Archive for the ‘Politic’ Category

BENEDICT XVI (2005 – 2013)

Posted by Gabriela Petcu On February - 24 - 2013

PAPABENEDICTXVI-wbProf. Dr. Viorel Roman

 

După ce Papa a anuţat la 11 februarie 2013 în limba latină ca se retrage din lume la 28 februarie, ora 20, ceea ce este o adevărată revoluţie în Biserică, deruta este totală. Un fulger din senin la Vatican! Poate un părinte să renunţe la funcţie? Ce consecinţă va avea acest act pentru Biserică, pentru urmaşi săi? Ce va face episcopul emeritus al Romei în continuare?

 

Iată un prim răspuns inspirat. Cardinalul Ravasi după ce îşi exprima admiraţia, recunoştiinţa faţă de Papa face o analogie a derutei actuale cu Ex. 17 din Vechiul Testament: noi rămânem în vale, unde-i Amalek, unde-i praf, unde domneşte frica, răutatea, teroarea, dar unde este şi speranţa, unde a rezistat în ultimi opt ani Papa. Din acest moment noi ştim că pe munte el se roagă pentru noi.

 

În valea zilelor noastre, pontificatul marelui teolog şi filozof este perceput diferit. După eşecul Lagărului ortodox, ei sunt acceptaţi în Europa latină, dar fără refacerea unităţii creştine, ei nu pot accepta în pectore realitatea. Neoprotestanţii, care în concepţia Romei, nu au Biserica ci case de rugăciune, sunt la fel de nemulţumiţi, ca şi ortodocşii, ca modelul lor de mântuire a lumii a eşuat în Războiul Rece. Musulmanii, periferizaţi de raţionalitatea occidentală, sunt revoltaţi. Evrei, poporul ales, cred că sunt mântuiţi de la naştere, şi astfel iritaţi de rugăciunile Papei pentru ei. Confruntarea religiilor asiatice cu lumea modernă, latina nu este mai puţin plină de surprize, chiar dacă europenii sunt mai ales familiarizaţi cu disensiunile religiilor abrahamice din fostul Imperiu Roman.

 

Dacă ni se arunca permanent praf în ochi şi frica, răutatea, teroarea sunt omniprezente nu-i deloc surprinzător că – în vale – domneşte confuzia şi este greu de a evaluat moştenirea Papei care se urcă pe munte, dar rămâne cu noi, chiar dacă nu-l mai vedem, după cum ne-a asigurat el însuşi. Repere găsim în vasta sa opera, în enciclicile sale, în faptul că a ales numele Sf. Benedict, patronul Europei.

 

Determinant pentru decizia Papei trebuie să fie, pe lângă vârsta înaintată, eşecul refacerii unităţii creştine după anul de graţie 1989, care apasa acum asupra noastră, a tuturora, ca o mantie de plumb, generând, frica, răutate, teroare şi o quasijena inexplicabilă, dar dominantă. La 50 de ani de la Conciliul Vatican II, unde Joseph Ratzinger a fost unul din teologi, însăşi lumea catolică mai are nevoie de timp pentru a-i realiza dezideratele. Ridicarea excomunicării reciproce, de la Marea Schisma 1054, de către papa Paul al VI-lea şi patriarhului Athenagoras 1965 este la fel o revoluţie neterminată. De exemplu, în 1967 Biserica Ortodoxă Română era inpotriva uniri bisericilor.

 

Va fi următorul papa un tradiţionalist, fundamentalist sau un reformator? Ortodocşii şi protestanţii, uniţi în cuget şi simţiri, vor un papă din lumea treia, de preferinţă de culoare, ca Barack Hussein Obama II, un reformator ecumenic şi dacă-i posibil un adept al teologiei eliberării (inacceptabilă pentru Benedict XVI). Evreii se îndoiesc că următorul papa, tradiţionalist sau reformator, va avea nivelul profesorului de teologie fundamentală ajuns urmaş al Sf. Petru şi astfel dialogul cu Roma va suferi. La fel musulmanii, preocupaţi de revoltele lor, ca şi evreii, vor regreta probabil pe actualul Papa cu care au avut totuşi un diferend privind raţiunea şi credinţa.

 

Mult peste un miliard de fideli, sute de mii de preoţi, călugări, călugărite catolice şi după cum am văzut mai sus, toţi creştinii, chiar şi israeliţii, musulamanii, asiaticii aşteaptă ca până la Sfintele Paşti cei 117 cardinali în vârstă de până la 80 de ani (Ratzinger are deja 85 de ani) din 50 de tari să alega din mijlocul lor pe cel de al 266 papă în Capela Sixtină din Vatican. Se vehiculează fireşte deja mai multe nume, care vor ieşi, în mod tradiţional, din conclava cum au intrat, cardinali şi noul papă se va confrunta imediat cu exigentele exprimate de Benedikt XVI puţin înainte de 11 feb.: refacerea unităţii creştine, denunţarea individualismului, (dictaturii) relativismului şi falsa credinţa.

 

De la începutul pontificatului am publicat mai multe articole cu această temă pe care îndrăznesc să le anexez cu speranţa că ar putea fi utile intalegerii importantei dialogului românilor cu Roma.

 

Prof.Dr. Viorel ROMAN

20 februarie 2013

Bremen

www.viorel-roman.ro                                                             

——————————————

 

(1) BENEDICT XVI – RAŢIUNE ŞI CREDINŢĂ

 

Prelegerea Papei la Universitatea din Regensburg despre raţiune şi credinţă, una din temele sale preferate, a generat proteste în lumea islamică în legătura cu un citat din dialogul dintre împăratului bizantin Manuel II Paleologul şi un persan în anul 1391. „Arată-mi ce a adus Mahomed nou – îi spune împăratul persanului – şi vei vedea numai lucruri rele şi inumane, el predică fidelilor propagarea credinţei cu sabia.” Impunerea credinţei cu forţa n-are sens: „Lui Dumnezeu nu-i place sângele, acţiunea fără raţiune îi displace. Credinţa este un fruct al sufletului, nu al corpului. Cine vrea să propage credinţa, are nevoie de o vorbă bună şi o gândire sănătoasă, nu de forţă şi ameninţare. Pentru a convinge, nu e nevoie de braţ, nici de instrumente de bătut sau altele de acest gen, prin care poate fi cineva ameninţat cu moartea…”

 

Pentru împăratul crescut în filozofia greacă, cine nu acţionează raţional, e de la sine înţeles împotriva lui Dumnezeu. La musulmani Dumnezeu este transcendental în mod absolut, n-are obligaţia raţionalităţii. Dacă vrea El, omul trebuie să se închine şi idolilor. Aveam ca urmare două percepţii a lui Dumnezeu. La traducerea din ebraică în greacă a Vechiului Testament – Septuaginta – era de la sine înţeles că la început a fost logosul. Dumnezeu acţionează cu logosul, ceea ce este cuvânt şi raţiune în acelaşi timp. După Evanghelie la început a fost cuvântul/logosul şi logosul, adică cuvântul este Dumnezeu. Sinteză între credinţa biblică ebraică şi raţionalitatea filozofiei greceşti nu este întâmplătoare. Ea este esenţa prelegerii papei.

 

Încă din evul mediu teologi au încercat disocierea sintezei dintre logosul grecilor şi creştinism. Rezultatul a fost un Dumnezeu voluntarist, care nu mai era legat de logos, de raţiune şi iubire, ci putea în atotputernicia să acţiona voluntarist, absolut liber. Cum îl definesc musulmanii pe a tot puternicul Alah. Această transcendenţă şi natură complet diferită a lui Dumnezeu mergea până a nega înclinaţia noastră pentru bine şi raţiune, după chipul şi asemănarea Lui. Biserica n-a renunţat însă niciodată la analogia dintre Dumnezeu şi om, păstrând desigur proporţiile dintre finit şi infinit. Însăşi slujba religioasă este o îmbinare între cuvântul lui Dumnezeu şi raţiunea noastră. Sinteza dintre credinţa biblică şi filozofia greacă este determinantă până în zilele noastre, iar dacă mai adăugam la aceasta şi moştenirea Romei avem în faţă ce a ce numim noi azi Europa/Uniunea Europeană.

 

Elenizarea creştinismului, care era de la sine înţeles împăratul grec, s-a confruntat şi se confruntă neîncetat cu încercări de a le disocia una de alta. Reforma germană din sec. 16 cu programul sola scriptura urmarea eliberarea credinţei de corsetul filozofic. Metafizica părea reformaţilor lui Luther un model străin, de împrumut, de care trebuia eliberată credinţa originară, aşa cum a fost în forma să genuină, biblică. Rezultatul a fost înlocuirea Bisericii cu Templul şi Casa de rugăciuni. Războaie religioase.

 

Al doilea val de marginalizare a filozofiei greceşti de credinţă are loc în sec. 19 şi 20 în Europa. Totul pleacă de la Pascal. El face o deosebire între Dumnezeul filozofilor şi cel al lui Abraham, Isac şi Iacob. Mai ales teologul Adolf von Harnack pleda pentru omul Hristos şi mesajul său simplu, adică tot ceea ce punea în umbră elenismul. Isus a pus accentul pe morală nu pe cult. El este iniţiatorul unei chemări morale pline de omenie, care-l eliberează, aşa credea von Harnack, pe omul modern de elementele filozofice şi teologice şi mai ales de credinţa în Fiul lui Dumnezeu şi în Trinitate.

 

Pentru von Harnack, ca pentru mulţi contemporani, teologia era istorie şi ştiinţă, iar sinteza dintre platonism (cartesianism) şi empirism, atât de populară în zilele noastre, întăreşte această tendinţă. Ştiinţa se bazează pe raţionalitatea matematică a materiei şi pe experiment, care-i dă certitudinea valabilităţii experimentului. Acest concept din ştiinţele naturii este aplicat însă cu aceiaşi stringenţă şi istoriei, psihologiei, filozofie, sociologiei. Dumnezeu, credinţa este lăsată la o parte, ca o chestiune pre- sau chiar neştiinţifică. În felul aceste este redusă şi sfera ştiinţei şi cea a raţiunii. Nihilismul.

 

Din încercarea de a trata teologia ca ştiinţă a rezultat un creştinism fragmentat şi sărăcăcios, cu rezultatul că şi omul, care se întreabă „de unde venim şi încotro mergem?” rămâne chircit. În ceea ce defineşte ştiinţa ca raţiune, problemele legate de religie şi etică devin subiective. Aşa devine conştiinţa subiectivă şi ultimă instanţă morală. Religia ca şi etica pierd astfel forţa colectivă, devin aleatori şi periculoase pentru umanitate. Patologia religiei şi raţiunii din vremea noastă este urmarea îngrădirii raţiunii, căreia chestiunile de credinţă şi morală i-au devenit străine.

 

Al treilea val de marginalizarea elenismului din creştinism a apărut în era globalizării în care o multitudine de culturi întră în contact. În dialog cu alte culturi se afirmă că grecizarea creştinismului nu mai trebuie să fie o condiţie preliminară. Mesajul Noului Testament trebuie să redevină mai simplu, eliberat de filozofia greacă, pentru a permite diferitelor culturi să se definească din nou, şi de la sine. Această idee este falsă pentru că Noul Testament a fost scris în greacă şi poartă pecetea acestui spirit. Bine înţeles că nu toate culturile trebuie să urmeze etapele devenirii Bisericii, dar interdependenţa dintre credinţă şi raţiune este componenta indisolubilă credinţei.

 

Critică raţionalităţii moderne nu trebuie să fie înţeleasă ca o încercare de a ne reîntoarce la vremurile de dinainte de iluminism. Toată lumea este recunoscătoare pentru progresele pe care le-a făcut omenirea în ultimele două secole. În afară de asta, etica cercetătorului ştiinţific este pătrunsă de respect faţă de adevăr şi în felul acesta poartă în sine una din caracteristicile fundamentale ale creştinismului.

 

Raţiunii trebuie să i se deschidă noi perspective. O critică negativă nu-şi are locul. Dar în ciuda bucuriei în faţă atâtor noi posibilităţi pe care şi le-a cucerit omul, nu se poate trece cu vederea primejdiile care-l pasc. De aceea trebuie găsită o cale de reîmpacare a credinţei cu raţiunea. Teologia trebuie să iasă din strunga disciplinelor sociale, umaniste şi să se concentreze asupra raţonalităţii credinţei. Numai pe această cale se poate realiza un dialog autentic al culturilor şi religiilor.

 

În lumea occidental domină acum concepţia raţionalităţii pozitiviste cu şcoliile filozofice aferente. Dar tocmai această poziţie lezează profund celelalte culturi religioase din lume şi face un dialog imposibil. Marginalizarea dumnezeirii din universalitatea raţionalităţii este percepută în lumea neoccidentală ca o punerea la îndoială a ceea ce este mai preţios în credinţa fiecăruia, şi pretutindeni. Raţiunea surdă la credinţă, trimisă la subsol, e incapabilă să participe la un dialog al culturilor.

 

După această trecere în revistă a tezelor expuse de Benedict XVI la Regensburg, unde a fost profesor, putem fi optimişti în ceea ce priveşte dialogul, reunificarea bisericilor surori, romano-catolică şi ortodoxă. Discuţiile în acest sens dintre catolici şi Patriarhatul slavilor orientali de la Belgrad, de unde a pornit în ultimul deceniu războiul religios al slavilor de sud, este de bun augur şi pentru toţi români.

 

Mare problemă va fi apoi dialogul cu celelalte culturi religioase, mai ales cu islamul unde demersul papei nu este încă înţeles, sau şi mai grav, greşit perceput, după cum ne-au arătat manifestaţiile de protest şi chiar victimele din ultima lună. Conştient de dificultăţile armoniei între credinţă şi raţiune, dialogului dintre teologi, filozofi şi culturi religioase, papa a fost „profund mâhnit” de felul cum a fost percepută discursul său de unii musulmani. Dar parcă având o premoniţie a acesteia, în încheierea prelegerii sale, Benedict ne reaminteşte de un moment al discuţiilor dintre Socrate şi Phaidon. După ce a auzit atâtea ideii filozofice îndoielnice şi false, Socrate îi spune: e de înţeles dacă cineva după ce a auzit atâtea idei false, rămâne pentru tot restul vieţii sale cu o ură şi dispreţ pentru toate discuţiile în legătura cu a fi.

 

Prof. Dr. Viorel Roman

consilier academic la Universitatea din Bremen

10 octombrie 2006

—————————————————–

 

(2) TRAIAN – BENEDICT XVI

 

Anul acesta se sărbătoresc 1900 de ani de la căderea Sarmisegetuzei lui Decebal şi venirea legiunilor Împăratului roman Traian în Dacia, actul de naştere a romanităţii la nord de Dunăre. Vor găsi românii cu acest prilej, în ceasul al 12-lea al reintegrării lor în UE/Uniune Europeană – Sfântul Imperiului Roman de azi -, forţa să refacă şi unitatea spirituală cu punctul de plecarea a istoriei şi civilizaţiei lor, cu Roma eternă?

 

„Lagăr” -ul comunist s-a prăbuşit pentru că Decalogul lui Dumnezeu era scos din societate, relaţia între muncă şi salar dispăruse, interdependenţa dintre sexualitate şi procreere era alterată. Dictatura proletarilor din răsăritul Europei se baza pe doctrina marxist-leninistă şi cu toate că era o diferenţa clară între comunismul catolic din Polonia, ortodox din România, protestant din Germania, exista o aversiune comună – „religia e opium pentru popor”. Catolicii au regăsit calea spre UE, ortodocşi încă nu.

 

Din anul 1989, tranziţia de la uniformitatea, mediocritatea comunistă la libertatea şi responsabilitatea individuală este mai dificilă decât s-a presupus. În Germania sunt localităţi în care jumătate din populaţie e nebotezată, foştii comunişti cer salarii ca în vest, cu toate că productivitatea muncii lor e numai 2/3. Transferul din vest spre est e de o mie de miliarde de euro şi va continua până în 2018, când nu mai va fi nici un muncitor, care să fie fost afectat de comunism. Într-o societate, pentru a supravieţui, o familie de două persoane trebui să aibă în medie 2,1 copii. În Germania ca şi în România raportul actual e catastrofal, de numai 1,3! Vor dispare aceste neamuri?

 

În cele două state româneşti avem de a face cu aceleaşi fenomene negative. În Moldova comuniştii dau tonul, aşa că între Prut şi Nistru restabilirea normalităţii va dura. Mai ales că România şi Moldova nu se pot baza pe un transfer financiar din vest, iar erodarea raportului muncă-salar e atât de gravă că milioane îşi iau lumea în cap, fug şi muncesc în vest, pentru a scăpa de pacostea „la comun”, încă în vigoare pe meleagurile lor. În aceste condiţii descreşterea populaţie e numai o „pierdere colaterală”? Se vor regenera moldo-valahii în tranziţie sau vor vegeta izolaţi, într-o cultură ortodoxă de anonimat la periferia Europei, zilieri cu câţiva euro/zi?

 

Nemţii şi românii au pierdut Războiul Mondial ÎI şi fenomenele de mai sus sunt rezultatul ocupaţiei Armatei Roşii. Mai ales moldo-valahii sunt complet dezorientaţi. Interzicerea de către comunişti a Bisericii Unite şi reorientarea cu forţa a 2000 de bisericii, inclusiv a unui milion şi jumătate de greco-catolice din Transilvania, de la Roma spre Moscova, face dificilă perceperea valorilor şi normelor vesteuropene şi implicit cooperarea şi coordonarea activităţilor româno-occidentale. Iar faptul că se sabotează şi azi Biserica Unită şi dialogul cu Benedict XVI – primul Papă german de la Reformă, care cunoaşte ca nimeni altul trauma postbelică a conaţionalilor lui şi a românilor -, are consecinţe defavorabile în integrarea ortodocşilor în Europa.

 

Prof. Dr. Viorel Roman

consilier academic la Universitatea din Bremen

14 martie 2006

—————————————————–

 

(3) BENEDICT XVI ŞI HOLOCAUSTUL EVREILOR

 

Alegerea surprinzătoare a unui Papă german, la 60 de ani de la ziua de naştere (20 aprilie) şi apoi sinuciderea criminalului Adolf Hitler – organizatorul Holocaustului -, atrage involuntar atenţia asupra destinului nemţilor şi evreilor. Benedict XVI are misiunea de a depăşi traumele sec. XX, de a construii o Europă Unită, de a reface unitatea creştină şi mai ales prietenia unică, plină de mister dintre evrei şi nemţi, care au slujit Sfântul Imperiu, ca nimeni alţii, şi au contribuit la civilizarea lumii. Evreii sunt poporul ales a lui Dumnezeu, iar nemţii al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, care a durat o mie de ani, „Imperiul German” (II), 40 de ani, iar cel „naţional-socialist” (III), responsabil pentru uciderea evreilor, 12 ani.

 

Statutul de popoare alese duce fără îndoială la explozii de energie creativă, imperială şi justifică poziţia lor unică la Roma, dar generează, nu de rare ori, o aversiune reciprocă şi a altor neamuri împotriva lor. Benedict XVI, cel mai mare filozof şi teolog contemporan, a ridicat ştacheta morală şi intelectuală la un asemenea nivel că şi nemţii au nevoie de timp până vor înţelege şi integra mesajul. Protestanţii din land-urile din est traumatizaţi de ocupaţia rusă ortodoxo-comunistă s-au refugiat în ateism, iar cei din nord sub presiunea anglo-americană în relativism, multiculturalitate şi cultul Holocaustului.

 

Muzeul Holocaustului din Washington, Berlin şi în curând la Bucureşti, sunt sanctuare unde se comemorează încercarea de exterminare a evreilor. Cultul Holocaustului are un canon iudaico-protestant, care nu cunoaşte iertarea păcatelor ca la creştini, iar pentru făptaşi şi urmaşi lor nu va exista iertare, în vecii vecilor. Pentru a înţelege „cultul”, protejat de legislaţia multor ţări şi de curând şi de România, sunt necesare cunoştinţe privind „regulile” după care se „construieşte” religia şi autonomia ei în raport cu societatea. Şi acest „cult” luptă pentru a câştiga adepţi, nu tolerează „revizionismul”, are o „inchiziţie” şi ca în orice credinţă, sensibilitatea fidelilor nu poate fi înţeleasă decât de cei uniţi de sacralizarea Holocaustului – izraeliţii, protestanţii şi mai nou ortodocşi moldo-valahi. Curând acest cult se va practica şi la Bucureşti, cu toate că tranziţia de la vechia izolare încă nu s-a încheiat. Românii nu sunt pregătiţi de a dialoga cu Roma şi a ieşi în lume. Benedict XVI readuce în actualitate moştenirea şi misiune istorică comună a evreilor şi creştinilor, necesitatea dialogului şi redă mai ales protestanţilor nemţi şi ortodocşilor moldo-valahi, traumatizaţi de războaie mondiale pierdute, de suveranitatea limitată de după capitularea necondiţionată şi de lungi ocupaţii militare cu ideologii anticreştine, credinţa într-un viitor comun mai bun în Europa Unită, în noul Sfânt Imperiu Roman.

 

Prof. Dr. Viorel Roman

consilier academic la Universitatea din Bremen

21 august 2005

———————————————————-

 

(4) BENEDICT XVI – NOMEN EST OMEN

 

Majoritatea germanilor s-au rupt de Roma prin Martin Luther, care a subminat Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană şi Adolf Hitler, care a târât Europa într-un război mondial şi a adus hoardele comuniste slave în inima Europa. La 20 aprilie 1945 el îşi serba ziua de naştere în pragul sinuciderii sale şi a germanilor. A urmat capitularea şi primejdia lichidării neamului, cum plănuiau Josef Stalin şi Henry Morgenthau, consilier al Preşedintelui SUA.

 

După cinci secole, la 19 aprilie 2005 este ales din nou un papă german. Tot aşa cum papa slav, Ioan Paul ÎI i-a reabilitat pe slavii, care s-au dezis de marxism-leninism şi s-au reîntors la creştinism, tot aşa Benedict XVI reface unitatea Germaniei, a acesteia cu Roma.

 

Cardinalii au ales un neamţ după un slav şi pentru a reface prietenia acestor popoare. Ioan Paul ÎI avea robusteţea fizică, fasci-naţia şi generozitatea sufletului slav. Pe de altă parte nici un papă nu a publicat atât de mult, înainte de a fi ales urmaş al Sfântului Petru, că Benedict XVI. El este unul din marii filozofi şi teologii ai timpului nostru, are disciplină, raţionalitatea şi puterea de munca germană, poate mai puţin fascinaţia mediatică, mistica înaintaşului. Cu toate astea el a fost ales şi pentru a garanta continuitatea. Nimeni nu cunoaşte mai bine Biserica, problemele vremii, că Benedict XVI, „un simplu muncitor în via Domnu-lui”, după cum s-a autocaracterizat.

 

La 78 de ani nu e de aşteptat un pontificat lung, dar el va veghia că unitatea europeană să nu fie tulburată de exerimente, care în trecut au pornit de la germani şi azi de la musulmanii turci. Prea Fericitul Patriarh Teoctist (90) nu a paticipat personal la intronizarea papei, dar i-a adresat un mesaj plin de căldură în care pomeneşte de vizită la Bucureşti a lui Ioan Paul II „cel Mare” şi de „valoare de necontestat a dialogului dintre cele două Biserici surori din România, Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică… şi de nădejdea că Sanctitatea Voastră, ca unul ce aţi fost apropiat colaborator al său (Ioan Paul ÎI), veţi păstra şi sprijini acest dialog, întru împlinirea dorinţei noastre comune de realizare a unităţii depline a Bisericii.” Aceasta este condiţia sine qua non a integrării românilor în Uniunea Europeană, care va avea loc formal, de jure, în 2007, dar cea reală, de facto, care va face această aderare de durată şi autentică, nu duplicitară ca cea greco-ortodoxă, cere o depăşire a situaţiei în care milioane de români sunt „toleraţi” numai la munca de jos, căpşunari, sclavi pe plantaţiile occidentale. Mari speranţe se pun în Traian Băsescu în depăşirea acestui blocaj de comunicare, comuniune religioasă între români şi Roma. Vor găsi Preşedintele şi Prea Fericitul Teoctist calea scoaterii românilor din groapa milenară a mizeriei, corupţiei şi nedreptăţii? Papă îi va ajuta mai mult de cât predecesorii. Numele e program – nomen est omen – şi pentru cel de al 264 papă. Benedict este patronul Europei.

 

Prof. Dr. Viorel Roman

consilier academic la Universitatea din Bremen

24 aprilie 2005

———————————————————–

 

(V) BENEDICT XVI

 

Noul Papă va continua cursul Conciliului Vatican II, 1962-1965. Cariera cardinalului german Joseph Ratzinger începe ca preot 1951; doi ani mai târziu doctoratul; 1957, la 30 de ani, habilitarea, după care e profesor de dogmatică la Bonn, Münster, Tübingen, Regensburg; consilier al cardinalului Frings la Vatican II; 1977 arhiepiscop şi cardinal în München; 1981 urmaş al „marelui inchizitor”; 1986-92 preşedinte al comisiei Constituţiei Apostolice „Fidei Depositum”. Benedict XVI e un mare teolog şi filozof, care alături de Ioan Paul ÎI, a contribuit la formularea documentelor recente ale Bisericii.

 

Alegerea să, după cea mai scurtă conclavă din istorie, este atât garanţia continuării cursului predecesorului său, cât şi a cristalizării unor puncte de vedere tradiţionale, care vor da din nou siguranţă creştinilor ajunşi în bătaia vântului unei modernităţii îndoielnice. În sec. trecut mitul „clasei” şi „rasei” superioare au generat catastrofe. Divinizarea Revoluţiei şi Rasismul sunt depăşite, dar au apărut noi mituri politice, mai subtile, pentru că sunt mai puţin clar definite şi nu de rare ori amalgamate cu valori autentice.

 

În cartea „Valori în vremuri de tranziţie. Să facem faţă cerinţelor viitorului” apăruta în ed. Herder simultan cu alegerea să, Benedict XVI precizează mituri noi: progresul, ştiinţa şi libertatea. Progresul a devenit o normă în politică şi în activitatea curentă. În ultimul secol s-au obţinut mari progrese în tehnică, medicină etc., dar ele încep să pericliteze omul şi natura. Cum poate fi pus progresul în slujba omului şi nu invers? Ştiinţa e raţională, dar există o patologie a ei, atunci când omul e în pericol să-şi piardă demnitatea. Ea poate devenii chiar inumană în experimente pe om, omul ca bancă de organe etc. De aceea trebuie subordonată imperativelor morale. Libertatea a început să fie anarhică, antiinstituţională, idolatrică. Libertatea umană nu poate fi altceva decât libertatea dreptăţii, a convieţuirii într-un respect reciproc, altfel devine o minciună şi duce la sclavie. Moralitatea raţională e mai presus de hotărârile colective, nu invers.

 

Nimănui nu-i este permis în vest a batjocorii evreii sau musulmanii, dar în numele aceleiaşi libertăţii nici normele creştine nu trebuie călcate în picioare sau împroşcate cu noroi. În centrul noului pontificat stau modernizarea Bisericii, refacerea unităţii creştine şi dialogul cu celelalte credinţe. Fundamentul acestora, a precizat primul Papă al sec. XXI în cartea sa pomenită mai sus, e vechi de când lumea şi acceptat de toţi, cele 10 porunci nu-s proprietatea evreilor sau creştinilor, ci recta ratio, expresia raţională a unei morale universale. Ioan Paul II a învins colectivismul, a refăcut Europa, a schimbat Polonia şi faţa lumii. Benedict XVI începe lupta cu „dictatura relativismului”, va reface Germania, va da stabilitate Uniunii Europene şi siguranţă celor peste un miliard de creştini răspândiţi pe toate continentele.

 

Prof. Dr. Viorel Roman

consilier academic la Universitatea din Bremen

20 aprilie 2005

 

Alianta Familiilor din Romania

Alianta familiilor sigla

LICEUL “GEORGE COSBUC” SE VREA “COOL”!

Liceul “George Cosbuc” din Bucuresti se vrea “cool”. Se doreste a fi varf de lance in promovarea in rindul tinerilor adolescenti din Romania a homosexualitatii si a noii ideologii sexuale. Fara jena. Daca anul trecut a facut primul pas ingaduind organizatiei Accept sa organizeze un eveniment legat de luna homosexualitatii in Romania, anul acesta a facut un pas si mai mare si indraznet – a programat o parada a homosexualitatii pe 15 februarie. Conducerea liceului se vrea “cool” si probabil multi dintre elevi si ei doresc sa se dea “cool”. Doresc sa apara “broad minded” (ca sa folosim si noi un termen dintr-o limba alta decit cea romaneasca!), neintelegind, ori nestiind, si cealalta parte a axiomei, luata tot din vocabularul englez ori american — “if you are too broad-minded your brains might fall out” (adica, in limba romana, “daca esti prea deschis la minte s-ar putea sa-ti cada creierii din cap”).

Asa a fost cam peste tot unde promovarea homosexualitatii si a noii ideologii sexuale au fost lansate. Undeva, cindva, o instutie, un ziar, o scoala, o universitate a gasit “cool” sa promoveze ceea ce pina atunci nu era “cool” ci dimpotriva ceva dezagreat de toata lumea si vazut ca scarbos ori respingator – in engleza “yucky” (ca inca vorbim de liceul “bilingv” George Cosbuc). Primul club homosexual si prima publicatie homosexuala au aparut in Germania in 1896. Si de atunci s-au raspindit in toata lumea. Iar acel varf de lance institutional din Romania e, se pare, liceul “George Cobuc” unde unii dintre copiii celor care citesc aceste rinduri invata. Conducerea liceului probabil se constituie din profesori care se considera “progresisti”, “avantgardisti”, plictisiti de valorile traditionale si in cautare de ceva nou, mai interesant. Cauta sa iasa in relief, sa dovedeasca ca sunt mai deschisi la minte decit restul societatii si asa sa impresioneze mintile fragile ale copiilor nostri. Fara responsabilitate.

African-American History Month

Aici liceul “George Cosbuc” si-a dat mana cu aplogetii homosexualitatii din Romania. Si folosesc o strategie similara lor. Iar homosexualii romani, la fel cai cei europeni, folosesc o strategie de manipulare imprumutata de la homosexualii americani. Caci de citeva decade incoace in SUA luna februarie e luna istoriei populatiei de culoare, adica a negrilor (“African-American History Month”). De ce nu si a homosexualitatii? In 1964 SUA a adoptat The Civil Rights Act of 1964 (“Legea Drepturilor Civile din 1964”) care interzice discriminarea la locul de munca si in spatiul public pe baza de rasa, culoare, sex, origine nationala, religie. In ultimii ani homosexualii americani au inceput sa afirme ca sunt si ei in aceasi situatie ca si populatia de culoare inainte de 1964, fara drepturi civile si discriminati. Miscarea lor e numita, in consecinta, una pentru drepturi civile, ceea ce in contextul european si roman inseamna “drepturile omului”. Iar liceul “George Cosbuc” promoveaza si el drepturile omului dar la nivel mai “sofisticat”, adica “bilingv”, organizand proiecte de genul “celebrate human rights” (“celebrati drepturile omului”). Adica drepturi nu obligatii. Dreptul de a fi cine vreau, cu orice pret, chiar daca ofensez drepturile celor din jurul meu, dar nu si obligatia de a respecta simtamintele semenilor si puditatea publica. Asta sunt invatati copiii nostri. Insistenta asupra drepturilor e zgarcenie nu altruism, pe cind insistenta pe obligatii e altruism nu zgarcenie. Iar homosexualii din Romania fac la fel ca cei din Statele Unite, conectind luna istoriei negrilor din SUA cu miscarea pentru drepturile “minoritatilor sexuale.”

Falsitatile insa nu lipsesc din “istoria lunii homosexualitatii”. Caci daca ar fi sa le dam crezare mai fiecare personalitate din istorie a fost un homosexual. Istoria lor este un revizionism, o falsificare a istoriei pe care o intilnim, din nefericire, si in documentele unionale si ale Consiliului Europei. Este o istorie care urmareste intoleranta fata de crestini si ostilitate fata de religie si traditie. Este o istorie care spune tinerilor ca homosexualitatea a fost practicata si acceptata din antichitate cind societatea o privea ca ceva “cool”. O istorie care afirma ca pedeapsa cu moartea pentru sodomie a fost impusa pentru prima data in istorie de crestinii ajunsi la putere in secolul IV, nu de magistratii romani in veacurile precedente. Ca de fapt casatoriile intre persoane de acelasi sex au existat in antichitate, in Evul Mediu, in societatile amerindiene din Lumea Noua, si ca pedofilia, asa cum ne “educa” saptamina trecuta profesorul Gert Hekma de la Universitatea din Amsterdam, era acceptata in antichitate.

In unele tari si state din SUA, Massachusetts si California printre ele, curricula scolara include istoria homosexualitatii, obiectivul fiind sa-i informeze pe tineri despre “marile personalitati homosexuale ale istoriei”. Puteti deja anticipa ce se urmareste – ideea ca personajele istorice care au facut dezastru de-a lungul istoriei nu au fost homosexuale. Se ignora, deasemenea, ca in SUA grupul care se impotriveste cel mai mult propagandei si “drepturilor” homosexualilor este populatia de culoare. Africanii-Americani (“African-Americans”) sunt ofensati cind miscarea homosexuala pentru drepturi e asemuita miscarii negrilor pentru drepturi civile din anii 50. Si nu se aminteste ca liderul cel mai proeminent al miscarii pentru drepturi civile al negrilor a fost un pastor baptist de culoare, Dr. Martin Luther King, o personalitate care a promovat justitia si egalitatea pe baza Bibliei. De fapt in toamna anului trecut mai multi pastori de culoare au organizat o coalitie impotriva realegerii presedintelui Obama tocmai din cauza politicii lui pro-homosexuale. [Detalii aici: http://dailycaller.com/2012/10/09/faith-leaders-aim-to-strip-25-percent-of-black-vote-from-obama]

CE S-A PETRECUT LA LICEUL SANTA ROSA?

Ce s-a intimplat la “George Cosbuc” a devenit de multi ani o rutina in liceele americane. Una din cititoarele noastre, Laura, a publicat online o traducere a unui astfel de eveniment care s-a petrecut la liceul Santa Rosa din California cu prilejul “Zilelor Homosexualitatii”. O gasim potrivita si informativa si pentru dtra. Este marturia unui parinte.

“Zilele Homo” la liceul din Santa Rosa. O idee despre emanciparea sexuală din şcolile din California

De multă vreme avertizam că agenda activiştilor homosexuali include şi transformarea şcolilor în centre de recrutare pentru propaganda homosexuală. Am văzut aceasta cu ochii mei, săptămâna trecută, la liceul din Santa Rosa, unde agenda lor de lucru a fost pusă în practică pe deplin. Am avut ocazia să fac parte din comisia de experţi opusă agendei homosexuale şi am putut astfel să am o prezentare de 50 de minute în prima zi a “Săptămânii Diversităţii” de la acest liceu. Directorul, Dl. Waxman, a considerat unica mea intervenţie ca suficientă pentru prezentarea şi a celeilalte tabere, în cadrul unui program de o săptămână, care a inclus peste 20 de ore de îndoctrinare pro-homosexuală a elevilor. Cerinţa de prezentare echilibrată a lucrurilor fusese impusă de comisia educaţională în urma unei revolte a părinţilor de anul trecut, când la o “Zi a Diversităţii” de la un alt liceu nu au fost incluşi şi cei care se opun agendei politice a homosexualilor.

Anul acesta, părinţii au fost mai bine pregătiţi şi în prima zi a Săptămânii Diversităţii mai mult de zece dintre ei au mers la liceu în locul copiilor lor. Un grup a mers la cancelarie unde a întrebat de ce conducerea nu invită şi oponenţi ai homosexualităţii, aşa cum li se promisese părinţilor. Persoana cu care au vorbit era chiar cel care solicitase comisiei educaţionale să prezinte şi cealaltă tabără, şi l-a chemat pe director în cancelarie pentru a discuta cu părinţii. Între timp, ceilalţi părinţi au mers în curtea scolii, doar pentru a vedea felul în care liceul fusese transformat într-un fief al activismului homosexual.

Ceea ce au descoperit în acea zi a fost şocant pentru ei, şi chiar şi pentru un veteran pro-familie ca mine. Am constatat un întreg sistem de promovare a homosexualităţii în fata elevilor. Exista chiar şi un moderator plătit din bani publici (banii noştri).

Moderatorul era un activist homosexual pe nume Jim Foster. Foster predă în liceu ceea ce se numeşte Educaţie Tovărăşească şi de asemenea conduce un local din afara scolii, unde adolescenţii cu înclinaţii homosexuale se pot întâlni cu homosexuali mai bătrâni. M-am întâlnit cu câţiva dintre cei opt participanţi la orele lui Foster, fiecare fiind un adolescent volubil care se lăuda cu homosexualitatea sau bisexualitatea lui. Fiecare cursant al Educaţiei Tovărăşeşti primeşti titlul de Consilier, care îi conferă un statut special în liceu. Un membru al grupului, cu care am stat de vorbă, mi-a spus că face parte din echipa care a conceput şi sponsorizat Săptămâna Diversităţii. Tânărul părea remarcabil de rece faţă de faptul că liceul transformase întreaga locaţie pentru a găzdui pentru o săptămână proiectele “sociale” ale micului său grup de propagandă homosexuală.

Programul săptămânii a inclus patru sesiuni despre “homofobie” (definită aici ca fiind orice dezacord cu obiectivele activiştilor homosexuali) şi multe ore suplimentare dedicate aspectelor sexuale, transsexualismului şi altor subiecte dragi acestor activişti. Deşi era subiectul principal al săptămânii era homosexualitatea, s-a vorbit şi despre protecţia mediului, drepturile animalelor şi motivele pentru care este urâtă America.

Am participat la o dezbatere despre homofobie. A fost mai rău decât mă aşteptam. Şapte sau opt tineri stăteau la o masă în fata sălii şi discutau cu cei din sală. Fiecare a prezentat în culori atrăgătoare felul în care implicarea în “mişcarea homosexuală” le-a schimbat viata, evident, de la nefericire la extaz. Fiecare se prezenta la început ca o victimă a homofobiei şi relata apoi cum a găsit curajul să iasă “la suprafaţă,” acum simţindu-se iubit(ă) şi acceptat(ă) în mişcarea homosexualilor.

Am petrecut ceva timp privind chipurile adolescenţilor din sală. Erau elevi de liceu din familii din clasa de mijloc a societăţii. Îngrijorător, nu am văzut nici o urmă de dezaprobare pe chipul lor; ascultau fascinaţi. Când s-a lansat vechiul slogan cu “Nimeni nu ar alege un stil de viaţă care trezeşte atâta ostilitate de la cei din jur,” cei din sală au dat din cap aprobator. Am vrut să răspund acestui sofism flagrant care-i păcăleşte pe mulţi, însă eram acolo doar ca spectator. Un tânăr, care se declara bisexual, a atacat în mod deschis credinţa creştină, şi nimeni nu a obiectat.

Un părinte mi-a spus ulterior că respectivul tânăr vine uneori la şcoală îmbrăcat în femeie şi foloseşte toaleta fetelor. Conducerea scolii nu ia nici o atitudine. Revoltat de ce văzusem, am mers să-l văd pe director. M-a primit zâmbind, însă nu a vrut să admită nici o greşeală privind felul în care se organizase Săptămâna Diversităţii. A luat apărarea utilizării eronate a termenului “homofobie” (oricine nu era de acord cu vreuna dintre ideile propagandei homosexuale avea o “fobie”) şi a respins afirmaţia mea că mai mult de 20 de ore de educaţie pro-homosexualitate înseamnă îndoctrinare.

Era clar că nu era de partea părinţilor. A promis însă că va încerca să găsească nişe în program şi pentru vorbitorii anti-homosexualitate. S-a ţinut de cuvânt. Ieşind din biroul său, am fost abordat de o fată care mi-a spus că este şefa clubului “Alianţa Homo-Hetero” din liceu. M-a informat sfidător că clubul are deja peste 40 de membri şi că derulează acţiuni pentru convertirea elevilor la cauza homosexuală. M-a privit în ochi când mi-a spus asta şi a fost foarte mulţumită când a văzut reacţia mea negativă. În timp ce se îndepărta le-a spus tovarăşelor ei: “Sper să crape.”

Mai târziu, când am plecat de la liceu, am trecut pe lângă maşina lui Jim Foster, moderatorul homosexual. Am sesizat înăuntru un afiş uriaş care prezenta câţiva copii stând pe o verandă. În partea de jos era scris cu litere mari: “STÂRNEŞTE BIZARUL.” Cred că aceste cuvinte prind cel mai bine esenţa evenimentului de la liceul din Santa Rosa.

CONSECINTE – NEW YORK TIMES RELATEAZA

Dar “broad-mindedness” nu se opreste doar la “acceptarea” diversitatii ori a homosexualitatii. Intram, se pare, in era “post-homosexuala” unde chiar si homosexualitatea a devenit demodata. Nu mai e vorba de “minoritatile sexuale” LGBT (“Lesbian, Gay, Bisexual, Transgender”) ci de alte “minoritati sexuale” care recent au deveit la moda si care nu mai corespund paradigmei LGBT. Limitarea minoritatilor sexuale la “traditionalul” LGBT a devenit “narrow minded”, adica “ingustimea mintii.” E vorba de “comunitatea” LGBTQIA, adica trei litere in plus. LGBT a devenit “lasbian, gay, bisexual, transgender, queer/questioning, intersex si asexual.” Este un fenomen tot mai larg intilnit in campusurile americane, universitare si licee. Mai devreme sau mai tirziu se va extinde si la noi in Romania.

Pe ianuarie 9 New York Times a publicat un articol cu un titlu indraznet dar simbolic “Generation LGBTQIA”. El descrie in 5 pagini trendul nou, confuzia generala care pare sa domine mintea tinerei generatii privind identitatea sexuala. Noua “generatie de minoritati sexuale” e nemultumita ca “vechea generatie” de minoritati sexuale (adica LGBT) nu ii imbratisaza si ii gaseste prea “bizari.” Noul “cool” sexual este sa nu mai fii homosexual ori bisexual ci complet dezorientat privind identitatea sexuala. In noua apelatie “Q” inseamna “questioning”, adica tineri care isi pun la indoiala simultan atit identitatea sexuala biologica cit si orientarea sexuala. “I” insemna “intersex”, adica tineri care simt ca nu apartin nici unui sex, atit biologic ori la nivel psihologic, ci undeva “intre sexe”. Iar “A” inseamna ‘asexual”, adica persoane care nu se identifica sexual cu nici o categorie. Imaginati-va confuzia. Imaginati-va anul viitor la liceul George Cosbuc “Luna generatiei LGBTQIA”. Imaginati-va aceasta generatie cautindu-si “drepturile”, inclusiv dreptul la “casatorie” si dreptul de a adopta copii. O generatie de fiinte umane care de fapt si-au pierdut abilitatea de a aduce pe lume noi fiinte umane.

Si inca ceva. Daca credeti ca lista LGBTQIA e finala va inselati. Caci pe orizont deja au aparut categorii de “minoritati sexuale” aditionale: pansexual, omisexual, trisexual, agender, bi-gender, third gender, etc. Confuzia, dez-orientarea si dezordinea sexuala distrug mintea tinerilor. Deocamdata acesti tineri nu cer un “drept” la casatorie. E doar de imaginat cum va fi ori cum va arata lumea cind isi vor cere si ei “dreptul” sa se casatoreasca, sa adopte copii, etc. si astfel de drepturi le vor fi acordate.

Articolul din New York Times, pe care l-am postat acum citeva saptamini in buletinul AFR de marti, poate fi citit aici: http://www.npr.org/2013/01/15/169342349/more-young-people-are-moving-away-from-religion-but-why

VANZARE SI CUMPARARE DE COPII

Inevitabilul pare ca se va produce si in Franta unde saptamina asta Camera Deputatilor a adoptat legea casatoriilor homosexuale. Asa se intimpla de obicei cind stanga ajunge la putere. E remarcabil insa ca un socialist francez a denuntat casatoriile homosexuale pentru ca exploateaza copiii. Deputatul e negru, un descendent al unor fiinte umane care nu cu mult timp in urma inca erau vindute si cumparate. Casatoriile homosexuale, afirma el, va duce la o noua forma de sclavie – cind copiii vor fi gestati pentru bani, nascuti pentru bani, vanduti pe bani celor incapabili de procreare (adica homosexualilor) si cumparati de cei incapabili de procreare (adica homosexualii).

Ne dam seama ca aceste cuvinte sunt grele, dar nu ne apartin noua. Ele apartin deputatului francez si pot fi urmarite pe you tube. Au fost urmarite de peste 240.000 de vizitatori. Puteti sa-l urmariti si dtra si e recomandabil sa fie urmarit si de cei de la Liceul “George Cosbuc” care pregatesc parada gay de miine. http://www.mercatornet.com/articles/view/from_a_man_of_the_french_left_a_passionate_defence_of_marriage

MEDIA PROMOVEAZA LUNA HOMOSEXUALITATII IN ROMANIA

Acum doua saptamini am publicat materialul “Romania Libera si noua ideologie sexuala”. Unul din jurnalistii ziarului ne-a atras atentia ca ce s-a publicat reflecta pluralismul de vederi pe care ziarul il promoveaza. Iata insa ca tot Romania Libera a venit in sprijinul lunii homosexualitatii din Romania, denuntind ca “nemultumiti” pe parintii bucuresteni care au fost revoltati de parada homosexuala programata pe 15 februarie. Jurnalista reproduce verbatim vederile celor care promoveaza activitatile pro-homosexuale, dar nu vederile parintilor. Un jurnalist impartial s-ar fi referit la parinti ca fiind “ingrijorati” nu “nemultumiti” de lucrurile murdare la care sunt expusi copiii lor. Redam citeva paragrafe, urmind ca cei interesati sa citeasca articolul in intregime aici: http://www.romanialibera.ro/actualitate/bucuresti/scandalul-paradei-gay-fostii-elevi-de-la-cosbuc-consternati-ca-liceul-este-anchetat-pentru-promovarea-tolerantei-292853.html

SCANDALUL PARADEI GAY. Foştii elevi de la Coşbuc, CONSTERNAŢI că liceul este anchetat pentru PROMOVAREA TOLERANŢEI 11 Februarie 2013

de FLAVIA DRAGAN

UPDATE. Foştii elevi ai Colegiului Naţional Bilingv “George Coşbuc” din Bucureşti şi persoane interesate de drepturile omului cer, într-o scrisoare deschisă remisă redacţiei, ca Ministerul Educaţiei să ia atitudine faţă de anchetarea liceului şi a unei profesoare, pentru promovarea anti-discriminării, potrivit Romani CRISS. Semnatarii atrag atenţia că evenimentele organizate în şcoală sunt incluse chiar în programa şcolară opţională de drepturile omului, aprobată de Minister. (…) Ei s-au declarat “consternaţi” că liceul este anchetat pentru că, în cadrul orelor, s-au organizat o serie de evenimente menite să promoveze drepturile omului, printre care urma să fie şi o paradă gay.

Semnatarii scrisorii atrag atenţia că liceul “George Coşbuc” s-a evidenţiat prin crearea unui spaţiu de gândire liberă şi că autorităţile nu ar trebui să ancheteze persoane şi instituţii pentru promovarea anti-discriminării. “Pe lângă calitatea deosebită a actului educaţional oferit, Colegiul Naţional Bilingv “George Cosbuc” s-a evidenţiat prin crearea unui spaţiu de gândire liberă. Ne bucurăm să constatăm că spiritul liceului nostru se păstrează peste generaţii. Atragem atenţia Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, precum şi Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti asupra faptului că acţiuni precum «Luna istoriei LGBT» sau Gay Pride sunt de natură să promoveze egalitatea în drepturi şi promovează principii pe care orice tânăr cetăţean al unei societăţi democratice ar trebui să şi le însuşească. Semnatarii suntem consternaţi că MECTS şi ISMB au anunţat că vor derula o «anchetă» cu privire la un demers care nu este altceva decât o expresie firească a statului de drept. Protestăm vehement faţă de faptul că instituţiile amintite înţeleg să ancheteze o persoană sau o instituţie pentru promovarea principiilor de drepturile omului şi anti-discriminare”, se arată în scrisoarea deschisă, remisă redacţiei.

Totodată, semnatarii cer Ministerului Educaţiei să ia atitudine faţă de această anchetă, întrucât chiar în programa şcolară există disciplina opţională “Drepturile omului”. “De altfel, acţiunile promovate în liceu, care au făcut obiectul dezbaterilor din ultimele zile, se încadrează în Programă şcolară pentru disciplină opţională drepturile omului, programă emisă de MECTS . Este imperativ că MECTS să adopte o poziţie clară şi responsabilă, care să nu contravină Constituţiei, aşa cum a reacţionat până în prezent. Mai mult, MECTS trebuie să îşi însuşească iniţiativa doamnei Roxana Marin şi a Colegiului Naţional Bilingv “George Cosbuc” şi să ia toate măsurile necesare pentru promovarea acestui model de aplicare a Programei menţionate la nivel naţional. Toţi elevii din România au nevoie să beneficieze de acces la informaţii legate de drepturile omului, anti-discriminare şi egalitate în drepturi”, se arată în scrisoarea deschisă.

Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti anchetează, vineri, o paradă în favoarea homosexualilor la un liceu din Capitală, care nu a avut încă loc. Aceasta, în condiţiile în care o paradă similară a avut deja loc anul trecut, când liceul a avut chiar un parteneriat cu asociaţia care militează pentru drepturile minorităţilor sexuale, ACCEPT, fără să existe nici un fel de plângere. Totul a început joi, când un părinte nemulţumit a făcut o plângere la Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, reclamând că elevii pot merge la o paradă “Gay Pride”, organizată chiar în liceul “George Coşbuc”.

Totodată, părintele nemulţumit, Laurian Ţoţa, s-a adresat televiziunii publice, care a pus la cale o dezbatere pe această temă. Au fost însă prezentate imagini de la parada din 2012, ca şi cum ar fi avut loc în acest an, iar atât moderatoruul dezbaterii, cât şi invitaţii, au înfierat iniţiativa profesoarei de la Coşbuc, Roxana Marin, care a organizat proiectul. Parada urma să aibă loc în cadrul “African-American History and LGBT Month History“. În cadrul lunii februarie, luna istoriei LGBT, ONG-uri din toată lumea organizează evenimente menite să promoveze diversitatea şi toleranţa.

Totuşi, aşa cum a recunoscut chiar Laurian Ţoţa, în dezbaterea TVR, participarea la proiect nu numai că nu era obligatorie pentru elevi, dar parada de care era nemulţumit nu a avut încă loc, ea fiind programată pentru 15 februarie. “Ceea ce s-a întâmplat la TVR 1 este că a reacţionat la impulsul unui părinte, ca şi cum ar fi fost OTV”, a declarat profesoara de limba engleză, din cadrul colegiului, Roxana Marin, pentru România Liberă. Ea a precizat că va face mai multe declaraţii după finalizarea anchetei demarate de Inspectoratul Şcolar al Muncipiului Bucureşti.

Până la publicarea acestei ştiri, Departamentul de Comunicare al TVR şi Colegiul Naţional “George Coşbuc” nu au răspuns solicitărilor României Libere. De asemenea, contactată de România Liberă, directoarea asociaţiei ACCEPT, Irina Niţă, a dezminţit informaţiile publicate de TVR News, arătând că asociaţia nu a fost implicată în evenimentele organizate de liceul bucureştean. “Nu am avut nici un parteneriat anul acesta, nici formal, nici informal. Nu le-am dat nici informaţii, nici insigne. Au făcut nişte activităţi şi li se reproşează un parteneriat care nu există. Salutăm iniţiativa lor, dar nu există nici un parteneriat”, a explicat Irina Niţă. În luna februarie, organizaţia ACCEPT desfăşoară evenimentul “Luna istoriei LGBT“, în care îşi propune să le arate românilor cine sunt cu adevărat minorităţile sexuale. Pe de altă parte, la Colegiul “George Coşbuc”, se desfăşoară o serie de evenimente (workshop-uri) prin care tinerii sunt învăţaţi despre diversitate, în cadrul proiectului “African-American History and LGBT History Month”, demarat de profesoara Roxana Marin.

REACTIILE CITITORILOR

Ne dam foarte bine seama ca luna aceasta am discutat mult despre sexualitate si homosexualitate. Nu o facem din placere ci constrinsi de situatie. Socotim ca e important sa cunoasteti ce se intimpla in salile de clasa, campusurile universitare si ce se petrece in mintile profesorilor si a tinerei generatii. Redam din reactiile primite din partea dtra in ultima saptamina.

Va multumesc pentru informatii, sunt vremuri grele, iti vine sa plangi vazand cum este impus raul anormalitatea mai ales tinerilor nepregatiti sub nici o forma, mai ales duhovniceasca. Paradoxul este ca la noi 99% nu accepta asa ceva dar se impune incetul cu incetul, mai ales generatiei tinere distruse de jocuri pc, videoclipuri, filme etc, asa zisa toleranta, urmand ca mai apoi sa apara si vreo lege care sa impuna si instititutiilor si oricui sa nu protesteze in fata acestei josnicii, sa nu-si educe copii acasa, etc Vedeti ce au scris si altii http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2013/02/08/liceul-george-cosbuc-propaganda-homosexuala/

 

Am fost foarte dezamăgită să aflu că până şi Muzeul ţăranului Român s-a implicat în astfel de mizerii, aşa că le-am trimis un mail în care mi-am exprimat dezamăgirea. Mi-au răspuns prompt că ei nu sprijină astfel de acţiuni. Sper că e adevărat şi că nu se amestecă în aceste mizerii. Vă redau mai jos conţinutul. Stimată conducere a Muzeului Ţăranului Român, numele meu este Livia, sunt profesoară într-unul din liceele României. Zilele trecute am citit în presă despre susţinerea acordată de instituţia d-voastră pentru fundaţia gay ACCEPT care organizează acţiuni de promovare a pedofiliei şi a homosexualităţii. Regret că înţelegeţi atât de greşit să vă asociaţi cu nonvalorile promovate de homosexuali, în totală contradicţie cu valorile promovate de -a lungul istoriei de poporul român. Nu am cuvinte să îmi exprim dezamăgirea şi pt faptul că tot mai multe instituţii reper ale culturii româneşti au adus atât de jos standardele moral-creştine pe care s-a bazat civilizaţia noastră. În aprilie, în săptămâna “Şcoala altfel” urma să fac o vizită cu elevii mei în Bucureşti. Dacă e adevărat cele citite despre d-voastră, înseamnă că va trebui să şterg de pe listă vizita pe care urma să o facem la Muzeul Ţăranului Român. Chiar dacă vor fi dezamăgiţi, elevii mei vor înţelege şi vor susţine anularea acestei vizite. Dacă se poate, vă rog să mă informaţi referitor la aceatsă ştire apărută în presă: este sau nu adevărată? Sper că e doar un fals. Dacă e adevărată, atunci… să vă lumineze Dumnezeu să regăsiţi valorile tradiţionale , care nu erau nicidecum legate de homosexualitate. Cu respect, Livia

 

Răspunsul primit a fost următorul: Mă grăbesc să vă răspund că Muzeul nu susține, în nici un fel, proiectul amintit de dvs. Cu bine, Dr. Virgil Stefan NITULESCU, Director general, Muzeul National al Taranului Roman

Buna ziua! Va multumesc pentru informarile periodice pe care mi le trimiteti. Viata mea se deruleaza destul de mult acasa si sunt, oarecum, rupta de lumea in care traim si de toata „murdaria” ei. Emailuri ca acesta de astazi sunt greu de citit si crezut pentru mine… si totusi asta este realitatea pe care o ignoram si o trecem cu vederea. Va rog sa-mi spuneti pe ce cale va pot sprijini initiativele, pe care le salut si le imbratisez cu toata convingerea. Am incurajat toate cunostintele mele, cele care au o adresa de email sa se inscrie la newsletter-ul dvs. Si sa va sustina actiunile. Mai am si alte cunostinte mai in varsta sau din zona rurala, care nu au adresa de email, dar ar dori sa sprijine cu semnatura lor orice lucrare care vine in sprijinul familiei si a valorilor morale instituite de Dumnezeu. Menirea crestinilor e sa fie sare pentru o lume stricata si lumina pentru o lume intunecata. Va rog sa-mi spuneti pe ce cale va pot ajuta cu semnaturile acestor persoane care nu au acces la tehnica zilelor noastre, dar care ar dori sa sprijine proiectele pe care le initiati.

Recent, sotul meu si fiica noastra de 18 ani au vizitat cel mai mare targ de jucarii din Europa, Spielwarenmesse desfasurat la Nurnberg in perioada 30.01-4.02. 2013, acolo unde sunt prezentate noutatile in materie de jucarii pentru anul in curs. Au constatat cu stupoare ca a inceput sa fie puternic promovata o noua categorie de jucarii, un nou concept: fetita cu 2 tati si baietelul cu 2 mame!!! Prin expozitie circulau oameni imbracati in costumatiile celor 2 mascote pentru a promova noile produse. „Two little Mascots for the World and a Big step for the Society”e sloganul sub care sunt promovati GAYSKELLY (fetita) si SPAGGAYTTI (baietelul) – observati ca ambele nume contin termenul “GAY”= homosexual. Foarte multe firme producatoare de jucarii au preluat conceptul si produc mascotele sub diferite marimi si din diferite materiale. Puteti vedea si un videoclip de promovare a lor: http://www.youtube.com/watch?v=YBymw8s2ii4 Ce credeti ca se poate face vis-a-vis de aceste produce pentru a impiedica introducerea lor pe piata si sabotarea vanzarilor? Cu deosebita consideratie, T. B. Piatra Neamt

 

Buna ziua, Am citit articolul Dv. care m-a impresionat profund si negativ. Daca Romania, prin alesii si conducatorii ei politici si … economici vor permite legalizarea pedofiliei, indiferent sub ce formulare si mainstream se prezinta ea acum, va trebui, ca noi, cei care condamnam aceasta porcarie morala si nu numai, sa reactionam cat mai dur cu putinta. Nimeni, indiferent de etnie, sex sau convingeri nu are dreptul sa-si bata joc de fiinta umana, inclusiv de copii. Cu indignare si revolta, PROF. dr. L. N., Timisoara

CE SE POATE FACE?

Se pot face multe lucruri, daca e vointa. Nu va trimiteti copiii la liceul “George Cosbuc” ori la liceele care se vor “cool”. Boicotati-le! Acolo copiii vostri sunt in pericol de a-si pierde sufletul. Din fericire in Romania sunt si scoli private, in primul rind licee ortodoxe, catolice si ale cultelor evanghelice. Trimiteti-va copiii la aceste scoli unde invatamintul e exceptional, copiii primesc o educatie morala si devin si “bilingvi”. Multe din aceste scoli sunt conectate cu institutii similare din strainatate si au programe de schimb. Prin ele copiii vostri pot fi expusi aspectelor pozitive si morale ale occidentului. In plus, alaturati-va miscarii educatiei la domiciliu (“homeschooling”) din Romania. Pina la 4 milioane de copii americani sunt educati la domiciliu si numarul lor creste. In plus, insistati ca drepturile voastre parentale sa fie respectate. Declaratia Universala a Drepturilor Omului acorda parintilor dreptul primordial de a dispune de educatia morala si religioasa a copiilor lor. Dna de la Romania Libera si cei de la George Cosbuc par sa nu stie lucrul acesta. Ei insista asupra drepturilor omului dar ignora drepturile parintilor. Insistati ca drepturile parentale sa nu fie doar litere moarte pe o hirtie ci o afirmare vie in viata publica. Exprimati-va indignarea si cereti respectarea drepturilor voastre parentale.

ANUNT: Saptamana Casatoriei

As dori sa va semnalez ca in mai multe orase din Romania, se organizeaza in aceasta perioada pentru al 3-lea an, Saptamana Casatoriei, marcata printr-o concentrare de evenimente si actiuni in sprijinul institutiei casatoriei. Amanunte gasiti pe site-urile: http://marriageweek.ro/http://www.saptamanacasatoriei.com/; Cred ca sprijinul Aliantei familiilor ar fi de mare folos in promovarea initiativei. Va multumesc, Pr. Calin Sechelea

VRETI SA FITI INFORMATI?

Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro.

FACETI-NE CUNOSCUTI!

Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.

ANUNTURI

Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la office@alianta-familiilor.ro.

Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

 

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA Str. Cetatea Ciceiului nr. 23, sector 6, Bucuresti Tel. 0745.783.125 Fax 0318.153.082 www.alianta-familiilor.ro

 

office@alianta-familiilor.ro

 

14 februarie 2013

 

Domnia haosului şi a obrăzniciei

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2013

Domnia haosului şi a obrăzniciei     

 Ion-Maldarescu-0

Autor: Ion Măldărescu   

 

„România va fi un stat întemeiat pe primatul românesc, în toate domeniile. În România trebuie să fie puşi în valoare mai întâi românii, ceilalţi, dacă rămân locuri libere, vin după ei. Singura politică ce trebuie să o facem este aceea a iubirii de Neam şi a apărării drepturilor lui sfinte, prin muncă, prin cinste, prin blândeţe, prin conştiinţă şi, mai ales prin exemplul vostru în toate şi faţă de toţi.” (Mareşal Ion Antonescu)

Astăzi, urmaşii bolşevicilor alogeni, care au invadat România, ne dictează ce să facem şi mai ales ce să nu facem în Ţara noastră. Printr-o hotărâre arbitrară a actualului premier, Institutul pentru Studiul Holocaustului în România „Ellie Wiesel” (I.N.S.H.R.-E.W.) a primit statut guvernamental, creând un precedent extrem de periculos în viaţa socială şi politică a României. Institutul Bau-Bau îşi perminte să decidă cine trebuie preamărit sau acuzat, condamnat, stigmatizat. Dacă lucrurile vor merge tot aşa, nu este exclus ca cineva să fie condamnat şi/sau executat fără vreo sentinţă judecătorească a Statului Român. I.N.S.H.R.-E.W. este un fel de „Tribunal al Poporului” (neromân), în versiune postdecembristă, la fel de „drept”, la fel de „legal,” ca şi diabolica instituţie condusă de alogenii veniţi în anul 1944, pe capul românilor, purtând în mâini seceri şi ciocane bolşevice, iar în suflete ură şi crimă. În România zilelor noastre, ei hotărăsc şi pun la zid: U.E, F.M.I., B.M., dar şi unii asasini – mai mult sau mai puţin economici – „luminaţi” de interesele poporului român. În haosul în care a fost târâtă Ţara, asta ne mai lipsea! Institutul Elie Wiesel cere dez-onorarea post-mortem a lui Valeriu Gafencu. Motivul: a făcut parte din „Frăţiile de cruce”. Prin analogie, în această conjunctură ce facem cu pionierii şi U.T.C.-iştii noştri, îi impuşcăm? Îl mai asasinăm încă o dată pe Mareşalul Antonescu? De ce nu, şi pe cei căzuţi la Cotul Donului şi întreaga Armată Română din Al Doilea Război Mondial?! Ajunge cu abuzurile girate de acest „institut” Bau-Bau! Noi, românii, nu avem voie să ne amintim de Fântâna Albă, de masacrul N.K.V.D.-ist din mlaştinile de la Bălţi, de crimele horthyştilor de la Ip, Trăsnea, Albiţa, Moisei… Noi trebuie să fim toleranţi. Noi trebuie să uităm. „Ei„ NU! Oare liderii de la Tel Aviv nu cugetă? De ce nu le ordonă nătărăilor de la I.N.S.H.R.-E.W. să nu mai înjosească şi să irite Poporul Român? După astfel de manifestări nu ar trebui să se mai mire că Românii le vor fi ostili. Ura atrage ură! Citiţi, vă rog, la finalul editorialului câteva păreri româneşti despre ceea ce se întâmplă – sub privirile îngăduitoare şi cu aprobarea tacită a Preşedintelui şi Guvernului Ţării – în România anului 2013… Şi, de-ar fi numai astea… „Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu informează opinia publică românescă despre faptul că I.N.S.H.R.-E.W. a cerut Primăriei Târgu Ocna retragerea calităţii de cetăţean de onoare post-mortem, pentru Valeriu Gafencu, supranumit de către evreul Nicolae Steinhardt « Sfântul Închisorilor », cel care l-a salvat de la moarte, prin jertfa sa, pe deţinutul evreu Richard Wurmbrand şi care s-a săvârşit din viaţă martiric chiar în temniţa de la Târgu Ocna. Explicaţia cererii Institutului Elie Wiesel – desprinsă parcă din jurnalistica lui Georges Orwell – şi semnată de un oarecare neica-nimeni, Alexandru Florian, este complet nejustificată. Institutul numit solicită, cu tupeu inacceptabil, dez-onorarea lui Valeriu Gafencu pe motivul că ar fi iniţiat o grevă a elevilor din Iaşi la începutul anului 1941, faptă pentru care a şi fost condamnat şi amendat de… « dictatura antonesciană », motiv socotit de Institutul care, altfel, condamnă cu obsinaţie regimul Antonescu, drept una dintre „dovezile » pentru care Valeriu Gafencu trebuie re-condamnat post-mortem. Deci principala « crimă » de care este acuzat este o grevă a elevilor. O a doua „dovadă » prezentată de Institutul în cauză este că Valeriu Gafencu a mai fost condamnat încă o dată, în decembrie 1941, de către un Tribunal Militar al aceleaşi dictaturi militare a regimului Antonescu, regim numit în Rapoartele Institutului drept « regim fascist ». […] Valeriu Gafencu a făcut parte din «Frăţiile de cruce», organizaţia de tineret a Mişcării Legionare. Dând curs logicii Institutului, ar trebui atunci să fie condamnaţi toţi foştii pionieri din România, ca să nu mai vorbim de U.T.C.-işti, pentru că au făcut parte din organizaţiile de tineret ale epocii!? Intervenţia I.N.S.H.R.-E.W. se înscrie în urmările «neinspiratului» precedent creat de actualul preşedinte al României prin dez-martirizarea victimelor din Grupul Trosca, ucişi sălbatic şi decapitaţi de agenţii K.G.B.-G.R.U. – la comanda ex-generalului Militaru -, în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Suita este completată de o gafă impardonabilă, apărută sub semnătura Elenei Udrea, prin care numele martirului creştin Nichifor Crainic, era socotit de nepomenit şi chiar de eliminat, asemenea perioadei regimului comunist postbelic, instaurat de U.R.S.S..[1]” Nici preşedintele, nici persoana menţionată, nici Institutul Elie Wiesel nu explică cam cum ar trebui să procedăm cu marii gânditori ai acestei lumi, legionari sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare, precum: Mircea Eliade, Constantin Noica, Nae Ionescu, Sextil Puşcariu, Petre Tuţea, Emil Cioran, Lucian Blaga, Radu Gyr, Aron Cotruş, Vasile Voiculescu, Traian Trifan, Ioan Ianolide, Mircea Vulcănescu… Le deshumăm osemintele, le ardem şi aruncăm cenuşa-n vânt? Nu cu mult timp în urmă, un alt institut dubios solicita condamnarea duhovnicului nonagenar Părintele Justin Pârvu de la Petru Vodă pentru că în propria-i chilie i s-a cântat de ziua lui un cântec legionar. Ana Pauker şi-a lăsat amprenta asupra urmaşilor bolşevicilor care au invadat România odată cu ea, iar azi îşi permit să ne spună ce să facem şi mai ales ce să nu facem în ţara noastra.

Cetatean-de-Onoare-Valeriu-Gafencu

Apelul societăţii civile creştine şi nota incriminatorie a I.N.S.H.R.-E.W. Miercuri 30.01.2013, Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu a transmis Primăriei oraşului Târgu Ocna un Memoriu semnat de mai multe organizaţii nonguvernamentale şi reprezentanţi ai culturii româneşti, prin care sunt respinse argumentele pe baza cărora, în mod abuziv, Institutul pentru Studiul Holocaustului în România „Ellie Wiesel” (I.N.S.H.R.-E.W.) face presiuni asupra autorităţilor locale de pe malul Trotuşului, pentru retragerea titlului de cetăţean de onoare post-mortem, acordat în 2009 de Consiliul local fostului deţinut politic Valeriu Gafencu. Într-o adresă din 8.11.2012, I.N.S.H.R.-E.W. punea în vedere primăriei Târgu Ocna faptul că Valeriu Gafencu ar fi fost condamnat în 1941 pentru „activitate într-o organizaţie fascistă”, fapt apreciat de conducerea acestui institut ca fiind un act incompatibil cu normele democratice şi etice, cerând consiliului local să retragă acestui sfânt al închisorilor comuniste, calitatea de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Ocna. Menţionăm că, în primăvara anului trecut, printr-o hotărâre a Guvernului Ponta, I.N.S.H.R.-E.W. a fost trecut din subordinea Ministerului Culturii direct în subordinea Guvernului, toate documentele oficiale ale acestui institut purtând acum antet guvernamental. De asemenea, în vara lui 2012, o altă hotărâre de guvern a conferit I.N.S.H.R.-E.W. atribuţia legală de a propune Parlamentului României legi sau modificări ale legislaţiei existente. Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti prin scriitorul Marcel Petrişor, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Bucureşti prin Valentin Cantor, Fundaţia Memorialul Durerii prin d-na Lucia Hossu Longin, actorul Dan Puric, Fundaţia Sfinţii Închisorilor prin dl Ioan Şuţă, Asociaţia ROST a dlui Claudiu Târziu, Fundaţia Arsenie Boca şi Fundaţia Sfinţii martiri Brâncoveni prin Marcel Bouroş s-au alăturat Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu, iniţiatoarea acestui demers. Textul memoriului Fundaţiei „Ion Gavrilă Ogoranu” (fragment) „Către: Primăria Târgu Ocna În atenția: Domnului Primar Ștefan Șilochi Domnule primar, Am luat cunoștință cu surprindere și indignare de conținutul adresei Nr. 600/ 8.11.2012, transmisă de Institutul Național pentru Studiul Holocaustului în România „Ellie Wiesel”, prin care vi se solicită în mod abuziv şi neîntemeiat retragerea titlului de cetățean de onoare, acordat de catre Consiliul Local Târgu Ocna fostului deținut politic Valeriu Gafencu, care este considerat de mulți dintre cei care au studiat fenomenul carceral din perioadele de regim totalitar din România ca un martir și un sfânt al inchisorilor. Vă supunem atenției punctul nostru de vedere, de care dorim să se țină cont în ședința Consiliului Local în care se va supune discuției solicitarea de reexaminare a calității de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna a fostului deținut politic Valeriu Gafencu. […] Considerăm că decizia Consiliului Local din Târgul Ocna Nr. 17 din 10.02.2009 prin care fostului deținut politic Valeriu Gafencu i s-a acordat postmortem titlul de cetățean de onoare al orașului, este una mai mult decât întemeiată și vă rugăm să nu dați curs reconsiderării ei așa cum cere în mod abuziv I.N.S.H.R.-E.W., folosindu-se de false prezumții și argumente. […] Asigurându-vă de întregul nostru sprijin moral, Semnăm: Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu, Preşedinte – Coriolan Baciu; Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti, Preşedinte – Marcel Petrişor, scriitor; Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Bucureşti, Valentin Cantor; Dan Puric, actor; Răzvan Codrescu, publicist; Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Ioan Şuţă; Asociaţia Rost, Preşedinte Claudiu Târziu; Fundaţia Arsenie Boca, Irina Popescu; Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, Marcel Bouroş; Laurean Ţoţa, antreprenor, Bucureşti; Asociaţia Ortodoxia Tinerilor.” Românul Valeriu Gafencu l-a salvat pe evreul Richard Wurmbrand. Acum evreii de la I.N.S.H.R.-E.W. vor să-l dez-onoreze pe român. Asta da, recunoştinţă! Valeriu Gafencu (n. 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, în Basarabia – d. 18 februarie 1952 la închisoarea Târgu Ocna) este unul dintre numeroşii tineri care au murit în închisorile regimului comunist din România, numit de Nicolae Steinhardt Sfântul închisorilor. A fost fiul lui Vasile Gafencu. A urmat școala primară la Sângerei, iar cursurile secundare la Liceul „Ion Creangă” din Bălți, între anii 1932-1940. Absolvind liceul în vara anului 1940, la doar câteva zile după bacalaureat, a intervenit uraganul ocupației sovietice. Valeriu a reușit cu greu să treacă Prutul, a ajuns la Iași, lăsându-și părinții și surorile sub ocupație, despărțindu-se, nu știa că definitiv, de tatăl său care, în toamnă, a fost ridicat și dus în Siberia, unde și-a sfârșit viața nu se știe când. În anul 1941 era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept și Filosofie din Iași și totodată conducător al unui grup al „Frățiilor de Cruce”. În urma scoaterii în afara legii a Frățiilor de Cruce, a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Profesorul de drept civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces, declarând că acesta este „unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Astfel, și-a săvârșit sentința la închisorile de la Aiud (1941-1949), Pitești (noiembrie-decembrie 1949) și Târgu Ocna (1949-1952), unde a fost un adevărat trăitor al ortodoxiei, regimul dur al detenției, torturile și bolile contractate aici întărindu-l duhovnicește. A compus aici poezii, care se cântau în celule, iar acum se cântă în biserică. În 1949 este dus la sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna într-o stare foarte gravă: TBC pulmonar, osos, ganglionar, reumatism, lipsă de hrană. La începutul lui februarie 1952 le-a cerut colegilor de suferință să-i procure o lumânare, o cruciuliță și o cămașă albă pe care să i le pregătească pentru călătoria cea mare. Cu o zi înainte de moarte, i-a spus lui Ioan Ianolide: „Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa fel încât să vină pe rând la mine, în liniște.” A doua zi, pe 18 februarie, în jurul orelor 14:00-15:00, Valeriu Gafencu rostește ultimele sale cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul”, după care a decedat. Făcea parte dintr-un grup ce împărtășea aceeași orientare spirituală, alături de studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea sa devină ieromonahul Arsenie Papacioc, doctorul Traian Trifan, avocatul Traian Marian, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Totea și mulți alții. Unul dintre bolnavii ce-l iubeau și-l admirau, Victor Leonida Stratan, obținuse printr-o intervenție specială, de la familie, un pachet cu streptomicină. Cu o jertfire de sine specifică marilor trăitori ai ortodoxiei, Valeriu le-a primit și a doua zi l-a înștiințat pe Stratan că a hotărât să le cedeze pastorului Richard Wurmbrand, spunând că și acesta se afla într-o stare gravă. Medicamentele au fost folosite de Wurmbrand, a cărui viață a fost astfel salvată.[2] Reacţii la obrăznicia I.N.S.H.R.-E.W. „Tentativa tovarăşilor de la aşa-numitul Institut « Elie Wiesel » este atinsă de nulitate din toate punctele de vedere şi reprezintă o culme a absurdităţii şi obrăzniciei. Aceşti tovarăşi NU reprezintă pe nimeni, iar, pentru ceea ce urmăresc acum, vinovat se face numai Guvernul Ponta, care, trecându-i sub protecţie în 2012, i-a băgat practic la putere. Cum pentru ce? Pentru ca, de acum înainte, să realizeze oficial nu numai falsificarea abjectă a Istoriei Românilor (precum predecesorul lor, Roller – n.r.) ci şi să pună în practică ceea ce nici N.K.V.D./K.G.B. şi slugile odioase ale Kremlinului n-au reuşit după 1944, şi anume să impună … alungarea sfinţilor din calendar! Este uluitor: unde se mai întâmplă aşa ceva în lume? Nu în Etiopia sau în Trinidad, ci în România. Unde, în plină domnie a Haosului, totul a devenit posibil. Este o dovadă elocventă a faptului că România se află sub ocupaţia urmaşilor acelora care au programat şi înfăptuit metodic împotriva Poporului Român blestematul Holocaust Roşu, crima crimelor din ultimul mileniu! Tovarăşilor le lipseşte bunul simţ elementar, impunându-se, tocmai de aceea, să li se aplice imediat şi exemplar Ordonanţa 31/2002! Doar vorbim de Holocaust, care nu a avut culori, aşa cum pledează Wiesel şi ai săi şi iau în seamă numai ce şi cum le place, numai ceea ce le aduce profit. Tovarăşii trebuie să priceapă, imediat şi necondiţionat, că Valeriu Gafencu a fost şi rămâne un sfânt al nostru, după cum Radu Gyr, al cărui îndemn redevine – se vede – actual: « Ridică-te Gheorghe! Ridică-te Ioane! »” (Prof. univ. dr. Gh. Buzatu) Aveţi demnitate! Nu vă faceţi slugile nimănui! „Institutul Ellie Wiesel acum subordonat Guvernului Romaniei, reprezintă interesele statului Israel în România şi interesele comunităţii evreieşti. Aceasta activitate a lor precum şi altele nu au decât un singur scop – punerea noastră pe lista celor care sunt antisemiţi, care au săvârsit atrocităţi împotriva etniei lor, şi urmăresc să ne oblige la plata de daune, despăgubiri. Aveţi demnitate şi nu vă faceţi slugile nimănui. Valeriu Gafencu a fost fratele nostru, iar d-nii de la Institutul Wiesel ne sunt străini din toate punctele de vedere. Nu daţi curs acestei acţiuni duşmănoase promovată de aceştia împotriva istoriei noastre şi a valorilor acestui popor!” (Dinescu Ovidiu Cristian) Ne scuipă veneticii în România! „Tropăie impostorii prin România! Urlă hienele prin România! Ne scuipă veneticii, în România! Ne ascundem, nevrednici de noi, în România! Ca și cum nu ar fi a noastră! Dacă evreul Wiesel face așa ceva în casa noastră, nu el este de vină! Toată această nenorocită de clasă, așa-zisă conducătoare, provenită din slugi naturale alogene, ne-au pus la stâlpul infamiei pentru a crea o culpă falsă în numele căreia să fim desţăraţi! Adică, rămași fără de țară! Căci ce este Țara, alături de pământul de sub tălpi dacă nu memoria sacrificiului celor dedinainte și moștenirea imaterială a demnității de neam! Este DESTUL!” (General « r ») dr. Mircea Chelaru Institutul pentru Studiul Holocaustului în România „Ellie Wiesel”- un institut, împănat cu impostori. „Institului antinaţional pentru studierea holocash-ului este format din escroci, întrucît nu a existat nici un holocaust. Propaganda proholocaustică este « cea mai mare minciună a secolului al XX-lea », cum a denumit-o Arthur Butz. Acest aşa-zis institut trebuie desfiinţat, iar membrii acestuia expulzaţi pentru atentat la siguranţa naţională, întrucît este condus de şi poartă numele celui mai mare escroc internaţional, impostorul Elie Wiesel. Pentru detalii, citiţi aici:[3] Guvernul Ponta şi-a făcut, deja, o mare vină pentru protejarea acestui pretins institut. De exemplu, Alexandru Florian, cel care semnează ridicola şi absurda cerere este alt impostor, şi anume este fiul jidanului cominternist Radu Florian, propagandist al comunismului. Acum, acest escroc, la fel ca progenitura lui Tismineţki-Tismăneanu, a năpîrlit în « democrat » şi ne dă lecţii de morală. Indivizii ăştia trebuie eliminaţi din societate! (Vasile Zărnescu) Un sfânt din calendar contestat de un institut panglicar Redactia Ziariştii Online[4] îşi exprima solidaritatea totală cu iniţiatorii Apelului către Primăria Targu Ocna şi solicită autorităţilor româneşti responsabile să apere memoria unui martir anticomunist al Ortodoxiei, hăituit post-mortem de persoane puse sub umbrela imposturii şi relei-credinţe. Nu în ultimul rând, amintim intenţia anunţată de o Biserică ortodoxă de a-l canoniza pe Valeriu Gafencu, «Sfântul Inchisorilor». Asta chiar ar fi culmea: un sfânt din calendar contestat de un institut panglicar! ” În vreme ce în România domneşte sfidarea dictarurii alogene, Vasile Gafencu – Sfântul Închisorilor – este propus pentru canonizare în Basarabia.[5]

Grafica – Ion Măldărescu

————————————————————————————– [1] Citiţi Elena Udrea si frica de stampile baga teologii cu capul in nisip. In apararea lui Nichifor Crainic. [2] http://ro.wikipedia.org/wiki/Valeriu_Gafencu [3] http://ro.altermedia.info/politica/wiesel-ioanid-mizerabilii_22965.html; http://ro.altermedia.info/general/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata_23987.html; http://ro.altermedia.info/antisistem/simon-wiesenthal-impostorul-nr-2_24194.html; http://ro.altermedia.info/general/tismaneanu-ticalosu%E2%80%99-si-basescu-bengosu%E2%80%99_20219.html [4]http://www.ziaristionline.ro/2013/01/31/institutul-elie-wiesel-cere-dez-onorarea-post-mortem-a-sfantului-inchisorilor-valeriu-gafencu-motivul-a-facut-parte-din-fratiile-de-cruce-intrebare-ce-facem-cu-pionieri-si-utecistii-ii-impusc/ [5]http://apologeticum.wordpress.com/2011/06/03/bucurie-mare-marturisitorul-valeriu-gafencu-este-propus-spre-canonizare-in-basarabia/#more-12246 vezi si: http://www.crisana.ro/stiri/actualitate-13/la-90-de-ani-de-la-nastere-valeriu-gafencu-un-martir-ce-asteapta-canonizarea-104761.html

Adresa-Institutul-Elie-Wiesel-contra-lui-Valeriu-Gafencu-Primaria-Targu-Ocna-1

Specialiştii globalişti şi deviaţii sexual, urgent, la tratament

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2013

Specialiştii globalişti şi deviaţii sexual, urgent, la tratament

Diana Maria Popescu_opt 

Autor: Maria Diana Popescu

Germania vrea să demonstreze că e un Atlas cu Europa în spinare, dar are şi ea uscături şi plagiatori celebri. Ministrul Educaţiei, Annette Schavan, o apropiată a cancelarului Angela Merkel, a demisionat săptămîna trecută, în urma acuzaţiilor de plagiat, rămînînd fără titlul de „Doktor”. Alte două scandaluri similare au izbucnit în 2011, ambele conducînd la demisia ministrului Apărării Karl-Theodor zu Guttenberg şi a deputatei europene Silvana Koch-Mehrin, care a renunţat la funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului European şi la cea de preşedinte al grupului F.D.P. din P.E.  

Nu e de ajuns ca o ţară să se considere superputere într-un un regim aşa-zis democratic, unde se fură căciula unul de la altul. Depinde ce faci cu democraţia. Pînă unde unde merg cu ea aceşti Caesari moderni, dornici de macabru?! Pare de neînţeles de ce atîtea minţi luminate nu reuşesc un tratament eficient pentru vindecarea comportamentelor sexuale deviante şi măsuri drastice de stopare a infestării populaţiei creştine cu microbii Lesbian, Gay, Bisexual şi Transgender (L.G.B.T.). Descrierile Bibliei despre Sodoma şi Gomora sînt perimate, comparativ cu ceea ce se petrece în zilele noastre. Cu ce se ocupă ei sub plapumă e profesia lor! Dar să legalizezi căsătoria între aceleaşi sexe şi adopţia de copii de către un asemenea cuplu, este o sinucidere a viitorului acestor copii! Un grav atentat la morala creştină şi socială! 

Adunarea Naţională a Franţei a legalizat căsătoria între homosexuali, fapt ce înseamnă începutul (re)construirii Turnului din Babilon. Reconstituitori ai Sodomei şi Gomorei s-au strecurat şi la noi, chiar în rîndul celor responsabili cu educaţia şi morala tinerei generaţii. Un profesor de istorie de la Colegiul Naţional „Iulia Haşdeu” din Lugoj – director adjunct al liceului -, a scris şi dedicat elevilor o carte cu limbaj pornografic despre propriile sale rătăciri sexuale. La fel şi profesoara de la Liceul George Coşbuc din Bucureşti, care a promovat homosexualitatea în şcoală, ca exemplu pentru copii. Un profesor de sport, fost lider politic, s-a filmat în timp ce făcea sex cu o tînără, la un liceu din Satu Mare, urmînd exemplul profesorului de sport de la Liceul „Jean Monnet”, din capitală, condamnat la închisoare pentru că a violat o elevă din clasa sa. 

Aceşti bolnavi ar trebui eliminaţi definitiv din sistemul naţional de învăţămînt, judectaţi şi pedespiţi. În ce regim din istoria „şcoalelor româneşti” s-a mai auzit de sex, bătăi, striptis (sic!) şi depravare? În sistemul de învăţămînt românesc elevii, dar şi dascălii, au bătut record, după record, nu la învăţătură, ci la fapte cu răspundere penală. Dacă azi s-a legalizat căsătoria între doi indivizi de acelaşi sex în Franţa, S.U.A. şi alte ţări, cu legislaţii potrivnice firii dumnezeieşti, poate că într-un viitor nu prea îndepărtat, violul, crima, hoţia şi tîlhăria vor ieşi de sub incidenţa legilor. Pînă mai ieri, la condiţiile de angajare se adăuga: permisul de conducere categoria B constituie un avantaj! Mîine poimîine vom auzi că homosexualitatea constituie obligativitate eliminatorie! 

În tratatele medicale, homosexualitatea este considerată o boală psihică, realmente, aşa fiind. Guvernatorul oraşului Sankt Petersburg a aprobat o lege cu amenzi uriaşe pentru cei care fac propagandă sexuală deviantă printre minori. Conform Reuters, legea prevede amenzi de 1.300 de euro pentru persoanele fizice care transmit mesaje propagandistice în favoarea minorităţilor sexuale şi pînă la 13.000 de euro pentru organizaţiile care desfăşoară acţiuni de acest tip, motivând că prin efectul acestora, sănătatea, dezvoltarea morală şi spirituală a minorilor sînt periclitate. Deputatul Vitaly Milonov, membru al Partidului „Rusia Unită” al lui Vladimir Putin şi unul din iniţiatorii proiectului legislativ, a afirmat că această lege a dat semnalul corect că Rusia nu va tolera dezmăţurile occidentale. 

Rămîn la ideea că adevărul iese la iveală precum iarba prin crăpăturile asfaltului, iar protestele sînt bune de leac împotriva măsurilor aberante. Săptămîna trecută, sediul Fondului Monetar Internaţional din Bucureşti a fost pichetat de simpatizanţi şi membri ai Partidului „Totul Pentru Ţară”. Protestul a vizat politicile antinaţionale şi antisociale, implementate incisiv de un organism privat internaţional, dar şi guvernările postdecembriste, responsabile de fărîmiţarea economiei româneşti şi de genocidul fără arme, produs asupra poporului român. 

În Marea Britanie, mii de familii au dat în judecată compania farmaceutică GlaxoSmithKline, socotind-o vinovată pentru moartea rudelor, din cauza efectelor secundare apărute în urma administrării medicamentului Avadia, pentru diabet. Procese similare au existat şi în Statele Unite, unde producătorul medicamentului a plătit miliarde de dolari familiilor afectate, fără a se ajunge în instanţă. Pastilele s-au vîndut o perioadă şi la noi, licenţa medicamentului fiind retrasă în Europa, în 2010. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (C.N.A.S) anunţa la sfîrşitul anului trecut că începînd cu 1 ianuarie 2013 românii vor intra în posesia cardurilor de sănătate, însă distribuirea a fost amînată pentru al şaselea an consecutiv. Medicii de familie refuză să le înmîneze românilor, pe motiv că se comite o ilegalitate. Fără discuţie, este ilegalitate! 

Dacă ar fi doar aceste probleme! Un sondaj recent arată că România are, în 2013, cel mai mic salariu minim din Uniunea Europeană, fiind surclasată de Bulgaria, care ocupase pînă acum ultimul loc în U.E.. Şi, atenţie!, un nou pericol pîndeşte din lăzile frigorifice ale supermarcheturilor. Peste 90% din puii de pe piaţă sînt injectaţi cu apă, consumarea fiind extrem de periculoasă pentru sănătate. Compoziţia injectată nu este doar apă distilată. Bulgaria a interzis vînzarea cărnii de pui injectată cu apă, începînd din această lună. 

Mai este un pic şi răsar urzicile. Hrană sănătoasă, dacă nu cumva vine directivă că buruienele sînt de fapt carne de cal. Fie că e vorba despre siguranţa hranei, salarii sau nivel de trai, nu mai ştie cum s-o mai dea românul, atîta timp cît dulăii nu vor pleca de la măcelărie, de lîngă ciolane. În concluzie, umilele salarii şi pensii din Romania se plătesc în lei, în schimb toate facturile şi serviciile vin calculate în euro, deoarece mugurelul benere manipuleaza paritatea leului cu euro pentru interese străine, nu în favoarea românilor. Uite unde am ajuns, ca popor, după 23 de ani de capitalism deviant! Specialiştii globalismului administrează periodic cîte un vaccin otrăvitor educaţiei, credinţei noastre creştine şi fiinţei naţionale. Se mai ocupă cineva de securitatea României? Dacă da, înseamnă că în curînd nu vom mai avea nici cetăţeni prea mulţi. 

Iată valorile capitalismului! Fatalitate după fatalitate, servilism politic cu caracter neromânesc şi antiromânesc. România rămîne o jucărie în mîinile organismelor mondiale, U.E., un for incapabil să apere continentul de fulgerele de la orizont, iar statele (ne)unite ale Europei o magazie de maşini şi unelte, un aparat de radio gîjîind între lungimile de undă Washington, Bruxelles, Berlin, Tel Aviv, Atena, Londra, Deveselu, Paris, Kogălniceanu, pînă se va găsi un curajos să mute scala, să închidă butonul sau să lase tunerul fără curent. Un curajos care să întoarcă omenirea cu faţa spre Dumnezeu.

Ilie Bratu – un porc cu aripi de înger

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2013

Ilie Bratu – un porc cu aripi de înger

Nicolae Dabija 

Autor: Acad. Nicolae Dabija (Chisinau, Basarabia)

 

1. Un personaj grotesc

Sadoveanu are o spusă: „Au ieşit în vremea din urmă mulţi proşti în ţară. Trăiau şi înainte, dar tăceau. Acum vorbesc şi-au devenit agresivi.” Ea e foarte actuală azi, când a apărut internetul: fiecare individ îşi poate face un blog, un site, un profil pe o rețea de socializare, în care să-şi toarne toate dejecțiile.

Un oarecare Ilie Bratu, dorind să iasă din anonimat, plasează pe un blog un interviu de câteva hectare pe care şi-l ia sieşi – el întreabă şi el îşi răspunde, plin de admiraţie îşi ridică sieşi osanale neruşinate: „Ce mare om sunteţi! Sunteţi un mare român! Cel mai mare pe care l-a dat vreodată istoria! Aveţi un duh patriotic foarte puternic! Ce memorie aveţi! Mare curaj! Sunteţi acel lider al naţiunii!” etc., semnându-l cu numele clandestin de Valentina Găluşcă. Dar aşa ziaristă nu există în Republica Moldova. Cel puţin n-am auzit deocamdată de ea, chiar dacă doamna pensionară îşi spune, încântată şi ea de sine, „noi, adevăraţii patrioţi.”

Interviul de pe blogul lui Ilie Bratu e plasat la o rubrică intitulată nici mai mult nici mai puţin „Basarabia – personalităţi legendare”.

Iată cum au ajuns să se facă „legendele”! Din dejecţii.

Aşa-zisul „interviu” e plin cu minciuni, cu laude deșănțate la adresa sa, cu invective, cu denigrări la adresa tuturor oamenilor cu merite în Mişcarea de Eliberare Naţională.

 Basarabia

2. un demagog făţarnic!

 

Interviul e prilejuit de faptul că preşedintele N. Timofti i-a decorat pe toţi cei 227 de deputaţi care au semnat Declaraţia de Independenţă la 27 august 1991. Unul dintre ei e I. Bratu.

Nu cred de loc că acesta ar fi un motiv de laudă. Şi iată de ce.

Se vorbeşte de primul rapt la Basarabiei din 1812 şi de cel de-al doilea rapt din 1940. Dar se tace despre al treilea rapt, cel din 27 august 1991, când a fost creat un stat „moldovenesc” pe o aşchie de pământ românesc.

Ce fel de „unionist”, care nu suferă existenţa RM, e Ilie Bratu, care una zice şi alta fumează: a semnat în 1991 declaraţia de creare a republicii-fantomă Moldova, apoi în 2011 şi-a reconfirmat semnătura sa de „statalist”, ca în 2013 să ia Ordinul Republicii, de rând cu Krâlov, Pocatilova, Mâsliţcaia, Moţpan, Solonari, Angheli şi alţi părinţi ai „ţărişoricuţei” de pe Bâc – duşmanii cei mai înrăiţi ai neamului românesc. Nu a fost doar el decorat, pentru merite unioniste, ordinul li s-a dat tuturor celora care au semnat diversiunea. Şi atunci cum rămâne cu declarația sa din 2008, reprodusă şi în interviu: „Celor care-i zic R. Moldova  Ţară să li se sece limba în gură!”?! Una e blestemul şi alta e cheremul! (Ordinul Republicii îi aduce un adaos lunar de 500 de lei la pensie.)

De ce n-a cerut la 27 august 1991 de la tribuna Parlamentului Unirea cu Ţara, dacă crede azi că atunci a fost posibilă Unirea?! Demagog făţarnic!

De ce n-a restituit Ordinul Republicii, aşa cum au procedat în 2003 Mihai Cimpoi, Ion Hadârcă, Vladimir Beşleagă şi subsemnatul?!

E clar de ce: acest individ nu a fost niciodată unionist, ci doar un diversionist. A ţipat fraze unioniste, numai ca să distrugă mişcarea unionistă.

S-a războit doar cu unioniștii, şi nu cu „stataliştii”, moldoveneștii, rusofilii, interfrontiştii declarând ca şi I. Roşca altădată, când ataca delaolaltă toţi unioniştii, că „trebuie distruşi ai noştri ca să se sperie duşmanii!”

 

3. Un diversionist

 

După 1994 numitul Ilie Bratu a dispărut din Basarabia. S-a aflat în această perioadă de timp la Galaţi (când în Basarabia era nevoie de fiecare luptător, a fost, de fapt, eschivare laşă), unde s-a ocupat cu fel de fel de afaceri dubioase. Când au început să-i meargă prost afacerile, şi-a amintit brusc că e patriot. Şi a decis să facă bani prin intermediul politicii. A apărut în 2005 la Chişinău cu nişte declaraţii zgomotoase că-şi face un partid care va uni Republica Moldova cu România. L-am salutat: eu îi susţin pe toţi cei care împărtăşesc idealul pentru care am muncit toată viaţa.

A fost prezent şi la adunarea de constituire a Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova, care a avut loc în toamna lui 2005: uşile noastre sunt deschise pentru toţi.

N-au fost de acord cu cele peste 300 de personalități prezente (Gr. Vieru, acad. M. Cimpoi, acad. A. Moşanu, I. Ungureanu, I. Costaş, acad. Gheorghe Ghidirim, A. Vartic, acad. A. Ciobanu, V. Saharneanu, protoiereul I. Ciuntu, protoiereul P. Buburuz ş.a.), votând contra constituirii FDRM, doar doi dintre cei prezenţi, I. Bratu şi O. Brega (ultimul a afirmat la o emisiune TV de la 9 februarie 2013: „Eu îi susţin pe toţi cei care sunt contra”), care au părăsit sala Uniunii Scriitorilor, declarând că „pleacă să facă Unirea!”

Din acea clipă, în loc să se ocupe de construcția partidului, pe care a promis că-l face, în loc să-şi adune membri, să colecteze semnături, n-a făcut până azi decât să calomnieze, să discrediteze, să înjure Forul Democrat la Românilor din Republica Moldova şi pe liderii ei, care în scurt timp a devenit cea mai importantă Mişcare românească, la ea aderând peste 150 de organizaţii nonguvernamentale, uniuni de creaţie, asociaţii culturale cu aproape 250 000 de membri.

La 31 decembrie 2007 am depus Cererea de Aderare a RM la Uniunea Europeană din partea societăţii civile, cu peste 220 000 de semnături. (Convenisem pe atunci cu Bratu să adunăm împreună semnăturile, el însă a colectat mai puţin de o sută de semnături, dar nici pe acelea nu le-a anexat la cele depuse la Bruxelles.)

Am încurajat concetățenii noştri să scrie cereri de redobândire a cetăţeniei româneşti, la 1 decembrie 2007 numărul acestora ajunsese la 1 milion de cereri.

Varianta de Unire cu Ţara propusă de For e una simplă: prin România – în UE.

Pentru asta urmează să fie întrunite două condiţii:

Asumarea naţionalităţii române de către toţii basarabenii;

Restituirea cetăţeniei române tuturor basarabenilor.

Doar aşa va putea fi aplicat şi în cazul nostru scenariul unirii celor două Germanii.

La întâlnirile pe care le-a avut conducerea Forului cu T. Băsescu şi M. Ghimpu în septembrie 2010 am propus crearea pe lângă cei doi preşedinţi a unei Comisii de Lichidare a Consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov cu un plan concret de activitate, din care au fost îndeplinite doar două amendamente: 1) scoaterea sârmei ghimpate de pe Prut, 2) ședințe comune ale Guvernelor celor două state româneşti (a avut loc doar una la Iaşi).

Iar lichidarea Consecinţelor înseamnă Unirea noastră.

În ultimii 8 ani Forul a organizat manifestări la fiecare 1 decembrie, 24 ianuarie, 27 martie şi 31 august, cu mii de participanţi.

Fără nici un bănuţ din partea României: niciunul dintre proiectele noastre n-a fost susţinut măcar parţial de Departamentul Românilor de Pretutindeni (fostul ministru-secretar de stat M. Gheorghiu ne-a anunţat că nu vrea să certe România cu Voronin din cauza noastră) sau a Institutului Cultural Român.

Toate acţiunile noastre (inclusiv cea făcută la 13 mai 2012, consacrată celor 200 de ani de la Raptul Basarabiei, organizată împreună cu Consiliul Unirii, cu peste 15 000 de participanți) le-am realizat din cotizaţiile membrilor noştri.

Am avut sute de întâlniri în localităţile Basarabiei, am editat mai multe broşuri necesare ca De ce limba noastră e română?! (autor – N. Dabija), De ce moldovenii sunt români? (autor – A. Moraru), pe care l-am difuzat cu miile prin sate. Pe timpul lui Voronin, mi s-au deschis 7 dosare penale „pentru subminare a statalităţii”, am fost arestat la 27 martie 2007, ca preşedinte al FDRM, pentru că împreună cu circa o mie de membri ai Forului am depus, „fără autorizaţie şi cerere prealabilă” flori la monumentul lui Ştefan cel Mare.

(În Jurnalul său Paul Goma din 28 martie 2007, marele basarabean, candidat la Premiul Nobel pentru literatură pentru 2013, notează că l-a rugat atunci telefonic pe Iurie Roşca, viceprim-ministru al Guvernului şi preşedinte al PPCD să fiu scos din arestul de la secţia Buiucani a Ministerului de Interne: „ L-am întrebat de ce a fost arestat Dabija. Roşca a luat foc, l-a făcut pe Dabija în toate felurile, dar mai ales „spion al Moscovei” – şi, tot româneşte: nu a negat arestarea lui Dabija, ci m-a întrebat: de unde ştiu? Simţind că asta îl durea, i-am spus: peste câteva ore merg la o întrunire cu studenţii, masteranzii, doctoranzii basarabeni de la Paris, unde va fi aniversată unirea din 1918 şi acolo vor fi anunţate arestările (şi ale fraţilor Brega) – la Dabija ilustrată cu imaginea convocării. De aici a început prietenul meu Roşca a… tăcea.

… Am presupus: Voroninoviştii aflaseră că ştirea arestării Dabija se răspândise în Occident şi îl însărcinaseră pe el, pe Roșca să continue rolul de Iuda: să-i telefo­neze la Paris prietenului său Goma […] şi să afle ce anume se știe – dar să nege că s-ar fi întâmplat una ca asta! După ce i-am repetat că avem imaginile convocării, cu data, stampila, semnătura emitentului… Roşca – prietenul meu de acum patru ani – a abandonat negațiile…  Voronin şi Roşca, iaca au înnebunit, fiindcă simt că le vine sfârşitul. Tare îmi place să lupt cu aceste lepre.”)

Ce-a făcut Bratu între timp?

Nu-i înjura pe comuniști, pe Voronin, Moscova, conducătorii Transnistriei, ci Forul şi pe Dabija. Iar cu el – pe Gr. Vieru, I. Ungureanu, A. Moşanu, V. Matei, I. Costaş, M. Cimpoi şi pe toţi ceilalți. („Patriotul,  cum a observat un forumist de la Vocea Basarabiei, nu critică puterea, ci doar pe cei care luptă cu puterea.”)

Asta l-a făcut să-şi piardă şi puţinii adepţi, în jur de 10-20, care au fost o vreme cu el.

De eşecul lui, în loc să pună vina pe caracterul lui parşiv, învinuieşte Forul, conducerea acestuia, poporul „tâmpit”, România care nu-i plăteşte „patriotismul”.

În loc să se deplaseze prin localități, unde noi mergem săptămânal, el pândeşte vreo adunare de 2-3 oameni ca să tragă câteva pârţuri politice şi să facă putoare.

IlieBratu

Foto. Ilie Bratu 

4. cum se compromite o idee?!

 

Unicul lucru pe care l-a făcut Bratu a fost o mică de tot „Mare Adunare Naţională”, unde a participat doar o mână de oameni. Ea a avut loc la 2 noiembrie 2006.

Au vorbit aproape toţi cei prezenţi.

De cât infantilism e în capul acestui „politician” vorbeşte Declaraţia Adunării Republicane a Cetăţenilor, cum i-a zis el adunării, din care cităm:

Hotărâm:

Cerem cu toată fermitatea președintelui Vladimir Voronin şi Parlamentului de la Chişinău să demareze neîntârziat negocieri cu autorităţile de la Bucureşti astfel, ca în termen de o lună (!) să realizeze (Re)Unirea Republicii Moldova cu Patria-Mamă România.

A convoca o nouă Adunare Republicană a Cetăţenilor la 03 decembrie 2006, pentru a sărbători Victoria.

29 octombrie 2006

De aici se vede şi cu ochiul liber că I. Bratu a urmărit alt scop: acela ca România să fie atrasă într-o provocare posibilă, care ar fi amânat integrarea ei în Uniunea Europeană, ce urma să aibă loc peste două luni, la 1 ianuarie 2007.

Pentru că dânsul nici nu i-a prezentat Declaraţia Adunării sale, cum ar fi fost firesc,  şi lui V. Voronin, ca respectivul să fi știut în ce primejdie mare se afla în apogeul puterii sale: aceea de a rămâne fără stat.

Presa, pe care Bratu o anunţase în ajun că va aduna un milion (!) de participanți, dar a strâns o mână de curioşi şi o alta de caraghioşi, a scris (Tudor Darie în săptămânalul Asta Da!) că oameni ca Ilie Bratu „nu pot provoca decât dezgust pentru o Idee înălţătoare!”

Acesta e de fapt şi scopul lui ascuns: să compromită definitiv o Idee sfântă! Cum mi-a spus şi acad. A. Moşanu, ex-preşedinte al Primului parlament (1990-1994), care-i cunoştea exhibiţiile: „Dacă vreţi să terfeliţi o idee, daţi-o pe mâna lui Bratu.”

 

5. provocator de cursă lungă

 

Securitatea de pe vremuri avea provocatori plătiţi. Cred că-i are şi azi.

La manifestările tinerilor din 7 aprilie 2009 Voronin ducea lipsă de un argument că acestea ar fi puse la cale România. În Piaţa Marii Adunări Naționale, la un sfârşit de miting, apare Bratu.

Acesta i-a smuls porta-vocea din mâna lui Valeriu Matei (el era preşedinte, iar subsemnatul – vice-preşedinte al Consiliului Salvării Naţionale, aleşi şi votaţi de cei peste 30 000 de participanţi), ca să rostească o singură frază:

Nouă nu ne trebuie Parlament, noi îl avem a Bucureşti, nouă nu ne trebuie Guvern, noi îl avem la București, nouă nu trebuie Preşedinte, noi îl avem la Bucureşti.”

A spus ce-a spus şi a dispărut.

Această declaraţie „a tinerilor din Piaţă” i-a servit drept pretext lui Voronin ca a doua zi, la 8 aprilie 2009, să-i expulzeze din Republica Moldova pe ambasadorul României dl Filip Theodorescu, pe consilierul pentru cultură dl Vasile Nanea şi încă pe alţi doi angajaţi  (4 din cei 9 funcţionari) ai Ambasadei României la Chişinău şi să introducă de urgenţă regim de vize pentru cetăţenii României.

Tot la 8 aprilie V. Voronin a afirmat: „Ei (protestatarii – n.n.) au spus că parlamentul şi Guvernul lor e la Bucureşti”, fără să-l numească pe autorul frazei şi identificând toate acţiunile tinerilor cu afirmaţia lui Bratu.

Toate posturile de televiziune ruseşti şi europene au transmis fraza instigatoare, toată presa a comentat-o, ca să-i pună în cârcă României acţiunile de devastare a Președinției  şi a Parlamentului de la Chişinău.

La şedinţa Guvernului de la 10 aprilie, Z. Greceanâi, fost prim-ministru a spus că trebuie introduse vize pentru cetăţenii români, pentru că tineretul a devastat clădirile Parlamentului şi a Președinției din motiv că „ei le au la Bucureşti”, iar dacă nu vor pleca din Piaţă, ea va da ordin să se tragă în protestatari.

La manifestările din 7 aprilie au fost arestaţi peste 1000 de tineri, au fost deschise sute de dosare, dar lui Bratu nu i s-a deschis, deşi toată lumea știa cine e autorul frazei celebre. Ea a e citată, fără a fi nominalizat autorul, în ziarele „Comunistul” din 10.04. 2009, 17.04. 2009, 24.04. 2009, 15.05. 2009, 22.05. 2009, 16.06. 2009  etc., în „Komsomolskaia pravda” din 22.04. 2009, în „Nezavisimaia Moldova” din 15.04. 2009, 18.04. 2009, 24.04.2009 ș.a.m.d.

Nimeni nu menţionează numele belicosului cuvântător, se spune doar, citez: молодёжь скандировала” („tinerii scandau”), fraza acestui moşneag rostită când sediile parlamentului şi preşedinţiei arseseră de mult şi montată în emisiuni televizate, puse în rapoarte mai înainte de a lua acestea foc, fiind atribuită protestatarilor, ea servind argument pentru arestări, bătăi, crime.

Provocatorul trebuie să răspundă cel puţin moral pentru cei, arestaţi, anchetaţi, maltrataţi, omorâţi. (Valeriu Boboc şi încă trei tineri).

Iar numele lui e Ilie Bratu.

Acest Münchhausen basarabean spune minciuni de îngheaţă apele.

El afirmă: „La 23 martie 2008 am organizat un mare miting dedicat aniversării a 90-a de la Unirea Barabilei cu patria-mamă. ” La 23 martie 2008, în zi de vineri, la Chişinău n-a avut loc niciun miting.

Mai zice: „Oamenii noştri, în special tineri, au participat masiv la evenimentele din 7 aprilie  2009.”

Minciuni! Alţii au organizat manifestarea, unde i-s oamenii? Al nu are tineri, nici bătrâni. Că afară de Valentina Găluşcă (dacă o fi existând!) Bratu n-a mai rămas cu nimeni.

Care membru al MURM a afişat harta lui pe Preşedinţie? Că numele acelor tineri se cunosc, au fost anchetaţi, bătuţi, excluşi de la facultăţi, decoraţi de Ghimpu.

Îşi atribuie lucruri care nu-i aparţin.

Minciuni gogonate sunt şi poveştile lui cu milioanele (în mai mulţi ani de zile seară de seară a făcut sute) de fotografii „cu întreaga Operă Politică a lui Mihai Eminescu” (întreaga Operă Politică a marelui Eminescu a fost editată la Bucureşti abia după 1989) pe care, chipurile, el le difuza studenţilor in Chișinău: „Stăteam nopţi întregi închiși în cameră — şi făceam sute de fotografii pe banii noştri… Era prin anii 1977-1978… Studenţii care intrau în posesia seturilor de fotografii cu întreaga Operă Politică a lui Mihai Eminescu aveau o revelaţie…” Tot atunci Bratu se duce la KGB să le explice lucrătorilor de acolo că „noi suntem români.” Aiureli!

În 1977 curajosul patriot scrie Prezidiului Sovietului Suprem ca aceştia să includă în Constituţia URSS că noi suntem români şi limba ni-i română: „le spuneam răspicat că noi suntem români şi că nu există „popor moldovenesc” şi „limbă moldovenească.”

Pentru fraze mult mai nevinovate ca acestea Gh. Ghimpu, A. Usatiuc-Bulgăre, A. Şoltoianu şi V. Graur fuseseră condamnaţi cam pe atunci la ani grei de închisoare.

Noi, A. Silvestru, I. Vicol, V. Romanciuc şi subsemnatul, fuseserăm excluşi din facultate „pentru naţionalism”, numai pentru că ne făceam conspectele cu grafie latină.

Bratu îşi inventează biografie. Hârtia, vorba ceea, suferă orice. Şi ca el sunt o droaie, mari în vorbe şi mici în fapte..

De ce până la 1989, când era nevoie de patriotismul lui întârziat de azi, nu se auzise de el?

 

6. un aventurier

 

La mitingul consacrat Unirii Basarabiei cu România, iniţiat de Forul Democrat al Românilor din Moldova la 26 martie 2006 în Piaţa Marii Adunări Naţionale, la un moment dat a luat cuvântul şi Ilie Bratu. Acesta a afirmat că trebuie să punem mâna pe arme, dând glas mai multor enormităţi.

Scopul provocării lui a fost ca Ministerul Justiţiei să interzică activitatea Forului Democrat al Românilor, calificând-o drept asociaţie extremistă.

Doamna ministru Victoria Iftodi, printr-o scrisoare din 21.04.2006, mă preîntâmpină că, din cauza cuvântării lui Bratu, va fi nevoită să scoată FDRM în afara legii.

 

 

7. Un Ostap Bender!

Din interviu reiese că Bratu are o obsesie ceva mai mare decât cea a Unirii – cea a banilor.

Pentru Unire, zice el, trebuie „bani, să asigure finanţarea”, „să găsească surse de finanţare”, „şi-mi fac iluzii că statul Român mă va sprijini…”, „n-avem bani”, „avem conturi în bancă, sperăm să obţinem ceva finanţe de la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, am fost primul care depusesem proiectul de finanţare la începutul lui 2010…”, „Cheltuisem toţi banii proprii ca să fac Mişcarea Unionistă, am intrat şi în datorii… am vândut ce aveam, am achitat o parte, dar nici acum n-am scăpat de datorii… România ajută pe cine nu trebuie… Roşca este acum foarte bogat. A primit mulţi bani, dar a lucrat cu bani românești împotriva intereselor României.”

Iată, dă el de înţeles visător interlocutoarei, dacă i s-ar da lui măcar în jumătate din banii câți i s-au dat lui Roşca, ar lucra numaidecât „pentru interesele României!”, or, patriotismul lui are nevoie de bani, de mulţi bani!

De la 2006 încoace a tot cerşit bani prin toată România. Cerea cu împrumut câte 10 000 de euro de la diverse organizaţii, cu condiţia că le va restitui după ce face Unirea.

Dialogul lui începea cu întrebarea: „Doriţi Unirea Basarabie cu România?!” Şi, după ce i se răspundea afirmativ, continua cu constatarea: „Pentru asta avem nevoie de bani.”

Dacă era refuzat, reproşul era pretutindeni acelaşi: „Nu doriţi Unire, ruşine să vă fie! Vă credeam patrioţi” Aşa mi-au relatat rectorii de la universităţile din Bacău şi Suceava. A expediat sute de scrisori pe la diverse organizaţii din România cu următorul conţinut: „Noi vom uni Basarabia cu România. Pentru reuşita iniţiativei noastre avem nevoie de sprijinul financiar al tuturor (!) românilor.” După ce trece în revistă conturile sale pentru lei româneștii, dolari, euro şi lei moldovenești, Bratu lăcrima liric: „Dacă şi inima Dvs. vibrează alături de noi, vă puteţi aduce contribuţia la realizarea idealului comun de Reîntregire a Ţării transferând o anumită sumă de bani…” etc.

Unii i-au transferat: care român adevărat nu doreşte revenirea Basarabiei la Ţară? Alţii l-au priceput dintr-odată cine e.

Acest personaj sinistru n-a făcut pentru Unire decât să ceară bani pentru Unire.

8. amic cu duşmanii României

E foarte ciudată prietenia „unionistului” Bratu cu antiromânul Mihai Conţiu de la Moldova Suverană  (a se vedea fotografia alăturată, unde aceştia, bine-dispuşi, urzesc noi tărăşenii contra promotorilor Ideii româneşti din Basarabia), mercenarul lui Voronin, care declară că România e un stat artificial şi trebuie să dispară de pe hărţile lumii. Au scris împreună mai multe articole şi le-au semnat cu pseudonim comun.

Nu cred în patriotismul celora care sunt prieteni la cataramă cu duşmanii neamului românesc. Cum zice şi un proverb: „Spune-mi cine-ţi sunt prietenii şi am să-ţi spun cine eşti.”

Am fost nevoit să acţionez acest „duet” antiromânesc în judecată. La 20 decembrie 2007 pentru calomniile acestora judecătoria Centru din Chişinău (judecător N. Mazur) obligă cotidianul Moldova Suverană SRL (M. Conţiu) şi pe Ilie Bratu „să publice dezminţiri referitoare la calomniile şi afirmaţiile mincinoase la adresa lui N. Dabija”, tandemul „patriotic” fiind impus să-mi plătească despăgubiri morale: M. Conţiu – 3000 de lei şi I. Bratu – 1000 de lei.

Instanţa de judecată a dovedit încă o dată că I. Bratu e patriot, doar că – un mare patriot al minciunii.

9. schemele trădării

Se ştie că I. Roşca şi-a făcut drum spre vârful puterii în Frontul Popular cu bârfe, calomnii, insinuări. Insinuările lui preferate erau: Cutare e securist, Cutare e Omul Moscovei ş.a.m.d.

A umplut cu pâre la adresa unioniștilor Bucureştiul. Calculul lui era simplu: toţi banii din România pentru Mişcarea de Eliberare Națională din Basarabia  – fie direcţionaţi spre el, unica persoană în care Ţara urmează să aibă încredere. Aşa a ajuns proprietar al Tipografiei Prag-3, pentru care statul român a plătit 3 milioane de dolari şi care azi tipăreşte doar publicaţii ruseşti. În 1994, când agrarienii şi socialiştii veniţi la putere refuzaseră să tipărească la unica tipografie din republică, cea a Guvernului, săptămânalul Literatura şi Arta (doar această publicaţie națională apărea pe atunci), un grup de intelectuali – Gr. Vieru, M. Cimpoi, L. lari, D. Matcovschi şi subsemnatul – am cerut audienţă la preşedintele României I. Iliescu, căruia i-am solicitat ajutor. El a promis o tipografie pentru Basarabia. Dar ea, cu concursul lui Ioan Talpeş, şeful Serviciilor Secrete Externe, a ajuns la Roşca.

Am scris într-un articol că în perioada 1994-2010 I. Roşca şi structurile sale, din care făcea parte şi Mitropolia Basarabiei, au primit din partea Departamentului Românilor de Pretutindeni suma de 38 de milioane de euro. Cu ei el urma să ne unească cu Ţara. Dar n-a mai făcut-o. Sau pentru că nu i-au ajuns dorinţe sau pentru că nu i-au mai rămas bani. Acum acelaşi lucru vrea să-l facă I. Bratu, doar că acesta e un individ mult mai periculos ca Roşca, pentru că e mai primitiv. El se foloseşte de aceleaşi scheme roşchiste, elaborate împreună.

Pe cine bălăcărește Bratu în interviu? Tocmai pe cei care fac ceva pentru Ideea Unionistă – Vitalia Pavlicencu, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, Mihai Cimpoi, Dorin Chirtoacă, Anatol Petrencu, Gheorghe Viţă, Mihai Ghimpu, Constantin Lazăr, Vasile Nedelciuc – sunt doar câteva dintre personalităţile nominalizate de el în răutăciosul şi infatuatul săi interviu.

Toţi sunt antiunionişti, vânduţi, securişti.

Începând cu 1990, Roşca a făcut diverse „liste de securiști” în care includea intelectualii de frunte. Ultima, aşa-zise „lista Şandrovschi”, conţine numele a aproape 300 de unionişti. Că e un fals au dovedit-o două ziariste de la Timpul, care în 1991, atunci când s-a destrămat URSS, aveau una – 4 şi alta – 5 ani. Pentru insinuările sale, deşi n-am deloc timp să umblu prin instanţe, l-am acţionat pe numitul I. Roşca şi ziarul Flux în judecată. Roşca era pe atunci viceprim-ministru al Guvernului, responsabil de structurile de forţă, inclusiv de securitate. Şi a putut obţine de la SIS orice document solicitat. Ştiu că a căutat, dar n-a găsit niciunul care să vorbească despre o eventuală colaborare a mea cu securitatea, pentru că nu există.

I. Roşca a pierdut procesul, fiind obligat de instanţă să-mi plătească despăgubiri morale de 100 000 lei (Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 18 aprilie 2012).

Sunt deocamdată unicul cetăţean al Republicii Moldova care am dovedit în instanţă că n-am colaborat cu securitatea, acum îl aştept şi pe I. Bratu s-o facă. Ca să ne convingă, aşa cum se spune, că pârele semnate cu numele conspirativ „Decebal” nu-i aparţin.

10. Un impostor

Azi Ilie Bratu îi scrie numele lui iurie roşca cu litere mici („nu mi se ridică mâna să i-l scriu altfel”, zice el în interviu), dar altădată i-l scria altfel: IURIE ROŞCA, cu toate literele mari, linguşindu-se scârbos pe lângă el, fiindu-i complice şi coautor la toate tărăşeniile şi acţiunile acestuia de lichidare a Mişcării de Eliberare Naţională.

Au lucrat mână în mână, Roșca folosindu-l ca pe un prezervativ pentru toate intrigile şi diversiunile sale. Pe atunci lozinca lui Bratu era: „Patria mea este Iurie Roşca.”

La început Roşca a făcut tot posibilul ca Bratu să ajungă membru al Sfatului Frontului Popular.

Scopul lui era unul: să preia puterea în F.P. cu ajutorul unor indivizi fără scrupule, lipsiţi de Dumnezeu, agresivi, măcinaţi de răutăţi ca Ilie Bratu.

Marile pierderi pe plan naţional se datorează acestor doi indivizi: Iurie Roşca şi Ilie Bratu.

Parlamentul din 1990 ar fi putut vota Unirea cu Ţara, din Fracțiunea Democraţilor făceau parte mai mult de 150 de deputaţi, exact atâţia de câţi era nevoie, pentru ca votul să fie valabil. (La Moscova, noi deputaţii în Sovietul Suprem al URSS, pregătisem terenul pentru ieşirea celor trei ţări baltice şi a Basarabiei din URSS: recunoaşterea Pactului Ribbentrop-Molotov nul din punct de vedere juridic, care însemna revenirea la graniţele din 1939, dinainte de el.)

Dar şi-a vârât Michiduță codiţa.

La început, Iurie Roşca, deşi nu era deputat, ne acosta pe culoarele parlamentului şi încerca să ne convingă că românii din Occident (care?! nu ne-a mai spus,) cer ca Frontul Popular să aibă o fracţiune proprie şi că ar trebui să „divorţăm” de agrarieni.

Îi spuneam: e mai bine aşa, pentru că îi folosim pe preşedinţii de colhoz (viitorii „agrarieni” din Parlament) pentru a vota legile noastre.

Apoi I. Bratu, care călca permanent în străchini şi care nu s-a reţinut ca deputat decât prin mugetele sale din sală, el neieşind aproape niciodată la microfonul de la tribună, le-a strigat într-o zi, ofensându-i: „Şaşlâcarilor!!!” („Consumatorilor de frigărui!!!”).

Aceste injurii au însemnat plecarea agrarienilor din fracţiunea noastră, care fusese cea mai mare din Parlament. Ulterior i-au preluat comuniştii şi interfrontiştii, iar pentru noi pierderea a fost enormă.

Toate diversiunile lui Roşca le realiza în Parlament Bratu. Legea despre cetăţenie, cu acordoarea cetăţeniei tuturor ruşilor, ucrainenilor care au invadat Basarabia după 1944 e opera lor. (Votată la Conferinţa F.P. din 3 martie 1991, la care a vorbit şi Bratu) şi altele.

Aceștia doi va trebui să răspundă în faţa istoriei pentru asta.

Ca şi pentru faptul că au distrus Frontul Popular.

Se ştie că F.P. a fost creat de scriitori. În august 1988 la Chişinău sosise de la Moscova trimisul special al KGB-ului maiorul Alexandr Şevciuc, care într-o scrisoare secretă trimisă lui S. Grossu, prim-secretar al partidului comunist al RSS Moldoveneşti (4-вo, nr. 2309, 15-08.1988, Fondul 51, inv.73, D.210, fila 5-6 din arhiva Organizațiilor Social-politice ale republicii Moldova) îi recomandă să-i scoată pe Gr. Vieru, L. Lari, D. Matcovschi, I. Hadârcă şi N. Dabija din conducerea Frontului Popular, din motiv că nu-i putea controla şi să-i introducă pe alţii în care KGB-ul avea încredere.

Aşa apare la Congresul II al FPM în Sfatul FP I. Bratu, un şef de zvenou agricol din colhozul satului Cojuşna raionul Străşeni.

Odată cu cooptarea lui Bratu Sfatul Frontului devine un organ de luptă contra „la ai săi”.

La Congresul III al FP care a avut loc la 16 februarie 1992 la Teatrul de Operă şi Balet mă aflam în sală ca delegat.

Dar ceilalţi fondatori ai FP – Gr. Vieru, L. lari, D. Matcovschi – stăteau la balcoane, în loja presei. Sala a cerut să li se dea mandate de deputaţi.

Cel mai tare protesta I. Bratu: „Scriitorii să scrie!” avea dânsul grijă de destinul literaturii.

Când delegaţii m-au propus pentru conducerea FP, a sărit de lângă Roşca, ca (cacofonia aici este necesară) să mă întrebe dacă am plătit cotizaţiile (nimeni nu plătea pe atunci cotizaţii), dacă am carnet de membru al FP (n-avea nimeni pe atunci carnet de membru).

I. Hadârcă a spus atunci: carnetul lui Dabija sunt cărţile sale şi săptămânalul Literatura şi Arta, care a creat Frontul Popular.

De-a lungul acelui congres Bratu ieşea întruna la microfon, spunea o neghiobie şi se aşeza lângă Roşca, care-i sufla mereu ce să zică şi când să salte de pe scaun.

La iniţiativa celor doi din conducerea FP sunt excluşi toţi cei care l-au creat: chiar la Congresul II din 30 iunie -1 iulie 1990 e dat afară din FP deţinutul politic Gheorghe Ghimpu, apoi – alt deţinut politic – Alexandru Usatiuc-Bulgăre ş.a.

La 28 iulie 1991 I. Roşca şi cu I. Bratu îi exclud din FP pe Nicolae Costin, primarul Chișinăului (al cărui nume îl invocă I. Bratu în interviul său ca adept), pe Vasile Nedelciuc, unul din autorii Declaraţiei de Independenţă, pe jurnalistul Nicolae Negru „pentru activitate în defavoarea Frontului Popular.”

La 15 noiembrie 1992 la inițiativa lor FPCD emite o hotărâre specială „Cu privire la comportamentul unor membri ai Sfatului”: toţi cei care cereau „convocarea unui congres extraordinar al FPCD”, de salvare a formaţiunii, au fost daţi afară din FPCD.

La 1 mai 1993 sunt excluşi din Sfatul Frontului Popular: Alexandru Moşanu, Ion Hadârcă, Mihai Ghimpu, Vasile Nedelciuc (a doua oară), Valeriu Matei, Vasile Şoimaru, Nicolae Dabija, în lipsa acestora şi în lipsa cvorumului prevăzut de Statut.

Tot la 1 mai 1993 e suspendat din funcţia de preşedinte al Sfatului FPCD Mircea Druc, motivându-se că acesta, fiind cetăţean român, „şi-a pierdut cetățenia Republicii Moldova” şi deci nu poate conduce o organizaţie din R. Moldova. Dar motivul era altul: semnătura pentru conturile de bani ale F. P.

Odată cu noi au plecat din FPCD şi organizaţiile non-guvernamentale pe care le conduceam, subsemnatul fiind la acea oră preşedinte la două asociații importante –  Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă, care întrunea intelectualitatea științifică şi culturală din republică, şi Limba noastră cea română, cu peste o sută de mii de membri din toată republica.

Toate acţiunile de până atunci ale FPCD le făcusem împreună.

Dintr-o formaţiune populară, peste noapte, FPCD-ul a devenit o sectă, în care cei mari s-au pomenit a fi I. Roşca şi I. Bratu.

Dar, pentru că orice fiară care se vrea ea mai mare în crâng, în curând şi-au înfipt şi ei ghearele unul în beregata altuia: prea semănau înde ei, ca să nu se sfâșie reciproc.

După ce a ajuns cu concursul „ţăcănitului” Bratu în fruntea FP (ca să-l submineze şi să-l distrugă din interior), Roşca i-a tras un picior în fund, anunţând pentru un post de radio că acesta nu şi-a încheiat tratamentul la spitalul pentru alienaţi mintali din Costiujeni (acolo se tratase I. Bratu în 1984, cum recunoaşte în interviul său), unde îi şi este locul.

11. Un hoŢ de timp şi nu numai

Ilie Bratu este un hoţ de timp, de timpul altora.

Având timp berechet – el nu lucrează nicăieri („Dacă lucrezi, nu-ţi ajunge timp să faci bani”, zice el), declarându-se un fel de „revoluţionar profesionist”, el a decis să se îmbogăţească ceva mai simplu: a acţionat în judecată diversă lume: Forul Democrat la Românilor, săptămânalul Literatura şi Arta, persoane din conducerea Forului, pe toţi care nu sunt de acord cu bolboroselile sale patriotarde.

Pentru fraza: „Ilie Bratu nu rostește lozinci, el le ţipă” (Din articolul Un provocator: Ilie Bratu) a cerut în instanţă de la subsemnat despăgubiri drept reparaţii morale 5 000 000 (cinci milioane) de lei şi de la publicaţia Literatura şi Arta  – alte 5 000 000 (cinci milioane).

De la publicistul Ion Fiodorov, pentru întrebarea retorică „Ceea ce face Ilie Bratu nu e o terfelire a ideii sfinte de Unire cu Patria-mamă?”, a cerut 1000 000 (un milion) de lei.

De la scriitorul Mihai Morăraş, pentru constatarea „Una din condiţiile lui Bratu a fost ca Consiliul Director al Forului să adopte o decizie de aderare necondiţionată la Mişcare Unionistă inexistentă a domniei sale” – a vrut 1 000 000 (un milion)  de lei.

De la profesorul Valeriu Dulgheru, şef de catedră la UTM, care se întreba într-un articol „De când oficiosul Moldova Suverană a devenit porta-voce a „unioniştilor” gen Bratu (nu vă pune în gardă acest lucru, domnilor?)”, a cerut „despăgubiri” de 500 000 (cinci sute de mii) de lei.

– Ce veţi face cu atâţia bani, domnule Bratu? l-a întrebat judecătoarea.

– Unirea, a răspuns el, lăcomia lui urmărind de fapt o cauză nobilă.

Procesul s-a întins trei ani de zile.

În şedinţele de judecată s-a dovedit însă că tocmai el este cel care ofensează, calomniază, spune minciuni, denigrează.

Îmi pare rău de avocaţii săi: Vlad Moga, Gheorghe Stratan şi Victor Panţâru, care-i asistau neputincioşi tâmpeniile. Dar îmi pare rău şi de cei care-i plătesc avocaţii.

La 24 octombrie 2008 judecătoria Buiucani (judecător – Natalia Simciuc) hotărăște:

„Se respinge acţiunea iniţiată de I. Bratu ca neîntemeiată;

Se încasează de la Bratu Ilie în beneficiul lui Nicolae Dabija prejudiciu moral în sumă de 1000 (o mie) lei;

Se încasează în mod solidar de la Bratu Ilie cheltuielile de judecată.”

Ilie Bratu a început să urle în sala de judecată: el care se aştepta să încaseze dintr-o lovitură 15 milioane de lei, tocmai el fusese pedepsit.

Procesele lui Ilie Bratu contra FDRM şi conducerii acestuia, învinuită cu „nu face Unirea cu România” continuă.

12. Un escroc

Interviul lui povesteşte despre „eforturile” lui „milenare” de a uni toate partidele din Basarabia. Ele – cu cine?! Că el n-a avut în spatele său nicio formaţiune. Instituia negocieri absurde, dictate de necesitatea unirii forţelor democratice. Dar el nu poate deschide gura fără să ofenseze, fără ca prostia să o ia razna înaintea rațiunii. Concluzia tuturor celor cu care a discutat e una: a purta tratative cu el înseamnă timp pierdut. Iar viaţa e scurtă.

Acest personaj obscur, nu e cunoscut decât ca un scandalagiu, ca un escroc, ca un delapidator (aflând prin 1993-94 – de unde?! – că am un dozimetru de verificare a radiaţiei, mi l-a cerut cu împrumut şi nu mi l-a mai restituit, sub motiv că i s-a furat, tocmai când eram ameninţat şi aveam cea mai mare nevoie de el).

A vrut să-şi facă un partid, dar n-a putut aduna decât câteva semnături pentru înregistrare.

A scris nişte scrisori aiurite, lui M. Cimpoi şi altor preşedinţi de uniuni de creaţie, cu propunerea să lichideze Uniunea Scriitorilor şi să treacă într-o fantomatică Mişcare Unionistă, sub conducerea lui (care n-a existat niciodată decât în imaginaţia sa).

Primitivismul lui combinat cu răutatea a creat o repulsie faţă de însuşi Idealul Unirii.

Iar misiunea lui e una: să compromită odată şi pentru totdeauna Ideea Unionistă.

Cine ar mai putea crede în aceasta, dacă ar încăleca-o – precum altădată Roşca – şi nu le-ar mai permite şi altora să se apropie de ea?

El vrea să dea de înţeles în fantezistul său interviu că dacă nu erau şi alţi unionişti în Basarabia, făcea de mult Unirea!  Ca să o realizeze, Bratu crede că n-are nevoie de nimeni. Decât de sine. Că nu antiunioniştii îl împiedică s-o facă, ci unioniştii! Că dacă România îi va da bani, el va uni chiar „mâine” Basarabia cu Ţara!

Eu unul mă îndoiesc.

Un om care e plămădit din multă dragoste de sine şi –  multă ură pentru toţi ceilalţi nu poate decât să-l supere pe Cel de Sus şi să nu mai dorească nici El Unirea, atâta timp cât de ea sunt preocupaţi şi indivizi ca I. Bratu.

 

Nicolae DABIJA,

Preşedinte al Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova,

Preşedinte al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă din Republica Moldova.

Membru de Onoare al Academiei Române,

Membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

 

 

P.S. M-am aflat timp de o viaţă pe baricadele românismului.

De-a lungul vieţii am fot atacat pentru asta de fel de fel de derbedei, inclusiv cu atentate la adresa vieţii mele: până la 1991 eram în vizorul Interfrontului şi a agenţilor Kremlinului, după aceea m-a luat în primire Roşca cu căţelandrii săi, apoi oamenii lui Voronin (numai Mihai Conţiu a scris în ultimii ani 300 (!)de articole denigratoare la adresa mea), iar mai încoace – şi „unionişti” gen Bratu.

Denigratorii mei au dorit şi doresc un singur lucru: să las mâinile în jos şi să abandonez porţiunea de tranşee pe care o apăr (în Literatura şi Arta, care a declanşat Mişcarea de Eliberare Naţională, având în 1989 un tiraj de 260 000 de exemplare, am scris de la 1986 încoace peste 5000 de articole de educaţie naţională, iar generaţia pentru care am alcătuit după 1990 împreună cu Aurelian Silvestru cele 4 manuale de istorie, pe care le-a întitulat „Daciada”, îşi zice azi cu mândrie Generaţia Daciadei.)

Dar când văd în jur atâtea lepre care se autointitulează acum şi „unioniste” – dușmani ai românismului îmbrăcaţi în haine naţionale româneşti, care rostesc Tatăl Nostru înainte de a lovi cu barda în Dumnezeu – îmi zic de multe ori: acest popor dacă a putut naşte asemenea secături ca I. Bratu, ca I. Roşca, nu-şi merită libertatea.

Mă miră doar naivitatea unor oameni de bine: e suficient ca cineva, poate fi şi derbedeu dovedit, să vă zică: „Eu vă unesc cu România”, pentru ca să-l credeţi, fără să-l mai întrebaţi cine e, ce-a făcut concret pentru Cauză, dacă are dreptul moral să-şi bată joc de nişte oameni care chiar au făcut câte ceva, şi-i postaţi halucinaţiile pe site, pe blog, i le comentaţi, fără să le mai citiţi, i le difuzaţi, încurajându-i schizofreniile.

L-aţi crezut odată pe Roşca, deşi vă preîntâmpinasem încă în 1994 că nu e „de-al nostru”, şi unde aţi ajuns? În brațele lui Voronin şi ale Moscovei.

Dacă îl mai credeţi o dată, va fi şi mai trist. Iar el se cheamă Ilie Bratu, un porc care şi-a prins nişte aripi de carton şi afirmă ce acestea sunt de înger.

Păzea!

N.D.

 

 

APEL – ADRESAT PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2013

APEL – ADRESAT PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

 

Organizaţiile civice şi culturale neguvernamentale din Cluj-Napoca, subscrise în tabelul anexat, cu membrii şi simpatizanţii acestora din ţară şi străinătate solicită Camerei Deputaţilor, Senatului, Guvernului precum şi Ministerului de Externe a României întrunirea de urgenţă într-o şedinţă comună pentru a dezbate şi hotărî în mod ferm problema afişării aşa-zisului steag naţional secuiesc” şi a altor simboluri maghiare pe instituţiile publice din România şi care insinuează o formă de pseudostatalitate etnică maghiară/secuiască paralelă şi în unele cazuri chiar exclusivă. Şi toate acestea în contextul ofensivei mediatice din ce în ce mai agresive a afişării de către unele personalităţi, forţe politice, autorităţi administrative, foruri şi organizaţii iredentiste maghiare din România dar şi din Ungaria a dorinţei de realizare a autonomiei teritoriale în judeţele Harghita şi Covasna.

De unde denumirea de „Ţinut Secuiesc”? dacă la Recensământul din anul 1992 s-au declarat un numar de 498 de secui (datele sunt preluate din „Anuarul statistic al României” din anul 1992).

Se cunoaşte faptul că niciodată în istorie nu a fost autonomie teritorială în această zonă şi mai ales autonomie teritorială pe criterii etnice, în desconsiderarea – cu precedent doar în epocile de tristă amintire a dualismului austro-ungar şi a Diktatului de la Viena – a românilor din aceste judeţe, care şi aşa au fost mult diminuaţi din punct de vedere numeric, alungaţi în perioadele Diktatului sus-amintit şi după Revoluţia din Decembrie 1989 şi purificarea etnică de elementul românesc continuă şi astăzi datorită autonomiei administrative din zonă, care, din înţelesul ei generos, maghiarii şovini au transformat-o în instrument de purificare etnică. De exemplu, la Primăria municipiului Sfântu Gheorghe nu este angajat nici un cetăţean de etnie român, iar în economie, unde domină majoritatea patronilor de etnie maghiară, etnicii români sunt oprimaţi şi excluşi, astăzi, în mijlocul unei Europe civilizate şi sensibile la drepturile, libertăţile, demnitatea şi şansele de egalitate ale omului.

Aşadar, provocarea continuă a românilor prin aceste afişări de pseudostatalitate, în contradicţie cu Constituţia României şi cu lezarea sensibilităţii românilor prin agresarea lor continuă cu aceste afişări sfidătoare, trebuie stopată cu fermitate şi cu aplicarea legislaţiei şi prevederilor Constituţiei României şi prin sancţionarea celor care se folosesc de aceste simboluri pentru a lovi în statul român, în interesele generale ale naţiunii române şi în Constituţie.

Aşteptăm de la Parlamentul României elaborarea unor legi clare şi fără echivoc în acest sens, în acord cu Constituţia României şi cu prevederile europene în materie.

Cu deosebită consideraţie faţă de instituţia Parlamentului României, societăţile din tabelul ataşat semnează şi parafează.

 

Propunem Senatului și Camerei Deputatilor să pună în ordinea de zi a ședinței și punctele descrise mai jos:

 

1. Prin referendum, să se adauge la minorităţi secuii – diferiţi de unguri (să li se confere un loc în Parlament, la fel ca armenilor).

 

2. Celor cu dublă cetăţenie să li se intezică accesul la funcţii publice în statul român.

 

3. Să se interzică prin Constituţie partide pe criterii etnice.

 

4. UDMR să-şi legalizeze statutul – să devină partid – (de centru, de stânga, de dreapta), cu program la vedere şi numărul de membri cunoscut.

 

5. Să se reconstituie elementul românesc din Ungaria şi să se arate Europei cum i-au topit în naţiunea ungară.

 

6. Pentru apărarea fiinţei etnice, asociaţiile de pensionari militari să constituie Garda Naţională, după modelul american, în care să intre voluntari de toate vârstele şi de ambele sexe.

 

Va urează mult succes președinții societăților culturale semnatari ai acestui apel:

 

Mircea Popa                           – Despărţământul Cluj al ASTREI

Vasile Iuga de Săliște – Societatea Culturală PRO MARAMUREŞ

                                              „Dragoş Vodă” Cluj-Napoca

Victor Bercea                                     – Societatea Cultural Patriotică „Avram Iancu”

                                               din România

Ionel Vitoc                              – Fundaţia Culturală “Carpatica” din Cluj-Napoca

Sever Mureșanu                   – Fundaţia Andrei Mureşanu

                                              „Deşteaptă-te Române” Cluj-Napoca

Valeri Toderici                      – Societatea Cultural-Ştiinţifică

                                               “Virtus Romana Rediviva” Cluj-Napoca

Anton Drăgoescu                  Societatea Cultural-Ştiinţifică

                                               „George Bariţiu” Cluj-Napoca

 

Cluj-Napoca, 07.02.2013

romania_03_01f7ff3d76

Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2

Posted by Stefan Strajer On February - 8 - 2013

Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2

 Vasile ZARNESCU_CV

Autor: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu 

 

Scrisoare deschisă adresată

d-lui Victor Ponta, premierul României,

d-nei Mona Pivniceru, ministrul Justiţiei,

d-lui Puiu Haşotti, ministrul Culturii şi şi Patrimoniului Naţional,

d-lui George Maior, directorul Serviciului Român de Informaţii

 

În articolul „Mariana Maxim: nemernica neamului“, publicat în septembrie 2006, republicat, recent, aici [1], cerusem Parchetului General de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să incrimineze Centrul „Simon Wiesenthal“ pentru instigare la denunţ calomnios, în cadrul campaniei „Ultima şansă“ [2], soldată cu moartea nonagenarului Ioan Alexa, acuzat, neîntemeiat, de participare la pretinsul holocaust al evreilor din România, în speţă la situaţia din Iaşi, din anii 1940-1941. Parchetul General indicat mai sus nu a făcut-o; probabil că cei din conducere şi-or fi zis că, de vreme ce tot a murit, n-avea rost să-ţi deranjeze preţioasele lor funduri de pe scaun şi, apoi, tot murea, fiindcă avea 96 de ani. În plus, este evident că a intervenit, în conştiinţa lor, şi lichelismul manifestat faţă de membrii „poporului ales“, personalizaţi de Centrul „Simon Wiesenthal“ din Ierusalim! Campania de incitare la denunţuri începuse, în Europa Occidentală, în 2003, după cum relevă ziaristul austriac Michael Leidig în articolul „Austrians split by ‘shop a Nazi’ campaign“, preluat în presa britanică [3].

Simon Wiesenthal - impostorul 2, pag. 1

Numai că respectivul Centru poartă numele unui impostor, unui escroc, Simon Wiesenthal – care, deci, nu are cum să fie un individ „ales“, măcar în sensul de „distins, de valoare“. Nepedepsirea acestor impostori care se folosesc cu nonşalanţă de numele acestui escroc le-a permis să intervină, incontinuu, în viaţa publică a României şi să facă presiuni asupra autorităţilor române: să nu mai tipărească monedele jubiliare [4] despre patriarhii României, să modifice explicaţia cuvîntului „jidan“ din DEX, s[ condamne recitarea poeziei  lui Radu Gyr etc. Dacă îi evaluăm după notorietatea şi nocivitatea acţiunilor acestor impostori agresivi, am obţine următoarea clasificare: Elie Wiesel – impostorul nr. 1, cf. notele [5] şi [6]; Simon Wiesenthal – impostorul nr. 2, nota [7];  Radu Ioanid – impostorul nr. 3, nota [8]; Marco Maximilian Katz – impostorul nr. 4 [9]; Efraim Zuroff – impostorul nr. 5, cf. [10]. Agresiunile acestora de propagandă a Holocau$tului – Minciuna secolului XX, cf.[11] – au fost larg comentate şi condamnate în presa românească.

Întrucît acţiunile acestor escroci constituie agresiuni inadmisibile la adresa securităţii naţionale, a demnităţii, imaginii, istoriei şi valorilor tradiţionale ale României, solicit interzicerea activităţii acestor organizaţii în România, iar membrii acestora să fie declaraţi persona non grata. În acest scop, vă prezint, ca argument necesar şi suplimentar, faţă de bibliografia de mai jos, articolul lui Mark Weber, Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’.

 

Note bibliografice

 

[1] http://ro.altermedia.info/antisistem/mariana-maxim-nemernica-neamului_24170.html ;

[2] http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/campania-toarna-ti-vecinul_940.html ;

[3] http://www.fpp.co.uk/docs/Wiesenthal/Shop_a_Nazi.html ;

[4] http://www.evz.ro/detalii/stiri/moneda-rasista-ia-amploare-intr-o-institutie-occidentala-pentru-o-asfel-de-masura-c.html ;

[5] http://ro.altermedia.info/politica/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-3_23018.html ;

[6] http://www.ziaristionline.ro/2011/09/13/bomba-elie-wiesel-a-preluat-identitatea-unui-alt-detinut-de-la-auschwitz-raportul-final-al-lui-iliescu-asupra-holocaustului-ar-putea-deveni-maculatura-prin-impostura-lui-wiesel/ ;

[7] http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml;

[8] http://ro.altermedia.info/general/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata_23987.html ;

[9] http://www.civicmedia.ro/plangere-penala-la-adresa-lui-marco-maximilian-katz-pentru-denunt-calomnios-si-incitare-la-ura/ ;

[10] http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-subiectele_zilei-12973017-efraim-zuroff-centrul-simon-wiesenthal-rfi-dan-sova-oaspete-binevenit-iran-revoltator-afla-guvern.htm ;

[11] http://www.amazon.com/Hoax-Twentieth-Century-R-Butz/dp/0967985692 .

12 decembrie 2012

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu,

Redactor şef al revistei SANTINELA

***

„Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’“

by Mark Weber,  director of the Institute for Historical Review, IHR

De mai bine de 40 de ani, Simon Wiesenthal vânează sute de criminali nazişti, prin intermediul „Centrului pentru Documentare Evreiască“ din Viena. Pentru activitatea sa ca cel mai cunoscut „vânător de nazişti“ al lumii, el a primit mai multe recunoaşteri şi medalii, inclusiv cea mai înaltă distincţie a Germaniei. La o ceremonie de la Casa Albă din august 1980, preşedintele Carter, cu ochii plini de lacrimi, i-a acordat medalia de aur decernată de Congresul SUA. Preşedintele Reagan l-a lăudat în noiembrie 1988 ca pe unul dintre „eroii adevăraţi“ ai secolului 20.

Această legendă vie a fost descrisă în termeni elogioşi de Laurence Oliver în al său film de ficţiune „Băieţii din Brazilia“ (The Boys From Brazil) şi de Ben Kingsley în filmul pentru televiziune „Criminali printre noi: povestea lui Simon Wiesenthal“ (Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Story). Una dintre cele mai proeminente organizaţii pro-holocaust îi poartă numele: „Centrul Simon Wiesenthal din Los Angeles“.

Reputaţia lui Wiesenthal ca autoritate morală este nemeritată. Omul pe care The Washington Post îl numea „Îngerul răzbunător al Holocaustului“ [1] manifestă o puţin cunoscută, dar foarte documentată, amoralitate faţă de adevăr. El a minţit în legătură cu aventurile sale din perioada războiului, şi-a măsluit realizările postbelice ca „vânător de nazişti“ şi a răspândit în mod voit minciuni josnice despre presupuse atrocităţi germane.

 

Relatări diferite

Szymon (Simon) Wiesenthal s-a născut pe 31 decembrie 1908 în Buczacz, un oraș din Galiţia (azi Buhaci, în Ucraina) în partea de răsărit a Imperiului Austro-ungar. Tatăl său era un prosper comerciant de zahăr.

În ciuda a tot ce s-ar scris despre el, nu este clar ce anume a făcut Wiesenthal în timpul războiului, sub ocupaţia germană. El a furnizat povesti contradictorii în trei relatări privind activităţile sale din timpul războiului. Prima a fost furnizată sub jurământ în timpul sesiunii de interogatorii din mai 1948, realizată de un oficial al comisiei americane pentru crime de război de la Nürnberg [2]. A doua este un sumar al vieţii sale, oferit de Wiesenthal ca parte a Cererii de Ajutor din ianuarie 1949, adresată Comitetului International pentru Refugiaţi [3]. A treia relatare este inclusă în autobiografia sa, Criminali printre noi, publicată în 1967 [4].

Inginer sovietic sau mecanic în fabrică?

La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a declarat că „între 1939 si 1941“ el ar fi lucrat ca „inginer-sef sovietic în Lvov si Odessa“ [5]. Conform cu aceasta, el a declarat în 1949 că din decembrie 1939 până în aprilie 1940 a lucrat ca arhitect în portul Odessa. Însă potrivit autobiografiei sale, el a petrecut perioada dintre jumătatea lui septembrie 1939 şi iunie 1941 în oraşul Lvov condus de sovietici, unde a lucrat ca „mecanic într-o fabrică ce produce arcuri de pat“ [6].

 

Relativă libertate

După ce germanii au preluat controlul asupra Galiţiei, în iunie 1941, Wiesenthal a fost adus pentru o vreme în lagărul de concentrare Janowska de lângă Lvov, de unde a fost transferat după câteva luni într-un lagăr pentru lucrări de reparaţii (OAW) din Lvov, pentru căile ferate din Polonia administrată de germani. Wiesenthal a declarat în autobiografia sa că acolo a lucrat ca „tehnician si proiectant“, că a fost bine tratat şi că superiorul său imediat, care era „în secret, un anti-nazist“, chiar îi permitea să poarte două pistoale. Biroul său era într-o „colibă mică de lemn“, iar el se bucura de „o relativă libertate, putând să se plimbe prin şantier“ [7].

 

Luptător la partizani?

Următoarea perioadă a vieţii lui Wiesenthal – din octombrie 1943 până în iunie 1944 – este cea mai obscură, iar ceea ce povesteşte el despre această perioadă e contradictoriu. La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a afirmat că a fugit din lagărul Janowska din Lvov şi că s-a alăturat „unui grup de partizani care acţiona în zona Tarnopol-Kamenopodolsk“ [8]. El a declarat că a fost „partizan între 6 octombrie 1943 până la mijlocul lui februarie 1944“ şi că unitatea sa a luptat împotriva forţelor ucrainene, atât cele din Divizia SS „Galiţia“, cât şi cele din forţele de partizani independente UPA [9].

Wiesenthal a declarat că a avut gradul de locotenent şi, apoi, cel de maior, şi că era responsabil cu construirea de buncăre şi linii de fortificaţii. Deşi nu a fost explicit, el a sugerat că această (presupusă) unitate de partizani făcea parte din Armia Ludowa („Armata Populară“), o forţă militară comunistă polonă, creată şi controlată de sovietici [10].

El a afirmat că împreună cu alţi partizani a pătruns în Lvov în februarie 1944, unde au fost „ascunşi de prieteni din A.L. [‘Armata Populară’]“. Pe 13 iunie 1944, grupul a fost capturat de Poliţia Secretă germană. (Deşi partizanii evrei găsiţi în ascunzători erau deseori executaţi, Wiesenthal a declarat că el a fost cruţat.) Wiesenthal a spus cam aceeaşi poveste şi în declaraţia din 1949. El a declarat că a fugit din prizonierat la începutul lui octombrie 1943 şi că, apoi, „a luptat împotriva germanilor ca partizan în păduri“ timp de opt luni – din 2 octombrie 1943 până în martie 1944. După aceea a stat „ascuns“ în Lvov, între martie şi iunie 1944.

Wiesenthal oferă o poveste total diferită în autobiografia sa din 1967. El povesteşte că după ce a fugit de pe şantierul de reparaţii, pe 2 octombrie 1943, a stat ascuns în casele unor prieteni până pe 13 iunie 1944, când a fost descoperit de poliţia polonă şi germană şi trimit într-un lagăr de concentrare. Despre activitatea sa ca partizan nu pomeneşte nimic [11].

Potrivit interogatoriului din 1948 şi autobiografiei din 1967, el a încercat să se sinucidă pe 15 iunie 1944, tăindu-si venele. În mod remarcabil, a fost salvat de la moarte de doctorii germani SS şi s-a refăcut într-un spital SS [12]. A rămas în lagărul de concentrare din Lvov „cu raţii duble“ pentru o vreme şi, apoi, spune el în autobiografia sa, a fost transferat în diferite lagăre de concentrare. A petrecut ultimele luni de război în mai multe lagăre, până când a fost eliberat de americani din Mauthausen (Austria) pe 5 mai 1945 [13].

Şi-a inventat Wiesenthal trecutul de partizan glorios? Sau a încercat să-şi ascundă activitatea de luptător comunist? Sau în realitate lucrurile stau cu totul altfel – o realitate de care îi este ruşine?

 

Agent nazist?

A lucrat Wiesenthal în mod voluntar pentru opresorii săi din timpul războiului? Această acuzaţie a fost formulată de cancelarul austriac Bruno Kreisky, tot de origine evreiască şi şef pentru mulţi ani al Partidului Socialist Austriac. În timpul interviului cu jurnaliştii străini din 1975, Kreisky l-a acuzat pe Wiesenthal că foloseşte „metode mafiote“, respingând pretenţiile acestuia de „autoritate morală“ şi sugerând că acesta ar fi fost agent pentru autorităţile germane. Unele dintre cele mai pertinente remarci, apărute în revista austriacă de ştiri Profil, includ:

Îl cunosc pe d-l Wiesenthal numai din rapoarte secrete, care sunt foarte urâte, foarte proaste. Afirm aceasta ca si Cancelar Federal… Şi afirm că d-l Wiesenthal avea o altă relație cu Gestapo decât aveam eu. Da, aceasta se poate dovedi. Nu pot spune mai multe [acum]. Restul îl voi declara în instanţă.

Relaţia mea cu Gestapo este clară. Am fost deținutul lor şi am fost interogat. Relaţia lui era una diferită, pot spune, şi asta se poate vedea clar. E destul de rău ce am spus deja aici. Însă nu se poate ascunde doar acuzându-mă pe mine că îi pătez onoarea în presă, aşa cum poate s-ar gândi. Nu e chiar atât de simplu, pentru că asta ar însemna un mare proces în instanţă… Un om ca acesta nu are dreptul să se pretindă o autoritate morală. Asta e ceea ce afirm. Nu are dreptul…

Un om care, după părerea mea, e agent şi foloseşte metode mafiote… Un astfel de om trebuie să plece…

Nu e deloc un domn, şi nici o autoritate morală… Nu ar trebui să pretindă că e o autoritate morală…

D-l Wiesenthal a trăit în acea perioadă în sfera de influentă nazistă fără să fie persecutat. Corect? Nu s-a ascuns şi nu a fost persecutat, da? E clar? Probabil ştiţi, nimeni nu putea risca asta.

El nu era un „submarin“… adică se dădea la fund şi se ascundea, ci umbla liber fără riscul persecuţiei. Cred că e destul. Erau multe ocazii să devii agent. El nu a fost obligat să fie agent Gestapo. Erau multe alte slujbe [14].

Ca răspuns la aceste afirmaţii şocante, Wiesenthal a început să pregătească o acţiune în instanţă împotriva Cancelarului. În cele din urmă, atât Wiesenthal cât şi Kreisky au dat înapoi, evitând un conflict juridic major.

 

Miturile de la Mauthausen

 Evrei torturati, dupa Wiesenthal

Foto.Evrei executati… dupa Wiesenthal

Înainte de a deveni faimos ca „vânător de nazişti“, el şi-a făurit un nume ca propagandist. În 1946, Wiesenthal publica KZ Mauthausen, o lucrare de 85 de pagini, care conţinea schiţele lui amatoriceşti, prin care urmărea să descrie ororile din lagărul de concentrare de la Mauthausen. Un desen prezintă trei deţinuţi legaţi de nişte stâlpi, executaţi de germani [15].

Desenul este absolut fals (vezi foto alăturată). A fost copiat, cu mici modificări, de pe fotografii apărute în revista Life în 1945, care prezentau executarea prin împuşcare în decembrie 1944 a trei soldaţi germani care fuseseră capturaţi spionând în spatele liniilor în timpul Bătăliei de la Bulge [16]. Sursa desenului lui Wiesenthal este evidentă pentru oricine îl compară cu fotografiile din revista Life [17].

Caracterul iresponsabil al acestei cărţi este demonstrat şi de citarea extensiv de către Wiesenthal a presupusei „mărturii de pe patul de moarte“ a comandantului de la Mauthausen, Franz Ziereis, potrivit căreia patru milioane de oameni au fost gazaţi cu monoxid de carbon în lagărul satelit de la Hartheim [18]. Această afirmaţie este total absurdă şi nici un istoric serios al Holocaustului nu o acceptă [19]. Potrivit „mărturiei“ lui Ziereis citată de Wiesenthal, germanii ar fi omorât alte zece milioane în Polonia, Lituania şi Letonia [20]. De fapt, această  „mărturie“ frauduloasă a fost obţinută prin tortură [21].

După ani de zile, Wiesenthal continua să mintă în legătură cu Mauthausen. Într-un interviu din 1983 acordat cotidianului USA Today, el afirma despre experienţa sa de la Mauthausen: „Am fost unul dintre cei 34 de deţinuţi rămaşi în viaţă, dintre cei 150.000 aduşi acolo“ [22]. Aceasta este o minciună făţişă. Se pare că anii nu au menajat memoria lui Wiesenthal, pentru că în autobiografie el scria că „aproape 3.000 de deţinuţi au murit la Mauthausen după ce americanii ne-au eliberat pe 5 mai 1945“ [23]. O fostă deţinută, Evelyn Le Chene, a declarat în lucrarea sa despre Mauthausen, că erau 64.000 de deţinuţi în lagăr, atunci când acesta a fost eliberat în mai 1945 [24]. Potrivit Enciclopediei Iudaice, cel puţin 212.000 deţinuţi au supravieţuit internării în complexul Mauthausen [25].

După război, Wiesenthal a lucrat pentru Biroul pentru Servicii Strategice al S.U.A. (premergător C.I.A.) şi pentru Corpul de Contraspionaj al armatei S.U.A. (C.I.C.). De asemenea, a fost vicepreşedinte al Comitetului Central Evreiesc din zona de ocupaţie americană din Austria [26].

 Germani-spioni executati

Foto. Germani spioni executati

„Săpun uman“

Wiesenthal a pus în circulaţie una dintre cele mai macabre povesti ale Holocaustului, acuzaţia că germanii ar fi fabricat săpun din cadavrele evreilor ucişi. Conform acestei poveşti, literele „R.I.F.“ de pe bucăţile de săpun ar fi însemnat „Grăsime evreiască pură“ („Rein judisches Fett“). În realitate, iniţialele însemnau „Centrul Naţional pentru Aprovizionare cu Grăsime Industrială“ („Reichstelle fur industrielle Fettversorgung) [27].

Wiesenthal a promovat legenda despre „săpunul uman“ în articolele publicate în 1946 în revista comunităţii evreieşti din Austria, Der Neue Weg („Drum nou“). Într-un articol intitulat „RIF“, el scria: «Teribilele cuvinte „transport pentru săpun“ au fost prima oară auzite la sfârşitul lui 1942. Era la Autoritatea Generală [Polonă], iar fabrica era în Galiţia, la Belzec. Din aprilie 1942 până în mai 1943, 900.000 de evrei au fost folosiţi ca materie primă în această fabrică». După ce cadavrele erau transformate în diferite materii prime, scrie Wiesenthal, „ce rămânea, materia grasă reziduală, era folosită pentru a fabrica săpun“.

El continuă: „După 1942, cei de la Autoritatea Generală ştiau destul de bine ce era săpunul RIF. Lumea civilizată nu poate crede bucuria cu care naziştii şi femeile lor de la Autoritatea Generală se gândeau la acest săpun. În fiecare bucată de săpun ei vedeau un evreu care fusese în mod miraculos pus acolo, astfel ca să nu devină un al doilea Freud, Ehrlich sau Einstein“ [28].

Ca orice poveste senzaţională despre atrocităţile comise de germani în Al Doilea Război Mondial, şi povestea cu săpunul din cadavre de evrei a ajuns departe. Evreul Richard Würmbrand, convertit la creştinism protestant şi devenit predicator, menţiona şi el această poveste în predicile lui, mirându-se retoric „cum au putut germanii, un popor, dealtfel, civilizat, să facă aşa ceva?!“

Într-un alt articol plin de imaginaţie, scris în 1946 şi intitulat „Fabrica de Săpun Belzec“, Wiesenthal pretinde că mase de evrei au fost exterminate folosindu-se duşuri pentru electrocutare:

Oamenii, împinşi de SS, letoni şi ucraineni, intrau pe uşa deschisă a „băii“. Puteau intra cinci sute de persoane odată. Podeaua „sălilor de baie“ era din metal. Din tavan atârnau duşuri. Când sala era plină, SS-iştii dădeau drumul unui curent electric de 5.000 de volţi prin podeaua de metal. În acelaşi timp, curgea apă din duşuri. Un ţipăt scurt şi execuţia era gata. Un medic SS pe nume Schmidt constata printr-o ferestruică că victimele sunt moarte. Se deschidea a doua uşă, intra „comandoul moţii“ şi scotea rapid cadavrele. Totul era gata pentru următorii 500 [29].

Astăzi nici un istoric serios nu acceptă poveştile cu cadavrele evreilor care erau transformate în săpun sau cu evreii care erau electrocutaţi la Belzec (sau în altă parte).

Imaginaţia lui Wiesenthal în ale istoriei nu se limitează la secolul 20. În cartea sa din 1973, Pânzele speranţei, el pretindea că Cristofor Columb era de fapt un evreu, iar istorica lui călătorie din 1492 către emisfera nordică ar fi fost de fapt o căutare a unei noi patrii pentru evreii din Europa [30].

Desigur, Wiesenthal nu se înşeală mereu. În 1975 şi, din nou în 1993, el a recunoscut public că „pe teritoriul german nu a existat nici un lagăr de exterminare“ [31]. El a admis implicit că afirmaţiile făcute la Nürnberg şi în alte locuri, că Buchenwald, Dachau şi alte lagăre din Germania ar fi fost „lagăre de exterminare“, nu sunt adevărate.

 

„Poveşti“ despre Eichmann

În cei peste 40 de ani de „vânat nazişti“, rolul lui Wiesenthal în localizarea şi capturarea lui Adolf Eichmann este deseori considerată cea mai mare realizare a sa. (Eichmann a condus departamentul SS pentru afaceri evreieşti. A fost răpit de agenţi israelieni în Argentina, în mai 1960, şi spânzurat la Ierusalim, după un proces intens mediatizat.)

Isser Harel, oficialul israelian care a condus echipa care l-a capturat pe Eichmann, a declarat fără echivoc că Wiesenthal nu a avut „absolut nici o legătură“ cu capturarea. (Harel a fost şef al Mossadului şi al Shin Bet, serviciile de informaţii externe şi interne ale Israelului.) [33].

Wiesenthal nu numai că „nu avut nici un rol“ în acţiune, a spus Harel, dar, de fapt, a pus în pericol întreaga operaţiune Eichmann. Într-un manuscris de 278 de pagini, Harel a respins orice pretenţie a lui Wiesenthal privind presupusul său rol în identificarea şi capturarea lui Eichmann. Pretenţiile lui Wiesenthal şi ale prietenilor acestuia privind presupusul rol crucial în capturarea fostului ofiţer SS, a afirmat Harel, nu au nici un temei de fapt. Multe dintre afirmaţiile şi întâmplările descrise de Wiesenthal în două cărţi, a spus oficialul israelian, sunt „fantasmagorii“ [34].

„Rapoartele şi declaraţiile lui Wiesenthal din acea vreme arată fără echivoc că nu avea habar de Eichmann“, a spus Harel [35]. (De exemplu, chiar înainte de capturarea lui Eichmann în Argentina, Wiesenthal îl localiza prin Japonia şi Arabia Saudită.) [36].

Caracterizându-l pe Wiesenthal ca pe un oportunist de carieră, Harel a conchis: „Toate informaţiile oferite de Wiesenthal înainte de operaţiune au fost de valoare zero, iar uneori chiar ne-au pus pe o pistă falsă“ [37].

 

Acuzaţii gratuite în cazul Walus

Unul dintre cele mai spectaculoase cazuri ale lui Wiesenthal l-au implicat pe Frank Walus, un american din Chicago, născut în Polonia. Într-o scrisoare din 10 decembrie 1974, el afirma că Walus „i-a dat pe evrei pe mâna Gestapoului“, la Czestochowa şi Kielce în Polonia în timpul războiului. Scrisoarea a provocat o investigaţie a guvernului S.U.A. şi un proces în instanţă [38]. The Washington Post a analizat cazul într-un articol din 1981, numit „Nazistul care nu era: Cum a reuşit vânătoarea de vrăjitoare a unui judecător, a presei şi a investigatorilor să transforme un om nevinovat într-un criminal de război“. Materialul, aparţinând Asociaţiei Barourilor Americane, afirmă:

În ianuarie 1977, guvernul SUA l-a acuzat pe Frank Walus din Chicago că ar fi comis atrocităţi în Polonia în al doilea război mondial.

În anii care au urmat, acest muncitor pensionat a contractat datorii de peste 60.000 USD pentru a se apăra. El a compărut la tribunal alături de unsprezece supravieţuitori evrei din timpul ocupaţiei germane din Polonia, care au declarat că l-au văzut omorând copii, o bătrână, o tânără, un cocoşat şi alţi oameni…

Dovezi zdrobitoare arată că Walus nu numai că nu este criminal de război nazist, dar el nici măcar nu a fost în Polonia în timpul războiului.

… Într-o atmosferă de ură şi aversiune vecină cu isteria, guvernul a persecutat un om nevinovat. În 1974, Simon Wiesenthal, faimosul „vânător de nazişti“ din Viena, l-a denunţat pe Walus că „a executat acţiuni pentru Gestapo în ghetourile Czestochowa şi Kielce, şi că a predat un număr de evrei Gestapoului“ [39].

Săptămânalul Reader din Chicago a publicat un articol detaliat despre acest caz în 1981, numit „Persecutarea lui Frank Walus: Cum să prinzi un nazist: Guvernul SUA dorea un criminal de război. Astfel, cu ajutorul lui Simon Wiesenthal, al politiei israeliene, al presei locale şi al judecătorului Julius Hoffman, s-a inventat unul” [40]. În articol se afirma:

… E logic să presupunem că „rapoartele“ primite de Wiesenthal [împotriva lui Walus] erau de fapt zvonuri… Cu alte cuvinte, Simon Wiesenthal nu avea nici o dovadă împotriva lui Walus. Cu toate acestea, el l-a denunţat.

În timp ce judecătorul Hoffman se ocupa de cazul Walus, Holocaustul era subiectul favorit al posturilor de televiziune. În acea perioadă, în aprilie 1978, Simon Wiesenthal a venit la Chicago, unde a dat interviuri lăudându-se cu depistarea lui Walus. „Cum a contribuit vânătorul de nazişti la prinderea lui Walus“, a scris Sun-Times într-un articol semnat de Bob Olmstead. Wiesenthal a afirmat că „nu i s-a întâmplat niciodată să se înşele“. „Ştiu că mii de oameni aşteaptă să greşesc“, a spus el.

După un adevărat război juridic, omul care a fost demonizat şi atacat fizic ca „măcelarul din Kielce“ a putut în cele din urmă să dovedească că a petrecut anii războiului ca muncitor la o fermă din Germania. Frank Walus a murit în august 1994, sărac lipit pământului şi plin de amărăciune.

Obstinaţia lui Wiesenthal în cazul Walus ar fi trebuit să-i îndepărteze aura de investigator de încredere. Însă reputaţia lui de Teflon a supravieţuit şi acestui caz.

 

Erori în cazul Mengele

Mare parte din mitul despre Wiesenthal se bazează pe vânarea lui Joseph Mengele, doctorul de la Auschwitz, cunoscut ca „Îngerul Morţii“. Wiesenthal pretindea cu regularitate că este pe urmele lui Mengele. Wiesenthal a declarat că informatorii lui l-au „văzut“ sau tocmai „l-au scăpat“ pe misteriosul doctor în Peru, Chile, Brazilia, Spania, Grecia şi încă vreo şase locuri din Paraguay [41].

Cel mai frapant incident a avut loc în vara lui 1960. Wiesenthal declarase că Mengele se ascunde pe o mică insulă grecească, de unde tocmai fugise cu câteva ore înainte. Wiesenthal a continuat să persiste în această poveste, dând şi detalii precise, chiar şi după ce un reporter pe care îl angajase să verifice l-a informat că povestea era falsă de la cap la coadă [42].

Potrivit unui alt raport Wiesenthal, Mengele a pus la cale în 1960 asasinarea uneia dintre fostele sale victime, o femeie chipurile sterilizată la Auschwitz. După identificarea ei si a tatuajului specific lagărului, la un hotel din Argentina unde locuia şi el, Mengele ar fi aranjat omorârea ei de teamă că femeia l-ar fi putut da de gol. S-a dovedit însă că femeia nu fusese niciodată într-un lagăr de concentrare, că nu avea nici un tatuaj, că nu-l întâlnise niciodată pe Mengele şi că decesul ei a fost un accident pe munte [43].

Mengele cina regulat la cele mai fine restaurante din Asuncion, capitala Paraguayului, afirma Wiesenthal în 1977, şi chipurile se plimba prin oraş cu o armată de gărzi de corp, într-un Mercedes negru [44].

Wiesenthal anunţa, în 1985, că este „100 la sută sigur“ că Mengele se ascunde în Paraguay şi acuza familia Mengele din Germania că ar şti unde anume se află acesta. S-a dovedit, însă, că Wiesenthal bătea câmpii. S-a stabilit definitiv că Mengele murise în 1979 în Brazilia, unde trăise ani de zile într-o sărăcie anonimă [45].

Ambasadorul Israelului în Paraguay între 1968 şi 1972, Benjamin (Benno) Varon, a remarcat în 1983 despre campania Mengele: „Wiesenthal face declaraţii periodice cum că urmează să-l prindă, probabil pentru a obţine fonduri pentru activităţile sale, iar numele lui Mengele este întotdeauna bun pentru prins peşti“. Wiesenthal „a eşuat lamentabil“ în cazul Mengele, a afirmat diplomatul cu altă ocazie [46]. Despre cazul Mengele, fostul şef al Mossad a opinat că „nebunia lui Wiesenthal frizează patologicul“ [47].

În realitate, marele dosar Mengele de la Centrul de Documentare al Wiesenthal de la Viena era un maldăr de informaţii inutile, care, în opinia lui London Times, „contribuiau la susţinerea mitului său auto-făurit, oferind o măruntă satisfacţie celor care păreau să aibă nevoie de un răspuns final în problema lui Mengele“ [48].

În viziunea lui Gerald Posner şi John Ware, coautori ai cărții Mengele: Povestea completă, Wiesenthal a petrecut ani de zile cultivându-şi cu asiduitate „o imagine mitică de detectiv neobosit, pornit pe urmele unui omnipotent şi sinistru Mengele şi a unei uriaşe reţele naziste“. Graţie „abilităţii sale de a juca în faţa galeriei“, au conchis Posner şi Ware, Wiesenthal „şi-a compromis definitiv credibilitatea“ [49].

 

„Incompetenţă şi aroganţă“

Eli Rosenbaum, un oficial din cadrul Biroului pentru Investigaţii Speciale al guvernului S.U.A., responsabil cu „vânarea de nazişti“ şi investigator pentru Congresul Evreiesc Mondial, a analizat cu atenţie reputaţia de „vânător de nazişti“ pe care şi-a cultivat-o Wiesenthal, într-o carte din 1993, intitulată Trădarea [50]. De exemplu, afirmă Rosenbaum, „toate rapoartele lui Wiesenthal îl plasau pe Mengele prin toate ţările din America Latină, mai puţin în cea în care se afla de fapt – Brazilia“ [51].

Wiesenthal, scrie Rosenbaum, este un investigator „patetic de ineficient“, care „a depăşit de mult bufoneria şi închipuirea de sine“. Mare parte din ilustra sa carieră, a afirmat Rosenbaum, e caracterizată de „incompetenţă şi aroganţă“ [52].

Bruno Kreisky şi-a concentrat atitudinea faţă de acest „vânător de nazişti“ în aceste cuvinte:

Inginerul Wiesenthal, sau ce-o fi el, mă urăşte pentru că ştie că îi detest activitatea. Grupul Wiesenthal este o mafie cvasi-politică care lucrează împotriva Austriei folosind metode josnice. Wiesenthal este cunoscut ca o persoană care nu prea iubeşte adevărul, care nu e prea selectiv în metodele sale şi care foloseşte şmecherii. Pretinde că este „vânătorul lui Eichmann“, deşi toată lumea ştie că aceasta a fost acţiunea unui serviciu secret, iar Wiesenthal încearcă doar să se laude cu asta [53].

 The Last Days of the Big Lie

„Comercializarea“ Holocaustului

Centrul Wiesenthal din Los Angeles îi plăteşte „vânătorului de nazişti“ de la Viena suma anuală de 75.000 de dolari pentru folosirea numelui său, a declarat în 1988 directorul Muzeului Holocaustului Yad Vashem din Israel.

Atât Centrul, cât şi Wiesenthal „comercializează“ şi „vulgarizează“ Holocaustul, a adăugat directorul.

Wiesenthal a avansat cifra de „11 milioane care au fost omorâţi în Holocaust – şase milioane de evrei şi cinci milioane de ne-evrei“, a declarat oficialul de la Yad Vashem. Întrebat de unde a scos aceste cifre, Wiesenthal a răspuns: „Ne-evreii nu dau atenţie dacă nu le menţionezi şi pe victimele lor“. Wiesenthal „a ales «cinci milioane (ne-evrei)» pentru că dorea un număr «diplomatic», unul care să indice un număr mare de victime printre ne-evrei, dar nicidecum unul mai mare decât al evreilor…“ [54].

„Wiesenthal şi Centrul din Los Angeles care îi poartă numele nu fac altceva decât să vulgarizeze Holocaustul“, comenta The Jewish Press, un săptămânal care se pretinde a fi cel mai mare ziar de limbă engleză al comunităţii evreieşti din America.

În ultimii ani, Wiesenthal a fost preocupat de creşterea efectului pe care îl are revizionismul la adresa Holocaustului. În „Mesaj de la Simon Wiesenthal“, publicat de Centrul care îi poartă numele, el spunea: „Astăzi, când văd creşterea antisemitismului aici în Europa… popularitatea lui Le Pen, a lui David Duke, a revizioniştilor Holocaustului, sunt convins mai mult ca oricând de nevoia unui Beit Hashoah – Muzeu al Toleranţei“ la Los Angeles [55].

Wiesenthal este întrebat frecvent de ce nu îi iartă pe cei care i-au persecutat pe evrei. Răspunsul lui constant este acela că deşi el îi poate ierta în nume propriu pe aceştia, nu are dreptul să-i ierte în numele altora [56]. Pe baza acestei logici complicate, însă, el nu are nici dreptul de a acuza şi a persecuta pe cineva în numele altora. Wiesenthal nu şi-a limitat niciodată „vânătoarea“ la cei care l-au persecutat pe el personal.

 

„Mânat de ură“

Este dificil de spus ce anume îl motivează pe acest om. Caută faimă şi aprecieri? Sau încearcă doar să mascheze un episod ruşinos din trecutul său?

În mod evident, lui Wiesenthal îi plac aprecierile pe care le primeşte. „Este un om cu un ego puternic, mândru de mărturiile despre sine şi de laudele primite“, menţionează Los Angeles Times [57]. Bruno Kreisky a oferit o explicaţie mai simplă. El a spus despre Wiesenthal că este „mânat de ură“ [58].

Din perspectiva înşelătoriilor, minciunilor şi incompetentei sale dovedite, laudele deşănţate aduse acestui om vrednic de dispreţ sunt o tristă reflecţie a coruptibilităţii venale şi a auto-înşelătoriei vremurilor noastre.

 

Note

  1. Quoted in: M. Weber, „’Nazi Hunter’ Caught Lying“, The Spotlight (Washington, DC), Oct. 26, 1981, p. 9.
  2. Interrogation of S. Wiesenthal on May 27 and 28, 1948, conducted by Curt Ponger of the Interrogation Branch of the Evidence Division of the Office (U.S.) Chief of Counsel for War Crimes. Interrogation No. 2820. On file at the National Archives (Washington, DC), „Records of the U.S. Nürnberg War Crimes Trials Interrogations, 1946-49“, Record Group 238, microfilm M-1019, roll 79, frames 460-469 and 470-476. Also cited in: „New Documents Raise New Doubts About Simon Wiesenthal’s War Years“, The Journal of Historical Review, Winter 1988-89 (Vol. 8, No. 4), pp. 489-503.
  3. PCIRO (International Refugee Organization, Austria) “Application for Assistance” filled out and signed by Wiesenthal. Dated Jan. 16,1949. (This was a trial exhibit in the Walus court case. Photocopy in author’s possession.)
  4. Simon Wiesenthal, The Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Memoirs. Edited by Joseph Wechsberg. (New York: McGraw Hill, 1967)
  5. Interrogation of S. Wiesenthal, May 27, 1948, pp. 1-2.
  6. The Murderers Among Us, p. 27.
  7. The Murderers Among Us, pp. 29-35. This account is not inconsistent with his 1948 and 1949 statements; See also: Simon Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: Grove Weidenfeld: 1989), pp. 7-9.
  8. Interrogation of May 27, 1948, p. 2. In a signed 1945 statement, Wiesenthal wrote: „… I escaped on October 18, 1943, from the Lemberg [Lvov] hard labor camp where I was kept as a prisoner during my two years of labor at the railroad works… and went into hiding until joining Jewish partisans on November 21, 1943, who operated there. It was while fighting in the partisan ranks against the Nazis that we managed to collect and bury for safekeeping considerable amount of evidence… When the partisans were dispersed by the Germans I fled to Lemberg on February 10, 1944, and again went into hiding. On June 13, 1944, I was found during a house to house search and was immediately sent to the famous Lacki camp, near that city…“ Source: „Curriculum Vitae of Ing. Wiesenthal, Szymon“. SHAEF, Subject: War Crimes, July 6, 1945. Records of USAEUR, War Crimes Branch, National Archives (Suitland, Maryland), Records Group 338, Box 534, Folder 000-50-59. Wiesenthal’s alleged partisans activities are also recounted in Alan Levy, The Wiesenthal File (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1994), pp. 50-53.
  9. Interrogation of May 28, 1948, pp. 1-2.
  10. Interrogation of May 28, 1948, p. 5.
  11. The Murderers Among Us, pp. 35-37.
  12. The Murderers Among Us, pp. 37-38; Interrogation, May 27, 1948, p. 2, and May 28, 1948, p. 5; A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 54.
  13. The Murderers Among Us, pp. 39-44; Interrogation, May 27, 1948, pp. 2-3.
  14. Interview with foreign journalists in Vienna, Nov. 10, 1975. Text published in: „War Wiesenthal ein Gestapo-Kollaborateur?“, Profil (Vienna), No. 47, Nov. 18, 1975, pp. 16, 22-23; Reprinted in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 215-218, 222-223; Quoted in part in A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 349, and in, S. Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: 1989), pp. 7, 299. Kreisky was not alone in charging that Wiesenthal had collaborated with the German Gestapo. Wim Van Leer, columnist for the English-language daily Jerusalem Post, stated in May 1986 that a high-level police official in Vienna, citing confidential police records, had told him during the early 1960s that these and other charges against Wiesenthal were true. Source: J. Bushinsky, „Nazi hunter sues over charges of links to Gestapo“, Chicago Sun-Times, Jan. 31, 1987.
  15. Simon Wiesenthal, KZ Mauthausen (Linz and Vienna: Ibis-Verlag, 1946). Facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 64.
  16. „Firing Squad“, Life magazine, US edition, June 11, 1945, p. 50.
  17. M. Weber and K. Stimely, „The Sleight-of-Hand of Simon Wiesenthal“, The Journal of Historical Review, Spring 1984 (Vol. 5, No. 1), pp. 120-122; D. National-Zeitung (Munich), May 21, 1993, p. 3.
  18. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). See also facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 42, 46. This “confession” is a somewhat altered version of Nuremberg document NO-1973; A new edition of Wiesenthal’s 1946 book has been published under the title Denn sie Wussten, was sie tun: Zeichnungen und Aufzeichnungen aus dem KZ Mauthausen (Vienna: F. Deuticke, 1995). I am grateful to Robert Faurisson for bringing this to my attention. He points out in a July 1995 essay that Wiesenthal has deleted from this new edition both the “death bed confession” of Ziereis as well as his drawing of the three Mauthausen inmates.
  19. According to the Encyclopaedia Judaica („Mauthausen“, Vol. 11, p. 1138), a grand total of 206,000 persons were inmates of Mauthausen and its satellite camps (including Hartheim) at one time or another.
  20. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). Facsimile reprint in: R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation, p. 47.
  21. R. Faurisson, „The Gas Chambers: Truth or Lie?“, The Journal of Historical Review, Winter 1981, pp. 330, 361. See also: Hans Fritzsche, The Sword in the Scales (London: 1953), p. 185; Gerald Reitlinger, The Final Solution (London: Sphere, pb., 1971), p. 515; M. Weber, “The Nuremberg Trials and the Holocaust,” The Journal of Historical Review, Summer 1992 (Vol. 12, No. 2), p. 182.
  22. USA Today, April 21, 1983, p. 9A.
  23. The Murderers Among Us, p. 44.
  24. Evelyn Le Chene, Mauthausen: The History of a Death Camp (London: 1971), pp. 166-168 and 190-191.
  25.  „Mauthausen“, Encyclopaedia Judaica (New York and Jerusalem: 1971), vol. 11, p. 1138.
  26. C. Moritz, ed., Current Biography 1975 (New York: H.W. Wilson, 1975), p. 442; Wiesenthal interrogation of May 27, 1948, p. 3.
  27. Mark Weber, „Jewish Soap“, The Journal of Historical Review, Summer 1991 (Vol. 11, No. 2), pp. 217-227; See also: Robert Faurisson, „La savon juif“, Annales d’Histoire Revisionniste (Paris), No. 1, Printemps 1987, pp. 153-159.
  28. Der Neue Weg (Vienna), No. 17/18, 1946, pp. 4-5. Article entitled „RIF“ by „Ing. Wiesenth“ (Simon Wiesenthal).
  29. Der Neue Weg (Vienna), Nr. 19/20, 1946, pp. 14-15. Article entitled „Seifenfabrik Belsetz“ („Belzec Soap Factory“), by „Ing. S. Wiesenth“.
  30. S. Wiesenthal, Sails of Hope (Macmillan, 1973).
  31. Letters by Wiesenthal in Books and Bookmen (London), April 1975, p. 5, and in Stars and Stripes (European edition), Jan. 24, 1993, p. 14. Facsimile of Stars and Stripes letter in The Journal of Historical Review, May-June 1993, p. 10; In 1986 Wiesenthal lied about his 1975 statement. In a letter dated May 12, 1986, to Prof. John George of Central State University in Edmond, Oklahoma (copy in author’s possession), Wiesenthal wrote: „I have never stated that ‘there were no extermination camps on German soil.’ This quote is false, I could never have said such a thing“.
  32. For example, in a letter (dated Sept. 13, 1993), published in The New York Times, Sept. 29, 1993, Wiesenthal boasted: „I succeeded in putting a number of Nazis on trial who had perpetrated horrendous crimes in the Nazi era, including Adolf Eichmann, Franz Stangl, Gustav Wagner,…“
  33. S. Birnbaum, „Wiesenthal’s Claim on Eichmann Disputed by Former Mossad Head“, Jewish Telegraphic Agency Daily News Bulletin (New York), April 4, 1989. (Dispatch dated April 3).
  34. J. Schachter, „Wiesenthal had no role in Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19. See also: Ruth Sinai, „Wiesenthal’s role in Eichmann’s capture disputed“, Associated Press, The Orange County Register, Feb. 25, 1990, p. A 26; L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal Helped a Secret Nazi“, Forward (New York), Sept. 24, 1993, pp. 1, 3.
  35. J. Schachter, The Jerusalem Post, May 18, 1991 (cited above). Facsimile in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
  36. Arnold Forster, Square One (New York: 1988), pp. 187-189. (Forster was general counsel of the Anti-Defamation League, a major Zionist organization.)
  37. J. Goldberg, „Top Spy Says Wiesenthal Lied About His Exploits“, Forward (New York), Nov. 12, 1993, pp. 1, 4; R. Sinai, „Wiesenthal’s role…“, The Orange County Register, Feb. 25, 1990 (cited above).
  38. Michael Arndt, „The Wrong Man“, The Chicago Tribune Magazine, Dec. 2, 1984, pp. 15-35, esp. p. 23; Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), pp. 193-195.
  39. „The Nazi Who Never Was“, The Washington Post, May 10, 1981, pp. B5, B8.
  40. „The Persecution of Frank Walus“, Reader (Chicago), Jan. 23, 1981, pp. 19, 30. After Wiesenthal was ultimately proven wrong in a similar case in Canada, the Toronto Sun newspaper commented in an editorial: „It seems that material provided by professional Nazi hunter Simon Wiesenthal is wrong, but repeated anyway [in the media]“. (Quoted by M. Weber in The Journal of Historical Review, Spring 1984, pp. 120-122.)
  41. Gerald L. Posner and John Ware, Mengele: The Complete Story (New York: Dell, 1987), pp. 220-221; Gerald Astor, The ‘Last’ Nazi: The Life and Times of Dr. Joseph Mengele (Toronto: Paperjacks, 1986), p. 202.
  42. G. Posner and J. Ware, Mengele: The Complete Story (cited above), p. 220.
  43. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 179-180; G. Astor, The ‘Last’ Nazi (cited above), pp. 178-180.
  44. Time magazine, Sept. 26, 1977, pp. 36-38. Cited in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219.
  45. „Hunting the ‘Angel of Death’“, Newsweek, May 20, 1985, pp. 36-38. See also: M. Weber, „Lessons of the Mengele Affair“, Journal of Historical Review, Fall 1985 (Vol. 6, No. 3), p. 382. On Wiesenthal’s distortion of truth in the Mermelstein-IHR case, see: M. Weber, „Declaration“, Journal of Historical Review, Spring 1982 (Vol. 3, No. 1), pp. 42-43; M. Weber, „Albert Speer and the ‘Holocaust’“, Journal of Historical Review, Winter 1984 (Vol. 5, Nos. 2-4), p. 439.
  46. Midstream, Dec. 1983, p. 24. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219; Los Angeles Times, Nov. 15, 1985, p. 2.
  47. J. Schachter, „Wiesenthal had no role in Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
  48. Tom Bower in The Times (London), June 14, 1985, p. 14. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.
  49. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.
  50. Betrayal, by Eli M. Rosenbaum, with William Hoffer. Published in 1993 by St. Martin’s Press (New York). Reviewed by Jacob Heilbrunn in The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9.
  51. Quoted in L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal…“, Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.
  52. The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9; Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.
  53. „Was hat Wiesenthal zu verbergen?“, D. National-Zeitung (Munich), Nov. 11, 1988, p. 4.
  54. David Sinai, „News We Doubt You’ve Seen“, The Jewish Press (Brooklyn, NY), Dec. 23, 1988. Based on report in the Israeli newspaper Ha’aretz, Dec. 16, 1988.
  55.  „A Message from Simon Wiesenthal“, Response: The Wiesenthal Center World Report, Winter 1992, p. 11.
  56. Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), p. 286; A. Popkin, „Nazi-Hunter Simon Wiesenthal: ‘Information is Our Best Defense’“, Washington Jewish Week, Oct. 29, 1987, p. 2.
  57. Quoted in: M. Weber, The Spotlight, Oct. 26, 1981, p. 9.
  58. Quoted in D. National-Zeitung (Munich), July 8, 1988, p. 7, and in, R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 199.

Ediţia originală, din iarna 1989-1990:

http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml

Ediţia iniţială, traducerea din 10 şi 16 iulie 2004:

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-i_1460.html

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-ii_1474.html

            Între timp, articolul lui Michael Leidig a fost republicat şi în alte cîteva reviste on line.

P.S. Scrisoarea deschisă a fost depusă pentru d-l premier Victor Ponta cu nr. 2141/12.12.2012; pentru d-na Mona Pivniceru, ministrul Justiţiei, cu nr. 120466/12.12.2012; pentru d-l Puiu Haşotti, ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional,  cu nr. 5410/12.12.2012; pentru d-l ambasador George Maior, directorul S.R.I., cu nr. 46540/12.12.2012.

Pentru o Lege a presei “prea libere”

Posted by Stefan Strajer On February - 8 - 2013

Pentru o Lege a presei “prea libere”

Autor: Grid Modorcea (New York)

Le-am tot scris colegilor ziaristi din tara sa nu mai faca crime morale, sa nu-i mai incurajeze pe mitocani, pe toti defulatii care scriu mizerii impotriva celor care au ceva de spus.

Valorile sunt la tot pasul terfelite de mitocanime. Ce destin! Muncesti o viata sa-ti faci un nume respectabil si vine un animal (limbajul pe care il folosesc e in spiritul presei de acasa), un semianalfabet, care semneaza Mitzu sau Partzu, si te baga prin toate gaurile pidosnice, te face una cu laturile, fiindca el are libertate, libertatea de a injura si de a fi el, nestiutul de nimeni, nula in marea suma!

Dar ziarele si site-urile incurajeaza animalele, le ofera cu generozitate loc de dat cu capul, de dragul rating-ului, fiindca aduc cititori, adica incasari!

Eu cred ca nu aduc, dimpotriva, ii descurajeaza pe cititorii buni sa mai citeasca un ziar care practica o asemenea prostitutie!

Ai o suta, o mie sau zece mii de cititori buni si vine un marlan, care da cu mucii in bunatatea de fasole!

Dar patronul ziarului e de partea animalului, fiindca si el e un animal, si zice, bine ii face, si eu as fi scris la fel de nu eram patron!

In secret insa, nevazut de nimeni, chiar el scrie acele mizerii, ca sa incurajeze animalele, sa se ia dupa el, dupa cel care da tonul!

Ba angajeaza anume un specialist in pidosnicie, care se ocupa numai cu spurcarea. Si neaparat un astfel de exemplar trebuie sa absolve “Academia Catavencu”!

ziare

Si daca unul injura, prind curaj si altii, alti mitocani, care isi dau si ei cu parerea. Cica asta se numeste libertate de opinie sau de expresie.

Dar cei care mazgalesc rubrica de comentarii n-au auzit de masura estetica, de autocenzura, nici de bun simt, sa nu se mai amestece unde nu le fierbe oala. Insa ei tocmai acolo se baga. Daca e o dezbatere filosofica, matematica sau alchimica, hopa si ei, isi dau cu parerea si, una-doua, il si injura pe savantul respectiv, ca e rus sau e turc!

Bref, suprema dogma: forumistii se pricep la toate, ei sunt atotstiutori. Forumisii sunt gazetarii cei mai buni. Ia scrie un articol despre masonerie sau despre isihasm, sa vezi cum apar animalele, care n-au somn daca nu te injura macar o data! Abia ce-am publicat un articol despre Craciun si m-am trezit injurat de Paste!

Comunismul a facut ca un paznic sa fie egal cu directorul fabricii. Iar acum “presa libera” intrece comunismul, ea face ca orice analfabet sa fie egal cu un geniu, ba sa-i dea lectii. Cititi-l numai pe Cacartianu sa vedeti ce lectii ii da el, nu lui Ceausescu, ci lui Mircea Eliade! Animalul il priveste de sus pe savant, pe muzician sau pe scriitor!

Auzi, “presa libera”!? Libera de ce? Poate de cultura, de profesionalism, de alfabetizare elementara. Libertate nu inseamna ca orice animal are dreptul sa-si dea cu parera. Care parere? O parere avizata e un  lux. Ce parere are el daca e animal, daca e analfabet? Cine are nevoie de animale in parlament sau in presa zilnica?!

Stimabililor, cine are ceva de spus, isi arata identitatea, semneaza limpede, isi exprima interesul pentru un dialog curat, civilizat, asa cum se practica aici, in America, unde orice opinie este semnata cu numele si adresa in clar, ba autorul ei isi publica si fotografia. Mai mult, sunt unele ziare, care, atunci cand cineva isi da cu parerea despre o vedeta sau alta, trimit mesajele vedetei, sa-si dea acordul daca sa publice un asemenea comentariu sau nu! Nemiavorbind de faptul esential: respectul ziarului pentru colaboratori!

Dar pana sa ajunga aici presa noastra, e un drum atat de lung ca pana la steaua, cum ar zice poetul. Adica am avea de mancat milioane si milioane de paini, cat toate firele unversului.

Adica niciodata.

Romanii, animalele lor, nu se mai spala de toxine, le-au intrat definitiv in sange. Ei trebuie sa spurce. Altfel nu se simt bine. Mor. Un talent romanesc ca sa se impuna in Occident trebuie in primul rand sa recupereze golul facut de animalele care s-au desertat pe numele lui. Adica trebuie sa munceasca la purificarea sa, sa faca un Fitness moral neintrerupt.

Fiindca Fitness-ul adevarat la asta duce, la o inaltare, prin eliberarea de materia negativa, de toxinele din tine. Lupta cu greutatile fizice te face sa te simti deodata usurat, parca plutesti.

Asa si artistul care vrea sa-si faca un nume pe alte meleaguri, trebuie sa lupte cu fiarele, cu ce au lasat in urma sa animalele, obstacole de netrecut uneori. Si multi abandoneaza lupta. Fiindca prostii sunt si multi.

Cum a spus Lapusneanul? Cu prostii nu te poti lupta, sunt multi, iar cand ei cer capul lui Motoc, Motoc trebuie sa fie sacrificat. Sa ne amintim ce au scris in acest sens Negruzzi si apoi de Eminescu in piesa sa Alexandru Lapusneanul:

 

Toate glasurile se facura un glas si acest glas striga: „Capul lui Motoc vrem“.

– Ce cer? intreba Lapusneanul, vazand pre armasul intrand.

– Capul vornicului Motoc, raspunse.

 

Si Lapusneanul l-a chemat la dansul pe Motoc, sa comenteze cererea multimii.

 

– Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre niste prosti, pre niste mojici. Pune sa deie cu tunurile intr-insii… Sa moara toti! Eu sunt boier mare; ei sunt niste prosti!

– Prosti, dar multi, raspunse Lapusneanul cu sange rece; sa omor o multime de oameni pentru un om, nu ar fi pacat? Judeca dumneata singur. Du-te de mori pentru binele mosiei dumitale!

 

*

Asa era in Evul mediu. Insa lumea a evoluat, azi ar trebui sa fie invers. Adica ar trebui ca prostimea sa se rareasca.

Aici e chestiunea. Merita sa moara un talent, nu mai spun de un geniu, pentru ca prostimea nu-l place, vrea sa se duca dracului?! (…)

Nu demult, Angela Gheorghiu era improscata cu noroi de neica nimeni, ca a refuzat sa cante la Metropolitan Opera, fara sa cunoasca adevaratele cauze. I-a terfelit apoi casnicia cu Roberto Alagna.

Iar Radu Lupu a declarat ca nu mai vine in Romania din cauza “presei prea libere”.

Intr-adevar, presa din Romania a depasit nu numai comunismul, ci si capitalismul. Ramona Badescu spunea ca a vizitat tara si a ramas uluita ce a vazut la chioscurile de ziare. Numai ziare cu femei goale. Chiar si starea vremii era prezentata de o femeie goala! O asemenea imagine nu ai sa gasesti in Occident, unde exista chioscuri speciale cu revistele porno, nu se amesteca cu “Daily Mail”, sa spunem, sau cu “New York Times”.

Dar la noi se intampla asa ceva fiindca e “libertate”! Ganditi-va numai ce a ajuns ziarul “Libertatea”, o foaie pornografica! De ce? Fiindca li se permite. Fiindca nimeni nu este tras la raspundere pentru mizerii. Fiindca in Romania nu exista o adevarata Lege a presei!

Asta trebuie sa faca noul guvern, noul parlament, sa reglementeze “libertatea cuvantului”. Vor face oare un asemenea gest oameni care au plagiat sau incurajeaza plagierea, alt pacat condamnabil, care compromite un intelectual?

Va spun, fara aceasta Lege nu se vor indrepta lucrurile in tara. Romania nu va intra in normalitate cu o presa anormala, sarita de pe fix. Nici cu un parlament semidoct. Va fi o tara de dobitoci si dobitoace.

Libertatea nu e pentru oricine. Si lumea libera, si democratia au legi, au carcere, au disciplina. Nu face fiecare ce-l taie capul cum se intampla in Romania, unde troneaza jungla, care e tare generoasa cu animalele.

Foarte multi artisti sau savanti au pierdut batalia cu prostimea. Talentul se lupta, dar prostimea deasa nu se lasa si adesea ea castiga. Multe valori au pierit asa, unele nici n-au apucat sa se afirme. Prostimea deasa cere mereu de-ale gurii. Ea e Moloh. Trebuie sa se hraneasca, mereu si mereu, cu victime nevinovate. Ba cu cat talentul e mai mare, simte o nevoie bolnava sa-l coboare, sa-l faca una cu mizeria ei. Il sacrifica fara mila.

Ea, prostimea deasa, e nesatioasa. Ea e vechiul si noul Babilon, papurisul in care ne nastem, traim si murim. Dar cum?, that is the question.

Asadar, iata ce-i doresc eu Romaniei, pentru Noul An, o Lege a presei, a presei adevarate, care s-o faca sa se lepede de gogoase si sa intre intr-un dialog real cu lumea.

(Corespondenta de la New York)

A murit regizorul unei lovituri de stat

Posted by Stefan Strajer On February - 6 - 2013

A murit regizorul unei lovituri de stat

Silvia Jinga. Foto

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

Nu ştiu dacă istoria filmului îl va reţine pe Sergiu Nicolaescu, ştiu însă că istoria va reţine numele lui pentru contribuţia masivă la regizarea loviturii de stat căreia i-a dat aspectul unei revoluţii în care unii tineri au crezut şi au plătit cu inocenţa şi buna lor credinţă. Căci dacă se spune pe bună dreptate că Ion Ilici Iliescu are mâinile pătate cu sânge, afirmaţia i se poate tot atât de bine aplica şi lui Sergiu Nicolaescu pentru mai multe din faptele sale. 

Sergiu Nicolaescu (1930-2013) a fost printre favoriţii dictaturii comuniste, beneficiind de sprijin financiar în realizarea unor filme istorice precum Mihai-Viteazul sau Dacii care serveau orientării naţionalist comuniste a regimului Ceauşescu.  A trăit, cum s-ar spune, în stratosfera clasei politice conducătoare, împărtăşindu-se din toate privilegiile ei. Nimic nou sub soare. Dintotdeauna pătura dominantă şi-a avut aliaţii ei în cultură şi artă bine remuneraţi. Lovitura de teatru apare în momentul în care actorul şi regizorul Nicolaescu se implică total în procesul loviturii de stat, ajutând din răsputeri la mascarea ei printr-o revoluţie, în care atrage mii de oameni în Bucureşti prin îndemnuri lansate la postul naţional de televiziune. Interesant ni se pare că în 1988 Sergiu Nicolaescu se împrieteneşte cu colonelul Ion Nicolescu, comandantul unei unităţi de armată la Ploieşti. Se spune că din călătoriile sale în Occident, inclusiv în Noiembrie 1989 în Germania Federală, regizorul şi-a adus arme pentru că, zicea el, simţea că se pregăteşte ceva. Lucrurile se leagă între ele. În 22 decembrie 1989 el este acela care l-a chemat pe colonelul de la Ploieşti să se deplaseze la Bucureşti împreună cu cei 1600 de militari şi tot el i-a întâmpinat la intrarea în Bucureşti. Acelaşi om care invitase o armată în Bucureşti, o armată care a dezlănţuit un război teribil împotriva populaţiei, îi instiga în aceeaşi zi pe bucureşteni să iasă în stradă şi să vină la televiziune cu milioanele. Uitase oare regizorul că nu dirija o luptă pe platou, ci se juca cu însăşi viaţa oamenilor, a acelora care suferiseră la cozi interminabile pe când el ducea un trai de huzur? Şi oamenii l-au ascultat ca să moară cei mai tineri şi mai inocenţi dintre ei. Aşa că atunci când afirmăm că Sergiu Nicolaescu ar fi trebuit să fie întemniţat ca şi mentorul lui Iliescu nu facem o afirmaţie gratuită.

Sergiu Nicolaescu Iliescu Roman

Sergiu Nicolaescu a netezit pas cu pas impunerea lui Iliescu în acele zile în prim planul politic al României, chemându-l la televiziune, salvându-l dintr-un moment stânjenitor ca acela când comunistul înrăit s-a adresat mulţimii cu „tovarăşi”, fiind huiduit. De altfel regizorul nu se sfieşte să-l prezinte pe Iliescu ca fiind „un comunist convins” care are caracter. Cu adevărat „curat murdar”. Tot ce a urmat în istoria ţării după 1989 a demonstrat perfidia regizorului şi a liderului putchist.  Semnificativ mi se pare de asemenea că Nicolaescu se referă la „marea Uniune Sovietică”, adevărata prietenă a noastră. Când Petre Roman a fost auzit vorbind cu consulul sovietic la Bucureşti de către un martor ocular, Sergiu Nicolaescu se afla şi el în preajma diplomatului şi nu întâmplător. Ştim astăzi că tot de la Răsărit ne-a venit lumina şi în Decembrie 1989, iar Sergiu Nicolaescu, Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman şi alţi foşti agenţi sau fii de agenţi cominternişti s-au implicat într-o lovitură de stat cu consecinţe încă neprevăzute pentru istoria contemporană a României. 

Nu mi se pare deloc întâmplătoare ascensiunea lui Sergiu Nicolaescu în timpul regimului de dictatură. El este nepotul lui Nicolae Cambrea, cel care a format divizia NKVD „Tudor Vladimirescu” din prizonierii români care au ales să treacă de partea inamicului. Ana Pauker a fost direct implicată şi interesată în constituirea acestei divizii. La propunerea lui Lavrenti Beria, Stalin însuşi l-a numit pe Cambrea general de brigadă. Şi cum să nu fie Ana Pauker interesată în formarea diviziei când în 1946 urmau alegerile generale în România, falsificate de comunişti. În aceste alegeri generale Nicolae Cambrea a condus Comisia Electorală a armatei şi se mai spune că Ana Pauker a fost amanta acestui cap al armatei care a ales trădarea pe toate fronturile.

            Culmea coincidenţei, peste ani nepotul care nu va îmbrăţişa cariera armelor are totuşi de-a face cu o armată pe care o convoacă în împrejurări decisive pentru soarta României. Pe amândoi îi leagă acelaşi act de trădare a intereselor ţării faţă de „marea” putere de la Răsărit. 

            Dacă Paul Goma s-ar fi întors în ţară ca să dirijeze o insurecţie împotriva dictaturii ceauşiste ni s-ar fi părut firesc şi salvator pentru că viaţa lui era o chezăşie pentru gestul lui politic. Când însă un profitor al dictaturii comuniste este autorul montajului de film cu execuţia Ceauşeştilor faptul nu poate decât să ne îngreţoşeze. Culmea ipocriziei, Sergiu Nicolaescu a fost numit preşedinte (1990-1992) al Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989, iar din 1993 până în 1996 a fost vicepreşedintele onoratei comiţii. Deşi a fost printre cei mai informaţi despre pregătirea şi desfăşurarea loviturii de stat, se înţelege că a făcut tot posibilul ca nimic esenţial să nu transpară şi adevărul să fie ascuns cât mai adânc.  Numirea lui ni se pare tot atât de hilară ca şi aceea a lui Horia Patapievici, azi consumată, în fruntea ICR, de la tribuna căreia a proferat injurii la adresa poporului român, a istoriei şi valorilor sale sau a lui Vladimir Tismăneanu, fiu de fost politruc, în fruntea comisiei de deconspirare a crimelor comunismului. Să-i lăsăm să vorbească despre aceste crime pe cei ce au suferit în închisorile comuniste nu pe cei care s-au prevalat de favorurile regimului impus României cu baionetele Armatei Roşii.

A trecut la cele veşnice un răsfăţat al dictaturii comuniste care a ales fără scrupule şi la sfârşitul vieţii rolul „emanatului” în sinistra farsă jucată poporului român.

 

 

„Ce facem cu România?“ – Dezbatere deschisă de ziarul adevărul

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2013

„Ce facem cu România?“ – Dezbatere deschisă de ziarul adevărul

 CORNELIU FLOREA_opt

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Izbitoare vulgaritatea cu care patronii acestui cotidian bucureştean şi o parte dintre redactorii lefegii şi-au intitulat dezbaterea, dovedind continua poziţie antiromânească, de blamare, discreditare şi denigrare a României şi Românilor. „Ce  facem cu…“ este o întrebare comună pentru lucruri şi întâmplări cotidiene, mărunte, dar cu totul nepotrivită când ne referim la ţara ai cărei cetăţeni suntem. Fiind vorba despre o pretinsă dezbatere a situaţiei unui popor, a unei naţiuni, consider titlul nepotrivit, ofensator, iar cei ce l-au proiectat sunt absolut limitaţi intelectual, educaţional, social  sau plătiţi să umilească şi să defăimeze încă din titlu.  

Ce facem cu cloşca c-o lăsat ouăle? Dumnezău ştie!  Ce facem cu porcu’  vecinului, că o intrat la noi în gradină? Să-l ia dracu’!  Ce facem cu ăia de la A4 că au pus WC-ul lor pe locul nostru? Îl zgâriem cu şurubelniţa! Ce facem cu fata asta că ne face de râs în tot Bucureştiul? O trimitem la Bruxelles să-i meargă vestea şi acolo! Ş.a.m.d.

Ne-dragi bucureşteni de la adevărul, acesta vă este adevăratul nivel, dacă  începeţi  o dezbatere cu un asemenea titlu. Dar se pare a  fi doar o dezbatere de umplutură de pagini, de la o zi la alta, să vă ţină atenţia trează, la datorie, să blamaţi şi denigraţi, să-i faceţi pe români să-şi pună cenuşă în cap, să-i depersonalizaţi până la nepăsare, apatie şi să fiţi fericiţi că părăsesc România  sau că au ajuns la concluzia pe care le-aţi infiltrat-o ani de zile: sunt de nimic şi nu se mai poate face nimic!

Ştiu românii de ce nu se mai poate face nimic?!? Le-o spuneţi tot voi, urmărind scenariul primit: au greşit in istorie, mai ales de la Întregirea României!  Frumos scenariu, bine ticluit, ţinteşte şi nimereşte! Şi aduceţi probe şi martori: Radu  Ioanid.    

Radu Ioanid  ştie ce face din România,  doar cu asta se ocupă de când a plecat din România, iar acum, ca invitat la aceasta dezbatere, „doctorul în istorie şi filozofie“ a spus: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism“, aşa cum se intitulează interviul lui din adevărul, din 26 ianuarie 2012. ŞI?!? Nu se desparte, nu se desparte, ce valoare mai are această afirmaţie, în 2013, când, de peste şaptezeci şi cinci de ani, evreii de astăzi nu pot dovedi în faţa unui tribunal liber un act concret de antisemitism în România! Facta non verba. Cu toate acestea, se tot bat tobele cele vechi şi perimate, de la un colţ al Pământului la altul, se inventează noi ficţiuni care să menţină starea de vinovăţie peste generaţii. În criză de fapte concrete de antisemitism în România, caută cu detectoare speciale antisemiţii. Au bani de propagandă. Este adevărat că, şi în România, ca peste tot în lume, a fost şi există un grad de antisemitism, care până în 1990 a fost din amintiri şi dormit, dar au venit echipa de la Holocaust Industry şi a sunat deşteptarea! Mă întreb dacă sunt fericiţi că l-au generat în mijlocul unui popor, care i-a primit creştineşte, văzându-i fugăriţi şi pribegi de prin alte părţi, pentru ca, apoi, să-şi despoaie binefăcătorii prin exploatare perfidă. Acum, în lipsă de acte şi fapte concrete de discriminare împotriva lor, au lansat propaganda cu neo-antisemitismul şi  „holocaustul în România“, impunându-ne,  fără discuţii, comentarii, argumente, să ne cerem iertare, să ne punem cenuşă în cap, să le despăgubim averile plus taxă de holocaust, calculată de ei, pentru sute de mii de evrei şi, pe deasupra, au cerut cetăţenie românească, cu pensii şi ajutoare băneşti! Paradoxul paradoxurilor: evreii cer cetăţenia unei ţări pe care o acuzi că a declanşat holocaustul în lume! Pe toate cele cerute le-au primit de la ochlocraţia postdecembristă, şi nici aşa nu ne lasă în pace!

Dragi evrei din toată lumea, mai lăsaţi-ne în pace, acum aveţi ţara voastră, nu mai este ca în urmă cu o sută, două de ani când, neavând ţara făgăduită, trebuia să suferiţi prigoanele ca venetici. În Israel, nu veţi suferi de antisemitism ca în Europa trecută, acolo sunteţi cetăţeni liberi, puteţi să faceţi o mare dezbatere  despre  Ce facem cu Israelul, o oază lipsită de antisemitism, dar în mijlocul unui deşert ostil! Nu aveţi destule probleme cu vecinii?!  Trebuie să ne vârâţi pe sub uşă evrei americani, să latre la români că sunt antisemiţi? Oare nu era mai corect să-i duceţi în Israel, să  vadă în ce stare de alerta permanentă trăiţi şi atunci ar fi văzut cu adevărat cine, şi câţi, le sunt duşmani! Atunci, din Israel, sunt convins că şi-ar fi cerut şi ei cetăţenie românească pentru siguranţă în caz de manifestări reale de antisemitism!

Radu Ioanid, sărmanul, este  limitat în gândire şi orizonturi, o păpuşă cu o singură melodie cu cheie de la Holocaust industry – sintagma şi cartea aparţin profesorului universitar evreu Norman G. Finkelstein(cf. The Holocaust Industry: Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering, New Edition 2nd Edition) – pe care o cântă, de douăzeci de ani, cât îl ţine gura: romanii sunt antisemiţi! E liber, scrie şi-n Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Numai românii nu sunt liberi să se apere împotriva antiromânismului, fiindcă pentru ei Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost abrogată şi în locul ei s-a introdus neo-inchiziţia Secolului XX. Exemplific, citind interviul „luminatului şi justiţiarului doctor“ Radu Ioanid; am constatat la postările cititorilor că mai mult de jumătate au fost refuzate fiind neacceptabile, deci: Everyone has the right to freedom of opinion and expression.. nu e la fel  pentru orice fel de Radu… mă cheamă. În România-U.E. să ai dreptul la opinie trebuie să fii, întâi de toate, supravieţuitor de holocaust sau descendent, european occidental, minoritar maghiar şi, ceea ce mai rămâne, e doar pentru lefegii români ai celor dinainte. În acest context, pervertit de dezinformări şi rea-credinţă, nu se poate forma o strategie de viitor pentru România! De fapt, e clar, se urmăreşte altceva.

Strategic, se urmăreşte, prin manipulare insistentă, dezmembrarea statului naţional român până în anul 2018! Întâi le facem regiuni şi, pe urmă, vecinii sunt poftiţi să-şi aleagă ce doresc, ipocritul Băsescu, Boc slugă ardeleană la U.D.M.R., M.-R. Ungureanu cu studii serioase în ebraică, kicsi Ponto sunt înhămaţi de alţii la acest proiect „în doi timpi şi trei mişcări“. Şi cum Istoria Modernă a României, pe lângă antisemitism, pe care îl plătim precum despăgubirile de război faţă de U.R.S.S., e plină-plinuţă şi de antiromânism, în bună parte din cauza evreilor – lucru pe care ochlocraţia de astăzi şi structurile ei îl ascund sub preş –, s-ar putea ca regionalizarea şi, apoi, dezmembrarea spre care suntem împinşi să se împlinească. Un motiv în plus de îngrijorare este şi faptul că românii au fost puşi la punct şi cu toleranţa! Atât de manipulaţi şi de dezinformaţi au fost în legătură cu preceptul de toleranţă în democraţie încât au fost împinşi în toleranţa fără prag şi limite: care cum vine trebuie să beneficieze de câtă toleranţă vrea, precum odinioară în casele de toleranţă, numai că de data asta e pe gratis…

Am în faţă cele zece pagini ale interviului „doctorului în filozofie şi istorie de la Muzeul Holocaustului din Washington, care s-a deplasat la Bucureşti, bănuiesc pe cheltuiala lui, ca să-şi dea cu presupusul ce e de făcut în România, dar el a pedalat numai pe antisemitismul românilor. Verificaţi, este public! Şi, vorba lui Nenea Iancu, ne-am procopsit, am luat-o a doua oară de la paş’opt,  aceeaşi placă de 23 de ani ! Întrebarea mea, de român obişnuit, este: ce mai vor?

Toate câte le-au pretins le-au primit, le primesc cu vârf şi îndesat!  Dacă vor un al doilea stat israelian, de rezervă, în România, nu e o problemă: se poate aranja cu ochlocraţia şi cleptocraţia de la Bucureşti, dar atunci trebuie să-şi asume şi posibilele riscurile reale, nu numai pe cele supraexpuse de 23 de ani, fără nici un caz concret în acest timp. Ceea ce mă uimeşte pe mine este că în România se refuză o dezbatere amplă, în public şi mass media, care să pună în balanţă dreaptă, numai cu argumente, antisemitismul românilor şi antiromânismul evreilor.

De ce evreilor şi elitelor dâmboviţene le e frică să dezvelească adevărurile? Cât vor mai continua mass media din România cântatul în strună la orchestrările evreieşti?

Ianuarie 2013, Winnipeg, Canada

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors