Archive for the ‘Social’ Category

Semicentenarul unei promoţi prestigioase de filologi la Cluj-Napoca

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

Semicentenarul unei promoţi prestigioase de filologi la Cluj-Napoca

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

 

Revederea la semicentenar a promoției 1967, specialitatea Limba și Literatura Română, de la Filologia clujeană a avut o semnificație cu totul specială, ca summum emoțional, provocat de bucuria de a ne întâlni voioși, sentiment încercat la unison de toți colegii prezenți. Desfășurat pe parcursul a trei zile, evenimentul a fost conceput larg și esențializant, pe măsura importanței lui unice. O întâlnire de poveste! O revedere cu multe povești! Nota comună a fost exuberanța trăirii noastre, parcă dovedindu-ne chiar nouă, ca actanți, că sufletul nu îmbătrânește în același ritm cu trupul. Adică, ceea ce am simțit este că sufletește suntem tineri, da, exact ca în anii studenției!

Și cum nimic nu este întâmplător în viață, începutul aniversării noastre semicentenare s-a petrecut la Sighetul Marmației, unde microbuzul ne-a lăsat la Memorial într-un moment de mare sărbătoare, Ziua Eroilor. Acolo am aflat că s-a temeinicit tradiția ca la acest eveniment din toate colțurile țării să sosească membri ai unor asociații care cinstesc memoria vechilor deținuți, alături de rude și prieteni ai familiilor lor. Se știe că în închisoarea de la Sighet fusese decimată elita intelectualității române și imaginea completă pe care muzeul o oferă vizitatorilor este copleșitoare cu adevărat. În interviul pe care l-am dat instantaneu unei televiziuni locale am explicat că acest muzeu care ilustrează ororile comunismului și rezistența organizată în țară și în lume împotriva lui, trebuie perceput ca un loc de pelerinaj. El se cuvine vizitat în egală măsură de români și de străinii vizitatori, întrucât aici, mai bine ca oriunde, poate fi înțeleasă tragedia țării noastre care în mod samavolnic a fost supusă comunismului de tip stalinist. Mărturiseam în fața camerei de filmat că fac parte din generațiile care au crescut odată cu instaurarea dictaturii proletare și mulțumesc lui Dumnezeu că am avut șansa să văd abolită această holeră a istoriei noastre contemporane. În muzeu am descoperit – ce surpriză! – figura unei persoane din familia mea, pe speakerul la BBC dr. Liviu Cristea, care ani la rând a transmis mesaje de îmbărbătare la emisiunilor postului românesc din Londra către românii din țară.

Evenimentul comemorativ organizat la Sighet de Ziua Eroilor s-a desfășurat în câțiva timpi distincți, pornind cu dezvelirea plăcii dedicate lui Romulus Rusan, alături de Ana Blandiana, soția lui, ctitori ai muzeului. A urmat o sesiune evocativă consacrată lui Romulus Rusan, care, plecat la Ceruri de curând, lipsea fizic, dar era simțit aproape, păstrat în amintirea celor care au avut șansa de a-l cunoaște, ca intelectual de inițiativă, scriitor, publicist și distins prieten. La Cimitirul Săracilor s-a oficiat slujba de pomenire și nu a lipsit din program o masă bogată pentru toți participanții. Ne-am propus să revenim la Sighet anual de Ziua Eroilor, aducând mai ales tineri și copii, care să afle, vizitând Memorialul, prin ce perioade tragice au trecut înaintașii noștri în istoria contemporană, drept care le datorăm toată prețuirea.

Următoarea zi a fost consacrată la Mânăstirea Nicula pomenirii celor 37 colegi plecați la Bunul Dumnezeu și a profesorilor noștri de la facultate, exact același număr de 37, printr-o coincidență de-a dreptul simbolică. A fost un moment de neuitat, căci amfiteatrul natural în care este așezată mânăstirea, atmosfera de evlavie a sălașului sfânt și slujba preoților ne-au copleșit sufletele. Cu sentimetul unei comuniuni de spirit cu poetul senator Ioan Alexandru și cu scriitorul Vasile Avram, care a murit cu 15 ani în urmă exact în această mânăstire, ne-am întors la Cluj-Napoca în preziua aniversării propriu-zise.

La Facultatea de Litere, cu grilaje metalice arcuite și cu clădiri solide, ne-am adunat în cea de-a treia zi cu mare încântare noi, absolvenții specialității Limba și literatura română de acum 50 de ani. Împlinirea acestei jumătăți de secol ne-a motivat emoția și sala Ovidiu s-a umplut de râsetele amintirilor noastre de studenție.

Nu m-aș încumeta să apreciez că noi am fost generația de aur a facultății, pentru că în fiecare promoție printr-o ierarhizare naturală se afirmă personalități creatoare, chiar de talie națională și europeană, precum scriitoarea Ana Blandiana, în cazul promoției noastre, alături de care se cuvine să așezăm alți poeți, ca Gh. Pituț, Matei Gavril, prozatori și dramaturgi ca   Mariana Vartic, Cornel Nistea, și Vasile Avram, critici și istorici literari ca Ion Vartic, Anca Sîrghie, Antonia Bodea, regizori ca Mircea Cornișteanu, cadre didactice universitare, ca Mircea Muthu, Gligor Gruiță și cercetători științifici ca Ion Cuceu, Rodica Marian, Ion Faiciuc și alții. Dar cei mai mulți colegi au fost profesori, care în sate și orașe au format generații de tineri, misiune nobilă, asumată responsabil, cu riscul de a nu fi fost retribuiți pe măsura efortului lor. Realitatea este că promoția 1967 a dat țării într-un spectru larg umanist personalități de marcă în toate domeniile în care s-au afirmat și aceasta tocmai pentru că pregătirea cu care au plecat din facultate a fost exemplară. Merită pentru aceasta să mulțumim cu toată sincera noastră recunoștință profesorilor care ne-au format. Suntem siguri că nu i-am făcut de rușine pe Liviu Rusu, și pe academicienii Emil Petrovici și Dimitrie Macrea, pe Octavian Schiau, pe Ion Vlad, Dumitru Drașoveanu și Gavril Scridon, pe Ștefan Bitan, Maria Protase, Georgeta Antonescu, Elena Dragoș, Silvia Tomuș și alții, căci la absolvire, părăsind facultatea, am dus cu noi pilda unor specialiști ai domenului absolut remarcabili, ca dascăli devotați misiunii lor didactice, în primul rând.

La semicentenar, fiecare dintre noi venea cu povestea lui, care s-ar fi cuvenit ascultată de colegi. Pot afirma cu satisfacție că m-am întors ca profesor exact în Colegiul Național „Gh. Lazăr” din Sibiu, unde fusesem liceană, iar astăzi mărturisesc studenților universității unde încă activez că am slujit învățământul românesc peste 50 de ani printr-o activitate neîntreruptă. Ca scriitor și publicist, am semnat sute de articole, studii de istorie și critică literară, reportaje și interviuri, atât în presa culturală din țară cât și din străinătate. Pe lângă activitatea la catedră, am lucrat ca autor unic ori în volume colective, ca îngrijitor de ediție sau ca prefațator la mai mult de 30 volume publicate ori cursuri universitare pentru studenți. Dar nu despre roadele scriitoricești sau cele ale carierei didactice doream să vorbesc colegilor în acest moment al raportului la semicentenar. Fiecare dintre noi a avut modul propriu de a se realiza, unul particular și inconfundabil.

IMG_3616

Prima mărturie a fost făcută de Lucia Chirmigiu-Voicu: „Să dea Dumnezeu să ne întâlnim mulți, mulți ani de acum înainte. Sunt fericită că trăiesc, sunt chiar foarte fericită că sunt în viață. Vă doresc să găsiți puterea să depășiți orice boală. Sper să fiu un exemplu. Eu am o boală absolut cumplită, care ne-a răpit mulți dintre foștii noștri colegi. Sper să o mai duc mulți ani înainte, ca să vă văd pe voi, pentru că, probabil, dragostea pentru voi și pentru tot ceea ce mă înconjoară, mă ajută să trăiesc. Vă doresc din toată inima să vă gândiți la voi. E momentul să vă gândiți și la voi, nu numai la alții”. Cutremurător de adevărat și emoționant mesajul tonic al colegei noastre, care luptă de mult timp cu o boală nemiloasă.

Eram uimită de o repetare fatidică a unei cifre, căci în sala Ovidiu ne aflam 37 colegi, după cum la Mânăstirea Nicula fuseseră pomeniți 37 profesori și tot 37 sunt absolvenții decedați din promoția noastră. Ce se cuvine făcut cât mai suntem în putere și chiar entuziaști? Cei ce scriu, să nu-și irosească niciun efort pentru a-și încheia operele. Felicia Avram, care ne-a emoționat intrând în sală cu un imens buchet de spice de grâu și maci, culeși de la Mânăstirea Nicula parcă spre a-i aduce astfel alături de noi pe colegii care nu mai sunt, rămâne pentru noi model de generos devotament prin felul cum a publicat lucrările netipărite ale soțului ei, Vasile Avram, colegul de care mă leagă neșterse amintiri la Sibiu. Misiunea promoției noastre nu se poate limita la orizontul imediatului temporal și spațial. Așa cum am relatat colegilor mei, în America an de an țin conferințe despre marii noștri scriitori, chiar și despre cei ridicați cu brio din generația noastră, precum Ioan Alexandru, spre exemplu, despre care am vorbit în anul 2016. Desigur că vor urma și alții, în conferințele mele viitoare. Am propus pentru edițiile anuale care vor urma un maraton al cărților noastre reprezentative, ca mod de a cunoaște mai bine ce a realizat fiecare dintre noi. De altfel, ca semn al generoasei camaraderii profesionale, semnalez excelenta colaborare pe care o realizez de ani buni cu Antonia Bodea, foarte aplicat critic literar, recenzent al cărților mele, și care conduce un cenaclu activ în inima Clujului. Urmărind inițiativele și realizările ei, însumate de curând într-un volum premiat, Gravuri pe obrazul clipei. Profiluri literare, consider că pasiunea pentru literatură nu are vârstă. Poetul Raul Constantinescu de la Hațeg, ținut căruia i-a închinat o monografie tocmai acum terminată, a dorit să ne citească din versurile lui, producându-ne o reală bucurie. Semnificativ mi s-a părut faptul că cei mai mulți colegi ne-au vorbit despre responsabilitatea majoră, deloc ușoară, dar și încântătoare, aceea de a fi bunici, unii chiar cu realizări excepționale, ca profesoara Ileana Jurca, al cărei nepot este olimpic internațional. Regizorul Mircea Cornișteanu, fostul director al Teatrului Național din Craiova, are cinci nepoți, trei la Londra, doi la Viena. Îi vede destul de rar. Așadar, o generație a excelenței, transmise și urmașilor. Nu au lipsit din evocările colegilor, copleșiți de amintirile studenției, nici momente de tensiune politică, soldată, ca în relatarea lui Octavian Cadia, renumit cantautor în tinerețe, cu exmatriculări din facultate și cu alte forme de prigoană ideologică aplicate nonconformiștilor.

În cuvântul meu, am mărturisit că eu consider că misiunea noastră nu s-a încheiat odată cu pensionarea, ci țin să semnalez nevoia atavică a unui ajutor cultural de care are nevoie diaspora noastră de pretutindeni, drept care în călătoriile pe care le facem în străinătate, putem susține conferințe despre scriitorii români și să încurajăm lansări de carte interesantă la cenaclurile românești care activează în străinătate. Ele se află nu oriunde, ci numai acolo unde oameni cu minți luminate reușesc să-i mobilizeze pe conaționalii noștri, anume pe cei ce simt nevoie dialogului cu literatura țării-mamă.

Am plecat de la revederea din facultate cu convingerea că, în plan creator, generația Anei Blandiana mai are multe de realizat. Chiar ei, admiratei noastre colege, i-aș putea răspunde, mai edificată ca oricând, la o întrebare pe care cândva mi-o pusese, anume „dacă ea, neavând copii biologici, oare poate să considere că volumele pe care le creează cu atâta efort ar conta ca niște prunci?” Acum, când Ana Blandiana a scris 45 de cărți, eu socotesc că este cea mai dăruită de Dumnezeu dintre noi, toți colegii ei de facultate. După o întreagă viață în care nu avusese nicio altă prioritate în fața creației, ea este cea mai bogată dintre noi, devenind nu doar emblema promoției 1967, ci și o voce a țării noastre ascultată în lumea întreagă. Totuși, nu despre propria creație avea să ne vorbească poeta, ci din mărturisirea Anei a reieșit că după decesul soțului ei, singura preocupare a fost să selecteze din textele lui rămase nepublicate, cu care a pregătit pentru lansare, la o librărie centrală din Cluj, cartea Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, eveniment la care am participat cu mare interes cei mai mulți dintre colegi.

Era un mod de a închide simbolic un circuit al evenimentului nostru aniversar, atât de solid ancorat în ritmul vieții culturale actuale, căci noua carte ilustra felul cum s-a înfăptuit „minunea” de la Sighet, Memorialul care a animat viața orașului de pe Tisa. Și acest Memorial este unul dintre copiii miraculoși ai scriitorilor Ana Blandiana și Romulus Rusan. Convinsă că mai presus de toate creația perenizează, Ana Blandiana spunea, parcă spre a ne îndemna la meditație și la faptă: „Deci, nu există dispariție totală. Cei care nu mai sunt continuă să existe în măsura în care noi ne gândim la ei”. Ce altceva am făcut noi, ca profesori sau ca istorici literari, decât „să ne gândim” activ la mânuitorii de geniu ai condeiului?

De vorbă cu Dr. Flavius-Alexandru Gherasie, medic rezident, Spitalul de Urgență Floreasca

Interviu realizat de Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

 

„Eu am încredere în medicii români și în spitalele noastre și sper ca oamenii să înțeleagă și să nu se hazardeze cu afirmații defăimătoare și nefondate la adresa medicilor. Suntem aici să ajutăm, nu să facem rău”!

 

Ana Magdin: Domnule dr. Flavius Alexandru Gherasie, cum ați caracteriza viața unui medic în România în acest moment?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: În primul rând cred că a fi medic, fie în România, fie în orice altă țară, înseamnă să te dedici meseriei. Medicii, din respect pentru meseria lor și din respect pentru viață și pacienți sunt nevoiți să facă sacrificii. Unul dintre acestea ar fi mai puțin timp petrecut cu familia în favoarea meseriei. Nu neg însă că, pe de altă parte, această profesie îți aduce și multe împliniri, satisfacții și, deopotrivă, amăgiri.

Ana Magdin: De ce credeți că aleg medicii noștri să plece din țară?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Sunt mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi situația financiară, având în vedere că în statele vestice pachetul salarial oferit doctorilor este foarte atractiv. Un alt aspect ar fi posibilitatea medicilor de a se specializa sau perfecționa pe anumite tehnici sau manevre medicale noi, pentru ca, ulterior, mulți dintre ei să se  întoarcă în țară cu experiența acumulată și să practice medicina în România. Pentru români.

IMG_6100

Foto. dr. Flavius Alexandru Gherasie

Ana Magdin: Dvs intenționați să părăsiți România pentru a practica medicina în altă parte?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Au existat câteva momente cănd am înclinat spre plecare. Și este posibil să mai fie. Pentru că eu privesc un stagiu în afara țării ca pe o oportunitate. Însă, sunt destul de legat de tot ceea ce înseamnă România, motiv pentru care sper că la finalul rezidențiatului să găsesc aici în țară locul potrivit pentru a practica medicina și nu în altă parte. Nu este simplu să trăiesti departe de casă, de familie.

Ana Magdin: Ce provocări profesionale întâmpinați la locul unde vă desfășurați acum activitatea, având în vedere că Spitalul de Urgență Floreasca este unul dintre cele mai bine cotate unități medicale din România?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: În Spitalul Floreasca fiecare gardă este o provocare. Pacienții au patologii complexe și fiecare caz în parte trebuie gândit în amănunt pentru ca deciziile și conduita terapeutică să fie de top. În fond, este vorba de renumele spitalului, asa cum ați amintit, nu? Ca medic, oriunde ți-ai desfășura activitatea ar trebui să fie o provocare. Face parte din conduita și agenda zilnică. Asta ne ține de fapt focusați, performanți.

FullSizeRender

Ana Magdin: Ce credeți că nu funcționează în sistemul medical Românesc?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Sunt multe neajunsuri și nu vreau să reiau aspecte deja, de ani buni discutate. În principal cred că ar fi foarte util să existe mai multe spitale. Să fie modernizate unitățile deja funcționale și, de asemenea, să fie găsite soluții pentru păstrarea personalului medical în țară.

Ana Magdin: De ce s-a ajuns ca în spitale să moară copii pentru o simplă operație de apendicită sau de amigdalită?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Orice intervenție presupune un anumit risc și orice intervenție poate da complicații. Sunt studii care atestă acest lucru. Evenimente regretabile ca cele enumerate mai sus se produc și în alte țări. Nu cred că este cineva vinovat, lucrurile sunt mult mai complexe, cauzele pot fi multiple. Eu am încredere în medicii români și în spitalele noastre și sper ca oamenii să înțeleagă și să nu se hazardeze cu afirmații defăimătoare și nefondate la adresa medicilor. Suntem aici să ajutăm, nu să facem rău.

Ana Magdin: Ce ați schimba în domeniul dvs dacă ați putea?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Cred că aș umbla puțin la mentalitate. Aș miza pe gestionarea eficientă a resurselor spitalicești și bugetare. Și aș gestiona puțin diferit relația pacient-medic, abordarea cazurilor. Nu în ultimul rând, ar fi foarte util dacă procedurile birocratice din sistem ar fi concentrate și simplificate.

Ana Magdin: Care este din punctul dumneavoastră de vedere abordarea corectă medic-pacient astfel încât tratamentele pe care le prescrieți să funcționeze?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Întotdeauna le explic pacienților pentru ce anume le prescriu tratamentul, ce înseamnă și ce implică abandonul terapiei. De altfel, fiecare procedură este explicată atât pacientului cât și familiei sale. Este bine ca fiecare să înțeleagă exact ce urmează dacă respectă prescripția. Și mai ales riscurile neacceptării acesteia. În felul acesta reduc procentul abandonului medicației prescrise.

Ana Magdin: Este tot mai vehiculată ideea că principala cauză a multor afecțiuni este stresul și nu neapărat stilul de viață. Agreați această teorie?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Cred că stresul este un factor aproape nelipsit, care ar putea contribui într-o oarecare măsură la apariția sau decompensarea anumitor patologii, în principal psihiatrice. Stilul de viață este recunoscut ca factor de risc important, mai ales în ceea ce privește patologia cardiovasculară, patologii metabolice și digestive. Sigur că am putea sa dezvoltăm acest subiect, dar este foarte clar că atât stresul, cât și un stil de viață necorespunzător sunt nocive pentru sănătatea noastră.

Ana Magdin: Ce afecțiuni regăsiți în top, între pacienții dumneavoastră?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Majoritatea pacienților mei suferă de boli cardiovasculare și pulmonare, dar de cele mai multe ori pacienții au multiple patologii asociate. Dacă ar fi să enumăr ar trebui să încep cu insuficiența cardiacă, hipertensiunea arterială, cardiopatia ischemică, fibrilația atrială, bronhopneumopatia cronică obstructivă, pneumonii, diabet zaharat și multe altele.

Ana Magdin: Aveți o întrebare sau o sugestie pentru ministrul sănătații?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Domnule ministru, aș vrea să vă întreb care este strategia instituției pe care o conduceți în ceea ce privește reclădirea infrastructurii în sănătate. Există proiecte cu absorbție de fonduri europene în scopul prevenției medicale?

Ana Magdin: Ce vă doriți cel mai mult pentru dvs ca medic?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Îmi doresc ca experiența și informațiile acumulate să mă ajute să iau cele mai bune decizii pentru pacienții mei. Îmi doresc, ca în ciuda provocărilor, să ajung la nivelul la care, profesional, să nu îmi reproșez nimic. Să nu mă mustre conștiința. Să știu sigur că am făcut tot ceea ce era omenește și medical posibil să fac.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni?

Dr. Flavius Alexandru Gherasie: Iubesc România și iubesc oamenii, îi salut cu căldură pe cei de peste granițele țării și le transmit tuturor să aiba grijă de sănatatea lor, prevenind pe cât este posibil.

Epigrame

Posted by solariu On May - 1 - 2017

Epigrame

Autor: Sorin Olariu (Michigan, USA)

CARICATURISTULUI ȘTEFAN POPA-POPAS

Desenând, din joacă,
Fără apropou,
Mi-a făcut o moacă
De-am rămas tablou!

VIS DE GINERICĂ

Și-ar dori pesemne
Munca în etape:
El s-aducă lemne
Soacra lui să crape!

CHEF DE CHEF

Un bețiv, cu-o găleată,
Pe un altul îl învie:
– Mai trezește-te odată,
Să mai tragem o beție!

ERORI DE EXPRIMARE

În țara-n care ne-ntrerupt
Poporul zace-ntr-un marasm,
Spui politician corupt
Și-ai obținut un pleonasm!

ODĂ POLITICIENILOR ROMÂNI

Aleșii noștri, bunăoară,
Sunt tipi mișto, de nota zece:
De câte ori mi-e dor de țară
Îmi amintesc de ei și-mi trece!

DEFRIȘĂRI ÎN HARCOV

Azi, secuiul, complexat,
Vrea să facă pe stăpânul:
– Codrul ăsta l-am tăiat
Că e frate cu românul!

NEDUMERIRE

Nu-nțeleg cum de se poate
Că la noi în Românica
Dumnezeu ne-a dat de toate
Însă noi n-avem nimica!

Sorin-Olariu-poza-dublura

 

Foto. Sorin Olariu

Tulburatoarea actualitate a lui Petre Pandrea

Posted by Dorin Nadrau On February - 3 - 2017

Tulburatoarea actualitate a lui Petre Pandrea

Autor: Dorin Nadrau (Michigan, SUA)

„Jurnalismul nu-i muzică de acompaniament a triumfurilor efemere politice (…). Cine are fibră de măscărici şi de flautist al cezarilor nu poate face nici jurnalistică şi nici avocatură”.

Publicist, eseist şi avocat, Petre Pandrea, pe numele său adevărat, Petre Marcu (1904-1968), uitat pentru o perioadă în temniţele comuniste, ales post-mortem membru al Academiei Române (2013), a fost, incontestabil, „un justiţiar cu orice risc”.

O parte din miile de pagini de jurnal confiscate de securitate au fost returnate familiei după un lung proces de desecretizare, astfel că din anul 2000 a început să-i fie publicată sau republicată opera care chiar lipsea culturii române.

Petre_Pandrea
Foto: Petre Pandrea

Petre Pandrea a refuzat cu obstinaţie demnităţi de orice carieră tihnită, ca ambasador sau o catedră universitară. Nu a fost decât avocat şi jurnalist. Despre cele două profesii în exercitarea cărora, fără doar şi poate, a excelat, se exprima concis, în stilu-i inegalabil: „Eu joc pokerul cu cărţile pe faţă. Nu sufăr minciuna, şoapta şi duplicitatea. N-aş fi putut fi poliţist. Mi-am ales avocatura de bară şi jurnalistica, două meserii periculoase care te obligă să umbli cu viziera ridicată. Articolul zilnic şi avocatura demască golul sufletesc, golul mintal, urâciunea de caracter, sinuozitatea reptilină. Pentru aceste meserii (…) se cere subconştient bogat, onoare, sinceritate, căldură sufletească şi conştiinţă trează”.

Avocatura i-a fost dominată de principii remarcabile: „Ca avocat mi-am pus pielea la saramură. Aşa a fost concepţia mea: un apărător este medic de leproşi penali (…). Ca şi medicina, avocatura are o etică nobilă (…). Mă indignează decalajul dintre gândire şi expresie. Am fost avocat, deci am utilizat retorica, limbuţia, oratoria şi, în genere, am mânuit verbul care mi-a trădat, întotdeauna, gândirea. Am pregătit sute de pledoarii cu creionul în mână, le-am studiat şi pronunţat în faţa oglinzii; o primisem de la profesorul meu de filosofie judiciară, Mircea Djuvara, deputat, ministru şi mare avocat. El o primise de la Titu Maiorescu, unul din oratorii clasici ai ţării. I-a fost elev favorit. Verbul îmi scăpa din hăţuri ca un cal nărăvaş şi porneam în galopul improvizaţiilor. Aceste alunecări aduceau mişcare în sală, se electriza atmosfera şi abia atunci începea dezbaterea şi intercalam fragmentele de rol ale oglinzilor veneţiene din birou”.

„Dreptul este un fragment din Filosofie, un compartiment care merge în constelaţie cu etica, politica şi pedagogia”.

„Apărarea se face viteaz, cu pieptul, cu memorii documentate, cu argumente şi – rareori, cât mai rar -, cu lacrimi”.

Clientela sa de tribunal îl poreclise „doctorul leproşilor”, „mandarinul” şi „doctorul fără arginţi” (asemenea sfinţilor Cosma şi Damian din calendarul pravoslavnic).

De la Petre Pandrea ne-a rămas o fascinantă operă memorialistică. Parcurgerea unei considerabile părţi a ei m-a ajutat să înţeleg şi să interpretez ce se întâmplă azi în România. Cu aproape trei ani în urmă s-a aniversat centenarul Petre Pandrea. Reflectând asupra excepţionalelor sale constatări, aprecieri şi calificative, ne putem da seama ce puţin s-a schimbat situaţia în suta asta de ani, cât de actual rămâne Petre Pandrea, dar şi cât de indiferent tratează posteritatea sa această „ţară de curve şi lichele”, în care ca şi ieri, tot astfel şi astăzi, „în afară de propagandă şi de şedinţe, nu se lucrază nimic temeinic. Totul este de mântuială. Dezmăţ. Batjocură. Lipsă de tragere de inimă. Totul este pe apucate, pe furate, pe chiulangeală. Japca şi învârteala”.

„Valahul nu poate trăi fără un mic hatâr, fără un picuş, fără un ciubuc”.

Referitor la colegii din barou, Pandrea afirmă că printre ei erau fel de fel de „lepre carieriste limbute şi obraznice”, precum şi „avocaţi lehăi care sporovăiesc toată ziulica şi nu mai au timpul necesar să gândească”. Aşa e şi astăzi.

Cu o înduioşătoare şi dezarmantă onestitate, scânteietorul avocat şi impresionantul jurnalist Petre Pandrea, un adevărat „haiduc al cuvintelor”, conchidea retoric într-una dintre scrierile sale: „Nu am cruţat pe nimeni. Nu m-am cruţat nici pe mine (…). Am scris într-un anumit sens sine ira et studio, cum ne învăţa Tacitus, străbunicul nostru latin, încercând o anumită depărtare de oameni şi evenimente, deşi oamenii m-au călcat pe bătături şi pe nervi, deşi evenimentele m-au fript câteodată până la rărunchi şi ficat. Se văd arsurile. Se văd bătăturile. Nu fac parte din istorie?”.

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

EPIGRAME

Posted by solariu On January - 25 - 2016

Sorin Olariu - poza Curentul

GASTRONOMIE GEOPOLITICĂ

Românul nostru, plin de zel,
Întoarce faţa spre Apus:
Mai bine Varză de Bruxelles
Decât Salată a la Russe!!!

:)

INTEROGATORIU

M-au dus aseară la Chestură
Că scriu articole cu tentă
Și-atât de mult mă descusură
C-abia mă coase-o asistentă.

:)

PARADOX ROMÂNESC

Când românii sunt pe-afară
Se topesc din dor de țară,
Iar în țară se usucă:
Se topesc din dor de ducă.

:)

DIVORȚ AMIABIL

Să divorţăm civilizat,
Că doar niciunul nu-i mai breaz:
Tu nu mă suferi când sunt beat,
Eu nu te sufăr când sunt treaz!

:)

NEUROLOGUL

Pacienți cu fel de fel
De probleme neuro
Vin cu sutele la el…
De dolari sau euro.

:)

O noua aplicatie pentru celular inlocuieste cartela telefonica traditionala

QuickCall CallingM

Cu totii ne dorim servicii de apelare internationala ieftine. Apeluri ieftine, tarife ieftine, costuri totale ieftine pentru comunicarea cu prietenii și familia de peste mări si tari, dar niciodata o experientă neplacuta in ce priveste calitatea apelurilor. Pe scurt, cea mai bună calitate a apelurilor de voce la cel mai mic pret posibil - dar cum si de unde?
De multe ori, acest lucru nu este realizabil, deoarece există prea multe aspecte care influentează costul unui apel (destinatie, taxe ale transportatorilor, dacă apelul se face pe fix sau mobil, etc.). Chiar si asa, aceste detalii nu ar trebui să ne oprească din cautarea riguroasa si selectarea atenta a unui serviciu de telefonie la distanta care se apropie cel mai mult de ideal.
Cea mai bună solutie pentru apelarea destinatiilor internationale la costuri mici este utilizarea unui serviciu de telefonie care vine "la pachet" cu o aplicatie pentru telefonul mobil. In acest caz, tehnologiile VoIP și WiFi vor reduce costurile apelarii, totodata fiind îndeplinite si exigentele privind calitatea apelurilor.


Solutia QuickCall.com

Un astfel de serviciu este cel oferit de QuickCall.com - un brand gestionat de compania SRVR LLC. care, de aproape doua decenii, ofera servicii low-cost de apelare internationala pentru consumatori. Avand o retea de voce extinsa si relatii stranse cu companiile de telecomunicatii din toata lumea, QuickCall.com poate sa faca ceea ce multi producatori de aplicatii nu pot: extinde tarifele de gros pentru apelurile internationale catre public.
In prezent, QuickCall.com ofera o noua alternativa low-cost la modalitatile traditionale de a suna in strainatate, metoda ce atrage din ce in ce mai multi utilizatori. Este vorba despre un nou tip de tehnologie care elimina cartela telefonica. Astfel, pentru apelurile de voce internationale, consumatorii utilizeaza doar o aplicatie instalata pe celularele de tip smartphone - fara cartela de telefon, fara contract, fara complicatii.
Pentru apelurile internationale, aplicatia utilizeaza o combinatie de minute de voce internationale si WiFi gratuit. Apelarea gratuita prin WiFi este disponibila si in alte aplicatii, dar nu este întotdeauna convenabila pentru utilizatori, in plus toti vor si apeluri de voce de calitate foarte buna atunci cand isi suna familia acasa. QuickCall.com le ofera ambele optiuni.
QuickCall.com a lansat deja versiuni ale aplicatiei pentru Android si iPhone, pentru a veni in sprijinul clientilor si a-i ajuta sa sune mai usor, dar si mai economic.

QuickCall.com vs. Cartele telefonice

Cartelele telefonice clasice, “de hartie” sunt invechite, ele venind cu cheltuieli prea mari în primul rand pentru imigranti, studenti, cei cu viza temporara de munca sau turisti. De obicei, clientii cumpara cartele telefonice în magazinele alimentare sau on-line, astfel obtinand "minute" si un numar de acces local, care pot fi utilizate pentru apelurile internationale. Dezavantajele sunt ca apelarea in sine este un procedeu mai ingreunat deoarece se folosesc prea multe numere de acces, ca apelarea se opreste brusc atunci cand banii se termina, dar si ca cele mai multe cartele telefonice au taxe de acces ascunse sau expira într-o perioada scurta de timp.

Solutia QuickCall.com este superioara, deoarece:

* Nu exista taxe ascunse si creditul nu expira in cazul conturilor active.
* Verificarea creditului disponibil se face foarte usor, la fel si adaugarea de credit online sau în aplicatie (la Android), sau exista si posibilitatea de a alege reincarcarea automata.
* Aplicatia se sincronizeaza la lista de contacte de pe telefonul mobil, astfel încat nu este nevoie de numere speciale pentru a apela.
* Clientii nu sunt limitati la a suna o singura tara, serviciul este foarte flexibil si permite apelarea a peste 180 de tari.
* Utilizatorii pot beneficia si de apeluri si mesaje text gratuite catre alti utilizatori ai aplicatiei si nu sunt afisate anunturi publicitare în aplicatie.
Aplicatiile QuickCall.com pot fi descarcate gratuit de pe: www.quickcall.com/apps.

QuickCall CallingC

OFERTA NOUA : Pentru o perioada limitata, compania ofera credit gratuit pentru clientii noi care isi instaleaza aplicatia.

Despre QuickCall.com

QuickCall.com este un furnizor global de servicii de telecomunicatii low-cost si cel mai bun mod de a face apeluri internationale rapide, platite in avans. Proiectat pentru a fi superior cartelelor telefonice si altor servicii asemanatoare, ofera transparenta totala si flexibilitate, fara taxe ascunse sau contracte. QuickCall.com ofera cea mai buna calitate de voce si cele mai mici tarife pentru mai mult de 180 de tari din intreaga lume. Gasiti informatii despre serviciu, despre alte modalitati de apelare oferite sau despre aplicatie pe www.quickcall.com.

(Elena Serbanescu)

OALA CARE DĂ ÎN CLOCOT – cauză și efect

Posted by solariu On September - 4 - 2015

Africa de Nord si Orientul Mijlociu

Toată lumea comentează pe tema refugiaților din țările afectate de război. Politicienii, analiștii politici, jurnaliștii, clericii, militarii sau oamenii obișnuiți se întrec în a-și da cu părerea despre situația dramatică a acestora. Unii sunt pro și consideră că singurul vinovat pentru drama refugiaților este Occidentul corupt și lacom care i-a jefuit sistematic în țările lor și le-a furat pâinea de la gură acestor bieți neajutorați. Iar acest Occident are acum obligația să îi ia la el acasă pentru a-și repara greșelile. Tot occidentalii, în frunte cu SUA, Anglia și Franța sunt acuzați că au creat așa-numita Primăvară Arabă, care nici nu avea cum să aibă loc altfel. De ce? Pentru că, paradoxal, până mai ieri-alaltăieri, sub dictatorii lor simpatici și zglobii algerienii, marocanii, tunisienii, libienii, egiptenii, sirienii sau irakienii duceau o viață frumoasă, senină și lipsită de griji. Iar asta chit că Occidentul cel corupt îi jefuia de sute de ani și le fura totul, până și purcelul din bătătură.
Alți comentatori sunt contra și consideră că singurii vinovați pentru situația dezastruoasă din țările lor sunt chiar ei, acești refugiați, aceiași care jubilau și aplaudau când se prăbușeau turnurile gemene la New York sau când sute de oameni nevinovați erau uciși în atentatele teroriste la Madrid și Londra. Locuri unde ar emigra însă cu ochii închiși, chiar mâine dacă s-ar putea. Vina ar fi numai și numai a acestora pentru că după ce s-au văzut liberi au legitimat în fruntea lor niște niște barbari însetați de sânge care le-au gâdilat orgoliul religios și i-au dus cu zăhărelul până când le-au luat înapoi libertatea pe care de-abia o câștigaseră. O libertate cu care s-au trezit din senin și nu au știut ce să facă atunci cu ea.
Toți comentatorii iau în considerare factorii politici, economici și mai ales religioși. Dar nimeni nu a zăbovit puțin asupra unui alt factor, cel care – în opinia mea – a generat totul: factorul demografic.
La o simplă căutare pe net se poate vedea că în absolut toate aceste țări măcinate de războaie și de frământări interne populația a crescut de 3-4 ori în ultimii 60 de ani și asta în condiții vitrege, de conflicte interminabile soldate cu milioane de morți și cu zeci de milioane de refugiați. Un alt lucru care trebuie semnalat este că 75% din populația acestor țări o reprezintă tinerii sub 25 de ani. Personal, mi se pare evident ca atât foștii cât și actualii lideri ai acestor popoare nu au reușit și nu vor reuși niciodată să le aducă bunăstarea, lucru care va crea mereu nemulțumiri. Nici nu știu cum ar putea fi educată populația, cum s-ar putea crea locuri de muncă și cum s-ar putea ridica nivelul de trai spre exemplu într-un oraș cum ar fi Karachi din Pakistan, oraș care numai el are o populație cât două țări europene la un loc: Danemarca și Norvegia. De aceea, atât liderilor politici cât și liderilor religioși din zonele afectate le este mult mai la îndemână să dea mereu vina pe alții pentru neputințele lor: ba pe America, ba pe Europa, ba pe lumea creștină în general, ba pe siturile arheologice sau pe operele de artă din muzee. Care bineînțeles că trebuiesc distruse. Toate.

– Sorin Olariu –

demografie

Unde moare viitorul nostru

Posted by Stefan Strajer On August - 10 - 2015

Unde moare viitorul nostru

Autor: Oana Moraru

Educația românească este produsul unui sistem piramidal. Cel care ar trebui să fie vedeta – elevul – stă, de regulă, uitat și izolat, sub o scară plină de trepte cu importanță superioară. Profesorul, partenerul lui în principiu, poate fi găsit imediat deasupra lui, executând raportări permanente către cel puțin 6 alți despoți mai luminați: șeful de catedră, coordonatorul metodic, directorul adjunct, directorul plin, metodistul, inspectorul școlar.

Lanțul acesta uman, desfășurat pe verticală, modelează, de fapt, conștiințele supunerii și ale nevoii de a­l mulțumi, artificial, pe cel de mai sus. Și cel mai creativ sau bine intenționat profesor sfârșește absorbit de cultura de cancelarie, una a cinismului și a însingurării. Toți învață că un dosar plin de hârtii este mai apreciat decât munca propriu­zisă cu mintea și sufletul copiilor.

Aceștia din urmă, deși reprezintă rațiunea de a fi a întregii piramide, sunt mai mult materia primă care justifică existența celorlalți, a slujbelor și a încadrărilor. Despre copii se vorbește în școli mai mult ca despre materialul brut din hala unei topitorii – privit adesea ca o masă difuză, care necesită uniformizare sau turnare în forme identice sau regulate.

Deși de pe margine am început să strigăm tot mai mulți despre necesitatea declarării unor libertăți în școală – ale profesorilor în designul curricular, ale părinților în amestecul decizional, ale directorilor în managementul echipelor – realitatea este că, un construct bazat pe comandă­control, de sus în jos, nu are nicio cameră de rezonanță pentru niciun fel de libertate. El e conceput ca să paralizeze inițiative și să înghețe idei, forțându­le circuitul pe o bandă îngustă, de verificare executată malițios, cu oameni amețiți până la extaz de solemnitatea funcțiilor lor.

Mai pe scurt, copiii noștri locuiesc 5­6 ore pe zi într­o piramidă, la baza ei, fără ferestre prea generoase către lume, sub tensiunea și anxietățile oamenilor de deasupra lor, atenți la cât de bine dau ei în ochii celui care îl scrutează de la înălțimea postului imediat superior.

Nu mă înțelegeți greșit, mulți dintre profesorii copiilor noștri sunt oameni destoinici și inimoși, capabili uneori de sacrificii și dedicare dincolo de fișa postului. Chiar și aceștia au însă aerul omului de jos, care face lucruri frumoase mai mult în cultura ”underground” a școlii, adesea din timpul și buzunarul lui. Nu se poartă ca oameni liberi, n­au îndrăzneli avântate, nu comentează aberațiile formale pe care trebuie să le completeze în documentele de catedră, nu ies la vedere, nu se laudă și nici nu își fac vreun scop din a­i inspira și pe alții. Au aerul asuprit și radios al unui misionar în junglă. Marcați de mediocritatea de deasupra lor, nu pot fi lideri pentru copiii de la clasă, nu pot transmite vibrația învingătorului și nici mesajul pe care toți ar trebui să­l audă în școli de la profesorii lor, pe un ton credibil și răspicat – acela că ”poți ajunge oricât de departe, dacă îți dorești și lupți cu pasiune”.

Așa că despre schimbarea de programe, de formarea și reformarea omului de la catedră, de introducerea pedagogiilor inteligente și redefinirea managementului fiecărei școli putem să aberăm filozofic cât vrem; ce­i drept, dă bine pe net, în presă și la tv. Niciunul din mecanismele astea frumoase – circulate și testate deja în sute de variante validate în alte școli europene și de pe alte continente – n­or să își aprindă motorul și nici lumina vreunui far călăuzitor, până nu dăm jos piramida. Până nu ne redefinim modelele instituționale ale școlii, altfel decât cele din agricultura ceaușistă, în care, de la cel cu săpăliga­n mână și până sus, la registrele epocii de aur, toată lumea umfla raportările în cifre la hectar cu un zel înfricoșat, de la unul la altul, ca la leapșa.

Ne facem că ne dor rezultatele noastre la examenele naționale. În timpul anului școlar, niciun inspector școlar nu își raportează dezastrele: n­avem corijenți, nici repetenți, n­avem licee cu promovabilitate nici 2%, nici motive să ne reinventăm, să ne scuturăm și reciclăm, prin urmare, daține salariile, îngroșați dosarele,”toată lumea – ciocul mic, că e bine să fie bine pentru toată lumea.”

Cât timp păstrăm acest model de cultură decizională, nu facem altceva decât să injectăm serul paraliziei, mai departe, și copiilor noștri. Anii de școală sunt, dincolo de achizițiile cognitive, baza formării inteligenței emoționale și a mecanismelor sociale de colaborare, construire a stimei de sine, a rolului în grup și a vocii competente în fața unui public. Ce fel de modele au copiii noștri dacă toți oamenii care gravitează, ca presupuse exemple în jurul lor, sunt constrânși de frici, judecați după criterii nedrepte și așezați în ierarhii nemeritate? Poate școala noastră să producă lideri, oameni curajoși, asumați, integri și implicați? Poate pune în sufletul copiilor siguranță, atâta vreme cât mi-­e teama de momentul in care fetita mea va merge la scoala, peste 1 an: ­ daca o dau la o scoala privata, mi­e teama ca va face totul “perfect” (ca doar de la mine vin banii profesorilor), fara ca eu sa­i stiu adevaratul nivel ­ daca o dau la scoala de stat, va fi unformizata, redusa la tacere, probabil si umilita – ea, baietoasa cocotata si curioasa a mamei aveti internat la calarasi? (just kidding) fiecare adult din jurul lui este condiționat de reglementări și proceduri dincolo de orice intenție inovativă și inspirație profesională?

Școlile trebuie să învețe să își selecteze și construiască echipe. Managerii școlari, să le sprijine după criteriile de eficiență ale oricărei companii. Directorii trebuie să învețe să își culeagă datele care pot crește calitatea învățării strict în realitatea școlilor lor, nu după standarde enunțate uniform și nerealist pentru toată țara. Valoarea actului didactic trebuie reglementată de coordonatori de programe educaționale, de ateliere de lucru ale profesorilor, lăsate să conceapă de la o școală la alta variante de design curricular. Politicile curriculare trebuie să conțină cerințele minimale de bază, la nivel național, de la care, fiecare școală, în funcție de comunitatea care o sprijină, poate construi, dezvolta și adânci. Inspectoratele școlare ar trebui să arate mai mult ca niște cluburi ale profesorilor, ca refugii profesionale, unde pot găsi sprijin și îndrumare, nu ca organe de control și birouri pentru titulaturi de fotolii sau aranjamente de anticameră. Dinspre Minister trebuie să radieze cercetare, expertiză, parteneriate pentru valoare adăugată, nu încărcări de reguli și îndatoriri constrângătoare.

Școlile sunt simulatoare pentru dinamica socială de dincolo de porțile lor și mai mult de atât: sunt modele idealiste și umaniste ale comunităților: în ele ar trebui să vibreze spiritul democratic, schimbul de idei, ciocnirile de argumente, curentele de inspirație și circuitele flexibile ale colaborării. În ele ar trebui experimentate, deopotrivă, regulile și libertățile, gustat spiritul de aventură în cunoaștere și puterea progresivă a umanității de a face lucrurile mereu altfel. Copiilor noștri li se oferă, cultural vorbind, exact modelul invers al acestui ideal: ei cunosc, de mici, gustul inhibițiilor, stigmatul ierarhizărilor și practica etichetărilor. Învață să se replieze, să stea în rând, să vorbească doar dacă sunt invitați. Exact ca profesorii lor.

Nu e de mirare că nicio reformă nu merge în România. Orice model progresist are nevoie de spații deschise, pe orizontală, de libertăți căutate și eșecuri asumate. Aerul rarefiat și îngust al piramidei este și va rămâne un mormânt solemn, unde toate visele și promisiunile pentru viitor sunt moarte oricum.

Oana Moraru

Foto. Oana Moraru

Vulturul Ilie, personaj de carte

Posted by Stefan Strajer On June - 4 - 2015

Vulturul Ilie, personaj de carte

Autor: Carmen Marin (Buzău)

Cu ani în urmă, am auzit o poveste despre un vultur adus de un cioban, din vârfurile munţilor şi pe care îl puteai admira dacă drumurile tale treceau prin gara Buzău. Autoarea poveştii, doamna Maia Croitoru, aflată la o vârstă rezonabilă avusese ocazia să-l vadă de mai multe ori pe acest legendar vultur, care uitase piscurile munţilor şi se întovărăşise cu oamenii, furându-le din palmă câte o bucăţică de pâine, spre amuzamentul acestora. Vulturul „Ilie” a încântat pe locuitorii buzoieni între anii 1924 şi1942.

Numele de Ilie, probabil i-a fost dat de stăpânul său, adică cârciumarul din spatele gării care îl folosea ca „reclamă” pentru clienţii care îi treceau pragul. Ilie nu se limita doar cu spaţiul oferit de cârciumar, el era prezent şi pe acoperişul gării spre uimirea pasagerilor din trenurile care treceau prin gara Buzău sau pe deasupra pieţii, unde era răsplătit de măcelari cu puţină carne sau peşte, pentru că-i încânta cu prezenţa sa.

Era iubit şi de copii, chemându-l din înaltul cerului cu aceeaşi „momeală”, bucăţica de pâine. Vulturului Ilie nu-i placea decât acasă la Buzău, căci a fost vândut şi dus la Craiova, însă oltenii n-au avut ocazia să-l vadă prea mult, căci din momentul libertăţii el s-a întors tot aici, la el acasă, poposind în turla gării pentru a vedea dacă apare vreun accelerat sau un rapid. Cobora de pe acoperiş şi se ducea direct la vagonul restaurant, unde binenţeles, că era din nou răsplătit.

Vultur

Cu toate că fura câteodată şi câte un covrig din panerele celor care vindeau covrigi călătorilor sau ziarele erau împrăştiate de zborul lui Ilie, buzoienii îl iubeau pe acest şugubăţ vultur care parcă dintodeauna fusese aici.

Sfârşitul lui Ilie a fost tragic şi cel care a făcut ca vulturul Ilie să dispară din peisajul gării spre dezamăgirea locuitorilor acestui oraş, a fost un soldat neamţ. Câinele soldatului s-a repezit la Ilie, dar vulturul s-a repezit cu ciocul şi i-a spart ţeasta. În acel moment soldatul a scos pistolul şi l-a împuşcat pe vulturul care câştigase cu înfăţişarea dar şi cu comportamentul lui inimile buzoienilor. Ziarele vremii au relatat în paginile lor uciderea vulturului Ilie.

Poetul buzoian Bucur Chiriac i-a dedicat vulturului Ilie, un poem de poezie intitulat,, Ultimul zăgan’’numele acesta fiindu-i recomandat de căre Marin Sorescu, prieten al poetului buzoian.

„Mai de mult, într-o câmpie/ printre alte zburătoare,/ un vultur fără de seamăn,/ care se numea Ilie,/  vieţuia în bună pace/ în natalul meu Buzău./ Nu a fost un oarecare,/ ci o pavăză în zare,/ ba chiar  «pasăre-erou»./ N-auzisem pe la şcoală/ despre vulturii zăgani,/ dar ştiam că nea-mu-i mândru/ era «rege»-ntre vultani./ Neam ce se stingea alene/ de vechime şi urât;/ toţi înalţi, golaşi la gât/ şi pe cap cu multe pene:/ două ciufuri mari, sub cioc,/ şi stufoase, ca o iarbă/ de-i priveai,/ păreau că poartă/ o  invidiată barbă.“ (fragment din „Ultimul zăgan“, de Bucur Chiriac).

De crezut sau nu, vulturul Ilie a rămas în memoria locuitorilor acestui oraş ca un personaj drag, ce poate încânta prin simpla reproducere a amintirilor acelor ani, inimile şi celor mai tineri. Mărturisesc că pe mine m-a încântat povestea vulturului Ilie şi mi-a cucerit inima şi am încercat să duc povestea mai departe, îmbogăţind şi pe alţii cu legendarul vultur Ilie.

Wedding

Foto.Carmen Marin

 

 

 

 

 

 

Lyme Saloon

Posted by Stefan Strajer On March - 11 - 2015

Lyme Saloon

Autor: Monica Ligia Corleanca (Cincinnati, Ohio)

M-am întors de la doctorul de familie dezamăgită că n-a putut ghici de ce mă simt rău de câtva timp. Am decis pe loc sa merg la un medic naturopat, care mă salvase dintr-o cumpănă grea acum vreo 15 ani și după analizele cerute unui laborator specializat, el a conchis că… s-ar putea să fi contactat Lyme Disease. N-a mai fost timp de gândire ci de acțiune, așa că am intrat într-o avalanșă de tratamente naturale de curățare cu zeci de combinații de ierburi și injecții intravenoase cu ozon, peroxid de oxigen, vitamina C în doze crescânde, un atac brutal asupra bacteriilor care distrug colagenul din corp, la fel sistemul nervos, induc meningita, Parkinson, produc stări de epuizare totală până la moarte uneori. Eram o ignorantă la acest capitol, așa că am început un studiu serios despre boala puțin cunoscută provocată de vreo cinci bacterii periculoase, fiindă nu se știe încă mare lucru, iar testele de confirmare a bolii sunt controversate și nesigure. Între timp am aflat că s-au mai depistat alte câteva boli cumplite generate tot de ciudate bacterii sau viruși, Chukungunya, Burbon, Maesles, Ebola, transmise prin aer, atingere sau înțepături de orice insecte.

Lyme Disease este declarată epidemică în America

Ei, dar asta n-a fost nimic în comparație cu ceea ce a urmat în lunga mea aventură de peste cinci luni de tratamente în care a trebuit să stau țintuită într-un fotoliu larg, așteptând ore în șir pentru scurgerea lichidelor vindecătoare prin venele mele chinuite de zeci de înțepături. Nu mai pun la socoteală cei aproape o sută de kilometri dus-întors la clinica respectivă prin cel mai greu trafic pe highway 95 ce traversează America din Florida până în Canada. Cum n-aveam răbdare să citesc, n-am vrut să-mi omor ochii nici cu vreun lap top, că oricum aveam doar un braț disponibil, m-am întreținut privind și ascultând zilnic pe cei peste 10-12 pacienți așezați paralel de-alungul pereților descoperind o lume neștiută a oamenilor în suferință. Rareori închideam ochii să încerc o scurtă ieșire din prezentul devastator, având printre noi și câțiva pacienți cu cancer terminal. Priveam la vecinii mei din fotolii cu adâncă compasiune descifrând pe chipul fiecăruia expresii de făcut portrete bune; fiecare individ emana un alt univers. Frica morții, sau bucuria speranței schimbă trăsăturile omului, expresia ochilor, culoarea pielii, până la a-l face să devină un altul, așa cum ne spune Carolyn Miss în magistrala ei carte: Your biography is your biology.

Aveam să studiez multe fețe pe durata tratamentului, încercând să traduc frământările fiecăruia, iar din experința timpului petrecut acolo aveam să mă aleg și cu câteva prietenii. A fost un film psihologic trăit pe viu, precum într-un lagăr din care nu știi dacă mai ieși, sau cum ieși.

Intram dimineața în holul, care era și sală de așteptare pentru pacienți, deschideam ușa spre un alt hol bifurcat, unde pe stânga se afla salonul larg de tratamente cu vreo 12 fotolii rabatabile, distribuite de-a lungul pereților, în care se aflau permanent pacienți veniți la diferite curățiri cu injecții intravenoase utilizând ozon, peroxid de oxigen sau vitamina C, pentru cei cu Lyme Disease, alții   pentru cancer. În general, eram cam aceiași pacienți în camera largă numită de mine în gând Lyme Saloon, dar apăreau mereu alții cu diverse alte probleme. Un du-te vino zilnic cu zeci de oameni necunoscuți, uneori copii, majoritatea fugiți de indiferența și pastilele sintetice sau antibioticele bune de nimic, oferite de doctorii clasici, care și-au pierdut buna reputație de când nu mai fac nimic pentru a salva viețile oamenilor.

În primul fotoliu pe stânga camerei de tratamente o găseam zilnic pe Jamy, o fată tânără și foarte drăguță, care se trata pentru Lyme Disease, cancer și lupus, în același timp. Spre ea mi s-au îndreptat privirea și admirația pentru cât era de curajoasă în drama ei de necontestat. Era mamă a cinci copii care veneau pe rând să stea cu ea, fiindcă era din Michigan, cam cinci-șase ore de condus de orașul nostru. Închiriase un apartament aproape de clinica doctorului osteopat/naturopat, ca să scape de prețurile exorbitante ale hotelurilor și să-și mai poată face câte ceva proaspăt de mâncare. Se afla în tratament   de peste zece luni cu mari speranțe de vindecare. Cădea deseori în leșinuri lungi când săreau surorile s-o reanimeze cu butelii de oxigen, timp în care noi cei de față ne rugam pentru viața ei. Cred că am suferit pentru ea cu fiecare leșin din care nu mai speram să se ridice; toți priveam unul la alții încremeniți de spaimă.

Pe același rând de fotolii dinspre ferestrele salonului, alături de Jamy, apărea dimineața Lisa, o doamnă înaltă și suplă cu un chip trist, comunicând foarte puțin cu noi, stând mai tot timpul cu ochii în computerul ei portativ (tableta). Din când în când își ridica ochii din   tabletă, dacă ne auzea comentând despre noi tratamente, cărți, literatură   despre Lyme și orice altceva care ar fi putut să-i aline durerile de artrită. Purta pe față semnele unui om suferind și deprimat. Într-o zi ne-a spus că a trebuit să primească în apartamentul ei pe una din fiice cu doi copii foarte mici, fiindcă tatăl lor fusese arestat și dus la pușcărie pentru trafic de droguri. Ea trebuia să aibe în grijă copii în timp ce fiica era la slujbă, iar munca era mult prea exhaustivă pentru un om care muncise greu toată viața, măcar acum fiind timpul să fi fost liberă. La toată tragedia se adăugase prezența acestei boli parșive, care te face să te simți foarte obosit tot timpul, plus o artrită dureroasă care n-o lăsa să doarmă. Biata de ea mai trăia și cu spaima să nu iasă ginerele din pușcărie și să le fure copiii. Era o femeie educată și distinsă, fiica ei la fel, având o slujbă importantă la o companie mare, dar avusese ghinionul să întâlnească un bărbat care-i făcuse viața iad, pierduse casa din cauza drogurilor și toate aceste emoții erau preluate acum de mama Lisa. M-a înduioșat povestea ei, din care nu-i vedeam ieșire.

Eram, toți cei din Lyme Saloon, în continuă alertă, înfometați de orice noi informații despre această stranie boală care a cuprins tot continentul distrugînd ireversibil sistemul nervos, așa cum vedeam în fața noastră un inginer care ajunsese să tremure ca varga din cauza bacteriilor care-i provocaseră Parkinson.

Doctorul care ne trata nu era prea vorbăreț, nu ne spusese mai nimic despre această boală fiindcă nici el nu cred că știa exact cum să facă mai bine, când însăși testele de identificare a bacteriilor erau și sunt încă foarte ambigue. Primul pas era curățirea puternică a organismului, cu care începusem toți, combinată cu diverse amestecuri concentrate de ierburi care să elimine eventual bacteriile, monitorizat de rezultatele analizelor pentru sistemul imun.

Lângă Lisa mă așezam eu ca să stau cu spatele la fereastră, evitând lumina directă în ochi, așa că-i vedeam în fața mea pe cei așezați de-a lungul peretelui opus, fiecare cu durerile și povestea lui.

Gary, inginerul de software tremurând de Parkinson, privea către mine întrebând câte ceva din când în când. Se afla în tratamente pentru Lyme de un an, fără speranțe de recuperare, după părerea mea. Pe figura lui se așternuseră toate brazdele suferinței, însă mergea curajos înainte, fiindcă niciun alt tratament încercat nu-i ajutase. Vorbea incoerent din cauza tremuratului și-mi frângea inima citind în ochii lui disperarea că deseori nu era înțeles. Sănătatea lui se deteriorase mult din cauza bacteriilor care-i atacaseră sistemul nervos și se vedea pe el lipsa de interes măcar pentru o ținută decentă. Venea în picioarele goale purtând niște papuci de plajă din care i se vedeau unghiile murdare, pantaloni scurți destul de mototoliți, cămășile deteriorate.

Lângă Gary a apărut la un moment dat un bărbat frumos de vreo patruzeci de ani cu cancer de prostată. Colindase toate clinicile americane fără rezultate bune și acum se supunea unor tratamente naturiste diferite, mai ales oxigen hiperbaric în capsulă etanșă, regim ketogenic de mâncare și multe alte intervenții naturale pentru distrugerea tumorii. Era profesor de muzică, extrem de fin, taciturn, cufundat în durerea și frica necruțătoarei lui boli. Nu știam cum îl cheamă. A fost pacientul medicului nostru naturopat pentru un timp, apoi a dispărut din salon. Nu-i pot uita chipul palid cu ochii pătrunzători foarte albaștri și un păr ondulat negru; parcă venise din altă lume, absent, neavând nimic de împărțit cu ceilalți pacienți; așa a și dispărut într-o altă zi, fără să mai auzim de el.

Katty, era o nouă pacientă cu Lyme Disease, care a intrat într-o zi ca o vijelie aruncându-se într-un fotoliu liber, și-a scos computerul cu tot felul de fire și sârme, a pus telefonul direct în ureche, niște hârtii aruncate pe lap top, a chemat asistenta să-i pună injecția intravenoasă în braț și a început lucrul ca un octopus. Era uluitor cum se distribuia în diferite conversații la telefon, controla în același timp hârtiile, crispată și nervoasă, mima câte un zâmbet forțat, care-i scotea în evidență riduri multe și mărunte, mai bea niște apă, scotea un sandwich din sacul aruncat pe podea, continuându-și activitatea cu precizia unui robot setat la viteza maximă. Nu cred să fi avut mai mult de 48 ani, dar când își schimonosea fața în falsul zâmbet din timpul conversațiilor, părea de 70. Schimba câteva măști în grimasele concetrate pentru rezolvarea tranzacțiilor pe care le făcea, eu bănuind că vindea diverse produse pe internet. Stând exact vis-a-vis de mine, o priveam cu milă pentru disperarea cu care trebuia să-și facă treaba. Bănuiesc că a simțit cum o urmăream, un octopus în acțiune, că la un moment dat ne-a explicat cum trebuie să-și scoată salariul, deci nu avea timp de schimbat o vorbă cu noi. Ne-a spus mai târziu că avea acasă doi câini pe care trebuie să-i plimbe zilnic și un prieten cu care locuia; se mutase de puțin timp din North Carolina după un divorț devastator, care se cam întrezărea prin nervozitatea ei. Se oprea să ne asculte sau solicite numai când auzea că noi vorbim despre regimuri de mâncare, ierburi noi recomandate sau articole citite recent despre rezultatele tratamentelor unor pacienți cu aceeași boală. Părea un om răvășit de suferințe, dar curajoasă și tenace în lupta cu boala. Trebuie să mă scap de nenorocirea asta, spunea deseori, când se instala în fotoliu.

De câteva ori a venit în Lyme Saloon un alt pacient care ne-a impresionat pe toți: era înalt și bine făcut, ca o sculptură de Phidias cu chip de Christ, pământiu la piele și măcinat de o boală grea. S-a așezat într-un fotoliu din fața mea, a venit asistenta să-i pună legătura intravenoasă și imediat a căzut într-un leșin sau somn, doborât de oboseală. Arăta ca un sfânt răpus, împăcat cu soarta. Soția lui s-a așezat în fotoliul alăturat lui, când am întrebat-o de ce suferă. El a auzit și cu un imens efort de energie mi-a spus: „cancer terminal”. M-a spintecat ca o sabie răspunsul lui, am tresărit începând să-l încurajez spunându-i că am văzut mulți pacienți cu cancer terminal vindecați chiar în acel centru de tratamente, dar el se scufundase din nou în acea domoală plecare din prezent, căzându-i capul pe o parte; n-a mai avut putere să răspundă, iar soția l-a deschis la cămașă să-mi arate o umflătură cât o minge de ping-pong pe piept, undeva pe drepta, spre gât. Mi-a spus că mai are una cam la fel deasupra stomacului, dar n-am mai întrebat cu ce formă de cancer lupta acest măreț gladiator. Am fost extrem de mișcată de prestanța acestui bărbat lovit de necruțătoarea boală a secolului. L-am mai văzut de câteva ori după care cred că a renunțat să mai vină locuind foarte departe, sau n-a mai putut suporta transportul sau… îl părăsise viața. Multă vreme ne-am tot întrebat cu toții ce să se fi întâmplat cu acel pacient, cercetând la oficiul centrului cu nursele la lucru, însă nimeni nu aflase ceva despre necunoscutul a cărui prezență ne marcase pe toți. Și acesta era un sacrificat pe altarul bolilor acestui secol, un pacient fără nume, înmulțind însă numărul nefericițior loviți de umbra morții.

Pe fotoliul vecin cu al lui Gary a apărut într-o altă zi Larry, un bărbat trecut bine de șaptezeci de ani, pe care-l găseam mereu jovial, deși fusese diagnosticat cu cancer de pancreas și trimis acasă de medicii clasici; ne spunea că în urma tratamentului la acest centru naturist se simte foarte bine și de unde nu putea să se ridice din pat, acum își săpase grădina, era plin de energie, iar testele arătau foarte încurajatoare. Se pare că la acest om lucrase mult și atitudinea lui pozitivă, n-a acceptat să fie trimis acasă ca să moară. Purta o lumină pe chipul său îmbătrânit, dar vesel. Își deschidea computerul și se juca pe internet căutând orice ca să-i treacă timpul. Când venea sora să-i pună legatura pentru intravenoase se bucura de parcă i se aducea un tort de ciocolată. Noi, cei cu Lyme, ne minunam că avem în fața noastră asemenea model de forță, îl admiram sperând că ne va ajuta și pe noi în lupta pentru distrugerea bacteriilor ucigașe.

Pe același rând cu Larry se așeza Tamara, care alegea invariabil același fotoliu, chiar lângă deschiderea de intrare în salon, apucându-se să lucreze la computer. Când ne-am mai împrietenit ne-a spus că era arhitectă, dar lucra ca freelance în advertising. Figură inteligentă de om capabil și dedicat, care trebuia să-și facă serviciul chiar în suferințele de ore lungi de așteptare ca blestematele lichide să-i picure prin vene. Chipul ei era marcat de câteva riduri de expresie, plăcută, fără a fi „frumoasă, mereu proaspătă și optimistă. “Acesta este sacul meu norocos” spunea ea de cum intra pe ușă, lăsând jos bagajul umplut cu diverse lucruri, ca să-și instaleze comod computerul pe genunchi, având doar o mână liberă pentru operat mouse-ul. Mi-a plăcut de ea din prima clipă și i-am spus de unde-i vine numele, fiindcă îl pronunța cu un accent nepotrivit, crezând că are origini rusești; povestea reginei Tamar a Gruziei și a poetului Șota Rustaveli care îi închinase poemul „Viteazul în piele de tigru”. Legenda spunea că regina Tamar fusese o femeie frumoasă, deșteaptă și curajoasă ca un bărbat, luptând pentru apărarea teritoriilor țării ei, motiv pentru care a rămas iubită și neuitată în istoria gruzinilor de-alungul a opt secole. Am văzut-o pe Tamara noastră impresionată de poveste, mai ales că-i spusesem că numele i se potrivește de minune. Când o vedeam cum   se aruncă pe computer, apoi la telefon, manipulând conversații cu o voce controlat calmă cu diferiți clienți, dând apoi instrucțiuni celor doi copii ai ei, stabilind cu soțul unde, ce și cum să rezolve în ziua respectivă, mă complexa. Când mi-a mai spus că mai are acasă, în Indiana, trei cai, doi măgari, doi câini mari și un motan, pe lângă copii, am privit-o încremenită: foarte capabilă, eficientă și harnică. N-aș fi fost în stare să manipulez atâtea operații pe minut, să-mi fi plătit toți banii de pe lume! Memoria ei distributivă, lucrul concentrat în acel loc unde toți vorbeau creând un zgomot de fond destul de puțin îmbietor, plus durerile și presiunea de la intravenoase; credeam că privesc un fel de om–robotizat care nu era afectat de nimic când este pus „în priză”. Extrem de sensibilă în acelaşi timp, săritoare mereu gata să ajute cu ceva, interesată fiind de situația fiecărui pacient prezent în salonul nostrum de suferințe..

După atâtea luni petrecute împreună în fotoliile de surghiun s-a legat între noi o amiciție neobișnuită, devenisem atașați cumva unii de alții, precum într-o familie cu copii vitregi. Suferința unește. Ne făceam confesiuni, ne schimbam rețete de mâncare, articole recente despre teste și tratamente pentru Lyme, adrese de internet și telefoane, ne îngrijoram când unul dintre cei așteptați nu apăruse dimineața, așa încât spre sfârșitul lungii noastre aventuri medicinale ne-am propus să ne mai vedem, măcar odată pe lună, la o cafenea din oraș ca să schimbăm opinii și să aflăm noutăți despre evoluția bolii fiecăruia. Devenisem un fel de mic social club fără să ne dăm seama.

Meditând eu la grupul întâlnit la acel Healing Center am tresărit dintr-odată gândind că toți pacienții veneau din oraș; nu văzusem unul venit de la țară, unde l-ar fi putut mușca mult mai ușor vreo căpușă purtătoare de bacterii Lyme, înțepa un țânțar infectat, vreo viespe, sau păianjeni. Atunci cum să ne fi nimerit aceste scârboase insecte numai pe noi, cei locuind în oraș?? Ceva nu suna în regulă în logica mea și m-am apucat de căutat asiduu literatură legată de Lyme, bolnavi și medici care au întâmpinat aceleași greutăți în dezlegarea misterul bolilor generate de bacterii răspândite prin mușcătura sau ințepătura diverselor orătănii. Așa am aflat dintr-un articol al unui medic care se tratase el însuși vreo cinci ani de Lyme, că bacteriile și virușii aflați pe continentul nostru fuseseră „scăpate” din niște experimente militare.

Foarte interesant, mi-am zis!

Am sunat în România ca să aflu că acolo nu au semnalat nici un caz de Lyme încă. Am contactat prieteni medici din Franța și Germania, care mi-au confirmat că știau despre această boală, dar nu avuseseră multe cazuri, deci nu stabiliseră un anume protocol de tratament, adică nu erau alarmați de pericolul unei epidemii; foloseau ceva antibiotice și cam atât. În Danemarca nu călătoriseră nici căpușele, nici țânțarii, nici viespile, nici păianjeni purtători de bacterii; prietenul meu de familie, doctor cu mulți ani de experiență, nu întâlnise asemenea cazuri.

Din nou stupoare fiindcă în America avem declarată prezența bolii numită Lyme Disease de peste douăzeci și cinci de ani… Concluzia era clară: această boală a fost răspândită cu ajutorul insectelor inoculate în laboratoare speciale, sau oricăror alte creaturi ce pot veni în contact cu omul. Suntem așadar victimele unor atacuri perfide de care nu ne putem feri fiindcă țânțarii, muștele, căpușele, păsările sălbatece, căprioarele, roiesc în toate parcurile și pădurile unde ne ducem să ne recreăm și chiar în afara acestora. Toate aceste căpușe, păianjeni, țânțari există pe pământ de milioane de ani fără a fi fost periculoase fiindcă ar fi fost purtătoare de bacterii sau viruși. Am înțeles cu mare tristețe că viața noastră a devenit o luptă permanentă împotriva hranei otrăvite cu tot felul de chimicale, a legumelor și fructelor modificate genetic, a poluării aeriene (chemtrial) și terestre, a poluării cu zgomote infernale de muzică metalică (“cratițomană”, ar fi spus Mircea Crișan), claxoane de mașini, sirene de salvări și mașini de pompieri, dar cel mai rău al bombardării minților noastre cu informații false care să ne inducă sentimentul de teamă.

În ultimă înstanță ne este violat spiritul!

Ca să fim loviți tot mai rău ni se trimit acum bacterii și viruși pentru care nu există tratamente, deci motive de a se începe noi cercetări de către companiile farmaceutice au cheltuit sume exorbitante; Big Pharma pretextând că se preocupă de salvarea vieților noastre. De acum înainte va trebui să trăim la întâmplare și la voia celor care experimentează pe noi orice metode pentru a ne scurta viețile, după ce ne-au folosit, apărându-le în schimb pe ale lor.

Foto.Monica-Corleanca

Foto. Monica Ligia Corleanca

Mărtișor, 2015

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors