Archive for the ‘Politic’ Category

Doar trei zile cu papa și iarăși cu ale noastre

Posted by Stefan Strajer On July - 25 - 2019

Doar trei zile cu papa și iarăși cu ale noastre

Autor: George Petrovai

 

Cu toate că vizita papei Francisc în România a durat numai trei zile, parcă întru susținerea spusei „Orice minune ține doar trei zile”, eu sper din toată inima mea de creștin străduitor că efectele moral-spirituale ale prezenței și inspiratelor vorbe ale acestui veritabil apostol al îmbogățirii lăuntrice prin voluntara renunțare la toate acele comori/însemne exterioare pe care „le mănâncă moliile și rugina”, nu doar că vor persista în inimile și cugetele românilor, dar – aidoma recomandării Mântuitorului din Pilda sămănătorului – chiar vor da roade („un grăunte a dat o sută, altul șaizeci și altul treizeci”, Matei 13/8).

Da, căci în calitate de providențial urmaș al lui Ioan Paul al II-lea, despre care afirmam în articolul Papa Ioan Paul al II-lea, marele pedagog al iubirii din urmă cu două decenii că este „un mare pedagog și un neobosit căutător de oameni și de sentimente esențial-umane lăsate în paragină”, papa Francisc este într-o atare măsură expresia atotumană a iubirii, blândeții, toleranței și simplității, încât prin însăși apariția sa nesofisticată în diverse zone catolice sau necatolice ale planetei, bunăoară așa ca în România, izbutește să adune la un loc sute de mii de oameni însetați de Adevăr și împreună construiesc impresionante punți de spiritualitate interconfesională, astfel făcând dovada de netăgăduit că nevoile sufletești au întotdeauna prioritate în fața celor materiale, deoarece într-un asemenea mod se simte omul cu adevărat împlinit, împăcat și înfrățit, altfel spus că el „nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4/4).

images

Toate astea fiind văzute de zeci de milioane de telespectatori și simțite cu întreaga lor ființă de câteva sute de mii de credincioși, care – în pofida vremii nefavorabile – s-au adunat (tineri, maturi, bătrâni și copii, români și de alte naționalitați, catolici și de alte confesiuni) la București, Iași, Șumuleu Ciuc și Blaj pentru a servi porții consistente din pâinea noastră cea de toate zilele, mă miră și nu prea punctele de vedere ale lui Ion Cristoiu și Ionuț Țene. Primul susține pe blogul său că vizita papei Francisc nu se compară cu cea a lui Ioan Paul al II-lea, așa că nu poate fi considerată una istorică și că pe Klaus Iohannis nu-l ajută cu nimic (sic!). Afirmația celui de-al doilea în textul „Beatificarea episcopilor greco-catolici! Pe când canonizarea Sfinților Închisorilor de către BOR?” este călăuzită de un atare elan ortodoxist, încât devine de-a binelea jenantă: „(…) ortodoxia e dreapta credință, iar catolicismul e altceva, o credință creștină ruptă din trunchiul apostolic” la 1054 (subl. mea, G.P.).

Este adevărat că vizita ecumenică a papei Ioan Paul al II-lea (prima vizită a unui papă într-o țară ortodoxă) în România anului 1999 a avut ca scop extraconfesional încetarea bombardamentului la care era supusă Serbia, o țară vecină cu noi, de către anglo-americani. Da, pentru că papa nu este numai capul Bisericii catolice, ci și șeful statului Vatican!

Însă, nea Cristoiule, cu pretențiile matale de (in)formator de opinie, cum de ți-a scăpat faptul esențial că vizita oricărui Suveran Pontif constituie oricând, prin dubla sa semnificație, un eveniment istoric pentru toți românii, fie și pentru aceea că depărtarea noastră mental-spirituală față de Apus este încă mult mai mare decât cea geografică?!

În altă ordine de idei, să fiu al naibii dacă pricep cum l-ar putea ajuta papa pe Iohannis în momentul de față și, îndeosebi, la alegerile prezidențiale din toamna acestui an, când – după validarea referendumului – este limpede pentru orice muritor cu niscaiva doxă (evident, mai puțin pentru pesedisto-aldiști și anteniști) că acesta și-a asigurat al doilea mandat la Cotroceni. M-am prins, stimabile! Împreună cu anteniștii, pesemne că de-acuma pregătești o găunoasă forfecare de felul următor: Iohannis a câștigat al doilea mandat nu numai cu ajutorul statului paralel (aici intră la grămadă serviciile secrete, transnaționalele, Soros etc.), ci și cu sprijinul papei Francisc…

Cât privește enormitatea țenistă, constat că potrivit (i)logicii ei, ceva de 4-5 ori mai mare (în lume sunt peste un miliard și două sute de milioane de catolici) s-a rupt în anul 1054 de trunchiul apostolic al ortodoxiei, care în prezent numără vreo două sute cincizeci de milioane de credincioși (cei mai mulți în Rusia, peste o sută de milioane). Eu știam că lucrurile stau taman pe dos: creanga uscată se rupe de copacul verde, nu copacul uscat se rupe de creanga verde!

Iar dacă argumentul cantitativ va fi neîndestulător pentru fundamentaliștii care, potrivit (i)logicii de mai sus, vor susține că Biserica catolică a procedat în chip asemănător și cu protestanții (luterani, calvini, anglicani), că adică s-a rupt de trunchiul acestora, atunci se poate apela la argumentul calitativ al acestei chestiuni: contribuția fiecărei confesiuni la progresul culturii creștine, prin extensie al celei universale.

Nu la fel ca cei doi „corifei” procedează prețuitul jurnalist Dumitru Păcuraru. Dimpotrivă, în articolul Trei zile de Românie normală, el din capul locului recunoaște, cu o sinceritate ce-l onorează, următoarele: „Vizita Suveranului Pontif ne-a arătat o altă Românie decât România cea de toate zilele. O Românie în care nu s-au auzit vocile urii, intoleranței barbariei politice”…

Ei bine, după plecarea papei Francisc, firește că această normalitate menționată de Păcuraru a fost înghițită cu fulgi cu tot de neîntreruptele păcate ale politrucilor și de epuizantele griji ale omului de rând cu locul de muncă, leafa, inflația, scumpirile, taxele, impozitele, educația copiilor, alimentele infestate, medicamentele contrafăcute, pensia de mizerie, poluarea, mitocănia semidocților și/sau îmbuibaților etc.

Bunăoară, în ciuda referendumului din 26 mai, pesedisto-aldiștii din Senat au votat cu ambele mâini pentru neridicarea imunității lui Tăriceanu, astfel încât acest mare necușer nu va da (deocamdată) socoteală pentru mita de 800.000 euro pe care a încasat-o. În tot acest timp, Opoziția neunită din pricina orgoliilor (peneliștii, de pildă, țin să fie recunoscuți și tratați ca adevărații câștigători ai europarlamentarelor) pregătește cu încrâncenare politrucianistă noi moțiuni de cenzură sortite eșecului, pălăvrăgeala patriotardă se întețește, premierița le dă asigurări oficialilor europeni că Justiția postdragniană nu va mai fi atinsă nici măcar cu floarea urât mirositoare a poftelor pesediste de putere, ordonanțele de urgență privesc cu încredere spre viitor, iar România cetățenilor onești continuă să bată pasul pe loc.

(Sighetu Marmației, 5 iunie 2019)

ZC7OPEFTYZDIFB5XMMVRLTQT4A

Ilhan Abdullahi Omar, născută la 4 octombrie 1982 în Mogadishu, Somalia, este o politiciană americană, deputată în Camera Reprezentanţilor din Congresul SUA, care reprezintă al 5-lea District din statul Minnesota din anul 2019. https://en.wikipedia.org/wiki/Ilhan_Omar

Omar este o promotoare a programului de asigurare Medicare pentru toți locuitorii ţării, o aboliţionistă a agenţiei federale de imigrări ICE (Immigration and Customs Enforcement) şi o susţinătoare a eliminării taxelor şcolare pentru facultate şi a impunerii salariului minim de 15 dolari pe oră.

Ea este unul dintre detractorii constanți ai președintelui Trump și, de asemenea, membră a infamului grup autointitulat „Escadronul” („The Squad”). Termenul de „Escadron” a fost folosit în luna noiembrie 2018 de către Alexandria Ocasio-Cortez, pe atunci proaspăt aleasă deputată de New York, ca titlu pentru o fotografie a ei împreună cu alte trei noi deputate de culoare, de extremă stângă, şi anume Ilhan Omar din Minnesota, Rashida Tlaib din Michigan şi Ayanna Pressley din Massachusetts. https://www.vox.com/2019/7/17/20696474/squad-congresswomen-trump-pressley-aoc-omar-tlaib

Cei patru deputate democrate au votat împotriva unui proiect de lege privind finanțarea frontierelor, provocând probleme cu conducerea propriului lor partid. https://thehill.com/homenews/house/450363-the-4-house-democrats-who-voted-against-the-border-funding-bill

Din cauza criticilor lor constante aduse valorilor tradiționale americane, președintele Trump a comunicat prin Twitter (fără să dea nume, dar cu termeni care sugerau pe cele patru), declarând că aceste persoane pot „să se întoarcă la locurile de unde au venit și să ajute la repararea acelor locuri complet distruse și infectate de criminalitate”. https://www.foxnews.com/politics/trump-doubles-down-on-go-back-tweets-amid-outrage-calls-on-radical-congresswomen-to-apologize

Având în vedere poziția notorie anti-ICE a Ilhanei Omar, nu apar foarte şocante afirmaţiile despre problemele de imigraţie, căsătorie frauduloasă şi impozite pe care deputata le are cu autorităţile americane.

Afirmația că Omar s-ar fi căsătorit ilegal cu un frate de-al ei, pentru ca acesta să obțină cetățenia americană, a apărut pentru prima dată în 2016, într-un forum online somalez de politică, iar apoi în diferite bloguri conservatoare, pe când aceasta candida pentru parlamentul statal din Minnesota. http://www.startribune.com/new-documents-revisit-questions-about-rep-ilhan-omar-s-marriage/511681362/?refresh=true

Pe scurt, Omar este cea mai mică dintre cei șapte frați şi surori ai familiei. Mama ei a murit când Ilhan avea doi ani. Familia ei a părăsit Somalia pentru a scăpa de război, petrecând patru ani într-o tabără de refugiați din Kenya, lângă granița Somaliei.

Tatăl ei, Nur Omar Mohamed, împreună cu Ilhan și sora ei, Sahra Noor, au sosit la New York în 1992 și au obținut azil politic în SUA în 1995. Au locuit aproximativ doi ani în Arlington, Virginia, apoi, în 1997, s-au mutat în cartierul Cedar-Riverside din oraşul Minneapolis, în statul Minnesota. Alţi doi fraţi şi o soră ai lui Omar, Mohamed Nur Said Elmi, Ahmed Nur Said Elmi și Leila Nur Said Elmi locuiesc în Marea Britanie. https://alphanewsmn.com/investigation-suggests-omar-married-brother/

În 2002, Omar, în vârstă de 19 ani, se căsătorește religios, în credinţa islamică (dar nu civil, adică legal) cu Ahmed Hirsi Aden, de 22 de ani. Au împreună două fete. Omar susține că în 2008 ea și Hirsi au divorțat religios.

În 2009, Omar, acum în vârstă de 26 de ani, se căsătoreşte legal cu Ahmed Nur Said Elmi, de 23 de ani, cetățean britanic, care studiază artele la Universitatea de Stat din Dakota de Nord până în anul 2011. În februarie 2009, Omar și Elmi și-au menţionat în certificatul de căsătorie un imobil din Columbia Heights, Minnesota, situat peste râu de cealaltă adresă a lui Omar. În diferite imagini de pe contul Instagram al lui Elmi, acesta se referă la cele două fete ale lui Omar ca fiind „nepoate”, declarând că „fetele acestea îmi transformă lumea”, iar Omar le-a dat „like” acestor imagini la doi ani după ce ea declarase că se despărțise de Elmi.

La doar trei luni de la căsătoria legală a lui Omar cu Elmi, Hirsi foloseşte aceeaşi adresă pentru a obține o licență de afaceri pentru proiectul rău, One-on-One Cafe Lounge. Acest document împreună cu altele subminează serios afirmația lui Omar cum că ea ar fi fost vreodată separată de Hirsi între anii 2009 și 2011. https://mblsportal.sos.state.mn.us/Business/SearchDetails?filingGuid=fd61ab15-94d4-e011-a886-001ec94ffe7f

Omar susține că ea și Elmi au avut un „divorț religios” în 2011, dar ea a divorţat legal de el de-abia în anul 2017.

În 2012, Omar și Hirsi „se împacă” și au un al treilea copil împreună.

În anii 2014 și 2015, Omar completează declarații fiscale comune cu Hirsi, deși ea era căsătorită legal cu Elmi.

În 2016, Omar este susţinută în alegeri de Partidul Democrat Agrar Laburist (DFL – Democratic-Farmer-Labor) din Minnesota şi aleasă în parlamentul statal. În același timp, campania sa este afectată abundent de afirmații care sugerează că Elmi este fratele ei, iar căsătoria s-a realizat pentru beneficii de imigrare nespecificate.

 În 2017, lui Omar i se admite legal divorțul cu Elmi. Ea a scris în timpul procedurilor de divorț că din vara anului 2011 nu a avut niciun contact cu Elmi şi nici nu a ştiut unde se află acesta. De asemenea, ea a mai declarat că nu a avut niciun mijloc să îl contacteze și că Elmi “nu a semnat nicio declarație de nepaternitate întrucât [Omar] nu a avut niciun contact cu el înainte de conceperea copilului”. Această afirmaţie este contrazisă de imagini din contul de media socială al lui Elmi, care îl arată pe acesta cu fetiţa Ilwan de ziua nașterii ei. https://www.washingtonexaminer.com/news/dozens-of-documents-indicate-ilhan-omar-lived-with-ahmed-hirsi-while-claiming-to-be-married-to-ahmed-elmi

În 2018, Omar se căsătorește legal cu Hirsi și este aleasă ca deputată în Camera Reprezentanţilor a Congresului SUA.

Recent, şi președintele Trump a repetat afirmația că Ilhan Omar s-ar fi căsătorit cu fratele ei. Vezi aici https://nypost.com/2019/07/17/trump-repeats-false-claim-that-ilhan-omar-married-her-brother/ şi aici. http://www.startribune.com/trump-delves-into-accusation-about-omar-s-marital-history/512860652/?refresh=true

Copiii somalezi au, de obicei, trei nume. Primul nume este numele ales (prenumele), numele de mijloc este, în mod tradițional, prenumele tatălui copilului, iar al treilea nume este prenumele bunicului patern al copilului. Femeile, de obicei, nu își schimbă numele de familie când se căsătoresc, astfel încât părinții căsătoriți au adesea nume diferite, potrivit unor surse. https://www.sctimes.com/story/news/local/immigration/2016/02/21/fact-check-how-somali-names-chosen/80422864/

În alte postări de pe Facebook ale rudelor și cunoștințelor lui Omar, ea este identificată ca Ilhan Nur Said. Așa cum am menționat mai devreme, femeile nu iau numele soțului lor când se căsătoresc. Omar şi-a păstrat numele legal când s-a căsătorit religios cu Ahmed Hirsi şi când s-a căsătorit legal cu Ahmed Nur Said Elmi.

În final, este de remarcat faptul că în 2008, cu un an înainte ca Omar să se căsătorească legal cu Elmi, ziarul The Wall Street Journal a raportat că programul refugiaților din Africa a fost oprit de Statele Unite deoarece mii de africani mințiseră despre legăturile lor de familie pentru a-şi facilita intrarea în această ţară. În acel moment, Departamentul de Stat declarase că demarase testarea ADN-urilor în cadrul unui program pilot lansat în februarie 2008 pentru a verifica legăturile de sânge ale refugiaților africani. Testele au relevat că unii solicitanți de azil politic mințiseră despre legăturile lor cu aceeași familie din Statele Unite. https://www.wsj.com/articles/SB121919647430755373

Se impun, aşadar, câteva întrebări pentru deputata americană Ilhan Omar, care este şi o ferventă susţinătoare a obligării președintelui Trump de a-şi expune public documentele lui fiscale:

– (1) De ce Omar se foloseşte de numele Ilhan Abdullahi Omar?

– (2) Care este numele legal al tatălui lui Omar?

– (3) Este Ahmed Nur Said Elmi fratele ei biologic?

– (4) Cum explică Omar aceeaşi adresă din Minnesota, folosită de ea, Hirsi şi Elmi între anii 2009 și 2011?

– (5) Ar fi dispuse rudele lui Omar să clarifice toate aceste inconsecvențe legate de familie?

– (6) Cu cine a completat Omar formularele fiscale comune între anii 2009 și 2013?

– (7) De ce Omar a depus declarații fiscale comune în anii 2014 și 2015 împreună cu Hirsi, și nu cu Elmi, cu care era legal căsătorită în acel moment?

– (8) De ce o mare parte din media socială a fost ștearsă după publicarea primelor articole despre problemele maritale, fiscale și de imigrație ale lui Omar?

Să sperăm că deputata americană Ilhan Omar nu va mai folosi şi de acestă dată limbajul ei rasial inflamator pentru a refuza să răspundă la aceste întrebări.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior în INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-ilhan-omar-and-her-marriage-immigration-and-tax-problems/ şi MEDIUMhttps://medium.com/@tdianu/ilhan-omars-immigration-marriage-and-tax-problems-8cf469fd45c5.

thumbnail

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

*****

Povestea celor două sate

Posted by Stefan Strajer On June - 28 - 2019

Povestea celor două sate

Autor: Lilia Petru Găitan

 

Au fost odată două sate… de fapt încă mai sunt, că de n-ar fi nu s-ar povesti…

În primul sat trăiesc oameni vrednici și gospodari. Ce fac oamenii dintr-un asemenea sat? Cel mai adesea se preocupă ca gospodăria lor sa fie cea mai frumoasă, grădina lor cea mai înflorită și familia lor cea mai mândră. Muncesc pe rupte pentru asta, însă se bucură de binecuvântările muncii lor. Dacă un vecin își face o anexă, celălalt își pune țiglă nouă. Dacă unul aduce un utilaj performant, celalalt își dă seama că are nevoie de un tractor. Și uite așa oamenii își schimbă viața și comunitatea înflorește. Progresul, bunăstarea, munca și competiția guvernează acest sat. Oamenii sunt mulțumiți, au idei despre cum să dezvolte satul mai departe iar gospodarii mai harnici, respectați și cu cele mai bune idei pentru bunăstarea comunitătii sunt aleși să îi conducă. Aleșii satului sunt oameni vrednici și au grijă ca satul să fie ăl mai mândru dintre sate și oamenii lui cei mai fericiți.

1

Al doilea sat este un altfel de sat, total diferit. În satul ăsta trăiesc oameni proști, certăreți și hoți. Dacă unul își ridică o casă mai acătării, se găsește unul mai ciudos să i-o strice. Dacă altul își face un gard nou, de obidă… vecinul o să-l murdărească… Într-un asemenea sat, nimeni nu va reuși să ridice ceva pentru că toți sunt preocupați să strice ce a muncit vecinul. De supărare, mulți oameni pleacă din sat să-și facă viața mai bună altundeva. Și uite așa, sărăcia, ciuda, hoția și nemunca pun stăpânire pe sat. Nimeni nu mai construiește nimic, oamenii fură sau strică munca celorlalți până satul ajunge o ruină.
Doar câțiva șmecheri care au furat mai mult ajung să cârmuiască satul. Ei au grijă ca familia lor să se îmbogățească și copiii lor să conducă mai departe, au grijă ca oamenii să rămână ignoranți pentru ca ei să poată fura în liniște.

*

Atunci când ne vom schimba mentalitatea de neam cârcotaș și ciudos, când vom fi concentrați pe munca noastră, nu pe a vecinului, când ne vom asuma si repara greșelile in loc sa vânăm greșelile vecinilor, când vom avea forța de a fi responsabili pentru toate acțiunile noastre în loc să aruncam mâța moartă în curtea vecinului, atunci… abia atunci vom putea schimba cu adevărat lucrurile! Când energia oamenilor se consuma pe „a distruge” nu pe „a construi”, toată comunitatea are de suferit.

Morala? Dacă fiecare ar construi o casă, nimeni nu ar mai putea distruge. Tu în ce sat ai prefera să trăiești?

Veriga slabă din Baltimore şi graniţa din SUA/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On June - 27 - 2019

HT6VHASV7NHSXG2MT2RVIEREF4 (1)

Poate vă întrebați care este legătura dintre Baltimore și granița americană, de vreme ce Baltimore nu este oraș de graniţă. Vă spun eu: Elijah Cummings.

Elijah Cummings e un politician care se află în prezent la cel de-al 13-lea mandat în Camera Reprezentanților a Congresului SUA, mai exact din anul 1996. Districtul lui electoral include comitatele Baltimore și Howard din statul Maryland. A fost anterior deputat în camera inferioară a parlamentului statal din Maryland. E membru al Partidului Democrat și, în prezent, preşedinte al Comitetului pentru Supraveghere și Reformă din Camera Reprezentanţilor a Congresului SUA.

Ca orice politician de carieră care îşi dorește realegerea, domnul Cummings se dă în spectacol prin Camera Reprezentanţilor, așa cum a făcut-o şi în 16 iulie 2019. În timpul unei audieri în Congres privind Politica de separare a copiilor în administrația Trump”, Cummings l-a luat la rost pe Kevin McAleenan, ministrul interimar numit de Trump la Departamentul pentru Securitate Naţională pentru modul în care copiii de imigranți ilegali sunt tratați în centrele de detenție.

„Simți că faci o treabă bună, nu-i așa?”, l-a întrebat Cummings pe McAleenan.

„Facem cât putem de bine la nivelul nostru într-o situație foarte dificilă”, a răspuns McAleenan.

„Ce înseamnă asta?”, a ridicat vocea Cummings, întrerupându-l pe McAleenan.

„Ce înseamnă asta atunci când un copil stă în propriile lui fecale, fără să poată să-şi facă duș?”, a izbucnit Cummings. „Fii serios, omule. Despre ce vorbim aici?”

Vezi VIDEO aici. https://www.youtube.com/watch?v=ikz22UxAD7Q

Dar Cummings nu a strigat la „echipa” celor patru deputate democrat-socialiste când acestea au votat împotriva unui proiect de lege privind finanțarea frontierelor, provocând probleme cu conducerea propriului lor partid.

Cummings nu a ţipat nici la părinții din America Centrală care îşi târăsc copiii pe arşiţă pe distanţe de peste 3.000 de kilometri până la graniţa americană.

Cummings nu a zbierat nici la contrabandiștii care preiau copiii ilegalilor şi îi dau pe mâna (şi în îngrijirea) patrulelor de grăniceri americani.

Administrația Trump a fost întotdeauna foarte fermă în legătură cu criza de la frontiera cu Mexicul atunci când fluxul copleșitor de imigranți s-a revărsat peste graniță și a secătuit resursele naţionale. Dar Cummings era ocupat să nege că ar exista vreodată o criză. Acum el poate să urle cât vrea despre resursele de la frontieră. Refuzul de a schimba legile curente privind imigrația, care lasă pe toată lumea să treacă frontiera de sud și apoi să solicite asistenţă gratuită este numai vina lui Cummings şi a găştii lui de democraţi.

Bun, deci am stabilit că domnul Cummings e extrem de pasionat de imigranţii ilegali.

Să vedem acum cât de pasionat e Cummings de alegătorii lui din Baltimore. Districtul său include jumătate din orașul Baltimore, majoritatea cartierelor de culoare din comitatul Baltimore și cea mai mare parte a comitatului Howard din statul Maryland.

Cu tulburările rasiale şi ratele record de sărăcie, criminalitate și consum de droguri, Baltimore este exemplul tipic al oraşului în decădere din America post-industrială. Deci, nu e de mirare că oraşul, şi în special zona lui săracă, a înregistrat o scădere de populaţie de 35% din anul 1945. Ce a mai rămas e un oraș presărat cu străzi pustii, fabrici în ruină și mii de case dezafectate care arată ca nişte tomberoane gigantice. https://allthatsinteresting.com/abandoned-baltimore-ghetto-photos

Când oare lui Cummings (care, în argou sexual american, înseamnă “venire”) îi va “veni” să îi ajute şi pe alegătorii lui din pustiul abandonat care a devenit acum oraşul?

Vezi VIDEO aici. https://www.youtube.com/watch?v=Dvwaqm9bmdU

Carevasăzică, simţi că faci o treabă bună, nu-i aşa, Cummings? Fii serios omule. Despre ce vorbim aici?

Când mai auziți indignarea falsă a democraților față de facilitățile de detenție ale imigranților veţi şti deja că aceştia nu o vor rezolva, ci vor da vina pe altcineva.

Elijah Cummings este veriga slabă din Baltimore. Acest individ nu e altceva decât un hacker politic.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKERhttps://www.americanthinker.com/blog/2019/07/baltimores_weakest_link_and_the_border.html şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-baltimores-weakest-link-and-border-protection/.

thumbnail

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.https://medium.com/@tdianu

Justin Liuba la 95 de ani

Posted by Stefan Strajer On June - 27 - 2019

Justin Liuba la 95 de ani

Autor: Victor Rusu:

Icoanele Exilului Românesc luminează de-a pururi! Întreaga viaţă a fostului şef al redacţiei Europei Libere din New York reprezintă un model de patriotism, de rezistenţă anticomunistă şi de demnitate total lipsită de compromisuri.

În anii cei mai grei ai dictaturii comuniste, câţiva jurnalişti respectaţi şi personalităţi ale Exilului, care nu se temeau deloc de mâna lungă a Securităţii, transmiteau zilnic, în eter, pentru toţi românii suferind acasă, adevărul despre ceea ce se întâmpla în ţara lor şi despre situaţiile internaţionale de criză. În 1986, când s-a produs catastrofa nucleară de la Cernobîl, presa de la Bucureşti a negat realitatea, amânând, cât s-a putut, anunţarea dezastrului. Radio Europa Liberă a fost atunci unica sursă obiectivă şi credibilă de informaţii. La fel şi în noaptea cutremurului din 4 martie 1977, când românii au aflat, pe calea undelor, dimensiunile cataclismului. Şi tot de la Europa Liberă auzeau românii mesajele de îmbărbătare adresate naţiunii de Regele Mihai I, dar şi despre începutul sfârşitului pentru tirania clanului Ceauşescu, în zilele fatidice ale Revoluţiei Române din decembrie 1989.

2.Justin Liuba

Justin Liuba a ajuns în Statele Unite în 1952, venind din Germania, unde studiase cu o bursă la celebra Universitate din Heidelberg, răspunzând apelului generalului Nicolae Rădescu – ultimul prim-ministru al unui Guvern Român necomunist – adresat românilor din Exil de-a se uni pentru continuarea luptei antitotalitare după modelul generalului Charles De Gaulle. A fost angajat la Europa Liberă de regretatul director Noel Bernard, în 1956, la scurt timp după ce Revoluţia Maghiară era înăbuşită în sânge de tancurile sovietice, şi a transmis, vreme de trei decenii, sub pseudonimul Dan Vâlceanu, ştiri, reportaje şi interviuri de valoare istorică, care au fost donate ulterior Bibliotecii Institutului „Hoover“ al Universităţii Stanford, statul California, şi pot fi consultate, la cerere, de cei interesaţi. (The Justin Liuba Papers, 1959-2010.)

În paralel, Justin Liuba activează neobosit, timp de mai multe decenii, ca preşedinte al Fundaţiei „Iuliu Maniu“, o organizaţie româno-americană fondată în 1951 la New York de un grup de naţional-ţărănişti în Exil, pentru a sprijini refugiaţii politic şi a ajuta imigranţii români să se descurce mai bine pe Pământul Făgăduinţei. În fiecare an, în luna martie, Fundaţia „Iuliu Maniu“ organizează întruniri de o înaltă ţinută intelectuală, în care militează consecvent pentru unirea Basarabiei răpite de sovietici cu patria-mamă, România. Ultimele activităţi remarcabile ale Fundaţiei din 2018 au fost trimiterea de donaţii unor organizaţii patriotice din România, comemorarea trecerii în nefiinţă a M.S. Regele Mihai şi aniversarea la New York a Centenarului Marii Uniri, în cadrul căreia a conferenţiat profesorul britanic Dr. Dennis Deletant. Având spiritul la fel de treaz şi viguros ca în anii tinereţii, Justin Liuba lucrează în prezent la o istorie necunoscută a Exilului Românesc, fapt care mi-a dat ideea de a-l provoca pe distinsul şi rafinatul meu interlocutor la o serie de convorbiri din care au rezultat câteva episoade pitoreşti şi foarte puţin ştiute ale vieţii sale, pe care am plăcerea să le prezint, la ceas aniversar, cititorilor ziarului New York Magazin.

Justin Pavel Liuba a văzut lumina zilei pe 13 iunie 1924 (peste două zile va împlini venerabila vârstă de 95 de ani!) la Oraviţa, în capitala judeţului Caraş-Severin, ca fiu al avocatului Dr. Pavel Liuba şi al soţiei acestuia, Juliana Liuba, născută Velcean. A absolvit învăţământul primar şi secundar la Liceul general „Dragalina”, unde, spre stupoarea naţional-ţărăniştilor, care erau la putere în 1932 şi aranjaseră o vizită a Regelui Carol al II-lea şi a Marelui voievod de Alba Iulia Mihai I, a fost ales de directorul liceului pentru a oferi, alături de o colegă, un buchet de trandafiri înalţilor oaspeţi şi a rosti un mic discurs de bun venit. Surpriza fusese generată de faptul că tatăl său se număra printre liderii partidului naţional-liberal şi era un apropiat al lui I.G. Duca, cel care mai târziu avea să devină prim-ministrul integru răpus de gloanţele legionarilor pe peronul gării din Sinaia. Directorul şcolii şi-a motivat alegerea spunând că nu avea niciun fiu de ţărănist în şcoala primară care să fie mai calificat pentru această misiune. A fost premiat în fiecare an la liceu (de două ori pe ţară, de organizaţia „Tinerimea Română”). O singură dată nu i s-a decernat premiul la serbarea de sfârşit de an datorită unei note scăzute la purtare, pe care o primise în urma unei escapade amoroase. Alături de câţiva prieteni, încercase să bată la geamul unor tinere atrăgătoare de la gimnaziul de fete. Fiind, însă, iarnă şi purtând mănuţi groase, nu se auzea ciocănitura. Atunci a bătut mai tare şi geamul s-a spart, făcând un zgomot infernal şi iscându-se mare scandal. Deşi familia sa a plătit paguba, tot n-a scăpat de sancţiunea liceului condus la acea vreme de directorul Drugărin, care l-a eliminat trei zile de la cursuri, refuzând să-i înmâneze premiul pe care îl câştigase şi în acel an. Ultimele două clase de liceu şi bacalaureatul le-a absolvit la liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara. La terminarea studiilor, a scris şi pus în scenă un muzical închinat anilor de liceu („Suflet de Logan”), spectacol în care au jucat nu doar colegii săi, ci şi colege de la Liceul de fete „Carmen Sylva”.

4.Justin Liuba...aviator

Dorind să se angreneze în sporirea producţiei petroliere a României (care, la acea vreme, ajunsese la 10 milioane de tone anual), pentru a asigura prosperitatea ţării după războiul pe care nu-l considera de lungă durată, Justin pleacă în Germania, la Dresda, unde se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii locale. De ce în Germania? Pentru că nu se mai putea pleca în Marea Britanie sau în Statele Unite, iar ingenioşii chimişti germani reuşiseră să producă nu doar benzină, ci şi cauciuc („Buna“) din cărbune, pe care îl aveau din belşug şi era de bună calitate. Din cărbune ajunsese să se fabrice chiar şi un soi de margarină, care avea un gust acceptabil, pe care profesorul său i-a permis să o încerce. Aflând de la un coleg cehoslovac (despre care nu ştia că era agent britanic, dar cu care asculta, discret, jazz american) că Dresda urma să fie bombardată de aliaţi, se transferă la Politehnica din Viena, unde întâlneşte un grup numeros de studenţi români şi unde se va afla la 23 august 1944, când România avea să întoarcă armele şi să devină, din ţară aliată, inamic. În noua conjunctură devenise evident că Germania va pierde războiul şi participă la o întrunire care fusese ordonată de Berlin la cererea aşa-numitului Guvern naţional de la Viena, condus de Horia Sima, căpetenia legionară în exil, în cursul căreia acesta somează studenţimea română să se înroleze în „Armata Naţională”, formată din legionarii scoşi de la naftalină de Hitler, refugiaţi şi prizonieri de război. Cu acel prilej, şeful Gărzii de Fier le declară că Fuhrerul îi comunicase că Germania avansase în crearea noilor arme secrete (rachetele V1 şi V2), cu care va câştiga războiul şi că, prin urmare, studenţii români din Viena aveau toate motivele să se înroleze în „Armata Naţională”. Cu excepţia a trei studente la Medicină, care, pentru a-şi putea asigura studiile, au acceptat să devină infirmiere în cadrul serviciilor medicale germane, studenţimea română din Viena nu a dat curs chemării lui Horia Sima, care mototoleşte şi aruncă pe jos listele pregătite pentru semnăturile de înrolare, plecând furios din sală. Ceea ce nu le spusese căpetenia legionară studenţilor este faptul că era prea târziu. Aliaţii vestici debarcaseră în Normandia şi înaintau spre Berlin, iar dinspre est venea tăvălugul Armatei Roşii. Nedorind să asiste la ocuparea Vienei de către sovietici, Justin Liuba şi alţi doi colegi români decid să ajungă în vestul Germaniei, pentru a putea fi eliberaţi acolo de forţele anglo-americane.

3.Regele Mihai si Justin Liuba

Folosind unica rută de ieşire din Viena, care trecea prin Praga, ei reuşesc să ajungă la Stuttgart, unde sunt eliberaţi de forţele franceze, conduse de generalul de Lattre de Tassigny şi înglobate în Armata a 7-a americană. Intenţionând să ajungă la Paris, unde ştiau că trăia o numeroasă comunitate românească, dar neavând mijloace de locomoţie, Justin Liuba şi tovarăşii săi decid să meargă pe jos, spre vest, către Strasbourg. Îşi procură un cărucior în care pun bagajele, îi ataşează un mic drapel românesc şi pornesc la drum. Cu o zi înaintea plecării, reuşiseră să-şi procure, de la un tanchist german întâlnit în gara Stuttgart, un pistol militar Luger pentru protecţie personală. Dar, în timp ce treceau prin Munţii Pădurea Neagră („Schwarzwald”), mărşăluind voioşi, cântând şi admirând fermecătorul peisaj, sunt interceptaţi de o patrulă de militari marocani, îmbrăcaţi în tradiţionalele „gelabah”, purtând căşti britanice şi fiind comandaţi de un sergent francez, care îi duce la comandantul său, un căpitan din FFI („Forces Francaises de l’Interieur”, care îngloba partizanii francezi ai vremii, aşa-numiţii „maquisards”). Căpitanul, un tip neprietenos, a cărui amantă şedea picior peste picior pe biroul său, tocmai ordonase executarea unui nefericit soldat german, deşi acesta se jurase că era dezertor. Pledând în franceză, Justin Liuba n-a reuşit să-l salveze pe neamţ, răpus de o scurtă rafală de mitralieră trasă de sergent. Ordonându-i, vulgar, să-şi „ţină fleanca” („Ta gueule!”), căpitanul i-a explicat nervos că dezertorul era, fără îndoială, partizan german din spatele frontului, aparţinând unităţilor „Wehrwolf”, şi că, potrivit ordinelor în vigoare, aceştia trebuiau să fie executaţi pe loc. Apoi le-a ordonat să deschidă geamantanele, în care, spre groaza românilor, a găsit Luger-ul, înfăşurat în lenjerie de corp. Căpitanul era sigur acum că cei trei erau, la rândul lor, partizani „Wehrwolf” şi, după ce a telefonat la Comandamentul general din Baden-Baden, care i-a spus să se descurce singur, a ordonat imediat executarea celor trei români. Dar căpitanul francez era absolvent al faimoasei „Ecole Polytechnique” din Paris şi, auzind, că Liuba studiase la politehnicile din Dresda şi Viena, a decis să-i acorde o şansă să probeze că nu era partizan. I-a dat să rezolve o problemă de matematici superioare, spunându-i că, dacă va găsi soluţia, îi va elibera pe cei trei. Apoi a scris pe o hârtie o serie de fracţii algebrice şi l-a îndemnat să continue. Justin Liuba şi-a dat seama că era vorba de formula elipsei din geometria analitică şi i-a desenat-o pe loc. Atunci, căpitanul i-a strâns mâna şi i-a ordonat sergentului să le facă un permis de liberă trecere, cu ajutorul căruia au ajuns, fără dificultăţi, în pitoreasca staţiune Baden-Baden, adică la Cartierul general francez din regiune, unde se află şi o ctitorie românească numită „Capela Sturdza”. Cei trei studenţi români au renunţat să mai ajungă la Paris, găsindu-şi de lucru la Clubul forţelor franceze („Foyer du combatant”), unde Justin Liuba a fost acordeonist într-o mică trupă de jazz, care, la cererea militarilor, interpreta, seară de seară, o piesă americană swing – „In the Mood”.

Admis, ca bursier, la Universitatea „Ruperto Carola” din Heidelberg, tânărul Justin Liuba a făcut parte dintr-un grup operativ iniţiat de Înaltul comisar american John McCloy, destinat denazificării tineretului academic german după prăbuşirea celui de-al III-lea Reich. Deşi era ortodox, a participat, ca voluntar, la Roma, la pelerinajul de Anno Santo 1950, organizat de Monseniorul greco catolic Octavian Bârlea, distribuind, la volanul unei camionete, pachete cu alimente trimise de Vatican studenţilor de orice confesiune din zonele vestice ale Germaniei ocupate de către aliaţi. Când s-a anunţat că emigrările, sprijinite de organizaţiile internaţionale, se vor încheia în scurt timp, Justin Liuba a decis plecarea în Statele Unite, înainte de a-şi mai putea susţine teza de doctorat în Istoria Artei („Imaginea bufonului în arta occidentală”). A ajuns cu vaporul la New York în decembrie 1952, fiind întâmpinat de dna Veturia Manuilă, de la recent înfiinţata Fundaţie „Iuliu Maniu” (1951), care, împreună cu Mircea Carp, se ocupa de românii nou-veniţi. Contactul cu realitatea americană a fost dur pentru tânărul student nepriceput de la Heidelberg. Justin Liuba a descoperit la New York o comunitate românească total nepregătită pentru a face faţă afluxului postbelic de imigranţi. Românii nu emigrau în America doar ca să-şi creeze o viaţă mai bună, ci şi ca să se ralieze mişcării de eliberare a patriei lor de sub comunism, iniţiată de generalul Nicolae Rădescu. După îşi găseşte ceva de lucru la compania de carburatoare „Bendix International”, Justin Liuba are şansa de-a fi intervievat şi angajat pe loc la Radio Europa Liberă de însuşi faimosul Noel Bernard, directorul Departamentului românesc din Munchen, urmând să activeze la subredacţia din New York, condusă pe atunci de Pascal Valahu. Pentru a căpăta experienţă, petrece trei ani la redacţia principală, din Munchen, a postului de radio anticomunist, unde are ocazia să viziteze bazele aeriene NATO din Europa. În 1966, a decolat, pentru un interviu, de la baza Izmir din Turcia, la bordul noului avion supersonic F-15, în a cărui carlingă a trăit şi momente bizare, nemaitrebuind să-şi ridice vocea pentru a discuta cu pilotul, deoarece zgomotul asurzitor al reactoarelor rămânea în urma lor.

În lunga sa carieră de jurnalist radio şi politolog (a obţinut, între timp, şi un Masterat în Ştiinţe Politice la „New School University” din New York), Justin Liuba a realizat mii de programe, reportaje şi interviuri, dintre care unele se mai află, probabil, în arhivele Securităţii, iar altele la „Institute of War and Peace” al Universităţii Stanford din California, unde pot fi consultate de istorici şi de toţi cei interesaţi. Printre cele mai valoroase interviuri se numără cel luat la Montreal doctorului Petre Vlad, originar din Cluj, care a fost prezent la istorica întrunire de la Alba Iulia din 1918, când a fost alipit Ardealul de Patria-Mamă, România. Un alt interviu important este cel luat de Justin Liuba lui Averell Harriman, prietenul şi ambasadorul Preşedintelui Franklin Delano Roosevelt la Moscova în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care intervievatul a menţionat elogios rolul jucat de diplomaţia română comunistă a vremii în negocierile de pace dintre SUA şi Vietnamul de Nord. Deşi Harriman îi lăudase pe comunişti, întreg interviul a fost transmis necenzurat, dovedindu-se, astfel, profesionalismul şi obiectivitatea emisiunilor Radio Europa Liberă. Întrebat ulterior de impresia pe care i-a lăsat-o Averell Harriman, Justin Liuba a răspuns: „Un politician milionar, ambiţios şi frustrat, dezagreabil ca individ, care credea că i se cuvenea Casa Albă şi îşi ascundea nesiguranţa de sine în spatele unei aroganţe aproape insuportabile. La un moment dat, părea mai interesat de a afla natura relaţiei mele cu fiica sa, Mary, care îmi facilitase interviul, decât de a răspunde întrebărilor mele din sfera politicului.”

În interviul luat creatoarei de modă Carolina Herrera, o venezueleancă ce reuşise să se impună în acest sector extrem de competitiv, Justin Liuba a întrebat-o ce credea despre strădaniile liderilor sovietici din timpul Glasnostului de a face din Moscova o nouă capitală a modei, alături de Paris, Milano şi New York. La care ambiţioasa venezueleancă a izbucnit în râs, spunându-i: „Asta ne mai lipsea! Modă sovietică…”

Un alt interviu, luat de Justin Liuba trecătorilor de pe Strada 34 din Manhattan, în faţa marelui magazin „Macy’s”, cu prilejul mult-trâmbiţatei vizite a cuplului Ceauşescu în America, a îndemnat nişte jurnalişti români să meargă la Ambasada SUA din Bucureşti, rugând să se transmită felicitări realizatorului pentru întrebarea „Ce ştiţi despre Elena Ceauşescu?”, la care newyorkezii îi dăduseră răspunsuri care de care mai hilare: „Cred că e amanta lui Hruşciov”, „E prima balerină de la Bolshoi”, sau „E o enchiladă” (delicioasa clătită mexicană).

5.Liuba cu mai multi.Explicatie pe poza

Foto: echipa Europei Libere, New York, 1974

La New York, Justin Liuba a întreţinut permanent relaţii strânse cu Comitetul Naţional Român, condus de Constantin Vişoianu, ultimul ministru român de Externe înaintea venirii comuniştilor la putere, care preluase conducerea Exilului Românesc în 1953, după decesul generalului Nicolae Rădescu. De asemenea, cu comitetul „Adevărul despre România” („Truth About Romania”), condus de Brutus Coste, apoi de dr. Ştefan Issărescu. A devenit membru al Fundaţiei „Iuliu Maniu”, înfiinţată de doamna Veturia Manuilă şi alţi ţărănişti, cărora avea să li se ralieze o doamnă din înalta societate americană, Dorothea Harkness, care era îndrăgostită de cusăturile şi costumele populare româneşti şi despre care a scris chiar şi o carte. După dispariţia biologică a naţional-ţărăniştilor, Fundaţia a fost salvată de la pieire de liberali, din rândurile cărora s-a remarcat doamna Ariana Popa, o descendentă a familiei revoluţionare paşoptiste Rosetti. Din respect pentru martiriul lui Iuliu Maniu, care decedase, ca şi Dinu Brătianu, în temniţa comunistă de la Sighet, aceasta avea să preia Fundaţia, asigurându-i astfel supravieţuirea.

Ales la preşedinţia Fundaţiei după decesul doamnei Popa, Justin Liuba a continuat cu fermitate păstrarea identităţii româneşti pe meleagurile Lumii Noi, sprijinind apoi eforturile organizaţiilor din România şi din Republica Moldova pentru reîntregirea neamului.

9.Liuba.Basarabia

Foto: Justin Liuba / Fundaţia Iuliu Maniu

În acest demers a fost ajutat de un grup de oameni de bine, dintre care merită enumeraţi Dan Manuilă, Yolanda Papageorge, Patricia Issărescu – Kennedy, Elizabeth Vasilescu, Sorin Naoum, Ervin Popa, Lucia Giurgiu, Dorella Maiorescu, Vladimir Wertsman şi Cătălin Nicolaescu, cărora li s-au raliat Despina Hodoş şi Ştefana Cantacuzino, descendente ale unei alte ilustre familii paşoptiste – Golescu.

8.Culian cu Liuba

Justin Liuba a fost de asemenea, pentru scurt timp, preşedinte al organizaţiei „Romanian Welfare”, fondată, printre alţii, de fraţii Irimescu şi de Nicolae Caranfil, cunoscuţi drept întemeietorii aviaţiei civile româneşti (LARES) şi asanatorii lacurilor Herăstrău şi Floreasca. După încheierea războiului din Vietnam, „Romanian Welfare” a reuşit, prin relaţiile pe care le avea la Paris, să asigure ca eliberarea prizonierilor români din Legiunea Străină, care luptaseră împotriva comuniştilor în acea ţară, să se efectueze în acelaşi mod cu al celorlalţi membri ai unităţii combatante franceze, adică să nu fie predaţi autorităţilor comuniste de la Bucureşti.

7.Liuba cu Mirela Roznoveanu

În plan personal, bănăţeanul Justin Liuba şi-a găsit o devotată şi excepţională parteneră de viaţă într-o frumoasă aromâncă, Veronica Muşi, plecată în Ceruri în 2017, ce făcea parte din cercul celebrei Cella Delavrancea, cu care are o fiică, Arabella – Justine, devenită, între timp, o cunoscută scriitoare de literatură pentru copii. În prezent, tatăl şi fiica locuiesc în statul Massachusetts.

În luna mai 1994, Justin Liuba a primit o scrisoare de recunoştinţă de la preşedintele american la acea vreme, Bill Clinton: „În numele unei naţiuni recunoscătoare, doresc să vă mulţumesc pentru misiunea îndeplinită în cadrul posturilor Radio Europa Liberă / Radio Libertatea, care au jucat un rol crucial în dezvoltarea forţelor democratice din Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică. Aportul Dvs. a fost unul valoros pe multiple planuri. Lumea va resimţi impactul dedicării şi loialităţii Dvs. faţă de cauza libertăţii pentru mulţi ani de-acum înainte. Vă mulţumesc pentru contribuţia Dvs. remarcabilă. Cu sinceritate, Bill Clinton.”

6.Scrisoare Clinton

„De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…” La 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, stihurile eminesciene par mai actuale ca oricând. Societatea românească se confruntă azi cu o lipsă acută a valorilor şi a unor modele care să fie promovate în spaţiul public. Avem o clasă politică venală şi coruptă, care nu numai că nu e interesată de reîntregirea neamului, ci vinde ţara străinilor şi o înrobeşte economic, pas cu pas. Avem o cultură fatalistă, care se traduce printr-o atitudine total dezinteresată şi apatică a majorităţii românilor, care preferă doar să profite de slăbiciunile sistemului în interes propriu. În acest context dramatic, poate că exemplele vibrante oferite de nişte veritabile icoane ale Exilului, precum Justin Liuba, ar trebui să fie mediatizate şi în România. Dar nu există interes pentru aşa ceva, căci icoanele nu aduc rating. Însă Dumnezeu e generos cu viaţa oamenilor care sunt realmente folositori ţării şi a făcut-o, între alţii, cu Regele Mihai I şi cu Justin Liuba. Cu cât avem mai multe asemenea modele inspiratoare printre noi, cu atât se păstrează încă vie speranţa că România va reuşi să facă, în cele din urmă, schimbarea la faţă, deschizând zări curate noilor generaţii.

La mulţi ani, domnule Liuba!

Victor Rusu şi Redacţia New York Magazin

*

N.R. Articol trimis la Curentul Internaţional de către Grigore L. Culian, editorul şi fondatorul ziarului New York Magazin. A fost publicat în New York Magazin în nr.954 din 11 iunie 2019.

1.Victor Rusu

Foto.Victor Rusu

23 August 1944 – Pragul dintre două dictaturi

Posted by Stefan Strajer On June - 27 - 2019

23 August 1944 – Pragul dintre două dictaturi

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Dintr-odată, la 23 august 1944, pe neașteptate totul s-a răsturnat în România.

Habar nu aveam, mergeam la grădiniță. Mai precis, Mama mă ducea la grădiniță, până ce aveam să învăț drumul, fiindcă stăteam departe de grădinița, la a patra stradă de la casa în care locuiam noi, pe strada Matei Corvin din Lipova, trebuia să știu asta și numărul de pe poartă. Grădiniță era plină de copii, ca mine, și avea o curte foarte mare de joacă. Mai avea și un clopoțel: când sună clopoțelul, lăsați joaca și intrați în clasă. Intram în clasă și spuneam sărut-mâna, iar Doamna răspundea cu bună ziua, copii. N-am înțeles; eu știam că la sărut-mâna se răspunde cu servus! Neînțelegerea asta m-a frământat mult, pentru că nimeni, până acum, aici la grădiniță, nu mi-a mai răspuns cu bună ziua la sărut-mâna. Acum Doamna ne-a spus că și noi, copiii, trebuie să spunem bună ziua când intrăm în clasă. Ce anapoda e o grădiniță cu clopoțel, cu bună ziua, cu ridicarea degetelor dacă vrei să vorbești ceva și te ridici în picioare, altfel taci și asculți, cu mâinile la spate și cu „atenți la mine, repetați după mine.” Ați înțeles?

Grădinița, începutul dictaturii pentru mine. Am să o întreb pe Mama, cât mai are de gând să mă ducă la grădinița asta cu clopoțel și cu mâinile la spate? Cu bună ziua, copii și atenție la mine? Mama nu m-a ascultat, nici nu mi-a răspuns, m-a strâns în brațe și cu lacrimi în ochi mi-a spus: vine tata! Am tresărit de bucurie și o ascultam cu ce însuflețire vorbea.

Tata a venit din război, din Rusia, plin de păduchi. Asta ne-a adus din Rusia ! Nu știam ce sunt păduchii și de ce a venit Tata cu ei, cum erau și câți ne-a adus. Baciu Lupenciu, proprietarul casei, un om bătrân și bun ca pâinea, care îmi spunea servus când îl salutam, mi-a spus ce și cum sunt păduchii și că numai nespălații au păduchi și-i împrăștie. Rușii sunt păduchioși și acum vin peste noi ! Ce necaz mare, altă pacoste, fiindcă Baciu Lupenciu mi-a spus că la grădiniță trebuie să merg până ce ajung să fiu școlar. Am să vorbesc și cu Tata, după ce îl spală și curăță de păduchi în șopru, până atunci nu am voie. Bine că a venit acasă.

Tata nu a stat prea mult acasă. Scurtă ne-a fost bucuria, până ce a venit un curier cu ordin de la domnul căpitan ca Tata să se prezinte imediat la regiment. Seara a fost tristă; regimentul lor, Regimentul 7 Pioneri, se pregătea de plecare urgentă înapoi pe front, războiul nu s-a terminat, trebuie să-i alunge pe nemți și unguri din țara noastră. Ce nenorocire, fără de sfârșit, e războiul acesta. Până acum armata română era condusă de Ion Antonescu și aliată cu armata nemțească a lui Hitler, de acum, înainte, regele a ordonat ca armata română să întoarcă armele împotriva lor și să se alăture păduchioșilor de ruși. Degeaba l-am despăducheat pe Tata, pentru că iar are să vină acasă plin de păduchi. Îl despăduchem din nou, numai să vină, ce să facem. Ce mare năpastă sunt războaiele pe capul oamenilor; își pierd timpul vieții, bucuria libertății, drepturile sfinte și se umplu de păduchi. Nedreaptă lume.

***

Trăiam de aproape de două decenii în preria canadiană, după ce am scăpat, cum am scăpat, din lagărul comunist al dictatorilor de la Moscova în 1980 Anno Domeni. Ne-am refăcut familia, viața, casa, profesia, avem statut social democrat și primisem cetățenie canadiană. Eram liberi! E drept, pentru toate acestea am plătit un prețul scump al libertății aici, în Canada, ce se află la trei oceane depărtare de lagărul comunist, nu ca România, Doamne ce ursită, să fie despărțită doar de un râu firav de cea mai abominabilă dictatură a tuturor timpurilor istorice, leninistă-stalinistă.

Suntem liberi și călătorim unde vrem, de asta am plecat; să fim liberi și să zburăm prin lume, să o cunoaștem așa cum e; tridimensională, colorată, mobilă, îndârjită, nu doar din lecturi albe-negre, trunchiate. Acum, zburăm în Anglia, a fost dorința Icăi, să facem turul insulei British Heritage cu prestigioasa internațională firmă turistică „Globus”. Un circuit în autocar elegant, cu aer condiționat și volan pe dreapta, cu hoteluri extrem de confortabile, cu ghizi profesioniști care, timp de două săptămâni, ne vor face tobă cu geografia și istoria acestor băștinași, ce spun despre canadieni what a awful accent these people have. Awful în sensul de mizerabil. Din această cauza, eu le spun băștinași, pentru că se simt ofensați în gonflatul lor orgoliu să fie numiți aborigines. Mi-a spus și mie că am accent, bine înțeles că am, am învățat engleza de prerie canadiană, nu pe Tamisa, la patruzeci de ani. Am mai adăugat, să știe, că nu gândesc cu accentul, dar știu pe unii fără accent, ce gândesc numai cu accentul!

Fără nici o îndoială Anglia, The British Island, este și un tezaur turistic unic, prezentat cu stufoasă emfază de către băștinașii ei. Ne așteptam la această comportare, felul lor de a fi ne era cunoscut de aproape două decenii, doar Canada a fost dominion englezesc până în 1981, și până atunci, de la Atlantic la Pacific, se cânta Rule Britannia, rule. ( rule = a conduce, a stăpâni) Clar, nu ? Noi, însă, eram nerăbdători să o vedem cu tot ceea ce ne oferea acest tur insular. Preferințele Icăi erau Londra și Edinburgh, ale mele misterele arheologice de la Stonehenge și Hadrian Wall care a fost păzit și apărat și de o cohortă dacică.

Stonehenge este cel mai vechi, mare, interesant și misterios monument megalitic ridicat de homo sapiens în Europa, în neolitic, după unii specialiști. Specialist sau simplu vizitator, uimește pe toți ce îl văd și îl ating, pentru mărimea lui monolitică și misterele lui de nedescifrat: când, de cine, de ce, cum, pentru ce. Întrebări, presupuneri, legende, fantezii și cercetări de tot felul, nimic cu certitudine. Aceste întrebări fără răspunsuri plauzibile îl fac și mai căutat, spectaculos, cabalistic, cercetat. Stonehenge se află în Sudul Angliei, în Salisbury Plain. Stone e piatră, iar henge este un termen ce s-a dat unei suprafețe mici de pământ de formă circulară sau ovală, înconjurată de un șanț, în mijlocul căreia s-a așezat vertical o piatră înaltă, funerară pentru că henge ținea loc de ritualuri și cimitir în îndepărtatele epoci ale neoliticului și bronzului și încă se mai găsesc în Salisbury Plain, dar numai Stonehenge are grandoarea care impresionează, uluiește. Stăm și privim această dublă rotondă megalitică ce poartă istorie şi enigme de mii de ani şi, la fel ca altora, ne trec multe prin minte. Îmi trece prin minte şi probabilitatea ridicării acestei rotunde din piatră de către homo sapiens în căutarea Creatorului, după ce au ajuns, cum or fi ajuns, la ideea facerii acestei lumi de un atotputernic, la care se întorc părinţii şi străbunii loc când mor. Cine este Creatorul, cum arată, ce face, unde se află? Are specia noastră, umană, această pasiune cognitivă să caute Creatorul, să-l vadă şi întrebe care este rostul nostru efermer în această nemărginire, să i se plângă de multe și să i se roage de și mai multe. Și, pentru că nu l-a putut găsi, îl tot plăsmuiește, în fel și chip de la începutul lumii, fiindcă, specia noastră, umană, a ajuns să creadă că este pe planeta asta de la începutul lumii, și înaintea ei nu a mai fost decât cel ce a făcut-o, adică făcătorul lumii! Și nu se lasă, specia noastră, umană, împărțită, la început, în triburi și popoare ce au luat diferite căi în căutarea Creatorului, întruchipându-l după cum le trecea prin cap celor ce-i conduceau cu vorba și forța, cu supunerea și pedeapsa. Astfel au apărut tot felul de idoli, fioroși, atotputernici, necruțători cu soarta unora din jurul lor. În alte părți ale lumii a apărut credința în Marele Spirit, ce le-a făcut pe toate, punând în ele câte un strop de spirit viu și trebuiau să-i urmeze sfaturile și legile cu ascultare, altfel pentru toate neascultările îi aștepta pedeapsă, pe măsura neascultării, cât mai repede, aici pe pământ. Marele spirit nu-i mai urcau la cer pentru ai judeca, pentru el era mai simplu, practic și fără prea multă pierdere de timp. Ceva neprevăzut, nesocotit, ne dorit de Marele Spirit s-a întâmplat; din stropii de spirit viu, puse în toate și toți, au apărut și spirite rele, și-a apărut nesfârșita luptă dintre bine și rău. Mai apoi, în altă parte a lumii, specia noastră, umană, tot căutând să dea de urma Creatorului a plăsmuit zei puternici și zeițe frumoase, buni și bune, răi și rele, mereu în contradicție și luptă între ei, din te miri ce, dar mai ales pentru oameni cu care se amestecau în treburile lor mărunte și așa s-a ajuns la marile saga mitologice în care se luptau în săbii și sulițe, doar unul, cel mai mare dintre ei, deasupra tuturor avea în dotare fulgerele și trăsnetele cerului, folosindule după interesele sale personale, să i se știe de frică. Au mai trecut și alte grămezi de ani și gândirea speciei umane s-a dezvoltat și complicat, ajungând la divinități superioare și unice, despre care s-au scris testamente și biblice citite de aproape toată specia noastră, umană. Acum, în timpul nostru, în care am ajuns să zburăm, se zice că extratereștri, veniți din univers, zburători mai avansați decât noi, ne sunt creatorii, iar planeta noastră ar fi, nici mai mult, nici mai puțin, decât eprubeta lor în care ne-au produs din niște gene programate să ne autodistrugem, începând cu biosfera și sfârșind cu o distrugere nucleară, ca planeta noastră moartă să arate precum bietul nostru satelit, Luna. Toate acestea, bineînțeles în alte forme și compuneri, au format păreri și teorii despre Stonehenge, datorită vechimii în care specia noastră, umană, a evoluat. Și, la urma urmei, monoliții de la Stonehenge, ce au câte 25 tone unul, trebuiau aduși de la mare distanță, pe vremea când homo sapiens încă nu avea animale de tracțiune și nici roata! Homo universalis a adus extratereștri să care monoliții și apoi să-i pună pe verticală pentru noi. S-au găsit destui să o creadă și pe asta. Toate aceste păreri și teorii, arhicunoscute, le-am trecut prin minte, admirând acest misterios sanctuar, numit henge și din care în această parte a Britaniei, sunt foarte multe, dar mult, mult mai mici ,ovale sau rotunde, ce au fost adăposturi, sanctuare și cimitire sacre pentru că homo primigenius a devenit sapiens când cu mintea lui a conceput primul cult al speciei noastre: cultul morților. Acesta cult față de morții neamului sau pentru cei ce ne-au condus și stăpânit de la homo sapiens din neolitic și până astăzi ridicăm morminte de amintire, de pomenire. Stonehenge este un astfel de jalon istoric, un sanctuar neolitic, a cărui mărime este proporțională cu a celui îngropat sau îngropați aici. Multe asemenea jaloane istorice ale omenirii timpul le va șterge, dar acest megalit v-a dăinui și-și va păstra identitatea în secret.

Am plecat de la Stonehenge cu o mare satisfacție că l-am văzut, admirat și atins cu mâinile, un gest simbolic, personal de respect prin atingerea , peste timp, a mâinilor celor care l-au clădit din dorințe proprii, din poruncile atotputernicilor lor sau din cauze pe care noi nu le vom cunoaște niciodată, pentru că nu știm cum gândeau semenii noștri acum cinci mii de ani. Sunt multe astfel de henge-uri prin lume, dar fără asemănare cu cel din Salisbury Plain. Ne vin în minte frânturi din articolele citite despre un henge apărut recent din districtul Elberton al Statului Georgia, un kitsch american din granit, recent, format din patru plăci verticale și una orizontală ce se sprijină pe cele verticale, ce a fost inaugurat în echinoxul primăverii anului 1980, stârnind toate părerile și controversele de care sunt capabili liberii americani, pentru că în opt limbi de mare circulație este scris un decalog pentru specia umană a Secolului XX și viitoare. Despre mesajul actualului decalog, unii americani au zis că e de doctrină nazistă de dominare, alții că e masonic și nu au lipsit nici cei ce l-au catalogat The ten commandaments of the New World Order, iar unii predicatori au văzut în acest Georgia Guidestone o lucrătură satanică. O explozie de opinii, articole, cărți, dezbateri publice contradictorii până ce s-au luat de piept, unii cu alții. Pelerini de pretutindeni veneau la henge-ul georgian, unde-i cuprindeau o uimire admirativă sau uluire miraculoasă, cântau, dansau sau se rugau, ba chiar s-au dedat la sacrificii sângeroase, e drept numai din specia galinaceelor. Alții au venit furioși, înarmați cu tuburi de graffiti și au scris ce le-a trecut prin capul lor de americani liberi în Americana liberă și democrată, bazându-se pe Constituția lor, ce le dă dreptul de-a purta câte arme vor, darămite tuburi de graffiti cu care pot împușca orice idee, opinie ce nu le este pe voie și plac …

C – De curiozitate, fiindcă nu am auzit de acest henge georgian, pe care văd că îl persiflezi în maniera care te caracterizează, nu vrei să scrii direct despre decalogul încrustat în opt limbi în granitul megaliților, pentru că mi se pare a fi, în fapt, esența construcției sale?

A – Ai dreptate, decalogul a fost cauza majoră, esențială pentru care a fost conceput și realizat, nu aiureala că este un ceas solar exact, ce le-ar fi lipsit americanilor, un calendar ce le preciza lor dat echinocțiilor și solstițiilor sau că e o busolă cu gaură prin care dacă te uiți noaptea de la Elberton vezi Steaua Polară, când pe toate drumurile și autostrăzile americane sunt indicatoare cu punctele cardinale. Pentru toate astea, acum în Secolul XX, nu era nevoie de un kitsch megalitic de șase metri înălțime, ridicat pe un loc sacru al amerindienilor și fie vorba nici de decalogul unui mic grup de americani ce își ziceau loiali, fără să precizeze cui și ținând cu dinții, sau protezele dentare, la anonimat! Dar, înainte de a înșira pretinsul decalog-ghid, am să mă refer la remarca ta despre maniera mea persiflantă, spunându-ți că eu sunt un modest, periferic critic social și consider că așa trebuie scrisă critica socială: cu ironie și sarcasm, cu toate formele umorului. Critica socială nu e proză roză sau jurnalism pe simbrie și nu e potrivit să fie îmbrăcată în asemenea haine literare ce îi stău prost, nepotrivite. În sfârșit, iată decalogul în a noua limbă, materna mea: UNU Menținerea populației sub 500.000.000 pentru a fi în balanță perpetuă cu natura. În 1980 când a fost inaugurat Georgia Guidestone, populația pământului era de 4.500.000.000, azi suntem 7.500.000.000 și încă nu s-au hotărât, care vor fi cele cinci sute de milioane alese să fie în balanță cu natura pământească și nici care va fi soarta celorlalte miliarde sau spre ce natură cosmică vor fi trimise să o balanseze. Cuvântul natură pare să aibă alte înțelesuri în acest decalog misterios, pentru că nu se cunoaște cine este micul grup loial, dar anonim, puternic prin avere și cunoscător al materialelor de construcție din moment ce a ales cel mai durabil granit din lume, cel din statul american georgian, și-a hotărât să-și înceapă decalogul cu drastica reducere a populației, fără referendum planetar. Decalog cu expeditor necunoscut, pentru toți muritorii de rând ! Ce simplu a fost pentru Moise să primească de la atotputernicul biblic numai două table mici, ce intrau și într-o desagă, cu care a coborât direct la adrisantul cunoscut, poporul ales… DOI Înțelept să se chibzuiască îmbunătățirea și reproducerea speciei umane. Atât, fără să menționeze cine vor fi înțelepții și ce metode vor folosi pentru îmbunătățire; va fi de laborator genetic, prin săli de fitness, cu ceaiuri după rețete secrete sau cipuri de ultima generație introduse prin clisme. Cu reproducerea totul, mai mult ca sigur, e deja chibzuit… TREI Unirea umanității cu o limbă nouă, comună. Foarte frumos, o idee progresistă. Îmi amintește de atmosfera de la Paris, după Primul Război Mondial, unde bântuia curentul formării Statelor Unite Europene și folosirea unei limbi comune, artificiale, pentru o ușurare în comunicarea între diferitele naționalități, dar acea limbă să nu aparțină nici unei dintre statele europene. Și era o astfel de limbă internațională: Limba Esperanto – cel ce speră – creată de filologul Ludovic Lazar Zamenhof, la care a depus o muncă asiduă un deceniu întreg și a numit-o „a doua limbă pentru fiecare”! Excepțional, cinstit merita Premiul Nobel ! Am avut și eu un dicționar român-esperanto în liceu, este o limbă fonetică sută la sută iar fondul cuvintelor este latin, fiindcă latina a fost limba continentului european, de la marele imperiu roman, la atotputernica și cuprinzătoarea biserică până la universitățile care, în ultima mie de ani, au dat cea mai înaltă știință și cultură internațională. Păcat, nu s-a ajuns nici la Statele Unite Europene, nici la Esperanto, în schimb s-a ajuns la mari dictaturi înarmate nuclear, iar Uniunea Europeană, condusă de cine știe ce mic grup loial și anonim care desființează sistematic identitate statală națională în favoarea propriului interes și al dictaturii suprastatale, supra europene… PATRU Guvernare cu pasiune, credință, tradiție și toate cu judecată temperată. Ce frumos sună dar numai sună, fiindcă auzim cuvintele astea de sute de ani, la fel înșirate, de generații și generații de atotputernici. E drept, până acum toți au fost cunoscuți, recunoscuți încă din istoria vechilor cărți. Guvernare cu credință, credință cui?!?… CINCI Protecția popoarelor și națiunilor cu legi corecte. O altă veche viziune progresistă, mai mult trâmbițată decât aplicată, dar în spatele căreia, atotputernicii dictatori au făcut mari nedreptăți popoarelor și națiunilor mici. Legi corecte s-au făcut multe și peste tot dar au fost aplicate precum în anecdota românească în care legea e comparată cu o bariera lăsată la care opresc doar boii, câinii se strecoară pe sub ea dând din coada, plină de covrigi, iar leii o sar cu tupeu, fiind atotputernici dictatori… și nu vine nici un tren sau marfar. Iar justiția, ca justiția legată la ochi să nu vadă balanța… ȘASE Lăsați toate națiunile să-și judece intern disputele, iar cele externe în curtea internațională. Cred că nu au mai avut loc pe monolit să pună și judecata de apoi. De curți și judecăți internaționale ne este lehamite… ȘAPTE Evitați legile înguste, meschine și oficialitățile nefolositoare. Observ că micul grup loial și anonim are o idee fixă; să ne bage pe gât legi vechi, criptate de ei, de ne crucim de câtă grijă vrea să le poarte celor ce vor fi în balanță lor cu natura lor. Altă plagiere din trecut, cu care își amăgeau supușii, dându-le speranțe moarte în loc de dreptate, libertate și bunăstare. Legile astea sforăitoare, din trecut și prezent sunt doar paravane ce ascund realitatea; cei corecți, modești au primit doar cât să supraviețuiască iar oficialitățile nefolositoare, recte micul grup loial și anonim, cât să domnească și să stăpânească. Cu greață corticală îmi vine în minte petty laws din România postdecembristă… OPT Să fie în balanță drepturile personale cu datoriile sociale. Ce propoziție demnă de aprobat cu entuziasm, cunoscută de mult și neîmplinită, au plagiato și pe asta. Degeaba, se evaporează entuziasmul dacă realizezi, cel puțin cu trei neuroni, în ce lume a decalogurilor și legilor suntem, în ce lume trăim, în care majoritate se bate cu drepturile în piept și doar o minoritate nu se șterge cu îndatoririle sociale la cur… NOUĂ Prețuiește adevărul – frumusețea – iubirea – seeking harmony with the infinity (o sintagmă englezească, în sensul de-a căuta armonie cu God . Nici cei mai naivi idealiști nu mai înghit așa ceva, acum, când adevărul-adevărat poate fi considerat de atotputernicii conducători incorect politic și pedepsit… În sfârșit, al ZECELEA Să nu fie cancer pe pământ și să lasă loc naturii. Ambiguu și pueril sau pueril ambiguu: să nu mai fie cancer… și cancerul a dispărut! Lăsați loc naturii… și cei 500.000.000 s-au dat la o parte să facă loc naturii! Personal trăiesc cu impresia că micul grup anonim nu e prea breaz; au plagiat în mesajul lor, tot ceea au spus mulți alții cu mult înaintea lor, deci nu i-a dus mintea la ceea ce se întâmplă, se trăiește în zilele noastre. Fac o comparație cu marele filosof bucureștean Andrei Pleșu care, în Secolul XX, mai face filozofia îngerilor, despre care Tomas de Aquino a scris în Secolul XIII, deci, vorba lui Aulus Gellius: „Barba non facit philosophum” (barba nu te face filosof) mai cu seamă dacă după șapte secole a scris „Despre Îngeri” e o mare înapoiere, la fel ca a grupulețului de la Elberton-Georgia. Singura deosebire, de la cer la pământ, este ăia sunt puternici de bogați, pe când Andrei Pleșu a întins mâna și aplecat capul în fața lui Soros. Nu dau doi bani pe filosofia lui, precum nu dau nici o ceapă degerată pe acest guidestone, chiar dacă e din cel mai valoros granit.

C – Cu maliție, ai demolat impunătorul megalit cu mesaj, ridicat în vremurile noastre.

A – De megalit nu m-am atins deloc; la el au muncit mulți oameni să-l ridice, rămână acolo, dar de decalogul cu un astfel de mesaj adresat nouă, celor 7.500.000.000, nu era nevoie, is useless, cum zic americanii cei practici. Și așa ne este destulă, până peste cap, mass media noii orânduiri a lumii, ce ne promite fericire pământească, pe lângă vechea fericire a lumii de apoi. Gata cu noua îndoctrinare, neau fost destule toate dictaturile și micile grupe loiale, cunoscute și necunoscute.

C – Nu toți gândesc ca tine, probabil pentru unii e interesant, ar vrea să-l vadă. Tu nu?

A – M-ai surprins cu „nu toți gândesc ca tine”, surprizele declanșează reacții, replici neașteptate și chiar surprinzătoare. Nu aș fi fost surprins, din contră, liniștit, mulțumit dacă spuneai „Cei ce gândesc ca tine, dacă mai sunt și alții, nu prea au parte de o viață liniștită”. Sunt destui cu vederi asemănătoare cu ale mele. Mulți, foarte mulți, dintre ei văd mult mai bine, mai profund decât mine; de unde a plecat lumea, unde a ajuns și încotro se îndreaptă și scriu mult mai bine și captivant decât mine. Când am aflat, prima dată, despre Georgia Guidestone și nouă ni s-a părut foarte interesant, unic, puteam să vizităm din curiozitate, având în vedere că are și o placă mare pe care scrie „Let these be guidestone to an Age of Reason”. Fie, (sau permiteți) ca acestea să fie ghid în piatră pentru Epoca Rațiunii. Frumos, tentant, dar ne-am răzgândit definitiv, rămânând la pamfletul Age of Reason a lui Thomas Paine, englez american, jurnalist pamfletar, filosof deist, ce s-a alăturat, cu pana și firea sa revoluționară, părinților fondatori ai Statelor Unite, aducând și propagând din „Magna Carta Libertatum” spiritul constituțional în viitoarea constituție americană „Bill of Rights”. Thomas Paine a avut o forță cerebrală de convingere uimitoare și nu a fost alături numai de revoluționarii americani ci și alături de cei francezi, scriind pamfletul de răsunet „Rights of Man” în apărarea revoluției, criticând argumentat pe contra republicani, temei pentru care revoluționarii l-au făcut cetățean francez de onoare și numit în convenția constituțională. E drept, a militat cu aplomb pentru republicanism, dar a pledat ca regele să nu fie ghilotinat ci exilat în Statele Unite. Acesta pledoarie i-a fost nefastă, l-au dat afară din convenție și băgat la închisoare! Când vechiul său camarad american de revoluție, Thomas Jefferson a ajuns președintele Statelor Unite l-a adus în Statele Unite. Thomas Paine a fost o inteligență pătrunzătoare a realității și a viitorului, o remarcabilă personalitate din epoca iluminismului. În introducerea eseului pamflet „Age of Reason” a scris: „The most formidable weapon against errors of every kind is Reason”, așa a scris Rațiunea cu literă mare, pentru că este cea mai formidabilă armă împotriva oricăror erori, greșeli. Un adevăr ce se demonstrează zi de zi și Thomas Paine credea că rațiunea omenirii va duce la o epocă socială superioară. Americani i-au dat dreptate, continuă să-l aprecieze, cei ce îl citesc, dar nu i-au dăruit ceea ce merita, în schimb, pe bani, unora le-a ridicat megalitul fără noimă și menire, ce ne trasează în decalogul lor să fim numai 500.000.000 și „să căutăm armonie cu God”! Hai să fim rezonabili, ăștia ne trimit la plimbare, în căutarea armoniei cu infinitul, când ei nu înțeleg nici proximitatea micuței noastre planete pe care au transformat-o într-o piramidă proprie, dar șubredă, cățărându-se în vârful ei.

C – Aveam vaga presimțire că vei veni cu argumente ce îți vor susține punctul de vedere, la care nu renunți, împușcând și tu, cu graffiti, tot ce nu-ți e pe plac, hai să zic, după capul tău.

A – Ai dreptate nu mi-e pe plac, treceam cu vederea fără să-ți înșir decalogul micului grup anonim, dar m-ai incitat din curiozitate, e de înțeles. Și bine ai făcut, pentru că, din una în alta, am ajuns la Magna Carta Libertatum, scrisă cu pană de gâscă pe piele de oaie prelucrată și parafată cu sigiliu regal în 1215, considerată de către istoricii și înțelepții lumii că este fundamentul libertății și al drepturilor individuale, primul codice constituțional al britanicilor. Până în 1215, drepturi avea numai Dumnezeu în cer și pe pământ, iar regele numai în țara lui, cât o avea. De exemplu King John, care a semnat Magna Carta Liberatum, se numea John Lackland adică Ioan fără țară, fiindcă nu o avea și din această cauză, a fost forțat să o semneze și astfel toți supușii lui au primit drepturi. E adevărat că drepturile au fost preferențiale, de exemplu, cele dintre stăpânii de pământ și șerbii care il munceau, dar după acea cartă cu pecete regală și ei, șerbii, au devenit oameni printre oameni! Am văzut în Catedrala din Salisbury, ce se află la marginea Salisbury Plain, nu departe de neoliticul Stonehinge, o Magna Carta Libertatum originală, scrisă în latină în urmă cu opt sute de ani pe o piele prelucrată, sunt numai patru exemplare originale în toată lumea. Am fost uimit, emoționat puternic, auzisem, citisem despre ea, dar nu mă așteptam ca vreodată să o văd în original, a fost o surpriză de care nu mă pot de desprinde, cunoscând, cât de cât, istoria și valoare ei în evoluția omenirii spre o societate modernă liberă și dreaptă prin legi egale pentru toți și respectate de toți.

Din drepturile acestei Carta s-au inspirat legile societății feudale, au apărut tot felul de constituții ce au făcut salturi treptate spre libertate și egalitate, înfruntând regi și împărați, tirani și dictatori, trecând prin războaie mondiale. Iar acum, în vremea noastră, când omenirea spera calm, bunăstare și armonie, nori negrii ai dominației oculte, Globalism – societate anonimă, ne supune prin tot felul de metode spre un total regres identitar, scăzându-ne valoare umană, este baza Piramidei Puterii Oculte, pe acțiuni. Piramida socială de astăzi are mai multe trepte, cinci după unii, opt după alții, oricum la bază sunt cele vreo șapte miliarde de oameni supraviețuind din minimul ce li se atribuie din colosalul lor randament produs, restul, prin tot felul de forme nedrepte îl iau celorlalte trepte ale piramidei, din ce în ce mai mult spre vârful ei, micului grup anonim, suprem și atotputernic, ce a ridicat Georgia Guidestone și ne aruncă în ochi prafuri de decalog. Un factor rațional este de reținut: Piramida Puterii Oculte nu e precum cele egiptene, din piatră așezate temeinic, durabil, e din cărți de joc, un joc periculos cu rezultate neprevăzute, de la bază ei până în vârful suprem. Viitorul acestei piramide nu este temeinic, pentru că nu respectă drepturile și libertățile egale ale omenirii, e foarte șubred că un castel de cărții, nu are nici o asigurare scrisă în piatră, oricând se poate prăbuși, absolut catastrofal și egal pentru toți…

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

Antidot la o anume furie

Posted by Stefan Strajer On June - 20 - 2019

Antidot la o anume furie

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Cu câtva timp în urmă am descoperit într-unul din sertarele mele cu manuscrise, o scrisoare, care m-a răscolit în clipa primirii ei și mi-e dragă în continuare, pentru efectul ei de leac. Ea îmi potolește și îmi curmă îndată furia pregătită să dea năvală, la veștile care-mi parvin despre mâncărimile de piele ale buiecilor conduși de (Hun)or K.

Semnatarul scrisorii era/este un prieten ungur din copilărie. În adresa expeditorului e scris așa: „Prof. Szilagyi Sanyi – Alex – publicist nestingherit și fericit – Institutul Oncologic Cluj, Secția Radiologie Chimio-terapie, Salon: 203, România Liberă, Europa – Univers.”

Era expediată în primele zile de ianuarie 1990.

Aflase de mine, (adică, ce responsabilități îmi acordaseră cetățenii din Beclean, începând cu 22 decembrie 1989) încât, la destinatar e scris astfel: „Domnului Scriitor și Președinte al Consiliului Orășenesc Beclean al Frontului Salvării Naționale, Prof. Cornel Cotuțiu, Beclean, Jud. Bistrița-Năsăud, România Liberă – Europa.”

Din interiorul epistolei, extrag câteva secvențe:

„Dragul meu Frate Cornel, Întâiul Leader Simpatic și drag sufletului meu din Beclean, acum, la debut de An Nou, al unei Ere Noi, îți transmit, (ca vechi amic și coleg de suferințe și idealuri, din inima însângerată a capitalei iubitului și bătrânului Ardeal – unde am avut incomensurabila bucurie a trăirii și apărării Victoriei noastre asupra răului și întunericului Românesc).

Fierbintea Urare de veșnice satisfacții profesionale, familiale, amicale, spirituale, multă, foarte multă putere de muncă și sănătate”. (ș.a.m.d.)

Pe cartonul scrisorii sunt prinse, cu o agrafă, un crâmpei de pânză neagră și din tricolorul românesc. (N.B. – Ce zici de asta, /Hun/or K și ciracii tăi obraznici?!)

Profesor de istorie fiind, Sanyi îmi face o trimitere la gestul lui Nicolae Bălcescu, care, participant la revoluția din 1848 de la Paris, smulge „o bucățică din catifeaua roșie a tronului absolutismului tiranic” (sunt cuvintele lui Sanyi) și i-o trimite prietenului său Alecu Russo. Prietenul meu a repetat gestul, către mine, crâmpeiul fiind luat din eșarfele întinse la Cluj, după uciderea, lângă librăria „Universității”, a câtorva revoluționari din decembrie însângerat al anului 1989, care s-au jertfit pentru – scrie prietenul meu – „Cauza Dreptății Sacre Românești”.

Szilagyi Sanyi, înainte de a-și duce sub glie ochii săi albaștri, ținea să-mi împărtășească bucuria pe care o trăia, în ciuda cumplitei suferințe, scriindu-mi, în final: „Trăiască România Liberă!”

Nici el, nici eu, nici atâția dintre noi, nu bănuiam ce ne așteaptă…

P.S. O motivație pentru acest text: Suntem în an aniversar – 30 de ani de la ce s-a întâmplat în decembrie și nu se știe nici acum ce a fost: revoluție? lovitură de stat?

Cornel-Cotutiu

Foto. Cornel Cotutiu

Alegerile europarlamentare din 2019 în România/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On May - 24 - 2019
 De ce voi vota cu Partidul Mişcarea Populară, dar voi da un vot negativ la Referendumul pe justiţie
 
thumbnail
Alegerile-Europarlamentare
1. Alegerile europarlamentare
Pentru alegerile europarlamentare de la 23-26 mai 2019 România va avea un număr de 32 de parlamentari, iar după ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană – 33 de parlamentari. Pe eşichierul politic se înfruntă, cu şanse de reuşită, şapte partide, aliniate următoarelor grupuri europarlamentare: populari (de dreapta) – PNL, PMP, UDMR; socialişti (de stânga) – PSD; centrişti – ALDE, PRO România; şi partide noi – Alianţa 2020 USR+. https://ig.ft.com/european-parliament-election-polls/
Prin tradiţie, alegerile europarlamentare au în România o prezenţă la vot redusă (în jur de 35%) şi servesc ca barometru de opinie pentru alegerile interne (locale, parlamentare şi prezidenţiale). Din păcate, nici în acest an situaţia nu a fost diferită. În loc de a se concentra pe prezentarea pentru cetăţenii votanţi a proiectelor europene privind România, partidele au preferat să adopte poziţii pro sau contra privind coaliţia de centru-stânga de la putere (PSD şi ALDE) şi liderul acestuia, Liviu Dragnea (preşedinte al Camerei Deputaţilor), condamnat pentru corupţie. Cu o singură excepţie: Partidul Mişcarea Populară (PMP), condus de Traian Băsescu, fost preşedinte al României între 2004-2014, care este şi cap de listă a partidului pentru aceste alegeri şi, în premieră, primul preşedinte eligibil pentru un post de europarlamentar.
Am urmărit atent dezbaterile şi mitingurile electorale ale tuturor partidelor şi, punctual, ofertele lor electorale. Subiectul Dragnea a dominat copios campania electorală şi a împărţit partidele în două tabere agresive – pro (PSD şi ALDE, un partid de dizidenţi de la PNL) şi contra (PNL, USR+, PRO România, un partid de dizidenţi de la PSD, şi, în ultimele zile, şi UDMR). În schimb, PMP a optat să prezinte cu mai mare claritate alegătorilor oferta lor electorală mai diversificată, pe linie economică (Canalul Rin-Dunăre, subvenţiile agricole), socială (anti-imigraţionismul şi menţinerea valorilor creştine), politică (integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană prin reunirea cu România) şi militară (puternic pro-NATO şi rezervată privind o armată a Uniunii Europene fără SUA).
De aceea, sunt pe deplin convins că, votând PMP pentru alegerile europarlamentare din 2019, România va avea prin preşedintele Băsescu o voce autorizată la Bruxelles, el fiind deja cunoscut ca un bun negociator şi un fin cunoscător al complicatelor proceduri ale Uniunii Europene.
2. Referendumul pe tema justiţiei
Preşedintele României, Klaus Iohannis, a hotărât ca odată cu alegerile europarlamentare din 26 mai 2019 să aibă loc şi un referendum pentru justiţie, ca reacţie la intenţiile guvernului PSD-ALDE de a modifica legislaţia penală şi a dezincrimina unele infracţiuni. Mulţi au văzut, şi pe bună dreptate, în acţiunile guvernului o tentativă de a-l scăpa pe liderul social-democrat Liviu Dragnea de rigorile legii.
Pentru ca referendumul să fie validat a fost stabilit un prag de 30% din numărul votanţilor înscrişi în listele electorale permanente, conform unei legi a referendumului din decembrie 2013. Acest prag a fost coborât de la 50% în urma eşecului referendumului de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu din 2012.
Referendumul pe justiţie din 2019 conţine două teme considerate de interes naţional de către preşedintele Iohannis şi anume: (1) interzicerea amnistiei şi graţierii pentru fapte de corupţie şi (2) interzicerea ordonanţelor de urgenţă ale guvernului în domeniul infracţiunilor, pedepselor şi al organizării judiciare, precum şi dreptul altor autorităţi constituţionale de a sesiza direct Curtea Constituţională cu privire la ordonanţe.
Preşedintele Iohannis, având intenţia generoasă şi lăudabilă de a lupta eficient împotriva corupţiei, a îndemnat electoratul să voteze cu DA la ambele întrebări.
Din păcate (şi o spun şi ca fost judecător, profesor de drept şi cercetător ştiinţific în domeniul juridic), întrebările sunt slabe din punct de vedere legal şi au un efect limitat din punct de vedere politic.
Din punct de vedere legal, interzicerea amnistiei şi graţierii pentru fapte de corupţie va crea o discriminare între infractorii condamnaţi pentru acest tip de infracţiuni (care nu vor beneficia de amnistie şi graţiere) şi infractorii condamnaţi pentru restul infracţiunilor, multe din ele mult mai grave decât infracţiunile de corupţie, precum omorul sau trădarea (infractori care vor beneficia de amnistie şi graţiere). În plus, pe planul formulării, întrebările sunt prea tehnice pentru nespecialişti şi, pe bună dreptate, au creat multă confuzie chiar şi printre adepţii preşedintelui Iohannis.
Din punct de vedere politic, întrebările au o viziune limitată şi par formulate ca şi cum PSD şi aliaţii săi vor conduce România pe vecie, fără a se ţine seama de alternanţa partidelor la putere, specifică democraţiei. Nu mai devreme de luna mai  a anului 2016,  guvernul de centru-dreapta al lui Dacian Cioloş a dat o ordonanţă de urgenţă de modificare a codurilor penal şi de procedură penală şi a legii privind organizarea judiciară, adică exact în acele domenii pe care acum preşedintele Iohannis vrea să le excludă din ordonanţele de urgenţă. http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/178639
În plus, mai mult ca sigur că pe viitor, pentru alte guvernări de dreapta, se pot ivi situaţii care să justifice asemenea decizii. Însă acele decizii vor fi, la rându-le, puternic criticate chiar de opoziţia de stânga în baza aceluiaşi referendum.
Adversarii politici ai preşedintelui Iohannis au anunţat în mod direct că vor boicota referendumul (ALDE)  sau, în mod mai subtil, că îl vor ignora (PSD), cu scopul de a-l invalida printr-o prezenţă la vot de sub 30%. Din păcate, atât preşedintele Iohannis, cât şi adversarii săi politici folosesc acest referendum (care ar fi trebuit să aibă nişte întrebări mai simple şi mai clare privind justiţia) nu în ideea reformării României, ci de a marca puncte în mod politicianist şi demagogic.
Ca votant responsabil, eu nu voi boicota referendumul şi nici nu îl voi ignora, ci voi vota la acest referendum pentru a contribui la pragul de validare de 30%. Sunt convins că intenţiile nobile ale preşedintelui vor beneficia de o majoritate de voturi de DA la cele două întrebări.
Eu voi vota însă cu NU la ambele întrebări din motivele mai sus-menţionate. Este reacţia mea de a arăta politicienilor de orice culoare că votul meu este responsabil faţă de propria mea conştiinţă (ca alegător) şi formaţie profesională (de jurist) şi că acest vot nu poate fi manipulat politicianist într-o direcţie sau alta.
NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.
O variantă a articolului a fost publicată anterior de revista INTELLECTUAL CONSERVATIVEhttp://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-voting-for-the-european-parliament-election-2019/.
TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.https://medium.com/@tdianu
*****

Cu ce-l ajută europarlamentarii pe cetățeanul de rând?

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2019

Cu ce-l ajută europarlamentarii pe cetățeanul de rând?

Autor: George Petrovai

 

Brexitul n-a adus cu el numai o droaie de complicații pentru oficialii europeni și insulari, ci și un spor al europarlamentarilor, implicit al cheltuielilor aferente, ce revin membrilor Uniunii în noua configurație comunitară. Logic era ca, după retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană (o retragere care cam bate pasul pe loc, ba chiar tinde să bată…în retragere), totalul de 751 de șparlamentari europeni să scadă cu cota alocată/impusă englezilor. Ei bine, nici pomeneală de așa ceva!

Vasăzică României îi revin în prezent 33 de aflători în treabă, fiecare dintre aceștia vlăguind lunar țara cu peste 20.000 de euro, sumă exorbitantă în care intră leafa (peste 6000 euro), cheltuielile de forfetare, cheltuielile cu diurna și cazarea etc. Mă rog, obrazul gros cu cheltuieli nesimțite se ține, cu toate că în România postdecembristo-comunitară, numărul nevoiașilor ce-și duc în mod miraculos zilele cu cel mult 100 de euro este în continuă și alarmantă creștere (evident, nu și pentru aleși).

61519420

Iar acest năucitor raport de unu la peste două sute dintre veniturile masei de alegători și sfidătoarele venituri bugetare ale aleșilor, îndeosebi ale europerlamentarilor, arată cât se poate de clar prăpastia dintre vorbele găunoase și faptele nelegiuite (catindații promit marea cu sarea, aleșii puterii se laudă cu înfăptuiri penibile, opoziționiștii se răfuiesc cu formele acestei tragice stări de lucruri, țara merge din rău în mai rău), ci și adevărata miză a încrâncenatei lupte pentru înhățarea ciolanului comunitar și/sau intern: partidele să se întărească prin tactica lor mișelească!

Da, căci dacă scopul prioritar (desigur, nedeclarat public) al unor indivizi necușeri, precum Rovana Plumb, Rareș Bogdan, Carmen Avram sau Traian Băsescu, este garantata lor înciocoire occidentală vreme de cel puțin cinci ani, pentru partidele care-i propulsează constituie atât un necesar exercițiu politrucianist întru pregătirea temeinic antiromânească a alegerilor interne (locale și parlamentare) de anul viitor, cât și șansa consolidării lor în marile familii politice europene prin numărul mandatelor câștigate.

În această ordine de idei, problema devine de-a dreptul vitală pentru Dragnea și ortacii lui pesediști: vor să le dea peste bot socialiștilor europeni (ăștia i-au anunțat recent cu excluderea din formațiunea lor) cu numărul de euromandate adjudecate (deputatul „Mitralieră” paria la tembelizor pe vreo 14-15 după redistribuire!) și țin morțiș ca, prin această victorie pretins democratică și de rang european, să-și asigure rampa politică spre o nouă înfruptare din firavul buget al României și, eventual, spre o nouă ofensivă asupra Justiției, până la totala înălbire a trecutului marilor infractori (Liviu Dragnea, Darius Vâlcov etc.), ce continuă să dețină poziții decizionale în stat.

Fac precizarea că, prin aceste analize și ilustrări, nu urmăresc neaparat să-i îndemn pe compatrioții mei cu discernământ să nu se prezinte la vot, deși – în actualele condiții nefaste pentru țară și popor – îmi mențin punctul de vedere cu greva electorală (neprezentarea la vot a peste 90% dintre alegători). N-o fac deoarece mulți dintre ei sunt convinși că votul este mai tare ca glonțul (dar nu-i mai tare ca glonțul sărăciei generalizate) și că, drept aceea, cetățenii educați, mai puțin educați și complet needucați ai acestei țări au obligația (sic!) să-și exercite dreptul neesențial de vot (în aproximativa democrație postdecembristă, cantitatea electorală asigurată cu mici și beri prevalează copios în fața calității intelectuale și atitudinale!), dând cu totul uitării faptul că timp de treizeci de ani am tot votat pentru schimbarea în bine, pentru ca astăzi România să fie la coada țărilor din Uniunea Europeană, să aibă circa cinci milioane de expatriați și o datorie externă de peste 100 miliarde euro.

Tuturor acestor nostimi și incurabili entuziaști, sau mai degrabă naivi, doresc să le reamintesc două memorabile spuse:

1) Se poate comite asasinat și din prea mult entuziasm;

2) „Dacă prin votul nostru am putea să schimbăm ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm” (Mark Twain).

Convins de perenitatea acestor adevăruri, iată ce susțineam pe 7 decembrie 2016 în articolul De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm!: „Să fie o fatalitate că nici după aproape trei decenii de democrație originală, românii încă n-au dibuit calea binelui și prosperității generale? Ori suntem predestinați să rătăcim vreme de 40 de ani prin pustiul istoriei noastre contemporane, astfel făcând dovada că parabola biblică cu rătăcirea evreilor prin pustie nu-i o ficțiune (vasăzică istoria se repetă în forme la care nimeni nu se așteaptă) și că cei 40 de ani reprezintă taman generația ce trebuie să dispară ca societatea înnoită și nițel înțelepțită să o ia pe drumul bun?!”. Punct de vedere prin care mă raliez, atunci ca și acum, la repetatul avertisment al gânditorului Petre P. Negulescu: „Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor” (Destinul omenirii, vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”)!

N.B.: În afara europarlamentarilor și a unei întregi armate de trepăduși, cine naiba are trebuință de acest monstruos Parlament European, conceput și împuternicit să tragă sforile politico-juridice peste capul parlamentelor naționale?!…Se subînțelege că Europa poate să fie unitară (Statele Unite ale Europei), adică să calce pe urmele Statelor Unite ale Americii, doar printr-o comandă unică (politică, economică, financiară, diplomatică, militară), nicidecum prin menținerea, finanțarea și întărirea instituțiilor paralele, taman prin aceasta situate într-un prelungit și contraproductiv conflict între național/regional și supranațional/ paneuropean.

(Sighetu Marmației, 18 mai 2019)

Antidot la o anume furie

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2019

Antidot la o anume furie

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Cu câtva timp în urmă am descoperit într-unul din sertarele mele cu manuscrise, o scrisoare, care m-a răscolit în clipa primirii ei și mi-e dragă în continuare, pentru efectul ei de leac. Ea îmi potolește și îmi curmă îndată furia pregătită să dea năvală, la veștile care-mi parvin despre mâncărimile de piele ale buiecilor conduși de (Hun)or K.

Semnatarul scrisorii era/este un prieten ungur din copilărie. În adresa expeditorului e scris așa: „Prof. Szilagyi Sanyi – Alex – publicist nestingherit și fericit – Institutul Oncologic Cluj, Secția Radiologie Chimio-terapie, Salon: 203, România Liberă, Europa – Univers.”

Era expediată în primele zile de ianuarie 1990.

Aflase de mine, (adică, ce responsabilități îmi acordaseră cetățenii din Beclean, începând cu 22 decembrie 1989) încât, la destinatar e scris astfel: „Domnului Scriitor și Președinte al Consiliului Orășenesc Beclean al Frontului Salvării Naționale, Prof. Cornel Cotuțiu, Beclean, Jud. Bistrița-Năsăud, România Liberă – Europa.”

Din interiorul epistolei, extrag câteva secvențe:

„Dragul meu Frate Cornel, Întâiul Leader Simpatic și drag sufletului meu din Beclean, acum, la debut de An Nou, al unei Ere Noi, îți transmit, (ca vechi amic și coleg de suferințe și idealuri, din inima însângerată a capitalei iubitului și bătrânului Ardeal – unde am avut incomensurabila bucurie a trăirii și apărării Victoriei noastre asupra răului și întunericului Românesc).

Fierbintea Urare de veșnice satisfacții profesionale, familiale, amicale, spirituale, multă, foarte multă putere de muncă și sănătate”. (ș.a.m.d.)

Pe cartonul scrisorii sunt prinse, cu o agrafă, un crâmpei de pânză neagră și din tricolorul românesc. (N.B. – Ce zici de asta, /Hun/or K și ciracii tăi obraznici?!)

Cornel-Cotutiu

Foto.Cornel Cotutiu

Profesor de istorie fiind, Sanyi îmi face o trimitere la gestul lui Nicolae Bălcescu, care, participant la revoluția din 1848 de la Paris, smulge „o bucățică din catifeaua roșie a tronului absolutismului tiranic” (sunt cuvintele lui Sanyi) și i-o trimite prietenului său Alecu Russo. Prietenul meu a repetat gestul, către mine, crâmpeiul fiind luat din eșarfele întinse la Cluj, după uciderea, lângă librăria „Universității”, a câtorva revoluționari din decembrie însângerat al anului 1989, care s-au jertfit pentru – scrie prietenul meu – „Cauza Dreptății Sacre Românești”.

Szilagyi Sanyi, înainte de a-și duce sub glie ochii săi albaștri, ținea să-mi împărtășească bucuria pe care o trăia, în ciuda cumplitei suferințe, scriindu-mi, în final: „Trăiască România Liberă!”

Nici el, nici eu, nici atâția dintre noi, nu bănuiam ce ne așteaptă…

Cornel Cotuțiu

P.S. O motivație pentru acest text: Suntem în an aniversar – 30 de ani de la ce s-a întâmplat în decembrie și nu se știe nici acum ce a fost: revoluție? lovitură de stat?

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors