Archive for the ‘Politic’ Category

Cele şapte minuni ale comuniştilor moldoveni

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2010

Basarabia- pamant romanesc

Cele şapte minuni ale comuniştilor moldoveni

Autor: Dr.Vasile Soimaru

 

Ultimii comunişti ai Europei au asigurat în timpul guvernării lor o creştere economică „durabilă şi stabilă” ca un balon de săpun…

Aproape zilnic trec pe lângă extrema de sud a CC-ului (cimitirul central) din Chişinău, unde, după renovarea Memorialului „eliberatorilor” (a se citi cotropitori rusi, n.r.), au crescut ca ciupercile după ploaie zeci de cavouri, adevărate mausolee din beton, granit şi marmură pentru viitoarele înhumări ale răposaţilor aleşi. De fiecare dată, mă întreb care să fie oare rostul unor investiţii de zeci de mii de dolari, dacă alături de aceşti investitori mor oamenii ca în timpul Holodomorului moldovenesc (de la Holodoromul ucrainian, din anii 1932-1933, când au murit milioane de oameni, datorita foametei – se pare ca urmare a unei decizii criminale a lui Stalin cu scopul de a-i nimici pe ucrainieni, n.r.). În satul meu natal, Cornova, de exemplu, în această iarnă au decedat de frig, boli şi foame 13 oameni şi s-a născut doar un singur copil.

O familie din trei persoane, care n-a avut bani să procure măcar un lighean de cărbuni, a îngheţat toată într-o noapte de ger cumplit. Este satul, care nu i-a lăsat să moară de foame pe Voronin şi familia sa în anii când erau în „ilegalitate şi săraci, lipiţi pământului”. În fruntea gospodăriei colective de atunci se afla un comunist venit din alt sat, pe care Voronin, preşedintele de mai târziu, l-a trimis ambasador în CSI, având o pregătire diplomatică de gradul zero.

În aceste condiţii de genocid au fost aduse mai toate satele noastre, iar liderii kominternişti ai PCRM zilnic fac declaraţii cu care te năucesc despre aşa-zisele „minuni economice şi sociale”, realizate de ei în aproape nouă ani de aflare la putere, criticând vehement primele rezultate – mai mult decât vizibile şi pozitive – ale actualei guvernări democratice.
Am numărat şapte astfel de „minuni”, cărora comuniştii le fac publicitate pe toate căile, sperând să revină la putere, ca să scape de puşcăriile plângăreţe după ei…

Mult trâmbiţata de ei creştere economică doar economiştilor de factură comunistă li se pare un progres: în ultimii nouă ani, Produsul Intern Brut al R. Moldova a crescut cu 48,2% sau 4,5% anual. Numai în nouă luni ale lui 2009 – primul an de criză mondială şi la noi -, cât economia s-a mai aflat sub presiunea comuniştilor, acest indicator s-a diminuat cu 9%. În 2001, comuniştilor le-a revenit o economie care asigura un volum al PIB-ului, în preţuri comparabile, egal cu cel din anul 1965 şi de aproape trei ori mai mic faţă de anul 1990. După creşterea de 48,2%, biata noastră economie naţională, în mari chinuri, a avansat cu cinci ani, de la 1965 la 1970! Adică lozinca de ieri a comuniştilor sovietici „Cincinalul în patru ani!” ei au înlocuit-o cu „Cincinalul în… nouă ani!”.

Cu ritmurile numite mai sus, comuniştii trebuiau să ne mai fericească încă 15 ani, ca să atingem şi nivelul anului 1990. De aici, putem deduce şi secolul în care R. Moldova va atinge nivelul economic mediu european, dacă astfel de forţe moldo- româno-fobe, retrograde şi mincinoase nu vor fi aruncate la groapa de gunoi politic.

Totodată, constatăm că, dacă neocomuniştii asigurau economiei moldoveneşti ritmurile de creştere cu care au crescut economiile Familiei Voronin, poate că şi moldoveni trăiau astăzi ca această familie aleasă… Conform estimărilor noastre, bazate pe dinamica cheltuielilor efectuate de Oleg (fiul lui Voronin, n.r.) şi publicate în TIMPUL (publicatie independenta de la Chisinau, n.r.), veniturile lor au crescut de cel puţin 1.500 de ori, adică anual cu 150 la sută. Asemenea ritmuri, demne de Cartea recordurilor Guinness book, nu a cunoscut până acum niciunul din miliardarii lumii… Dar şi ritmurile de pauperizare a moldovenilor care au ajuns în scurt timp la cel mai scăzut nivel de trai de pe continentul european sunt demne de Cartea Guinness!

Este anecdotică şi stabilitatea economică lăudată de comunişti. Comuniştii iau ca argument al stabilităţii cele câteva procente de creştere economică în comparaţie cu anul 2000, când PIB-ul alcătuia doar 34 la sută din cel al anului 1990. Dar, dacă am lua ca argument al stabilităţii alt indicator, aplicat în întreaga Europă – PIB per locuitor – şi comparat cu media Uniunii Europene, chiar şi orbii ar vedea ce stabilitate de beton am avut noi în aproape nouă ani de neocomunism.

Conform calculelor economiştilor Gr. Belostecinic şi C. Guţu, raportul dintre mărimea PIB per locuitor în R. Moldova raportată la media UE a crescut, în opt ani, de la 9,6% în 2001 până la 9,7% în 2008 (pentru comparaţie: în Bulgaria şi România acest raport a crescut în perioada dată de la 28 la 40 la sută). Posibil, doar manualele de teorie economică marxist-leninistă mai pot defini asemenea rezultate ca stabilitate economică… Deocamdată însă, la noi se dezvoltă stabil şi accelerat doar economiile Familiei Voronin şi economiile altor câtorva kominternişti din fruntea PCRM…
 

19 martie 2010

Prin librăriile americane. Amintirile lui Miriam Korber din Transnistria (3)

 

Autor: Ioan Ispas

 

Miriam Korber s-a născut în anul 1923 în Câmpulung Moldovenesc. Pe perioada deportării în Transnistria, ea a ţinut un jurnal, în limba română, care a fost inclus, în lucrarea SALVAGED PAGES. Young Writer’s Diaries of the Holocaust – amintiri colectate şi editate de Alexandra Zapruder, editura Yale University Press, 2002.

      Jurnalul lui Miriam K. începe cu descrierea atmosferei din preziua deportării, când au început să circule zvonurile despre o plecare iminentă şi părinţii ei işi vând o grămadă de lucruri ca să facă rost de bani.

Duminică, 12 oct. 1941, dimineaţa la ora şase au trebuit să-şi părăsesască locuinţa şi să se îmbarce în căruţe, care la ora unsprezece au început să se deplaseze către gară. Pe drumul spre gară se intindea un lung şir de căruţe pline cu geamantane, pachete, copii şi bătrâni. În gară îi aştepta un tren cu vagoane care deobicei erau folosite pentru transportul cailor, dar fusesera curăţite de fân. Într-un vagon au fost imbarcaţi treizeci şi opt de persoane, din care patru de peste optzeci de ani şi un copil paralizat. In gară a fost distribuită pâine şi au aflat că vor merge până la Atachi, în Basarabia. Trenul a plecat la ora opt seara.

Luni au mâncat în tren old meat, au băut apă stătută, dar tinerii incă mai puteau să râdă şi să discute.

Marţi dimineaţa au sosit la Atachi. Au coborât din tren şi “mergeţi mai departe, evrei pribegi “, cu caruţa au ajuns în oraşul suprapopulat cu deportaţi. Au fost cazaţi într-o cameră în care în total erau treizeci de persoane. În cursul primei nopţi petrecute în Atachi am văzut ce inseamnă adevarata mizerie umană, noteaza Miriam Korber în jurnalul ei (pag.250). La cinci dimineaţa părăsesc această cameră şi după amiază se mută într-o altă casă, la doamna Hausvater. Ziua şi-au petrecut-o preparând mancare. Pentru o galeată de apă potabilă au plătit douazeci de lei, iar pentru o găină un inel cu o piatra preţioasă. Au avut noroc că vremea era bună. Au trecut cu bine prin o inspectie şi duminică, cu o căruţă s-au deplasat la punctul de trecere peste Nistru, pe care îl trec cu o ambarcaţiune şi ajung în Moghilev. Sunt nevoiţi să-şi care singuri bagajele până la o casă, unde au fost repartizate treizeci de persoane. Pe bunici i-au plasat la un azil de bătrâni din oraş. Viaţa era grea în Moghilev, aşa că se hotăresc să plece. Un prieten, Bondi, aranjează cu nişte soldaţi germani, contra bani, să-i transporte cu camionul până la Djurin, unde ajung sâmbătă, 8 nov.1941. Găsesc o cameră cu chirie, 50 de ruble pe lună, la o evreică, Kufşinier, care avea doi copii mici iar soţul militar în Armata Roşie. În decembrie apare o problemă suplimentară gerul şi vântul din stepa ucrainiană. În cameră era frig şi era un calvar să te scoli din patul cald în camera rece. Lemnele de foc erau scumpe, pentru 1400 de pounds au plătit 500 de ruble, adică aproximativ 2000 de lei.

În ianuarie bunicii ei rămaşi în azilul din Moghilev au murit, unul dupa altul la un interval de trei săptămâni, aveau peste optzeci de ani şi numai una din fetele lor au fost cu ei până în ultimul moment, mătuşa ei Roza.

Cu prilejul unei inspecţii, din aprilie 1942, a doctorului Leopold Tanner, pe care îl cunoşteau din Câmpulung şi fusese numit recent doctor al districtului Şargorod află noutăţi despre cunoştinţele din oraş. În mai 1942, tatăl lui Miriam K. se îmbolnăveşte de tifos, dar scapă cu viaţă. Din ţară nu au primit nici o veste până in iunie 1942, cand s-au întâlnit cu dr.Talik, din Botoşani, care era concentrat în Transnistria , la spitalul militar din Tulcin, aflat la 20 de mile de Djurin. “Evreu fiind, el  era tratat relativ bine“, notează  Miriam K. la pag.265, continuând cu ştirile aflate: ”Lucrurile merg relativ bine în România. Pentru evrei este greu; ei sunt supuşi la restricţii umilitoare, dar cel puţin sunt la casa lor. Ceilalţi bunici ai mei sunt bine. …În Bucureşti se fac eforturi mari pentru rezolvarea problemei repatrierii evreilor din Transnistria”  În sfârşit în iulie 1942 primesc primele scrisori din ţară, trei într-o zi: una de la bunicii din Botoşani, una de la un văr din Bucureşti şi una de la matuşa Roza din Moghilev. Au fost foarte bucuroşi pentru că asta insemna că nu au fost uitaţi de rude. A doua zi au primit si primii bani din tara, optzeci si trei de marci, efectiv saptezeci si opt, pentru ca  cinci au fost luate de comunitate.

In 10 octombrie 1943, sunt chemaţi capii de familie, bărbaţi sau femei, să semneze pe o listă, în faţa sefului jandarmeriei din localitate, că nu vor părăsi localitatea, iar dacă o vor face sunt pasibili cu pedeapsa capitală. Dr.Rosentrauch, şeful coloniei, i-a convins pe capii de familie să se adune pentru semnarea listei, dându-şi cuvântul de onoare că nu se va intampla nimic. Însă după ce s-au adunat, jandarmii i-au împins pe femei şi copii la o parte, iar pe bărbaţi i-au luat şi i-au trimis într-un lagăr de muncă, lângă Odesa. În această capcană a căzut şi tatăl lui Miriam, deşi nimeni nu venise după el, ei locuind destul de departe de centru. Mama sa, însă, bazându-se pe asigurările date de şeful comunităţii, l-a trimis în centru, fiind silit şi el să plece cu grupul respectiv. Multi au scăpat prin viclenie, alţii cu bani , protecţie sau curaj.

Peste doua zile a văzut un grup format din capi de familie arestaţi pentru că la o inspecţie a doctorului n-a fost  gasită locuinţa curată; şi ei erau duşi intr-un lagar de muncă in Oceacov.

*

Am redat evenimentele mai importante din jurnalul lui Miriam Korber. El este mult mai detaliat şi marcat de subiectul frigului la care se revine mereu: gheaţa de pe pereţi, timpul petrecut în pat în încercarea de a se încălzi (se scula târziu şi se culca devreme), problema aprovizionării cu lemne de foc şi cu alimente, problema menţinerii sănătaţii. O nedreptate suplimentară resimţită a fost exploatarea de către localnicii ucrainieni care cereau preţuri mari pentru alimente şi medicamente. De asemenea chiar dacă aveau alimente azi era incertitudine că mâine nu vor mai putea procura. Jurnalul lui Miriam K. reflectă de asemenea nervozitatea permanentă a tatălui şi degradarea ritualurilor de înmormântare. Deşi nu dă nici o explicaţie faptului că doi dintre bunici au rămas la Botoşani sau un văr la Bucureşti, la pag.260 noteaza în jurnal: “Tot timpul se discuta ca vom fi iertaţi (pentru ce ofensă noi nu ştim; pentru simplu motiv că suntem evrei), toate se termină insă în fum şi regrete. Eu nu mă gândeam la România, sau mai târziu la Câmpulung, ca la patria mea. Aceasta pentru că noi am fost întotdeauna opresaţi şi împinşi la o parte de români. Dar astăzi, când noi suntem atât de departe, când sute de kilometri ne despart de micul nostru Campulung eu simt cât îmi lipseşte şi cât de apropiată eram de patria mea. Heimat, cât de mult spune acest cuvânt? Munţii noştrii (cei ai Bucovinei, n.r.), dragii noştri munţi, unde sunteţi acum? De ce îmi apăreţi mereu în vis? Brazii, pădurile întunecate, case curate, oameni draguţi, îmi e dor de voi! “

Jurnalul lui Miriam Korber se termină în octombrie 1943, în ziua în care tatăl său a fost trimis în lagărul de muncă de langă Odessa. După un an şi jumătate şi-a reîntâlnit tatăl în Botoşani. Mama şi sora ei de asemenea au supravieţuit deportării. Au supravieţuit războiului şi bunicii din partea mamei. Dintre rudele mai indepărtate, fratele viitorului ei soţ şi un văr au fost ucişi de sovietici în perioada ocupării Bucovinei de Nord, 1940 –1941, ca fiind zionişti. O mătuşă, unchiul şi cei trei copii ai lor din Transilvania de Nord au fost deportaţi de unguri si germani la Auschwitz , unde au fost ucişi. O altă mătuşă, fiica ei şi o nepoată au murit într-o carieră de piatră aflată pe malul Bugului, în zona aflată sub administraţia românească.

După război Miriam Korber şi-a realizat visul din adolescenţă devenind doctor. A ezitat mult timp să-şi publice jurnalul nedorind să-şi mai amintească prin ce a trecut în timpul deportării. În 1990 se hotăreşte să-l publice în română şi germană, păstrând în continuare originalul în familie.

  Newark, USA, septembrie 2009 (trimis spre publicare martie 2010)

Dilemă

Posted by Stefan Strajer On March - 19 - 2010

Dilemă

Autor: Valeriu Cercel 

Am fost nedumerit de ce în ţară
E lumea cam de toate sictirită,
De preţuri, de corupţie, de mită…
Guvernul, c-ar vopsi o altă cioară,

Pân’ ce-am ajuns acasă, personal,
După treizeci de ani peste Pacific,
Să aflu-n prima zi şi să edific
Dilema,-n modul cel mai raţional ;

De cum am coborât din avion,
M-a luat un bagajist de geamantan
Şi pân’ s-ajung la viză, un roman
Mi-a înşirat să fiu cu toate-n ton :

De şpagă , de corupţie, de pile,
De gropi ce nu au loc nici pe trotuar…
Iar să fi fost măcar parlamentar,
Cu el toate mergeau ca pe şenile,

Nici pomeneală, criză, faliment (!)
Industria gemea, agricultura,
Şi n-ar fi existat harababura,
Pe cât era ‘mnealui de competent ;

Am luat apoi, de-afar’, un taximetru,
Iară şoferu,-n drum, pe scurtături,
Cât a condus printre înjurături
Mi-a explicat, frumos, metru cu metru :

De legile parşive, idioate,
Şi-tât ce se promite şi se minte…
Cinci ani dacă era el, preşedinte,
Le regula cu mâna lui pe toate ;

Dar la frizer ce chesti’ am aflat (!?)
Modest, doar cu bacşişu-obişnuit,
Făr’ să insist, cât m-a ferchezuit,
O oră mi-a făcut capul pătrat :

Că nu avem guvern pentru popor(!)
Şi el, în două luni, operativ,
Corupţii i-ar fi ras definitiv,
De ar fi fost măcar un senator…

Aşa că după cum fui informat
De indivizi oneşti şi competenţi,
Cuminţi, nici pomeneală violenţi,
Chiar foarte simplu am concluzionat

Că de-aia-i rău, să vezi profesionişti
Ce-n loc a guverna o ţărişoară,
Îşi fac o viaţă dulce şi uşoară…
Ca bărbieri, şoferi sau bagajişti!

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

 Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

 Autor: Nicolae Balint

După Al Doilea Război Mondial, intrată şi ea în sfera de dominaţie comunistă, Ungaria s-a văzut confruntată cu o nouă realitate ce impunea o nouă politică şi în domeniul informaţiilor. Sub directa îndrumare a NKVD, nou createle organe de informaţii maghiare şi-au moderat pentru un timp acţiunile de spionaj împotriva României. Însă nu s-a renunţat definitiv la acestea. Acţiunile ce au fost desfăşurate ulterior acestui moment, au fost însă mult mai atent concepute, desfăşurate şi disimulate, mai ales că, tot ceea ce se întâmpla în această sferă a informaţiilor era foarte atent monitorizat de consilierii sovietici prezenţi în Ungaria până în deceniul şapte al secolului XX. De altfel, în foarte multe situaţii, NKVD a cunoscut aceste acţiuni, însă nu a intervenit pentru că era direct interesat de menţinerea unei situaţii de „conflict îngheţat” între România şi Ungaria. Binenţeles, că în propriul beneficiu, fapt mai mult decât evident în timpul regimului Mihail Gorbaciov.        

 

Patru variante pentru Transilvania

Tratatul ce urma să se încheie în cadrul Conferinţei de la Paris (1946), avea în vedere principiile cuprinse în documentele încheiate cu România în septembrie 1944, respectiv cu Ungaria în ianuarie 1945. Invocând diverse pretexte, partea maghiară a încercat să deplaseze cât mai spre est graniţa comună cu România. Győngyősi Janos, ministrul maghiar de Externe, avea dealtfel pregătite patru variante pentru Conferinţa de la Paris. O primă variantă avea în vedere crearea unei Transilvanii independente. O alta, propunea legarea la Ungaria, printr-un coridor, a zonei secuieşti din interiorul arcului carpatic. O a treia variantă, a fost cea de anexare la Ungaria a unui teritoriu din vestul României – circa 22.055 km2 – ce cuprindea mai multe judeţe din această parte a statului român (pentru recuperarea a circa 500.000 de etnici maghiari, urmau practic să intre sub dominaţie maghiară peste 900.000 de etnici români). În fine, cea de-a patra variantă propunea organizarea unui refendum privind viitorul Transilvaniei. Niciuna din aceste variante, nu a fost luată în consideraţie pentru simplul motiv că nu ţinea seama de realităţile etnice şi istorice din Transilvania. În plus, Ungaria nu era în situaţia de a pune condiţii, având în vedere atât atitudinea ei din timpul războiului, cât şi politica promovată faţă de evrei.

Spionaj, diversiune şi propagandă antiromânească

Deşi se aflau într-o situaţie cât se poate de ingrată după război – lipsuri materiale, nesiguranţa locului de muncă pentru propriile cadre, viitor politic incert – organele de informaţii şi siguranţă româneşti au reuşit să depisteze şi să probeze mai multe acţiuni ale spionajului maghiar care erau îndreptate împotriva României. Numai în perioada 1945 – 1948, au fost depistate 17 organizaţii subversive care acţionau pe teritoriul statului român şi care, sub o formă sau alta, erau legate de Budapesta. Printre cele mai active s-au dovedit a fi „Mişcarea de Rezistenţă”, „Hungarista”, „Asociaţia anticomunistă de tineret”, „Brigada Fulger”, etc. Atitudinea suspect de tolerantă a nou createlor organe de informaţii comuniste maghiare, s-a observat şi în cazul generalului Dalnoki Veress, fost comandant horthyst al Corpului de Armată maghiar dislocat la Cluj după Diktatul de la Viena din august 1940. Acesta a creat un centru subversiv  la Budapesta ce întreţinea legături permanente cu elemente revizioniste din Transilvania, susţinând material operaţiunile acestora. Acţiunile lui Dalnoki Veress vizau atât obţinerea de informaţii despre situaţia minoritarilor maghiari, cât şi răspândirea clandestină de material de propagandă cu caracter revizionist, având drept scop slăbirea încrederii în capacitatea de organizare şi administrare a autorităţilor româneşti reinstalate în teritoriul cedat. Totodată, la sugestia discretă a Budapestei, o serie de elemente ultranaţionaliste din Transilvania au primit indicaţia de a intra în MADOSZ, militând astfel legal, dar sub faldurile unei noi ideologii care le permitea însă, disimulat, să promoveze vechile teze iredentiste. În acelaşi timp, contele Teleki Adam a pus bazele „Partidului Popular Maghiar”.      

                                                   (va urma)

NICOLAE  BALINT

 

CASETA

Tabel cu persoane din judeţul Mureş, semnalate după 1.04.1947 ca făcând parte din

                    agentura Serviciului Maghiar de Informaţii din România

Nr.

crt.

               Numele şi prenumele                  Localitatea
1. Beldy          (?) Târnăveni
2. Csiki Francisk Tg. Mureş
3. Csiki Pista Tg. Mureş
4. Haller Ştefan (soţia şi fiica sa) Târnăveni
5. Hubert Ernő Târnăveni
6. Kovacs        (?) Tg. Mureş
7. Kovacs Albert Tg. Mureş
8. Pataki         (?) Tg. Mureş
9. Petery         (?) Târnăveni
10. Szikozai Sandor Tg. Mureş
11. Sas    Ioan Tg. Mureş
12. Wolfgang  Mihaly Tg. Mureş
13. Wolforth Mihail Tg. Mureş

Dr. EPIFANIE E. COZĂRESCU s-a stins din viata

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

Dr. EPIFANIE E. COZĂRESCU s-a stins din viata

Cernăuți 24 ianuarie 1904 – Roman 4 martie 2010

 

Autor: Ion Coja

S-a stins din viața exemplară pe care a dus-o dr EPIFANIE  E.  COZĂRESCU. Născut la Cernăuți la 24 ianuarie 1914, EPIFANIE E. COZĂRESCU lasă în urma sa numai faceri de bine, pentru toți cei care l-au cunoscut ca medic și ca om. Cu ceva ani în urmă am primit de la dînsul o carte deosebit de interesantă, intitulată Paramedicalia, deosebit de importantă pentru istoria medicinii românești, dar și pentru cunoașterea și înțelegerea unor evenimente la care medicul  EPIFANIE E. COZĂRESCU a luat parte nemijlocit, ca persoană implicată sau numai ca martor. Martor de o onestitate aflată deasupra oricărei îndoieli. În plus, inteligența, cultura și sagacitatea sa, dau mărturiilor sale valoare de document incontestabil. M-am bucurat când am găsit în Paramedicalia mai multe pagini dedicate rememorării tragicului pogrom de la Iași, din iunie 1941, când au murit asasinați 9000 de evrei.

I-am scris autorului și l-am rugat să revină asupra subiectului cu precizări mai explicite. Mi-a trimis astfel două texte pe care le public acum din nou, ca semn de recunoștință personală și publică pentru o viață dedicată adevărului, vieții și demnității umane. Dumnezeu să-l odihnească pe cel căruia i s-a potrivit atât de bine numele sub care s-a încreștinat:  EPIFANIE… Sit tibi terra levis, EPIFANIE COZĂRESCU!

*

Adevărul despre Pogromul de la Iași, iunie 1941

așa cum l-a cunoscut dr. Epifanie E. Cozărescu

Prima mărturie:

Mult Stimate Domnule profesor Ion Coja,

          Încântat şi onorat de faptul că aţi binevoit a citi volumul meu de proză scurtă intitulat „Paramedicalia” – ceea ce vrea să însemne  „însemnări  din timpul vieţii mele ca medic”. Cu alte cuvinte, sunt evocate momente  din viaţa mea de medic,  „trăite  şi nu „născocite”…

            Printre acestea şi problemele evreilor din Moldova – unde am convieţuit şi eu cu dânşii. Deci nu pe temă principală, ci colaterală, întrucât eu aveam alte preocupări. Totuşi voi încerca să lămuresc  niţel şi problema lor. O fac oarecum obligat  întrucât  oprobiul ce ni se aruncă în sarcină, în realitate este străin de ceea ce s-ar putea numi „holocaust”, cumva  amărându-ne sufletul, fiind depărtat de adevăr.

            Dacă la noi în Moldova evreii au suferit în vremea aceea anumite vexaţiuni, în majoritatea lor acestea nu au fost provocate de noi, de populaţia românescă, ci de trupele  SS (fasciste) germane, aflate atunci pe teritoriul nostru! Este purul adevăr pe care îl susţin cu convingere.

             Pe atunci, în toamna anului 1940, aşa cum am arătat în unele capitole din Paramedicalia mea,  eu nefiind  aderent atunci  la ideile pro sau anti-fasciste din ţara noastră, (Totul Pentru Ţară, Legiunea Arhanghelului Mihail, LANC, cuziştii), n-am participat la realizarea idealurilor lor. După cum se observă din capitolele mele din carte: “Dureroasa părăsire a Cernăuţilor – 1940” – pg. 3 -8, “Munca şi viaţa în spitalul „Caritatea” (prolog la holocaustul nazist şi al trenului morţii) – pg. 17 – 24, „ Viorica Agarici – mit şi adevăr  în problema „Trenului morţii”  pg. 25 – 29,  „Tristele peripeţii ale retragerii noastre din Moldova – 1944”  – pg. 30-38, atât am văzut  şi  sintetizat şi nimic altceva, oricum din cele relatate cu curaj şi responsabilitate, reies gravele probleme şi excese sângeroase petrecute la Iaşi în iunie 1941 la începutul războiului. Dar acestea nu au fost generate de autorităţile noastre, ci de trupele SS germane. Despre cei 9000 de evrei omorâţi  atunci la Iaşi, despre semnalizările cu becuri roşii din podul caselor, pentru a dirija  bombardamentele  aviaţiei sovietice asupra Iaşului, după cum au fost localizate şi elucidate de localnicii români, am scris cât amputut eu de clar clar în capitolul respectiv.

            Iar când autorităţile noastre au fost obligate de comandamentul german  al Iaşului, din cei 500 de arestaţi de ei şi aduşi la poliţie pentru ca autorităţile române să trieze şi să descopere posibilii făptaşi  în legătură cu dirijarea bombardamentelor sovietice,  au fost aleşi 100 de elemente cunoscute ca a fi  „comunişti notorii”. Aceştia au fost ridicaţi dintre cei 500 şi  trimişi la închisoarea militară românească de la Copou din Iaşi, unde au fost ţinuţi până la terminarea războiului, când au fost eliberaţi! Ce s-a întâmplat cu cei 400 de evrei rămaşi? Au fost eliberaţi a doua zi dimineaţă, plecând pe la casele lor. Așa s-au petrecut lucrurile la Iași, câtă vreme românii au avut controlul asupra desfășurării evenimentelor.

             Atunci germanii făcând „Einen kurzen protzes”, au adunat alte sute de localnici evrei, i-au adus în curtea Chesturii de Poliţie, i-au cercetat şi mitraliat pe toţi. A doua zi, trecând eu pe acolo cu o maşină a spitalului nostru, am observat şuvoiul gros de sânge scurs pe sub poarta poliţiei pe caldarâm. Alţii au fost arestaţi şi împuşcaţi chiar în casele lor, de unde, în următoarea dimineaţă erau ridicaţi de căruţele primăriei  şi transportaţi la cimitirul israelit. În completare, a se vedea cele scrise în  volumul Paramedicalia.

              Referitor la populaţia de etnie evreiească din Basarabia, după revenirea românilor în 1941 şi începerea războiului,  persoanele  care şi-au bătut joc de autorităţile şi armata română[1] care fuseseră obligate în 1940, conform odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, să părăsească Basarabia şi Bucovina de Nord,   au fost deportaţi în Transnistria. Nu au fost închişi în lagăre, ci încartiruiţi în casele din zonă.

Când  s-a întors frontul româno – german în 1944 şi trupele germane începuseră a lichida elemente evreieşti întâlnite în retragere,  autorităţile române le-au permis evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord să se întorcă imediat la casele lor  pentru a-i proteja de  primejdia de a fi lichidaţi de trupele germane.

            În Roman, din 12.000 de evrei în 1941, au fost deportaţi în Transnistria numai 2  evrei, activişti comunişti,  cărora li s-a permis să se întoarcă acasă în 1944. Iar  dintre evreii din Ardealul de  Nord şi Maramureşul românesc, dintre cei care au scăpat de deportarea  hortistă fugind în teritoriul românesc, peste  noua frontieră a României, nu au suferit în nici nu fel de ostracizări din partea autorităţilor, ci au emigrat  în Israel ( făcând parte din lotul de 400000  de evrei  români emigraţi legal în Israel  – între anii 1942 – 1943).

            Mai trebuie menţionat faptul că în perioada  când ţara era condusă de Mareşalul Ion Antonescu, nemţii au trimis un tren cu 15 vagoane  pentru a ridica evrei din Bucureşti spre a fi lichidaţi la Auschvitz. Acest tren s-a întors gol în Germania, nici măcar un singur evreu din România nu a fost trimis în lagărele germane. Şi atunci unde este holocaustul românesc ?!

18 noiembrie 2008

Dr. Epifanie Cozărescu, fost medic, veteran de război, rănit şi evadat din prizonierat sovietic, fost  expropiat şi deportat cu domiciliu forţat de la Săveni – Botoşani la Roman        în perioada 1949 – 1951.

*

A doua mărturie:

(Completare la cronica filmului „Calatoria lui Gruber”)

Dau publicității mărturia domnului dr Epifanie Cozărescu, pe care o raportez la filmul dlui Radu Gabrea despre „pogromul de la Iași”, film făcut după mărturia mincinoasă a lui Curzio Malaparte, la care s-au adăugat minciunile filmului, film din care rezultă că nemții nu ar fi avut nicio legătură cu pogromul, că soldații români, nesimțitori la tragedia semenilor lor, ar fi păzit vagoanele cu evreii muribunzi, refuzând să le dea o cană de apă, o gură de aer!

MULT STIMATE DOMNULE PROFESOR ION COJA,

 În primul rând va urăm sănătate deplină şi succes în preţioasa Dumneavoastră operă de istorie ce o scoateţi la lumină.

In ce priveşte Mărturiile mele aduse pro şi contra acuzaţiilor de antisemitism şi holocaust românesc revin asupra celor declarate:

Alianţa făcută de generalul, ulterior, Mareşal Ion Antonescu cu Germania s-a referit numai la recuperarea teritoriilor rupte din trupul ţării, prin odiosul Pact Ribbentrop – Molotov, în anii 1939/40, în nici un caz pentru a sprijini şi a transmite din Germania în România holocaustul antievreiesc de atunci.

După recuperarea teritoriilor pierdute şi apărarea lor prin alianţă strict militară cu armata germană, li s-a aprobat trupelor române care pătrunseseră în Basarabia şi nordul Bucovinei, să să deporteze în Transnistria numai locuitorii evrei, care îşi bătuseră joc de armata română aflată în retragere în anul precedent după pactul Ribbetrop – Molotov; nici un fel de altă răzbunare!

În ceea ce priveşte uciderile de evrei comise în 1941 la Iaşi, unde lucram eu atunci într-un spital militarizat, deci am fost martor auditiv şi ocular, în total s-au înregistrat 9000 de decese, din cei 45 000 de cetăţeni evrei ai Iaşului din acea vreme, toate produse de trupele SS germane, care susţineau că se luptă cu populaţia evreiască filosovietică, care au ajutat aviaţia sovietică să repereze punctele de atac din Iaşi în timpul nopţilor, când oraşul era în camuflaj.

 După cum am arătat în capitolul din cartea mea Paramedicalia, câteva mii de evrei au fost îmbarcate în două trenuri spre a fi transportaţi în alte centre din ţară, mai puţin periclitate. Trenul nr. 1 şi-a debarcat toţi deţinuţii în cel mai apropiat oraş de Iaşi, la Podul Iloaie. Trenul nr. 2 care trebuia să transporte evrei în lagărul de concentrare de la Călăraşi – Ialomiţa, având a parcurge o distanţă mare într-o perioadă îndelungată, când linia ferată era supra aglomerată cu trenuri militare, care grăbeau spre front, fiind obligat să staţioneze prin gările aflate pe parcurs în special la Podul Iluaie şi Târgu Frumos şi alte gări mai mici pe parcurs, mulţi deţinuţi evrei înghesuiţi în vagoanele oblonite au murit acolo asfixiaţi, fiind debarcaţi prin gările întâlnite, ultima din acestea fiind Romanul. Până la Roman au murit cca. 413 evrei şi la Călăraşi au ajuns nevătămaţi 776 de deţinuţi, toţi eliberaţi, după cum se ştie în 1944. Ultima asfixiere a lor s-a produs pe cale înainte de a ajunge la Roman. Aici ,aşa cum am arătat în articolul meu intitulat „Trenul morţii la Roman” ( a se vedea Paramedicalia, pg 25 – 29), supliciul evreilor înghesuiţi în vagoane a luat sfârşit datorită, intervenţiei preşedintei de Cruce Roşie din Roman, Doamna Viorica Agarici sprijinită în acţiunea ei filantropică de prefectului judeţului Roman, colonelul Ştefan Ionescu, cei doi medici de serviciu în gară: dr. Veronica Fălcoianu, soţia directorului Spitalului Roman şi med. Cpt. dr. Radu Popovici, şef al secţiei Chirurgie a Spitalului Militar din Roman, plus personal de asistenţă sanitară şi socială civil şi militar, toţi aceştia nereuşind să deschidă vagoanele supra aglomerate intrate în gara Roman, au apelat la sprijinul Reginiei Mamă Elena a regelui Mihai I, aflată atunci în vizită la spitalele militare de răniţi din Roman, care, la rândul ei, a cerut ajutorul Mareşalului Ion Antonescu, aflat în trenul „Patria”, de unde comanda trupele române de pe front. Abia acesta, cerând aprobarea comandantului german al acestei linii a frontului, a dat ordin să se dea voie să se vină în ajutorul evreilor din tren, care cereau apă, aer şi lumină. Ca urmare trenul a fost oprit şi li s-a acordat asistenţa necesară, după cum am expus pe larg în capitolul „Mit şi adevăr în problema trenul morţii”, publicat în volumul Paramedicalia, trimis Dumneavoastră.

În privinţa celor 400 000 de evreilor din România emigraţi în Israel între 1941 – 1943 toate informaţiile deţinându-le din presa vremii, nu am nimic de adăugat. Vă rog cercetaţi acolo.

Sunt de acord a fi publicate toate informaţiile redate de mine, deoarece sunt conforme cu cele aflate atunci.

Al Dumneavoastră cu toată stima, Dr. Epifanie Cozărescu – veteran din al doilea război mondial, 2 ianuarie 2009

A consemnat: Prof.univ.Ion Coja

 

Foto. Cernauti – Piata Unirii


[1]  A se vedea şi  cartea  generalului  locotenent în rezervă , Ion Şuţa România la cumpăna istoriei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

Monarhia romåna. Inceput frumos, final rusinos (4)

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

Monarhia romåna.Inceput frumos, final rusinos. (4)
Partea I. Regele Mihai I påna la 23 august 1944

Autor: Aurel Sergiu Marinescu
Nu numai Antonescu il considera „un copil necopt” si nu avea incredere in capacitatile lui intelectuale, fiind si semi-alfabet, dar din cartile aparute la multi ani de la sfårsitul razboiului, care analizeaza razboiul contra URSS se poate usor deduce ca Hitler i-ar fi cerut lui Antonescu sa nu pomeneasca nimic despre proiectata operatiune „Barbarossa”, nici regelui Mihai, nici ministrului romån la Moscova, Grigore Gafencu. Stia deci Hitler ce stia, ca doar avea cele mai perfectionate servicii de informatii.
Tot J.Vergotti ne mai spune o multime de lucruri interesante. Astfel el stia in 1941 ca un ofiter romån il informase pe ambasadorul american Frank Gunther, aflat adeseori in vacanta la Predeal si musafir al Casei Regale, ca armata germana pregatea invazia impotriva Rusiei. Mai mult, J.Vergotti scrie negru pe alb: „unul dintre generalii germani care lucra la pregatirea acestui plan de invazie a URSS, denumit codificat Barbarossa, generalul Liszt, locuia la Predeal. Intr-o zi, cånd m-am dus sa-l iau la masa la generalul I.Antonescu, l-am gasit cu harta operationala pe birou, pe care erau marcate cele 3 directii de atac, principale: Leningrad, Moscova si Caucaz. Si cum eram in legaturi bune cu ambsadorul Gunther si generalul Antonescu, i-am informat de ceea ce vazusem”.
Si cum sa nu credem ca locotenentul Vergotti care era in legaturi si mai bune cu regina mama si schia cu fiul sau nu le-ar fi spus si lor noutatea?
J.Vergotti afirma clar: „gen.Antonescu dorea sa ma ocup de Regele Mihai, sa nu fiu protocolar – ca un aghiotant si totodata sa-l izolez oarecum de prietenii lui vechi de pe vremea regelui Carol, legati de Malaxa si Aschnitt”.
Azi, dupa ani, fostul rege dezinformeaza grosolan, vrånd sa para o victima a maresalului Antonescu si degajåndu-se de ceea ce el considera ca i-ar strica imaginea de democrat occidental.
El stie foarte bine ca la inceputul Cruciadei contra bolsevismului – 21 iunie 1941, entuziasmul poporului era general si intreg poporul a aprobat lupta de eliberare a fratilor basarabeni si bucovineni, subjugati de sovietici din vara 1940. Toti romånii au aprobat lupta contra Rusiei (sub forma ei comunista), cea care de 200 de ani a reprezentat un pericol pentru romåni si tara romåneasca. Si sigur, nici Mihai nu se putea sustrage acestui entuziasm si patriotism romånesc. De aceea de cåteva ori a vizitat ostasii romåni pe front in Basarabia si chiar dincolo, in Crimeea, si niciodata atunci n-a schitat vreo opozitie la prezenta armatei romåne in stepa calmuca, Sevastopol, Cuban sau Caucaz.
Azi a uitat toate aceste vizite, cum a uitat si vizita la Hitler si decoratia „Crucea de fier”; peste toate l-a palit o amnezie si nu mai reaminteste decåt pentru uzul intern la moda decåt ca a fost de acord cu eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord, dar n-a fost de acord cu trecerea armatei romåne peste Nistru. Adica a impacat – crede el – si capra si varza. Dar cum poate gåndi un militar cu minime cunostinte militare ca o armata angajata in lupta pe circa 200 km – linia frontului – sa se retraga. Ce ar fi facut inamicul? Cum ar fi reactionat aliatul, Germania atunci cea mai puternica forta militara in fata acestei dezertari a liatului romån? Si apoi lupta era distrugerea acestei puteri imperialiste, Rusia, pericol cancerigen pentru teritoriile europene!
J.Vergotti ne spune multe lucruri interesante, unele insa trecute prin gåndirea lui de privilegiat si rasfatat al Casei regale. Astfel ne spune ca „Regina mama (in plin razboi, n.n.) vorbea cu fiul ei, de obicei englezeste – desi vorbea foarte bine romåna, franceza si desiguri greaca, ceea ce ii irita pe musafirii legionari sau germani care erau invitati la masa, fiindca de fapt, cei doi foloseau un limbaj conventional avånd pentru fiecare personaj principal cåte o porecla si astfel se evita a se sti de cine se vorbeste”.
Elegant, nu? Regal, nu? Sa vorbesti in prezenta musafirilor intr-o limba pe care ei nu o inteleg, ceea ce in prezenta comunistilor nu si-au permis.
Regina mama pe maresal l-a poreclit „Bij” iar pe Mihai Antonescu „BijDead” si folosea limbajul conventional si in convorbirile telefonice pe care le avea in fiecare seara cu sora ei, principesa Irena care traia in Italia, fiind maritata cu ducele de A’osta.
In 1942, intreg globul era angajat intr-un imens conflict mondial. Romånia fusese aliata cu Franta si Anglia dar ambele nu si-au putut respecta obligatiile, ele insele fiind in incapacitate de a se apara in fata Germaniei, care se dovedise prima putere in Europa. In Romånia, Antonescu intre doua rele pentru Romånia (Rusia si Germania) a ales-o pe cea mai acceptabila, a luat hotarårea de a lupta alaturi de Germania contra Rusiei care subjugase 3 milioane de romåni in Basarabia si Bucovina de Nord. Apoi Rusia se aliase cu America si Anglia intr-o alianta bizara; cele mai avansate democratii din lume aliate cu cea mai criminala dictatura din istorie, si totul parea cam aiurea si impotriva firii.
Activitatea regelui se reducea la aceea de observator. Relatiile lui personale erau reduse la cercul demnitarilor de la palat; este ceea ce se stia frumos despre el, si desigur cåte o vånatoare. Cu una din aceste ocazii, baronul A.Mocsony a propus regelui ca sa-l angajeze ca secretar pe Ionel Stårcea; se stia ca batrånul baron Anton Mocsony voia sa-l adopte pe tånarul diplomat pe care intentiona sa-l plaseze la palat.
Ionel Stårcea facea parte din grupul de diplomati care lucrasera la Geneva, la Societatea Natiunilor cu Nicolae Titulescu (desigur tot cu o „pila”), grup care ii mai cuprindea pe G.Niculescu-Buzesti, Titus Pogoneanu si George Anastasiu – toti conspiratorii cei mai importanti care au jucat un rol major in evenimentele anilor 1943-1944.
O istorie interesanta legata de Antoniu – baron de Mocsony, fiul sau adoptiv, Ionel Mocsony-Stårcea, castelul de la Savårsin si Regele Mihai I o scrie Miron Butariu, in cartea „O viata de om”, aparuta in SUA, Los Angeles, 1991, pag.62-63. Pe scurt, autorul cartii, avocat si jurisconsult al Domeniilor A.Mocsony a luat parte la romånizarea SIABUL, societate industriala considerata cu capital evreiesc, de catre Domeniile Mocsony. Dupa moartea batrånului baron Antoniu Mocsony, fiul sau adoptiv Ionel Mocsony-Stårcea a luat conducerea domeniilor si intreprinderilor. In toamna 1943, Ionel, baron de Mocsony-Stårcea impreuna cu avocatul Domeniilor, Miron Butariu s-au deplasat la Budapesta cu un subdirector de la Banca Nationala pe post de consilier comercial. Scopul calatoriei era cumpararea castelului Hunyadi de la Savårsin. S-au dus tratative si s-au incheiat actele de transmitere a proprietatii incåt dupa Craciunul 1943 s-au facut toate formele legale de trecere a proprietatii castelului asupra baronului. La scurt timp dupa aceea, la indrumarea baronului, avocatul Miron Butariu a redactat contractul de vånzare-cumparare prin care proprietatea castelului Savårsin, abia cumparat trecea asupra regelui Mihai. Se pare ca Ionel Mocsony-Stårcea nu si-a gasit linistea påna cånd nu a våndut recent-cumparatul castel Regelui Mihai, pe långa care tatal sau adoptiv, Baronul A.Mocsony, intervenise sa-l angajeze. Nu s-a stiut niciodata pretul cumpararii acestui castel de catre rege si de fapt nu este prea folositor a se cunoaste, deoarece se fac acte fictive de vånzare, iar in realitate este o donatie sau se trece pretul vånzarii inzecit mai mic decåt pretul real. In orice caz, fostul proprietar 2-3 luni al castelului Savårsin, a obtinut functia la palat, unde a fost activ in conspiratia impotriva lui Antonescu, si s-a ocupat cu administratia Casei civile a regelui, un fel de „taiat frunze la cåini”, cåt si de „maistru de vånatoare”.
Dar baronul Ionel Mocsony-Stårcea a fost si eroul unui mare scandal la palat. In mesajul de Anul Nou facut de el pentru rege a strecurat cåteva propozitii in care subtil ataca politica Germaniei, aliata atunci cu Romånia. Cum era firesc, ambasada germana a sesizat si comunicat Maresalului nemultumirile si neplacerea legata de acest mesaj radiodifuzat si publicat in toate ziarele romånesti. Maresalul Antonescu a fost furios si a dat ordin ca Mocsony-Stårcea sa fie trimis pe front. Baronul s-a baricadat in palatul regal pe care nu l-a parasit, aparat cu strasnicie de regina-mama si fiul ei. In plus baronul a mai cerut ajutor de la Mitropolitul Balan al Sibiului si presedintelui Curtii de Casatie. Conflictul s-a aplanat cu greu si baronul nu a cunoscut frontul, in special din cauza opozitiei la ordinul Maresalului a cuplului regal mama-fiu.
Un scandal mai mare a izbucnit la palat in prima jumatate a anului 1942. Jacques Vergotti ofiter de ordonanta al regelui si apoi prefect al palatului, fusese numit in primul serviciu de generalul Antonescu care il cunostea si ii cunostea familia. Grec la origine, locotenent in armata romåna, cultivat si vorbitor a mai multe limbi straine, cu rude bogate in toata Europa, facea la råndul sau parte din protipendada romåneasca. Era necasatorit si un tip sportiv, cu multe relatii in „aristocratia” romåna.
Nu dupa mult timp dupa ce a ajuns la palat, conform atmosferei de acolo a devenit „favoritul” reginei-mama, ceea ce n-a deranjat pe nimeni. Numai ca susnumitul fiind ofiter activ a uitat acest amanunt si bazåndu-se pe protectia fustei regale, n-a mai tinut cont de disciplina militara; a uitat sa-si salute ofiterii superiori, fie ei generali, a uitat regulile militare de politete, a devenit arogant si increzut. Cum era normal, unele reclamatii facute de ofiterii superiori au ajuns la Antonescu, care pe baza unui decret lege existent, obliga pe toti ofiterii din armata romåna sa faca un stagiu de 3 luni pe front; el a dat dispozitii ca lt.J.Vergotti, conform ordinului 168 din 6 mai 1942 al MAN-Cabinet sa fie mutat in compania de politie a diviziei a 4-a infanterie (era ofiter de jandarmi, n.n.). „Plecarea se va face in 24 de ore”. Cu alte cuvinte, trimis pe front la 7 mai 1942, intors cu putin inainte de 23 august 1944, ceea ce a produs o mare jale si durere reginei mame, care astfel a avut un motiv puternic in plus sa-l urasca si sa-l dusmaneasca pe Antonescu; ura care a stat la baza actului de la 23 august 1944.
De fapt explicatiile dusmaniei permanente ce regina mama Elena a purtat-o impotriva lui Antonescu sunt:
1. Bugetul pe anul 1942 a permis discutiile si nemultumirile reginei caci lista civila era redusa la un minim strict atåt pentru regina mama cåt si pentru rege. Ea, regina, nu avea in vedere razboiul  plus cheltuielile bugetare facute cu ceilalti membri ai familiei, principesele Ileana si Elisabeta, printul Nicolae si considera ca regele este cel mai dezavantajat.
2. Dupa invazia germana a Greciei, ea ca grecoaica patrioata a avut un motiv in plus sa-l urasca – pe långa Germania – si pe aliatul ei Antonescu. In calitate de presedinta a Crucii Rosii n-a ezitat sa trimita ajutoare la Atena.
3. Antonescu il proteja tot timpul pe rege, consideråndu-l prea tånar si deseori nejudecat, or aceasta protectie a lui Antonescu, regina mama a interpretat-o ca o lipsa de respect fata de monarh, ca dispret si ignorare a fiului sau. De exemplu, Mihai a vrut sa mearga pe front pe linia intåi sa imbarbateze trupele, Antonescu s-a opus datorita pericolelor la care se putea expune. El vizitase trupe in Crimeea si Transnistria. Regina mama a interpretat opozitia lui Antonescu ca un act ostil impotriva prezentei si popularitatii regelui.
4. Cu spitale bombardate si numarul ranitilor de pe front in crestere la care s-au adaugat ranitii de pe urma bombardamentelor, din lipsa de localuri, maresalul a fost nevoit sa i-a unele masuri urgente dictate de necesitatile momentului. La Bucuresti, pe cheiul Dåmbovitei, in Cotroceni, se gaseau un grup de cladiri cunoscute ca „grajdurile regale”, unde era herghelia de cai precum si locuintele unor salariati ai palatului. Dat fiind gravitatea situatiei, Antonescu a dispus golirea cladirilor si transformarea lor in spitalul pentru mari mutilati Z.I.303. Aceasta miscare a trezit furia reginei mame impotriva maresalului, acuzat ca nu s-a consultat cu factorul constitutional.
Dar cea mai nostima comportare a regelui Mihai – inainte de 1944 – o gasim povestita, cu lux de amanunte, publicata in revista franceza „Cavalcade – Le magazine français de classe internationale”, nr.93 din 15 ianuarie 1948, articol reprodus in „Facla” din 15 octombrie 1980, „Carpati”, nr.23, „Actiunea Romåneasca” New York, februarie-aprilie 1981 si reprodus de subsemnatul in „Curentul International” din 18 august 2005, pag.5B. De data aceasta reproducem numai un fragment din acest lung articol intitulat „Tragicul si sentimentalul destin al regelui Mihai al Romåniei”.

Foto.General sovietic aprinde tigara regelui Mihai
„Un rege a plecat spre exil si dragoste. Un rege de 26 de ani si-a parasit tronul pentru dragoste. Aceeasi curiozitate pasionata inconjoara pe Mihai al Romåniei si pe Ana, logodnica sa, ca altadata pe Eduard al Angliei si pe Wallis Simson.
Nici dragostea, ca si tragedia politica, nu s-a jucat intr-un act. Destinul acestui rege don Juan, a fost marcat intodeauna de femei. El a crescut in mijlocul povestilor despre femei. El a fost alintat de nenumarate femei. El a tinut puterea sa regala ajutat de femei. El este detronat de o femei, si a trebuit ca Stalin insusi sa impinga pe Ana Pauker pe aceasta tabla de sah romåneasca pentru a face pe Mihai sah mat…
O copilarie austera si o tinerete nefericita. A avut o copilarie austera intre doua femei fara bucurii. Bunica, mama lui Carol, deasemeni inspaimåntase pe copilul rege. Dupa o primavara inflorita, o vara luxurianta si o toamna arzatoare inca, Maria suferea o iarna riguroasa. Ea ura pacatul pe care il cunostea bine. Fetitele nu erau admise in jocurile lui Mihai. Acest trio de printese era intarit prin Miss Saint-John, profesoara de engleza si pian…
Un avion depuse pe Carol la Bucuresti intr-o dimineata de iunie 1930. A doua zi era proclamat rege si Elena pleca in exil. In curånd tatal sau (al lui Mihai, n.n.) l-a instalat intr-un palat la sosea. Mihai nu uitase pe mama sa, Elena de la Florenta il cere. Carol il trimise pentru cåteva luni, dar fosta regina a avut cuvinte prea tari la adresa Elenei Lupescu. Amanta a aflat. Ea ceru regelui inapoierea lui Mihai. El a revenit dar a pastrat frumoasei roscate o ura niciodata stinsa. Aceasta copilarie nenorocita a imprimat copilului si adolescentului de mai tårziu un caracter inchis. Se pasiona pentru mecanica si cånta la pian deasemeni Bach, Brahms, Mozart si Debussy.
Si totusi impetuosul monarh se nelinistea de a vedea pe fiul sau inchis in sine si inclinat in ostilitatea lui fata de Magda (Elena) Lupescu, spre misoginism. Oare a fost si el la originea primelor lui succese?
In curånd Mihai incepu sa-si cåstige reputatia sa de „tombeau de coeurs”. I se punea in sarcina succesul de a fi fost in acelasi timp amantul a doua incåntatoare surori, dansatoare la opera.
Mihai avea doua verisoare dintre care era rugat sa aleaga viitoarea sa sotie. El nu stia sa decida care ii placea mai mult afara de cazul ca nu-i placea niciuna. Deodata a inceput razboiul si in 1940 Carol a trebuit sa fuga. Elena reveni, matusa de Aosta deasemeni. Mihai a redevenit rege, mereu celibatar. Dar era conducatorul Antonescu care domnea peste romåni…
Mihai se multumi sa domneasca peste inimile celor mai frumoase romånce. Mai mult ca totdeauna, masinile, pustile de vånatoare, caii de rasa au constituit fondul vietii sale, ca si cuceririle galante care trebuiau sa-l preocupe toata ziua.
A urmat cunostinta fetei lui Malaxa (de care am scris mai inainte, n.n.), apoi alta.
 Regii prefera roscatele. Si pe urma, intr-o seara el intålni pe Dolly Chrissolegos. Era in vara anului 1942, la o serbare de noapte in gradina palatului regal (in plin razboi, n.n.). Printr-o ironie a soartei Dolly era roscata ca Magda (Elena) Lupescu. Roscata, alba, cu ochi mari verzi de zeita greaca. Avea 20 de ani. Era in toata stralucirea ei.
– Cine este? intreba Mihai.
– Este nevasta unui traficant. S-a maritat la 16 ani. El era functionar la telefoane si (cu voce joasa) comunist. El cåstiga multi bani cu germanii. El o bate. Ea are de amant pe un colonel de cavalerie. Ea… Numele ei? Dolly Chrissolegos.
Putin dupa asta, ea se numea „Dodo” pentru rege, „Lulu” pentru popor, in amintirea Magdei Lupescu. Mihai o instala in Parcul Filipescu. El vine acolo in fiecare zi. O pasiune de 5 ani incepe. Iata ceva ce nu avea nimic contrariant nici pentru ocupant, nici pentru Antonescu. Elena se alarma dar fiul ei nu voia sa auda nimic.
In plus nimeni nu banuia ca frumoasa roscata ar fi avut alte scopuri decåt placerea si dragostea. Ori, intr-o noapte de februarie 1943 cineva bate la geamul lui Dolly. Cu gulerul ridicat, cu caciula pe ochi, un barbat astepta. Ea il recunoaste imediat.
– Tu? intra tovarase.
– Am fost parasutat in seara aceasta. Trebuie sa ma ascunzi.
– Bine tovarase Bodnaras.
– Regele este nebun dupa tine? Bine, fati datoria.
Intr-o zi, Mihai insusi primi pe un alt om al Moscovei, Patrascanu.
– A sosit momentul, spune el regelui. Dupa Stalingrad soarta s-a schimbat. Maniu, Bratianu, merg cu noi. Vorbiti mamei M.Voastre. Elena asculta si aproba.
Iata pe regina mama de acord cu favorita. Amåndoua intaråta ambitia tånarului barbat. La 23 august „Dodo” spune regalului sau amant: „-Porneste Mihaita”. Regele il primeste pe Antonescu, face sa fie arestat. Germanii sunt inca acolo. Energia lui Mihai ii ia din scurt, ii domina. Poporul romån freamata de entuziasm pentru rege. Cånd soseste armata rosie, tara era deja intoarsa. Romånia se alatura aliatilor. „Dodo” a cåstigat.
-Nu s-a facut totul micuto, ii spune vechea sa amica, Ana Pauker. Ana Pauker institutoare altadata, a cunoscut inchisorile romånesti. – Iubeste mult pe regele tau. Fa-te iubita de el… ii spune Ana Pauker”. (Va urma)
Aurel Sergiu Marinescu

Nota. Cu nr.33 (384), 30 august 2007, a inceput publicarea unui vast material istoric privind Casa Regala romåna, in special viata si activitatile ex-regelui Mihai I. Materialul va fi publicat in patru parti: Partea I. Regele Mihai påna la 23 august 1944; partea a II-a. Perioada 23 august – abdicarea din 30 decembrie 1947; partea a III-a va cuprinde activitatea si neactivitatea ex-regelui Mihai in exil, in perioada 30 decembrie 1947 påna dupa 1990 (revenirea in tara), si partea a IV-a, atitudinea noua fata de neocomunisti si cea de-a doua abdicare. Materialul – care va fi publicat in serial, timp de mai multe saptamåni, este sustinut de documente, lucrari publicate, articole din presa straina si romåna si se bazeaza strict pe ADEVAR; adevar care trebuie stiut asa cum a fost, placut sau dureros. Nu este inutil sa precizez ca responsabilitatea pentru cele scrise imi revine in totalitate. Aurel Sergiu Marinescu
Nota redactiei. Republicam aceste episoade in versiune online.

Apel – Forumul Civic al Romanilor din Covasna, Harghita si Mures

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

A P E L

FRAŢI ROMÂNI din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş!

 

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, vă cheamă să lăsaţi pentru o zi grijile voastre acasă şi să veniţi la Topliţa, sâmbătă, 20 martie 2010!

Veniţi să ne alăturăm glasurile spre a le spune diriguitorilor ţării că în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, trăim peste 400.000 de români! Suntem urmaşii celor care secole de-a rândul au înfruntat “Marea Unire, cele mai crâncene mijloace cu scopul de a ne desfiinţa şi maghiariza”, cum a afirmat cel ce a fost întâiul patriarh al României, Miron Cristea, fiu al Topliţei Române.

Asemenea mijloace, sub o altă formă, sunt folosite şi astăzi împotriva identităţii şi dăinuirii noastre. Iar acestea se petrec după mai bine de nouă decenii de la Marea Unire de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, când Transilvana noastră străbună s-a unit cu România!

Aşa cum a hotărât Adunarea reprezentanţilor românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, din 28 octombrie 2006 de la Izvorul Mureşului, şi de această dată, dorim să ne exprimăm îngrijorarea pentru continuarea acţiunilor anticonstituţionale ale unor lideri politici şi civici maghiari, ce urmăresc enclavizarea acestei zone, prin înfăptuirea autonomiei teritoriale pe criterii etnice a aşa-zisului „ţinut secuiesc”, şi să solicităm autorităţilor statului: Parlamentului României, Preşedinţiei, Guvernului, precum şi întregii societăţi româneşti, Patriarhiei, Academiei, mass-media, societăţii civile – să ia atitudine şi să-şi exprime, public şi neechivoc, o poziţie tranşantă referitor la acţiunile iredentiste, revizioniste şi separatiste, care atentează făţiş la unitatea şi suveranitatea statului şi naţiunii române.

Prin glasul autorizat al reprezentanţilor românilor din cele trei judeţe, dorim să tragem un nou semnal izvorât din îngrijorarea românilor aici trăitori şi direct afectaţi, faţă de recenta adoptare tacită, în Senatul României, a legii promovate de UDMR cu privire la regionalizarea României, lege prin care se doreşte refacerea formulei staliniste, de tristă amintire, a Regiunii Autonome Maghiare, şi a regiunii de nord-est a Transilvaniei ruptă din trupul ţării, prin Dictatul de la Viena, de repunerea pe tapet a adoptării în Camera Deputaţilor a proiectului de Lege privind statutul minorităţilor naţionale, prin care se urmăreşte legiferarea bazei autonomiei teritoriale pe criterii etnice şi sforţarea proclamării limbii maghiare ca limbă oficială în aşa – zisul „ţinut secuiesc” şi apoi în toată Transilvania, şi nu în ultimul rând, de continuarea acţiunilor de discriminare şi deznaţionalizare a românilor din Arcul Intracarpatic.

Vom cere ca în perspectiva reorganizării regiunilor de dezvoltare social-economică a ţării, în concordanţă cu cerinţele Uniunii Europene, în configurarea acestora să nu prevaleze criteriul etnic, care s-a dovedit generator de disfuncţionalităţi, discriminări şi subdezvoltare şi nicidecum dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a României.

Vom cere răspicat să fie respectat statutului limbii române ca limbă oficială în activitatea instituţiilor administraţiei publice locale.

Vom reînnoi propunerile noastre de stabilire prin lege a unor garanţii în procesul de descentralizare, care să evite abuzurile şi discriminările românilor numeric minoritari de către autorităţile locale, precum şi cele privind asigurarea cadrului legal de reprezentare a populaţiei româneşti din zonă, în structurile decizionale legislative şi administrative locale şi centrale.

Îi vom chema din nou pe concetăţenii de etnie maghiară la conlucrare, considerând că singura soluţie de convieţuire este buna înţelegere, bazată pe respectul reciproc, în spiritul valorilor creştine şi europene, şi nu separatismul şi enclavizarea. România a dovedit că este şi rămâne patria comună a tuturor fiilor ei, pe care îi ocroteşte deopotrivă, indiferent de etnia, naţionalitatea ori confesiunea lor, modelul interetnic românesc fiind apreciat pe plan internaţional.

Le vom reaminti tuturor românilor că toate aceste probleme cu care ne confruntăm aici, nu sunt doar ale românilor din aceste judeţe, ci ele vizează fiinţa naţională şi reprezintă o problemă vitală a întregii ţări, a cărei rezolvare presupune exprimarea solidarităţii tuturor românilor, din ţară şi din străinătate.

De aceea vă chemăm, fraţi români din Covasna, Harghita şi Mureş, să veniţi sâmbătă, 20 martie 2010 la Topliţa Română, să vă exercitaţi drepturile constituţionale şi să ne unim glasurile pentru apărarea drepturilor noastre, dar şi pentru apărarea unităţii şi integrităţii României, pentru ca pruncii noştri să aibă un viitor, aici, în vatra strămoşească.

Sf. Gheorghe — Miercurea-Ciuc — Tg. Mureş, 6 martie 2010

O ZI NEFASTĂ: 15 MARTIE (1)

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

O ZI NEFASTĂ: 15 MARTIE (1)

 

Autor: Vasile Zarnescu

Zilele acestea, am avut ocazia nefericită să constatăm, din nou, că parlamentarii produşi de „sistemul ticăloşit“ – după cum l-a definit corect şi întemeiat, dar nu l-a stîrpit deloc preşedintele Traian Băsescu – au mers cu inconştienţa politică şi cu lenea profesională pînă acolo încît au acceptat propunerea fasciştilor din U.D.M.R. de a declara nefasta zi 15 martie 2010 ca zi de sărbătoare: asta ca să insulte mai vîrtos martirii poporului român şi poporul român, în întregimea sa, şi să mai chiulească o zi din Parlament, deşi primesc o simbrie nemeritată. Iată de ce parlamentarii creaţi de Legea uninominalului – şi cu cîteva excepţii, inclusiv cei de dinaintea actualului mandat – pot fi caracterizaţi ca făcînd parte dintre „idioţii utili“ ai societăţii postdecembriste: idioţi pentru noi, românii, şi utili pentru u.d.m.r.-işti.

În 13 martie 2006, am publicat, în revista SANTINELA, nr. 4/martie 2006, pag. 15, articolul pe care-l republic acum, mai jos, ca un memento şi ca un semnal că inacţiunea autorităţilor de atunci, prelungită în inconştienţa acestora de azi, va determina, cît de curînd, un grav pericol pentru securitatea, suveranitatea şi unitatea ţării. Totodată, trebuie să precizez că materialul republicat acum reprezenta aducerea la zi a unui studiu anterior, intitulat „Naţionalistu’ sicofant: Adrian Năstase“, tipărit, în serial şi cu intermitenţe, în revista România Mare, din martie pînă în noiembrie 2000. După cum pot constata cititorii, situaţia României s-a agravat profund, în acest răstimp de un deceniu, din cauza subminării suveranităţii naţionale de către aceeaşi organizaţie fascistă U.D.M.R., în deplină înţelegere cu aceeaşi clasă politică ticăloşită, care ne sufocă de două decenii! Redau, mai jos, textul din martie 2006, dar cu bibliografia esenţială de pînă în 2000.

***

Ziariştii Claudia Cristofan şi Andi Topală publică, sub titlul „AU ÎNCEPUT DIVERSIUNILE“ (Gardianul, nr. 1146, 9.03.2006), un material consistent despre preparativele şi incertitudinile mimate ale maghiarilor angrenaţi în provocarea evenimentelor planificate pentru 15 martie. Titlul relevă, totuşi, neînţelegerea funciară de care dau dovadă, în marea lor majoritate, ziariştii români care tratează mişcarea revizioniştilor maghiari din România, devenită tot  mai virulentă după 1989.  Pentru simplul  fapt  că nu  este  vorba  de  diversiuni,  ci,  dimpotrivă,  de  acţiuni  premeditate, subsumate ideii majore care domină revizionismul hungarist,  „Jos Trianonul!“

De aceea, după 16 ani de permanente provocări făţişe  şi de acţiuni subversive,  opinia publică şi autorităţile româneşti ar fi trebuit, acum, să fie ferme asupra unui punct clar: interzicerea oricăror manifestări ale maghiarilor în 15 martie. Deoarece este aniversarea „revoluţiei“ maghiare de la 1848, iar această „revoluţie“ este echivalentă cu  războiul de exterminare a românilor (şi nu numai a lor!), dus de cei 13 generali criminali conduşi de Iosif Bem şi spânzuraţi de Împăratul austro-ungar. Prin manifestările lor din  15  martie, maghiarii ne insultă în mod inadmisibil.

Dar nu numai ziariştii făcuţi în pripă consideră, minimalizând pericolul, drept simple diversiuni respectivele acţiuni antiromâneşti ale iredentiştilor maghiari. De această insuficienţănaţională suferă şi mulţi politicieni şi parlamentari, mai ales că şi domniile lor au ajuns în această postură tot în pripă. Ei nu-şi pun întrebarea: „Care secui?!“  Căci nu mai există. Au fost toţi maghiarizaţi. S-a ajuns chiar la ideea că ar trebui ca preşedintele Traian Băsescu să se ducă la Odorheiu Secuiesc, deşi ar fi cea mai mare greşeală, pentru că ar da gir prezidenţial acţiunilor lor antistatale. Ar trebui să trimită Armata, pentru a preîntâmpina orice manifestare,  „proclamaţie“, „declaraţie“ etc.

Un exemplu de penibilă bâlbâială politică a relevat-o şi emisiunea „Ştirea zilei“, din 10 martie 2006, de la Antena 3, dedicată viitoarelor acţiuni planificate de maghiari, care i-a avut ca invitaţi pe deputaţii Adrian Severin  (P.S.D.) şi Adrian Cioroianu (P.N.L.). În urmă cu câţiva ani, tot într-o emisiune televizată, acest Cioroianu ţinea o dizertaţie istorică (el fiind istoric) şi vorbea de o personalitate din cunoscuta familie nobiliară spaniolă „de Aragon“, după numele provinciei pe care a stăpânit-o, Aragon. Dar „marele“ nostru istoric a indicat-o „de Oregon“ (sic). În realitate, Oregon este un stat al S.U.A.! Evident, acest „liberalism“ în exprimarea „ideilor“ sale (adică a prostiilor sale) l-a făcut să intre Partidul Naţional Liberal şi, ca dovadă a competenţilor de acolo, să ajungă şi în Parlament şi să reprezinte România la forurile internaţionale. Tot aşa de liberal  a vorbit şi la emisiunea „Ştirea zilei“, iar când nu vorbea, se uita pe pereţi.

Cât despre Adrian Severin, a rămas aceaşi panglicar de pe vremea când tăia panglici la inaugurările făcute de Tovarăşul şi Tovarăşa. Acest Severin, care nu este prost, ci doar paraşiv, poltron şi trădător al intereselor naţionale, putea să spună, ca să-l contracareze pe Szazs Jenö, primarul oraşului Odorheiu Secuiesc şi unul dintre antiromânii cei mai înverşunaţi, măcar atât: că încă din 21-22 decembrie 1989, U.D.M.R. şi celelalte organizaţii maghiare neorevizioniste au practicat acelaşi petardism propagandistic, incluzând jocul de scenă cu lupta dintre „radicali“ şi „moderaţi“, trucul cu documentul-pirat – care nu le-ar aparţine lor, ci ar fi fost contrafăcut de români (eventual de P.U.N.R. sau P.R.M.), ca să-i compromită pe nevinovaţii maghiari –, jocul cu „delimitarea“ lui Marko Bela et comp. de „radicali“, cu faptul că ar fi o greşeală de traducere, căci ei nu „inţelege“ bine limba română, la care se adaugă permanenta denigrare a României în presa maghiară din ţară, din Ungaria, precum şi la diverse foruri internaţionale etc., etc. Deci, deşi avea atâtea argumente interne ca să-l combată pe individ, el îi dădea într-una cu Rezoluţia 1735 a Consiliului Europei, ca şi cum respectivul document ar fi menţionat în detaliu ce acte antistatale şi antiromâneşti comit maghiarii în România. Dar, oricum, el nu putea să facă un act proromânesc, de vreme ce el le comisese pe cele antiromâneşti: de exemplu, în 6 noiembrie 1991, după dezbateri tensionate, în Adunarea Constituantă, U.D.M.R. a încercat, din nou, prin deputatul  Károly Kerekes, să obţină dreptul de a folosi limba maghiară ca o a doua limbă în stat «în relaţiile cu autorităţile comunale şi orăşeneşti». Grupul Petre Roman-Adrian Severin, din cadrul F.S.N., a susţinut acest amendament“ (cf. Cartea neagră a U.D.M.R. Acţiunile antiromâneşti [care, pînă în 2000, apăruse pe site-ul  www.cybcity.com/udmr/1989.html. Acum, la această adresă, site-ul este administrat de alcineva; dar, cronologia din Cartea neagră a U.D.M.R. se regăseşte, în linii mari, în cartea lui Bogdan Păpădie şi Gabriel I. Năstase, Războiul spionilor, Editura Phobos, 2006, pag. 253-309 – n.n., V.I.Z.]. Prin politica paşilor mărunţi şi prin aprobarea tacită sau expresă ale unora ca acest Adrian Severin, U.D.M.R. a ajuns la guvernare.

Pentru a se înţelege mai exact poziţia noastră în problema atât de spinoasă a revanşarzilor maghiari din interiorul şi din exteriorul ţării (îndeosebi din Ungaria şi din Occident), este necesară o retrospectivă.

Scurtă retrospectivă de presă

Încă din toamna lui 1998, deputatul P.D.S.R. Adrian Năstase începuse să pozeze,   crescendo, în naţionalist extremist, denunţându-i vehement pe iredentiştii unguri, fie ei din Ungaria sau din România.

Ca să nu fim acuzaţi de subiectivism sau de atac la persoană, redăm, pentru început, opinia lui Traian Ungureanu, exprimată la B.B.C. – un post de radio faţă de care aproape toată lumea se prosternează, din cauza obiectivităţii  lui. Iată cum se adresa realizatorul emisiunii de la B.B.C. preopinentului său, Dan Tăpălagă, incitându-l:  „Acum un an şi ceva, Adrian Năstase descoperea, în timpul unei întâlniri electorale, că Transilvania îşi trăieşte ultimele zile. Pericolul maghiar se înşuruba mai abitir, domnul Năstase aflase, din fericire, acest lucru şi voia, cu orice preţ, să apere pământul românesc. Acum, domnul Năstase este prim-ministru şi, probabil, acesta este motivul pentru care duşmanul s-o fi sinucis în secret, iar Transilvania poate dormi liniştită. Mai mult, U.D.M.R. este în relaţii cordiale cu P.D.S.R., dar armonia este un pic şubredă. Pronosticurile P.D.S.R. s-au cam topit. S-a pripit U.D.M.R. sau a dat dovadăde realism la cîştig, fie el şi minim?

Dan Tăpălagă: U.D.M.R. primeşte cadou de la P.D.S.R. numirea unor subprefecţi în judeţele cu majoritate maghiară şi poate chiar un subsecretar de stat la Departamentul pentru Minorităţi. În schimb, U.D.M.R. a semnat un protocol cu P.D.S.R. Cu ce concesii, ce câştigăşi ce pierd cele douăpartide aflate, până mai ieri, pe poziţii aparent ireconciliabile? (Realizator: Traian Ungureanu; reporter: Dan Tăpălagă, emisiunea „Relaţiile U.D.M.R. cu P.D.S.R. “, B.B.C., 8 ianuarie 2001, ora 21).

Cu o ironie vizibilăîncădin titlu – „O alianţă sfîntă în Bucureşti“ – se exprima şi un alt reporter obscur, Alfredo Amellone: „Situaţie paradoxală la Bucureşti. Iliescu, «pericolul roşu», care, ales, ar fi îndepărtat România de Europa şi ar fi reinstaurat puterea neocomunistă, în ajunul alegerilor prezidenţiale a devenit stindardul democraţiei. Învinşii centrului-dreapta, adversarii implacabili democraţi şi liberali, alături de monarhişti şi de Biserica Ortodoxă, cheamă alegătorii la urne pentru a-l vota pe Iliescu, duşmanul lor numărul unu până acum două săptămâni  (La Stampa, 10 decembrie 2000, p. 9). Evident, Amellone trata problema în planul general, dar acestuia i se subsumează şi cazul Adrian Năstase, ca lider al P.D.S.R. şi premier, căci şi el constituia un caz paradoxal, contrazicându-se pe sine şi făcând o alianţă sfîntă cu U.D.M.R., împotriva căreia, mai an, vituperase emfatic.

Pseudonaţionalismul lui Adrian Năstase

Pentru a înţelege mai bine lucrurile şi ca să demonstrăm că el este un sicofant, iar noi obiectivi, trebuie să reconstituim atmosfera de atunci, reproducând unele materiale de presă, uneori prin câteva citate sau, alteori, suficient, prin titluri.

Începem printr-un text care relevă caracterul premeditat al exhibiţionismului naţionalist al d-lui dr. în drept Adrian Năstase:  „Prim-vicepreşedintele P.D.S.R., Adrian Năstase, a declarat că periplul lui Radu Vasile în Covasna şi Harghita i-a creat senzaţia că primul-ministru efectuează o vizită în străinătate. Năstase este de părere că Verestoy Atilla, care l-a întâmpinat pe Vasile, a corespuns cel mai bine, prin atitudinea sa, rolului de preşedinte al «statului Harghita-Covasna». Afirmaţia lui Radu Vasile, conform căreia în respectiva zonă nu sunt probleme, a stârnit mânia lui Năstase. Acesta spune că deţine informaţii că investiţiile în zonă, în valoare de 30 de milioane de dolari, sunt făcute sută la sută de maghiari, fie din România, fie din Ungaria sau din diasporă (cf. România liberă, 18 apr. 1998, p. 3).

Desigur, în zonă erau probleme rămase încă de la Trianon, pe care ungurii îl blesteamă cu incontinenţă. Marile puteri occidentale îşi schimbaseră planul în legătură cu cazul Kosovo – care fusese, până atunci, ţinut în surdină, ca să mascheze şi să aplaneze propriile lor conflicte interetnice, gen ETA, IRA – şi, în consecinţă, incendiau acum atmosfera, iar, în România, contextul politic internaţional îi incita pe maghiari. D-l general de divizie Stan Stîngaciu avertizase: „Există preocupări privind refacearea organizaţiilor terorist-diversioniste horthyste din anii ’40  (Naţional, 22 ian. 1998, p. 3). Cristina Zărnescu atrăgea atenţia: „Ar putea exista un plan «Kosovo» şi pentru România“  (Cotidianul, 15 iun. 1998, p. 10).

Ca întotdeauna, propaganda ungară produce mereu literatură iredentistă, un astfel de ideolog fiind Pomogats Bela, care încerca să teoretizeze  problema Ardealului, de exemplu, în articolul  „Pro Transylvania“ (Magyar Hirlap, Ungaria, nr. 233, 5 oct. 1998, p. 7). Şi, după teorie, apăruseră acţiunile politice ale noului guvern ungar, de extremă dreaptă. Reacţia formală a liderilor României se limitase la faptul că premierul României îşi zbârlise mustaţa: „Radu Vasile va cere ambasadorului ungar explicaţii referitoare la declaraţiile revizioniste ale lui Victor Orban“  (Jurnalul Naţional, nr. 1521, 28 mai 1998, p. 12). Încurajat de oficialii unguri, în stilul lor propriu, intrigant, un maghiar din Bucureşti, care se ascunde în anonimat, se întreabă: „Se coace ideea unei Transilvanii independente?! “ (Romaniai Magyar Szo, nr. 2839, 24 sept. 1998, p. 8). Întâmplător sau nu, în România apăruse cazul Sabin Gherman şi, în consecinţă, P.D.S.R. cere Parchetului General să se sesizeze împotriva autorului manifestului «M-am săturat de România» (Ovidiu Drugă, în Cotidianul, 18 sept. 1998, p. 4).

Sintetizând, Cristina Zărnescu şi Roxana Frosin avertizaseră: „Războiul pentru refacerea Ungariei mari se dezlănţuie pe toate fronturile / Budapesta dă bani parohiilor reformate maghiare din România, cu scopul de a-şi consolida poziţia în Transilvania  (Cotidianul, 15 ian. 1999, p. 10). Mai mult, Cristina Zărnescu suna alarma: „S.O.S. Ardealul / Odorheiul Secuiesc, gulagul românilor“  (Cotidianul, 20 ian. 1999, p. 5). Tot ea releva acţiunile denigratoare ale hungarismului:  „Presa din Budapesta prezintă România ca pe o ţară oligofrenă“ (Cotidianul, 9 febr. 1999, p. 2). În România, unul din mulţimea virulenţilor neorevizionişti maghiari este Sylvester Lajos, al cărui şovinism se manifestă, aluziv, încă din titlul „Cine iubeşte străinii…“  (în Haromszek, Covasna, nr. 2538, 6 ian. 1999, p. 3). După ce Liliana Brad dezvăluise că „Un document-pirat cere «autonomie pentru Ţara Secuilor»“ (România liberă, nr. 2507, 26 iun. 1998, p. 2) – aşa cum se iterează, acum, vorbirea despre un „document-pirat“ în Gardianul din 9 martie 2006 –, Cosmin Nicolescu afirma că „U.D.M.R. pune în practică programele de autonomie“ (Cuget liber, Constanţa, nr. 1791, 22 sept. 1999, p. 2). Ciprian Ranghel titra: „P.U.N.R. crede că Budapesta e în spatele autonomiştilor“, citând declaraţiile d-lui Valeriu Tabără (Cotidianul, 19 sept. 1999, p. 4). De fapt, P.U.N.R. nu „credea“, ci ştia precis, dar, fiind reprezentat de nişte lideri fără anvergură politică, aceştia credeau că, dacă se exprimă circumspect – deşi ungurii niciodată nu procedaseră astfel –, atunci dau dovadă că au  spirit european, deşi nu aveau decât unul provincial. Privind dincolo de orizont şi, astfel, surclasându-i pe p.u.n.r.-işti, Bogdan Petrescu ne asigura că „Lobby-ul maghiar din S.U.A. vrea Ardealul stat independent“ (Cotidianul, 7 dec. 1998, p. 2). Sorin Petrescu arata că iredentismul hungarist are direcţii multiple de acţiune: „Preşedintele Partidului Naţional Slovac, Jan Slota, afirmă: «Ungaria doreşte reanexarea unor părţi din România, Slovacia, Ucraina şi Iugoslavia»“ (Cotidianul, 12 mai 1999, p. 11). Agitaţiile iredentiste maghiare îşi găsesc ecou în presa internaţională: „Le Monde: Transilvania a devenit martora aspiraţiilor la autonomie a minorităţii maghiare“ (Cotidianul, 25.05.1999, p. 11).

Şantajarea Puterii de către U.D.M.R.

În presă apăreau tot mai frecvent alegaţii la adresa Puterii, pentru că se lăsa şantajată de U.D.M.R. Ziarul Naţional, din 29 iunie 1998, etala editorialul „C.D.R., sluga docilă a U.D.M.R. “; Ileana Sandu publica articolul „Cui i-e frică de Budapesta? “ (Timpul   în 7 zile, 9-15 iun. 1998, p. 5-6); George Duma şi Traian Golea relevau: „Tendinţele hungariste sunt neconforme cu preceptele europene şi internaţionale“ (Timpul în 7 zile, 7-13 iul. 1998, p. 8); în acelaşi număr din Timpul, Virgil Popa, scria, mai ferm, „Nu vrem Kosovo în Ardeal“; Coriolan Dobre denunţa: „Senatorul ţărănist Vasile Lupu sprijină din răsputeri iredentismul maghiar“ (Atac la persoană, nr. 16, 26 apr.-3 mai 1999, p. 12). Şi tot aşa. În sfîrşit, se publică un material intitulat, semnificativ, „Un document realizat de lucrători ai unui serviciu secret relevă: În Transilvania se desfăşoară o abilă ofensivă economică în scopul susţinerii enclavizării judeţelor cu populaţie preponderent de origine maghiară“ (Cotidianul, 13 mai 1999, p. 17); faptul că materialul este nesemnat, dar este deosebit de consistent şi acoperă o gamă largă de aspecte atestă că ziarul nu se lăuda şi că analiza era făcută, într-adevăr, de lucrătorii unui serviciu secret şi, întrucât articolul trata problemele interne ale României, puteţi ghici şi singuri de care serviciu secret era vorba (I.R.S.?!).

Acest context marcat de războiul din Kosovo şi propice mascării pseudonaţionalismului i-a servit lui Adrian Năstase ca decor pentru a-şi exhiba patriotismul de paradă.

Apoi, în septembrie 1999, marele ziarist ungur Biro Bela, din Covasna, ne liniştea în felul următor: „Adrian Năstase a prevăzut încă de la începutul verii că, până la căderea frunzelor, în Transilvania se va sfârşi pacea. Iredentiştii maghiari ar provoca conflicte interetnice. (…) Situaţia economică se degradează de la o lună la alta, societatea românească consumămai mult decît produce. Catastrofa devine, astfel, o chestiune de timp“ (Biro Bela, „Toamnă transilvăneană“, Haromszeki Figyelo, Covasna, nr. 41, 22-28 sept. 1999, p. 6). Să reţinem, de aici, în primul rând ironia la adresa lui Adrian Nastase, viceliderul, de atunci, al P.D.S.R., ironie cam de acelaşi calibru cu cea exhibată de reporterii de la B.B.C., citată la început.

Între timp, situaţia incendiară din Kosovo îi făcuse pe unguri să considere că le venise ocazia să dea lovitura şi şi-au isterizat iredentismul şi neorevizionismul, apelând la ajutoare diplomatice engleze, după cum remarcase Marcela Feraru: „Christopher Krabbie şi Nigel Thorpe scrutează terenul cu două zile înainte de întâlnirea maghiaro- maghiară de la Budapesta“ (Cotidianul, 19 febr. 1999, p. 4). Apoi, din 23 martie, S.U.A., prin N.A.T.O., au început să bombardeze Kosovo şi Iugoslavia în draci, inclusiv în zilele de Paşti, dar, în mod „umanitar“, cu uraniu sărăcit (unii militari americani scriseseră pe bombe „Paşte fericit“, căci ei nu sunt creştini, ci satanişti). Asasinarea, în 11 martie 2006, a lui Slobodan Miloşevici în celula sa din Haga se adaugă crimelor de atunci. Presupun că preşedinta T.P.I., Carla del Ponte, fiind vinovată instituţional şi moralmente, ar trebui bagată în celula lui Miloşevici. Mai scrutătoare decât cei doi ambasadori britanici, aceeaşi Marcela Feraru observase scena europeană: „La sfârşitul lunii septembrie (1998 n.n.), la Strasbourg, Adrian Năstase atrăgea atenţia Consiliului Europei, în plină dezbatere asupra crizei din Kosovo, că se încearcă rescrierea dreptului internaţional. La acea vreme, discursul său a fost apreciat ca o «adevărată lecţie de drept internaţional». La nici şase luni de la acea dezbatere, rescrierea dreptului internaţional este un fapt împlinit şi noua ordine mondială se desfăşoară sub ochii noştri“ (cf. „Summit-ul N.A.T.O. de la Washington se va desfăşura în plin război / Adrian Năstase: «Iugoslavia este poligonul de încercare a noii ordini mondiale»“ (Cotidianul, 6 apr. 1999, p. 3).

Lansat pe scena lumii ca profesor, strateg şi polemolog, Adrian Năstase îşi etala şi calităţile de spadasin naţionalist, în contradicţie cu faptul că, ca cavaler de Malta, ar fi trebuit să fie un spirit caritabil: „Comisia Juridică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a fost, ieri dimineaţă, teatrul unei ciocniri deschise între György Frunda şi Adrian Năstase. Senatorul U.D.M.R. foloseşte prilejul conflictului din Kosovo pentru a obţine o comisie ad-hoc a Consiliului Europei pentru minorităţi şi un protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului privind autonomia culturală. (…) Frunda a încercat să susţină că, în Convenţia-cadru privind drepturile minorităţilor naţionale, drepturile colective sunt consfinţite…“ Aşa descria Marcela Feraru competiţia, în „Meci Frunda-Năstase la Consiliul Europei. György Frunda încearcă să-i prostească pe membrii Consiliului Europei“ (Cotidianul, 30 apr. 1999, p. 4). Ca o paranteză, ţinând cont de cele comise de senatorul U.D.M.R. Gheorghe Frunda, la începutul anului 2006, reamintim că acesta este un recidivist în materie.

Meciul Frunda-Năstase

Dar, fireşte, Frunda nu putea să îl prostească pe marele naţionalist Adrian Năstase, care, de prin 1998, începuse o campanie acerbă contra nerorevizioniştilor maghiari. Renegatul de Gheorghe Frunda era, deja, un recidivist, aşa că cavalerul de Adrian Năstase nu îl iertase nici în antecedentul comis atunci când şi-a prezentat, la Consiliul Europei, Raportul său asupra Serviciilor Secrete: „Termenul de drepturi colective, care apare destul de des în acest document, a fost acceptat ca atare în Comisia Juridică?“, îl chestionase ziarista intransigentă pe antimondialistul de faţadă Adrian Năstase. La care el răspunsese cu modestia care-l caracterizează: „Din fericire, nu. Eu, personal, am insistat destul de mult pe eliminarea acestuia şi am fost susţinut şi de alţi colegi, astfel că, în urma unui amendament, la punctul 4 din rezoluţie, sintagma «dreptul colectiv de securitate» a fost înlocuită cu «dreptul societăţii democratice». S-a eliminat, de asemenea, referirea din varianta engleză de la punctul doi la «dreptul individual» pentru că, pe cale de consecinţă, acesta ar fi trimis la «dreptul colectiv».  (…) Eu, personal, nu cred că proiectul de rezoluţie are mari şanse de adoptare, iar în ceea ce priveşte ideea unei Convenţii europene, suntem încă destul de departe“, zise Adrian Năstase şi mai împuşcă un fazan. Toate acestea, şi multe altele, sunt descrise cu acribie ştiinţifică de către Marcela Feraru în articolul „György Frunda a acuzat Cotidianul în faţa Comisiei juridice a Consiliului Europei că este «nedemocratic»“ (cf. Cotidianul, 9 ian. 1999, p. 2; vezi şi idem, „György Frunda pune bazele unei Convenţii-cadru care transformă Serviciile Secrete din Europa în mânăstiri de măicuţe…“, Cotidianul, 6 ian. 1999, p. 10).

Dvs., însă, care credeţi că a fost rezultatul acestei şarje de cavalerie malteză, făcută de impetuosul nostru naţionalist?! Nu vă amintiţi, aşa că vă spunem tot noi: cinci împărţit la doi! Ne-o spune şi Marcela Feraru, căreia nu-i scăpa nimic, deşi nu-i convenea d-lui prof. univ. dr. Adrian Năstase, care dă lecţii de drept internaţional la tot cartierul occidental: „Raportul privind controlul serviciilor de securitate internă a fost adoptat în Adunarea Parlamentară. György Frunda a reuşit să impună în Consiliul Europei conceptul de drepturi colective“ (cf. Cotidianul, 28 apr. 1999, p. 3).

Dar, nu contează! Acest eşec al lui Adrian Năstase avea să treacă neobservat, în comparaţie cu atacul său la baionetă, făcut de pe cal, contra neorevizionismului maghiar.

            (Continuare  în numărul viitor)

***

            Pentru că, din diverse motive, nu am mai putut publica, în SANTINELA, în 2006,  partea a doua a acestui studiu, am publicat-o, în 16 martie 2009, pe Altermedia. Aşa arăta – reflectată în presa naţionalistă – situaţia României în urmă cu un deceniu. Privind retrospectiv, trebuie să admitem că, între timp, situaţia ei s-a agravat radical sub aspectul politicii interne şi externe privind prezervarea unităţii şi suveranităţii naţionale. Şi această situaţie a ajuns astfel, cum am subliniat în preambul, tocmai din cauza trădării intereselor naţionale a „naţionalistilor“ de acest gen – în frunte cu actualul P.D.-L., secondat de P.N.L. şi P.S.D. –, coalizaţi în cleptocraţia postdecembristă şi care se schimbă „democratc“ la Putere.

            14 martie 2010

Kelemen Hunor: un fascist în Guvernul României

Posted by Stefan Strajer On March - 13 - 2010

Kelemen Hunor: un fascist în Guvernul României

 

Autor: Vasile Zarnescu

În urmă cu aproape opt ani, Kelemen Hunor, etalîndu-şi agresiunile antiromâneşti, afirmase: „Am spus cu mai multe ocazii – şi nu vom obosi să o repetăm – că, în legătură cu proprietatea publică, se poate vorbi de o a doua ocupare de ţară în Ardeal“ (cf. *** «Deputatul UDMR Kelemen Hunor invocă „a doua ocupare de ţară“ în Ardeal», în Adevărul, nr. 3819, 3 oct. 2002, pe http://www.adevarul.ro/articole/2002/deputatul-udmr-kelemen-hunor-invoca-a-doua-ocupare-de-tara-in-ardeal.html).

            Plecând de la declaraţia sa integrală, accesibilă pe link-ul indicat, am elaborat şi difuzat presei, în calitatea mea de atunci, de director al Departamentului de presă al P.U.N.R., declaraţia publică de mai jos:

***

                        În atenţia tuturor instituţiilor abilitate ale Statului Român

P.U.N.R. AVERTIZEAZĂ!

Deputatul U.D.M.R. de Harghita, Kelemen Hunor, a dat, recent, un interviu postului Radio Kossuth, în care, exprimându-şi marea satisfacţie, a declarat, printre altele, că „în legătură cu proprietatea publică, se poate vorbi de o a doua ocupare de ţară în Ardeal, dat fiind că o suprafaţă de aproape un milion de hectare a fost retrocedată în proprietate maghiară. Aceasta este o avere uriaşă, o avere de mai multe miliarde de dolari (…)“. 

Pe lângă impertinenţa nedezminţită cu care se exprimă liderii U.D.M.R. – care, în presa maghiară din România spun, mereu, că „ei trăiesc sub ocupaţia autorităţilor române“ –, expresia „a doua ocupare de ţară în Ardeal“, care trimite direct la Diktatul de la Viena, reflectă spiritul fascist, revanşard şi revizionist, de care este animat şi acest Kelemen Hunor, membru în Parlamentul României!!! Dar, pentru că este membru al coaliţiei P.S.D.-U.D.M.R., cu siguranţă, el nu va intra sub incidenţa O.U.G. nr. 31/2002, pentru că ea este aplicată doar contra românilor patrioţi.

Partidul Unităţii Naţiunii Române relevă că această „a doua ocupare a Ardealului“ de către unguri este consecinţa conciliatorismului guvernelor postdecembriste, care au impus politica criminală numită restitutio in integrum, cedând, constant, şantajului U.D.M.R. Bilanţul dezvăluit de către deputatul Kelemen Hunor este, totodată, expresia politicii de co-suveranitate, practicată, în această perioadă, deşi actualul premier, Adrian Năstase denunţase, vehement, în 1999, guvernul coaliţiei C.D.R.-P.D. pentru că „nu înţelegea politica de co-suveranitate spre care o împinge Budapesta“.

P.U.N.R. solicită Comisiilor de specialitate ale Parlamentului să verifice modul cum s-au făcut toate retrocedările, din proprietatea publică şi privată, deoarece a devenit de notorietate falsificarea actelor de proprietate – de la casele naţionalizate, la domeniul funciar.

De asemenea, solicită Curţii Constituţionale să verifice consistenţa juridică a prevederilor legilor privind retrocedările, deoarece prin aşa-numitul Status romano-catolic ardelean, pe care l-au invocat bisericile maghiare, Împăratul Imperiului Austro-ungar a pus doar în posesie şi nicidecum în proprietate, respectivele biserici. Ca atare, ca unul dintre statele succesoare ale respectivului Imperiu, România a fost cea care a devenit proprietara de jure şi de facto a acelor domenii şi nu bisericile „istorice“ maghiare. Pe cale de consecinţă juridică, instituţiile comunităţii maghiare nu au nici un drept asupra respectivelor domenii.

P.U.N.R. solicită preşedintelui României, d-l Ion Iliescu, şi d-lui prim-ministru Adrian Năstase, să îşi exprime public poziţia faţă de această afirmaţie antinaţională şi cu vădit spirit revizionist!

4 octombrie 2002,              Biroul de presă al P.U.N.R.

***

 

Aşa cum am spus, declaraţia P.U.N.R. fusese difuzată tuturor mass media, dar a apărut integral doar în revista România Mare (nr. 639, 11 oct. 2002, pag. 7). E-adevărat că a fost comentată de către senatorul Adrian Păunescu, în declaraţia sa politică din Parlament, din 7 octombrie 2002, publicată în Flacăra lui Adrian Păunescu [nr. 40(56), din 10 oct. 2002, pag. 17]. De asemenea, a fost semnalată în ziarul Independent (nr. 469, 5-6 oct. 2002, pag 6). La interpelarea făcută lui Kelemen Hunor de către Independent, care i-a pus în faţă acuza de fascism adusă de P.U.N.R., acest Hunor a pretins că „a fost o declaraţie politică“ şi s-a apărat cu imunitatea de parlamentar. Dar, mincinos cum este orice U.D.M.R.-ist, a „uitat“ să precizeze că respectiva declaraţie o făcuse la Radio Kossuth, la Budapesta, nu în Parlamentul României!

Cum se ştie, instituţiile statului, conduse politic de trădători, nu au luat nici o măsură şi, în consecinţă, din 1996 încoace, la adăpostul ticăloşiei asigurate de C.D.R. – care s-a sprijinit, pentru a accede şi a se menţine la guvernare, pe această cîrjă politică, numită U.D.M.R. –, maghiarii din România au escaladat continuu pretenţiile lor neorevizioniste.

            Ticăloşia politică – incriminată de preşedintele României, Traian Băsescu, prin sintagma sa, devenită notorie, „sistemul ticăloşit“ – s-a menţinut şi în mandatele următoare, prin P.S.D şi, apoi, prin Alianţa „D.A.“, iar acum este revigorată de la fel de trădătorul P.D.-L. Astfel că, prin intermediul acestuia, fascistul Kelemen Hunor a ajuns în fruntea unui minister strategic: al Culturii şi Cultelor. Între timp, criminala politică a retrocedărilor a devenit, prin „rechinii imobiliari“, a doua emblemă – alături de privatizare – a jefuirii Patrimoniului Naţional, iar de aceste retrocedări abuzive au profitat şi bisericile maghiare, zise, pretenţios, „istorice“.

            Acum, fasciştii maghiari se pregătesc să declare, la nefasta zi de 15 martie, limba moghioră ca fiind limba „oficială“ a aşa zisului ţinut secuiesc – deşi secui nu mai există şi, oricum, ei fuseseră români maghiarizaţi. Aplicînd permanenta politică a „paşilor mărunţi“, moghiorii se cred acum destul de forţoşi ca să accelereze acţiunile lor de realizare a secesionismului pe baze etnice, după ce au reuşit, deja, să creeze secesionismul economic şi administrativ!

            Este vremea, pînă nu va fi prea tîrziu, ca instituţiile de stat să revină la autoritatea lor firească şi să impună respectarea Constituţiei: să reprime energic şi definitiv orice manifestare secesionistă a fasciştilor revitalizaţi prin U.D.M.R., iar această organizaţie – pretins culturală, dar care acţionează, de la înfiinţare, ca partid politic! – să fie, totuşi, interzisă! Pentru că România este singura ţară în care funcţionează partide pe criterii etnice, cum este U.D.M.R. – care, de fapt, este urmaşa MADOSZ-ului, care, la rîndul lui, fusese constituit din toate organizaţiile fasciste ungureşti ce funcţionaseră în România pînă în 1945, după care au năpîrlit şi s-au convertit, toate, subit, la „comunism“.

            Dovada cea mai recentă a impertinenţei agresive a U.D.M.R. – în pregătirea intenţiei lor de a declara maghiara limbă „oficială“ – o constituie abuzul lui Marko Bela, care a trimis un act oficial în limba maghiară şi nu în limba română! Această agresiune contra Constituţiei României trebuie sancţionată penal, chiar dacă acest individ cu moacă de „Lenin în mizerie“ a fost reînscăunat vicepremier – tot ca urmare a sistemului ticăloşit, de care abuzează actuala Putere.

            Bocciii premierului Boc-Ardeleanu’ se vor complăcea în această porcărie pînă cînd vor fi alungaţi de populaţia răzvrătită?!

Obrăznicii ude mereu

Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2010

Obrăznicii ude mereu

Autor: Cornel Cotutiu

        S-au întâmplat în ultimele săptămâni (de fapt, câte din 1990 încoace?) o seamă de evenimente politice, congrese de partid, crampe la nivel guvernamental și parlamenatar, toate spre disperarea populației sau afrodisierea ei (prin cârnați, bericici și un pachet de orez gratuit). După ce gură-cască a înghițit  ce i-a picat în plisc, acum cască ochii (nu pliscul) și , încă buimăcit, se întreabă ce i se întâmplă.

        Lumea constată că totul fierbe, dar în același fel ca până acum ( de 20 de ani): felurite feluri, toate la fel.

         Tăbăcit  de astfel de scenarii, unul mai penibil ca altul,  m-am trezit impresionat de două aspecte ieșite din comun, ieșite chiar din comunul bun simț: manelele (omologate de președintele țării) și îndrăzneala ude mereu-lui.

         Locatarul de la Cotroceni, după ce o dă, în public, cu expresia ”țigancă împuțită”, mai deunăzi consideră că această specie de cântec, maneaua, este majoritar preferată de poporul român (invocând chiar nume de cabotini care infestează folclorul românesc). Cu un comportament, o mentalitate, o simțire, o vorbire adesea de maidan (cum o are președintele țării) e firesc, e logic să declari că  populația pe care o păcălești de atâta vreme e manelistă, telenovistă.

        O declarație atât de iresponsabilă, ofensatoare la patrimoniul folcloric românesc a trezit până și mass-media occidentală, provocând mirare și râs. Dar la această aruncare cu mucii în fasole vine, degrabă, un majordom al curții de la Cotroceni – patibularul R.H.Patapievici, jenantul personaj care a fost desemnat de Cotroceni să conducă Institutul

 Cultural Român. A zis el, cu vocea lui de alogen: Da, limbajul de manele este mai corect decât acela de la unele posturi de televiziune românești. S-o recunoaștem: Ce zel pupincurist!

        Ei bine, de unde vine titlul textului acesta? Desigur, de la UDMR.

        Liderii acestei formațiuni ilegale au un comportament uluitor și exemplar pentru ceea ce înseamnă a fi obraznic, parșiv, oportunism și capabil de șantaj circumstanțial.

        Indiferent cum se va finaliza  povestea cu președintele Senatului României, rămâne ideea (prin declarația lui Marko Bela) că UDMR  ar fi râvnit la funcția de al doilea om din stat, în postura de președinte al Senatului. Ce obrăznicie!

        Ce înseamnă obraznic? Dicționarul spune: lipsit de respect, lipsit de rușine, neascultător, neastâmpărat, nerușinat. Acestea sunt, de fapt, atributele acestei organizații, de la înființare până în prezent (altfel, ar fi dispărut de mult!). Tot timpul s-a situat la lipitură,  la pânda unei fripturi. ”Ude mereu” știe că trăim, de 2o de ani, sub o umbrelă a democrației cârpite. Și profită. Așa cum o face dl. Băsescu, hrănindu-și enoriașii cu un cârnat și o bericică.

        Apropo de ”Ude mereu”: prietenii mei unguri sunt sigur că mi-au înțeles  corect demersul acesta. Noi, oamenii normali, români, unguri, sași, tigani suntem la fel de năpăstuiți, de săraci, de păcăliți. Îmbuibații nu au naționalitate.

                                                               Cornel COTUȚIU

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors