Archive for the ‘Politic’ Category

HORA UNIRII A FALSIFICATORILOR DE ISTORIE

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Basarabia – Pamant romanesc

HORA  UNIRII  FALSIFICATORILOR DE ISTORIE

Autor: Nina Negru 

A lua cuvantul în deşert este păcat şi mă tem să vorbesc despre Unire cu ocazia Zilei Naţionale a României, când se spun în mod iresponsabil şi cuvinte ieşite din bombarea eului. Anul acesta am acceptat invitaţia de a participa la lansarea unei cărţi despre Mitropolia Basarabiei la Târgu Neamţ, tocmai pentru că am fost bucuroasă să vorbim despre ceva concret de Ziua Unirii.

Mai citisem zilele trecute o ”Istorie a Bisericii Ortodoxe din R.Moldova. Secolele XIV-XXI”, de pr. dr. Mihail Panas, tipărită în acest an, şi constatasem cu stupoare că autorul, un preot de la Chişinău, dar sub jurisdicţie rusă, falsifică până şi data înfiinţării Mitropoliei Basarabiei, afirmând că s-ar fi numit aşa încă de la 1813, când în provincia răpită Mitropoliei istorice a Moldovei a fost înfiinţată de ruşi eparhia numită de fapt „a Chişinăului şi a Hotinului”. Înţeleg încercarea părintelui M. Panas de a legitima cu un secol înapoi titulatura de Mitropolie a Basarabiei: Patriarhia Rusă îşi revendică dreptul asupra unor clădiri construite în perioada ţaristă pe care nu au reuşit să le arunce în aer la retragerea ruşilor în 1940. Pe aceleaşi clădiri a pus ochiul şi V.Cubreacov, care consideră că Mitropolia Basarabiei reactivată în1992 este moştenitoarea imobilelor lăsate aici de Mitropolia Basarabiei şi Mitropolia Bucovinei din perioada interbelică. Rezultatul acestei străduinţe de a pune mâna pe nişte averi ale Bisericii (cu ajutorul CEDO bineînţeles) este şi editarea la Târgu Neamţ a cărţuliei „Basarabia. Scurtă istorie a Mitropoliei Basarabiei. 1401-2009” (nu se precizează la ce editură), semnată de Emanuel Balan şi Monica Gaman, profesori la un liceu din Tg. Neamţ, prezentaţi la lansare şi ca viitori soţi.

Nu fac în zadar aceste precizări în legătură cu autorii adevăraţi şi cei din umbră ai acestor „opere” intitulate foarte pretenţios (să cuprinzi 600 de ani de istorie în vreo sută de pagini nu e glumă). Cele două cărţi, scrise parcă de aceeaşi mână, cu acelaşi dispreţ pentru tot ce înseamnă cercetare ştiinţifică a istoriei, urmăresc alt scop decât cel anunţat în titluri. Nici părintele M. Panas, nici tinerii profesori de liceul de la Tg. Neamţ nu sunt preocupaţi de istoria bisericească. Numele celor doi „cercetători” de la Tg. Neamţ apare doar pe copertă, iar între coperţi se zbate mesajul celor care au comandat cărţulia, şi anume cei care vor să pună mâna pe averi. Ce urât, ce trist e că numele Bisericii Ortodoxe este luat în deşert de către oameni interesaţi doar de ranguri şi bunuri pământeşti.

E.Balan si M.Gaman au recunoscut în timpul lansării cărţii că ideea de a o scrie le-a venit subit după evenimentele din aprilie de la Chişinău… Autorii de la Tg. Neamţ nu au avut timp să se documenteze şi nici nu au obişnuinţa să citeze. Epoci întregi, secole de viaţă bisericească sunt tratate în câte 2-3 pagini copiate din vreo lucrare arhicunoscută ori mai rău, expediate în câteva fraze scrise în cel mai neglijent stil publicistic. Doar averile Mitropoliei Basarabiei (minus cele din Episcopia Cetăţii Albe-Ismail) şi cele ale Mitropoliei Bucovinei (Episcopia Hotinului) îi preocupă pe autori, care acordă Anexelor aproape jumătate din numărul de pagini ale cărţii. Au arătat doar la sfârşit, la pag. 97, că Anexele cu averile Bisericii reproduc capitole din cartea semnată de I. Chifu, V. Cubreacov şi M. Potoroacă „Dreptul la proprietate al Mitropoliei Basarabiei şi restituirea averilor bisericeşti”.-Chişinău, Alfa şi Omega, 2004. De fapt, cei trei autori nu au transpirat pentru a alcătui repertoriul bunurilor Mitropoliei Basarabiei, pentru că acest lucru l-a făcut un specialist de la Chişinău, Tamara Nesterov.

Astfel, pe munca d-nei Nesterov parazitează 5 pretinşi cercetători din Basarabia şi România, fără a-şi da silinţa cel puţin să corecteze textul, ca numele arhitectului Seroţinski să nu apară ca în ediţia din 2004, ortografiat cand cu ţ, când cu c. Ne întrebam chiar la lansare: dacă această carte urmăreşte popularizarea în rândurile tineretului din România a istoriei Mitropoliei Basarabiei, ce rost are preluarea din publicaţiile frontiste de la Chişinău a detaliilor privitor la daunele estimate în lei, pe care vor să şi le însuşească liderii frontişti, după ce în 2001 pagubele calculate în urma caştigării la CEDO a procesului MB au nimerit tot la Cubreacov.

Ne mai întrebăm, cine a avut interesul ca după 7 aprilie, şi anume într-un orăşel din România, nu în Basarabia, să apară o carte prin care Cubreacov să-şi continue politica sa de diversiuni şi falsificări? Probabil că materialul scris alandala în Basarabia a fost adus pe un CD şi „cercetătorii” Balan şi Gaman nici nu şi-au dat silinţa să facă o elementară corectură a greşelilor de ortografie, dar şi să aducă la zi unele informaţii: despre Antonie Plămădeală, decedat în 2005, se scrie „actualul Mitropolit al Ardealului”; în clădirea fostei Facultăţi de Teologie s-ar afla o secţie-două a Bibliotecii Naţionale şi nu mai mult etc. Dar acestea sunt fleacuri pe lângă ce veţi găsi la pag.27, unde autorii afirmă în două locuri că în 1941 şi nu în 1940 a „sosit ultimatumul cedării Basarabiei”. La alt capitol autorii vor să ne convingă că Grigore Pişculescu şi Gala Galaction sunt două persoane diferite, înşirând numele şi pseudonimul alături.

Deşi scriu despre Mitropolia Basarbiei, autorii pun pe copertă nu harta acelei eparhii, ci pe cea a actualei Republici Moldova. Acesta este trucul lui Cubreacov, care se preface a nu şti că graniţele Mitropoliei Basarabiei nu se suprapun pe cele ale actualei R. Moldova. Este şi găselniţa preotului Mihail Panas, care vorbeşte pur şi simplu despre Biserica din R.Moldova.

Se vede de la o poştă că Roşca şi Cubreacov, care sunt prea bine cunoscuţi în Basarabia pentru a lansa aici asfel de cărţi, mizează pe publicul prost informat din România şi pe unii oameni implicaţi în manipularea lui (ziarişti, prieteni politicieni din Ţară) pentru a-şi făuri statui de eroi. Şi acestea le sunt necesare pentru a se îmbogăţi în continuare din sudoarea poporului român. Acum le trebuie urgent să mai câştige un proces la CEDO, pentru că nişte clădiri pot deveni în mâinile lor o sursă de venituri sigure. Ei ştiu cum să facă mişcările ca să dispară oamenii care le stau în cale.

Mai este un motiv pentru care cei mânjiţi prin implicare în evenimentele din aprilie 2009 doresc reabilitarea (numai că autorii cărţuliei le joacă festa prin afirmaţii de tipul „pe 26 iunie 1941 a sosit ultimatumul cedării” şi alte aberaţii scrise de oameni care nu au niciun respect pentru cuvânt). Cei doi politicieni venali, pedepsiţi aici de electorat, vor să plonjeze în spaţiul de peste Prut aliindu-se tot cu comunişti. Nu este întâmplătoare falsificarea din cărţulie, prin care i se atribuie preotului rus Alexandru Scvoznicov merite inexistente în „publicarea revistei Misionarul” în perioada interbelică. Interesul este ca Adrian Severin, urmaşul lui Scvoznicov (preot refugiat la Craiova), să nu uite, ca PSD-ist şi deputat european cu şanse de a deveni Ministru de Externe al UE, că trebuie să-i ridice la suprafaţă pe cei doi PPCD-işti de frunte.

Au mai încercat şi în revista România Socială, nr. 2 din 2001, prin articolul lui V. Roncea, să-şi plaseze poze mari de patrioţi alături de ale lui Halippa şi Inculeţ. Cineva din Ţară îmi povestea că, la nişte semnale discrete din nu ştiu ce direcţie, acel număr al revistei a cam fost retras din vânzare.

Din prefaţa cărţuliei cu câte zece greşeli pe pagină mai aflăm că lansarea ei a fost programată pentru 1 decembrie. Într-adevăr, numele lui Roşca şi Cubreacov au fost singurele omagiate în acest context, alături de cele ale unioniştilor de la 1918. Mă şi miram că profesori veniţi de la Suceava, în loc să pronunţe numele preoţilor omorâţi în împrejurări suspecte după reactivarea Mitropoliei Basarabiei, ţineau să menţioneze numaidecât numele lui Roşca şi Cubreacov, care au imprimat o direcţie separatistă, chiar de la reactivare, Mitropoliei Basarabiei şi o menţin intenţionat în limitele celor 7% din populaţie rezervate şi simpatizanţilor partidului lor.

I-am întrebat pe cei trei preoţi din administraţia Mitropoliei Basarabiei prezenţi la lansarea cărţii: Oare este atat de greu de observat că, dacă ar fi fost unionişti, arhiereul Petru Păduraru şi Cubreacov ar fi cerut încă din 1992 reîntregirea Mitropoliei istorice a Moldovei (cu scaunul mitropolitan la Iaşi) şi nu autonomia-autarhia aproape ermetică a jumătăţii pierdute în 1812 şi intitulate de nevoie apoi „Mitropolia Basarabiei”? Dar nu erau veniţi pentru a discuta despre Unire şi Biserică, ci doar pentru a cumpăra-lua un număr de cărţulii, pe care le-au considerat „un mare cadou pentru Basarabia”.

Şi să mai spună actualii consilieri ai Mitropoliei Basarabiei că nu sunt preoţi PPCD-işti, recompensaţi cu funcţii pentru că i-au trădat pe cei 44 de colegi ai lor, semnatari ai Memoriului din 2008. Păcat că preoţii Vasile Burduja, Gheorghe Untilă şi Iulian Budescu nu au vorbit un cuvânt despre carte la această lansare. Fiind veniţi din România, doi dintre ei ar fi trebuit sa se simtă pur şi simplu jigniţi de damful antiunionist al cărţuliei multlăudate.

Nina Negru

Viata este o tragedie a nutritiei

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

VIATA ESTE O TRAGEDIE A NUTRITIEI

Autor: Emil Gheorghiu

     Acesta era titlul unei carti noi in limba engleza „Life is a Tragedy of Nutrition”, planificate sa o public la sfarsitul anului trecut. Cand m-am intors insa din vizita in Romania in luna Septembrie, am constatat ca am pierdut tot ce aveam salvat in computer, inclusiv cartea pregatita pentru a fi publicata.
      Tot pe aceasta tema am publicat in 2003 la Editura Ceres din Bucuresti, „Principii de Nutritie Biologica”, lucrare pe care o gasiti la toate bisericile  romanesti din Detroit.
      Problema dietetica, “ce trebuie sa mancam, ca sa fim sanatosi si cum trebuie sa vindecam o boala”, este o problema de viata si de moarte. Confuzia si ignoranta noastra in materie de sanatate si nutritie umana este de fapt  „legatura care lipseste in mintea omului modern”.
     Alimentele specifice adaptarii noastre biologice sunt fructele, legumele, semintele si nucile. Cu cat ne indepartam mai mu;lt de aceste alimente, cu atat mai multe probleme de sanatate vom avea in viata noastra, si chiar sa facem „viata o tragedie a nutritiei”.
     In alimentatie depinde mai mult de 90% din cauzele tuturor bolilor. In consecinta, toate incercarile de vindecare a bolilor vor esua, atata timp cat noi refuzam sa punem accentul in mod special pe alimentatie.
     Animalele in natura au instincte, si cu instinctele lor consuma numai alimentele specifice speciei lor. In acest fel ele previn imbolnavirille, si daca totusi se imbolnavesc, ele nu au nevoie de medici si medicamente;  ele se retrag la umbra si  inceteaza sa mai manance. Sistemul alimentar al omului este asa de pervertit incat el confunda o viata imbelsugata cu o viata sanatoasa; si daca se imbolnaveste, el pune vina pe germeni si virusuri, nu pe hrana gresita pe care el o consuma toata viata lui.
     Astazi noi traim o mare criza de educatie si sanatate si nimeni nu vrea sa stie ca amandoua aceste crize sunt cauzate de un sistem gresit de nutritie si asistenta medicala. Noi confundam grija pentru sanatate cu tratamentele medicale, cand de fapt tratamentele de orice fel nu sunt o solutie buna, ci cauza agravarii crizelor de sanatate. Asistenta medicala, asa importanta cum este de fapt, este recomandata si inevitabila numai in cazuri de accidente si urgente cand medicamente si interventii chirurgicale trebuie folosite pana cand trece criza. In toate celelalte cazuri sunt o frauda si o crima pentru a ne distruge  sistemul imun, pentru a reduce populatia la mai mult de jumatate, si pentru a instaura o dictatura globala.
     Majoritatea alimentelor noastre sunt produse si industrializate de marile corporatii internationale. Ele sunt interestae in profitul lor, nu in sanatatea noastra. Repet acest lucru, pentru ca sanatatea este cea mai mare avere a unui om, avere pe care nu o aprecien decat dupa ce o pierdem. Aceste ferme comerciale produc o varietate de alimente fara valoare nutritiva, sau cu foarte putine elemente nutritive pentru corpul si mintea noastra complexa. Omul obisnuit – si chiar medicii – blameaza orice, cu exceptia alimentelor, drept cauza a imbolnavirilor. Ei nu stiu, si vorbind de medici, ei nu vor sa stie cat de murdar este corpul nostru in interior datorita lipsei noastre de educatie in materie de nuitritie si sanatate, si greselilor noastre de alimentatie si supra-alimentatie.
     Vindecarea este o problema personala. Vindecarea se face automat de corpul nostru si depinde in totalitate de „ a manca sau a nu manca” atunci cand suntem bolnavi. Cand corpul nostru, care este mai inteligent ca noi, vrea sa elimine toxinele, care pot cauza diferite boli, provoaca o criza de eliminare sub forma de raceala sau gripa.
     Daca alimentele sunt cauza principala a tuturor bolilor cunoscute, si a epidemiilor care nu vor intarzia sa apara, atunci este logic ca noi trebuie sa invatam cum sa traim sanatos pana cand nu este prea tarziu, si pana cand nu degeneram intr-o specie degenerata din punct de vedere genetic.
     S-ar putea ca eu sa fiu acuzat ca exagerez cand spun ca „viata este o tragedie a nutritiei” in cea mai bogata tara din lume, in care peste 50% din populatie este obeza. Ii rog pe cei sceptici sa pastreze acest articol pana cand vor realiza  ce inseamna sa produci alimente cu ajutorul ingrasemintelor chimice, sa consumi alimente care au fost recoltate mai inainte de coacere completa, sau alimente care au fost recoltate cu mult timp inainte de a ajunge la consumator. Sa nu mai vorbim de produsele chimice folosite la conservarea, industralizarea si pasteurizarea alimentelor.
     Este suficient sa stiti ca atunci cand se folosesc ingraseminte chimice, plantele nu mai asimileaza o serie de minelale si micro-elemente  din sol, printre care si cuprul fara de care fierul nu poate fi folosit la crearea hemoglobinei din sange. Alimentele ne coapte sau recoltate cu mult inainte de a ajunge la consumator, pierd multe din vitaminele care contribuie la o digestie buna.
     Cum  putem noi sa traim o viata sanatoasa, si sa ne bucuram de toate beneficiile pe care ni le ofera o viata lipsita de imbolnaviri, era scopul acestei carti pierdute in computer.
     In primul rand printr-o educatie corecta care astazi lipseste in toate scolile si universitatile publice. Oamenii trebuie sa invete ca bolile si imbolnavirile apar numai atunci cand nu sunt respectate legile naturale. Este normal sa fim sanatosi si este anormal sa ne imolnavim. Ei trebuie sa cunoasca legile unei sanatati bune pentru a se  feri de toate cursele si tentatiile care le poate intalni in viata, de multe ori cu concursul guvernului ales de noi pentru a ne proteja de abuzurile propriilor nostri teroristi: regim alimentar corect folosind numai anumite alimente proaspete si in combinatii compatibile. Alimentele care nu nu sunt destinate hranei pentru om, sunt otravuri. Ei trebuie sa cunoasca toate aceste legi inca de copii, ca sa exceleze in viata, educatie si sanatate.   
     In al doilea rand, cand oamenii se imbolnavesc – in ciuda educatiei primite – ei trebuie sa inlature cauza, nu sa suprime simptomele. In literatura medicala bolile au peste  20,000 de cauze, cand in realitate ele au o singura cauza: toxicitatea cauzata de mostenirea genetica, alimentatie si mediu (stress si poluare). Dar, indiferent de mostenirea noastra genetica, daca folosim o alimentatie corecta, intr-un mediu sanatos, putem sa traim o viata sanatoasa pana la adanci batranete.
     Aceasta carte pe care voi incerca sa o refac din memorie si din notele pastrate, daca nu voi putea recupera HD-ul distrus, o voi dedica omului obisnuit care doreste sa evite imbolnavirile; Presedintelui Jimmy Carter, laureat al Premiului Nobel pentru Pace si singurul presedinte cunoscut de mine care nu a mintit poporul American; si noului Presedinte Barack Obama pentru a-l inspira sa faca o Reforma a sanatatii si educatiei dupa modelul Israelului, singurul guvern cunoscut de mine care pune „echitatea inaintea libertatii” pentru tot poporul, nu numai pentru o elita.
     Dar, noi toti trebuie sa intelegem ca numai in timp de pace putem sa construim o „Ordine Sociala mai Buna”, decat o dictatura globala preconizata de „Noua Ordine Mondiala”, in timp ce razboaiele aduc saracie, boli, suferinte, noi crize financiare, economice si morale, insecuritate, anarhie si terorism in locul unui castig colectiv.
     Pentru cei care au intrebari de pus pe marginea acestui articol, va rugam sa intrati on line la www.mcollan@yahoo.com sau sa ne scrieti la urmatoarea adresa:
George Emil McOllan, Founder
Health Heritage Foundation
P.O.Box 130147
Ann Arbor, MI 48113  

Ing. Emil Gheorghiu, M.S., Ph.D.

Cine a pierdut ultimile alegeri parlamentare din R. Moldova

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

Basarabia pamant romanesc

Cine a pierdut ultimile alegeri parlamentare din R. Moldova:

PCRM-ul sau MOSSAD-ul?

 

(O gazetă subterană pe cale de dispariție învinuiește rușii și ungurii

de Revoluția Română de la 1989)

 

Prof.Dr. Vasile Șoimaru

În septembrie curent, reveneam din Vestul “sălbatic” acasă, în Europa civilizată, cu un „stadion” zburător de tipul Boeing-777. Vecinul meu de avion nici nu a observat când m-am aşezat lângă el. Citea o carte, cu maximă atenţie şi cu maximă viteză. Curiozitatea mea creştea de la o pagină întoarsă la alta. Coperta era învelită şi nu vedeam măcar titlul acestei cărţi. Dar, pe la miezul nopţii, veni şi timpul …prânzului. Vecinul meu puse cartea în buzunarul de la scaunul din faţă şi se grăbi la WC, probabil să se spele pe mâini… În acest scurt timp cât a lipsit, am reuşit să-mi sting niţel curiozitatea, aflând doar titlul acestei cărţi, scrisă în limba engleză:

BY WAY OF DECEPTION:  A Devastating Insider’s Portrait of the Mossad  (PE CALEA DEZINFORMĂRII:  un portret devastator al Mossad-ului, făcut din interior).

 Revenind acasă, după câteva zile de adaptare la fusul nostru orar, am reuşit să mă documentez despre lucrarea din care vecinul meu „sorbea” de parcă-l hipnotizase cineva. Cartea dată a văzut lumina tiparului în Canada în 1990 fiind semnată de jurnalistul canadian Claire Hoy şi de un fost ofiţer al „Mossad”-ului, Victor Ostrovsky, un evreu deosebit de curajos, născut în Canada, la Edmonton, în 1949, la 28 noiembrie, din  mamă israeliană şi tată evreu canadian imigrant din Rusia.

Lucrarea dată provocase la apariţia ei o adevărată revoluţie mediatică în lume, pentru că pentru prima dată un subtil cunoscător  al „Mossad”-ului l-a descris ca pe un aşezământ extrem de secret, ramificat şi puternic, din noua generaţie de instituţii suprastatale care dirijează, din umbră, globalizarea suficient mediatizată şi la noi. Tocmai această instituţie de o jumătate de secol dă mare bătaie de cap întregii omeniri prin serviciile ei de “inteligenţă”, spionaj şi operaţiuni speciale etc., etc.

În 1986, la doar patru ani de la riguroasa selectare pentru încadrare în aceste „organe”, cu tot riscul pentru viaţa sa, Victor Ostrovsky a demisionat, revenind în ţara sa de origine, Canada. Asta s-a întâmplat după deziluzia vizând unele momente mai picante din activitatea acestei organizații, mai ales după ce i s-a propus „cu insistenţă”, de către colegul său de serviciu, să întreţină o partidă de sex, explicându-i-se că, chipurile, toţi din organizaţia respectivă trebuie să fie gata oricând – în interes de serviciu, spre binele naţiunii şi al statului – pentru  o „partidă de… plăcere”, indiferent de ce sex ar fi partenerul. Atunci V. Ostrovsky a decis că nu mai are ce face acolo unde se trece peste orice limite ale demnităţii omeneşti , inclusiv ale celei bărbătești… Şi dacă se trece peste orice limite în cadrul „Mossad”-ului, atunci ce-i poate opri pe angajaţii şi „colaboratorii săi externi”(lista cărora depășește 35 de mii de agenți, dintre care 20 de mii sunt activi) să comită orice fărădelege în orice colţ al lumii li s-ar cere să o facă? 

Comparând faptele şi informaţiile descrise de Victor Ostrovsky în cartea sa cu realităţile din ultimii 8 ani de la noi, vrând-nevrând te bate gândul dacă nu cumva R. Moldova, după 2001, s-a aflat sub controlul direct al acestei misterioase “organizaţii”… Şi, dacă ar fi aşa, cum să nu te întrebi: de ce atunci comuniştii au pierdut alegerile având un “curator” atât de solid: pentru că „agenții” au fost proști sau alegătorii moldoveni au devenit mai deștepți? Și, dacă totuși le-au pierdut – de ce atunci îl împing pe Voronin să agraveze și mai mult criza politică de la noi în loc să-l convingă să plece la odihna bine meritată, după ce a „fericit” opt ani moldovenii?… Şirul de întrebări poate fi continuat. Numai că nu ştiu dacă Voronin şi fostul/actualul său anturaj sunt la fel de curajoşi ca Victor Ostrovsky, încât să ne răspundă la toate întrebările noastre.

Mi-am amintit de acest epizod cu „ocazia” apariției în ultimile zile la Chișinău a unui serial publicat într-o gazeta subterană, pe cale de dispariție, a comuniștilor moldoveni, și ei (comuniștii și nu moldovenii!) pe aceeași cale, a dispariției. Serialul dat seamănă leit cu altele scrise în limba rusă de către”colaboratorii antropologi” de la Centrul Ormega, traduse și redactate în română la New York, semnate și publicate de către un „spion” român, care  moare de foame la Chișinău, material în care pentru prima dată în istoria comunismului moldovenesc se insistă pe ideea că doar rușii și ungurii au organizat Revoluția Română în decembrie 1989. De aici apar alte întrebări: dacă nu este aceasta o dovadă în plus că comuniștii autohtoni, nu se mai bucură ca altă dată de sprijinul rușilor și al ungurilor, dacă vizita- fulger la Moscova a celor doi președinți- fostul și viitorul- nu este legată de apariția acestor materiale “publicitare” într-o gazetă subterană, repet, pe cale de dispariție , controlată și finanțată din acelaș Centru Ormega, finanțat la rândul său de către un cetățean rusolingv(Liderman din Orientul apropiat) din resturile, de la spălăturile masive de bani în apa Bâculuiu din anul 2007, și, însfârșit, dacă  aceasta nu este ultima dovadă că Marian Lupu va fi votat „cu plăcere” de către comuniști dacă nu vor dori să-și piardă dinții de pe urma furtunilor care deja se întrezăresc dinspre nord-estul rusesc, furtuni care pe comuniștii rusofoni din R. Moldova nu i-au atins deloc opt ani la rând?…

Vizitati website-ul domnului profesor Vasile Soimaru, autorul monumentalului album: “Romanii din jurul Romaniei”

http://www.romaniidinjurulromaniei.ro

Ziua Unirii Principatelor – Caracterul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

Caracterul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

 

 Autor: Viorel Rus

Aniversăm în curând „Unirea Moldovei cu Ţara Românească”, de la 24 ianuarie 1859, eveniment epocal pentru istoria neamului românesc. În timpurile acelea au ieşit la iveală personalităţi ce au rămas înscrise pentru totdeauna in inimile noastre între care în prim plan domnitorul „Unirii”, Alexandru Ioan Cuza. Despre acest mare român s-a scris mult, dar nimeni atât de documentat precum istoricul de excepţie, academicianul A.D.Xenopol (1845-1920), în lucrarea sa mai puţin cunoscută publicului larg, „Domnia lui Cuza-Vodă”. Consemnez pentru cititorii „Curentului Internaţional” un fragment din capitolul acestei lucrări ce analizează însuşirile caracteriale ale domnitorului, cu lumini şi umbre, aşa cum au fost.

                                                                                                Viorel Rus

 

„… Cuza a domnit numai 7 ani, scurt răstimp din viaţa omenească şi când a fost ales era în vârstă de 39 de ani, deci om format, în care se cristalizaseră însuşirile cele mai de seamă ale caracterului său. Să le schiţăm, întrucât ne învoiesc în această lucrare amintirile contemporanilor.

            Mai întâi ca fizic, Alexandru Cuza era „un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice” (Bolintineanu, Viaţa lui Cuza –Vodă, p. 40 Comp. p. 17[1]).

            Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer şi prieten adevărat, dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci nu ştia să se făţărească. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbători, pe care cele de mai multe ori ştia că sunt de comandă (asupra acestui punct vezi salutarea ce i-o făcură ţăranii la 11 decembrie 1861 ( „Românul”, 20 ianuarie 1862).

            Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta este, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul din domnii ce a ieşit din domnie fără să fi făcut avere mare        (Bolintineanu, Viaţa lui Cuza-Vodă, p. 132 Comp., Anghel Dimitrescu, Discursurile lui Barbu Catargiu, Bucureşti, 1886, p. LV).

            El nici nu avea nevoi prea mari; nu iubea luxul, masa şi traiul său erau cumpătate, avea însă mare plăcere pentru cai frumoşi, cu toate că nu era bun călăreţ.

Într-un grad înalt era dezvoltat la el simţământul dreptăţii, pe care o recunoştea chiar şi către duşmanii săi. Aşa când apără pe mitropolitul Meletie, care era să fie dat în judecată, pentru că tăgăduise legitimitatea adunării din 1858, când ceru să se recunoască prinţul Grigore M. Sturza de deputat în aceeaşi adunare, când anulă în afacerea antreprizei şoselei din Galaţi sechestrul pus pe averea lui Lascăr Catargiu, care cu toate acestea devenise unul din duşmanii lui cei mai rostiţi. (Vezi Decretul din 6 octombrie 1865, în Monitorul Oficial din 8 octombrie 1865).

Pe lângă dreptate avea însă şi o mare delicateţe de simţăminte. Asupra acestui punct, domnul I. Zane spune, că pe când Bolintineanu, fostul ministru şi prieten al lui Cuza, stătea în casa părintelui d-lui Zane şi era plin de datorii, pe lângă că era şi greu bolnav, Cuza ştiindu-l mândru, întrebuinţase următorul mijloc pentru a-l face să primească un ajutor. Pusese pe un neguţător să-i scrie, că odată l-a înşelat cu o sumă de bani, dar mustrându-l conştiinţa, i-o restituie (Scrisoarea d-lui Iuliu Zane către A.D.Xenopol, publicată în Arhiva, XII, 1901, nr. 1-2. Vezi şi Monitorul Oficial, 4 iunie 1892).

Cuza era apoi foarte mândru şi nu pleca uşor capul înaintea altuia. Încă din timpul pârcălăbiei lui, pe când oştirile austriece ocupau Galaţiul, soldaţii nemţi obişnuiau a face multe necuviinţi. Cuza ceru de mai multe ori comandantului trupelor din Galaţi să-şi înfrâneze oamenii, la care i se răspundea tot cu glume. Într-o zi el trimise o companie de soldaţi români, ca să prindă pe acei austrieci prin crâşme şi alte locuri publice, îi legă cot la cot şi îi aduse la cazarmă. Comandantul, pentru a nu păţi şi altădată o atare ruşine, sau spre a nu fi nevoit a se opune cu putere şi a vărsa sânge, luă măsura de a pune soldaţii săi la rânduială. Această notă a caracteruluilui Cuza va domina mai ales în politica lui exterioară. Cuza era un înfocat naţionalist şi patriot, precum o dovedesc mai întâi răsunătoarea lui demisie, apoi ţinuta sa mândră şi vrednică faţă cu toate puterile, în tot timpul domniei lui ţinta lui supremă fiind ridicarea politică a poporului său, după cum dovedeşte şi după ieşirea lui din domnie, refuzul său de a intra în ţară cu ajutorul baionetelor străine, când Franţa îi făcu această propunere (Dovezile se vor aduce în cursul expunerii).

Faţă de clasele ţării, Cuza era un potrivnic al boierilor, un partizan declarat al poporului de jos şi un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea socială şi răsturnarea privilegiilor şi în această privire omul cel mai potrivit pentru perioada de dezvoltare în care intra poporul românesc şi care trebuia să-l prefacă din starea de barbarie orientală în aceea a occidentului civilizat.

Dar acest caracter avea ca toată făptura omenească şi umbre, pe lângă lumină. Era neserios, zeflemist, lua toate lucrurile în uşor şi prea nepăsător de soarta lui, de care însă era legată aceea a poporului pe care îl domnea (Valentineanu, Alegerea, detronarea, şi înmormântarea lui Cuza-Vodă, Bucureşti, 1898, p. 17.).

Cuza apoi deşi foarte inteligent, cuprinzând uşor lucrurile, nu prea iubea munca       (Place c. Walenski, 9 mai 1859, acte IX, p. 336: „Tout ce qui sent l`application et les affaires le fatiguent”, acelaşi Walenski, 34(12) ianuarie 1859, Ibidem, IX, p. 242: „ par une bizarrerie de son caractere, a la fois et paresseux, on ne le vit pas se placer au premier rang des lutteurs qui respousserent avec tant de`energie les intrigues de la Turquie et de l`Austriche”).

Pe de altă parte îi plăcea mult a râde şi a-şi bate joc de cei ce-l înconjurau mai aproape şi ţinea în seamă prin o mare simpatie pe acei ce primeau glumele lui. Aşa se făcu de el lăsa adeseori trebile pe mâinile oamenilor săi de încredere şi de a se constitui aşa numita lui camarilă (Librecht, Docan, Pisoschi), tocmai în momentul când el îşi înduşmănise într-un chip aşa de grav mare parte din clasa conducătoare, prin lovitura de stat.

Conform cu aceste contrasturi în caracterul său, îi plăceau loviturile zdravene, neaşteptate (Cât despre celelalte defecte ce i se puneau în seamă, Bolintineanu spune: „Se imputau domnului patima jocului. El nu juca alta decât jocuri ordinare cu amicii de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie … În casă era amabil cu toţi, îi punea pe toţi să şadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură, nu bea decât apă la masă şi lichior după masă. Îl acuzau de patimă pentru femei. Nu a despărţit niciun bărbat de femeia sa, nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”)…

            Acest om închegat de fire din tainele eredităţii, era să urce pe tronul ţărilor române în momentul cel mai critic al vieţii lor, atunci când tratatul de la Paris, scoţându-le de sub jugul turcilor şi al ruşilor sub care stătuse până atunci încujbate, le chema la viaţă nouă, atribuindu-le un rol în mersul politic al lumii…”


[1] În paranteze autorul reda sursele bibliografice pe care le-a folosit în aprecierile sale.

Un „disident” in piele de supleant

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

  Un „disident” in piele de supleant

Romanul Supleantul de Petru Popescu

Autor: Silvia Jinga       

Dupa o cariera promitatoare de prozator in Romania prin publicarea romanelor Prins, Sfarsitul bahic si Dulce ca mierea e glontul patriei, Petru Popescu alege calea exilului, stabilindu-se in Statele Unite in 1977.  Isi transplanteaza sufletul si talentul in limba si literatura engleza, producand romane bestseller precum Amazon Beaming, Almost Adam, The Return si The Oasis. E director de filme si autor de scenarii cinematografice. Actualmente traieste in Beverly Hills, California impreuna cu sotia sa Iris si cei doi copii ai lor.  Modelele literare ale lui Petru Popescu sunt Joseph Conrad, Vladimir Nabokov, Eugen Ionescu, scriitori a caror etnicitate e diferita de limba creatiei lor.  In chiar prefata romanului Supleantul publicat la Bucuresti, editura Jurnalul in 2009, Petru Popescu marturiseste drama rupturii de matca a scriitorului, care se adresa publicului roman al generatiei sale intr-o limba in care crescuse si se maturizase artistic. Expatriindu-se, a dobandit libertatea, dar si-a jertfit o parte a eului sau, proces dureros care a insemnat „o injumatatire a fiintei interne la fel de adanca si de brutala ca aceea din adolescenta, cand imi pierdusem fratele geaman” (p. 7), marturiseste in prefata cartii.     

    

Cu romanul Supleantul Petru Popescu se intoarce la limba romana ca sa scrie o confesiune care se vrea esentiala pentru constiinta lui scriitoriceasca, pentru relatia cu generatia sa nascuta in timpul si imediat dupa al doilea razboi mondial, pentru intelegerea mai nuantata a fenomenului de absenta a disidentei anticomuniste in Romania,  si nu in ultima instanta a manifestarii puterii la virf in desfasurarea ei rudimentara si zdrobitoare.      Romanul se doreste a fi un fel de dezvinovatire si are un vadit caracter autobiografic, pornind de la intamplari reale, care l-au catapultat pe tanarul si atragatorul scriitor la un moment dat  in mediul coditian al familiei Ceausescu.

 Intorcandu-se dintr-o scurta excursie in Berlinul de Est in 1973, scriitorul e reperat de Zoe Ceusescu, „fiica puterii” care incepe sa ii caute tovarasia. Zoe isi aminteste a-l fi vazut o data la o conferinta UTC in al carui comitet central P. Popescu era membru supleant.  Asadar, ne aflam in prezenta unui scriitor care a cochetat cu puterea si cu „fiica faraonului”. Ca supleant a facut parte din nomenclatura si s-a bucurat de toate privilegiile ei. In acest sens se deosebeste de marea masa a generatiei lui.  Duplicitatea lui ne reprezinta insa intr-o oarecare masura si pe noi cei care ne revoltam inabusit impotriva dictaturii, evadand in bancuri politice si critici de cafenea,  tirade anticeausiste, ganduri si sentimente dinamitarde in ascuns, dar aplauze pe fata.  Intr-adevar, noi cei care am fost tineri in anii 70 ne recunoastem intr-o oarecare masura in oglinda pe care autorul o misca pe drumul sinuos al avatarurilor unei idile, al suferintei unei generatii pentru care patria incepea sa semene in acei ani cenusii si stagnanti cu o imensa inchisoare, din care fiecare visa si planuia sa scape cu orice pret, unii si nu putini, facand-o chiar cu pretul vietii. Ne deosebim de Petru Popescu insa pentru ca noi, infanteristii prosti ne taram pe coate in lupta cu imensele cozi la tacamuri de pui, in vreme ce el, facand compromisuri majore de constiinta isi asigurase comfortul existentei celor din varful piramidei. Pe noi Elena Ceausescu se spune ca ne-ar fi numit cu cinism „sobolanii” ahtiati dupa mancare.  

Intoarcerea scriitorului din Berlinul de Est este semnificativa pentru politica restrictiva a regimului comunist in privinta calatoriilor. Eram lasati cu grija partinica sa ne miscam numai intre limitele lagarului comunist, iar obtinerea unui pasaport pentru lumea libera era considerat un privilegiu rezervat putinilor alesi.  Si Petru Popescu s-a situat intre acei putini alesi.

Cu ani in urma, in Romania fiind as fi citit probabil cu furie un roman despre iubirea unui scriitor roman pentru odrasla dictatorului si mi-as fi zis ca nu ma intereseaza pe mine omul de rand fandarile amoroase din nomenclatura de partid.  Acum insa dupa executarea familiei dictatoriale in ziua de Craciun 1989 si dupa trecerea in nefiinta a Zoei si a lui Nicu m-am simtit in stare sa citesc sine ira et studio despre „zadarnicele chinuri ale dragostei” care se impletesc mereu cu esenta odioasa a unui regim bazat pe dosare, spionari, delatiuni si inainte de toate megalomania puterii. Din orice unghi l-am privi pe scriitorul amorez el ne apare ca un arivist sentimental, care doreste ca si Julien Sorel sa isi provoace soarta si sa razbata cu orice pret spre cotele cele mai inalte ale ierarhiei literare si politice. Parafrazandu-l pe Eminescu, am zice „pe cararile inguste prin protectie de fuste”.  Daca ar fi avut coloana vertebrala ar fi simtit cu mai multa vigoare incompatibilitatea sa cu fenomenul nomenclaturist. Petru Popescu s-a lasat ispitit de diavol, a tras foloase personale din colaborarea cu el intr-o vreme cand romanii aveau nevoie de minti luminate care sa se opuna raului.  De aceea la intoarcerea in tara acum nu poate fi primit ca un cavaler de onoare al adevarului.                              

 Reflectorul scriitorului se muta mereu de la lumea normala a unui grup de prieteni la catarama, toti tineri si toti educati spre lumea asfixianta a puterii care la prima vedere pare atat de misterioasa. Atractia pentru cunoasterea acestui mister si arivismul structural il imping pe scriitor in jocul de-a amorul cu Zoe, pe care in prefata cartii o numeste „sumbra printesa Diana a comunismului”, multumindu-i postum „cu adanca gratitudine”. Mai intra in alegerea lui Zoe ca eroina si dorinta de senzational, atat de frecvent in cultura americana pe care la ora actuala P. Popescu o practica.  Asistam la evocarea unei iubiri romantice si aproape platonice, daca am igonra scena din finalul romanului.  Zoe ne apare ca o fiinta gracila, delicata si inteligenta,  mereu rezervata, fiind intotdeauna cea care mai mult asculta decat vorbeste.  Cunoscandu-si atributiile in familia parintilor atotputernici, Zoe ramane pana la sfarsitul cartii invaluita intr-o aura enigmatica, fiind posesoarea unui magnetism personal incontestabil, compus din feminitate, rusticitate si rafinament in acelasi timp.  Ca sa-l aiba in preajma ei pe barbatul de care e indragostita, ii propune sa accepte o calatorie in cadrul grupului de presa care trebuia sa insoteasca familia dictatorului in toamna anului 1973 in Cuba si cateva state sud-americane, printre care Venezuela, Peru, Chile.  Jocul erotic se manifesta in cadrul ingradirilor puse de protocolul unei astfel de vizite. El, acest joc este singura realitate vie, avand autenticitate umana in continuu contrast cu atmosfera sufocanta, paranoica a relatiei dintre dictator si sotia sa, dintre acestia doi si slugarnicii ziaristi si demnitari care il acompaniaza pe tovarasul prim.

Limbajul de lemn al puterii exprima o lume inchistata in dogme gata sa se sfarame. Priviti de aproape cei doi aflati in varful piramidei nu sunt mai mult decat niste indivizi rudimentari, pusi mereu pe harta chiar si in fata asistentei. Expresiile stereotipe ale Elenei Ceausescu dupa ce asista la variatele manifestari publice ale sotului sunt:  „te-ai impus” sau „nu te-ai impus”, dupa context, sau „te-ai lasat calcat in picioare”.  Fara sa ii caricaturizeze, autorul smulge orice val de mistificare, descriindu-le primitivismul lor viclean, ignoranta flagranta dublata de paranoia puterii. Scriitorul se intreaba mereu cum a fost posibil ca o natie intreaga sa fie inrobita de asemenea conducatori.  Sa nu uitam insa ca ei au fost plantati in fruntea unui stat bazat pe teroare, fiind continuatorii guvernului comunist instalat de baionetele sovietice in martie 1945.  I-au ales altii decat natiunea romana. Ceea ce nu ne scuza pentru obedienta noastra in comparatie cu  atitudinea de razvratire a altor popoare mai de aproape sau de mai departe de noi. Ironia sortii a facut insa ca Revolutia din 1989 la romani sa fie sangeroasa si nu de catifea ca la cehi.

In comparatie cu perechea dictatoriala inchistata in nevroza puterii,  securistul balaoaches, Coman pare singurul om normal.  El este lacheul lui Zoe, intermediindu-i acesteia intalnirile si in acelasi timp, paznicul amorezului  la Caracas pentru a-l impiedica sa dizideze.  Scena urmaririi e bine prinsa in roman si este simbolica pentru starea de spirit a romanilor supravegheati de un stat politienesc. Incercand s-o consoleze pe Zoia, nelinistita de potentiala fuga a iubitului ei, securistul Coman da glas inca o data suferintei rupturii de tesuturi sufletesti pentru cel care si-ar parasi tara: „Tovarasa Zoia, ascultati-ma … el o fi asa cum nu-s multi, dar e facut tot din samanta de acasa si e prea destept ca sa nu stie din ce-i facut …” (p.198). Urmeaza apoi comentariul autorului: „Adancul inteles al cuvintelor din ce-i facut pluteste in aer.  E cuprinsa in acele cuvinte o asemenea robie a obarsiei, a radacinilor…” (p. 198). Meditatia asupra cuvintelor se incadreaza in tema autorului, a cartii in carte frecventa in tesatura romanului. Foarte frecvente sunt si elogiile la adresa prozei lui P. Popescu puse in gura unor prieteni sau a unor anonimi intalniti prin tramvaie.  Asta, apropo de sociabilitatea gintei latine cu atat mai guralive cu cat ne apropiem de capitala. Narcisismul scriitorului este prea insistent si devine suparator in roman.  Dupa cum deranjanta este si pseudofilozofarea condescendenta despre conditia intelectualului roman sau sexualitatea romancelor.

Planul erotic desenat  diafan se intersecteaza mereu cu cel politic infrangibil, absurd si dezumanizant.  Treptat dialogurile scriitorului cu Zoia iau turnura unei critici pe fata a celor doi dictatori responsabili pentru mizeria materiala si debusolarea morala a romanilor, pentru tragediile lor zilnice nu putine (vezi moartea Luminitei).  In aceasta privinta Zoia ramane impenetrabila si nedefinita ca atitudine, ramane deci  o fiica a clanului de care marturiseste ca nu s-ar putea desparti  pentru ca i-ar fi greu si ea nu stie sa lupte cu greul. Ea este un simbol foarte sugestiv al lipsei de transparenta a dictaturii.   Zoe e o frumoasa planta de sera si o victima  ea insasi a dictaturii, sfarsind prin a-si pierde marile iubiri, totdeauna prea neincapatoare pentru patul procustian al regulilor nomenclaturii.  Calatoria scriitorului in grupul de presa este sugestiva pentru complicitatea intelectualului roman la criminalitatea puterii. In ciuda izbucnirilor critice fata de Zoia, continua pe de alta parte sa comita, lucrand toata noaptea, portretele encomiastice ale dictatorului pentru toata presa din tara.  Nu intarzie sa apara uneltirile sirete ale celorlati confrati de breasla, care-i pregatesc tinarului lovituri sub centura. Zambetele lor onctuoase si supusenia tampa in fata stapanilor completeaza ambianta de anormalitate care i-a inconjurat pe Ceausesti.  Cat de loiale au fost slugile lui Ceausescu am vazut in timpul loviturii de stat care a avut loc in Romania in decembrie 1989. Suprematia puterii se invecineaza intotdeauna cu teama extrema de a o pierde. Frisonul unei asemenea temeri cutreiera clanul pe cand se afla in vizita din Venezuela cand aud de lovitura de stat pusa la cale impotriva tovarasului Allende.  Strofocarea momentului e creionata excelent  in roman.

Macinat de lupta interioara intre simtul adevarului si contrafacerea lui mincinoasa de catre o putere corupta, la care ar trebui sa participe in eventualitatea unei casatorii cu Zoe, scriitorul alege expatrierea. Aceasta ar fi scuza in fata constiintei sale. Ar fi fost o alternativa:  opozitia deschisa la dictatura si inchisoarea, dar nu i se potriveste lui, un „disident de catifea”.     Deznodamantul il aflam dintr-o nota intitulata Letter from Romania publicata in New York Times la 6 iulie 1975  unde este mentionat numele lui Petru Popescu, fugit pe neasteptate in Occident, lasand in urma sa o fiinta deznadajduita. Zoe a disparut din Bucuresti si toata Militia si Securitatea au fost puse s-o caute. Au gasit-o intr-o cabana la munte, incheie succinta relatare.  Am aflat acum ceea ce ni se ascunsese cu grija atunci in tara fiind. 

Rechizitoriul puterii in cartea lui Petru Popescu vine prea tarziu si ne da senzatia de deja vu. Romanul scris alert, cu suspansul necesar se citeste rapid, dar bucuria lecturii este mereu subminata de bagajul colaborationist al scriitorului. O constiinta scindata nu poate fi niciodata o constiinta adevarata.

Impotență mascată

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

 Impotență mascată

 Autor: Cornel Cotutiu

 Nu mă refer la neputința sexuală a bieților bărbați, ci la spectacolul pe care îl fac o parte dintre guvernanții și parlamentarii noștri atunci când ies în public sau când opinează pe probleme de legi mai mult sau mai puțin fundamentale, pe care le votează sau le resping fără să știe de ce; căci, în fond, pentru poporul acesta aiurit de atâta demagogie importante sunt, în vreme de alegeri, cârnatul, bericica, găleata, vesta electorală.

             Iar când această impotență politico-guvernamentalo-administrativă e dublată de lingușeală la drumul mare, atunci speranța întru mai bine a necăjitului popor român devine clorotică de-a dreptul.

             Ion (sau Ioan? – varianta a doua ar fi o impietate, dat fiind vorba de o persoană fără nimic sfânt în ea), deci Ion Oltean, considera, mai deunăzi (cu un entuziasm penibil și de o seninătate uluitoare) că e nevoie de introdus în limbajul politic românesc o unitate a calității politice – ”bocul”. Îl cunosc pe acest parlamentar bistrițean de niște ani buni încoace. Inițial, era un om rezonabil (probabil, atunci, încă nu prinsese savoarea ciolanului demagogic). Acum, îmi repugnă să-l văd pe vreun post Tv.  Asta fie chiar pentru ca îi anticipez ”ascuțimile de minte” partidică. Este un performer: Orice vorbește nu iese din garderoba limbajului de lemn.

             Premierul Boc a hotărât că, după 20 de ani de tranziții și reforme, am intrat într-o perioadă  de convalescență (E cumva într-o postură mascată de ministru al sănătății?…) Cred că subordonatul său – foarte exersat în utilizarea trompetei, în dresarea papagalilor – nu mai are alte dexterități psiho-somatice decât în a repeta aceleași gestici la care se pricepe cu aceeași nevinovăție penibilă. Eventual, din patos partidic, ar putea inventa o nouă sintagmă: ”boc-olteano-convalescență” – o unitate de măsură aplicabilă din casă în casă. Iar cei sănătoși – scoși în stradă; pentru vina de a nu se fi adaptat condiției de convalescent.

                                                                           Cornel COTUȚIU

 Articol refuzat de tov. colonel al fostei Securitati din Romania, Emil Dreptate, actualmente director al publicației ”Mesageul de Bistrita-Nasaud”!, unde scriitorul Cornel Cotutiu era ”publicist-comentator”. Concluzia e limpede…

ACTIUNE NECESARA – CONSILIUL EUROPEI!

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

ACTIUNE NECESARA – CONSILIUL EUROPEI!

 

Dragi prieteni,

 

In 27 si 29 ianuarie sunt programate la vot in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (PACE) doua rapoarte foarte importante si periculoase pentru valorile noastre comune. Scopul acestui mesaj este sa ne indemne la actiune pentru respingerea lor.

 

Va rugam cititi cu atentie cele de mai jos. Daca mai cunoasteti persoane interesate, dati-le de stire.

  • CE ESTE PACE SI CE ROL ARE?

Consiliul Europei cuprinde reprezentanti din 47 de tari europene (inclusiv tarile UE) si are printre atributii armonizarea legislatiilor nationale cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului (CEDO). Autoritatea suprema privind interpretarea Conventiei este Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

 

In ultimii ani, PACE a fost parazitat de forte radicale de stanga, care fac presiuni crescande pentru adoptarea unor rezolutii in acord cu agenda lobby-ului international pro-avort si pro-homosexualitate, impotriva vietii, impotriva familiei si impotriva libertatilor religioase.

 

Rezolutiile PACE sunt folosite ca instrument de presiune asupra guvernelor si parlamentelor nationale pentru ca acestea sa modifice legislatia interna. Reamintim ca legislatia internationala are prioritate in fata celei nationale.

 

Totodata, rezolutiile sunt adesea luate in considerare de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in emiterea deciziilor sale, care sunt obligatorii.

  • CE CUPRIND RAPOARTELE CONTESTATE?

Ambele rapoarte ameninta grav familia, dreptul la viata, moralitatea publica, interesul superior al copilului precum si dreptul si interesul suveran al statelor de a proteja aceste valori.

 

1. Raportul privind discriminarea in baza orientarii sexuale si a identitatii sexuale – 27 ianuarie

[Documentul 12087 – “Discrimination on the basis of sexual orientation and gender identity”, raportor Andreas Gross, Elvetia, Grupul Socialist]

Textul integral in limba engleza: http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/WorkingDocs/Doc09/EDOC12087.htm

 

Raportul cere statelor membre:

  • Sa legalizeze casatoriile homosexuale precum si sa recunoasca reciproc casatoriile si uniunile civile intre persoane de acelasi sex;
  • Sa adopte legislatii interne prin care sa elimine orice fel de discriminare pe motiv de orientare sexuala, sa interzica orice referiri si manifestari publice negative la adresa asa-ziselor „minoritati sexuale”. Acest obiectiv submineaza libertatea de asociere, religioasa, de cuvint si drepturile parentale;
  • Sa-si ajusteze sistemul educativ in sensul promovarii in randul minorilor a homosexualitatii ca stare de normalitate si sa combata “homofobia” prin actiuni legislative si educative adresate tinerilor;
  • Sa faciliteze, chiar din fonduri publice, schimbarea sexului biologic al indivizilor cind acestia o cer.

2. Raportul „Cincisprezece ani de la Conferinta Internationala asupra Populatiei si Dezvoltarii” – 29 ianuarie

[Documentul 1192 – ’15 years since the International Conference on Population and Development Programme of Action’, raportor – Christine McCafferty, Grupul Socialist]

Textul integral in lb. engleza:

http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/WorkingDocs/Doc09/EDOC11992.htm

 

Raportul promoveaza avortul ca mijloc de planificare familiala si control al nasterilor, fortand recunoasterea acestuia ca „drept al omului” si finantarea din fondurile publice.

  • CE PUTEM FACE?

Opozitia fata de aceste documente este o datorie crestina, pe care va invitam sa o indeplinim impreuna.

 

1. Contactati delegatii Romaniei in Consiliul Europei si exprimati-va pozitia.

Solicitati-le ferm sa voteze respingerea ambelor documente.

 

Datele de contact ale reprezentantilor delegatiei Romaniei la Consiliul Europei:

– Parlamentari: http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.dp?idg=19&leg=2008.

– Secretariatul delegatiei romane la PACE:

Doamna Nadia Valentina Ionescu, Camera Deputatilor, la Tel: +40 21 414 18 75, Fax: +40 21 414 18 77, pace @ cdep.ro, dropi @ cdep.ro;

Doamna Mihaela Draghici, Senat, la Tel: +40 21 414 25 84, Fax: +40 21 313 35 07, sau electronic la adresa mihaela.draghici @ senat.ro.

 

Daca sunteti un ONG, trimiteti o adresa oficiala, scrisa, in acest sens.

Trimiteti un e-mail sau un fax; daca puteti, dati si un telefon – ar fi ideal.

 

Va rugam sa ne inaintati orice raspuns pe care l-ati primit.

 

Ne puteti contacta la urmatoarele adrese:

office @ protejarea-familiei.com

provitabucuresti @ yahoo.com

 

2. Rugaciunea este, se intelege, foarte utila si necesara. Fie ca Dumnezeu sa le deschida mintile si inimile reprezentantilor statelor europene la Consiliul Europei pentru a respinge aceste documente otravitoare.

 

 

Asociatia Alianta Familiilor din Romania

Asociatia Pro-vita – fil. Bucuresti

(Comunicat transmis prin domnul Vasile Zarnescu)

Prizonier in propria tara (54)

Posted by Stefan Strajer On January - 18 - 2010

Prizonier in propria tara (54)

Autor: Aurel Sergiu Marinescu

O premiera pe tara: primii patru studenti eliminati din toate facultatile.
Organizarea haosului, haosul organizarii

In 1949 eram student in anul II al facultatilor de Drept si Filosofie din Bucuresti. Ales in comitetul de an de studenti, am intrat in conflict cu studentii comunisti aflati in plina ascensiune politica care vroiau sa domine viata studenteasca, dupa cucerirea puterii politice in tara de PCR. Si a urmat ceea ce atunci parea un lucru normal, un imperativ: eliminarea din facultate a celor ce se opuneau mai mult sau mai putin metodelor de desfiintare ale vietii si libertatilor studentesti si transformarea studentilor intr-o masa de manevra, docila, manipulata fireste in interesele puterii. Primii patru eliminati din toate facultatile din tara jucând o premiera pentru care aveam toate „darurile” (citeste problemele) am fost noi patru care indeplineam toate conditiile din punctul de vedere al bolsevicilor stalinisti de atunci: eram români, toti membri ai tineretului liber bratienist, toti cu origine „nesanatoasa”, toti veniti de la licee de inalt prestigiu si bine pregatiti si, in plus, cunoscuti si apreciati de marea majoritate a colegilor nostri. Cine eram? Dinu Zamfirescu, azi fruntas in PNL-93, Alexandru Missirliu, azi cetatean francez reprezentantul comercial al celei mai mari firme franceze de constructii BOYGUES, de fapt cea mai mare din lume si care a construit hotelul Sofitel, Nicolae Tone (Nick), executat in 1959 la Jilava, si subsemnatul, azi cetatean american. Scânteia Tineretului din 13 mai 1949 nr.33 anunta eliminarea noastra pe pagina 2, in stilul bine cunoscut atunci, sub titlul: „Studentii anului 2 ai Facultatii de Stiinte Juridico-Administrative din Bucuresti au demascat si eliminat din rândurile lor patru ticaloase elemente ale reactiunii”. Corespondentul ziarului, colegul nostru George Lavrov se intrecea in dragalasenii la adresa noastra: „4 reactionari care tulburau prin manifestarile lor diversioniste si huliganice bunul mers al muncii studentilor”, „au incercat sa saboteze”, „actiuni ticaloase ale acestor huligani”, „demascat fraude in frecventa”, „elemente mârsave”, „dusmani de clasa strecurati in rândurile studentilor”, „elemente dusmanoase” etc.
Unul dintre cei mai infocati acuzatori ai nostri de atunci a fost Ovidiu Trasnea, un comunist stalinist, fanatic, care era deja membru PCR si secretar al organizatiei PCR din Facultate. Pe atunci, Ovidiu Trasnea era un comunist furios si inversunat si, prin demascarile sale, un mediocru ca intelect, fanatic insa in ofensiva comunista. El si-a consolidat pozitia de devotat al partidului fiind recompensat pentru zelul actiunilor sale. A ajuns azi profesor doctor docent, pâna in 1989 decembrie in economia socialista si, dupa revolutie, si-a pastrat zelul didactic promovând fara ezitari si mustrari de constiinta – a facut o miscare de 180 grade – economia pietei libere. Dar jocul sau si a altora ca el: Avram Leibu (L.Avram), Frühman Zanel (Z.Florea), Ida Goldenberg (Gorun), Titi (Ernest) Morgenstern, Foscol, Octav Ionita si altii ne-a schimbat iremediabil cursul vietilor noastre.
Asa se face, ca rezultat al demascarii si eliminarii mele din viata studenteasca ca am schimbat numeroase servicii minore, ca am fost de doua ori inchis politic, fiind eliminat si de la Facultatea de Istorie dupa doua luni, in anul scolar 1949-1950, când mi s-a refuzat continuarea studiilor, in 1956, când a existat putina destindere, si asa am ajuns ca salariat pontator in cadrul intreprinderii de constructii al aviatiei civile pe aeroportul Baneasa, la care intreprindere prietenul meu, regretatul Nicki Tone era normator sef si care de fapt m-a angajat acolo, in iunie, 1957. Astfel din operator chimist la ICECHIM – Catelu (fosta pulberarie a armatei) am ajuns, fara voia mea, intr-o cloaca in care se intretaiau fel de fel de jocuri politice in urma carora aveam sa cad victima lor. Lucrurile pe care le voi povesti acum, atunci, in 1957, nici macar nu le intuiam.
Exista cu câtiva ani inainte de 1957 un Minister al Transporturilor si Telecomunicatiilor, unde ca in toate celelalte ministere si institutii, totul mergea pe dos. Intr-o noapte, târziu, Gh.Gheorghiu-Dej, marele stapân al tarii, a convocat la sediul CC al PCR trei tovarasi, niste ilustri necunoscuti, insipizi si mediocri care tremurând au intrat in uriasa camera de lucru a ilustrului fost electrician, fost agent sovietic INO cu numele Ivanov, fara ca sa banuiasca surpriza: „Bine ati venit, tovarasi ministri”, li s-a adresat Dej, in timp ce trio-ul inspaimântat inca nu-si revenise din frica si emotii, iar unul din ei, Schäffer (sau Sefer) chiar a intors capul, uitându-se in urma sa vada despre ce ministri era vorba.
Gheorghiu-Dej a observat spaima si nelinistea ce staruia inca pe fata lor si li s-a adresat: „da, tovarasi, Dumneavoastra sunteti ministrii la care m-am adresat caci Partidul are incredere in Dumneavoastra si va da noi sarcini…”. Asa ca incepând de a doua zi s-a reorganizat ministerul si cele trei directii au devenit ministere independente: Ministerul Postelor si Telecomunicatiilor avându-l ca ministru pe Simulescu, la origine factor postal dar in ultimii ani cu importante functii in fostul minister unde fusese director general, al doilea venit era Ministrul Cailor Ferate, si acesta un fost lucrator CFR in trecut si fost director general al directiei si Sefer, un mediocru inginer proiectant, in cadrul fostului minister dar care, intâmplator, era casatorit cu o verisoara mai indepartata a lui Dej. Primii doi s-au grabit sa multumeasca Partidului si tovarasului Secretar General pentru increderea acordata si, in continuare, in aceeasi „limba de lemn” pe care o cunosteau la perfectie au recitat angajamentele. Sefer, si el membru de partid, a multumit si a refuzat postul considerându-se prea mic pentru o asa de mare responsabilitate. Dej l-a incurajat, i-a aratat incredere, a dat mâna cu toti trei si a incheiat cu: „duceti-va acolo si faceti ordine! Spor la munca” si, la indoiala lui Sefer, ca nu va putea fi autoritar cu colegii cu care a muncit impreuna multi ani, Dej i-a replicat: „Sunt sigur tovarase Sefer ca vei sti sa fii autoritar si sa faci treaba buna!” Toti au parasit biroul lui Dej, acum erau ministri, Sefer fiind ministrul transporturilor rutiere, navale si aeriene.

Cabala ce va provoca tragedia: invidie, delatiune, regia distrugerii

Din acel moment, un fost mecanic de locomotiva, ilegalist, ajuns in mari functii, in fostul minister, sef al controlului ministerului, a devenit cel mai inversunat dusman al lui Sefer care nici nu-i trecea prin cap ca acel sef al controlului, ilegalist avea o singura dorinta in viata, sa devina ministru si ca cel mai perfect post era acela pe care Sefer i-l „uzurpase” fara sa stie. Pentru el, ceilalti doi, vechi comunisti, factorul postal si muncitorul ceferist erau clasa muncitoare ca si el, in timp ce Sefer era inginer de-adevarat – nu pe „puncte”, deci intelectual. Din acel moment si-a constituit o haita de ilegalisti ceferisti solidari cu ei, ajunsi in pozitii sus-puse cu singurul scop sa-l „demoleze” pe Sefer. Ideea unei restructurari pe care o avusese Dej ca toate organizarile si reorganizarile acelor ani nu a dat rezultatele asteptate si atunci acelasi partid, aceiasi conducatori intelepti in 1957, au comasat din nou cele trei ministere intr-unul singur, fostii ministri au devenit directori generali ai noilor (sub)ministere, numai ca ministru a fost numit agentul sovietic Emil Bodnaras, cunoscut pentru duritatea sa. Acest minister supranumit „a doua armata a tarii” trebuia condus de un om de incredere atât al PCR cât si al Moscovei.
Ura concurentului lui Sefer a continuat insa, cu aceeasi intesitate. Pentru o mai precisa organizare, Sefer a facut trei directii peste care el era Director General: a transporturilor rutiere, a transporturilor naval-fluviale si maritime si DGFAC (Directia generala a flotei aeriene civile) cu sediul pe aeroportul Baneasa. Aviata civila româneasca era in acele timpuri total neglijata, chiar abandonata. Daca pentru aviatia militara se creasera cel putin aeroporturi moderne cu piste betonate, aviatia civila avea doar la Baneasa o pista de aterizare nu mai lunga de 1 km, si in plus total necorespunzatoare pentru marile aeronave. Celelalte aeroporturi erau câmpuri, fara piste, fara sistem ajutator necesar zborului de noapte, fara aerogari. Cineva din „conducerea superioara” a sesizat ca nu exista nici corelatie intre zborurile externe ale avioanelor românesti, care ajungeau la Praga, singurul si cel mai de vest aeroport pentru care aveau accesul aprobat de CC si cei ce trebuiau sa-si continue calatoria spre vestul Europei. Era vorba, fireste, numai de oficiali aflati in misiune. Acestia realizau ca au ajuns cu putin dupa plecarea avionului dorit si rezultatul era ca trebuiau sa astepte in Praga multe ore sau chiar una-doua zile pâna puteau sa-si continue drumul. Fata de toate aceste dezorganizari cineva acolo sus a decretat: Bucurestiul sa devina aeroportul cel mai avansat in rasarit pentru companiile aeriene vestice. Deci constructii, piste, modernizari.
Astfel Sabena si-a inceput zborurile atunci Bruxelles-Bucuresti. Dar nu exista nici un nucleu de constructori in aviatia civila. In cadrul DGFAC exista un birou caldut cu circa cinci functionari ce constituiau o intreprindere bugetara care facea devize, urmând ca un constructor sa realizeze lucrarea, or experienta de pâna atunci nu depasise câteva mici lucrari de reparatii-intretinere. Si atunci Sefer, bine intentionat, l-a adus in directia aviatiei civile pe inginerul Harry Schwartz, fostul sau coleg de liceu din Galati si prieten, fost director tehnic la ICSIM, mare intreprindere de constructii si instalatii metalurgice si inginer cu mare experienta in domeniu. S-a creat DGFAC cu trei directori generali dar fiecare gira si intreprinderea pe care o tutela. Unul din directorii generali era Stângaciu, basarabean, fost coleg de banca in liceu cu Bodnaras, fost comandor de aviatie la hidroaviaone care, in acelasi timp, era si comandantul aeroportului Baneasa. Aviatia fiind civila era condusa de civili. Harry Schwartz era directorul tehnic la DGFAC si, in acelasi timp, directorul proaspat infiintatei ICIAP – Intreprinderea de constructii si instalatii aeroportuare, si al treilea director al DGFAC, Stanescu – nu-mi amintesc ce alta responsabilitate avea. Deci lui Harry Schwartz i-a revenit misiunea sa infiinteze o intreprindere de constructii care sa lucreze numai pentru aviatia civila, in toata tara si care avea ca obiectiv imediat extinderea pistei de la Baneasa cu 1,2 km urmând ca la celalalt capat sa se creeze un lac artificial. Printre obiectivele prioritare se afla si demolarea unui hangar de pe aeroportul militar Buzau si montarea acestuia la Baneasa, si era o urgenta sa se faca o serie de imbunatatiri prin nivelarea si astuparea gropilor de pe asa-zisa pista de la Someseni-Cluj. Schwartz a realizat imediat ca nu putea infiinta o intreprindere de constructii cu contabilitate normata si constructori de specialitate cu angajatii ce existau in DGFAC dar nu cunosteau viata de santier, contabilitatea normata, etc. si atunci a decis sa angajeze salariati noi. Astfel i-a propus si i-a adus de la ICSIM pe Nicki Tone care era acolo seful organizarii muncii, ocupându-se si de normare, mai ales ca lucrase cu el multi ani si ii cunostea capacitatea de munca si posibilitatile profesionale si pe Dan Paraschivescu, fost ofiter de aviatie deblocat, venit tot de la ICSIM, unde era normator si unde lucrase cu amândoi.
Tot atunci au fost angajati oameni cu experienta in constructii, precum seful Serviciului aprovizionarii, contabilul-sef, responsabil cu Protectia Muncii si in acele zile de iunie 1957 l-am intâlnit intâmplator pe prietenul si fostul meu coleg de la Drept, Nicki Tone, care stia ca lucrasem si prin construyctii si mi-a promis un post sigur in noua institutie.
Am acceptat fiind aproape de casa dar si pentru ca mi se oferea garantia stabilitatii postului care pentru inceput era acela de pontator.
Dar prin noile angajari, salariatii cei vechi si-au vazut in pericol existenta lor bugetara, fiindca si-au dat seama ca ocupa locuri fara raspunderi si mai ales bine platite. De la venirea lui Schwartz si infiintarea noii intreprinderi, in care i-a inglobat si pe salariatii bugetari a inceput si acolo, la Baneasa, ura vechilor angajati impotriva lui Schwartz. In noii angajati ei vedeau un pericol de a fi comprimati, pe motiv ca ar fi necorespunzatori, si simteau ca existenta lor acolo, in cuibuletul cald de ani de zile putea sa fie acum intrerupta, de unde si starea de anxiozitate si isterie si valul de animozitati, clevetiri, reclamatii false, anonime. O atmosfera negativa s-a creat in jurul veneticului, inginerul Harry Schwartz, de genul „face afaceri”, „oamenii lui Schwartz” si orice nou venit pentru angajare era taxat: „se perinda pe culoare tot felul de afaceristi”. Toate aceste clevetiri, anonime, bârfe au fost dirijate catre grupul ceferistilor ajungând la nemultumitul sef al controlului ministerului care a fost fericit ca-l va lovi pe Sefer prin colegul si prietenul sau H.Schwartz. Sefa acestor reclamatii, cea care crea indârjita atmosfera nefavorabila, ocupându-se de bârfe si zvonuri infame, a fost o contabila, salariata mai veche, incapabila dar care fusese pastrata pe post fiind vaduva unui pilot valoros, mort in accident de avion. Numele ei era Marcela Zeamalunga.
Confruntarile si reclamatiile au ajuns din grupa controlului ministerului cât si a lui Sefer, la ministrul Bodnaras care a dispus ca echipa de control a ministerului sa clarifice situatia, sa faca grabnic lumina.
Dupa o lunga si minutioasa verificare, echipa ministerului l-a reclamat pe Schwartz lui Bodnaras ca este iubit de salariatii care obstructioneaza controlul sabotându-l, nu sunt cooperativi si ascund documente iar, la propunerea sefului de control, pentru un timp limitata de zece zile, au fost suspendati cu plata salariului un numar dintre cei mai noi salariati printre care si subsemnatul reclamati de nemultumitii din interior ca fiind „oamenii lui Schwartz adusi de el”, ca „banda lui Schwartz” care impiedica luminarea adevarului.
La finalizarea raportului nu s-au gasit decât mici greseli administrative spre supararea celor doua bande ostile lui Schwartz si Sefer. Dosarul a fost inaintat lui Bodnaras, la sfârsitul lunii martie 1958. Dupa ce l-a studiat a pus urmatoarea rezolutie: „greseli admnistrative, cei ce se fac vinovati de acele greseli vor fi retrogradati cu o clasa si raspânditi in cadrul altor intreprinderi ale Ministerului ca sa se termine o data cu atmosfera negativa care exista in DGFAC”. Un inginer a fost mutat la Giurgiu, pe nume Spitzer, un altul la Târgoviste si erau in curs si alte transferuri. Tot Bodnaras cu mâna lui a notat pe raport – „Ramâne in minister”.
Dar la 1 aprilie 1958, Bodnaras impreuna cu Chivu Stoica au plecat in delegatie guvernamentala pentru o vizita mai lunga in tarile din Sud-Estul Asiei, Vietnam, Cambogia, Thailanda, Coreea de Nord. Imediat ce avionul a decolat si s-a ridicat in aer, raportul comisiei de ancheta aflat in minister a luat rapid drumul Directiei Generale a Militiei din Str.Stefan cel Mare si al Securitatii regiunii Bucuresti si imediat s-a operat arestarea noastra, in noaptea spre dimineata zilei de 3 aprilie 1958. Când Bodnaras s-a intors in tara, a fost informat ca s-a descoperit cea mai periculoasa banda care a adus grave prejudicii economiei nationale. Ca urmare, Bodnaras a dispus sa se faca un proces exemplu pe minister, a dictat cele mai grave incadrari si, in acest scop, a fost numit un supraveghetor, un dirijor al anchetelor efectuate de cele doua institutii in persoana capitanului procuror militar revizor Scarlatoiu Grigore. Am fost acuzati de subminarea economiei nationale (sabotaj), pentru irosiri de materiale, pentru lucrari de proasta calitate si pagube materiale, pentru actiuni dusmanoase, delapidari si tot ce putea fi considerat mai grav in acele timpuri. Anchetatorii au adunat acte si hârtii nesemnificative in peste douazeci de volume, in schimb orice act favorabil unuia dintre noi sau care era in apararea noastra era ignorat. Când am cerut procurorului sa tina cont de un act pe care sa-l puna la dosar el mi-a raspuns: „eu sunt platit sa te acuz, apararea sa se ocupe de el”.
Martorii apararii, multi dintre ei, au fost arestati de Securitate, si arestul a durat ore sau zile, au fost terorizati, amenintati si, in final, „lamuriti” pe diferite cai sa devina martori ai acuzarii. A contribuit foarte mult originea noastra sociala cât si trecutul politic al celor mai multi dintre noi: H.Schwartz era fiu de comerciant din Galati, neinscris in PCR, Nicki Tone fiu de om de afaceri, având o familie influenta de oameni bogati din Giulesti si un tata liberal, arestat si condamnat pentru posesiune de monede de aur. Nicki fusese la tineretul-liberal bratienist. Eu eram fiu de comerciant din Zimnicea, si impreuna cu Nicki Tone fusesem eliminati in 1949 din toate facultatile din tara, in plus executasem o condamnare de doi ani la Aiud pentru manifestari reactionare in armata, insulte aduse armatei. Arhitectul Ursescu, cunoscut in cercurile bucurestene, mai fusese inchis politic; arhitectul Schmiedigen, fostul proprietar al fabricii de prelucrarea marmurei din Bucurestii-Noi, nationalizata, avea frati in SUA si era nepot al mitropolitului Ghenadie Petrescu. Dan Paraschivescu era fiu de general si nepot de mosieri din Botosani, si ca tânar ofiter in aviatie fusese deblocat, iar ca pilot la aviatia civila LARES fusese dat afara repede pe consideratiunea luptei de clasa. Nici ceilalti nu aveau dosare mai „curate”. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

EVADAREA DIN LAGĂRUL SOCIALIST

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

EVADAREA DIN LAGĂRUL SOCIALIST

Autor: Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

Paul Leu văzut de Byce Snitr

I

Deşi nu la fel de cucernic ca ilustrul său tată, datorită unor păcate ale tinereţii, Vasile Leu a fost un cleric patriot, a militat, cu convingere şi dăruire până la jertfa supremă, pentru credinţa străbună atât în calitate de preot militar, de soldat în sutană care şi-a vărsat sângele pe frontul de Est, de diplomat, cât şi în cea de arhiereu al exilului.

Povestea dramatică a zbuciumatei existenţi a lui Vasile Leu a început odată cu ocuparea militară a României[i] şi este comună tuturor martirilor care s-au opus politicii “celei mai avansate orânduiri sociale din lume” şi poliţiei politice a PC ce a instaurat la putere, la noi şi aiurea, un regim ilegal, criminal.

Pentru scurtă vreme, până la întronarea patriarhului Iustinian Marina, Vasile Leu “a fost consilier al Ministerului Cultelor şi consilier al Patriarhiei Ortodoxe Române din Bucureşti”[ii], după cum se precizează într-un document aflat în arhiva CNR din Washington.

Îndată, după ocuparea României de către trupele sovietice, colonelul confesor Vasile Leu a fost epurat din armată.

Pe când Vasile Leu era hăituit de poliţia politică a lui Gheorghiu Dej, o scrisoare, din 1 ianuarie 1946, aparent o felicitare de An Nou, trimisă de Grigore Nandriş, fost ataşat cultural a României la Londra,  l-a îmbărbătat şi i-a sugerat noi direcţii de luptă împotriva invadatorilor sovietici.

Prof. univ. cernăuţean Grigore Nandriş, în calitatea sa de diplomat, cunoştea bine situaţia geopolitică a vremii şi locul ce-l ocupa Vasile Leu în contemporaneitatea sa.

Referindu-se la poziţia socială ce-a deţinut-o şi o va deţine arhiepiscopul exilului în istoria poporului român, omul de cultură bucovinean, ce va deveni, mai apoi, profesor la mai multe universităţi din Europa Apuseană şi la Secţia Română a Inteligence Service, preciza cu clarviziune poziţia ce o va avea confesorul colonel.

O parte din această epistolă a fost încrustată în marmura monumentului funerar de la Mănăstirea Cernica, de ultimii săi sufragani.

Previziunea, enunţată de Grigorie Nandriş, a fost confirmată, indirect, şi de hotărârile Biroului Politic Sovietic de a-l elimina pe arhiepiscopul Victor, ordonând KGB-ului să-l asasineze în gara Insbruck, scenariu ce se va repeta cu o altă încercare eşuată de  suprimare al Papei Paul al II-lea, în Piaţa Vaticanului.

Prin 1946, pe când era duhovnicul Casei Regale Române, s-a întâlnit cu preotul Florian Gâldău care avea o situaţie materială precară. “Leu Vasile i-a promis lui Gâldău că îl va lua ca preot la Parohia Jianu.

Între timp, Gâldău Florian a funcţionat ca preot la Biserica Anglicană şi la Legaţia Engleză”[iii], consemna procurorul militar în rechizitoriul său.

Preotul Gâldău îşi vizita adesea prietenul singur sau însoţit de diverşi cunoscuţi de la Consulatul Angliei, sau de aiurea.

Primul anchetator al Securităţii pentru a-şi argumenta teza că Leu Vasile a activat ca spion în slujba englezilor, formula, în referatul său, câteva presupuneri pentru a justifica apartenenţa protopopului militar la Inteligence Service, deşi, după cum singur afirma, că “lipsa probelor ne-a cauzat greutăţi în anchetă”[iv],.

În acest scop securistul de la DIE a folosit informaţiile extrase cu ocazia interogării îngrijitoarei Ionescu Harieta:

“Ţinând seama de afirmaţia fostei femei de serviciu a lui Leu V. şi anume că la locuinţa lui Leu V. venea, adesea, Gâldău însoţit de patru-cinci <<domni>> care, în unele cazuri, nu vorbeau româneşte.

Ţinând seama că femeia de serviciu era trimisă <<după cumpărături>> atunci când veneau aceşti <<domni>>, nu este exclus ca Leu V., îndemnat şi sfătuit de Gâldău, să fi lucrat pentru englezi şi pe timpul cât era în ţară”[v].    

Pe lângă ordinile, medaliile române şi germane, ce ilustrau bravura militară a celui care a fost rănit de trei ori pe frontul de Est, întâistătătorul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, Nicodim Munteanu, membru al Academiei Române, l-a distins pe consilierul său Vasile Leu, pentru merite deosebite, cu crucea Ordinului Miron Cristea, în mijlocul căreia era Ordinul Mihai Viteazul, şi pe care o purta în împrejurări solemne.

Referindu-se la această etapă a existenţei sale fostul preot militar ţinea să precizeze:

“După desfiinţarea clerului militar român, unde ajunsesem, în ultimul timp, protopop colonel al Corpului de Cavalerie, la recomandarea şi străduinţa Patriarhului Nicodim, am fost numit Consilier Tehnic la Ministerul Cultelor, unde am funcţionat până  la plecarea M. S. Regelui din ţară, când mi-am dat demisia[vi].

După ce a refuzat să devină membru al PCR, condiţie preliminară pentru a-l numi mitropolit al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Sovrompatriarhia i-a anulat reabilitarea şi a fost pus sub urmărire pentru a fi arestat.

În timpul dominaţei comuniste, ierarhii erau aleşi numai oameni de încredere ai partitudului, cu vechi state de plată în slujba Antihristului, după modelul sovietic.

Actualul patriarh al Bisericii Ruse, Alexei al II-lea, ca şi Alexei I, a fost ales după ce KGB-ul l-a verificat ca fiind omul său de încredere.

Preotul ortodox Alexei Mihailovici Ridger, sub numele conspirativ de Drozdov, a denunţat “activitatea ilegală a unui membru al bisericii ortodoxe din oraşul Johvi”, fapt pentru care a fost propus a fi “avansat la postul de episcop al oraşului Talin şi al Estoniei”[vii], după cum rezultă dintr-un Referat cu privire la activităţile operative în anul 1958, întocmit  de KGB.

În etapa de instaurare a dictaturii comuniste, în condiţiile ermetizării graniţelor, puţine sunt personalităţile din România interbelică care au putut evita capcanele şi evada din Lagărul Socialist.

Referindu-se la această situaţie, diplomatul Neagu Djuvara preciza:

«Cu încetul, câteva personalităţi din viaţa politică românească izbutise să ajungă în Occident.

Nici unul dintre şefii partidelor istorice nu se afla printre ei.

Maniu refuzase să părăsescă patria în primejdie; Mihalache căzuse în cursa pe care i-au întins-o comuniştii la Tămădău; Brătenii, aproape toţi în închisoare; asemenea Titel Petrescu, şeful Partidului Social-Democrat.

În schimb, au ieşit pe rând, de cele mai multe ori cu ajutorul englez sau american, generalul Rădescu, ultimul prin-ministru numit constituţional de rege şi doi foşti miniştri de externe, Grigore Niculescu-Buzeşti şi Constantin Vişoianu »[viii].

Printre cei puţini aleşi şi ajutaţi de Legaţia Engleză de la Bucureşti să ajungă în Occident, se numără şi protopopul colonel al Armatei Române, Vasile Leu, a cărui evadare o vom reconstitui în cele ce urmează.

În faţa invadatorilor euroasiatici, părintele Vasile şi susţinătorii săi interni şi externi, aflând că e urmărit pentru a fi arestat, au hotărît, în secret, să-l trimită peste graniţă, spre a continua lupta antecesorilor.

Pentru moment, s-a adăpostit în casa avocatului Ion C. Leu, din Medgidia, frate cu episcopul Grigorie şi tatăl scriitorului Corneliu Leu.

De aici mergea, adeseori, la plaja Modern, din Constanţa, şi la Techirghiol, unde tatăl său se întâlnea cu alţi 6 episcopi sinodali, cu care discutau strategia ce trebuie să o aplice pentru a diminua efectele ofensivei Antihristului de la Moscova. 

II

Mai întâi, din proprie iniţiativă, fostul confesor militar, intenţiona să treacă clandestin graniţa prin Ungaria, însă îi trebuia o călăuză.

Trimisul Legaţie engleze, preotul Florian Gâldău, nu a fost de acord, deoarece, căutând călăuza ar fi putut da peste un agent al Siguranţei, cum era Silviu Crăciunaş şi evadarea ar fi luat o turnură tragică.

“Planul de fugă a fost discutat de către învinuit împreună cu Gâldău Florian, în toamna anului 1947-1948, iar mai amănunţit în iarna lui 1948.

După ce au stabilit modalităţile fugii din ţară, Gâldău Florian l-a pus pe învinuit să jure că nu va divulga la nimeni acestă taină.

Din declaraţiile învinuitului (vezi fila 38 dosar) reiese totuşi că acesta i-a spus numitei Ionescu Hareta şi lui Leu Cornel despre fuga sa din ţară”[ix], preciza procurorul în timpul procesului ce a avut loc la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.

După discuţiile avute cu Florian Gâldău la domiciliul său din Bucureşti, strada Gramont, nr. 9 bis şi, probabil, cu diverşi reprezentanţi ai Legaţiei Angliei din România, fostul protopop militar, s-a hotărât să adopte planul de evadare din Lagărul Socialist conceput de englezi[x].

Gâldau a venit cu o schiţă, făcută de un prieten al său, membru al Legaţiei Britanice din Bucureşti, în care era cuprins planul fugii, prin Jugoslavia, în Anglia şi l-a convins pe recentul călugăr Victor Vasile Leu să-l accepte, recomandându-i să simuleze un înec, pentru a deruta pe cei care îl căutau, să-l aresteze.

După ce Vasile Leu i-a înmânat preotului Gâldău un pachet cu documente personale originale şi distincţiile pentru actele de eroism săvârşite pe Frontul de Est[xi] spre a fi trimise la Londra, cu valiza diplomatică a Legaţiei engleze, au început să pună în practică, planul de evadare din Lagărul Socialist.

După oficierea tunderii monahice, înfăptuită la Ţuţcani şi hirotonisirea secretă din Palatul Episcopal de la Huşi, eroul luptelor de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord s-a “dus la Medgidia, la Leu C. Ion, unchiul meu şi am ajuns seara.

Am luat masa împreună şi le-am spus că mă duc să fac baie şi să lase şi pe Cornel cu mine.

Seara am dormit cu Cornel în aceeaşi cameră.

Acolo, am explicat lui Cornel că mi s-a anulat reabilitarea şi că va trebui să fiu din nou arestat, iar pentru a nu se petrece acest lucru, am luat o hotăre mai înainte, de a fugi din ţară”[xii].

“În noaptea aceea, îşi amintea publicistul Corneliu Leu, am dormit cu el, cum se întâmpla când eram copil, lui plăcându-i să se joace cu mine şi să mă ocrotească, tot aşa cum, la vârstă mică, tatăl meu se jucase şi îl ocrotise pe el.

Dar discuţiile noastre au fost sobre şi grave.

El mi-a vorbit despre tinereţile lui, despre studiile lui, despre aviaţie, despre armata în care a slujit cu plăcere şi rănile pe care le-a căpătat, dar totul era ca o concluzie sau ca o renunţare sau ca o schimbare totală.

Şi mi-a mărturisit că se călugărise pentru că aşa îşi simţea rostul, iar schimbarea aceasta era esenţială în viaţa lui, în cele ce avea el de făcut de atunci înainte, în răspunderea cu care îl încărcase tatăl său şi <<Ceilalţi>>.

Pun <<ceilalţi>>, în ghilimele, deoarece cititorul cunoaşte acum strădania mea de a le descifra numele.

Ei hotărâseră intrarea lui în monahism, ei hotărâseră trimiterea lui, desigur, stabilind de aici prin alegerea pe care o făcuseră, că el va fi ierarhul diasporii româneşti.

Şi nu numai stabilind, dar şi comunicând aceasta prin legăturile ecumenice pe care le aveau şi cerând ajutor de solidaritate creştină în lupta cu Antihristul de la răsărit.

Fapt care s-a şi adeverit, prin modul cum a fost primit, de prima dată, în străinătate…

Se vedea că nu-i fusese uşor să ia decizia trecerii la monahism, nu pentru că nu ar fi vrut, ci pentru că dorea să o facă cu toată răspunderea, schimbându-şi complet viaţa, încărcând-o de spiritualitatea de care avea nevoie gestul său grav şi plin de responsabilitate.

Era o convertire puternică în el, pe care n-a mai dezminţit-o niciodată”[xiii].

 Înainte de a se despărţi de minorul Corneliu Leu, protopopul colonel a mai ţinut să precizeze:

Dacă se întâmplă ceva şi veţi ajunge la anchete şi cercetări, mă veţi ponegri pe mine, veţi da toată vina pe mine şi mi se va atribui mie toată răspunderea.

        Tata trebuie să rămână de neatins, pentru a putea rezista în ţară şi a-i ajuta pe ceilalţi[xiv], îşi amintea un membru al familiei, prezent la despărţire.

 A doua zi, ajungând pe una din plajele de la Constanţa, au luat două cabine la Modern, unde au lăsat hainele şi au intrat în apă numai în costume de baie.

Înainte de a se despărţi, luându-şi rămas bun, vărul său, Vasile, i-a mărturisit:

“- Îţi mulţumesc, mi-a spus el, luându-ne rămas bun, că ai înţeles că am o misiune care nu e deloc uşoară!

Să-i spui tatei că o voi îndeplini.

Cele ce-am vorbit cu tine, aseară, le aveam de spus lui, ca să-l încredinţez, încă odată, că aşa va fi!

Dar iată că n-am să-l mai văd!

Îi spui tu”[xv].

Împins de necesitatea păstorirei românilor fugiţi şi de slujirea Lui Hristos, copleşit de regretul că-i părăseşte pe cei dragi şi ţara, s-a depărtat, cu pas egal, fără grabă, ca şi cum s-ar fi dus pe aici, pe aproape.

După două ore de la “dispariţie”, Corneliu s-a alarmat, strigând că Vasile Leu nu a mai venit la ţărm şi a început să ceară ajutor, arătând, celor din jur şi salvamarului, hainele din cabină şi portofelul cu actele şi banii ce-i avea. 

Spre seară, copilul a trimis două telegrame; una Episcopiei Huşilor şi alta la Bucureşti:

“- Bădia Vasile, probabil, înecat!”[xvi].

Şi aşa, la 19 august 1948, părintele Vasile nu a mai revenit la ţărm.

Grănicerii, care păzeau litoralul şi administraţia constănţeană, crezând că a pierit în valuri, l-au considerat decedat. 

Ce se întâmplase de fapt?

Cel împuternicit de ierarhii rezistenţei sinodalilor, a luat drumul spre Lumea Liberă pentru a le îndeplini porunca şi vrerea.

După ce colonelul protopop, Vasile Leu, a intrat în apă, s-a pitit după un dâmb şi, îmbrăcându-se cu hainele civile aduse de preotul Florian Gâldău, au plecat la gară.

De la Constanţa, turiştii cu rucsacele în spate au ajuns în Gara Bucureşti Nord, unde au poposit peste noapte, la hotelul Bratu, din Calea Griviţei.

Impulsionaţi de porunca arhiereilor anticomunişti întruniţi la Techirghiol, a doua zi, au plecat cu trenul de la Bucureşti la Orşova, pentru a înfăptui un act riscant, bine chibzuit şi cu un scop deja prestabilit: salvarea autocefaliei BOR şi a României cotropită de bolşevici.

După o noapte petrecută în casa unui birjar, au luat vaporul spre Baziaş.

“În timpul când mergeam cu vaporul, Gâldău a văzut un comandor, prieten al lui, care nu a stat de vorbă cu Gâldău însă i-a şoptit, în mod discret, că sunt trei comisari de poliţie şi că este urmărit”[xvii].

Ajungând în portul Baziaşi au închiriat o căruţă spre a-i transporta în gara Baziaş pentru a lua, de acolo, trenul de Timişoara.

“La Baziaş ni s-a făcut control, am fost întrebaţi unde mergem şi am spus că mergem în excursie la Timişoara.

Înainte de a ajunge pe teritoriul Jugoslaviei cu trenul, un poliţist român ne-a luat buletinul de identitate şi ne-a spus că ni-l dă la Timişoara.

Deasemenea uşile au fost închise cu pază la ele.

Conform planului stabilit amănunţit dinainte, eu cu Gâldău, după ce trenul a plecat din staţia Iasnova-Jugoslavia, am sărit pe geam.

Acum eram în ziua de 23 august 1948, seara”[xviii] şi cufundaţi în beznă, s-au îndreptat spre o gazdă dinainte stabilită.

După vreo doi kilometri de mers pe jos, au ajuns într-un sat românesc şi s-au oprit în faţa unei case mari de lângă biserică.

În întâmpinare le-a ieşit un om în vârstă, părintele Cornel, la care au stat vreo două zile, aşteptând pe cineva să vină să-i treacă în Austria.

Văzând că nu vine nimeni să-i călăuzească, fugarii au luat trenul din gara comunei unde poposise şi au coborât la Belgrad.

Ajunşi în capitala Jugoslaviei, au lăsat rucsacele în gară, la bagaje şi s-au îndreptat spre Patriarhie.

Aici au fost întâmpinaţi de episcopul vicar Visarion Popovici, care cunoştea bine limba română, ce i-a dus, în audienţă, la patriarhul Gavriil.

După ce refugiaţii politici i-au comunicat scopul venirii lor şi s-au întreţinut o vreme cu el, patriarhul i-a dat în grija unui protopop, pe nume Smelanovici sau Smilanovici, ministru în guvernul lui Tito, pentru a le facilita plecarea în străinătate, cazându-i la hotelul Moscova, din capitala Jugoslaviei.

A doua zi, a venit la ei, adus de protopopul Smilanovici, un colonel de la Siguranţă, şeful UDB-eului, cu care s-au întreţinut mai mult timp.

După încheierea discuţiilor, colonelul i-a poftit în maşina sa, dar în loc să-i ducă la un lagăr de la graniţa cu Italia, cum era plănuit, au fost transportaţi la o închisoare veche din apropierea Belgradului, cu două etaje şi circa douăsprezece celule, Kovaciţa, predându-i comandantului, un locotenent ce ştia româneşte şi prezentându-i ca fiind nişte prieteni de ai săi.

“Colonelul ne-a urat voiaj bun în străinătate şi a plecat, declara Vasile Leu anchetatorilor săi.

Locotenentul a chemat un plutonier şi ne-a dus, la etaj, într-o celulă, fără să ne facă percheziţie.

Eu şi Gâldău trăiam cu impresia că noaptea o să fim trecuţi peste graniţă.

Acolo, la etaj, am mai găsit şi alţi români, care spuneau că stau de mai multă vreme.

Atunci ne-am dat seama că nu o să plecăm în noaptea aceea, ci o să mai stăm.

Închisoarea era numai pentru români.

La parter, în două camere mari stăteau femeile, iar sus, la etaj, bărbaţii.

La început nu eram mulţi în celulă, eram nouă persoane”[xix].

În Kovăciţa cei doi sechestraţi de autorităţile titoiste, au avut comportări diferite. In timp ce preotul Vasile Leu se izola constant de majoritatea noilor săi colocatari, Florian Gâldău era comunicativ, foarte vorbăreţ şi discuta orice cu ceilalţi deţinuţi, după cum mi-a relatat  unul dintre ei[xx].

Din acest penitenciar rezervart, românilor, evadarea era aproape cu neputinţă.

Aromânul Tibereiu Cunea îşi amintea că după una din plimbările zilnice dinafara celulei, un deţinut s-a ascuns în curtea închisorii. La apelul de seară, sa constatat lipsa lui.

Paznicii s-au alarmat, au trimis în celulele lor pe toţi sechestraţii şi au început să-l caute pe dispărut.

La un moment dat deţinuţii, au auzit rafale de pistol automat.

După câteva minute, un paznic jugoslav a venit în  celula în care se afla tânărul Tiberiu Cunea, a ales pe cinci dintre ei, între care se afla şi un medic şi le-a cerut să-l urmeze.

La întoarcere, ei au povestit că românul ce încercase să evadeze a fost găsit mort, împuşcat de paznici, într-o anume ascunzătoare din curtea închisorii, iar ei au transportat, cadavrul celui care pornise spre Lumea Liberă.

Alţi deţinuţi, cu precădere tineri, erau transferaţi în alte închisori de unde erau trimişi să lucreze în diverse locuri, inclusive în minele de cărbuni, sau erau expulzaţi cu forţa, peste graniţa ţării din care au evadat.

Pe măsură ce trecea timpul, închisoarea din apropierea Belgradului devenea din ce în ce mai neîncăpătoare, iar deţinuţii, ce stăteau de ani de zile, au început a se cunoaşte îndeaproape, legându-se prietenii pe viaţă.

În cele şase luni, cât a stat privat de libertate,  colonelul confesor al Armatei Române, Vasile Leu, a cunoscut mai mulţi deţinuţii şi s-a împrietenit cu unii dintre ei.

Între cei agreaţi de preotul captive s-a numărat şi Bezi, aromân cu cetăţenie grecească, ce avusese, împreună cu fratele său Yani [Jean], o companie maritimă la Constanţa şi Brăila,  Nicolae Baciu, preotul Dărvărescu, Ion Bârsan şi alţi câţiva.

În 1947, pe când încercau să treacă ilegal din România prin Jugoslavia spre Occident, Bezi şi soţia sa, au fost arestaţi de poliţia jugoslavă şi întemniţaţi la Kovăciţa.

“Acolo, în închisoare, au legat o prietenie strânsă.

Pe urmă s-au dus fiecare la destinul său, rămânând în corespondenţă ca buni prieteni.

Când s-a decis Leu să vină la Patriarhia Ecumenică, fratele lui Yani Bezi, care acum era directorul unei companii de transporturi maritime la Istambul, i-a comunicat acestuia că vine şi l-a rugat să-l ajute.

Yani i-a plătit hotelul şi mâncarea la Tokatliyan, vreo 700 lire turceşti pe timp de o lună.

Nu ştiu dacă i-a mai dat şi bani direct, sau nu”[xxi], preciza Aurel Decei într-o scrisoare către un prieten.

Acest sprijin financiar a fost acordat discret, pentru a nu-şi periclita rudele rămase în RPR şi relaţiile firmei sale cu autorităţile portuare din Constanţa.

În acel moment, la Kovăciţa, erau încarceraţi cinci preoţi: Vasile Leu, Florian Gâldău, Dărvărescu şi alţii.

Preotul Dărvărescu, original din Vâlcea, a fost eliberat din ordinul lui Iosif Broz Tito, datorită intervenţiei făcute de Victor Leu pe lângă un amiral englez, care a făcut o vizită de curtuazie cu flota sa în apele Jugoslaviei, iar bănăţeanul Ion Bârsan a fost ajutat să evadeze odată cu el din prizonieratul sârbeasc etc. etc.

În închisoarea Kovăciţa, Vasile Leu şi Fl. Gâldău au stat jumătate de an, deşi Tito, declarase public, că toţi românii care se refugiază în Jugoslavia vor putea pleca în Occident nestingheriţi.

Despre politica duplicitară, dusă de Tito faţă de români, în Apusul Europei se ştia mai demult în lumea liberă.

La o conferinţă organizată de Consiliul Ecumenic de la Geneva, delegatul Italiei reconfirma “că acolo nu este comunism însă este o bandă de călăi la conducere, care subjugă poporul jugoslav, arătând date concrete în acest sens”[xxii].

Datorită existenţei acestei realităţi în ţara de tranzit către Occident, preşedintele Consiliului Ecumenic a fost nevoit să intervină direct, la patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe.

După doi ani, arhiepiscopul Victor Vasile Leu îşi aducea aminte de acest neplăcut incident şi-l comunica prietenului său Constantin Moraitakis, la Damasc:

“Tito, deşi asigurase pe toţi românii, la radio, că cei ce se refugiază la el le dă drumul în Apus, m-a ţinut  şase luni închis şi dacă  Patriarhul Gavriil nu-mi trimitea o cheie într-o pâine, cu care am evadat într-o noapte din închisoare, poate şi azi zăceam în închisorile sârbeşti”[xxiii].

În adevăr, planul a fost materializat după cum povesteşte cel care se afla în mijlocul evenimentelor.

Într-o zi, din luna februarie 1949, pe când era însoţit de un UDB-ist ce-l aducea de la biroul comandantului în celulă, spre surprinderea arhimandritului Victor Vasile Leu, “pe când suiam scările, îşi amintea deţinutul de la Kovăciţa, mi se adresează în limba română, deşi, până atunci, eu credem că nu ştie româneşte, spunându-mi că a primit sarcina, de la preotul lui, mi-a spus şi numele, însă nu-l reţin şi acesta de la Patriarhie, să se ocupe de evadarea mea, iar pentru aceasta o să mă cheme el în camera comandantului, când acesta este plecat.

Eu, atunci, văzând cum stau lucrurile, am cerut ca să meargă cu noi şi unul Bârsan Ion, originar din Banat, care cunoştea locurile şi limba sârbă.

Plutonierul a fost de acord şi mi-a dat detalii de felul cum putem fugi”[xxiv] şi totodată, i-a înmânat o pâine, în care, ceva mai târziu, a găsit cheia[xxv] de la ieşirea din închisoare.

În timpul următoarei nopţi, cei trei deţinuţi au evadat din închisoarea Kovaciţa, au mers la gară, de unde au luat trenul spre Zagreb, însă, pe parcurs, a avut loc un control al biletelor şi unul militar.

Pentru a evita rearestarea, călătorii clandestini s-au ascuns pe acoperişul vagonului.

La Zagreb au stat într-un restaurant până la plecarea trenului pentru a se sustrage controlului militar ce se făcea pe peron.

Când au ajuns la Maribor, gara era împânzită de UDB-işti.

Atunci, s-au strecurat într-un restaurant şi, apoi, cu ajutorul lui Ion Bârsan, care cunoştea bine oraşul, au ajuns la barieră, fără se fie controlaţi.

De la marginea oraşului cei trei fugari s-au îndreptat spre un sat de la frontiera cu Austria, pe unde, în timpul nopţii, au trecut, în Lumea Liberă.

NOTE


[i] Vezi: Paul Leu, Biserica în faţa antihristului cominternist, în Albina românească, Serie nouă, anul CLXXVIX, iunie-august 2007, p. 5 şi 14-15.

[ii] Aurel Decei, Raportul Comitetului Naţional Român, Înregistrat la nr. 102, din 3 martie 1951, emis la Istanbul, la 15 februarie 1951, către Preşedintele Comitetului Naţional Român, Washington, publicat în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol IV, editura Vremea, Bucureşti, 2004, p. 80.

[iii]Corneliu Leu, vol. cit., p. 260-261.

[iv] Ibidem, p.120.

[v] Ibidem, p. 123.

[vi] Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către C. Moroitakis, în: Euripide C. Moraitakis,. Preotul Constantin E. Moraitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004.

[vii] Fost agent al KGB, Alexei al II-lea a ajuns patriarh al Bisericii Ruse, în Gardianul, din 8 martie 2004.

[viii] Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, (1948-1990), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti 2006, p.25. Vezi şi articolul lui Marius Oprea din Dosarele istoriei, anul VII, nr. 4(68) 2002.

[ix] Corneliu Leu, vol. cit. p.261.

[x] Guvernul englez, prin legaţia sa din Bucureşti, a ajutat să evedeze din lagărul socialist un număr restrâns de personalităţi ale României,  după cum o confirmă şi diplomatul Neagu Djuvara, în cartea sa Amintiri din pribegie, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, 2006, p. 25.

[xi] diploma de licenţă, diploma de absolvire a seminarului, diploma de protopop militar, un certificat că a frecventat doctoratul, un act de preoţie, un hrisov cu genealogia familiei din care rezulta că este cel de al IX-lea preot din neamul Leilor, certificatul de naştere, certificatul de deces al soţiei, ordinele şi medaliile primite, inclusiv crucea Ordinul Miron Cristea etc.

[xii] Corneliu Leu, vol. cit.  p. 45-46.

[xiii] Ibidem, p. 289-290.

[xiv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p. 31.

[xv] Ibidem, p. 290.

[xvi] Ibidem, p. 290.

[xvii] Ibidem, p. 47.

[xviii] Ibidem.

[xix] Ibidem, p. 48.

[xx]. Tiberiu Cunia, devenit mai apoi inginer forestier, statiscian, prof. dr.

[xxi] Scrisoarea lui Aurel Decei către Gusti, în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. IV, Editura Vremea,  Bucureşti, 2004, p. 74.

[xxii] Scrisoarea lui Aurel Decei către Gusti, în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. IV, Editura Vremea,  Bucureşti, 2004, p. 58.

[xxiii]Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către C. Moroitakis, în: Preotul Constantin E. Moraitakis Arhon, mare prezbiter al Patriarhiei ecumenice din Constantinopol 1890-1964. Viaţa şi opera sa după documente inedite. Publicat şi comentat de Euripide C. Moroitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, 231 p. 129 p, il..

[xxiv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p. 48-49.

[xxv] Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către preotul C. Moroitakis, din Beiruth, în volumul: Preotul Constantin E. Moraitakis Arhon, mare prezbiter al Patriarhiei ecumenice din Constantinopol 1890-1964. Viaţa şi opera sa după documente inedite. Publicat şi comentat de Euripide C. Moroitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, 231 p. 129 p, il..

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (IV)

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

 Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (IV)

Autor: Nicolae Balint

 

În 1920, regentul Horthy Miklos l-a însărcinat pe locotenent-colonelul Zsolt să creeze Serviciul de Informaţii Maghiar, organism ce avea atât sarcini informative, cât şi contrainformative. În primele sale luni de existenţă, acest organism a fost ataşat Marelui Oficiu de Cabinet, Horthy fiind deosebit de interesat de activitatea acestuia, de selecţia cadrelor, precum şi elaborarea direcţiilor de acţiune ale serviciului. Ulterior, activitatea de culegere de informaţii a fost extinsă, atribuţii în acest sens, dar clar delimitate, primind Ministerul Apărării, Ministerul de Interne şi Ministerul Afacerilor Străine. Chiar dacă activitatea de culegere de informaţii, dar şi cea de contrainformaţii a fost mult extinsă pe parcursul anilor, Zsolt – devenit între timp general – a continuat să fie persoana desemnată ca şi coordonator unic. Împreună cu Horthy Miklos şi cu un colectiv foarte restrâns de ofiţeri din structurile informative – parte dintre ei proveniţi din fostul serviciu de informaţii al defunctului Imperiu Austro-Ungar – Zsolt a elaborat un Memorandum ce creiona principalele direcţii de acţiune ale Ungariei interbelice.

 

„Divide et impera”, în variantă maghiară

Ungaria era vital interesată în procurarea de informaţii din statele faţă de care avea pretenţii teritoriale. Elaborarea Memorandum-ului s-a făcut după o analiză profundă şi atentă a realităţilor internaţionale, dar şi a situaţiei de fapt din statele vizate prin acţiunile de informaţii desfăşurate. Pe baza acestui Memorandum, ulterior au fost întocmite şi planuri militare care vizau fie ocuparea prin forţă a unor teritorii revendicate de Ungaria, fie specularea divergenţelor existente la un moment dat între unele state în scopul anexării teritoriilor pe care Ungaria le revendica de la unul sau altul dintre acestea. Iată spre exemplu, direcţiile principale de acţiune creionate în Memorandum-ul maghiar:

–         exploatarea divergenţelor teritoriale existente între România, pe de-o parte, URSS, Bulgaria şi Yugoslavia, pe de altă parte, în scopul izolării României;

–         intensificarea mişcării iredentiste din Transilvania, mai ales prin intermediul asociaţiilor culturale şi a preoţilor maghiari de diferite confesiuni;

–         exploatarea contradicţiilor dintre cehi şi slovaci, cu sprijinul tacit al Poloniei;

–         susţinerea mişcărilor iredentiste ale ungurilor din Slovacia, urmărindu-se conjugarea acestor mişcări cu acelea ale germanilor din regiunea Munţilor Sudeţi;

–         atragerea susţinerii unor Mari Puteri, precum Marea Britanie, SUA sau Franţa, faţă de pretenţiile teritoriale ale Ungariei (spre exemplu,  în schimbul atragerii „bunăvoinţei” Franţei, acestui stat i s-a oferit controlul Căilor Ferate Maghiare şi fabricile statului profilate pe construcţia de maşini);    

După cum putem observa, Ungaria era dispusă la mari concesii de ordin economic, cu scopul vădit al unei „captatio benevolenti” din partea statelor cu o mare influenţă politică, fapt care nu i-a reuşit întotdeauna.

 

Planurile militare…

 

Nici unul dintre planurile de operaţii militare întocmite în perioada interbelică de Marele Stat Major din Ministerul Apărării din Ungaria şi pe care le redăm parţial mai jos, nu a fost aplicat întrucât realităţile politice şi economice se schimbau permanent şi drept urmare ele nu s-au dovedit viabile în timp. Sunt însă sugestive prin conţinutul lor, dar mai ales prin obiectivele urmărite. Astfel:

–         Planul „Virradat” („Zori de zi”), avea drept obiectiv recucerirea Transilvaniei. El urma să fie declanşat într-o conjunctură favorabilă Ungariei, prin atacul declanşat de marile unităţi maghiare cantonate în special la Debrecen şi Szeged; 

–         Planul „Ebredés” („Deşteptarea”), avea drept obiectiv reocuparea teritoriilor slovace, iar în acest caz se miza pe elementul surpriză şi pe lipsa unei rezistenţe organizate;

–         Planul „Arpád” şi „Pirkádás” („Aurora”), avea drept obiectiv tot dezmembrarea statului cehoslovac, dar aplicarea sa ar fi urmat să aibă loc în baza unei acţiuni comune ungaro-polone, mizându-se în acest caz pe obţinerea sprijinului Marilor Puteri şi pe neutralitatea României şi Yugoslaviei;

–         Planul „Jobbra eset” („Cauza dreptei”), avea în vedere acordarea unui sprijin puternic mişcării de dreapta din Austria, care ar fi trebuit să provoace tulburări, astfel încât, Ungaria, sub pretextul intervenţiei împotriva bolşevismului, să intervină militar în Austria în scopul realizării propriilor sale obiective.

Sunt doar câteva din planurile militare concepute în perioada interbelică şi pe care am încercat să vi le redăm succint în ceea ce au avut ele esenţial, deşi conţin foarte multe detalii, inclusiv de ordin logistic.  

…şi acţiunile de spionaj

Mai mult sau mai puţin realiste, planurile militare întocmite, pun însă în evidenţă obsesia teritorială a Ungariei, un stat care nu s-a împăcat câtuşi de puţin cu realităţile impuse de Sistemul Tratatelor de pace de la Paris-Versailles. Întocmirea planurilor de operaţii militare a fost însă precedată de acţiuni de spionaj de mai mare sau mai mică anvergură. Detaliile legate de operaţiunile de spionaj derulate pe spaţiul românesc erau concepute în principal de Oficiul de Evidenţă nr. 1 din Marele Stat Major al Ungariei, care-şi punea în aplicare aceste operaţiuni prin intermediul Biroului VI – 2 a, dar sarcini informative aveau şi Jandarmeria, precum şi Trupele de grăniceri. Însă operaţiunile de spionaj care presupuneau un foarte mare grad de disimulare, o acoperire cât mai sigură, erau derulate prin intermediul Ministerului Afacerilor Străine. Legaţia ungară de la Bucureşti şi consulatele ungare din Transilvania – e vorba aici de ataşaţi, consuli sau chiar simpli funcţionari – ofereau acoperirea ideală pentru agenţii maghiari care erau coordonaţi de Szendrey Zoltan.      

                                             (va urma)

CASETA 1

„…să nu ne amăgim cu formule naive. Ungurii sunt legaţi toţi, într-o adeziune organică şi furibundă, pe o singură chestiune naţională, şi aceasta este ura de veacuri împotriva românilor, cehilor şi sârbilor. Pe această chestiune n-a existat în istoria lor divergenţă între magnaţi şi aşa-zişii lor democraţi. De la cel mai mic  şi până la cel mai mare, ei împărtăşesc cu sinceritate nezdruncinată, una şi aceeaşi religie păgână: a distrugerii noastre…” 

(Corneliu Coposu, fragment din articolul „Şi MADOSZ-ul vrea la guvern?”, apărut în publicaţia „Dreptatea”, seria II, nr. 40 din 11 octombrie 1944, pp. 1-3)

 

Foto.Corneliu Coposu in doua momente ale vietii: detinut politic si dupa 1989.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors