, să anunţi, senin, că şi un nou-născut are de plătit 5.000 de euro, „datorie de la strămoşi“; adică impozit pe incompetenţa, mai bine zis pe trădarea şi pe lipsa de scrupule a guvernelor care ne-au condus în ultimii 22 de ani. Datoria aceasta se pritocea atunci, în anii 1999-2000, când domnul Jeffrey Franks, mult mai tânăr şi mai slăbuţ, cu un  fulgarin ieftin pe braţ şi o geantă doldora de documente, făcea anticameră, modest şi răbdător, aşteptând să intre la preşedintele P.U.N.R., cu care vorbea numai „între patru ochi“. Acţiunea se petrecea în str. Negustori, la sediul fostului P.U.N.R., partid condus, la vremea aceea, de fostul preşedinte efemer al P.U.N.R., membru titular al găselniţei numite A.O.Ş.R. şi actualul traseist – dar politician anemic, deşi pozează în forţos„prof. univ. dr. Valeriu Tabără“, recentul ministru demis al P.D.L.! Oare ce şuşanele „negocia“, atunci, viitorul reprezentant al F.M.I. Jeffrey Franks cu viitorul ministrul P.D.L.-ist al agriculturii Valeriu Tabără?! Mister, deocamdată! Dar e de presupus că erau aranjamente pentru firma MONSANTO.

Alergătura asta, până la făcutul găurii în pantof, a fost cu mare folos pentru F.M.I. şi Banca Mondială, başca operaţiunea de trădare de ţară, cu „Cărţile albe“, sus-amintite. Şi nici nu mă mir: ce-am căutat, am găsit. Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile…

Ce să mai zicem de mormoni, religia aceea ciudată – căreia îi aparţine şi Jeffrey Franks, cum a recunoscut, singur, ca pe o garanţie a „corectitudinii“ sale –, conform căreia fiecare mormon poligam obişnuieşte să-şi pună să lucreze, în folosul său, toate nevestele şi copiii. Până una alta, la ţara noastră bogată şi atât de intens curtată, se potriveşte de minune vorba românului: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă“. Iar dacă nu vom şti cum să ne ferim de „prieteni“ – cum ne avertizează Larry Watts, în extraordinara sa carte FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI! – şi nu ne vom salva singuri, vom sta pe veci în genunchi, cu mâna întinsă la neaveniţii de peste mări şi ţări.

Cam atât pentru azi. Cam puţin, dar măcar zis franc. Ne vedem… în Piaţa Universităţii…

 

11 februarie 2012

Franca Francksman

A TREIA REPUBLICĂ

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2012

Motto: „Mundus vult decipi, ergo decipiatur” – „Lumea vrea să fie înşelată, fie deci înşelată” (Sebastian Frank, teolog  german, paradoxal a scris OMNIS PARADOXA în 1533!!)

 

A TREIA REPUBLICĂ

Autor: Corenliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Trăind şi citind româneşte, părerea mea este că între 30 Decembrie 1947 şi până acum, în 30 Decembrie 2011, ţara noastră românească a ajuns la A TREIA  REPUBLICĂ. Este mai mult decât o părere, este o idee personală pe care o pot demonstra sistematizat cu argumente istorico-sociale, pe lângă faptul că generaţia mea le-a parcurs pe toate trei. Întâi, a fost republică populară, apoi republică socialistă iar acum este republică scoasă la mezat, bucată cu bucată, cu români cu tot. Să trăiţi bine… pe unde apucaţi şi ce apucaţi…

 

REPUBLICA POPULARĂ ROMÎNĂ

(ROMÎNĂ cu î din i şi adjectivul unei oarecare republici)

 

În toamna Anului 1946, am început clasa întâia primară şi în  abecedar, pe prima pagină, aveam fotografia regelui, pe a doua pagină fiind a reginei mamă. Credeam că, dacă regele avea mamă regină, trebuia să aibă şi tată rege, dar nu era în abecedarul nostru. Am întrebat, eram la vârsta când întrebăm orice şi cineva mi-a răspuns că e făcut din flori! Eu aşa am luat-o, pentru că nu ştiam că regii sunt făcuţi, nu ca noi, supuşii lui, aduşi de berze călătoare.

După vacanţa de Crăciun, în prima zi de şcoală, doamna învăţătoare ne-a spus să scoatem abecedarele pe bancă şi cu foarfecele a venit, pe rând la fiecare, şi a tăiat fotografiile regelui şi a mămicii sale din abecedar, apoi a scris frumos pe tablă: Republica Populară România. Poate aşa ar fi fost corect din multe puncte de vedere, dar altfel au hotărât eliberatorii sovietici. Noi, atunci în clasa întâia, nu ştiam gramatică, nici ce însemna dezrobirea şi eliberarea.  Doamna învăţătoare ne-a explicat diferenţa dintre regatul înrobitor şi republica populară, dar nu am prea înţeles. Cu timpul am început să înţelegem ce înseamnă republică populară, când steagurile roşii erau pe toate casele, gardurile şi drumurile, când tata a fost epurat din armată şi îşi căuta de lucru, când  au apărut cartelele, cu care stăteam la coadă la pâinea noastră cea de toate zilele pe care nu ne-o mai dădea Domnul, ci partidul comunist conducător…      

Republica populară, sovietică cum i-au spus mulţi, dintre care unii au sfârşit în închisorile republicii impuse, a divorţat în mod sovietic de rege (şi regina mamă) punând capăt unei monarhii în care primii doi regi au făcut minuni pentru România, iar ultimii doi au năruit-o.

Trecerea de la monarhie la republică a fost dictată de Stalin, care după eliberarea României, s-a purtat cu mănuşi de catifea roşie cu regele, având în vedere că îi  agăţase în piept cea mai mare decoraţie a Uniunii Sovietice pentru că i-a oferit România pe tavă în August 1944, cu armată cu tot. Aşa se explică de ce a plecat regele din România cu o garnitură încărcată, când putea fi lichidat printr-un aranjament de casă NKVD, mult mai bine regizat decât cel prin care Lenin l-a lichidat pe ţarul Rusiei imperiale. Şi în paranteză, pentru cei nu ştiu şi nu vor să creadă, regele şi regina mama ştiau din timp că divorţul bate la uşă, aşa că atunci când au plecat în Marea Britanie, la nunta Elisabetei, au trecut cu valizele pline de valori pe la diferite bănci străine, unde în seifuri sigure şi secrete le-au depozitat, conform „pune deoparte bani albi pentru zile negre”!! Acest amănunt depozitar în străinătate era cunoscut şi practicat intensiv în România după ocuparea sovietică din 1944 şi bine demonstrat după aceea, dar este mereu ţinut sub tăcere când vine vorba de ultimul rege şi mămica lui. Este o tăcere de acoperire, fiindcă sub ea se cunoaşte planul lui Stalin de măsuri ce trebuiau înfăptuite după eliberarea României: abolirea monarhiei, lichidarea partidelor istorice, crearea structurilor represive după modelul sovietic, reforma agrară ca prim pas al colectivizării, lichidarea exploatatorilor şi băncilor, închiderea ţării în lagărul sovietic. Planul a fost adus de emisari sovietici, imediat după instalarea guvernului Petru Groza şi prelucrat cu Ana Pauker, Pârvulescu şi Doncea, dar, indirect a aflat de el şi Theodor Negropontes, agent al serviciul de spionaj american la Bucureşti, de la care au pornit nişte inocente previziuni de care toţi au ţinut cont, inclusiv regele şi mămica lui. Peste această tăcere şi se tot bate apa în piuă, melodramatic, cu forţarea majestăţii sale să abdice fabricându-se, de o parte şi alta, dezinformări de tot felul pentru curioşi, naivi şi monarhişti îndureraţi sau cetăţeni care şi-au pierdut toate speranţele în regimurile republicane supuse dictaturii sovietice din 1947 încoace, dar mai ales speranţelor de viitor puse în guvernele   corupte, din toate punctele de vedere, de după decembrie 1989.

Trebuie să ştim de asemenea că prima republică, impusă prin forţa armatei de ocupaţie, a fost legalizată într-o constituţie formală, praf democratic republican, în primăvara Anului 1948, dar stabilită prin dictat impus de Moscova în 1952. Să fim conştienţi că între 1944 şi 1952  eliberatorii sovietici nu au ţinut cont de legile şi constituţiile ţării, dictând  interesele lor de dominanţi. În continuare, constituţia republicii populare a hotărât-o Stalin printr-un capitol introductiv pe care-l începe cu: Republica Populară Romînă a luat naştere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării Romîniei de către glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţă poporului muncitor, în frunte cu clasa muncitoare condusă de Partidul Comunist, să doboare dictatura fascistă, să nimicească clasele exploatatoare şi să făurească statul de democraţie populară, care corespunde pe deplin intereselor şi năzuinţelor maselor populare din România. Aşa începe constituţia din 27 septembrie 1952 a primei republici romîne aprobată cu laude de Marea Adunare Naţională. Da, este o constituţie impusă, stalinistă pentru că proiectul constituţiei a fost trimis lui Stalin care a modificat-o cum a vrut el şi aşa a trebuit să fie preluată de români (citiţi, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni  de Larry Wattts). 

Larry Watts scrie la pagina 180: Stalin nu recunoaşte România ca stat unitar, dar pretinde că ţara îşi datorează existenţa istoricei victorii a Uniunii Sovietice şi eliberării de către glorioasa armată sovietică. Absurditate de tiran! Şi Stalin nu se opreşte la acest dictat de vasalitate faţă de Uniunea Sovietică ci merge mai departe şi prin dictat constituţional, devine şi părintele Regiunii Autonome Maghiare: În Republica Populară Romînă se asigură autonomie administrativ-teritorială populaţiei maghiare din raioanele secuieşti, unde ea formează o masă compactă şi această pravilă rusească este consemnată în constituţia din 1952, în articolele 19, 20, 21. De articolul 21 ungurii şi secuii nu au prea ţinut seama, iar adjunctul ministrului de interne al României, de atunci, Janos Vincze a îndepărtat toate oficialităţile române din această regiune autonomă, unde a reînceput să fiarbă din nou segregaţia şi iredentismul unguresc. Oare trebuie să explicăm cum a ajuns Stalin să cunoască atât de bine raioanele secuieşti compacte din RPR sau de ce, în 2011, Traian Băsescu şi UDMR-ul Budapestei vor să se întoarcă la vechea împărţire administrativ-teritorială stalinistă, la o nouă regiune autonomă maghiară? Puteţi să aflaţi şi singuri citind istorie, citindu-l pe Larry  Watts.

În Primăvara 1953 moare Stalin. Eram elev-pionier şi toată şcoala, tot oraşul, toată ţara, toate ţările lagărului comunist au fost trei zile în doliu internaţional. S-au ţinut trei minute de reculegere, când tot ce mişca în lagărul comunist a lui Stalin a trebuit să oprească şi în adâncă poziţie de recunoştinţă faţă de mort, să tacă. Undeva, unul a întrerupt tăcerea cu s-a dus tiranul se va duce şi tirania, vin americanii! Optimist naiv, şi mulţi ca el au sperat zadarnic.     

 

REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA 

 

În 20 august 1965,  Marea Adunare Naţională, organul suprem al puterii de stat şi unicul organ legiuitor în România, a adoptat o nouă constituţie, prin care se hotăra ca patria românilor să se numească Republica Socialistă România. Din noua lege fundamentală s-a scos dictatul de dependenţă faţă de Stalin şi urmaşii săi la Kremlin prin care România îşi datoreşte existenţa Uniunii Sovietice şi eliberării de către glorioasa armată sovietică şi în primul articol al noi constituţii se precizează: Romania este republică socialistă… stat suveran, independent şi unitar. Nu stat naţional unitar ca în cele anterioare eliberării de către glorioasa armată sovietică, ci suveran,  independent şi unitar. Atât sovieticii cât şi ungurii iredentişti au fost furioşi şi au declanşat o activitate şi propagandă anti-românească. Cu toate acestea, Partidul Comunist Român ce era de fapt organul suprem al puterii şi legiuirii în stat, condus de Nicolae Ceauşescu, a decis, şi Marea Adunare Naţională a adoptat în februarie 1968, legea îmbunătăţirii organizării administrative a teritoriului României. Prin această lege România s-a întors la vechea, tradiţionala şi eficienta ei împărţire administrativă, atât de bine concepută pentru mărimea şi relieful geografic al ţării. Este drept că, prin revenirea la normal, regiunea autonomă maghiară a fost divizată în trei judeţe, dar constituţia acorda minorităţilor toate drepturile ce li se cuveneau. Degeaba, iredentismul unguresc s-a exacerbat peste măsură, fiind susţinut atât de serviciile diplomatice cât şi de cele de informaţii ale guvernului ungar şi sovietic. Eram de acum medic de circumscripţie în Regiunea Baia Mare, dar, prin această revenire administrativă am trecut la  judeţul Satu Mare şi am simţit din plin şocul segregaţiei şi al iredentismului local, pe care l-am adăugat la nu prea îndepărtatul şoc al românilor ardeleni de aici, din vremea  stăpânirii horthiste.

Oricum, se simţea şi în România o oarecare primăvară, nu numai în alte părţi ale lagărului comunist, ce a dat mari speranţe românilor, iar după evenimentele din Cehoslovacia, la care Armata Română nu a participat iar Nicolae Ceauşescu le-a inferat public, românii i-au aclamat  curajul şi apreciat corectitudinea politică, deşi nu a lipsit decât foarte puţin să împărtăşim soarta Cehoslovaciei, adică o nouă eliberare a armatei sovietice… 

În martie 1974 Marea Adunare Naţională l-a ales pe Nicolae Ceauşescu primul preşedinte al Republicii Socialiste România. A fost încă un moment de îndepărtare de tiparele strâmte, rigide şi înăbuşitoare impuse de marele frate de la răsărit şi o apropiere de republicile din afara lagărului comunist, ceea ce s-a şi realizat cu ajutorul lui Ion Gheoghe Maurer şi Corneliu Mănescu, ei deschizându-i toate drumurile lumii. La această numire solemnă a depus un jurământ din patru fraze: în prima jura să slujească cu credinţă patria, în a doua să respecte legile şi constituţia ţării, în a treia jură să aibă relaţii internaţionale fără deosebire de orânduirile sociale, iar în ultima jura că îşi va face datoria cu cinste şi devotament pentru strălucirea şi măreţia naţiunii noastre. Prin acest jurământ, oarecum obişnuit la asemenea solemnitate, Nicolae Ceauşescu se emancipa şi se descătuşa de eliberatorii sovietici, care din acest moment au început să-l critice, denigreze, ameninţe, vâneze, mai ales după ce le-a amintit de promisiunea lui Petru cel Mare făcută lui Dimitrie Cantemir despre hotarele Moldovei lui Ştefan cel Mare si de promisiunea lui Lenin de restituire a tezaurului românesc reţinut la Petersburg. Şi încă ceva esenţial, pe care mulţi dintre noi îl trec cu vederea: armata sovietică nu a mai fost atot eliberatoare pentru că glorioasa şi eliberatoarea armată sovietică a intrat în Bucureşti la câteva zile după insurecţia armatei române! E drept, a trebuit de circumstanţă comunistă să se adauge: împreună cu brigăzile muncitoreşti. Era mai bine aşa, indirect se punea egalitate între rolul armatei sovietice şi a brigăzilor muncitoreşti la înfăptuirea eliberării din 1944!!   

Mare greşeală şi păcat a săvârşit Ceauşescu că a subapreciat adevăratul nivel de trai al clasei muncitoare şi a ţărănimii colectivizate sau navetiste, deşi vorbea mereu de bunăstarea întregului popor, punând în schimb totul pe strălucirea naţiunii noastre socialiste şi a cincinalelor. Din nefericire, puterea şi strălucirea sa personală în faţa poporului român, în faţa lumii l-a dus de la semeţia ţărănească la grandomania conducătorilor comunişti şi, odată ajuns preşedinte de ţară, la megalomanie de genial şi planetar până la stări de-a dreptul iraţionale, paranoice intrinseci dar şi datorită factorilor extrinseci suscitaţi de perfidia şi obedienţa celor din jur, a oportuniştilor din conducerea de partid şi a înalţilor funcţionari ce îl lăudau, linguşeau şi minţeau dopându-l cu realizări nerealizate. Aceiaşi linguşitori l-au îndepărtat, prin tot felul de subterfugii comuniste,  de cei ce îi erau devotaţi şi sinceri, fiindcă au fost şi asemenea persoane la acel nivel. Un rol nefast l-au avut şi condeierii bucureşteni, după care s-au luat şi cei din ţară. Adrian Păunescu îl trâmbiţa în toate cenaclurile sale pe conducător iar Octavian Paler în cotidianul România Liberă a lansat sintagma epoca de aur iar restul elitelor oportuniste i-au ridicat soclul omagiului.  Apoi a intervenit năpasta cea mare: sinistra, care din laborantă a ajuns academiciană şi savantă de renume mondial. Nu ar fi fost mare lucru, istoria lumii e plină de asemenea cazuri, dar avea o nefastă forţă de manipulare asupra conducătorului prin intrigile, intervenţiile şi implicarea ei în problemele vieţii politico-sociale în care nu avea nici o competenţă. Devenise pretenţioasă, ranchiunoasă şi dispreţuitoare faţă de  poporul român ajuns la discreţia lor dictatorială, cu hrană pe porţii la coadă, şi aşa sinistra a făcut din Nicolae Ceauşescu un odios. Viaţa  poporului român s-a înrăutăţit la fel ca sub cotropirile barbare şi ocupaţiile ruseşti şi ungureşti. Totul a devenit sumbru, atât de sumbru, încât am lăsat tot ce agonisisem în republica socialistă şi am părăsit epoca de aur în 1980, punându-mi speranţelor de libertate în altă parte. 

 

A TREIA REPUBLICĂ – scoasă la mezat de la  început!! 

 

Trecerea de la a doua republică la cea de-a treia republică s-a făcut în momentul execuţiei lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu. Când rafalele care i-au ciuruit au încetat, cei ce au pus la cale penibilul simulacru de proces al celor doi, au respirat uşuraţi ne mai având niciun obstacol în calea luării puterii. Gorbaciov de la Moscova a fost satisfăcut că Iliescu şi-a îndeplinit misiunea de lichidare a lui Ceauşescu, care îi stătea în gât ca un os de peşte. Recompensa lichidării tovarăşului a fost funcţia de preşedinte al noii republici, liberă şi democrată, în care a fost sprijinit şi de diferite  servicii de informaţie străine, de agenţii acestora din România, la care s-au alăturat imediat oportuniştii şi naivii, după vechea şi prea bine cunoscuta lege istorică, cunoscută şi respectată şi de români. Să exemplificăm, doar amintind de monstruoasa coaliţie împotriva lui Cuza, apoi de detronarea regelui Mihai cel mic de către tatăl său. Mai târziu regele Mihai crescând a dat şi el o lovitură de palat împotriva conducătorului statului român Ion Antonescu. Comuniştii au dat lovitura în palat, trimiţându-l la plimbare pe regele Mihai, apoi au mutat loviturile la ei în comitetul central sau prin închisori, până acum, când a sosit vremea tovarăşului Iliescu să-l execute pe tovarăşul cel mare, ca să-i ia locul 

Nu încape în discuţie că, la sfârşitul deceniului nouă,  poporul român ajunsese la capătul suportabilităţii, că schimbările din lagărul comunist pluteau şi asupra României, simţindu-se şi în aerul sufocant o răsturnare a situaţiei sociale. Şi au fost evenimentele din decembrie 1989, despre care, la început am crezut, aproape cu toţii, că au pornit de la o scânteie revoluţionară, cum de obicei se întâmplă în asemenea situaţii. Azi ştim că o asemenea scânteie nu a existat, a fost doar un plan bine pus la cale al sovieticilor, al KGB-ului, pe lângă care şi-au băgat nasul şi alte servicii de informaţii pentru alte şi alte interese. Aşa au ajuns la putere, ca şi în 1946, comuniştii subordonaţi Kremlinului şi minoritarii anti-români infiltraţi să distrugă speranţele şi dorinţele românilor, să distrugă o naţiune printr-o propagandă de confuzie şi dezinformare, discreditând-o direct şi umilind-o internaţional.  

Primul care a dat lovitura a fost prim-ministrul evreu, Petru Roman, care a deschis frontierele româneşti tuturor relelor din afară şi în loc să sprijine familia română a declanşat genocidul embrionilor prin chiuretare, scăzând alarmant natalitatea în România. A declarat şi a transformat industria română într-o grămadă de fiare vechi pe care apoi a vândut-o străinilor pe nimic. Petre Roman a tăiat panglica corupţiei totale în noua republică, a tuturor aranjamentelor şi vânzărilor proprietăţilor statului român străinilor începând lunga şi nefasta perioadă a tranziţiei  cu comisioane ruinând România. Marioneta flanelistă cu şarm, Petru Roman s-a declarat, cu emfază ipocrită, os ardelean dând cale liberă iredentismului şi segregaţiei ungureşti în România.

O altă marionetă aparent la senectute, profund anti-românească, lipită de Iliescu, Silviu Brucan, un paleo-comunist sovietic şi un evreu total, a început să ne înveţe democraţia occidentală, după ce zeci de ani anteriori le-a băgat românilor pe gât doctrina comunistă, mergând, în 1990, până acolo încât a etichetat poporul român stupid people şi unii au luat-o de bună, propagând-o şi punând cenuşă în capul poporului român. Nu a trecut mult şi miliardarul evreu Soros şi-a deschis o fundaţie umanitară  în România prin care a propagat cât de rămas în urmă este poporul român de restul lumii occidentale, fără să menţioneze cauzele adevărate, dar blamând poporul român. Această propagandă de ponegrire, denigrare şi ofensă a dus-o prin lefegii fundaţiei, printre care Andrei Pleşu,  Tatulici, Patapievici şi alte elite civice de la revista 22-GDS, acestea fiind atât de slugarnice încât au lansat sintagma de ruşinea de-a fi român de la care au făcut un singur pas la nu suntem în Europa! Manipulare anti-românească totală, costisitoare moral şi economic. Ajunşi aici, au primit un ajutor preţios propagandistic de la unguri, ce se consideră cei mai mari europeni şi cei mai vechi din Transilvania. Şi iar au luat-o cu nedreptăţile ce li s-au făcut lor la Trianon în 1921 şi la Paris în 1947 din cauza valahilor care nu-s europeni!! Preşedinţia, guvernul şi elitele nu au contracarat această propagandă ci, paradoxal, au început să cerşească intrarea în Europa. Şi nu numai ungurii ne-au marginalizat şi denigrat, ci în acelaşi timp, a apărut un grup de evrei, în frunte cu Elie Wisel, Jean Ancel, Rabinul Rosen, care au acuzat şi condamnat internaţional poporul român de antisemitism şi au scos din burta lor că suntem responsabili de uciderea a 400.000 (patru sute de mii) de evrei în cadrul holocastului pentru care trebuie să plătim mult şi bine, să avem grijă, probabil până la sfârşitul lumii, de orfanii celor patru sute de mii.  La urmă, dar nu cel din urmă, a sosit şi Vladimir Tismăneanu,  să ne înveţe politologie americană şi a fost plantat în conducerea formalelor instituţii şi colocvii de demascare a comunismului, regim impus în România în 1944 şi de tăticul lui, un comunist evreu de nădejde al NKVD-ului.

După acest început promiţător în nouă republică la care, au contribuit tot alogeni ca în 1944, s-a continuat sistematic la defăimarea a tot ce este românesc, la  îndatorarea şi ruinarea  României, la care au participat, cu râvnă comunistă, şi preşedinţii celei de-a treia republici,  demonstrând prin faptele lor că nu sunt mai mult decât nişte servanţi ticăloşi ai celor dintâi.

Foto.Flota tarii vanduta!!! Basescu ce rol a avut?

În decembrie 1989, au murit de şase ori mai mulţi  români din după amiaza zilei de 22 decembrie, când Ceauşescu a pierdut puterea, plecând la moarte. Acum se ştie că planurile agenţilor străini au fost acoperite cu  panorama teroriştilor de acelaşi nou preşedinte, cel care a  mulţumit minerilor ca au semănat flori în Piaţa Universităţii, paleocomunistul Ion Marcel Ilici Iliescu. Acestă marionetă zâmbăreţă şi-a îndeplinit toate sarcinile de servant umil, dar mai ales pe cea de-a nu se apropia şi uni cu Moldova de Est, Basarabia, ceea ce era firesc şi oportun după 1990, când şi Germania de Vest s-a reunificat cu cea din Est. Quod licet Jovis non licet bovis! Apropo de bovis să nu-l uităm pe marele Adrian Năstase care era ministrul de externe a lui Iliescu în acea vreme şi ulterior a devenit prim-ministru, tot al a lui Iliescu, şi a continuat ruinarea morală şi materială a poporului român, depersonalizarea şi deznaţionalizarea românilor.

În vara lui 1994, aflându-mă la Romfestul din Los Angeles, au venit din ţară Ana Blandiana, Octavian Paler şi Băcanu să îi facă propagandă electorală lui Emil Constantinescu la preşedinţia noii republici. Cea mai înfocată susţinătoare a candidatului a fost Ana Blandiana, care mereu îl compara pe Emiluţ cu Alexandru Ioan Cuza, aşa-s poetesele de curte calcă în metafore proaste! Emil Constantinescu, comunist şi el, rămâne în istoria românilor ca o tristă figură pentru semnarea tratatului cu Ucraina, la care a fost împins de Adrian Severin, şi prin care a întors spatele românilor din Bucovina de Nord. Rămâne în istorie alături de prim-ministrul lui, Ciorbea Victor, care a băgat poporul român în tunelul tranziţiei până va vedea luminiţa de la capătul celălalt al tunelului! De atunci şi până acum se tot orbecăieşte după luminiţa lui Ciorbea! Emil Constantinescu nu a avut nimic în comun cu Ioan Alexandru Cuza, e drept, nici măcar nu a avut în preajmă români de sprijin pe care să se bazeze, precum domnitorul principatelor unite. Aşa că slab şi trist a dezertat de la ţelurile revoluţiei poporului, lăsându-l din nou la Cotroceni pe nepieritorul Iliescu, spre exasperarea poporului român, extenuat de atâta democraţie originală.

Noul mandat la preşedinţie acordat lui Iliescu, pentru excluderea tribunului care a început să o ia razna prin străchini, a însemnat continuarea dezastrului naţional pe care l-a început în Decembrie 1989, o calamitate, din toate punctele de vedere, pentru prestigiul României în lume şi situaţia economică a poporului român, care a început să părăsească în masă ţara în căutarea unui standard de viaţă  acceptabil, confortabil. A continuat tranziţia de la o ţară bogată şi fără datorii la o ţară prădată bucată cu bucată şi mult îndatorată financiar.

Când s-au apropiat din nou alegerile de preşedinte, cetăţenii români s-au cutremurat în faţa dilemei: care dintre candidaţi este cel mai puţin rău, prost, mizerabil şi vânzător de ţară, fiindcă ţara este vândută şi furată sistematic din 1990. Faceţi un simplu calcul aritmetic: în 1989 ţara avea zero lei datorie externă, în 2011 avem o datorie externă estimată la 75 de miliarde de euro!! Plus dobânzile datoriei!! Iliescu a vândut industria ca „fier vechi”, Emil Constantinescu a vândut aurul şi pământul, Băsescu flota şi suveranitatea ţării şi banii vânzărilor nu sunt în ţară?!? În România euroeană sunt doar oameni cu salarii mici şi pensii de inaniţie! În ce fel de preşedinţi, guverne şi parlamentari să te mai încrezi??     

Şi încă odată soarta poporului român a fost vitregă, căzând victima nefastului Băsescu Traian, un fanfaron hoţ, ce s-a metamorfozat din mieroasă slugă comunistă în marioneta tuturor alogenilor ce îl ţin la putere, pentru că le-a dat în schimb România şi Poporul Român. A ajuns mai detestabil ca Iliescu, la fel de slabă personalitate ca Emil Constantinescu, dar mai  lipsit de caracter şi ticălos ca ei.  De curând a coborât pe ultima treaptă a mişeliei, vrea să schimbe Constituţia România şi să reîmpărţească ţara în regiuni, precum dictatorul Stalin, după care să înceapă să le vândă. Şi nenorocirea nu se opreşte aici, pentru viitoarele alegeri de preşedinte, de parlamentari şi guvernanţi nu se văd  adevăraţi patrioţi români, demni, cinstiţi şi stoici…    

(30 Decembrie 2011, Winnipeg, Canada)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors