Archive for the ‘Politic’ Category

Scrisoare deschisa lui Alex. Stefanescu

Posted by Stefan Strajer On August - 19 - 2009

corneliu-florea1

Scrisoare deschisa lui Alex.Stefanescu

Autor: Corneliu Florea

 

DREPTUL LA REPLICA
Dupa criticul literar Alex Stefanescu, H.R. Patapievici este «unul dintre cei mai inteligenti români, care contribuie la gloria tarii» (a carei tari?!?). (Ziarul Financiar, articolul Ce nu spune omul la nervi! Ianuarie 2008)

SCRISOARE FOARTE DESCHISA
LUI ALEX. STEFANESCU

Articolul DVS, Draga Domnule Alex. Stefanescu, ‘’Ce nu spune omul la nervi’’ din ianuarie 2008, mi-a parvenit abia de curând, de la o cunostinta, care a staruit ca trebuie sa dau o replica. L-am citit si recitit, fiind eu rudimentar in gândire cum spuneti DVS despre mine in articolul pe care l-ati semnat, si de dragul cunostintei mele si mila crestineasca fata de DVS, va raspund:
Eu nu stau in Canada, cum ati scris, eu traiesc activ in Canada din 1980, unde am fost pe rând: spalator de vase, infirmier, gradinar si in ultimii douazeci de ani am fost medic (family doctor) ceea ce mai fusesem si saptesprezece ani in România, dintre care zece medic specialist. Si, fiind io o fire taraneasca incercata prin multe, gresiti când credeti ca toate ma scot din sarite si ma enerveza ca pe o soacra. Nu. Revolta mea nu este o enervare ci o adânca mâhnire legata de ce se petrece in România. De la sat pâna-n capitala, de la taranul obidit pâna la guvernantii parveniti si pâna la intelectualitatea care isi lasa coloana vertebrala acasa, in cuier, când stie ca va avea de-aface cu preamaritii zilei, in cazul DVS cu H.R.Patapievici.
|n articolul DVS, scrieti: ‘’Bineinteles ca Horia-Roman Patapievici a gresit,…’’ Ce surpriza, sunteti printre putinii critici literari caruia i-a iesit porumbelul adevarului din gura! Dar de scurta durata, ca v-ati speriat de adevar, ati palit si imediat ati incercat sa dregeti busuiocul aratându-va coltii literari catre mine, rudimentarul: ‘’Sa il acuzi pe unul dintre cei mai mari inteligenti români, care contribuie la gloria tarii lui…’’. Asa cum DVS va plac replicile lui Caragiale, la fel si mie si mi-a venit in minte; valeu, fugi de-aci ca ametesc, dar mai bine sa ne talmacim.
|ntâi, daca am lua, absolut intâmplator, de pe bulevard o suta de bucuresteni si corect le-am face testul de Intelligence Quotient (IQ) va garantez ca cel putin 25% dintre ei vor avea un IQ superior lui H.R.Patapievici. Pe verificate! Al doilea, vezi Draga Domnule Alex Stefanescu, cu inteligenta e o mare si incurcata problema, pe care DVS, criticul literar de Bucuresti probabil o cunoasteti, dar in cazul unuia dintre cei mai inteligenti români sau va este teama sa o comentati, sau poate chiar nu stiti câte fac posesorii cu inteligenta lor, cum o folosesc? Poate va e si teama sa va apropiati de haul haotic deschis de inteligenta oamenilor? Sau sa comentati infinitele feluri in care-si folosesc oamenii inteligenta: pentru bine sau rau, pentru concordie sau discordie, pentru parvenire sau caritate, pentru luminare sau intunecime prin indoctrinare, pentru dominare sau slugarnicie, pentru libertate sau tiranie si câte altele. Pe toate le fac inteligentii! Opriti-va si meditati, apoi avântati-va in libertate, fiti cinstit. Eu, unul dintre cei 23 de milioane de omuleti patibulari, rudimentari intre timp, am sa va scriu unde l-am fixat eu pe patibularul Patapievici (HRP pentru mine). |nainte, insa, subliniez ca printre elitele bucurestene, din care faceti parte si DVS, unii isi inchipuie ca ii doare gâtul datorita greutatii inteligentii din cap si fara sa mai judece, isi eticheteaze semenii: idioti, imbecili, cretini, retardati. Este cazul celor a caror inteligenta nu are nici o greutate! |ntelegeti? Deci, lasati neuropsihiatrii sa puna aceste diagnosticuri, DVS ocupati-va de literatura, de critica ei. Eu nu-s literat, nu ma ocup cu literatura. Eu critic societatea umana, ca hobby fac critica sociala, am scris si in POLEMOS, in scrisoarea catre editor. De ce nu? Sunt liber, e inca liber sa critici si chiar nu-i asa de rau pe lânga cei ce mint si inseala societatea! Nu? Daca ati fi citit nu ati fi dat in groapa!
1 – De ce HRP, ‘’care si el a scris, la nervi, câteva fraze insultatoare la adresa românilor, pe vremea când acestia il tot votau, fara discernamânt, pe Ion Iliescu’’ scrieti DVS, ca slab avocat – din oficiu sau platit – a lui HRP, in loc sa insulte poporul român, istoria si limba lui, inteligent era sa se opreasca cu arsenalul lui inteligent numai la persoana lui Ion Marcel Ilici Iliescu. Asa era normal, drept si curajos. Sau sa iasa in strada, sa cheme bucurestimea la o noua baricada, de data asta impotriva lui Iliescu, sa fi luptat acolo pâna la caderea paleocomunistului si-a ochlocratiei sale, nu sa stea frumusel acasa si sa scrie scrisori mieroase Paleologului la Paris, prin care denigra tot ce este românesc. Si DVS fiind cetatean român, dupa HRP sunteti tot un omulet patibular. Deci fiind noi egali, va intreb daca ati citit, cu atentie, scrisorile acelea, publicate in volumul POLITICE? Nu cred, fiindca oarecum v-ati spalat pe mâini in acest articolas, dar v-ati murdarit rau fata, scriind: ‘’el are o opera filosofica de mare anvergura, in timp ce Corneliu Florea nu a produs decât aceste texte fara valoare.’’ Hai sa va satisfac orgoliul personal si sa va spun aveti dreptate, dar, oare nu stiti ca nu se pot scrie texte de valoare despre o non-valoare? Exceptie fac doar criticii literari cu personalitate precara.
2 – Multi in trecut, din ce in ce mai putini in ultimul timp, m-au pleznit cu inteligenta si anvergura operei lui HRP. Dupa cât pricep ei sau sunt obligati sa faca, treaca de la mine. Dar pentru IQ-ul DVS in mod special, pe care nu-l pun in discutie iar cum il folositi ii las pe altii sa va judece, trebuie sa dau un exemplu. Sper ca ati citit, din doasca in doasca, la fel cum Pristanda citea ziarul lui Catavencu, opera lui HRP. Eu fiind rudimentar sunt scutit, dar am citit in OBSERVATORUL CULTURAL (NR166/ MAI 2008) eseul lui Florian Roates despre opera filosofica de mare anvergura a lui HRP. Dumnezeule, cum il mai demoleaza academic cu idei si argumente, cum demonstreaza cât a compilat de pe la altii si in acest volum! Trebuie sa-l cititi, altfel ramâneti un semidoct in materie de boierii mintii din urbea DVS. Va mai aduceti aminte tam-tam-ul cu care s-a facut lansarea volumului lui HRP ‘’DESPRE IDEI SI BLOCAJE’’ la care Andrei Plesu a strigat, cât l-au tinut bretelele: ‘’Horia, ai dat lovitura’’! Curat lovitura, nene Iancule, adicate-le cum lovitura? Pai, asa cum obisnuieste HRP compileaza de pe la straini, cât incape, ca apoi sa-i ocarasca (livresc: imprecatie, cum folositi DVS) pe români ca nu au o piata nationala de idei si cultura româneasca este second hand!! Trebuie sa cititi, dupa care veti deveni, cu ajutorul propriului IQ, mai rational cu superlativele la adresa lui HRP. Sa va amintesc ca, in timpul recent, au fost multi temeinic instruiti filosofi, care au remarcat, spus si scris ca daca s-ar scutura volumul OMUL RECENT de tot ce nu-i apartine lui HRP, din 475 de pagini ar mai ramâne vreo 150 si alea goale, goale de idei! Vai, vai cum au aruncat pe contribuabilul la gloria tarii in cosul de gunoi! So pa ei, Draga Domnule Alex Stefanescu, nu-i lasa sa spuna ca presedintele inteligentei ICR-ului e gol …
3 – Si mai cum isi foloseste inteligenta HRP? Daca ati rasfoit volumul de POLEMOS (volum de polemica si pamflete nu de arta literara, domnule critic literar) ati fi dat si peste ‘’Tacerea de aur a parvenitilor‘’ ce incepe cu Articolul 24 din Legea 187/ 1999 referindu-se la cei ce lucreaza in Colegiul CNSAS – in care lucra si HRP – articol care spune: ‘’nedesconspirarea unui colaborator cunoscut al Securitatii constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani’’. Va aduceti aminte de tovarasul Sorin Antohi colaboratorul Securitatii si prieten cu HRP, cel care l-a tainuit, nu l-a desconspirat desi aflase din dosare ca a fost informator de nadejde al Securitatii? Ei bine, s-a dovedit dar nu a facut nici o zi de inchisoare!! Ei cum? Cu inteligenta!! Probabil l-a scapat opera filosofica de mare anvergura si … si … niste dosare puse la pastrare … dar stii la loc sigur… mai trebuie s-altadata… La un caz iar… pac… la Rasboiul! (Este de actualitate Caragiale, mai ales la Bucuresti).
4 – Probabil pentru DVS, si altii ca DVS, tot gândire rudimentara au si ceilalti care nu vad cum contribuie (HRP) la gloria tarii de au avut indrazneala la Paris (Radu Portocala) sau mai recent la New York (ziaristii Grigore L. Culian si Robert Horvath) sa critice activitatea presedintelui ICR, ba mai mult sa prezinte nereguli si scurgeri nejustificate din fondurile asa zisei institutii culturale. Care a fost rezultatul? Inteligenta salveaza delapidarea gloriei tarii si HRP a fost intronat alti patru ani de supusul lui, Traian Basescu, fiindca altfel… pac la Rasboiul!
5 – Gata, mi s-a facut greata, desi mai sunt. Din partea mea, DVS si altii ca DVS puteti sa scrieti ce doriti, considerându-ma omuletul patibular cu cea mai rudimentara gândire, voi continua sa aduc argumente impotriva inteligentului DVS prin pamflet si polemica (polemos!). Ramân alaturi de ceilalti omuleti patibulari, care realizeaza tot mai clar ce personalitate si comportament are HRP. Cât priveste guvernantii si politicienii de Bucuresti, si ei inzestrati cu inteligenta, isi vad de treburile lor si se fac ca lucreaza la constitutie: care cum apare vrea sa schimbe constitutia! De ce? Ce au cu ea când ei nu respecta nici o lege, nici macar regulamentele lor de serviciu. Nici Justitia nu mai e interesata sa respecte, sa apere Constitutia României. Exemplu concret: |n august 2006, deci acum trei ani, am depus un denunt penal impotriva lui HRP la Parchetul de pe lânga Tribunalul Municipiului Bucuresti, prin care aratam cum a incalcat, ordinar, Articolul 30, aliniatul 7 al Constitutiei României si ceream sa se faca justitie. Au trecut trei ani, nici o miscare de cercetare penala si nu putem sa credem ca nu sunt inteligenti. Sunt foarte inteligenti, din acelasi grup in care-l puneti DVS pe HRP, dar câte altele  nu se pot  face cu inteligenta …
Va las, cum zice românul, in plata Domnului, Draga Domnule Alex Stefanescu.
CORNELIU FLOREA
AUGUST 2009
WINNIPEG – CANADA

Finul Bercea Mondialu’ si nasul Stolojan Mondialu’

Posted by Stefan Strajer On August - 5 - 2009

vasile-zarnescu_cv

Finul Bercea Mondialu’ si nasul Stolojan Mondialu’

Autor: Vasile Zarnescu

 

Aici, în titlu, cuvântul „finul“ nu este adjectiv, în sensul că ar fi un „băiat fin“, căci, dimpotrivă, iată cum îl descrie un foarte documentat material de presă postat pe AlterMedia: „Sandu Anghel, zis Bercea Mondialu’, interlop, cămătar, evazionist fiscal, implicat în nenumărate scandaluri şi infracţiuni cu violenţă este al treilea şef  oficial  al etniei ţigăneşti din România“ (sic). Aici, cuvântul „finul“ este substantiv, pentru că naşul său este Theodor Stolojan-Mondialu’, pe care l-am supranumit la fel deoarece a avut o sinecură la Banca Mondială, ca recompensă că a prejudiciat interesele României. De ce i-a devenit naş lui Bercea Mondialu’? Pentru că, pe vremea când Bercea Mondialu’ avea şase puradei, Theodor Stolojan-Scrâşnet i l-a botezat pe unul dintre ei – atât din spirit mondialist, cât şi pentru cadourile făcute de fin. Judecătoarea infractoare Maria Huza îi botezase un altul, iar un lider P.S.D.-ist local, care, pe atunci, era vice-primarul Slatinei, pe un altul. Acum Bercea Ţiganu’ – cum îi şi place lui să-şi zică – are nouă puradei. Nu ştim cine i-a botezat pe ultimii trei, dar probabil că s-a orientat spre alte nivele ale celor 3-4 Puteri în stat – găsindu-şi, probabil, naşi prin Poliţie, prin Parchet –, ca să îşi asigure protecţia lui şi viitorul progeniturilor sale! Aşa se şi explică faptul că, în ciuda listei lungi a infracţiunilor sale, încă nu „şi-a găsit naşul“!

Referitor al statul mafiot, în care ţiganii îşi au locul lor bine precizat, am mai făcut referiri în special în articolul „Prezumţia de vinovăţie a magistraţilor va înlătura corupţia din Justiţie“, republicat inclusiv pe Altermedia. Metastaza corupţiei instituţionalizate şi organizate este relevată inclusiv de faptul că ţiganii infractori sunt băgaţi la „înaintare“ de către politicienii, vameşii, poliţiştii  şi judecătorii corupţi – care, de aceea, îi şi protejează, fiindcă împart cu ei „uzufructul“ activităţii infracţionale ţigăneşti, după cum a relevat, recent, şi senatorul Iulian Urban, anchetat de C.N.C.D., pentru că i-ar fi „discriminat“ pe ţigani! În articolul sus-menţionat am relevat, pe urmele presei locale, simbioza strânsă dintre politicieni ca ex-premierul-prim-desemnat Theodor Stolojan-Mondialu’ şi ex-judecătoarea Maria Huza, ex-preşedinta Tribunalului Municipal Bucureşti, al căror loc este la puşcărie, evident, alături de finul lor, Bercea Mondialu’.

Ţiganii şi suporterii lor români

 

De aceea, e absolut falsă ideea exhibată de un forumist de la Altermedia, cum că ţiganii sunt mai periculoşi ca ungurii. La fel s-a exprimat şi un comentator cam nătărău şi – implicit – infatuat, de la emisiunea „Sinteza zilei“, a postului Antena 3, Radu Tudor, imediat după apariţia în mass media interne şi internaţionale a cazului Mailat: cum că el, Radu Tudor, „timp de 15 ani de când lucrează el în presă, a considerat că ungurii sunt cei mai periculoşi pentru România, dar, iată, cazul Mailat l-a făcut să creadă că nu ungurii, ci ţiganii sunt cei mai periculoşi!“ Ceea ce denotă superficialitatea deplină şi găunoşenia profundă a gândirii lui de „analist politico-militar“, cum îl gratulează coechipierii lui de emisiune. Or, cazul Mailat, după cum a relevat suficient de bine presa, s-a dovedit că este, în cea mai mare parte, o înscenare a autorităţilor italiene, ca să lovească în România, uzând de imigranţii ţigani, care şi-au apropriat vocabula „rom“, prin care sunt „confundaţi“ cu românii – apropriere comisă cu ajutorului minoritarilor Andrei Pleşu – de meserie ţigan, cum l-a calificat, consecvent, revista România Mare – şi Petre Roman – de profesie jidan, cum s-a convins toată lumea că este, deşi el voia să ne convingă a fi fost „os de ardelean prin nevastă-sa“. Această confundare a ţiganilor cu românii a fost un scop urmărit deliberat, după cum am demonstrat în cele două studii publicate în mai multe reviste şi postate, ulterior, şi pe Altermedia, „Înnegresc ţiganii imaginea României?!“ şi „Ţiganii – o iminentă bombă politică a Uniunii Europene“ (vezi, infra, notele în cauză)!

Dar, Radu Tudor nu s-a mai dumirit, între timp, ca să revină la concepţia lui anterioară, aglutinată timp de 15 ani de presă, şi, deşi îi consideră „pe ţigani mai periculoşi decât ungurii“, a devenit, paradoxal, un apărător şi un propagandist al problemelor ţiganilor! De fapt, vă rog să remarcaţi că atât postul Antena 3, îndeosebi prin emisiunea lui Mihai Gâdea, „Sinteza zilei“, cât şi Antena 2, prin emisiunea unuia care îi cheamă mereu pe ţiganul Mădălin Voicu şi pe incertul (sub aspect etnic şi civic) Serghei Mizil, sau Antena 1, care face alte emisiuni cu ţiganii manelişti, au devenit tribune de propagandă ţigănească. Probabil, vor să pară obiectivi şi să contracareze faptul că, pe de altă parte, Jurnalul  Naţional – care aparţine tot trustului Intact – a declanşat, prin lunile februarie-martie a.c., o campanie de strângere de semnături pentru a susţine ceea ce eu am susţinut de peste 10 ani: eliminarea făcăturii „rom/rrom“ şi utilizarea exclusivă a cuvântului statuat istoric şi ştiinţific, de „ţigan“. E-adevărat că mi-au făcut favoarea – pentru care le exprim mulţumirile mele aici – de a sublinia că, în studiul «Cuvantul „rrom“, o agresiune axiologica», publicat în septembrie 2005, în Lumea Magazin (vezi infra), avertizasem opinia publică asupra consecinţei pernicioase a acceptării făcăturii „rom/rrom“: denigrarea României prin introducerea deliberată a confundării românilor cu ţiganii.

Şi ungurii şi ţiganii sunt aproape la fel de periculoşi, dar fiecare minoritate etnică în alt registru: ţiganii prin tropismul criminogen şi prin explozia demografică, iar ungurii prin caracterul revanşard şi rasismul lor funciar. Totuşi, ungurii sunt cei mai periculoşi fiindcă sunt mai organizaţi, sunt o naţiune constituită şi au un stat, Ungaria, care îi sprijină. Şi ţiganii au început să se organizeze internaţional cu ajutorul unor instituţii „europene“, dar de sorginte mondialistă, care au interesul să submineze suveranitatea Românei ca stat şi omogenitatea etnicităţii şi ortodoxismului poporului român – probabil cel mai omogen popor din Europa, dacă nu şi din lume, sub aceste două dimensiuni. În acest scop se folosesc, într-adevăr, cum remarcase un forumist pe Altermedia, de reprezentanţii minoritari infiltraţi pe diverse paliere ale sistemului de conducere a ţării.

Un exemplu elocvent este Viorel Hrebenciuc, „guzganul rozaliu“ – cum, întemeiat, l-a poreclit preşedintele Traian Băsescu. Acesta este jidan basarabean. Acum 4-5 ani, când moghiorii reîncepuseră, în stilul lor zgomotos şi emfatic, campania de propagandă pro-secesionistă şi se punea problema ca statul român să le interzică să-şi mai cânte imnurile lor fasciste şi revanşarde, moghiorii au pretins că ei le cântă în bisericile lor ca „psalmi“ (!). Hrebenciuc le-a „cântat“ şi el, în strună, spunând – cum s-a văzut la televizor – că „nu au decât să le cânte, dacă sunt psalmi“ (sic). Evident, asocierea lor cu psalmii este un truc hungarist, menit să le permită această propagandă insidioasă, după cum bisericile lor „istorice“ nu sunt decât focare de iredentism, spirit revanşard  şi neofascism – forme de agresiune antiromânească, protejate, evident, de oficialii alogeni infiltraţi la Putere, gen Hrebenciuc.

De altfel, cum s-a remarcat, din 1997 încoace, toate partidele ajunse la Putere au ajuns şi s-au menţinut la Putere doar fiindcă s-au sprijinit pe cârja numită U.D.M.R. – o organizaţie înregistrată ca asociaţie culturală, dar acceptată tacit şi complice ca partid politic, cu reprezentanţi aleşi în Parlament: e cazul coaliţiei C.D.R., în mandatul 1997-2000, al P.S.D.-ului, în mandatul 2001-2004 [cf. Răzvan Voncu, „La guvernare, dar în afara legii“, în Cronica Română, nr. 2903, 5 aug. 2002, pag. 1 şi 5], al coaliţiei „D.A.“ (P.D.+P.N.L.) în mandatul 2005-2008. Chiar şi acum, coaliţia necoalizată P.S.D.+P.D.-L. se sprijină, tacit, pe parlamentarii U.D.M.R., iar în structurile de putere au fost păstraţi toţi oficialii U.D.M.R. din guvernarea Tăriceanu, dar pe posturi mai discrete! De altfel, să ne amintim că Emil Boc voia să se alieze la guvernare tot cu U.D.M.R., sub pretextul, etalat cu patos, că la alegerile parlamentare ar fi câștigat „dreapta“; dar – ca dovadă irefutabilă a schizofreniei sale politice – s-a aliat cu „stânga“, iar, acum, coaliţia P.S.D.+P.D.-L. este damblagie!!!

De exemplu, zilele trecute Evenimentul zilei titra „Extremism maghiar pe banii statului roman“. Or, aici, vinovăţia aparţine ministresei Turismului, Elena Udrea, precum şi celei foste a Tineretului, actuala viitoare penalistă Monica Ridzi, care nu gestionaseră bine problema, dar şi fostului guvern Tăriceanu, căci asemenea manifestare – Tabără a Tineretului Maghiar – este la a cincea ediţie! Ce părere are analistul „politico-militar“ Radu Tudor despre asta?! Le consideră mai puţin periculoase decât adunările festiviste ale ţiganilor de la Strehaia sau Costeşti sau decât incidentele din comunele Hădăreni, Bolintin, Kogălniceanu etc.?!

S-a observat corect că minoritarii se infiltrează în instituţiile de conducere, chiar la cel mai înalt nivel. De altfel, şi eu am subliniat în mai multe articole că „xenocraţia conduce România“. Acesta-i aspectul esenţial şi nu trebuie să creăm confuzii de genul că „ţiganii îi incită pe unguri“. Dimpotrivă, ungurii îi întărâtă pe ţigani, prin intermediul organizaţiilor controlate de Fundaţia Soros pentru o societate deschisă; evident, „deschisă“ la agresiunile acestei fundaţii, care nu este decât o organizaţie de spionaj pe multiple planuri.

 

Soluţia urgentă: interzicerea vocabulei „rom/rrom“

şi utilizarea exclusivă a cuvântului „ţigan“

Ca atare, solicit tuturor ziariştilor, publiciştilor, redactorilor şi vorbitorilor din audio-vizual (fie ei angajaţi sau invitaţi în emisiunile date pe posturile radio-TV), atât celor oneşti, dar care nu au suficient curaj, cât şi celor mercenari, dar care trebuie să dea dovadă de prevedere – căci, iată ce le aduce viitorul: indezirabilul statut internaţional de ţigan! –, să elimine imediat vocabula „rom/rrom“ şi derivatele sale şi să folosească exclusiv cuvântul atestat istoric şi ştiinţific, „ţigan“. Pentru că, ne-am convins cu toţii, deja, pe de o parte, impunerea perfidă a utilizării ei ne-a adus prejudicii incomensurabile, iar, pe de altă parte, sunt tot mai multe argumente care susţin ideea unei conspiraţii concertate ca, inclusiv prin intermediul vocabulei „rom“, românii să fie consideraţi ţigani, iar România ţara ţiganilor [vezi http://www.ziare.com/Ni_se_intinde_o_cursa-comment-89031.html ; şi „Ţiganii – o poveste“, pe http://www.ziare.com/?ziare=details&a_id=170158] – în care, pe lângă drepturi fără obligaţii, să li se dea, eventual, şi un „stat“ (!). Dacă toţi vom utiliza numai cuvântul „ţigan“, legea de înfiinţare a aşa-zisului Consiliu „Naţional“ (!) pentru Combaterea Discriminării devine caducă – mai ales că respectivul Consiliu este ilegitim [vezi şi Alexandru Bogdan Duca, pe http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/o-institutie-ilegitima-consiliul-national-pentru-combaterea-discriminarii_7720.html] –, iar acesta va trebui să fie desfiinţat automat, făcându-se, astfel, un mare serviciu ţării, inclusiv prin economii bugetare.

Una dintre concluziile logice ale demonstraţiei pe care am făcut-o, alături de ceilalţi, este că Consiliul „Naţional“ pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) este o formă instituţionalizată de mişcare a satanismului, deoarece, am arătat, el inversează valorile, îndeosebi pe cea mai importantă: democraţia, puterea majorităţii, este înlocuită cu dictatura minorităţilor; este cea mai perversă şi mai periculoasă formă, de până acum,  de agresiune antiromânească, instituită de nişte lichele politice conducătoare, întrucât are ca efect autodistrugerea naţională. Evident, C.N.C.D. este condus de un maghiar. Ca dovadă a părtinirii condamnabile de care dă dovadă C.N.C.D. este şi modul, deja notoriu, cum l-a tratat preferenţial pe premierul Tăriceanu, care declarase, ritos şi discriminatoriu, dar absolut întemeiat: „romii comit toate infractiunile posibile, de la talharie si prostitutie pana la jafuri organizate si trafic de droguri“ [vezi: http://doc.hotnews.ro/discriminarea-discriminarii.html; similar, vezi şi

http://www.mediafax.ro/social/tariceanu-citat-audiat-saptamana-vitoare-legatura-declaratiile-r.html?4727;844940]. Aici, însă, el nu mai făcea discriminare etnică, ci făcea o „afirmaţie politică“ – ca să uzez de sintagma cu care se apărase Kelemen Hunor, care pretinsese că „retrocedarea a un milion de hectare în proprietatea maghiarilor echivalează cu a doua ocupare de ţară în Ardeal“ [***, «Deputatul Kelemen Hunor invocă „a doua ocupare de ţară“ în Ardeal», în Adevărul, nr. 3819, 3 octombrie 2002, pag. 2, http://www.adevarul.ro/articole/2002/deputatul-udmr-kelemen-hunor-invoca-a-doua-ocupare-de-tara-in-ardeal.html]. (În paranteză fie zis, acest alt fascist U.D.M.R.-ist are tupeul nemărginit de nimeni să candideze, la toamnă, la preşedinţia României!)

Dacă toţi, în toate mass media, în toate buletinele de ştiri, în toate cuvântările şi textele politicienilor, politologilor, istoricilor, sociologilor, analiştilor şi ale altora, vom utiliza numai cuvântul „ţigan“, vom combate cu succes agresiunea axiologică, făcută concertat, contra României inclusiv prin vocabula „rom“ şi vom face o breşă importantă, prin care vom contracara presiunile organismelor internaţionale, care ne-au înlănţuit sub pretextul „corectitudinii politice“ în vederea evitării „discriminării“. Situaţia creată de ţigani în Italia, în Franţa, Anglia, Germania, Suedia etc. şi accentuarea atitudinii antiromâneşti de către guvernul italian ne oferă ocazia şi motivul interzicerii categorice atât a utilizării vocabulei „rom/rrom“, cât şi a respingerii oricăror presiuni internaţionale sub pretextul pretinsei „discriminări“. În fond, ştiinţa se face prin comparaţie, adică prin discriminare, prin distingerea între caracteristicile obiectului studiat.

Oare chiar atât de neputincioşi am devenit, încât nu putem reprima energic utilizarea făcăturii „rom“, care ne discreditează de două decenii?! Nu trebuie să mai aşteptăm, în acest sens, legi de la Parlament – căci, am văzut, el aprobă legi pentru protejarea infractorilor, îndeosebi a celor cu „gulere albe“ –, ci este în puterea noastră să rupem, într-un mod simplu şi eficient, aceste lanţuri cu care ne-au legat organismele internaţionale opresoare, cu ajutorul cozilor de topor din ţară: vom utiliza, toţi, numai cuvântul „ţigan“!

 

Îmbogăţirea „culturii“ ţigăneşti prin cerşetorie

 

Ziariştii şi analiştii nătărăi, obedienţii din politica românească sunt, se pare, nişte bieţi copii în materie de denigrare a României prin acceptarea slugarnică a impunerii vocabulei „rom“ de către instanţele politice europene.

Aspectelor „culturii“ ţigăneşti, relevate în materialele anterioare (mai ales în „Ţiganii – o iminentă bombă…“), li se adaugă unul nou de către gândirea „suverană şi infailibilă“ a unor judecători ai Curţii de Casaţie a Italiei. Iar judecători italieni sunt mai „infailibili“ decât cei români, fiindcă se originează, fireşte, în „infailibilitatea papei“!

Cum-necum, presa română ne creează frisoane prin această ştire difuzată, în 29 noiembrie 2008, de Agenţia Mediafax, preluată de la AFP: „Decizia 44.516 a Curţii de Casaţie clasează o hotărâre a Curţii de Apel din Neapole, care a condamnat la cinci ani de închisoare o mamă dintr-o familie romă care cerşea pe străzile oraşului Caserta, la nord de Neapole, cu un bebeluş în braţe şi un copil în vârstă de patru ani alături. Potrivit judecătorilor Curţii de Casaţie, acuzaţia de sclavie nu poate fi reţinută împotriva mamei, deoarece ea nu face parte dintr-o bandă de exploatare a minorilor, ci „cerşea din cauza sărăciei“. Pe de altă parte, ea nu făcea acest lucru decât între orele 09.00-13.00, oferindu-i astfel un minim de liberate copilului său». Oare judecătorii ăştia sunt chiar tâmpiţi?! Ce „minim de libertate“ putea oferi ţiganca puradeilor ei, unul de patru ani şi altul de câteva luni?! I-a lovit insolaţia soarelui meridional pe respectivii judecători?!

Culmea idioţeniei abia acum urmează: «Potrivit judecătorilor Curţii de Casaţie, care a reţinut împotriva mamei numai acuzaţia de rele tratamente aplicate copilului, nu se pot „incrimina comportamente care intră în tradiţia culturală a unui popor“». Aici, cuvântul  „comportamente“ se referă în mod expres la cerşetorie! Şi articolul continuă: «În prima instanţă, Mia, mama de etnie romă, a fost condamnată la şase ani de închisoare pentru „sclavie“ şi „rele tratamente“ aplicate copilului său. În apel, pedeapsa a fost redusă la cinci ani, deoarece nu a fost menţinută împotriva ei decât acuzaţia de sclavie. La Padania, cotidianul partidului antiimigraţie al Ligii Nordului, titrează, sâmbătă, pe prima pagină: „Judecătorii trimit copiii romi la cerşit“. Barbara Saltamartini, membru al comisiei pentru drepturile copilului a Poporului Libertăţii, de centru dreapta, citată sâmbătă de Corriere della Sera, s-a declarat indignată că judecătorii consideră „copiii romi ca fiind copii din zona a doua“» [Mediafax, „Curtea de Casaţie din Italia: Cerşetoria, tradiţie culturală a romilor“, 29 noiembrie 2008, http://www.mediafax.ro/externe/curtea-de-casatie-din-italia-cersetoria-traditie-culturala-a-romilor.html?3614;3576278; vezi şi Alexandra-Livia Dordea, „Italia: Cerşetoria este o tradiţie culturală a romilor“, în Evenimentul zilei, nr. 5602, 29 Noiembrie 2008, http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/830315/Italia-Cersetoria-este-o-traditie-culturala-a-romilor/].

Chiar dacă, în esenţă, prin articolele din cele două publicaţii italiene se dezavuează expres decizia judecătorească respectivă, totuşi, în citatele redate mai sus se ascund câteva greşeli, în ordinea logică şi morală, care condamnă, implicit, o dată mai mult, gândirea „infailibilă“ a judecătorilor.

1) Aprecierea ţiganilor ca fiind de categoria a „doua“ îi menţine în condiţia de paria, iar, prin asta, judecătorii în cauză contravin flagrant normelor europene.

2) Considerarea cerşetoriei ca o dimensiune a „culturii“ ţigăneşti constituie o contradictio in adjecto, prin care, de fapt, este negat, expresis verbis, însuşi dreptul la fiinţare al „culturii“ respective. Într-adevăr, în cultura tuturor popoarelor, munca şi cinstea, corolarul ei, fac parte din patrimoniul cultural, moral şi economic, iar nu cerşetoria şi corolarul ei, necinstea, hoţia. Deoarece, cu mici excepţii, cerşetoria este o formă de furt, o modalitate prin care sunt escrocaţi oamenii apelându-se la sentimentul lor de milă creştină.

3) Admiterea de către imbecilii judecători respectivi a cerşetoriei ca parte a tradiţiilor culturale ale ţiganilor revine la a spune că judecătorii completului în cauză le refuză ţiganilor orice demnitate, îi exclude, practic, din rândul popoarelor şi îi menţine, realmente, la nivelul de paria umanităţii! Dacă n-ar fi funciarmente hoţi, necinstiţi prin „tradiţia culturală“ a lor, ţiganii înşişi – în primul rând liderii lor – ar fi trebuit să refuze decizia Curţii de Casaţie a Italiei ca profund jignitoare. Dar, evident, ei se complac în această promiscuitate nu doar morală şi o acceptă cu seninătate fiindcă nu au demnitate, nu au cultură, nu au limbă, nu au decât nişte minime obiceiuri – nu „tradiţii“! – rudimentare, primitive, din cauza cărora intră, iremediabil şi definitiv, în conflict cu toate popoarele în interiorul cărora se infiltrează. Cât despre liderii lor, fariseismul lor este deplin, catalizat de cleptotropismul funciar al etniei: intenţia lor este să fure cât mai mult din fondurile europene sau autohtone destinate organizaţiilor înfiinţate pentru integrarea ţiganilor. Întrucât unii dintre liderii lor sunt, totuşi, cât de cât instruiţi – fireşte, ca sociologul ţigan Nicolae Gheorghe, şi nu ca Bercea Mondialu’, ales preşedintele ţiganilor prin voinţa suverană a „regelui“ ţiganilor, Florin Cioabă –, fariseismul lor este cu atât mai reprehensibil.

4) Apoi, prin folosirea vocabulei „rom“, oprobiul public se extinde, ilicit, şi asupra românilor. Căci, de la „romi“ la „români“ – scris „romani“, fără diacritice  – nu e decât un pas. Pe care, se ştie, presa italiană şi cea internaţională l-au făcut.

5) În sfârşit, mai semnalez o particularitate a acestei agresiuni axiologice: este regretabil faptul că presa italiană nu a dovedit discernământul necesar în a face discriminarea între români şi ţigani folosindu-se chiar de grafia corectă a celor două denominaţii. Deşi pe români îi indică prin cuvântul „romeni“, pe ţigani  îi indică tot prin făcătura „rom“ [vezi pe http://milano.repubblica.it/dettaglio/lavavetri-ai-semafori-business-da-100mila-euro-al-giorno/1628642] şi nu prin „ţigan“, ţigănesc“ – adică prin zingaro, zingaresco, cuvintele consacrate în limba italiană şi încă existente în dicţionarele lor! De ce oare? Doar pentru a denigra deliberat România!

De aceea, apelez, pe această cale, la ziariştii italieni şi, în mod expres, la Guvernul Italiei, să dovedească onestitate şi respect faţă de România şi poporul român cel puţin în această problemă, uşor de soluţionat: să elimine din limbajul lor făcătura „rom“ şi să o folosească denumirea normală, de zingaro – deoarece la ei nu s-a născocit un C.N.C.D., ca în România condusă de nişte netrebnici slugarnici, şi nu are cine să facă presiuni asupra lor ca să utilizeze exclusiv măgăria „rom“! Apoi, am văzut, Guvernul Italiei dovedeşte fermitate în apărarea suveranităţii ţării şi a securităţii poporului italian şi ia măsurile represive necesare şi întemeiate contra ţiganilor fără să se lase intimidat de ceea ce va zice Uniunea Europeană!

Dar, oricât ar fi de tâmpiţi judecătorii Curţii de Casaţie a Italiei care au dat respectiva decizie, nu se poate spune că nu citesc ziarele. Or, iată ce scrie La Repubblica, ştire postată pe site-ul ziare.com, sub titlul „Cerşetorii români din intersecţii, o afacere de 100.000 de euro pe zi“: „În Milano sunt mai mult de 3.000 de cerşetori români. Ei vin de la Constanţa, Craiova, Timişoara şi Oradea, plecând înspre Italia în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, disperaţi că nu-şi mai pot plăti creditele pe care le-au contractat în ţară.

Unul dintre şefii unei bande care controlează cerşetorii este Pomak Saban, de 69 de ani, din Constanta. El controlează peste 300 de cerşetori pe care îi mută între Europa de Est şi Milano. Fiecare cerşetor câştigă, în medie, între 50 şi 80 de euro pe zi, bani pe care la sfârşitul zilei îi predă unuia dintre membrii bandei pentru a primi, în schimb, cina care constă, de obicei, într-un sandwich, o pungă de chipsuri sau două ouă fierte. Aşa se întâmpla în sud-vest, la periferia oraşului Milano, dincolo de capătul linei 14 din zona Lorenteggio. Şi săptămânal sosesc din ce în ce mai mulţi români“  [Alexandra Sandru, „Cerşetorii români din intersecţii, o afacere de 100.000 de euro pe zi“, http://www.ziare.com/La_Republica_Cersetorii_romani_din_intersectii_o_afacere_de_100_000_de_e-742232.html; vezi  şi supra].

Aşadar, ţiganca Mia, în mod categoric, „face parte dintr-o bandă de exploatare a minorilor“ – ceea ce judecătorii Curţii de Casaţie a Italiei au refuzat să vadă şi să dea decizia corectă, aşa că au dat-o pe aceea scoasă din minţile lor tumefiate: cum că „cerşetoria intră în tradiţia culturală a unui popor“! Cum se mai poate califica această decizie altfel decât aberaţie?! Se mai poate spune, însă, că au dat-o în mod deliberat, pentru a stârni şi mai mult ura – întemeiată! – contra ţiganilor, care, apoi, să fie transferată contra românilor, cu care sunt echivalaţi, în mod la fel de tendenţios, ţiganii [Claudia Stanila, Razvan Ciubotaru , Mihaela Radu, George Lacatus, Andra Matzal, Marius Cosmeanu, „Italia ne uraste“, în Cotidianul, 2 Noiembrie 2007, pe http://www.cotidianul.ro/index.php?id=15307&art=38261&cHash=a87b989326].

Cum se ştie, însă, în multe state europene cerşetoria se condamnă cu închisoarea şi, implicit, cu restrângerea dreptului la libera circulaţie. Cel puţin, în România, Ministerul Administraţiei şi Internelor a plantat pe străzi panouri şi a difuzat afişe în care se arată că cerşetoria trebuie reprimată măcar prin îndemnarea cetăţenilor să refuze să dea bani cerşetorilor!

 

Liderii ţiganilor vor înlocuirea lui „rom“ cu „indirom“!

 

Aşa cum am mai precizat, variantele anterioare ale studiului „Ţiganii – o iminentă bombă politică a Uniunii Europene“ au fost publicate iniţial, în 2005, în Lumea Magazin şi, apoi, cu bibliografia adusă, succesiv, la zi, în 2006, în revistele SANTINELA şi Justiţiarul, în 2007 pe site-ul Altermedia, în 2008 în Neamul Românesc [Neamul Românesc, pe http://neamulromanesc.wordpress.com/opinii-si-atitudini/vasile-zarnescu-%E2%80%9Etiganii-o-iminenta-bomba-politica%E2%80%9C/]. Dar, încă de anul trecut, trimisesem acest studiu spre tipărire şi altor organe centrale de presă, de mare tiraj, care, însă, nu au dat curs solicitării mele.

Doar Jurnalul Naţional s-a folosit de un pasaj – dar abia în 16 martie a.c. –, pentru a-şi susţine campania iniţiată în sensul propunerii pentru care eu militasem de peste un deceniu, iar senatorul P.R.M. Gheorghe Funar şi senatorul P.S.D. Adrian Păunescu înaintaseră, anul trecut, tot în acest scop, un proiect de lege respins de Parlamentul ticăloşit: eliminarea făcăturii „rom“ şi utilizarea exclusivă a cuvântului „ţigan“. E-adevărat că autoarea materialului face trimitere la articolul meu publicat în 2005: «Sociologul Vasile Zărnescu consideră că folosirea termenului „rom“ constituie un atentat la imaginea României şi atrage atenţia că, pentru străini, între a vorbi în limba „romanes“ şi a vorbi „romanes-te“ nu este nici o diferenţă semnificativă, având în vedere că multe documente nu au diacritice» [Dania Dimitriu, «Românii, confundaţi cu rromii fiindcă vorbesc „romanes(te)“», în Jurnalul Naţional, 16 martie 2009, pe http://www.jurnalul.ro/stire-tigan-in-loc-de-rom/romanii-confundati-cu-rromii-fiindca-vorbesc-romanes-te-146288.html].

Dar, prin primăvara acestui an, în urma unor noi crime comise de ţigani în Italia, s-a reluat viguros presiunea contra ţiganilor de acolo şi, prin tranzitivitate politică, implicit, contra românilor şi, în genere, a României – aşa cum se relevă şi în retrospectiva sumară de pe site-ul 9AM [vezi pe http://www.9am.ro/top/Social/136917/Romani-pe-prima-pagina-a-ziarelor-internationale.html; vezi şi Dr. M. Băcanu, ŢIGANII – minoritate naţională sau majoritate infracţională, Editura Bravo-Press, 1996]. Întrucât această denigrare a ţării devenise absolut demonstrabilă şi pe deplin condamnabilă, analistul Moise Guran a promis, în emisiunea sa de la Antena 3, ca una dintre formele sale de protest contra acestei situaţii, că «nu va mai pronunţa cuvântul „rom“, ci exclusiv „ţigan“». Să vedem cât îl va ţine curajul şi dacă, cumva, C.N.A. va avea tupeul să îl amendeze! Nu-i mai puţin adevărat că şi pe alte posturi TV atât invitaţii, cât şi moderatorii au reînceput să rostească tot mai frecvent cuvântul „ţigan“, dar îl alternează cu cel de „rom“ – ca prin anii 2000-2003, cum am relevat în studiile mele pe tema ţiganilor din 2005-2006 [Vasile Zărnescu, «Cuvântul „rrom“: o agresiune axiologică», în LUMEA Magazin, nr. 9/2005, pag. 10-11, pe http://ro.novopress.info/?p=598; idem, „Înnegresc ţiganii imaginea României?“, în SANTINELA, nr. 11, 16 noiembrie 2006, pag. 4-6, http://www.strajerii.ro/SANTINELA011.pdf; vezi şi varianta http://ro.altermedia.info/minoritati/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei_7929.html] –, evident, pentru că au ajuns să se teamă de penalizările C.N.A.-ului şi C.N.C.D.-ului, două instituţii inutile şi bugetivore. Aştept momentul când toţi cei din mass media vor proceda cum am propus în urmă cu 10 ani: să pronunţe toţi, totdeauna, numai cuvântul „ţigan“.

Între timp, se pare că unor lideri ai ţiganilor – chiar dacă nu au citit toate variantele studiului meu, dar au intrat în panică remarcând campania tot mai virulentă dusă contra lor atât de presa străină şi internă, cât şi de către autorităţile statelor respective – a început, totuşi, să le mai vină mintea la cap şi au avut în vedere sugestia mea de a-şi schimba „numele“ etniei, conştienţi că este un demers necesar. Dar nu au acceptat una dintre propunerile avansate de mine, de exemplu, să-şi zică, „gerrmani“ (care le era cea mai utilă), ci au recurs tot la o făcătură: să-şi zică „indiromi“ [vezi Ion Dulamita, «Dorin Cioabă propune numele de “indirom” în loc de “rom”, pentru a nu mai fi afectată imaginea României», în Cotidianul, 29 iunie 2009, pe http://www.cotidianul.ro/dorin_cioaba_propune_numele_de_indirom_in_loc_de_rom_pentru_a_nu_mai_fi_afectata_imaginea_romaniei-89828.html! E un hibrid caraghios şi inacceptabil pentru noi, întrucât tot se menţine vocabula „rom“. Chiar „împăratul“ ţiganilor, Iulian, a calificat-o drept o idee „năstruşnică“, deşi ţiganul-cu-pretenţii Mădălin Voicu – fost deputat P.S.D., care este şi „preşedintele de onoare al tuturor ţiganilor“, nu ca Bercea Mondialu’, care este doar preşedinte şi sferto-analfabet [cf. Crina Jilavu, „Interlopul Bercea Mondial, primul preşedinte al ţiganilor“, în Adevărul, 29 iulie 2009, pe http://www.adevarul.ro/articole/interlopul-bercea-mondial-primul-presedinte-al-tiganilor.html] – o susţine, adăugând, în stilul său ipocrit-pervers, tot felul de aberaţii [vezi supra, penultima notă]. Pentru a realiza un compromis provizoriu, eu le propun termenul „indiţigan“, ca fiind cel mai potrivit, deocamdată! Sau, dacă nu se supără indienii, să-şi zică „neoindieni“!

 

Un  lingvist ţigan cinstit „se dă pe brazdă“

 

Referitor la denumirea aleasă deliberat cu scop denigrator, „rom/rrom“, elocvent este faptul că, de exemplu, unul dintre ţiganii cercetători ai problemei, Lucian Cherata, în revista Lamura, nu atestă cuvântul „rom“ ca fiind reprezentativ pentru a se denumi etnia şi, în nici un caz, pentru a consemna echivalenţa cu denominaţia „bărbat“ în unele argouri ţigăneşti – cum pretind, în majoritatea lor, ideologii ţiganilor. Practic, el denunţă, implicit, această pretenţie arătând că particula „dom/lom“ atestă, preponderent, calitatea de „domn, stăpân (al casei), bărbat, soţ“. Şi conchide: „Considerăm că lămurirea etimologiei cuvintelor ţigan şi rom (rrom) prezintă o importanţă specială atât în plan ştiinţific, cât şi în plan social, prin folosirea corectă a lor şi eliminarea confuziilor de orice fel. Prin acest demers se redă ţiganilor apelativul lor istoric (ţigan) cu semnificaţia lui corectă şi rămâne cu sensurile iniţiale cel de-al doilea apelativ (rom/rrom), în înţeles mai restrâns, acela de identificare la nivel familial şi comunitar“ [Lucian Cherata, «Etimologia cuvintelor„ţigan“ şi „rom“», în Lamura, Craiova, nr. 1-3/2008, pag. 38-39].

Evident, ultima frază, referitoare la „cel de-al doilea apelativ (rom/rrom)“, nu constituie decât o concesie – contradictorie, în esenţă – făcută liderilor ţigani agresivi, susţinători ai făcăturii „rom“, deoarece, cum se ştie, „la nivel familial şi comunitar“ ţiganii se apelează între ei exclusiv prin cuvântul istoric ţigan! Când se ceartă sau chiar când se apelează între ei, nu-şi zic „Băi, romule!“, ci „Băi, ţigane!“ Elocvent pentru acribia ştiinţifică actuală a lui Cherata este şi faptul că e singurul dintre autorii ţigani care îl citează pe istoricul George Potra, unul dintre reputaţii cercetători, din etapa interbelică, ai problemei ţiganilor. Mai mult, în tot articolul său, Lucian Cherata scrie, consecvent şi cinstit, „ţigani“, limba „ţigănească“ etc., şi nu vorbeşte de „romi“, „limba romani/romali/romanes“. De aceea, este cu atât mai regretabilă atitudinea unuia, Florin Stama, care, în recenzia unei cărţi a lui Cherata, scrie – la fel de consecvent, dar necinstit – despre faptul că autorul ar vorbi despre „poporul rrom“, „cultura rromani“. E-adevărat că, în anii anteriori, Cherata scrisese şi el despre „Gramatica limbii rromani“, „Dicţionarul limbii rromani“ etc., dar se vede treaba că, între timp, s-a dumirit că nu există nici o limbă „rromani“, ci doar „limba ţigănească“. Dan Lupescu, directorul fondator al revistei Lamura, în Cuvântul înainte la cartea recenzată, se vrea mai neutru, mai „echidistant“, şi scrie: „…rromi, conform denumirii oficiale, ţigani, după cum sunt îndeobşte cunoscuţi“ [idem, pag. 39]. „Echidistantă“ sau neutră, tot atitudine ipocrită, neştiinţifică şi antiromânească se cheamă că este! Chiar dacă este vorba de o poziţie „oficială“ – căci, atâta vreme cât „oficialii“ au fost unii ca ticăloşii Andrei Pleşu şi Petre Roman, nu înseamnă că au adoptat o poziţie ştiinţifică, ci doar una politică, prin care şi-au dovedit lichelismul deplin faţă de organismele internaţionale.

Ca atare, sunt nevoit – întru apărare – să-l citez şi pe Fănuş Neagu, prezent tot în acest număr din Lamura, pe pagina întâi, în stilul său frust: „S-au adunat în cete indivizi însetaţi de putere – infatuaţii fără operă, curviştinele regalist-fandosite, fătucile culturale şi amanţii cu predispoziţii homo, tot atât de talentaţi ca piciorul scaunului ăstuia, dar infinit mai inculţi, care urăsc România cu înverşunare, domesticiţi la limba română de nişte vânători de şoareci care se cred intelectuali“!

 

Atitudinea inerţială şi obedientă a comunităţii sociologilor

 

Oricum, trebuie să admitem că am depăşit un obstacol şi am dobândit un mare succes în consens cu demersul meu: înşişi capii ţiganilor admit, acum, că vocabula „rom/rrom“ denigrează România şi vor să o înlocuiască! Această atitudine pozitivă este de natură să îmi aducă satisfacţii morale şi profesionale, întrucât este, în fond, şi un succes al militantismului meu în această polemică, în care, după cunoştinţa mea, am acţionat – până de curând – singur contra propagandei insidioase a ţiganilor. Dintre ziarişti, am fost sprijinit, tacit, de Victor Roncea şi, în mod expres, de Dania Dimitriu – apoi, evident, trebuie să-mi exprim recunoştinţa faţă de editorii care mi-au publicat studiile: Marian Oprea – directorul revistei Lumea Magazin, Marius Albin Marinescu – directorul revistei Justiţiarul, Ilie Neacşu – directorul revistei SANTINELA, regretatul cărturar şi mare patriot Artur Silvestri – fondatorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. 

Într-adevăr, de la Congresul de sociologie din decembrie 2000, în volumul căruia mi s-a tipărit studiul „Ubicuitatea războiului axiologic“ [Vasile I. Zărnescu, Ubicuitatea războiului axiologic, în volumul coordonat de Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir, Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag. 900-901] – în care avertizam, pentru prima dată în mod public, asupra pericolului degradării imaginii României prin acceptarea făcăturii „rom/rrom“ –, nu am mai întâlnit o altă poziţie de respingere din partea sociologilor a acestei maşinaţii. Dar, dacă bulibaşii reprezentativi ai ţiganilor au acceptat că trebuie să renunţe la făcătura „rom“, de ce, atunci, unii din „comunitatea sociologilor“ încă se mai cramponează de această vocabulă agresivă şi o folosesc în textele lor, chiar programatice?! Mai ales că, din păcate, printre promotorii acestei denigrări şi, evident, printre vectorii vinovaţi de comiterea acestei agresiuni axiologice se află chiar Elena Zamfir şi Cătălin Zamfir – autorii şi coordonatorii unui op, ŢIGANII între ignorare şi îngrijorare, publicat, în 1993, de Editura Alternative (unde chiar denumirea editurii este greşită: cuvântul alternativă este defectiv de plural, pentru că nu există „alternative“ – căci alternativa este una singură! –, ci doar variante, posibilităţi).

În fond, lucrarea constituie, din premise, o falsificare a realităţii, deoarece, conform unor informaţii care îmi parveniseră în vremea redactării respectivei „cercetări“, multe chestionare sau interviuri au fost completate „din burtă“ de către operatorii de anchetă. Or, asemenea practici induc serioase suspiciuni atât privind corectitudinea celorlalte date introduse în lucrare, cât şi, mai ales, validitatea interpretărilor şi concluziilor. Deci, lucrarea nu prezintă relevanţă ştiinţifică, ci este doar o lucrătură antiromânească. Apoi, deşi pe copertă scrie mare şi colorat „ŢIGANII între…“, în toată lucrarea respectivă, de 257 pagini, se vorbeşte despre „romi“ şi doar de trei-patru ori se foloseşte cuvântul „ţigan“: acolo unde se reproduce limbajul interlocutorului român intervievat [op. cit., pag. 178, 188, 190]. Ca atare, însuşi titlul cărţii denotă ipocrizie şi încălcarea deontologiei: pe copertă se vorbeşte despre ţigani, iar în interior dai de „romi“. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că lucrarea nu prezintă nici o bibliografie a problemei!

Acum, în acest context favorabil determinat îndeosebi de radicala poziţia anti-ţigănească Italiei, o acţiune eficientă ar fi ca, începând, de exemplu, de la 1 septembrie a.c., toţi care activează în mass media să utilizeze exclusiv cuvântul „ţigan“. În această situaţie, nu vor mai putea fi amendaţi de nimeni, iar C.N.C.D. ar deveni caduc şi ar trebui desfiinţat! Mai ales pe aceste vremuri de criză, de penurie pecuniară la bugetul „consolidat“ al statului!

 

3 august 2009

 

Varianta anterioară aici.

Colonel (r.) Vasile Zărnescu

 

 

Este Romania tara coruptilor?

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

petrovai-4

Este România doar ţara corupţilor şi învârtiţilor?

Autor: George Petrovai

După 20 de ani de sforării politice şi megaticăloşii economice, România se constituie în exemplul viu şi palpabil al unei tranziţii fără sfârşit de la un trecut sterilizant prin eficienţa mecanismelor sale de secătuire umană, la un viitor paralizant prin hipereficienţa mecanismelor postdecembriste în jocuri de-a baba oarba.
 Altfel spus, România de azi reprezintă un trist etalon al abjecţiei politice, un nefericit produs al asaltului dat de forţele reunite ale găunoşeniei şi necinstei, ridicate prin jocurile politice de culise la rangul de linii conducătoare în stat. Cum să nu te încerce în asemenea condiţii speciale o binemeritată mândrie patriotică, că doar nu-i de ici-de colo să ajungi la nişte monumentale contraperformanţe, care lasă cu gura căscată toată floarea cea vestită a întregului Apus?! Şi doar nici politicienii de pe aceste meleaguri situate mult mai aproape de firesc şi raţional nu sunt nişte copii de ţâţă…Dar se pot ei compara cu marii maeştri de Dâmboviţa?
 Din aceste considerente, românii – deopotrivă cei activi şi cei inactivi, mulţi ca frunza şi iarba – ar trebui să tragă următorea concluzie: Democraţia nu se însuşeşte prin simple exerciţii de imagine, aşa cum de regulă procedează făcătorii politicii româneşti, atâta timp cât ei se arată preocupaţi până la obsesie de formă, dar ignoră cu desăvârşire conţinutul fertil al democraţiei autentice, anume cel nutrit cu demofilie. Căci, era de părere Nicolae Iorga, poporul se sprijină pe umerii politicienilor, nicidecum invers!
*
 În cele ce urmează voi căuta să-mi ilustrez afirmaţiile de mai sus prin câteva exemple concrete.
 Astfel, mai zilele trecute stăteam de vorbă cu un preot ortodox din zonă, şi acesta – contrar vorbelor maliţioase ce circulă pe seama sa (afaceri dubioase cu maşini aduse din străinătate) -, se arăta foarte indignat de ceea ce se întâmplă cu o regularitate exasperantă în jurul nostru, drept urmare întreba la modul retoric: “Oare vom putea scăpa vreodată de tot balastul ăsta?”
 I-am răspuns: “Părinte, noi toţi contribuim mai mult sau mai puţin la consolidarea şi întreţinerea a ceea ce se cheamă realitatea românească, fie şi prin nepăsarea în care ne drapăm, aşa cum fiecare dintre noi îşi are partea sa de contribuţie la poluare. Mediul (social, profesional, familial) în care ne ducem existenţele nu este altceva decât o proiecţie a lumii noastre interioare, cu toate componentele pe care ea se articulează: credinţă, morală, cultură, voinţă, năzuinţe, satisfacţii etc. Ori dacă lumea lăuntrică a celor mai mulţi dintre semenii noştri seamănă ca două picături de apă cu cele mai puturoase mahalale, în pofida pospaiului de civilizaţie cu care respectivii caută să-şi poleiască fondul respingător, ce să ne mai mire atunci că oraşele noastre seamănă din ce în ce mai mult cu nişte uriaşe latrine? Mediul în care ne mişcăm poate să ne formeze (a se vedea românii integraţi în mediile occidentale), dar la fel de bine poate să ne şi deformeze…”
 Mi-a dat dreptate şi în continuare mi-a relatat o întâmplare simplă, dar care întăreşte de minune afirmaţiile mele de mai sus: Fiul său a fost amendat de poliţia elveţiană cu 90 franci elveţieni pentru exces de viteză. Obişnuit ca în România, acesta scoate 100 de franci şi îi spune poliţistului să reţină restul. Dar replica poliţistului vine prompt şi cu valoare de lecţie pentru toţi românii ce încă n-au înţeles că este cazul ca măcar în străinătate să renunţe la mentalitatea şi năravurile noastre de pomină: “Poate că în România aşa se procedează. La noi însă nu…”

coruptiefotoart-iul-2009
 I-am spus: “Mi-aţi dat un exemplu de mediu sănătos, care aidoma unui sistem imunitar puternic, neutralizează încă din faşă orice tentativă de fraudă, mită sau necinste. Eu vă voi da un alt exemplu, din care se va vedea cum mediul corupt acţionează cu succes pe direcţia pervertirii celui ce se lasă absorbit de avantajele lui păcătoase şi atât de primejdioase pentru sănătatea întregului mediu social. Căci – nu-i aşa? – marea corupţie se sprijină şi se alimentează din corupţia mică. Baza marii corupţii ar fi serios avariată, iar făptaşii mult mai lesne demascaţi dacă cetăţeanul de rând nu s-ar mai frământa atâta să facă rost de peşcheşuri consistente pentru medic, magistrat, funcţionar sau profesor, ci dimpotrivă, s-ar ruşina de un asemeanea gând nedemn, aşa cum, de altminteri, ar trebui să se ruşineze toţi acei profitori, care dincolo de lefurile încasate, caută să stoarcă tot ce se poate stoarce din serviciile prestate…
 Întâmplarea ce urmează să o relatez îl are în centrul ei pe un inginer englez, care de ceva timp îşi desfăşoară activitatea la un mare combinat din România, cumpărat ca atâtea altele de o mare companie străină. Admitem să-i spunem Steve personajului nostru. Ei bine, Steve era la curent cu corupţia din România, şi nu de puţine ori, în discuţiile cu colegii români, o înfiera cu indignare. Totuşi, ca şi cum ar fi uitat în totalitate de educaţia de-acasă şi de nobila lui indignare, atunci când este oprit de poliţiştii români pentru exces de viteză, el procedează aproape instinctiv ca cel mai neaoş dintre românii trecuţi prin ciur şi prin dârmon: Le înmânează oamenilor legii actele maşinii, dar nu înainte de-a strecura în paşaport câteva bancnote de 100 lei! 
Oare de ce-a făcut-o? Din zgârcenie, el presupunând că amenda va fi destul de usturătoare? Presupunerea nu se justifică nicicum, deoarece veniturile lui sunt de câteva ori mai mari decât ale unui inginer român. Iar noi ştim că nici inginerii români ce calcă pe bec nu ajung la sapă de lemn dacă trebuie să plătească vreo amendă…Atunci din teamă cumva? Dar Steve ştia că amenzile din România nu au nici pe departe efectele celor din Anglia sau Statele Unite. Prin urmare, noul mediu s-a dovedit determinant şi l-a îndemnat pe Steve să acţioneze în acest mod reprobabil. Întrebat fiind dacă şi în Marea Britanie ar fi procedat la fel, el a răspuns cu promptitudine că nici vorbă, întrucât la el în ţară tentativa de mită se pedepseşte cu închisoare!”
“Da”, mi-a răspuns interlocutorul meu căzut pe gânduri, “dar aşa ceva necesită o educaţie temeinică”. Nu numai educaţie, adug eu, ci şi o permanentă autoeducaţie. Dacă alţii pot, noi de ce n-am putea?! Totul este să vrem acest lucru, adică să renunţăm odată şi odată să ne furăm căciula singuri.
  
Sighetul Marmaţiei,                                                                                    
    30 iulie 2009

Prizonier in propria tara (40)

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

46

Prizonier in propria tara (40)

Autor: (+) Aurel Sergiu Marinescu

 aurel20sergiu20marinescu

La Tribunalul din Timisoara, in 1951
 
In aceasta Românie necunoscuta – despre care nu stiam decât ca exista, am intrat si eu, arestat la 10 septembrie 1951. Am descris momentul arestarii in alt capitol. Am fost „depus” in biroul procurorului militar de serviciu. Dupa unele formalitati de identificare s-a dat un telefon si dupa circa 10 minute a aparut in birou un gardian, un sergent major de la inchisoarea militara, o cladire lipita de Tribunalul Militar Timisoara cu care comunica printr-un coridor scurt pe care l-am strabatut in câteva minute.
Cladirea Tribunalului, se afla nu departe de cartierul Mehala, in nordul orasului. Era un corp de cladire comun cu penitenciarul, o constructie veche, greoaie, masiva. Dupa unii detinuti, cladirea era inca o mostenire de acest fel de la Imperiul Austro-ungar, mai precis din timpul domniei imparatesei Maria-Tereza. Era in forma de patrulater având numai pe trei laturi cladiri, caci a patra latura era un zid inalt de cinci metri prevazut deasupra cu mai multe rânduri de sârma ghimpata si care se situa pe latura de nord, aproape de linia ferata ce ducea in gara Timisoara. In mijloc exista o curte larga interioara. Parterul apartinea birourilor inchisorii, avea magazii, servicii, bucatarie. Etajul I era destinat pentru DC si o sectie mica de impletit cosuri si sectia sabotorilor. Etajul 2 era in intregime inchisoare de tranzit, nefiind destinat executiei pedepsei pentru detinutii politici.
Când am ajuns la al II-lea etaj, la capatul lui se afla o masa si un scaun care apartineau sefului de sectie. Gardianul s-a oprit si a dat ordin sa ma dezbrac, dupa care a controlat cu amanuntime fiecare buzunar, fiecare piesa de imbracaminte, fiecare tiv. Eram imbracat in haine militare de vara, din doc, ciorapi, chiloti, cizme si boneta. Bineinteles ca nu s-a gasit nimic conspirativ. Aveam câteva tigari, un chibrit, batista, un ac cu ata de cusut si câtiva lei. Nu aveam ceas si nimic de valoare. Gardianul mi-a luat insigna de la boneta care era o stea cu 5 colturi având pe ea marcat RPR. Mi-a mai confiscat de asemenea centura militara care era gravata si ea, pe catarama, cu stema RPR. A taiat epoletii care aveau tresa de fruntas, mi-a confiscat cei câtiva lei, dupa care, imbracat fiind, m-a condus in dreptul usii unei celule, deasupra careia era numarul 8.
Sectia, dupa cum am aflat ulterior, se numea „trecatori”, ca de altfel tot coridorul cu acele camere ce alcatuia de asemeni, sectia „trecatori”. Aceasta insemna ca locatarii se aflau in stadiul intermediar având dosarele incheiate de anchetatori si asteptau judecata Tribunalului sau recursul dupa care, si aceste forme fiind indeplinite, erau mutati pe un alt coridor, in alte celule numite „tranzit”, unde asteptau transportul la una din inchisorile de executie sau in vreun lagar de munca dupa cum hotara Directia Penitenciarelor, lagarelor si coloniilor de munca. La Timisoara, in acel timp, nimeni nu executa condamnarea, toti erau in tranzit. 
Prima camera din inchidoare ca si prima iubire nu poate fi uitata niciodata.
In cei treisprezece ani si jumatate de inchisoare politica ce se compun din doua condamnari in doua perioade distincte, am trecut prin zeci de celule mici si mari de tot felul, dar prim acelula, numarul ei mi-a ramas adânc intiparit in minte cu toate detaliiile legate de incaperea unde mi-am petrecut prima perioada de detentie politica. Coridorul lung, avea usi masive, fiecare celula avea câte una. Celula numarul 8 trecatori, care cred ca avea aceeasi capacitate ca si celelalte, era pentru douazeci de persoane, numai ca in septembrie 1951 gazduia 45 de oameni. Pardoseala era veche din scânduri; pe latura spre rasarit erau doua ferestre care, atunci, nu aveau decât gratii grele si groase, drugi de fier, inca nu se instalasera obloane. In celula, nici un mobilier, doar de jur imprejurul ei pe jos se aflau rogojini. Pe latura dinspre apus, pusesera usa greoaie care era prevazuta in partea de sus cu un vizor – adica avea un mic ochean in usa, acoperit pe dinafara cu un capacel de tabla prin care gardianul putea spiona celula, practica impusa odata cu reformele sovietice introduse in inchisori. Sub vizor se afla vizeta, o mica usa dreptunghiulara de circa 25 cm lungime pe circa 15 cm latime care se inchidea din afara cu un zavor. Pe partea din interiorul camerei, sub aceasta usa se afla o polita de sustinre pe care se punea obiectul introdus in celula; gamelele cu mâncare sau goale, medicamentele, obiectele de imbracaminte. Spre a nu deschide usa mare si greoaie care era permanent inchisa cu doua zavoare si cu lacat, temnicerul ne aducea la curent o serie de comunicari doar deschizând usa vizetei. In celule, in functie de marimea si de numarul „locatarilor” exista tineta (hârdau, chibla) cu apa potabila – un fel de putinica cu capac detasabil care poate fi de diferite dimensiuni, mai mica sau mai mare. In coltul opus era asezata o alta tineta pentru necesitati fiziologice care putea fi si ea de diferite dimensiuni, pâna la cele doua tinete imense ce se gaseau la Jilava reduit si care se numeau „tunuri”.

„Arhitectura” gulagului românesc

In inchisori, spatiul de locuit al detinutilor a avut diferite denumiri alese in general dupa modul de viata din ele; celula, celula de ancheta, celula de tranzit, de trecatori, de disponibili, de pedeapsa, „neagra”, celula „o” (zero), carcera, etc. Numele lor spune totul despre statutul detinutilor care le ocupau. Cel mai mic spatiu de locuit, celula, era o camera mica, in jurul a trei metri lungime pe doi metri latime, având o fereastra si o podea care putea fi din scândura, ciment sau cu mozaic.
Din câte stiu, exceptie faceau doua celule din Zarca Gherlei, o fosta fortareata unde a fost inchis Vlad Tepes, in secolul XVI-lea, intre cele doua domnii ale sale. Aceasta fortareata a devenit anexa inchisorii construite de imparateasa Maria-Tereza, o inchisoare aflata in imediata vecinatate a fortaretei. Acele doua celule din Zarca Gherlei nu aveau podele ci doar un grilaj de metal sub care circula un izvor de apa subterana. Celelalte celule din Zarca Gherlei erau mici, cu ziduri despartitoare groase, cu scari in spirala de piatra, tocite de mersul detinutilor. Totul a pastrat specificul fortului medieval. Cei veniti cu pedepse grele sau condamnati pentru diferite pretexte erau inchisi pe un timp limitat intre zidurile lor. Legenda spune ca celebrul haiduc-tâlhar Rósza Sándor batrân, a refuzat sa paraseasca temnita, rugându-l pe director sa-l lase sa moara in inchisoare, dorinta ce i-a fost acceptata.
Din punct de vedere al capacitatii de primire a celulelor din inchisori, nu exista o regula. Numarul celor ce locuiau in celule varia, modificându-se de la o epoca la alta, in diferite perioade ale inghetului si dezghetului comunist, si depindea si de felul cum erau mobilate. Ele puteau avea doar rogojini pe podea sau saltele reformate de la armata cu sau fara rogojini sub ele. Puteau sa fie paturi militare de fier suprapuse sau nu, pe doua sau trei rânduri, paturi (priciuiri) de lemn gen Jilava 1951 de la un capat la altul al celulei mari, pe ambele lungimi si suprapuse pe doua sau trei rânduri. Si cu oricare din acest mobilier tot nu se putea determina exact câti oameni locuiesc intr-una din aceste celule. In perioade mai calme, au fost ocupate la capacitatea normala sau aproape normala. In perioadele de mare activitate ale Securitatii, numarul ocupantilor se dubla cel putin, dar, in foarte multe cazuri s-a triplat mergându-se pâna la inghesuirea unui numar de sase ori si chiar mai mult de persoane intr-un spatiu ce devenise de mult irespirabil. Astfel o celula mica de trei pe doi metri având in mod normal doua rânduri de paturi suprapuse pentru patru detinuti, in momentul când dorm câte doi in pat deodata se ajunge la opt locatari iar, la Aiud, s-a ajuns in unele perioade, la performanta ca sa locuiasca saisprezece detinuti intr-o astfel de celula, iar la Jilava in reduit, intr-o celula de circa doisprezece metri lungime pe sase metri latime, cu priciuiri in jurul peretilor, si la o capacitate normala de cincizeci-saizeci de detinuti, au fost gazduiti uneori si trei sute de oameni.
In celulele din arestul Securitatii – celule unde victimele locuiesc in timpul anchetei, ma refer la cladirile cele mai noi, fostul MAI din Piata Palatului, un pat sau doua paturi sunt rabatabile in asa fel incât comandate de afara electric sau manual se „lipesc” de perete, stând vertical in cursul zilei si numai noaptea revin in pozitia normala, orizontala spre a fi folosite. De asemeni in unele celule din aresturile fostei cladiri a MAI, vis-a-vis de Palatul Regal, au existat celule care aveau doar un pat facut din beton si un cub de asemeni din beton folosit ca scaun/masa. Toate usile celulelor si camerelor din inchisorile românesti erau din lemn masiv sau lemn imbracat in tabla sau din fier si se inchideau cu un lacat si doua zavoare sau chiar trei zavoare in partea de sus, de jos si mijloc. Toate aveau precum aceea din camera 8 de la inchisoarea Timisoara, vizor si vizeta cu polita interioara. Mobilierul era acelasi; o tineta cu apa de baut sau doua, de dimensiuni diferite, in functie de efectivul celulei. In general aceste tinete au satisfacut necesitatile fiziologice ale locatarilor. Apoi in celulele mai mari exista o masa si o banca sau doua, folosite in cursul zilei iar când era mare aglomeratie numai la servitul meselor.
Daca dimensiunile celulelor erau atât de diferite de la o inchisoare la alta si chiar in cadrul aceleiasi inchisori, daca „mobilierul” era invariabil acelasi, despre regimul impus fiecarui gen de celula si mai ales in diferite perioade ale detentiei se poate spune ca diferea cel mai mult.
In celulele aflate in aresturile Securitatii – celulele de ancheta, repartitia arestatilor era facuta cu o grija deosebita de catre serviciul de anchete. Nu erau repartizati in aceeasi celula doi arestati implicati in acelasi caz (lot, organizatie). De asemeni nu erau repartizati doi oameni implicati in acelasi gen de infractiune. Este de la sine inteles de ce; fiind in acelasi caz (lot, organizatie) se puteau aranja declaratii identice, similare, ceea ce ar fi putut ingreuna munca anchetatorilor. Fiind doi implicati in cazuri identice, puteau sa invete unul din experienta anchetei celuilalt.
Celulele din arestul Securitatii apartineau direct de anchetatori care le dirjau viata, fiecare anchetator fiind cel ce decidea soarta victimei sale. Anchetatorii erau tot timpul informati cu tot ce se intâmpla in celule, stiau toate discutiile dinauntru interpretate de gardieni.

Atitudinea fata de victima, inainte si dupa condamnare

Si in aresturile Securitatii au alternat diferite stiluri de comportare a temnicerilor, diferite regimuri aplicate in diferite perioade. In general insa, grija fata de arestati pâna la condamnare, a fost mai mare, existând o hrana mai buna, si o asistenta medicala destul de prompta, deoarece pe intreaga durata a anchetei, securistii erau interesati sa „stoarca” toate informatiile si declaratiile pe care le doreau si, ca atare, victima sa fie sanatoasa. Dupa finalizarea anchetei si condamnare, victima nu mai prezenta acelasi interes, si disparea grija pentru existenta sa, iar conditiile de viata puteau sa devina dramatice, de exterminare.
Tot ce evoc acum se refera la perioada 1958-1959, la arestul Securitatii regiunii Bucuresti, din calea Rahovei 37-39. Asta nu inseamna deloc ca a fost intotdeauna la fel ca in cele opt luni cât am „locuit” acolo sau ca in toate aresturile Securitatii era la fel.
Aflat intr-o astfel de celula puteai bate in usa sau suna la soneria instalata in celula, numai in cazul când victima solicita sa mearga la anchetator cu intentia de a mai declara ceva, in mod voluntar. Numai in astfel de celule, când arestatul batea la usa, gardianul nu ii raspundea nervos cu voce de tunet: „ce vrei, banditule?” ori „nu mai bate, banditule, iti arat eu tie”. Din contra paznicul se bucura de cooperare si comunica imediat „organului de ancheta”. Sper deosebire de celula de detentie din inchisorile de executie, unde medicamentele prescrise ti se inmânau direct, toate, si le puteai lua cu tine, in celula de ancheta, gardianul iti aducea medicamentul prescris zilnic, si erai obligat sa-l inghiti in prezenta sa. Explicatia tinea tot de grija „organului de ancheta” pentru victima sa pe toata durata investigatiei pâna la condamnare. In acest fel era impiedicat stocul de medicamente in vederea unei posibile tentative de sinucidere. Una era sa mori in ancheta din vointa ta, sfidând organul de ancheta penala si alta, sa mori torturat, schingiuit, din vointa lor. Securitatea, in prima varianta, nu suporta o ancheta suspendata. Pentru ea era un afront ca victima sa se sinucida. Aproape zilnic, când lumea era scoasa dimineata „la program”, un temnicer perchizitiona celula goala in cautarea unor medicamente stocate, obiecte de scris sau de taiat (lame in special).
Din  aceleasi motive, legate de grija pentru a tine in viata victimele pâna la condamnare, si somnul celui aflat in ancheta era supravegheat cu mare grija; el trebuia sa doarma cu fata in sus si mâinile scoase afara din patura spre a fi impiedicata tentativa de sinucidere prin taierea venelor.
In arestul mai sus pomenit, am fost sculat de gardieni, noaptea târziu, de câteva ori, deoarece dormeam pe patul suprapus si patura mea, atârnând in jos, acoperea vizibilitatea celui care dormea in patul de jos, iar gardianul nu-l mai putea vedea prin vizor. Gardianul a intrat in incaparere, cu riscul de a-i deranja pe toti cei aflati in celula, si m-a sculat obligându-ma sa-mi trag plapuma.
In celule de ancheta, sub nici un motiv, la iesirea din incapere, indiferent ca mergeai la ancheta, la program, la doctor, la „aer” purtai absolut intotdeauna celebrii ochelari negri, speciali, care seamana cu aceia de sudor si care iti impiedica vederea complet. Fabricati dupa model sovietic, ochelarii erau din alama sau aluminiu si se prindeau strâns cu elastic in jurul capului. Pentru un neavizat erau ochelari de sudura. Rostul acestor ochelari care aveau doar lentile de forma aplicate deasupra metalului era sa nu-i vezi pe gardieni sau pe ceilalti arestati, sa nu fi recunoscut de alti arestati si, in plus, conta si efectul psihologic al depersonalizarii. In arestul Securitatii era o linste de moarte, inspaimântatoare, gardienii purtau ghete de pâsla, incât nu li se auzeau pasii. Vorbeau, când se intâlneau in soapte, cu noi arestatii vorbeau de asemeni in soapte iar arestatii intre ei vorbeau in celule cu voce scazuta. Pe coridoare nu se vorbea. Singurul zgomot era cel al zavoarelor trase când se deschideau si se inchideau.
O singura data am auzit plânsete si tipete de femeie, agitatie pe coridoare, usi deschise si inchise. Cineva dintr-o celula a vorbit tare spunând ca e doamna Mihalache adusa din domiciliu obligatoriu din Baragan, in toamna anului 1958. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Mesaj de indemn – Basarabia

Posted by Stefan Strajer On July - 26 - 2009

moldova

MESAJ DE ÎNDEMN

FRAŢI BASARABENI DE LIMBĂ ŞI CULTURĂ!

În numele „Asociaţiei Culturale Române” din Hamilton, Ontario, şi în asentimentul românilor din Canada, Statele Unite şi de pretutindeni vă îndemnăm să vă prezentaţi la noile alegeri:

VOTAŢI PENTRU DEMOCRAŢIE, PENTRU LIBERTATE, ŞI PENTRU EUROPA.

Aceste idealuri naţionale sunt azi mai ameninţate decât oricând.

ÎNDEMNĂM OPOZIŢIA DEMOCRATĂ LA UNIRE PENTRU CA ÎMPREUNĂ SĂ RĂPUNEŢI FIARA COMUNISTĂ, CARE VĂ AMENINŢĂ CU MOARTEA

Citiţi şi să răspândiţi acest mesaj!

(Hamilton, Canada, 25 iulie 2009)

Alexandru Tomescu

Cazul Ridzi si forta presei

Posted by Stefan Strajer On July - 21 - 2009

liviu-antonesei-poza-noua

Cazul Ridzi şi forţa presei

Autor: Liviu Antonesei

Presa are şi nu are motive să strige „Am învins! Hoţomana a fugit!”. Nu cu elicopterul! E adevărat, în mai puţin de două ore de la întîlnirea fostei ministrese cu premierul, am asistat la demisia acesteia, acceptarea ei de către premier şi preşedinte şi instalarea D-nei Plăcintă la conducerea ministerului! Pînă la urmă, însă, dacă presa are astăzi ocazia să înregistreze prima sa victorie importantă de vreun cincinal încoace, dacă nu chiar de vreo două, faptul se datorează aproape exclusiv modului exemplar în care dl. Tolontan şi-a desfăşurat ancheta în cazul D-nei Ridzi. Victorie e a bunului simţ deocamdată, mai rămîne să aşteptăm, totuşi, şi verdictul Justiţiei. Dar chiar asta avea de făcut şi asta poate face presa, să oblige politicianul asupra căruia planează suspiciunea de prăduire a banului public, dovedindu-se şi foarte obraznic pe deasupra, să facă pasul înapoi, tocmai pentru ca Justiţia să-şi poată face nestingherită datoria.
Am urmărit cu maximă atenţie desfăşurarea anchetei D-lui Tolontan de la debutul acesteia – în ziar, pe blog, în emisiunile de televiziunea la care jurnalistul a fost invitat şi m-au uimit precizia chirurgicală a procedurii, rămînerea constantă în zona probelor sigure – iar documentarea a fost de top! –, comportamentul egal cu sine al investigatorului, atît de puţin pasional după standardele presei dîmboviţene. Asta a şi condus la succesul anchetei, asta a adus în jurul jurnalistului opinia publică, o parte a colegilor de breaslă şi respect pînă şi din partea unora pe care cazul îi leza. Poate nu cu bucurie dar, de pildă, într-o confruntare televizată, Dl. Sever Voinescu, parlamentar coleg de partid cu impricinata, recunoştea meritele anchetei şi importanţa unei dimensiuni descoperite de aceasta – plata propagandei electorale, sulemenită în ştiri de televiziune, din bani publici. În această privinţă, D-nii Voinescu şi Tolontan au dreptate împreună – a fost nimerită o zonă delicată a relaţiilor dintre presă şi politicieni şi aceasta merită investigată în adîncime. Da, aşa este – asemenea proceduri lezează drepturi fundamentale ale omului – pe cel la informare corectă şi pe cel la liberă opinie, drepturi fără de care toate celelalte rămîn un fel de mărgeluţe colorate înşirate pe o bucată de sfoară. În ce mă priveşte, sper că se vor găsi jurnalişti dispuşi să deşire aceasta plasă de complicităţi vinovate, indiferent de apartenenţa la un trust de presă sau altul.
Fără dubiu, Dl. Cătălin Tolontan a desfăşurat o anchetă impecabilă, care poate fi predată ca un un exemplu în orice şcoală serioasă de jurnalism. Însă corupţia în România nu se reduce la cazul Ridzi! Cu o floare nu se face primăvara, nici cu un Tolontan nu lichidăm corupţia. Dar D-Sa a arătat că „se poate”, că presa poate contribui la clarificarea mecanismelor subtile ale deturnării banilor publici şi, pe cale de consecinţă, la o oarecare însănătoşire a climatului public. Ar mai trebui ca presa de investigaţie să lase naibii la o parte viaţa amoroasă a vipurilor noastre de doi bani snopul şi să se ocupe de lucruri serioase! Între altele, Dl. Cătălin Tolontan ne-a făcut proba că presa poate avea audienţă fără a fi tabloidă! Şi că un jurnalist sportiv, dacă chiar e jurnalist, poate înregistra o victorie strălucită unde nici măcar prin gînd nu-ţi trecea! Să fie primit! Şi, desigur, felicitări unui jurnalist care şi-a făcut treaba ca la carte. „Jurnalul Naţional” a început de vineri o anchetă similară la Ministerul Turismului. Să vedem cît de adînc sapă şi pînă unde ajunge!

La asa cap asa caciula sau despre Monica Iacob Ridzi

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

petrovai-4

La aşa cap aşa căciulă

Autor: George Petrovai

 

 Având în vedere concluziile de-o viaţă ale înaintaşilor noştri mintoşi, precum şi experienţele noastre de zi cu zi, trebuie să admitem că tot ceea ce există (văzutele dimpreună cu nevăzutele) este rezultatul fabulos al voinţei divine, conform unui plan divin. Iar bunul simţ ne obligă să cugetăm în felul următor: Acolo unde există un plan, obligatoriu trebuie să existe atât resursele spirituale şi materiale, cât şi coordonatele logice sau infrastructura planului, pe care resursele vor fi puse în mişcare înspre atingerea scopurilor fixate în faza de-nceput. Atâta doar că logica divină este, cantitativ şi îndeosebi calitativ, infinit superioară, ceea ce înseamnă infinit diferită de logica umană. Din următoarele două considerente fundamentale:
 1)Omul, aidoma unei gâze prinsă într-un borcan, se învârte până la moarte în propriul lui borcan existenţial, prin pereţii căruia el întrevede cu spaimă şi disperare imensitatea copleşitoare a Universului, ce scris este în codul genetic al creaţiei să-i rămână de-a pururi inaccesibil şi necunoscut. Doar unii dintre oameni, anume cei însemnaţi de favoarea divină, vor izbuti în timpul vieţii să schimbe borcanul lor mic cu unul mai mare, sporind prin aceasta cunoaşterea, iar odată cu ea sporind şi disperarea provocată de fragilitatea condiţiei umane. Cu toate astea, puţini dintre semeni consimt să-şi redobândească liniştea şi armonia originară prin detaşarea izbăvitoare de frământările acestei lumi nesăţioase. Pentru cei mai mulţi nici măcar moartea nu este aducătoare de împăcare sufletească, întrucât necontenita nelinişte din această scurtă viaţă se converteşte mai la urmă în spaima de necunoscutul ce ne aşteaptă dincolo…
 Deci dacă logica umană (aflată ca toate cele ce ţin de condiţia noastră efemeră sub povara neîndurătoare a timpului rău şi bolnav) este limitată şi anevoioasă, ea derulându-se fie în sens deductiv, fie în sens inductiv, este de presupus că logica divină – în egală măsură eternă şi prezentă, vie şi nemuritoare, concretă şi abstractă – se derulează în strânsă interdependenţă cu însăşi facerea, căci numai ce Dumnezeu Şi-a exprimat vrerea într-o propoziţie logică de tipul: “Să fie lumină!”, şi îndată Cuvântul Său, mai presus de concepte şi judecăţi, s-a prefăcute în fapte unice, îmbrăcate în haina de gală a perfecţiunii.
 2)Una este ca Universul să iasă din logica divină infinit cuprinzătoare, aşa cum zeiţa Atena a ieşit gata îmbrăcată în armură din capul lui Zeus, şi cu totul altceva este să fii parte componentă a acestui sistem nemărginit. Prin urmare, logica umană fiind doar de rangul unui subsistem infinitezimal – cel adaptat condiţiilor de viaţă şi de pricepere de pe planeta Pământ, ea n-are cum să se înalţe până la dimensiunile deopotrivă cutremurătoare şi liniştitoare ale logicii Totului, care nu numai că este anterioară şi exterioară întregii creaţii, dar fiind totodată atotcuprinzătoare, doar în ea îşi găseşte rost şi echilibru necuprinsul sistemului conceput mai înainte de toţi vecii, şi tot ea este etern prezentă în întreaga facere, până dincolo de celulă şi atom, alimentând cu generozitate trufaşa logică umană.
*
 Astfel stând lucrurile cu logica umană, ce să ne mai mire că lumea ultratehnicizată în care ne târâm destinele a ajuns într-un grav impas moral-spiritual, din care se va salva doar atunci când va consimţi să renunţe la formă şi-şi va îndrepta eforturile constructive înspre conţinut, când efectele îşi vor pierde actuala prioritate de faţadă şi atenţia mai-marilor acestei lumi va fi cu adevărat îndreptată spre cauzele ce generează imensele nefericiri umane: violenţa şi terorismul, foamea şi sărăcia, îmbuibarea şi poluarea, într-un cuvânt când calda noastră preţuire nu-l va mai viza pe homo faber, homo technicus sau pe homo aeconomicus, ci pe modestul şi mult nedreptăţitul homo humanus. Abia când vom ajunge să preţuim omul de omenie, relaţiile dintre noi vor redeveni cu adevărat umane, iar noi cu toţii ne vom redobândi conştiinţa demnităţii, potrivit căreia omul nu trebuie să mai fie nici sclavul altui om, dar nici sclavul maşinii. De-abia într-un asemenea cadru infuzat cu omenie, iubirea nu va mai fi confundată cu religiozitatea, fraternitatea şi solidaritatea nu ni se vor impune atenţiei ca eterne aspiraţii şi îndemnuri, iar noi vom reînvăţa după abecedarul inimii ce înseamnă relaţia om-natură pentru economie, relaţia om-societate pentru politică, respectiv relaţia om-om pentru educaţie…
 Pentru a sublinia comparaţia dintre ceea ce este de fapt şi ceea ce ar trebui să fie, să aruncăm o privire în ograda politicii româneşti. Căci aici, poate mai abitir ca în politica de pe alte meleaguri, găseşti cam de toate din cele ce fac deliciul vulgului şi-i aduc la disperare pe cetăţenii oneşti: minciună şi hoţie pe rupte, promisiuni în campania electorală cu carul şi înfăptuiri după cîştigarea alegerilor doar cu paharul, elevaţie cât mărgica şi abjecţie mai adâncă decât marea cea mare etc, etc.
 Nu voi insista asupra a ceea ce de-acuma se constituie pentru noi în aspecte comune pentru peisajul nostru politic: certuri ca la uşa cortului între partenerii conjuncturali de la guvernare, ele avînd rostul fertilizării terenului pentru alegerile prezidenţiale din toamna acestui an; anchetarea de ani şi ani a unora dintre foştii şi actualii politicieni, fără ca acest simplu exerciţiu de imagine a aflătorilor în treabă să mai sperie ori să mai impresioneze pe cineva; incredibila densitate a bravilor şi neobosiţilor noştri făcători de politică în biserici, pe stadioane şi la interminabilele noastre serbări pastorale, adică acolo unde sunt şanse ca prin jalnică impresie, promisiuni şi mită electorală să mai smulgă niscaiva voturi de la alegătorii tot mai circumspecţi.
 Voi menţiona doar memorabila înfăptuire a Monicăi Iacob Ridzi, actualul ministru al Tineretului şi Sportului: De ziua tineretului, dumneaei a plătit nici mai mult nici mai puţin de 50.000 euro pentru închirierea unei scene! După însumarea grăbită a sumelor mătrăşite cu această ocazie, au ieşit câteva sute de mii de euro, bani de care românii se vor şterge pe buze, aşa cum au procedat de nenumărate ori din Decembrie ’89 până în clipa de faţă. Şi încă trebuie să spunem “merçi” că suntem în plină criză şi că, deci,  acest tânăr şi năbădios ministru n-a avut pe mână sume mult mai consistente, pe care la fel le-ar fi făcut harcea-parcea cât te-ai şterge la ochi…

monica-ridzi

Foto.Ministrul Tineretului si Sportului Monica Iacob Ridzi
 Sigur că după ce banii se duc pe apa sâmbetei, aşa cum ne-o demonstrează cazul Ridzi, românii trebuie să strângă şi mai mult cureaua, nu doar pentru recuperarea prin economii crâncene a banilor dispăruţi fără urmă, ci şi pentru a putea pune, conform algoritmului politic, la dispoziţia celorlalţi minişti destoinici sume la fel de consistente, dacă nu şi mai şi, care la fel vor dispărea ca măgaru-n ceaţă…
 E drept că Monica Iacob Ridzi este cercetată pentru sumele de care n-are cum să dea socoteală de vreme ce banii au ajuns acolo unde pesemne erau meniţi să ajungă cu mult timp înainte. Dar istoria megapotlogăriilor postdecembriste cu ştaif ne demonstrează pe viu că cercetările de acest tip de regulă nu se isprăvesc pe durata unui mandat de ministru, zdravăn proptit din spate. Aşa că dacă ea n-are alte bube în cap – mă gândesc la cele politice, că toate celelalte sunt doar floare la ureche -, coana ministru are toate şansele să nu fie clintită de la cârma ministerului decât odată cu partidul din care a răsărit ca o floare urât mirositoare…

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors