Archive for the ‘Politic’ Category

Horthy & Comp.

Posted by Stefan Strajer On December - 19 - 2011

„Graba de a privi lumea prin ochelari trandafirii i-a dus pe unguri în ispita de a-şi exagera dimensiunile… Mereu gata de a susţine că Ungaria este o excepţie printre naţiuni” (William M. Johnston, în Istoria culturii şi spiritul Austriei)

 Horthy & Comp.   

 

Autor: Corneliu Florea

 În noiembrie 1919, Armata Română a coborât tricolorul românesc de pe parlamentul Ungariei din Budapesta şi s-a retras, după ce şi-a îndeplinit misiunea de a învinge armata ungară condusă de Bela Kun, care de două ori a atacat România fără declaraţie de război. Bela Kun a fugit din Budapesta şi în locul lui a venit, în galop pe cal alb, Miklos Horthy de Nagybanya!!

Horthy, de profesie ungur, vorbind ungureşte cu accent şi germana fără, a fost amiral, dar, rămânând fără flotă, s-a mulţumit şi cu un cal alb pe care a intrat ţanţoş în Budapesta, ca un mare eliberator, în fruntea Armatei Naţionale, armată care până atunci a stat pitită la Szeged în timp ce Armata Română înfrângea şi elibera Ungaria de comunism. Era normal, de înţeles, ca ungurii, care au un cult al capitalei lor, să-l prefere pe aristocratul amiral în locul comunistului evreu Bela Kun, promontoriul terorii roşii în Ungaria, să-l prefere pe amiralul călăreţ în locul soldatului român care a pus opinca pe parlamentul budapestan, care le-a dat o lecţie istorică; să stea cuminţi în hotarele lor.  

Este a treia lecţie istorică dată de români ungurilor:  să-i lase în plata Domnului. Prima i-a dat-o Basarab regelui Carol Robert de Anjou la Posada în 1324, a doua lecţie i-a dat-o Avram Iancu revoluţionarului devenit regent, Kossuth, în Munţii Apuseni în 1849 şi a treia, acum în 1919, când Armata Română a bătut drumul degeaba până la Budapesta, că nici aşa conducătorii ungurilor nu vor să înveţe nimic din istorie!! Nu sunt ungurii singuri care nu vor să înveţe nimic din istorie, sunt şi românii şi alţii.  

Horthy a fost bine primit în Budapesta, ca un salvator al naţiunii după grelele pierderi ale Ungariei de la sfârşitul războiului mondial. Pe lângă aplauze şi discursuri, avea nevoie de un statut personal şi de o echipă cu care să pornească la refacerea ţării. Cu ajutorul Armatei Naţionale a câştigat nişte poziţii şi apoi alegerile, măcar la atâta mai era vitează armata lui. După alegeri şi parlamentări Ungaria s-a declarat din nou monarhie, dar lipsind monarhul în acel moment, Horthy s-a instalat ca regent, nu înainte de-a pretinde toate funcţiile unui adevărat rege ungar, era în Martie 1920. Îndată ce s-a auzit că fosta republică sovietică a redevenit monarhie, a sosit la Budapesta, Carol al IV-lea, rege al Ungariei, fost şi împărat al Austriei, care era în drept să ocupe tronul monarhiei, dar Horthy l-a trimis la plimbare, uitând că îi jurase credinţă în 1916, când, după tradiţie, a devenit şi rege al Ungariei. Carol al IV-lea ori Karoly al IV-lea nu se lasă, stăruie şi se întoarce împotriva lui Horthy cu o armată încropită din ce mai rămăsese de prin fostele armate austro-ungare şi după un spectacol, mai mult de operetă decât de operaţiune militară, pierde. Este luat prizonier de Horthy care îl exilează cât mai departe de Ungaria, pe insula portugheză Madeira, unde îşi găseşte odihna veşnică, iar Horthy rămâne în continuare regent ca un rege, pe cal alb!

Printre primii colaboratori a lui Horthy a fost şi ofiţerul Pal Pronay care, împreună cu batalionul său ultra naţional s-a instalat în Hotelul Britania de unde a început  curăţarea ţării de comunişti prin aceleaşi metode folosite anterior de teroarea roşie a lui Bela Kun (nume maghiarizat din cel original Kohn). Când Ungaria a fost curăţată chimic, adică cu plumbi, de rezistenţa şi focarele comuniste, Miklos Horthy s-a spălat pe mâini de inimosul său ofiţer, care a instalat teroarea albă în Ungaria, cum a fost numită atunci şi aşa a rămas în istoria lor. Dar, cum de  comunismul internaţional, şi de cel unguresc în special, evreii au fost incriminaţi ca factori determinanţi, Horthy a lăsat în voia lui pe Gyula Gombos, un anti-semit de primă mărime, să se ocupe de ei, iar acesta prin mijloacele propagandei a reuşit să-i facă răspunzători de toate problemele Ungariei, infiltrând în unguri ura faţă de evrei.  

Vremurile grele economice ce au urmat după război şi pentru Ungaria regentului Horthy, l-au făcut să ofteze şi să  închidă ochii, sub care, în pivniţa Institutului Cartografic din Budapesta, din 1924 a început imprimarea banilor falşi!! Imprimeria banilor falşi camuflată în pivniţa budapestană a fost binecuvântată de episcopul catolic Istvan Zadravetz, care s-a rugat la dumnezeul ungurilor să o aibă în paza lui, iar banii falşii au început să fie plasaţi de însuşi şeful suprem al poliţiei şi siguranţei, Imbre Nadosy! Astfel, sub oblăduirea lui Horthy, a bisericii şi poliţiei ungureşti, cu sprijinul material şi tehnic german, imprimeria a produs într-un an peste 30.000 de bancnote false de o mie de franci francezi. Bani buni şi binecuvântaţi erau împrăştiaţi în Europa ca o răzbunare împotriva Franţei pentru Tratatul de Trianon din 1920, necesari pentru propaganda revizionistă, prin Liga Revizionistă recent înfiinţată, şi ce mai rămânea erau binecuvântaţi pentru buzunarele unora, după cum spune vorba ungurească întotdeauna se găsesc buzunare pentru bani! Dar, din criza economică i-a scos la suprafaţă primul ministru Istvan Bethlen, nobil descendent din Transilvania, un revizionist de marcă, care ura ardelenimea română şi a pus pe rol maşinaţiuni şi proiecte împotriva României, în vederea recuperării Transilvaniei.

Revizionismul unguresc explodează în urma unui articol din Daily Mail „Locul Ungariei sub soare”, scris de un magnat evreu al presei britanice, Rothermere. Articolul a făcut mare vâlvă prin lume, descriind patetic soarta tragică a Ungariei atât de nedreptăţită prin Tratatul de la Trianon, tratat ce trebuie revizuit. Această revizuire a surescitat întreaga societate ungară, care a lansat lozinca Nem, nem soho” cu care a început marşul paşilor mici ai revizuirii prin toate mijloacele, în toate părţile, căutându-şi aliaţi cu orice preţ, plătindu-i cu orice preţ. 

După acest articol au urmat altele şi altele, chiar şi o carte în urma cărora Rothermere a devenit cea mai preţuită şi adulată persoană a revizioniştilor unguri, a întregii Ungari. A fost primit cu onoruri şi pompă în Ungaria de către populaţie, notabilităţi şi Horthy, iar idolatrizarea a mers atât de departe încât vroiau să-l urce pe tronul Ungariei!! Horthy a strâmbat din nas. Ce l-a determinat pe magnatul evreu Rothermere să se dedice cu atâta vigoare şi amploare revizionismului unguresc, când el nu cunoştea nimic din istoria poporului ungar, a popoarelor înconjurătoare? Cherchez la femme!! În cazul său a fost invers, ea l-a căutat pe el şi l-a găsit la ruletă în Monte Carlo, plictisit că nu are subiecte semnificative, deosebite  pentru ziare. Ea venise cu unul gata pregătit: monstruoasa soartă a măreţului popor maghiar pe care i l-a servit, în doze mari şi repetate timp de zece ani, iar el, după dictare, a tot scris în favoarea Ungariei, ce este o excepţie printre naţiuni, pledând fervent pentru revizionismul Tratatului de la Trianon.

La femme, era o contesă cu origine evreiască, Stephanie zis Steffi, născută Richter la Viena şi devenită Hohenlobe în Ungaria, cu şarm şi nuri atrăgători şi etalaţi din plin, fire jovială şi foarte, foarte deschisă, abilă, rafinată şi şireată, cu tot felul de legături de la Horthy până la Hitler. Viaţa ei un adevărat best-seller, care nu ştiu dacă a fost scris sau nu, dar care ar fi încă un exemplu de cum persoane aparent anonime umblă la roţile societăţii umane schimbându-le, mai mult sau mai puţin, într-un fel sau altul, fără să primească locul şi dimensiunea meritată în istorie, fiind acoperiţi de regi şi regenţi de pe tronuri sau pe cai. În comparaţie cu atrăgătoarea şi înfocata contesă, o reală floare carnivoră, Rothermere era tipul tipic de ignorant englez, încrezut dar naiv care, îndată ce a cunoscut-o, i-a făcut o seamă de complimente, declaraţii şi avansuri, din care reţin declaraţia, consemnată de un scriitor ungur competent: „Ştii, draga mea, eu până astăzi nici măcar n-am ştiut că Budapesta şi Bucureştii sunt două oraşe distincte”!!! E clar cât de autorizat istoric şi geografic era Rothermere să pledeze pentru revizuirea tratatului. De la acelaşi scriitor, Paul Lendvai, aflu că în Ungaria, între cele două războie, era: o atmosferă romantic-naţionalistă, populistă, rasistă, antiliberală, antiintelectuală şi anticivilizatoare. Grele epitete scrise de un ungur despre ungurii săi, iar despre Horthy scrie: Regentul nu era nici foarte cult, nici foarte inteligent, e adevărat mulţi din jurul său şi de la distanţă, mulţi cititori în istorii şi-au dat seama de asta, dar regent să  fii, noroc să ai...

Şi Horthy a avut noroc cu prim-miniştri aleşi de el, care au fost dedicaţi şi determinaţi pentru interesele revizioniste ale regatului ungar. Istvan Bethlen, descendent din nobili transilvăneni, anti-român şi-n somnul cel mai profund, născut la Budapesta şi mort în cea mai bună închisoare din Moscova lui Stalin. Gyula Gomboş un antisemit până-n rădăcinile măselelor, revizionist înfocat şi filohitlerist plecat, a murit de timpuriu fără să apuce să-l vadă pe Horthy intrând victorios, pe cal alb, în Kosice în 1938 sau în Cluj, tot pe cal alb, în 1940. (Grandomania, aroganţa, infatuarea sunt dovezile unei intelectualităţi şi culturi limitate). Al treilea prim-ministru, Pal Teleki a rămas în istorie pentru trei fapte: legile sale anti-evreieşti, sfidarea şi ofensarea reprezentanţilor românilor ardeleni la Cluj în septembrie 1940 şi pentru curajul de a se auto-judeca, după care s-a auto-pedepsit trăgându-şi un glonţ în cap, în martie 1941.

Horthy a călărit mai departe alături de Hitler şi Mussolini, declarând că are o datorie sfântă de a restabili graniţele Ungariei. Hitler, cu care s-a văzut de câteva ori, i-a sugerat un plan paşnic, al arbitrajelor cu vecinii. Prin acest plan i-a promis că el şi Axa îl va sprijini în schimbul aderării la Axă şi al obedienţei. Şi aşa s-a întâmplat. Marşul paşilor mărunţi al revizionismului a continuat cu fanfara propagandei în frunte, urmat de convorbiri de formă cu vecinii în care diplomaţii unguri au refuzat orice idee şi astfel s-a ajuns la arbitrajele de la Viena. După primul arbitraj din 1938, Horthy a încălecat pe cal şi a intrat triumfător în partea de Sud a Slovaciei, în Kosice. Hitler şi-a ţinut promisiunea! După cel de-al doilea arbitraj, din August 1940, Hitler şi Mussolini i-au satisfăcut cea mai dorită din sfintele datorii a lui Horthy: Nord-Vestul Transilvaniei. A fost nemulţumit că nu a primit toată Transilvania, dar Hitler l-a tras uşor de urechi spunându-i să se mulţumească cu cât a primit fără nici-o plată, nici un efort, fiindcă ungurii singuri nu ar fi luat nici atât de la români (e consemnat în stenograme). A oftat şi-a încălecat bălanul şi a intrat în Cluj, gonflat în uniformă de amiral, în ovaţiile conaţionalilor în timp ce românii prinşi pe străzi erau înjuraţi şi maltrataţi să ştie cum va respectă Horthy şi compania punctul cinci al arbitrajului de la Viena, care stipula: Guvernul ungar îşi ia obligaţia solemnă ca persoanele care pe baza acestui arbitraj câştigă cetăţenia ungară, însă aparţin poporului român să fie considerate egale în fiecare caz cu ceilalţi cetăţeni unguri.  De fapt guvernul ungar demonstrase deja la Ip şi Trăznea  cum va respecta obligaţia solemnă de egalitate între cetăţeni!! Iar Pal Teleki descendent al unei vechi familii nobiliare din Ardeal, venit şi el la Cluj, după coada calului bălan, când i s-a reproşat de către reprezentanţii românilor ardeleni atrocităţile de la Ip şi Trăznea ce încălcau obligaţia solemnă, a spus, şi a rămas în consemnat în istorie: Nincs  lakodalom keseles nelkul = Nu-i nuntă fără înjunghieri!! Pentru unguri arbitrajul era o nuntă, pentru românii ardeleni începea cel mai cumplit calvar. Un coleg clujean, mai în vârstă, povestea cum studenţime ungurească a Clujului manifesta pe străzi, strigând lozinci naţionaliste şi revizioniste, dintre care una îi stăruia în urechi şi după treizeci de ani: Ki az olah csordaval = Afară cu turma de valahi!! (Studenţii unguri de atunci sunt părinţii udemeriştilor de azi.)         

Datoria sfântă a lui Horthy s-a mai rotunjit în Aprilie 1941, când, alături de Wehrmacht a asmuţit şi el Honvedseg-ul asupra Yugoslaviei, cotropind şi masacrând populaţia sârbă din Voivodina, primind în recompensă de la Hitler, Bacska, adică 11.000 kilometri pătraţi cu un milion de locuitori, dintre care unguri erau aproximativ treizeci la sută!! În acest moment Horthy a fost proslăvit ca omul care a mărit ţara (orszaggyarapito) avea 73 de ani şi şi-a atins zenitul datorită lui Hitler, datorită Axei, dar în Novi Sad-ul sârbesc nu a mai avut curajul să intre călare, din mai multe motive. Hai să începem cu teama că şi lui i se putea  întâmpla ce i s-a întâmplat prinţului moştenitor, Franz Ferdinand moştenitorul tronului austro-ungar la Sarajevo din 1914, fiindcă sârbii îs răzbunători, nu-s toleranţi la cotropitori şi asupritori, nu-s lasă-mă să te las ca românii! Acum, după cumplitele masacre comise de Honved-seg-ul împotriva populaţiei paşnice din jurul Novi-Sad-ului, în care  au fost omorâţi  peste 5.000 de copii, femei şi bărbaţi, după unele surse, după altele chiar mai mult într-o nelegiuire şi brutalitate tipică ungurească, sârbii erau determinaţi să le răzbune. De aceste abominabile crime, era răspunzător, în primul rând Horthy fiind şeful suprem al Honved-seg-lui.  

Intrând în război împotriva Uniunii Sovietice, Ungaria lui Horthy, întregită prin arbitraje şi masacre,  şi-a semnat începutul sfârşitului. E drept că nici România, nici Germania nu au avut alt sfârşit, dar sunt nişte diferenţe. Românii au pornit pentru Nord-Estul României cotropit de sovietici cu un an înainte, Hitler pentru spaţiu vital şi Horthy probabil, visând să intre călare, pe cal alb, în Moscova. Honvedseg-ul lui Horthy nu a avut probleme să masacreze populaţia civilă pe unde a trecut, problema armatei ungare a fost să se confrunte cu armatele regulate şi după dezastrul de pe Don, la Voronej, s-a tot retras până pe Dunăre, la Budapesta, unde a fost distrusă total de armata roşie şi cea română. Cu această ocazie, a cumplitului război mondial, Armata Română le-a dat ungurilor cea de-a patra lecţie istorică, pe care le-o putea da şi fără amestecul ruşilor şi a germanilor, dacă ungurii mai doreau o lecţie istorică în plus. 

Miklos Horthy  de Nagybanya nu a mai avut ocazii să-şi îmbrace uniforma de amiral şi să-şi încalece bălanul pentru că Hitler, isteric, i-a luat şeaua, l-a izolat şi apoi l-a domiciliat forţat în Bavaria, fără cal alb! De acolo l-au arestat aliaţii, ce au refuzat să îl dea pe mâna lui Tito, care îi vroia capul pentru ceea ce Honved-seg-ul săvârşise în Voivodina ci l-au implicat în procesul de la Nurenberg. A fost ascultător şi servil şi a scăpat cu viaţă. A murit în Portugalia după ce şi-a scris memoriile, nişte compuneri şcolăreşti, dar cu pretenţii de documente istorice, ceea ce nu-s. La sfârşit, cu limbă de moarte a lăsat în testamentul său să  fie adus în Ungaria numai după ce ultimul soldat rus o părăseşte. Mulţumită lui Gorbaciov acest lucru s-a putut întâmpla după 1991.

În 1993, budapestanii i-au făcut o primire triumfală la fel ca cea din Martie 1920, când a intrat călare şi le-a promis revizuirea Tratatului de la Trianon. Patetism revizionist, şovinism şi naţionalism cât încape pe largile bulevarde budapestane le-au creat ungurilor din nou iluzii trandafirii de expansiune cu toate că după Tratatul de la Trianon din 1920 a urmat Tratatul de la Paris din 1947 care l-a reconfirmat şi consfinţit pe cel anterior…

Ungurii sunt îndărătnici, nu învaţă nimic din istorie, din vremurile vechiului mileniu şi începutul celui nou …          

(1 Decembrie 2011, Alba Iulia)

Vânt otrăvitor

Posted by Stefan Strajer On November - 26 - 2011

Vânt otrăvitor

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

Mă gîndesc cu groază la zăpadă. Frig, polei, gheaţă la mal, arestări de toamnă-iarnă ale şpăgarilor notorii. Bancul cu ruşii („Niet freedom! Eta carnaval!”) bagă spaima în oasele reţelarilor complici. Spaima şi atît. Un pîrîcios a aruncat o piatră în borşul hoţilor, reţeta era prea condimentată, iar deştepţii nu pot s-o scoată fără să se mînjească. Cauciucuri împărţite pe clase ca frigiderele, comerţ cu porci, străzi aglomerate. O lume de maşini, de oameni derutaţi, buimaci, dezorientaţi, sărăciţi de mantra austerităţii. Guvernul direcţionează pentru 2012 nu mai puţin de 360 de milioane de lei spre drumurile judeţene şi comunale, adică spre craterele hulpave ale dregătorilor şi pentru sacoşele cu făină, zahăr şi ulei la kil electoral. E departe timpul în care, pe autostrăzi suspendate, vor circula maşini propulsate de energii alternative. Tehnologiile sînt disponibile de cel puţin 15 ani, însă nimeni n-a putut investi în ele din cauza companiilor petroliere. Banii de la buget, investiţi „cu cap” nu se regăsesc pe drumurile patriei, nici în şantiere de construcţie, nici în şcoli, nici în spitale, nici în nivelul de trai. Multă vreme am crezut că e vorba despre incompetenţă. Îmi e din în ce mai clar, se lucrează conform planurilor elaborate de aceşti inventatori de „inteligenţă artificială”, care se identifică pînă la contopire cu parvenitismul, şpaga şi hoţia.

 

Iarna bate la uşă, adio plimbări lungi pe înserat. Mai o cafea la gura sobei, mai un porc resentimentar pîrlit la televizor. Cu tăişul la beregată, tot şantajist şi, la o adică, ne-am ars dacă afirmăm că i se trage de la piraţi, de la ciubucăreli cu haine de lux, cu ţigări şi cafea. De!, banii puşi deoparte de dinainte de ’89! Să fi trăit cu ceai şi cu lecturi din Platon sau, ca astăzi, cu metafore speculative? Dacă ar fi să se plaseze dilematic între lup şi şoricel, ce credeţi că ar alege poporul? Şi-şi nu mai merge. Deşi mă sperie gîndul că la noi merge şi aşa. Soluţia ar fi să-i dezvăţăm pe toţi de lăcomie. Am dat şi acatiste pe tema aceasta.

 

Uniunea ne stinge ţigările şi obligă la cele anti-incendiu, pentru că unor entităţi cu avînt revoluţionar le-a picat greu la stomac coliva loviturii de stat din 1989, au arsuri mari şi, rînd pe rînd, încep să se căiască prin presă: „mi-e jenă să văd imaginile de la revoluţie”. Care revoluţie? Cum să nu-ţi fie jenă, bade Ioane de pe scenă, dacă în înregistrările video ale românilor amatori, matele, în calitate de actor, dădeai ordin să se execute foc asupra Bibliotecii Naţionale. Vizionînd filmul fatidicului decembrie, mă mir şi eu de ce gloanţele şuierau şi secerau numai în mulţime. Nicio pocnitură în balcon, nici măcar o fereastră spartă. Straşnică regie!, bine şcoliţi actorii care, mai apoi, au dat certificate de vajnici revoluţionari pe bandă rulantă, chiar şi în oraşele unde nu s-a simţit miros de praf de puşcă! „Agenturili străine” şi-au trimis delegaţii în balcon, mulţi dintre ei furau din alimentarele comuniste şi din buzunare, azi, revoluţionari, politicieni, oameni de afaceri, mari latifundiari, poeţi de top cu zahanale şi verzişori în cont, viraţi de preacuviosul Vînt. Jenant! Cei care îşi cărau atunci morţii şi răniţii, nu făceau parte din regie. Minciuna e o lecţie democratică, iar sărăcia, o realitate cruntă. Cei ucişi în lovitura dată statului s-au împuşcat între ei, răniţii au alunecat pe strada cu polei, cei reţinuţi s-au dus singuri la Jilava. De ce ne mai zbatem pentru adevăr? Cît de simplu este azi! Eşti politician, membru de partid – avem mulţimi de miriapozi – mergi la şedinţe, plăteşti cotizaţia, promovezi în fotolii ministeriale, furi cu legea sub braţ, faci averi de top, eşti trimis la răcoare 24 de ore de ochii lumii, apoi eliberat pe motiv că nu există probe.

 

Aşa că, bade Ioane, n-are de ce să-ţi fie jenă, poporul nu şi-a dat seama atunci că era un film cu împuşcături, în care a învins libertatea de a muri de foame, libertate hoţilor, a criminalilor, libertatea tîlharilor de etala în voie averile prădate de la stat. Păcat de cei morţi! Cinste vîntului care i-a cumpărat din nou pe toţi! S-a confirmat pentru a nu ştiu cîta oară: corupţia conduce justiţia, nu C.S.M.-ul! Mîine-poimîine electoratul va pune ştampila tot pe vînt! Măcar la CSM. Un prăpădit care fură fier vechi e trimis la răcoare pentru cinci ani. Gaşca vînturilor interlope, care fură sute de milioane de euro, îşi diluează probele şi e pusă în libertate, deşi fiecărui membru nu i-ar ajunge două vieţi de gratii pentru jefuirea ţării. Dacă ar fi să inversăm scenariile, prin întoarcere în timp, zidul de la Târgovişte, unde au avut loc cele două asasinate, n-ar fi fost de ajuns acestor jefuitori de ţară. Ceauseştii n-au furat nimic, absolut nimic. Deveniseră incomozi hoţilor de azi. Atît. Justiţia îşi bate joc în public de români. Băieţaşii şi fetiţele de cartier care au sărit direct în Parlament sînt apăraţi la sînge. Să fim serioşi: totul este politică de clan, dăunătoare poporului, mai avem mult de îndurat. Mecanismele spălării milioanelor de euro abia s-au pus în mişcare. Banii delapidaţi prin contracte supraevaluate de peste cincizeci de ori, ori prin altele fictive, sînt transferaţi către lanţuri de firme, majoritatea offshore-uri din afara graniţelor. Specialiştii de la S.R.I. şi de la Poliţie reuşesc întotdeauna să descifreze şi să probeze drumul banilor, dar se împotmoleşte în sertarele justiţiei.

 

Vîntul e liber din nou să bată în toată ţara, tot vîntul a extins incendiul din Vîrful Căldăruşei, unde au fost distruse 17 hectare de pădure şi şapte hectare de teren. Cui să-i mai pese de pădurile, de oraşele patriei, de poporul sărăcit şi demoralizat! Nimeni nu ia măsuri nici cu oraşul Moldova Nouă din Caraş Severin, acoperit cu nori groşi de nisip, provenit de pe iazul tehnic de decantare de la Tăuşani. Odată cu închiderea Societăţii Moldomin şi cu disponibilizarea angajaţilor, staţia de pompare care asigura umplerea cu apă a lacului a fost oprită. Orice adiere de vînt (vedeţi?, tot vîntul, bată-l vina!), ridică nori de nisip tehnologic foarte periculos pentru sănătate şi pentru întreaga zonă. Nepăsarea autorităţilor locale i-a făcut pe oamenii din Moldova Nouă să adune semnături pentru plîngere la Ministerul Mediului şi la Preşedinţie. Nisipul împrăştiat de vînt le-a transformat viaţa în iad, îi expune la boli, îi ţine prizonieri în propriile case.

 

 

 

Bani cu miros de cianură…

Posted by Stefan Strajer On November - 25 - 2011

Bani cu miros de cianură…

 Autor: Magdalena ALBU

 

Roşia Montană – Drumul aurului, drumul istoriei şi cel al morţii…

 

 

 

Aşezată acolo unde zeii dacilor au bătut primul dangăt de clopot în inima munţilor transilvani, Roşia Montană priveşte tăcută, cuminte şi semeaţă istoria neamului şi a locurilor, cea de dinainte şi cea de acum, preamărindu-şi şi răstignindu-şi, deopotrivă, soarta în strălucirea amăgitoare şi mefistofelică a culorii aurului apusean… Scoborând din praful tăbliţelor cerate ale anului 185 î.Hr., Roşia Montană poartă în ea urmele grele de ancestralitate ale stăpânirii romane, care a schimbat, practic, destinul acestor locuri de legendă dacă. Multele neamuri invadatoare dornice de a poseda avuţia harnicilor localnici ai zonei au lăsat urme adânci în parcursul existenţei milenare a Ţării Moţilor. Retrasă în munţii din apropiere pentru a rezista în faţa pagânilor nemiloşi, populaţia băştinaşă a transcens secolele îmbunătăţindu-şi întrucâtva tehnica prelucrării aurifere moştenite de la romani, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea zăcământul de aur fiind spălat şi ales cu saitrocul, trocuţa, valaul şi hurca, de exemplu.

 

Destinul complex al aurului din Alburnus Maior şi-a pus amprenta definitiv asupra evoluţiei ontosului local. Praful aurifer ascuns în fibra dacitelor de Cetate – mărturie geologică fundamentală a principalei erupţii din Badenianul Superior – a răscolit în străvechime şi răscoleşte şi astăzi, iată, liniştea unui spaţiu de vis, unde fiinţa umană splendidă şi neasemuit de curată sufleteşte a acestor culmi muntoase nu mai are, din nefericire, niciun cuvant de spus despre propria sa vatră auriferă, aşa cum nu a avut-o, de fapt, secole de-a rândul în faţa feluritelor hoarde cotropitoare străine puse pe căpătuială înzecită din prea-plinul unei naturi darnice rostuite de bunul Dumnezeu acestei milenare ţări româneşti.

 

Roşia Montană a străbătut epocile simplu, însă cu o dârzenie şi cu o demnitate a spiritului ei colectiv superioare oricărei naţii a lumii pentru care rădăcinile proprii n-au însemnat niciodată absolut nimic. Pentru Alburnus Maior, Dumnezeu şi legătura oamenilor cu pământul lor plin de aur au reprezentat întotdeauna echivalentul sacralităţii sufletului său în raport cu Ceilalţi, cu lumea de dincolo de Rotunda şi de Geamăna, cu perimetrul amplu al comunităţii ample a globului pământesc şi, nu în ultimă instanţă, cu ceea ce mulţi au explorat la nivel filosofic şi religios, Universul.

 

Gândind din perspectiva oricărei fiinţe care a trăit din plin splendoarea nemărginită a Roşiei Montane, se poate afirma fără putinţă de tăgadă că această bucată unică de ţară a locuitorilor transilvani este, într-adevăr, un loc unde estetica spaţiului de dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber reprezintă trăire pură şi Creaţie sortită desăvârşirii de către Demiurg, iară nicidecum unul al disputelor şi al mizelor pecuniare considerabil de mari sub masca falsă a binefacerilor sociale (mediatizate, după cum se poate constata, din plin) de tot soiul a unor companii străine, evident, de interesele acestei ţări, dar foarte interesate de propriile-i avantaje financiare.

 

Aparţinătoare unităţii de Bucium, respectiv Transilvanidelor laramice, după cum grăiesc încadrările specialiştilor geologi, Roşia Montană îşi vrea trăită adevărata sa istorie şi mai departe de acest punct istoric critic din evoluţia sa actuală. Mai bogată cu 37 de case de patrimoniu datând din perioada de glorie a Imperiului Habsburgilor, cu tăuri cu apă din vremea Mariei Tereza ori cu ţuica şi laptele dulce al localnicilor moţi, zona, peste care Valea Roşie îşi prelinge azi tăcut apele, strigă cu îndreptăţire durerea lăuntrului său sfâşiat între a alege sărăcia actuală a locului şi a accepta un proiect de exploatare auriferă, care va oferi locuri de muncă pentru o perioadă limitată de timp, dar în urma căruia se va instala însă definitiv dezastrul ecologic de neoprit.

 

Durerea nu ţine cont, din nefericire, de nimic. Ea te înţelepţeşte sau te transformă într-un învins. Depinde cum îi percepi esenţa. Se pare că acum, la două mii de ani de la botezul fundamental al poporului român, o parte din această naţie suferă. O dată în faţa frumuseţii dumnezeeşti de azi a locurilor încarcate de lumina blândă a răsăritului apusean al Ţării Moţilor, iar a doua oară în faţa unui pământ unde moartea îşi va construi nestingherită sălaşul în fibra aurului descântat cu cianuri… Lacrimile Roşiei Montane sunt, de fapt, lacrimile înaintaşilor noştri, pentru că niciodată aceştia nu ar fi catadicsit să vadă în spaţiul lor aurifer autohton altceva decât pâinea sfântă lăsată de bunul Dumnezeu moştenire celor ce vor veni după ei. Se pare însă că, până la următorul scont al timpului, precum ar zice la fel de plin de durere “Omul deplin al culturii române” (Constantin Noica), Mihai Eminescu, stropul de rugăciune pentru locul lui Dumnezeu de lângă Poiana Narciselor numit Roşia Montană ar însemna acum singura nădejde certă în tot colbul plin de suferinţă al unor vremi contemporane de un machiavelism înfiorător şi crâncen…

 

În cadrul conferinţei internaţionale intitulate, „Roşia Montană în Istoria Universală”, care a avut loc de curând la Cluj, Academia Română, Universitatea „Babeş-Bolyai” şi ICOMOS România au adoptat o Rezoluţie ce cuprinde 16 puncte (Rezoluţie semnată atât de preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, cât şi de rectorul UBB, Andrei Marga), unul dintre acestea, punctul 9, vizând tocmai îndelung disputatele probleme ecologice pe care le implică proiectul RMGC. Iată ce spune acest punct al Rezoluţiei anterior amintite: Riscurile induse peisajului şi mediului de proiectul RMGC sunt multiple, severe şi de lungă durată, iar gestiunea efectelor acestora rămâne după încheierea exploatării, în seama exclusivă a statului român. Iazul de decantare din Valea Cornei va fi o veritabilă bombă ecologică cu potenţial de explozie întârziată. Cuvinte demne de a fi luate în serios de autorităţile române, fiindcă, printre altele, sunt vorbele unor specialişti de marcă ai acestei ţări, neregionalizate încă. Iar dacă nici ceea ce spune Academia Română, cel mai prestigios lăcaş de cultură şi de ştiinţă al României, nu este luat în seamă şi evaluat la adevărata sa dimensiune intrinsecă, lăsând deoparte toate interesele pecuniare de moment, atunci este clar că numai binele acestei ţări nu se vrea în clipa de faţă de ocârmuitorii ei. Este mai mult decât evident că banii, în general, nu au un plăcut miros de smirnă şi tămâie, însă, în cazul Roşiei Montane, de departe aceştia nu duhnesc puternic a altceva decât a moarte şi cianuri…

 

O dată cu proiectul de expolatare minieră RMGC, se poate spune că România îşi mai pierde încă o parte din identitatea sa naţională. Drumul aurului prin sufletul Ţării Moţilor pare a fi propriul său blestem, nedezlegat încă… Să sperăm însă că, într-o bună şi cât mai apropiată de la Dumnezeu zi, vorbele acestei grave imprecaţii rostite cândva de sufletul acestor munţi transilvani să fie alungate o dată pentru totdeauna în temniţa cruntă a propriei lor tăceri de către spiritul plin de lumină al unui înţelept preot geto-dac ori sfânt şi neştiut de lume sihastru ortodox, ambii trăitori într-ale rugilor divine în bătaia vântului apusean cu gust de praf necernut al aurului cu ochi de diavol pentru unii şi cu miros de pâine pentru alţii, ce stăpâneşte tăcut străvechea vatră a Roşiei Montane…

———————————————

P.S.

Ataşăm mai jos textul integral al Rezoluţiei Conferinţei “ROŞIA MONTANA ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ”, text care poate fi citit pe site-ul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca:

„Conferinţa ROŞIA MONTANĂ ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ, organizată de Universitatea Babeş-Bolyai, Academia Română şi ICOMOS România, cu participarea unor specialişti geologi, geografi, chimişti, biologi, istorici, arheologi, arhitecţi, economişti, ingineri, sociologi, agronomi, lingvişti etc. din ţară şi străinătate (Germania, Italia, Marea Britanie, Ungaria), analizând patrimoniul natural, istoric, arheologic şi cultural al zonei Roşia Montană, în contextul implementării proiectului RMGC, a ajuns la următoarele concluzii:

  1. Roşia Montană posedă un potenţial natural (morfologic, hidrografic, climatic, biogeografic) specific, ce va fi afectat iremediabil de proiectul actual.
  2. Patrimoniul geologic  al Roşiei Montane, ca şi al întregului “patrulater aurifer” al Munţilor Apuseni este alcătuit din zăcăminte de aur, argint, cupru, telur, wolfram etc, de o mare valoare economică. In actuala situaţie, a unei crize internaţionale de resurse minerale, aceste zăcăminte sunt resurse strategice ale statului român ce trebuie valorificate in strânsă corelaţie cu interesele majore ale acestuia.
  3.  Se apreciază că zăcământul de la Roşia Montană conţine mai mult aur şi argint decât s-a estimat de către investitorul implicat. O evaluare riguroasă a acestuia de către specialiştii statului român, conform principiului audiatur et altera pars, inclusiv pentru alte minerale asociate şi conţinutul de metale rare, deosebit de valoroase, este imperios necesară.
  4.  Prin efectul contractului actual, statul român a cedat practic zăcământul de la Roşia Montană gratuit unei companii externe. Reevaluarea sa este stringentă şi imperios necesară, inclusiv sub aspectul costurilor sociale şi de asigurare a riscurilor, luând în calcul costurile sociale şi de asigurare a riscurilor proiectului.
  5.  Patrimoniul istoric, arheologic şi cultural de la Roşia Montană este de notorietate mondială (Panteon al Daciei RomaneMiracolul arheologic al Daciei Romane – referitor la tăbliţele cerate – Eldorado arheologic), a cărui distrugere nu poate fi justificată de nicio formă de exploatare economică.
  6.  Prin distrugerea vestigiilor unice istorice, arheologice şi culturale  de la Roşia Montană (galeriile daco-romane, siturile arheologice,  cimitire, edificii de cult etc.) sunt afectate iremediabil numeroase dovezi ale etnogenezei şi continuităţii poporului român, constituente ale civilizaţiei europene.
  7.  Din zona arheologică de la Roşia Montană a fost cercetată arheologic în mod ştiinţific doar o infimă parte. Anularea imediată a tuturor avizelor de descărcare de sarcină arheologică, inclusiv a celui din 14.07.2011-Cârnic, se impune deoarece contravin legislaţiei în vigoare.
  8.  Autorităţile publice chemate să apere patrimoniul istoric, arheologic şi cultural de la Roşia Montană trebuie să îşi facă datoria şi să acţioneze conform intereselor naţionale.
  9.  Riscurile induse peisajului şi mediului de proiectul RMGC sunt multiple, severe şi de lungă durată, iar gestiunea efectelor acestora rămâne după încheierea exploatării, în seama exclusivă a statului român. Iazul de decantare din Valea Cornei va fi o veritabilă bombă ecologică cu potenţial de explozie întârziată.
  10.  Proiectul contravine majorităţii absolute a principiilor dezvoltării teritoriale ale Uniunii Europene: dezvoltarea durabilă, coeziunea teritorială, principiul ecologic, principiul dezvoltării economico-sociale echilibrate, principiul avantajului comparativ.
  11.  Proiectul este deficitar conceput în ceea ce priveşte peisajul şi mediul aferent. El vizează obţinerea de avantaje maxime şi rapide pentru promotor, prin extorcarea unei resurse economice şi strategice de primă importanţă, în vreme ce statului român îi revine o infimă parte din câştigurile preconizate. În schimb, toate consecinţele nefaste de după închiderea exploatării miniere (gestiunea unui imens depozit de metale grele şi cianuri secole la rând, distrugerea unui patrimoniu ştiinţific şi cultural inegalabil) urmând să fie suportate numai de cetăţenii statului român.
  12.  Derularea proiectului va avea efecte psihologice incalculabile asupra populaţiei zonei, care va migra în masă din vecinătatea  unui lac cu cianuri şi metale grele ce pot polua pânza freatică şi pot fi antrenate de agenţii atmosferici pe suprafeţe mult mai extinse decât cele ale exploatării propriu-zise. În acest context orice afirmare a turismului în zonă, aşa cum susţin promotorii proiectului, devine iluzorie.
  13.  Reconsiderarea modului de valorificare a zăcământului în folosul statutului român şi în respectul dreptului la proprietate, în condiţii de prezervare a valorilor peisagistice, istorice, arheologice şi culturale, este obligatorie.
  14.  Valorificarea turistică inspirată a peisajului şi vestigiilor istorice şi arheologice de la Roşia Montană poate aduce localităţii, zonei şi poporului român, pe o durată nedeterminată, beneficii mult mai mari decât exploatarea zăcământului aurifer într-o perioadă de timp limitată, cu costuri materiale şi spirituale infinit mai mici.
  15.  Proiectul actual trebuie oprit şi înlocuit cu o strategie de dezvoltare economică durabilă a localităţii în respectul valorilor şi potenţialului său cultural şi natural în care turismul, agricultura, valorificarea fondului forestier şi alte activităţi tradiţionale să coabiteze eficient cu mineritul. În acest context, elaborarea unui nou PATZ de către o instituţie avizată şi echidistantă, este stringentă.
  16.  Participanţii la conferinţă susţin, cu argumente ştiinţifice de necontestat, necesitatea continuării demersurilor pentru înscrierea Roşiei Montane în lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Participanţii la Conferinţa ROŞIA MONTANA ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ solicită autorităţilor statului român să ia notă de opiniile ştiinţifice autorizate ale specialiştilor români şi străini şi să oprească proiectul actual, deja menţionat, extrem de defavorabil intereselor propriului popor. El trebuie substituit cu un plan de amenajare şi o strategie de dezvoltare durabilă a zonei, în condiţii de prezervare a patrimoniului său material şi spiritual de valoare mondială. “

Magdalena ALBU

 noiembrie 2011

    

        

     

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Noi suntem urmaşii lui Mihai

Posted by Stefan Strajer On November - 18 - 2011

Noi suntem urmaşii lui Mihai

Autor: Vasile Avramiuc

Abolirea monarhiei în România la sfârşitul anului 1947 a produs o straşnică zdruncinătură nu doar politică ci şi profund socială. În memoria colectivă persistau ororile războiului şi populaţia era răvăşită de consecinţele secetei năpraznice care bântuise în special Moldova. Aşa că abdicarea regelui a avut ecou în special în oraşe, unde existau mijloace media. De abia după Anul Nou 1948 au aflat şi locuitorii  din cătunele izolate despre Proclamarea R.P.R.

În scurt timp, teroarea roşie a făcut din rege un subiect tabu. Doar simpla pronunţare a numelui regelui te putea duce la ocnă. În cărţile bisericeşti, versetul „Şi ne mai rugăm pentru M.S. regele Mihai…” a fost acoperit cu o bandă neagră. Preoţii, speriaţi de teroarea bolşevică, sfătuiau enoriaşii să nu mai dea copiilor numele Mihai. Dacă s-ar face o cercetare sociologică, s-ar constata că în acele vremuri, foarte puţini nou-născuţi au fost botezaţi Mihai sau Mihaela.

La un botez, un enoriaş a răbufnit: „Părinte, dar Mihai îl chema şi pe Mihai Viteazul. Eu vreau să-mi botez plodul cu numele Marelui Domnitor”. N-a mai avut timp, căci noaptea l-au ridicat cu maşina neagră. Brrr. Nu, nu sunt un regalist şi nici nu pot pretinde că păstrez amintiri coerente din acele vremuri. De abia pricepeam câte ceva când prindeam vreo frântură de ziar şi citeam previziunile unor Tismăneni despre binefacerile noului regim socialist.

Astăzi ne putem boteza copii nu doar cu numele Mihai ci chiar Clinton, Mercedes, Televizor şi Mondialul. Doar propagandiştii bolşevici se numesc tot Tismăneanu şi se ocupă de condamnarea comunismului, care l-a… abdicat pe rege. Mai înţelegeţi ceva? Nu mai ştim nici ai cui urmaşi suntem. Nicolae Furdui Iancu, în celebrul său cântec ne asigură că „Noi suntem urmaşii lui Traian” şi, sigur că se referă la marele împărat roman. Nu demult m-am convins că habar n-avem de istorie şi că de fapt, noi suntem urmaşii lui Traian Băsescu, aşa cum a precizat marele istoric contemporan, distinsa Elena Udrea.

În această conjunctură, cât pe ce să-i sugerez artistului Iancu să înlocuiască versul „Noi suntem urmaşii lui Traian”, cu „Noi suntem urmaşii lui Ştefan”, adică ai lui Ştefan cel Mare. Noroc că nu m-am grăbit, fiindcă seara, la televizor, un domn Oltean m-a asigurat că avem un nou Ştefan cel Mare, în persoana lui Boc. Dacă s-ar fi făcut modificarea preconuzată ar fi rezultat că suntem şi urmaşii lui Boc.

Aşa că nu ne rămâne decât soluţia ţăranului ridicat cu maşina neagră: „Noi suntem urmaşii lui Mihai Viteazul”, cel care cu peste 400 de ani în urmă unea pentru moment Moldova cu Ardealul. Fiindcă veni vorba, recent, în inima Ardealului a fost canonizat fostul mitropolit Andrei Şaguna. La excepţionalul eveniment a fost prezent şi a şi… predicat dl. Preşedinte Traian Băsescu. Din alocuţiunea sa a lipsit însă „Decretul Prezidenţial” de canonizare. Probabil nu fusese încă publicat în Monitorul Oficial. O zi liniştită, stimaţi concitadini.

 

15 NOIEMBRIE 1987

Posted by Stefan Strajer On November - 18 - 2011

 15 NOIEMBRIE 1987

 Autor: Viorel VINTILĂ (San Francisco, California, SUA)

 Va spune ceva dată de 15 noiembrie 1987? Pentru unii este doar o simplă dată în calendar, pentru alţii o pagină importanta în manualul de istorie, un moment de referinţă pentru posteritate, un act de curaj nebun în faţa unei dictaturi represive care devenea din ce în ce mai greu de suportat şi luminiţa de la capătul tunelului (democraţiei) era într-o eclipsă totală. Ziua de 15 noiembrie 1987,  o zi de duminică, în care plebea mioritică era chemată să-şi dea votul unicului candidat comunist, o mascaradă regizată, o simplă formalitate şi un gest civic lipsit de importantă, jocurile politice fiind deja făcute, câştigătorul cursei electorale (sic!) fiind  cunoscut înainte că stampila să legifereze candidatul la rangul de cetăţean, cu trese politice,  al protipendadei comuniste.

 

Ca de obicei în acea perioadă se lucra şase, chiar şapte zile pe săptămână, chipurile, să realizăm planul, în timp ce salariile erau măcelărite şi tăiate cu până la 40%… ducând la disperare şi totală deznădejde pe cei 25 de mii de angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, Steagul Roşu Braşov. Cuţitul ajunsese la os şi pe la colţuri tot mai mulţi îşi manifestau oprobriul şi scârba faţă de conducerea comunistă în frunte cu al său dictator, Ceauşescu. În acea zi de duminică, inevitabilul s-a produs şi mămăligă a explodat.

 

Ca participant activ la Revoltă Anticomunista din 15 Noiembrie 1987, vă voi prezenta evenimentele din acea zi, aşa cum le-am perceput şi simţit eu la vremea respectivă:

 

Eram un tânăr care d-abia terminase armata şi eram angajat al secţiei 410 (Sculărie) şi ca toţi  ceilalţi angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane,  „fluturaşul” cu chenzina, îmi fusese „alterat” serios, pe 15 noiembrie mă uitam la „lichidare” şi aveam 800 de lei în minus… la un salariu de 2500 de lei… pe lângă mizeria, frigul şi cozile interminabile pentru o bucată de carne sau pentru un litru de lapte. În jurul orei şapte dimineaţa, am ajuns la locul de muncă şi trecând prin faţa secţiei 440 (Matriţe) am văzut adunaţi şi foarte nervoşi un grup de zeci de muncitori care fluturau „fluturaşii” cu salariul ciuntit, exprimându-şi nemulţumirea şi indignarea prin decibeli puternici care se puteau face  auziţi până la poarta uzinei. Ceea ce nu ştiam era că revolta mocnea încă din noaptea de 14 noiembrie, când schimbul III încetase munca şi îşi manifesta nemulţumirea; în dimineaţa zilei de 15 noiembrie, scânteia avea să explodeze şi să culmineze cu marşul către Comitetul Judeţean al PCR-ului. În jurul orei opt dimineaţa, ies şi eu împreună cu mai mulţi colegi în faţa secţiei şi ne îndreptăm spre cei de la secţia 440, unde venise un director economic,  care încerca să calmeze spiritele, însă, muncitorii erau deja la saturare şi nu mai vroiau să audă limbajul de lemn cu promisiuni goale şi explicaţii marxist-leniniste şi au început să-l îmbrâncească pe director şi unul dintre muncitori chiar îi dăduse una peste bot… Deja ne adunaserăm câteva sute de muncitori şi încă mai ieşeau şi din alte secţii… s-a format o mulţime care intră din secţie în secţie cu mesajul: „Veniţi cu noi!” Revolta începuse!

 

Luat de val m-am alăturat muncitorilor care după ce şi-a îngroşat rândurile au decis să se îndrepte   spre „Palat” (administraţia uzinei)… acolo, muncitorii revoltaţi au spart mai toate geamurile clădirii… Mulţimea revoltată şi nervoasă  se întrebă ce are putea face pentru că mesajul lor să poate fi recepţionat…cineva a strigat: „Haideţi la Comitetul Judeţean!”… idee care a fost imediat împărtăşită de cei prezenţi, astfel încât coloana protestatarilor a  decis să părăsească uzină, moment în care câţiva dintre muncitori au luat cu ei şi câteva steaguri tricolore care erau atârnate la poarta uzinei.

 

Odată ajunşi în faţa spitalului judeţean s-a cântat „Deşteaptă-te române!”, ceea ce a descătuşat oamenii de refularea şi tribulaţiile care îi măcinau de peste 20 de ani… şi că din senin a urmat: „Jos Ceauşescu!”. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfârşit curajul să protesteze şi să se alăture coloanei „Stegarilor”… un sprijin deosebit de important care a făcut ca  protestul, iniţial social, să devină unul  politic… s-a ajuns de la „Vrem banii noştri” sau „Vrem căldura şi mâncare” până la: „Jos comunismul!” şi „Jos Ceauşescu!”, o idee politică care nu a stat la baza declanşării acestei revolte spontane. Sincer, mie nu îmi venea să cred ce se întâmplă atunci, mă frecam la ochi şi la urechi şi eram total siderat… să strigi „Jos Ceauşescu!” într-un stat atât de dictatorial cum era România, era ceva ce nu se mai auzise… mai auzisem vag atunci, ca în anul 1977 avusese loc o revoltă în Valea Jiului, dar cred că manifestaţia din 1987 a fost mai amplă şi a avut un răsunet şi un impact mult mai puternic, zdruncinând din temelii sistemul comunist. După estimările de atunci, se pare că au fost în jur de 15-20 de mii de protestatari, care anesteziaţi de frigul din casa, de lipsa de mâncare şi de tăierile salariale, au îndrăznit să se ia la trântă cu sistemul comunist şi să-l pună la zid, strigând: „Jos Comunismul!”

 

Ajunşi în faţa Comitetului Judeţean, sediul comunist a fost devastat, s-au spart geamuri, s-a aruncat cu banane, portocale (ceea ce romanul de rând vedea o dată pe an) cu telefoane… şi într-un final cineva a aruncat şi portretul lui Nicolae Ceauşescu aflat undeva sus la ultimul geam… în prealabil, câţiva dintre colegii mei l-au luat la ţintă cu ouă, dar în momentul când tabloul a fost aruncat, lumea era în delir, parcă fuseseră izbăviţi de o tiranie care nu se mai termină…. tabloul a fost rupt în bucăţi şi a fost incendiat în uralele mulţimii extaziate la vederea acestui gest unic, nebunesc, dar cât se poate de real.

 

Nu exista un organizator, un lider care să încerce să organizeze mulţimea şi, eventual, să iniţializeze un dialog cu cei de la conducerea Comitetului Judeţean de Partid, în care să fie prezentate nemulţumirile muncitorilor. Pur şi simplu a fost o revoltă spontană, declanşată pe neaşteptate, în urma tăierilor de salariu care nu păreau să mai aibă sfârşit. Nimeni nu ştia ce deznodământ va avea această revoltă, probabil adrenalina de moment ne blocase simţul realităţii şi frică dispăruse total. Realitatea avea însă să fie alta… după vreo două ore de devastare a Primăriei în uralele celor de pe gazonul din faţa Primăriei… miliţia şi scutierii îşi fac apariţia şi se desfăşoară… fiecare fuge cum poate… forţele de represiune intervin brutal şi pun capăt revoltei.  Am revenit seară să văd ce se mai întâmplă… totul era încercuit şi se lucra de zor la repararea geamurilor sparte şi la curăţirea spaţiului verde din faţa Primăriei. A doua zi dimineaţă, totul arată că nimic nu s-ar fi întâmplat.

 

Alta era  însă, situaţia în uzină, unde aveau loc şedinţe extraordinare de UTC şi de Partid în fiecare zi, ocazie cu care se înfiera acţiunea manifestanţilor şi se condamnau acei care au luat parte la aceste acte de „huliganism”. Cei care au fost arestaţi atunci, au fost anchetaţi, bătuţi şi torturaţi groaznic în beciurile miliţiei şi securităţii din cauza cărora unii  s-au ales cu boli degenerative. După fiecare şedinţă de acest gen, mai dispărea câte unul dintre noi, fiind luat şi anchetat, iar apoi chiar deportat în afară judeţului. Am avut colegi de muncă, printre care chiar secretarul UTC din acel timp, Eugen, care fusese arestat şi deportat în alt judeţ… Unul dintre colegii mei, un bun prieten, Postolachi Florin, Preşedintele Asociaţiei 15 noiembrie, a fost şi el arestat, anchetat şi bătut de securişti, acum este deputat în Parlamentul României. Chiar dacă ne lega o prietenie deosebită, niciodată nu mi-a dat detalii despre clipele petrecute în beciurile miliţiei, aceste momente marcându-i toată viaţa şi de aceea îi era greu să-şi reamintească şi să povestească prin ce a trecut… mi-a spus însă că a fost bătut rău, dar nu a vrut să intre în amănunte.

 

„După ce iniţial se anunţase pedeapsa capitală pentru muncitorii arestaţi, sub presiunea opiniei publice mondiale, comuniştii au revenit asupra hotărârii lor, deportând, în urma unui proces înscenat, un număr de 61 de muncitori şi schimbând locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate şi anchetate în sediile Miliţiei şi Securităţii din Braşov şi Bucureşti”.(http://www.15noiembrie1987.ro/istoric.php). Cei deportaţi s-au reîntors la începutul anului 1990 şi au fost reangajaţi la vechiul lor de muncă şi  fiecăruia dintre ei le-a fost repartizat un apartament în Centrul Civic al Brasovului. Nu ştiu dacă acum mai stă careva dintre ei acolo, mulţi dintre ei au vândut businessurilor care s-au dezvoltat acolo…

 

În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecare an, pe la această dată se organizează  Crosul „15 Noiembrie”- traseul de 5 kilometri al crosului rememorând drumul dintre uzina „Steagul Roşu” (Roman SA) şi Comitetul Judeţean de Partid (actuala Prefectură), parcurs de masă de manifestanţi anticomunişti în noiembrie 1987. Câţi îşi mai amintesc de momentul 15 noiembrie 1987? Oare a meritat sacrificul celor care atunci, şi-au riscat efectiv viaţa şi au dat dovadă de un curaj nebun, ieşind pe străzi şi scandând lozinci împotriva lui Ceauşescu? Să nu-i uităm pe cei 61 de muncitori deportaţi şi pe cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au fost supuşi terorii şi chinurilor din beciurile Miliţiei şi Securităţii.

Eu, unul, ca braşovean şi ca participant la evenimentele din 15 noiembrie 1987 nu pot uita această zi istorică şi prin acest articol vreau să îmi exprim respectul şi aprecierea pentru cei 61 de muncitori deportaţi (dintre care 12 nu mai sunt printre noi) şi pentru cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au suferit de pe urma revoltei de la Întreprinderea de Autocamioane. Revolta de la „Steagul Roşu” a fost bombă cu efect întârziat care avea să explodeze doi ani mai târziu, când Revoluţia din decembrie 1989 avea să-l detroneze pe dictatorul Ceauşescu şi să dea speranţe unei vieţi mai bune, care, din păcate, pentru mulţi nu s-a adeverit.

 

Să nu uităm momentul 15 noiembrie 1987, ziua când frica a fost învinsă şi pusă la respect de către 15 mii de oameni curajoşi, care au îndrăznit să-l înfrunte pe dictator şi să arunce cu ouă în tabloul lui Ceauşescu atârnat pe frontispiciul clădirii Comitetului Judeţean şi să strige:Jos Ceauşescu!”.

 

 

15 noiembrie 2011

 

 

 

OZN-urile şi APOCALIPSA

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2011

OZN-urile şi APOCALIPSA

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

Credulii care au adormit în transpiraţii, murmurînd numele sfîrşitului, par urmăriţi de ghinion. Apocalipsa s-a amînat din nou. Asteroidul a făcut cu mîna pămîntenilor de la mii de kilometri distanţă, dînd peste cap organigrama profeţilor care uită să-şi ia medicamentele şi dorm cu armaghedonul sub pernă. Predicţiile încadrate în consistenţa unor abstracţiuni au devenit biete fatalităţi jurnaliere. „Profetul Apocalipsei”, cum a fost denumit Harold Camping, californianul de 90 ani, fost inginer de profesie, a recunoscut în direct la un post de radio că a dat greş anul acesta cu prognozele sfîrşitului lumii, cerîndu-şi scuze. M-am lămurit cum stau lucrurile cu ingineriile din mintea profanatorilor: apocalipsă e atunci cînd un om cu deviaţii patologice, cu un grad de cultură minimal, închipuit şi paranoic, se crede inginer atoateştiutor. A fost mare vînzoleală în media, numerologii au pus în calcule bizare Universul, şi tot soiul de profeţi şi-au scos apocalipsele pe tarabă. Teoreticienii, astrologii, metafizicienii au zumzăit îndeajuns cît să fie de acord cu teoria potrivit căreia omenirii i se va opera o trezire spirituală, nu acum, ci la anul. Adică, cineva din hăul îndepărtat va roti cheiţa responsabilă cu evoluţia inteligenţei, şi dintr-o dată se va deschide un sait pe gugăl care ne va teleporta într-o altă dimensiune, cu un simplu clic. Minunat! Extratereştrii vor face asta, tot ei au aruncat cu bolovanul ăla de asteroid marţea trecută spre Pămînt.

 

Adepţii ştiinţelor oculte au intrat în gardă, gata să-şi ţină răsuflarea dacă universul ar fi umblat la mintea pămîntenilor sau ar fi venit cu evenimente neobişnuite. Cei care au folosit abuziv cuvîntul apocalipsă au lucrat 24 din 24 la celebra aliniere: 11.11.’11. Internetul acesta năuc a fost invadat de texte insistente asupra caracterului mistic al coincidenţei, asociat catastrofelor naturale sau celor provocate. Cu alte cuvinte, apocalipsa ar fi venit, ca Anul Nou, în funcţie de fusul orar. Sigur, mai urmează 12.12.2012, însă pe atunci Europa va trai într-o nouă eră a austerităţii, instalată odată cu fatidica aliniere din 2011, pusă pe schimbări la vîrfurile statelor. Dacă tot n-a venit încă apocalipsa descrisă de proorocii Evangheliei, ceva asemănător tot a venit: Istoria şi historismul, dislocate de vectorul diacronic, în unele cazuri au fost legate la ochi şi ciuruite de gloanţe, în altele, bombardate sistematic sau linşate de rebeli antrenaţi. Cum în corpul social, la fel ca şi în natură, nimic nu se pierde, ci totul se transformă, în funcţie de măsura interesului, mentalitatea rămîne captivă în postmodernitate. Ceea ce se poate măsura cu aproximaţie este nesiguranţa, teama şi suspiciunea. Ele nu ne pot părăsi în condiţiile apocaliptice dictate de puterile lumii. Sîntem deja în Apocalipsă. A fost doar puţin atenuată, dar va reveni. E de meditat…

 

Dacă tot se pune problema unei catastrofe, e suficient să privim urmările catastrofale ale jocului de-a criza, faţă de care capacitatea omului de a le rata este fragilă. Greciei i-a fost schimbat premierul, cel al Italiei, omniprezent în presa de scandal cu celebra bunga-bunga, cel care a gafat cît a putut în cariera diplomatică, implicat în cele mai neobişnuite scandaluri sexuale, cel care a primit ca bonus o statuetă în figură, numărîndu-şi ceasurile, a declarat sec: demisionez. Butoane, alarme, rachete, crime, oricînd se poate pune mausul pe „ok” şi gata apocalipsa la ordin. Butonarea, la noi o modă, controlează puterea, boala votului la două mîini a contagiat sus-puşii, rezistenţi pe seama butoanelor de clan. O adunătură de vîrsta a patra, fără demnitatea, fără ruşinea vîrstei, batjocoreşte peste jumătate dintre români, care potrivit unor sondaje GfK, au probleme cu banii, mulţi îşi cumpără mîncare în rate şi se îmbracă de la second hand. Ministreasa care a cheltuit o groază de bani pe frunza pescuită de pe internet, adună semnături pentru moartea cîinilor comunitari. Ruşine! Exhibiţionism, obscenitate şi degenerare peste tot în lume. În Parlamentul Poloniei a pătruns, de curînd, prima femeie hibridă, decizie care a şocat această ţară romano-catolică tradiţionalistă. Din bărbat, a ajuns femeie-parlamentar.

 

Convinşi că în politică e la fel ca în chimie, adică amesteci un acid cu o bază şi obţii, de regulă, o sare şi apă, puterile Europei ne tratează cu sare în ochi şi cu spălături cu apă chioară. România şi nicio altă ţară nu primesc practic ajutoare financiare. Doar înştiinţări de plată. Fondurile europene nu există în fapt. Sînt fonduri virtuale, un circuit de hîrtii ieftine într-un sistem-caracatiţă. Numai contribuţiile reale ale statelor membre sînt direcţionate către parlamentarii europeni şi în buzunarele şpăgarilor din comisia europeană. De aceea s-a înfiinţat şi la noi încă o „autoritate” în circuit – un minister fictiv şi el, de tocat banii virtuali, de care nu era nevoie, existînd, de altfel, o agenţie specializată. Puterile europene îşi urmăresc interesele. Într-o altă ordine de idei, privind retrospectiv în Europa, dar cu datele de la borna prezentului, vom înţelege odată pentru totdeauna de ce Germania şi Franţa au impus moneda Euro. Ţările care au adoptat-o dansează acum după flautul politicii fiscale moşite la Berlin şi la Paris şi băgată pe gît popoarelor, pe post de directive U.E.  Aşadar, nu ar fi fost cazul să se ia drept literă de lege orice directivă a U.E.  Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrgul puterilor, şi pentru că fiecare stat are particularităţile lui economice, acestea, în inteligenţa lor, ca şi acum o sută de ani, sau acum şaptezeci de ani, s-au trezit cu unele naţiuni legate ca pietrele de moară de gîtul lor, şi n-au decît, sufocîndu-se, să resusciteze zona euro pe spinarea proprie. „Amicus certus in re incerta cernitur”. Ca să răspund înainte de a fi întrebată inginereşte, „da’ tu cine eşti, de vorbeşti despre toate?”, mărturisesc că sînt un voluntar care doreşte să (re)construiască, fără proiecte costisitoare, fără bani virtuali europeni, pilonii patriotismului şi ai tradiţiei creştine. Iar în chestiunea cu apocalipsa, este la fel ca şi cu ozn-urile: lumea ştie de existenţa lor, dar nimeni nu le-a văzut cu adevărat.

 

Omul care călătorea singur

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2011

Omul care călătorea singur, 95 de ani de la naşterea lui Constantin Virgil Gheorghiu

 

Autor: Nina Negru (Chişinău, Basarabia)

 

Cărţile lui Constantin Virgil Gheorghiu au ajuns la Chişinău

 

Salonul Internaţional de Carte (S.I.C.), organizat de Biblioteca Naţională a adus, pentru prima dată anul acesta la Chişinău, recenta producţie editorială a Patriarhiei Române şi a altor edituri de carte religioasă din România: Sophia, Deisis, Metafraze. Editura Polirom a venit şi cu cele 8 tomuri ale Septuagintei, editate în anii 2004-2011.Cărţile aduse din România au fost atât de valoroase, încât doi preoţi din Chişinău, de la bisericile  Sf. Trei Ierarhi şi  Sf. Dumitru, au cumpărat pentru bibliotecile parohiale câte un exemplar din cele câteva sute de titluri expuse de aceste edituri. 

Vom căuta prilejuri de a scrie despre unele  dintre aceste cărţi. Acum consider că

merită să  atragem atenţia asupra unui autor care, deşi a iubit mult Basarabia şi a suferit toată viaţa pentru această margine de ţară, nu este cunoscut şi citit de basarabeni. Este vorba despre Constantin Virgil Gheorghiu. Cinci sau şase dintre cărţile sale, editate de Sophia (Bucureşti) şi Deisis (Sibiu), au putut fi cumpărate în  zilele de 31 august-4 septembrie, când s-a desfăşurat Salonul Internaţional de Carte.

 

Apariţia prenumelui Constantin înaintea prenumelui său,Virgil, se explică, probabil, prin necesitatea de a se face distincţie între cei doi poeţi români ce purtau acelaşi nume: unul muzician, născut  în 1903, celălalt fiind autorul despre care vorbim acum, născut la 9 septembrie 1916. Prenumele Constantin este adăugat din dragostea deosebită pentru tatăl său, preotul din Războieni, jud. Neamţ, despre care a scris o carte excepţională, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer. O recomand celor care au citit prea multă literatură anticlericală. O altă carte a sa, Cum am vrut să mă fac sfânt, arată o preocupare firească a creştinului, dar care ar putea părea unora precoce: micul Virgil, negăsind prenumele său în calendarul bisericesc, hotărăşte să-l sfinţească prin felul în care-şi va trăi viaţa. Este cazul să cercetăm dacă nu a şi reuşit.

Imediat după 1989 s-a vorbit mult la TVR1 despre Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor român din Franţa, în legătura cu best seller-ul intitulat Ora 25. Dintre cărţile sale de Memorii apărute în 1986 şi 1995, primul volum, salutat cu entuziasm de Alain Peyrefitte, cuprinde multă informaţie despre copilăria lui Virgil Gheorghiu în satul de la poalele Carpaţilor şi despre adolescenţa sa, adică cei 8 ani petrecuţi în Chişinău, unde-şi făcea studiile la Liceul Militar.

 

C. V. Gheorghiu scria despre basarabeni ca despre familia sa

 

Pândesc, de când am conştientizat drama Basarabiei, dacă cineva dintre români a avut şi ar avea curajul să reflecte adevărul întreg privitor la aceşti aproape 200 de ani de înstrăinare şi martiriu. Cât sânge şi energie intelectuală au trebuit să se consume pentru acele mici intermitenţe româneşti din anii 1856-1878, 1918-1940 şi 1941-1944! Obişnuiţi cu demagogia de după 1989, uităm că am avut parte şi de mari personalităţi care să pună problema pe tapet. Dacă nu a reunirii, cel puţin a supravieţuirii, a respectării drepturilor elementare ale românului basarabean.

După lansarea în cadrul S.I.C.-2011, m-am pomenit  răsfoind această carte, care se pierdea printre altele, sute: Omul care călătorea singur, un roman considerat „mai mult autobiografic decât  ficţional“, scris de C. V. Gheorghiu, tradus din franceză de Gheorghiţă Ciocioi şi editat de Sophia în 2010. După ce l-am lecturat cu interes, am mai descoperit un om curajos, care a scris adevărul întreg despre românii dinăuntrul şi din afara ţării. Citiţi şi vă convingeţi.

Nu vom înţelege, fără a citi cartea Omul care călătorea singur, de ce, de la 1812 încoace, nu se face nimic pe cale oficială pentru retrocedare (excepţie, anul 1856) şi totul cade pe umerii unor personalităţi-kamikaze. Printre cei mai curajoşi, la 1812, era Mitropolitul Veniamin Costachi, cel care plângea pentru jumătatea  pierdută a Mitropoliei istorice a Moldovei şi  le reproşa unora că „Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa odată cu pierderea Bucovinei, iar noi nu putem să protestăm?!“ Ioan Eliade Rădulescu, pe la 1830, descoperă cine sunt ruşii şi se întoarce împotriva lor în legătură cu Basarabia. Eminescu, mai târziu, plătea cu viaţa pentru că a luat în serios problema Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei. În secolul XX, după Al Doilea Război Mondial, printre cei mai curajoşi au fost Gheorghe Brătianu, C. V. Gheorghiu, Paul Goma şi alţi câţiva oamenii preocupaţi de soarta Basarabiei. Desigur că sunt şi mulţi despre care nu vom afla niciodată.

În mod previzibil, C. V. Gheorghiu este atacat din toate părţile, după ce se află că a scris în 1941reportaje despre martiriul Basarabiei în primul an de ocupaţie sovietică (au fost editate, apoi, în cartea Ard malurile Nistrului). Cartea Omul  care călătorea singur reia, în 1954, tema ocupaţiei de un an a Basarabiei. Atât de tare a fost agresat de Francis Cremieux în articolul „Cum şi pentru ce un criminal a fost uns ca mare umanist“, dar şi de alţi ziarişti care nu citiseră Ard malurile Nistrului, încât autorul mai scrie o carte despre cum a scris acea carte. O scrie nu pentru a-şi face mea culpa, ci pentru a explica.

Victor Kravcenko, disidentul rus, a fost atacat în aceeaşi perioadă, prin campanii de presă, de aceeaşi revistă, Les lettres Françaises. El, însă, nu a dat explicaţii pentru conţinutul anticomunist al cărţii sale Am ales libertatea, ci a intentat un proces, pe care l-a câştigat.

Românul C. V. Gheorghiu nu a fost iertat niciodată pentru că a scris în unul din reportajele sale că, în noaptea când a ajuns la Bălţi şi a găsit oraşul ars, soldaţii germani s-au străduit să-l protejeze pentru a nu da peste vreo mină şi l-au ajutat să găsească o maşină pentru a se deplasa la Chişinău. „Cum vă puteaţi situa de partea Axei?“ Cum puteau nemţii să aibă un comportament plin de omenie cu un ziarist al statului român aliat? Asta nu puteau înţelege cei care erau programaţi să justifice doar Rezistenţa antihitleristă. Maestrului Gabriel Marcel, care-i prefaţase Ora 25, i se părea „de-a dreptul monstruos să se vorbească cu simpatie despre germani“. „Uluitor, incredibil“ – acestea erau cuvintele cu care l-a întâmpinat maestrul.

– Trebuie să vă renegaţi cărţile dvs. anterioare (le considera fasciste). Să vă faceţi mea culpa.

– Nu trebuie să fac nimic. Aliaţii dvs., ruşii, au afundat ţara mea în disperare şi în sânge. Atunci dvs. eraţi aliaţi şi fraţi de arme cu soldaţii sovietici care îi masacrau pe basarabeni! Ar fi fost monstruos din partea mea să nu mă revolt ori să colaborez cu ocupantul, îi replica Gheorghiu.

Maestrul se încăpăţâna să susţină că numai adevărul lui era just şi rezonabil.

După articolul de desolidarizare a lui Gabriel Marcel, s-a declanşat campania de presă, care nu s-a mulţumit până nu l-a făcut pe Gheorghiu „ofiţer S.S.“ şi „instigator al masacrării evreilor din Basarabia“.

Acum ni se pare firesc acest comportament al intelectualilor de stânga din Franţa, pentru că am citit cartea lui Sevillia Terorismul intelectual şi alte studii despre lucrarea K.G.B.-ului în Occident. Mecanica antifascismului, găselniţă a comuniştilor, este periodic pusă în mişcare. Sevillia scrie că, în 2001, doar 6 la sută dintre ziariştii francezi nu se declarau alegători ai stângii. Închid paranteza.

O scriitoare disidentă din Argentina, Valeria Ocampo, a ajuns să-i spună, înlăcrimată, lui Gheorghiu că numele de român îi provoacă oroare, pentru că „românii l-au trimis la camera de gazare pe cel mai bun prieten al meu… cel mai mare poet al României“. Şocat, Gheorghiu se interesează de numele acelui poet. Mai târziu află din cartea englezoaicei Claire Sheridan că era vorba despre un bancher, care nu scrisese niciodată versuri în limba română şi nu locuise în România, deşi avea multe bănci acolo.

 

Chişinăul şi groparii lui: partizanii

 

Dar ceea ce i-a enervat cel mai mult pe jurnaliştii francezii în cărţile lui Gheorghiu au fost omniprezenţii partizani basarabeni. Despre acei partizani, istoricii de la Chişinău (cei care lucrează pentru comunişti) afirmă că au existat şi au dezvoltat o mare activitate. De ce nu s-or fi grăbind să valorifice materialul arhivistic pe care-l tot culeg de ani de zile? Nu cumva, ca şi în Franţa postbelică, adevărul despre partizani este tabu?! Între timp, cărţile lui Gheorghiu ne permit să aflăm câte ceva despre identitatea acestor partizani şi despre consecinţele luptei lor împotriva României. Deşi poate nici acum Occidentul nu vrea să se ştie despre ei, vom încerca să descâlcim nişte iţe acum, cu prilejul hramului, de ziua oraşului Chişinău.

Aflăm şi din cartea Omul care călătorea singur că, pentru C. V. Gheorghiu, Basarabia a rămas mereu „un pământ negru foarte drag“, pe care l-ar fi ales ca loc de trai. L-au impresionat basarabenii, pe care-i vedea mereu îngenunchiaţi în biserici. Şi Geo Bogza scria despre această „ţară de pământ“ şi despre felul în care se duceau oamenii pe ultimul drum – cu sania trasă de boi şi vara, prin ţărână –, dar se simte că Bogza vâna subiecte picante pe aici, nu se implica sufleteşte.

Corespondent de război neînarmat, ajuns în iulie 1941 la Bălţi, singur, fără a se alătura unei unităţi militare, Gheorghiu era printre primii români care vedea oraşul cu toate casele arse, fără lumini şi fără oameni. Numai pisici cu ochi fosforescenţi mai rămăseseră pe acel loc. Nu exista, încă, un comandament românesc, ci numai un grup de soldaţi germani care dirijau circulaţia. Aceşti cinci oameni l-au primit cu amabilitate pe reporterul român şi i-au dat permis de liberă trecere, pentru a putea opri orice maşină care se îndrepta către front. De la ei află prima dată că este primejdios să se deplaseze singur, „întrucât oraşul nu a fost curăţat încă de partizani“. Un localnic îi spune că nu a fost nici o luptă la Bălţi şi că detaşamentele de partizani au dat foc oraşului după retragerea armatei ruse şi înainte de intrarea celei germano-române. „Au aruncat totul în aer, inclusiv case de locuit. Mii de oamenii fuseseră ucişi de explozii“.

Ajuns la Chişinău, reporterul aude peste tot aceeaşi propoziţie: „Partizanii au făcut cel mai mare dezastru“. Întrebarea  pe care o punea tuturor era: „Cine sunt partizanii?“ Răspunsul primit îl şoca: „Civili basarabeni, organizaţi în detaşamente înarmate. La retragerea trupelor sovietice ei formau ariergarda. Când Basarabia fusese ocupată de ruşi, cu un an înainte, partizanii formaseră avangarda Armatei Roşii. Partizanii, în cea mai mare parte, erau evrei“ (pag. 116 – s.n., N. N.). C. V. Gheorghiu cere nume şi fapte concrete, ca să nu cadă în vreo capcană. Se adevereşte: află nume de miliţieni sovietici, de comandanţi ai detaşamentelor de partizani – aproape toate evreieşti. O trupă de actori evrei ai lui Eddy Thall transformase în scenă de teatru altarul bisericii frecventate în adolescenţă de C. V. Gheorghiu; deasupra frescelor se pictaseră scene profane.

După război, sovieticii au recidivat în acelaşi stil: ştie toată lumea că studentele de la Institutul de Medicină se dezbrăcau în altarul bisericii Sf. Nicolae din Chişinău, transformat în scenă a Casei de Cultură, catedrala oraşului, metamorfozată în Sală de expoziţii, găzduia, până în 1988, tot felul de nuduri în locul icoanelor, iar biserica Sf. Haralambie fusese vopsită pe dinăuntru cu smoală după ce s-a sălăşluit acolo teatrul Danco. Mai închid o paranteză.

Acestea au fost realităţile constatate de reporterul revoltat, aşa cum se poate revolta un ziarist la vârsta de 24 de ani. Indignarea lui era cu atât mai mare cu cât era foarte legat de prietenii lui din Chişinău, mulţi dintre ei evrei.

Numai preoţii erau la posturile lor imediat după intrarea armatelor germano-române în Basarabia. Prin urmare, ei au fost martori oculari ai pierderilor pricinuite de ocupanţi şi de partizani acestui pământ. Ei îl puteau ajuta pe Gheorghiu prin mărturiile lor. Dar unde erau preoţii basarabeni după război? Refugiaţi în România pustiită de comunism sau deportaţi şi ucişi în spaţiul de peste Prut.

Ce a fost mai dureros pentru C. V. Gheorghiu şi pentru basarabeni: faptele ocupanţilor ruşi sau lovitura de cuţit  înfiptă în spate de cetăţenii României? „Un milion de basarabeni, aproape o treime din populaţie, a fost deportată de sovietici într-un singur an“ – constatau românii în acele zile, şi abia acum înţelegem că, astfel, se făcea loc de ţară pentru… partizani. Atunci, însă, această strategie nu se vedea cu ochiul, iar ziaristul Gheorghiu scria o carte despre martiriul în sine al populaţiei Basarabiei. Cartea Omul care călătorea singur este impresionantă nu doar ca raport făcut de autor pentru luminarea opiniei publice despre felul în care s-a scris o carte a sa, Ard malurile Nistrului. Romanul cuprinde mai multă materie primă decât presupuneam eu citind cartea de reportaje. Începem să înţelegem de aici de ce omul care apără Basarabia rămâne de regulă singur. El zădărniceşte, poate fără să-şi dea seama, nişte planuri ascunse bine.

Milan Kundera încearcă o metodă similară de construire a unui roman despre alt roman. Parcă o văd pe singuratica Tamina din Cartea râsului şi a uitării: „Toţi au uitat, iar eu nu!“

C. V. Gheorghiu este şi acum, după moarte (survenită la 22 iunie 1992), atât de trist şi de singur pe fundalul veseliei schizofrenice a inconştienţilor de pe ambele maluri ale Prutului. În tinereţe îl frământa problema jumătăţilor de adevăr. Reporterii trimişi de părţile beligerante reflectă jumătăţile aceluiaşi unic adevăr. Foarte sigur că nici un reporter sovietic ori american nu va vorbi despre românii omorâţi de către partizanii din Basarabia, reporterul român se consideră obligat să o facă, pentru ca adevărul să nu fie spus pe jumătate. Întors din Basarabia, pleacă spre Crimeea. Armata Roşie părăsea Crimeea, retrăgându-se în Caucaz pe mare, şi rămăseseră doar unităţile de partizani. Aici avu ocazia să vadă efectele abandonate şi utilajele de transport ale unei formaţiuni de partizani. Rămăseseră şi documente. C. V. Gheorghiu făcu acum descoperirea cea mai dureroasă: „Partizanii din Basarabia continuau lupta şi în Crimeea. Şi o demonstrau carabinele, gamelele, hainele, gloanţele lor – toate de provenienţă românească, cumpărate pe banii cetăţenilor României“. Cu ele erau împuşcaţi soldaţii români de către concetăţenii lor cu nume străine. Şi le notă în carnetul de reporter. Nu-i erau toate necunoscute. Ceru permisiunea de a lua cu el acte de identitate şi alte documente ale partizanilor antiromâni din Basarabia.

Ceea ce a pus, atunci, gaz pe foc poate fi citat acum tot cu oarecare prudenţă. La pag. 234, C. V. Gheorghiu scrie: „Ştia (în 1954, când scria aflându-se în Occident) că în România, chiar atunci, propria lui familie putea fi torturată de către partizanii care incendiaseră Chişinăul. Pentru că ei erau stăpânii României… Nu îl cerca nici un fel de ură faţă de ei, ci doar un sentiment de milă. Această victorie nu este accesibilă decât preoţilor şi poeţilor“. C. V. Gheorghiu era şi poet şi preot, şi nu mai avea 24 de ani. Devenise un nume cunoscut în diaspora românească prin cărţile sale. Renegat public de Gabriel Marcel, Gheorghiu este, totuşi, arestat şi condamnat în mod automat „pentru că făcuse parte din categoria unor funcţionari români. Niciodată interogatoriul nu s-a purtat asupra a ceea ce am făcut eu ca individ“, citim la pagina 214. Evenimentele din Franţa anului 1968 reactivează agresiunile asupra lui. Nota dominantă a biografiei acestui om este suferinţa.

 

De ce ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa acestor personalităţi singuratice?

 

Vintilă Horia afirmă într-un interviu: „Datorită martiriului sau suferinţei exilului, a fost posibilă această înflorire românească în literatură, artă, filosofie. Durerea exilului ne-a transformat în altceva. Strigătele noastre s-au auzit în toată lumea“.

Nu suntem, oare, prea cinici prefăcând-ne că nu ştim despre suferinţele lor? C. V. Gheorghiu scrie Omul care călătorea singur după 4 ani de închisoare în 14 lagăre americane. Învăţase acolo să facă orice lucru cu răbdare şi să aştepte. „M-au înfometat până într-atât, încât seara mâncam pământ ori tencuială de pe pereţi. Atunci soldaţii îmi ordonau să deschid gura cât se poate de larg şi ei veneau şi mă scuipau în gură, unul după altul. Am suportat totul. Când captivitatea mea a luat sfârşit, eu căpătasem puterea de a suporta toate umilinţele“.

Din cauza lipsei vitaminelor, ochii i-au fost invadaţi de excrescenţe roşii de carne, care-i provocau dureri mari. L-au salvat pachetele cu mâncare ale unui preot catolic. Eliberat din prizonierat, şi-a târât picioarele tot restul vieţii – deprindere din anii când li se luau şireturile de la încălţăminte. Aşa a ajuns la Paris – pe jos. Deseori, când era fotografiat de jurnalişti, scriitorul-preot apărea cu capul plecat: era sigur că în faţa lui sunt săli arhipline cu străini, nu avea de văzut nici un chip drag. Ai lui au fost ucişi sau deportaţi. De câte ori se gândea să rămână undeva, trebuia să plece. Nu întâmplător, în 1957, scria extraordinara carte despre un Sfânt Părinte exilat, Ioan Gură de Aur, atletul lui Hristos.

Exilaţii noştri înţeleg poate cel mai bine semnificaţia cuvintelor străin,înstrăinare. C.V. Gheorghiu a fost toată viaţa insultat şi de presa de stânga şi de cea de dreapta. Nimeni nu a vrut să audă adevărul întreg.

Holocaustiştii merg şi mai departe, victimizându-i pe partizani. Noi ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa celor care trec prin mari pericole înfruntând cu cuvântul învinuirile viclene aduse acum poporului nostru. Suntem siguri, însă, că vom plăti scump această laşitate, de la vlădică până la opincă.

Chiar Alexandru Soljeniţîn se arată lipsit de onestitate şi loialitate faţă de români, când, în cartea sa Două secole împreună, scrie despre pogromurile din 1881 şi 1905 în Zona de Rezidenţă, unde erau toleraţi să locuiască evreii din Imperiul Ţarist: Kiev, Odesa, Kameniţa, Viniţa, Cernigov, Chişinău, Bălţi şi din alte 24 de oraşe din Imperiul Rus. „Violenţă barbară a creştinilor părăsiţi“, scrie Al. Soljeniţîn definind pogromurile. În majoritatea cazurilor n-au fost însoţite de omoruri – erau jefuite dughenele şi crâşmele. La Kiev şi Odesa au fost cele mai violente (soldate şi cu morţi), la Marea Neagră fiind implicaţi grecii, care erau rivali comerciali ai evreilor. Soljeniţîn afirmă, însă, că, în 1882, cel mai dur a fost pogromul de la Bălţi, unde, cică, a fost omorât un evreu. La Chişinău, datorită intervenţiei Bisericii, mişcarea care era gata să izbucnească a fost „înăbuşită în faşă“, dar, în cazul populaţiei Basarabiei, numai intenţia devine condamnabilă. Citiţi cartea Două secole împreună şi vă convingeţi că, atunci când este vorba de a evita răzbunarea evreilor, Soljeniţîn caută să o dirijeze dinspre ruşi spre români. Nu mai are cinstea intelectuală şi sufletească din Arhipelagul Gulag, unde poţi găsi aprecieri obiective despre cecenii, românii, lituanienii din lagăre şi închisori. Am putea întoarce o afirmaţie a lui Soljeniţîn împotriva lui citându-l: „Dacă cineva crede că modul acesta de a prezenta istoria este obiectivă, atunci nu vom ajunge niciodată la adevăr“.

Reportajele de pe front ale lui C. V. Gheorghiu au fost folosite mai târziu de Marin Preda ca sursă documentară în romanul Delirul. Consecinţele au fost aceleaşi: concentrarea atenţiei asupra lui Preda: să moară Preda!

Să vedem cine va mai avea curajul să călătorească singur printre tabu-urile impuse românilor.

 

1 octombrie 2011, Chişinău

 

Nina NEGRU

Omagiu memoriei lui Aurel Sergiu Marinescu

Posted by Stefan Strajer On November - 11 - 2011

Omagiu memoriei lui Aurel Sergiu Marinescu

 

Lucia Hossu Longin

(Realizatoare emisiuni TVR)

 

„Memorialul Durerii” s-a întâlnit de curând cu membri ai comunităţii oraşului Zimnicea spre a evoca împreună memoria unui fiu al acestor locuri, un adevărat pătimitor prin zarcele şi lagărele gulagului românesc.

Este vorba de Aurel Sergiu Marinescu, o personalitate a detenţiei politice, un om care a suportat supliciile celor mai grele închisori din România: Caransebeş, Jilava, Gherla, Aiud, cele care aveau cea mai ridicată mortalitate.

Întâlnirea a avut loc într-o sâmbătă a lunii septembrie 2011 în sala de festivităţi a Primăriei din Zimnicea, o întâlnire organizată şi sprijinită de către primarul Zimnicei, Petre Pârvu.

Un primar mai neobişnuit pentru peisajul nostru românesc pentru că iubeşte cultura, respectă tradiţiile şi vrea să facă cunoscute personalităţile care au ajuns nume consacrate în lume dar au pornit din această aşezare teleormăneană.

Am prezentat documentarul „Confesiunea unui lucid” din seria „Memorialul Durerii – O istorie care nu se învaţă la şcoală” dedicat acestui mare om şi difuzată pe TVR în 2011.

A fost o proiecţie încărcată de emoţii. Nu se auzeau nici respiraţiile celor aflaţi în sală. Am încercat de multe ori acest experiment al vizualizării publice, în cercuri restrânse sau mai largi, a filmelor noastre: Întotdeauna este o stare aparte pe care nu ştiu cum aş putea-o defini. Seamănă uneori cu o trezire.

Poate că este absolut răvăşitor să afli că românii au avut una dintre cele mai consistente rezistenţe anticomuniste din Est.

 

Şi că fiecare dintre noi care am traversat epoca Ceauşescu, mai tineri sau mai în vârstă, am fost ignoranţi, pentru că politica partidului comunist român a fost bazată pe o monstruoasă minciună: românii, în unanimitate au aderat la cauza comunismului şi de asemenea, pe un uriaş fals: românii de felul lor sunt blânzi, supuşi, răbdători, au capitulat în faţa tiraniei.

Nu, n-a fost aşa. Există sute de mii de români care au preferat închisoarea, decât să accepte servituţile umilitoare şi sălbăticia comunizării, care s-au opus deşertului roşu, adesea plătind cu viaţa.

Foto.Aurel Sergiu Marinescu

Unul dintre aceştia a fost Aurel Sergiu Marinescu. Şi dacă el în închisoare a promis colegilor săi de celulă, sub formă de jurământ, că va spune în orice condiţii adevărul despre gulag şi noi am încercat să rostim aceste adevăruri în vremuri prielnice sau neprielnice, pentru limpezirea societăţii româneşti, pentru înţelegerea şi clarificarea trecutului.

Aşa cum spuneam după proiecţie au urmat întrebările. Multe şi extrem de avizate. Erau în sală intelectuali „crema oraşului”, tineri absolvenţi, chiar ai facultăţilor de istorie. Şi aceeaşi întrebare: Ce-am putea face mai mult pentru a cinsti memoria acestor simboluri? Zimnicea are o micuţă librărie care poartă numele jurnalistului şi scriitorului Aurel Sergiu Marinescu. În intervenţia sa primarul oraşului a promis să dea unui nou aşezământ numele lui Aurel Sergiu Marinescu. Ne-am bucura dacă acest edificiu va fi unul legat de spiritualitatea acestei moşteniri ţinând cont de marea operă publicată de Aurel Sergiu Marinescu dintre care câteva volume sunt amintiri şi reconstituiri ale rădăcinilor sale.

Primarul iubitor de istorie şi de oraşul său, căruia vrea să-i dea nu numai trecut, dar şi prezent şi viitor înţelege mai bine ca oricine altcineva de ce trebuie să oferim tinerilor de azi repere morale şi civice.

Ca toate oraşele României, Zimnicea traversează un moment greu. Nu sunt locuri de muncă. Oamenii au un standard de viaţă coborât. Dar nu le lipseşte speranţa. Iar asemenea personalităţi, numele, blazonul lor pot să le aducă aminte mereu că au datoria să lupte, cu mijloacele democraţiei pentru ca ţara lor să fie demnă, liberă şi cu un regim de viaţă prosper..

Aşa cum au luptat predecesorii lor.

Până atunci însă, întâlnirea ca şi toate celelalte proiecţii ale „Memorialului Durerii” ne arată că românii au dreptul la adevăr. Că acest adevăr îi face mai buni, mai conştienţi, mai lucizi, mai încrezători în ţara lor şi în puterea lui Dumnezeu.

Ne vom reîntoarce la Zimnicea în fiecare februarie, luna naşterii lui Aurel Sergiu Marinescu. Să vorbim despre trecut şi despre prezent. Avem o datorie faţă de cei care au pierit în închisori să nu-i uităm.

De altfel aş mărturisi că toate cele 150 de episoade ale „Memorialului Durerii” s-au născut din această recunoştinţă pentru cei morţi în închisori pentru aproape două milioane de români care au pierit sub tăvălugul dictaturii roşii. Era o durere pe care am încercat să o cuprind într-un memorial al durerilor româneşti.

 

 

Nota redacţiei. Am primit din partea soţiei regretatului Aurel Sergiu Marinescu următorul mesaj:

„Toată gratitudinea, respectul şi recunoştinţa mea Doamnei Lucia Hossu Longin creatoarea “Memorialului durerii”.

Domnului Petre Pârvu, primarul oraşului Zimnicea

Domnului Dorin Prună, proprietarul Librăriei „Aurel-Sergiu Marinescu”, care cu competenţă şi dăruire şi-au adus prestigiosul aport la succesul acestui eveniment cultural-comemorare al scriitorului Aurel-Sergiu Marinescu.

Soţia lui Aurel-Sergiu Marinescu, Manon Marinescu”

 

Privilegii minoritare în România

Posted by Stefan Strajer On November - 10 - 2011

Privilegii minoritare în România

           

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Asistam cu o oarecare nedumerire la avansul de pretentii ale unei parti a minortitatii maghiare din Romania.  Inregistrarea recenta a celui de-al treilea partid al acestei minoritati ni se pare o manifestare de extrema nerabdare a d-lui Laszlo Tokes, care considera, probabil, ca a venit timpul favorabil al realizarii unui vis pe cat de nefundamentat istoric pe atat de steril. Partidul Popular Maghiar este al treilea in succesiunea celor create dupa 1990, respectiv UDMR si Partidul Civic Maghiar. O mare nedumerire ma incearca in fata acestei situatii. Numeroasele sunt minoritatile in SUA. Nimanui nu i-a trecut insa prin cap sa infiinteze un partid exclusiv pe baze etnice, adica sa avem un partid al spaniolilor sau unul al minoritatii afro-americane. Asta le-ar suna americanilor ca separatism si tendinta segregationista si fiti siguri ca nu le-ar admite nici in ruptul capului. Doar in Romania “democratia originala” permite minoritatii maghiare sa aiba nici mai mult nici mai putin decat trei partide. Este de-a dreptul ridicol.  Cum se poate explica existenta acestor trei partide daca nu prin faptul ca ele au de pledat pentru interese speciale, altele decat cele ale majoritatii cetatenilor. Aceste drepturi speciale se cheama insa privilegii si nu intelegem de ce guvernele de la Bucuresti considera aceasta situatie normala.

            Nu  se poate spune despre minoritatea maghiara din Romania ca a fost sau este lipsita de drepturi. Traind douazeci si cinci de ani la Tg. Mures, stiu ca inca in vremea guvernarii ceausiste Liceul Bolyai de la Tg. Mures folosea maghiara ca limba de predare a diferitelor discipline si ca doar istoria Romaniei si limba romana se predau in limba oficiala.  Iritarea cea mare provenea din faptul ca Institutul Medico-Farmaceutic din Tg. Mures nu-si desfasura activitatea in limba maghiara, ceea ce mi se pare si acum o dorinta absurda. Studentii la medicina pregatiti pe cheltuiala statului roman trebuiau sa fie medici pe tot cuprinsul tarii si nu doar in tinuturile Covasnei sau Muresului. Ca sa nu mai vorbim de fapt ca Tg. Muresul, considerat un bastion cultural al maghiarimii este inconjurat de o salba de sate romanesti.  Nemultumirea in timpul lui Nicolae Ceausescu mai era cauzata si de repartizarea studentilor de origine maghiara  dupa absolvirea IMF-ului si in alte zone ale tarii, cum ar fi Moldova, de pilda. Maghiarilor asta le suna ca o pedeapsa, cam ca o surghiunire pe cele meleaguri “barbare”.  Si in sfarsit  a fost considerata ofensiva de catre comunitatea maghiara din zona Mures angajarea la Combinatul Chimic “AzoMures” a muncitorilor  din alte parti ale tarii, fapt care a fost vazut ca o actiune sistematica de dislocare a coeziunii grupului etnic maghiar.  Acum, in plina campanie de globalizare a lumii o asemnenea plangere ni se pare de-a dreptul ridicola. O mare parte a muncitorilor angajati la combinat venea din Moldova.  Ma intreb ce fel de abuz era faptul de a li se fi dat o sansa unor oameni care migrau dintr-o zona cu mai putine resurse?  Si apoi intr-o natiune majoritar romaneasca romanii nu aveau dreptul sa se mute la Tg. Mures?  Si ceea ce mi se pare inca mai bizar este ca la putin timp dupa Revolutie la Tg. Mures a inceput sa circule indemnul adresat asa numitilor venetici pe meleagurile muresene de a le parasi si a se intoarce in locurile natale. Au fost considerati venetici cei care ca mine sau ca alti absolventi ai Universitatii din Cluj fuseseram repartizati sa muncim la Tg. Mures sau prin imprejurimi. De unde sa fi emanat acest indemn daca nu din mediile puriste ale comunitatii maghiare care dorea sa-si pastreze cu orice pret identitatea nationala, culturala; chiar cu pretul izgonirii romanilor din judetele tarii lor? Se mai intampla oare undeva in lume ca o minoritate sa abuzeze de ospitalitatea natiunii care o gazduieste asa cum se intampla in Romania?!   

Accentul pus de o parte a intelectualitatii maghiare pe imposibilitatea manifestarii identitatii culturale a fost si in timpul dictaturii cum este si astazi doar cautarea nodului in papura. De lipsa de libertate a cuvantului si a altor libertati si drepturi au suferit deopotriva romani, maghiari, germani si alte nationalitati, cum suna sloganul comunist.   Publicatiile periodice in limba maghiara existente la Tg. Mures si in celelalte orase, precum si sectia maghiara a Teatrului National si a Institutului de Teatru arata ca maghiarii au avut drepturi chiar si in timpul dictaturii comuniste si ca nici un maghiar nu a fost dezantionalizat, ba din contra, se aflau destui printre ei care nu vorbeau limba tarii.  Aici in America daca nu vorbesti limba oficiala esti liber sa mori de foame sau sa te tarasti prin servicii prost platite intreaga viata. In schimb stim din istoria lui Nicolae Iorga cat de multi romani au fost deznationalizati in tinuturile secuiesti, procesul continuand si astazi sub privirea indiferenta a administratiei de la Bucuresti. Aflam cu indignare dintr-un interviu televizat al istoricului Dinu C. Giurescu despre refuzul de a acorda fonduri de la guvern asociatiei culturale Forul Romanilor din Covasna, Harghita si Mures. Guvernele romanesti de azi si din totdeauna au manifestat o neglijenta condamnabila in relatiile lor cu romanii traitori in perimetrul altor tari decat Romania. Se stie in schimb ca in Europa guvernele de la Budapesta au ocupat si ocupa un loc de frunte, daca nu primul loc in promovarea unei politici de deznationalizare si de asimilare fortata a minoritatilor. Despre cum au dus-o romanii in Austro-Ungaria, privind grija autoritatilor pentru cultivarea identitatii etno-culturale, gasim marturisiri pretioase in publicistica lui Octavian Goga: “S-ar putea scrie intunecate tragedii, ca sa se inteleaga groaznica temnita intelectuala in care am tanjit, picurarea continua a otravurilor straine care au falsificat un patrimoniu de gandire si au produs o mentalitate hibrida cu toate consecintele ei.  Ganditi-va, in ce conditii de dezvoltare intelectuala a trait un neam intreg aici, cu patru licee, fara un singur teatru [ …], fara o scoala superioara in limba lui, fara un tablou, fara nici un impuls care sa vie din culmile de simtire ale umanitatii. Judecati aceasta Sahara lipsita nu numai de flora particulara a culturii romanesti, dar ferita de atributiile cele mai elementare ale unei civilizatii superioare …”  (art. Reabilitarea Ardealului, Tara Noastra 1923, nr. 3, p. 81-85).  In vreme ce oficialitatile romane sunt intr-o defensiva totala cele maghiare joaca tare. Nu mai departe, Premierul guvernului de la Budapesta, Viktor Orban promite a interveni in problema  reorganizarii administrative a Romaniei, cand va veni momentul, si flutura ideea unitatii nationale a maghiarilor. Si desi argumentele istorice sunt de partea noastra,  perseverenta si insistenta pe langa Curtile Europene sunt de partea lor.

Intr-un interviu din cadrul emisiunii Punctul de intalnire la televiziunea romana, istoricul Dinu C. Giurescu vede pe buna dreptate in actiunea guvernului Basescu de desfiintare a judetelor tarii istoric constituite de-a lungul a 600-700 de ani un atentat la unitatea teritoriala a tarii noastre si o criminala vointa de anulare a identitatii noastre nationale. Constantin C. Giurescu a subliniat ca judetele in Transilvania demonstreaza existenta romanilor inainte de secolul al XII-lea, adevar care trebuie cat mai repede sters pentru ca incomodeaza pe extremistii maghiari.  Va sa zica administratia romaneasca se zbate din rasputeri sa satisfaca mofturile unei minoritati zgomotoase, calcand in picioare drepturi cucerite cu sacrificiu si zbucium de poporul roman subjugat sute de ani in Transilvania. Guvernarea Basescu este ostila poporului roman. Statutul minoritatilor in pregatire ca si reforma administrativa sunt puncte culminante ale unui proces machiavelic clocit in mediile revizioniste maghiare din Transilvania in colaborare cu revizionismul maghiar  de pretutindeni, cu mult inainte de decembrie 1989.  Eforturile au fost concertate si multi si-au adus cinicul aport. Defaimarea istoriei noastre de Horia Patapievici, atacul la simbolul cel mai profund al romanismului, Mihai Eminescu, schimbarea numelui de tigan in rom in timpul dregatoriei lui Andrei Plesu, proiectul UDMR-ului de impartire a Transilvaniei pe linia trasata de arbitrajul de la Viena in 1940 etc. sunt toate demersuri convergente spre dezmembrarea statului national, unitar, suveran si indivizibil.

            Pacea de la Trianon ne-a aparut si continua sa ne apara  ca un act de justitie istorica infaptuit odata pentru totdeauna. Din punctul de vedere al natiunii romane acest tratat a fost consfintit cu sangele unui million de tarani romani cazuti in transeele Primului Razboi Mondial. Asa gandim noi romanii, dar o parte a intelectualitatii maghiare din Romania gandeste si a gandit intotdeauna altfel.  Revizuirea tratatului, dupa marturisirea unui coleg de la Filiala Academiei din Tg. Mures, este un vis, o obsesie, o datorie, daca vreti, pe care ei, maghiarii o vor urmari chiar si o mie de ani, daca este necesar. Marturisirea mi s-a parut atat de donquijotesca incat nu am putut s-o iau in serios atunci, parand mai mult o gluma.  Confruntarea de la Tg. Mures din Martie 1990 mi-a lasat insa un gust teribil de amar  pentru ca s-a petrecut la putin timp dupa noaptea din decembrie 1989 cand maghiarii au strigat impreuna cu romanii intr-un glas ca vor sa fie liberi.  Totusi, in acel martie 1990 taranul Cofariu de pe Valea Muresului a fost snopit in batai mai sa fie lasat sa moara in centrul unui oras care se pretinde civilizat. Un oras in care Ruxandra Enache batea toba insistent la Pro Europa sa ne grabim sa nu pierdem cumva trenul intrarii in Europa, de parca noi romanii am fi trait la margine de lume, de parca nu Marile Puteri ne imbrancisera la Yalta afara din Europa. Si in acea zi si noapte de pomina din martie 1990 batrani unguri au fost vazuti smulgand pari din garduri si alergand spre Piata Palatului in centrul orasului, strigand ca trebuie sa-i bata pe romani. Ceea ce insemneaza ca obsesia traieste pana in straturile de jos ale populatiei.  Si aceasta este gresit si primejdios.  Este eronat pentru ca adevarul zilnic ca oamenii doresc sa traisca pasnic  si  cel istoric ca Transilvania este pamant romanesc ar trebui sa fie privit in fata si nu masluit in demersurile unui partid extremist, precum este cel al lui Laszlo Tokes. De asemenea, teribila a fost minciuna raspandita cu viteza fulgerului de agentii maghiare de presa precum ca victima atacurilor si batailor ar fi fost un maghiar nu un roman. Cunoasteti tactica lansarii primului zvon care convinge, ca cine mai are timp in nebunia contemporana sa mai cerceteze atent adevarul faptelor?! Sa amintim de asemenea ca s-au aruncat sute de sticle incendiare in tancurile cu soldatii trimisi la locul confruntarii pentru pacificare. Cand un taran roman a fost batut mar sa  nu-mi spuneti ca tot taranii romani au aruncat cu sticle incendiare in soldati. Nu face sens. Nu am sa uit niciodata imaginea pietii din fata Primariei orasului si a Palatului Culturii pavata de sticle incendiare, marturie a unei ostilitati neimblanzite. S-a spus ca manevre securiste au dus la aceasta incaierare. Chiar daca este asa ostilitatea fatisa de zile si saptamani dintre romani si maghiari a trebuit sa fie hranita de cei ce au de profitat de pe urma incitarii nationalismului si acestia au fost si altii, nu doar securistii. Cat despre contributia lui Gelu Voican Voiculescu trimis de la centru pentru limpezirea situatiei ea a fost nula. Despre acele vremuri tulburi nu s-a scris inca nimic convingator.

            Sa nu ne intoarcem la vremurile Scolii Ardelene, ci doar la crearea Partidului Comunist din Romania si la momentul imediat postbelic. Nu romanii, ci maghiarii au dat buzna in Partidul Comunist Roman infiintat in 1921.  De ce au fost atat de pasionati de comunism unii activisti maghiari din Romania? Pentru ca primisera asigurari din partea Cominternului privind autonomia Transilvaniei.  Obsesia persista in intreaga activitae a  MADOSZ-ului  Ea continua in anumite cercuri maghiare in surdina pusa de dictatura sub forma luptei pentru identitate culturala si reapare manifest odata cu afirmarea pastorului Laszlo Tokes, unul dintre pionii rasturnarii din decembrie 1989.  Aureola de revolutionar a lui Laszlo Tokes  este falsa pentru ca pastorul nu slujeste interesele poporului in sanul caruia a mancat painea de decenii, ci lupta fervent pentru obsesia hilara a autonomiei Transilvaniei si intr-un final, de ce nu, a intoarcerii rotii istoriei. In contextul unei tendinte de secesiune a unor state europene, pastorul isi face mari sperante si s-a strecurat exact in organismul care ii asigura cadrul favorabil pentru o propaganda antiromaneasca. Ati ghicit, pastorul este mare europarlamentar. Si cum politicienii romani, multi dintre ei calca in strachini pastorul are motive sa creada in cauza vietii sale. In 16 septembrie a.c. o conferinta convocata la Tg. Mures in Sala Mare a Palatului Administrativ cu invitati din Tirolul Italian a avut ca obiectiv dezbarerea binefacerilor autonomiei. Numarul participantilor doar de douazeci si sase, dupa cum ne informeaza Nicolae Balint (Autonomia, necesitate justificata sau obsesie politica, Curentul nr. 9, 2011, p. 4) ne face sa credem ca partidul nou inregistrat al lui Laszlo Tokes inca nu are numerosi adepti. Sa speram ca o buna parte din minoritatea maghiara din Romania isi va pastra bunul simt si logica.

            Ne-am bucura daca Ambasaca Romana din Washington si Centrul Cultural de pe langa Consulatul Roman din New York ar cataliza o campanie de presa din partea istoricilor romani de combatere sine ire et studio a pretentiilor nejustificate fluturate de revizionistii maghiari in presa nord americana.

Eroism de bordel

Posted by Stefan Strajer On November - 9 - 2011

Eroism de bordel

 

Autor: Maria Diana Popescu

Presa internă clocoteşte, paginile centrale titrează cu litere de-o şchioapă: zona euro se scindează. De parcă zona euro n-ar fi cuprins din start două tabere: stăpînii şi restul, adică ţările de sub scara U.E. Estul comunist, acceptat în uniune cu condiţia de a-şi distruge propria economie, de a se transforma în piaţă de desfacere pentru vest şi în consumator de credite, a fost lăsat la un nivel de existenţă (mai degrabă subzistenţă), care seamănă cu ceva între viaţă şi moarte. Nici vorbă de fraternitate între ţările membre. Stăpînii din vest au poruncit mereu sclavilor din est. Din cînd în cînd e bine să mai iau şi bisturiul în mînă. Altminteri cadavrele de pe năsălie se ridică şi trîntesc uşa noastră de perete! Ce şanse am să fiu auzită? Practic, puţine. De ce-aş fi auzită, dacă am refuzat să pozez goală pe coperta unei reviste cînd mi s-a propus? Necuratul m-a pus mereu să „fac ciocul mare”, şi mă întreb cît de mult am şifonat VIP-urile de pe agenda curentă, atîta timp cît ele nu sînt o valoare recunoscută, un nume în spiritualitatea noastră, legat de realizări de notorietate, de o faimă meritată. Ruşine mie! E ca şi cum un oarecare s-ar fi apucat să facă o completare picturilor lui Cezanne sau cărţilor lui Cervantes. Păi, e frumos? Distanţarea intelectualilor faţă de „sentimentul românesc al fiinţei”, blocarea celor buni şi promovarea parveniţilor mizerabili în funcţie de criterii non-valorice, nu mă mai uimeşte. Cum se spune în Ardeal: ăsta criter de gîndire sănătoasă!

Aliniem în categoria „adevăruri” ştirea oficială conform căreia, pe 30 octombrie 2011, s-a născut pămînteanul cu numărul 7 miliarde. Populaţia Terrei depăşeşte un prag istoric şi declanşează semnale de alarmă în rîndul statisticienilor. Soluţia? Stoparea creşterii accelerate, care se va face „fie natural, fie brutal”, a declarat Maurice Strong, secretarul general al Summitului Pământului. „Dacă lumea nu va înţelege că ritmul naşterilor este prea ridicat, consecinţele, chiar dacă nu imediate, vor presupune boli, foamete, războaie, care vor reduce numărul locuitorilor planetei”. Fals! Nu va mai bateţi capul degeaba, domnilor statisticieni! Pămîntul are suficiente resurse de hrană. Că ele sînt dirijate în hambarele puterilor mondiale, nu echitabil, conform necesarului, pe naţiuni, e altceva. Dumnezeu a poruncit: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi Pămîntul!”. „Procedeul străvechi de tulburare a apelor e în mare vogă, declanşarea panicii colective stîrneşte reacţii uimitoare în lumea aceasta îngrădită de mecanismele puterii şi de nenumăratele lor obstinaţii” (Daon Brasco). Însă, ziarele de scandal se cred influente şi, de fapt, nu stîrnesc nici măcar milă, ci doar repugnanţă cu eroismul de bordel, cu ştirile bombastice, cu serialul divorţurilor şi bătăilor din lumea bogătaşilor. Ar trebui sancţionate lipsa de simţ a ridicolului şi prostia exhibate prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, care invocă originalitate postmodernă, deşi nu-s decît forme jignitoare de iritare, prin care îşi pierd timpul, încercînd să-l piardă şi pe-al publicului. Ar trebui să se întrebe care este poziţia lor în dezbaterile majore ale vremii? Deşi înţeleg mai puţin problemele reale ale prezentului, dau lecţii de viaţă cu aşa-zisele vedete, în timp ce simptomele care traduc un blocaj lăuntric al societăţii româneşti vorbesc despre o boală în sine, mult mai gravă, declanşată tot de mass-media şi de lipsa unui eroism social, împietrit de fapt, în haosul democraţiei.

Nu mai luaţi în seamă ziarele de scandal, ele nu ţin de o piaţă a ideilor, nici de spiritul vremurilor în care trăim. Nu luaţi în seamă „elitele” goale, vehiculate pe prima pagină, aceste nonvalori, care, ciudat, au priză la mase, în tiraje ruşinos de mari. Să acuzăm, să arătam cu degetul spre ziariştii care au transformat canale de informare în bordel, spre cei care se înfruptă nemeritat din dulceaţa gloriei! Priviţi cu atenţie cotarlele V.I.P., care pînă mai ieri trăiau în haită pe marginea drumului şi se repezeau să muşte roţile maşinilor, şi cu cît era mai luxoasă maşina, cu atît lătrau mai furios la roţi. Ce-ar face ele dacă, într-o zi n-ar mai trece nicio maşină pe drum? Ar fi haite de cîni şomeri. Vai!, dar, ce s-ar face publicul, dacă s-ar pomeni deodată fără nuditatea care le populează gustul?! N-ar mai şti ce întrebuinţare să dea vieţii, acestea fiindu-le măruntul sens al existenţei lor, dar şi lucru manual al posturii de ziarist. Tare mi-e teamă că acest public, în lipsă de altceva, va da fuga în librării şi va cumpăra toate cărţile scriitorilor pe care nu-i citeşte nimeni. Păi, dragi colegi, jurnalismul înseamnă operă de artă numai atunci cînd, scriind o frază, faci lumină în jur. La voi în pagină, pe întuneric, nu dai decît de funduri goale, de silicoane, de bîrfe, bătăi, sex, sînge, pornografie şi de jale mare. Tăcerea noastră e votul democratic-anonim pe care îl primeşte decăderea. Adevărul trist e că jurnaliştii nu-i scot pe intelectuali la rampă. Cică dacă ar ieşi nu fac bani, sînt plicticoşi şi i-ar fluiera lumea pentru că n-au nimic de oferit. Culisele sînt lumea lor. Acolo le stă bine, îşi pot da micile spectacole şi se pot aplauda între ei. Aceasta e democraţia, aceasta e libertatea! Vorba filosofului-teolog Petre Ţuţea: „în democraţie, prostul te bate pe umăr şi-ţi spune: ce faci frate?”. Libertatea de după gard, de după blocuri!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors