Archive for the ‘Social’ Category

Tulburatoarea actualitate a lui Petre Pandrea

Posted by Dorin Nadrau On February - 3 - 2017

Tulburatoarea actualitate a lui Petre Pandrea

Autor: Dorin Nadrau (Michigan, SUA)

„Jurnalismul nu-i muzică de acompaniament a triumfurilor efemere politice (…). Cine are fibră de măscărici şi de flautist al cezarilor nu poate face nici jurnalistică şi nici avocatură”.

Publicist, eseist şi avocat, Petre Pandrea, pe numele său adevărat, Petre Marcu (1904-1968), uitat pentru o perioadă în temniţele comuniste, ales post-mortem membru al Academiei Române (2013), a fost, incontestabil, „un justiţiar cu orice risc”.

O parte din miile de pagini de jurnal confiscate de securitate au fost returnate familiei după un lung proces de desecretizare, astfel că din anul 2000 a început să-i fie publicată sau republicată opera care chiar lipsea culturii române.

Petre_Pandrea
Foto: Petre Pandrea

Petre Pandrea a refuzat cu obstinaţie demnităţi de orice carieră tihnită, ca ambasador sau o catedră universitară. Nu a fost decât avocat şi jurnalist. Despre cele două profesii în exercitarea cărora, fără doar şi poate, a excelat, se exprima concis, în stilu-i inegalabil: „Eu joc pokerul cu cărţile pe faţă. Nu sufăr minciuna, şoapta şi duplicitatea. N-aş fi putut fi poliţist. Mi-am ales avocatura de bară şi jurnalistica, două meserii periculoase care te obligă să umbli cu viziera ridicată. Articolul zilnic şi avocatura demască golul sufletesc, golul mintal, urâciunea de caracter, sinuozitatea reptilină. Pentru aceste meserii (…) se cere subconştient bogat, onoare, sinceritate, căldură sufletească şi conştiinţă trează”.

Avocatura i-a fost dominată de principii remarcabile: „Ca avocat mi-am pus pielea la saramură. Aşa a fost concepţia mea: un apărător este medic de leproşi penali (…). Ca şi medicina, avocatura are o etică nobilă (…). Mă indignează decalajul dintre gândire şi expresie. Am fost avocat, deci am utilizat retorica, limbuţia, oratoria şi, în genere, am mânuit verbul care mi-a trădat, întotdeauna, gândirea. Am pregătit sute de pledoarii cu creionul în mână, le-am studiat şi pronunţat în faţa oglinzii; o primisem de la profesorul meu de filosofie judiciară, Mircea Djuvara, deputat, ministru şi mare avocat. El o primise de la Titu Maiorescu, unul din oratorii clasici ai ţării. I-a fost elev favorit. Verbul îmi scăpa din hăţuri ca un cal nărăvaş şi porneam în galopul improvizaţiilor. Aceste alunecări aduceau mişcare în sală, se electriza atmosfera şi abia atunci începea dezbaterea şi intercalam fragmentele de rol ale oglinzilor veneţiene din birou”.

„Dreptul este un fragment din Filosofie, un compartiment care merge în constelaţie cu etica, politica şi pedagogia”.

„Apărarea se face viteaz, cu pieptul, cu memorii documentate, cu argumente şi – rareori, cât mai rar -, cu lacrimi”.

Clientela sa de tribunal îl poreclise „doctorul leproşilor”, „mandarinul” şi „doctorul fără arginţi” (asemenea sfinţilor Cosma şi Damian din calendarul pravoslavnic).

De la Petre Pandrea ne-a rămas o fascinantă operă memorialistică. Parcurgerea unei considerabile părţi a ei m-a ajutat să înţeleg şi să interpretez ce se întâmplă azi în România. Cu aproape trei ani în urmă s-a aniversat centenarul Petre Pandrea. Reflectând asupra excepţionalelor sale constatări, aprecieri şi calificative, ne putem da seama ce puţin s-a schimbat situaţia în suta asta de ani, cât de actual rămâne Petre Pandrea, dar şi cât de indiferent tratează posteritatea sa această „ţară de curve şi lichele”, în care ca şi ieri, tot astfel şi astăzi, „în afară de propagandă şi de şedinţe, nu se lucrază nimic temeinic. Totul este de mântuială. Dezmăţ. Batjocură. Lipsă de tragere de inimă. Totul este pe apucate, pe furate, pe chiulangeală. Japca şi învârteala”.

„Valahul nu poate trăi fără un mic hatâr, fără un picuş, fără un ciubuc”.

Referitor la colegii din barou, Pandrea afirmă că printre ei erau fel de fel de „lepre carieriste limbute şi obraznice”, precum şi „avocaţi lehăi care sporovăiesc toată ziulica şi nu mai au timpul necesar să gândească”. Aşa e şi astăzi.

Cu o înduioşătoare şi dezarmantă onestitate, scânteietorul avocat şi impresionantul jurnalist Petre Pandrea, un adevărat „haiduc al cuvintelor”, conchidea retoric într-una dintre scrierile sale: „Nu am cruţat pe nimeni. Nu m-am cruţat nici pe mine (…). Am scris într-un anumit sens sine ira et studio, cum ne învăţa Tacitus, străbunicul nostru latin, încercând o anumită depărtare de oameni şi evenimente, deşi oamenii m-au călcat pe bătături şi pe nervi, deşi evenimentele m-au fript câteodată până la rărunchi şi ficat. Se văd arsurile. Se văd bătăturile. Nu fac parte din istorie?”.

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

EPIGRAME

Posted by solariu On January - 25 - 2016

Sorin Olariu - poza Curentul

GASTRONOMIE GEOPOLITICĂ

Românul nostru, plin de zel,
Întoarce faţa spre Apus:
Mai bine Varză de Bruxelles
Decât Salată a la Russe!!!

:)

INTEROGATORIU

M-au dus aseară la Chestură
Că scriu articole cu tentă
Și-atât de mult mă descusură
C-abia mă coase-o asistentă.

:)

PARADOX ROMÂNESC

Când românii sunt pe-afară
Se topesc din dor de țară,
Iar în țară se usucă:
Se topesc din dor de ducă.

:)

DIVORȚ AMIABIL

Să divorţăm civilizat,
Că doar niciunul nu-i mai breaz:
Tu nu mă suferi când sunt beat,
Eu nu te sufăr când sunt treaz!

:)

NEUROLOGUL

Pacienți cu fel de fel
De probleme neuro
Vin cu sutele la el…
De dolari sau euro.

:)

O noua aplicatie pentru celular inlocuieste cartela telefonica traditionala

QuickCall CallingM

Cu totii ne dorim servicii de apelare internationala ieftine. Apeluri ieftine, tarife ieftine, costuri totale ieftine pentru comunicarea cu prietenii și familia de peste mări si tari, dar niciodata o experientă neplacuta in ce priveste calitatea apelurilor. Pe scurt, cea mai bună calitate a apelurilor de voce la cel mai mic pret posibil - dar cum si de unde?
De multe ori, acest lucru nu este realizabil, deoarece există prea multe aspecte care influentează costul unui apel (destinatie, taxe ale transportatorilor, dacă apelul se face pe fix sau mobil, etc.). Chiar si asa, aceste detalii nu ar trebui să ne oprească din cautarea riguroasa si selectarea atenta a unui serviciu de telefonie la distanta care se apropie cel mai mult de ideal.
Cea mai bună solutie pentru apelarea destinatiilor internationale la costuri mici este utilizarea unui serviciu de telefonie care vine "la pachet" cu o aplicatie pentru telefonul mobil. In acest caz, tehnologiile VoIP și WiFi vor reduce costurile apelarii, totodata fiind îndeplinite si exigentele privind calitatea apelurilor.


Solutia QuickCall.com

Un astfel de serviciu este cel oferit de QuickCall.com - un brand gestionat de compania SRVR LLC. care, de aproape doua decenii, ofera servicii low-cost de apelare internationala pentru consumatori. Avand o retea de voce extinsa si relatii stranse cu companiile de telecomunicatii din toata lumea, QuickCall.com poate sa faca ceea ce multi producatori de aplicatii nu pot: extinde tarifele de gros pentru apelurile internationale catre public.
In prezent, QuickCall.com ofera o noua alternativa low-cost la modalitatile traditionale de a suna in strainatate, metoda ce atrage din ce in ce mai multi utilizatori. Este vorba despre un nou tip de tehnologie care elimina cartela telefonica. Astfel, pentru apelurile de voce internationale, consumatorii utilizeaza doar o aplicatie instalata pe celularele de tip smartphone - fara cartela de telefon, fara contract, fara complicatii.
Pentru apelurile internationale, aplicatia utilizeaza o combinatie de minute de voce internationale si WiFi gratuit. Apelarea gratuita prin WiFi este disponibila si in alte aplicatii, dar nu este întotdeauna convenabila pentru utilizatori, in plus toti vor si apeluri de voce de calitate foarte buna atunci cand isi suna familia acasa. QuickCall.com le ofera ambele optiuni.
QuickCall.com a lansat deja versiuni ale aplicatiei pentru Android si iPhone, pentru a veni in sprijinul clientilor si a-i ajuta sa sune mai usor, dar si mai economic.

QuickCall.com vs. Cartele telefonice

Cartelele telefonice clasice, “de hartie” sunt invechite, ele venind cu cheltuieli prea mari în primul rand pentru imigranti, studenti, cei cu viza temporara de munca sau turisti. De obicei, clientii cumpara cartele telefonice în magazinele alimentare sau on-line, astfel obtinand "minute" si un numar de acces local, care pot fi utilizate pentru apelurile internationale. Dezavantajele sunt ca apelarea in sine este un procedeu mai ingreunat deoarece se folosesc prea multe numere de acces, ca apelarea se opreste brusc atunci cand banii se termina, dar si ca cele mai multe cartele telefonice au taxe de acces ascunse sau expira într-o perioada scurta de timp.

Solutia QuickCall.com este superioara, deoarece:

* Nu exista taxe ascunse si creditul nu expira in cazul conturilor active.
* Verificarea creditului disponibil se face foarte usor, la fel si adaugarea de credit online sau în aplicatie (la Android), sau exista si posibilitatea de a alege reincarcarea automata.
* Aplicatia se sincronizeaza la lista de contacte de pe telefonul mobil, astfel încat nu este nevoie de numere speciale pentru a apela.
* Clientii nu sunt limitati la a suna o singura tara, serviciul este foarte flexibil si permite apelarea a peste 180 de tari.
* Utilizatorii pot beneficia si de apeluri si mesaje text gratuite catre alti utilizatori ai aplicatiei si nu sunt afisate anunturi publicitare în aplicatie.
Aplicatiile QuickCall.com pot fi descarcate gratuit de pe: www.quickcall.com/apps.

QuickCall CallingC

OFERTA NOUA : Pentru o perioada limitata, compania ofera credit gratuit pentru clientii noi care isi instaleaza aplicatia.

Despre QuickCall.com

QuickCall.com este un furnizor global de servicii de telecomunicatii low-cost si cel mai bun mod de a face apeluri internationale rapide, platite in avans. Proiectat pentru a fi superior cartelelor telefonice si altor servicii asemanatoare, ofera transparenta totala si flexibilitate, fara taxe ascunse sau contracte. QuickCall.com ofera cea mai buna calitate de voce si cele mai mici tarife pentru mai mult de 180 de tari din intreaga lume. Gasiti informatii despre serviciu, despre alte modalitati de apelare oferite sau despre aplicatie pe www.quickcall.com.

(Elena Serbanescu)

OALA CARE DĂ ÎN CLOCOT – cauză și efect

Posted by solariu On September - 4 - 2015

Africa de Nord si Orientul Mijlociu

Toată lumea comentează pe tema refugiaților din țările afectate de război. Politicienii, analiștii politici, jurnaliștii, clericii, militarii sau oamenii obișnuiți se întrec în a-și da cu părerea despre situația dramatică a acestora. Unii sunt pro și consideră că singurul vinovat pentru drama refugiaților este Occidentul corupt și lacom care i-a jefuit sistematic în țările lor și le-a furat pâinea de la gură acestor bieți neajutorați. Iar acest Occident are acum obligația să îi ia la el acasă pentru a-și repara greșelile. Tot occidentalii, în frunte cu SUA, Anglia și Franța sunt acuzați că au creat așa-numita Primăvară Arabă, care nici nu avea cum să aibă loc altfel. De ce? Pentru că, paradoxal, până mai ieri-alaltăieri, sub dictatorii lor simpatici și zglobii algerienii, marocanii, tunisienii, libienii, egiptenii, sirienii sau irakienii duceau o viață frumoasă, senină și lipsită de griji. Iar asta chit că Occidentul cel corupt îi jefuia de sute de ani și le fura totul, până și purcelul din bătătură.
Alți comentatori sunt contra și consideră că singurii vinovați pentru situația dezastruoasă din țările lor sunt chiar ei, acești refugiați, aceiași care jubilau și aplaudau când se prăbușeau turnurile gemene la New York sau când sute de oameni nevinovați erau uciși în atentatele teroriste la Madrid și Londra. Locuri unde ar emigra însă cu ochii închiși, chiar mâine dacă s-ar putea. Vina ar fi numai și numai a acestora pentru că după ce s-au văzut liberi au legitimat în fruntea lor niște niște barbari însetați de sânge care le-au gâdilat orgoliul religios și i-au dus cu zăhărelul până când le-au luat înapoi libertatea pe care de-abia o câștigaseră. O libertate cu care s-au trezit din senin și nu au știut ce să facă atunci cu ea.
Toți comentatorii iau în considerare factorii politici, economici și mai ales religioși. Dar nimeni nu a zăbovit puțin asupra unui alt factor, cel care – în opinia mea – a generat totul: factorul demografic.
La o simplă căutare pe net se poate vedea că în absolut toate aceste țări măcinate de războaie și de frământări interne populația a crescut de 3-4 ori în ultimii 60 de ani și asta în condiții vitrege, de conflicte interminabile soldate cu milioane de morți și cu zeci de milioane de refugiați. Un alt lucru care trebuie semnalat este că 75% din populația acestor țări o reprezintă tinerii sub 25 de ani. Personal, mi se pare evident ca atât foștii cât și actualii lideri ai acestor popoare nu au reușit și nu vor reuși niciodată să le aducă bunăstarea, lucru care va crea mereu nemulțumiri. Nici nu știu cum ar putea fi educată populația, cum s-ar putea crea locuri de muncă și cum s-ar putea ridica nivelul de trai spre exemplu într-un oraș cum ar fi Karachi din Pakistan, oraș care numai el are o populație cât două țări europene la un loc: Danemarca și Norvegia. De aceea, atât liderilor politici cât și liderilor religioși din zonele afectate le este mult mai la îndemână să dea mereu vina pe alții pentru neputințele lor: ba pe America, ba pe Europa, ba pe lumea creștină în general, ba pe siturile arheologice sau pe operele de artă din muzee. Care bineînțeles că trebuiesc distruse. Toate.

– Sorin Olariu –

demografie

Unde moare viitorul nostru

Posted by Stefan Strajer On August - 10 - 2015

Unde moare viitorul nostru

Autor: Oana Moraru

Educația românească este produsul unui sistem piramidal. Cel care ar trebui să fie vedeta – elevul – stă, de regulă, uitat și izolat, sub o scară plină de trepte cu importanță superioară. Profesorul, partenerul lui în principiu, poate fi găsit imediat deasupra lui, executând raportări permanente către cel puțin 6 alți despoți mai luminați: șeful de catedră, coordonatorul metodic, directorul adjunct, directorul plin, metodistul, inspectorul școlar.

Lanțul acesta uman, desfășurat pe verticală, modelează, de fapt, conștiințele supunerii și ale nevoii de a­l mulțumi, artificial, pe cel de mai sus. Și cel mai creativ sau bine intenționat profesor sfârșește absorbit de cultura de cancelarie, una a cinismului și a însingurării. Toți învață că un dosar plin de hârtii este mai apreciat decât munca propriu­zisă cu mintea și sufletul copiilor.

Aceștia din urmă, deși reprezintă rațiunea de a fi a întregii piramide, sunt mai mult materia primă care justifică existența celorlalți, a slujbelor și a încadrărilor. Despre copii se vorbește în școli mai mult ca despre materialul brut din hala unei topitorii – privit adesea ca o masă difuză, care necesită uniformizare sau turnare în forme identice sau regulate.

Deși de pe margine am început să strigăm tot mai mulți despre necesitatea declarării unor libertăți în școală – ale profesorilor în designul curricular, ale părinților în amestecul decizional, ale directorilor în managementul echipelor – realitatea este că, un construct bazat pe comandă­control, de sus în jos, nu are nicio cameră de rezonanță pentru niciun fel de libertate. El e conceput ca să paralizeze inițiative și să înghețe idei, forțându­le circuitul pe o bandă îngustă, de verificare executată malițios, cu oameni amețiți până la extaz de solemnitatea funcțiilor lor.

Mai pe scurt, copiii noștri locuiesc 5­6 ore pe zi într­o piramidă, la baza ei, fără ferestre prea generoase către lume, sub tensiunea și anxietățile oamenilor de deasupra lor, atenți la cât de bine dau ei în ochii celui care îl scrutează de la înălțimea postului imediat superior.

Nu mă înțelegeți greșit, mulți dintre profesorii copiilor noștri sunt oameni destoinici și inimoși, capabili uneori de sacrificii și dedicare dincolo de fișa postului. Chiar și aceștia au însă aerul omului de jos, care face lucruri frumoase mai mult în cultura ”underground” a școlii, adesea din timpul și buzunarul lui. Nu se poartă ca oameni liberi, n­au îndrăzneli avântate, nu comentează aberațiile formale pe care trebuie să le completeze în documentele de catedră, nu ies la vedere, nu se laudă și nici nu își fac vreun scop din a­i inspira și pe alții. Au aerul asuprit și radios al unui misionar în junglă. Marcați de mediocritatea de deasupra lor, nu pot fi lideri pentru copiii de la clasă, nu pot transmite vibrația învingătorului și nici mesajul pe care toți ar trebui să­l audă în școli de la profesorii lor, pe un ton credibil și răspicat – acela că ”poți ajunge oricât de departe, dacă îți dorești și lupți cu pasiune”.

Așa că despre schimbarea de programe, de formarea și reformarea omului de la catedră, de introducerea pedagogiilor inteligente și redefinirea managementului fiecărei școli putem să aberăm filozofic cât vrem; ce­i drept, dă bine pe net, în presă și la tv. Niciunul din mecanismele astea frumoase – circulate și testate deja în sute de variante validate în alte școli europene și de pe alte continente – n­or să își aprindă motorul și nici lumina vreunui far călăuzitor, până nu dăm jos piramida. Până nu ne redefinim modelele instituționale ale școlii, altfel decât cele din agricultura ceaușistă, în care, de la cel cu săpăliga­n mână și până sus, la registrele epocii de aur, toată lumea umfla raportările în cifre la hectar cu un zel înfricoșat, de la unul la altul, ca la leapșa.

Ne facem că ne dor rezultatele noastre la examenele naționale. În timpul anului școlar, niciun inspector școlar nu își raportează dezastrele: n­avem corijenți, nici repetenți, n­avem licee cu promovabilitate nici 2%, nici motive să ne reinventăm, să ne scuturăm și reciclăm, prin urmare, daține salariile, îngroșați dosarele,”toată lumea – ciocul mic, că e bine să fie bine pentru toată lumea.”

Cât timp păstrăm acest model de cultură decizională, nu facem altceva decât să injectăm serul paraliziei, mai departe, și copiilor noștri. Anii de școală sunt, dincolo de achizițiile cognitive, baza formării inteligenței emoționale și a mecanismelor sociale de colaborare, construire a stimei de sine, a rolului în grup și a vocii competente în fața unui public. Ce fel de modele au copiii noștri dacă toți oamenii care gravitează, ca presupuse exemple în jurul lor, sunt constrânși de frici, judecați după criterii nedrepte și așezați în ierarhii nemeritate? Poate școala noastră să producă lideri, oameni curajoși, asumați, integri și implicați? Poate pune în sufletul copiilor siguranță, atâta vreme cât mi-­e teama de momentul in care fetita mea va merge la scoala, peste 1 an: ­ daca o dau la o scoala privata, mi­e teama ca va face totul “perfect” (ca doar de la mine vin banii profesorilor), fara ca eu sa­i stiu adevaratul nivel ­ daca o dau la scoala de stat, va fi unformizata, redusa la tacere, probabil si umilita – ea, baietoasa cocotata si curioasa a mamei aveti internat la calarasi? (just kidding) fiecare adult din jurul lui este condiționat de reglementări și proceduri dincolo de orice intenție inovativă și inspirație profesională?

Școlile trebuie să învețe să își selecteze și construiască echipe. Managerii școlari, să le sprijine după criteriile de eficiență ale oricărei companii. Directorii trebuie să învețe să își culeagă datele care pot crește calitatea învățării strict în realitatea școlilor lor, nu după standarde enunțate uniform și nerealist pentru toată țara. Valoarea actului didactic trebuie reglementată de coordonatori de programe educaționale, de ateliere de lucru ale profesorilor, lăsate să conceapă de la o școală la alta variante de design curricular. Politicile curriculare trebuie să conțină cerințele minimale de bază, la nivel național, de la care, fiecare școală, în funcție de comunitatea care o sprijină, poate construi, dezvolta și adânci. Inspectoratele școlare ar trebui să arate mai mult ca niște cluburi ale profesorilor, ca refugii profesionale, unde pot găsi sprijin și îndrumare, nu ca organe de control și birouri pentru titulaturi de fotolii sau aranjamente de anticameră. Dinspre Minister trebuie să radieze cercetare, expertiză, parteneriate pentru valoare adăugată, nu încărcări de reguli și îndatoriri constrângătoare.

Școlile sunt simulatoare pentru dinamica socială de dincolo de porțile lor și mai mult de atât: sunt modele idealiste și umaniste ale comunităților: în ele ar trebui să vibreze spiritul democratic, schimbul de idei, ciocnirile de argumente, curentele de inspirație și circuitele flexibile ale colaborării. În ele ar trebui experimentate, deopotrivă, regulile și libertățile, gustat spiritul de aventură în cunoaștere și puterea progresivă a umanității de a face lucrurile mereu altfel. Copiilor noștri li se oferă, cultural vorbind, exact modelul invers al acestui ideal: ei cunosc, de mici, gustul inhibițiilor, stigmatul ierarhizărilor și practica etichetărilor. Învață să se replieze, să stea în rând, să vorbească doar dacă sunt invitați. Exact ca profesorii lor.

Nu e de mirare că nicio reformă nu merge în România. Orice model progresist are nevoie de spații deschise, pe orizontală, de libertăți căutate și eșecuri asumate. Aerul rarefiat și îngust al piramidei este și va rămâne un mormânt solemn, unde toate visele și promisiunile pentru viitor sunt moarte oricum.

Oana Moraru

Foto. Oana Moraru

Vulturul Ilie, personaj de carte

Posted by Stefan Strajer On June - 4 - 2015

Vulturul Ilie, personaj de carte

Autor: Carmen Marin (Buzău)

Cu ani în urmă, am auzit o poveste despre un vultur adus de un cioban, din vârfurile munţilor şi pe care îl puteai admira dacă drumurile tale treceau prin gara Buzău. Autoarea poveştii, doamna Maia Croitoru, aflată la o vârstă rezonabilă avusese ocazia să-l vadă de mai multe ori pe acest legendar vultur, care uitase piscurile munţilor şi se întovărăşise cu oamenii, furându-le din palmă câte o bucăţică de pâine, spre amuzamentul acestora. Vulturul „Ilie” a încântat pe locuitorii buzoieni între anii 1924 şi1942.

Numele de Ilie, probabil i-a fost dat de stăpânul său, adică cârciumarul din spatele gării care îl folosea ca „reclamă” pentru clienţii care îi treceau pragul. Ilie nu se limita doar cu spaţiul oferit de cârciumar, el era prezent şi pe acoperişul gării spre uimirea pasagerilor din trenurile care treceau prin gara Buzău sau pe deasupra pieţii, unde era răsplătit de măcelari cu puţină carne sau peşte, pentru că-i încânta cu prezenţa sa.

Era iubit şi de copii, chemându-l din înaltul cerului cu aceeaşi „momeală”, bucăţica de pâine. Vulturului Ilie nu-i placea decât acasă la Buzău, căci a fost vândut şi dus la Craiova, însă oltenii n-au avut ocazia să-l vadă prea mult, căci din momentul libertăţii el s-a întors tot aici, la el acasă, poposind în turla gării pentru a vedea dacă apare vreun accelerat sau un rapid. Cobora de pe acoperiş şi se ducea direct la vagonul restaurant, unde binenţeles, că era din nou răsplătit.

Vultur

Cu toate că fura câteodată şi câte un covrig din panerele celor care vindeau covrigi călătorilor sau ziarele erau împrăştiate de zborul lui Ilie, buzoienii îl iubeau pe acest şugubăţ vultur care parcă dintodeauna fusese aici.

Sfârşitul lui Ilie a fost tragic şi cel care a făcut ca vulturul Ilie să dispară din peisajul gării spre dezamăgirea locuitorilor acestui oraş, a fost un soldat neamţ. Câinele soldatului s-a repezit la Ilie, dar vulturul s-a repezit cu ciocul şi i-a spart ţeasta. În acel moment soldatul a scos pistolul şi l-a împuşcat pe vulturul care câştigase cu înfăţişarea dar şi cu comportamentul lui inimile buzoienilor. Ziarele vremii au relatat în paginile lor uciderea vulturului Ilie.

Poetul buzoian Bucur Chiriac i-a dedicat vulturului Ilie, un poem de poezie intitulat,, Ultimul zăgan’’numele acesta fiindu-i recomandat de căre Marin Sorescu, prieten al poetului buzoian.

„Mai de mult, într-o câmpie/ printre alte zburătoare,/ un vultur fără de seamăn,/ care se numea Ilie,/  vieţuia în bună pace/ în natalul meu Buzău./ Nu a fost un oarecare,/ ci o pavăză în zare,/ ba chiar  «pasăre-erou»./ N-auzisem pe la şcoală/ despre vulturii zăgani,/ dar ştiam că nea-mu-i mândru/ era «rege»-ntre vultani./ Neam ce se stingea alene/ de vechime şi urât;/ toţi înalţi, golaşi la gât/ şi pe cap cu multe pene:/ două ciufuri mari, sub cioc,/ şi stufoase, ca o iarbă/ de-i priveai,/ păreau că poartă/ o  invidiată barbă.“ (fragment din „Ultimul zăgan“, de Bucur Chiriac).

De crezut sau nu, vulturul Ilie a rămas în memoria locuitorilor acestui oraş ca un personaj drag, ce poate încânta prin simpla reproducere a amintirilor acelor ani, inimile şi celor mai tineri. Mărturisesc că pe mine m-a încântat povestea vulturului Ilie şi mi-a cucerit inima şi am încercat să duc povestea mai departe, îmbogăţind şi pe alţii cu legendarul vultur Ilie.

Wedding

Foto.Carmen Marin

 

 

 

 

 

 

Lyme Saloon

Posted by Stefan Strajer On March - 11 - 2015

Lyme Saloon

Autor: Monica Ligia Corleanca (Cincinnati, Ohio)

M-am întors de la doctorul de familie dezamăgită că n-a putut ghici de ce mă simt rău de câtva timp. Am decis pe loc sa merg la un medic naturopat, care mă salvase dintr-o cumpănă grea acum vreo 15 ani și după analizele cerute unui laborator specializat, el a conchis că… s-ar putea să fi contactat Lyme Disease. N-a mai fost timp de gândire ci de acțiune, așa că am intrat într-o avalanșă de tratamente naturale de curățare cu zeci de combinații de ierburi și injecții intravenoase cu ozon, peroxid de oxigen, vitamina C în doze crescânde, un atac brutal asupra bacteriilor care distrug colagenul din corp, la fel sistemul nervos, induc meningita, Parkinson, produc stări de epuizare totală până la moarte uneori. Eram o ignorantă la acest capitol, așa că am început un studiu serios despre boala puțin cunoscută provocată de vreo cinci bacterii periculoase, fiindă nu se știe încă mare lucru, iar testele de confirmare a bolii sunt controversate și nesigure. Între timp am aflat că s-au mai depistat alte câteva boli cumplite generate tot de ciudate bacterii sau viruși, Chukungunya, Burbon, Maesles, Ebola, transmise prin aer, atingere sau înțepături de orice insecte.

Lyme Disease este declarată epidemică în America

Ei, dar asta n-a fost nimic în comparație cu ceea ce a urmat în lunga mea aventură de peste cinci luni de tratamente în care a trebuit să stau țintuită într-un fotoliu larg, așteptând ore în șir pentru scurgerea lichidelor vindecătoare prin venele mele chinuite de zeci de înțepături. Nu mai pun la socoteală cei aproape o sută de kilometri dus-întors la clinica respectivă prin cel mai greu trafic pe highway 95 ce traversează America din Florida până în Canada. Cum n-aveam răbdare să citesc, n-am vrut să-mi omor ochii nici cu vreun lap top, că oricum aveam doar un braț disponibil, m-am întreținut privind și ascultând zilnic pe cei peste 10-12 pacienți așezați paralel de-alungul pereților descoperind o lume neștiută a oamenilor în suferință. Rareori închideam ochii să încerc o scurtă ieșire din prezentul devastator, având printre noi și câțiva pacienți cu cancer terminal. Priveam la vecinii mei din fotolii cu adâncă compasiune descifrând pe chipul fiecăruia expresii de făcut portrete bune; fiecare individ emana un alt univers. Frica morții, sau bucuria speranței schimbă trăsăturile omului, expresia ochilor, culoarea pielii, până la a-l face să devină un altul, așa cum ne spune Carolyn Miss în magistrala ei carte: Your biography is your biology.

Aveam să studiez multe fețe pe durata tratamentului, încercând să traduc frământările fiecăruia, iar din experința timpului petrecut acolo aveam să mă aleg și cu câteva prietenii. A fost un film psihologic trăit pe viu, precum într-un lagăr din care nu știi dacă mai ieși, sau cum ieși.

Intram dimineața în holul, care era și sală de așteptare pentru pacienți, deschideam ușa spre un alt hol bifurcat, unde pe stânga se afla salonul larg de tratamente cu vreo 12 fotolii rabatabile, distribuite de-a lungul pereților, în care se aflau permanent pacienți veniți la diferite curățiri cu injecții intravenoase utilizând ozon, peroxid de oxigen sau vitamina C, pentru cei cu Lyme Disease, alții   pentru cancer. În general, eram cam aceiași pacienți în camera largă numită de mine în gând Lyme Saloon, dar apăreau mereu alții cu diverse alte probleme. Un du-te vino zilnic cu zeci de oameni necunoscuți, uneori copii, majoritatea fugiți de indiferența și pastilele sintetice sau antibioticele bune de nimic, oferite de doctorii clasici, care și-au pierdut buna reputație de când nu mai fac nimic pentru a salva viețile oamenilor.

În primul fotoliu pe stânga camerei de tratamente o găseam zilnic pe Jamy, o fată tânără și foarte drăguță, care se trata pentru Lyme Disease, cancer și lupus, în același timp. Spre ea mi s-au îndreptat privirea și admirația pentru cât era de curajoasă în drama ei de necontestat. Era mamă a cinci copii care veneau pe rând să stea cu ea, fiindcă era din Michigan, cam cinci-șase ore de condus de orașul nostru. Închiriase un apartament aproape de clinica doctorului osteopat/naturopat, ca să scape de prețurile exorbitante ale hotelurilor și să-și mai poată face câte ceva proaspăt de mâncare. Se afla în tratament   de peste zece luni cu mari speranțe de vindecare. Cădea deseori în leșinuri lungi când săreau surorile s-o reanimeze cu butelii de oxigen, timp în care noi cei de față ne rugam pentru viața ei. Cred că am suferit pentru ea cu fiecare leșin din care nu mai speram să se ridice; toți priveam unul la alții încremeniți de spaimă.

Pe același rând de fotolii dinspre ferestrele salonului, alături de Jamy, apărea dimineața Lisa, o doamnă înaltă și suplă cu un chip trist, comunicând foarte puțin cu noi, stând mai tot timpul cu ochii în computerul ei portativ (tableta). Din când în când își ridica ochii din   tabletă, dacă ne auzea comentând despre noi tratamente, cărți, literatură   despre Lyme și orice altceva care ar fi putut să-i aline durerile de artrită. Purta pe față semnele unui om suferind și deprimat. Într-o zi ne-a spus că a trebuit să primească în apartamentul ei pe una din fiice cu doi copii foarte mici, fiindcă tatăl lor fusese arestat și dus la pușcărie pentru trafic de droguri. Ea trebuia să aibe în grijă copii în timp ce fiica era la slujbă, iar munca era mult prea exhaustivă pentru un om care muncise greu toată viața, măcar acum fiind timpul să fi fost liberă. La toată tragedia se adăugase prezența acestei boli parșive, care te face să te simți foarte obosit tot timpul, plus o artrită dureroasă care n-o lăsa să doarmă. Biata de ea mai trăia și cu spaima să nu iasă ginerele din pușcărie și să le fure copiii. Era o femeie educată și distinsă, fiica ei la fel, având o slujbă importantă la o companie mare, dar avusese ghinionul să întâlnească un bărbat care-i făcuse viața iad, pierduse casa din cauza drogurilor și toate aceste emoții erau preluate acum de mama Lisa. M-a înduioșat povestea ei, din care nu-i vedeam ieșire.

Eram, toți cei din Lyme Saloon, în continuă alertă, înfometați de orice noi informații despre această stranie boală care a cuprins tot continentul distrugînd ireversibil sistemul nervos, așa cum vedeam în fața noastră un inginer care ajunsese să tremure ca varga din cauza bacteriilor care-i provocaseră Parkinson.

Doctorul care ne trata nu era prea vorbăreț, nu ne spusese mai nimic despre această boală fiindcă nici el nu cred că știa exact cum să facă mai bine, când însăși testele de identificare a bacteriilor erau și sunt încă foarte ambigue. Primul pas era curățirea puternică a organismului, cu care începusem toți, combinată cu diverse amestecuri concentrate de ierburi care să elimine eventual bacteriile, monitorizat de rezultatele analizelor pentru sistemul imun.

Lângă Lisa mă așezam eu ca să stau cu spatele la fereastră, evitând lumina directă în ochi, așa că-i vedeam în fața mea pe cei așezați de-a lungul peretelui opus, fiecare cu durerile și povestea lui.

Gary, inginerul de software tremurând de Parkinson, privea către mine întrebând câte ceva din când în când. Se afla în tratamente pentru Lyme de un an, fără speranțe de recuperare, după părerea mea. Pe figura lui se așternuseră toate brazdele suferinței, însă mergea curajos înainte, fiindcă niciun alt tratament încercat nu-i ajutase. Vorbea incoerent din cauza tremuratului și-mi frângea inima citind în ochii lui disperarea că deseori nu era înțeles. Sănătatea lui se deteriorase mult din cauza bacteriilor care-i atacaseră sistemul nervos și se vedea pe el lipsa de interes măcar pentru o ținută decentă. Venea în picioarele goale purtând niște papuci de plajă din care i se vedeau unghiile murdare, pantaloni scurți destul de mototoliți, cămășile deteriorate.

Lângă Gary a apărut la un moment dat un bărbat frumos de vreo patruzeci de ani cu cancer de prostată. Colindase toate clinicile americane fără rezultate bune și acum se supunea unor tratamente naturiste diferite, mai ales oxigen hiperbaric în capsulă etanșă, regim ketogenic de mâncare și multe alte intervenții naturale pentru distrugerea tumorii. Era profesor de muzică, extrem de fin, taciturn, cufundat în durerea și frica necruțătoarei lui boli. Nu știam cum îl cheamă. A fost pacientul medicului nostru naturopat pentru un timp, apoi a dispărut din salon. Nu-i pot uita chipul palid cu ochii pătrunzători foarte albaștri și un păr ondulat negru; parcă venise din altă lume, absent, neavând nimic de împărțit cu ceilalți pacienți; așa a și dispărut într-o altă zi, fără să mai auzim de el.

Katty, era o nouă pacientă cu Lyme Disease, care a intrat într-o zi ca o vijelie aruncându-se într-un fotoliu liber, și-a scos computerul cu tot felul de fire și sârme, a pus telefonul direct în ureche, niște hârtii aruncate pe lap top, a chemat asistenta să-i pună injecția intravenoasă în braț și a început lucrul ca un octopus. Era uluitor cum se distribuia în diferite conversații la telefon, controla în același timp hârtiile, crispată și nervoasă, mima câte un zâmbet forțat, care-i scotea în evidență riduri multe și mărunte, mai bea niște apă, scotea un sandwich din sacul aruncat pe podea, continuându-și activitatea cu precizia unui robot setat la viteza maximă. Nu cred să fi avut mai mult de 48 ani, dar când își schimonosea fața în falsul zâmbet din timpul conversațiilor, părea de 70. Schimba câteva măști în grimasele concetrate pentru rezolvarea tranzacțiilor pe care le făcea, eu bănuind că vindea diverse produse pe internet. Stând exact vis-a-vis de mine, o priveam cu milă pentru disperarea cu care trebuia să-și facă treaba. Bănuiesc că a simțit cum o urmăream, un octopus în acțiune, că la un moment dat ne-a explicat cum trebuie să-și scoată salariul, deci nu avea timp de schimbat o vorbă cu noi. Ne-a spus mai târziu că avea acasă doi câini pe care trebuie să-i plimbe zilnic și un prieten cu care locuia; se mutase de puțin timp din North Carolina după un divorț devastator, care se cam întrezărea prin nervozitatea ei. Se oprea să ne asculte sau solicite numai când auzea că noi vorbim despre regimuri de mâncare, ierburi noi recomandate sau articole citite recent despre rezultatele tratamentelor unor pacienți cu aceeași boală. Părea un om răvășit de suferințe, dar curajoasă și tenace în lupta cu boala. Trebuie să mă scap de nenorocirea asta, spunea deseori, când se instala în fotoliu.

De câteva ori a venit în Lyme Saloon un alt pacient care ne-a impresionat pe toți: era înalt și bine făcut, ca o sculptură de Phidias cu chip de Christ, pământiu la piele și măcinat de o boală grea. S-a așezat într-un fotoliu din fața mea, a venit asistenta să-i pună legătura intravenoasă și imediat a căzut într-un leșin sau somn, doborât de oboseală. Arăta ca un sfânt răpus, împăcat cu soarta. Soția lui s-a așezat în fotoliul alăturat lui, când am întrebat-o de ce suferă. El a auzit și cu un imens efort de energie mi-a spus: „cancer terminal”. M-a spintecat ca o sabie răspunsul lui, am tresărit începând să-l încurajez spunându-i că am văzut mulți pacienți cu cancer terminal vindecați chiar în acel centru de tratamente, dar el se scufundase din nou în acea domoală plecare din prezent, căzându-i capul pe o parte; n-a mai avut putere să răspundă, iar soția l-a deschis la cămașă să-mi arate o umflătură cât o minge de ping-pong pe piept, undeva pe drepta, spre gât. Mi-a spus că mai are una cam la fel deasupra stomacului, dar n-am mai întrebat cu ce formă de cancer lupta acest măreț gladiator. Am fost extrem de mișcată de prestanța acestui bărbat lovit de necruțătoarea boală a secolului. L-am mai văzut de câteva ori după care cred că a renunțat să mai vină locuind foarte departe, sau n-a mai putut suporta transportul sau… îl părăsise viața. Multă vreme ne-am tot întrebat cu toții ce să se fi întâmplat cu acel pacient, cercetând la oficiul centrului cu nursele la lucru, însă nimeni nu aflase ceva despre necunoscutul a cărui prezență ne marcase pe toți. Și acesta era un sacrificat pe altarul bolilor acestui secol, un pacient fără nume, înmulțind însă numărul nefericițior loviți de umbra morții.

Pe fotoliul vecin cu al lui Gary a apărut într-o altă zi Larry, un bărbat trecut bine de șaptezeci de ani, pe care-l găseam mereu jovial, deși fusese diagnosticat cu cancer de pancreas și trimis acasă de medicii clasici; ne spunea că în urma tratamentului la acest centru naturist se simte foarte bine și de unde nu putea să se ridice din pat, acum își săpase grădina, era plin de energie, iar testele arătau foarte încurajatoare. Se pare că la acest om lucrase mult și atitudinea lui pozitivă, n-a acceptat să fie trimis acasă ca să moară. Purta o lumină pe chipul său îmbătrânit, dar vesel. Își deschidea computerul și se juca pe internet căutând orice ca să-i treacă timpul. Când venea sora să-i pună legatura pentru intravenoase se bucura de parcă i se aducea un tort de ciocolată. Noi, cei cu Lyme, ne minunam că avem în fața noastră asemenea model de forță, îl admiram sperând că ne va ajuta și pe noi în lupta pentru distrugerea bacteriilor ucigașe.

Pe același rând cu Larry se așeza Tamara, care alegea invariabil același fotoliu, chiar lângă deschiderea de intrare în salon, apucându-se să lucreze la computer. Când ne-am mai împrietenit ne-a spus că era arhitectă, dar lucra ca freelance în advertising. Figură inteligentă de om capabil și dedicat, care trebuia să-și facă serviciul chiar în suferințele de ore lungi de așteptare ca blestematele lichide să-i picure prin vene. Chipul ei era marcat de câteva riduri de expresie, plăcută, fără a fi „frumoasă, mereu proaspătă și optimistă. “Acesta este sacul meu norocos” spunea ea de cum intra pe ușă, lăsând jos bagajul umplut cu diverse lucruri, ca să-și instaleze comod computerul pe genunchi, având doar o mână liberă pentru operat mouse-ul. Mi-a plăcut de ea din prima clipă și i-am spus de unde-i vine numele, fiindcă îl pronunța cu un accent nepotrivit, crezând că are origini rusești; povestea reginei Tamar a Gruziei și a poetului Șota Rustaveli care îi închinase poemul „Viteazul în piele de tigru”. Legenda spunea că regina Tamar fusese o femeie frumoasă, deșteaptă și curajoasă ca un bărbat, luptând pentru apărarea teritoriilor țării ei, motiv pentru care a rămas iubită și neuitată în istoria gruzinilor de-alungul a opt secole. Am văzut-o pe Tamara noastră impresionată de poveste, mai ales că-i spusesem că numele i se potrivește de minune. Când o vedeam cum   se aruncă pe computer, apoi la telefon, manipulând conversații cu o voce controlat calmă cu diferiți clienți, dând apoi instrucțiuni celor doi copii ai ei, stabilind cu soțul unde, ce și cum să rezolve în ziua respectivă, mă complexa. Când mi-a mai spus că mai are acasă, în Indiana, trei cai, doi măgari, doi câini mari și un motan, pe lângă copii, am privit-o încremenită: foarte capabilă, eficientă și harnică. N-aș fi fost în stare să manipulez atâtea operații pe minut, să-mi fi plătit toți banii de pe lume! Memoria ei distributivă, lucrul concentrat în acel loc unde toți vorbeau creând un zgomot de fond destul de puțin îmbietor, plus durerile și presiunea de la intravenoase; credeam că privesc un fel de om–robotizat care nu era afectat de nimic când este pus „în priză”. Extrem de sensibilă în acelaşi timp, săritoare mereu gata să ajute cu ceva, interesată fiind de situația fiecărui pacient prezent în salonul nostrum de suferințe..

După atâtea luni petrecute împreună în fotoliile de surghiun s-a legat între noi o amiciție neobișnuită, devenisem atașați cumva unii de alții, precum într-o familie cu copii vitregi. Suferința unește. Ne făceam confesiuni, ne schimbam rețete de mâncare, articole recente despre teste și tratamente pentru Lyme, adrese de internet și telefoane, ne îngrijoram când unul dintre cei așteptați nu apăruse dimineața, așa încât spre sfârșitul lungii noastre aventuri medicinale ne-am propus să ne mai vedem, măcar odată pe lună, la o cafenea din oraș ca să schimbăm opinii și să aflăm noutăți despre evoluția bolii fiecăruia. Devenisem un fel de mic social club fără să ne dăm seama.

Meditând eu la grupul întâlnit la acel Healing Center am tresărit dintr-odată gândind că toți pacienții veneau din oraș; nu văzusem unul venit de la țară, unde l-ar fi putut mușca mult mai ușor vreo căpușă purtătoare de bacterii Lyme, înțepa un țânțar infectat, vreo viespe, sau păianjeni. Atunci cum să ne fi nimerit aceste scârboase insecte numai pe noi, cei locuind în oraș?? Ceva nu suna în regulă în logica mea și m-am apucat de căutat asiduu literatură legată de Lyme, bolnavi și medici care au întâmpinat aceleași greutăți în dezlegarea misterul bolilor generate de bacterii răspândite prin mușcătura sau ințepătura diverselor orătănii. Așa am aflat dintr-un articol al unui medic care se tratase el însuși vreo cinci ani de Lyme, că bacteriile și virușii aflați pe continentul nostru fuseseră „scăpate” din niște experimente militare.

Foarte interesant, mi-am zis!

Am sunat în România ca să aflu că acolo nu au semnalat nici un caz de Lyme încă. Am contactat prieteni medici din Franța și Germania, care mi-au confirmat că știau despre această boală, dar nu avuseseră multe cazuri, deci nu stabiliseră un anume protocol de tratament, adică nu erau alarmați de pericolul unei epidemii; foloseau ceva antibiotice și cam atât. În Danemarca nu călătoriseră nici căpușele, nici țânțarii, nici viespile, nici păianjeni purtători de bacterii; prietenul meu de familie, doctor cu mulți ani de experiență, nu întâlnise asemenea cazuri.

Din nou stupoare fiindcă în America avem declarată prezența bolii numită Lyme Disease de peste douăzeci și cinci de ani… Concluzia era clară: această boală a fost răspândită cu ajutorul insectelor inoculate în laboratoare speciale, sau oricăror alte creaturi ce pot veni în contact cu omul. Suntem așadar victimele unor atacuri perfide de care nu ne putem feri fiindcă țânțarii, muștele, căpușele, păsările sălbatece, căprioarele, roiesc în toate parcurile și pădurile unde ne ducem să ne recreăm și chiar în afara acestora. Toate aceste căpușe, păianjeni, țânțari există pe pământ de milioane de ani fără a fi fost periculoase fiindcă ar fi fost purtătoare de bacterii sau viruși. Am înțeles cu mare tristețe că viața noastră a devenit o luptă permanentă împotriva hranei otrăvite cu tot felul de chimicale, a legumelor și fructelor modificate genetic, a poluării aeriene (chemtrial) și terestre, a poluării cu zgomote infernale de muzică metalică (“cratițomană”, ar fi spus Mircea Crișan), claxoane de mașini, sirene de salvări și mașini de pompieri, dar cel mai rău al bombardării minților noastre cu informații false care să ne inducă sentimentul de teamă.

În ultimă înstanță ne este violat spiritul!

Ca să fim loviți tot mai rău ni se trimit acum bacterii și viruși pentru care nu există tratamente, deci motive de a se începe noi cercetări de către companiile farmaceutice au cheltuit sume exorbitante; Big Pharma pretextând că se preocupă de salvarea vieților noastre. De acum înainte va trebui să trăim la întâmplare și la voia celor care experimentează pe noi orice metode pentru a ne scurta viețile, după ce ne-au folosit, apărându-le în schimb pe ale lor.

Foto.Monica-Corleanca

Foto. Monica Ligia Corleanca

Mărtișor, 2015

Vindecându-i pe ceilalți te vindeci de fapt pe tine

Posted by Stefan Strajer On March - 11 - 2015

Vindecându-i pe ceilalți te vindeci de fapt pe tine

 Autor: Oana Rotariu

Era înaintea Paștelui, o obișnuită vântoasă zi de primăvară.

Părul îmi crescuse doar puțin și încă nu mă încumetam să mă lipsesc de baticul legat șmecherește pe o parte.

Am ajuns în fața clădirii pe care scria Institutul Oncologic Ion Chiricuță. Era o clădire imensă, de cam noua etaje – nu știu exact câte, fiindcă niciodată nu mi-a venit ideea isteață să le număr, dar nu-mi pare rău.

În fața spitalului o parcare nu foarte mare flanca un părculeț cu două rondouri de flori și ceva copăcei.

M-a impresionat imensitatea spitalului. Un fior rece mi-a trecut pe șira spinării și stomacul mi s-a ridicat până în gât.

Cu toate astea, am decis să nu mă las copleșită de această instituție, cel puțin nu înainte de a intra.

Până la urmă nu-i decât un alt spital, unul din acele locuri unde unii oameni învață să traiască, alții să moară, dar toți, fără excepție, învață să se roage cu adevărat.

Mai există și o altă categorie de oameni, pentru care clădirea adăpostește doar un loc de muncă, la fel ca oricare altul, mai ingrat sau mai puțin ingrat, mai bine sau mai prost plătit.

Am intrat.

Aveam o treabă de făcut, nu-mi puteam permite luxul de a-mi lăsa mintea să umble pe coclauri sau să mă las influențată de dramele pe care ea știa să mi le furnizeze .

M-am dus la recepție și ca de obicei, am zâmbit. O doamnă drăguță m-a ghidat către cabinetul doamnei doctor. Era la etajul trei.

Am urcat.

Acolo m-a întâmpinat o mare de oameni. Erau cel putin două trei sute de suflete. Îmi venea să mă întorc și să fug.

NU! Nu era cazul să mă las copleșită de emoții tocmai atunci când mai aveam puțin și se încheia corvoada tratamentului.

Începusem să repet la nesfârșit în gând ”Toți sunt bine. Toți sunt la fel ca mine și sunt bine.”

Am parcurs cu greu holul la capătul căruia trebuia să ajung. În fața mea mai așteptau vreo câteva persoane.

A mers repede. N-am stat decât vreo oră și mi-am auzit numele strigat. Doamna doctor era o femeie frumoasă, care atunci când zâmbea două gropițe îi împodobeau adorabil obrajii.

Mi-a explicat în ce constă procedura de simulare, ce presupune ea și care era tratamentul, în continuare.

Apoi m-a ghidat cu multă amabilitate oferindu-mi relații despre cum să ajung la cabinetul unde avea să aibă loc acea procedură.

Am ajuns la camera indicată. Lângă mine mai așteptau două persoane. Una a intrat. Cealaltă, o doamnă foarte volubilă care purta perucă, aștepta impacientată pe cineva.

Nimic neobișnuit. În această instituție peruca e la modă și fiecare povestește cu lux de amănunte despre boala prin care e nevoit să treacă.

Dinspre ușa de la intrare, am observat cum se apropie de mine o femeie abătută, cu privirile țintuite în podea.

Mi-a atras atenția părul blond cenușiu, lung până la umeri – atipic de lung pentru spitalul în care eram.

În stânga mea era un scaun neocupat.

S-a uitat la mine și m-a întrebat dacă se poate așeza. Zâmbind i-am răspuns că da, fiindcă era liber.

Avea o privire pierdută, de animal rănit.

Simțeam o compasiune infinită față de această ființă – îmi părea că eu sunt oarecum mai brează. Dumnezeu știe dacă chiar așa și era.

Am intrat în vorbă. Mi-a spus că e din Râmnicu Vâlcea, că a fost operată de cancer la sân și că a venit pentru măsurătorile premergătoare radioterapiei, adică pentru vestita simulare – exact ca și mine.

I-am spus că eu sunt din Suceava și că mă aflu acolo din aceleași pricini.

I-am întins mâna și m-am prezentat. Ea a făcut la fel și mi-a zâmbit.

Ce frumoși suntem noi oamenii când zâmbim!

Păcat că nu conștientizăm lucrul acesta de fiecare dată! Păcat că nu putem zâmbi în orice circumstanță a vieții!

Am servit apoi amabilități, adică am povestit fiecare despre stadiul tumorii și tratamentul efectuat.

Când ne-a auzit vorbind despre regim alimentar, doamna cu perucă ne-a mărturisit că ea venise pentru internare și că e cu oala de sarmale după ea.

A mai adăugat că deși a fost diagnosticată într-un stadiu terminal al bolii, după trei ani e încă în viață pe când nu știu ce colegă de salon, diagnosticată într-un stadiu incipient și care a ținut regim riguros, a trecut de mai bine de un an la cele sfinte.

Astfel de povești care-ți ridică părul de pe tine le auzi prin toate ungherele spitalului. Cred că parte din ele sunt adânc memorate și întipărite până și-n pereții clădirii.

Din fericire, a apărut soțul dumneaei și doamna a fost nevoită să plece la salon.

Privind retrospectiv îmi dau seama că viața e ca o scenă uriașă. Fiecare dintre noi are anumite roluri de jucat, anumite replici de spus…

Doamna cu peruca și-a spus rolul și a ieșit de pe scen, lansând exact replica adecvată pentru a ghida în direcția potrivită discuția mea cu doamna din Vâlcea, acea ființă încrâncenată pe care mă străduiam să o fac să mai zâmbească încă o dată.

I-am turuit verzi și uscate: despre importanța parțială a regimului alimentar, despre cât e de important să fim pozitivi, despre încredere, despre Dumnezeu.

Nu știu dacă ați băgat de seamă dar, în general, noi oamenii povestim lucruri pe care avem nevoie să le auzim mai întâi și înainte de toate noi înșine și mai apoi interlocutorul nostru.

Orice discuție între două persoane are reverberații la ambele capete, la ambii receptori.

Discuția s-a încheiat atunci când doamna a fost chemată înăuntru.

A ieșit după vreo douăzeci de minute și a plecat grăbită.

Am fost poftită și eu și am făcut la fel.

Rezultatele simulărilor urmau a fi analizate de medic, apoi duse la fizicieni care aveau menirea de a calcula cu precizie și a determina felul particulelor, a substanțelor, timpul, unghiurile și pozițiile în care trebuia să fi așezat pentru a fi bombardat cu acele particule, așa încât tratamentul să aibă maximum de efect, iar organismul să fie minimum de afectat.

După ce toate acestea au fost făcute, după câteva săptămâni am fost în sfârșit poftită să parcurg și radioterapia. În acest sens am fost nevoită să stau la Cluj-Napoca pentru aproape șase săptămâni.

M-am dus la Institutul Oncologic la ora indicată. M-am așezat răbdătoare la rând, obișnuită să zâmbesc tuturor încrâncenaților de la coadă.

Zâmbeam pentru că așa sunt eu, zâmbeam pentru a mă încuraja, pentru a mă îmbărbăta, pentru a minimiza grozăvia situațiilor prin care treceam… zâmbeam de frică…

Lângă mine, surprinzător, a apărut și doamna de la Vâlcea și am fost chemate să intrăm în cabinet amândouă deodată.

Nimic nu e întâmplător în viață. Existența decise că aveam nevoie una de cealaltă.

Ni s-a explicat ce și cum aveam de făcut.

Am ieșit din cabinet și i-am propus să ne tutuim. I-am spus că eu mă numesc Oana, ea mi-a spus că se numește Mihaela.

Mihaela Gavrilescu 1

Foto.Mihaela Gavrilescu

În religia noastră acest nume este asociat cu cel al arhanghelului bunelor vestiri și are originea în ebraică înseamnând ”asemenea lui Dumnezeu”.

I-am mărturisit că am în viața mea o sumedenie de oameni care poartă acest nume, dar e binevenită să se alăture și ea marelui grup de Mihaele și Mihai care mă înconjoară.

A râs cu poftă iar eu m-am bucurat enorm.

În acea zi mi-am propus să-i aduc acelui om frumos, definitiv, zâmbetul înapoi, pe chip.

Câteodată, ca să te poți vindeca, Dumnezeu îți trimite în cale oameni de care să ai grijă.

Și așa te învață lepădarea de sine și-i dă voie iubirii aproapelui să capete sens și noimă în viața ta.

Iar așa înveți să-ți vindeci existența iubind și oferind, necondiționat și dezinteresat, … iubire.

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Oana Rotariu

(Oana Rotariu, Colaborator de suflet la ”Curentul Internațional”)

Războiul epigramistului cu lumea – autor Liviu Comşia

Posted by solariu On March - 8 - 2015

epigrame

A scrie epigrame nu-i deloc un lucru uşor. Este, poate, genul literar cel mai pretenţios. Şi unul care presupune calităţi intelectuale şi literare nenumărate. În primul rând, să fii un fin observator al firii omeneşti şi al lumii sale, să ai simţul umorului, să iubeşti nespus de mult oamenii, să ai putere de sinteză, să fii ironic fără a eşua în vulgaritate, să exprimi maximum de sens în minimum de cuvinte, şi câte alte asemenea însuşiri!
Lumea întreagă e scena pe care se desfăşoară acest spectacol al cuvântului încărcat cu tensiune şi semnificaţie maxime, pregătit pentru a corecta fiinţa umană şi pentru a însănătoşi lumea din jur. Pericolul moralismului e la fel de mare, însă; acolo unde încetează sugestia încărcată de spiritul ironic şi satiric se sfârşeşte şi cuvântul tămăduitor.
Cum socialismul, de pildă, s-a considerat o lume perfectă, epigrama a fost exilată din literatură. Sau, în cel mai bun caz, convertită înspre defectele generale ale omului care şi el devenise nou şi multilateral. Reîntoarcerea epigramei acasă, în cuvântul ei dintotdeauna, ca armă eficientă împotriva răului din noi şi dintre noi, s-a produs triumfal, Fiindcă omul a rămas acea fiinţă imperfectă, fascinantă şi imprevizibilă care mereu încearcă să se autodepăşească, care tinde spre perfecţiune, ca măsuri ale unei fiinţe ideale. Printre floretiştii aceştia se află, desigur, epigramiştii care şi-au reluat locul în cultura română contemporană.
Ne-a oferit prilejul de-a spune aceste cuvinte antologia numită simplu „Epigrame” (Ed.Anamarol, Bucureşti, 2007) de Sorin Olariu, cu o copertă a cunoscutului umorist Ştefan Popa Popas. Avem de-a face, prin urmare, cu o selecţie de autor, catrenele fiind aşezate în patru cicluri, din patru volume: „Glume noi din diaspora pe-nţelesul tuturora” (Ed. Marineasa, Timişoara, 2006, cu o copertă de Cristi Vecerdea-Criv); „Cartea-i mică dar furnic㔠(Ed. Marineasa, Timişoara, 2003, coperta de Ştefan Popa Popas, prefaţă de George Corbu); „Urzici pentru mari şi mici” (Ed. Tibiscum, Uzdin, Serbia, 2001, coperta Ciprian Stanciu-Spic, prefaţă de George Corbu); „Vând epigrame şi catrene la standarde europene”, (volum în pregătire, cu o prefaţă de Sorin Olariu). Ca orice antologie de autor, şi aceasta este supusă unui subiectivism hotărâtor: aşa s-a închegat imagine lumii în comentariul epigramistic al lui Sorin Olariu. Cum anume? Haideţi să cercetăm împreună.
Nu ştiu dacă autorul a voit, prin aşezarea ciclurilor scrise în timp, să ne sugereze evoluţia gândirii sale critice despre lume şi viaţă. Dar simt că a dorit să ne conducă prin acest fantastic tărâm unde toate dezertările de la legile firii, ale naturii şi ale moralei oamenilor sunt puse la zid. Este o declaraţie de război pentru întregirea fiinţei umane pe care dl. Sorin Olariu îl duce necruţător. Nu cred, mă grăbesc să spun, să fi existat vreun aspect al existenţei umane care să-i fie străin. Dar, tot aici trebuie adăugat, că privirea critică se desfăşoară fără patimă, fără ură; se simte de departe adierea puterii de-a înţelege şi-a iubi fiinţa umană în chiar imperfecţiunea sa. În acest tablou, îşi găseşte locul chiar şi autoportretul: „Prieteni dragi, băgaţi de seamă:/ Deşi vă scriu din altă ţară,/ Încerc s-arăt că-n epigramă/ Eu n-am rămas pe dinafară!” Si: „Am să vă spun acum cinstit/ De ce din ţară-am emigrat:/ N-aveam o sursă de venit/ Şi-am prin o sursă de plecat”. Şi încă: „Sunt intelectual sau ţăran din Banat?” Răspunsul: „La-ntrebarea cu venin,/ Vă răspund aşa. deschis:/ Eu… Olariu Sorin,/ Sunt ce sunt şi mi-s ce mi-s”.
Acum, după ce am descoperit călăuza să ne continuăm drumul prin lumea care este odată privită în ansamblul ei şi apoi pe domenii sau, cu un cuvânt mai potrivit, pe inconsecvenţele ei pe care le usucă dintr-o lovitură de… cuvânt. Iată, în primul caz: „Urmează tainica poruncă/ Ce nu cunoaşte frontiere: / Decât cocoaşă de la muncă,/ Mai bine burtă de la bere”. În al doilea despre femei: „Ne-om aminti de bunătatea/ Acestui dulce îngeraş,/ C-a fost odată jumătatea/ A… jumătate din oraş”. Sau: „Dumnezeu, creând femeia,/ S-a fentat peste măsură:/ Nu a-nzestrat-o, vorba-ceea,/ Şi cu un plasture pe gură”; despre sex: „S-a făcut mai nou un studiu/ Care m-a lăsat perplex:/ Astăzi, dacă vrei preludiu’/ Îl mai afli doar în DEX”; despre guvernanţi: „Măgarul, dacă vrei să ştii,/ E patruped interesant/ Ca făce-atâtea măgării…/ Aproape cât un guvernant”. Sau „Guvernanţii explică reforma”: „Cu voci suave, cristaline,/ Ne-o spune aşa, ca între fraţi:/ Priviţi reforma foarte bine,/ Că alta nu mai apucaţi!…”; despre personalităţi: „Nu-i deloc bogat Năstase,/Bombo n-are şapte case!../ Ba vă spun şi nu m-ascund:/ E de-a dreptul … rupt în fund!” Şi: „Lui Antonie Iorgovan, părintele Constituţiei”: „De umeri în zadar ridic/ Şi nu găsesc soluţie:/ Cum poate fi aşa voinic/ Dar slab de… constituţie”; Pamelei Anderson. „Sânii ei cu formă plină/ M-au convins că nici măcar/ AirBag-ul de la maşină/ Nu-i mai este necesar.” Apoi, înregistrarea atentă, cu un umor temperat a evenimentelor politice şi sociale care bântuie lumea românească şi planeta. Iată: „Aleşii noştri fac prostii/ Şi-atâta sar de-o vreme calul,/ Încât nici Marx n-ar investi/ În ţara asta… Capitalul”. Sau: „Vin ortacii!… I-am văzut/ Printre căşti şi printre scuturi;/ Au ieşit acum din şut/ Ca să ia Guvernu-n… şuturi”. Sau: „Românul nostru, plin de zel,/ Întoarce faţa spre Apus:/ Mai bine Varză de Bruxelles/ Decât Salată a la Russe!!!” Sau: „Se încinge bătălia,/ Dar un lucru este cert:/ În Irak, Democraţia/ E luată… în deşert” Sau: „Zice-un moş mânat de boală/ Şi de ani…vreo sută zece:/ – Încălzirea cea globală/ Cred c-o să mă lase rece!”
Aşadar, ochiul atent şi mintea lucidă ale d-lui Sorin Olariu nu lasă nimic la întâmplare. Critica sa, aşezată în unghiuri diferite, surprinzătoare, scoate la iveală învăţămintele de urmat. Morala este inclusă, explicită, un zâmbet doare mai mult decât o lacrimă. Umorul ţine sub control întregul sistem românesc mereu ameninţat de paradoxurile fundamentale la e existenţei noastre. Dl. Sorin Olariu le parcurge cu eleganţă şi tandreţe, cu inteligenţă critică. Nimic din ceea ce-i omenesc nu-i este străin, dar nici nu acceptă necondiţionat această cunoaştere în profunzime a firii omeneşti. O descoperă cu încântare, ne-o înfăţişează cu calmul celui care ştie că imperfecţiunea are forţa de-a deveni perfecţiune din momentul în care a fost descoperit cuvântul.

Liviu Comşia

Părintele de la Cluj

Posted by Gabriela Petcu On March - 20 - 2014

oana rotariu (2)

Mai demult, pe vremea cât am stat la Cluj pentru radioterapie, prietena la care am locuit o vreme, pe nume Elena, m-a rugat s-o însoțesc până la o biserică unde slujea un părinte tare aproape sufletului ei.
Avea ea un of la inimioară și voia să se confeseze acelui părinte, față de care avea un respect deosebit. O ajutase să treacă peste perioada chimioterapiei, care-i dăduse în afară de cumplitele grețuri și slăbiciuni de tot felul și un soi de deprimare și mari bătăi de cap și de suflet. Așadar căpătase o încredere extraordinară în harul lui.
Elena este o persoană cu un suflet deosebit, dar care nu a avut șansa unei educații primite de acasă și nici a unui cămin călduros în timpul copilăriei ei. Părinții, s-au pierdut de tineri și a fost nevoită să aibă grijă și de frații și surorile ei mai mici, deci se poate spune cu mâna pe inimă că nu a dus-o chiar pe roze.

Bineînțeles că am însoțit-o. Am ajuns acolo la sfârșitul liturghiei. Părintele, un tip cam la treizeci, treizeci și ceva de ani, părea deschis și destupat la minte.
S-a bucurat tare să o vadă pe Elena. Ea i-a povestit între patru ochi baiul pentru care vroia să-l vadă. Apoi m-a prezentat și pe mine ca fiind o foarte bună prietenă de-a ei, de la Suceava, aflată cam în aceeași situație cu ea și pe care o găzduiește pe perioada radioterapiei.
Părintele a simțit nevoia unei clarificări la care să fiu și eu părtașă și a spus cam așa:
– Uite Elena cam cum stă treaba: Dumnezeu e părintele nostru și noi suntem copiii lui. Dacă noi nu ascultăm, Dumnezeu ne ceartă și ne dă câte o încercare mai mică. Dacă noi tot nu ascultăm, Dumnezeu ridică vocea la noi și ne dă câte o încercare mai mare. Și dacă noi tot suntem îndărătnici și nu vrem să ascultăm, Dumnezeu ne bate și ne pedepsește, uneori cu o boală ca asta.
I-am zâmbit cu iubire părintelui și l-am rugat să nu se supere pe mine, dar vreau să-l contrazic. I-am spus parcă, cam așa:
– Vă rog frumos să nu vă supărați pe mine și să-mi dați voie să vă contrazic!
De când am aflat de această boală m-am tot întrebat cum oare Dumnezeu care e mare și bun îngăduie așa ceva și am ajuns la o concluzie.
Haideți să pornim de la aceeași premisă și anume că Dumnezeu e Tatăl nostru și noi suntem copiii lui. Și pentru ca să înțelegem un pic mai bine hai să facem o analogie la felul în care mă comport eu ca părinte.
Sunt mamă și am un copil. Îmi trimit copilul la școală și-i spun: ”Dragul mamei, uite, există două drumuri pe care poți ajunge până la școală. Unul este drept și lipsit de pericole și te sfătuiesc să-l alegi pe ăsta. Celălalt e plin de suișuri, de coborâșuri, de fel și fel de pericole și tentații, dar se poate ajunge și pe acolo la școală.”
Apoi las copilul să plece la școală și-mi văd de treburile mele. Copilul ce face? Pleacă la școală. Alege inițial drumul bun, dar după un timp, fie de plictiseală, fie din curiozitate, poate îndemnat de altcineva sau mai știu eu din ce alt considerent o ia pe celălalt drum.
Se impiedică, cade, își rupe o mână, un picior, îi curge sânge.
Care e condiția ca eu, părintele lui să-l fac bine? Să ia legătura cu mine, să se întoarcă cumva și să-mi spună: ”Mamă, iartă-mă! Știu că am greșit. Știu că mi-ai spus să nu merg pe drumul ăla, pentru că s-ar putea să nu-mi fie bine. Acum te rog iartă-mă și ajută-mă!”
Ce fac eu părintele lui, care-l iubesc din toată inima? Îl iert, îl oblojesc și fac în așa fel încât să-l vindec.
Așadar Dumnezeu nu ne dă boală, El doar ne scoate din boală.
Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru, dreptul de a alege singuri pentru noi.
Boala ne-o facem noi cu alegerile noastre proaste, cu fricile noastre izvorâte din credință puțină, frici fără o bază reală, care știu să urzească tot felul de filmulețe de groază, ce încep să ruleze la un moment dat defectuos din căpușoarele noastre.
Ceea ce mi-ati spus dumneavoastră, părinte, extrapolat la povestioara mea, s-ar putea traduce cam așa: eu îi prezint copilului opțiunile, după care îl las să plece la școală și pornesc pe urmele lui. Constat că a făcut un pas mai în laterală și-mi notez, apoi alt pas considerat nelalocul lui și iar mi-l notez. În final observ că a luat-o pe drumul greșit, mă duc la el îi rup o mână, un picior, apoi îmi scot un briceac și-l crestez frumos ca să-l doară și să curgă sânge.
După aceea îi spun:”Vezi, asta e pedeapsa care ți-am dat-o pentru că nu m-ai ascultat.” El își cere iertare și eu, în imensa-mi generozitate decid să-l fac bine și tot eu scot din buzunar ac, ață, atele și-l oblojesc și repar.
Parcă nu se potrivesc toate aceste imagini între ele părinte, nu credeți?
La care părintele mă ia de mână și privind-o pe Elena îi spune:
– Elena, Dumnezeu te iubește și ți-a trimis în calea ta un înger.
Apoi se întoarce către mine și-mi spune:
-Vaaaaai, doamnă. Dar ce frumos povestiți! Mai stați la Cluj, că aș mai vrea să povestesc cu dumneavoastră?
M-au trecut fiori pe șira spinării, m-am aplecat și am sărutat mâna părintelui și i-am mulțumit.

Din păcate n-am mai povestit cu el nici până atunci și nici de-atunci încoace. Dumnezeu știe de ce…

 

Oana ROTARIU

Suceava

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors