Archive for the ‘Politic’ Category

OCTAVIAN GOGA – 132 de ani de la naştere

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2013

OCTAVIAN GOGA – 132 de ani de la naştere

 

Autori:  Vasile I. ZĂRNESCU si Voicu TUDOR

 

Anul acesta, la 1 aprilie, se vor împlini 132 de ani de la naşterea primului mare poet al începutului de secol 20, Octavian Goga. Ca şi George Coşbuc, amîndoi sunt ofrande pe care Ardealul le-a adus poeziei româneşti. Şi tatăl lui Coşbuc şi tatăl lui Goga au fost preoţi. Octavian Goga a avut altă viziune despre satul ţărănesc şi despre ţărani. „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pămîntului; n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc“, mărturiseşte Goga.

 Octavian Goga

Foto. Octavian Goga

Tinereţea poetică

Octavian Goga s-a născut într-o vreme cînd principiul naţional domina fluctuaţiile sufletului românesc. Era atmosfera celei mai sălbatice persecutări a românilor din Transilvania. Această persecutare trezea protestul sufletului românesc împotriva asupririi ungureşti. Octavian Goga mărturisea: „M-am născut cu pumnii strînşi, sufletul meu s-a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit în viaţă şi din care a derivat şi formula mea literară“.

Ideea naţională a luptei pentru dezrobirea românilor din Transilvania şi pentru unirea întregului Neam Românesc pe pămîntul şi între hotarele strămoşeşti ale Daciei l-a însufleţit permanent pe Octavian Goga, a constituit idealul sfînt al omului şi scriitorului, aşa cum declara în fragmente autobiografice. „Cred în misiunea istorică veche a scriitorului şi, dacă m-aţi întreba care e formula sufletească, aceea care trebuie să fie pentru el nu numai un comandament etic, ci, în acelaşi timp, şi o formulă literară, eu v-aş răspunde cu vechiul meu crez: e ideea naţională“.

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 la Răşinari, fiind primul copil al lui Iosif Goga şi al învăţătoarei Aurelia Bratu. Goga şi-a petrecut copilăria la Răşinari şi la Crăciunelul de Sus, actualmente în judeţul Alba, unde tatăl său avea o proprietate de cîteva iugăre şi o casă albă ţărănească, în care copilărise el însuşi. Copilăria poetului a fost frumoasă, legănată de basme şi legende în ritmul doinelor şi al baladelor. Atmosfera din casa părintească a contribuit mult la formarea poetului, scriitorului şi politicianului Octavian Goga. În anul şcolar 1886-1887, Goga era elev în clasa întîi, la Şcoala din Răşinari. Cîţiva ani mai tîrziu, viitorul poet pleacă la liceul unguresc din Sibiu. La acest liceu se preda în limba maghiară, iar profesorii şovini întreţineau ura între copiii majoritari români şi minoritarii unguri, şi urmăreau sistematic deznaţionalizarea cu orice preţ a românilor.

În anul 1899 se mută la liceul românesc din Braşov. În cetatea Braşovului­, veche vatră de cultură românească, întîlneşte profesori entuziaşti, mari cărturari ca Virgil Oniţiu (directorul liceului) şi Vasile Goldiş, cel care l-a supranumit „poetul pătimirii noastre“. În anul 1900 îşi ia bacalaureatul. După terminarea liceului, Goga se înscrie ca student la Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Budapesta. Termină studiile universitare în anul 1904.

La Budapesta, începe colaborarea cu revista Luceafărul. De Luceafărul se leagă, incontestabil, ascensiunea poetică a lui Octavian Goga. În Luceafărul, Goga publică poezie socială şi patriotică. În Luceafărul, în anul 1904, îi apar poeziile Oltul, semnată „Nic“, şi altele, semnate „Octavian“ şi apoi „Nic. Otavă“, printre care şi Dăscăliţa, poezie inspirată de figura învăţătoarei Victoria, sora poetului. În 1905 publică, în Luceafărul, antologicele poezii Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciunea, Clăcaşii, Apostolul. În anul 1906 apare, în Viaţa Românească, cu o puternică notă socială, Un om. Trăsătura definitorie a poeziei sale de mai tîrziu va fi cea socială şi patriotică.

În anul 1906, Goga obţinuse premiul Năsturel Herescu al Academiei Române pentru volumul Poezii, avîndu-l ca recenzent pe Titu Maiorescu. Tot în acest an, se căsătoreşte cu Hortensia Cosma. Goga urcă, cu familia Cosma, scările palatului regal şi, fără să-şi dea seama, începe să fie solicitat de altă lume cu care pînă acum nu avusese nimic în comun. Căsătoria, care a luat proporţiile unei adevărate sărbători naţionale, s-a celebrat la Sibiu, în prezenţa multor personalităţi marcante, naşi fiind poetul Alexandru Vlahuţă şi soţia sa, Alexandrina. Evenimentul i-a inspirat lui Goga poezia O rază. După război va divorţa şi se va recăsători cu Veturia Triteanu, cîntăreaţă de operă.

Începînd din 1 ianuarie 1907, va edita o revistă populară, menită să pătrundă în toate păturile sociale şi îndeosebi la sate. Astfel apare Ţara noastră, „revistă populară a Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român“, avîndu-l ca redactor pe Octavian Goga. Ţara noastră a fost o revistă de politică şi cultură tipărită întîi la Sibiu, în format de ziar (1907-1909), apoi la Cluj (1922), sub formă de carte şi, în cele din urmă, la Bucureşti (1926), tot în format de ziar. Pînă la dispariţia ei, în 1938, a fost singura publicaţie cu orientare poporanistă din Transilvania şi s-a bucurat de un deosebit prestigiu pentru patriotismul şi intransigenţa de care a dat dovadă. În paginile acestei reviste, Goga publica aproape număr de număr poezii originale, traduceri din poeţii maghiari şi germani şi un număr impresionant de articole literare şi politice. Apar, de asemenea, articole în apărarea ţăranilor din Moldova şi Muntenia, care, împinşi de foame şi mizerie, s-au răsculat împotriva împilării sociale în anul 1907 – începutul, recunoscut de toţi istoricii români, fiind dat de revolta contra arendaşilor jidani desemnaţi prin sintagma „fraţii Fischer“.

 

Maturitatea militantă

În anii Primului Război Mondial, Octavian Goga şi-a ridicat cu hotărîre glasul pentru a susţine cauza dreaptă a unităţii naţionale, pentru a demonstra necesitatea istorică şi legitimă ca Transilvania să fie reintegrată în Patria-mamă, într-un stat naţional unitar român. În etapa neutralităţii, 1914­-1916, Goga face parte din comitetul Ligii Culturale a lui Nicolae Iorga şi se luptă pentru intrarea românilor în bătălia contra Imperiului habsburgic. Volumul Cîntece fără ţară e rodul acestor zbateri dramatice.

În iulie 1914, la izbucnirea războiului, Octavian Goga se afla la Paris. Atunci a venit în ţară şi, la 26 august 1916, s-a înrolat în Regimentul 80 Infanterie din Bucureşti, împreună cu fratele său, romancierul Eugen Goga. A îmbrăcat uniforma de simplu soldat şi a plecat pe Frontul din Dobrogea. În timpul retragerii în Moldova, generalul Constantin Prezan îl mobilizează la Biroul de propagandă pentru Armată. La 2 februarie 1917, un grup de scriitori face să apară, la Iaşi, primul număr din ziarul România, Organul Apărării Naţionale. În paginile acestui ziar de front, Goga scrie 46 de articole şi mai multe poezii.

Octavian Goga a avut fericirea să-şi vadă visul împlinit, lupta sa încununată de izbîndă, trăind cu supremă bucurie momentul istoric al înfăptuirii Unirii Naţionale, odată cu revenirea Transilvaniei la Patria-mamă, consfinţită în Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918.

După înfăptuirea măreţului ideal multisecular al unirii întregului neam românesc din toate cele zece provincii de pe pămîntul şi dintre hotarele strămoşeşti ale Daciei, Goga continuă lupta pentru consolidarea şi apărarea unităţii naţionale. După Marea Adunare de la Alba Iulia, constituindu-se Consiliul Dirigent, Goga e numit membru al acestuia la resortul propagandă.

Între 5 decembrie 1919 şi 13 martie 1920, Goga este ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod. Între 8 martie şi 13 iunie 1920, e ministru de stat în guvernul Averescu, iar între 13 iunie 1920 şi 17 decembrie 1921, devine ministru al Cultelor şi Artelor în acelaşi guvern. În 1920, fusese ales membru al Academiei Române, în locul devenit vacant prin moartea lui George Coşbuc, cu care ocazie ţine un strălucit discurs închinat memoriei predecesorului său. Presa din aceea vreme, în mare parte, era departe de a se confunda cu ideea naţională, cu cugetul şi simţirea Neamului Românesc.

Octavian Goga critică presa din Bucureşti, îndeosebi ziarele Dimineaţa, Adevărul şi Lupta, nu pentru simplu fapt că patroni lor erau evrei, ci pentru că aceştia practicau o gazetărie de joasă speţă, ostilă ideii naţionale. În ziaristică, evreii introduseseră în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjoseau orice discuţie şi batjocoreau instituţiile şi demnitarii ţării. În paginile acestor publicaţii, evreii şi susţinătorii lor au putut să propage nestingherit ideologia marxistă, prezentată în ambalajul atrăgător al umanitarismului antifascist. La această flagrantă agresiune împotriva Neamului Românesc, s-a asociat fie din naivitate, fie din inconştienţă, un numeros contingent de intelectuali cu vederi de stînga. Mai tîrziu, chiar marele scriitor Mihail Sadoveanu a devenit directorul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Nichifor Crainicscria: „Parcă nu-ţi vine să crezi“. E locul să remarcăm că, din nefericire, în epoca postdecembristă, aproape toate mass media au fost acaparate de patroni jidani, ca pe vremea lui Octavian Goga, aşa cum se arată în articolul „Adevăraţii stăpâni ai presei din România“ (vezi şi „Cui aparţin televiziunile din România“).

 

Poetul premier

La 28 decembrie 1937, Octavian Goga este numit prin Decret regal prim-ministru. Astfel, pentru prima dată în istoria României, ţara este condusă de un partid naţional, care nu făcea nici un secret din orientarea sa profund antievreiască. Noul guvern a adoptat, imediat după instalare, o serie de măsuri şi reglementări pentru a opri invazia jüden-ilor (citeşte: jidan-ilor).

Goga considera că „evreii au dus România pe marginea prăpastiei şi au transformat-o într-o ţară de cerşetori şi nu numai că au supt-o, ci au demoralizat-o, au corupt-o, au necinstit-o, au prostituat-o. Nu marii evrei bogătaşi de prin oraşe, ci evreii mici şi invizibili, cei 1.850.000 de evrei de prin sate, unde ţin pămîntul în arendă şi unde ţin cîrciumile“. Goga considera că evreii sunt purtătorii corupţiei şi ai desfrîului şi că doctrina evreiască (marxismul) se află la originea bolşevismului. Octavian Goga, ca şi majoritatea românilor, a văzut în comunism o formă mascată de stăpînire a oamenilor de către evrei.

În anul 1937, erau în România peste două milioane de evrei, dintre care mai mult de jumătate intraseră clandestin şi nu au aveau nici un act de identitate. În anul 1937 se ajunsese la o proporţie de-a dreptul catastrofală: un evreu la şapte români! În Suedia şi Norvegia era un evreu la 9.000 de locuitori, în Anglia un evreu la 7.000 de locuitori, în Franţa şi Italia un evreu la 400 de locuitori şi chiar Uniunea Sovietică avea un evreu la 65 de locuitori. În acea vreme, evreii erau izgoniţi din toate ţările Europei. Din păcate, România a fost singura ţară care i-a primit, adăpostit şi hrănit. Pentru evrei, România era capătul de drum şi, în acelaşi timp, o oază. Şi recunoştinţa evreilor se vede în ziua de azi. Recunoştinţa e o floare rară, iar recunoştinţa evreiască totdeauna inexistentă. Românii trebuie să fie foarte atenţi cu aceşti năvălitori, care au pătruns în România prin infiltrare ilegală, împotriva voinţei românilor, şi care au răspuns totdeauna cu ură şi duşmănie la omenia şi ospitalitatea noastră proverbială. Chiar Nandor Gingold, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, care l-a înlocuit pe Wilhelm Filderman, a protestat împotriva invaziei iudaice, declarînd, în presa vremii, că România nu-i poate hrăni şi adăposti pe toţi evreii din Europa. Pentru această declaraţie, după anul 1945, dr. Nandor Gingold, a făcut mulţi ani de temniţă grea.

Într-un interviu, acordat la 10 ianuarie 1938 ziarului Paris Soir, Octavian Goga spunea:  „La sfîrşitul secolului trecut, Tratatul de la Berlin ne-a obligat să acordam evreilor, contra voinţei noastre, v-o jur, dreptul la cetăţenie. Din fericire pentru noi, hotărîrea Congresului de la Berlin nu stipula că trebuie să-i naturalizăm din oficiu, aşa încît am putut să-i considerăm cetăţeni străini“.

După o guvernare de numai 44 de zile, Carol al II-lea perfectează, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1938, cunoscuta lovitură de stat, prin demiterea guvernului Goga-Cuza, şi însărcinează cu treburile conducerii statului o echipă condusă de Patriarhul Miron Cristea. La 11 februarie 1938, regele Carol al II-lea, Miron Cristea şi Armand Călinescu declarau starea de asediu în toată ţara. Începe deschis dictatura regală. Octavian Goga se vede trădat şi alungat de la Putere. În urma acestei acţiunii umilitoare, Goga se îmbolnăveşte şi moare în amurgul zilei de 6 mai 1938. În seara zilei de 5 mai a făcut o congestie cerebrală. În memoriile sale, Veturia Goga scrie că, revenindu-şi pentru cîteva clipe după atac, ar fi rostit: „Israel, ai învins“; mai erau prezente încă vreo 15 persoane. Există opinia unei „lichidări“ – măcar la nivel moral şi afectiv – efectuate de adversarii săi.

 

Duşmanii lui Octavian Goga şi ai naţionalismului

            Din cauza naţionalismului său, Octavian Goga a avut de pătimit aproape la fel mult ca antecesorul său, inegalabilul Mihai Eminescu. La fel ca acesta, Octavian Goga a avut mulţi duşmani atît în timpul vieţii sale, cît şi după moarte. Toţi cei care au încercat o evaluare serioasă a lui Octavian Goga, după 1944, au fost acuzaţi de naţionalism, de reacţionarism, anticomunism şi, culmea, de naţional-socialism. Şeful corului de denigratori ai lui Octavian Goga a fost un oarecare evreu ilegalist, Aurel Rotenberg, camuflat sub numele Ştefan Voicu, fost redactor şef la Scânteia (1946) şi redactor şef la Lupta de clasă (din 1955).

Acest Ştefan Voicu, care o făcea pe marele antifascist, desfăşura, de fapt, activitate comunistă. Redau mai jos un fragment din cartea scrisă de el, Vremuri, oameni: „Deşi internat în vremea aceea în lagărul de deţinuţi antifascişti din Grosulovo, m-am putut deplasa, în primele luni ale anului 1944, de două ori la Rîbniţa, cu însărcinări din partea comitetului de partid din lagăr. Aveam la mine foi de serviciu şi de drum pe calea ferată, eliberate de comandantul de lagăr, locotenent-colonelul Sabin Motora, pentru a putea circula aproape în voie pe o rază destul de mare dincolo de sîrmele ghimpate ale lagărului.

Cu mine se deplasa, cu titlul de escortă, un sergent din gardă, prieten de-al nostru, a cărui funcţie de escortă era, de fapt, una de acoperire [protejare – n.n., V. T.] a persoanei mele“ (op. cit., Editura Eminescu, 1980, pag 170-171).

„Veselă puşcărie, domnule!“, vorba lui Victor Eftimiu, care era şi el internat în lagărul de la Târgu Jiu (vezi cartea Vechiul Teatru Naţional şi slujitorii săi în amintirile unui autor de origine albaneză, de Chiril Economu, Editura Uniunea Culturală Albaneză din România, Bucureşti, 1998). Aceasta se întîmpla în timp ce pe front mureau, zilnic, mii de militari români. Numai în ziua de 13 august 1942, la Kapinca, pe Doneţ, au murit 2.000 de ostaşi români. O parte dintre acei militari români, care au murit în localitatea Kapinca, sunt înmormîntaţi în Cimitirul Iancu Nou, din Bucureşti (fost Bălăneanu), figura R. Ceea ce este mai mult decît revoltător este faptul că jidanul Ştefan Voicu, în ultimele zile de viaţă, a solicitat să fie înmormîntat într-un cimitir ortodox: în cimitirul Andronache din Bucureşti, figura A, loc 40. Asta ca batjocura să fie completă. Comportamentul lui Ştefan Voicu (n. 9 ianuarie 1906, d. 18 iulie 1992) a indignat întreg poporul român, chiar şi evreii, majoritatea lor, în au fost nemulţumiţi. Probabil aşa se explica refuzul Comunităţii Evreieşti din România de a-l înmormînta într-un cimitir evreiesc.

Academicianul Iorgu Iordan a avut cuvinte de respect şi admiraţie pentru „marele poet“ şi „reprezentantul, la un moment dat, cel mai autentic al aspiraţiilor noastre naţionale şi sociale“, în timp ce Ştefan Voicu scria că Octavian Goga s-a pretat a fi şeful primului guvern fascist din România. Lui Octavian Goga i s-au făcut funeralii naţionale, defunctul fiind adus cu un tren special de la Ciucea la Bucureşti şi depus la Ateneu. A fost înmormîntat la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Goga fig. 30, loc 7. Carol al II-lea, împreună cu aşa-zisele „Permanenţe ale statului“ – formate, în majoritatea lor, din evrei, care conduceau, de fapt, ele România şi nu Consiliul de Coroană – au hotărît reînhumarea lui Octavian Goga în Transilvania. Alogenii nu au suportat prezenţa lui Octavian Goga în Cimitirul ortodox Bellu. Mai tîrziu, peste vreo opt luni, a fost reînhumat în scripta Mausoleului de la Ciucea, în inima Ardealului, pentru care s-a jertfit.

Dar, Octavian Goga, din cauza naţionalismului său autentic, profund şi sincer – provenind din străfundurile ethos-ului românesc, peren, transmis prin moşii şi strămoşii săi – nu este nici astăzi iertat de către duşmanii lui, jüden-ii, sau de către oportuniştii care le cîntă-n strună. Unul dintre aceşti oportunişti a fost istoricul Florin Constantiniu – „cel mai mare istoric contemporan“, cum a fost categorisit la moartea sa. De fapt, el a fost şi un mare poltron, care, în discuţiile private sau cvasi-publice restrînse, se arăta un mare patriot şi un mare critic al situaţiei actuale, dar, în scrierile sale, s-a dovedit a fi un farsor, care pretindea că scrie „sincer“. De exemplu, academicianul Florin Constantiniu îl denigrează pe „poetul pătimirii noastre“ scriind că marele poet Goga se înmlăştina, întrucât „se credea şi se voia un «duce» sau «führer» român“ (cf. O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 351). La fel se exprimă Neagu Djuvara, făcătura gonflată de filosoful fără operă Gabriel Liiceanu: «Acest insucces electoral [al lui Gheorghe Tătărescu – n.n., V. I. Z.] se datora [corect se scrie: „era cauzat de un pact…“ – n.n., V. I. Z.] în parte unui „pact de neagresiune între naţional-ţărăniştii lui Iuliu Maniu şi partidul „Totul pentru ţară“ (eticheta electorală a Legiunii)…Regele a adus la guvern doi lideri de mici partide de extremă dreaptă: poetul Octavian Goga şi profesorul A. C. Cuza, şeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism“» (cf. O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, ediţia a XI-a, 2010, p. 242).

Similar cu denigrarea făcută de „sincerul“ Florin Constantiniu – care „îmbrăcase cămaşa verde la şapte ani“ şi „regreta că nu a avut şi diagonală“ – şi de lombrozianul Neagu Djuvara, unii dintre cei care „împănează“ textele pe Wikipedia manifestă aceeaşi linie duşmănoasă, incorectă faţă de Goga, exihibînd aceleaşi mizerii logice, semantice şi istorice: „Fostul minoritar român eliberat de sub asuprirea habsburgică şi devenit politician propulsat la conducerea populaţiei majoritare, şi-a surclasat învăţătorii în împilarea populaţiilor minoritare. El s-a dovedit a fi un extremist de dreapta, xenofob, cu vederi fasciste şi net antisemite“.

Octavian Goga – apărător al frontierei

Israel – făcător de ziduri de lagăr concentraţionar

Numai că, pînă la Unirea cea Mare, din 1918, Octavian Goga nu fusese un „minoritar“ printre cetăţenii Ungariei habsburgice, deoarece românii erau majoritari printre unguri, iar în Transilvania habsburgică nu erau doar „majoritari“, ci deţineau o pondere covîrşitoare faţă de moghiori. Apoi, cum i-a „împilat“ Octavian Goga pe minoritari?! Prin faptul că a încercat să facă ordine în ţară şi să se opună invaziei jidăneşti, depistîndu-i pe cei intraţi ilegal în ţară, fiindcă fugeau de măsurile luate contra lor – pe deplin întemeiate! – de guvernele tuturor ţărilor europene şi transatlantice?

Israel do not represent World jewry

Regele Carol al II-lea, care era jidan după mamă (se ştie că toată Casa de Hohenzollern este de origine iudaică-khazară), recunoscuse – de acord cu premierul Octavian Goga – existenţa evreilor intraţi ilegal în ţară: «Într-un interviu acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald“, regele Carol al II-lea şi primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 şi, respectiv, 500.000 de evrei considerați „ilegali“». De cînd apărarea frontierelor şi instaurarea ordinii, controlului şi evidenţei populaţiei înseamnă „împilare“? Orice guvern responsabil caută să împiedice imigraţia ilegală şi îi expulzează pe cei depistaţi ca imigranţi ilegali: S.U.A. au făcut ziduri şi graduri înalte, electrificate, pe o lungime de circa 1.125 de km, la graniţa cu Mexicul, pentru a stopa imigrarea hispanicilor din America Centrală şi de Sud. Arabia Saudită se transformă într-o cetate medievală: ea a început de cîţiva ani construirea celui mai lung zid din lume (9.000 de kilometri, care va costa circa trei miliarde de dolari) pentru a-şi apăra rezervele de petrol. Israelul a construit un zid de beton înalt de 5-6 metri – pe alocuri şi de 10 metri înălţime! – şi lung de cîteva sute de kilometri, pentru a se apăra, în general, de arabii care intră în Israel şi în Teritoriile Ocupate, veniţi din ţările „vecine şi prietene“ ca Egipt, Siria, Liban etc. şi, în special, pentru a se apăra de copiii palestinieni care dau cu pietre în tancurile izraeliene! Dar Israelul a făcut şi mai mult decît ziduri pentru a nu mai intra alţii: de la înfiinţarea sa, în 1948, face epurare etnică. În cadrul războiului de exterminare a poporului palestinian, a distrus toate genurile de arhive ale Autorităţii Naţionale Palestiniene: foile matricole ale elevilor, evidenţa populaţiei, evidenţele cadastrale, fişele autovehiculelor, documentele Poliţiei (inclusiv cele de urmărire a infractorilor) etc. (cf. F. S., „Armata izraeliană distruge arhivele Administraţiei Palestiniene“, în El Pais, nr. 9096, 22 aprilie 2002, pag. 7; vezi şi Mariano Aguirre, “Buscan terminar con la Autoridad Palestina“, BBC Mundo, 2 aprilie 2002). Aceasta, ca să demonstreze, cum pretindea Golda Meir (o jidancă venită din Polonia), că „palestinienii nici nu există!“ – după cum relevă Roger Garaudy într-una din cărţile sale. Iar această politică de epurare – practic, de exterminare – etnică, începută de primul prim-ministru al Israelului, David Ben Gurion (jidan venit din Polonia), supranumit „marele epurator“, şi preluată de Golda Meir, se aplică şi acum (vedeţi şi articolul „Israelul evacuează cu forţa o tabără palestiniană instalată pe locul unde ar urma să fie construită o colonie evreiască“, 13 ianuarie 2013, pe http://blackopssecurity.blogspot.ro/2013/01/israelul-evacueaza-cu-forta-o-tabara.html). Exterminarea palestinienilor comisă de Israel este o formă a conflictului arabo-izraelian, a cărui origine se află în Declaraţia  Balfour, făcută la presiunile sioniştilor Lionel Walter Rothschild, Nahum Sokolow şi Chaim Weizmann (care va deveni primul preşedinte al statului Israel). Dedesubturile escrocheriei numite „Declaraţia Balfour“ au fost denunţate de evreul onest Benjamin Freedman.

Academica, nr.10-2012, p.30, tabel

Ca atare, Octavian Goga era – cum se spune azi – „un mic copil“ în comparaţie cu acţiunile Israelului, considerat stat terorist, dar aflat sub oblăduirea Uniunii Europene (în care „am intrat“ noi, „de bună voie“) şi sprijinit militar, financiar şi politic de S.U.A. (vezi Alexandru Urzică, „SUA oferă Israelului arme avansate în schimbul amânării atacului asupra Iranului“, Capital, 9 martie 2012, inclusiv comentariile)! Ca să-i descurajeze pe palestinieni, la 30 ianuarie a.c., aviaţia Israelului a început să bombardeze Siria! Atunci, să nu zici, ca preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, că „Israelul este o insultă la adresa Umanităţii“? Sau, mai grav, de la tribuna O.N.U.: „Israelul va fi în curînd eliminat“! „Allah!, Allah!“

 

Octavian Goga – model de patriot

Dar România nu avea voie să-şi apere graniţele nici în anii ’60 ai secolului XIX, nici în anii ’30 ai secolului XX. Pe vremea lui Alexandru Ion Cuza sau a lui Octavian Goga, jidanul care încălca legea se sustrăgea pedepsei pe motiv că „e supus austriac“ – chiar dacă venea din Polonia, Rusia ţaristă etc. –, iar acum se sustrage arestării şi întemniţării pe motiv că este cetăţean sau spion izraelian, sau, mai făţos şi ameninţător, cetăţean american: vezi cazurile Radu Ioanid-Sperjurul, Marco K. Katz-Vameşu’, Sorin Beraru, Omar Hayssan, Tzipi Livni, Marc Richş.a. [vezi şi: Iuliana Enache, Israelul refuză ca cetăţenii săi să fie judecaţi pentru crime de război“, Mediafax, 12 oct. 2009; Ioana Ardelean, „Personajele cheie ale afacerilor israeliene în România: Bernard Shraer, Sorin Beraru (Samuel Bergovici), Liviu (Alfred) Mandler, Dan Fischer, Vladimir (Vova) Cohn“, 17 iulie 2012, pe http://www.rostirea.ro/news/personajele-cheie-ale-afacerilor-israeliene-in-romania-bernard-shraer-sorin-beraru-samuel-bergovici-liviu-alfred-mandler-dan-fischer-vladimir-vova-cohn]).

Consecinţa tratării cu menajamente sau chiar în mod privilegiat a acestor indivizi – în loc să fie declaraţi persona non grata, cum s-a mai propus – este că au devenit tot mai impertinenţi, ba chiar un pericol pentru securitatea naţională. Dovada o constituie comportamentul lui Radu Ioanid, care, în ianuarie a.c., a revenit în România să ne acuze, din nou, de antisemitism: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism“ (vezi Vlad Stoicescu, Andrei Crăciun, „INTERVIU Radu Ioanid:…“ în adevărul, 27 ianuarie 2013). Adică repetă acelaşi clişeu propagandistic exhibat de Leon Poliakov, escrocul internaţional Elie Wiesel, mincinoasa Hannah Arendt, dezinformatorul Teşu Solomovici şi ceilalţi jidani antiromâni – clişeu lansat încă de Encyclopaedia Britannica, 10th Edition, 1902, page 482!

Dar România nu are voie să-şi apere graniţele, bogăţiile, valorile spirituale şi morale nici acum. S-a ajuns la situaţia din 1939, cînd circa două milioane de evrei alcătuiau minoritatea etnică cea mai numeroasă şi mai înstărită din România, care domina şi controla comerţul, finanţele şi industria din ţară. Acum, în România este mai rău decît pe vremea lui Octavian Goga, care încercase să îi expulzeze măcar pe cei ilegali: sunt peste două milioane de evrei (în cvasitotalitate jidani), intraţi ilegal în ţară, dar cu acoperire legală, căci guvernele postdecembriste au manifestat o slugărnicie deplină faţă de finanţa iudaică mondială (vedeţi studiul „Slugărnicia pierde România“) şi au cedat şantajului conducerii Uniunii Europene, care a condiţionat intrarea României în U.E. de primirea a sute de mii de evrei din Israel! Ministerul de Interne şi Institutul Naţional de Statistică refuză să publice orice informaţie cu privire la imigraţie, în general, şi la aceea a „evreilor“, în special. Culmea „realismului“, a falsificării şi slugărniciei, după recensămîntul din noiembrie 2011, „evreii“ au dispărut şi din viitorul Anuar Statistic, în curs de publicare! O atestă, cu seninătate academică, însăşi revista ACADEMICA, într-un tabel în care enumeră nu naţionalitatea, cum ar fi normal, ci „etnia“: „română, maghiară, rromă, ucraineană, germană, turcă, tătară, rus-lipoveană, alte etnii, nedeclarată“ (cf. Vasile Gheţău, „Recensământul populaţiei din octombrie 2011. Rezultate provizorii şi semne de întrebare“, ACADEMICA, nr. 10, 2012 pag. 30; vezi facsimilul).

Academia Română, în „inteligenţa“ şi „ştiinţificitatea“ sa, face două greşeli impardonabile. Primo: afirmă că românii nu mai sunt o naţiune în ţara lor, ci doar o etnie. Secundo: a doua greşeală, cu mult mai gravă, este că îi anihilează pe evrei: ei sunt pe nicăieri. Cum de „poporul ales“ nu a fost ales în Anuar, încît a dispărut ca măgaru-n ceaţă? Cum şi-au permis sinecuriştii din Academia Română şi din Institutul Naţional de Statistică să-i treacă în tabel pe ţigani, dar să-i treacă sub tăcere pe jidani?! Tot din cauza lui Octavian Goga i-au anihilat pe evrei din tabel? S-au molipsit, cumva, de la Mahmoud Ahmadinejad? E-adevărat că, în textul de sub tabel, autorul, prof. univ. dr. Vasile Gheţău – care e şi directorul Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici“ –, încearcă „să dreagă busuiocul“, explicînd: „Numărul persoanelor din grupa Alte etnii nu diferă semnificativ faţă de cifra de la recensământul anterior şi este posibil ca(,) în spatele acestei stabilităţi(,) să se afle continuarea scăderilor anterioare (s.n. – V. I. Z.) la unele etnii tradiţionale, nemenţionate în datele provizorii (sârbi, slovaci, bulgari cehi, evrei, polonezi)…“ etc. În realitate, evreii din România nu numai că nu dispar – nu „scad continuu“ –, ci, dimpotrivă, se înmulţesc continuu, mai mult ca ţiganii. Căci ţiganii se înmulţesc prin procreare din cauza promiscuităţii, dar le şi mor mulţi copii din cauza condiţiilor de trai (cu excepţia celor care trăiesc în palatele ţigăneşti), pe cînd „evreii“ se înmulţesc prin imigraţie: primesc cetăţenia română, la grămadă, cu sutele lunar! Situaţia reflectată – fals! – de statistică e cu atît mai bizară, mai suprarealistă, iar paradoxul e cu atît mai inexplicabil cu cît Academia Română are mai mulţi membri evrei decît români!

            25 Martie 2013, Buna Vestire

Voicu TUDOR

Vasile I. ZĂRNESCU

Cum a ratat UDMR-ul 18 cadavre!

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2013
Târgu Mureș, Martie 1990

Cum a ratat UDMR-ul 18 cadavre!

Foto.Ion Coja 

Autor: Prof.univ. Ion Coja (Bucureşti)

Da, s-ar putea spune și așa, cadavre ratate!, așa cum ratezi la tir cartușele sau țintele! Le-au procurat – e vorba de cadavre, Dumnezeu știe cum, că nu-i ușor să găsești la dată fixă 18 cadavre nou-nouțe, să pară a fi ieri împușcate sau stâlcite în bătaie, le mai faci și niște incizii, vânătăi sau găuri de glonț, le îmbraci frumos, cu cât mai mult verde pe ele, eventual le pui și o pană de cocoș la pălărie, apoi le convoci pe toate cadavrele, adică le încarci într-un camion cu basculantă pe care îl trimiți a doua zi după „evenimentele” de la Târgu Mureș, pe un anumit traseu, ca să fie răsturnate sărmanele cadavre într-un loc anumit, mai rîpos, iar cu vreo oră-două în urma camionului vii cu coloana de automobile în care au fost îmbarcați ziariști din toată lumea, acei ziariști care cu o zi înainte au difuzat în lumea largă de zeci și sute de ori imaginea emblematică a românilor care îl linșează pe maghiarul Cofariu… Bestiile valahe!

…Evident, cadavrele aflându-se în posesia a felurite acte și semne din care să rezulte clar cât erau de maghiari! Bieți maghiari!… Victime ale…

Zis și făcut! Camionul este încărcat cu cei 18 pasageri „de ocazie” și clandestini, pleacă spre destinație, apoi, din altă direcție, după cronometru și conform desfășurătorului venit, probabil, de la Budapesta, este pornită și coloana de mașini a presei libere, democrate, care trece prin câteva sate de români, nimeni nu le iese cu pâine și sare înainte, iar după un timp coloana ajunge într-un desiș de codru, la locul știut numai de organizatorii evenimentelor, se opresc, caută în dreapta, caută în stânga, sus, jos, mai la vale, mai la deal, nici urmă însă de cadavrele agonisite cu atâta trudă!… Unde erau cadavrele?! Ce făcuse nenorocitul de șofer cu ele?! Cui le vânduse?!…

…Așadar, așa s-a ratat momentul culminant al mascaradei de la Târgu Mureș, martie 1990, care trebuia să fie încununată prin această întâlnire, spontană desigur, neprevăzută, dintre ziariștii occidentali, căci numai ăia sunt ziariști adevărați, și cele 18 cadavre ale victimelor barbariei românești insuportabile, cazul urmând să fie discutat și la ONU, desigur: 18 – optușpe cadavre de maghiari nevinovați, în floarea vârstei, uciși de români, de românii tolerați pe străvechiul pământ secuiesc, nu este o crimă oarecare, pe care s-o treci cu vederea sau la Faptul divers… Li se dădea serios de lucru conclavurilor internaționale convocate să găsească o soluție! Măcar acum, în al enșpelea ceas! Înainte ca românii să declanșeze propriu zis genocidul pe care-l pregătesc de mai bine de o mie de ani!…

Dar, deh, n-a fost să fie!… Nu le-a ieșit tovarășilor maghiari înscenarea măcelului, au greșit că nu au apelat la veteranii de la Ip și Trăznea, ci s-au încrezut în generația tânără de honvezi, căreia îi aparținea și șoferul camionului! Cum l-o fi chemat pe acel Pișta care, atunci când de emoția sa maximă, a șoferului, motorul s-a înecat și s-a oprit, el, bietul șofer, conștient de valoarea prețioasei încărcături și temându-se să nu încurce circulația, a părăsit vehiculul și a șters-o de la locul incidentului, lăsând camionul pe marginea drumului și plin ochi de cadavre!… Departe de râpa vizată și bine însemnată pe traseul rămas nestrăbătut!… Au rămas în soare, camionul și cadavrele, până s-au adunat roi toate muștele din județ!…

…Cam așa s-a încheiat făcătura încercată de specialiștii maghiari în diversiuni anti-românești!

Întrebarea la care aș vrea un prim răspuns este următoarea: de unde erau acești specialiști, acești activiști ai anti-românismului? Din Ungaria, eventual din diasporă, sau erau rezidenți pe teritoriul inamic, românesc?…

Deci, în termeni ceva mai seci, în Martie 1990, în cadrul diversiunii puse la cale de UDMR și organele sale superioare sau auxiliare, s-a încercat și această stratagemă: să fie expuse în fața omenirii îngrozite 18 cadavre, pregătite din vreme spre a fi identificate ca victime ungurești ale sălbăticiei românilor! Urmau să fie fotografiate și filmate de televiziunile și ziarele din Occident convocate în acest scop, promițându-li-se că vor avea de transmis niște reportaje puțin spus senzaționale, din România lui Dracula!… 18 maghiari uciși, executați cu sânge rece de români! Ce altă dovadă mai trebuia pentru a se lua în dezbatere internațională problema Transilvaniei, care trebuie măcar acum, în al doisprezecelea ceas, să devină subiectul unor preocupări internaționale și al unei soluții internaționale… Măcar cum a fost aceea de la Viena, din 1940… Cel puțin! Dacă nu chiar toată Transilvania!

Bietele cadavre!… Sunt convins că printre ele vor fi fost și cadavre de români, și-mi place să cred că acele cadavre nu s-au lăsat manipulate într-un mod atât de ticălos, vor fi avut o reacție de dincolo de moarte cu care l-au speriet pe bietul bozgoride, punându-l pe fugă de la locul faptei… Al faptei neduse până la capătul ei atât de mizerabil…

Ce ne făceam dacă udemeriștilor le reușea atât de ticăloasa manevră?! Nu ne mai spălam de păcatul și rușinea celor optușpe crime nici peste o sută de ani!… Căci șansele de a dovedi falsul ar fi fost minime!

Dar mai ales mă întreb: Ce urma să se întâmple mai departe în cadrul scenariului pus la cale de udemeriștii de la Budapesta? Ce reacții internaționale erau preconizate, prevăzute sau chiar pregătite, puse deja la punct, să se declanșeze imediat după descoperirea cadavrelor?

Întrebarea se pune și în sens contrar: ce riscau ungurii dacă erau prinși? Ce au pățit în urma celor petrecute?! Ce a urmat propriu zis?

Iar răspunsul este năucitor: nimic! Nimeni nu a pățit nimic! Iar ancheta care trebuia declanșată a debutat cum nu se putea mai prost: prin totala secretizare! S-a dat consemn în Armată – care atunci îngloba și SRI și Poliție, să nu răsufle nicio vorbă despre cele 18 cadavre… Iar ce anchetă s-a făcut, cu ce rezultate, nu mai știu nici eu ca să vă pot spune povestea până la capăt!… A ajuns până la mine numai o șoaptă, confirmată de Sabin Făgărășanu, care avea de unde să știe că era adevărată! Iar eu, după un vechi obicei al casei, imediat am făcut publică informația și am cerut organelor de procuratură să se auto-sesizeze și să lămurească lumea, ce și cum a fost cu cadavrele amintite! Am publicat mai multe texte pe acest subiect, am făcut și o interpelare parlamentară – dacă nu mă înșel, iar la o întâlnire cu unul dintre cei mai importanți oameni ai momentului și ai locului, o autoritate în materie de Martie 1990, l-am întrebat direct, fără ocolișuri, cum a fost cu cadavrele irosite prostește de UDMR, iar dânsul mi-a răspuns mirat: „de unde știți dumneavoastră de povestea asta, domnule profesor?!” Un răspuns greșit, dacă ții seama că venea de la un profesionist al răspunsurilor ambigue, în doi peri!… Nu era deloc ambiguu! Sau poate că exact asta a vrut să spună și domnul general! La data respectivă maior numai!…

*

…Au trecut de atunci 23 de ani! Cred că măcar acum, când gluma, adică obrăznicia din secuime se îngroașă, ar fi timpul să aflăm adevărul despre tot ce-s în stare să facă compatrioții noștri ugro-finici! Nu-i putem potoli decât cu arma adevărului și a legii. Iar legea nu poate interveni decât în interiorul adevărului! Deci adevărul trebuie pus mai presus de orice altă discuție cu udemeriștii din țară și de la Budapesta!

Nu întreb de ce autoritățile de la București au ținut și țin mai departe secret acest episod din zbuciumata primăvară a anului 1990! Nu întreb pentru că știu! Și am spus-o public de fiecare dată, deci o mai spun și acum: autoritățile de la București erau, la acea dată, autoritățile care organizaseră și „evenimentele” din decembrie 1989… Nu erau autorități românești, ci autorități „feseniste”! Iar în decembrie 1989, la Timișoara, după cum bine știm acum, s-a recurs cu mare succes la diversiunea cu cadavrele adunate din timp pentru a le pune să joace teatru, să facă pe morții proaspeți, victime din ajun! Încă nu s-au răcit de tot, săracii!… Era foarte important să nu se facă nicio comparație între Timișoara și Târgu Mureș, să nu se stabilească nicio similitudine!

În martie 1990 nu știa mai nimeni de acest episod timișorean! Dar unii, din ce în ce mai mulți, ar fi făcut legătura între morții de la Timișoara (unii dintre ei, desigur) și morții la fel de falși, cei optușpe, de la Târgu Mureș!… S-ar fi dovedit astfel că, de fapt, emanații revoluției emanaseră tocmai ei revoluția, inclusiv cadavrele fictive prin care a debutat măcelul din decembrie 1989, încheiat după două săptămâni cu vreo două mii și ceva de cadavre deloc fictive!……

Șmecheria cu cadavrele ținute la frigider în așteptare spre a fi folosite la nevoie, șmecheria asta, destul de veche, clasică, s-a repetat cu mare succes în războiul din Yugoslavia, pentru a-i acuza pe sârbi de crime inventate! A ținut! Și a produs efectele cunoscute!… După aceea, la câțiva ani după, s-a aflat adevărul! Cum că morții aceia (o bună parte dintre ei!), puși în cârca sârbilor, erau decedați cu luni de zile mai înainte de a fi puși să facă istorie! Și au făcut! Adică au produs efecte ireversibile. Degeaba s-a aflat mai apoi adevărul, Yugoslavia deja nu mai exista și nimic nu mai dădea înapoi ceasul istoriei, chiar dacă istoria se lăsase fraudată, înșelată, păcălită și prostită, așa cum au încercat maghiari s-o mai măsluiască o dată, în martie 1990…  A câta oară oare?!

Mă mai întreb o dată: ce s-ar fi întâmplat dacă drăguțul de bozgoraș, pus la volanul basculantei cu mortăciuni, nu ar fi făcut în cizme de frica a ceea ce urma să facă?! Ce s-ar fi întâmplat dacă ticălosul nu era atât de sperios și manevra udemeristă ar fi fost dusă până la capăt? Ce urmări ar fi avut abominabila crimă „românească”?! Nu cumva erau pregătite și niscai cancelarii democrate, occidentale, care să reacționeze vehement la actele de barbarie prin care românii se excludeau singuri din spațiul civilizației europene?!…

Oameni buni! Cum putem să ne apărăm de asemenea ticăloșii altfel decât dându-le în vileag pe cele cunoscute! Vreau să spun că interesul nostru suprem, de a ne apăra de vrăjmășia ticăloșilor, ne obligă să spunem tot adevărul despre Martie 1990! Și despre alte momente istorice asemănătoare în ticăloșia lor! A tăcea în continuare, a ține secret cât sunt de mârșavi ungurii și alți prieteni cu care ne-a pedepsit Dumnezeu, este un fel de a ne tăia singuri craca de sub picioare!

Norocul nostru e unul singur: că ungurii nu sunt la fel de deștepți pe cât sunt de ticăloși! Dar atenție mare: din păcate, maghiarii nu acționează singuri, ci mereu în cârdășie cu un stăpân!… Un stăpân ales de ei să fie mai puternic, cel mai puternic, dacă se poate, pe care se pricep dintotdeauna să-l înstige împotriva românilor! Să-l atragă în cârdășie! Au făcut istorie numai la remorca altora! Sau prin alții! Deseori prin români chiar!

Căci ungurii sunt, mai presus de orice, un popor de români, slovaci, nemți, evrei, sârbi etc., maghiarizați! Un popor de dez-naționalizați! Un mixtum compositum etnic fără egal în Europa! Ei numesc asta „sinteză”!… Cei de prin părțile noastre au un așa de mare procent de „românitate” (sic!) încât am putea să le spunem măi, vere!, dacă nu cumva chiar măi, frate!

Deocamdată însă nu merită să le spunem nici măcar măi, vecine!…

Că le-aș spune: Măi, vecine! De ce nu vrei tu să ne avem bine?! De ce, focului, nu te potolești?!… Sau vrei iar s-o pățești?!

(8 martie 2013)

                         

Simona M. Botezan, Washington D.C.

 

Generalul Jean Paul Palomeros Comandant Suprem al ACT NATOComandamentul pentru Transformare al Alianţei Atlanticului de Nord (ACT), ȋmpreună cu Şcoala de Studii Internaţionale Avansate “Paul H. Nitze” a Universităţii John Hopkins (CSIS); Centrul pentru relații transatlantice (CTR) și Consiliul Atlantic al Statelor Unite (ACUS), au găzduit la sfârşitul lunii martie, evenimentul “Young People Forging the Future” la Washington D.C.

 

Evenimentul face parte din eforturile Comandamentului Academic al Alianţei de a găsi resurse externe benefice pentru organizaţie, cele mai eficiente căi de transformare şi adaptare a Alianţei, astfel ȋncât să poată să răspundă rapid şi eficient provocărilor viitoare.

 

Ȋn sesiunea plenară de la prânz, am asistat la cel mai aşteptat moment al zilei, discursul Comandantului Suprem al Alianţei pentru Transformare (SACT), Generalul Jean-Paul Paloméros, general cinci stele al Forţelor Aeriene Franceze.

 

Ȋn auditoriul plin până la refuz, Generalul Jean Paul Palomeros, a ȋnceput prin a mulţumi tinerilor studenţi şi profesionişti, care au acceptat provocarea, şi membrilor activi ai ACT, preocupaţi continuu de dezvoltarea organizaţiei.

 

“Această adunare de profesioniști talentați tineri promitatori, este tot mai semnificativ pentru mine”, a declarat generalul Paloméros. Azi nu v-ati angajat într-o croazieră de agrement, ci sunteti membri activi ai echipajului la transformarea ACT” a spus generalul.
Generalul Palomeros a facut referire la Art. 5 al Tratatului şi la un discurs din 1995 al d-nei Madeline Albright despre securitatea corporativă, parteneriate şi apărare colectivă, discurs care a determinat o schimbare de direcţie pentru NATO, extinderea ariei sale de acţiune şi o alta viziune privind stabilitatea Europei. Generalul şi-a amintit că Germania s-a opus atunci ideilor novatoare ale d-nei Albright, iar Statele Unite au acceptat schimbarea fără rezerve. Ulterior, atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au confirmat necesitatea apărării transnaţionale, iar strategia NATO s-a adaptat acestei direcţii noi. Astăzi Alianţa are o strategie mult mai largă, iar rolul ei s-a extins acoperind provocările actuale şi estimandu-le pe cele viitoare, iar rezultatul se vede ȋn operaţiunile din Afganistan, Balcani, Orientul Mijlociu şi din zona Mediteranei.

 

Generalul Palomeros a subliniat faptul că provocările externe au fost cele care au determinat răspunsurile NATO, proiectele sale ambiţioase, care au inclus ȋn ecuaţia globală a securităţii elemente noi, resurse exterioare, tehnologie avansată, resurse financiare mult mai complexe decât şi-au imaginat fondatorii NATO, ȋn urmă cu 50 – 60 de ani. „ Ȋn acest moment, NATO poate fi definit prin două concepte – interacţiunea şi interdependenţa membrilor, diseminarea ideologiilor şi schimburi economice, tehnologice, parteneriate civile. Personal consider că aceste două elemente definesc NATO la momentul actual şi determină acţiunile organizaţiei, acţiuni de menţinere a păcii sau intervenţii militare clasice cu efort multinaţional. Datorită noilor provocări şi a schimbarilor rapide ale climatului, nu putem estima cu exactitate resursele necesare Alianţei ȋn viitor, dar putem prevedea viitorele provocări, iar conceptele „smart defense” şi „pulling and sharing” ne dau ocazia să ne pregătim şi să folosim mai eficient resursele pe care le avem” a spus generalul Jean – Paul Palomeros.

 

De asemenea, Comandantul Suprem al ACT NATO a apreciat că Alianţa nu este capabilă să asigure singură securitatea lumii, fără parteneriate puternice, care să implice alte organizaţii, cum ar fi Uniunea Europeană, Crucea Roşie Internaţională sau ONU. “Este ȋmbucurător faptul că partenerii se implică déjà ȋn zonele ȋn care NATO are operaţiuni importante, cum ar fi operaţiunile din zona Mediteranei, la care cele 21 de naţiuni componente UE au contribuţii importante. Interventia multinaţionala din Kosovo a fost  cel mai bun exemplu de “smart defense”, a subliniat generalul Palomeros, care consideră Uniunea Europeană unul dintre cei mai puternici “jucătorii”  ȋn parteneriatele NATO pentru menţinerea păcii.  Comandantul Suprem consideră că atragerea unor parteneri strategici puternici constituie o soluţie pentru creşterea capabilităţii NATO, dar şi o temă vastă de cercetare. “Cheia Alianţei o constituie, ȋn acest moment, schimbul de informatii, implicarea tututor partilor şi, chiar daca multe dintre inititive au pornit din SUA, ceea ce leaga alianta sunt valorile americane şi europene comune. Chiar daca nu avem o istorie comuna, iar perspectiva originara este diferita pe cele două maluri ale Atlanticului, provocarea este comuna, iar soluţiile sunt ȋn beneficiul tuturor membrilor” a răspuns generalul unei ȋntrebări din public.

 

Întrebat despre mecanismele care guvernează interacţiunea şi interdependenţa membrilor NATO, ce se ȋntâmplă cu cele două principii “smart defense” şi “pulling and sharing” atunci când contribuţiile membrilor nu sunt egale, generalul a spus că orice parteneriat necesită incredere, nu este legat doar de “sharing”, ci de o perspectivă mult mai largă. Capabilitatea este legată de logistică, de corporaţii, de resurse materiale şi umane, de inteligenţă şi de alte elemente, iar provocarea o constituie optimizarea resurselor cu costuri minime.

 

La ȋntrebarea despre viitorul NATO ȋn Balcani, ȋn ţările mici din fosta Iugoslavie, de pilda, generalul Palomeros a  spus că zona Balcanilor reprezintă o sferă importantă pentru NATO, iar viitorul Alianţei ȋn acel perimetru depinde de depăşirea dificultăţilor actuale. Zona Balcanilor are o importanţă majoră pentru NATO şi reprezintă mai mult decât intervenţii militare. Fiind o zonă de graniţă a Alianţei, un inters sporit ȋl constituie interacţiunea umană, implicarea politică, feed-back-ul acestor naţiuni, care a fost şi este impresionant şi pozitiv. Trecutul acestor naţiuni a fost dificil, drumul este lung şi greu, dar există perspective foarte bune ȋn regiune.

 

La ȋntrebarea cât de repede se poate mişca Alianţa ȋn realitate, ȋn zona Balcanilor, având ȋn vedere prezenţa unor factori externi perturbatori, generalul Palomeros a răspuns că NATO este implicat chiar acum ȋn instalarea elementelor scutului anti-rachetă ȋn Europa de Est, iar abilitatea de a educa aceste naţiuni şi de a găsi interese comune cu ele, sunt cele care determină viteza de reacţie a Alianţei: “Ȋn asemenea situatii, este importantă perspectiva tuturor; sunt 28 de naţiuni aşezate la aceiaşi masă, discutând proiecte cu un buget imens, ţări mari care au alte perspective decât ţările mici, iar necesitatea de a răspunde dorinţelor tuturor reprezintă unul dintre cele mai importante obiective ale mele. Când vom găsi raspunsul la ȋntrebarea: “Ce este mai bine pentru NATO – consensul, extragerea intereselor şi principiilor comune pentru cei 28, atunci ne vom putea mişca. Suntem ȋn faza de implementare a proiectului, concentraţi pe rezultate şi depinde care parte a paharului o vedem, partea plină sau partea goală? Este o mare presiune pentru asumarea responsabilităţilor, apar elemente noi ȋn ecuaţie, pe care nu le-am luat ȋn calcul de la ȋnceput, dar cele mai importante sunt deciziile care se vor lua ȋn Europa. Toată lumea ştie că Putin nu are interese care corespund 100% cu interesele NATO. E dificil să ajungem la un consens şi să ne mişcăm mai repede” , a spus generalul Jean – Paul Palomeros ȋn ȋncheiere.

 

Biografia Comandantului Suprem al Alianţei pentru Transformare (SACT), General al Forţelor Aeriene Franceze, este disponibilă la adresa:

 

http://www.act.nato.int/biographies/supreme-allied-commander-transformation

 

Simona M. Botezan

 

În data de 26 martie 2013 Comandamentul pentru Transformare al Alianţei Atlanticului de Nord (ACT), ȋmpreună cu Şcoala de Studii Internaţionale Avansate “Paul H. Nitze” a Universităţii John Hopkins (CSIS); Centrul pentru relații transatlantice (CTR) și Consiliul Atlantic al Statelor Unite (ACUS), au găzduit evenimentul “Young People Forging the Future”.

 

Prof. Dr. Dan HamiltonEvenimentul face parte din eforturile Comandamentului Academic al Alianţei de a găsi resurse externe benefice pentru organizaţie, cele mai eficiente căi de transformare şi adaptare a Alianţei, astfel ȋncât să poată să răspundă rapid şi eficient provocărilor viitoare.

 

Conferinţa a ȋnceput cu câteva remarci ale organizatorilor. Au luat cuvântul Dr. Daniel Hamilton, Directorul Executiv al Centrului pentru Relaţii Transatlantice al Universităţii John Hopkins (SAIS); Ambasadoarea Kolinda Grabar – Kitarovic, Asistent Secretar General pentru Diplomaţie Publică al NATO (ACUS) şi Generalul Maior Peter C. Bayer Jr. din US Army, şeful adjunct al Statului Major pentru Planuri Strategice şi Politică al NATO. Obiectivul conferinţei a fost crearea unui cadru ȋn care aceşti tinerii foarte talentați să se implice și să contribuie cu o perspectivă nouă și inovatoare la activitatea ACT.

 

Dr. Dan Hamilton a condus şedinţa plenară de deschidere şi sesiunea finală a conferinţei şi a coordonat unul dintre cele patru grupuri de lucru restrânse. Biografia Dr. Dan Hamilton este disponibilă aici: http://transatlantic.sais-jhu.edu/about/bios/daniel_hamilton.htm

 

 

Kolinda Grabar KitarovicRemarci introductive  Amb. Kolinda Grabar – Kitarovic (ACUS)

 

Ȋn discursul său introductiv, fosta ambasadoare a Croaţiei ȋn Statele Unite, Kolinda Grabar – Kitarovic, actualmente Asistent Secretar General pentru Diplomaţie  Publică al NATO (ACUS), a spus că aceşti tineri supradotaţi nu sunt doar viitorii lideri ai Alianţei, ci sunt şi liderii de astăzi, minţile care aduc schimbarea.

 

Ambasadoarea a rezumat principalele subiecte ale Summit-ului NATO de anul trecut de la Chicago – securitatea membrilor şi securitatea populaţiei; conceptul „smart defense” ; parteneriatele internaţionale, terorismul şi atacurile cibernetice; preocupările pentru rezolvarea crizei energetice, intervenţia din Afganistan, dezvoltarea schimburilor tehnologice şi comerciale ȋntre ţările membre; parteneriatele şi implicarea organizaţiilor internaţionale ȋn acţiuni şi operaţiuni determinate de interese comune.

 

Doamna Kitarovic a subliniat faptul că lumea de astăzi nu mai este despărţită de graniţe, ci de principii. Ambasadoarea i-a invitat pe tinerii profesionişti să-şi spună părerea, să-şi prezinte ideile şi viziunea privind direcţiile ȋn care ar trebui să se ȋndrepte Alianţa, astfel ȋncât să se dezvolte, să fie mai eficientă ȋn viitor şi să obţină capabilitatea necesară provocărilor viitoare.

 

Biografia dnei Kolinda Grabar – Kitarovic este disponibilă aici: http://www.nato.int/cps/en/natolive/who_is_who_76170.htm

 

 

 

Discursul introductiv al Generalului Maior Peter Bayer Jr. Şef Adj. al Statului Major pentru Planuri Strategice şi Politică al NATO

 

Generalul Bayer remarci introductiveȊn discursul său introductiv, Generalul Maior Peter Bayer Jr. din US Army, şeful adjunct al Statului Major pentru Planuri Strategice şi Politică al NATO, a spus că a avut o revelaţie ȋn urma cu patru luni, când discutând cu fiul său, ȋn vârstă de 21 de ani, a constatat că generaţia următoare este mai bine pregătită pentru a se adapta schimbărilor climatului internaţional şi că tinerii au o viziune diferită faţă de cei care sunt acum ȋn conducerea NATO, oameni care au cu toţii peste 40 de ani. Din acest motiv, generalul a considerat oportună organizarea acestei ȋntâlniri, pentru a da posibilitatea tinerilor profesionişti să se pronunţe asupra felului ȋn care ar trebui rezolvate problemele planetei, astfel ȋncât Alianţa să existe şi să aibă succes ȋn viitor.

 

Generalul Bayer le-a propus tinerilor să descrie viitorul planetei şi rolul armatei ȋn rezolvarea problemelor ei, de pildă criza energetică sau criza resurselor. Una dintre preocupările generalului este să pună de acord guvernele celor 28 de naţiuni membre asupra intereselor lor globale, iar ȋntrebarea lui era dacă acest obiectiv este realist şi posibil ȋn viitorul apropiat: : „ Vom fi capabili vreodată să avem obiective şi valori comune ȋn NATO sau va  trebui să alegem doar elementele pozitive, asupra cărora suntem de acord toţi cei 28, iar  acelea să constituie valorile şi principiile după care va acţiona Alianţa ȋn viitor?”

 

Generalul Bayer este preocupat de felul ȋn care mediul academic ar putea contribui la planurile pe termen lung ale NATO, atingerea obiectivelor de securitate, definirea factorilor de risc, astfel incat NATO să fie pregatită să raspundă la cele mai imprevizibile provocări.

 

Ȋn alocuţiunea sa, generalul a descris conceptul de cooperare strategică, eforturile NATO ȋn cele opt operaţiuni simultane actuale, şi-a arătat preocuparea faţă de protejarea libertăţii unor naţiuni; a explicat ȋn ce constă conceptul strategic al ghidării politice şi militare şi a cerut tinerilor să răspundă la câteva ȋntrebări fundamentale: Ce anume ţine Alianţa unită? Ce factori ar putea să conducă la dispariţia sau regionalizarea NATO? Cum vă arăta planeta peste 20-30 de ani şi cum va fi afectată securitatea naţiunilor de aceste schimbări? Ce efecte va avea parteneriatul strategic şi schimbul de informaţii ȋntre Est şi Vest şi care sunt implicaţiile lor actuale şi viitoare? Este posibil să armonizezi 28 de sisteme diferite de guvernare, să le globalizezi şi să găseşti valori comune, pe care să le ȋmpărtăşească toţi membrii? Prin ce mijloace şi ȋn cât timp? Care sunt factorii de care depinde acest consens?

 

Ȋn finalul alocuţiunii sale, generalul Bayer şi-a exprimat convingerea că  aportul minţii acestor tineri va adauga valoare organizaţiei NATO, va aduce un suflu nou acestui conglomerat internaţional, o organizaţie care are probleme şi provocări similare altor conglomerate multinaţionale, cum ar fi  UE sau ONU.

Biografia Generalului Peter Bayer Jr. este disponibilă aici:

 

http://www.act.nato.int/biographies/deputy-chief-of-staff-strategic-plans-a-policy

 

Eveniment NATO la Washington D.C.

Posted by Gabriela Petcu On March - 29 - 2013

Zece ani ACT NATOConferinţa Internaţională “Young People Forging the Future”

 

Simona M. Botezan

 

În data de 26 martie 2013 Comandamentul pentru Transformare al Alianţei Atlanticului de Nord (ACT), ȋmpreună cu Şcoala de Studii Internaţionale Avansate “Paul H. Nitze” a Universităţii John Hopkins (CSIS); Centrul pentru relații transatlantice (CTR) și Consiliul Atlantic al Statelor Unite (ACUS), au găzduit evenimentul “Young People Forging the Future”.

 

Evenimentul face parte din eforturile Comandamentului Academic al Alianţei de a găsi resurse externe benefice pentru organizaţie. Şaptezeci dintre cele mai ascuțite minți tinere, cu diverse profesii şi naţionalităţi, angajaţi ai unor companii de renume, doctoranzi şi cercetători implicaţi ȋn studii postdoctorale, ghidaţi de mentori distinşi ai ACT şi ai altor organizaţii prestigioase, au căutat cele mai inteligente soluții la provocările care ar putea avea un impact profund asupra planetei şi a milioane de oameni de pe glob. Proiectul face parte din eforturile Comandamentului de a găsi cele mai eficiente căi de transformare şi adaptare a Alianţei, astfel ȋncât să poată să răspundă rapid şi eficient provocărilor viitoare.

 

Conferinţa a ȋnceput cu câteva remarci ale organizatorilor. Au luat cuvântul Dr. Daniel Hamilton, Directorul Executiv al Centrului pentru Relaţii Transatlantice al Universităţii John Hopkins (SAIS); Ambasadoarea Kolinda Grabar – Kitarovic, Asistent Secretar General pentru Diplomaţie Publică al NATO (ACUS) şi Generalul Maior Peter C. Bayer Jr. din US Army, şeful adjunct al Statului Major pentru Planuri Strategice şi Politică al NATO. Obiectivul conferinţei a fost crearea unui cadru ȋn care aceşti tinerii foarte talentați să se implice și să contribuie cu o perspectivă nouă și inovatoare la activitatea ACT.

 

A urmat detalii despre proiectul fiecarui grup de lucru, prezentate de Lt.Col. William Jakola, analistul strategic al NATO HQ SACT şi LCdr. Robert Clarady, specialistul NATO HQ SACT ȋn probleme de angajament.

 

Evenimentul a cuprins trei sesiuni plenare şi intervențiile a doi dintre liderii de top ai NATO – Comandantul Suprem al ACT NATO generalul francez Jean – Paul Palomeros şi generalul – maior Peter Bayer Jr. adjunct responsabil cu strategia şi politica NATO. Pe parcursul zilei, au fost şi două sesiuni restranse, formate din patru grupuri de lucru, în care tinerii profesionişti şi mentorii lor s-au angajat în discuții aprofundate pe teme de importanță strategică pentru Alianță. Ideile şi soluţiile acestor tineri geniali vor contribui la dezvoltarea viitoarelor strategii ale comandamentului ACT NATO și vor sprijini misiunea ACT de îmbunătățire a relațiilor, interacțiunii și cooperării practice cu partenerii, națiunile și organizațiile internaționale.

 

Tinerii au discutat ȋn patru grupuri, care s-au ȋntâlnit de două ori, fiecare sesiune fiind coordonată de un mentor prestigios al ACT, SAIS sau al altei organizaţii internaţionale. Ȋn aceste sesiuni s-au discutat pe larg subiectele propuse de organizatori şi s-au căutat răspunsuri şi soluţii pentru ȋntrebările generalului strateg Peter Bayer Jr.

 

Concluziile celor patru grupuri au fost prezentate ȋn sesiunea plenară finală, prezidată de generalul Bayer, Dr. Dan Hamilton şi fostul Ambasador al Ungariei la Washington D.C., domnul Andras Simonyi, actualmente director al Centrului pentru Relaţii Transatlantice al Universităţii John Hopkins.

 

După discuții îndelungate, examinarea factorilor și a tendințelor de dezvoltare relevante, analiza riscurilor, viitorul securităţii și mediul de operare pentru NATO în 2030 și mai departe, grupurile de lucru s-au reunit pentru a oferi soluții lor, iar mentorii și analiștii strategici, inclusiv generalul-maior Peter Bayer, au fost impresionaţi de rezultatele lor.

“Oricum priveşti la viitor, acesta este periculos, complex şi rapid”, a declarat Bayer. “Ceea ce am văzut astăzi aici mă face să fiu optimist în privința viitorului NATO. Am văzut energie, inteligenţă și angajament și vă mulțumesc pentru ziua aceasta.”

 

 

Foto: Simona Botezan

 

 

Victor Ponta: cecitate politică sau oportunism?

Posted by Stefan Strajer On March - 13 - 2013

Victor Ponta: cecitate politică sau oportunism?

Vasile ZARNESCU_CV

Autor: Colonel (r.) Vasile Zărnescu

Astă-seară, 10 martie 2013, la emisiunea sa despre problema „secuilor“, Radu Tudor i-a invitat, printre alţii, pe sociologul conf. univ. dr. Radu Baltasiu, directorul Centrului European de Studii în Probleme Etnice (C.E.S.P.E.) al Academiei Române, şi pe europarlamentarul Victor Boştinaru, despre care s-a spus că este „expert“, dar nu s-a precizat ce expertizează. Oricum, acesta este licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Geografie a Universităţii Bucureşti (iunie 1974) şi, ulterior, al Facultăţii de Istorie şi Filozofie a Universităţii Bucureşti (iunie 1981), adică este licenţiat în patru domenii, ceea ce înseamnă că nu este competent în nici unul dintre ele (poate ar fi în domeniul istoriei, fiindcă l-a aprofundat de două ori: între 1971-1974, apoi între 1978-1981!). Încă de la începutul emisiunii, Radu Baltasiu a făcut o expunere despre ceea ce au fost şi sunt secuii şi a repetat o afirmaţie făcută în emisiunile anterioare pe Antena 3 şi de notorietate în toate mass media serioase: anume că, după datele ultimului recensămînt, s-au declarat „secui“ doar vreo 300 (trei sute) de indivizi. Ca atare, nu se mai poate vorbi de secui, mai ales că şi ăştia vorbesc numai ungureşte, se îmbracă ungureşte etc. şi nu ca secuii de acum peste două secole, înainte de a fi fost complet maghiarizaţi. Deci, secui nu mai există! Totuşi, în acea emisiune, expertul Victor Boştinaru, deşi, printre cele patru domenii în care este licenţiat, are şi calitatea de istoric-cu-repetiţie, vorbea, în tot timpul emisiunii, de „secuime“ – la fel ca alde Gheorghe Frunda, Bela Marco (de la românescul Marcu), Petru Lakatos (pronunţat „Làcatoş“, adică de la Lăcătuşu), Gabor Kozsokar (din românescul Cojocaru) şi alţi asemenea români maghiarizaţi. Idioţenia şi mai mare a acestor maghiarizaţi este conţinută de expresia folosită frecvent tot de ei: „maghiarii din secuime“ (sic) – idioţenie care are, totuşi, prin sinceritatea ei, meritul că le dă de gol fariseismul, impostura şi demagogia! Păi, dacă sunt „maghiari“, de ce se mai referă la „secuime“, de vreme ce secui nu mai există, fiindcă fuseseră maghiarizaţi de peste două secole?! În plus la inventarul inepţiei cu „secuii“ – inepţie preluată şablon de toate prompter-istele ironizate de Mircea Badea –, chiar pe burtiera emisiunii lui Radu Tudor figura titlul „Secuii cer autonomie în inima Transilvaniei“, iar această inscripţie a zăcut acolo pe toată durata emisiunii, deşi, repe, sociologul Radu Baltasiu clarificase de la început numărul lor insignifiant, număr care, în asociere cu faptul maghiarizării lor depline şi definitive, marca inexistenţa lor!

Impotriva separatismului maghiar_opt

După emisiunea lui Radu Tudor a urmat emisiunea „Sinteza zilei“, care l-a avut ca invitat pe premierul Victor Ponta, în care s-a glosat cel mai mult tot pe tema „secuilor“ inexistenţi, dar trataţi în discursul emisiunii ca fiind o entitate demografică reală. Gazda emisiunii, Mihai Gâdea, l-a întrebat, la obiect, ce opinie are premierul despre arborarea steagului „secuiesc“ şi acţiunile revizioniste manifestate cu acest prilej. Victor Ponta a minimalizat pericolul propagandei revanşarde hungariste, că e steagul secuilor aliaţi ai lui Mihai Viteazul, care secui etc. Adică a dat-o şi el pe glumă, pe rolul său conciliant important, că tocmai fusese el, „ieri [adică în 9 martie], la Budapesta, la congresul socialiştilor maghiari unde discursul său fusese aplaudat“ etc., etc. Unde era Theodor Stolojan, care, cu vreo două decenii în urmă, clamase sentenţios: „Cu suveranitatea naţională nu se glumeşte!“? Unde erau ceilalţi politicieni care, sub o formă sau alta, recitaseră aceeaşi placă? Erau pe nicăieri, căci pozaseră în naţionalişti nu pentru că ar fi avut intenţia să apere interesele şi valorile naţionale, ci doar din motive politicianiste, demagogice! De aceea, Ungaria, via U.D.M.R., a continuat escaladarea revizionismului, pînă azi. Dar Mihai Gâdea nu şi-a putut reprima pofta de a-l umili niţel pe premier cu calitatea închipuită de „coleg cu Mihai Viteazul“ a Iui Valeriu Zgonea, căruia – din spirit partinic şi de „generaţie“ – Victor Ponta i-a luat apărarea, deşi ar fi fost mai bine să-l trimită la strîns şuruburile căii ferate, căci asta învăţase el la facultatea făcută la fără frecvenţă! Cum s-a văzut, premierul Victor Ponta s-a complăcut şi el în postura de „pacificator“ în relaţia România-Ungaria, bagatelizînd, ca şi Zgonea et ejusdem farinae, problema steagului „secuiesc“ şi, în esenţă, politica revanşardă a Ungariei, via U.D.M.R., care iterează pretextele Dictatului de la Viena! În mod evident, Victor Ponta este mai instruit, poate chiar mai cult decît C.F.R.-istul Valeriu Zgonea sau decît geograf-filozof-istoricul-dublu Victor Boştinaru. De aceea, nu-l suspectez pe premierul Ponta de a suferi de cecitate politică mai mult decît de oportunism politic. Pentru că el vrea „linişte“ internă şi externă, cum îi dictează stăpînii din U.E., ca să stăpînească mai bine cu toţii: şi stăpînii noştri, interni – cleptocraţia postdecembristă –, şi cei externi.

Maghiarii se cred irlandezi

Consider că, inclusiv în cazul premierului Ponta, este vorba de oportunism în mai multă măsură decît incapacitate de a distinge realitatea politică internă şi externă, deoarece falsa problemă a „secuilor“ – etalată tot mai agresiv de maghiarizaţii din România, manevraţi de Ungaria – datează de la Trianon, continuată prin Dictatul de la Viena şi reluată în etapa postdecembristă. Chiar şi la Antena 3 s-a mai glosat pe această temă, aşa cum se poate constata din articolul de mai jos, pe care este oportun să-l republic, tocmai pentru a releva jocul perfid dintre „moderaţii“ din U.D.M.R. şi „radicalii“ spionului şi adulterinuluiLaszlo Tokes – joc pe care guvernanţii şi politicienii (care, în majoritatea lor, sunt doar politicaştri) din România se prefac, de 23 de ani, că nu-l văd! Între cele trei steluţe redau, ad litteram, articolul din Gardianul, preluat pe site-ul Antenei 3.

***

 Szekelyfold nem Romania

Ziarul secuilor cheamă la luptă armată pentru dezmembrarea României

Autor: C. T. Sursa: http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1219356133, preluat din Gardianul, 22 august 2008

♦ Ziarul de limbă maghiară Haromszek“ („Trei Scaune“, în traducere – n.r.), care apare la Sfântu Gheorghe şi care este editat de mai mulţi lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc, a publicat, pe prima pagină, un articol care îndeamnă populaţia secuiască la lupta cu arma în mâna pentru înfiinţarea unui stat de sine stătător în inima Transilvaniei. Articolul este semnat cu pseudonimul Zoltan Bedo, conform unor surse din interiorul redacţiei, de unul dintre acţionarii publicaţiei, Albert Levente

♦ Articolul, intitulat „Cu capul sus, cu spatele drept“, îndeamnă la „înfiinţarea unui stat de sine stătător“, „prin forţa armelor“. Prin poziţie conştientă, unitară, curajoasă, prin luptă şi prin jertfă. Cotidianul Haromszek este editat de societatea H-PRESS S.r.l., iar din acţionariatul ei fac parte Magyari Lajos, fost deputat U.D.M.R. de Covasna, în mandatul 1992-1996, şi consilier local la Sfântu Gheorghe între anii 2004-2008, şi Ferencz Csaba, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc

♦ Virulenţa articolului cu pricina a stârnit interesul Serviciului Român de Informaţii. Traducerea articolului a fost expediată, ieri, biroului de presă al S.R.I., purtătorul de cuvânt al acestei instituţii dând asigurări reporterilor Gardianului că, în cursul zilei de astăzi, va adopta o poziţie oficială faţă de acest aspect. Reacţiile politicienilor nu au întârziat să apară. Senatorul U.D.M.R. Eckstein Kovacs ne-a declarat că o astfel de instigare la violenţă reprezintă o enormitate

Ziarul de limbă maghiară Haromszek („Trei Scaune“, în traducere – n.r.), editat de mai mulţi lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc, a publicat, în urmă cu două luni, pe prima pagină, un articol care îndeamnă populaţia secuiască la lupta cu arma în mâna pentru înfiinţarea unui stat de sine stătător în inima Transilvaniei. Articolul este semnat cu pseudonimul Zoltan Bedo, conform unor surse din interiorul redacţiei ziarului care apare zilnic la Sfântu Gheorghe, de unul dintre acţionarii publicaţiei, Albert Levente. Nu este pentru prima dată când apar astfel de îndemnuri la separare prin forţă de România, însă virulenţa articolului cu pricina a stârnit interesul Serviciului Român de Informaţii. Traducerea articolului a fost expediată, ieri, biroului de presă al S.R.I., purtătorul de cuvânt al acestei instituţii dând asigurări reporterilor Gardianului că, în cursul zilei de astăzi, va adopta o poziţie oficială faţă de acest aspect.

De câţiva ani de zile, de când în vocabularul liderilor U.D.M.R. şi al celorlalte organizaţii maghiare din Transilvania a intrat expresia „autonomie teritorială“, o bună parte a presei maghiare transilvănene (în special cea din judeţele Covasna şi Harghita) găzduieşte constant articole de-o virulenţă incredibilă împotriva a tot ce este românesc. Dacă, în zonele unde maghiarii sunt inferiori numeric, tonul articolelor şi emisiunilor radio-tv e mai ponderat, în cele două judeţe unde maghiarii sunt majoritari, jurnaliştii maghiari îşi permit să scrie aproape ca în epoca în care Transilvania era ocupată de trupele horthyste. În ultima perioadă, tonul gazetelor de limba maghiară din zonă a devenit încă şi mai vehement, aproape belicos. Până în urmă cu vreo doi ani, liderii şi figurile marcante ale minorităţii maghiare vorbeau despre autonomie „culturală“ ori „personală“. De prin anii 2006-2007 încoace, a început să se vorbească explicit despre autonomie teritorială. Anul acesta, cotidianul de limbă maghiară Haromszek („Trei Scaune“, în traducere – n.r.), în ediţia sa cu numărul 5419, apărută luna trecută, a dat tonul trecerii la solicitări şi mai radicale. Potrivit articolului intitulat „Cu capul sus, cu spatele drept“, apărut sub semnătura unui anume Zoltan Bedo, nu mai e la modă revendicarea autonomiei teritoriale. Ungurii din România sunt îndemnaţi acum să ceară „autodeterminare“. De ce autodeterminare în loc de autonomie? Ne lămureşte chiar autorul articolului citat: pentru că, prin autodeterminare, „popoarele îşi pot decide liber statutul politic, adică poartă, în sine, şi dreptul alegerii libere a regimului politic. Adică dreptul înfiinţării unui stat de sine stătător“. Idee cu care dacă noi, majoritarii, nu suntem de acord, ne spune ziarul Haromszek ce ne aşteaptă: nesupunerea civică sau chiar lupta armată. Şi până acum, multe din discursurile propagate în presa maghiară din Transilvania se situau la graniţa penalului. Acum, însă, odată cu aceste îndemnuri explicite la „înfiinţarea unui stat de sine stătător“, „prin forţa armelor“, ceea ce se scrie în presa de acolo intră în coliziune frontală cu Constituţia României. Ca să nu fim acuzaţi că exagerăm, redam mai jos câteva pasaje mai semnificative din articolul respectiv. Intertitlurile ne aparţin.

spanzurare_or

Vrem dreptul la propria patrie!

            În epoca modernă, putem vorbi de realizarea autonomiei minoritare atunci când statul transferă drepturi ale puterii de stat unor organizaţii înfiinţate şi alese pe cale democratică de către minorităţi. Dat fiind faptul că scopul primordial este păstrarea identităţii, trebuie să presupună validarea următoarelor drepturi: – dreptul folosirii limbii materne în viaţa particulară, în învăţământ, justiţie şi administraţie publică – dreptul înfiinţării propriului sistem de învăţământ – dreptul la funcţii publice şi servicii publice – dreptul la patrie (care patrie? – n.r.) – dreptul de a dispune liber de bogăţiile naturale – dreptul la reprezentanţă politică locală

După cum rezultă şi din enumerare, în cazul autonomiei, nici vorbă de lezarea integrităţii teritoriale a statului în cauză, respectiv de divizarea ei teritorială. Cu atât mai mult, cu cât până şi preşedintele României pune semnul egalităţii în mod conştient între acestea. Şi nu în mod întâmplător.

Autodeterminarea este preferată

Să vedem despre ce este vorba. Autonomia administrativă înseamnă transferarea anumitor elemente ale puterii centrale unităţilor administrative locale în cazul soluţionării unor sarcini care au un caracter local şi care pot fi rezolvate cel mai eficient pe plan local. Nu este permisă confundarea cu autonomia minoritară, pentru că nu garantează drepturile fundamentale care slujesc păstrării identităţii, deoarece constituie doar o condiţie necesară, însă nu şi suficientă pentru păstrarea existentei noastre naţionale. Cunoscând toate acestea, trebuie să precizăm că în cazul autonomiei minoritare a se vorbi de divizarea ţării înseamnă minciună, a se oferi autonomie în loc de autonomie minoritară înseamnă inducere în eroare. În ambele cazuri, scopul este menţinerea puterii centrale, în interesul căreia bucureştenii nu se sperie nici de declanşarea unui conflict interetnic.

Un alt concept utilizat frecvent, dar al cărui conţinut nu este clarificat suficient, este autodeterminarea, care nu este identic cu varianta în maghiară a autonomiei. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, însemnătatea acesteia ascunde mult mai multe.

Revizionism hungarist

Vrem stat de sine stătător

Dreptul la autodeterminare se referă, mai ales, la faptul că popoarele îşi pot decide liber statutul politic, adică poartă în sine şi dreptul alegerii libere a regimului politic, respectiv dreptul înfiinţării unui stat de sine stătător. Deci, în cazul în care secuimea se autodefineşte ca popor, în conformitate cu dreptul internaţional, ea poate profita şi de dreptul înfiinţării unui stat…

Din istoricul Pământ Secuiesc, având un teritoriu de 12.800 kmp, dacă scădem Scaunul Arieş, românizat, rămâne un teritoriu de 10.876 kmp. Numărul locuitorilor acestui teritoriu este de 888.827, dintre care 153.405 (19 la sută) sunt de naţionalitate română şi 655.422 (81 la sută) de naţionalitate maghiară. Dacă studiem actuala împărţire teritorială a lumii, trebuie să observăm că numai în Europa există cinci ţări independente mai mici decât Pământul Secuiesc, atât din punct de vedere al teritoriului, cât şi din cel al locuitorilor. Iată-le: – Andorra – suprafaţa 468 kmp, 71.000 locuitori. – Liechtenstein – suprafaţa 160 kmp, 28.000 locuitori. – Luxemburg – suprafaţa 2586 kmp, 364.000 locuitori. – Malta – suprafaţa 325 kmp, 350.000 locuitori. – San Marino – suprafaţa 61 kmp, 23.000 locuitori.

Şi dacă, în cazul lor se poate, nouă de ce nu ni se cuvine dreptul înfiinţării unui stat? Răspunsul este simplu. Ni se cuvine şi nouă. Trebuie doar profitat de el. Trebuie revendicat, trebuie luptat pentru el, dacă este nevoie. Dacă parcurgem evenimentele istoriei universale, punând un accent deosebit pe secolul XX, putem constata că niciodată nu i s-a dat nimic în dar nici unei naţiuni. Fiecare a trebuit să lupte pentru libertate, pentru validarea drepturilor, pentru menţinerea existenţei sale statale sau pentru redobândirea acesteia. Această luptă a fost întotdeauna complexă, dusă pe mai multe căi, prin lansarea diferitelor mijloace. Au fost cazuri când s-a derulat paşnic doar prin mijloace politice, uneori s-a recurs şi la diferite forme ale nesupunerii civice, iar alteori, chiar şi armele şi-au spus cuvântul. În interesul libertăţii, toate acestea trebuie asumate. Un singur lucru era, însă, comun în fiecare. Solidaritatea. Dacă aceasta există, forţarea autodeterminării este doar o problemă de timp… Cum se poate realiza autodeterminarea? Prin poziţie conştientă, unitară, curajoasă, prin luptă şi prin jertfă…

Legături strânse cu Fides şi Laszlo Tokes

Cotidianul de limbă maghiară Haromszek este editat de societatea H-PRESS S.r.l., cu sediul în Sfântu Gheorghe. Firma a luat fiinţă în anul 1992 şi are un capital social în valoare de 3.060 lei, având ca principal obiect de activitate „editarea ziarelor“. Ca obiecte secundare, societatea se ocupă de la activităţi de servicii anexe silviculturii la activităţi de consultanţă în domeniul relaţiilor publice şi al comunicării. S.r.l.-ul cu pricina are 17 asociaţi persoane fizice, cu participaţie egală la capitalul social, în procentaj de 5,88 la sută. Acestea sunt Torma Sandor Csaba, Magyari Lajos, fost deputat U.D.M.R. de Covasna, în mandatul 1992-1996, şi consilier local la Sfântu Gheorghe între perioada 2004-2008, Aros Carol, Simo Erzsebet, Farkas Arpad, Sylvester Lajos, Paljanos Maria, Ferencz Csaba, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, Ferencz Reka, Iochom Istvan, Kisgyiorgy Zoltan, Benko Levente, Albert Levente (cel care, pare-se, a publicat respectivul articol, pe care l-a semnat cu pseudonim), Peter Anton, Torma Clara, Malnasi Emese-Melinda şi Peter Laura. Societatea H-PRESS S.r.l. are nu mai puţin de 12 puncte de lucru în regiunea Har-Cov. Potrivit wikipedia.org, un alt cotidian de limbă maghiară, fondat în 1999 şi care apare la Cluj, a fost demarat iniţial de un grup de interese apropiat Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (U.D.M.R.), prin editura S.C. Scripta S.A. din Oradea – aflată în proprietatea senatorului Attila Verestoy –, pachetul majoritar de acţiuni al publicaţiei fiind, însă, preluat în anul 2000 de către un grup de investitori apropiaţi partidului Fidesz din Ungaria, prin firma Hungarom Media Kft din Budapesta. Editorul „Kronika Kiadohaz“ a înfiinţat un serviciu propriu de curierat şi difuzare în zona Transilvaniei. Sistemul derulat prin transportul auto al exemplarelor nu a funcţionat în mod eficient şi a generat pierderi în special la capitolul combustibil. În perioada 2001-2006, publicaţia a înregistrat pierderi masive, iar în paralel difuzarea nu a cunoscut creşteri semnificative. Redacţia şi administraţia au cunoscut o fluctuaţie masivă de personal din cauza salarizării slabe între 2001-2006. În anul 2005, redactorul-şef Samu Csinta a contactat, fără succes, mai mulţi acţionari ai editorului principalului cotidian local Haromszek din judeţul Covasna, SC H-PRESS S.r.l., pentru a-i convinge să vândă partea lor de acţiuni pentru sume cuprinse între 200 şi 300 milioane lei vechi, la valoarea monedei naţionale din anul respectiv. H-PRESS are un număr de 17 acţionari, iar regulamentul de ordine interioară nu permite înstrăinarea acţiunilor decât în cadrul cercului de acţionari ai s.r.l.-ului. Valoarea H-PRESS era estimată, în 2005, la circa trei miliarde lei vechi. Potrivit unor estimări financiare, Kronika s-ar fi capitalizat prin obţinerea pieţei de publicitate a Haromszek, aflat în situaţie de monopol în judeţul Covasna, cu un venit estimat provenit din încasări lunare din publicitate cuprinse între 500 milioane şi un miliard lei vechi. Kronika a fost achiziţionată în anul 2006 de firma Inforg Zrt. (afaceri imobiliare şi consultanţă în afaceri) din Ungaria, membră a holdingului Vegyepszer Zrt. al miliardarului Elek Nagy, apropiat al aceluiaşi Fidesz. Inforg are în proprietatea sa şi canalul de telviziune „Hir TV“ din Budapesta, de asemenea un susţinător al Fidesz. În cursul anului 2004, ziarul a susţinut campania pro-autonomie etnică promovată de către Consiliul Naţional Secuiesc în cadrul unui turneu organizat în mai multe aşezări din Transilvania. Unul dintre cei doi redactori-şefi adjuncţi al ziarului, Arpad Gazda, este un susţinător al episcopului reformat de Piatra Craiului, Laszlo Tokes, iar fratele lui din municipiul Sfântul Gheorghe este vicepreşedintele organizaţiei judeţene Covasna a Partidului Civic Maghiar (P.C.M.) şi secretar al organizaţiei Sfântul Gheorghe al Consiliului Naţional Secuiesc. (Sorin Simion)

Eckstein Kovacs: «Nebuni sunt şi în trei scaune, şi în patru scaune» Senatorul U.D.M.R. Eckstein Kovacs a declarat, ieri, pentru Gardianul că o astfel de instigare la violenţă reprezintă, din punctul său de vedere, „o enormitate, ceva fantezist“. „Eu sunt un pacifist convins. Îmi plac şi cei din Sfântu Gheorghe, dar şi cei din secuime. Ar fi bine să lăsăm armele pentru Hemingway. Nebuni sunt şi în trei scaune, şi în patru scaune. Mă declar străin de orice astfel de gândire“, a mai spus senatorul.

Tinutul secuiesc - pamant romanesc

Bolcaş: „Trebuie opriţi!“

La rândul său, vicepreşedintele P.R.M., Lucian Bolcaş, ne-a precizat că sunt subtili „ungurii aceştia“, ştiu cum să instige. „Până nu le dăm peste bot acestor iredentişti, lucrurile nu or să se calmeze“, a mai adăugat Bolcaş.

***

            Ziarul Gardianul nu a mai consemnat răspunsul purtătorului de cuvînt al S.R.I., iar, între timp, au dispărut atît ziarul, cît şi arhiva sa de pe Internet. Norocul nostru, al naţionaliştilor, este că articolul a fost reprodus pe site-ul Antenei 3 şi, astfel, îl putem accesa şi demonstra atît politica revanşardă a Ungariei, cît şi „impotenţa guvernanţilor români“ – cum vitupera Adrian Năstase înainte de a deveni premier şi a se alia cu „duşmanul de mai ieri“, fascista U.D.M.R., căreia avea să îi facă tot felul de concesii, la fel ca defuncta C.D.R., concesii obţinute prin şantaj politic inclusiv ulterior, sub regimul lui Traian Băsescu, îndeosebi în timpul guvernelor trădătoare Boc! Dar ameninţarea cu apelul la „lupta armată“ nu fusese comisă doar atunci, ea fiind reluată, inclusiv zilele trecute, de către preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, Csaba Borboly, care îl avertiza pe prefect asupra protestelor violente din Belfast, pornite de la un steag. Numai că atitudinea revanşardă a revizionismului hungarist nu este echivalentă cu lupta pentru independenţă a Irlandei, care este un stat cotropit de Perfidul Albion, pe cînd maghiarizaţii din România (reprezentînd circa 90 la sută dintre „maghiarii“ din România) sunt doar efectul acţiunii rasiste a maghiarizării – începută cu virulenţă prin decretele de maghiarizare, date încă din etapa cînd Ungaria fusese încorporată în Imperiul Austro-ungar, maghiarizare continuată, cum s-a arătat frecvent, în etapa tranziţiei din cauza guvernelor trădătoare postdecembriste. Un exemplu epatant al maghiarizării, dar mai puţin cunoscut, este cazul celor „13 generali maghiari martiri“, executaţi pentru trădare de către împăratul austriac şi comemoraţi cu atîta pompă de propaganda hungaristă, deşi doar trei erau maghiari (numai unul fiind „maghiar pur“, născut în Budapesta), ceilalţi zece fiind maghiarizaţi din alte minorităţi conlocuitoare în cadrul Imperiului Austro-ungar, supranumit „închisoarea popoarelor“! Oricum, aceşti „13 generali maghiari“ pot fi judecaţi, şi acum, post mortem, drept criminali de război, deoarece, prin masacrele comise, ei au s-au făcut vinovaţi de crime contra umanităţii, care sunt imprescriptibile! În schimb, guvernanţii postdecembrişti, în lichelismul lor, le-au ridicat statuia „Ungaria Mare“ în Parcul „reconcilierii“ din Arad! Această slugărnicie a guvernanţilor şi preşedinţilor României le-a dat apă la moară revizioniştilor moghiori, care, aplicînd politica „paşilor mărunţi“, acum ameninţă cu „lupta cu arma în mînă“! Iar premierul Victor Ponta face glumiţe despre steagul „secuilor“, preluînd afirmaţiile năroade ale lui Valeriu Zgonea şi, totodată, îşi etalează persoana sa importantissimă de „făcător de pace“! Şi împăratul roman, cînd reprima răscoalele popoarelor asuprite, se autointitula „făcător de pace“, „pacificator“, care, în limba latină are forma pacalis! Spiritualitatea daco-geţilor a făcut ca, în limba daco-română, acest cuvînt să devină „păcălici“. Premierul Victor Ponta, ca ex-procuror instruit şi ca intelectual cult, nu dovedeşte cecitate politică, ci este un carierist, un oportunist, este un exemplu de păcălici, care păcăleşte poporul român!

Chiar dacă acest articol a apărut acum aproape cinci ani, despre aşa-zisul ţinut secuiesc – inexistent sub aspect geografic, politic, juridic, administrativ etc. –, despre „secuii“ inexistenţi fiindcă au fost maghiarizaţi de multă vreme, despre criminala Divizie Secuiască, înfiinţată în 1848, care a comis crime oribile şi imprescriptibile în 1848, în 1916 şi în 1940-1944, despre urmaşii acesteia care au comis crime oribile şi în decembrie 1989, s-a mai scris şi, deci, liderii U.S.L. şi ai altor partide, redactorii de la Antena 3 şi de la toate mass media care relevă problema „secuiască“ ar trebui să ştie că este o falsă problemă, că e doar un pretext pe care-l folosesc horthyştii din U.D.M.R. şi din Ungaria pentru a face presiuni asupra României în contextul unei conspiraţii internaţionale, iar cînd scriu despre „secui“ trebuie să scrie aşa, cu ghilimele, iar cînd vorbesc trebuie să spună „aşa-zişii secui“. Dacă nu procedează astfel, ziariştii sunt nişte mercenari sau doar „idioţi utili“ – cum îi numea Lenin –, iar politicienii, parlamentarii ş.a. nu sunt decît oportunişti, demagogi – iar, în final, toţi sunt trădători de ţară şi contribuie, fie că-şi dau seama, fie că nu, la secesiunea teritorială pretinsă de moghiori!

            10 martie 2013, Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi

 

 

 

Greşelile lui Take Ionescu şi actualii prădători ai bunurilor Academiei Române

Autor: Voicu Tudor

După o viaţă de muncă în slujba poporului român, pentru realizarea unităţii naţionale, Take Ionescu, la Conferinţa de Pace de la Paris in 1918, a avut o comportare care a indignat pe toţi românii din ţară şi din străinătate. Guvernul român, condus de Ionel I. C. Brătianu, obţinuse cu mare greutate încheierea Tratatului cu Rusia, Franţa, Anglia şi Italia, prin care Aliaţii admiseseră în scris revendicările noastre naţionale: Ardealul până la Tisa, Maramureşul şi Crişana până la Tisa,  întreaga Bucovină şi întreg Banatul.

            În ziua de 18 ianuarie 1919 s-a deschis la Paris Conferinţa de Pace, care trebuia să reglementeze problemele internaţionale după Primul Război Mondial (vezi şi Mircea Rusnac, „În ce mod a fost trasată graniţa româno-sârbă în 1919-1920“ pe http://www.vestul.ro/stiri/5534/in-ce-mod-a-fost-trasata-granita-romano-sarba-in-1919-1920.htm). Alcătuirea delegaţiei care să apere dreptul României la Conferinţa de Pace a suscitat vii controverse, mai ales prezenţa lui Take Ionescu în această delegaţie. Take Ionescu realizase o înţelegere cu Nicola Pasici (1843-1926), prim-ministru al guvernului sârb şi cu Ante Trumbici (1864-1938), delegat croat la Conferinţa de Pace, privind împărţirea Banatului între România şi Serbia, în timp ce Ion I. C. Brătianu cerea ca acest teritoriu să revină în întregime României. Aliaţii, la 17 august 1916, au semnat un tratat de alianţă între România, Franţa, Anglia, Rusia şi Italia, prin care Aliaţii acordau României dreptul de a alipi Bucovina, Banatul, Maramureşul şi toată Transilvania până la o linie care mergea de la Debreţin la Seghedin, bazându-se pe faptul că, până în secolul al XVIII-lea, populaţia majoritară la est de Tisa era populaţie românească. Încă înainte de înaintarea armatelor generalului francez Franchet d’Esperey prin Balcani spre Dunăre, Take Ionescu luase contact la Paris cu membrii Comitetului Naţional Iugoslav, Trumbici şi, mai ales, Pasici, care susţineau, în exil, drepturile ţării lor şi începuse tratative cu ei. Avem, astfel, dovada sigură că încă de atunci, în urma acestor convorbiri, el asigurase pe delegaţii iugoslavi de renunţarea României la revendicarea integrală a Banatului, înscrisă în tratatul de alianţă din 1916 şi că admisese ca partea occidentală a acestei provincii – Torontalul – să fie alipită Serbiei (vezi şi Mircea Rusnac, „Limitele istorice ale Banatului“, pe http://www.vestul.ro/stiri/5649/limitele-istorice-ale-banatului.htm). Ce calitate avea atunci Take Ionescu? Era membru al guvernului, avea vreun mandat din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, din partea regelui Ferdinand? NU! Incredibil! Atitudinea lui a lăsat consternată aproape toată lumea din Europa. Orice urmă de îndoială era acum înlăturată. Din acel moment, colaborarea cu Take Ionescu devenise imposibilă. Take Ionescu a avut o mare contribuţie în pierderea Sudului Banatului. Take Ionescu era foarte bun prieten cu Nicola Pasici, şeful delegaţiei sârbeşti la Conferinţa Păcii, căruia îi transmitea discret memorii şi îl încuraja în susţinerea pretenţiilor sârbilor asupra Banatului. Toţii românii s-au întrebat de unde atâta afinitate, dragoste a lui Take Ionescu pentru sârbi? Puţini ştiu, iar unii istorici au spus-o parţial, sau au ascuns-o, că Take Ionescu avea origine sârbească din partea mamei. Bunica dinspre mamă a lui Take Ionescu, născută Anastasia Andronicu, a fost căsătorită cu Delberovici, de origine sârbă, ofiţer de cavalerie în armata austriacă. Delberovici s-a stabilit în România şi din căsătoria cu  Anastasia Andronicu s-a născut un singur copil, Eufrosina, mama lui Take Ionescu. Mai târziu, când mama Eufrosinei a rămas văduvă, s-a retras la Mănăstirea Viforâta, comuna Aninoasa, lângă Târgovişte. După 20 de ani de călugărie a încetat din viaţă la 11 aprilie 1884 maica Athanasia Delberovici, născută Andronicu. În cimitirul Mănăstirii Viforâta se păstrează mormântul ei şi un mic monument funerar.

Provinciile istorice romanesti

            Fruntaşul liberal Ionel I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, era adeptul unei atitudini demne, intransigente pentru apărarea intereselor şi prestigiului României şi nu privea cu ochi buni politica de „sărut mâna“ adoptată de Take Ionescu în raporturile cu marile puteri. La 28 iunie 1918, Take Ionescu primise aprobarea oficială a plecării cu destinaţia Elveţia. I s-a zis „trenul Take Ionescu“. Traversând Elveţia, prima ţară liberă în care putea vorbi el, dădu o serie de interviuri şi, continuându-şi drumul, ajunse la Paris, la 22 iulie 1918. La Paris, Take Ionescu a căzut sub influenţa iudaismului mondial şi se împrietenise cu Edouard Rotschild, preşedintele Consistoriului Evreiesc din Franţa, şi cu Israel Levy, marele rabin al Comunităţii evreieşti din Franţa, cu care se întâlnea aproape zilnic. Pe aceşti doi evrei nu-i interesau soarta românilor, ci soarta evreilor din toată Europa şi doreau ca teritoriul României să fie colonizat cu evreii din toată Europa şi chiar din Asia. Chestiunea evreiască, transformată de sionişti într-o problemă internaţională, a îngreunat mult situaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris. Ostilitatea acestor cercuri evreieşti, strâns legate de marea finanţă a Europei şi a Americii, a avut cele mai grave consecinţe asupra revendicărilor teritoriale ale României înfăţişate Conferinţei şi aprobate prin Tratatul încheiat cu Rusia, Anglia, Franţa şi Italia la 17 august 1916. Chiar Charles J. Vopicka, ministrul Statelor Unite în România, începuse să facă propaganda pentru sârbi în contra României. Take Ionescu spera să parvină la minister prin ajutorul străinilor şi de atmosfera defavorabilă din Italia care, pentru a obţine Fiume ((azi Rijeka, în Croaţia), împingea pe sârbi în Banat.

Harta Banatului romanesc din Serbia

            La Paris, Take Ionescu a cunoscut o alogenă, Adina Olmazu (care o fi fost numele ei adevărat?), care mai târziu i-a devenit secretară. Această alogenă, Adina Olmazu, fusese căsătorită cu un individ, Cordescu, de care se despărţise (vezi articolul „Woroniecki“, semnat de Georgeta Filliti, în revista Biblioteca Bucureştilor, nr. 12, decembrie 2007, pag.10-12, editată de Biblioteca Metropolitană Bucureşti, str. Take Ionescu nr. 4, sector 1). Unii avansează ideea că Adina Olmazu a fost chiar căsătorită cu Take Ionescu – într-o biserică catolică din Franţa, iar această informaţie este frecvent colportată în presa on line. Alţii sunt mai rezervaţi şi mai expeditivi, dar zeflemitori, ca, de exemplu, Petre Pandrea: „Take Ionescu îşi văzuse idealul realizat: fusese prim-ministru 30 de zile. A plecat în Italia, cu noua şi tînăra sa soţie Adina Olmazu, şi a murit intoxicat de stridii şi amor. Adina fusese furată din gyneceul unui partizan politic“ (cf. Petre Pandrea, „Mentorul meu“, pe blogul http://blogulmaresaluluicrai.blogspot.ro/2012/10/mentorul-meu-de-petre-pandrea.html). Este evident că, aici, cuvîntul „furată“ nu are sensul pe care-l are în practica flăcăilor de la ţară, care-şi „furau“ viitoarele consoarte cu căruţa sau chiar cu calul. Apoi, cuvîntul „gyneceul“ este, la fel de evident, forma eufemistică de a spune că individa fusese pescuită din „haremul“ unui partizan politic, adică era o întreţinută, iar cuvîntul „soţie“ este folosit de complezenţă, spre a nu spune, frust, că Take Ionescu plecase cu o amantă, tot aşa cum unii mari „manageri“ pleacă azi în delegaţii cu o „escortă feminină“. În ţară nu este transcris un act de o asemenea importanţă: un certificat de căsătorie al unui personaj politic de o asemenea anvergură nu putea rămîne netranscris şi consemnat în arhivele oficiale; aşadar, nu s-a produs o asemenea căsătorie, deci afirmaţia nu are nici o valabilitate şi doar camuflează o posibilă relaţie de concubinaj cu o amantă de lux. Originea etnică a acestei femei este o enigmă. În anul 1928, Adina Olmazu s-a recăsătorit cu un refugiat evreu polon, Jean Korybut Woroniecki, care pretindea că este principe (vezi şi articolul Siminei Stan, „Vila prinţesei Woronieka“, în Jurnalul Naţional, 7 noiembrie 2009, pe http://jurnalul.ro/timp-liber/casa/vila-printesei-woronieka-de-la-sosea-526531.html). În realitate, era un sărăntoc, un evreu care murea de foame în Galiţia. Articolul regalistei Georgeta Filitti (decorată de trădătorul ex-rege Mihai şi prietenă de idei cu alt falsificator al istoriei, Neagu Djuvara) este plin de afirmaţii gratuite, fără nici un fel de acoperire documentară – ceea ce nu se cade pentru un „doctor în istorie“, care este, şi încă decorată de Mihai de Hopînţol. Această alogenă, Georgeta Filitti, o fostă umilă bibliotecară la Institutul „Nicolae Iorga“, s-a pretat la un lucru murdar: a distrus mormântul profesorului universitar Mihail Căputineanu (1834-1912) (fost director al Şcolii de Poduri, Şosele şi Mine în anii 1877-1878), din cimitirul Bellu Ortodox, fig. 16, loc. 6 şi şi-a construit un imens monument funerar. Alogenii vor să şteargă orice urmă de existenţă a românilor pe meleagurile lor strămoşeşti. Câtă nedreptate!!! Cine patronează şi încurajează asemenea acte de vandalism? Doctoriţa în istorie pretinde, în acest articol, că Dinu Zamfirescu este nepotul prof. dr. Toma Ionescu, fratele primului ministru Take Ionescu. Dacă ar fi fost adevărat, monarhistul s-ar fi îngrijit de mormântul profesorului, din Cimitirul Bellu Ortodox, fig. 20, loc 4, care a fost înstrăinat şi profanat de un alogen oarecare, Ilie Viţelaru, fost Weisman. De asemenea, Georgeta Filitti mai lasă să se înţeleagă, fără să aibă curajul să scrie acest lucru, că Dinu Zamfirescu ar fi nepotul generalului de divizie David Praporgescu, căzut în luptele de apărare de pe Valea Oltului (30 sept./16 oct.) în timpul contraofensivei germane. Generalul David Praporgescu este primul general român mort în războiul din 1916-1918. El este înmormântat în Cimitirul Bellu Ortodox, fig. 1 bis, loc 10. Nu trebuie uitat că Dinu Zamfirescu este fostul director al actualului Institut pentru memoria exilului românesc şi, mai ales, trebuie permanent relevat că el este iniţiatorul şi primul semnatar al infamanteiDeclaraţii de la Budapesta“ – declaraţie cu caracter profund antinaţional şi antiromânesc. El a fost portar, muncitor şi un timp îndelungat tehnician la Institutul Pasteur-Bucureşti. Câtă neruşinare şi cât tupeu la acest individ să revină în ţară şi să aibă şi pretenţia să fie demnitar! Pentru ce merite? Ce valoare are el? El a fost ostil statului şi poporului român în toată vremea cât a fost în străinătate şi a făcut propagandă duşmănoasă împotriva poporului român. Ce origine etnică o avea acest individ? Acest transfug antiromân îşi păstrează şi cetăţenia franceză, de teama unor eventuale represalii din partea Statului Român. Profesorul Constantin C. Giurescu a fost ministru al Informaţiilor şi al Propagandei în două guverne înainte de 1940 şi, după cinci ani de închisoare la penitenciarul de la Sighet, a revenit la Universitate şi, peste câţiva ani, avea să fie primit în Academia Română, ca membru titular. Şi ca profesorul Constantin C. Giurescu au fost şi alţi români adevăraţi, care au înţeles mersul Istoriei. Socialismul este sensul universal şi proxim al istoriei. Prin trăsătura sa, capitalismul (iudaic) este anti-uman, anti-social şi anti-creştin. Creştinismul, prin ideologia lui, reprezintă mai mult decât o religie. El rămâne singura soluţie de emancipare a omenirii, de umanizare a omului şi de salvare a planetei de un viitor sumbru. Ferească Dumnezeu să învingă iudaismul, pentru că pe Pământ nu va rămâne decât urma paşilor lui Iisus.

Limitele Banatului

            Poporul român a rămas consternat când a văzut atitudinea lui Take Ionescu la Conferinţa de Pace de la Paris. El se aliase cu italienii, care erau în conflict cu sârbii pentru Fiume şi Dalmaţia. Le promisese sârbilor Banatul, dacă nu integral, cel puţin jumătate, în schimbul renunţării la Fiume şi Dalmaţia. Atât le-a trebuit sârbilor, ungurilor, italienilor, bulgarilor, croaţilor, când au constatat că un diplomat şi om politic român atacă Tratatul încheiat în 1916 şi renunţă la teritorii româneşti. Culmea neruşinării, Ungaria pretindea Dalmaţia pentru sacrificiile făcute în timpul războiului! În consecinţă, Ion I. C. Brătianu a decis să renunţe la colaborarea cu liderul conservator Take Ionescu. Prezint mai jos un fragment din cartea lui Gheorghe Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919:

            „Într-o discuţie cu Alexandru Lepedatu, Ion I. C. Brătianu relata că regele l-a invitat pe Take Ionescu – aflat în capitala Franţei – să revină în ţară pentru a se pune de acord cu preşedintele Consiliului de Miniştrii în legătură cu problemele care urmau să fie dezbătute la Conferinţă, în special aceea a Banatului (cf. op. cit., Editura Corint, 2001, pag. 52 şi 53). Dar Take Ionescu n-a răspuns cererii regelui. „Aceasta e cauza că el nu este azi delegat al ţării la Conferinţa de Pace şi nu orgoliul meu sau rivalităţile de partid“ a explicat Ion I. C. Brătianu.

            Înainte de a pleca la Conferinţa de Pace, Ion I. C. Brătianu îi spunea lui I. G. Duca: „Să ştiţi că voi lupta la Paris pentru aplicarea integrală a tratatului [din 1916]. Sunt aproape sigur că Aliaţii nu-mi vor da tot Banatul. Dar puţin îmi pasă, nu mă duc acolo pentru succese vremelnice, vreau, oricare ar fi hotărârile de azi, să menţin pentru viitor neştirbită, măcar pe cale solemnă de protestare, integralitatea drepturilor noastre etnice. Ceea ce a făcut tatăl meu cu Basarabia la Berlin voi face eu acum la Paris cu revendicările noastre în Apus. Chiar dacă ţara nu mă va înţelege şi nu mă va aproba azi, am credinţa că odată va da dreptate atitudinii mele“.

Această situaţie a făcut ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii să apară primul ministru Brătianu – al doilea delegat, în locul lui Take Ionescu, fiind numit Mişu Nicolae, ministru plenipotenţiar al României la Londra. Brătianu adusese, totuşi, cu sine şi o plenipotenţă în alb, semnată de regele Ferdinand, pentru Take Ionescu, în cazul când acesta ar fi susţinut atitudinea sa (vezi articolul lui „Voi lupta ca niciodată“ de Vasile Netea, în revista Flacăra, nr. 19, 14 mai 1982, Bucureşti).

Take Ionescu a persistat în greşeala făcută şi astfel România a pierdut Sudul Banatului, cu populaţie românească compactă, între graniţele unui stat străin. În faţa refuzului conferinţei de a satisface cererile României, Ionel Brătianu repetă gestului tatălui său de la 1877. În timpul tratativelor care precedaseră Congresul de la Berlin, Imperiul ţarist ne cerea judeţele Basarabiei de miazăzi, iar Ion C. Brătianu menţinea cu intransigenţă convenţia încheiată cu Rusia la începutul războiului, care ne garanta integritatea teritoriului; sub nici un cuvânt nu admitea să renunţe de bunăvoie la dreptul nostru asupra părţii din Basarabia pe care Europa ne-o restituise după războiul Crimeii. Evenimentele din 1918 şi unirea Basarabiei întregi cu România dovediseră, tocmai atunci, dreptatea acestui punct de vedere. Fără rezistenţa hotărâtă din 1878, România ar fi pierdut dreptul moral de a revendica Basarabia, atunci când sorocul dreptăţii i-o aducea, după patru decenii, în ceasul prăbuşirii împărăţiei ţarilor. Crede că-i de datoria sa să păstreze neatinse, pentru viitor, printr-o protestare solemnă, „drepturile imprescriptibile ale României asupra Banatului“. De asemenea, Ion I. C. Brătianu găseşte inacceptabilă clauza minorităţilor, care era de natură să ştirbească demnitatea şi autonomia Statului Român.

La tratativele de pace lungi şi anevoioase, în ciuda convenţiilor semnate în 1916, Aliaţii i-au tratat pe români de parcă s-ar fi aflat în tabăra învinşilor. Şi de data aceasta chestiunea evreiască a contat mult în hotărârile luate. Cu toate că guvernul român s-a angajat să respecte toate drepturile minorităţilor naţionale, s-a încercat să se impună guvernului român să accepte pentru evrei drepturi care-i transformau în minoritate privilegiată.

În acest timp, de la Paris soseau ultimative prin care guvernul român era somat să semneze tratatul de pace cu Austria. Faţă de refuzul României, Consiliul Suprem a decis încheierea tratatului la 10 septembrie 1919, punând România în faţa faptului împlinit. Neacceptând să-şi pună semnătura statului român, Ion I. C. Brătianu a prezentat demisia guvernului. La 1 decembrie 1919 s-a constituit un guvern de coaliţie, prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, care avea, evident, atitudine antiliberală. La 10 decembrie 1919 acest guvern a semnat, cu mici modificări, tratatul de pace cu Austria fără să semneze art. 7 din Convenţia Specială din 9 decembrie a Marilor Puteri Aliate. Articolul 7 din Convenţia Specială din 9 decembrie 1919 prevedea colonizarea în România a 2 milioane de evrei (vezi Dr. Şerban Milcoveanu, Corneliu Z. Codreanu, vol. I, Editura Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric, Bucureşti 1996, pag. 15-23). Faptul că Ionel I. C. Brătianu, şeful primei delegaţii şi, apoi, dr. Alexandru Vaida-Voievod, şeful celei de-a doua delegaţii, n-au vrut să-şi pună semnătura în calitate de prim-miniştri, arată că acest articol 7 şi întreaga Convenţie specială n-au acordul Naţiunii, care a alcătuit statul şi care răspunde în Istorie. Această convenţie specială a fost semnată numai de Nicolae Titulescu, ministrul „străinătăţii“, cum era denumit de românii patrioţi şi naţionalişti. Reacţia de protest a naţiunii s-a produs spontan şi unanim în ziua de 10 decembrie 1922, prin Tineretul Universitar, care, în România, la fel ca în toate ţările, este seismograful devenirii şi viitorul Ţării: la 4 martie 1923, la Câmpulung, în Bucovina, s-a fondat Liga Apărării Naţionale Creştine, sub preşedinţia ilustrului profesor A. C. Cuza.

Localitati romanesti Banat sarbesc_opt

Unul din argumentele impresionante ale sârbilor era de ordin militar. Dacă întreg Banatul ar fi fost al României, Belgradul şi Valea Moraviţei erau descoperite şi la discreţia românilor. Drepturile românilor asupra Banatului se sprijineau pe considerente de ordin geografic, etnic şi economic, care nu se puteau contesta. Deşi în tratatul secret cu toate puterile Triplei Înţelegeri, încheiat la 17 august 1916, prin care ni se asigura la încheierea păcii dreptul de a alipi Bucovina, Banatul, Maramureşul, Crişana şi toată Transilvania, până la o linie care mergea de la Debreţin la Seghedin, pornind de la faptul că,. până în secolul al XVIII-lea, populaţia majoritară la est de Tisa era românească, Conferinţa a adoptat, la 23 mai 1918, o soluţie de compromis, care este în liniile ei mari cea de astăzi, care este şi nedreaptă şi rea. Ea are marele dezavantaj că nu ne-au fost acordate nici măcar judeţele Vârşeţ şi Alibunar cu o majoritate indiscutabilă românească. Graniţa a fost deplasată cu 20-30 km spre est, pe considerentul că Belgradul, capitala Iugoslaviei, se află prea aproape de hotarul românesc. Se punea problema mutării capitalei Serbiei. Alte popoare, în perioada interbelică, au realizat-o însă: turcii au mutat capitala de la Constantinopol la Ankara, în mijlocul podişului Anatolian; brazilienii au clădit o capitală nouă, tot pe un podiş, la Brazilia, în interiorul ţării; ruşii au mutat capitala de la Petrograd la Moscova.

Astfel au rămas pe teritoriul Serbiei peste 400.000 de mii de români, din care 100.000 de mii în Sudul Banatului, şi 300.000 în vechea Serbie, pe Valea Timocului şi Craina. Din cauza amplasării excentrice a Belgradului, jumătate din teritoriul Banatului, partea cea mai fertilă, a rămas pe nedrept în stăpânirea sârbilor.

În susţinerea revendicării integrale a acestui ţinut românesc, prezentată de Ion I. C. Brătianu, la Conferinţa Păcii, România s-a confruntat cu rezistenţa unor reprezentanţi ai Puterilor Aliate, care erau foarte puţin documentaţi în chestiunile româneşti şi pretindeau că Statul Român ar deveni prea puternic dacă i s-ar atribui întreg teritoriu al Banatului. Deosebit de ostil ne-a fost evreul LANSING, ministrul de externe al Statelor Unite la Conferinţa de Pace, care, invocând, argumente etnografice rău întrebuinţate, fiind puţin documentat, cerea chiar şi retrocedarea Cadrilaterului. Apariţia americanilor la Conferinţă a făcut ca hotarele promise României să sufere ştirbiri simţitoare şi foarte păgubitoare intereselor şi viitorului neamului românesc. Astfel, neamul românesc din Sudul Banatului a fost ameninţat să piară. Românii s-au bucurat de puţine libertăţi democratice, autorităţile sârbeşti determinându-i să părăsească ţara. În anii ’50-’60, românii din Sudul Banatului au emigrat în masă peste ocean. Astăzi numai în oraşele New York, Chicago, Detroit şi Hollywood, trăiesc peste 40.000 români din Iugoslavia. Ei se străduiesc să menţină comunităţile etnice, tradiţiile, folclorul, limba, să-şi crească copiii în cultura românească şi se gândesc la România. Sârbii au făcut o extraordinar de mare greşeală. Au alungat românii din Sudul Banatului şi în locul lor au adus sârbii din provincia Kosovo, acum culeg roadele. În Kosovo, acum populaţia majoritară este albaneză. Cum se ştie, provincia Kosovo şi-a declarat independenţa.

Experienţa trecutului ne învaţă să fim prudenţi, pentru că nu trebuie uitată atitudinea sârbilor din România, cât şi a sârbilor şi ungurilor din Sudul Banatului, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, care luptau pentru autonomia Banatului din România şi chiar desprinderea lui de Statul Român. Aşa a început baia de sânge românesc în decembrie 1989. 

În timpul conferinţei de pace (19 ianuarie 1918), baronul Eduard Rotschild şi soţia sa i-au invitat pe Take Ionescu şi pe Adina Ecaterina Olmazu să petreacă o vacanţă împreună în localitatea Chamonix din Munţii Alpi. Adina Olmazu, după moartea lui Take Ionescu s-a căsătorit cu evreul polon Woroniecki. Cine este această femeie? De unde venise? Ce origine etnică avea? studii, profesie? (vezi cartea Take Ionescu de Vasile Netea). Alexandra Ecaterina Olmazu s-a născut în Bucureşti la 18 septembrie 1891 şi a decedat la 3 august 1975 la Bucureşti. Este revoltător că acest evreu cumano-găgăuţ Călin Mircea Popescu Nasta a depus urna cu cenuşă a Adinei Alexandra Korybut Woroniecki în incinta Mausoleului lui Take Ionescu din Sinaia. Un lucru extrem de neplăcut şi chiar ofensator la adresa memoriei lui Take Ionescu este faptul că acest evreu găgăuţ a amplasat bustul Adinei Olmazu alături de bustul marelui politician în incinta mausoleului (vezi articolul „Profanarea Mausoleului lui Take Ionescu din incinta Mănăstirii Sinaia“ din ziarul Tricolorul, nr. 1061, 17 septembrie 2007). Adina Olmazu a fost căsătorita cu evreul polon Korybut Woroniecki timp de 47 de ani. Adina s-a căsătorit cu Woroniecki în anul 1928. Ea mai fusese măritată înainte, cu un anume Cordescu, fost Camburas, de care divorţase. Acest Cordescu este înmormântat alături de Florica Cordescu (1913-1965) – căsătorită cu Eugen Jebeleanu; Marcela Cordescu (1915-1984), căsătorita cu Vladimir Colin; Eugen Jebeleanu (1911-1991); Vladimir Colin (1921-1991) este fiul lui Ella Pauker; Maria Camburas (1877-1964) – figura 114 din parcela scriitorilor –, Cimitirul Bellu Ortodox. Culmea ironiei, mormântul scriitorului Mihai Ungheanu (1931-2009) este alături de mormintele acestor alogeni.

Şi acum a apărut un pretins descendent al Adinei Olmazu, un oarecare Călin Mircea Popescu Nasta, şi vrea să intre în posesia averilor lui Take Ionescu, individul neavând niciun drept. Din ce ţară a venit şi cine este, de fapt, acest individ? El este născut în Bucureşti în anul 1921. În prezent locuieşte în Bucureşti, str. Frederic Chopin nr. 13, scara A, apart. 2, parter, sector 1. Prin Hotărârea Curţii Europene pentru drepturile Omului din Strasbourg, din 7 ianuarie 2003, Călin Mircea Popescu Nasta a câştigat a) imobilul revendicat din str. Arh. Ion Mincu nr. 19, clădire care este proprietatea Academiei Române, unde a funcţionat o secţie a Muzeului Naţional de Artă; b) vila lui Take Ionescu din oraşul Sinaia, Aleea Molomăţ nr. 2 (la 200 m depărtare de Mănăstirea Sinaia), unde a funcţionat doi ani căminul de copii „30 Decembrie“ şi Muzeul Take Ionescu, a fost revendicată şi câştigată tot de Călin Mircea Popescu Nasta şi ginerele lui, Dan George Georgescu. În această vilă (de fapt, un castel cu o curte de 6.500 mp) erau două camere, cu biblioteca şi Muzeul familiei Take Ionescu, iar în restul camerelor, destul de numeroase, funcţiona căminul de copii „30 Decembrie“. La câteva zile după ce a câştigat acest imobil, Călin Mircea Popescu Nasta şi ginerele lui, Dan George Georgescu, au vândut întreg imobilul soţiei sportivului Rednic Mircea – vînzare care are un evident caracter penal. În limba bulgară cuvântul Rednic înseamnă un om obişnuit, simplu, prost. Copiii, în număr de aproape 70, au fost alungaţi în stradă. Incredibil! Ce ruşine pentru primarul oraşului Sinaia, care l-a ajutat pe acest individ, evreul găgăuţ Călin Mircea Popescu Nasta (ce nume neaoş românesc) să intre în posesia acestui imobil.

În prezent, acest individ, Călin Mircea Popescu Nasta, a revendicat şi câștigat şi imobilul din str. Take Ionescu (fostă str. Atenei) nr. 25, Bucureşti, unde funcţionează Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“, din cadrul Academiei Române. Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia Civilă irevocabilă, nr. 743 din 9 iunie 2011, atribuie reclamantului Popescu Nasta Calin Mircea, imobilul situat în Bucureşti, str. Take Ionescu, nr. 25, sector 1, fosta str. Atena nr. 25 – imobil care fusese vândut Statului Român, respectiv Ministerului Justiţiei, de Adina Ecaterina Woroniecki, la 16 iulie 1940, prin Decretul-Lege nr. 2103 (cf. Monitorul Oficial (partea II), nr. 163 din 19 iulie 1940). Urmează ca Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor să evacueze imobilul. Este incredibil! Academia Română s-a lăsat jefuită de aceşti indivizi alogeni. Care anume persoane din Academia Română sunt implicate în acest jaf? Nu cumva tot acelea implicate şi în alte escrocherii legate de vînzarea unor terenuri al Academiei? Înainte de moarte, Take Ionescu a făcut un testament în care este scris clar: „Las întreaga mea avere, mobilă şi imobilă, fără nici o rezervă, oriunde s-ar afla în ţară sau străinătate, Academiei Române“. Se va găsi vreodată vreun om care să aibă demnitatea, curajul, mândria să şteargă această ruşine a Neamului Românesc? Cine este acest individ, ce origine etnică are, de unde a venit, ce calitate procesuală are, cine este în spatele lui?! Călin Mircea Popescu Nasta nu are niciun grad de rudenie cu Adina Olmazu, ci doar a  îngrijit-o circa şase luni înainte de moarte. Este doar un „gigolo“ care a pus mana pe actele familiei Ionescu. În ziua de 21 martie 2013 la Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civila, va avea loc procesul pentru executarea silită şi evacuarea Institutului Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ din imobilul situat în str. Take Ionescu, nr. 25, Sector 1, Bucureşti – Dosar nr. 4206/3/2012.

Cum a intrat Adina Woroniecki în posesia averii lui Take Ionescu este un mister. Dar şi mai mare mister este cum a intrat acest anonim, Călin Mircea Popescu Nasta, în posesia averii Ecaterinei Woroniecki, cunoscută sub numele Adina! Nici nu era posibil, pentru ca Take Ionescu avea fraţi, avea nepoţi. Unul din nepoţii lui Take Ionescu, colonelul Victor V. Ionescu, medic militar, băiatul fratelui lui Take Ionescu, generalul Victor Ionescu, ambasador în Portugalia, înainte de deces a spus: „Nu am întâlnit în viaţa mea o mai mare hoaţă ca aceasta Adina!“ Ea a fost ajutată de mafia evreiască să intre în posesia tuturor bunurilor care au aparţinut familiei Ionescu. Aproape sigur ea avea origine evreiască!

            Ar fi o crimă şi o mare ruşine pentru Statul Roman ca imobilul care a aparţinut lui Take Ionescu şi unde funcţionează, încă, Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ să fie însuşit de un evreu cumano-găgăuţ, Călin Mircea Popescu Nasta, străin de Neamul Românesc, străin de orice urmă de respect faţă de patrimoniul material şi spiritual al ţării şi care, mai ales, nu are nici un drept de moştenire. Astfel vor dispărea România ca stat şi poporul roman ca naţiune. Vorba profesorului Petre Ţutea „Neam de tâmpiţi ce suntem. Am avut milă de alogeni. Ne merităm soarta!“ Profesorul Nicolae Iorga a fost mai precis şi mai categoric: „Un popor ridicol şi criminal de tolerant!“

5 martie 2013

Voicu TUDOR

Despre presa românească – Plutangii

Posted by Stefan Strajer On March - 7 - 2013

Despre presa românească – Plutangii

 CORNELIU FLOREA_opt

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)  

 

DA, sunt român şi citesc presă românească de mai mult de o jumătate de secol. De peste treizeci de ani o citesc din Canada, a cărei cetăţean sunt, fără să-mi fii trecut  vreodată prin minte să renunţ la cetăţenia română. În ultimii douăzeci de ani scrutez în permanenţă, cu multă luare aminte, presa de acum, a celei de-a TREIA REPUBLICĂ.  Dacă, în PRIMA REPUBLICĂ – cea zisă populară – impusă de cizmele cotropitorilor şi tancurile cu marxişti-inchizitori, ziariştilor li se băga căluşul în gură şi cu mâinile trebuiau să scrie ceea ce li se dicta de către propaganda sovietică, dacă, în cea de-a DOUA REPUBBLICĂ – cea socialistă a lui Ceauşescu – presa fredona numai realizările construcţiei socialiste şi cultul conducătorului, după  decembrie 1989, în cea de-a TREIA REPUBLICĂ – cea zisă liberă, democrată, europeană – speram ca adevărul, recuperarea ideilor interzise, emanciparea şi progresul să domine în presă pentru însănătoşirea societăţii româneşti! Iluzii de român ce îşi iubeşte şi respectă patria din adânci sentimente.  

Trebuie să fac o paranteză de susţinerea temei. Ideea şi împlinirea naţionalităţii noi, românii, am câştigat-o târziu în Europa, când deja multe ţări europene erau stabilizate definitiv în parametri naţionali, dintre care unele din ele ne-au pus nouă, secole de-a rândul, piedeci de-a fi o naţionalitate unită conform conceptelor internaţionale,  valabile tuturor naţiunilor europene, mai puţin Daciei, de la Burebista şi Decebal, aşezată în calea tuturor năvălirilor de la barbari la imperiali. După Decembrie 1989, cu dolarii lui Soros, s-a lansat din nou un atac împotriva Naţiunii Românei: România nu-i în Europa, Ruşinea de-a fi român, M-am săturat de România şi Ubi bene ibi patria!!  Pentru o mână de arginţi, mulţi condeieri bucureşteni şi provinciali au bătut moneda dezinformării şi manipulării până ce au reuşit sa realizeze umilirea şi depersonalizarea urmărită şi confuzia generală, în special în mintea tinerei generaţii. După 1990, elevi şi studenţi au fost puşi să înveţe tragedia holocaustului înainte de a învăţa tragedia poporului român sub tirania comunistă. Cât priveşte istoria naţiunii noastre, a fost deformată mai rău decât pe vremea lui Roller. Cei ce au rămas în credinţa poporului şi a naţiunii române, cei ce au vrut să păstreze şi să mărească zestrea naţională au fost etichetaţi naţionalişti comunişti-ceauşişti,  puşi la zid şi ciuruiţi, rămânându-le imprimat pe retină, chipurile anti-românilor străini şi a noilor lor mercenari care, până în 1989, scriau râuri de ode conducătorului Ceauşescu. Datorită acestei politici anti-româneşti, de peste două decenii, imaginea lui Nicolae Ceauşescu se schimbă rapid şi din cizmar cum a fost, cu educaţie istorică după ureche, este un mare naţionalist român pe care în viitor, istoricii obiectivi şi curajoşi, îl vor pune în Panteonul Naţiunii Române. Fiecare naţiune are un asemenea panteon, mergeţi la Paris, Londra, Washinton şi le veţi vedea. În toate ţările libere şi emancipate se respectă eroii şi faptele pro naţionale. Nu la noi. 

Urmăresc prin Internet câteva cotidiene din capitală şi provincie, scrise de jurnalişti profesionişti ce vântură pe sub nasul cititorilor palmaresul lor de cunoştinţe şi cât de fabulos e occidentul. Urmăresc şi unele publicaţii româneşti din străinătate şi am ajuns la nişte concluzii. 

Am constatat mai multe categorii de  jurnalişti români. O mare majoritate îşi câştigă pâinea ca lefegii, ce mi se spune aia scriu, nu e el stăpânul meu de la care mănânc pâine io şi nouă suflete? Azi nu mai sunt nouă suflete, doar Gipanu şi Gipanezele de Facebook costă şi mănâncă benzină cât nouă Dacii. Există şi categoria numită free lance, majoritatea în variantă specifică malului dâmboviţean, someşean, mureşean, oltean şi cea mai rămas: domnu’ te fac mare la ziar dacă plăteşti bine şi pe şest! Ce vrei aia scriu de mata, aia scriu, da costă că trebuie să ung şi eu uşi mari. Scrie o poezie şi te fac mare cât Nichita Stănescu! Te fac şi doctor dacă îţi scriu lucrarea de diplomă, prim ministru ajungi! Copoii presei, cu nas de escroci, adulmecă zi şi noapte prin toate cotloanele: Domnu’ uite aici dovezile, negru pe alb, dacă le dau la ziar îmi dau atâta pe ele, ca să nu le dau la ziar dai triplu, şi-s de cuvânt. Alo, doamnă, am nişte poze gigea, cu mata în patu’ de la altă adresă, nu cea conjugală, dacă dau şi clişeul costă mai mult.   

Plutangiii sunt cei mai penibili dintre ziarişti, şi cei mai mulţi, de fapt ei nici nu sunt ziarişti doar nişte scârţa-scârţa pe hârtie fără cultură, caracter şi curaj. Ei doar scriu, cum scriu şi elevii de şcoli elementare, compuneri cu floricele de prelungirea somnului impasibililor la realitatea românească. Plutangiii stau pe plută inertă, să nu facă valuri, să nu stropească pe nimeni, ei nu pescuiesc de frică să nu prindă peştişorul de aur, nu înoată să nu obosească, nu se scufundă după perle, după adevăr. Totul trebuie să fie roz european şi este singura lor grijă!! 

Da, sunt şi ziarişti români adevăraţi, pe mici baricade, pe care nu le e frică să înalţe tricolorul deşi sunt  asaltaţi furibund din toate părţile, dar ei au un crez românesc, o dăruinţă dacă noi nu ne ridicăm prin noi înşine pierim, fiindcă nimeni din lume nu o va face în locul nostru.

(Ianuarie 2013, Winnipeg –  Canada)

 

Lucian Boia o lumânare de zece bani

Posted by Stefan Strajer On February - 28 - 2013

Lucian Boia o lumânare de zece bani

 FLOREA-Corneliu-frx-wb

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 POLEMOS 

Lucian Boia a publicat la Editura Humanitas eseul „De ce este România altfel” şi am eu un bun prieten, care a vrut să mă cătrănească trimiţându-mi-l.

 

Un eseu, cum este acesta, exprimă o viziune personală, spune profesorul de istorie Lucian Boia (LB) care în 1989 avea 45 de ani, era major, vaccinat şi cu cotizaţiile de partid la zi. După ce i-am lecturat  eseul – 125 de pagini mici – îmi exprim şi eu părerea de cititor român.

Personal afirm că nu a scris o viziune analitică corectă despre România. Motivele pot fi diferite, începând cu cele ale unui eseu decomandat în acest fel până la o timpurie înserare cerebrală. Citind atent eseul, se ajunge la concluzia că LB este încă unul dintre cei ce aleg din istoria românilor doar acele evenimente sau personalităţi prin care poate să minimalizeze, dispreţuiască şi blameze tot ce a fost şi este românesc. O propagandă anti-românească veroasă străbate eseul de la un capăt la altul ce dezgustă şi intrigă pe orice român educat şi conştient. În mod cert, la fel împrăştie şi de la catedră studenţilor săi înjosiri, defăimări şi resentimente faţă de istoria românilor ceea ce este de o mare gravitate prin consecinţe. Şi acum să demonstrăm:

Începe eseul ca o leliţă cutremurată de ceva groaznic, făcându-şi cruce, scuipându-se în sân şi zicând maică, acesta-i un blestem! Istoria noastră-i un blestem. După care, fiind profesor de istorie cu  patalama îşi permite să intre în istoria românilor cum vrea, să o taie şi să pună pe tocător, să ne prepare un eseu cu miros şi gust stricat asemenea unui hamburger cu muşte verzi pe el. Începe din secolul XV-lea când toată Europa era grozavă ce să spun, numai sateliţi în univers nu lansase încă – pe când noi, câţi om fi fost în Vatra Daciei  eram la marginea marginilor, necunoscuţi, neştiuţi, şi fără sânge specific, sânge pur sau albastru cum aveau slavii, cehii şi mai ales  ungurii puşi la mare cinste în Europa lui LB. Cât ne priveşte pe noi, nişte băştinaşi din Carpaţi cu hematologie dubioasă am inventat artificial noţiunea geto-daci şi apoi de români, iar Dracula lui Bram Stoker umbla după donatori de sânge albastru şi pur pe la elevaţii europeni din Panonia. Mai departe istoricul sfarmă piatră şi istoria românilor se ruşinează de limba noastră corcită din slavă şi turcă, plină plinuţă de împrumuturi masive – dacă ar fi avut cât de cât bun simţ istoric ar fi adăugat şi câte împrumuturi masive au făcut englezii care se laudă peste tot că au un dicţionar cu un milion de cuvinte. Mai departe – când ne-am  apucat de scris noi, ăştia fără rădăcini, acte de identitate, fără sânge albastru în noi şi cu limbă de împrumut – LB  să moară de ruşine nu altceva –  pentru că am scris numai în cirilice vreo patru sute de ani. Dacă s-ar muri numai din ruşine LB ar fi nemuritor, astfel ar avea şansa să afle cum a fost şi cu cirilicele pe capul poporului român. Poate vreun student de la Horticultură îi va spune că împărţirea Europei în „de Apus şi Răsărit” a început de aproape o mie de ani, dar primele aranjamente scrise apar după marea schismă de la 1054. Degeaba s-ar chinui vreun student de la Horticultură, sau de la Veterinară, să-l lumineze pe LB, că el le-ar propti în faţă că nu e nimic de capul nostru şi degeaba ne lăudăm cu unirea românilor de către  Mihai Viteazul, care era de fapt un copil din flori al unei grecoaice! Astfel sare LB de la una la alta, împroşcându-ne cu frânturi scoase din contextul istoric manipulându-le să-i iasă scriitura comandată. După ce l-a crucificat pe Mihai Viteazul – un simplu incident nesemnificativ în istoria poporului român – trece la grecii fanarioţi ce au domnit după ce au plătit Înaltei Porţi – celui care dădea mai mult a lui era scaunul domnesc – ca să ştim noi ce de nimic eram când de fapt Imperiul Otoman tăia şi spânzura ce vroia în această parte de Europa şi dă de înţeles că în restul Europei, aşa ceva nu era de conceput, acolo toţi regii şi viceregii se aşezau pe tronuri fără urzeli, otrăviri, omoruri şi fără arginţi. După fanarioţi, ȋncepe să ne demonstreze cum – am preluat modelele din afară după ce ne-am despărţit de „barbaria orientală” cum o numea Titu Maiorescu,- fără să specifice dacă barbaria orientală a fost adusă de cei ce ne-au cotropit de atâtea ori, sau ne-am dus noi peste ei şi le-am luat-o cu de-a sila. LB nu-i doar sărac cu duhul, dar câtă minte are o pune pe toată în acest eseu cu scopul de a ne denigra, de a ne umili si să ajungem la Primăria Capitalei să ne schimbăm numele, naţionalitatea şi cetăţenia, sau să o ştergem de pe plaiurile mioritice şi unde ajungem să facem rost de un buletin hematologic că suntem pur sânge arab, ca şi caii lor ce se lasă călăriţi de cei ce pun şeaua pe ei. Nu ne lasă LB până nu ne spune din nou, ce neam de nimic suntem printre ceilalţi mari europeni, luând  alfabetul latinilor, să ne dăm latini cu corcita noastră slavo-turcă, cum am plagiat noi constituţia de la 1866 de la belgieni, iar pictorul nostru naţional, Nicolae Grigorescu a pictat numai ţărănci, ciobănaşi şi caruri cu boi, noi nu am avut un Gauguin sau un Cezanne cum avea fiecare ţară, câte doi din fiecare la acea vreme. Nici Mihai Eminescu nu scapă  de  barda antiromânească a lui LB, care sare în sus la el să-i ia prestigiul şi renumele de poet naţional. Lucian Boia şi Roman  Patapievici! Sare de la una la alta şi ajunge să ne spună că suntem ţară fără oameni capabili şi aceste mari goluri nu au putut fi umplute decât cu străini având noroc cu grecii şi bulgarii din Imperiul Otoman şi evreii din Rusia Ţaristă. Cerule mare  ce de noroc am avut cu ăştia  şi  LB le deschide ochii şi bucureştenilor precizându-le că străinii din Rusia Ţaristă au umplut găurile capitalei, plus germanii şi ungurii. Vorbindu-ne de capitala noastră dâmboviţeană, aflăm că este opera arhitecţilor şi sculptorilor străini, iar Kiselleff a făcut un bulevard larg,  să poată intra armata ţaristă cu Regulamentele Organice în Ţările Româneşti după care nu mai vroia să plece. A câta ocupaţie rusească era domnule profesor de istorie?

Lucian Boia.text C.Florea

Capitol nouComplexul de inferioritate al românilor – diagnostic pus de LB, aşa şi scrie la pagina 33. De ce avem acest complex, vă spune LB – Moldovenii nu erau români, erau moldoveni iar Transilvania, ca stat, era un stat unguresc, nu românesc! Halo, LB să treci pe la casieria parlamentului unguresc! Ţi-a pus Viktor Orban un cec deoparte. Ştia de cec pentru că se repede ca un buldog în Şcoala Ardeleneană, pe toţi îi muşcă de parcă ar fi lobectomizat şi probabil urmează să dărâme statuia lui Gheorghe Lazăr care le-a adus şcoala romanească la Bucureşti. În starea de supraexcitare antiromȃnească în care atacă, urmează asaltul frontal la adresa naţionaliştilor nişte primitivi şi le agaţă de gât tinicheaua cu antisemitism. Aşa LB, ţine-te aproape de coloană, ştii că azi orice scriitură fără să ţintească antisemiţi, nu se ia în seamă acolo sus…

Ce-a mai rămas în jur ca istoricul LB să blameze, dezavueze pe domneşte, de ce este România altfel? Vă  spun, dar înainte trebuie să precizăm faptul că, fiecare ţară cu  poporul ei este altfel, de mii de ani, datorită a zeci de factori obiectivi, începând cu aşezarea geografică, suprafaţă şi bogăţii sau lipsa lor, clima şi relieful, firea şi obiceiurile, tradiţiile şi istoria lor. Da, are şi poporul român identitatea lui specifică, aşa cum este, este a lui! Nu trebuie să ai patalama de istoric ca să  afli acest adevăr, dar în acest eseu LB doseşte adevărul scriind ca Roller. Să trăiască mult şi bine, dar de vindecat nu se mai vindecă. Citiţi, a ajuns la demolarea Statului Naţional Unitar, nici nu mai e nevoie de iredentiştii unguri. La pagina 43: „Dacă Austro-Ungaria nu era înfrântă  „detaşarea” Transilvaniei n-ar fi fost chiar la îndemâna …românilor’’ Bravo, dom’ profesor universitar bucureştean, aşa se analizează un trecut istoric incontestabil cu dacă?? Păi, dă taică o fugă până în 1918 şi scoate-i învingători pe austro-ungari să nu mai poată românii „detaşa” Transilvania de la ungurii cu care au venit ei din Asia! Eşti penibil şi nu te opreşti, fiindcă nu-ţi dai seama: Istoricii români au „decis” că România Mare a fost un stat naţional unitar. „Unitar”, fireşte, a fost administrativ. Încă de la crearea României la 1859 s-a exclus formula federală sau autonomistă. Deşi ar fi fost firească omule, ai scris-o în deplinătatea facultăţilor mintale sau ţi-a fost dictată? Reciteşti-o şi explică-te! Ce formulă federală sau autonomistă trebuia să se pună între Moldova şi Ţara Românească la 1859? Nu înţeleg nici cum de istoricii au „decis” că România a fost un stat naţional unitar. Şi gata, s-a terminat, nu mai este fiindcă istoricii au „decis” atunci şi Lucian Boia acum? Vezi LB că naţiunea română te poate trage de urechi, băgându-ţi în cap că încă popoarele în spaţiul lor geografic se consideră naţiuni. Ai auzit cumva de Organizaţia Naţiunilor Unite? Da? Păi atunci, mai dă o fuguţă şi până acolo şi spune-le să-şi schimbe firma, că nu-i politicaly correct după mata!

Urmează pagini şi pagini fără nicio explicaţie sau analize istorice de ce România este cum este, din cauză că nu are caracter şi personalitate istorică, scopul lui este să ne defăimeze până la dezmembrare şi lichidare. Suntem numai la jumătatea eseului când scrie că noi, românii suntem şi analfabeţi şi subdezvoltaţi, că Maniu şi-a greşit ţara în care a crezut, iar scriitorimea şi intelectualitatea reprezentativă română de la Carol al Doilea şi până în zilele noastre  este specialistă în tămâiere şi ode, cu o excepţie: evreii care se integrează pe deplin în cultura românească, îmbogăţind-o. Surprinde, fiindcă are destulă dreptate, dar a uitat să scrie şi despre unii, din toate categoriile, care după 1989 au devenit specialişti în detractarea naţiunii române. LB pare o bonă cam petrecută, ce pune tot timpul evreimea în balansoar, legănând-o uşor şi fredonându-le o odă, oda plecăciunii, caci capul aplecat nu este antisemit. (citiţi pagina 57)   

Ajungând în vremea lui Carol al Doilea, are ocazia să scrie că  românii nu au onoare în comparaţie cu finlandezii. Finlandezii s-au opus invadatorilor sovietici, noi nu. S-a bătut multă monedă pe acest fapt istoric de netăgăduit. Este însă o mare diferenţă: în spatele finlandezilor erau norvegienii şi suedezii, în spatele nostru erau ungurii. LB ştie acest amănunt esenţial, dar e şi ticălos prin omisiune mai ales că scrie românii au cedat rând pe rând. Ticălos e puţin şi blând zis pentru că ştie că nu românii nu au avut onoare ci regele şi camarila lui, românul, soldatul român era gata să se jertfească pentru patrie, dar a primit ordin de retragere.

La sfârşit, expun telegrafic: minţim, corupem şi am romanizat România!! (pag.71) Din secolul XIV-lea până astăzi, românii par să bată pasul pe loc: nu au urcat nici o treaptă comparativ cu celelalte naţiuni (pag. 89). Mahalaua românească între paginile 91-96. Mai sunt românii o naţiune şi pe cinci pagini demonstrează că nu: ne lipsesc germanii şi evreii. În epilog, devine grav şi important apoi se desumflă: în ce mă priveşte nu am nici o soluţie. Ştiam, am citit eseul, nu pentru soluţie l-ai scris, ci să faci pe placul duşmanilor naţiunii române. Sau nu avem?

(Februarie 2013, Winnipeg – Canada)       

În culisele nomenclaturii din România

Posted by Stefan Strajer On February - 28 - 2013

În culisele nomenclaturii din România

 Silvia Jinga. Foto

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

Secretomania în regimul dictaturii comuniste în România nu ne-a permis să cunoaştem nimic din  sfera vieţii personale a „celor mai iubiţi fii ai poporului”. Limbajul de lemn al documentelor de partid ne-a impus imaginea unei lumi monolitice. Relaţia dintre societatea civilă atât cât era şi conducători lua un aspect alienant. Cortina de fier nu era doar între lagărul socialist şi restul lumii, ci şi în interiorul naţiunii între marea masă a populaţiei şi întreaga structură a politicului. De aceea azi, orice carte care propune transparenţa în locul opacităţii dominante în  societatea comunistă ne interesează în cel mai înalt grad. Din acest punct de vedere, dar nu numai, cred că Lavinia Betea cu seria ei de interviuri inteligent construite, plonjând în mediul foştilor demnitari de partid şi de stat, răspunde curiozităţii noastre fireşti faţă de cei care au decis asupra destinului milioanelor de români. Iniţiativa autoarei este cu totul lăudabilă în direcţia efortului de recuperare a memoriei unui timp, a unor preţioase informaţii de istorie contemporană de la subiecţi aflaţi în imediata apropiere a personalităţilor devenite obiect al scrutinului.

In culisele nomenclaturii 

În speţă, mă refer acum la volumul de interviuri Poveşti din Cartierul Primăverii (Curtea Veche, Buc. 2010) care se parcurge cu un interes sporit de la o pagină la alta ca cel mai fantastic roman de mistere. Autoarea lansează aceste interviuri pornind de la o minuţioasă cunoaştere a istoriei mişcării comuniste în România din perioada interbelică şi postbelică, bazându-se pe studii aprofundate de arhivă, precum şi pe reverberaţiile evenimentelor în opinia publică a diferitelor momente din biografiile demnitarilor comunişti. Lavinia Betea are o maieutică sui generis, iscoditoare fără să-l deranjeze pe cel intervievat, dimpotrivă avansând conversaţia în zone din ce în ce mai ispititoare. Sunt invitaţi să-şi depene amintirile Mândra Gheorghiu, nepoată a lui Gheorghiu-Dej, Gaston Marin, Tatiana Bratescu, fiica lui Marcel şi a Anei Pauker, Sorin Toma, Ioana Constantin, fiica adoptivă a lui Gheorghe Pintilie (Pantiuşa),  Andrei Lupu, fiul lui Petre Lupu, copiii lui Grigore Preoteasa, Maria Manolescu-Chivu, văduva lui Chivu Stoica, Dumitru Popescu, Generalul Constantin Olteanu. Aflăm lucruri cu totul necunoscute despre personalitatea lui Gheorghiu-Dej şi despre membri ai familiei lui, despre moartea lui Ştefan Foriş sau despre procesul lui Pătrăşcanu, despre momentul succesiunii Dej – Ceauescu, despre relaţiile dintre locuitorii din Cartierul Primăverii, despre privilegiile lor, educţia copiilor, despre teroarea roşie, aspecte tăinuite din biografia lui Nicolae Ceauşescu, despre morţi suspecte şi despre multe altele.  Locatarii din Cartierul Primăverii trăiesc în faţa ochilor noştri ca într-o Comedie Umană cu plusurile şi limitările lor, dar trăiesc, nu ne mai apar ca în paginile Scânteii, nişte fantoşe învăluite în sloganuri. Personajele centrale, Dej şi Ceauşescu sunt văzute diferit în funcţie de ochiul martorului care i-a privit şi de momentul în care au fost priviţi.

Gheorghiu-Dej în amintirea nepoatei, Mândra, mezina Licăi Gheorghiu, ne apare un bunic grijuliu, revărsându-şi dragostea asupra nepoţilor, ţinându-i mereu prin preajmă, să le savureze drăgălăşenia şi să le simtă mângâierile. El, care în închisoare fiind fusese abandonat de soţie pentru un jandarm şi care după doisprezece ani de detenţie nu şi-a mai făcut un nou cămin, se bucură nespus de iubirea celor cinci surori care nu-l părăsiseră la greu şi de zburdălnicia nepoţilor. Trăia în compensaţie o stare de fericire de care fusese jefuit în tinereţe datorită ilegalităţii comuniste. Şi ca să-şi aibă nepoţii aproape suporta capriciile nemăsurate ale Licăi, fiica lui năzuroasă şi extravagantă, mamă denaturată, actriţă veleitară, lacomă, profitoare şi materialistă. Nu ne este uşor să punem laolaltă imaginea temutului Dej, lovind cu un pumn dur în epocă şi aceea a bunicului cerşind mângâieri nepoţilor.

Dacă e să dăm crezare Mândrei, Dej era un om „anormal” de modest şi a rămas astfel şi după ascensiunea lui politică.  Avea doar două costume cumpărate de Lica (aproape nu-mi vine să cred) şi le cerea şefilor de cabinet să-i care la pingelit pantofii.  O mustra pe fiica lui pentru excesele ei. Îi spunea: „Te duci la Scala din Milano… şi moare poporul român de foame,  nu ţi-e ruşine?” (p. 25). În amintirea Mândrei bunicul avea o fire calmă: „Eu nu l-am auzit niciodata ţipând, n-a înjurat niciodată, n-avea expresii violente. Mi-a impus respect. […] Da, mi-a impus foarte mare respect prin felul de a soluţiona nişte conflicte, prin felul de a o pune pe mama la punct.” (p.25) Câteodată, ca să nu dea curs ciondănelilor cu fiica sa, Dej se refugia discret la câte una din surorile lui.  O scrisoare trimisă de întemniţatul Dej releva credinţa lui în idealul luptei pentru „interesele celor săraci”, ca „viaţa fără luptă nu are nici un sens” şi că preţuieşte la cei din jurul lui bunătatea şi sinceritatea. De menţionat înstrăinarea totală şi imediată faţă de familia lui Dej a celor care l-au înconjurat, frecventându-l şi linguşindu-l în timpul vieţii. „Atunci, mărturiseşte Mândra, mi-am imaginat lumea ca pe ceva foarte trist” (p.36). Mai mult decât atât, ea susţine că cei din biroul politic erau nerăbdători să-l vadă dus pe Dej cât mai repede după ce a căzut la pat”. Aşa că ei ziceau că dacă nu se întâmplă ceva, trebuie să facem noi ceva să scăpăm de el” (p.35). Singurul care-i mai cerceta după moartea lui Dej a fost Gheorghe Apostol, despre care, Mândra afirmă, că ar fi încercat o conspiraţie cu Bârlădeanu împotriva lui Ceauşescu.  Nepoata lui Dej îşi exprimă categoric opozţia la ideea de comunism: „Mă scuzaţi – poate veţi fi crezut sau dorit altceva venind la mine – dar eu sunt împotriva sistemului comunist” (p. 15).

            Opinii favorabile lui Gheorghiu-Dej expune în carte şi Gheorghe Gaston Marin (1918-2010) pe numele adevărat Gheorghe Grossman, originar din Pădureni (Arad), inginer cu studii superioare în Franţa, făcând carieră pe linia înalţilor tehnocraţi. „Impresie am avut întotdeauna foarte bună despre Dej. Era un patriot desăvârşit. Am lucrat cu el 20 de ani” (p.51). Dej nu se erija în specialistul specialiştilor, ci dădea mână liberă celor calificaţi pentru un domeniu. „Vino la mine să muncim împreună cum vrei tu” (p. 52), îşi aminteşte Gaston Marin despre începuturile colaborării cu Dej. De asemenea subliniază teroarea lui Stalin care plana deasupra capului conducătorului român. Când pleca la Moscova nu ştia dacă se mai întoarce.

Gaston Marin are cuvinte de laudă pentru uriaşele eforturi de clădire a unei economii prospere în România acelor ani şi de revolta împotriva ruinării acelor realizări astăzi, când guvernanţii vor să arate cu orice preţ că totul a fost o eroare în comunism. În loc să se dezvolte în continuare selectiv, s-a vandalizat totul de către nişte şperţari. „Mă întreb, zice cu indignare G.M. cum a devenit România o ţară care importă? Se poate aşa ceva?! Să negăm posibilitatea de a face în România o economie prosperă, deşi are toate condiţiile? Cum a devenit România o ţară care importă totul, până şi merele?” (p. 54).  Tot ceea ce au înfăptuit guvernele de după 1990 a fost dărâmarea potenţialului economic al României. Înverşunarea de a demonstra că sistemul comunist a adus numai rău României i se pare lui Gaston Marin „un fals istoric nemaipomenit” (p. 59). 

            Să mai reţinem din dialogul cu Gaston Marin un amănunt nu lipsit de importanţă despre propunerea pentru alegerea lui N. Ceauşescu în Comitetul Central. Îşi aminteşte că au fost obiecţii pentru că tânărul Ceauşescu nu ar fi avut o comportare corespunzătoare în închisoare, că ar fi sustras alimente din pachetele trimise altor deţinuţi. Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Gheorghe Apostol care îi fuseseră colegi de penitenciar, cei mai îndreptăţiţi să îl critice pe Ceauşescu nu au făcut-o. La insistenţa Anei Pauker şi a lui Moghioroş până la urmă propunerea a fost acceptată. Gaston Marin conchide: „Acum, când am 88 de ani, zic că aveau dreptate aceia care au spus „acesta nu e un om curat, nu e un om de bază” (p.51). Să înţelegem deci că acest apropiat colaborator al lui Dej nu-l prea avea la inimă pe succesorul lui din cauza unor scăderi morale. Vreau să mai adaug că Gaston Marin a emigrat în Israel în 1980 şi s-a întors în România pentru că motivează simplu, dar emoţionant „mă simt aici acasă. M-am născut aici, am crescut, am învăţat aici. Aceasta e ţara mea.” (p.60)

Lui Sorin Toma (n. 1914), luptător în ilegalitate, fost redactor la oficiosul partidului, Scânteia timp de paisprezece ani (1946-1960), înflăcărarea pentru idealul comunist i-a trecut demult, momentul critic fiind mai ales cel de cădere în dizgraţie din 1960, pentru motive mai mult inventate decât reale.  Anchetarea lui şi îndepărtarea de la ziar s-au produs pe fondul unor epurări masive efectuate în partid în timpul lui Gheorghiu-Dej, motiv pentru care Sorin Toma îl consideră pe liderul comunist una dintre marile lui decepţii. Din alte surse ştim că Dej încerca să se descotorosească de prea mulţii agenţi sovietici care circulau pretudindeni în Bucureştiul acelor ani. Sorin Toma a rămas celebru prin atacul defăimator din 1948 împotriva lui Tudor Arghezi, scris la iniţiativa lui Dej. Efectul scontat era înregimentarea scriitorilor încă nealiniaţi în frontul realismului socialist. Întrebat de Lavinia Betea dacă după această experienţă amară şi-a mai păstrat crezul în ideea că „partidul ştie ce face”,  Sorin Toma evidenţiază acum caracterul diabolic al mecanismului puterii într-un regim de dictatură. El înţelege că ce i se întâmplase lui nu era un fapt izolat, ci făcea parte dintr-un mecanism care nu putea funcţiona „fără să prindă între dinţii roţilor lui şi să sfărâme sau să schilodească mereu alte şi alte existenţe” (p. 147). Actualmente Sorin Toma trăieşte cu familia în Israel.

Tot în Israel a plecat în 1975 Ioana Constantin, fiica adoptivă a soţilor Gheorghe Pintilie (1902-1985) şi a Anei Toma (Grossman). De remarcat că multe dintre odraslele ilegaliştilor comunişti s-au aflat printre primii care au părăsit corabia, căutându-şi rostul în Israel, Occident sau SUA. De unde deducem că în sânul elitei roşii la a doua generaţie s-a petrecut un fenomen de răcire a devotamentului faţă de cauza în care unii dintre antecesorii lor chiar crezuseră şi plătiseră cu suferinţa pentru asta. Gheorghe Pintilie nu este altul decât Timofei Bodnarenko (ucrainean) sau Pantiuşa, cum i se spunea,  intrat cu acte false în România în 1928 cu misiuni importante de înăfptuit. În 1946 el se instalează în Aleea Alexandru în Bucureşti, acolo unde fusese sediul Gestapoului şi înfiinţează Comandamentul Gărzilor Patriotice. În acelaşi an Pantiuşa şi şoferul său, Dumitru Neciu îi ucid pe Petru Melinte, Ioan Pargaru şi Ştefan Foriş, toţi trei foşti ilegalişti, ultimii doi foşti secretari ai Partidului Comunist din România. Crima s-a bazat pe o înscenare mincinoasă care profera acuzaţia de colaborare cu Siguranţa a celor anihilaţi. Cei doi au fost executanţii deciziei care se luase de către Secretariatul partidului format atunci din Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. În 1948 Gheorghe Pintilie, cunoscut printr-o brutalitate extremă, a obţinut funcţia de director general al Direcţiei Securităţii, urmate şi de alte funcţii în aparat. În 1968 Ceuaşescu a anchetat moartea numai a lui Ştefan Foriş, iar Gheorghe Pintilie (Pantiuşa) a fost exclus din partid, ca în 1971 acelaşi Ceauşescu să-l reprimească în partid şi să-l decoreze. Ana Toma (Grossman), fosta soţie a lui Sorin Toma, a fost implicată şi ea ca martor mincinos în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi el eliminat de pe scena politică. Aceeaşi Ana Toma, fostă adjunctă a Anei Pauker la Ministerul de Externe a colaborat cu adversarii politici ai şefei ei când aceasta a fost ostracizată politic.  Trădările erau la ordinea zilei în partid în acele vremuri. S-ar zice că Pantiuşa – Ana formau un cuplu cu multe fapte sinistre la activ, ceea ce pe ei nu i-a împiedicat să îmbătrânească senini, plimbându-se la braţ ca un cuplu respectabil, observă Lavinia Betea. Când în 1968 Gheorghe Pintilie a fost acuzat de moartea lui Foriş, el s-a apărat că n-a facut nimic de capul lui. Această scuză a revenit şi în depoziţiile ofiţerilor nazişti în Procesul de la Nurnberg. Nimeni nu vroia să îşi asume partea lui de responsabilitate în angrenajul crimelor. 

Să notăm că la fel ca ofiţerii nazişti unii demnitari comunişti implicaţi în crime abominabile reuşesc să-şi construiască o viaţă dublă. În familiile lor nu discutau nimic din ce li se întâmpla în afară, ducând viaţa cea mai firească. Pe semne că remuşcările de conştiinţă nu făceau parte din constituţia lor morală, dacă aveau vreuna. Astfel Ioana Constantin, fiica adoptivă a unui cuplu precum cel descris mai sus subliniază că pentru ea au fost părinţii ideali, care au crescut-o în îndestulare, dar nu în dezmăţ, cerându-i să fie o persoană pe picioarele ei, trăind din munca ei şi nu din faima părinţilor. Ea nici nu a ştiut exact ce funcţii îndeplineau părinţii ei pentru că la ei în casă nu se vorbea politică. „Părinţii mei erau oameni care îşi iubeau familia, care ţineau unul la altul şi care aveau mulţi prieteni.” (p.155) declara Ioana Constantin, motive pentru care ei îi vine foarte greu să creadă acuzaţiile ce li se pun în cârcă.  Printre cei ce le frecventau casa se numărau Leonte Răutu, Gheorghiu-Dej, Serghei Nicolau (Nikonov, unul dintre capii Securităţii), Posteucă (Vasili Postanski, primul director al Canalului Dunăre-Marea Neagră) şi surprinzător, Sorin Toma care, zice Ioana, era foarte bun prieten cu tatăl ei adoptiv, căutându-l frecvent. Din dialogul cu Sorin Toma reiese că n-ar fi avut nici un acces la informaţii ce ţineau de domeniul temutei agenţii. Ne vine greu să-l credem de vreme ce era un obişnuit al familiei Pintilie.

Ceea ce l-a dărâmat pe Gheorghe Pintilie a fost trădarea prietenilor lui vechi, care, însoţindu-l pe drum spre şedinţa de excludere din 1968,  nu l-au avertizat ce-o să i se întâmple, deşi ei erau informaţi. Dar, ceea ce ne miră pe noi azi este scrupulozitatea cu care acest personaj îşi judeca prietenii, când el ca şef al Securităţii era familiar cu toate practicile de tortură fizică, morală şi psihică, pe care le aplica cu îndârjire în lupta de clasă. Delaţiunea, suspiciunea, pervertirea caracterelor au fost la ordinea zilei în lumea dictaturii pe tot parcursul ei.

Odată cu intervievarea inginerului constructor Andrei Lupu, fiul lui Petre Lupu (1920-1989) născut Pressman obiectivul se muta înspre epoca Ceauşescu nici ea lipsită de dramatism. Andrei Lupu a emigrat şi el după 1990 în Israel, unde a prosperat ca patron al unei firme personale de construcţii, în care i-a antrenat pe muncitorii români cu care lucrase în ţară. Zice despre ei: „constructorii români au fost nu vagabonzi, ci oameni de valoare. Cu învăţătura de-acasă şi cu tehnologia de-acum au făcut treabă ireproşabilă” (p. 179). Şi pentru că în România se tot vorbeşte de luxul caselor din Primă, Andrei Lupu ţine să precizeze că vecinii lui de cartier, oameni obişnuiţi, au case mai chipoase decât cele din renumitul cartier al nomenclaturii, că el însuşi şi-a construit prin munca lui o vilă cum nu fusese niciuna dintre vilele părinţilor lui şi, precizează sarcastic, că a construit-o „nu din banii furaţi de tata”. 

De subliniat că o mare parte dintre cei care au lucrat pentru liderii comunişti ai României au fost evrei deoarece ei formau înainte de război o majoritate a membrilor în Partidul Comunist.  Mulţi dintre ei la bătrâneţe s-au distanţat de crezul comunist, iar copiii lor au simţit că trebuie să părăsească spaţiul românesc şi au făcut-o începând din 1976-1980. Copiii lui Grigore Preoteasa, cu mamă unguroaică şi tată român, au exprimat cel mai bine motivul emigrării în Statele Unite, unde în prezent se află la Washington. Ei spun că înşişi părintii le-au inspirat ideea pe undeva şi apoi se săturaseră de dogmatismul atmosferei şi de cultul personalităţii: „Era o chestie atât de oprimantă asta cu Ceauşescu. […] Era toat` atmosfera şi cântarea cu „ce mare eşti” (p. 193).

            Revenind însă la colaborarea tatălui său, Petre Lupu cu Ceauşescu în domeniul organizatoricului observă că deşi liderul român nu-l prea agrea, pentru că i-a apreciat munca nu s-a descotorosit de el, pentru că zice Andrei Lupu, Ceauşescu până prin anii ’70 „a fost un om deştept, tare, serios, lucid, bun conducător.” (p. 172). Exagerăile din ultima perioadă ceauşistă le pune pe seama docilităţii lui faţă de consoartă şi a unei rigidităţi instalate odată cu boala şi bătrâneţea. Totuşi, observă Andrei Lupu, Ceauşescu ştia să se detaşeze de opiniile nevestei în anumite situaţii. Întrebat dacă anumite morţi ale unor activişti nu i s-au părut puse la cale de şeful statului, Andrei Lupu consideră că moartea bruscă a generalului Ioniţă, care îl înfrunta pe faţă pe Ceauşescu, poate fi privită ca dubioasă, dar în nici un caz cea a lui Chivu Stoica, aşa cum s-a spus şi aşa cum susţine văduva lui. Maria Manolescu-Chivu este total convinsă că Ceauşescu a vrut să-l piardă pe Chivu Stoica din cauza autobiografiei pe care acesta a scris-o pentru o posibilă istorie a partidului, făcând aluzie la o anchetă din închisoare, de care Ceauşescu nu dorea să se ştie. Informaţia, venind din mai multe părţi în carte, privea homosexualitatea lui Ceauşescu practicată, s-a spus de către unii,  cu Dej, de către alţii – cu un evreu bătrân, şi el deţinut ilegalist. Dumitru Popescu, zis Popescu-Dumnezeu recunoaşte că a auzit şi el prin 1970 despre acest episod de tinereţe al lui Ceauşescu şi crede că zvoul a ieşit la suprafaţă pentru că unii doreau să-şi explice docilitatea flagrantă a dictatorului faţă de nevastă. Dumitru Popescu se exprimă dubitativ în acest sens: „A trăit în preajma lui Dej, îndeplinind poate, şi atribuţii de paj” (p.232).

Este curios, dar la sfârşitul carierei sale şi Petre Lupu (Pressman) se îndoieşte de valabilitatea experimentului  comunist, dovadă o carte a comunistului francez Roger Garaudi care a prevestit moartea comunismului, dacă nu va fi reformat radical, carte pe care fiul a găsit-o într-un seif al tatălui.

            Cred că cea mai complexă înţelegere a personalităţii lui Nicolae Ceauşescu o exprimă în această carte Dumitru Popescu, cel care a ocupat numeroase funcţii în cultură, el însuşi autor a multor volume de eseuri, proză şi poezie. Imputării care i se face atât lui Dej cât şi lui Ceauşescu că au avut doar patru clase, D. Popescu îi opune ideea că aceşti doi oameni au beneficiat de educaţie intelectuală în puşcărie, pentru că erau deţinuţi politici şi au avut de la cine să se intruiască. Detenţia politică este de factură superioară. Prin urmare, zice D. Popescu, Ceauşescu a fost pregătit cu responsabilitate pentru viaţa dinafară. A mărturisit şi Ştefan Andrei că până prin 1970 Ceauşescu a absorbit foarte multe cunoştinţe care s-au manifestat, observă D. Popescu, într-o „capacitate analitică uimitoare a raportului de forţe mondial…” (p. 237). Cum s-a văzut Ceauşescu pe sine?  „Ca un fiu mesianic al poporului” vine răspunsul lui D. Popescu, lucru pe care l-am observat cu toţii, „conducător consacrat binelui ţării sale, de resursa umană dispusă la consum comunitar integral” (p. 230). Aflăm că nu a avut relaţii apropiate cu nimeni ca să evite surprizele, iar comunicarea cu el se oprea întotdeauna la un punct pe care îl percepeai ca o limită autoimpusă. 

După momentul cehoslovac a urmat în viaţa politică a lui Ceauşescu o mişcare perceptibilă de recul, culminând în anii senectuţii cu suspiciune absolută, degenerare intelectuală şi fizică. Acest proces l-a făcut inapt să înţeleagă dinamica schimbărilor care se pregăteau chiar în lagărul socialist, fapt dovedit în timpul vizitei lui Gorbaciov în România în 1986, în stenograma discuţiei cu liderul sovietic şi apoi în vizita lui Ceauşescu la Moscova împreună cu ceilalţi reprezentanţi din lagăr la 4 decembrie 1989, când îl despărţeau doar trei săptămâni de la momentul execuţiei. În Germania Democrată deja Honecker fusese înlocuit cu tânărul Egon Krentz. Cum s-ar zice semnele sfârşitului îi erau înscrise pe zid. Înţelegem din relatarea Generalului Constantin Olteanu, unul din membrii delegaţiei, că atmosfera a fost cu totul apăsătoare pentru Ceauşescu şi că acesta s-a întors tulburat în România, comentând în avion despre Gorbaciov că este un om periculos.  Raportând la cumplitul sfârşit al lui Ceauşescu şi scena dintre el şi Egon Krantz ne sună acum rău prevestitoare. La plecare, luându-şi la revedere, Krantz, relatează C. Olteanu, i-a spus: „Tovarăşu’ Ceauşescu, la revedere, nu ştiu dacă ne mai vedem …” (p. 267).

D. Popescu a avut certitudinea în 1986 c` pe Gorbaciov nu îl mai interesa Ceauşescu, ci se gândea la un posibil succesor al lui. 

Ceea ce l-a surprins pe D. Popescu a fost căderea comunismului în ţara care îl susţinea de fapt cel mai mult, URSS. El credea într-o evoluţie mai lentă a lucrurilor nu într-o răsturnare. Mărturiseşte că în 1978 într-o vacanţă în Munţii Apuseni cu Ilie Verdeţ au discutat despre înlocuirea lui Ceauşescu.  D. Popescu a văzut în Verdeţ un succesor mult mai potrivit decât Ion Iliescu. Cum, necum discuţia lor a răsuflat în afară şi Verdeţ a fost imediat înlăturat. Ceauşescu a încercat să opună perestroikai lui Gorbaciov înfăptuirile lui din România, căutând să pregătească o conferinţă a tuturor partidelor cărora să le supună în discuţie calea perestroikăi. Dacă altădată a putut să se opună cu succes politicii ostile a ruşilor, acum era prea mic pentru un război aşa mare, pus la cale de Moscova în înţelegere cu Washingtonul. Cum s-ar zice, liderul român era încercuit şi, ce era mai grav, în ţară pe toate fronturile, începând de la populaţie până la structurile superioare ale puterii Ceauşescu era detestat. „Deceniul negru” fusese prea lung şi megalomania cuplului semăna deja a nebunie. Decembrie 1989 nu mai avea nimic din momentul 1968 când noi toţi am fost mândri de Ceauşescu. 

            Şi totuşi trei întrebări îmi stăruie în creier: 1. De ce a fost omorât Ceauşescu? 2. De ce a fost în ziua de Crăciun, când Ion Ilici Iliescu and company au făcut atâta mascaradă religioasă după 1989? 3. Dacă Ceauşescu a fost răsplătit cu execuţia, după ce a construit atât de mult în România, ce merită sperţarii de astăzi care au demolat România?

Revenind la Dumitru Popescu, am reţinut pesimismul său realismul lui privind natura umană şi conflictul ei ireductibil cu idealul comunismului: „Omul este o fiinţă rapace, crudă şi insatiabilă programată să acumuleze iraţional şi fără justificare logică. […] Suntem tributari unor vicii morale profunde, de lungă perspectivă, ce ne pun într-un conflict ireductibil cu idealurile de echitate ale comunismului”. (p. 249) 

                       

             

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors