Archive for the ‘Politic’ Category

O ZI NEFASTĂ: 15 MARTIE (1)

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

O ZI NEFASTĂ: 15 MARTIE (1)

 

Autor: Vasile Zarnescu

Zilele acestea, am avut ocazia nefericită să constatăm, din nou, că parlamentarii produşi de „sistemul ticăloşit“ – după cum l-a definit corect şi întemeiat, dar nu l-a stîrpit deloc preşedintele Traian Băsescu – au mers cu inconştienţa politică şi cu lenea profesională pînă acolo încît au acceptat propunerea fasciştilor din U.D.M.R. de a declara nefasta zi 15 martie 2010 ca zi de sărbătoare: asta ca să insulte mai vîrtos martirii poporului român şi poporul român, în întregimea sa, şi să mai chiulească o zi din Parlament, deşi primesc o simbrie nemeritată. Iată de ce parlamentarii creaţi de Legea uninominalului – şi cu cîteva excepţii, inclusiv cei de dinaintea actualului mandat – pot fi caracterizaţi ca făcînd parte dintre „idioţii utili“ ai societăţii postdecembriste: idioţi pentru noi, românii, şi utili pentru u.d.m.r.-işti.

În 13 martie 2006, am publicat, în revista SANTINELA, nr. 4/martie 2006, pag. 15, articolul pe care-l republic acum, mai jos, ca un memento şi ca un semnal că inacţiunea autorităţilor de atunci, prelungită în inconştienţa acestora de azi, va determina, cît de curînd, un grav pericol pentru securitatea, suveranitatea şi unitatea ţării. Totodată, trebuie să precizez că materialul republicat acum reprezenta aducerea la zi a unui studiu anterior, intitulat „Naţionalistu’ sicofant: Adrian Năstase“, tipărit, în serial şi cu intermitenţe, în revista România Mare, din martie pînă în noiembrie 2000. După cum pot constata cititorii, situaţia României s-a agravat profund, în acest răstimp de un deceniu, din cauza subminării suveranităţii naţionale de către aceeaşi organizaţie fascistă U.D.M.R., în deplină înţelegere cu aceeaşi clasă politică ticăloşită, care ne sufocă de două decenii! Redau, mai jos, textul din martie 2006, dar cu bibliografia esenţială de pînă în 2000.

***

Ziariştii Claudia Cristofan şi Andi Topală publică, sub titlul „AU ÎNCEPUT DIVERSIUNILE“ (Gardianul, nr. 1146, 9.03.2006), un material consistent despre preparativele şi incertitudinile mimate ale maghiarilor angrenaţi în provocarea evenimentelor planificate pentru 15 martie. Titlul relevă, totuşi, neînţelegerea funciară de care dau dovadă, în marea lor majoritate, ziariştii români care tratează mişcarea revizioniştilor maghiari din România, devenită tot  mai virulentă după 1989.  Pentru simplul  fapt  că nu  este  vorba  de  diversiuni,  ci,  dimpotrivă,  de  acţiuni  premeditate, subsumate ideii majore care domină revizionismul hungarist,  „Jos Trianonul!“

De aceea, după 16 ani de permanente provocări făţişe  şi de acţiuni subversive,  opinia publică şi autorităţile româneşti ar fi trebuit, acum, să fie ferme asupra unui punct clar: interzicerea oricăror manifestări ale maghiarilor în 15 martie. Deoarece este aniversarea „revoluţiei“ maghiare de la 1848, iar această „revoluţie“ este echivalentă cu  războiul de exterminare a românilor (şi nu numai a lor!), dus de cei 13 generali criminali conduşi de Iosif Bem şi spânzuraţi de Împăratul austro-ungar. Prin manifestările lor din  15  martie, maghiarii ne insultă în mod inadmisibil.

Dar nu numai ziariştii făcuţi în pripă consideră, minimalizând pericolul, drept simple diversiuni respectivele acţiuni antiromâneşti ale iredentiştilor maghiari. De această insuficienţănaţională suferă şi mulţi politicieni şi parlamentari, mai ales că şi domniile lor au ajuns în această postură tot în pripă. Ei nu-şi pun întrebarea: „Care secui?!“  Căci nu mai există. Au fost toţi maghiarizaţi. S-a ajuns chiar la ideea că ar trebui ca preşedintele Traian Băsescu să se ducă la Odorheiu Secuiesc, deşi ar fi cea mai mare greşeală, pentru că ar da gir prezidenţial acţiunilor lor antistatale. Ar trebui să trimită Armata, pentru a preîntâmpina orice manifestare,  „proclamaţie“, „declaraţie“ etc.

Un exemplu de penibilă bâlbâială politică a relevat-o şi emisiunea „Ştirea zilei“, din 10 martie 2006, de la Antena 3, dedicată viitoarelor acţiuni planificate de maghiari, care i-a avut ca invitaţi pe deputaţii Adrian Severin  (P.S.D.) şi Adrian Cioroianu (P.N.L.). În urmă cu câţiva ani, tot într-o emisiune televizată, acest Cioroianu ţinea o dizertaţie istorică (el fiind istoric) şi vorbea de o personalitate din cunoscuta familie nobiliară spaniolă „de Aragon“, după numele provinciei pe care a stăpânit-o, Aragon. Dar „marele“ nostru istoric a indicat-o „de Oregon“ (sic). În realitate, Oregon este un stat al S.U.A.! Evident, acest „liberalism“ în exprimarea „ideilor“ sale (adică a prostiilor sale) l-a făcut să intre Partidul Naţional Liberal şi, ca dovadă a competenţilor de acolo, să ajungă şi în Parlament şi să reprezinte România la forurile internaţionale. Tot aşa de liberal  a vorbit şi la emisiunea „Ştirea zilei“, iar când nu vorbea, se uita pe pereţi.

Cât despre Adrian Severin, a rămas aceaşi panglicar de pe vremea când tăia panglici la inaugurările făcute de Tovarăşul şi Tovarăşa. Acest Severin, care nu este prost, ci doar paraşiv, poltron şi trădător al intereselor naţionale, putea să spună, ca să-l contracareze pe Szazs Jenö, primarul oraşului Odorheiu Secuiesc şi unul dintre antiromânii cei mai înverşunaţi, măcar atât: că încă din 21-22 decembrie 1989, U.D.M.R. şi celelalte organizaţii maghiare neorevizioniste au practicat acelaşi petardism propagandistic, incluzând jocul de scenă cu lupta dintre „radicali“ şi „moderaţi“, trucul cu documentul-pirat – care nu le-ar aparţine lor, ci ar fi fost contrafăcut de români (eventual de P.U.N.R. sau P.R.M.), ca să-i compromită pe nevinovaţii maghiari –, jocul cu „delimitarea“ lui Marko Bela et comp. de „radicali“, cu faptul că ar fi o greşeală de traducere, căci ei nu „inţelege“ bine limba română, la care se adaugă permanenta denigrare a României în presa maghiară din ţară, din Ungaria, precum şi la diverse foruri internaţionale etc., etc. Deci, deşi avea atâtea argumente interne ca să-l combată pe individ, el îi dădea într-una cu Rezoluţia 1735 a Consiliului Europei, ca şi cum respectivul document ar fi menţionat în detaliu ce acte antistatale şi antiromâneşti comit maghiarii în România. Dar, oricum, el nu putea să facă un act proromânesc, de vreme ce el le comisese pe cele antiromâneşti: de exemplu, în 6 noiembrie 1991, după dezbateri tensionate, în Adunarea Constituantă, U.D.M.R. a încercat, din nou, prin deputatul  Károly Kerekes, să obţină dreptul de a folosi limba maghiară ca o a doua limbă în stat «în relaţiile cu autorităţile comunale şi orăşeneşti». Grupul Petre Roman-Adrian Severin, din cadrul F.S.N., a susţinut acest amendament“ (cf. Cartea neagră a U.D.M.R. Acţiunile antiromâneşti [care, pînă în 2000, apăruse pe site-ul  www.cybcity.com/udmr/1989.html. Acum, la această adresă, site-ul este administrat de alcineva; dar, cronologia din Cartea neagră a U.D.M.R. se regăseşte, în linii mari, în cartea lui Bogdan Păpădie şi Gabriel I. Năstase, Războiul spionilor, Editura Phobos, 2006, pag. 253-309 – n.n., V.I.Z.]. Prin politica paşilor mărunţi şi prin aprobarea tacită sau expresă ale unora ca acest Adrian Severin, U.D.M.R. a ajuns la guvernare.

Pentru a se înţelege mai exact poziţia noastră în problema atât de spinoasă a revanşarzilor maghiari din interiorul şi din exteriorul ţării (îndeosebi din Ungaria şi din Occident), este necesară o retrospectivă.

Scurtă retrospectivă de presă

Încă din toamna lui 1998, deputatul P.D.S.R. Adrian Năstase începuse să pozeze,   crescendo, în naţionalist extremist, denunţându-i vehement pe iredentiştii unguri, fie ei din Ungaria sau din România.

Ca să nu fim acuzaţi de subiectivism sau de atac la persoană, redăm, pentru început, opinia lui Traian Ungureanu, exprimată la B.B.C. – un post de radio faţă de care aproape toată lumea se prosternează, din cauza obiectivităţii  lui. Iată cum se adresa realizatorul emisiunii de la B.B.C. preopinentului său, Dan Tăpălagă, incitându-l:  „Acum un an şi ceva, Adrian Năstase descoperea, în timpul unei întâlniri electorale, că Transilvania îşi trăieşte ultimele zile. Pericolul maghiar se înşuruba mai abitir, domnul Năstase aflase, din fericire, acest lucru şi voia, cu orice preţ, să apere pământul românesc. Acum, domnul Năstase este prim-ministru şi, probabil, acesta este motivul pentru care duşmanul s-o fi sinucis în secret, iar Transilvania poate dormi liniştită. Mai mult, U.D.M.R. este în relaţii cordiale cu P.D.S.R., dar armonia este un pic şubredă. Pronosticurile P.D.S.R. s-au cam topit. S-a pripit U.D.M.R. sau a dat dovadăde realism la cîştig, fie el şi minim?

Dan Tăpălagă: U.D.M.R. primeşte cadou de la P.D.S.R. numirea unor subprefecţi în judeţele cu majoritate maghiară şi poate chiar un subsecretar de stat la Departamentul pentru Minorităţi. În schimb, U.D.M.R. a semnat un protocol cu P.D.S.R. Cu ce concesii, ce câştigăşi ce pierd cele douăpartide aflate, până mai ieri, pe poziţii aparent ireconciliabile? (Realizator: Traian Ungureanu; reporter: Dan Tăpălagă, emisiunea „Relaţiile U.D.M.R. cu P.D.S.R. “, B.B.C., 8 ianuarie 2001, ora 21).

Cu o ironie vizibilăîncădin titlu – „O alianţă sfîntă în Bucureşti“ – se exprima şi un alt reporter obscur, Alfredo Amellone: „Situaţie paradoxală la Bucureşti. Iliescu, «pericolul roşu», care, ales, ar fi îndepărtat România de Europa şi ar fi reinstaurat puterea neocomunistă, în ajunul alegerilor prezidenţiale a devenit stindardul democraţiei. Învinşii centrului-dreapta, adversarii implacabili democraţi şi liberali, alături de monarhişti şi de Biserica Ortodoxă, cheamă alegătorii la urne pentru a-l vota pe Iliescu, duşmanul lor numărul unu până acum două săptămâni  (La Stampa, 10 decembrie 2000, p. 9). Evident, Amellone trata problema în planul general, dar acestuia i se subsumează şi cazul Adrian Năstase, ca lider al P.D.S.R. şi premier, căci şi el constituia un caz paradoxal, contrazicându-se pe sine şi făcând o alianţă sfîntă cu U.D.M.R., împotriva căreia, mai an, vituperase emfatic.

Pseudonaţionalismul lui Adrian Năstase

Pentru a înţelege mai bine lucrurile şi ca să demonstrăm că el este un sicofant, iar noi obiectivi, trebuie să reconstituim atmosfera de atunci, reproducând unele materiale de presă, uneori prin câteva citate sau, alteori, suficient, prin titluri.

Începem printr-un text care relevă caracterul premeditat al exhibiţionismului naţionalist al d-lui dr. în drept Adrian Năstase:  „Prim-vicepreşedintele P.D.S.R., Adrian Năstase, a declarat că periplul lui Radu Vasile în Covasna şi Harghita i-a creat senzaţia că primul-ministru efectuează o vizită în străinătate. Năstase este de părere că Verestoy Atilla, care l-a întâmpinat pe Vasile, a corespuns cel mai bine, prin atitudinea sa, rolului de preşedinte al «statului Harghita-Covasna». Afirmaţia lui Radu Vasile, conform căreia în respectiva zonă nu sunt probleme, a stârnit mânia lui Năstase. Acesta spune că deţine informaţii că investiţiile în zonă, în valoare de 30 de milioane de dolari, sunt făcute sută la sută de maghiari, fie din România, fie din Ungaria sau din diasporă (cf. România liberă, 18 apr. 1998, p. 3).

Desigur, în zonă erau probleme rămase încă de la Trianon, pe care ungurii îl blesteamă cu incontinenţă. Marile puteri occidentale îşi schimbaseră planul în legătură cu cazul Kosovo – care fusese, până atunci, ţinut în surdină, ca să mascheze şi să aplaneze propriile lor conflicte interetnice, gen ETA, IRA – şi, în consecinţă, incendiau acum atmosfera, iar, în România, contextul politic internaţional îi incita pe maghiari. D-l general de divizie Stan Stîngaciu avertizase: „Există preocupări privind refacearea organizaţiilor terorist-diversioniste horthyste din anii ’40  (Naţional, 22 ian. 1998, p. 3). Cristina Zărnescu atrăgea atenţia: „Ar putea exista un plan «Kosovo» şi pentru România“  (Cotidianul, 15 iun. 1998, p. 10).

Ca întotdeauna, propaganda ungară produce mereu literatură iredentistă, un astfel de ideolog fiind Pomogats Bela, care încerca să teoretizeze  problema Ardealului, de exemplu, în articolul  „Pro Transylvania“ (Magyar Hirlap, Ungaria, nr. 233, 5 oct. 1998, p. 7). Şi, după teorie, apăruseră acţiunile politice ale noului guvern ungar, de extremă dreaptă. Reacţia formală a liderilor României se limitase la faptul că premierul României îşi zbârlise mustaţa: „Radu Vasile va cere ambasadorului ungar explicaţii referitoare la declaraţiile revizioniste ale lui Victor Orban“  (Jurnalul Naţional, nr. 1521, 28 mai 1998, p. 12). Încurajat de oficialii unguri, în stilul lor propriu, intrigant, un maghiar din Bucureşti, care se ascunde în anonimat, se întreabă: „Se coace ideea unei Transilvanii independente?! “ (Romaniai Magyar Szo, nr. 2839, 24 sept. 1998, p. 8). Întâmplător sau nu, în România apăruse cazul Sabin Gherman şi, în consecinţă, P.D.S.R. cere Parchetului General să se sesizeze împotriva autorului manifestului «M-am săturat de România» (Ovidiu Drugă, în Cotidianul, 18 sept. 1998, p. 4).

Sintetizând, Cristina Zărnescu şi Roxana Frosin avertizaseră: „Războiul pentru refacerea Ungariei mari se dezlănţuie pe toate fronturile / Budapesta dă bani parohiilor reformate maghiare din România, cu scopul de a-şi consolida poziţia în Transilvania  (Cotidianul, 15 ian. 1999, p. 10). Mai mult, Cristina Zărnescu suna alarma: „S.O.S. Ardealul / Odorheiul Secuiesc, gulagul românilor“  (Cotidianul, 20 ian. 1999, p. 5). Tot ea releva acţiunile denigratoare ale hungarismului:  „Presa din Budapesta prezintă România ca pe o ţară oligofrenă“ (Cotidianul, 9 febr. 1999, p. 2). În România, unul din mulţimea virulenţilor neorevizionişti maghiari este Sylvester Lajos, al cărui şovinism se manifestă, aluziv, încă din titlul „Cine iubeşte străinii…“  (în Haromszek, Covasna, nr. 2538, 6 ian. 1999, p. 3). După ce Liliana Brad dezvăluise că „Un document-pirat cere «autonomie pentru Ţara Secuilor»“ (România liberă, nr. 2507, 26 iun. 1998, p. 2) – aşa cum se iterează, acum, vorbirea despre un „document-pirat“ în Gardianul din 9 martie 2006 –, Cosmin Nicolescu afirma că „U.D.M.R. pune în practică programele de autonomie“ (Cuget liber, Constanţa, nr. 1791, 22 sept. 1999, p. 2). Ciprian Ranghel titra: „P.U.N.R. crede că Budapesta e în spatele autonomiştilor“, citând declaraţiile d-lui Valeriu Tabără (Cotidianul, 19 sept. 1999, p. 4). De fapt, P.U.N.R. nu „credea“, ci ştia precis, dar, fiind reprezentat de nişte lideri fără anvergură politică, aceştia credeau că, dacă se exprimă circumspect – deşi ungurii niciodată nu procedaseră astfel –, atunci dau dovadă că au  spirit european, deşi nu aveau decât unul provincial. Privind dincolo de orizont şi, astfel, surclasându-i pe p.u.n.r.-işti, Bogdan Petrescu ne asigura că „Lobby-ul maghiar din S.U.A. vrea Ardealul stat independent“ (Cotidianul, 7 dec. 1998, p. 2). Sorin Petrescu arata că iredentismul hungarist are direcţii multiple de acţiune: „Preşedintele Partidului Naţional Slovac, Jan Slota, afirmă: «Ungaria doreşte reanexarea unor părţi din România, Slovacia, Ucraina şi Iugoslavia»“ (Cotidianul, 12 mai 1999, p. 11). Agitaţiile iredentiste maghiare îşi găsesc ecou în presa internaţională: „Le Monde: Transilvania a devenit martora aspiraţiilor la autonomie a minorităţii maghiare“ (Cotidianul, 25.05.1999, p. 11).

Şantajarea Puterii de către U.D.M.R.

În presă apăreau tot mai frecvent alegaţii la adresa Puterii, pentru că se lăsa şantajată de U.D.M.R. Ziarul Naţional, din 29 iunie 1998, etala editorialul „C.D.R., sluga docilă a U.D.M.R. “; Ileana Sandu publica articolul „Cui i-e frică de Budapesta? “ (Timpul   în 7 zile, 9-15 iun. 1998, p. 5-6); George Duma şi Traian Golea relevau: „Tendinţele hungariste sunt neconforme cu preceptele europene şi internaţionale“ (Timpul în 7 zile, 7-13 iul. 1998, p. 8); în acelaşi număr din Timpul, Virgil Popa, scria, mai ferm, „Nu vrem Kosovo în Ardeal“; Coriolan Dobre denunţa: „Senatorul ţărănist Vasile Lupu sprijină din răsputeri iredentismul maghiar“ (Atac la persoană, nr. 16, 26 apr.-3 mai 1999, p. 12). Şi tot aşa. În sfîrşit, se publică un material intitulat, semnificativ, „Un document realizat de lucrători ai unui serviciu secret relevă: În Transilvania se desfăşoară o abilă ofensivă economică în scopul susţinerii enclavizării judeţelor cu populaţie preponderent de origine maghiară“ (Cotidianul, 13 mai 1999, p. 17); faptul că materialul este nesemnat, dar este deosebit de consistent şi acoperă o gamă largă de aspecte atestă că ziarul nu se lăuda şi că analiza era făcută, într-adevăr, de lucrătorii unui serviciu secret şi, întrucât articolul trata problemele interne ale României, puteţi ghici şi singuri de care serviciu secret era vorba (I.R.S.?!).

Acest context marcat de războiul din Kosovo şi propice mascării pseudonaţionalismului i-a servit lui Adrian Năstase ca decor pentru a-şi exhiba patriotismul de paradă.

Apoi, în septembrie 1999, marele ziarist ungur Biro Bela, din Covasna, ne liniştea în felul următor: „Adrian Năstase a prevăzut încă de la începutul verii că, până la căderea frunzelor, în Transilvania se va sfârşi pacea. Iredentiştii maghiari ar provoca conflicte interetnice. (…) Situaţia economică se degradează de la o lună la alta, societatea românească consumămai mult decît produce. Catastrofa devine, astfel, o chestiune de timp“ (Biro Bela, „Toamnă transilvăneană“, Haromszeki Figyelo, Covasna, nr. 41, 22-28 sept. 1999, p. 6). Să reţinem, de aici, în primul rând ironia la adresa lui Adrian Nastase, viceliderul, de atunci, al P.D.S.R., ironie cam de acelaşi calibru cu cea exhibată de reporterii de la B.B.C., citată la început.

Între timp, situaţia incendiară din Kosovo îi făcuse pe unguri să considere că le venise ocazia să dea lovitura şi şi-au isterizat iredentismul şi neorevizionismul, apelând la ajutoare diplomatice engleze, după cum remarcase Marcela Feraru: „Christopher Krabbie şi Nigel Thorpe scrutează terenul cu două zile înainte de întâlnirea maghiaro- maghiară de la Budapesta“ (Cotidianul, 19 febr. 1999, p. 4). Apoi, din 23 martie, S.U.A., prin N.A.T.O., au început să bombardeze Kosovo şi Iugoslavia în draci, inclusiv în zilele de Paşti, dar, în mod „umanitar“, cu uraniu sărăcit (unii militari americani scriseseră pe bombe „Paşte fericit“, căci ei nu sunt creştini, ci satanişti). Asasinarea, în 11 martie 2006, a lui Slobodan Miloşevici în celula sa din Haga se adaugă crimelor de atunci. Presupun că preşedinta T.P.I., Carla del Ponte, fiind vinovată instituţional şi moralmente, ar trebui bagată în celula lui Miloşevici. Mai scrutătoare decât cei doi ambasadori britanici, aceeaşi Marcela Feraru observase scena europeană: „La sfârşitul lunii septembrie (1998 n.n.), la Strasbourg, Adrian Năstase atrăgea atenţia Consiliului Europei, în plină dezbatere asupra crizei din Kosovo, că se încearcă rescrierea dreptului internaţional. La acea vreme, discursul său a fost apreciat ca o «adevărată lecţie de drept internaţional». La nici şase luni de la acea dezbatere, rescrierea dreptului internaţional este un fapt împlinit şi noua ordine mondială se desfăşoară sub ochii noştri“ (cf. „Summit-ul N.A.T.O. de la Washington se va desfăşura în plin război / Adrian Năstase: «Iugoslavia este poligonul de încercare a noii ordini mondiale»“ (Cotidianul, 6 apr. 1999, p. 3).

Lansat pe scena lumii ca profesor, strateg şi polemolog, Adrian Năstase îşi etala şi calităţile de spadasin naţionalist, în contradicţie cu faptul că, ca cavaler de Malta, ar fi trebuit să fie un spirit caritabil: „Comisia Juridică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a fost, ieri dimineaţă, teatrul unei ciocniri deschise între György Frunda şi Adrian Năstase. Senatorul U.D.M.R. foloseşte prilejul conflictului din Kosovo pentru a obţine o comisie ad-hoc a Consiliului Europei pentru minorităţi şi un protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului privind autonomia culturală. (…) Frunda a încercat să susţină că, în Convenţia-cadru privind drepturile minorităţilor naţionale, drepturile colective sunt consfinţite…“ Aşa descria Marcela Feraru competiţia, în „Meci Frunda-Năstase la Consiliul Europei. György Frunda încearcă să-i prostească pe membrii Consiliului Europei“ (Cotidianul, 30 apr. 1999, p. 4). Ca o paranteză, ţinând cont de cele comise de senatorul U.D.M.R. Gheorghe Frunda, la începutul anului 2006, reamintim că acesta este un recidivist în materie.

Meciul Frunda-Năstase

Dar, fireşte, Frunda nu putea să îl prostească pe marele naţionalist Adrian Năstase, care, de prin 1998, începuse o campanie acerbă contra nerorevizioniştilor maghiari. Renegatul de Gheorghe Frunda era, deja, un recidivist, aşa că cavalerul de Adrian Năstase nu îl iertase nici în antecedentul comis atunci când şi-a prezentat, la Consiliul Europei, Raportul său asupra Serviciilor Secrete: „Termenul de drepturi colective, care apare destul de des în acest document, a fost acceptat ca atare în Comisia Juridică?“, îl chestionase ziarista intransigentă pe antimondialistul de faţadă Adrian Năstase. La care el răspunsese cu modestia care-l caracterizează: „Din fericire, nu. Eu, personal, am insistat destul de mult pe eliminarea acestuia şi am fost susţinut şi de alţi colegi, astfel că, în urma unui amendament, la punctul 4 din rezoluţie, sintagma «dreptul colectiv de securitate» a fost înlocuită cu «dreptul societăţii democratice». S-a eliminat, de asemenea, referirea din varianta engleză de la punctul doi la «dreptul individual» pentru că, pe cale de consecinţă, acesta ar fi trimis la «dreptul colectiv».  (…) Eu, personal, nu cred că proiectul de rezoluţie are mari şanse de adoptare, iar în ceea ce priveşte ideea unei Convenţii europene, suntem încă destul de departe“, zise Adrian Năstase şi mai împuşcă un fazan. Toate acestea, şi multe altele, sunt descrise cu acribie ştiinţifică de către Marcela Feraru în articolul „György Frunda a acuzat Cotidianul în faţa Comisiei juridice a Consiliului Europei că este «nedemocratic»“ (cf. Cotidianul, 9 ian. 1999, p. 2; vezi şi idem, „György Frunda pune bazele unei Convenţii-cadru care transformă Serviciile Secrete din Europa în mânăstiri de măicuţe…“, Cotidianul, 6 ian. 1999, p. 10).

Dvs., însă, care credeţi că a fost rezultatul acestei şarje de cavalerie malteză, făcută de impetuosul nostru naţionalist?! Nu vă amintiţi, aşa că vă spunem tot noi: cinci împărţit la doi! Ne-o spune şi Marcela Feraru, căreia nu-i scăpa nimic, deşi nu-i convenea d-lui prof. univ. dr. Adrian Năstase, care dă lecţii de drept internaţional la tot cartierul occidental: „Raportul privind controlul serviciilor de securitate internă a fost adoptat în Adunarea Parlamentară. György Frunda a reuşit să impună în Consiliul Europei conceptul de drepturi colective“ (cf. Cotidianul, 28 apr. 1999, p. 3).

Dar, nu contează! Acest eşec al lui Adrian Năstase avea să treacă neobservat, în comparaţie cu atacul său la baionetă, făcut de pe cal, contra neorevizionismului maghiar.

            (Continuare  în numărul viitor)

***

            Pentru că, din diverse motive, nu am mai putut publica, în SANTINELA, în 2006,  partea a doua a acestui studiu, am publicat-o, în 16 martie 2009, pe Altermedia. Aşa arăta – reflectată în presa naţionalistă – situaţia României în urmă cu un deceniu. Privind retrospectiv, trebuie să admitem că, între timp, situaţia ei s-a agravat radical sub aspectul politicii interne şi externe privind prezervarea unităţii şi suveranităţii naţionale. Şi această situaţie a ajuns astfel, cum am subliniat în preambul, tocmai din cauza trădării intereselor naţionale a „naţionalistilor“ de acest gen – în frunte cu actualul P.D.-L., secondat de P.N.L. şi P.S.D. –, coalizaţi în cleptocraţia postdecembristă şi care se schimbă „democratc“ la Putere.

            14 martie 2010

Kelemen Hunor: un fascist în Guvernul României

Posted by Stefan Strajer On March - 13 - 2010

Kelemen Hunor: un fascist în Guvernul României

 

Autor: Vasile Zarnescu

În urmă cu aproape opt ani, Kelemen Hunor, etalîndu-şi agresiunile antiromâneşti, afirmase: „Am spus cu mai multe ocazii – şi nu vom obosi să o repetăm – că, în legătură cu proprietatea publică, se poate vorbi de o a doua ocupare de ţară în Ardeal“ (cf. *** «Deputatul UDMR Kelemen Hunor invocă „a doua ocupare de ţară“ în Ardeal», în Adevărul, nr. 3819, 3 oct. 2002, pe http://www.adevarul.ro/articole/2002/deputatul-udmr-kelemen-hunor-invoca-a-doua-ocupare-de-tara-in-ardeal.html).

            Plecând de la declaraţia sa integrală, accesibilă pe link-ul indicat, am elaborat şi difuzat presei, în calitatea mea de atunci, de director al Departamentului de presă al P.U.N.R., declaraţia publică de mai jos:

***

                        În atenţia tuturor instituţiilor abilitate ale Statului Român

P.U.N.R. AVERTIZEAZĂ!

Deputatul U.D.M.R. de Harghita, Kelemen Hunor, a dat, recent, un interviu postului Radio Kossuth, în care, exprimându-şi marea satisfacţie, a declarat, printre altele, că „în legătură cu proprietatea publică, se poate vorbi de o a doua ocupare de ţară în Ardeal, dat fiind că o suprafaţă de aproape un milion de hectare a fost retrocedată în proprietate maghiară. Aceasta este o avere uriaşă, o avere de mai multe miliarde de dolari (…)“. 

Pe lângă impertinenţa nedezminţită cu care se exprimă liderii U.D.M.R. – care, în presa maghiară din România spun, mereu, că „ei trăiesc sub ocupaţia autorităţilor române“ –, expresia „a doua ocupare de ţară în Ardeal“, care trimite direct la Diktatul de la Viena, reflectă spiritul fascist, revanşard şi revizionist, de care este animat şi acest Kelemen Hunor, membru în Parlamentul României!!! Dar, pentru că este membru al coaliţiei P.S.D.-U.D.M.R., cu siguranţă, el nu va intra sub incidenţa O.U.G. nr. 31/2002, pentru că ea este aplicată doar contra românilor patrioţi.

Partidul Unităţii Naţiunii Române relevă că această „a doua ocupare a Ardealului“ de către unguri este consecinţa conciliatorismului guvernelor postdecembriste, care au impus politica criminală numită restitutio in integrum, cedând, constant, şantajului U.D.M.R. Bilanţul dezvăluit de către deputatul Kelemen Hunor este, totodată, expresia politicii de co-suveranitate, practicată, în această perioadă, deşi actualul premier, Adrian Năstase denunţase, vehement, în 1999, guvernul coaliţiei C.D.R.-P.D. pentru că „nu înţelegea politica de co-suveranitate spre care o împinge Budapesta“.

P.U.N.R. solicită Comisiilor de specialitate ale Parlamentului să verifice modul cum s-au făcut toate retrocedările, din proprietatea publică şi privată, deoarece a devenit de notorietate falsificarea actelor de proprietate – de la casele naţionalizate, la domeniul funciar.

De asemenea, solicită Curţii Constituţionale să verifice consistenţa juridică a prevederilor legilor privind retrocedările, deoarece prin aşa-numitul Status romano-catolic ardelean, pe care l-au invocat bisericile maghiare, Împăratul Imperiului Austro-ungar a pus doar în posesie şi nicidecum în proprietate, respectivele biserici. Ca atare, ca unul dintre statele succesoare ale respectivului Imperiu, România a fost cea care a devenit proprietara de jure şi de facto a acelor domenii şi nu bisericile „istorice“ maghiare. Pe cale de consecinţă juridică, instituţiile comunităţii maghiare nu au nici un drept asupra respectivelor domenii.

P.U.N.R. solicită preşedintelui României, d-l Ion Iliescu, şi d-lui prim-ministru Adrian Năstase, să îşi exprime public poziţia faţă de această afirmaţie antinaţională şi cu vădit spirit revizionist!

4 octombrie 2002,              Biroul de presă al P.U.N.R.

***

 

Aşa cum am spus, declaraţia P.U.N.R. fusese difuzată tuturor mass media, dar a apărut integral doar în revista România Mare (nr. 639, 11 oct. 2002, pag. 7). E-adevărat că a fost comentată de către senatorul Adrian Păunescu, în declaraţia sa politică din Parlament, din 7 octombrie 2002, publicată în Flacăra lui Adrian Păunescu [nr. 40(56), din 10 oct. 2002, pag. 17]. De asemenea, a fost semnalată în ziarul Independent (nr. 469, 5-6 oct. 2002, pag 6). La interpelarea făcută lui Kelemen Hunor de către Independent, care i-a pus în faţă acuza de fascism adusă de P.U.N.R., acest Hunor a pretins că „a fost o declaraţie politică“ şi s-a apărat cu imunitatea de parlamentar. Dar, mincinos cum este orice U.D.M.R.-ist, a „uitat“ să precizeze că respectiva declaraţie o făcuse la Radio Kossuth, la Budapesta, nu în Parlamentul României!

Cum se ştie, instituţiile statului, conduse politic de trădători, nu au luat nici o măsură şi, în consecinţă, din 1996 încoace, la adăpostul ticăloşiei asigurate de C.D.R. – care s-a sprijinit, pentru a accede şi a se menţine la guvernare, pe această cîrjă politică, numită U.D.M.R. –, maghiarii din România au escaladat continuu pretenţiile lor neorevizioniste.

            Ticăloşia politică – incriminată de preşedintele României, Traian Băsescu, prin sintagma sa, devenită notorie, „sistemul ticăloşit“ – s-a menţinut şi în mandatele următoare, prin P.S.D şi, apoi, prin Alianţa „D.A.“, iar acum este revigorată de la fel de trădătorul P.D.-L. Astfel că, prin intermediul acestuia, fascistul Kelemen Hunor a ajuns în fruntea unui minister strategic: al Culturii şi Cultelor. Între timp, criminala politică a retrocedărilor a devenit, prin „rechinii imobiliari“, a doua emblemă – alături de privatizare – a jefuirii Patrimoniului Naţional, iar de aceste retrocedări abuzive au profitat şi bisericile maghiare, zise, pretenţios, „istorice“.

            Acum, fasciştii maghiari se pregătesc să declare, la nefasta zi de 15 martie, limba moghioră ca fiind limba „oficială“ a aşa zisului ţinut secuiesc – deşi secui nu mai există şi, oricum, ei fuseseră români maghiarizaţi. Aplicînd permanenta politică a „paşilor mărunţi“, moghiorii se cred acum destul de forţoşi ca să accelereze acţiunile lor de realizare a secesionismului pe baze etnice, după ce au reuşit, deja, să creeze secesionismul economic şi administrativ!

            Este vremea, pînă nu va fi prea tîrziu, ca instituţiile de stat să revină la autoritatea lor firească şi să impună respectarea Constituţiei: să reprime energic şi definitiv orice manifestare secesionistă a fasciştilor revitalizaţi prin U.D.M.R., iar această organizaţie – pretins culturală, dar care acţionează, de la înfiinţare, ca partid politic! – să fie, totuşi, interzisă! Pentru că România este singura ţară în care funcţionează partide pe criterii etnice, cum este U.D.M.R. – care, de fapt, este urmaşa MADOSZ-ului, care, la rîndul lui, fusese constituit din toate organizaţiile fasciste ungureşti ce funcţionaseră în România pînă în 1945, după care au năpîrlit şi s-au convertit, toate, subit, la „comunism“.

            Dovada cea mai recentă a impertinenţei agresive a U.D.M.R. – în pregătirea intenţiei lor de a declara maghiara limbă „oficială“ – o constituie abuzul lui Marko Bela, care a trimis un act oficial în limba maghiară şi nu în limba română! Această agresiune contra Constituţiei României trebuie sancţionată penal, chiar dacă acest individ cu moacă de „Lenin în mizerie“ a fost reînscăunat vicepremier – tot ca urmare a sistemului ticăloşit, de care abuzează actuala Putere.

            Bocciii premierului Boc-Ardeleanu’ se vor complăcea în această porcărie pînă cînd vor fi alungaţi de populaţia răzvrătită?!

Obrăznicii ude mereu

Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2010

Obrăznicii ude mereu

Autor: Cornel Cotutiu

        S-au întâmplat în ultimele săptămâni (de fapt, câte din 1990 încoace?) o seamă de evenimente politice, congrese de partid, crampe la nivel guvernamental și parlamenatar, toate spre disperarea populației sau afrodisierea ei (prin cârnați, bericici și un pachet de orez gratuit). După ce gură-cască a înghițit  ce i-a picat în plisc, acum cască ochii (nu pliscul) și , încă buimăcit, se întreabă ce i se întâmplă.

        Lumea constată că totul fierbe, dar în același fel ca până acum ( de 20 de ani): felurite feluri, toate la fel.

         Tăbăcit  de astfel de scenarii, unul mai penibil ca altul,  m-am trezit impresionat de două aspecte ieșite din comun, ieșite chiar din comunul bun simț: manelele (omologate de președintele țării) și îndrăzneala ude mereu-lui.

         Locatarul de la Cotroceni, după ce o dă, în public, cu expresia ”țigancă împuțită”, mai deunăzi consideră că această specie de cântec, maneaua, este majoritar preferată de poporul român (invocând chiar nume de cabotini care infestează folclorul românesc). Cu un comportament, o mentalitate, o simțire, o vorbire adesea de maidan (cum o are președintele țării) e firesc, e logic să declari că  populația pe care o păcălești de atâta vreme e manelistă, telenovistă.

        O declarație atât de iresponsabilă, ofensatoare la patrimoniul folcloric românesc a trezit până și mass-media occidentală, provocând mirare și râs. Dar la această aruncare cu mucii în fasole vine, degrabă, un majordom al curții de la Cotroceni – patibularul R.H.Patapievici, jenantul personaj care a fost desemnat de Cotroceni să conducă Institutul

 Cultural Român. A zis el, cu vocea lui de alogen: Da, limbajul de manele este mai corect decât acela de la unele posturi de televiziune românești. S-o recunoaștem: Ce zel pupincurist!

        Ei bine, de unde vine titlul textului acesta? Desigur, de la UDMR.

        Liderii acestei formațiuni ilegale au un comportament uluitor și exemplar pentru ceea ce înseamnă a fi obraznic, parșiv, oportunism și capabil de șantaj circumstanțial.

        Indiferent cum se va finaliza  povestea cu președintele Senatului României, rămâne ideea (prin declarația lui Marko Bela) că UDMR  ar fi râvnit la funcția de al doilea om din stat, în postura de președinte al Senatului. Ce obrăznicie!

        Ce înseamnă obraznic? Dicționarul spune: lipsit de respect, lipsit de rușine, neascultător, neastâmpărat, nerușinat. Acestea sunt, de fapt, atributele acestei organizații, de la înființare până în prezent (altfel, ar fi dispărut de mult!). Tot timpul s-a situat la lipitură,  la pânda unei fripturi. ”Ude mereu” știe că trăim, de 2o de ani, sub o umbrelă a democrației cârpite. Și profită. Așa cum o face dl. Băsescu, hrănindu-și enoriașii cu un cârnat și o bericică.

        Apropo de ”Ude mereu”: prietenii mei unguri sunt sigur că mi-au înțeles  corect demersul acesta. Noi, oamenii normali, români, unguri, sași, tigani suntem la fel de năpăstuiți, de săraci, de păcăliți. Îmbuibații nu au naționalitate.

                                                               Cornel COTUȚIU

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2010

DULCE-AMARĂ, BUCOVINĂ

 Autor: Constantin Bobeica

Foto.Constantin Bobeica

 Meditând asupra prestigioasei, documentatei, durutei „Cronici bucovinene” Risipirea[1], de scriitorul român Corneliu Florea, stabilit de trei decenii în Canada, îţi revin în memorie versurile poetului: „Ni se-aseamănă povestea…”

            Povestea celor două margini de Ţară-surori: Basarabia şi Bucovina. Ambele „trecute prin foc şi prin sabie”, ambele – deşi la epoci diferite – răşluite de la bătrânul trup al Ţării, supuse înstrăinării, deznaţionalizării de imperii diferite, dar la fel de rapace, nesătule de pământ strein, bolnave de acelaşi dor de a acapara nu doar teritorii, pământuri, ci şi suflete omeneşti.

            Când citeşti paginile consacrate străduinţelor deznaţionalizatoare ale Habsburgilor, care trimiteau slujitori ai Mitropoliei din Carlovăţ, ce adăugau Ionilor, Ştefanilor, Grigorilor câte un –ovici, aceştia devenind dintr-o trăsătură de condei: Iovanovici, Stefanovici, Grigorovici, îţi aminteşti că şi în Basarabia noastră, se petrecea acelaşi lucru: Munteanu, Unitilă, Ciubotaru etc. deveneau prin aceeaşi trăsătură de condei: Munteanov, Untilov, Cebotariov ş.a.m.d.

            Acelaşi proces de colonizare cu alolingvi: ucraineni, ruşi, evrei etc., în detrimentul elementului autohton. Autorul ne dă şi cifre comparative: la ocuparea Bucovinei românii constituiau 55 495 suflete; alte etnii – 16 255 suflete; iar după 1848 găsim: români – 182 000, ucraineni – 142 000, alte etnii – 51 000. Deci, elementul autohton, comparativ, se redusese vădit. Mai departe – ştim ce a fost… La fel se întâmplase şi în Basarabia de după 1812: Bugeacul, depopulat de tătari încă la 1806 este… repopulat cu ucraineni, bulgari, găgăuzi, ruşi etc. cu scopul identic – a elimina elementul românesc majoritar, schimbând componenţa etnică, avantajând „oaspeţii” (nepoftiţi). Nu declara, în iunie 1940, conducerea URSS, că ţinutul e locuit preponderent de… ucraineni?!

Foto. Coperta cartii “Risipirea” (o cronica bucovineana) a scriitorului Corneliu Florea

            În acelaşi diabolic plan se înscrie şi politica migraţionistă: în Bucovina – către îndepărtata, îngheţata Canadă, în Basarabia – spre Extremul Orient rus, mai exact, la Ussuriisk, Amur, Vladivostok, Habarovsk etc. Ştiau, vezi bine, ocupanţii călcâiul lui Ahile al ţăranului român – basarabean, bucovinean – setea nepotolită de pământ… Autorul descrie, cu lux de amănunte, drama bucovinenilor, plecaţi după pământ (câte 40 de fălci, gratuit). Dorul de baştină îi făcea să boteze noile aşezări, ca şi cele din patrie: Boian, Ostriţa etc. La fel şi cobâlcenii, oneştenii, zubreştenii, de lângă Străşeni, îşi botezară noua aşezare din Ussuriisk – Zubreşti, cei plecaţi din acest sat basarabean alcătuind acolo majoritatea.

*          *            *

            O altă risipire îi aştepta pe bucovineni – ca şi pe basarabeni – odată cu începutul Primului Război Mondial (basarabenii îşi mai lăsaseră oasele şi în 1904-1905 pe întinsurile Manciuriei, la Mukden şi Port Artur).

            Bucovina nu numai că-şi dădu feciorii carne de tun pentru interesele Imperiului Habsburgic, ci deveni şi teatru de război, jefuită de ambele armate, fie în ofensivă, fie în retragere. Se deosebeau, mai ales, prin sălbăticia lor, cazacii. Cităm: „La Ostriţa, un cazac, la prima împotrivire din partea unei femei, să nu-i ia văcuţa de la gura copiilor, i-a străpuns fulgerător pieptul cu suliţa, omorând-o pe loc în faţa copiilor ei, împietriţi de groază” [C. Florea, Risipirea, pag. 67].

            Cozile de topor locale organizară legiunii de români, care fură exterminate de muscali şi cazaci în timpul luptelor. Un alt aspect al risipirii – lagărele de concentrare pentru presupuşii disidenţi – fabrici ale morţii, unde a fost internat şi învăţătorul din Ostriţa, Ilie Siretean, alături de alte mii şi mii, „pentru neloialitate faţă de împărăţia habsburgică, în timp de război” [ibidem, pag. 69].

            Aici au a se adăuga lagărele de prizonieri, de pe întinsurile nesfârşite ale Rusiei, până în Siberia care, aşijderea, îşi luau partea lor de victime. Nu puţine. Prizonierii din Austria, Germania nu se bucurau nici ei de un tratament mai uman, având în vedere secătuirea resurselor alimentare, provocate de război. În Arhiva Naţională a RM am depistat un pachet de cărţi poştale ale prizonierilor din Morozeni (Orhei), ajunse (?) la destinaţie prin intermediul Crucii Roşii Internaţionale, scrisori în care bieţii deţinuţi implorau rudele să le trimită pachete cu alimente: pesmeţi, nuci, brânză… Câte alte mizerii! Şi mai nemiloasă s-a dovedit soarta bucovinenilor, prinşi în vâltoarea războiului civil din Rusia, care abia după opt ani de peregrinări au revenit – care au avut zile – acasă. Unul dintre ei este şi Ilie Obcinar, care revine la Ostriţa, după ce petrecuse în lumea celor drepţi pe cel mai bun prieten – Nicolae.

                                                                        *            *            *

            Pacea şi Unirea cu Ţara, după atâtea şi atâtea chinuri şi jertfe aduseră alinare în sufletele bucovinenilor. Şi de la neamurile din Canada veneau veşti bune. Petre Ostriţeanu îi scria lui Alexandru, sfătuindu-l să se întoarcă acasă, că e pace şi e bine. Şi mai departe: „Şi din asta trecură la Daniel Pleşu, bărbatul Domnicăi, cum veni el cu căruţa şi cu un surugiu tocmai din Fălticeni, ca să le aducă o iapă cu un mânz de-un an şi o vacă bună” [ibidem, pag. 119].

            În capitolul „Nori negri de la Răsărit”, Corneliu Florea descrie calvarul prizonierilor din Rusia, sfârşitul lui Nicolae Prutean în prizonierat, al altor captivi, ajunşi în Siberia. O singură remarcă a autorului caracterizează starea de lucruri din fostul Imperiu Rus: „Aveau dreptate bucovinenii scăpaţi din Rusia, care cunoscuseră pe pielea lor şi prizonieratul războiului mondial, şi războiul civil rusesc: acolo, în Rusia, se întâmplă ceva groaznic” [ibidem, pag. 130].

*          *            *

            Dar pacea – precum o definise mareşalul Foch – nu fusese decât un armistiţiu, care dură doar două decenii. Norii ameninţători ai unui nou măcel se ridicau şi de la Apus (Hitler), şi de la Răsărit (Stalin). Deja în 1935, la ordinul lui Hitler, Wermachtul invadă regiunea Saar, demilitarizată conform Tratatului de la Versailles. Urmă Anschluss-ul (anexarea Austriei) şi tot în 1938 – ocuparea regiunii Sudete şi dezmembrarea Cehoslovaciei. Stalin bătea din palme la „vitejiile” camaradului de arme. Nu întâmplător la 23 august 1939, la Moscova, fu semnat Pactul Ribbentrop-Molotov – un proiect diabolic de împărţire a sferelor de influenţă în Europa.

            Hitler, clocind planurile lui expansioniste, avea nevoie să-şi asigure spatele frontului; Stalin, la rândul său, ştiindu-şi ocupat companionul în Apus, primea carte verde în Răsărit. Aşadar, când primul atacă Polonia, al doilea nu întârzie să o atace dinspre Est, să „elibereze” o regiune întinsă, în care pe lângă polonezi trăiau ucraineni şi bieloruşi. Pofta vine mâncând: în noiembrie 1939 Moscova atacă Finlanda, dar aici şi-a cam rupt colţii, campania prelungindu-se peste trei luni de zile, Armata Roşie suferind pierderi grele. La 17 iunie 1940 Stalin ocupă Estonia, Letonia, Lituania, iar peste zece zile – Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

            O nouă risipire, mai tragică decât toate cele suportate până acum. Atunci, o bună parte din bucovineni s-au refugiat peste Prut, cea mai mare parte rămase să guste din efectele „eliberării”, care avea a-şi arăta „binefacerile” prin corvezi, postăuci, impozite, iar principalul – prin arestări, teroare roşie. Tineretul, mai ales, a început să-şi caute scăpare peste Prut, dar a doua tentativă s-a soldat cu eşec total: parte din fugari şi-a găsit sfârşitul în Lunca Prutului, mitraliaţi, alţii – au luat calea lagărelor siberiene. În aprilie 1941, o altă încercare a bucovinenilor de a trece noua graniţă cu România s-a soldat cu tragedia de la Fântâna Albă, unde „câteva mii de români au fost omorâţi în plină zi, de armata roşie sovietică” [ibidem, pag. 182]. O altă tragedie îi aştepta pe bucovineni, ca şi pe basarabeni, la 13 iunie 1941, când 13 000 de feciori şi fiice din Ţara Fagilor luară drumul Golgotei spre Siberia şi Kazahstan.

*          *            *

 

            Corneliu Florea este un maestru al naraţiunii documentare, capabilă să te emoţioneze nu mai puţin decât o scriere beletristică de mare talent. Pe alocuri documentul capătă conotaţii sau substraturi de ficţiune, mai ales în stil horror, de groază, cum oribile au fost intenţiile şi faptele cotropitorilor şi împilatorilor streini. Cum am mai menţionat, la fel de obiectiv, necruţător, sunt prezentate şi acţiunile reprobabile ale cozilor de topor locale, fie aceştia români sau aparţinând altor seminţii.

            Autorul citează din rapoartele Serviciului Special de Informaţii despre rolul evreilor în evenimentele din 28 iunie 1940, care din anticomunişti (mulţi fugari din „raiul” comunist şi oploşiţi în Basarabia şi Bucovina) deveniseră peste noapte înfocaţi comunişti: „Majoritatea evreilor mai tineri, entuziasmaţi de sosirea armatei roşii „comuniste şi eliberatoare”, deveniră agresivi cu românii până la omucidere” [ibidem, pag. 187].

            Stranii, neînţelese lucruri: ei, care atât în Basarabia, cât şi în Bucovina deţineau monopolul în comerţ şi industrie, prosperau sub oblăduirea legilor democratice ale Statului Român, având sinagogi oriunde locuiau (chiar şi în satul Cobâlca, judeţul Orhei, localitate preponderent românească) au întors cojocul pe dos. Stranii cu atât mai mult: răsfoind „Cărţile Memoriei” aflăm sute, mii de nume evreieşti, care luaseră calea Siberiei atât în 1941, cât şi în 1949. Apoi procesul „medicilor criminali”, prigonirea bănuiţilor de aderenţă la sionism… Fostul meu elev, Mihail Grimberg, devenit un foarte bun jurnalist de limbă română, avusese un unchi, comunist înfocat, fost luptător în brigăzile internaţionale din Spania, şi care emigrase, totuşi, prin anii ’60 ai secolului trecut, din „paradisul comunist numit URSS” – în Israel. Întrebând nepotul despre motive, acela mă lămuri: «Cât poţi răbda, ca în magazin, în troleu, în alte locuri publice să auzi zi de zi una şi aceeaşi: „Postoronis, jid parhatâi!” („Dă-te la o parte, jidan puturos”), alte „complimente” din partea rusofonilor, care au în sânge şovinismul, antisemitismul?»

            S-or fi vindecat de râia comunistă măcar în ceasul al 12-lea? Greu de spus, poate prin alte părţi, prin anumite sfere. Cert e că la Chişinău şi acum ziarul comunităţii evreieşti Evreiskoe mesteciko are un mesaj filorus şi filocomunist, cu vădite rezerve faţă de cam tot ce e românesc… Apoi se editează în limba rusă, deşi autorii şi cititorii publicaţiei respective locuiesc în Republica Moldova, ale cărei legi despre limbă le ignoră, parcă nici nu ar exista şi pentru ei, cetăţeni cu toate drepturile ai acestui stat. Să ne oprim însă aici. Prea multe-s de spus la acest capitol.

            Tot la această risipire – suferinţele refugiaţilor bucovineni şi basarabeni din zona ocupată de maghiari după Dictatul de la Viena (vezi, în acest sens, şi Arta refugii a lui Paul Goma).

 

*          *            *

            Paralel cu tema centrală – cronica dramelor şi tragediilor prin care au trecut nord-bucovinenii – autorul întreprinde incursiuni în culisele marii politici europene a sec. XX, caracterizându-i pe Lenin şi Troţki, Casa Habsbugilor şi pe Horthy, pe Carol al II-lea şi pe Daladier etc.

            Nu cruţă culorile întunecate mai ales la adresa fostului suveran român Carol al II-lea care, în ceasurile de grea cumpănă pentru tron şi Patrie, se afla, de fapt, dezertor la Odesa, unde se distra, tocând banii nemunciţi în compania frumoasei Zizi Lambrino – soţie? amantă? Ion Brătianu îi sugera suveranului unica soluţie legală: să fie împuşcat, ca dezertor. N-a fost să fie. Avea să aducă alte nenorociri ţării după întronarea de la 1 iunie 1930.

            Nu-s trecuţi cu vederea Stalin şi acoliţii lui pe linia enkavedistă: Yagoda, Beria. Autorul nostru din Canada prezintă cifre: aşa-zisa „balşaia cistka” („marea epurare”) a însumat 1 710 000 de arestări, dintre care 1 440 000 au suferit condamnări – parte în lagăre, aproape jumătate – împuşcaţi [ibidem, pag. 233].

            Ultimele două capitole sunt consacrate începutului războiului din Est, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, rolului mareşalului Ion Antonescu în această nobilă campanie. Prin cuvintele lui Ilie Siretean, este dezaprobată continuarea războiului peste Nistru: „Şi Antonescu ăsta, câtă speranţă, câtă confidenţă, şi acum câtă decepţie. Auziţi voi, declaraţie de război Angliei şi Americii! Şi când vine unu, un ardelean de-a nostr’, care ştie ce vorbeşte, mă refer la generalul Iosif Iacobici, şi-i prezintă o situaţie reală, îl ţâpă afară”. Dacă ar fi depins totul de personalitatea şi de voinţa Mareşalului, poate că multe ar fi fost altfel pe acest segment de istorie a noastră.

            „Cronica bucovineană” se încheie în primăvara lui 1943, când unul dintre protagonişti, Petru Ostriţean, se pregăteşte de cale lungă pe ultimul drum pământesc.

            Noile „surprize” ce veneau dinspre Răsărit, cu stele pe turlele tancurilor şi pe aripile avioanelor, noile arestări, execuţii, deportări erau înainte. Aşijderea înainte – şi tributul de bărbaţi şi flăcăi, care trebuiau musai carne de tun, să-şi lase oasele lângă Varşovia, sub zidurile Königsbergului, în Pomerania, Cehia, Ungaria şi la Berlin, luptând pentru interesele imperialiste ale marii Uniuni Sovietice.

            Ultima risipire a Bucovinei?…

Constantin BOBEICĂ,

fost deportat în  GULAG-ul stalinist din Siberia,

fost profesor de română în comuna Codreanca, judeţul Chișinău, azi pensionar de 85 de ani, autor a 5 cărți de publicistică românească din Basarabia                                                                                         

  


[1] Florea, Corneliu. Risipirea: Cronică bucovineană. / Corneliu Florea, editor şi pref.: Virgil Raţiu. – Bistriţa: Ed. Ecce Homo, 2009. – 224 p.

Nota Redactiei. Cei care doresc cartea mentionata in acest articol – Risipirea – precum si celelalte carti ale lui Corneliu Florea (Libertatea de iubi adevarul, Vremuri antiromanesti s.a.) il pot contacta pe autora la adresa postala: Corneliu Florea, 11 Trowbridge Bay, Winnipeg, R2N 2V9, Canada sau la adresa de e-mail: icapadeanu-cf@shaw.ca

Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992)

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2010

Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992) 

Autor: Elena Zamura

Istoria conflictului transnistrean se scrie doar in Transnistria, afirma generalul de divizie, fost ministru de interne si al apararii din Republica Moldova – Ion Costas.

2 martie este consemnată pentru prima oară drept Ziua memoriei – zi de comemorare a celor căzuţi în conflictul armat din 1992 pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Dezbaterile parlamentare în această problemă, pe 26 februarie, au durat aproximativ două ore. Care este atitudinea DVS  faţă de decizia respectivă a majorităţii democrat-liberale?

– Războiul de la Nistru, provocat şi susţinut pe toate căile de Rusia, la noi este numit cu sfială „conflict”. Dar acesta nu a început nicidecum pe 2 martie 1992! În acea zi, Dubăsariul nimerise între două focuri deja pentru a patra oară. Nu mă miră că nu ştie acest lucru deputatul Veaceslav Untilă, care a lansat iniţiativa de a se institui Ziua memoriei anume pe 2 martie. Pe atunci, el isi facea datoria în poliţia rutieră şi nu a fost antrenat direct în evenimente, nu şi-a riscat viaţa pe linia de front, nu a fost văzut în tranşee, sub tirul focului. V.Untilă are nevoie de reclamă, cu cât mai frecvent iese în faţă, în reportaje şi interviuri în mass-media, cu atât mai bine e pentru el personal.

În mare, iniţiativa de a se institui Ziua memoriei este necesară şi corectă, dar ar trebui să respectăm adevărul istoric şi adevărul timpului la acea vreme. Să ne amintim: mai sunt în viaţă mulţi participanţi la acele evenimente. Iar noi am consacrat această zi doar celor căzuţi. În opinia mea, parlamentul s-a pripit cu fixarea denumirii corecte a evenimentului si datei acestuia. Aceasta nu e o întâmplare, ci reflectarea atitudinii indiferente faţă de cei care au participat nemijlocit la evenimentele din 1990-1992, care nu cunosc doar din auzite despre ororile războiului, tragedia pe care  foarte multi din noi au trait-o si care mereu ne macina si astazi.

Este straniu că istoricii noştri nu le-au amintit politicienilor de astazi că razboiul (conflictul) transnistrean in realitate a început la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, când au murit primii poliţişti şi cetăţeni de la Dubăsari. În acea zi, forţe nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-un război nedeclarat al Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova.

Reamintesc: după referendumul din 12 august 1990 privind crearea aşa-numitei republici moldoveneşti nistrene, a fost planificată o operaţie de eliminare din Dubăsari a autorităţilor legale.

La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, lar la 2 noiembrie au fost scoase cu forta multimii, dirijata de separatisti, organele locale ale puterii (instanţa de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în oraş, au fost trimise subunităţi ale MAI din Moldova.

Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin Genadii cu doi camarazi ai sai) din trupele cu destinaţie specială. În esenţă, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.

Se scrie oare istoria războiului de la Nistru?

– Cred că nu chiar curând se va restabili tabloul obiectiv, deplin al evenimentelor de la începutul anilor ’90. Ambele părţi s-au limitat la faptul că au fost „numiţi oficial” vinovaţii de conflict, în a căror listă mă număr, bineînţeles, şi eu, în calitate de ministru, iniţial al afacerilor interne, iar ulterior – al apărării.

În linii mari, istoria războiului a fost lăsată în seama apărătorilor lui Smirnov şi a naţional-extremiştilor ruşi. Cu regret, Chişinăul, Tiraspolul şi Moscova sunt unanimi în ceea ce priveşte uitarea şi denigrarea celor care au căzut în luptele pentru independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Această umilire a patrioţilor ţării noastre a început încă pe timpul lui Snegur, a continuat pe timpul lui Lucinschi şi s-a intensificat în anii de guvernare a „marelui conducător şi învăţător al poporului din R. Moldova”, V.Voronin. In Transnistria si astazi dupa 20 de ani primul demnitar la Tiraspol  mereu ramane tot CRIMINALUL  Igor SMIRNOV (Presedintele Transnistrie). Doua decenii Moscova obliga presedintii din Chisinau sa recunoasca regimul SMIRNOV.  In mod sfidator cer INSISTENT de la Chisinau sa se impace cu ideea ca HOTUL si CRIMINALUL DE STAT e un baiat BUN. Ca crima, furtul de teritoriu, distrugerea a mii de veti omenesti si crearea unui „NOU STAT” pe tritoriul R.Moldova deja apartine trecutului, ca acesta e istorie si Moldova trebuie sa se impace cu realitatea de azi. Realitatile care le-a creat MAMA Rusia si daca R.MOLDOVA doreste pace cu Rusia si prosperitate pentru propriul  popor sa semneze confederatie sau federatie cu criminalul SMIRNOV –SI PUNCTUM. Sa dam uitarii umilintile la care am fost si suntem supusi de maica RUSIA, sa dam uitarii tinerii nostri omorati de cazaci  si gardistii rusi din armata rusa, ba mai mult, sa-i numim DUSMANI ai poporului si POVACATORI de marca, sa dam uitarii  teritoriile rapite de ei s.a.m.d. Oare nu e PREA MULT pentru noi MOLDOVA atat de mica, de uitat si de DAT din putinuil care ne-a dat DUMNEZEU?????   

Mai multe generaţii de tineri din Transnistria au crescut cu poveştile despre „atrocităţile” comise de poliţia şi armata Republicii Moldova în 1992. Nici până astăzi, din păcate, nu dăm o replică acestor lucruri murdare despre noi. Noi tăcem. Iar tăcerea este un semn că suntem de acord că războiul din 1990-1992 l-a dezlănţuit Moldova. Însă noi, participanţii la razboi: Rusia contra Moldova, ţinem minte cum s-a întâmplat totul.

Noi suntem revoltaţi de faptul că statul R. Moldova, din cauza slăbiciunii sale politice si economice, fricii în faţa agresorului, din cauza venalităţii guvernanţilor, de mulţi ani tace cu încăpăţânare, ajutând să fie ascuns adevărul tragic din anii 1990-1992.

Timp de 18 ani, Rusia de fapt ocupă un teritoriu al RM, calificând contingentul său militar drept „forţe de pace”. Totodată, din zi în zi, Moscova nu încetează, din 1990, să acuze statul nostru de „agresiune” prin intermediul mjloacelor sale media puternice. Agresiune împotriva cui? Împotriva elementelor criminale? care au comis o lovitură de stat pe o parte din teritoriul nostru?

Toti preşedinţii nostrii pe care i-am avut (mai putin M. Snegur)  Lucinschi, Voronin nu au fost interesaţi să-i însărcineze pe colaboratorii organelor de drept, savanţii istorici, cineaşti, mass-media să cerceteze şi să reflecte obiectiv evenimentele din anii 1990-1992. De ce? Iată întrebarea. Nu a fost suficient timp? NU, ei au fost preocupaţi de îmbogăţire, de agonisirea averilor!!!! Între timp, Transnistria, fiind susţinută activ şi generos de Moscova, a creat chipul „moldoveanului fascist”, al unei fiare, al unui opresor, al unei brute. A fost scrisă aşa-numita „Carte albă a Transnistriei”, prezentată drept o culegere de fapte şi documente despre războiul din 1990-1992. În realitate, aceasta este o „sperietoare” extrem de tendenţioasă, care abundă în acuzaţii la adresa autorităţilor moldoveneşti, la adresa poliţiei şi a armatei.

Au fost făcute publice fotografii ale unor bărbaţi împuşcaţi şi ale unor fete violate. De cine au fost ucişi aceşti oameni? Nu a existat nici o expertiză, nu s-a desfăşurat nici o anchetă. Toate ni se atribuie nouă în mod neîntemeiat. Vreau să subliniez îndeosebi că culegerea care a fost prezentată la Tiraspol pe 13 septembrie 2006 a fost scrisă de jurnalişti ruşi şi editată la Moscova de agenţia de presă «Regnum» în ajunul referendumului pus la cale de Smirnov pe 17 septembrie 2006. De fiecare dată când la Tiraspol cocea o criză politică, se punea iarăşi accent pe cunoscuta versiune precum că, chipurile, evenimentele din anii 1990-1992 au fost „un genocid împotriva oamenilor care nu doreau să trăiască în România”. Mai mult decât atât, autorii „Cărţii albe” au cerut Chişinăului să-şi recunoască greşeala, care, chipurile, a comis „un act de agresiune sălbatică” – culmea obrazniciei, dar nu au suflat o vorbă despre rolul Tiraspolului şi al Moscovei în dezbinarea ţării şi în declanşarea acţiunilor militare.

„Cartea albă” încă nu e totul. Deja de mai mulţi ani, internetul este inundat de astfel de născociri fanteziste despre război, încât ţi se ridică părul măciucă!

– Cel mai departe a mers, cu minciunile sale sfruntate şi neruşinate, un oarecare jurnalist moscovit, Efim Berşin, originar din Tiraspol, autorul cărţii „Дикое поле”  („Câmp sălbatic”). Iată doar un mic fragment din povestea sa despre evenimentele de la Bender: „M-am furişat atent de-a lungul peretului clădirii executivului orăşenesc şi m-am uitat după colţ. Am văzut în faţa intrării un crater imens, în care se scurgea de undeva de sus un pârăiaş subţire de culoare roşie. În acest moment, m-a atins ceva jilav pe ceafă. Am ridicat capul. Era un peşte uriaş, încă neadormit, cu aripile ce îi atârnau dintr-o sacoşă. Peştele mă privea cu ochii tulburi, de parcă mă invita să adorm împreună cu el. Sacoşa era ţinută de o mână puternică de bărbat, care atârna dintr-un copac. Nu exista corpul omului. Era numai o mână. Am înconjurat copacii şi arbuştii din preajmă. Peste tot se vedeau bucăţi de corpuri umane. Picioare şi capete se vedeau separat. Dintr-un piept de femeie se scurgea sânge. Un ochi al acesteia se uita chiar dintr-un ram. Pantofii cu bot ascuţit s-au încâlcit în părul cărunt al cuiva”.  

După mine, acest fragment ar trebui inclus în fişa medicală a autorului! Evident, omul nu stă bine cu psihicul! Sau, la beţie, s-o fi inspirat din tablourile lui Salvador Dali

– Şi asta scrie un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, el prezintă aşa ceva drept mărturie documentară! Am citat acest fragment pentru ca cititorii să înţeleagă de ce soi sunt toate „materialele documentare” despre Transnistria. Acestea sunt „întemeiate” pe cea mai neruşinată minciună. În aceeaşi carte, Berşin povesteşte cum, în noiembrie 1990, el a trecut printr-un pogrom antievreiesc la Chişinău! Mai mult decât atât, dă amănunte despre cum, chipurile, serviciile de exploatare a locuinţelor întocmeau listele victimelor, iar uşile locuinţelor evreilor erau, chipurile, însemnate cu cruce!

Şi asta se spune despre un oraş în care tocmai pe vremea aceea a fost deschisă o sinagogă, iar strada pe care se află aceasta a fost denumită Rabinul Zirelson! (Sa fie oare aceasta un HOLOCAUST a evreilor in R.MOLDOVA din anii 1990-1992????). Toate acestea se editează şi se reeditează, pot fi găsite pe internet ani de zile, sunt citate şi retipărite de presa din Israel si restul lumii civilizate.

Există site-uri nenumărate în Rusia şi în Transnistria, în care sunt denigraţi moldovenii care au căzut în lupte pentru apărarea patriei lor. Dar unde sunt site-urile Moldovei? Daţi-mi măcar unul!

Este clar că Tiraspolul este interesat de literatura care îi atribuie Moldovei responsabilitatea pentru conflict. În ce priveşte Chişinăul, este oare interesat de adevărul istoric? Ce face statul pentru restabilirea lui?

– În toţi aceşti ani, nu numai că nu ne-am îndreptăţit, ba şi ne-am învinuit mai mult. Voronin, venind la putere, angaja la preşedinţie cunoscuţi separatişti tiraspoleni, precum şi găsea funcţii pentru cei solidari cu dânşii: Mişin, Molojen etc… Nu se făcea absolut nimic pentru restabilirea adevărului evenimentelor din anii ’90. Nimănui nu-i trecea prin cap să efectueze investigaţii oficiale, să adune material factologic, mărturii şi amintiri ale martorilor. Au dorit doar un singur lucru – să fie totul dat uitării si faptele dar mai trist participantii la razboi. În consecinţă, ne-am pomenit în calitate de parte permanent bătută.

În timp ce noi nu vedem şi nu auzim nimic, Tiraspolul,  cu asistenţă financiară şi organizatorică masivă, în mii de pagini electronice şi de ziare îşi propagă teza principală: chipurile, războiul a dat mulţi eroi transnistreni şi a scos la iveală faţa hâdă a „fascismului moldo-român”.

Dar există oare surse obiective care scot în lumină tot adevărul despre război?

– Gazetele moldoveneşti din acea vreme aduc numeroase fapte despre teroarea şi ilegalitatea din Transnistria. Nu de viaţă bună, în partea dreaptă a Nistrului au ajuns mii de refugiaţi! Dar şi în amintirile ruşilor care au luptat de partea Tiraspolului, oricât ar fi de straniu, se pot găsi multiple fapte şi opinii interesante, care pun la îndoială obiectivitatea istoricilor oficiali din Transnistria.

Veteranii care au luptat de partea Transnistriei recunosc pe şleau că printre ei erau mulţi ticăloşi, sadici, care terorizau populaţia civilă, iar „sângerosul comandant de batalion” Iuri Kostenko nu constituia o excepţie. Se descoperă subtextul evenimentelor din Transnistria –una murdară şi foarte nefavorabilă, atât pentru Tiraspol, cât şi pentru Moscova, care trimitea din necuprinsele spaţii ruse puşcăriaşi şi mercenari în susţinerea republicii create ilegal.

Drept exemplu, voi cita memoriile atamanului Anatoli Kazakov, care scrie sincer despre necesitatea patologică de a ucide, apărută în acea vreme la cazaci ca o dependenţă de droguri, despre beţia generală, ferocitatea, violenţa şi jafurile din Tighina, despre faptul cum ceea ce era jefuit la război se vindea pe pieţele tuturor oraşelor transnistrene. Unii cazaci, potrivit mărturiilor sale, purtau la piept embleme SS.

Dar iată ce scrie în cartea sa fostul şef al comenduirii Transnistriei, colonelul Mihail Bergman: „Cazacii „de la Marea Neagră” făceau cu regularitate incursiuni pe malul drept al Nistrului si nu le dădeau clipe de răgaz subdiviziunilor cu destinaţie specială ale poliţiei moldoveneşti. Acelaşi Kostenko teroriza şi malul drept, şi malul stâng. Acestui bandit îi era totuna cine îi va fi victimă, un moldovean sau un rus, un cetăţean al Moldovei sau un transnistrean. Grupele sub conducerea lui Şevţov… efectuau atacuri teroriste pe teritoriul transnistrean, învinuind, evident, partea  moldovenească, provocând ura faţă de moldoveni…”

Anume Bergman, primul, a povestit despre comandantul de batalion Kostenko, care a uzurpat puterea la Tighina. A furat cu vagoanele, lua şpagă de la puşcăriaşi şi îi înarma, tortura oamenii şi, având călăi plătiţi, a ucis personal peste o sută de oameni. Kostenko vindea armament din depozitele militare sovietice, dar demiterea acestuia nu a fost permisă de Smirnov. După arestarea comandantului de batalion şi interogarea gardiştilor reţinuţi, scrie Bergman, „toată istoria războiului din Transnistria a apărut într-o lumină absolut nouă”. Însă, examinând pocesele verbale ale interogărilor, generalul Lebed a decis ca în nici un caz să nu fie divulgate mărturiile, deoarece acestea ar fi adus un imens prejudiciu imaginii Rusiei, care ar fi fost discreditată.

– Nu este clar nici până astăzi de ce anume Bergman, care a participat personal la lichidarea lui Kostenko, în consecinţă, un martor neobiectiv, este pricipala sursă a informaţiei despre acest comandant de batalion.

– Pentru că toate urmele, cu contribuţia aceluiaşi Bergman, au fost atât de bine şterse, încât nu se cunoaşte în realitate ce anume a săvârşit Kostenko şi ce au comis alţii. Probabil, s-a dorit să treacă în seama comandantului de batalion crimele monstruoase, banditismul şi samavolniciile comise în localităţile aflate sub jurisdicţia autoproclamatei RMN. Anume acele fapte care nu au fost recunoscute niciodată nici de partea transnistreană, nici de cea rusă.

Oare într-adevăr procesele verbale ale interogatoriilor la care a fost supus Kostenko au fost nimicite sau se află în arhivele FSB-ului şi cândva vor fi desecretizate? În ultimul caz, mai rămâne o şansă că va apărea adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în Tighina. Sunt semne că în acel moment în oraş erau minţi lucide, unii directori de întreprinderi (bunăoară, Ghimn Pologov) care considerau drept o soluţie mai raţională rămânerea Tighinei în componenţa Republicii Moldova.

În ansamblu, însă, războiul, teroarea, panica transmisă din gură în gură şi zvonurile despre masacrele, tâlhăriile şi violenţele, debandata totală erau acele „drojdii” pe care se ridica republica autoproclamată. Astăzi, propaganda tiraspoleană este întemeiată tot pe minciună şi teroare informaţională. Cine să separe faptele reale de legende? Nu există martori sau aceştia sunt speriaţi de moarte, documentele au fost nimicite. Totul e întors cu fundul în sus. În mod paradoxal, un om pe care ortacii săi îl numeau călău sângeros, este înmormântat pe aleea gloriei la cimitirul Borisov, alături de participanţii la luptele pentru Tighina….

Vorbind despre intimidarea martorilor, îi aveţi în vedere pe transnistreni?

– Nu numai pe ei! În autoproclamata RMN (pe care Aleksandr Lebed o numea „o gaură neagră” şi „un culoar criminal”), au fost destule asasinate şi atentate misterioase, faţă de care faptele lui Kostenko pălesc. În toţi aceşti ani, aici erau eliminaţi oameni care ar fi putut compromite regimul. Bergman era sigur că totul s-a făcut şi se face „sub protecţia unor funcţionari sus-puşi de la Moscova”. Chiar şi Lebed, duşman făţiş al lui Smirnov, a murit în circumstanţe foarte suspecte. A făcut o oarecare lumină asupra acestor circumstanţe jurnalistul americam Paul Khlebnikov.

Autorul cărţii „Naşul Kremlinului, Boris Berezovski”, la scurt după publicarea acesteia, a decedat în condiţii misterioase, iar asasinii săi nu au fost găsiţi!

Cât priveşte Chişinăul… Parcă Chişinăul a putut să-i apere pe oamenii care au participat la capturarea lui Igor Smirnov, planificată de către MAI din Moldova? Să mă credeţi, băieţii noştri din direcţia operaţii au avut foarte multe probleme, se temeau pentru viaţa lor şi a apropiaţilor.

În mare, credeţi-mă, o ştiu din experienţa mea amară, începând cu mijlocul anilor ’90, cei care au apărat integritatea Republicii Moldova s-au pomenit izolaţi, ponegriti si dati uitarii. Ne sileau să nu amintim de trecutul nostru, sa ne fie rusine (dupa mintea communistilor lui Voronin) ca am fost participant la „AGRESIE” si „DECLANSAREA” conflictul militar in propria TARA contra „PASNICILOR SEPARATISTI” din Transnistria. Vezi Doamne, am vrut si noi amaratii de moldoveni sa ne aparam Tara, casa, masa si familia. Noi moldovenii NU am stiut ca NU NOI suntem stapani al MOLDOVEI lui Stefan cel Mare ci altii, veneticii din largul imperiului RUS ca SMIRNOV, ANTUFEEV, Nina ANDREEVA, SEVTOV, KOSTENCO, SIDOROV, Efim BERSIN si multi altii de teapa lor. Tara nu ne poarta stima, respect. Nu avem recunoşterea  din partea Statului, el nu ne apăra. Dimpotrivă, ne umilste în fel şi chip.

La Chişinău se vorbeşte mereu că anume Rusia a dirijat evenimentele de la începutul anilor ’90 din Transnistria. Dar astea sunt doar discuţii, care sunt probele?

– Evenimentele din anii ’90 par spontane şi nedirijate de… nimeni. În realitate, erau dirijate foarte bine de către Moscova. Dacă ne respectăm, urmează să lucrăm în arhive, să facem publice fapte şi documente, să efectuăm investigaţii istorice. A fost deja constituită comisia pentru cercetarea crimelor comunismului. De ce parlamentul şi guvernul, AIE să nu creeze o comisie specială pentru investigarea evenimentelor din Transnistria? De ce să nu acordăm granturi de stat istoricilor pentru munca în arhive? De ce să nu atragem la reflectarea evenimentelor din 1990-1992 pe participanţii nemijlociţi, cât mai sunt în viaţă şi sănătoşi?

Aşa se procedează pretutindeni… La noi însă… Recent, Academia de Ştiinţe a anunţat că în anii de independenţă Chişinăul a pierdut 700 de  monumente de arhitectură.

Oare suntem atât de lipsiţi de memorie şi indiferenţi fată si de actuala istorie a noastră?

Avem deja experienţa falsificării istoriei din anii 1990-1992, conform scenariului lui Voronin. Dorim adevărul istoric sau ne este confortabil să trăim în minciună? Şi cum am năzui în acest caz să ajungem în Europa?

În opinia dumneavoastră, puteau oare fi evitate conflictul şi victimele în 1990-1992?

– De noi, colaboratoii structurilor de forţă, nu depindea nimic. În toată lumea, îndeplinindu-şi atribuţiile, structurile de forţă aplică un întreg arsenalul de mijloace din dotare, inclusiv  armamentul.

Noi am executat cerintile legilor existente, am respectat Constitutia Tarii, am indeplinit intocmai ordinile date de Presedintele statului (M.Snegur) – Comandantul Suprem  al fortelor militare, am indeplinit Hotararile Parlamentului R.Moldova, ne-am făcut onest datoria. Oare Chişinăul trebuia să accepte scenariul Moscovei, să urmărească cu indolenţă cum criminalii îşi instaurau propria conducere în regiunea de est a ţării? Cum putea Chişinăul să nu trimită poliţia la Tighina, Dubăsari, la Comrat, dacă acolo era atacată puterea aleasă în mod legal?!

Conform tuturor criteriilor juridice, era vorba de dezordini în masă care, în toată lumea, sunt reprimate de organele de interne. O altă chestiune este cum se proceda. Consideram atunci şi am rămas la aceeaşi părere că nu trebuia creat Ministerul Apărării în 1992. Acesta nici astăzi nu este capabil, având un efectiv redus, prost echipat si putini bani de la buget (parte mizerabila din PIB) să-şi îndeplinească eficient datoria faţă de ţară – să respingă un atac din afară, să dea o ripostă serioasă agresorului, să menţină integritatea teritorială a ţării. Criza economică ne lipseşte de posibilitatea de a finanţa normal armata. În condiţiile noastre, trebuia format un corp puternic de carabinieri, bine pregătit şi dotat , sau trebuia să formăm o gardă naţională in activitatea carua se fie antrenati la NECOE obuna parte din populatia R.Moldova. Aceste structuri ar fi putut să asigure ordinea şi integritatea teritorială a Moldovei! I-am propus acest lucru în repetate rânduri lui Snegur in anii 1991-1992, dar argumentele mele nu au fost luate în seamă. Prea puternice erau apelurile Frontului Popular de a crea de urgenţă propriile forţe armate.

Îmi pare nespus de rău pentru cei care şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa în acel război… Mă închin cu pioşenie în faţă lor şi consider că statul trebuie, are datoria morala, să le aducă un omagiu celor căzuţi să-i susţină prin toate mijloacele şi să-i ocrotească pe cei care au avut de suferit în timpul agresiunii militare a Rusiei in anii 1990-1992.       

Interviu de Elena ZAMURA

03/03/2010

Lectie de istorie pentru cei ce invata din istorie

Posted by Stefan Strajer On March - 1 - 2010

Lectie de istorie pentru cei ce invata din istorie

 Autor: Emil Gheorghiu

     Ma intreb adeseori, cum va arata aceasta «Noua Ordine Mondiala» pe care fostul Presedinte George Bush a anuntat-o la 11 Seprembrie 1990, si la 15 Septembrie 1991 a inceput sa o aplice in razboiul «Desert Storm» contra Irakului. “This is something I do not like, because will pave the way for the New World Order” said James H. Webb, former supreme commander under Reagan Administration. 

     Atacul terorist de la 11 Septembrie 2001 – aceiasi data la care a fost anuntata Noua Ordine Mondiala –  si razboiul contra terorismului inceput de Presedintele George W. Bush, este inceputul celui de al treilea razboi mondial care trebuie sa duca in final la instauratrea unui nou guvern mondial. In anul 1773, intr-o strada evreiasca din Frankfurt s-au planuit in mare secret trei razboaie mondiale care urmau sa batatoreasca drumul catre instaurarea unui guvern mondial pana la sfarsitul anului 2000… Primele obiective au fost atinse la termen. Planul continua asa cum s-a stabilit…

    Bilioane – nu milioane – de oameni trebuie sa moara de foame, hrana si apa otravita, noi vaccinuri, droguri, epidemii si noi razboaie, pentru ca populatia disperata sa ceara instaurarea Noii Ordini Mondiale cu o noua religie «Lucifer», disparitia granitelor nationale, o economie globala si un guvern mondial cu un singur rege la Ierusalim.

     Fara indoiala, toate aceste schimbari sunt puternic ancorate in schimbarile care vor avea loc in Univers si trecerea de la era Pestilor la era Varsatorului. Poate fi insa acest obiectiv o realitate sau o utopie ca si communismul, nazismul, fascismul, etc? Realitatea este ca la trecerile acestea de la o era cosmica la alta, lumea a fost intotdeauna supusa unor mari transformari conceptual-religioase, precum si politico-structurale.

     Intram acum in «Era de Aur» a sistemuluil nostru planetar privit in relatia sa cu Marele Soare Central, in jurul caruia ne rotim odata la 25890 de ani (2155 durata unui an platonic x 12 ere cosmice). Potivit acestei legi care domina miscarea tuturor planetelor din Univers, intram acum, in concordanta cu evolutia cosmica, intr-o epoca in care ordinea existenta in momentul de fata se va destrama si trebuie edificata una noua, stimulativa, in care numai cei puternici vor rezista. Puternici si fizic si spiritual. Cine sunt acesti oameni puternici si fizic si spiritual? Multi considera ca evreii sunt cei mai sanatosi oameni si fizic si spiritual, datorita hranei lor kosher si religiei care se identifica cu originea lor ca evrei.

     In Lexiconul Langer de istorie universala se spune ca «ar trebui luata mereu in considerare diferenta dintre evrei si ebraici, pentru ca evreii moderni nu au nimic comun cu ebraicii ». Este intr-adevar o chestiune istorica faptul ca 95% din actualii evrei nu sunt de origine ebraica, adica semitica, ci de sorginte huno-turca. Ei nu au venit de pe Iordan, ci de pe Volga, nu din tinutul Canaanului, ci din tinutul Caucazului si nu sunt legati genetic de Abrahaam, Isaac si Iacob, ci de huni, unguri si turci.

     Acest lucru este posibil, pentru ca poporul evreiesc se imparte in doua categorii, sefarzii si ashkenazimii. Sefarzii sunt evreii de origine ebraica care au trait in Spania pana la alungarea lor la sfarsitul secolului al XV-lea.

     In editia din 1960 a lucrarii « Encyclopedia Judaica » sunt mentionati 500.000 de evrei de origine etnica si 11 milione de evrei khazari. Astazi numarul lor depaseste 20 de milioane, iar cu numarul celor de rasa mixta depaseste 100 de milioane.

     Khazarii sunt un popor de origine turceasca, a carei viata si istorie sunt legate de formarea istoriei evreiesti in Rusia. In a doua jumatate a secolului al VI-lea, khazarii s-au stabilit  in sudul Rusiei. La sfarsitul secolului al VIII-lea, Chagan, regele khazarilor si poporul lui s-au convertit la religia iudaica, au dus o viata de nomnzi de stepa si au trait din jafuri si campanii de razbunare pana cand s-a constituit monarhia Varegilor in anul 855 A.D. Dupa o lupta crancena, rusii i-au invins pe khazari si au cucerit tot regatul lor la est de Azov. Multi membri ai familiei khazare au migrat in Ucraina, Polonia, Basarabia si Bucovina, iar  multi  s-au dus in Ungaria si Turcia; majoritatea populatiei a ramas insa in Rusia, (Jewish Encyclopedia, vol IV, pag. 1-5).

     Secuii, care sunt khazari la origine, au venit in Europa cu 100 de ani inaintea ungurilor si s-au stabilit in locul unde este astazi Cehoslovacia (Cehia si Slovacia, noile state de dupa 1990, n.r.). De abia dupa ca au venit ungurii in Europa, Secuii au inaintat in Transilvania si s-au stabilit in chiar inima Romaniei,  – tinutul Secuiesc fiind considerat cea mai frumoasa regiune a Romaniei dupa nordul Bucovinei ocupat astazi de Ucrainieni. Este neadmis insa faptul ca, in timp ce traiesc in Romania, ei se considera in primul rand unguri si nu romani care sunt probabil cel mai ospitalier popor din Europa.

     Cu ajutorul evreilor khazari, ungurii au creiat imperiul Austro-Ungar, iar turcii au distrus imperiul Bizantin si au creiat imperiul Otoman, si oriunde au gasit conditii favorabile au creiat un imperiu de care ei au profitat in primul rand si tara gazda in al doile rand. Venirea lor in America este o problema cu totul deosebita, pe care o voi dezvolta numai pentru marii iubitori de istorie, sau care vor sa invete de la istorie in capitolul in engleza «Quo Vadis America».

     Cei mai cunoscuti evrei khazari sunt astazi membrii clanului Rothschild, cei mai bogati oameni din lume, care au finantat toate razboaiele si revolutiile – si ale invingatorilor si ale invinsilor – si care administreaza si marea avere a Vaticanului. Ei au planuit, finantat si executat revolutia bolsevica, pentru a-si recuceri teritoriile din care au fost izgoniti de rusi. (Des Griffin, Descendentii, pag. 100.) 

     In imperiul khazar a inceput pentru prima data in istoria omenirii comertul cu sclavi, si a continuat, dupa descoperirea Americii, cu comertul cu sclavi din Africa. Este deci posibil ca, cu ajutorul unui presedinte american de culoare, toata omenirea sa fie inrobita in Noua Ordine Mondiala, asa cum a prezis si marele politolog Henry Kissinger. Pentru cei care vor sa adanceasca mai mult aceasta problema, le recomand sa citeasca „The Wonderful World of Tomorow” by Herbert W. Armstrong. Pentru a obtine aceasta carte puteti contacta Philadelphia Church of God  on line www.pcog.org or telefon 1-800-772-8577.

Emil Gheorghiu/George E. McOllan

Ann Arbor, Michigan

USA

Interviu cu Vasile Soimaru

Posted by Stefan Strajer On March - 1 - 2010

Interviu cu Vasile Soimaru

Vasile Şoimaru: “Aceste eforturi pot fi interpretate ca o răzbunare a mea împotriva celor care au încercat să mă lipsească de bucuria de a fi român”

 

“Dacă am compara cele două capitale româneşti – Chişinău şi Bucureşti la capitolul românism, apoi adevărata capitală  trebuie recunoscută Chişinăul”

Cine este Vasile Şoimaru? 

Până prin 1987-1988, când am deschis primul, în viaţa mea, manual de Istorie a românilor (de     Constantin şi Dinu Giurescu), eram un moldovean convins cu slabe cunoştinţe de limbă literară română şi de istorie naţională, care făcusem facultatea de economie, apoi doctoratul în acelaşi domeniu şi publicasem patru cărţi de specialitate şi, toate, în limba rusă, cu creierii “neinfectaţi” de românism sau mai corect-spălaţi cu Derro de românism de către ocupanţi…

După 1989 m-am tratat definitiv de boala moldovenismului! Dovada? Ani la rând vizitez şi adun cu propriile forţe materiale despre românii din jurul României, care au intrat în prima ediţie a albumului meu ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI ÎN IMAGINI (tipărit în anul 2008). Aceste eforturi pot fi interpretate ca o răzbunare a mea împotriva celor care au încercat să mă lipsească de bucuria de a fi român… şi continui să lucrez pentru a 2-a ediţie a albumului care va fi cel puţin  de două ori superioară-calitativ şi cantitativ.

Românismul pe care-l manifestati, îl regăsiţi şi la românii din România?

Il regăsesc mai rar… La kilometru pătrat sau la mia de locuitori, desigur! Dar, în marea capitală, Bucureşti, şi mai rar… Dacă am compara cele două capitale româneşti – Chişinău şi Bucureşti la capitolul românism, apoi adevărata capitală  trebuie recunoscută Chişinăul. Poate, pentru că (încă) nu are un Institut Cultural Român cu un Patapievici în frunte, care toacă milioane de euro ale românilor împotriva culturii lor. Iar şefii Statului român sunt neputincioşi în faţa lui/lor…

Există vreo şansă de unificare a Basarabiei cu România?

În orice caz, şanse am avut şi avem mai multe decât au existat după 1989, politicieni – români, bărbaţi adevăraţi, pe ambele maluri ale Prutului, care să dorească acest lucru … Cei de pe malul stâng al Prutului nu vor să-şi piardă fotoliile şi paşapoartele diplomatice, iar cei de pe malul drept nu-şi doresc beleli geopolitice în plus, în timp ce-şi numără veniturile din businessul politic. 

Aţi vizitat de curând Canada, cum vi s-a părut comunitatea moldoveană şi cea română de acolo?

Am vizitat Canada la invitaţia medicului şi scriitorului Dumitru Pădeanu din Winnipeg ca să  cunosc Comunitatea română de acolo. Prima escală a avut loc la românii din franţuzescul Montreal şi mare mi-a fost mirarea să găsesc în incinta Comunităţii române şi una “separatistă” – a moldovenilor… La întrebarea mea: “Ce-i cu separatismul acesta şi în Canada? Nu ne ajunge cel din Transnistria faţă de R. Moldova sau cel basarabean faţă de România?” Răspunsul m-a dezarmat, m-a lăsat fără replică: “După cum vezi, noi aici am făcut Unirea! Pe când şi voi cei de acasă o veţi face?…”Acest lucru s-a repetat şi în alte oraşe canadiene pe care le-am vizitat.

Ce mesaj puteţi transmite comunităţii române şi moldovene din Quebec şi din Canada?

Să nu uite ei şi să-i ajute pe copiii şi nepoţii lor să nu uite că sunt români, urmaşi ai lui Traian şi   Decebal, ai lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ai lui Cuza Vodă, ai altor personalităţi marcante ale Neamului, care au făurit, apoi au şi ocrotit Marea Unire din 1918… Şi Bunul Dumnezeu, care a creat naţiunile, vrea acest lucru!

 Interviu luat de Cristian BUCUR , Ziarul IMPACT, Montreal, Canada, 26 februarie 2010

 

Nu suntem un popor de manelisti domnule Presedinte Traian Basescu

Posted by Stefan Strajer On February - 25 - 2010

Scrisoare deschisa
Domnului Traian BASESCU,
PRESEDINTELE ROMANIEI,

Nu suntem un popor de manelisti domnule Presedinte Traian Basescu

Stimate domnule Presedinte,

Daca afirmatia Dvs. cum ca „la 99% dintre romani le plac manelele” se bazeaza pe studii sociologice sau pe notele informative ale serviciilor secrete atunci inclin sa va dau dreptate in fata evidentei. Daca insa aceasta afirmatie reprezinta opinia institutiei pe care o reprezentati atunci consider aceasta afirmatie ca fiind una total iresponsabila si ridicola.

Constat cu stupefactie, urmare declaratiilor si actiunilor Dvs. din ultimul timp, faptul ca depuneti eforturi sustinute pentru a ne convinge pe noi toti romanii, dar si opinia publica internationala, de faptul ca suntem un popor de tigani si de manelisti. Ca presedinte al Romaniei v-ati afisat la tot felul de petreceri tiganesti, v-ati imbracat sotia in haine de piranda, ati beneficiat in campania electorala de sustinerea energica a mai multor manelisti si chiar v-ati inrudit cu un cunoscut interlop, mare cap al mafiei tiganesti. Ma intreb daca toate acestea se datoreaza voturilor pe care le-ati primit in campania electorala si pentru care simtiti nevoia sa rasplatiti anumite persoane sau dumneavoastra chiar vreti sa ne manelizati pe toti.

Nu suntem un popor de manelisti domnule Basescu! Mai exista inca romani, mai multi decat credeti, carora nu le plac manelele. Nu ascultam manele, nu cumparam manele si nu ne plac manelistii, domnule presedinte. Nu ne plac manelistii agramati, nu ne plac tiganii care arunca sute de mii de euro la nunti si botezuri si apoi urla ca sunt discriminati, nu ne plac tiganii care fura, nu ne plac tiganii care cersesc, nu ne plac telenovelele si revelioanele cu tigani.

Pe fondul zecilor de articole din mass-media internationala in care suntem catalogati ca fiind un popor de tigani, de cersetori si hoti, Dvs. alegeti sa fiti foarte vocal in ceea ce priveste afinitatea noastra, a poporului roman, cu maneaua tiganeasca. Unde erati domnule presedinte atunci cand noi romanii eram comparati cu niste ciori in Elvetia, in februarie anul trecut?

Poate ca mass-media a preluat in mod eronat afirmatiile dumneavoastra cum ca „la 99% dintre romani le plac manelele”. Poate ca Dvs. va refereati la faptul ca la 99% dintre membrii PD-L le plac manelele. Poate ca manelele sunt apreciate in cercul Dvs. de prieteni si cunostinte domnule presedinte. Slava Domnului mai sunt romani care mai asculta inca Grigore Lese sau Gheorghe Zamfir, care mai viziteaza un muzeu, mai citesc o poezie sau merg la opera!

Dan Tanasa
23 februarie 2010
Madrid, Spania

Altermedia, 23 februarie 2010

PRĂDAREA ROMÂNIEI

Posted by Stefan Strajer On February - 24 - 2010

PRĂDAREA ROMÂNIEI

 VICTOR GAETAN ŞI CIPRIAN NASTASIU

        

CUM  PRADĂ TRAIAN BĂSESCU ROMÂNIA.

CRIMA ORGANIZATĂ. INTERESELE  EXTERNE

Recenzie de Corneliu Florea 

Acesta este titlul şi subtitlul volumului care mi-a  fost dăruit de un bun prieten. Îi mulţumesc. Întâi, volumul a apărut în ediţie samizdat în tiraj limitat ce s-a epuizat imediat. În  2009, Editura Compania a scos o nouă ediţie. În noiembrie 2009, la Hotelul Hilton din Bucureşti a avut loc lansarea volumului şi o conferinţa de presă cu autorii care au răspuns întrebărilor. Volumul s-a bucurat de un imens interes de la început datorita subtitlului CUM  PRADĂ TRAIAN BĂSESCU ROMÂNIA, atât de direct şi incitant. Citind volumul, descoperim cu surprindere ca şi conţinutul este incitant prin dezvăluirea atâtor fără de legi din partea celui ce a fost ales tocmai să vegheze la respectarea legilor, nu să le nesocotească pentru putere şi avere personală. Mai mult, Traian Băsescu nu a ripostat cu contra argumente ci cu insulte, într-o conferinţă de presă, ceea ce este încă o dovadă în plus că cele prezentate de autori sunt adevărate.

Autori sunt doi români cinstiţi şi curajoşi. VICTOR GAETAN este un scriitor româno-american care trăieşte de mulţi ani la Washington, împreună cu familia. S-a stabilit de tânăr în Statele Unite şi s-a realizat prin el însuşi, întâi pe plan academic, la Harvard University, iar apoi la  Washington. A rămas sufleteşte ataşat ţării sale, neamului şi este intrigat de ceea ce se întâmpla datorită impostorilor de la conducere. În introducerea semnată, Victor Gaetan face un scurt rechizitoriu lui Traian Băsescu, începând cu  suspendarea lui din 2007 când a pretins că este victima  parlamentarilor pentru că luptă împotriva crimei  organizate. O denaturare grosolană şi o capcană în care au căzut naivii care nu pun faptele înaintea vorbelor. Faptele pe care cei doi autori la expun în volum sunt clare şi dovedesc ca Traian Băsescu sprijină, din umbră, crima organizata de străini în România. De asemenea, ne prezintă oamenii cu diferite funcţii şi poziţii care îl sprijină pe Traian Băsescu în protejarea celor implicaţi în crima organizată. Numele lui Mihai Răzvan Ungureanu şi Teodor  Bakonsky  sunt capetele lungului afiş de servili. 

CIPRIAN NASTASIU este timişorean, provine dintr-o familie greco-catolică, ceea ce este foarte important, fiindcă greco-catolicii ăştia, sunt întotdeauna mai corecţi şi laborioşi („ora et labora”) decât noi, ăştia, ortodocşii („Ce-a da Domnu”). A terminat facultatea de Drept la Bucureşti, apoi s-a întors la Timişoara unde a devenit procuror la Serviciul de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog Timişoara. Apoi s-a transferat în Bucureşti la Parchetul General, la biroul procurorului general, rămânând  tot în serviciu de cercetarea criminalităţii organizate a căror iţe a început să le dezlege cu ajutorul informaţilor de la SRI şi a Poliţiei. Pe rând a avut succese în depistarea celor ce se ocupau cu drogurile, cu traficul de persoane, a fost procuror în binecunoscutul Dosar Ţigareta. Prin acest caz s-a apropiat, descoperit şi preocupat de cei ce se ocupă ilegal de traficul şi vânzările de armament. Ajuns în această  piaţă internaţională a interlopilor veroşi şi fără scrupule a intrat în cea mai periculoasă junglă a criminalităţii organizate. A fost surprins câţi străini activează în România, ce relaţii şi colaterale au, cât de extinsă şi puternică este reţeaua internaţională a criminalităţii. Prin cercetările făcute, prin informaţiile dobândite, pe dovezi a ajuns la concluzia că Traian Băsescu este pilonul ei de sprijin în România.  

DIICOT – Directoratul pentru investigarea crimei organizate şi terorismului –  a fost înfiinţat şi organizat, central şi teritorial, în 2003. Imediat s-a sprijinit pe Poliţie şi Serviciul Roman de Informaţii, s-a conectat la serviciile internaţionale de acelaşi profil. Acest serviciu a fost subordonat procurorului general Ilie Botoş, iar procurorul Ciprian Nastasiu făcea parte din echipa sa. A continuat investigaţile în Dosarul Ţigareta, pentru ca în spatele fumului de ţigări se făcea un mare trafic ilegal de arme.  

SHIMON NAOR – evreu născut în România, devenit între timp cetăţean israelian, un bine cunoscut vânzător  internaţional de armament s-a ocupat de traficul şi vânzarea de armament şi în afacerea Ţigareta. A fost depistat, anchetat şi judecat în România. A fost condamnat câţiva ani la închisoare in 1999. La scurt timp a fost eliberat pe cauţiune şi imediat a şters-o în Israel, unde e bine merci, şi se ocupă în continuare de traficul cu armament. Statul Român nu a cerut extrădarea lui, iar Statul Israelian are grijă de valoroşii săi cetăţeni. Procurorul şi echipa sa de la Poliţie, nu fluieră a pagubă ci a mirare de la ce înălţime a venit eliberarea pe cauţiune a unui criminal internaţional.

ANUL 2004. Alegeri prezidenţiale in România. În cei  patru ani ai tandemului anti-românesc Iliescu-Năstase, dintre care ultimul un adevărat campion al corupţiei, românii s-au săturat şi scârbit de corupţia guvernanţilor şi politicienilor din România. Trăian Băsescu a profitat din plin de această stare de spirit a cetăţenilor români şi cu o abilitate diabolică şi-a dus toată campania de pe poziţia unui viitor preşedinte ce va stăvili, prin lege, corupţia în ţara. Românii au închis ochii la tot trecutul şi faptele sale şi l-au ales preşedinte. Odată ales, în beţia succesului, amnezia s-a lăsat peste promisiunile de viitor campion al anticorupţiei, ocupându-se doar de putere şi avere, acoperindu-şi cu grijă trecutul.

OMAR HAYSSAM – om de afaceri siriano-roman, etalon al corupţiei, căsătorit cu o românca cu care are  şase copii, plus unul de la o metresa a lui. În urma activităţilor sale infracţionale a adus statului român o pagubă de două milioane de euro, numai într-o afacere. Pentru acest motiv, cazul a fost transferat pentru investigaţii şi ancheta DIICOT-ului, în sarcină de procurorul Ciprian  Nastasiu  şi echipei sale de investigaţii. Cu migală şi profesionalitate  încep să strângă informaţiile necesare procesului. Pe căi diferite Omar Hayssam, aude şi simte că este în colimatorul  incoruptibilului procuror şi atunci pune la cale:

RĂPIREA ROMÂNILOR ÎN IRAK. Citind acest volum, rămânem  contrariaţi de ceea ce  a  prezentat mass media romanilor şi adevărul dezvelit de procurorul Ciprian  Nastasiu şi echipa sa. Pe scurt, Omar Hayssan a pus la cale un plan şi o afacere pe cât de ingenioasă pe atât de diabolică. Planul a fost  să sponsoreze un grup de ziarişti care sa viziteze Irakul, Damascul, unde  urmau să fie răpiţi de nişte falşi terorişti aranjaţi de el. După răpire, Omar ar fi intervenit ca intermediar, i-ar fi recuperat devenind  eliberatorul, erou în faţa romanilor! Ar fi câştigat prestanţa ce i-ar fi servit de scut împotriva celor de la DIICOT. A doua parte era afacerea. Răpitorii trebuiau să se arate duri şi determinaţi la început, dar odată ce intervenea el să pară mai înduplecaţi şi să ceară o mare sumă de bani drept răscumpărare. Odată banii primiţi se vor împărţi cu el, fiindcă era planul lui. Scenariul escrocului internaţional ar fi reuşit dacă nu era incoruptibilul procuror şi brigada lui condusă de comisarul Miron, care intuindu-i imediat planul au cerut arestarea sa preventivă. Fără Omar, a urmat  partea dificilă, ziariştii români trebuiau răscumpăraţi cât mai repede, până ce nu apar complicaţii din partea răpitorilor, cum se întâmpla  în asemenea cazuri. 

FALSA CELULĂ  DE  CRIZĂ  A  LUI TRAIAN  BĂSESCU, în plină isterie creată de  mass media  pusă să facă rating sub orice formă, încep negocierile pentru salvarea nefericiţilor jurnalişti care aveau toată simpatia din parte românilor. Traian Băsescu vrea să strălucească din nou şi înfiinţează de urgenţă o celula de criză antitero, şi iar îi impresionează pe votanţii lui. Ciprian Nastasiu împreună cu comisarul Miron pleacă la Damasc pentru informaţii şi investigaţii în timp ce Omar Hayssan este reţinut la Bucureşti. Răpitorii de la Damasc ameninţă cu moartea sau, în fine, eliberarea în schimbul unei sume ce depăşea zece  milioane de euro. Se acceptă. Şi acum intervine ceva cu totul de necrezut, dar adevărat, o surpriză repugnantă, oribilă. Statul roman acceptă să-i răscumpere, bani se iau dint-un fond special al SRI, trec pe la celula de criză şi de acolo la răpitori care numără cu trei milioane mai puţin! Pentru cele de mai sus vă rog să citiţi DVS capitolul Răscumpărarea şi milioanele dispărute (paginile de la 87 la 91, editia apărută la Compania în 2009). Răpiţii sunt primiţi cu emoţie, iar Traian  Băsescu nu putea să nu fie acolo, să strălucească, să se spună că lui îi aparţine tot meritul în această grea şi nedreaptă luptă cu terorismul internaţional. După care, toate documentele negocierilor şi datele despre sumele jonglate au fost secret închise pentru următorii 50 de ani de către Traian Băsescu. Cifrele date de autori vin din informaţii din sursele speciale irakiene şi americane. De ce se teme Traian Băsescu de pune lacăte la adevăr?    

URMATORUL SCENARIU A LUI OMAR   HAYSSAN este interesant pentru că ne arată cât de coruptă a ajuns societatea românească la toate nivelele, cum un escroc internaţional a putut cumpăra aproape pe oricine în Bucureşti. Este interesant şi foarte bine descris, din nou recomand volumul. Citindu-l putem vorbi în cunoştinţa de cauză. Pe scurt, Omar  Hayssan se îmbolnăveşte şi suferă în închisoare. Odată ajuns pe mâna doctorilor, din doctor în doctor cu asistenţa avocăţeasca, tocmai de la New York şi Ierusalim, nu glumesc citiţi cartea, este eliberat din  închisoare. Procurorul nu mai are drept să-l ancheteze fiind grav bolnav după cum reiese din certificatele medicale, aşa că, este creştineşte să-l redăm familiei în aceste clipe grele. Toată lumea de acord, afară de incoruptibilii de la DIICOT care cer să nu părăsească ţara, pe care Omar o jupoaie atât  de mult, să fie ţinut sub supravegherea poliţiei. Omar cu metresa şi poliţia după el pleacă la munte să se refacă şi surpriză, aşa în stare gravă, dispare. I se pierde urma definitiv! Traian Băsescu face un circ de zile mari, cad demisii la picioarele lui, la insistenţele lui, printre care şi a procurorului general Ilie Botoş, cu toate că în acest caz el nu a avut nici o responsabilitate. Trăian Băsescu îşi freacă  mâinile de bucurie fiindcă îşi aduce o păpuşă – marionetă  drept procuror general 

LAURA CODRUŢA KOVESI – tânără, înaltă, muncitoare şi atât. Era să uit esenţialul: ascultătoare, motiv pentru care Traian Băsescu a fixat-o acolo. Prima ascultare îndeplinită a procuristei a fost să-l concedieze pe Ciprian Nastasiu din Centrala DIICOT, eliberându-l pe Traian Băsescu de incoruptibilul procuror care-i stătea în coaste. Bine Codruţa! O altă ascultare de serviciu a fost sa divorţeze de  Eduard  Kovesi, care era urmărit pentru  furnizarea de informaţii operative unui ofiţer maghiar de informaţii, divorţ pe care Codruţa l-a acoperit, cu ce altceva decât: din motive personale. 

SĂ NU UIT DE OMAR HAYSSAN, e bine sănătos, frumos şi rotund la faţă. Între timp, cu ajutorul românilor, care ştim cât de credincioşi şi omenoşi sunt, şi-a dus toată familia cu el, plus copilul metresei, poate şi metresa, dar soţia nu trebuie să ştie asta. De asemenea nu se ştie nici faptul că, din când  mai face câte o vizită  în România, din prietenie şi din dragoste faţă de România jupuită şi de el . 

ÎNCHEIEREA o iau din volumul celor doi, în care sunt şi alte multe dzvăluiri despre prădarea României sub privirea îngăduitoare a  campionului anticorupţie.

„Omar a câştigat. Sistemul lui Băsescu a câştigat. România a pierdut!’’

CORNELIU FLOREA

FEBRUARIE  2010

WINNIPEG –  CANADA

           ( Se poate procura de la  www.compania.ro  sau  compania@clicknet.ro  )

 

Un american sustine cauza Romaniei

Posted by Stefan Strajer On February - 22 - 2010

Un american sustine cauza Romaniei

 Milton G. Lehrer, un prieten uitat al României

 Autor: Ioan Ispas

 

În istoriografia noastră nu găsim prea mulţi străini care au scris cu simpatie şi dragoste despre suferinţele românilor de-a lungul istoriei. De aceea este bine să nu-i uităm şi să-i cinstim pe cei care au făcut efortul să ne cunoască istoria şi să scrie în spiritul adevărului.

Unul dintre cei care se încadrează cu cinste în această categorie este ziaristul american Milton G. Lehrer, născut in 1906, în Brooklyn, New York, părinţii săi fiind evrei români. El îşi urmează părinţii care revin în România, aşa că o parte din studii le face în ţară, ceea ce-i permite să-şi însuşească la perfecţie limba română. Îşi continuă studiile la Paris, unde obţine titlul de doctor în drept internaţional. Întră în ziaristică, devenind corespondent de presă al săptămânalului parizian “La Tribune de Nations”, colaborează la diferite publicaţii europene, respectiv la ziarul israelian “Al Hamismar”. În vara anului1939 este trimis de către săptămânalul francez “La Tribune de Nations“, care era şi organ de presă al Societăţii Naţiunilor, în România pentru a face o anchetă privind situaţia minorităţilor naţionale. Pe această temă se ducea în occident o zgomotoasă campanie de presă antiromânească. După o documentare amănunţită în Transilvania, pe care o vizita pentru prima dată, la 6 octombrie 1939 comunică opiniei publice primele sale constatări: adevărul nu este cel prezentat de propaganda revizionistă maghiară, opinia publică occidentală este voit dezinformată, ungurii au şcolile lor, bisericele lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor. Românii, victimile persecuţiilor de mai multe secole, nu au aplicat minorităţilor acelaşi tratament. În primul său articol pe această temă, Milton G. Lehrer se adresează opiniei publice europene astfel: “Dacă

pe lângă superioritatea numerică a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonomă timp de secole, încorporată Ungariei în 1867, putem să ne întrebăm cum este să se conceapă revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci dimpotrivă a reparat una”. Rezultatele definitive ale documentării sale Milton Lehrer le va publica în anul următor în doua numere consecutive din “La Tribune de Nations” la rubrica Marile anchete ale Tribunei Natiunilor sub titlul “Minorităţile şi Europa de mâine” (3 mai 1940 şi 10 mai 1940), ultimul având subtitlul “Transilvania, pământ românesc“, exact titlul cărţii sale de mai târziu. La puţin timp după publicarea acestor articole, trupele naziste intră în Paris, iar Milton Lehrer se hotăreşte să se refugieze în Romania, unde ajunge în vara dramatică a anului 1940. Aici cunoaşte direct reacţiile societăţii româneşti la diktatele odioase ale lui Hitler, Mussolini şi Stalin. Stă de vorbă cu refugiaţi veniţi din teritoriile ocupate de Ungaria horthystă. În această perioadă cunoaşte oameni de ştiinţă români care îl ajută să adune materialul pentru lucrarea pe care o proiectase să apară atât în română, cât şi-n franceză sub titlul “Transylvanie – terre roumaine”. Lucrarea este terminată în martie 1944, dar lipsit de mijloace financiare, nu o poate publica decât în octombrie 1944, în limba română, intr-o formă incompletă, fără prima sa parte, consacrată problemei continuităţii, sub titlul “Ardealul – pământ românesc“.

După război, Milton Lehrer îşi reia colaborarea cu “La tribune de Nations” şi devine preşedinte al Asociaţiei corespondenţilor de presă străini din România.                                                            La sfârşitul lunii ianuarie 1945, apariţia cărţii este omagiată în saloanele restaurantului Athenee Palace. În postfaţa editiei din 1991, Edith Lehrer, soţia autorului, prezintă personalităţile care au participat: doi miniştri, Principesa Martha Bibescu, M. Tican Romano, ziarişti străini, directori de ziare, Gabriel Ţepelea, Romul Boilă şi alţii.

Edith Lehrer prezintă pe cei care au luat cuvântul si redă citate din cuvântările lor, foarte interesante. De exemplu, vorbind în numele Astrei, istoricul Vasile Neţea a spus “În apărarea pe care o face astăzi domnul Milton Ardealului românesc, ca şi mult obiditei sale populaţii, d-sa continuă o fericită tradiţie a publicisticii oneste din străinătate, care de la Brissot (1785 ), cel care se adresa împăratului Iosif al-II-lea pentru a protesta împotriva schingiuirii lui Horea, Cloşca şi Crişan şi până la marele Scotus Viator (R.W. Seton Watson) a ţinut în mod permanent să se prezinte în faţa umaniţăţii aspiraţiile sale spre libertate şi toate suferinţele românilor” ( pag. 516 ). Ziua de 30 ianuarie 1945, a fost o zi minunată pentru Milton Lehrer care îşi vedea eforturile răsplătite prin această caldă sărbătoare. A avut şi satisfacţia de a participa la festivităţile prilejuite de revenirea Ardealului de Nord la patria mamă. Democraţia era însă pe sfârşite în România şi se instala treptat dictatura comunistă. Cartea sa a fost pusă la index iar autorul prigonit. Atât el cât şi soţia sa sunt daţi afară de fiecare dată când reuşesc să-şi găsească un serviciu. Au încercat să emigreze dar cererile lor au fost respinse. Prigonit şi hărţuit, Milton Lehrer se îmbolnăveşte şi moare la 21 decembrie 1969. A fost înmormântat la Bucureşti, în pământul românesc, pe  care l-a iubit şi apărat cum n-a facut-o nici un alt american.

Cum l-au cinstit românii? In Bucureşti nu există nici măcar o stradă care să-i poarte numele, deşi sunt o grămadă cu denumiri stupide. Singurul oraş care l-a onorat dând numele său unei strazi este Cluj Napoca, probabil în perioada când a fost primar marele patriot Gheorghe Funar.  

În anul 1989 Ion Pătroiu, reuşeşte cu mari dificultăţi să reediteze cartea lui Milton Lehrer “Ardealul – pământ românesc“, dar tot în forma incompletă. D-na Edith Lehrer a adus din America, unde reuşise până la urmă să emigreze, manuscrisul primei părţi. S-a reuşit astfel ca după patruzeci şi şapte de ani cartea soţului ei, Milton G. Lehrer să vadă lumina tiparului în forma completă: “Ardealul Pământ Românesc. Problema Ardealului văzută de un American“ Editura Vatra Românească, Cluj Napoca, 1991. Ediţie completă îngrijită de Edith Lehrer şi Ion Pătroiu. De remarcat şi prefaţa scrisă de Ion Pătroiu şi postfaţa scrisă de Edith Lehrer. Cartea este deosebit de valoroasă atât prin exactitatea informaţiilor furnizate, fără părtinire, în spiritul adevărului, cât şi prin stilul alert, gazetăresc, ceea ce o face captivantă şi uşor de parcurs. A mai rămas însă o dorinţă, nerealizată nici până astăzi, aceea de a pune la dispoziţia publicului francofon, pentru care de fapt a venit să se documenteze în România Milton Lehrer, această carte pe care a redactat-o şi în limba franceză. Ea este necesară şi astăzi deoarece propaganda maghiară antiromânească este la fel de activă, iar riposta noastră în mediile occidentale foarte palidă. În plus coloana a V-a bursierilor Sörös este foarte activă în România ajungând să se înfiltreze în cele mai înalte sfere de decizie. Este o situaţie agravantă faţă de perioada interbelică.

Se va gasi oare un patriot, printre cei 300 de milionari români, care să sponsorizeze publicarea în franceză şi, de ce nu, în engleză a acestei cărţi şi o reeditare în română?

Pentru că din partea Institutului Cultural Român sau a Ministerului de Externe sunt slabe speranţe că o vor face.

Ioan Ispas, Newark, Delaware, SUA

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors