Archive for the ‘Politic’ Category

Ilie Bratu – un porc cu aripi de înger

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2013

Ilie Bratu – un porc cu aripi de înger

Nicolae Dabija 

Autor: Acad. Nicolae Dabija (Chisinau, Basarabia)

 

1. Un personaj grotesc

Sadoveanu are o spusă: „Au ieşit în vremea din urmă mulţi proşti în ţară. Trăiau şi înainte, dar tăceau. Acum vorbesc şi-au devenit agresivi.” Ea e foarte actuală azi, când a apărut internetul: fiecare individ îşi poate face un blog, un site, un profil pe o rețea de socializare, în care să-şi toarne toate dejecțiile.

Un oarecare Ilie Bratu, dorind să iasă din anonimat, plasează pe un blog un interviu de câteva hectare pe care şi-l ia sieşi – el întreabă şi el îşi răspunde, plin de admiraţie îşi ridică sieşi osanale neruşinate: „Ce mare om sunteţi! Sunteţi un mare român! Cel mai mare pe care l-a dat vreodată istoria! Aveţi un duh patriotic foarte puternic! Ce memorie aveţi! Mare curaj! Sunteţi acel lider al naţiunii!” etc., semnându-l cu numele clandestin de Valentina Găluşcă. Dar aşa ziaristă nu există în Republica Moldova. Cel puţin n-am auzit deocamdată de ea, chiar dacă doamna pensionară îşi spune, încântată şi ea de sine, „noi, adevăraţii patrioţi.”

Interviul de pe blogul lui Ilie Bratu e plasat la o rubrică intitulată nici mai mult nici mai puţin „Basarabia – personalităţi legendare”.

Iată cum au ajuns să se facă „legendele”! Din dejecţii.

Aşa-zisul „interviu” e plin cu minciuni, cu laude deșănțate la adresa sa, cu invective, cu denigrări la adresa tuturor oamenilor cu merite în Mişcarea de Eliberare Naţională.

 Basarabia

2. un demagog făţarnic!

 

Interviul e prilejuit de faptul că preşedintele N. Timofti i-a decorat pe toţi cei 227 de deputaţi care au semnat Declaraţia de Independenţă la 27 august 1991. Unul dintre ei e I. Bratu.

Nu cred de loc că acesta ar fi un motiv de laudă. Şi iată de ce.

Se vorbeşte de primul rapt la Basarabiei din 1812 şi de cel de-al doilea rapt din 1940. Dar se tace despre al treilea rapt, cel din 27 august 1991, când a fost creat un stat „moldovenesc” pe o aşchie de pământ românesc.

Ce fel de „unionist”, care nu suferă existenţa RM, e Ilie Bratu, care una zice şi alta fumează: a semnat în 1991 declaraţia de creare a republicii-fantomă Moldova, apoi în 2011 şi-a reconfirmat semnătura sa de „statalist”, ca în 2013 să ia Ordinul Republicii, de rând cu Krâlov, Pocatilova, Mâsliţcaia, Moţpan, Solonari, Angheli şi alţi părinţi ai „ţărişoricuţei” de pe Bâc – duşmanii cei mai înrăiţi ai neamului românesc. Nu a fost doar el decorat, pentru merite unioniste, ordinul li s-a dat tuturor celora care au semnat diversiunea. Şi atunci cum rămâne cu declarația sa din 2008, reprodusă şi în interviu: „Celor care-i zic R. Moldova  Ţară să li se sece limba în gură!”?! Una e blestemul şi alta e cheremul! (Ordinul Republicii îi aduce un adaos lunar de 500 de lei la pensie.)

De ce n-a cerut la 27 august 1991 de la tribuna Parlamentului Unirea cu Ţara, dacă crede azi că atunci a fost posibilă Unirea?! Demagog făţarnic!

De ce n-a restituit Ordinul Republicii, aşa cum au procedat în 2003 Mihai Cimpoi, Ion Hadârcă, Vladimir Beşleagă şi subsemnatul?!

E clar de ce: acest individ nu a fost niciodată unionist, ci doar un diversionist. A ţipat fraze unioniste, numai ca să distrugă mişcarea unionistă.

S-a războit doar cu unioniștii, şi nu cu „stataliştii”, moldoveneștii, rusofilii, interfrontiştii declarând ca şi I. Roşca altădată, când ataca delaolaltă toţi unioniştii, că „trebuie distruşi ai noştri ca să se sperie duşmanii!”

 

3. Un diversionist

 

După 1994 numitul Ilie Bratu a dispărut din Basarabia. S-a aflat în această perioadă de timp la Galaţi (când în Basarabia era nevoie de fiecare luptător, a fost, de fapt, eschivare laşă), unde s-a ocupat cu fel de fel de afaceri dubioase. Când au început să-i meargă prost afacerile, şi-a amintit brusc că e patriot. Şi a decis să facă bani prin intermediul politicii. A apărut în 2005 la Chişinău cu nişte declaraţii zgomotoase că-şi face un partid care va uni Republica Moldova cu România. L-am salutat: eu îi susţin pe toţi cei care împărtăşesc idealul pentru care am muncit toată viaţa.

A fost prezent şi la adunarea de constituire a Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova, care a avut loc în toamna lui 2005: uşile noastre sunt deschise pentru toţi.

N-au fost de acord cu cele peste 300 de personalități prezente (Gr. Vieru, acad. M. Cimpoi, acad. A. Moşanu, I. Ungureanu, I. Costaş, acad. Gheorghe Ghidirim, A. Vartic, acad. A. Ciobanu, V. Saharneanu, protoiereul I. Ciuntu, protoiereul P. Buburuz ş.a.), votând contra constituirii FDRM, doar doi dintre cei prezenţi, I. Bratu şi O. Brega (ultimul a afirmat la o emisiune TV de la 9 februarie 2013: „Eu îi susţin pe toţi cei care sunt contra”), care au părăsit sala Uniunii Scriitorilor, declarând că „pleacă să facă Unirea!”

Din acea clipă, în loc să se ocupe de construcția partidului, pe care a promis că-l face, în loc să-şi adune membri, să colecteze semnături, n-a făcut până azi decât să calomnieze, să discrediteze, să înjure Forul Democrat la Românilor din Republica Moldova şi pe liderii ei, care în scurt timp a devenit cea mai importantă Mişcare românească, la ea aderând peste 150 de organizaţii nonguvernamentale, uniuni de creaţie, asociaţii culturale cu aproape 250 000 de membri.

La 31 decembrie 2007 am depus Cererea de Aderare a RM la Uniunea Europeană din partea societăţii civile, cu peste 220 000 de semnături. (Convenisem pe atunci cu Bratu să adunăm împreună semnăturile, el însă a colectat mai puţin de o sută de semnături, dar nici pe acelea nu le-a anexat la cele depuse la Bruxelles.)

Am încurajat concetățenii noştri să scrie cereri de redobândire a cetăţeniei româneşti, la 1 decembrie 2007 numărul acestora ajunsese la 1 milion de cereri.

Varianta de Unire cu Ţara propusă de For e una simplă: prin România – în UE.

Pentru asta urmează să fie întrunite două condiţii:

Asumarea naţionalităţii române de către toţii basarabenii;

Restituirea cetăţeniei române tuturor basarabenilor.

Doar aşa va putea fi aplicat şi în cazul nostru scenariul unirii celor două Germanii.

La întâlnirile pe care le-a avut conducerea Forului cu T. Băsescu şi M. Ghimpu în septembrie 2010 am propus crearea pe lângă cei doi preşedinţi a unei Comisii de Lichidare a Consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov cu un plan concret de activitate, din care au fost îndeplinite doar două amendamente: 1) scoaterea sârmei ghimpate de pe Prut, 2) ședințe comune ale Guvernelor celor două state româneşti (a avut loc doar una la Iaşi).

Iar lichidarea Consecinţelor înseamnă Unirea noastră.

În ultimii 8 ani Forul a organizat manifestări la fiecare 1 decembrie, 24 ianuarie, 27 martie şi 31 august, cu mii de participanţi.

Fără nici un bănuţ din partea României: niciunul dintre proiectele noastre n-a fost susţinut măcar parţial de Departamentul Românilor de Pretutindeni (fostul ministru-secretar de stat M. Gheorghiu ne-a anunţat că nu vrea să certe România cu Voronin din cauza noastră) sau a Institutului Cultural Român.

Toate acţiunile noastre (inclusiv cea făcută la 13 mai 2012, consacrată celor 200 de ani de la Raptul Basarabiei, organizată împreună cu Consiliul Unirii, cu peste 15 000 de participanți) le-am realizat din cotizaţiile membrilor noştri.

Am avut sute de întâlniri în localităţile Basarabiei, am editat mai multe broşuri necesare ca De ce limba noastră e română?! (autor – N. Dabija), De ce moldovenii sunt români? (autor – A. Moraru), pe care l-am difuzat cu miile prin sate. Pe timpul lui Voronin, mi s-au deschis 7 dosare penale „pentru subminare a statalităţii”, am fost arestat la 27 martie 2007, ca preşedinte al FDRM, pentru că împreună cu circa o mie de membri ai Forului am depus, „fără autorizaţie şi cerere prealabilă” flori la monumentul lui Ştefan cel Mare.

(În Jurnalul său Paul Goma din 28 martie 2007, marele basarabean, candidat la Premiul Nobel pentru literatură pentru 2013, notează că l-a rugat atunci telefonic pe Iurie Roşca, viceprim-ministru al Guvernului şi preşedinte al PPCD să fiu scos din arestul de la secţia Buiucani a Ministerului de Interne: „ L-am întrebat de ce a fost arestat Dabija. Roşca a luat foc, l-a făcut pe Dabija în toate felurile, dar mai ales „spion al Moscovei” – şi, tot româneşte: nu a negat arestarea lui Dabija, ci m-a întrebat: de unde ştiu? Simţind că asta îl durea, i-am spus: peste câteva ore merg la o întrunire cu studenţii, masteranzii, doctoranzii basarabeni de la Paris, unde va fi aniversată unirea din 1918 şi acolo vor fi anunţate arestările (şi ale fraţilor Brega) – la Dabija ilustrată cu imaginea convocării. De aici a început prietenul meu Roşca a… tăcea.

… Am presupus: Voroninoviştii aflaseră că ştirea arestării Dabija se răspândise în Occident şi îl însărcinaseră pe el, pe Roșca să continue rolul de Iuda: să-i telefo­neze la Paris prietenului său Goma […] şi să afle ce anume se știe – dar să nege că s-ar fi întâmplat una ca asta! După ce i-am repetat că avem imaginile convocării, cu data, stampila, semnătura emitentului… Roşca – prietenul meu de acum patru ani – a abandonat negațiile…  Voronin şi Roşca, iaca au înnebunit, fiindcă simt că le vine sfârşitul. Tare îmi place să lupt cu aceste lepre.”)

Ce-a făcut Bratu între timp?

Nu-i înjura pe comuniști, pe Voronin, Moscova, conducătorii Transnistriei, ci Forul şi pe Dabija. Iar cu el – pe Gr. Vieru, I. Ungureanu, A. Moşanu, V. Matei, I. Costaş, M. Cimpoi şi pe toţi ceilalți. („Patriotul,  cum a observat un forumist de la Vocea Basarabiei, nu critică puterea, ci doar pe cei care luptă cu puterea.”)

Asta l-a făcut să-şi piardă şi puţinii adepţi, în jur de 10-20, care au fost o vreme cu el.

De eşecul lui, în loc să pună vina pe caracterul lui parşiv, învinuieşte Forul, conducerea acestuia, poporul „tâmpit”, România care nu-i plăteşte „patriotismul”.

În loc să se deplaseze prin localități, unde noi mergem săptămânal, el pândeşte vreo adunare de 2-3 oameni ca să tragă câteva pârţuri politice şi să facă putoare.

IlieBratu

Foto. Ilie Bratu 

4. cum se compromite o idee?!

 

Unicul lucru pe care l-a făcut Bratu a fost o mică de tot „Mare Adunare Naţională”, unde a participat doar o mână de oameni. Ea a avut loc la 2 noiembrie 2006.

Au vorbit aproape toţi cei prezenţi.

De cât infantilism e în capul acestui „politician” vorbeşte Declaraţia Adunării Republicane a Cetăţenilor, cum i-a zis el adunării, din care cităm:

Hotărâm:

Cerem cu toată fermitatea președintelui Vladimir Voronin şi Parlamentului de la Chişinău să demareze neîntârziat negocieri cu autorităţile de la Bucureşti astfel, ca în termen de o lună (!) să realizeze (Re)Unirea Republicii Moldova cu Patria-Mamă România.

A convoca o nouă Adunare Republicană a Cetăţenilor la 03 decembrie 2006, pentru a sărbători Victoria.

29 octombrie 2006

De aici se vede şi cu ochiul liber că I. Bratu a urmărit alt scop: acela ca România să fie atrasă într-o provocare posibilă, care ar fi amânat integrarea ei în Uniunea Europeană, ce urma să aibă loc peste două luni, la 1 ianuarie 2007.

Pentru că dânsul nici nu i-a prezentat Declaraţia Adunării sale, cum ar fi fost firesc,  şi lui V. Voronin, ca respectivul să fi știut în ce primejdie mare se afla în apogeul puterii sale: aceea de a rămâne fără stat.

Presa, pe care Bratu o anunţase în ajun că va aduna un milion (!) de participanți, dar a strâns o mână de curioşi şi o alta de caraghioşi, a scris (Tudor Darie în săptămânalul Asta Da!) că oameni ca Ilie Bratu „nu pot provoca decât dezgust pentru o Idee înălţătoare!”

Acesta e de fapt şi scopul lui ascuns: să compromită definitiv o Idee sfântă! Cum mi-a spus şi acad. A. Moşanu, ex-preşedinte al Primului parlament (1990-1994), care-i cunoştea exhibiţiile: „Dacă vreţi să terfeliţi o idee, daţi-o pe mâna lui Bratu.”

 

5. provocator de cursă lungă

 

Securitatea de pe vremuri avea provocatori plătiţi. Cred că-i are şi azi.

La manifestările tinerilor din 7 aprilie 2009 Voronin ducea lipsă de un argument că acestea ar fi puse la cale România. În Piaţa Marii Adunări Naționale, la un sfârşit de miting, apare Bratu.

Acesta i-a smuls porta-vocea din mâna lui Valeriu Matei (el era preşedinte, iar subsemnatul – vice-preşedinte al Consiliului Salvării Naţionale, aleşi şi votaţi de cei peste 30 000 de participanţi), ca să rostească o singură frază:

Nouă nu ne trebuie Parlament, noi îl avem a Bucureşti, nouă nu ne trebuie Guvern, noi îl avem la București, nouă nu trebuie Preşedinte, noi îl avem la Bucureşti.”

A spus ce-a spus şi a dispărut.

Această declaraţie „a tinerilor din Piaţă” i-a servit drept pretext lui Voronin ca a doua zi, la 8 aprilie 2009, să-i expulzeze din Republica Moldova pe ambasadorul României dl Filip Theodorescu, pe consilierul pentru cultură dl Vasile Nanea şi încă pe alţi doi angajaţi  (4 din cei 9 funcţionari) ai Ambasadei României la Chişinău şi să introducă de urgenţă regim de vize pentru cetăţenii României.

Tot la 8 aprilie V. Voronin a afirmat: „Ei (protestatarii – n.n.) au spus că parlamentul şi Guvernul lor e la Bucureşti”, fără să-l numească pe autorul frazei şi identificând toate acţiunile tinerilor cu afirmaţia lui Bratu.

Toate posturile de televiziune ruseşti şi europene au transmis fraza instigatoare, toată presa a comentat-o, ca să-i pună în cârcă României acţiunile de devastare a Președinției  şi a Parlamentului de la Chişinău.

La şedinţa Guvernului de la 10 aprilie, Z. Greceanâi, fost prim-ministru a spus că trebuie introduse vize pentru cetăţenii români, pentru că tineretul a devastat clădirile Parlamentului şi a Președinției din motiv că „ei le au la Bucureşti”, iar dacă nu vor pleca din Piaţă, ea va da ordin să se tragă în protestatari.

La manifestările din 7 aprilie au fost arestaţi peste 1000 de tineri, au fost deschise sute de dosare, dar lui Bratu nu i s-a deschis, deşi toată lumea știa cine e autorul frazei celebre. Ea a e citată, fără a fi nominalizat autorul, în ziarele „Comunistul” din 10.04. 2009, 17.04. 2009, 24.04. 2009, 15.05. 2009, 22.05. 2009, 16.06. 2009  etc., în „Komsomolskaia pravda” din 22.04. 2009, în „Nezavisimaia Moldova” din 15.04. 2009, 18.04. 2009, 24.04.2009 ș.a.m.d.

Nimeni nu menţionează numele belicosului cuvântător, se spune doar, citez: молодёжь скандировала” („tinerii scandau”), fraza acestui moşneag rostită când sediile parlamentului şi preşedinţiei arseseră de mult şi montată în emisiuni televizate, puse în rapoarte mai înainte de a lua acestea foc, fiind atribuită protestatarilor, ea servind argument pentru arestări, bătăi, crime.

Provocatorul trebuie să răspundă cel puţin moral pentru cei, arestaţi, anchetaţi, maltrataţi, omorâţi. (Valeriu Boboc şi încă trei tineri).

Iar numele lui e Ilie Bratu.

Acest Münchhausen basarabean spune minciuni de îngheaţă apele.

El afirmă: „La 23 martie 2008 am organizat un mare miting dedicat aniversării a 90-a de la Unirea Barabilei cu patria-mamă. ” La 23 martie 2008, în zi de vineri, la Chişinău n-a avut loc niciun miting.

Mai zice: „Oamenii noştri, în special tineri, au participat masiv la evenimentele din 7 aprilie  2009.”

Minciuni! Alţii au organizat manifestarea, unde i-s oamenii? Al nu are tineri, nici bătrâni. Că afară de Valentina Găluşcă (dacă o fi existând!) Bratu n-a mai rămas cu nimeni.

Care membru al MURM a afişat harta lui pe Preşedinţie? Că numele acelor tineri se cunosc, au fost anchetaţi, bătuţi, excluşi de la facultăţi, decoraţi de Ghimpu.

Îşi atribuie lucruri care nu-i aparţin.

Minciuni gogonate sunt şi poveştile lui cu milioanele (în mai mulţi ani de zile seară de seară a făcut sute) de fotografii „cu întreaga Operă Politică a lui Mihai Eminescu” (întreaga Operă Politică a marelui Eminescu a fost editată la Bucureşti abia după 1989) pe care, chipurile, el le difuza studenţilor in Chișinău: „Stăteam nopţi întregi închiși în cameră — şi făceam sute de fotografii pe banii noştri… Era prin anii 1977-1978… Studenţii care intrau în posesia seturilor de fotografii cu întreaga Operă Politică a lui Mihai Eminescu aveau o revelaţie…” Tot atunci Bratu se duce la KGB să le explice lucrătorilor de acolo că „noi suntem români.” Aiureli!

În 1977 curajosul patriot scrie Prezidiului Sovietului Suprem ca aceştia să includă în Constituţia URSS că noi suntem români şi limba ni-i română: „le spuneam răspicat că noi suntem români şi că nu există „popor moldovenesc” şi „limbă moldovenească.”

Pentru fraze mult mai nevinovate ca acestea Gh. Ghimpu, A. Usatiuc-Bulgăre, A. Şoltoianu şi V. Graur fuseseră condamnaţi cam pe atunci la ani grei de închisoare.

Noi, A. Silvestru, I. Vicol, V. Romanciuc şi subsemnatul, fuseserăm excluşi din facultate „pentru naţionalism”, numai pentru că ne făceam conspectele cu grafie latină.

Bratu îşi inventează biografie. Hârtia, vorba ceea, suferă orice. Şi ca el sunt o droaie, mari în vorbe şi mici în fapte..

De ce până la 1989, când era nevoie de patriotismul lui întârziat de azi, nu se auzise de el?

 

6. un aventurier

 

La mitingul consacrat Unirii Basarabiei cu România, iniţiat de Forul Democrat al Românilor din Moldova la 26 martie 2006 în Piaţa Marii Adunări Naţionale, la un moment dat a luat cuvântul şi Ilie Bratu. Acesta a afirmat că trebuie să punem mâna pe arme, dând glas mai multor enormităţi.

Scopul provocării lui a fost ca Ministerul Justiţiei să interzică activitatea Forului Democrat al Românilor, calificând-o drept asociaţie extremistă.

Doamna ministru Victoria Iftodi, printr-o scrisoare din 21.04.2006, mă preîntâmpină că, din cauza cuvântării lui Bratu, va fi nevoită să scoată FDRM în afara legii.

 

 

7. Un Ostap Bender!

Din interviu reiese că Bratu are o obsesie ceva mai mare decât cea a Unirii – cea a banilor.

Pentru Unire, zice el, trebuie „bani, să asigure finanţarea”, „să găsească surse de finanţare”, „şi-mi fac iluzii că statul Român mă va sprijini…”, „n-avem bani”, „avem conturi în bancă, sperăm să obţinem ceva finanţe de la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, am fost primul care depusesem proiectul de finanţare la începutul lui 2010…”, „Cheltuisem toţi banii proprii ca să fac Mişcarea Unionistă, am intrat şi în datorii… am vândut ce aveam, am achitat o parte, dar nici acum n-am scăpat de datorii… România ajută pe cine nu trebuie… Roşca este acum foarte bogat. A primit mulţi bani, dar a lucrat cu bani românești împotriva intereselor României.”

Iată, dă el de înţeles visător interlocutoarei, dacă i s-ar da lui măcar în jumătate din banii câți i s-au dat lui Roşca, ar lucra numaidecât „pentru interesele României!”, or, patriotismul lui are nevoie de bani, de mulţi bani!

De la 2006 încoace a tot cerşit bani prin toată România. Cerea cu împrumut câte 10 000 de euro de la diverse organizaţii, cu condiţia că le va restitui după ce face Unirea.

Dialogul lui începea cu întrebarea: „Doriţi Unirea Basarabie cu România?!” Şi, după ce i se răspundea afirmativ, continua cu constatarea: „Pentru asta avem nevoie de bani.”

Dacă era refuzat, reproşul era pretutindeni acelaşi: „Nu doriţi Unire, ruşine să vă fie! Vă credeam patrioţi” Aşa mi-au relatat rectorii de la universităţile din Bacău şi Suceava. A expediat sute de scrisori pe la diverse organizaţii din România cu următorul conţinut: „Noi vom uni Basarabia cu România. Pentru reuşita iniţiativei noastre avem nevoie de sprijinul financiar al tuturor (!) românilor.” După ce trece în revistă conturile sale pentru lei româneștii, dolari, euro şi lei moldovenești, Bratu lăcrima liric: „Dacă şi inima Dvs. vibrează alături de noi, vă puteţi aduce contribuţia la realizarea idealului comun de Reîntregire a Ţării transferând o anumită sumă de bani…” etc.

Unii i-au transferat: care român adevărat nu doreşte revenirea Basarabiei la Ţară? Alţii l-au priceput dintr-odată cine e.

Acest personaj sinistru n-a făcut pentru Unire decât să ceară bani pentru Unire.

8. amic cu duşmanii României

E foarte ciudată prietenia „unionistului” Bratu cu antiromânul Mihai Conţiu de la Moldova Suverană  (a se vedea fotografia alăturată, unde aceştia, bine-dispuşi, urzesc noi tărăşenii contra promotorilor Ideii româneşti din Basarabia), mercenarul lui Voronin, care declară că România e un stat artificial şi trebuie să dispară de pe hărţile lumii. Au scris împreună mai multe articole şi le-au semnat cu pseudonim comun.

Nu cred în patriotismul celora care sunt prieteni la cataramă cu duşmanii neamului românesc. Cum zice şi un proverb: „Spune-mi cine-ţi sunt prietenii şi am să-ţi spun cine eşti.”

Am fost nevoit să acţionez acest „duet” antiromânesc în judecată. La 20 decembrie 2007 pentru calomniile acestora judecătoria Centru din Chişinău (judecător N. Mazur) obligă cotidianul Moldova Suverană SRL (M. Conţiu) şi pe Ilie Bratu „să publice dezminţiri referitoare la calomniile şi afirmaţiile mincinoase la adresa lui N. Dabija”, tandemul „patriotic” fiind impus să-mi plătească despăgubiri morale: M. Conţiu – 3000 de lei şi I. Bratu – 1000 de lei.

Instanţa de judecată a dovedit încă o dată că I. Bratu e patriot, doar că – un mare patriot al minciunii.

9. schemele trădării

Se ştie că I. Roşca şi-a făcut drum spre vârful puterii în Frontul Popular cu bârfe, calomnii, insinuări. Insinuările lui preferate erau: Cutare e securist, Cutare e Omul Moscovei ş.a.m.d.

A umplut cu pâre la adresa unioniștilor Bucureştiul. Calculul lui era simplu: toţi banii din România pentru Mişcarea de Eliberare Națională din Basarabia  – fie direcţionaţi spre el, unica persoană în care Ţara urmează să aibă încredere. Aşa a ajuns proprietar al Tipografiei Prag-3, pentru care statul român a plătit 3 milioane de dolari şi care azi tipăreşte doar publicaţii ruseşti. În 1994, când agrarienii şi socialiştii veniţi la putere refuzaseră să tipărească la unica tipografie din republică, cea a Guvernului, săptămânalul Literatura şi Arta (doar această publicaţie națională apărea pe atunci), un grup de intelectuali – Gr. Vieru, M. Cimpoi, L. lari, D. Matcovschi şi subsemnatul – am cerut audienţă la preşedintele României I. Iliescu, căruia i-am solicitat ajutor. El a promis o tipografie pentru Basarabia. Dar ea, cu concursul lui Ioan Talpeş, şeful Serviciilor Secrete Externe, a ajuns la Roşca.

Am scris într-un articol că în perioada 1994-2010 I. Roşca şi structurile sale, din care făcea parte şi Mitropolia Basarabiei, au primit din partea Departamentului Românilor de Pretutindeni suma de 38 de milioane de euro. Cu ei el urma să ne unească cu Ţara. Dar n-a mai făcut-o. Sau pentru că nu i-au ajuns dorinţe sau pentru că nu i-au mai rămas bani. Acum acelaşi lucru vrea să-l facă I. Bratu, doar că acesta e un individ mult mai periculos ca Roşca, pentru că e mai primitiv. El se foloseşte de aceleaşi scheme roşchiste, elaborate împreună.

Pe cine bălăcărește Bratu în interviu? Tocmai pe cei care fac ceva pentru Ideea Unionistă – Vitalia Pavlicencu, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, Mihai Cimpoi, Dorin Chirtoacă, Anatol Petrencu, Gheorghe Viţă, Mihai Ghimpu, Constantin Lazăr, Vasile Nedelciuc – sunt doar câteva dintre personalităţile nominalizate de el în răutăciosul şi infatuatul săi interviu.

Toţi sunt antiunionişti, vânduţi, securişti.

Începând cu 1990, Roşca a făcut diverse „liste de securiști” în care includea intelectualii de frunte. Ultima, aşa-zise „lista Şandrovschi”, conţine numele a aproape 300 de unionişti. Că e un fals au dovedit-o două ziariste de la Timpul, care în 1991, atunci când s-a destrămat URSS, aveau una – 4 şi alta – 5 ani. Pentru insinuările sale, deşi n-am deloc timp să umblu prin instanţe, l-am acţionat pe numitul I. Roşca şi ziarul Flux în judecată. Roşca era pe atunci viceprim-ministru al Guvernului, responsabil de structurile de forţă, inclusiv de securitate. Şi a putut obţine de la SIS orice document solicitat. Ştiu că a căutat, dar n-a găsit niciunul care să vorbească despre o eventuală colaborare a mea cu securitatea, pentru că nu există.

I. Roşca a pierdut procesul, fiind obligat de instanţă să-mi plătească despăgubiri morale de 100 000 lei (Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 18 aprilie 2012).

Sunt deocamdată unicul cetăţean al Republicii Moldova care am dovedit în instanţă că n-am colaborat cu securitatea, acum îl aştept şi pe I. Bratu s-o facă. Ca să ne convingă, aşa cum se spune, că pârele semnate cu numele conspirativ „Decebal” nu-i aparţin.

10. Un impostor

Azi Ilie Bratu îi scrie numele lui iurie roşca cu litere mici („nu mi se ridică mâna să i-l scriu altfel”, zice el în interviu), dar altădată i-l scria altfel: IURIE ROŞCA, cu toate literele mari, linguşindu-se scârbos pe lângă el, fiindu-i complice şi coautor la toate tărăşeniile şi acţiunile acestuia de lichidare a Mişcării de Eliberare Naţională.

Au lucrat mână în mână, Roșca folosindu-l ca pe un prezervativ pentru toate intrigile şi diversiunile sale. Pe atunci lozinca lui Bratu era: „Patria mea este Iurie Roşca.”

La început Roşca a făcut tot posibilul ca Bratu să ajungă membru al Sfatului Frontului Popular.

Scopul lui era unul: să preia puterea în F.P. cu ajutorul unor indivizi fără scrupule, lipsiţi de Dumnezeu, agresivi, măcinaţi de răutăţi ca Ilie Bratu.

Marile pierderi pe plan naţional se datorează acestor doi indivizi: Iurie Roşca şi Ilie Bratu.

Parlamentul din 1990 ar fi putut vota Unirea cu Ţara, din Fracțiunea Democraţilor făceau parte mai mult de 150 de deputaţi, exact atâţia de câţi era nevoie, pentru ca votul să fie valabil. (La Moscova, noi deputaţii în Sovietul Suprem al URSS, pregătisem terenul pentru ieşirea celor trei ţări baltice şi a Basarabiei din URSS: recunoaşterea Pactului Ribbentrop-Molotov nul din punct de vedere juridic, care însemna revenirea la graniţele din 1939, dinainte de el.)

Dar şi-a vârât Michiduță codiţa.

La început, Iurie Roşca, deşi nu era deputat, ne acosta pe culoarele parlamentului şi încerca să ne convingă că românii din Occident (care?! nu ne-a mai spus,) cer ca Frontul Popular să aibă o fracţiune proprie şi că ar trebui să „divorţăm” de agrarieni.

Îi spuneam: e mai bine aşa, pentru că îi folosim pe preşedinţii de colhoz (viitorii „agrarieni” din Parlament) pentru a vota legile noastre.

Apoi I. Bratu, care călca permanent în străchini şi care nu s-a reţinut ca deputat decât prin mugetele sale din sală, el neieşind aproape niciodată la microfonul de la tribună, le-a strigat într-o zi, ofensându-i: „Şaşlâcarilor!!!” („Consumatorilor de frigărui!!!”).

Aceste injurii au însemnat plecarea agrarienilor din fracţiunea noastră, care fusese cea mai mare din Parlament. Ulterior i-au preluat comuniştii şi interfrontiştii, iar pentru noi pierderea a fost enormă.

Toate diversiunile lui Roşca le realiza în Parlament Bratu. Legea despre cetăţenie, cu acordoarea cetăţeniei tuturor ruşilor, ucrainenilor care au invadat Basarabia după 1944 e opera lor. (Votată la Conferinţa F.P. din 3 martie 1991, la care a vorbit şi Bratu) şi altele.

Aceștia doi va trebui să răspundă în faţa istoriei pentru asta.

Ca şi pentru faptul că au distrus Frontul Popular.

Se ştie că F.P. a fost creat de scriitori. În august 1988 la Chişinău sosise de la Moscova trimisul special al KGB-ului maiorul Alexandr Şevciuc, care într-o scrisoare secretă trimisă lui S. Grossu, prim-secretar al partidului comunist al RSS Moldoveneşti (4-вo, nr. 2309, 15-08.1988, Fondul 51, inv.73, D.210, fila 5-6 din arhiva Organizațiilor Social-politice ale republicii Moldova) îi recomandă să-i scoată pe Gr. Vieru, L. Lari, D. Matcovschi, I. Hadârcă şi N. Dabija din conducerea Frontului Popular, din motiv că nu-i putea controla şi să-i introducă pe alţii în care KGB-ul avea încredere.

Aşa apare la Congresul II al FPM în Sfatul FP I. Bratu, un şef de zvenou agricol din colhozul satului Cojuşna raionul Străşeni.

Odată cu cooptarea lui Bratu Sfatul Frontului devine un organ de luptă contra „la ai săi”.

La Congresul III al FP care a avut loc la 16 februarie 1992 la Teatrul de Operă şi Balet mă aflam în sală ca delegat.

Dar ceilalţi fondatori ai FP – Gr. Vieru, L. lari, D. Matcovschi – stăteau la balcoane, în loja presei. Sala a cerut să li se dea mandate de deputaţi.

Cel mai tare protesta I. Bratu: „Scriitorii să scrie!” avea dânsul grijă de destinul literaturii.

Când delegaţii m-au propus pentru conducerea FP, a sărit de lângă Roşca, ca (cacofonia aici este necesară) să mă întrebe dacă am plătit cotizaţiile (nimeni nu plătea pe atunci cotizaţii), dacă am carnet de membru al FP (n-avea nimeni pe atunci carnet de membru).

I. Hadârcă a spus atunci: carnetul lui Dabija sunt cărţile sale şi săptămânalul Literatura şi Arta, care a creat Frontul Popular.

De-a lungul acelui congres Bratu ieşea întruna la microfon, spunea o neghiobie şi se aşeza lângă Roşca, care-i sufla mereu ce să zică şi când să salte de pe scaun.

La iniţiativa celor doi din conducerea FP sunt excluşi toţi cei care l-au creat: chiar la Congresul II din 30 iunie -1 iulie 1990 e dat afară din FP deţinutul politic Gheorghe Ghimpu, apoi – alt deţinut politic – Alexandru Usatiuc-Bulgăre ş.a.

La 28 iulie 1991 I. Roşca şi cu I. Bratu îi exclud din FP pe Nicolae Costin, primarul Chișinăului (al cărui nume îl invocă I. Bratu în interviul său ca adept), pe Vasile Nedelciuc, unul din autorii Declaraţiei de Independenţă, pe jurnalistul Nicolae Negru „pentru activitate în defavoarea Frontului Popular.”

La 15 noiembrie 1992 la inițiativa lor FPCD emite o hotărâre specială „Cu privire la comportamentul unor membri ai Sfatului”: toţi cei care cereau „convocarea unui congres extraordinar al FPCD”, de salvare a formaţiunii, au fost daţi afară din FPCD.

La 1 mai 1993 sunt excluşi din Sfatul Frontului Popular: Alexandru Moşanu, Ion Hadârcă, Mihai Ghimpu, Vasile Nedelciuc (a doua oară), Valeriu Matei, Vasile Şoimaru, Nicolae Dabija, în lipsa acestora şi în lipsa cvorumului prevăzut de Statut.

Tot la 1 mai 1993 e suspendat din funcţia de preşedinte al Sfatului FPCD Mircea Druc, motivându-se că acesta, fiind cetăţean român, „şi-a pierdut cetățenia Republicii Moldova” şi deci nu poate conduce o organizaţie din R. Moldova. Dar motivul era altul: semnătura pentru conturile de bani ale F. P.

Odată cu noi au plecat din FPCD şi organizaţiile non-guvernamentale pe care le conduceam, subsemnatul fiind la acea oră preşedinte la două asociații importante –  Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă, care întrunea intelectualitatea științifică şi culturală din republică, şi Limba noastră cea română, cu peste o sută de mii de membri din toată republica.

Toate acţiunile de până atunci ale FPCD le făcusem împreună.

Dintr-o formaţiune populară, peste noapte, FPCD-ul a devenit o sectă, în care cei mari s-au pomenit a fi I. Roşca şi I. Bratu.

Dar, pentru că orice fiară care se vrea ea mai mare în crâng, în curând şi-au înfipt şi ei ghearele unul în beregata altuia: prea semănau înde ei, ca să nu se sfâșie reciproc.

După ce a ajuns cu concursul „ţăcănitului” Bratu în fruntea FP (ca să-l submineze şi să-l distrugă din interior), Roşca i-a tras un picior în fund, anunţând pentru un post de radio că acesta nu şi-a încheiat tratamentul la spitalul pentru alienaţi mintali din Costiujeni (acolo se tratase I. Bratu în 1984, cum recunoaşte în interviul său), unde îi şi este locul.

11. Un hoŢ de timp şi nu numai

Ilie Bratu este un hoţ de timp, de timpul altora.

Având timp berechet – el nu lucrează nicăieri („Dacă lucrezi, nu-ţi ajunge timp să faci bani”, zice el), declarându-se un fel de „revoluţionar profesionist”, el a decis să se îmbogăţească ceva mai simplu: a acţionat în judecată diversă lume: Forul Democrat la Românilor, săptămânalul Literatura şi Arta, persoane din conducerea Forului, pe toţi care nu sunt de acord cu bolboroselile sale patriotarde.

Pentru fraza: „Ilie Bratu nu rostește lozinci, el le ţipă” (Din articolul Un provocator: Ilie Bratu) a cerut în instanţă de la subsemnat despăgubiri drept reparaţii morale 5 000 000 (cinci milioane) de lei şi de la publicaţia Literatura şi Arta  – alte 5 000 000 (cinci milioane).

De la publicistul Ion Fiodorov, pentru întrebarea retorică „Ceea ce face Ilie Bratu nu e o terfelire a ideii sfinte de Unire cu Patria-mamă?”, a cerut 1000 000 (un milion) de lei.

De la scriitorul Mihai Morăraş, pentru constatarea „Una din condiţiile lui Bratu a fost ca Consiliul Director al Forului să adopte o decizie de aderare necondiţionată la Mişcare Unionistă inexistentă a domniei sale” – a vrut 1 000 000 (un milion)  de lei.

De la profesorul Valeriu Dulgheru, şef de catedră la UTM, care se întreba într-un articol „De când oficiosul Moldova Suverană a devenit porta-voce a „unioniştilor” gen Bratu (nu vă pune în gardă acest lucru, domnilor?)”, a cerut „despăgubiri” de 500 000 (cinci sute de mii) de lei.

– Ce veţi face cu atâţia bani, domnule Bratu? l-a întrebat judecătoarea.

– Unirea, a răspuns el, lăcomia lui urmărind de fapt o cauză nobilă.

Procesul s-a întins trei ani de zile.

În şedinţele de judecată s-a dovedit însă că tocmai el este cel care ofensează, calomniază, spune minciuni, denigrează.

Îmi pare rău de avocaţii săi: Vlad Moga, Gheorghe Stratan şi Victor Panţâru, care-i asistau neputincioşi tâmpeniile. Dar îmi pare rău şi de cei care-i plătesc avocaţii.

La 24 octombrie 2008 judecătoria Buiucani (judecător – Natalia Simciuc) hotărăște:

„Se respinge acţiunea iniţiată de I. Bratu ca neîntemeiată;

Se încasează de la Bratu Ilie în beneficiul lui Nicolae Dabija prejudiciu moral în sumă de 1000 (o mie) lei;

Se încasează în mod solidar de la Bratu Ilie cheltuielile de judecată.”

Ilie Bratu a început să urle în sala de judecată: el care se aştepta să încaseze dintr-o lovitură 15 milioane de lei, tocmai el fusese pedepsit.

Procesele lui Ilie Bratu contra FDRM şi conducerii acestuia, învinuită cu „nu face Unirea cu România” continuă.

12. Un escroc

Interviul lui povesteşte despre „eforturile” lui „milenare” de a uni toate partidele din Basarabia. Ele – cu cine?! Că el n-a avut în spatele său nicio formaţiune. Instituia negocieri absurde, dictate de necesitatea unirii forţelor democratice. Dar el nu poate deschide gura fără să ofenseze, fără ca prostia să o ia razna înaintea rațiunii. Concluzia tuturor celor cu care a discutat e una: a purta tratative cu el înseamnă timp pierdut. Iar viaţa e scurtă.

Acest personaj obscur, nu e cunoscut decât ca un scandalagiu, ca un escroc, ca un delapidator (aflând prin 1993-94 – de unde?! – că am un dozimetru de verificare a radiaţiei, mi l-a cerut cu împrumut şi nu mi l-a mai restituit, sub motiv că i s-a furat, tocmai când eram ameninţat şi aveam cea mai mare nevoie de el).

A vrut să-şi facă un partid, dar n-a putut aduna decât câteva semnături pentru înregistrare.

A scris nişte scrisori aiurite, lui M. Cimpoi şi altor preşedinţi de uniuni de creaţie, cu propunerea să lichideze Uniunea Scriitorilor şi să treacă într-o fantomatică Mişcare Unionistă, sub conducerea lui (care n-a existat niciodată decât în imaginaţia sa).

Primitivismul lui combinat cu răutatea a creat o repulsie faţă de însuşi Idealul Unirii.

Iar misiunea lui e una: să compromită odată şi pentru totdeauna Ideea Unionistă.

Cine ar mai putea crede în aceasta, dacă ar încăleca-o – precum altădată Roşca – şi nu le-ar mai permite şi altora să se apropie de ea?

El vrea să dea de înţeles în fantezistul său interviu că dacă nu erau şi alţi unionişti în Basarabia, făcea de mult Unirea!  Ca să o realizeze, Bratu crede că n-are nevoie de nimeni. Decât de sine. Că nu antiunioniştii îl împiedică s-o facă, ci unioniştii! Că dacă România îi va da bani, el va uni chiar „mâine” Basarabia cu Ţara!

Eu unul mă îndoiesc.

Un om care e plămădit din multă dragoste de sine şi –  multă ură pentru toţi ceilalţi nu poate decât să-l supere pe Cel de Sus şi să nu mai dorească nici El Unirea, atâta timp cât de ea sunt preocupaţi şi indivizi ca I. Bratu.

 

Nicolae DABIJA,

Preşedinte al Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova,

Preşedinte al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă din Republica Moldova.

Membru de Onoare al Academiei Române,

Membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

 

 

P.S. M-am aflat timp de o viaţă pe baricadele românismului.

De-a lungul vieţii am fot atacat pentru asta de fel de fel de derbedei, inclusiv cu atentate la adresa vieţii mele: până la 1991 eram în vizorul Interfrontului şi a agenţilor Kremlinului, după aceea m-a luat în primire Roşca cu căţelandrii săi, apoi oamenii lui Voronin (numai Mihai Conţiu a scris în ultimii ani 300 (!)de articole denigratoare la adresa mea), iar mai încoace – şi „unionişti” gen Bratu.

Denigratorii mei au dorit şi doresc un singur lucru: să las mâinile în jos şi să abandonez porţiunea de tranşee pe care o apăr (în Literatura şi Arta, care a declanşat Mişcarea de Eliberare Naţională, având în 1989 un tiraj de 260 000 de exemplare, am scris de la 1986 încoace peste 5000 de articole de educaţie naţională, iar generaţia pentru care am alcătuit după 1990 împreună cu Aurelian Silvestru cele 4 manuale de istorie, pe care le-a întitulat „Daciada”, îşi zice azi cu mândrie Generaţia Daciadei.)

Dar când văd în jur atâtea lepre care se autointitulează acum şi „unioniste” – dușmani ai românismului îmbrăcaţi în haine naţionale româneşti, care rostesc Tatăl Nostru înainte de a lovi cu barda în Dumnezeu – îmi zic de multe ori: acest popor dacă a putut naşte asemenea secături ca I. Bratu, ca I. Roşca, nu-şi merită libertatea.

Mă miră doar naivitatea unor oameni de bine: e suficient ca cineva, poate fi şi derbedeu dovedit, să vă zică: „Eu vă unesc cu România”, pentru ca să-l credeţi, fără să-l mai întrebaţi cine e, ce-a făcut concret pentru Cauză, dacă are dreptul moral să-şi bată joc de nişte oameni care chiar au făcut câte ceva, şi-i postaţi halucinaţiile pe site, pe blog, i le comentaţi, fără să le mai citiţi, i le difuzaţi, încurajându-i schizofreniile.

L-aţi crezut odată pe Roşca, deşi vă preîntâmpinasem încă în 1994 că nu e „de-al nostru”, şi unde aţi ajuns? În brațele lui Voronin şi ale Moscovei.

Dacă îl mai credeţi o dată, va fi şi mai trist. Iar el se cheamă Ilie Bratu, un porc care şi-a prins nişte aripi de carton şi afirmă ce acestea sunt de înger.

Păzea!

N.D.

 

 

APEL – ADRESAT PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2013

APEL – ADRESAT PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

 

Organizaţiile civice şi culturale neguvernamentale din Cluj-Napoca, subscrise în tabelul anexat, cu membrii şi simpatizanţii acestora din ţară şi străinătate solicită Camerei Deputaţilor, Senatului, Guvernului precum şi Ministerului de Externe a României întrunirea de urgenţă într-o şedinţă comună pentru a dezbate şi hotărî în mod ferm problema afişării aşa-zisului steag naţional secuiesc” şi a altor simboluri maghiare pe instituţiile publice din România şi care insinuează o formă de pseudostatalitate etnică maghiară/secuiască paralelă şi în unele cazuri chiar exclusivă. Şi toate acestea în contextul ofensivei mediatice din ce în ce mai agresive a afişării de către unele personalităţi, forţe politice, autorităţi administrative, foruri şi organizaţii iredentiste maghiare din România dar şi din Ungaria a dorinţei de realizare a autonomiei teritoriale în judeţele Harghita şi Covasna.

De unde denumirea de „Ţinut Secuiesc”? dacă la Recensământul din anul 1992 s-au declarat un numar de 498 de secui (datele sunt preluate din „Anuarul statistic al României” din anul 1992).

Se cunoaşte faptul că niciodată în istorie nu a fost autonomie teritorială în această zonă şi mai ales autonomie teritorială pe criterii etnice, în desconsiderarea – cu precedent doar în epocile de tristă amintire a dualismului austro-ungar şi a Diktatului de la Viena – a românilor din aceste judeţe, care şi aşa au fost mult diminuaţi din punct de vedere numeric, alungaţi în perioadele Diktatului sus-amintit şi după Revoluţia din Decembrie 1989 şi purificarea etnică de elementul românesc continuă şi astăzi datorită autonomiei administrative din zonă, care, din înţelesul ei generos, maghiarii şovini au transformat-o în instrument de purificare etnică. De exemplu, la Primăria municipiului Sfântu Gheorghe nu este angajat nici un cetăţean de etnie român, iar în economie, unde domină majoritatea patronilor de etnie maghiară, etnicii români sunt oprimaţi şi excluşi, astăzi, în mijlocul unei Europe civilizate şi sensibile la drepturile, libertăţile, demnitatea şi şansele de egalitate ale omului.

Aşadar, provocarea continuă a românilor prin aceste afişări de pseudostatalitate, în contradicţie cu Constituţia României şi cu lezarea sensibilităţii românilor prin agresarea lor continuă cu aceste afişări sfidătoare, trebuie stopată cu fermitate şi cu aplicarea legislaţiei şi prevederilor Constituţiei României şi prin sancţionarea celor care se folosesc de aceste simboluri pentru a lovi în statul român, în interesele generale ale naţiunii române şi în Constituţie.

Aşteptăm de la Parlamentul României elaborarea unor legi clare şi fără echivoc în acest sens, în acord cu Constituţia României şi cu prevederile europene în materie.

Cu deosebită consideraţie faţă de instituţia Parlamentului României, societăţile din tabelul ataşat semnează şi parafează.

 

Propunem Senatului și Camerei Deputatilor să pună în ordinea de zi a ședinței și punctele descrise mai jos:

 

1. Prin referendum, să se adauge la minorităţi secuii – diferiţi de unguri (să li se confere un loc în Parlament, la fel ca armenilor).

 

2. Celor cu dublă cetăţenie să li se intezică accesul la funcţii publice în statul român.

 

3. Să se interzică prin Constituţie partide pe criterii etnice.

 

4. UDMR să-şi legalizeze statutul – să devină partid – (de centru, de stânga, de dreapta), cu program la vedere şi numărul de membri cunoscut.

 

5. Să se reconstituie elementul românesc din Ungaria şi să se arate Europei cum i-au topit în naţiunea ungară.

 

6. Pentru apărarea fiinţei etnice, asociaţiile de pensionari militari să constituie Garda Naţională, după modelul american, în care să intre voluntari de toate vârstele şi de ambele sexe.

 

Va urează mult succes președinții societăților culturale semnatari ai acestui apel:

 

Mircea Popa                           – Despărţământul Cluj al ASTREI

Vasile Iuga de Săliște – Societatea Culturală PRO MARAMUREŞ

                                              „Dragoş Vodă” Cluj-Napoca

Victor Bercea                                     – Societatea Cultural Patriotică „Avram Iancu”

                                               din România

Ionel Vitoc                              – Fundaţia Culturală “Carpatica” din Cluj-Napoca

Sever Mureșanu                   – Fundaţia Andrei Mureşanu

                                              „Deşteaptă-te Române” Cluj-Napoca

Valeri Toderici                      – Societatea Cultural-Ştiinţifică

                                               “Virtus Romana Rediviva” Cluj-Napoca

Anton Drăgoescu                  Societatea Cultural-Ştiinţifică

                                               „George Bariţiu” Cluj-Napoca

 

Cluj-Napoca, 07.02.2013

romania_03_01f7ff3d76

Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2

Posted by Stefan Strajer On February - 8 - 2013

Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2

 Vasile ZARNESCU_CV

Autor: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu 

 

Scrisoare deschisă adresată

d-lui Victor Ponta, premierul României,

d-nei Mona Pivniceru, ministrul Justiţiei,

d-lui Puiu Haşotti, ministrul Culturii şi şi Patrimoniului Naţional,

d-lui George Maior, directorul Serviciului Român de Informaţii

 

În articolul „Mariana Maxim: nemernica neamului“, publicat în septembrie 2006, republicat, recent, aici [1], cerusem Parchetului General de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să incrimineze Centrul „Simon Wiesenthal“ pentru instigare la denunţ calomnios, în cadrul campaniei „Ultima şansă“ [2], soldată cu moartea nonagenarului Ioan Alexa, acuzat, neîntemeiat, de participare la pretinsul holocaust al evreilor din România, în speţă la situaţia din Iaşi, din anii 1940-1941. Parchetul General indicat mai sus nu a făcut-o; probabil că cei din conducere şi-or fi zis că, de vreme ce tot a murit, n-avea rost să-ţi deranjeze preţioasele lor funduri de pe scaun şi, apoi, tot murea, fiindcă avea 96 de ani. În plus, este evident că a intervenit, în conştiinţa lor, şi lichelismul manifestat faţă de membrii „poporului ales“, personalizaţi de Centrul „Simon Wiesenthal“ din Ierusalim! Campania de incitare la denunţuri începuse, în Europa Occidentală, în 2003, după cum relevă ziaristul austriac Michael Leidig în articolul „Austrians split by ‘shop a Nazi’ campaign“, preluat în presa britanică [3].

Simon Wiesenthal - impostorul 2, pag. 1

Numai că respectivul Centru poartă numele unui impostor, unui escroc, Simon Wiesenthal – care, deci, nu are cum să fie un individ „ales“, măcar în sensul de „distins, de valoare“. Nepedepsirea acestor impostori care se folosesc cu nonşalanţă de numele acestui escroc le-a permis să intervină, incontinuu, în viaţa publică a României şi să facă presiuni asupra autorităţilor române: să nu mai tipărească monedele jubiliare [4] despre patriarhii României, să modifice explicaţia cuvîntului „jidan“ din DEX, s[ condamne recitarea poeziei  lui Radu Gyr etc. Dacă îi evaluăm după notorietatea şi nocivitatea acţiunilor acestor impostori agresivi, am obţine următoarea clasificare: Elie Wiesel – impostorul nr. 1, cf. notele [5] şi [6]; Simon Wiesenthal – impostorul nr. 2, nota [7];  Radu Ioanid – impostorul nr. 3, nota [8]; Marco Maximilian Katz – impostorul nr. 4 [9]; Efraim Zuroff – impostorul nr. 5, cf. [10]. Agresiunile acestora de propagandă a Holocau$tului – Minciuna secolului XX, cf.[11] – au fost larg comentate şi condamnate în presa românească.

Întrucît acţiunile acestor escroci constituie agresiuni inadmisibile la adresa securităţii naţionale, a demnităţii, imaginii, istoriei şi valorilor tradiţionale ale României, solicit interzicerea activităţii acestor organizaţii în România, iar membrii acestora să fie declaraţi persona non grata. În acest scop, vă prezint, ca argument necesar şi suplimentar, faţă de bibliografia de mai jos, articolul lui Mark Weber, Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’.

 

Note bibliografice

 

[1] http://ro.altermedia.info/antisistem/mariana-maxim-nemernica-neamului_24170.html ;

[2] http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/campania-toarna-ti-vecinul_940.html ;

[3] http://www.fpp.co.uk/docs/Wiesenthal/Shop_a_Nazi.html ;

[4] http://www.evz.ro/detalii/stiri/moneda-rasista-ia-amploare-intr-o-institutie-occidentala-pentru-o-asfel-de-masura-c.html ;

[5] http://ro.altermedia.info/politica/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-3_23018.html ;

[6] http://www.ziaristionline.ro/2011/09/13/bomba-elie-wiesel-a-preluat-identitatea-unui-alt-detinut-de-la-auschwitz-raportul-final-al-lui-iliescu-asupra-holocaustului-ar-putea-deveni-maculatura-prin-impostura-lui-wiesel/ ;

[7] http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml;

[8] http://ro.altermedia.info/general/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata_23987.html ;

[9] http://www.civicmedia.ro/plangere-penala-la-adresa-lui-marco-maximilian-katz-pentru-denunt-calomnios-si-incitare-la-ura/ ;

[10] http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-subiectele_zilei-12973017-efraim-zuroff-centrul-simon-wiesenthal-rfi-dan-sova-oaspete-binevenit-iran-revoltator-afla-guvern.htm ;

[11] http://www.amazon.com/Hoax-Twentieth-Century-R-Butz/dp/0967985692 .

12 decembrie 2012

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu,

Redactor şef al revistei SANTINELA

***

„Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’“

by Mark Weber,  director of the Institute for Historical Review, IHR

De mai bine de 40 de ani, Simon Wiesenthal vânează sute de criminali nazişti, prin intermediul „Centrului pentru Documentare Evreiască“ din Viena. Pentru activitatea sa ca cel mai cunoscut „vânător de nazişti“ al lumii, el a primit mai multe recunoaşteri şi medalii, inclusiv cea mai înaltă distincţie a Germaniei. La o ceremonie de la Casa Albă din august 1980, preşedintele Carter, cu ochii plini de lacrimi, i-a acordat medalia de aur decernată de Congresul SUA. Preşedintele Reagan l-a lăudat în noiembrie 1988 ca pe unul dintre „eroii adevăraţi“ ai secolului 20.

Această legendă vie a fost descrisă în termeni elogioşi de Laurence Oliver în al său film de ficţiune „Băieţii din Brazilia“ (The Boys From Brazil) şi de Ben Kingsley în filmul pentru televiziune „Criminali printre noi: povestea lui Simon Wiesenthal“ (Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Story). Una dintre cele mai proeminente organizaţii pro-holocaust îi poartă numele: „Centrul Simon Wiesenthal din Los Angeles“.

Reputaţia lui Wiesenthal ca autoritate morală este nemeritată. Omul pe care The Washington Post îl numea „Îngerul răzbunător al Holocaustului“ [1] manifestă o puţin cunoscută, dar foarte documentată, amoralitate faţă de adevăr. El a minţit în legătură cu aventurile sale din perioada războiului, şi-a măsluit realizările postbelice ca „vânător de nazişti“ şi a răspândit în mod voit minciuni josnice despre presupuse atrocităţi germane.

 

Relatări diferite

Szymon (Simon) Wiesenthal s-a născut pe 31 decembrie 1908 în Buczacz, un oraș din Galiţia (azi Buhaci, în Ucraina) în partea de răsărit a Imperiului Austro-ungar. Tatăl său era un prosper comerciant de zahăr.

În ciuda a tot ce s-ar scris despre el, nu este clar ce anume a făcut Wiesenthal în timpul războiului, sub ocupaţia germană. El a furnizat povesti contradictorii în trei relatări privind activităţile sale din timpul războiului. Prima a fost furnizată sub jurământ în timpul sesiunii de interogatorii din mai 1948, realizată de un oficial al comisiei americane pentru crime de război de la Nürnberg [2]. A doua este un sumar al vieţii sale, oferit de Wiesenthal ca parte a Cererii de Ajutor din ianuarie 1949, adresată Comitetului International pentru Refugiaţi [3]. A treia relatare este inclusă în autobiografia sa, Criminali printre noi, publicată în 1967 [4].

Inginer sovietic sau mecanic în fabrică?

La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a declarat că „între 1939 si 1941“ el ar fi lucrat ca „inginer-sef sovietic în Lvov si Odessa“ [5]. Conform cu aceasta, el a declarat în 1949 că din decembrie 1939 până în aprilie 1940 a lucrat ca arhitect în portul Odessa. Însă potrivit autobiografiei sale, el a petrecut perioada dintre jumătatea lui septembrie 1939 şi iunie 1941 în oraşul Lvov condus de sovietici, unde a lucrat ca „mecanic într-o fabrică ce produce arcuri de pat“ [6].

 

Relativă libertate

După ce germanii au preluat controlul asupra Galiţiei, în iunie 1941, Wiesenthal a fost adus pentru o vreme în lagărul de concentrare Janowska de lângă Lvov, de unde a fost transferat după câteva luni într-un lagăr pentru lucrări de reparaţii (OAW) din Lvov, pentru căile ferate din Polonia administrată de germani. Wiesenthal a declarat în autobiografia sa că acolo a lucrat ca „tehnician si proiectant“, că a fost bine tratat şi că superiorul său imediat, care era „în secret, un anti-nazist“, chiar îi permitea să poarte două pistoale. Biroul său era într-o „colibă mică de lemn“, iar el se bucura de „o relativă libertate, putând să se plimbe prin şantier“ [7].

 

Luptător la partizani?

Următoarea perioadă a vieţii lui Wiesenthal – din octombrie 1943 până în iunie 1944 – este cea mai obscură, iar ceea ce povesteşte el despre această perioadă e contradictoriu. La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a afirmat că a fugit din lagărul Janowska din Lvov şi că s-a alăturat „unui grup de partizani care acţiona în zona Tarnopol-Kamenopodolsk“ [8]. El a declarat că a fost „partizan între 6 octombrie 1943 până la mijlocul lui februarie 1944“ şi că unitatea sa a luptat împotriva forţelor ucrainene, atât cele din Divizia SS „Galiţia“, cât şi cele din forţele de partizani independente UPA [9].

Wiesenthal a declarat că a avut gradul de locotenent şi, apoi, cel de maior, şi că era responsabil cu construirea de buncăre şi linii de fortificaţii. Deşi nu a fost explicit, el a sugerat că această (presupusă) unitate de partizani făcea parte din Armia Ludowa („Armata Populară“), o forţă militară comunistă polonă, creată şi controlată de sovietici [10].

El a afirmat că împreună cu alţi partizani a pătruns în Lvov în februarie 1944, unde au fost „ascunşi de prieteni din A.L. [‘Armata Populară’]“. Pe 13 iunie 1944, grupul a fost capturat de Poliţia Secretă germană. (Deşi partizanii evrei găsiţi în ascunzători erau deseori executaţi, Wiesenthal a declarat că el a fost cruţat.) Wiesenthal a spus cam aceeaşi poveste şi în declaraţia din 1949. El a declarat că a fugit din prizonierat la începutul lui octombrie 1943 şi că, apoi, „a luptat împotriva germanilor ca partizan în păduri“ timp de opt luni – din 2 octombrie 1943 până în martie 1944. După aceea a stat „ascuns“ în Lvov, între martie şi iunie 1944.

Wiesenthal oferă o poveste total diferită în autobiografia sa din 1967. El povesteşte că după ce a fugit de pe şantierul de reparaţii, pe 2 octombrie 1943, a stat ascuns în casele unor prieteni până pe 13 iunie 1944, când a fost descoperit de poliţia polonă şi germană şi trimit într-un lagăr de concentrare. Despre activitatea sa ca partizan nu pomeneşte nimic [11].

Potrivit interogatoriului din 1948 şi autobiografiei din 1967, el a încercat să se sinucidă pe 15 iunie 1944, tăindu-si venele. În mod remarcabil, a fost salvat de la moarte de doctorii germani SS şi s-a refăcut într-un spital SS [12]. A rămas în lagărul de concentrare din Lvov „cu raţii duble“ pentru o vreme şi, apoi, spune el în autobiografia sa, a fost transferat în diferite lagăre de concentrare. A petrecut ultimele luni de război în mai multe lagăre, până când a fost eliberat de americani din Mauthausen (Austria) pe 5 mai 1945 [13].

Şi-a inventat Wiesenthal trecutul de partizan glorios? Sau a încercat să-şi ascundă activitatea de luptător comunist? Sau în realitate lucrurile stau cu totul altfel – o realitate de care îi este ruşine?

 

Agent nazist?

A lucrat Wiesenthal în mod voluntar pentru opresorii săi din timpul războiului? Această acuzaţie a fost formulată de cancelarul austriac Bruno Kreisky, tot de origine evreiască şi şef pentru mulţi ani al Partidului Socialist Austriac. În timpul interviului cu jurnaliştii străini din 1975, Kreisky l-a acuzat pe Wiesenthal că foloseşte „metode mafiote“, respingând pretenţiile acestuia de „autoritate morală“ şi sugerând că acesta ar fi fost agent pentru autorităţile germane. Unele dintre cele mai pertinente remarci, apărute în revista austriacă de ştiri Profil, includ:

Îl cunosc pe d-l Wiesenthal numai din rapoarte secrete, care sunt foarte urâte, foarte proaste. Afirm aceasta ca si Cancelar Federal… Şi afirm că d-l Wiesenthal avea o altă relație cu Gestapo decât aveam eu. Da, aceasta se poate dovedi. Nu pot spune mai multe [acum]. Restul îl voi declara în instanţă.

Relaţia mea cu Gestapo este clară. Am fost deținutul lor şi am fost interogat. Relaţia lui era una diferită, pot spune, şi asta se poate vedea clar. E destul de rău ce am spus deja aici. Însă nu se poate ascunde doar acuzându-mă pe mine că îi pătez onoarea în presă, aşa cum poate s-ar gândi. Nu e chiar atât de simplu, pentru că asta ar însemna un mare proces în instanţă… Un om ca acesta nu are dreptul să se pretindă o autoritate morală. Asta e ceea ce afirm. Nu are dreptul…

Un om care, după părerea mea, e agent şi foloseşte metode mafiote… Un astfel de om trebuie să plece…

Nu e deloc un domn, şi nici o autoritate morală… Nu ar trebui să pretindă că e o autoritate morală…

D-l Wiesenthal a trăit în acea perioadă în sfera de influentă nazistă fără să fie persecutat. Corect? Nu s-a ascuns şi nu a fost persecutat, da? E clar? Probabil ştiţi, nimeni nu putea risca asta.

El nu era un „submarin“… adică se dădea la fund şi se ascundea, ci umbla liber fără riscul persecuţiei. Cred că e destul. Erau multe ocazii să devii agent. El nu a fost obligat să fie agent Gestapo. Erau multe alte slujbe [14].

Ca răspuns la aceste afirmaţii şocante, Wiesenthal a început să pregătească o acţiune în instanţă împotriva Cancelarului. În cele din urmă, atât Wiesenthal cât şi Kreisky au dat înapoi, evitând un conflict juridic major.

 

Miturile de la Mauthausen

 Evrei torturati, dupa Wiesenthal

Foto.Evrei executati… dupa Wiesenthal

Înainte de a deveni faimos ca „vânător de nazişti“, el şi-a făurit un nume ca propagandist. În 1946, Wiesenthal publica KZ Mauthausen, o lucrare de 85 de pagini, care conţinea schiţele lui amatoriceşti, prin care urmărea să descrie ororile din lagărul de concentrare de la Mauthausen. Un desen prezintă trei deţinuţi legaţi de nişte stâlpi, executaţi de germani [15].

Desenul este absolut fals (vezi foto alăturată). A fost copiat, cu mici modificări, de pe fotografii apărute în revista Life în 1945, care prezentau executarea prin împuşcare în decembrie 1944 a trei soldaţi germani care fuseseră capturaţi spionând în spatele liniilor în timpul Bătăliei de la Bulge [16]. Sursa desenului lui Wiesenthal este evidentă pentru oricine îl compară cu fotografiile din revista Life [17].

Caracterul iresponsabil al acestei cărţi este demonstrat şi de citarea extensiv de către Wiesenthal a presupusei „mărturii de pe patul de moarte“ a comandantului de la Mauthausen, Franz Ziereis, potrivit căreia patru milioane de oameni au fost gazaţi cu monoxid de carbon în lagărul satelit de la Hartheim [18]. Această afirmaţie este total absurdă şi nici un istoric serios al Holocaustului nu o acceptă [19]. Potrivit „mărturiei“ lui Ziereis citată de Wiesenthal, germanii ar fi omorât alte zece milioane în Polonia, Lituania şi Letonia [20]. De fapt, această  „mărturie“ frauduloasă a fost obţinută prin tortură [21].

După ani de zile, Wiesenthal continua să mintă în legătură cu Mauthausen. Într-un interviu din 1983 acordat cotidianului USA Today, el afirma despre experienţa sa de la Mauthausen: „Am fost unul dintre cei 34 de deţinuţi rămaşi în viaţă, dintre cei 150.000 aduşi acolo“ [22]. Aceasta este o minciună făţişă. Se pare că anii nu au menajat memoria lui Wiesenthal, pentru că în autobiografie el scria că „aproape 3.000 de deţinuţi au murit la Mauthausen după ce americanii ne-au eliberat pe 5 mai 1945“ [23]. O fostă deţinută, Evelyn Le Chene, a declarat în lucrarea sa despre Mauthausen, că erau 64.000 de deţinuţi în lagăr, atunci când acesta a fost eliberat în mai 1945 [24]. Potrivit Enciclopediei Iudaice, cel puţin 212.000 deţinuţi au supravieţuit internării în complexul Mauthausen [25].

După război, Wiesenthal a lucrat pentru Biroul pentru Servicii Strategice al S.U.A. (premergător C.I.A.) şi pentru Corpul de Contraspionaj al armatei S.U.A. (C.I.C.). De asemenea, a fost vicepreşedinte al Comitetului Central Evreiesc din zona de ocupaţie americană din Austria [26].

 Germani-spioni executati

Foto. Germani spioni executati

„Săpun uman“

Wiesenthal a pus în circulaţie una dintre cele mai macabre povesti ale Holocaustului, acuzaţia că germanii ar fi fabricat săpun din cadavrele evreilor ucişi. Conform acestei poveşti, literele „R.I.F.“ de pe bucăţile de săpun ar fi însemnat „Grăsime evreiască pură“ („Rein judisches Fett“). În realitate, iniţialele însemnau „Centrul Naţional pentru Aprovizionare cu Grăsime Industrială“ („Reichstelle fur industrielle Fettversorgung) [27].

Wiesenthal a promovat legenda despre „săpunul uman“ în articolele publicate în 1946 în revista comunităţii evreieşti din Austria, Der Neue Weg („Drum nou“). Într-un articol intitulat „RIF“, el scria: «Teribilele cuvinte „transport pentru săpun“ au fost prima oară auzite la sfârşitul lui 1942. Era la Autoritatea Generală [Polonă], iar fabrica era în Galiţia, la Belzec. Din aprilie 1942 până în mai 1943, 900.000 de evrei au fost folosiţi ca materie primă în această fabrică». După ce cadavrele erau transformate în diferite materii prime, scrie Wiesenthal, „ce rămânea, materia grasă reziduală, era folosită pentru a fabrica săpun“.

El continuă: „După 1942, cei de la Autoritatea Generală ştiau destul de bine ce era săpunul RIF. Lumea civilizată nu poate crede bucuria cu care naziştii şi femeile lor de la Autoritatea Generală se gândeau la acest săpun. În fiecare bucată de săpun ei vedeau un evreu care fusese în mod miraculos pus acolo, astfel ca să nu devină un al doilea Freud, Ehrlich sau Einstein“ [28].

Ca orice poveste senzaţională despre atrocităţile comise de germani în Al Doilea Război Mondial, şi povestea cu săpunul din cadavre de evrei a ajuns departe. Evreul Richard Würmbrand, convertit la creştinism protestant şi devenit predicator, menţiona şi el această poveste în predicile lui, mirându-se retoric „cum au putut germanii, un popor, dealtfel, civilizat, să facă aşa ceva?!“

Într-un alt articol plin de imaginaţie, scris în 1946 şi intitulat „Fabrica de Săpun Belzec“, Wiesenthal pretinde că mase de evrei au fost exterminate folosindu-se duşuri pentru electrocutare:

Oamenii, împinşi de SS, letoni şi ucraineni, intrau pe uşa deschisă a „băii“. Puteau intra cinci sute de persoane odată. Podeaua „sălilor de baie“ era din metal. Din tavan atârnau duşuri. Când sala era plină, SS-iştii dădeau drumul unui curent electric de 5.000 de volţi prin podeaua de metal. În acelaşi timp, curgea apă din duşuri. Un ţipăt scurt şi execuţia era gata. Un medic SS pe nume Schmidt constata printr-o ferestruică că victimele sunt moarte. Se deschidea a doua uşă, intra „comandoul moţii“ şi scotea rapid cadavrele. Totul era gata pentru următorii 500 [29].

Astăzi nici un istoric serios nu acceptă poveştile cu cadavrele evreilor care erau transformate în săpun sau cu evreii care erau electrocutaţi la Belzec (sau în altă parte).

Imaginaţia lui Wiesenthal în ale istoriei nu se limitează la secolul 20. În cartea sa din 1973, Pânzele speranţei, el pretindea că Cristofor Columb era de fapt un evreu, iar istorica lui călătorie din 1492 către emisfera nordică ar fi fost de fapt o căutare a unei noi patrii pentru evreii din Europa [30].

Desigur, Wiesenthal nu se înşeală mereu. În 1975 şi, din nou în 1993, el a recunoscut public că „pe teritoriul german nu a existat nici un lagăr de exterminare“ [31]. El a admis implicit că afirmaţiile făcute la Nürnberg şi în alte locuri, că Buchenwald, Dachau şi alte lagăre din Germania ar fi fost „lagăre de exterminare“, nu sunt adevărate.

 

„Poveşti“ despre Eichmann

În cei peste 40 de ani de „vânat nazişti“, rolul lui Wiesenthal în localizarea şi capturarea lui Adolf Eichmann este deseori considerată cea mai mare realizare a sa. (Eichmann a condus departamentul SS pentru afaceri evreieşti. A fost răpit de agenţi israelieni în Argentina, în mai 1960, şi spânzurat la Ierusalim, după un proces intens mediatizat.)

Isser Harel, oficialul israelian care a condus echipa care l-a capturat pe Eichmann, a declarat fără echivoc că Wiesenthal nu a avut „absolut nici o legătură“ cu capturarea. (Harel a fost şef al Mossadului şi al Shin Bet, serviciile de informaţii externe şi interne ale Israelului.) [33].

Wiesenthal nu numai că „nu avut nici un rol“ în acţiune, a spus Harel, dar, de fapt, a pus în pericol întreaga operaţiune Eichmann. Într-un manuscris de 278 de pagini, Harel a respins orice pretenţie a lui Wiesenthal privind presupusul său rol în identificarea şi capturarea lui Eichmann. Pretenţiile lui Wiesenthal şi ale prietenilor acestuia privind presupusul rol crucial în capturarea fostului ofiţer SS, a afirmat Harel, nu au nici un temei de fapt. Multe dintre afirmaţiile şi întâmplările descrise de Wiesenthal în două cărţi, a spus oficialul israelian, sunt „fantasmagorii“ [34].

„Rapoartele şi declaraţiile lui Wiesenthal din acea vreme arată fără echivoc că nu avea habar de Eichmann“, a spus Harel [35]. (De exemplu, chiar înainte de capturarea lui Eichmann în Argentina, Wiesenthal îl localiza prin Japonia şi Arabia Saudită.) [36].

Caracterizându-l pe Wiesenthal ca pe un oportunist de carieră, Harel a conchis: „Toate informaţiile oferite de Wiesenthal înainte de operaţiune au fost de valoare zero, iar uneori chiar ne-au pus pe o pistă falsă“ [37].

 

Acuzaţii gratuite în cazul Walus

Unul dintre cele mai spectaculoase cazuri ale lui Wiesenthal l-au implicat pe Frank Walus, un american din Chicago, născut în Polonia. Într-o scrisoare din 10 decembrie 1974, el afirma că Walus „i-a dat pe evrei pe mâna Gestapoului“, la Czestochowa şi Kielce în Polonia în timpul războiului. Scrisoarea a provocat o investigaţie a guvernului S.U.A. şi un proces în instanţă [38]. The Washington Post a analizat cazul într-un articol din 1981, numit „Nazistul care nu era: Cum a reuşit vânătoarea de vrăjitoare a unui judecător, a presei şi a investigatorilor să transforme un om nevinovat într-un criminal de război“. Materialul, aparţinând Asociaţiei Barourilor Americane, afirmă:

În ianuarie 1977, guvernul SUA l-a acuzat pe Frank Walus din Chicago că ar fi comis atrocităţi în Polonia în al doilea război mondial.

În anii care au urmat, acest muncitor pensionat a contractat datorii de peste 60.000 USD pentru a se apăra. El a compărut la tribunal alături de unsprezece supravieţuitori evrei din timpul ocupaţiei germane din Polonia, care au declarat că l-au văzut omorând copii, o bătrână, o tânără, un cocoşat şi alţi oameni…

Dovezi zdrobitoare arată că Walus nu numai că nu este criminal de război nazist, dar el nici măcar nu a fost în Polonia în timpul războiului.

… Într-o atmosferă de ură şi aversiune vecină cu isteria, guvernul a persecutat un om nevinovat. În 1974, Simon Wiesenthal, faimosul „vânător de nazişti“ din Viena, l-a denunţat pe Walus că „a executat acţiuni pentru Gestapo în ghetourile Czestochowa şi Kielce, şi că a predat un număr de evrei Gestapoului“ [39].

Săptămânalul Reader din Chicago a publicat un articol detaliat despre acest caz în 1981, numit „Persecutarea lui Frank Walus: Cum să prinzi un nazist: Guvernul SUA dorea un criminal de război. Astfel, cu ajutorul lui Simon Wiesenthal, al politiei israeliene, al presei locale şi al judecătorului Julius Hoffman, s-a inventat unul” [40]. În articol se afirma:

… E logic să presupunem că „rapoartele“ primite de Wiesenthal [împotriva lui Walus] erau de fapt zvonuri… Cu alte cuvinte, Simon Wiesenthal nu avea nici o dovadă împotriva lui Walus. Cu toate acestea, el l-a denunţat.

În timp ce judecătorul Hoffman se ocupa de cazul Walus, Holocaustul era subiectul favorit al posturilor de televiziune. În acea perioadă, în aprilie 1978, Simon Wiesenthal a venit la Chicago, unde a dat interviuri lăudându-se cu depistarea lui Walus. „Cum a contribuit vânătorul de nazişti la prinderea lui Walus“, a scris Sun-Times într-un articol semnat de Bob Olmstead. Wiesenthal a afirmat că „nu i s-a întâmplat niciodată să se înşele“. „Ştiu că mii de oameni aşteaptă să greşesc“, a spus el.

După un adevărat război juridic, omul care a fost demonizat şi atacat fizic ca „măcelarul din Kielce“ a putut în cele din urmă să dovedească că a petrecut anii războiului ca muncitor la o fermă din Germania. Frank Walus a murit în august 1994, sărac lipit pământului şi plin de amărăciune.

Obstinaţia lui Wiesenthal în cazul Walus ar fi trebuit să-i îndepărteze aura de investigator de încredere. Însă reputaţia lui de Teflon a supravieţuit şi acestui caz.

 

Erori în cazul Mengele

Mare parte din mitul despre Wiesenthal se bazează pe vânarea lui Joseph Mengele, doctorul de la Auschwitz, cunoscut ca „Îngerul Morţii“. Wiesenthal pretindea cu regularitate că este pe urmele lui Mengele. Wiesenthal a declarat că informatorii lui l-au „văzut“ sau tocmai „l-au scăpat“ pe misteriosul doctor în Peru, Chile, Brazilia, Spania, Grecia şi încă vreo şase locuri din Paraguay [41].

Cel mai frapant incident a avut loc în vara lui 1960. Wiesenthal declarase că Mengele se ascunde pe o mică insulă grecească, de unde tocmai fugise cu câteva ore înainte. Wiesenthal a continuat să persiste în această poveste, dând şi detalii precise, chiar şi după ce un reporter pe care îl angajase să verifice l-a informat că povestea era falsă de la cap la coadă [42].

Potrivit unui alt raport Wiesenthal, Mengele a pus la cale în 1960 asasinarea uneia dintre fostele sale victime, o femeie chipurile sterilizată la Auschwitz. După identificarea ei si a tatuajului specific lagărului, la un hotel din Argentina unde locuia şi el, Mengele ar fi aranjat omorârea ei de teamă că femeia l-ar fi putut da de gol. S-a dovedit însă că femeia nu fusese niciodată într-un lagăr de concentrare, că nu avea nici un tatuaj, că nu-l întâlnise niciodată pe Mengele şi că decesul ei a fost un accident pe munte [43].

Mengele cina regulat la cele mai fine restaurante din Asuncion, capitala Paraguayului, afirma Wiesenthal în 1977, şi chipurile se plimba prin oraş cu o armată de gărzi de corp, într-un Mercedes negru [44].

Wiesenthal anunţa, în 1985, că este „100 la sută sigur“ că Mengele se ascunde în Paraguay şi acuza familia Mengele din Germania că ar şti unde anume se află acesta. S-a dovedit, însă, că Wiesenthal bătea câmpii. S-a stabilit definitiv că Mengele murise în 1979 în Brazilia, unde trăise ani de zile într-o sărăcie anonimă [45].

Ambasadorul Israelului în Paraguay între 1968 şi 1972, Benjamin (Benno) Varon, a remarcat în 1983 despre campania Mengele: „Wiesenthal face declaraţii periodice cum că urmează să-l prindă, probabil pentru a obţine fonduri pentru activităţile sale, iar numele lui Mengele este întotdeauna bun pentru prins peşti“. Wiesenthal „a eşuat lamentabil“ în cazul Mengele, a afirmat diplomatul cu altă ocazie [46]. Despre cazul Mengele, fostul şef al Mossad a opinat că „nebunia lui Wiesenthal frizează patologicul“ [47].

În realitate, marele dosar Mengele de la Centrul de Documentare al Wiesenthal de la Viena era un maldăr de informaţii inutile, care, în opinia lui London Times, „contribuiau la susţinerea mitului său auto-făurit, oferind o măruntă satisfacţie celor care păreau să aibă nevoie de un răspuns final în problema lui Mengele“ [48].

În viziunea lui Gerald Posner şi John Ware, coautori ai cărții Mengele: Povestea completă, Wiesenthal a petrecut ani de zile cultivându-şi cu asiduitate „o imagine mitică de detectiv neobosit, pornit pe urmele unui omnipotent şi sinistru Mengele şi a unei uriaşe reţele naziste“. Graţie „abilităţii sale de a juca în faţa galeriei“, au conchis Posner şi Ware, Wiesenthal „şi-a compromis definitiv credibilitatea“ [49].

 

„Incompetenţă şi aroganţă“

Eli Rosenbaum, un oficial din cadrul Biroului pentru Investigaţii Speciale al guvernului S.U.A., responsabil cu „vânarea de nazişti“ şi investigator pentru Congresul Evreiesc Mondial, a analizat cu atenţie reputaţia de „vânător de nazişti“ pe care şi-a cultivat-o Wiesenthal, într-o carte din 1993, intitulată Trădarea [50]. De exemplu, afirmă Rosenbaum, „toate rapoartele lui Wiesenthal îl plasau pe Mengele prin toate ţările din America Latină, mai puţin în cea în care se afla de fapt – Brazilia“ [51].

Wiesenthal, scrie Rosenbaum, este un investigator „patetic de ineficient“, care „a depăşit de mult bufoneria şi închipuirea de sine“. Mare parte din ilustra sa carieră, a afirmat Rosenbaum, e caracterizată de „incompetenţă şi aroganţă“ [52].

Bruno Kreisky şi-a concentrat atitudinea faţă de acest „vânător de nazişti“ în aceste cuvinte:

Inginerul Wiesenthal, sau ce-o fi el, mă urăşte pentru că ştie că îi detest activitatea. Grupul Wiesenthal este o mafie cvasi-politică care lucrează împotriva Austriei folosind metode josnice. Wiesenthal este cunoscut ca o persoană care nu prea iubeşte adevărul, care nu e prea selectiv în metodele sale şi care foloseşte şmecherii. Pretinde că este „vânătorul lui Eichmann“, deşi toată lumea ştie că aceasta a fost acţiunea unui serviciu secret, iar Wiesenthal încearcă doar să se laude cu asta [53].

 The Last Days of the Big Lie

„Comercializarea“ Holocaustului

Centrul Wiesenthal din Los Angeles îi plăteşte „vânătorului de nazişti“ de la Viena suma anuală de 75.000 de dolari pentru folosirea numelui său, a declarat în 1988 directorul Muzeului Holocaustului Yad Vashem din Israel.

Atât Centrul, cât şi Wiesenthal „comercializează“ şi „vulgarizează“ Holocaustul, a adăugat directorul.

Wiesenthal a avansat cifra de „11 milioane care au fost omorâţi în Holocaust – şase milioane de evrei şi cinci milioane de ne-evrei“, a declarat oficialul de la Yad Vashem. Întrebat de unde a scos aceste cifre, Wiesenthal a răspuns: „Ne-evreii nu dau atenţie dacă nu le menţionezi şi pe victimele lor“. Wiesenthal „a ales «cinci milioane (ne-evrei)» pentru că dorea un număr «diplomatic», unul care să indice un număr mare de victime printre ne-evrei, dar nicidecum unul mai mare decât al evreilor…“ [54].

„Wiesenthal şi Centrul din Los Angeles care îi poartă numele nu fac altceva decât să vulgarizeze Holocaustul“, comenta The Jewish Press, un săptămânal care se pretinde a fi cel mai mare ziar de limbă engleză al comunităţii evreieşti din America.

În ultimii ani, Wiesenthal a fost preocupat de creşterea efectului pe care îl are revizionismul la adresa Holocaustului. În „Mesaj de la Simon Wiesenthal“, publicat de Centrul care îi poartă numele, el spunea: „Astăzi, când văd creşterea antisemitismului aici în Europa… popularitatea lui Le Pen, a lui David Duke, a revizioniştilor Holocaustului, sunt convins mai mult ca oricând de nevoia unui Beit Hashoah – Muzeu al Toleranţei“ la Los Angeles [55].

Wiesenthal este întrebat frecvent de ce nu îi iartă pe cei care i-au persecutat pe evrei. Răspunsul lui constant este acela că deşi el îi poate ierta în nume propriu pe aceştia, nu are dreptul să-i ierte în numele altora [56]. Pe baza acestei logici complicate, însă, el nu are nici dreptul de a acuza şi a persecuta pe cineva în numele altora. Wiesenthal nu şi-a limitat niciodată „vânătoarea“ la cei care l-au persecutat pe el personal.

 

„Mânat de ură“

Este dificil de spus ce anume îl motivează pe acest om. Caută faimă şi aprecieri? Sau încearcă doar să mascheze un episod ruşinos din trecutul său?

În mod evident, lui Wiesenthal îi plac aprecierile pe care le primeşte. „Este un om cu un ego puternic, mândru de mărturiile despre sine şi de laudele primite“, menţionează Los Angeles Times [57]. Bruno Kreisky a oferit o explicaţie mai simplă. El a spus despre Wiesenthal că este „mânat de ură“ [58].

Din perspectiva înşelătoriilor, minciunilor şi incompetentei sale dovedite, laudele deşănţate aduse acestui om vrednic de dispreţ sunt o tristă reflecţie a coruptibilităţii venale şi a auto-înşelătoriei vremurilor noastre.

 

Note

  1. Quoted in: M. Weber, „’Nazi Hunter’ Caught Lying“, The Spotlight (Washington, DC), Oct. 26, 1981, p. 9.
  2. Interrogation of S. Wiesenthal on May 27 and 28, 1948, conducted by Curt Ponger of the Interrogation Branch of the Evidence Division of the Office (U.S.) Chief of Counsel for War Crimes. Interrogation No. 2820. On file at the National Archives (Washington, DC), „Records of the U.S. Nürnberg War Crimes Trials Interrogations, 1946-49“, Record Group 238, microfilm M-1019, roll 79, frames 460-469 and 470-476. Also cited in: „New Documents Raise New Doubts About Simon Wiesenthal’s War Years“, The Journal of Historical Review, Winter 1988-89 (Vol. 8, No. 4), pp. 489-503.
  3. PCIRO (International Refugee Organization, Austria) “Application for Assistance” filled out and signed by Wiesenthal. Dated Jan. 16,1949. (This was a trial exhibit in the Walus court case. Photocopy in author’s possession.)
  4. Simon Wiesenthal, The Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Memoirs. Edited by Joseph Wechsberg. (New York: McGraw Hill, 1967)
  5. Interrogation of S. Wiesenthal, May 27, 1948, pp. 1-2.
  6. The Murderers Among Us, p. 27.
  7. The Murderers Among Us, pp. 29-35. This account is not inconsistent with his 1948 and 1949 statements; See also: Simon Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: Grove Weidenfeld: 1989), pp. 7-9.
  8. Interrogation of May 27, 1948, p. 2. In a signed 1945 statement, Wiesenthal wrote: „… I escaped on October 18, 1943, from the Lemberg [Lvov] hard labor camp where I was kept as a prisoner during my two years of labor at the railroad works… and went into hiding until joining Jewish partisans on November 21, 1943, who operated there. It was while fighting in the partisan ranks against the Nazis that we managed to collect and bury for safekeeping considerable amount of evidence… When the partisans were dispersed by the Germans I fled to Lemberg on February 10, 1944, and again went into hiding. On June 13, 1944, I was found during a house to house search and was immediately sent to the famous Lacki camp, near that city…“ Source: „Curriculum Vitae of Ing. Wiesenthal, Szymon“. SHAEF, Subject: War Crimes, July 6, 1945. Records of USAEUR, War Crimes Branch, National Archives (Suitland, Maryland), Records Group 338, Box 534, Folder 000-50-59. Wiesenthal’s alleged partisans activities are also recounted in Alan Levy, The Wiesenthal File (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1994), pp. 50-53.
  9. Interrogation of May 28, 1948, pp. 1-2.
  10. Interrogation of May 28, 1948, p. 5.
  11. The Murderers Among Us, pp. 35-37.
  12. The Murderers Among Us, pp. 37-38; Interrogation, May 27, 1948, p. 2, and May 28, 1948, p. 5; A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 54.
  13. The Murderers Among Us, pp. 39-44; Interrogation, May 27, 1948, pp. 2-3.
  14. Interview with foreign journalists in Vienna, Nov. 10, 1975. Text published in: „War Wiesenthal ein Gestapo-Kollaborateur?“, Profil (Vienna), No. 47, Nov. 18, 1975, pp. 16, 22-23; Reprinted in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 215-218, 222-223; Quoted in part in A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 349, and in, S. Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: 1989), pp. 7, 299. Kreisky was not alone in charging that Wiesenthal had collaborated with the German Gestapo. Wim Van Leer, columnist for the English-language daily Jerusalem Post, stated in May 1986 that a high-level police official in Vienna, citing confidential police records, had told him during the early 1960s that these and other charges against Wiesenthal were true. Source: J. Bushinsky, „Nazi hunter sues over charges of links to Gestapo“, Chicago Sun-Times, Jan. 31, 1987.
  15. Simon Wiesenthal, KZ Mauthausen (Linz and Vienna: Ibis-Verlag, 1946). Facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 64.
  16. „Firing Squad“, Life magazine, US edition, June 11, 1945, p. 50.
  17. M. Weber and K. Stimely, „The Sleight-of-Hand of Simon Wiesenthal“, The Journal of Historical Review, Spring 1984 (Vol. 5, No. 1), pp. 120-122; D. National-Zeitung (Munich), May 21, 1993, p. 3.
  18. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). See also facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 42, 46. This “confession” is a somewhat altered version of Nuremberg document NO-1973; A new edition of Wiesenthal’s 1946 book has been published under the title Denn sie Wussten, was sie tun: Zeichnungen und Aufzeichnungen aus dem KZ Mauthausen (Vienna: F. Deuticke, 1995). I am grateful to Robert Faurisson for bringing this to my attention. He points out in a July 1995 essay that Wiesenthal has deleted from this new edition both the “death bed confession” of Ziereis as well as his drawing of the three Mauthausen inmates.
  19. According to the Encyclopaedia Judaica („Mauthausen“, Vol. 11, p. 1138), a grand total of 206,000 persons were inmates of Mauthausen and its satellite camps (including Hartheim) at one time or another.
  20. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). Facsimile reprint in: R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation, p. 47.
  21. R. Faurisson, „The Gas Chambers: Truth or Lie?“, The Journal of Historical Review, Winter 1981, pp. 330, 361. See also: Hans Fritzsche, The Sword in the Scales (London: 1953), p. 185; Gerald Reitlinger, The Final Solution (London: Sphere, pb., 1971), p. 515; M. Weber, “The Nuremberg Trials and the Holocaust,” The Journal of Historical Review, Summer 1992 (Vol. 12, No. 2), p. 182.
  22. USA Today, April 21, 1983, p. 9A.
  23. The Murderers Among Us, p. 44.
  24. Evelyn Le Chene, Mauthausen: The History of a Death Camp (London: 1971), pp. 166-168 and 190-191.
  25.  „Mauthausen“, Encyclopaedia Judaica (New York and Jerusalem: 1971), vol. 11, p. 1138.
  26. C. Moritz, ed., Current Biography 1975 (New York: H.W. Wilson, 1975), p. 442; Wiesenthal interrogation of May 27, 1948, p. 3.
  27. Mark Weber, „Jewish Soap“, The Journal of Historical Review, Summer 1991 (Vol. 11, No. 2), pp. 217-227; See also: Robert Faurisson, „La savon juif“, Annales d’Histoire Revisionniste (Paris), No. 1, Printemps 1987, pp. 153-159.
  28. Der Neue Weg (Vienna), No. 17/18, 1946, pp. 4-5. Article entitled „RIF“ by „Ing. Wiesenth“ (Simon Wiesenthal).
  29. Der Neue Weg (Vienna), Nr. 19/20, 1946, pp. 14-15. Article entitled „Seifenfabrik Belsetz“ („Belzec Soap Factory“), by „Ing. S. Wiesenth“.
  30. S. Wiesenthal, Sails of Hope (Macmillan, 1973).
  31. Letters by Wiesenthal in Books and Bookmen (London), April 1975, p. 5, and in Stars and Stripes (European edition), Jan. 24, 1993, p. 14. Facsimile of Stars and Stripes letter in The Journal of Historical Review, May-June 1993, p. 10; In 1986 Wiesenthal lied about his 1975 statement. In a letter dated May 12, 1986, to Prof. John George of Central State University in Edmond, Oklahoma (copy in author’s possession), Wiesenthal wrote: „I have never stated that ‘there were no extermination camps on German soil.’ This quote is false, I could never have said such a thing“.
  32. For example, in a letter (dated Sept. 13, 1993), published in The New York Times, Sept. 29, 1993, Wiesenthal boasted: „I succeeded in putting a number of Nazis on trial who had perpetrated horrendous crimes in the Nazi era, including Adolf Eichmann, Franz Stangl, Gustav Wagner,…“
  33. S. Birnbaum, „Wiesenthal’s Claim on Eichmann Disputed by Former Mossad Head“, Jewish Telegraphic Agency Daily News Bulletin (New York), April 4, 1989. (Dispatch dated April 3).
  34. J. Schachter, „Wiesenthal had no role in Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19. See also: Ruth Sinai, „Wiesenthal’s role in Eichmann’s capture disputed“, Associated Press, The Orange County Register, Feb. 25, 1990, p. A 26; L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal Helped a Secret Nazi“, Forward (New York), Sept. 24, 1993, pp. 1, 3.
  35. J. Schachter, The Jerusalem Post, May 18, 1991 (cited above). Facsimile in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
  36. Arnold Forster, Square One (New York: 1988), pp. 187-189. (Forster was general counsel of the Anti-Defamation League, a major Zionist organization.)
  37. J. Goldberg, „Top Spy Says Wiesenthal Lied About His Exploits“, Forward (New York), Nov. 12, 1993, pp. 1, 4; R. Sinai, „Wiesenthal’s role…“, The Orange County Register, Feb. 25, 1990 (cited above).
  38. Michael Arndt, „The Wrong Man“, The Chicago Tribune Magazine, Dec. 2, 1984, pp. 15-35, esp. p. 23; Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), pp. 193-195.
  39. „The Nazi Who Never Was“, The Washington Post, May 10, 1981, pp. B5, B8.
  40. „The Persecution of Frank Walus“, Reader (Chicago), Jan. 23, 1981, pp. 19, 30. After Wiesenthal was ultimately proven wrong in a similar case in Canada, the Toronto Sun newspaper commented in an editorial: „It seems that material provided by professional Nazi hunter Simon Wiesenthal is wrong, but repeated anyway [in the media]“. (Quoted by M. Weber in The Journal of Historical Review, Spring 1984, pp. 120-122.)
  41. Gerald L. Posner and John Ware, Mengele: The Complete Story (New York: Dell, 1987), pp. 220-221; Gerald Astor, The ‘Last’ Nazi: The Life and Times of Dr. Joseph Mengele (Toronto: Paperjacks, 1986), p. 202.
  42. G. Posner and J. Ware, Mengele: The Complete Story (cited above), p. 220.
  43. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 179-180; G. Astor, The ‘Last’ Nazi (cited above), pp. 178-180.
  44. Time magazine, Sept. 26, 1977, pp. 36-38. Cited in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219.
  45. „Hunting the ‘Angel of Death’“, Newsweek, May 20, 1985, pp. 36-38. See also: M. Weber, „Lessons of the Mengele Affair“, Journal of Historical Review, Fall 1985 (Vol. 6, No. 3), p. 382. On Wiesenthal’s distortion of truth in the Mermelstein-IHR case, see: M. Weber, „Declaration“, Journal of Historical Review, Spring 1982 (Vol. 3, No. 1), pp. 42-43; M. Weber, „Albert Speer and the ‘Holocaust’“, Journal of Historical Review, Winter 1984 (Vol. 5, Nos. 2-4), p. 439.
  46. Midstream, Dec. 1983, p. 24. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219; Los Angeles Times, Nov. 15, 1985, p. 2.
  47. J. Schachter, „Wiesenthal had no role in Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
  48. Tom Bower in The Times (London), June 14, 1985, p. 14. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.
  49. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.
  50. Betrayal, by Eli M. Rosenbaum, with William Hoffer. Published in 1993 by St. Martin’s Press (New York). Reviewed by Jacob Heilbrunn in The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9.
  51. Quoted in L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal…“, Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.
  52. The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9; Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.
  53. „Was hat Wiesenthal zu verbergen?“, D. National-Zeitung (Munich), Nov. 11, 1988, p. 4.
  54. David Sinai, „News We Doubt You’ve Seen“, The Jewish Press (Brooklyn, NY), Dec. 23, 1988. Based on report in the Israeli newspaper Ha’aretz, Dec. 16, 1988.
  55.  „A Message from Simon Wiesenthal“, Response: The Wiesenthal Center World Report, Winter 1992, p. 11.
  56. Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), p. 286; A. Popkin, „Nazi-Hunter Simon Wiesenthal: ‘Information is Our Best Defense’“, Washington Jewish Week, Oct. 29, 1987, p. 2.
  57. Quoted in: M. Weber, The Spotlight, Oct. 26, 1981, p. 9.
  58. Quoted in D. National-Zeitung (Munich), July 8, 1988, p. 7, and in, R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 199.

Ediţia originală, din iarna 1989-1990:

http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml

Ediţia iniţială, traducerea din 10 şi 16 iulie 2004:

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-i_1460.html

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-ii_1474.html

            Între timp, articolul lui Michael Leidig a fost republicat şi în alte cîteva reviste on line.

P.S. Scrisoarea deschisă a fost depusă pentru d-l premier Victor Ponta cu nr. 2141/12.12.2012; pentru d-na Mona Pivniceru, ministrul Justiţiei, cu nr. 120466/12.12.2012; pentru d-l Puiu Haşotti, ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional,  cu nr. 5410/12.12.2012; pentru d-l ambasador George Maior, directorul S.R.I., cu nr. 46540/12.12.2012.

Pentru o Lege a presei “prea libere”

Posted by Stefan Strajer On February - 8 - 2013

Pentru o Lege a presei “prea libere”

Autor: Grid Modorcea (New York)

Le-am tot scris colegilor ziaristi din tara sa nu mai faca crime morale, sa nu-i mai incurajeze pe mitocani, pe toti defulatii care scriu mizerii impotriva celor care au ceva de spus.

Valorile sunt la tot pasul terfelite de mitocanime. Ce destin! Muncesti o viata sa-ti faci un nume respectabil si vine un animal (limbajul pe care il folosesc e in spiritul presei de acasa), un semianalfabet, care semneaza Mitzu sau Partzu, si te baga prin toate gaurile pidosnice, te face una cu laturile, fiindca el are libertate, libertatea de a injura si de a fi el, nestiutul de nimeni, nula in marea suma!

Dar ziarele si site-urile incurajeaza animalele, le ofera cu generozitate loc de dat cu capul, de dragul rating-ului, fiindca aduc cititori, adica incasari!

Eu cred ca nu aduc, dimpotriva, ii descurajeaza pe cititorii buni sa mai citeasca un ziar care practica o asemenea prostitutie!

Ai o suta, o mie sau zece mii de cititori buni si vine un marlan, care da cu mucii in bunatatea de fasole!

Dar patronul ziarului e de partea animalului, fiindca si el e un animal, si zice, bine ii face, si eu as fi scris la fel de nu eram patron!

In secret insa, nevazut de nimeni, chiar el scrie acele mizerii, ca sa incurajeze animalele, sa se ia dupa el, dupa cel care da tonul!

Ba angajeaza anume un specialist in pidosnicie, care se ocupa numai cu spurcarea. Si neaparat un astfel de exemplar trebuie sa absolve “Academia Catavencu”!

ziare

Si daca unul injura, prind curaj si altii, alti mitocani, care isi dau si ei cu parerea. Cica asta se numeste libertate de opinie sau de expresie.

Dar cei care mazgalesc rubrica de comentarii n-au auzit de masura estetica, de autocenzura, nici de bun simt, sa nu se mai amestece unde nu le fierbe oala. Insa ei tocmai acolo se baga. Daca e o dezbatere filosofica, matematica sau alchimica, hopa si ei, isi dau cu parerea si, una-doua, il si injura pe savantul respectiv, ca e rus sau e turc!

Bref, suprema dogma: forumistii se pricep la toate, ei sunt atotstiutori. Forumisii sunt gazetarii cei mai buni. Ia scrie un articol despre masonerie sau despre isihasm, sa vezi cum apar animalele, care n-au somn daca nu te injura macar o data! Abia ce-am publicat un articol despre Craciun si m-am trezit injurat de Paste!

Comunismul a facut ca un paznic sa fie egal cu directorul fabricii. Iar acum “presa libera” intrece comunismul, ea face ca orice analfabet sa fie egal cu un geniu, ba sa-i dea lectii. Cititi-l numai pe Cacartianu sa vedeti ce lectii ii da el, nu lui Ceausescu, ci lui Mircea Eliade! Animalul il priveste de sus pe savant, pe muzician sau pe scriitor!

Auzi, “presa libera”!? Libera de ce? Poate de cultura, de profesionalism, de alfabetizare elementara. Libertate nu inseamna ca orice animal are dreptul sa-si dea cu parera. Care parere? O parere avizata e un  lux. Ce parere are el daca e animal, daca e analfabet? Cine are nevoie de animale in parlament sau in presa zilnica?!

Stimabililor, cine are ceva de spus, isi arata identitatea, semneaza limpede, isi exprima interesul pentru un dialog curat, civilizat, asa cum se practica aici, in America, unde orice opinie este semnata cu numele si adresa in clar, ba autorul ei isi publica si fotografia. Mai mult, sunt unele ziare, care, atunci cand cineva isi da cu parerea despre o vedeta sau alta, trimit mesajele vedetei, sa-si dea acordul daca sa publice un asemenea comentariu sau nu! Nemiavorbind de faptul esential: respectul ziarului pentru colaboratori!

Dar pana sa ajunga aici presa noastra, e un drum atat de lung ca pana la steaua, cum ar zice poetul. Adica am avea de mancat milioane si milioane de paini, cat toate firele unversului.

Adica niciodata.

Romanii, animalele lor, nu se mai spala de toxine, le-au intrat definitiv in sange. Ei trebuie sa spurce. Altfel nu se simt bine. Mor. Un talent romanesc ca sa se impuna in Occident trebuie in primul rand sa recupereze golul facut de animalele care s-au desertat pe numele lui. Adica trebuie sa munceasca la purificarea sa, sa faca un Fitness moral neintrerupt.

Fiindca Fitness-ul adevarat la asta duce, la o inaltare, prin eliberarea de materia negativa, de toxinele din tine. Lupta cu greutatile fizice te face sa te simti deodata usurat, parca plutesti.

Asa si artistul care vrea sa-si faca un nume pe alte meleaguri, trebuie sa lupte cu fiarele, cu ce au lasat in urma sa animalele, obstacole de netrecut uneori. Si multi abandoneaza lupta. Fiindca prostii sunt si multi.

Cum a spus Lapusneanul? Cu prostii nu te poti lupta, sunt multi, iar cand ei cer capul lui Motoc, Motoc trebuie sa fie sacrificat. Sa ne amintim ce au scris in acest sens Negruzzi si apoi de Eminescu in piesa sa Alexandru Lapusneanul:

 

Toate glasurile se facura un glas si acest glas striga: „Capul lui Motoc vrem“.

– Ce cer? intreba Lapusneanul, vazand pre armasul intrand.

– Capul vornicului Motoc, raspunse.

 

Si Lapusneanul l-a chemat la dansul pe Motoc, sa comenteze cererea multimii.

 

– Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre niste prosti, pre niste mojici. Pune sa deie cu tunurile intr-insii… Sa moara toti! Eu sunt boier mare; ei sunt niste prosti!

– Prosti, dar multi, raspunse Lapusneanul cu sange rece; sa omor o multime de oameni pentru un om, nu ar fi pacat? Judeca dumneata singur. Du-te de mori pentru binele mosiei dumitale!

 

*

Asa era in Evul mediu. Insa lumea a evoluat, azi ar trebui sa fie invers. Adica ar trebui ca prostimea sa se rareasca.

Aici e chestiunea. Merita sa moara un talent, nu mai spun de un geniu, pentru ca prostimea nu-l place, vrea sa se duca dracului?! (…)

Nu demult, Angela Gheorghiu era improscata cu noroi de neica nimeni, ca a refuzat sa cante la Metropolitan Opera, fara sa cunoasca adevaratele cauze. I-a terfelit apoi casnicia cu Roberto Alagna.

Iar Radu Lupu a declarat ca nu mai vine in Romania din cauza “presei prea libere”.

Intr-adevar, presa din Romania a depasit nu numai comunismul, ci si capitalismul. Ramona Badescu spunea ca a vizitat tara si a ramas uluita ce a vazut la chioscurile de ziare. Numai ziare cu femei goale. Chiar si starea vremii era prezentata de o femeie goala! O asemenea imagine nu ai sa gasesti in Occident, unde exista chioscuri speciale cu revistele porno, nu se amesteca cu “Daily Mail”, sa spunem, sau cu “New York Times”.

Dar la noi se intampla asa ceva fiindca e “libertate”! Ganditi-va numai ce a ajuns ziarul “Libertatea”, o foaie pornografica! De ce? Fiindca li se permite. Fiindca nimeni nu este tras la raspundere pentru mizerii. Fiindca in Romania nu exista o adevarata Lege a presei!

Asta trebuie sa faca noul guvern, noul parlament, sa reglementeze “libertatea cuvantului”. Vor face oare un asemenea gest oameni care au plagiat sau incurajeaza plagierea, alt pacat condamnabil, care compromite un intelectual?

Va spun, fara aceasta Lege nu se vor indrepta lucrurile in tara. Romania nu va intra in normalitate cu o presa anormala, sarita de pe fix. Nici cu un parlament semidoct. Va fi o tara de dobitoci si dobitoace.

Libertatea nu e pentru oricine. Si lumea libera, si democratia au legi, au carcere, au disciplina. Nu face fiecare ce-l taie capul cum se intampla in Romania, unde troneaza jungla, care e tare generoasa cu animalele.

Foarte multi artisti sau savanti au pierdut batalia cu prostimea. Talentul se lupta, dar prostimea deasa nu se lasa si adesea ea castiga. Multe valori au pierit asa, unele nici n-au apucat sa se afirme. Prostimea deasa cere mereu de-ale gurii. Ea e Moloh. Trebuie sa se hraneasca, mereu si mereu, cu victime nevinovate. Ba cu cat talentul e mai mare, simte o nevoie bolnava sa-l coboare, sa-l faca una cu mizeria ei. Il sacrifica fara mila.

Ea, prostimea deasa, e nesatioasa. Ea e vechiul si noul Babilon, papurisul in care ne nastem, traim si murim. Dar cum?, that is the question.

Asadar, iata ce-i doresc eu Romaniei, pentru Noul An, o Lege a presei, a presei adevarate, care s-o faca sa se lepede de gogoase si sa intre intr-un dialog real cu lumea.

(Corespondenta de la New York)

A murit regizorul unei lovituri de stat

Posted by Stefan Strajer On February - 6 - 2013

A murit regizorul unei lovituri de stat

Silvia Jinga. Foto

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

Nu ştiu dacă istoria filmului îl va reţine pe Sergiu Nicolaescu, ştiu însă că istoria va reţine numele lui pentru contribuţia masivă la regizarea loviturii de stat căreia i-a dat aspectul unei revoluţii în care unii tineri au crezut şi au plătit cu inocenţa şi buna lor credinţă. Căci dacă se spune pe bună dreptate că Ion Ilici Iliescu are mâinile pătate cu sânge, afirmaţia i se poate tot atât de bine aplica şi lui Sergiu Nicolaescu pentru mai multe din faptele sale. 

Sergiu Nicolaescu (1930-2013) a fost printre favoriţii dictaturii comuniste, beneficiind de sprijin financiar în realizarea unor filme istorice precum Mihai-Viteazul sau Dacii care serveau orientării naţionalist comuniste a regimului Ceauşescu.  A trăit, cum s-ar spune, în stratosfera clasei politice conducătoare, împărtăşindu-se din toate privilegiile ei. Nimic nou sub soare. Dintotdeauna pătura dominantă şi-a avut aliaţii ei în cultură şi artă bine remuneraţi. Lovitura de teatru apare în momentul în care actorul şi regizorul Nicolaescu se implică total în procesul loviturii de stat, ajutând din răsputeri la mascarea ei printr-o revoluţie, în care atrage mii de oameni în Bucureşti prin îndemnuri lansate la postul naţional de televiziune. Interesant ni se pare că în 1988 Sergiu Nicolaescu se împrieteneşte cu colonelul Ion Nicolescu, comandantul unei unităţi de armată la Ploieşti. Se spune că din călătoriile sale în Occident, inclusiv în Noiembrie 1989 în Germania Federală, regizorul şi-a adus arme pentru că, zicea el, simţea că se pregăteşte ceva. Lucrurile se leagă între ele. În 22 decembrie 1989 el este acela care l-a chemat pe colonelul de la Ploieşti să se deplaseze la Bucureşti împreună cu cei 1600 de militari şi tot el i-a întâmpinat la intrarea în Bucureşti. Acelaşi om care invitase o armată în Bucureşti, o armată care a dezlănţuit un război teribil împotriva populaţiei, îi instiga în aceeaşi zi pe bucureşteni să iasă în stradă şi să vină la televiziune cu milioanele. Uitase oare regizorul că nu dirija o luptă pe platou, ci se juca cu însăşi viaţa oamenilor, a acelora care suferiseră la cozi interminabile pe când el ducea un trai de huzur? Şi oamenii l-au ascultat ca să moară cei mai tineri şi mai inocenţi dintre ei. Aşa că atunci când afirmăm că Sergiu Nicolaescu ar fi trebuit să fie întemniţat ca şi mentorul lui Iliescu nu facem o afirmaţie gratuită.

Sergiu Nicolaescu Iliescu Roman

Sergiu Nicolaescu a netezit pas cu pas impunerea lui Iliescu în acele zile în prim planul politic al României, chemându-l la televiziune, salvându-l dintr-un moment stânjenitor ca acela când comunistul înrăit s-a adresat mulţimii cu „tovarăşi”, fiind huiduit. De altfel regizorul nu se sfieşte să-l prezinte pe Iliescu ca fiind „un comunist convins” care are caracter. Cu adevărat „curat murdar”. Tot ce a urmat în istoria ţării după 1989 a demonstrat perfidia regizorului şi a liderului putchist.  Semnificativ mi se pare de asemenea că Nicolaescu se referă la „marea Uniune Sovietică”, adevărata prietenă a noastră. Când Petre Roman a fost auzit vorbind cu consulul sovietic la Bucureşti de către un martor ocular, Sergiu Nicolaescu se afla şi el în preajma diplomatului şi nu întâmplător. Ştim astăzi că tot de la Răsărit ne-a venit lumina şi în Decembrie 1989, iar Sergiu Nicolaescu, Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman şi alţi foşti agenţi sau fii de agenţi cominternişti s-au implicat într-o lovitură de stat cu consecinţe încă neprevăzute pentru istoria contemporană a României. 

Nu mi se pare deloc întâmplătoare ascensiunea lui Sergiu Nicolaescu în timpul regimului de dictatură. El este nepotul lui Nicolae Cambrea, cel care a format divizia NKVD „Tudor Vladimirescu” din prizonierii români care au ales să treacă de partea inamicului. Ana Pauker a fost direct implicată şi interesată în constituirea acestei divizii. La propunerea lui Lavrenti Beria, Stalin însuşi l-a numit pe Cambrea general de brigadă. Şi cum să nu fie Ana Pauker interesată în formarea diviziei când în 1946 urmau alegerile generale în România, falsificate de comunişti. În aceste alegeri generale Nicolae Cambrea a condus Comisia Electorală a armatei şi se mai spune că Ana Pauker a fost amanta acestui cap al armatei care a ales trădarea pe toate fronturile.

            Culmea coincidenţei, peste ani nepotul care nu va îmbrăţişa cariera armelor are totuşi de-a face cu o armată pe care o convoacă în împrejurări decisive pentru soarta României. Pe amândoi îi leagă acelaşi act de trădare a intereselor ţării faţă de „marea” putere de la Răsărit. 

            Dacă Paul Goma s-ar fi întors în ţară ca să dirijeze o insurecţie împotriva dictaturii ceauşiste ni s-ar fi părut firesc şi salvator pentru că viaţa lui era o chezăşie pentru gestul lui politic. Când însă un profitor al dictaturii comuniste este autorul montajului de film cu execuţia Ceauşeştilor faptul nu poate decât să ne îngreţoşeze. Culmea ipocriziei, Sergiu Nicolaescu a fost numit preşedinte (1990-1992) al Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989, iar din 1993 până în 1996 a fost vicepreşedintele onoratei comiţii. Deşi a fost printre cei mai informaţi despre pregătirea şi desfăşurarea loviturii de stat, se înţelege că a făcut tot posibilul ca nimic esenţial să nu transpară şi adevărul să fie ascuns cât mai adânc.  Numirea lui ni se pare tot atât de hilară ca şi aceea a lui Horia Patapievici, azi consumată, în fruntea ICR, de la tribuna căreia a proferat injurii la adresa poporului român, a istoriei şi valorilor sale sau a lui Vladimir Tismăneanu, fiu de fost politruc, în fruntea comisiei de deconspirare a crimelor comunismului. Să-i lăsăm să vorbească despre aceste crime pe cei ce au suferit în închisorile comuniste nu pe cei care s-au prevalat de favorurile regimului impus României cu baionetele Armatei Roşii.

A trecut la cele veşnice un răsfăţat al dictaturii comuniste care a ales fără scrupule şi la sfârşitul vieţii rolul „emanatului” în sinistra farsă jucată poporului român.

 

 

„Ce facem cu România?“ – Dezbatere deschisă de ziarul adevărul

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2013

„Ce facem cu România?“ – Dezbatere deschisă de ziarul adevărul

 CORNELIU FLOREA_opt

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Izbitoare vulgaritatea cu care patronii acestui cotidian bucureştean şi o parte dintre redactorii lefegii şi-au intitulat dezbaterea, dovedind continua poziţie antiromânească, de blamare, discreditare şi denigrare a României şi Românilor. „Ce  facem cu…“ este o întrebare comună pentru lucruri şi întâmplări cotidiene, mărunte, dar cu totul nepotrivită când ne referim la ţara ai cărei cetăţeni suntem. Fiind vorba despre o pretinsă dezbatere a situaţiei unui popor, a unei naţiuni, consider titlul nepotrivit, ofensator, iar cei ce l-au proiectat sunt absolut limitaţi intelectual, educaţional, social  sau plătiţi să umilească şi să defăimeze încă din titlu.  

Ce facem cu cloşca c-o lăsat ouăle? Dumnezău ştie!  Ce facem cu porcu’  vecinului, că o intrat la noi în gradină? Să-l ia dracu’!  Ce facem cu ăia de la A4 că au pus WC-ul lor pe locul nostru? Îl zgâriem cu şurubelniţa! Ce facem cu fata asta că ne face de râs în tot Bucureştiul? O trimitem la Bruxelles să-i meargă vestea şi acolo! Ş.a.m.d.

Ne-dragi bucureşteni de la adevărul, acesta vă este adevăratul nivel, dacă  începeţi  o dezbatere cu un asemenea titlu. Dar se pare a  fi doar o dezbatere de umplutură de pagini, de la o zi la alta, să vă ţină atenţia trează, la datorie, să blamaţi şi denigraţi, să-i faceţi pe români să-şi pună cenuşă în cap, să-i depersonalizaţi până la nepăsare, apatie şi să fiţi fericiţi că părăsesc România  sau că au ajuns la concluzia pe care le-aţi infiltrat-o ani de zile: sunt de nimic şi nu se mai poate face nimic!

Ştiu românii de ce nu se mai poate face nimic?!? Le-o spuneţi tot voi, urmărind scenariul primit: au greşit in istorie, mai ales de la Întregirea României!  Frumos scenariu, bine ticluit, ţinteşte şi nimereşte! Şi aduceţi probe şi martori: Radu  Ioanid.    

Radu Ioanid  ştie ce face din România,  doar cu asta se ocupă de când a plecat din România, iar acum, ca invitat la aceasta dezbatere, „doctorul în istorie şi filozofie“ a spus: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism“, aşa cum se intitulează interviul lui din adevărul, din 26 ianuarie 2012. ŞI?!? Nu se desparte, nu se desparte, ce valoare mai are această afirmaţie, în 2013, când, de peste şaptezeci şi cinci de ani, evreii de astăzi nu pot dovedi în faţa unui tribunal liber un act concret de antisemitism în România! Facta non verba. Cu toate acestea, se tot bat tobele cele vechi şi perimate, de la un colţ al Pământului la altul, se inventează noi ficţiuni care să menţină starea de vinovăţie peste generaţii. În criză de fapte concrete de antisemitism în România, caută cu detectoare speciale antisemiţii. Au bani de propagandă. Este adevărat că, şi în România, ca peste tot în lume, a fost şi există un grad de antisemitism, care până în 1990 a fost din amintiri şi dormit, dar au venit echipa de la Holocaust Industry şi a sunat deşteptarea! Mă întreb dacă sunt fericiţi că l-au generat în mijlocul unui popor, care i-a primit creştineşte, văzându-i fugăriţi şi pribegi de prin alte părţi, pentru ca, apoi, să-şi despoaie binefăcătorii prin exploatare perfidă. Acum, în lipsă de acte şi fapte concrete de discriminare împotriva lor, au lansat propaganda cu neo-antisemitismul şi  „holocaustul în România“, impunându-ne,  fără discuţii, comentarii, argumente, să ne cerem iertare, să ne punem cenuşă în cap, să le despăgubim averile plus taxă de holocaust, calculată de ei, pentru sute de mii de evrei şi, pe deasupra, au cerut cetăţenie românească, cu pensii şi ajutoare băneşti! Paradoxul paradoxurilor: evreii cer cetăţenia unei ţări pe care o acuzi că a declanşat holocaustul în lume! Pe toate cele cerute le-au primit de la ochlocraţia postdecembristă, şi nici aşa nu ne lasă în pace!

Dragi evrei din toată lumea, mai lăsaţi-ne în pace, acum aveţi ţara voastră, nu mai este ca în urmă cu o sută, două de ani când, neavând ţara făgăduită, trebuia să suferiţi prigoanele ca venetici. În Israel, nu veţi suferi de antisemitism ca în Europa trecută, acolo sunteţi cetăţeni liberi, puteţi să faceţi o mare dezbatere  despre  Ce facem cu Israelul, o oază lipsită de antisemitism, dar în mijlocul unui deşert ostil! Nu aveţi destule probleme cu vecinii?!  Trebuie să ne vârâţi pe sub uşă evrei americani, să latre la români că sunt antisemiţi? Oare nu era mai corect să-i duceţi în Israel, să  vadă în ce stare de alerta permanentă trăiţi şi atunci ar fi văzut cu adevărat cine, şi câţi, le sunt duşmani! Atunci, din Israel, sunt convins că şi-ar fi cerut şi ei cetăţenie românească pentru siguranţă în caz de manifestări reale de antisemitism!

Radu Ioanid, sărmanul, este  limitat în gândire şi orizonturi, o păpuşă cu o singură melodie cu cheie de la Holocaust industry – sintagma şi cartea aparţin profesorului universitar evreu Norman G. Finkelstein(cf. The Holocaust Industry: Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering, New Edition 2nd Edition) – pe care o cântă, de douăzeci de ani, cât îl ţine gura: romanii sunt antisemiţi! E liber, scrie şi-n Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Numai românii nu sunt liberi să se apere împotriva antiromânismului, fiindcă pentru ei Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost abrogată şi în locul ei s-a introdus neo-inchiziţia Secolului XX. Exemplific, citind interviul „luminatului şi justiţiarului doctor“ Radu Ioanid; am constatat la postările cititorilor că mai mult de jumătate au fost refuzate fiind neacceptabile, deci: Everyone has the right to freedom of opinion and expression.. nu e la fel  pentru orice fel de Radu… mă cheamă. În România-U.E. să ai dreptul la opinie trebuie să fii, întâi de toate, supravieţuitor de holocaust sau descendent, european occidental, minoritar maghiar şi, ceea ce mai rămâne, e doar pentru lefegii români ai celor dinainte. În acest context, pervertit de dezinformări şi rea-credinţă, nu se poate forma o strategie de viitor pentru România! De fapt, e clar, se urmăreşte altceva.

Strategic, se urmăreşte, prin manipulare insistentă, dezmembrarea statului naţional român până în anul 2018! Întâi le facem regiuni şi, pe urmă, vecinii sunt poftiţi să-şi aleagă ce doresc, ipocritul Băsescu, Boc slugă ardeleană la U.D.M.R., M.-R. Ungureanu cu studii serioase în ebraică, kicsi Ponto sunt înhămaţi de alţii la acest proiect „în doi timpi şi trei mişcări“. Şi cum Istoria Modernă a României, pe lângă antisemitism, pe care îl plătim precum despăgubirile de război faţă de U.R.S.S., e plină-plinuţă şi de antiromânism, în bună parte din cauza evreilor – lucru pe care ochlocraţia de astăzi şi structurile ei îl ascund sub preş –, s-ar putea ca regionalizarea şi, apoi, dezmembrarea spre care suntem împinşi să se împlinească. Un motiv în plus de îngrijorare este şi faptul că românii au fost puşi la punct şi cu toleranţa! Atât de manipulaţi şi de dezinformaţi au fost în legătură cu preceptul de toleranţă în democraţie încât au fost împinşi în toleranţa fără prag şi limite: care cum vine trebuie să beneficieze de câtă toleranţă vrea, precum odinioară în casele de toleranţă, numai că de data asta e pe gratis…

Am în faţă cele zece pagini ale interviului „doctorului în filozofie şi istorie de la Muzeul Holocaustului din Washington, care s-a deplasat la Bucureşti, bănuiesc pe cheltuiala lui, ca să-şi dea cu presupusul ce e de făcut în România, dar el a pedalat numai pe antisemitismul românilor. Verificaţi, este public! Şi, vorba lui Nenea Iancu, ne-am procopsit, am luat-o a doua oară de la paş’opt,  aceeaşi placă de 23 de ani ! Întrebarea mea, de român obişnuit, este: ce mai vor?

Toate câte le-au pretins le-au primit, le primesc cu vârf şi îndesat!  Dacă vor un al doilea stat israelian, de rezervă, în România, nu e o problemă: se poate aranja cu ochlocraţia şi cleptocraţia de la Bucureşti, dar atunci trebuie să-şi asume şi posibilele riscurile reale, nu numai pe cele supraexpuse de 23 de ani, fără nici un caz concret în acest timp. Ceea ce mă uimeşte pe mine este că în România se refuză o dezbatere amplă, în public şi mass media, care să pună în balanţă dreaptă, numai cu argumente, antisemitismul românilor şi antiromânismul evreilor.

De ce evreilor şi elitelor dâmboviţene le e frică să dezvelească adevărurile? Cât vor mai continua mass media din România cântatul în strună la orchestrările evreieşti?

Ianuarie 2013, Winnipeg, Canada

 

Marele Manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2013

Marele Manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga

(Autor Prof. Ion Coja, Editura Naţiunea, 2012)

           

Recenzie: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

CINE încă nu cunoaşte personalitatea şi scrierile profesorului universitar Ion Coja are acum ocazia, citind acest volum de 430 de pagini, să-l cunoască, să-şi facă o impresie despre densitatea culturii sale social politice pe care cu elocvenţă şi curaj o prezintă documentat, logic şi corect cititorilor români de pretutindeni. Adevărul social istoric al unor segmente din trecutul şi prezentul nostru, acum învăluite în ceaţa densă a dezinformării lefegiilor din mass media manipulată din exterior, este exprimat cu atâta dârzenie şi cutezanţă încât impresionează, dă de gândit şi stârneşte indignare împotriva manipulatorilor. Cine va citi, cu luare aminte, volumul va fi cucerit de autor prin lumina argumentelor prezentate asupra subiectelor în discuţie.  

Volumul Marele Manipulator, a apărut la Editura Naţiunea din Bucureşti, în condiţii grafice pe măsura valorii textului şi a ajuns în Nord America (Statele Unite şi Canada) îndată ce a fost editat, răspândindu-se cu iuţeală, fiindcă Ion Coja este foarte bine cunoscut printre românii de pe acest continent prin articolele şi eseurile pe care le-a publicat, în decursul anilor, în publicaţia Curentul  Internaţional al editorului Ştefan Străjeri din Michigan. 

Prin bunăvoinţa Doamnei Monica Tudor George, soţia regretatului poet, l-am primit şi citit, cu creionul în mână ca pe vremuri când pregăteam un examen, vroind să îi fac o prezentare şi recomandare, pentru că merită să cunoaştem adevărul şi să preţuim autorul.

Volumul are nouăsprezece capitole şi un epilog despre asasinarea lui Ioan Petru Culinaru, în ziua Sfinţilor Constantin şi Elena în 1991 în incinta universităţii din Chicago unde era un reputat profesor universitar, elev şi continuator de prestanţă a lui Mircea Eliade. Asasinarea tânărului profesor Culianu a reverberat puternic în mediul academic din Nord America şi România. Scriitorimea, jurnaliştii şi intelectualii români care îi cunoşteau valoarea şi îi prevedeau un viitor de prestigiu mondial, au fost şocaţi la aflarea acestei ştiri. De la început, cercetările poliţiei americane au fost deviate prin dezinformarea că asasinatul  este o răfuială românească, arătând cu degetul spre legionari şi securitate. Cum poliţia americană este confruntată cu mii de asasinate pe an, a îmbrăţişat, cu mare uşurare, această ipoteză şi nu a dat dosarului toată atenţia cuvenită, între timp intervenind alte asasinate la Chicago.

Universitatea americană a dat o bursă unui student grec, Ted Anton, să scrie o carte despre Ioan Petru Culianu, care, pentru informare a venit şi la Bucureşti, unde i-a cerut un interviu şi profesorului Ion Coja, care i-a fost cadru didactic universitar lui Ioan Petru Culianu. Ted Anton nu a ţinut seama de considerentele şi raţionamentele profesorului în schimb a ţinut cont de spusele lui Andrei Oişteanu, deprins să dea cu oişte-n gard, nu din prostie ci din anti-românism, dopându-l pe studentul grec cu teoria răfuielii din partea legionarilor. Ion Coja îl fixează corect pe Andrei Oişteanu considerându-l un evreu nefericit, cu frumos nume românesc. Eu subliniez că, locuiesc în Nord America de 32 de ani şi am văzut în toţi aceşti ani, cum legionarii au părăsit scena politico-socială românească, rând pe rând, datorită vârstei şi puţinii care mai trăiesc sunt octogenari fără intenţii şi energie pentru asemenea acte, toţi fiind suferinzi cronici. Cât priveşte Securitatea, analizând situaţia securiştilor  în 1991, vom vedea că statutul şi starea confuză în care se aflau numai de asasinarea lui Ioan Petru Culianu nu le ardea lor atunci.

Profesorul Ion Coja merge pe urmele marilor manipulatori de-a lungul istoriei, din exemplu în exemplu,  până la Isus Christos  şi demonstrează ce era de demonstrat. Iar concluzia lui este că Ted Anton a scris o carte comandată, ca şi asasinarea lui Culianu. Demonstraţia o face în trei sute de pagini şi după părerea mea, de cititor consecvent a tot ce ţine de document şi istorie românească în secolul XX-lea şi până acum, aceasta este cea mai completă carte, cea mai perfectă demonstraţie a marii manipulări anti-romaneşti de la Întregirea teritorială a Naţiunii. Cu puţine excepţii, istoricii şi scriitorii români de azi nu au consecvenţa, argumentul, verbul şi aplombul profesorului Ion Coja. Cât priveşte aşa zisele elite formatoare de opinie, de la Dilema, GDS-22, ICR-Bucureşti sunt fie indivizi cu câmp neuropsihic limitat, fie nişte lefegii fără caracter ai marii manipulări. Citiţi şi comparaţi, nu vă lăsaţi impresionaţi de doctoratele sau talentele lor.  

Volumul cuprinde şi treisprezece anexe ce, de fapt, sunt  tot atâtea demonstraţii împotriva aşa zisului holocaust ce se spune, acum, că ar fi avut loc în România între 1940 –1944 şi despre care nu s-a scris şi vorbit în România sau în Lumea Liberă până în 1990. DE CE? Până atunci, am fost doar anti-semiţi de la Zalmoxe, dar, din 1990, Moses Rosen, Elie Wiesel şi Jan Ancel ne-au legat de gât un holocaust de 400.000 de victime. Pe care Ion Iliescu l-a recunoscut imediat şi cetăţenii romani plătesc de atunci despăgubiri de holocaust mai rău ca nemţii după război. Nici un guvern după 1995 nu are curaj să spună cetăţenilor români cât este haraciul anual la poarta Tel Aviv pentru acest holocaust fabricat de marii manipulatori din 1990. Ion Coja aduce argument după argument, în fiecare anexă, despre falsitatea acestui holocaust şi gonflarea lui cu atrocităţi şi cifre. Recomand  generaţiei tinere de români să se informeze, să ştie pe ce plătesc taxe şi impozite, să afle că sunt datori vânduţi şi unui holocaust confecţionat în aşa zisul The Holocaust Industry cum şi-a intitulat cartea profesorul american, de origine evreiască, Norman Finkelstein. În 2001, l-am rugat în scris pe Gabriel Liiceanu să publice şi această carte la Editura Humanitas, fiindcă  s-a publicat şi în alte ţări europene. Nu a răspuns.

Profesorul Ion Coja vine cu zeci de argumente împotriva holocaustului fabricat despre România. Dintre toate mă opresc la unul. După 1990 ni s-a pus în sarcină peste 100.000 de evrei exterminaţi în Transnistria în timpul războiului. FAPT: după război guvernatori din teritoriile  ocupate au fost judecaţi de autorităţile sovietice, în procese deschise cu martori, şi toţi au fost condamnaţi la moarte, cu o singură excepţie, a guvernatorului român al Trasnistriei, George Alexianu, care a fost eliberat! Cum să explicăm achitarea lui, la Odesa, dacă sub administraţia lui s-ar fi exterminat 100.000 de evrei?! Judecaţi şi trageţi concluzia. 

Vin şi eu cu un exemplu: sunt timişorean şi dacă a fost holocaust în România cum se face că la Timişoara nu s-a atins nimeni de evrei, nu au fost băgaţi în lagăre de muncă forţată, nici măcar nu au fost scoşi la zăpadă ca la Bucureşti?! Penibili, şi cei ce au fabricat holocaustul despre România după 50 de ani, dar mai penibili sunt guvernanţii şi elitele româneşti care nu au avut o minimă fărâmă de personalitate românească să protesteze, să ceară dovezi  concrete. La fel de penibili sunt şi evreii care au convieţuit  omeneşte între români, în siguranţă în acele vremuri de război nesigur şi acum susţin falsa teorie a holocaustului. În clasele elementare, eram coleg de bancă cu Schmeterer Herbert şi în fiecare sâmbătă eu îi duceam şi aduceam de la şcoală ghiozdanul, erau evrei habotnici refugiaţi din Galiţia la Timişoara. În liceu colegul meu de bancă evreul Mareş Andrei, m-a dus în spate la matematică trei ani. Ne-am îmbrăţişat cu lacrimi în ochi la reuniunea de 50 de ani de la terminarea liceului. Nu i-am spus că după ce am publicat Libertatea de a iubi adevărul, ce cuprinde recenziile unor cărţi despre holocaust scrise de evrei corecţi, sunt etichetat antisemit şi marginalizat de poltronii români, mi-ar fi râs în nas! 

Mă opresc aici, recomandu-vă cartea Profesorului Ion Coja, de dragul adevărului.

(Ianuarie 2013, Winnipeg – Canada)

 *

Prof. Ion Coja poate fi contactat la adresa de e-mail: ionzcoja@yahoo.com

 

 

 

                       

Românii cer şi obţin cetăţenia Ungariei!

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2013

Românii cer şi obţin cetăţenia Ungariei!

Autor: Dr. Gheorghe Funar

Complotul internaţional împotriva Poporului Român şi a României continuă cu noi episoade. Unul dintre ele se desfăşoară în ultimii doi-trei ani, într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Este vorba de acordarea dublei cetăţenii, respectiv a celei ungare, pentru românii din România. Se ştie că Parlamentul, Guvernul şi preşedintele României au acceptat să se aplice pe teritoriul ţării noastre o lege votată în Parlamentul de la Budapesta vizând acordarea cetăţeniei ungare pentru anumiţi cetăţeni români. Autorităţile din conducerea Slovaciei au decis că sunt expulzaţi din această ţară cetăţenii care cer şi obţin cetăţenia Ungariei.

În România, aplicarea legii ungare se face cu ajutorul Ambasadei Ungariei de la Bucureşti, a consulatelor ungureşti şi a U.D.M.R. În primele luni de aplicare a legii ungare pe teritoriul românesc, mai multe sute de mii de cetăţeni români de etnie ungară s-au grăbit să-şi depună actele necesare pentru obţinerea cetăţeniei ungare. Apoi, au învăţat Constituţia şi imnul Ungariei, istoria şi geografia acestei ţări. Într-un interval de 6-12 luni de la depunerea actelor, solicitanţii au fost invitaţi în Ungaria pentru a depune, în ungureşte, jurământul de credinţă faţă de Ungaria. Aşa au procedat şi liderii U.D.M.R. aflaţi în Parlamentul şi Guvernul României, în Parlamentul European, în instituţiile centrale de stat, în administraţia publică etc. Cu toţii au jurat credinţă statului ungar, cu mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, a cărui stemă include şi Ardealul, Sfânt Pământ Românesc, moştenit de români de la strămoşii lor geto-daci, de la Poporul Primordial care a trăit în Dacia Mare.

În ultimii doi ani s-a tot amânat, sub diverse pretexte, primirea României în spaţiul Schengen. S-a mediatizat, mai ales, opoziţia Olandei, fără a se face referire la puternicul lobby unguresc din această ţară şi din structurile Uniunii Europene. Ungaria a fost şi este prima ţară interesată de blocarea intrării României în spaţiul Schengen! La începutul acestui an, vicepremierul ungar Zolt Semjen a declarat că simplificarea procedurilor de acordare a cetăţeniei pentru „maghiarii din diaspora este un ţel al nostru de politică naţională“. În declaraţii, Ungaria are o poziţie diplomatică, dar în fapt acţionează diabolic! De ce? Pentru că Ungaria urmăreşte să sporească artificial şi substanţial numărul cetăţenilor acestei ţări prin acordarea dublei cetăţenii, mai ales pentru românii din Ardeal.

Se ştie că, de la 1 Decembrie 1918 şi până în prezent, Ungaria şi organizaţiile etnicilor unguri din România nu au recunoscut Marea Unire de la Alba Iulia şi Statul Naţional Unitar Român. Încă de la începutul anului 1919, conducătorii Ungariei, în frunte cu evreul ungur Bella Kun, s-au înţeles cu conducătorii evrei ai Rusiei Sovietice şi au pregătit intervenţia armată în România, pentru cucerirea Ardealului şi anexarea acestuia la Ungaria. Atunci, Armata Română a înfrânt trupele ungureşti şi a cucerit Budapesta, capitala Ungariei. La 4 august 1919, pe Parlamentul de la Budapesta au fost puse opincile româneşti de către bravii ostaşi români. După mai multe luni, Armata Română s-a retras din Ungaria (la presiunile Angliei şi ale S.U.A. – n.red.), urmând ca graniţa de vest a României să fie până la Tisa, aşa cum a fost pe timpul Daciei Mari şi aşa cum a precizat-o Marele Patriot şi Istoric MIHAI EMINESCU, în poezia „Doina“. Însă, prin Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, România a pierdut o parte însemnată din teritoriul naţional. Cu toate acestea, Ungaria şi etnicii unguri din România protestează împotriva Tratatului de la Trianon, cer revizuirea lui şi anexarea Ardealului. Toţi conducătorii Ungariei de după anul 1918 şi cei ai organizaţiilor etnicilor unguri din România au jurat că vor acţiona, pe toate căile şi prin toate mijloacele, pentru dezmembrarea teritorială a României şi anexarea Ardealului. Niciodată, autorităţile statului ungar nu au recunoscut atrocităţile săvârşite de unguri împotriva românilor, nu au cerut iertare Poporului Român şi nici nu s-au angajat să plătească despăgubiri. Nici regii alogeni ai României, nici conducătorii regimului comunist şi nici alogenii din conducerea ţării noastre, de după decembrie 1989, nu au cerut Ungariei să recunoască atrocităţile săvârşite împotriva a peste 50.000 de români şi evrei.

Începând din vara anului 2012, autorităţile din conducerea Ungariei acordă cu multă uşurinţă şi într-un timp foarte scurt cetăţenia ungară pentru românii care nu cunosc limba ungară, dar care pot dovedi că strămoşii lor au trăit în localităţi care au făcut parte, între anii 1867-1918, din Imperiul Austro-ungar sau din Ungaria Mare, în intervalul 30 august 1940-25 octombrie 1944.

Pentru a creşte artificial numărul ungurilor din Ardeal, spre 3-4 milioane, Guvernul Ungariei a trecut masiv la acordarea cetăţeniei ungare pentru un număr uriaş de români, renunţând practic la condiţionările iniţiale. Românii care cer să obţină cetăţenia ungară nu trebuie să cunoască limba ungară, nici Constituţia şi imnul Ungariei, nici istoria şi geografia acestei ţări. Singura lor obligaţie este să-şi depună dosarul la sediile U.D.M.R. ori în Ungaria sau la reprezentanţele sale diplomatice din România. În circa două săptămâni sunt anunţaţi solicitanţii români ca să se deplaseze în Ungaria, peste cel mult o lună de zile, pentru a depune jurământul şi a obţine cetăţenia ungară, inclusiv paşaportul. La data anunţată sunt organizate ceremonii, în multe localităţi mari şi mici din Ungaria, unde, în săli festive şi la grămadă, românii pun mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, ascultă înregistrarea cu imnul Ungariei şi jurământul de credinţă, iar apoi semnează actele pentru obţinerea cetăţeniei ungare. După cupa de şampanie, românii deveniţi membri ai naţiunii ungare sunt duşi la spectacole. Unii dintre ei, în semn de mulţumire, au cumpărat şi au oferit buchete de flori oficialităţilor statului ungar. Zilnic, sute sau chiar mii de români din localităţi din Ardeal, din Bucureşti şi din alte judeţe ale României se deplasează în Ungaria şi obţin cetăţenia acestei ţări. Este incredibil, dar adevărat! Urmaşii celor peste 40.000 de români din Ardeal ucişi de barbarii şi teroriştii unguri în timpul Revoluţiei Române de la 1848-1849, precum şi urmaşii miilor de români ucişi de bestiile ungureşti în vremea ocupaţiei horthyste (30 august 1940-25 octombrie 1944), cer în aceşti ani şi obţin cu multă uşurinţă cetăţenia ungară. S-a ajuns, practic, la un fenomen de masă! Până şi elevii şi studenţii etnici unguri din România au fost instruiţi de U.D.M.R. şi caută să-i convingă pe colegii lor români ca să ceară cât mai mulţi, inclusiv părinţii şi rudele lor, obţinerea cetăţeniei Ungariei. De ce au recurs şi acţionează românii pentru obţinerea dublei cetăţenii, respectiv cea a Ungariei? La foarte mulţi dintre români le-a fost refuzată viza de intrare în S.U.A. pentru a putea face vizite la copii, nepoţi sau prieteni. Marea lor majoritate caută să obţină dubla cetăţenie româno-ungară pentru a se deplasa fără restricţii în S.U.A., Canada şi Australia. Alţii, cei săraci şi foarte săraci, cred în promisiunile de ajutoare materiale şi financiare din partea Ungariei. Cei mai mulţi dintre români ştiu că din moment ce au obţinut cetăţenia Ungariei au dreptul să fie angajaţi imediat în toate ţările membre ale Uniunii Europene, fără niciun fel de condiţionări.

Principalii vinovaţi de umilinţa, sărăcia şi disperarea în care au fost aduşi românii sunt cei care s-au aflat la conducerea României post-decembriste, aceia care s-au aliat cu U.D.M.R., cei care nu au acţionat în Interesul Poporului Român, inclusiv pentru intrarea simultană a ţării noastre şi a Ungariei în N.A.T.O., Uniunea Europeană şi spaţiul Schengen. Cu toate că Ungaria şi-a retras trupele din Irak şi Afganistan, S.U.A. au eliminat vizele pentru unguri. Poporul Român cheltuieşte în zadar sume uriaşe în războiul din Afganistan, iar drept mulţumire S.U.A. menţin vizele pentru cetăţenii români.

De ce duce Ungaria această politică atât de pragmatică şi parşivă? Pentru a justifica în faţa marilor puteri şi a organismelor Uniunii Europene apropiata cerere de autodeterminare a ungurilor din Ardeal, al căror număr  fictiv speră să treacă, în anii 2013-2014, de 50 la sută din totalul populaţiei. Liderii U.S.L. şi P.D.L sunt la curent cu acţiunile concertate ale Ungariei şi U.D.M.R. vizând acordarea facilă a cetăţeniei ungare pentru români, cu scopul clar al anexării Ardealului. De aceea, Guvernul Ponta II caută să împartă teritorial România, în paralel cu demersurile şi acţiunile anti-româneşti ale Ungariei!

Această politică de stat a Ungariei şi ceea ce se petrece în România, mai ales în ultimele şase luni, se pare că a scăpat Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) şi Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.), iar Parlamentul şi preşedintele României păstrează o tăcere vinovată. Se pare că premierul Victor Viorel Ponta încă nu a aflat toate detaliile de la consilierul personal Gyorgy Frunda (omul de încredere al Budapestei la Palatul Victoria) despre această acţiune extrem de periculoasă a Ungariei îndreptată împotriva României. Ca atare, la conferinţa de presă pe tema: „Starea Naţiunii“, premierul Ponta a omis acest subiect, al dobândirii cetăţeniei ungare de către sute de mii de români get-beget. Din păcate, nici presa românească nu a aflat despre politica de stat a Ungariei, desfăşurată în complicitate cu autorităţile Statului Român, cu scopul dezmembrării teritoriale a României şi umilirii Poporului Român.

Pentru a nu se dezbate în Parlament şi în mass media această acţiune diabolică a Ungariei şi U.D.M.R. împotriva integrităţii teritoriale a României, Guvernul Ponta II a pus la re-re-încălzit ciorba stricată a vilelor R.A.-P.P.S., moştenită de la guvernele precedente, uitând deliberat privilegiile şi cheltuielile uriaşe făcute de alogenii aflaţi în Palatul Elisabeta.

Deşteptaţi-vă  şi uniţi-vă, români!

(Cluj-Napoca, 17 ianuarie 2013)

 

Detalii despre parada inaugurală de la Washington D.C.

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2013

Detalii despre Parada Inaugurală de la Washington D.C.

 

Autor: Simona Botezan (Washington, D.C.)

 

Comitetul de Inaugurare Prezidențial (PIC) a anunţat ieri, 14 ianuarie, noi detalii despre parada inaugurală, care va avea loc, ȋn 21 ianuarie 2013, la Washington D.C. PIC a anunţat, de asemenea, numele crainicilor care vor comenta parada inaugurală.

 

Parada va include opt care alegorice personalizate, comandate de PIC pentru paradă. Patru dintre acestea vor reprezenta familiile preşedintelui şi vice-preşedintelui, și statele lor de origine, iar celelalte patru vor onora progresele extraordinare pe care le-a facut SUA ca națiune.

 

Primul car alegoric reprezintă statul Hawaii, locul de naştere al președintelui Obama şi reprezintă un vulcan, modelat după faimosul vulcan Diamond Head.

 

Cel de-al doilea reprezintă statul Illinois, locul de naştere al Primei Doamne Michelle Obama. Este decorat cu steaguri americane și conţine o panoramă a Capitoliului.

 

A treia platformă reprezintă statul Pennsylvania, locul de naştere al vicepreședintelui Joe Biden şi include o replică a „Liberty Bell”, precum și emblema oficială a statului Pennsylvania.

 

Platforma statului Delaware este cea de a patra, care ȋşi va face apariţia ȋn timpul paradei din 21 ianuarie. Platforma este dedicată doamnei Dr. Jill Biden, soţia vice-preşedintelui Joe Biden şi include o replică a statului ei de origine „Capitol Bell Tower”.

Următorul car alegoric este deidicat lui Martin Luther King, Jr. Conţine o imagine a disidentului Dr. King şi o reprezentare a unui citat celebru al acestuia: “din muntele disperării se naşte o piatră a speranței”

 

Următoarea platformă este dedicată mișcărilor pentru drepturile civile din SUA. Imaginile reprezentate includ imigrația, femeile, LGBT (diversitatea identităților sexuale), drepturile civile și drepturile de muncă. Platforma include, de asemenea, un citat a lui Martin Luther King “Arcul universului moral este lung, dar se îndoaie pentru dreptate.”

Platforma „US Armed Forces” este penultima. Dedicată aviatorilor, platforma va aduce un tribut tinerilor curajoși din aviaţia militară a Statelor Unite. Carul alegoric este decorat cu un model P-51 Mustang.

 

Ultima platformă va conţine tema inaugurală “Our People, Our Future”şi este dedicată poporului american. Platoforma va fi reprezentată de câţiva cetățeni, participanţi la „National Day of Service”.

PIC a lansat un videoclip cu imagini din spatele scenei, respectiv cu oamenii care construiesc aceste care alegorice, muncitorii de la compania Hargrove, Inc.

 

http://www.youtube.com/watch?v=H_13FeyJbQg&feature=youtu.be

 

PIC a anunţat, de asemenea, numele crainicilor care vor comenta parada inaugurală. Charles Brotman, un crainic veteran, care a prezentat alte 14 parade de inaugurare prezidențiale, va conduce un grup comentatori şi diverse personalități locale. Vocea lui Brotman a fost audiată la paradele de inaugurareȋncepând din 1957. Anul acesta el va comenta din Lafayette Park, pentru observatorii paradei de la acea locație. Crainicii vor lucra, de asemenea, din alte șase locații suplimentare, situate de-a lungul traseului paradei, pe Pennsylvania Avenue.

Alaturi de Brotman vor fi: Bob Madigan din Silver Spring, Maryland, SUA; Renee Carol Eubanks de la Hollywood, Florida; Jim Bohannon din Montgomery Village, Maryland; Christine E. Brennan de la Washington, DC; Robert D. Goldwater din White Plains, New York și crainicii militari de la Joint Task Force – National Capital Region (JTF-NCR).

 

*Jurnalist acreditat de Senat Media Gallery; Joint Congressional Committee on Inaugural Ceremonies şi Presidential Inaugural Committee 2013

 

Simona Botezan

Washington D.C.

15 ianuarie 2013

 

Cete de haiduci pe urmele lor

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2013

Cete de haiduci pe urmele lor

 

Autor: Maria Diana Popescu

 

La miezul nopţii, cînd anul vechi trebuia să se dea la o parte din calea celui nou, mi-am adus aminte să ciocnesc cupa de şampanie pentru toţi cititorii şi prietenii mei din ţară şi de pe meridiane, pentru „minunaţii” şase ani de U.E. şi avantajele care vor veni la sfîntu’ aşteaptă, dar şi pentru cele mai fanteziste proiecte ale lui 2012, care au îngropat banii în craterele drumurilor. Ce aveam înainte de aderare nu mai avem, ce nu aveam nu ni s-a dat. Cum din popor se spune că în noaptea dintre ani cerurile se deschid şi dorinţele noastre se împlinesc, mi-am strecurat în buzunar cîteva boabe de grîu amestecate cu mărunţişul rămas dintre optimism şi realitate şi mi-am pus în gînd ca, în 2013 norocul şi prietenii sinceri să nu mă ocolească şi să scap nevătămată din lupta care abia începe.

          Cum pot eu să contrazic faptele sau să susţin că negrul este alb, cînd în contul politic al lui 2013 au fost depuse deja cîteva erori semnificative. Anul nou i-a surprins pe „drăgălaşii” Puterii încordaţi de dorinţa adăugării unor noi dijme poporului.  În consecinţă, în acest an dificil, nu prea au mare lucru de făcut, decît să cîrpească în urma acului proiectele S.F. de anul trecut şi să-şi lărgească propriile buzunare. Probabil se vor întocmi din nou „studii de fezabilitate” pentru care vor fi scoase din buget milioane de euro. Deja majorat în 2012,  preţul gazelor, al energiei electrice şi, implicit, al tuturor produselor, a crescut începînd cu 1 ianuarie.

        Lanţul trofic se umflă, iar salariile şi pensiile se vor mări „la anul şi la mulţi ani.” Cresc impozitele pentru case şi maşini, accizele la carburanţi şi nu numai, iar milionul de locuri de muncă promis n-a apărut  la orizont. Dreptul la muncă va fi un lux. În 2013 se caută angajatul ideal: ore peste program pe bani puţini. Cine nu e productiv şi nu de acord cu orele suplimentare neplătite va găsi cu greu un loc de muncă. E părerea specialiştilor în resurse umane, care au studiat bine piaţa exploatării omului de către om. S-au creat în schimb locuri în plus în Parlament, a crescut numărul ministerelor, al miniştrilor, secretarilor de stat, secretarelor et caetera. S-au cheltuit grămezi de bani în campania electorală, românului să-i fie tot aşa, poate şi mai rău. Oamenii Puterii vor umbla iar cu cioara vopsită în chip de papagal.

          Se ştie că banii n-aduc fericirea, dar o întreţin. În acest sens, pot depune mărturie mulţi dintre noii parlamentari, care nu vor avea grija zilei de mîine. Moda parlamentarului cu multe case este dusă mai departe de noii aleşi, care au  zeci de milioane de euro  în conturi şi cîte 10-15 case în ţară ori în străinătate. Între cei 588 de ocupanţi ai fotoliilor sînt şi „săraci”, potrivit declaraţiilor de avere,  dar nu vor trece ei aşa, patru ani prin Parlament, ca gîsca prin apă. S-au dus cu scopuri precise acolo, precum americanii pe lună. Nu să planteze gulii. Pentru mulţi dintre aleşii putrezi de bogaţi, salariul de parlamentar nu mai contează. Un deputat de 35 de ani are şaisprezece case. Asta înseamnă că la 70 de ani poate să ne cumpere cu totul. PIB-ul ţării se tot varsă de 23 de ani în buzunarele lor, iar statul doarme în papucii instituţiilor sale, în loc să verifice la sînge provenienţa averilor. Să nu credeţi că  plătesc taxele la stat pentru toate bunurile din posesie. Soluţia? Nişte cete de haiduci pe urmele lor, ca pe vremuri,  prădaţi frumuşel, iar bunurile împărţite săracilor. Astfel iese şi populaţia din criză. Ăştia nu-s de carieră, ci nişte ciocoi lacomi. Dincolo de observaţiile mele, verva lor gratuită este sublimă! Foarte entuziast, premierul a declarat ca va stopa pomenile bugetare, mai ales cele destinate revoluţionarilor din condei. Mă întreb şi eu aşa, cum poate o lovitură de stat să producă revoluţionari pe bandă rulantă?

          Bun, în cele din urmă România se civilizează! De la 1 ianuarie nu se mai fumează în spaţiile publice, iar populaţia cu act de identitate va merge obligatoriu anul acesta la schimbarea formatului. Bravo! Vom fi amprentaţi precum „vieţaşii” şi ăia de drept comun.  Primii sîntem noi, românii, urmaţi, probabil, de cetăţenii bananieri. Mă îndoiesc că modelul va fi  aplicat şi în America, unde în urmă cu mulţi ani a fost implementat un sistem de monitorizare cu cip al cirezilor de vite.

 

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors