Archive for the ‘Politic’ Category

Prizonier in propria tara (40)

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

46

Prizonier in propria tara (40)

Autor: (+) Aurel Sergiu Marinescu

 aurel20sergiu20marinescu

La Tribunalul din Timisoara, in 1951
 
In aceasta Românie necunoscuta – despre care nu stiam decât ca exista, am intrat si eu, arestat la 10 septembrie 1951. Am descris momentul arestarii in alt capitol. Am fost „depus” in biroul procurorului militar de serviciu. Dupa unele formalitati de identificare s-a dat un telefon si dupa circa 10 minute a aparut in birou un gardian, un sergent major de la inchisoarea militara, o cladire lipita de Tribunalul Militar Timisoara cu care comunica printr-un coridor scurt pe care l-am strabatut in câteva minute.
Cladirea Tribunalului, se afla nu departe de cartierul Mehala, in nordul orasului. Era un corp de cladire comun cu penitenciarul, o constructie veche, greoaie, masiva. Dupa unii detinuti, cladirea era inca o mostenire de acest fel de la Imperiul Austro-ungar, mai precis din timpul domniei imparatesei Maria-Tereza. Era in forma de patrulater având numai pe trei laturi cladiri, caci a patra latura era un zid inalt de cinci metri prevazut deasupra cu mai multe rânduri de sârma ghimpata si care se situa pe latura de nord, aproape de linia ferata ce ducea in gara Timisoara. In mijloc exista o curte larga interioara. Parterul apartinea birourilor inchisorii, avea magazii, servicii, bucatarie. Etajul I era destinat pentru DC si o sectie mica de impletit cosuri si sectia sabotorilor. Etajul 2 era in intregime inchisoare de tranzit, nefiind destinat executiei pedepsei pentru detinutii politici.
Când am ajuns la al II-lea etaj, la capatul lui se afla o masa si un scaun care apartineau sefului de sectie. Gardianul s-a oprit si a dat ordin sa ma dezbrac, dupa care a controlat cu amanuntime fiecare buzunar, fiecare piesa de imbracaminte, fiecare tiv. Eram imbracat in haine militare de vara, din doc, ciorapi, chiloti, cizme si boneta. Bineinteles ca nu s-a gasit nimic conspirativ. Aveam câteva tigari, un chibrit, batista, un ac cu ata de cusut si câtiva lei. Nu aveam ceas si nimic de valoare. Gardianul mi-a luat insigna de la boneta care era o stea cu 5 colturi având pe ea marcat RPR. Mi-a mai confiscat de asemenea centura militara care era gravata si ea, pe catarama, cu stema RPR. A taiat epoletii care aveau tresa de fruntas, mi-a confiscat cei câtiva lei, dupa care, imbracat fiind, m-a condus in dreptul usii unei celule, deasupra careia era numarul 8.
Sectia, dupa cum am aflat ulterior, se numea „trecatori”, ca de altfel tot coridorul cu acele camere ce alcatuia de asemeni, sectia „trecatori”. Aceasta insemna ca locatarii se aflau in stadiul intermediar având dosarele incheiate de anchetatori si asteptau judecata Tribunalului sau recursul dupa care, si aceste forme fiind indeplinite, erau mutati pe un alt coridor, in alte celule numite „tranzit”, unde asteptau transportul la una din inchisorile de executie sau in vreun lagar de munca dupa cum hotara Directia Penitenciarelor, lagarelor si coloniilor de munca. La Timisoara, in acel timp, nimeni nu executa condamnarea, toti erau in tranzit. 
Prima camera din inchidoare ca si prima iubire nu poate fi uitata niciodata.
In cei treisprezece ani si jumatate de inchisoare politica ce se compun din doua condamnari in doua perioade distincte, am trecut prin zeci de celule mici si mari de tot felul, dar prim acelula, numarul ei mi-a ramas adânc intiparit in minte cu toate detaliiile legate de incaperea unde mi-am petrecut prima perioada de detentie politica. Coridorul lung, avea usi masive, fiecare celula avea câte una. Celula numarul 8 trecatori, care cred ca avea aceeasi capacitate ca si celelalte, era pentru douazeci de persoane, numai ca in septembrie 1951 gazduia 45 de oameni. Pardoseala era veche din scânduri; pe latura spre rasarit erau doua ferestre care, atunci, nu aveau decât gratii grele si groase, drugi de fier, inca nu se instalasera obloane. In celula, nici un mobilier, doar de jur imprejurul ei pe jos se aflau rogojini. Pe latura dinspre apus, pusesera usa greoaie care era prevazuta in partea de sus cu un vizor – adica avea un mic ochean in usa, acoperit pe dinafara cu un capacel de tabla prin care gardianul putea spiona celula, practica impusa odata cu reformele sovietice introduse in inchisori. Sub vizor se afla vizeta, o mica usa dreptunghiulara de circa 25 cm lungime pe circa 15 cm latime care se inchidea din afara cu un zavor. Pe partea din interiorul camerei, sub aceasta usa se afla o polita de sustinre pe care se punea obiectul introdus in celula; gamelele cu mâncare sau goale, medicamentele, obiectele de imbracaminte. Spre a nu deschide usa mare si greoaie care era permanent inchisa cu doua zavoare si cu lacat, temnicerul ne aducea la curent o serie de comunicari doar deschizând usa vizetei. In celule, in functie de marimea si de numarul „locatarilor” exista tineta (hârdau, chibla) cu apa potabila – un fel de putinica cu capac detasabil care poate fi de diferite dimensiuni, mai mica sau mai mare. In coltul opus era asezata o alta tineta pentru necesitati fiziologice care putea fi si ea de diferite dimensiuni, pâna la cele doua tinete imense ce se gaseau la Jilava reduit si care se numeau „tunuri”.

„Arhitectura” gulagului românesc

In inchisori, spatiul de locuit al detinutilor a avut diferite denumiri alese in general dupa modul de viata din ele; celula, celula de ancheta, celula de tranzit, de trecatori, de disponibili, de pedeapsa, „neagra”, celula „o” (zero), carcera, etc. Numele lor spune totul despre statutul detinutilor care le ocupau. Cel mai mic spatiu de locuit, celula, era o camera mica, in jurul a trei metri lungime pe doi metri latime, având o fereastra si o podea care putea fi din scândura, ciment sau cu mozaic.
Din câte stiu, exceptie faceau doua celule din Zarca Gherlei, o fosta fortareata unde a fost inchis Vlad Tepes, in secolul XVI-lea, intre cele doua domnii ale sale. Aceasta fortareata a devenit anexa inchisorii construite de imparateasa Maria-Tereza, o inchisoare aflata in imediata vecinatate a fortaretei. Acele doua celule din Zarca Gherlei nu aveau podele ci doar un grilaj de metal sub care circula un izvor de apa subterana. Celelalte celule din Zarca Gherlei erau mici, cu ziduri despartitoare groase, cu scari in spirala de piatra, tocite de mersul detinutilor. Totul a pastrat specificul fortului medieval. Cei veniti cu pedepse grele sau condamnati pentru diferite pretexte erau inchisi pe un timp limitat intre zidurile lor. Legenda spune ca celebrul haiduc-tâlhar Rósza Sándor batrân, a refuzat sa paraseasca temnita, rugându-l pe director sa-l lase sa moara in inchisoare, dorinta ce i-a fost acceptata.
Din punct de vedere al capacitatii de primire a celulelor din inchisori, nu exista o regula. Numarul celor ce locuiau in celule varia, modificându-se de la o epoca la alta, in diferite perioade ale inghetului si dezghetului comunist, si depindea si de felul cum erau mobilate. Ele puteau avea doar rogojini pe podea sau saltele reformate de la armata cu sau fara rogojini sub ele. Puteau sa fie paturi militare de fier suprapuse sau nu, pe doua sau trei rânduri, paturi (priciuiri) de lemn gen Jilava 1951 de la un capat la altul al celulei mari, pe ambele lungimi si suprapuse pe doua sau trei rânduri. Si cu oricare din acest mobilier tot nu se putea determina exact câti oameni locuiesc intr-una din aceste celule. In perioade mai calme, au fost ocupate la capacitatea normala sau aproape normala. In perioadele de mare activitate ale Securitatii, numarul ocupantilor se dubla cel putin, dar, in foarte multe cazuri s-a triplat mergându-se pâna la inghesuirea unui numar de sase ori si chiar mai mult de persoane intr-un spatiu ce devenise de mult irespirabil. Astfel o celula mica de trei pe doi metri având in mod normal doua rânduri de paturi suprapuse pentru patru detinuti, in momentul când dorm câte doi in pat deodata se ajunge la opt locatari iar, la Aiud, s-a ajuns in unele perioade, la performanta ca sa locuiasca saisprezece detinuti intr-o astfel de celula, iar la Jilava in reduit, intr-o celula de circa doisprezece metri lungime pe sase metri latime, cu priciuiri in jurul peretilor, si la o capacitate normala de cincizeci-saizeci de detinuti, au fost gazduiti uneori si trei sute de oameni.
In celulele din arestul Securitatii – celule unde victimele locuiesc in timpul anchetei, ma refer la cladirile cele mai noi, fostul MAI din Piata Palatului, un pat sau doua paturi sunt rabatabile in asa fel incât comandate de afara electric sau manual se „lipesc” de perete, stând vertical in cursul zilei si numai noaptea revin in pozitia normala, orizontala spre a fi folosite. De asemeni in unele celule din aresturile fostei cladiri a MAI, vis-a-vis de Palatul Regal, au existat celule care aveau doar un pat facut din beton si un cub de asemeni din beton folosit ca scaun/masa. Toate usile celulelor si camerelor din inchisorile românesti erau din lemn masiv sau lemn imbracat in tabla sau din fier si se inchideau cu un lacat si doua zavoare sau chiar trei zavoare in partea de sus, de jos si mijloc. Toate aveau precum aceea din camera 8 de la inchisoarea Timisoara, vizor si vizeta cu polita interioara. Mobilierul era acelasi; o tineta cu apa de baut sau doua, de dimensiuni diferite, in functie de efectivul celulei. In general aceste tinete au satisfacut necesitatile fiziologice ale locatarilor. Apoi in celulele mai mari exista o masa si o banca sau doua, folosite in cursul zilei iar când era mare aglomeratie numai la servitul meselor.
Daca dimensiunile celulelor erau atât de diferite de la o inchisoare la alta si chiar in cadrul aceleiasi inchisori, daca „mobilierul” era invariabil acelasi, despre regimul impus fiecarui gen de celula si mai ales in diferite perioade ale detentiei se poate spune ca diferea cel mai mult.
In celulele aflate in aresturile Securitatii – celulele de ancheta, repartitia arestatilor era facuta cu o grija deosebita de catre serviciul de anchete. Nu erau repartizati in aceeasi celula doi arestati implicati in acelasi caz (lot, organizatie). De asemeni nu erau repartizati doi oameni implicati in acelasi gen de infractiune. Este de la sine inteles de ce; fiind in acelasi caz (lot, organizatie) se puteau aranja declaratii identice, similare, ceea ce ar fi putut ingreuna munca anchetatorilor. Fiind doi implicati in cazuri identice, puteau sa invete unul din experienta anchetei celuilalt.
Celulele din arestul Securitatii apartineau direct de anchetatori care le dirjau viata, fiecare anchetator fiind cel ce decidea soarta victimei sale. Anchetatorii erau tot timpul informati cu tot ce se intâmpla in celule, stiau toate discutiile dinauntru interpretate de gardieni.

Atitudinea fata de victima, inainte si dupa condamnare

Si in aresturile Securitatii au alternat diferite stiluri de comportare a temnicerilor, diferite regimuri aplicate in diferite perioade. In general insa, grija fata de arestati pâna la condamnare, a fost mai mare, existând o hrana mai buna, si o asistenta medicala destul de prompta, deoarece pe intreaga durata a anchetei, securistii erau interesati sa „stoarca” toate informatiile si declaratiile pe care le doreau si, ca atare, victima sa fie sanatoasa. Dupa finalizarea anchetei si condamnare, victima nu mai prezenta acelasi interes, si disparea grija pentru existenta sa, iar conditiile de viata puteau sa devina dramatice, de exterminare.
Tot ce evoc acum se refera la perioada 1958-1959, la arestul Securitatii regiunii Bucuresti, din calea Rahovei 37-39. Asta nu inseamna deloc ca a fost intotdeauna la fel ca in cele opt luni cât am „locuit” acolo sau ca in toate aresturile Securitatii era la fel.
Aflat intr-o astfel de celula puteai bate in usa sau suna la soneria instalata in celula, numai in cazul când victima solicita sa mearga la anchetator cu intentia de a mai declara ceva, in mod voluntar. Numai in astfel de celule, când arestatul batea la usa, gardianul nu ii raspundea nervos cu voce de tunet: „ce vrei, banditule?” ori „nu mai bate, banditule, iti arat eu tie”. Din contra paznicul se bucura de cooperare si comunica imediat „organului de ancheta”. Sper deosebire de celula de detentie din inchisorile de executie, unde medicamentele prescrise ti se inmânau direct, toate, si le puteai lua cu tine, in celula de ancheta, gardianul iti aducea medicamentul prescris zilnic, si erai obligat sa-l inghiti in prezenta sa. Explicatia tinea tot de grija „organului de ancheta” pentru victima sa pe toata durata investigatiei pâna la condamnare. In acest fel era impiedicat stocul de medicamente in vederea unei posibile tentative de sinucidere. Una era sa mori in ancheta din vointa ta, sfidând organul de ancheta penala si alta, sa mori torturat, schingiuit, din vointa lor. Securitatea, in prima varianta, nu suporta o ancheta suspendata. Pentru ea era un afront ca victima sa se sinucida. Aproape zilnic, când lumea era scoasa dimineata „la program”, un temnicer perchizitiona celula goala in cautarea unor medicamente stocate, obiecte de scris sau de taiat (lame in special).
Din  aceleasi motive, legate de grija pentru a tine in viata victimele pâna la condamnare, si somnul celui aflat in ancheta era supravegheat cu mare grija; el trebuia sa doarma cu fata in sus si mâinile scoase afara din patura spre a fi impiedicata tentativa de sinucidere prin taierea venelor.
In arestul mai sus pomenit, am fost sculat de gardieni, noaptea târziu, de câteva ori, deoarece dormeam pe patul suprapus si patura mea, atârnând in jos, acoperea vizibilitatea celui care dormea in patul de jos, iar gardianul nu-l mai putea vedea prin vizor. Gardianul a intrat in incaparere, cu riscul de a-i deranja pe toti cei aflati in celula, si m-a sculat obligându-ma sa-mi trag plapuma.
In celule de ancheta, sub nici un motiv, la iesirea din incapere, indiferent ca mergeai la ancheta, la program, la doctor, la „aer” purtai absolut intotdeauna celebrii ochelari negri, speciali, care seamana cu aceia de sudor si care iti impiedica vederea complet. Fabricati dupa model sovietic, ochelarii erau din alama sau aluminiu si se prindeau strâns cu elastic in jurul capului. Pentru un neavizat erau ochelari de sudura. Rostul acestor ochelari care aveau doar lentile de forma aplicate deasupra metalului era sa nu-i vezi pe gardieni sau pe ceilalti arestati, sa nu fi recunoscut de alti arestati si, in plus, conta si efectul psihologic al depersonalizarii. In arestul Securitatii era o linste de moarte, inspaimântatoare, gardienii purtau ghete de pâsla, incât nu li se auzeau pasii. Vorbeau, când se intâlneau in soapte, cu noi arestatii vorbeau de asemeni in soapte iar arestatii intre ei vorbeau in celule cu voce scazuta. Pe coridoare nu se vorbea. Singurul zgomot era cel al zavoarelor trase când se deschideau si se inchideau.
O singura data am auzit plânsete si tipete de femeie, agitatie pe coridoare, usi deschise si inchise. Cineva dintr-o celula a vorbit tare spunând ca e doamna Mihalache adusa din domiciliu obligatoriu din Baragan, in toamna anului 1958. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Mesaj de indemn – Basarabia

Posted by Stefan Strajer On July - 26 - 2009

moldova

MESAJ DE ÎNDEMN

FRAŢI BASARABENI DE LIMBĂ ŞI CULTURĂ!

În numele „Asociaţiei Culturale Române” din Hamilton, Ontario, şi în asentimentul românilor din Canada, Statele Unite şi de pretutindeni vă îndemnăm să vă prezentaţi la noile alegeri:

VOTAŢI PENTRU DEMOCRAŢIE, PENTRU LIBERTATE, ŞI PENTRU EUROPA.

Aceste idealuri naţionale sunt azi mai ameninţate decât oricând.

ÎNDEMNĂM OPOZIŢIA DEMOCRATĂ LA UNIRE PENTRU CA ÎMPREUNĂ SĂ RĂPUNEŢI FIARA COMUNISTĂ, CARE VĂ AMENINŢĂ CU MOARTEA

Citiţi şi să răspândiţi acest mesaj!

(Hamilton, Canada, 25 iulie 2009)

Alexandru Tomescu

Cazul Ridzi si forta presei

Posted by Stefan Strajer On July - 21 - 2009

liviu-antonesei-poza-noua

Cazul Ridzi şi forţa presei

Autor: Liviu Antonesei

Presa are şi nu are motive să strige „Am învins! Hoţomana a fugit!”. Nu cu elicopterul! E adevărat, în mai puţin de două ore de la întîlnirea fostei ministrese cu premierul, am asistat la demisia acesteia, acceptarea ei de către premier şi preşedinte şi instalarea D-nei Plăcintă la conducerea ministerului! Pînă la urmă, însă, dacă presa are astăzi ocazia să înregistreze prima sa victorie importantă de vreun cincinal încoace, dacă nu chiar de vreo două, faptul se datorează aproape exclusiv modului exemplar în care dl. Tolontan şi-a desfăşurat ancheta în cazul D-nei Ridzi. Victorie e a bunului simţ deocamdată, mai rămîne să aşteptăm, totuşi, şi verdictul Justiţiei. Dar chiar asta avea de făcut şi asta poate face presa, să oblige politicianul asupra căruia planează suspiciunea de prăduire a banului public, dovedindu-se şi foarte obraznic pe deasupra, să facă pasul înapoi, tocmai pentru ca Justiţia să-şi poată face nestingherită datoria.
Am urmărit cu maximă atenţie desfăşurarea anchetei D-lui Tolontan de la debutul acesteia – în ziar, pe blog, în emisiunile de televiziunea la care jurnalistul a fost invitat şi m-au uimit precizia chirurgicală a procedurii, rămînerea constantă în zona probelor sigure – iar documentarea a fost de top! –, comportamentul egal cu sine al investigatorului, atît de puţin pasional după standardele presei dîmboviţene. Asta a şi condus la succesul anchetei, asta a adus în jurul jurnalistului opinia publică, o parte a colegilor de breaslă şi respect pînă şi din partea unora pe care cazul îi leza. Poate nu cu bucurie dar, de pildă, într-o confruntare televizată, Dl. Sever Voinescu, parlamentar coleg de partid cu impricinata, recunoştea meritele anchetei şi importanţa unei dimensiuni descoperite de aceasta – plata propagandei electorale, sulemenită în ştiri de televiziune, din bani publici. În această privinţă, D-nii Voinescu şi Tolontan au dreptate împreună – a fost nimerită o zonă delicată a relaţiilor dintre presă şi politicieni şi aceasta merită investigată în adîncime. Da, aşa este – asemenea proceduri lezează drepturi fundamentale ale omului – pe cel la informare corectă şi pe cel la liberă opinie, drepturi fără de care toate celelalte rămîn un fel de mărgeluţe colorate înşirate pe o bucată de sfoară. În ce mă priveşte, sper că se vor găsi jurnalişti dispuşi să deşire aceasta plasă de complicităţi vinovate, indiferent de apartenenţa la un trust de presă sau altul.
Fără dubiu, Dl. Cătălin Tolontan a desfăşurat o anchetă impecabilă, care poate fi predată ca un un exemplu în orice şcoală serioasă de jurnalism. Însă corupţia în România nu se reduce la cazul Ridzi! Cu o floare nu se face primăvara, nici cu un Tolontan nu lichidăm corupţia. Dar D-Sa a arătat că „se poate”, că presa poate contribui la clarificarea mecanismelor subtile ale deturnării banilor publici şi, pe cale de consecinţă, la o oarecare însănătoşire a climatului public. Ar mai trebui ca presa de investigaţie să lase naibii la o parte viaţa amoroasă a vipurilor noastre de doi bani snopul şi să se ocupe de lucruri serioase! Între altele, Dl. Cătălin Tolontan ne-a făcut proba că presa poate avea audienţă fără a fi tabloidă! Şi că un jurnalist sportiv, dacă chiar e jurnalist, poate înregistra o victorie strălucită unde nici măcar prin gînd nu-ţi trecea! Să fie primit! Şi, desigur, felicitări unui jurnalist care şi-a făcut treaba ca la carte. „Jurnalul Naţional” a început de vineri o anchetă similară la Ministerul Turismului. Să vedem cît de adînc sapă şi pînă unde ajunge!

La asa cap asa caciula sau despre Monica Iacob Ridzi

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

petrovai-4

La aşa cap aşa căciulă

Autor: George Petrovai

 

 Având în vedere concluziile de-o viaţă ale înaintaşilor noştri mintoşi, precum şi experienţele noastre de zi cu zi, trebuie să admitem că tot ceea ce există (văzutele dimpreună cu nevăzutele) este rezultatul fabulos al voinţei divine, conform unui plan divin. Iar bunul simţ ne obligă să cugetăm în felul următor: Acolo unde există un plan, obligatoriu trebuie să existe atât resursele spirituale şi materiale, cât şi coordonatele logice sau infrastructura planului, pe care resursele vor fi puse în mişcare înspre atingerea scopurilor fixate în faza de-nceput. Atâta doar că logica divină este, cantitativ şi îndeosebi calitativ, infinit superioară, ceea ce înseamnă infinit diferită de logica umană. Din următoarele două considerente fundamentale:
 1)Omul, aidoma unei gâze prinsă într-un borcan, se învârte până la moarte în propriul lui borcan existenţial, prin pereţii căruia el întrevede cu spaimă şi disperare imensitatea copleşitoare a Universului, ce scris este în codul genetic al creaţiei să-i rămână de-a pururi inaccesibil şi necunoscut. Doar unii dintre oameni, anume cei însemnaţi de favoarea divină, vor izbuti în timpul vieţii să schimbe borcanul lor mic cu unul mai mare, sporind prin aceasta cunoaşterea, iar odată cu ea sporind şi disperarea provocată de fragilitatea condiţiei umane. Cu toate astea, puţini dintre semeni consimt să-şi redobândească liniştea şi armonia originară prin detaşarea izbăvitoare de frământările acestei lumi nesăţioase. Pentru cei mai mulţi nici măcar moartea nu este aducătoare de împăcare sufletească, întrucât necontenita nelinişte din această scurtă viaţă se converteşte mai la urmă în spaima de necunoscutul ce ne aşteaptă dincolo…
 Deci dacă logica umană (aflată ca toate cele ce ţin de condiţia noastră efemeră sub povara neîndurătoare a timpului rău şi bolnav) este limitată şi anevoioasă, ea derulându-se fie în sens deductiv, fie în sens inductiv, este de presupus că logica divină – în egală măsură eternă şi prezentă, vie şi nemuritoare, concretă şi abstractă – se derulează în strânsă interdependenţă cu însăşi facerea, căci numai ce Dumnezeu Şi-a exprimat vrerea într-o propoziţie logică de tipul: “Să fie lumină!”, şi îndată Cuvântul Său, mai presus de concepte şi judecăţi, s-a prefăcute în fapte unice, îmbrăcate în haina de gală a perfecţiunii.
 2)Una este ca Universul să iasă din logica divină infinit cuprinzătoare, aşa cum zeiţa Atena a ieşit gata îmbrăcată în armură din capul lui Zeus, şi cu totul altceva este să fii parte componentă a acestui sistem nemărginit. Prin urmare, logica umană fiind doar de rangul unui subsistem infinitezimal – cel adaptat condiţiilor de viaţă şi de pricepere de pe planeta Pământ, ea n-are cum să se înalţe până la dimensiunile deopotrivă cutremurătoare şi liniştitoare ale logicii Totului, care nu numai că este anterioară şi exterioară întregii creaţii, dar fiind totodată atotcuprinzătoare, doar în ea îşi găseşte rost şi echilibru necuprinsul sistemului conceput mai înainte de toţi vecii, şi tot ea este etern prezentă în întreaga facere, până dincolo de celulă şi atom, alimentând cu generozitate trufaşa logică umană.
*
 Astfel stând lucrurile cu logica umană, ce să ne mai mire că lumea ultratehnicizată în care ne târâm destinele a ajuns într-un grav impas moral-spiritual, din care se va salva doar atunci când va consimţi să renunţe la formă şi-şi va îndrepta eforturile constructive înspre conţinut, când efectele îşi vor pierde actuala prioritate de faţadă şi atenţia mai-marilor acestei lumi va fi cu adevărat îndreptată spre cauzele ce generează imensele nefericiri umane: violenţa şi terorismul, foamea şi sărăcia, îmbuibarea şi poluarea, într-un cuvânt când calda noastră preţuire nu-l va mai viza pe homo faber, homo technicus sau pe homo aeconomicus, ci pe modestul şi mult nedreptăţitul homo humanus. Abia când vom ajunge să preţuim omul de omenie, relaţiile dintre noi vor redeveni cu adevărat umane, iar noi cu toţii ne vom redobândi conştiinţa demnităţii, potrivit căreia omul nu trebuie să mai fie nici sclavul altui om, dar nici sclavul maşinii. De-abia într-un asemenea cadru infuzat cu omenie, iubirea nu va mai fi confundată cu religiozitatea, fraternitatea şi solidaritatea nu ni se vor impune atenţiei ca eterne aspiraţii şi îndemnuri, iar noi vom reînvăţa după abecedarul inimii ce înseamnă relaţia om-natură pentru economie, relaţia om-societate pentru politică, respectiv relaţia om-om pentru educaţie…
 Pentru a sublinia comparaţia dintre ceea ce este de fapt şi ceea ce ar trebui să fie, să aruncăm o privire în ograda politicii româneşti. Căci aici, poate mai abitir ca în politica de pe alte meleaguri, găseşti cam de toate din cele ce fac deliciul vulgului şi-i aduc la disperare pe cetăţenii oneşti: minciună şi hoţie pe rupte, promisiuni în campania electorală cu carul şi înfăptuiri după cîştigarea alegerilor doar cu paharul, elevaţie cât mărgica şi abjecţie mai adâncă decât marea cea mare etc, etc.
 Nu voi insista asupra a ceea ce de-acuma se constituie pentru noi în aspecte comune pentru peisajul nostru politic: certuri ca la uşa cortului între partenerii conjuncturali de la guvernare, ele avînd rostul fertilizării terenului pentru alegerile prezidenţiale din toamna acestui an; anchetarea de ani şi ani a unora dintre foştii şi actualii politicieni, fără ca acest simplu exerciţiu de imagine a aflătorilor în treabă să mai sperie ori să mai impresioneze pe cineva; incredibila densitate a bravilor şi neobosiţilor noştri făcători de politică în biserici, pe stadioane şi la interminabilele noastre serbări pastorale, adică acolo unde sunt şanse ca prin jalnică impresie, promisiuni şi mită electorală să mai smulgă niscaiva voturi de la alegătorii tot mai circumspecţi.
 Voi menţiona doar memorabila înfăptuire a Monicăi Iacob Ridzi, actualul ministru al Tineretului şi Sportului: De ziua tineretului, dumneaei a plătit nici mai mult nici mai puţin de 50.000 euro pentru închirierea unei scene! După însumarea grăbită a sumelor mătrăşite cu această ocazie, au ieşit câteva sute de mii de euro, bani de care românii se vor şterge pe buze, aşa cum au procedat de nenumărate ori din Decembrie ’89 până în clipa de faţă. Şi încă trebuie să spunem “merçi” că suntem în plină criză şi că, deci,  acest tânăr şi năbădios ministru n-a avut pe mână sume mult mai consistente, pe care la fel le-ar fi făcut harcea-parcea cât te-ai şterge la ochi…

monica-ridzi

Foto.Ministrul Tineretului si Sportului Monica Iacob Ridzi
 Sigur că după ce banii se duc pe apa sâmbetei, aşa cum ne-o demonstrează cazul Ridzi, românii trebuie să strângă şi mai mult cureaua, nu doar pentru recuperarea prin economii crâncene a banilor dispăruţi fără urmă, ci şi pentru a putea pune, conform algoritmului politic, la dispoziţia celorlalţi minişti destoinici sume la fel de consistente, dacă nu şi mai şi, care la fel vor dispărea ca măgaru-n ceaţă…
 E drept că Monica Iacob Ridzi este cercetată pentru sumele de care n-are cum să dea socoteală de vreme ce banii au ajuns acolo unde pesemne erau meniţi să ajungă cu mult timp înainte. Dar istoria megapotlogăriilor postdecembriste cu ştaif ne demonstrează pe viu că cercetările de acest tip de regulă nu se isprăvesc pe durata unui mandat de ministru, zdravăn proptit din spate. Aşa că dacă ea n-are alte bube în cap – mă gândesc la cele politice, că toate celelalte sunt doar floare la ureche -, coana ministru are toate şansele să nu fie clintită de la cârma ministerului decât odată cu partidul din care a răsărit ca o floare urât mirositoare…

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors